Jurnalul de studii juridice supliment 3-2012 - Editura Lumen

„Petre Andrei” University from Iasi, Faculty of Law 

LEGAL RESEARCH CENTRE 

Supliment 

Jurnalul de studii juridice / Journal of Legal Studies 

International Conference 

Tradition and reform in the Romanian society. European Highlights 

Traditie şi reformă în societatea românească. Repere Europene 

25 martie 2012 

Supplimentary Issue 3 

Year VII 

No. 1-2/2012 

Organizator: 

Centrul de Cercetări Socio-Umane, Asociaţia Lumen, Editura Lumen, Iaşi 

Parteneri: 

Asociatia de Drept Civil Quebec-Romania 

Higher Education Research and Consulting Company, USA 

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice, Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi 

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea “Valahia” Târgovişte 

Facultatea de Drept, Centrul de Cercetări Juridice, Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi 

Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Republica Moldova, Chişinău 

International Conference 


Tradiţie şi reformă în societatea românească. Repere Europene 

25 martie 2012 

Conferinţa este indexată în următoarele baze de date internaţionale: 

Index Copernicus; Ideas RePeC, Econpapers: Socionet: CEEOL (Central and Eastern 

European Online Library) 

Apariţie: Supliment Journal of Legal Studies până la data de 25 aprilie 2012 

Revista este inclusă în următoarele baze de date internaţionale: 

Index Copernicus; Ideas RePeC, Econpapers: Socionet: CEEOL (Central and Eastern 

European Online Library) 

Lumen 

2012 

Copyright Jurnalul de Studii Juridice, Editura Lumen

Jurnalul de Studii Juridice 

Journal of Legal Studies 

Revue d'études juridiques 

ISSN: 1841-6195 

e-ISSN: 2067-8509 

Published on Behalf "Petre Andrei" University, Faculty of Law 6th Year, Nr. 1- 

2/2012 

Publication frequency: twice a year: No. 1-2/June and Nr. 3-4/December Bilingual 

Edition: English and Romanian 

Contact data: 

Address: Facultatea de Drept, Universitatea „Petre Andrei" din Iaşi, str. Grigore 

Ghica Vodă, nr. 13, et. 2, Cod 700400 

E-mail: jls@upa.ro 

E-mail: ncerasela@yahoo.com 

Web site: jsl.upa.ro 

Telephone: 0735217732; 0232210333 

Fax: 0232210026 

Web-site page designed and administered by Răzvan Costin 

Information about the Publishing House 

Lumen Publishing House, Iaşi CP 3, OP 780, Iaşi 

E-mail: edituralumen@gmail.com 

Telephone no.: 0332450133; Fax: 0332811551 

Manager of the Lumen Publishing House: Ph.D. Antonio Sandu 

e-mail: antonio19072@yahoo.com 

Copyright © The Journal of Legal Studies 

• All Rights Reserved 

• The selected articles cannot be given for publication to other journals 

The journal is financed by "Petre Andrei" University of Iaşi 

Price per volume: 10 euro 

Subscription fee: 15 euro/year 

Circulation: 300 copies 


Editorial Board 

EXECUTIVE EDITORIAL BOARD 

Conference Coordinator and Editor of Law Sections: Nadia Cerasela ANIŢEI, Ph. 

D, Associate Professor at the Faculty of Law, “Petre Andrei” University of Iaşi Iaşi 

and „Dunareas de Jos” University of Galati 

Editor on Law Sections: Calina JUGASTRU, Professor Ph. D & Scientific 

Chancellor, Faculty of Law „Simion Bărnuţiu”, „Lucian Blaga” University of Sibiu, 

Romania 

Editor on Law Sections: Mihaela Laura PAMFIL, Prosecuting Attorney of the 

Prosecuting Departament by Deta Court of Justice; Associate Professor, Faculty of 

Law, “Petre Andrei” University of Iaşi, Romania 

Editor on Law and Related Sciences Section: Associate Prof. Ph.D. Antonio 

SANDU, “Mihail Kogalniceanu” University, Iasi, and Researcher ar Lumen 

Association, 

Editor-in-Chief: Nadia Cerasela ANIŢEI, Ph. D, Associate Professor at the Faculty 

of Law, “Petre Andrei” University of Iaşi Iaşi and „Dunareas de Jos” University of 

Galati 

Managing Editors: Associate Prof. Ph.D. Antonio SANDU, “Mihail Kogalniceanu” 

University, Iasi, and Researcher ar Lumen Association, 

ADVISORY EDITORIAL BOARD 

George ANTONIU, Professor Ph. D, „Andrei Rădulescu” Institute of Law, 

Romanian Academy, Romania 

Gudmundur ALFREDSSON, Professor Ph. D, S.J.D., University of Akureyri , 

Island; University of Strasbourg, France 

Florence BENOIT-ROHMER, Professor Ph. D, University of Strasbourg, France ; 

European Inter University Centre, Venice, Italy 

Sergiu BRÂNZĂ, Professor Ph. D, Faculty of Law, Moldova State University, 

Republic of Moldova 

Alexandru BURIAN, Professor Ph. D, Faculty of Law, Moldova State University, 


Emanuele CALÒ, Dirigente at Notaries National and International Board, Rome, 

Italy 

Javier CARRASCOSA GONZÁLEZ, Professor Ph. D, University of Murcia, Spain 

Alfonso- Luis CALVO CARAVACA, Professor Ph. D, University Carlos III, 

Madrid, Spain 

Seldağ CEYLAN, Professor Ph.D, Faculty of Law, University „Ghazi” Ankara, 

Turkey 

Valeriu M. CIUCĂ, Judge at the High Court of EU, Luxembourg; Professor Ph. D, 

Faculty of Law, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi, Romania 

Olga DYUZHEVA, Professor Ph. D, Faculty of Law, Moscow State University, 

Russia 

Eckart KLEIN, Professor Ph. D, (em.), University of Potsdam, Germany 

Dieter GRIMM, Professor Ph. D, Institute for Advanced Study, Berlin, Germany 

3 


Călina JUGASTRU, Professor Ph. D & Scientific Chancellor, Faculty of Law 

„Simion Bărnuţiu”, „Lucian Blaga” University of Sibiu, Romania 

Paul LEMMENS, Professor Ph. D, Institute for Human Rights, Katholieke 

Universiteit Leuven, Belgium 

Ştefan Mircea MINEA, Judge at the Constitutional Court of Romania; Professor Ph. 

D. Faculty of Law, „Babeş Bolyai” University of Cluj, Romania 

Frank S. RAVITCH, Professor Ph. D, College of Law, Michigan State University, 

S.U.A. 

Liviu POP, Professor Ph. D, Faculty of Law, „Babeş Bolyai”University of Cluj, 

Romania 

Raducan OPREA, Professor Ph. D „Dunarea de Jos” University of Galati, Romania 

Tudorel TOADER, Judge at the Constitutional Court of Romania; Professor Ph. D, 

Faculty of Law, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi, Romania 

Lynn D. WARDLE, Professor Ph. D, „J. Reuben Clark” Law School, Brigham 

Young University, S.U.A. 

Olivier de SCHUTTER, Professor Ph. D, Université catholique de Louvain, 

College of Europe, Belgium 

Adam CZAMOTA, Associate Professor , Ph. D, University of New South Wales, 

Sidney, Australia 

Nadia Cerasela ANIŢEI, Associate Professor Ph. D, Faculty of Law, “Petre Andrei” 

University of Iaşi, Romania, „Dunarea de Jos” Galati University of Galati, Romania 

Dan LUPAŞCU, Member of the Superior Council of Magistrates; Associate 

Professor Ph. D, Faculty of Law, University „Nicolae Titulescu” of Bucureşti, 

Romania 

Gabriel Liviu ISPAS Associate Professor Ph. D, Dean Faculty of Law, University 

„Nicolae Titulescu” of Bucureşti, Romania 

Mihaela Laura PAMFIL, Prosecuting Attorney of the Prosecuting Departament by 

Deta Court of Justice; Associate Professor, Faculty of Law, “Petre Andrei” 

University of Iaşi, Romania 

Thomas SKOUTERIS, Associate Professor Ph. D, American University in Cairo, 

Egypt 

Olivier RIBBELINK, Senior Researcher, T.C.M. Asser Institute, The Hague, 

Netherlands 

Vitalie STATI, Associate Professor Ph. D, Faculty of Law, Moldova State University 


Maria DUMITRU, Asociate Professor Ph. D, Faculty of Law, „Petre Andrei” 


Ilioara GENOIU, Lecturer, Faculty of Law and Social-Political Sciences, “Valahia” 

University of Targoviste, Romania 

Alina Mirabela GENTIMIR Lecturer, Faculty of Law „Alexandru Ioan Cuza” 


Mihai GRIGORE, Lecturer, Faculty of Law and Social-Political Sciences, “Valahia” 

University of Targoviste, Romania 

Olivian MASTACAN, Lecturer, , Faculty of Law and Social-Political Sciences, 

“Valahia” University of Targoviste, Romania 

Florin TUDOR, Lecturer, Dean, „Dunarea de Jos” University of Galati, Romania 

4 


Ana ŞTEFĂNESCU, Lecturer, „Dunarea de Jos” Galati University of Galati, 

Romania 

Ionut IFRIM Ph. D, Resarch „Andrei Rădulescu” Institute of Law, Romanian 

Academy, Romania 

Roxana LAZĂR, Lecturer, Faculty of Law, “Petre Andrei” University of Iaşi, 

Romania 

Ion FLĂMÂNZEANU, Lecturer Ph. D, Faculty of Law, „Spiru Haret” University of 

Bucureşti, Romania 

Călina Andreea MUNTEANU, Lecturer, Faculty of Law, “Petre Andrei” University 

of Iaşi, Romania 

5 


Aims and Scope: 

Journal of Legal Studies, a professional academic journal, published twice a year, 

commits itself to promoting the academic communication about laws of Romania 

and other countries, covers all sorts of researches on legal history, law rules, legal 

culture, legal theories, legal systems, questions, debate and discussion about law from 

the experts and scholars all over the world. 

The Journal of Legal Studies is issued biannually: no.1-2 /June and no. 3-4 / 

December 

Bilingual Edition: English and Romanian 

Cover Design: Cristian Usurelu, “Lumen” Publishing House 

Copy Editor: Simona USURELU, “Lumen” Publishing House 

English version: ISSN: 1841-6195 

English version: ISSN electronic: 2067-8509 

The Journal of Legal Studies was included in the following international data bases: 

Index Copernicus, Ideas RePeC, Econpapers,Socionet, 

CEEOL (Central and Eastern European Online Library) 

The Journal of Legal Studies is listed in B+ category under the number 981 by 

CNCSIS. 

The Romanian version of this Journal is available online, at jls.upa.ro 

The articled admitted for publication cannot be submitted to other publications. 

Deadlines: 

The papers will be sent between: 

January 15- April, 15 for issues no. 1-2/June; 

July 1-October 15 for issues no. 3-4/December. 

The selection of the papers will be performed as soon as they have been received but 

no later than June 1 for issues no. 1 2/ June and November 1 for issues no. 3-4/ 

December. 

The papers will be sent to the e-mail address jls@upa.ro. 

6 


INSTRUCTIONS FOR CONTRIBUTORS 

General instructions: The articles must be written both in English and Romanian 

for the Romanian contributors. All articles must contain an abstract which needs to 

comply with the following requests: it must sum up concisely the content of the 

article; it must be written in English; it must not exceed 15-20 lines. The abstract 

must be followed by 5-10 English keywords. 

Content instructions: The article must be dense, well structured, and to represent a 

personal contribution of the author in the approached field, through the rejection or 

admission of previous expert opinions; it must contain, when the case needed, 

proposals of law bills; it must contain a set of conclusions and it must not exceed 15 

pages. 

Drafting Conditions: The title: Garamond, 14, bold, centered capital letters. 

Authors/Co-authors: Name: Garamond, 12, italic, bold, on the right side at double 

line spacing from the title; First Name: Garamond, 12, italic, bold; After the name, 

an asterisk symbol with a footnote containing the author’s identification data: the 

academic degree, the academic title; institution Abstracts and key words:They must 

be written with Garamond, 11, italic, justified, double line spacing by the author’s 

name. The article: It must be written at single space line by the key words with 

Garamond, 12, justified, single space. When titles and subtitles requested they must 

be written in italics and be centereditura Bibliographical notes: They will be written 

in their proper order in between brackets without special characters in Garamond, 

12, in accordance with the following example: (Filipescu, (year), : 15-25); (Filipescu, 

I., P.,. Filipescu, A., (year), : 15-25). We also mention that the titles of the books will 

not be translated from Romanian into English. Like wise, the Moldavian authors are 

requested to use the Latin alphabet for the bibliographical notes. The footnotes: 

They must be written without special characters in Garamond, 10. They will contain 

all the explanations, commentaries and definitions which the author considers 

compulsory for the proper understanding of the text. The bibliography:It must be 

grouped, where necessary, in the following sections: treatises, lectures, monographs; 

scientific articles; bodies of law; web pages. The bibliography must be written 

without special characters and in alphabetical order. E. g: Anitei N., C.,, (2012), 

Dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucuresti, Romania. When journals, reviews or 

conference papers are quoted, the authors will be grouped alphabetically as follows: 

Anitei, N., C., (2012), Thoughts concerning the formal conditions needed for the 

contracting of marriage from the point of view of the stipulations in the new Civil 

Code in “Journal of Legal Studies”, Editura Lumen, Iasi, Romania. 

The article will be joined by a short presentation of the author which should 

highlight: the academic degree, the academic title, the employment information, the 

professional or research activity and also the mail address where he/ she will receive 

the journal. 

The Romanian variant of the Journal of Legal Studies must observe the same 

drafting conditions, excepting the special characters in the text (the bibliography and 

the bibliographical notes will be written without special characters as well as in the 

English version). The titles of the articles must be written both in Romanian and in 

English. The abstract and the keywords must be written only in English. 

7 


CONTENTS: 

Top highlights of the Journal of Legal Studies: 

I. Comunity Law. Comparative Law. European Law. International Law 

II. Romanian Law 

III. Law and Related Sciences 

IV. Legal Practice 

V. Book reviews and Editorial Signals 

SELECTION AND PUBLICATION: 

Advisory Editorial Board is represented by a select committee of editors (law experts 

and professionals from various countries) that will examine and review the submitted 

articles. 

The scientific committee of the journal shall pass all received manuscripts through a 

provisory selection. The papers shall be selected and blindly reviewed at least by two 

referees. 

The Journal of Legal Studies aligns itself to a strictly blind reviewing peer process, 

implying that the author’s and the reviewer’s names shall be mutually held back 

during evaluation process. Each paper goes through at least two peer reviews. The 

final editorial decision shall be made in 4 to 6 weeks from the submission date. The 

peer review verdict may be phrased either as “accepted”/ “accepted with minor 

amendments”/ “accepted with substantial amendments” or “rejected”. 

OUR TARGET PUBLIC: 

The Journal of Legal Studies is meant for scholars and other members of the 

international academic community (students, BAs, MAs, PhDs), practitioners and 

law experts who are interested in various fields of law and in cognate sciences. 

8 


Condiţii generale de publicare 

Supliment Jurnalul de Studii Juridice 

Abstractul 

Vă rugăm ca, la momentul transmiterii abstractului, să aveţi în vedere următoarele: 

Titlul articolului va fi dat atât în limba română, cât şi în limba engleză. 

Numele autorilor şi afilierea cât şi datele despre titlul ştiinţific, adresa de 

email a autorului/autorilor vor fi scrise sub titlu, la un rând distanţă. 

Abstractul în limba engleză de maximum 15-20 de rânduri. 

Maximum 6 cuvinte cheie în engleză. 

Abstractul şi cuvintele cheie vor fi în limba engleză atât pentru lucrările în 

limba română, cât şi pentru cele în limba engleză. 

Abstractul şi cuvintele cheie se scriu în Garamond, cu caractere de 11, italic, aliniere 

„justify”, la două rânduri distanţă de numele autorului. 

Publicarea articolelor ştiinţifice 

În ceea ce priveşte publicarea lucrărilor in extenso, acestea trebuie trimise până la 

data de 5 aprilie 2012. 

Fiecare lucrare trebuie să conţină: 

Titlul în limba în care se publică articolul. 

Traducerea titlului în limba engleză pentru lucrările apărute în limba 

română. 

Numele autorilor şi afilierea, cât şi date despre titlul ştiinţific şi poziţia 

persoanei, sursa de finanţare a realizării cercetării (dacă este cazul), adresa de email a 

autorului/autorilor, număr de telefon (opţional). 

Abstractul în limba engleză de maximum 15-20 de rânduri. 

Maximum 6 cuvinte cheie în engleză. 

Abstractul şi cuvintele cheie vor fi în limba engleză atât pentru lucrările în 

limba română, cât şi pentru cele în limba engleză. 

Abstractul şi cuvintele cheie se scriu în Garamond, cu caractere de 11, italic, aliniere 

„justify”, la două rânduri distanţă de numele autorului. 

Condiţii de redactare. Titlul: Garamond, 14, bold, centrat cu majuscule. 

Autori/coautori: numele şi prenumele se scriu în dreapta, la două rânduri distanţă 

sub titlu. Prenumele se scrie cu Garamond 12, italic, bold iar numele de familie se 

scrie cu Garamond 12, majuscule, italic, bold. După numele de familie se va trece un 

asterisc şi, ca notă de subsol, se va scrie calitatea autorului: gradul didactic, titlul 

ştiinţific, instituţia sau locul de muncă. 

Articolele se scriu în limba română sau în limba engleză. 

Conţinutul articolului. Textul articolului va fi scris la un rând distanţă de cuvintele 

cheie în Garamond, cu caractere de 12, aliniere „justify”, la un rând distanţă. În cazul 

existenţei de titluri sau subtitluri, acestea se scriu în italic, centrat la mijloc. Articolul 

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie consistent; bine structurat; să 

reprezinte o contribuţie personală prin susţinerea sau infirmarea opiniilor din 

9 


literatura de specialitate; să conţină, atunci când este cazul, propuneri de lege ferenda; 

să conţină concluzii şi să nu depăşească 15 pagini. 

Notele bibliografice. Notele bibliografice se vor trece, în ordinea utilizării, în subsolul 

paginii. Notele de subsol se scriu cu diacritice, Garamond, caractere de 10. Acestea 

vor conţine toate trimiterile explicative, comentariile şi definiţiile unor termeni din 

textul articolului, acolo unde autorul le-a considerat necesare. În situaţia în care cităm 

din tratate, cursuri şi monografii autorii vor fi trecuţi potrivit următorului exemplu: 

N.C. Anitei. Dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 11/pp. 17-28. 

În situaţia în care cităm din reviste sau volume ale conferinţelor autorul va fi trecut 

potrivit următorului exemplu: N.C. Anitei. Thoughts concerning the formal 

conditions needed for the contracting of marriage from the point of view of the 

stipulations in the new Civil Code in “Journal of Legal Studies”, no. 3-4/2011, 

Editura Lumen, Iasi, Romania. 

Bibliografie. Bibliografia trebuie grupată, dacă este cazul, pe următoarele secţiuni: 

Tratate, cursuri, monografii; articole ştiinţifice; legislaţie; pagini web. 

Kindest regards, 

Executive Editor-in-Chief, 

Nadia – Cerasela Aniţei 

10 


Organizing Committee 

1. Dr. Nadia Cerasela ANITEI 

2. Drd. Ramona ACSINTE 

3. Drd. Lucian ARNĂUTU 

4. Drd. Emilian BULEA 

5. Dr. Maria DUMITRU 

6. Dr. Ilioara GENOIU 

7. Dr. Mihai GRIGORE 

8. Dr. Steluţa IONESCU 

9. Drd. Roxana Elena LAZAR 

10. Dr. Olivian MASTACAN 

11. Dr. Livia MOCANU 

12. Drd. Călina MUNTEANU 

13. Dr. Constanţa MĂTUŞESCU 

14. Dr. Raducan OPREA 

15. Dr. Mihaela Laura PAMFIL 

16. Drd. Roxana Alina PETRARU 

17. Drd. Ioana POPA 

18. Dr. Antonio SANDU 

19. Dr. Ana STEFANESCU 

20. Dr. Florin TUDOR 

21. Drd. Ana Maria VULPOI 

11 


The Agenda of International Conference 


Tradiţie şi reformă în societatea românească. Repere Europene 

Orele 9.00 - 9.15 - Deschiderea conferinţei - Preşedinte Asociaţia Lumen, Dr. 

Antonio SANDU 

Orele 9.15 - 10.45 – Prezentare lucrări plen 

Orele 10.45 - 11.15 – Intrebări şi recomandări 

Orele 11.15 –11.30 - Pauză cafea 

Orele 11.30 - 13.00 – Prezentare lucrări plen 

Orele 13.00 - 13.30 – Intrebări şi recomandări 

Orele 13.30 - 15.00 – Pauză de masă 

Orele 15.00 - 18.00 - Prezentarea lucrărilor pe secţiuni 

Orele 18.00 - 19.00 - Intrebări şi recomandări în cadrul fiecărei secţiuni 

Orele 19.- 19.30 - Pauză cafea 

Orele 19.30 - 20.00 - Inchiderea conferinţei - Director ştiinţific, Asociaţia Lumen, 

Conf. univ. dr. Nadia Cerasela ANIŢEI 

Orele 20.30 – Masa de seară 

12 


Plenary lectures 

Keynotes speakers 

. 

Prof. univ. dr. Răducan OPREA - REGARDING THE IMPORTANCE OF 

INTERNAL REGULATIONS AS SPECIFIC SOURCE OF THE LABOR LAW 

Prof. Univ. dr. Călina Felicia JUGASTRU - THE CONDITIONS OF CIVIL 

LIABILITY WITHIN THE NEW CIVIL CODE 

Conf. univ. dr. Livia MOCANU - THE IRREVERSIBILITY OF DONATIONS 

ACCORDING TO THE NEW CIVIL CODE 

Lect. univ. dr. Ilioara GENOIU - REPORT OF DEBTS ACCORDING TO LAW 

NO. 287/2009 ON THE CIVIL CODE 

Conf. univ. dr. Nadia- Cerasela ANIŢEI - THE PRECIPUT CLAUSE IN THE 

MATRIMONIAL AGREEMENT 

Conf. univ. dr. Laura Mihaela PAMFIL - THEORY AND LEGAL PRACTICE 

CONCERNING THE EXECUTING OF A EUROPEAN ARREST WARRANT 

IN ROMANIA 

Lect. univ. dr. Olivian MASTACAN - OFFENSES OF CORRUPTION IN THE 

NEW CRIMINAL CODE 

C.S.III dr. Ionuţ IFRIM- REFLECTIONS ON A PARTICULAR TYPE OF 

OFFENCE 

Lect. univ. dr. Florin TUDOR - CROSS BORDER COOPERATION, FORMS OF 

PARTNERSHIP TO ATTRACT FINANCIAL RESOURCES IN EUROREGION 

"SIRET-PRUT-NISTRU" 

Lect. univ. dr. Cristian DUMITRESCU - THE ADMINISTRATIVE AND 

ECONOMICAL ROLE OF THE ROMANIAN STATE FROM THE 

PERSPECTIVE OF THE INTEGRATION IN THE EUROPEAN UNION. 

THE ECONOMIC CONVERGENCE AND THE INTRODUCTION OF 

EURO CURRENCY 

Lect. univ. dr. Mihai GRIGORE - THE LEGAL TECHNIQUE CONCEPT 

13 


Contents 

Keynotes speakers 

I.Comunity Law. Comparative Law. European Law. International Law 

Panel 1. Claudia GILIA - THE REFORM OF LOCAL DEMOCRACY IN 

FRANCE BETWEEN 2008-2014 

Panel 2. Lect. univ. dr. Manuela NIŢĂ - THE RESULTS OF THE 

INVOLVEMENT OF INTERNATIONAL CHAMBER OF COMMERCE IN 

PARIS IN CODING INTERNATIONAL TRADE LAW 

II.Privat Law 

Panel 1. Lect. univ. dr. Adi CIRCA - THE GROUP CONTRACTS AND 

CONVENTIONAL RELATIVITY: PRESENT AND PERSPECTIVES 

Panel 2. Conf. univ. dr. Maria DUMITRU - THE LEGAL REGIM OF SHARES 

IN THE SHARES IN THE MATRIMONIAL REGIME OF LEGAL 

COMMUNITY 

III.Public Law 

Panel 1 . Lect. univ. dr. Oana Roxana IONESCU - REFLECTIONS ON THE 

PUNISHMENT OF THE CRIME OF ATTEMPTED ROBBERY TO THE 

OFFENCE OF CAUSING INJURY OR FLICKS OF DEATH 

Panel 2. Lect. univ. dr. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ - EUROPEAN AND 

INTERNATIONAL MARKS ON THE FAMILY VIOLENCE 

Panel 3. Lect. univ. dr. Rada POSTOLACHE - SAVING AND HOUSING 

CREDIT BANKS 

IV. Social and Humanistic Sciences 

Panel 1. Lect. univ. drd. Roxana Elena LAZĂR - EUROPEAN 

REFORMULATION OF PRINCIPLES AND STRATEGIC OBJECTIVES IN 

ROMANIAN RESEARCH-DEVELOPMENT-INNOVATION SECTOR 

Lect. Univ. Dr. Antonio SANDU - A CONSTRUCTIONIST 

UNDERSTANDING OF SOCIAL CONTRACT THEORY 

14 


Conf. univ. dr. Mihaela Laura PAMFIL 

Asist. univ. Ana Maria VULPOI 

Conference Moderators 

Plenary lectures 

I.Comunity Law. Comparative Law. European Law. International Law 

Panel 1 

Conf. univ. dr. Nadia - Cerasela ANIŢEI 

Lect. univ. dr. Cristian DUMITRESCU 

Panel 2 

Lect. univ. dr. Manuela NIŢĂ 

Lect. univ. dr. Florin TUDOR 

II.Private Law 

Panel 1 

Conf. univ. dr. Maria DUMITRU 

Lect. univ. dr. Ilioara GENOIU 

Panel 2 

Lect. univ. dr. Ana ŞTEFĂNESCU 

Asist. univ. dr. Laura GEORGESCU 

III.Public Law 

Panel 1 

Lect. univ. dr. Lavinia VLĂDILĂ 

C.S. II Ion IFRIM 

Panel 2 

Lect. univ. dr. Oana Roxana IONESCU 

Lect. univ. dr. Olivian MASTACAN 

Panel 3 

Lect. univ. dr. Rada POSTOLACHE 

Lect. univ. dr. Mihai GRIGORE 


Panel 1 

Lect. univ. drd. Roxana Elena LAZĂR 

Dr. Antonio SANDU 

15 



Summary: 

I. COMUNITY LAW. COMPARATIVE LAW. 

EUROPEAN LAW. INTERNATIONAL LAW 

The Incidence of Article 8 of European Convention on 

Human Rights Concerning the Protection of the Right to 

Private and Family Life .........................................................23 

[Incidenţa Articolului 8 din Convenţia Europeană a 

Drepturilor Omului cu privire la protecţia dreptului la viaţă 

privată şi de familie] 

Carmina ALECA 

Amelia SINGH 

Some Considerations Regarding the Heads of State 

Immunity in the European Union Member Countries .........35 

Mihaela SIMION 

Current News and Perspectives of Administrative 

Responsibility – Contravention .............................................49 

[Noi perspective cu privire la responsabilitatea administrativ – 

contravenţională] 

Marta Claudia CLIZA 

Elena Emilia ŞTEFAN 

Legal Regime of the International Associations of Public 

Authorities and Public Institutions in Scientific Research 

Field .......................................................................................61 

[Regimul juridic al asociaţiilor internaţionale ale autorităţilor 

publice şi instituţiile publice în domeniul cercetării ştiinţifice] 

Raluca Iuliana EPUREANU (STOICEA) 

Human Trafficking in International Regulations.................85 

[Traficul de persoane în reglementările internaţionale] 

Alexandra MANEA 

Gabriel Liviu ISPAS 

17 


The Atributions and Roles of England’s Legiuitor 

Authority ................................................................................95 

Doina POPESCU 

The Procedure of Having the Contract Terminated: Notice 

or Judgment .......................................................................... 115 

[Procedura de rezoluţiune a unui contract: comunicare sau 

hotărâre] 

Octavian CAZAC 

Brief Considerations on the Area of Freedom, Security and 

Justice and Its Applicability in the Union’s Legislative 

Procedure According to the Lisbon Treaty..........................139 

[Consideraţii succinte privind Spaţiul de libertate, securitate şi 

justiţie şi aplicabilitatea acestuia în procedură legislativă a 

Uniunii în conformitate cu Tratatul de la Lisabona ] 

Elise Nicoleta VÂLCU 

II. PRIVATE LAW 

The Preciput Clause in the Matrimonial Agreement ........... 151 

Nadia Cerasela ANIŢEI 

The Lessons of the Financial System Crisis and the 

Intervention of the State Authorities in Order to Provide the 

Fundamental Purpose of the Society....................................163 

[Lecţiile crizei sistemului financiar şi intervenţia autorităţilor 

de stat în scopul de a oferi Scopul fundamental al societăţii] 

Cristian DUMITRESCU 

The Fiduciary Contract and the Administration of the 

Goods of Another Person in the New Civil Code. A 

Comparative Outlook ........................................................... 171 

[Contractul fiduciar şi administrarea bunurilor altei persoane 

conform Noului Codul Civil. O perspectivă comparativă] 

Andreea TABACU 

Ramona DUMINICĂ 

18 


Employee’s Transfer Versus Unemployment Insurances 

System and Stimulation of the Occupancy of Labour Force189 

[Transferul personalului versus sistemul asigurărilor de somaj şi 

stimularea forţei de muncă] 

Ana ŞTEFĂNESCU 

Regarding the Importance of Internal Regulations as 

Specific Source of the Labor Law.........................................205 

[Despre importanţa regulamentului intern ca izvor de drept 

specific dreptului muncii] 

Răducan OPREA 

III. PUBLIC LAW 

Reflections on a Particular Type of Offence ........................223 

[Reflecţii terminologice cu privire la o categorie specială de 

infracţiuni] 

Ion IFRIM 

Some Aspects on Recognition and Identification of Person 

by Iris ....................................................................................231 

[Unele aspecte privind recunoaşterea şi identificarea persoanei 

după iris] 

Emilian BULEA 

Safety with Medical Nature ..................................................249 

[Siguranţa cu caracter medical] 

Olivian MASTACAN 

Lavinia VLĂDILĂ 

The Complaint Against the Prosecutor’s Decision not to 

Indict, from the Perspective of the New Code of Criminal 

Procedure. Perspectives of a New Legislation.....................259 

[Instituţia plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în 

judecată dispuse de procuror în Noul Cod de Procedură 

penală. Perspective ale unei noi reglementări] 

Andreea UZLĂU 

Carmen UZLĂU 

19 


The Legal Technique Concept.............................................275 

[Noţiunea de tehnică în drept] 

Mihai GRIGORE 

The Adventure of Adopting the Romanian Administrative 

Code: Context, Challenges and Paradoxes...........................287 

[Aventura adoptării Codului Administrativ Românesc: 

Context, provocări şi paradoxuri] 

Irina Marina LAZĂR 

The Evolution of the Reform in the Area of Human 

Resources of the Romanian Judicial System........................303 

Viorica POPESCU 

IV. SOCIAL AND HUMANISTIC SCIENCES 

A Constructionist Understanding of Social Contract Theory315 

[O înţelegere construcţionistă a teorii contractului social] 

Antonio SANDU 

Religiosity and Rural modernization in the Context of 

Community Development ....................................................347 

[Religiozitate şi modernizare ruralã în contextul dezvoltării 

comunitare] 

Magdalena Roxana NECULA 

Liliana ILIESCU 

Simona Irina DAMIAN 

Customer Orientation of Romanian Companies - Major 

Trend in the Knowledge Economy ......................................359 

Constantin DRĂGHICI 

20 


I. Comunity Law. Comparative Law. 

European Law. International Law 



The Incidence of Article 8 of European Convention on 

Human Rights Concerning the Protection of the Right to 

Private and Family Life 

[Incidenţa Articolului 8 din Convenţia Europeană a 

Drepturilor Omului cu privire la protecţia dreptului la viaţă 

privată şi de familie] 

Carmina ALECA 1 

Amelia SINGH 2 

Abstract 

The right to private and family life is one of the fundamental human rights 

enshrined in Article 8 of European Convention on Human Rights, generically called 

„right to respect privacy and family life”, protecting a wide range of interests of personal 

nature. The essential foundation of these rights is the human dignity, regarded as being 

the base of fundamental human rights. 

Considering the whole sphere of human rights and fundamental freedoms, the 

right enshrined in Article 8 of European Convention on Human Rights comes to 

complete the wide range of personality rights, rights acquired by any human being by the 

mere fact of birth. This is the reason for this right has a very broad scope. 

Regarding article 8 of the Convention, the first paragraph comes to proclaim 

absolute rights related to social respect due to individuals, while the second paragraph 

sets up certain conditions for restricting the exercising of the guaranteed rights and 

freedoms. 

Therefore, the European Court of Human Rights is responsible for 

determining the scope of the rights and freedoms guaranteed by these provisions, by a 

dynamic interpretation and a continuously adjusting to the rapidly pace of society. 

Keywords: 

European Convention on Human Rights, right to privacy and family life, 

responsibility, human rights, European Court of Human Rights 

1 University Assistant Ph.D., University of Pitesti, Email Address: 

carmina.aleca@yahoo.com 

2 University Assistant Ph.D. Candidate, University of Piteşti, Email Address: 

singh.amelia@yahoo.com 

23 


JURNALUL DE STUDII JURIDICE 

1.Introducere 

Protecţia vieţii private şi protecţia vieţii de familie se suprapun în 

textele internaţionale: dreptul la respectarea vieţii private şi de familie este 

protejat împotriva imixtiunilor arbitrare sau ilegale ale autorităţilor publice, 

iar familia „element natural şi fundamental al societăţii are drept la 

ocrotire din partea societăţii şi a statului .” 

O problemă deosebit de importantă poartă cu privire la 

respectarea vieţii de familie şi în dreptul intern. în acest sens, s-a vrut să se 

ştie în ce măsură acţionează autorităţile atunci când apar situaţii de natură 

să aducă atingere dreptului protejat de articolul 8. 

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează prin art. 8, 

denumit generic „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, o sferă 

largă de interese de natură personală. Prin urmare, în acest sens, primul 

alineat arată că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private 

şi de familie, a domiciliului său/şi corespondenţei sale”, iar alin. 2 prevede 

că „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui 

drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă 

constituie o măsură care, intr-o societate democratică, este necesară, 

pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a 

ţării, apărarea ordinii şi prevederii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a 

moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. 

Interpretarea dinamică a dreptului la respectarea vieţii private şi de 

familie presupune în primul rând explicarea conceptelor de „viaţă privată”, 

„viaţă de familie”, „viaţă privată şi de familie”, iar în al doilea rând s-a 

afirmat că articolul 8 a fost interpretat dinamic în sensul extinderii 

conţinutului dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, ca urmare a 

extinderii obligaţiilor statelor. 

2. Sfera de acţiune a dreptului la viaţă privată în interpretarea 

Curţii 

Cea mai cunoscută definiţie dată noţiunii de viaţă privată de către 

literatura de specialitate din occident este aceea potrivit căreia dreptul la 

viaţă personală este dreptul individului la o viaţă restrânsă şi anonimă . 

Deşi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a precizat cu 

exactitate, în cuprinsul său, sensul noţiunii de viaţă privată, totuşi Curtea, 

în hotărârile pronunţate, a avut în vedere o sferă largă de aplicare, 

cuprinzând în prezent acte considerate altădată contrare moralei sociale. 

În jurisprudenţa Curţii s-a arătat că „viaţa privată acoperă integritatea 

fizică si morală a persoanei, incluzând uneori aspecte ale identităţii fizice şi 

24 


THE INCIDENCE OF ARTICLE 8 OF EUROPEAN CONVENTION …. 

sociale a unui individ”, incluzând şi viaţa sexuală a acestuia, deci nu numai 

aspecte care ţin de sfera intimităţii persoanei. 

Curtea europeană a dat noţiunii de viaţă privată o concepţie 

extensivă, considerând că protecţia oferită de articolul 8 nu cuprinde doar 

sfera intimă a relaţiilor personale, ci „respectarea vieţii private trebuie, de 

asemenea, să înglobeze, într-o anumită măsură dreptul pentru individ de a 

lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi şi lumea exterioară ” . 

În acelaşi sens, şi Comitetul Drepturilor Omului (C.D.O.) 

consideră că noţiunea de viaţă privată trimite la acel domeniu al vieţii 

persoanei în care aceasta îşi poate exprima liber identitatea, în relaţie cu 

alţii sau singură. 

Sfera vieţii private, aşa cum este concepută de Curte, cuprinde 

identitatea fizică şi morală a persoanei, garanţia oferită de articolul 8 din 

Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără 

ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii 

săi. Prin urmare, Curtea a reţinut, în sensul de viaţă privată, aspecte legate 

de identitatea personală , integritatea fizică şi morală ori viaţa sexuală . 

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată personală, acest drept 

este menit să protejeze sfera intimă a relaţiilor personale, integrând dreptul 

la libertatea vieţii sexuale. Putem afirma că viaţa privată este, fără îndoială, 

periclitată atunci când se lezează integritatea fizică şi morală a persoanei, 

ceea ce presupune că abuzurile sexuale aduc atingere dreptului la 

respectarea vieţii private. 

Tot un aspect care ţine de viaţa privată a individului este cel cu 

referire la obligaţia statului de a respecta identitatea sexuală a unei 

persoane, ca cel mai intim aspect al vieţii private a acesteia . 

Neconsiderarea cauzelor transsexualismuilui, precum şi a consecinţelor 

juridice ale schimbării de sex constituie, aşadar, o încălcare a vieţii private 

protejate de articolul 8. 

Curtea a stabilit, de asemenea, că este vorba de o încălcare a vieţii 

private a reclamantului – presupusul tată biologic - prin faptul că 

autorităţile naţionale nu au analizat, în concret, dacă stabilirea unor 

legături personale cu minorul este în interesul acestuia din urmă, refuzând 

reclamantului dreptul de vizită a minorului şi obţinerea unor informaţii 

despre creşterea şi educarea sa . Atitudinea instanţei naţionale, de a 

respinge acţiunea reclamantului fără a lua în considerare faptul că absenţa 

unor relaţii de familie între tatăl biologic şi minor a fost consecinţa 

atitudinii membrilor familiei legale, reprezintă o gravă încălcare a vieţii 

private a reclamantului. 

25 



3. Sfera de acţiune a dreptului la viaţă de familie în 

interpretarea Curţii 

Din analiza istorică a jurisprudenţei în materie, conceptul de „viaţă 

de familie” a devenit unul general şi progresiv, determinat evoluţia socială 

şi, în mod paradoxal, şi de alte schimbări sociale. 

Viaţa de familie, în sensul Convenţiei, presupune existenţa de 

facto a unei vieţi de familie, simpla dorinţa de a întemeia o familie, 

îndeosebi pe calea adopţiei nefiind, aşadar, protejată de articolul 8 al 

Convenţiei în temeiul vieţii de familie, însă raporturile dintre copilul 

adoptat şi părintele adoptiv ţin în mod indiscutabil de „viaţa de familie” 

protejată de articolul 8 . 

Dreptul de a fonda o familie implică ”dreptul căsătoriei”, drept 

expres garantat în articolul 12 al Convenţiei europene . Totuşi, deşi 

articolul 8 presupune, prin ipoteză, existenţa unei familii, totuşi nu face 

nicio distincţie între familia „legitimă”, care are la bază o căsătorie valabil 

încheiată şi familia „naturală”, care nu se întemeiază pe existenţa unei 

căsătorii, ci este o relaţie de fapt . 

De asemenea, Curtea a afirmat în mod constant că articolul 8 

implică dreptul părintelui de a fi alături de copilul său, o importanţă 

deosebită fiind acordată interesului superior al copilului care, în raport de 

natură şi gravitatea sa, poate să prevaleze interesului părintelui. Acest lucru 

este valabil nu numai în cazurile privind luarea măsurii de plasament a 

minorului şi implementarea acesteia, ci şi în cazul în care există conflicte 

intre părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copilului referitoare la vizitarea 

sau rezidenţa acestuia. 

În ceea ce priveşte viaţa de familie, instanţa europeană a statuat în 

sensul că art. 8 presupune prin ipoteza existenţa unei familii, dar nu face 

nici o distincţie între familia legitimă care are la bază o căsătorie valabil 

încheiată şi familia naturală care nu se întemeiază pe încheierea unei 

căsătorii, ci este o relaţie de fapt. De asemenea, Curtea a decis că o viaţă 

familială proiectată pentru viitor ar ieşi din domeniul de aplicare al 

articolului 8, oricare ar fi semnificaţia cuvântului „familie”; acesta, ca 

instituţie juridică, înglobează raporturile născute dintr-o căsătorie legală şi 

nefictivă, chiar dacă nu s-a stabilit încă „o viaţa de familie”. 

Prin urmare, articolul 8 face referire atât la relaţiile dintre soţi, 

dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre fraţi sau dintre bunici şi nepoţi, 

precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat, întrucât Curtea a considerat 

că adopţia dă naştere, în aceeaşi măsură, unei vieţi de familie. Putem 

afirma că, în acest sens, Curtea a înţeles să instituie prin dispoziţiile art. 8 

protecţia tuturor acestor raporturi de familie arătând că „pentru un părinte 

26 



şi copilul său, a fi împreună este un element esenţial al vieţii de familie 

(…). Ea consideră că acest lucru este valabil şi pentru relaţiile între un 

copil şi membrii familiei tatălui său”. 

Jurisprudenţa europeană în materie a precizat că în sarcina statului 

există o obligaţie pozitivă de a oferi un cadru juridic adecvat, care să 

garanteze soţilor egalitatea drepturilor şi obligaţiilor, în special în 

raporturile lor cu copiii, statele nefiind împiedicate să adopte măsurile 

necesare în interesul copiilor, mai cu seamă în caz de desfacere a căsătoriei 

părinţilor . 

De asemenea Curtea a arătat ca pentru existenţa şi menţinerea unei 

vieţi de familie nu este necesară neapărat condiţia coabitării, fiind 

suficientă în acest sens existenţa unor contacte frecvente între copil şi un 

membru de familie. Aplicabilitatea articolului 8 a fost constatată în cauza 

Boyle contra Marea Britanie şi cauza Elisa Zampieri contra Italia, în 

aceasta cauză Curtea considerând aplicabilitatea art. 8 în sensul că există 

viaţă de familie în situaţia în care mătuşa copilului în privinţa căruia fusese 

luată măsura plasamentului a păstrat contacte cu acesta anterior 

plasamentului, făcându-i vizite de două-trei ori pe săptămâna şi petrecând 

după-amiezile împreună. Deci, în acest din urmă caz, legătura de rudenie 

ce se află la baza familiei trebuie înţeleasă în sens larg şi înglobează 

raporturile dintre rudele apropiate, cum ar fi spre exemplu raporturile 

dintre unchi si nepoţi. 

Noţiunea de „viaţă de familie” are o accepţiune materială, 

desemnând o realitate caracterizată prin „legătura ce generează o viaţă de 

familie”. Pe de o parte, noţiunea de viaţă de familie a fost înţeleasă ca o 

legătură de rudenie căreia i se adaugă o relaţie efectivă, iar pe de altă parte 

„familia” în sensul articolului 8 din Conventie nu se limitează doar la 

raporturile fundamentate pe căsătorie, deci de protecţia dreptului la 

respectarea vieţii de familie beneficiază si copilul din afara căsătoriei. 

Convenţia obligă statele să asigure celor căsătoriţi sau necăsătoriţi 

să ducă o viaţă de familie normală. Dreptul de a trăi cu familia ridică 

probleme spinoase în măsura în care statul poate retrage copiii din familia 

lor pentru a-i plasa asistenţei publice sau unei familii adoptive . Curtea 

europeană nu admite aceste retrageri, decât în măsura în care sunt 

justificate în scopul protecţiei copilului şi cu condiţia ca părinţii să fie de 

acord cu procesul decizional. 

Asadar, referindu-ne la ceea ce textul articolului 8 alin. 1 consacră, 

acesta face referire la o viaţă de familie efectivă, care presupune, în mod 

concret, existenţa reală a relaţiilor de natură personală între membrii 

familiei, pornind de la coabitare până la sprijinul moral, afecţiunea şi 

27 



solidaritatea care caracterizează legăturile specifice de familie. Considerăm 

că intră în această categorie atât relaţiile de familie bazate pe rudenia de 

sânge, cât şi relaţiile de familie rezultate din rudenia civilă. 

Pe de altă parte, Convenţia consideră că sub incidenţa acestor 

dispoziţii legale intră şi viaţa de familie potenţială, aşa cum se pronunţă 

Curtea în diferite cauze, neexcluzând, în acest mod, relaţia dintre un tată 

natural şi un copil născut în afara căsătoriei sau relaţia care se creează întro 

căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viaţă de familie pe deplin 

stabilită. 

În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că 

noţiunea de familie nu se mărgineşte numai la relaţii bazate pe căsătorie, ci 

poate cuprinde şi alte legături familiale de facto, atunci când părţile trăiesc 

împreună în afara căsătoriei. Astfel că, un copil născut dintr-o asemenea 

relaţie este parte a acestei celule familiale din momentul naşterii şi prin 

chiar faptul acesteia. Există, prin urmare, între părinţi şi copil, o legătură 

ce constituie „viaţă de familie”, chiar dacă la momentul naşterii sale 

părinţii nu locuiesc împreună sau dacă relaţia luase sfârşit . 

De remarcat că, spre deosebire de situaţia expusă anterior, în cazul 

cuplu¬rilor homosexuale şi transsexuale, Curtea nu face referire la viaţă de 

familie, ci doar consacră protecţia dreptului lor la viaţă privată. 

Cu privire la raporturile dintre părinţi şi copii, instanţa europeană a 

decis că noţiunea de „familie” avută în vedere de articolul 8 are drept 

consecinţă că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică 

este inserat de plin drept în cadrul ei; aceasta înseamnă că din momentul şi 

datorită înseşi împrejurării naşterii sale există între copil si părinţii săi o 

legătura constitutivă de viaţă de familie, iar evenimentele ulterioare nu o 

pot distruge decât în circumstanţe excepţionale . Prin urmare, problema 

existenţei sau inexistenţei vieţii de familie este o problemă de fapt 

presupunând existenţa în practică a unor legături personale strânse între 

aceştia. 

Referindu-ne strict la relaţia dintre părinte şi copil, problema 

existenţei sau inexistenţei vieţii de familie este o problemă de fapt, 

presupunând existenţa, în practică, a unor legături personale strânse între 

aceştia. 

Protecţia instituită prin articolul 8 face distincţie între relaţia dintre 

mamă şi copil şi cea dintre tată şi copil. Curtea a constatat, în acest sens, 

că în relaţia dintre copilul minor şi mama sa există o viaţă de familie prin 

însuşi faptul naşterii, chiar dacă părinţii nu mai convieţuiesc, rămânând 

fără relevanţă dacă copilul este din afara căsătoriei, întrucât acesta este 

asimilat copilului din căsătorie. În ceea ce priveşte, însă, relaţia dintre tată 

28 



şi copilul său minor, Curtea a precizat că simpla legătură biologică, fără 

implicarea unei relaţii personale apropiate, nu atrage inci¬denţa articolului 

8. 

De asemenea, pentru existenţa unei vieţi de familie este necesar, ca 

pe măsură ce creşte copilul, să fie menţinute legături efective care să 

conducă la existenţa unei vieţi de familie. În cauza Gűl contra Elveţiei, 

Curtea a arătat că pentru a exista viaţă de familie pot fi suficiente chiar şi 

încercările de a menţine comunicarea şi a stabili un contact. 

4. Obligaţiile impuse statelor prin dispoziţiile articolului 8 al 

Convenţiei 

Dreptul la respectarea vieţii de familie determină stabilirea în 

sarcina statului a unei obligaţii legate de mijloace, statul trebuind să 

acţioneze aşa încât să permită persoanelor în cauza să ducă o viaţă de 

familie normală şi să dezvolte relaţii efective. 

Protecţia vieţii de familie presupune în primul rând stabilirea unor 

raporturi de familie, printr-o recunoaştere juridică a acestora. Acest lucru 

implică existenţa în dreptul naţional a unei protecţii juridice care să facă 

posibilă încă de la naştere integrarea copilului în familia sa, în special prin 

posibilitatea acestuia de a-şi stabili filiaţia. 

Pentru a realiza o protecţie eficientă a vieţii private şi de familie, 

Curtea Europeană a Drepturilor omului interpretează alin. 2 al art. 8 din 

Convenţie în sens extins, statul având nu numai o obligaţie negativa - de a 

nu încălca acest drept, de a nu se amesteca în viata de familie, adică de a se 

abţine de la orice ingerinţă de natură a aduce atingere vieţii private si de 

familie, dar, în acelaşi timp, şi o obligaţie pozitivă - concretizată într-un 

„respect ” al dreptului la viaţa de familie. Această obligaţie pozitivă a 

statului este o obligaţie de a face, constând în luarea măsurilor rezonabile 

şi adecvate pentru a proteja drepturile care îi revin individului în baza 

Convenţiei. Curtea a recurs la această interpretare a textului Convenţiei în 

foarte multe dintre hotărârile acesteia, printre care şi hotărârea dată în 

cauza Marckx contra Belgia. Curtea a prevăzut măsura integrării copilului 

în familia sa, încă de la naştere, prin stabilirea filiaţiei. În acest sens, trebuie 

avut în vedere că dreptul la stabilirea filiaţiei aparţine atât copiilor din 

căsătorie, cat si celor din afara căsătoriei, pe baza principiului egalităţii 

între copii. Ca atare, Curtea consacră principiul egalităţii drepturilor 

copiilor, indiferent de natura filiaţiei acestora. 

În cazul vieţii de familie, majoritatea ingerinţelor vizează separarea 

copilului de părinţi prin instituirea plasamentului, cum ar fi spre exemplu 

interzicerea drepturilor părinteşti , încredinţarea drepturilor părinteşti către 

29 



celalalt părinte , retragerea sau decăderea din drepturile părinteşti, 

transferul custodiei copilului către autorităţile de ocrotire specială, 

suspendarea autorităţii parentale şi separarea temporară a copiilor de 

părinte, limitarea dreptului la vizită etc. 

Dreptul la respectarea vieţii de familie antrenează în sarcina 

statului în materie de separare a părinţilor de copii, obligaţia pozitivă de a 

adopta măsurile necesare pentru restabilirea legăturii dintre un părinte şi 

copilul său. 

5. Efectivitatea raporturilor de familie 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie 

deosebită protecţiei dreptului la viaţă privată şi de familie, pronunţându-se 

în mod special asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, obligaţia pozitivă de 

a respecta viaţa de familie implicând dreptul de a trăi împreună, astfel încât 

relaţiile de familie să se poată dezvolta în mod normal, iar membrii familiei 

să se poată bucura reciproc de compania celorlalţi. Curtea a considerat că 

efectivitatea vieţii de familie presupune ca raporturile dintre părinţi si copii 

să fie protejate ţinând cont de faptul că „pentru un părinte şi copilul său 

faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de 

familie”. Prin urmare, în ceea ce priveşte relaţia părinţi si copii, Curtea 

europeană apreciază că un element fundamental al vieţii de familie îl 

reprezintă exerciţiul drepturilor părinteşti, nefiind necesar, aşa cum am 

arătat anterior, ca părintele să locuiască împreună cu copilul, ci fiind 

suficient un contact regulat sau o anume dependenţă a copilului faţă de 

părinte. 

Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii, preluarea copilului de 

către autoritatea publică precum şi restrângerile drepturilor părinteşti 

rezultate din darea copilului în plasament se analizează ca o ingerinţă în 

dreptul la respectarea vieţii de familie. 

Jurisprudenţa europeană relativă la raporturile părinţi – copii 

vizează atingerea unui echilibru între necesităţile protecţiei copilului şi 

respectarea drepturilor părinţilor. 

Viata de familie include un număr mare de drepturi şi obligaţii 

părinteşti, Convenţia protejând viata de familie şi în special dreptul 

părinţilor de a-şi folosi autoritatea asupra copiilor lor. De asemenea, 

respectarea vieţii de familie presupune şi respectarea unui anume model 

educaţional chiar dacă diferă de cel comun acceptat în societatea 

respectivă, cu condiţia ca tratamentul aplicat să nu prejudicieze sănătatea 

sau dezvoltarea copilului şi să nu atragă aplicarea unei sancţiuni de natură 

30 



penală. În acest sens a fost pronunţată hotărârea cu privire la cauza 

Gnahoré contra Franţa. 

În caz de divorţ, art. 8 prevede dreptul la vizită al părintelui căruia 

nu i-a fost încredinţat minorul, în vederea menţinerii contactului cu acesta 

, dacă protecţia intereselor copilului nu se opune. Altfel spus, orice 

părinte care nu locuieşte cu copilul său are dreptul de a avea legături cu 

acesta, dacă judecătorul european condamnă orice diferenţă de tratament 

în privinţa dreptului la vizită între taţii divorţaţi şi taţii copiilor născuţi în 

afara căsătoriei. Prin urmare, în această situaţie, statului îi revine obligaţia 

pozitivă de a nu împiedica pe tată să stabilească legături personale cu 

copilul dacă doresc acest lucru. 

În anumite cazuri însă, Curtea admite ingerinţa statului în viata de 

familie, cu respectarea condiţiei „scopului legitim” şi anume: siguranţa 

naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea 

ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, 

ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora . În privinţa vieţii de familie, 

legitimitatea ingerinţei în sensul separării copiilor de părinţi trebuie să 

privească apărarea drepturilor copiilor sau protejarea sănătăţii şi moralei 

acestora. 

Oportunitatea intervenţiei autorităţilor publice în luarea unei astfel 

de măsuri diferă de la un stat contractant la altul în funcţie de dispoziţiile 

legislative în materie, resursele materiale de care dispun autorităţile pentru 

a reuşi plasarea copilului în cele mai bune condiţii, examinarea măsurii 

care trebuie luată ţinând cont de interesul copilului . Având în vedere 

acest fapt, autorităţile naţionale sunt cele mai îndreptăţite spre a decide ce 

măsuri să ia şi care sunt etapele care trebuie parcurse în acest sens, fiind în 

contact direct cu părţile interesate. Astfel, Curtea Europeana nu se poate 

substitui autorităţilor interne în luarea unor astfel de măsuri şi în vederea 

stabilirii drepturilor părinţilor, fiind competentă doar la aprecierea acestora 

prin prisma dispoziţiilor Convenţiei. 

In jurisprudenţa Curţii, cele mai multe cauze referitoare la viata de 

familie privesc relaţiile dintre părinţi şi copii, existând atât cauze care fac 

referire la măsura de ocrotire socială a plasamentului copilului într-un 

centru special, sau într-o familie de substituţie, cauze referitoare la anumite 

restricţii ale drepturilor părinteşti fără legătură cu măsura plasamentului, 

precum şi cauze în care unul dintre părinţi, datorită opoziţiei celuilalt, nuşi 

poate exercita drepturile părinteşti, de regulă stabilite prin hotărâri 

judecătoreşti . 

Curtea a apreciat că un element fundamental al vieţii de familie 

este ca părintele să trăiască împreună cu copilul său, considerând orice 

31 



măsură internă de natură să împiedice acest lucru ca fiind o ingerinţă în 

dreptul protejat de articolul 8 al Convenţiei . Aceeaşi este şi situaţia 

referitoare la relaţiile dintre un copil şi bunicii săi la care a trăit o vreme . 

Curtea a considerat că viata de familie în sensul articolului 8 

include cel puţin raporturile dintre rudele apropiate şi că respectarea vieţii 

de familie, astfel înţeleasă, implică pentru stat obligaţia de a acţiona în aşa 

fel încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. În acest sens, 

în hotărârea Marckx contra Belgia, Curtea a precizat faptul că înflorirea 

vieţii de familie a unei mame celibatare şi a copilului său, recunoscut de ea 

poate fi împiedicată dacă acest copil nu intră în familia mamei şi dacă 

stabilirea filiaţiei nu produce efecte decât între cei doi . 

Prin urmare, pentru asigurarea unui „respect” efectiv al vieţii de 

familie statului îi revine obligaţia să ia măsuri care să permită părintelui şi 

copilului să fie reuniţi şi să se comporte într-o manieră care să permită 

dezvoltarea acestei legături. 

Trebuie, totuşi, să se atingă un just echilibru între interesul 

copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu 

copilul. Curtea atribuie o importanţă particulară interesului superior al 

copilului care, în funcţie de natura şi gravitatea sa poate să predomine 

asupra celui al părintelui, întrucât „ articolul 8 nu ar putea în niciun caz să 

autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau 

dezvoltarea copilului său. Dacă copilul este suficient de mare pentru a-şi 

exprima dorinţa, Curtea ţine cont de acesta în asigurarea interesului 

superior . 

Aşa cum am arătat anterior, deşi Curtea a considerat în unele 

cauze că măsura plasamentului copilului reprezintă o ingerinţă în viata de 

familie , totuşi, în unele cazuri, aceasta a sancţionat, în baza articolului 3 al 

Convenţiei faptul că autorităţile competente nu au luat măsuri de ocrotire 

specială, separând copilul de mediul familial în cazul în care situaţia cerea 

acest lucru. 

Concluzii 

Numeroasele ingerinţe săvârşite în viţaa privată şi de familie de 

către autorităţile publice reclamă o atenţie deosebită în ceea ce priveşte 

aplicarea pertinentă a articolului 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor 

Omului. În acest sens, Curţii Europene a Drepturilor Omului îi revine 

rolul primordial de a aprecia asupra limitelor aplicării acestui drept, 

analizând condiţiile concrete de exercitare a oricărei ingerinţe din partea 

statului. Noţiunea de „viaţă privată şi de familie” a căpătat o concepţie 

extensivă prin interpretarea Curţii, în acest sens vorbind de o vastă 

32 



jurisprudenţă în materie, urmărindu-se asigurarea unei protecţii efective a 

individului şi o efectivitate a vieţii de familie. 

Textul articolului 8 din Convenţie stabileşte exigenţele ingerinţelor 

în dreptul la viaţă privată şi de familie, determinând în aceeaşi măsură 

obligaţiile statelor în vederea desfăşurării şi dezvoltării unor relaţii de 

familie normale. Curtea este cea care apreciază întinderea acestor obligaţii 

ce revin statelor atunci când constată încălcarea dreptului protejat de 

articolul 8. 

References 

Bîrsan, C., (2010) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe 

articole, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 

Berger, V., (1998) Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 

doua revăzută şi adăugită, Institutul Român pentru Drepturile 

Omului, Bucureşti, 

Bogdan, D., Selegean, M., (2005) Jurisprudenţa C.E.D.O. Studii şi comentarii, 

Institutul National al Magistraturii, Bucureşti, 

Van Bueren, G., (2008) Les droits des enfants en Europe, Editions du Conseil 

de l`Europe, Belgique, 

Libreton, G., (2005) Libertes publiques et droits de l’Homme, 7-e edition, 

Dalloz, Paris, 

Lindan, R., (1974) Le droit de la personalite, Dalloz, Paris, 

Sudre, Fr., (2006) Drept european şi internaţional al drepturilor omului 

(traducere), Editura Polirom, Iasi, 

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 

33 



Some Considerations Regarding the Heads of State 

Immunity in the European Union Member Countries 

Mihaela SIMION 1 

Abstract 

The purpose of this paper is to analyse the legal framework of the immunity 

that the heads of state enjoy in some of the European Union member countries, 

including Romania, according to the constitutional provisions in force nowadays. 

The head of state immunity, regardless whether talking about a president of a 

republic or a constitutional monarch, is justified by considerations of political needs, 

such as stopping certain abuses, annoying t processes or any other ways that may bring 

prejudice to the authority that such a state function should impose. 

The European comparative law shows that the form of government or the 

nature of the political regime, the modality of appointment of heads of state or, further 

more, the extent of their powers are not constitutive variables of immunity. 

If in a monarchy, the sovereign still enjoys absolute immunity, the presidents of 

republics have only a derogation status from the common law in respect of their liability, 

mainly for crimes committed in the course of their duties and, incidentally, for exterior 

acts. 

As for the crimes committed in the exercise of the presidential function, only 

those of an exceptional gravity engage consequences, carried out by the nation’s 

representatives to the ad hoc courts, of parliamentary or constitutional nature. However, 

if the acts are committed outside the office, most of the republics provide only procedures 

that temporarily postpone the application of the civil, administrative or criminal 

common law to head of state until his term expires. 

Keywords: 

constitutional provisions, immunity, mandate, infringement, liability, 

dismissal. 

1 University Assistant Ph.D. Canditate, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia, 

Email Address: mihaelamacavei@yahoo.com 

35 



I.Introduction 

The institution of the presidential immunity is both the result of a 

tradition and of a necessity. Since the ancient times, when talking about 

the absolute monarchies, the head of state was absolved of any form of 

liability, due to the fact that he was both legislator and supreme judge, the 

structure of the state placing him above the law. 

Thus, from antiquity to modern times, the adage “the king can not 

hurt” proclaimed the irresponsibility of the monarch, who held the power 

from the divinity and answered only before it, being unassailable. 

Gradually, the theorists of the Catholic Church, such as Thomas 

of Aquino, affirm the people’s right, in cases of originating tyrannies, to 

question the monarch, without, however, accepting the possibility of the 

people to kill the sovereign. Yet, once the reformer current appeared 

within the church, the monarch’s responsibility is seen in a broader sense. 

It is considered that the sovereignty is given to the king only by delegation 

from the people and that it could be withdrawn when the king rated on it, 

admitting even the killing of the sovereign who lost his legitimacy. 

In time, the huge force of the monarch will turn into a great 

weakness: the former weapon of despotism, the lack of liability, became 

the base of disability of the present head of state. Centuries of struggle for 

democratization of powers have permitted to the political power to 

belong only to the responsible bodies, which could be revoked during the 

office. Thus, the decisional power, which in the past belonged only to the 

king, transformed into a formal competence, precisely because he was 

irresponsible. The decisional power over the king’s acts that had to be 

countersigned has been transferred to ministers, because only they are 

politically liable. 

In the case of the governmental republic, the place of the 

monarch is taken by a president who inherited the status that the king 

enjoyed. By personifying the state, occupying the most important position 

within, it was considered that the country’s citizens, the public authorities 

and the legal persons could not institute proceedings against the person 

who occupies the supreme magisterial office of the country, without 

blocking, in one form or another, the neutral exercise of the function that 

was indispensable to the existence of the state. 

In the parliamentary political regime, the monarch or the president 

exercise a referee role, all the documents being countersigned by a 

member of the Government. Thus the lack of responsibility can be 

recognized. 

36 


SOME CONSIDERATIONS REGARDING THE HEADS OF STATE …. 

In the semi-presidential regime, the existence of some personal 

powers would justify the institution of the presidential liability. In 

exchange, the legitimacy, that the democratic election involves and which 

institutes an authentic “republican monarch”, imposes the solution of 

inviolability. 

In the European Union, irrespective the political regime or 

whether it is question about the president of a republic or a constitutional 

monarch, the immunity is justified by considerations of political 

expediency. The head of state, before being a person, is an institution with 

the highest authority in state. Or, in order to keep its authority, it is a good 

thing not to have the power to bring prejudice to the person representing 

the institution. The immunity is likely to stop some abuses, tricks or other 

ways that may break the authority that such a state function should 

impose. 

The head of state, regardless how he was elected, must be put in 

the position to exercise his duties properly. He should not be disturbed in 

the exercise of his responsibilities. On the contrary, the exercise of the 

royal or presidential function must be ensured without any “barrier”. 

Thus, the judicial intervention should not affect or distract him, in the 

proper or figurative sense of the term, from the exercise of his great 

responsibilities. 

So, the immunity can not find a better justification than that of 

protecting the function, the institution, and not that of the person who 

holds it. Moreover, in all European countries a functional protection of 

the head of state is established, dictated by the requirement of performing 

the duties conferred upon him by the Constitution. 

Traditionally, the immunity is expressed by two legal concepts: 

irresponsibility and inviolability. Under the irresponsibility ground, the 

head of state is not responsible for the acts or actions (including opinions 

or votes) related to the exercise of the attributions required by his 

mandate, while the inviolability represents the exemption from any legal 

action started against him or the grant of a jurisdiction privilege. 

Yet, the immunity does not mean impunity. Any abuse of rights 

exercised by a head of state from the European Union can be punished by 

constitutional leverage in order not to affect the democratic systems. 

II. The Parliamentary Regime 

1. Spain 

Because Spain is a monarchy, Article 53 paragraph 3 of the 

Constitution of 1987 stipulates that “the person of the King is inviolable 

37 



and is not subject to responsibility”. The chosen formula is not new. Even 

in the first Spanish Constitution from the nineteenth century, for example 

the Constitution of 1812, it is proclaimed that the King's person is sacred 

and not subject to liability. It is true that, at that time, the monarchy was 

absolute by divine right, and to admit a responsibility of the King seemed 

incompatible with the very principle of monarchy. 

Of course that, later, the monarchy has evolved into a 

parliamentary form. The reference to the sanctity of the person of King 

disappeared once with the Constitution of 1869, but the old provision 

regarding his irresponsibility was kept. This provision does not seem at all 

to have been fallen into abeyance for the following reasons, which have 

already become classic: all the King’s acts shall be countersigned by the 

president of the Government and, when appropriate, by the competent 

ministers; the countersigning correspond to the exercise of a real power of 

decision, the signature of the monarch being a formality; the ministers 

who countersign the acts of the monarch are those who assume the 

responsibility. 

Moreover, the same Article 56 (3), already quoted, after stipulating 

the irresponsibility of the King and providing that his acts must be 

countersigned, it demonstrates that this status of the monarch is tolerable 

only because, in reality, the monarch is only the fictional holder of the 

powers attributed to him. 

If these explanations have sense in the case of acts fulfilled by the 

monarch during the exercise of his function, they are less pertinent for 

those related to his private life, such as, for example, some imprudent 

statements that would meet the constituent elements of a criminal offense. 

The rule of countersignature no longer applies and it is totally 

inappropriate. However, the constitutional immunity that the King enjoys 

is absolute. The investigations, hearings, detention or preventive custody, 

trial and eventually the conviction – generally, all the measures that could 

affect the continuous exercise of the function - are highly undesirable. 

2.Italy 

Italy, European Union member state, is organized by the 

parliamentary model, under the Constitution of 1947. 

We can not approach the problem of immunity of the Italian 

Republic President without making right from the start a distinction, 

sometimes difficult to achieve, as we are going to show, between two 

types of documents: documents related to the exercise of the presidential 

function and documents foreign from the exercise of the function. 

38 



By Article 90 paragraph 1, the Constitution of the Italian Republic 

proclaims the principle of presidential irresponsibility for the actions 

performed in the exercise of his function. Then, making a niche into this 

principle of irresponsibility, the constitutional text lists the exceptions: the 

act of high treason or violation of the Constitution. 

The question that arises and that caused much controversy, taking 

into consideration that the Constitution of the Italian Republic does not 

regulate it, is the responsibility of the President for actions performed 

outside the exercise of the function. What is the meaning of this silence? 

Deducting that the president is irresponsible for such acts could lead to 

the paradoxical situation where he is more protected for acts committed 

outside his function than for those related to its exercise. Deducting 

conversely, that he would be responsible under the stipulations of the 

common law and that, for example, a judge could convene him at any 

time like any ordinary citizen, the dignity and the special duties of his 

function would be prejudiced. In these conditions, the reluctances of the 

doctrine and those of the jurisprudence are understandable. 

In 1995, when considering the proceedings instituted against 

president Scalfaro for acts committed outside his function, it was 

considered that they could not be accepted or that they should be, at least, 

suspended until the end of his term . 

However, this practice was invalidated by the jurisprudence of the 

Court of Cassation, which upheld that tracking procedures could be 

instrumented before ordinary courts against a president in office for facts 

outside the exercise of his function. Yet, the president had the possibility 

to contest these procedures before the Constitutional Court through the 

procedure for resolving conflicts of duties between the state powers, as 

provided for in Article 134, sentence 2 of the Constitution. 

This solution was revealed in the processes caused by the 

interventions of President Cossiga, less corresponding to the presidential 

office. These processes have shown that a clear distinction between acts 

performed in the exercise of the function and those outside that exercise 

can be very delicate. 

The Italian head of state enjoys the possibility of making 

spontaneous statements, called esternazione, related to his office, but 

outside the attributions mentioned by Article 87 of the Constitution. The 

President of the Republic exercises a magistracy of influence through the 

public statements, but, which may place him outside the exercise of the 

prerogatives stipulated by the constitution. Such events are related to the 

performance of duties or are they exterior to its exercise? The case 

39 



Cossiga-Onorato gave the Court of Cassation of Italy the opportunity to 

express its position on this issue. 

Thus, in 1991, on several occasions, but mostly during some radio 

interference and in a closing speech to a congress, President Cossiga used 

offensive words against senators Pierluigi Onorato and Sergio Flamigni, 

whom he found unworthy to hold parliamentary offices. Considering 

these statements insulting and defamatory, the two senators addressed to 

court and requested compensation. 

By its decision of June 22, 1993, the Court of Rome declared itself 

competent to hear the case on grounds that the statements in question 

were foreign to the exercise of the presidential office, holding that, in that 

precise situation there was a full criminal responsibility, civil and 

administrative of the President of the Republic. 

In change, the Court of Appeal of Rome held – by its sentence of 

April 21, 1997 (Cossiga against Onorato) – that “the natural person by 

whom the function operates identifies with the function and it is not 

given to distinguish one another's will”. Finally, the Court of Cassation – 

in causes 8733 (Flamigni against Cossiga) and 8734 (Onorato against 

Cossiga) of June 27, 2000 –established, peremptory and definitive, that the 

immunity “covers any form of responsibility (criminal, civil and 

administrative) for the acts performed during the exercise of its function 

or inherent in it, excluding instead the acts foreign to these functions”. 

Through these decisions, the Court of Cassation established the 

presidential status of the esternazione right: this faculty of the President 

does not benefit from the special regime granted to the acts performed in 

the exercise of the office, except the situation when it can be attached to a 

constitutional power that must be brought out by the President. The 

statements of President Cossiga do not benefit of a special legal regime, 

specific to the acts fulfilled in the exercise of the office, for the simple 

reason that they belong to the head of state. Also, they should not be 

considered acts outside the office, because they have a scurrilous and 

defamatory character. They must not be considered as enjoying a special 

treatment simply because, given the circumstances of the case, they can 

not be attached to an attribution of the President, but they constitute a 

personal attack against some senators with no other purpose than 

defending the constitutional order. 

From those mentioned by the Court of Cassation, the following 

conclusions may be underlined: 

- the irresponsibility (criminal, civil, administrative) of the 

President of the Republic for actions performed in the exercise of 

40 



duties (except in the case of high treason or violation of the 

Constitution, provided for in Article 90 of the Constitution) may 

be invoked only when there is a functional connection between 

the offence and the President’s prerogatives. The “spontaneous 

statement” is thus allowed and it does not involve criminal, civil 

or administrative responsibility, excepting the cases when it is 

strictly connected to the performing of duties. There is a situation 

of ratione materiae immunity and not ratione personae immunity. 

- the common law judge has the competence to investigate the 

existence of the “functional relationship”, under the reserve of 

the President’s faculty, who considers himself unjustly accused, to 

invoke before the Constitutional Court the conflict with the 

judicial power, under Article 134 sentence 2 of the Constitution. 

President Cossiga had recourse to this procedure, criticizing in 

front of the Constitutional Court the decision of the Court of Cassation in 

two respects. Firstly, he argued that the judicial authority should not have 

the power to individualize the content of presidential immunity provided 

for in Article 90 of the Constitution, and to judge whether the presidential 

acts have a functional or an extra-functional nature, this being the 

exclusive competence of the Constitutional Court. 

Secondly, criticizing the solution of the Supreme Court on the 

merits, the plaintiff argued that the President of the Republic should be 

able to express “spontaneously” his view in all cases where he considers it 

necessary to carry out his functions. In primis, to ensure the achievement 

of the constitutional principles, without therefore risking a prosecution. 

He also mentioned that, in fact, to distinguish between the public and 

private sphere in the case of the President was illusory, since he is 

permanently invested in office, and not at certain data or predetermined 

intervals. 

By the decision no. 154/2014 , the Constitutional Court partly 

rejected the notification of the President, holding that it could not replace 

the common law judge in order to determine in concreto the applicability 

of the cause exonerating from liability. It could not be denied the 

competence of the judicial authority to deliver in the exercise of its general 

task of enforcement, including the constitutional ones. Punctum dolens, 

emphasized by the former President (namely the “functional connection” 

between the presidential statements and functions), was in turn 

inadmissible. Punctum dolens was considered to be premature, given the 

reference solution of repeal given by the supreme bench, which did not 

41 



say, nor deny, in fact, the responsibility of Cossiga. It only indicated the 

principles that the judges of the cause should take into consideration 

when qualifying the statements of the President. 

In 2004, the Appeal Court of Rome, by applying the principles set 

out by the Court of Cassation in the combined causes 8733 and 8734 

from 2000, found full responsibility of the President for the “spontaneous 

statements” that were not functionally related to the presidential 

prerogatives, forcing their author to compensation amounting to 90 

million Italian lire. The appeal against the decision of the court made by 

the former President in front of the Constitutional Court was rejected as 

inadmissible by decision 290/2007, on the grounds that the errors of 

judgment, regarding the substantive and procedural law, could be 

removed by using the natural ways of attack and not by using the 

procedure of the competence conflicts between the state powers . 

3.Germany 

The German basic law, Grundgesetz, adopted in 1949 contains 

quite clear provisions to protect the Federal President, without, 

nevertheless, conferring him an absolute immunity during the office. 

Thus, according to Article 61, the Federal President is responsible for the 

wilful violation of the Basic Law or any other federal law. This phrase 

“wilful violation of the basic law or any other federal law” also includes 

any criminal offence that, being committed by the President, may justify 

his dismissal and, subsequently, the application of a criminal sanction by 

the common law judge. 

We particularly note that the German legislation opposes the 

provisions of other constitutional systems that postpone the proceedings 

concerning the head of state until the end of his office. These proceedings 

related to the acts performed by the President outside his office shall take 

place before common law courts. 

As for these acts, the Basic Law of 1949 makes explicit reference 

to the rules of parliamentary inviolability, referred to in Article 46, which 

apply by analogy to the Federal President. In other words, only the 

Bundestag, in a discretionary way, may waive the immunity of the 

President for acts committed outside his office and authorize the 

prosecution before an ordinary jurisdiction. 

Recently, given the charges brought against Christian Wulff, the 

President of Germany, for acts committed before his election , namely the 

time when he was chancellor of Lower Saxony, the Hanover prosecutor 

opened an investigation and asked, in the same time, the Bundestag to 

42 



withdraw his immunity. In this situation, even if it was unlikely to reach an 

impeachment, the President chose to resign from office. 

III. The semi-presidential regime 

1. France 

Article 67 of the revised Constitution of France provides that the 

President of the Republic is not responsible for acts done during his 

office, with the exception of the disposals of Articles 53-2 and 68. He can 

not, during his mandate, be called to testify before any jurisdiction or 

administrative authority of France. He may not be the object of any 

action, any act of informing, training or tracking. The course of 

prescription or revocation is suspended. The Courts and the proceedings 

to which he thus opposes can be repeated or committed against him at 

the end of one month after the cessation of his functions. 

From the interpretation of the constitutional text, the “President 

of the Republic is not responsible for the acts performed in this capacity”, 

it clearly results that the irresponsibility principle applies only to the 

political acts of the President which are directly related to his mission and 

constitutional prerogatives. By this virtue, the French head of state can 

not be acted in a civil, criminal, administrative or political plan for the acts 

related to the exercise of the presidential office. 

In return, the President of the Republic is responsible for his 

personal acts, enjoying inviolability however, namely a procedural 

privilege that temporarily suspends the application of the common law. 

The acts committed before the presidential election and those committed 

after the election, but without any connection to the performance of the 

office, are removable from the function, and thus covered by inviolability. 

Therefore, paragraph 2 of Article 67, under which the president “shall not 

be the object of any civil proceedings, nor of any preferring of charges, 

prosecution or investigatory measures”, applies to this kind of acts. 

The original text of the French Constitution of 1958, before the 

review of 2007, indicates without any other explanation that the President 

of the Republic shall incur no liability for acts carried out in his official 

capacity (except for high treason). This formulation could be interpreted 

as leaving open the possibility of engaging the criminal liability of the 

presidential office holder in front of the common law Courts, during the 

term of the office, for personal documents. The Constitutional Council by 

the decision of 22 January 1999 and the Court of Cassation by the 

decision of 10 October 2001 rejected this interpretation, noting that the 

President of the Republic could not be heard as a witness, charged, 

43 



summoned or tried for an ordinary offense before the criminal courts of 

common law. It is thus clear that the issue of the criminal responsibility of 

the President before the common law Courts for his personal acts can not 

be raised during his term. 

The constituent power to review the acts not only adopted this 

solution, but also followed the suggestions of Avril committee report, 

extending the inviolability over all forms of contentious matter . As 

consequence, paragraph 2 of Article 67 prevents the head of state to be 

called before any jurisdiction. In other words he enjoys the privilege of 

inviolability not only before the criminal judge, but also before the 

administrative, financial, civil, commercial judge or before any 

administrative authority. Moreover, to highlight the extension of 

inviolability beyond the criminal field, the National Assembly adopted, at 

the initiative of the same report, an amendment specifying that the head 

of state may not be the object of any “action”. Thus, the constitutional 

text does not define just the criminal status of the President, but also his 

entire jurisdictional status. 

The length of protection depends on the nature of acts in cause: 

the protection is temporary for the acts removable from the presidential 

function and it is permanent for those related to the exercise of the office. 

As for the acts removable from the exercise of the function, 

fulfilled on his personal behalf, the head of state immunity is temporary, 

being limited at the duration of his office (Article 67 paragraph 2). In this 

matter, the President benefits of inviolability and not of irresponsibility. 

The purpose of the inviolability is to postpone the application of the 

common law, so as not to prejudice in any way what so ever the exercise 

of the presidential office. Consequently, once the mandate ended, the 

former head of state becomes an ordinary litigant, and in order to ensure 

the resumption of the common law after this date, the constitutional text 

carefully states that, during the presidential term, any prescription or 

limitation period is suspended. 

Thus, it was possible that J. Chirac, former President of the 

Republic, to be heard on July 19, 2007 in the process regarding the case of 

fictitious employment at Paris City Hall. Then, a situation without 

precedent during the Fifth Republic, he was sent sued in November 2007 

and, finally, convicted in December 2011 for embezzlement and breach of 

trust. 

With regard to the acts performed by the President of the 

Republic in the exercise of his function, the immunity has a permanent 

character, with effects both during the office and after its completion. In 

44 



this situation, the irresponsibility, as regulated by Article 67 paragraph 1, 

applies, and not the inviolability. Consequently, the president shall not 

answer for his political acts, even after leaving his office. In fact, this was 

the interpretation that President Mitterrand himself gave when he was 

notified about the political liability of the former head of state V. Giscard 

d'Estaing. F. Mitterrand appreciated, under a constant and long 

parliamentary tradition, confirmed by the Constitution of 1958 in Article 

18 (the right to address messages to Parliament) and in Article 68 (which 

enshrines the principle of irresponsibility), that the liability of the 

President of the Republic can not be questioned in Parliament, the 

presidential immunity continuing to apply after the end of his term of 

office, too . 

The French Constitution stipulates two lessening of the principle 

of irresponsibility of the head of state, regulated by Articles 53-2 and 68. 

The first, introduced by the constitutional revision on 8 July 1999, refers 

to the recognition of the International Criminal Court jurisdiction as 

stipulated in the treaty signed in Rome on 18 July 1998. This court has the 

competency to judge the perpetrators of the most serious international 

crimes (crimes of war and aggression, crimes against humanity, crimes of 

genocide). 

In terms of the Rome Convention, the competence of the Court 

applies to all, in a general manner, without admitting distinctions based on 

official position. It also emphasizes the fact that the head of state does not 

represent an exonerating cause from the criminal responsibility before it. 

The second exception to the principle of irresponsibility, 

stipulated by Article 68 paragraph 1 of the reviewed French Constitution, 

refers to the political liability of the president in the case of a serious 

breach of his obligations performed in the holding of his office. 

2. Romania 

The President of Romania immunity is enshrined in Article 84 

paragraph 2 of the Romanian Constitution, text expressly stating that “the 

President of Romania shall enjoy immunity”. The same article adds that 

the provisions of Article 72 paragraph 1 of the Constitution, under which 

the deputies and the senators shall not be held judicially accountable for 

the votes cast or the political opinions expressed while exercising their 

office, shall apply accordingly. Therefore, the President of Romania, too, 

shall not be liable for the legal votes cast as head of state, and we take in 

consideration his participation as president in various international bodies. 

45 



Also, he shall not be liable for the opinions he would express during his 

office, regardless of when they are expressed and where they are made. 

The public statements of the President of Romania can be 

materialized, mainly, in speeches or messages addressed to the Romanian 

state authorities or international bodies, in political statements or 

participation in press conferences, interviews, TV or radio broadcasts, 

which have as subject not only his powers but also general or specific 

questions of the political life. Regarding this, the doctrine has emphasized 

that, although free to express his views, the President must not however 

give at any time the impression that he takes the part of one or other actor 

of the political life, situation in which it would be affected the normal 

exercise of the presidential function . 

Asked to pronounce, the Romanian Constitutional Court decided 

that the attitude and the expressions of the President regarding some 

public figures fall within the immunity provided for the political opinions 

expressed during the office by Article 84 paragraph 2 of the Constitution 

in relation to article 72 paragraph 1. Although the political opinions 

expressed in forms that show disrespect for the political partners do not 

represent a serious violation of the Constitution, the Court reaffirmed its 

belief that the institutional relationships between the participants in the 

public life should take place in civilized forms, so as to ensure, in this way 

too, the promotion of the supreme values guaranteed and enshrined by 

Article 1of the Basic Law. 

In doctrine, it is considered that the constitutional text provides a 

complete freedom of action to the president in the exercise of his powers, 

since the irresponsibility operates not only for the expressed opinions and 

votes, but also for the legal documents or the technical-material 

operations performed during his office. Yet, the Romanian President 

irresponsibility is not a total and absolute one, since, at least a part of his 

acts may be appealed according to the administrative litigation procedure, 

regulated by Article 52 paragraph 1 of the Constitution, and he, 

personally, may be obliged to reparation for the damage . 

For acts committed during the office, but outside the duties 

incumbent upon it, the President enjoys only inviolability, which means 

that he can not be detained, arrested, searched or prosecuted in criminal 

or civil cases. But nothing encumbers, after the end of the office, for the 

period during which any prescription is suspended, the initiation of a 

criminal or civil process, because, while committing such actions, the 

President acts outside his constitutional duties, as a private citizen, which 

does not warrant the constitutional protection given by immunity. 

46 



Therefore, unlike the cases of irresponsibility, which protects the 

president even after his office ended, the inviolability has a temporary 

character. It is not a hindrance to search, detain, arrest or judge the 

President, under the common law rules, after the end of the office. 

As we have already shown, the Romanian President immunity is 

not a full one. He may be politically impeached for grave acts infringing 

upon constitutional provisions of the Constitution (Article 95 of the 

Constitution). He may also be impeached in terms of criminal procedure 

for high treason (article 96 of the Constitution) 

IV. Conclusions 

From the analysed examples, it results that, unlike the monarchs, 

whose person is inviolable even nowadays, the presidents of republics 

enjoy an immunity which, however, is far from being absolute: they may 

be prosecuted for committing serious offenses (high treason, violations of 

the Constitution, breach of obligations). 

Generally, the acts related to the exercise of the function are 

distinguished from those removable from this exercise, and it results a 

different legal regime of immunity for each of the two categories. 

If for the acts related to the exercise of the office, the presidents 

enjoy a permanent irresponsibility, then, for the removable acts from the 

office, they enjoy only a temporary inviolability. In all cases, after the 

completion of office, the former president becomes an ordinary citizen 

who is answerable before courts or administrative authorities, for acts that 

are not functionally related to the fulfilment of duties, according to the 

rules of common law. The example of the French President J. Chirac is 

eloquent in this respect. 

Also, to make a clear distinction between the acts performed in 

the exercise of the office and the personal ones is extremely difficult (in 

this respect, the example of the Italian President F. Cossiga is eloquent), 

since the president is permanently invested in office, and not at certain 

data or predetermined intervals. 

References 

Treaties, courses and monographies 

Branchet, B., (2008) La fonction présidentielle sous la V-e République, L.G.D.J., 

Paris, 

Channet, A., (2004) La responsabilité du Président de la République, la 

contribution de la „commision Avril”, L’Harmattan, Paris, 

47 



Cohendet, A. M., (2002) Le Président de la République, Dalloz, Paris, 

Constantinescu, M., Deleanu, I., Iorgovan, A., Muraru, I., Vasilescu, F., 

Vida, I., (1992) Constituţia Romîniei – comentată şi adnotată, Regia 

Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 

Deleanu, I., (2006) Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în 

dreptul comparat, Editura CH Beck, Bucureşti, 

Duculescu, V., Călinoiu, C., Duculescu, G., (1997) Constituţia Romîniei – 

comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 

Guettier, C., Le Divellec, A., (2003) La responsabilité pénale du Président de la 

République, L’Harmattan, 

Luchaire, F., Conac, G., Prétot, X., Zacharie C., (coord), (2009) La 

Constitution de la République française, Analyses et commentaires, 

Economica, 3e édition, Paris, 

Muraru, I., Tănăsescu, E. S., (2008) Constituţia României. Comentariu pe 

articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 

Vida, I., (1994) Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă 

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 

Articles 

Criste, M., (2009) Răspunderea Preşedintelui României, volumul Conferinţei 

Internaţionale „Răspunderea persoanelor juridice în contextul activităţii de 

codificare în drept”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 

Deaconu, St., (2007) Câteva aspecte de natură constituţională privind 

răspunderea Preşedintelui României, Dreptul nr.12, 

Delpérée, F., (2002) La résponsabilité du chef de l’état. Brèves 

observations comparatives, Revue Française de Droit Constitutionnel, 

nr.1, 

Iorgovan, A., (2005) Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al 

răspunderii Preşedintelui României pentru emiterea acestora, Revista 

de drept public, nr.1; 

Pizzorusso, A., Libone, E., (2011) Immunités constitutionnelles et 

privilèges de jurisdiction, Annuaire international de justice constitutionnelle, 

Salerno, G. M., (2004) Per le dichiarazioni non riconducibili alla funzione 

il Capo dello Stato non gode dell’irresponsabilitá, Guida al diritto, 

nr.25. 

Webography 

www.forumconstituzionale.it; 

www.giurcost.org. 

48 


Current News and Perspectives of Administrative 

Responsibility – Contravention 

[Noi perspective cu privire la responsabilitatea administrativ – 

contravenţională] 

Marta Claudia CLIZA 1 

Elena Emilia ŞTEFAN 2 

Abstract 

In our country, contravention belong from the historical point of view to 

criminal law. Historically, contraventions were passed from the penal field and they 

have been brought to administrative field and today, as we can see, we can identify an 

autonomy of the contraventional law. We appreciated that an analisys of the current 

cases is a very actual topic in order to capture this new trend reported to European 

influences from the harmonization of the national legislation with Community law. For 

this purpose, we intend to describe some aspects on contraventional law, focusing 

especially on case law that we conseider relevant to the topic. 

Keywords: 

offense, contravention, Constitutional Court, criminal charge, appeal of law. 

1 Lecturer, Ph.D., The Faculty of Law “Nicolae Titulescu” University, Bucharest, 185 

Văcăreşti Blvd., Email Address: cliza_claudia@yahoo.com, Phone no: 0040723 336 038 

2 Assistant, Ph.D. Candidate, The Faculty of Law “Nicolae Titulescu” University, 

Bucharest, 185 Văcăreşti Blvd., Email Address: stefanelena@gmail.com, Phone no. 

0040722 832 014 

49 



Introducere 

Ne propunem, în cele ce urmează, să prezentăm tendinţele 

practicii judiciare cu privire la regimul juridic al contravenţiei. O abordare 

riguroasă din punct de vedere ştiinţific ne determină ca, înainte de a 

proceda la analiza temei propriu-zise a studiului nostru, să realizăm o 

prezentare a răspunderii administrativ – contravenţionale. 

Axul central al lucrării este reprezentat de analiza diverselor 

aspecte ale regimului juridic al contravenţiei, privite din punctul de vedere 

al practicii judiciare, respectiv prezentarea problematicii naturii juridice a 

contravenţiei, aşa cum este ea receptată atât la nivelul instanţelor 

judecătoreşti din România dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a 

Drepturilor Omului. 

Apreciem că utilitatea studiului pe care îl propunem este relevată 

de intenţia de a evidenţia noutăţile aduse în această materie de 

jurisprudenţa europeană în domeniu, precum şi de a analiza aplicabilitatea 

acesteia în dreptul românesc. 

În final, ne propunem să realizăm o sinteză a concluziilor care se 

impun în urma analizei efectuate şi să încercăm să identificăm răspunsul la 

întrebarea: în prezent mai poate fi considerată contravenţia ca aparţinând 

dreptului penal sau administrativ? 

Literature review 

Problematica regimului juridc al contravenţiilor a făcut obiectul 

multor studii ale autorilor de specialitate juridică. În doctrina română şi-au 

adus valoroasa contribuţie autori precum: Dongoroz, V., Kahane, S., 

Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Înlocuirea răspunderii penale pentru 

unele infracţiuni cu răspunderea administrativă sau disciplinară, Ed. 

Academiei, Bucureşti, 1957, Iorgovan, A., Răspunderea contravenţională, 

Teză de doctorat, Bucureşti, 1979, Iovănaş, I., Drept administrativ şi 

elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 

1997, Prisăcaru, V., Tratat de drept administrativ, Partea Generală, Editura 

Lumina Lex, Bucureşti, 1993, Preda, M., Curs de drept administrativ, 

Partea Generală, cu sinteze tematice, Casa Editorială Calistrat Hogaş, 

Bucureşti, 1995, Dobrinoiu, V., Nistoreanu, Ghe., Nistoreanu, I., Pascu, 

Boroi, A., Molnar, I., Lazăr, V., Drept penal.Parte generală, Ed. Europa 

Nova, Bucureşti, 1999, Ţiclea, A., Tărăcilă, I., D., Niţă, S., I., Constantin, 

R., Marin, C., Răspunderea contravenţională, Ed. Atlas Lex, București, 

1996 etc. Această prezentare este una exemplificativă, lista autorilor care s- 

au aplecat asupra cercetării în acest domeniu este mult mai lungă. 

50 


CURRENT NEWS AND PERSPECTIVES OF ADMINISTRATIVE …. 

Secţiunea 1. Răspunderea administrativ-contravenţională 

Ilicitul contravenţional este, poate, cel mai des întâlnit în rândul 

formelor de ilicit. În doctrină s-a afirmat că materia contravenţiilor are o 

vechime considerabilă, ceea ce s-a schimbat de-a lungul timpului a fost 

natura juridică a regimului contravenţional (Iorgovan, 2005). 

Întocmai ca alte forme ale răspunderii juridice (civilă, materială, 

administrativ-disciplinară, penală) răspunderea pentru contravenţii se 

deosebeşte de alte genuri ale răspunderii sociale în general, care nu au un 

caracter juridic sau legal, cum ar fi răspunderea morală sau etică ori 

răspunderea civică bazate pe reguli de conduită individuală, neimpuse prin 

norme juridice, şi, pe cale de consecinţă, neprevăzute cu sancţiuni edictate 

de puterea statală pentru cazul nerespectării lor sau care să fie executate 

sub ameninţarea contrângerii acesteia (Poenaru, 2002). 

La început răspunderea contravenţională era considerată o formă a 

răspunderii penale datorită faptului că, mult timp în România exista o 

împărţire tripartită a infracţiunilor în: crime, delicte şi contravenţii La 

începutul anilor '50, apreciindu-se că, atât contravenţiile, ca forme de 

încălcare a dispoziţiilor normative, cât şi sancţiunile contravenţionale, deşi 

sunt forme de nerespectare a legii, cât şi sancţiunile contravenţionale nu 

pot fi considerate şi nici sancţionate ca infracţiuni, au fost scoase din 

codul penal şi, deci, din categoria infracţiunilor, şi trecute în categoria 

abaterilor administrative (Prisacaru, 1993). 

Calificarea răspunderii decurgând din săvârşirea unei contravenţii 

ca răspundere administrativă se întâlneşte în doctrina din anii 1950-1970, 

elaborată sub imperiul Decretului nr. 184/1954, act normativ prin care 

contravenţiile au fost dezincriminate, fiindu-le consacrat un regim juridic 

administrativ (Ursuta, 2009). Desprinsă din dreptul penal, ca urmare a 

dezincriminării faptelor cu caracter contravenţional, răspunderea 

contravenţională este în prezent plasată în sfera dreptului administrativ 

(Cliza, 2012). 

Considerarea contravenţiilor (...) ca infracţiuni, a determinat 

activitatea didactică şi doctrina de specialitate să trateze această instituţie 

juridică în cadrul dreptului penal şi nu în acela al dreptului administrativ 

(Prisacaru, 1993). Aceasta face ca, apreciază acelaşi autor, deschizând un 

tratat sau un curs de drept administrativ, să nu găsim dezvoltată instituţia 

contravenţiei; pentru a cerceta contravenţia urmează să căutăm un tratat 

sau un curs de drept penal. 

Legislaţia aplicabilă contravenţiei a fost diversă, pornind de la 

reglementarea din Codul penal de la 1865 și 1936, continuând cu Decretul 

nr.184/1954 care a abrogat dispoziţiile din Codul Penal și din legile 

51 



speciale privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii, pentru ca 

apoi mult timp regimul juridic al contravenţiilor să fie reglementat de o 

lege care s-a aplicat până în 2001, respectiv legea nr.32/1968 (Legea nr. 

32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, publicată în 

B.Of. nr. 148/14.11.1968). Adoptarea legii nr.32/1968 a dus la o 

perfecţionare în materia reglementării contravenţiilor ducând la o întărire a 

legalităţii, la o limitare a actelor normative, în care erau cuprinse 

contravenţiile, la o stabilire mai riguroasă a faptelor considerate 

contravenţionale (Poenaru, 2001) 

În prezent, cadrul legal al reglementării contravenţiilor îl reprezintă 

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al 

contravenţiilor (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic 

al contravenţiilor, publicată în M.Of. nr. 410/25.07.2001, aprobată şi 

modificată prin Legea nr.180/2002 publicată în M.Of. nr.268/2002 şi 

ulterior modificată prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru 

accelerarea soluţionării proceselor publicată în Monitorul Oficial, Partea I 

nr. 714/2010) care a abrogat legea nr. 32/1968. Practic în anul 1954 am 

asistat la decontravenţionalizarea contravenţiei iar din acel moment până 

în prezent, răspunderea contravenţională a fost abordată în marea 

majoritatea a doctrinei în cadrul tipurilor de răspundere administrativă. 

Suntem de acord cu opinia potrivit căreia răspunderea 

contravenţională nu poate fi redusă la sancţiunea contravenţională, 

deoarece sancţiunea este doar o parte componentă a sistemului 

răspunderii, ea nu reprezintă altceva decât consecinţa răspunderii 

(Iorgovan, 1979). 

Secţiunea 2. Natura juridică a contravenţiei 

În prezent asistăm la două modalităţi de abordare a contravenţiei: 

pe de o parte în dreptul intern, contravenţia este analizată ca aparţinând 

dreptului administrativ şi, pe de altă parte, Curtea Europeană a 

Drepturilor Omului a dezvoltat o bogată jurisprudenţă din care reiese că 

această faptă este calificată ca fiind: acuzaţie în materie penală. 

În dovedirea afirmaţiilor noastre invocăm chiar practica Curţii 

Constituţionale a României care, într-o decizie recentă (Decizia nr. 183 din 

8 mai 2003) a observat că, în dreptul românesc, contravenţiile au fost 

scoase de sub incidenţa legii penale şi au fost supuse unui regim 

administrativ. 

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în 

jurisprudenţa sa a stabilit într-o cauză recentă în sensul următor: 

Convenţia nu poate fi interpretată ca opunându-se unor tendinţe de 

52 



dezincriminare a unor fapte de o gravitate mai redusă (Hotararea in cauza 

Ozturk impotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 49-56). România 

a fost condamnată într-o cauză pentru încălcarea dreptului la un proces 

echitabil în materie contravenţională. Este vorba despre Cauza Anghel 

contra României (Hotararea din 4 octombrie 2007). 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a 

statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de 

gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii 

între diferitele tipuri de infracţiuni, reţinând că, în scopul aplicării 

prevederilor art. 6 al Convenţiei, trebuie avute în vedere trei criterii. 

Astfel, noţiunea de acuzaţie în materie penală presupune ca o faptă 

să fie astfel califictă dacă sunt întrunite trei criterii: 

- caracterizarea faptei în dreptul naţional; 

- natura faptei; 

- natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată 

persoanei în cauză. 

Pentru prima dată Curtea a utilizat aceasă calificare în cauza Engel 

și alţii contra Olandei (Hotararea din 8 iunie 1976). 

În cauza Ziliberberg împotriva Republicii Moldova (Hotararea din 

1 februarie 2005), Curtea reaminteşte că pentru a determina dacă o 

contravenţie poate fi calificată ca având un caracter „penal” în sensul 

prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este 

dacă textul normei de drept care defineşte contravenţia aparţine, în 

sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată 

natura contravenţiei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei 

care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea 

contravenţiei. 

După părerea noastră, în cauza Anghel contra Românei, Curtea a 

motivat extrem de argumentat de ce contravenţia este calificată ca 

aparţinând materiei penale. Astfel, pe de o parte, Curtea constată că 

dreptul intern nu califică drept "penală" contravenţia care a adus o 

amendă reclamantului, legiuitorul român alegând să dezincrimineze unele 

acţiuni care, deşi aduc atingere ordinii publice, au fost comise în 

circumstanţe care conduc la concluzia că nu constituie infracţiuni conform 

legii penale. În cazul în speţă reclamantului i s-a reproşat că a proferat la 

adresa unui funcţionar insulte de natură să lezeze demnitatea sa, faptă 

pedepsită drept contravenţie de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 69/1991 (par. 

49 din Hotararea in cauza Anghel contra Romaniei din 4 octombrie 2007). 

Într-o altă cauză s-a stabilit de către Curte că distincţia dintre 

contravenţii şi infracţiuni existentă în legislaţia internă a unora dintre 

53 



statele membre, semnatare ale Convenţiei, nu poate avea ca efect 

scoaterea unei categorii de fapte din sfera de aplicare a garanţiilor oferite 

de art.6 din Convenţie acuzaţiilor în materie penală (Hotararea in cauza 

Ozturk impotriva Germaniei). 

Pronunţându-se în legătură cu aplicarea prezumţiei de nevinovăţie 

în materia sancţiunilor administrative, în cauza Salabiaku împotriva Franţei 

(Hotararea din 4 octombrie 1988) Curtea Europeană a Drepturilor 

Omului a stabilit că prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, de 

vreme ce în fiecare sistem de drept sunt operante prezumţii de drept sau 

de fapt, iar Convenţia nu le interzice în principiu, atâta timp cât statele 

respectă anumite limite şi nu încalcă drepturile apărării. 

În cauza Albert împotriva României, prin hotărârea din 16 

februarie 2010 (Calin et all, 2011) s-a constatat încălcarea art 6 par.1 din 

Convenţie întrucât prin soluţiile pronunţate de instanţele de judecată nu 

au răspuns criticilor aduse de reclamant procesului-verbal de constatare și 

sancţionare a contravenţiei. Se apreciază astfel, că puterea judecătorească 

este responsabilă întrucât instanţele au omis să răspundă criticilor 

formulate de reclamant cu privire la nerespectarea condiţiilor de formă ale 

procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar, în plus, 

instanţa de recurs nu a examinat şi nu a răspuns unui motiv de recurs 

invocat de reclamant. Cadrul legislativ în privinţa judecării plângerilor 

contravenţionale nu a suferit nici după această hotărâre modificări, prin 

care să se recunoască expres garanţiile de procedură aplicabile acuzaţiilor 

în materie penală, cum este, de exemplu, respectarea prezumţiei de 

nevinovăţie, în cazurile în care se constată incidenţa laturii penale a art. 6 

din Convenţie, motivează astfel instanţa. 

Curtea Constituţională, declarându-se acord cu hotărârile Curţii 

Europene (Cazul Sporrong și Lonnorth contra Suediei din 1982, cazul 

Ozturk contra Germeniei din 1984 și cazul Lutz contra Germaniei din 

1987), a stabilit că nici dispoziţiile art.6 din Convenţia europeană a 

Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa CEDO nu permit concluzia că 

regimul juridic al sancţiunilor contravenţionale se confundă în totalitate cu 

cel al sancţiunilor penale (Decizia nr. 161 din 10 noiembrie 1998). 

În aceeaşi motivare se arată că noţiunea acuzaţie în materie penală 

utilizată de art.6 pct.1 include și domeniul contravenţional, în scopul 

asigurării aceloraşi garanţii procesuale celor învinuiţi de săvârşirea unei 

contravenţii, ca şi celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni. 

Curtea Constituţională s-a remarcat printr-o prezenţă activă în 

peisajul juridic românesc şi nu de puţine ori s-a exprimat asupra 

constituţionalităţii art. 12 alin. (1) din O.G. 2/2001 chiar în mai multe 

54 



rânduri. Astfel în Decizia nr. 197/2003 a respins excepţia de 

neconstituţionalitate a art. 12 alin. (1) pentru ca mai apoi să-şi reconsidere 

jurisprudenţa şi prin Decizia nr. 228/2007 a admis excepţia de 

neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 12 alin. (1) din 

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al 

contravenţiilor sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma nu 

se mai sancţionează prevăzută în text se înţelege doar aplicarea sancţiunii 

contravenţionale, nu şi executarea acesteia. 

Sub aspectul operaţiunii juridice de interpretare a legilor şi de 

aplicare a lor la cazul concret, de asemenea reţinem rolul Curţii 

Constituţionale care s-a exprimat asupra corectei interpretări a normei 

juridice în vigoare. 

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr.1.014 din 8 

noiembrie 2007 că “intrepretarea legilor este o operaţiune raţională, 

utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii 

având ca sop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său 

de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea în mod necesar, în 

procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind 

faza indispensabilă procesului de aplicare a legii“ (Curtea Constitutionala a 

Romaniei, 2011). De asemenea, Curtea Constituţională reţinea tot în cadru 

aceleiaşi decizii că, “oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale (...) în 

orice sistem juridic există, în mod inevitabil un element de interpretare 

judiciară (...)”. 

Iată aşadar chiar Curtea Constituţională recunoaşte faptul că, din 

punct de vedere tehnic există posibilitatea unui element subiectiv în 

intrepretarea judiciară care să ducă la soluţii diferite în practică 

(s.n.interpretarea noastră), motiv pentru care soluţia aleasă a fost decizia 

de interpretare luată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe carea 

recursului în interesul legii. 

Un aspect controversat pe care l-am surprins din practica judiciară 

şi pe care înţelegem să-l prezentăm în această secţiune se referă la 

posibilitatea înlocuirii sancţiunii amenzii cu obligarea la prestarea unei 

activităţi în folosul comunităţii. Asupra acestei probleme de drept a 

intervenit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a tranşat disputa, 

admiţând apreciem noi extrem de motivat un recurs în interesul legii. 

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia 

nr. 7 din 20 septembrie 2010 privind examinarea recursului în interesul 

legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispozitiilor art. 9 alin. (3)-(5) 

din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, raportate la 

dispoziţiile art. 9 alin. (1) si (2) din acelaşi act normativ şi la art. 1 din O.G. 

55 



nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în 

folosul comunităţii, aprobată prin Legea nr. 641/2002, asupra posibilităţii 

de a se dispune înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu 

sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, atunci când 

aceasta din urmă sancţiune nu este prevăzută, prin lege, alternativ cu 

amenda (Decizia nr. 7 din 20 septembrie 2010). 

În motivare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că 

dispoziţiile art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin 

raportare la dispoziţiile art. 9 alin. (1) si (2) din aceeaşi ordonanţa şi la 

dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, se interpretează 

în sensul admisibilităţii cererilor de înlocuire a sancţiunii amenzii cu 

sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul 

comunităţii indiferent dacă contravenţiile săvârşite sunt prevăzute şi 

sancţionate prin legi, ordonanţe ale Guvernului sau alte acte cu caracter 

normativ şi chiar dacă actul care stabileşte şi sancţionează contravenţiile 

nu prevede, alternativ cu sancţiunea amenzii, sancţiunea prestării unei 

activităţi în folosul comunităţii. 

Faţă de cele de mai sus, apreciem că se pot trage câteva concluzii 

prin care justificăm actualitatea temei propuse: 

- în viziunea Curţii contravenţia este calificată drept acuzaţie în 

materie penală, cu toate consecinţele juridice care decurg din 

această calificare; 

- în România practica judiciară nu este izvor de drept; 

- rolul extrem de activ al Curţii Constituţionale şi al Înaltei Curţi 

de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea problemelor de drept 

controversate legate atât de constituţionalitatea unui text dar şi de 

interpretarea unui text în vederea aplicării acestuia; 

- potrivit Constituţiei României, revizuite, art.11 şi art. 20, potrivit 

cărora, pe de o parte, tratatele ratificate de Parlament, potrivit 

legii fac parte din dreptul intern iar pe de altă parte, în cazul în 

care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la 

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi 

legile interne, au prioritate reglementările internaţionale; 

- instanţele româneşti aplică jurisprudenţa Curţii Europene a 

Drepturilor Omului atunci când tranşează dispute privind 

contravenţia, cuprinzând în textul hotărârii judecătoreşti pe care o 

iau argumente din jurisprudenţa Curţii, atunci când motivează 

soluţia luată în cauza dedusă judecăţii. 

56 



Cu toate acestea, (...) în anul 2010 (Calin et all, 2011, citat de 

Stefan, 2012), în urma pronunţării de către Curte a hotărârilor de încălcare 

a dispoziţiilor Convenţiei sau ale Protocoalelor adiţionale, Statul român a 

fost condamnat la plata sumei de 3.874.287 euro. În perioada 01 ianuarie 

2010 - 31 decembrie 2010, puterea legislativă este responsabilă în 79,26% 

dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare (107 din 

135), puterea executivă este responsabilă în 65,92% (98 din 135 de cauze), 

puterea judecătorească în 54, 812% (74 din 135 de cauze), Ministerul 

Public pentru 15,55% (21 din 135 de cauze), iar Curtea Constituţională 

este responsabilă pentru 0,74% din condamnări (1 din 135 cauze), se arată 

de aceiaşi autori. 

Faţă de cele arătate mai sus, având în vedere că România, aderând 

la Uniunea Europeană este obligată să-şi armonizeze legislaţia naţională cu 

prevederile comunitare, nu ne explicăm de ce ţara noastră este 

condamnată la CEDO atât de des pentru încălcări ale drepturilor omului. 

Concluzii 

Prezentul studiu a avut în vedere prezentarea contravenţiei ca fiind 

o faptă ilicită care, din punct de vedere al regimului său juridic, iniţial a 

aparţinut dreptului penal şi ulterior a migrat către dreptul administrativ 

unde a şi rămas până în prezent, apreciem noi. În plin proces de 

armonizare a legislaţiei interne cu legislaţia comunitară, asităm în prezent 

la multiple transformări legislative în acest sens. 

După părerea noastră, instanţele judecătoreşti din ţara noastră au o 

importantă misiune şi o mare responsabilitate atunci când sunt investite să 

tranşeze un litigiu în care trebuie să califice fapta dedusă judecăţii în sensul 

de a o stabili ilicit contravenţional sau nu. În concret, socotim că, în 

funcţie de particularităţile cauzei, instanţa va putea să cântărească aplicarea 

argumentelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci 

când va aprecia dacă se află în prezenţa unei „acuzaţii în materie penală” 

sau nu. 

Mai mult, faţă de evoluţia societăţii, apreciem că, nu se mai poate 

problema reîntoarcerii contravenţiei în domeniul penal şi alipirea ei de 

infracţiune, chiar dacă jurisprudenţa europeană o califică drept acuzaţie de 

natură penală. Din punctul nostru de vedere, faţă de întrebările pe care ni 

le puneam la începutul acestei lucrări, apreciem că, regimul juridic al 

contravenţiei este unul care aparţine dreptului administrativ dar, acesta se 

îndreaptă către o reală autonomie, chiar dacă procedura contravenţională 

este una mixtă, împletită cu elemente de drept procesual civil şi drept 

procedural penal, sub anumite aspecte. 

57 



În concluzie considerăm că prezentul studiu a reuşit, prin 

argumentele prezentate, să răspundă la întrebarea care a fost de fapt şi 

prologul acestei teme, respectiv: în prezent mai poate fi considerată 

contravenţia ca aparţinând dreptului penal sau administrativ? 

References 

Cliza, M.C., (2012) Drept administrativ, Partea a II-a, Ed.Universul Juridic, 

Bucureşti. 

Călin, D., et all, (2011) Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României vol VI, 

2010, Analiză.Consecinţe.Autorităţi potenţial responsabile, Editura 

Universitară, Bucuresti. 

Iorgovan, A., (2005) Tratat de drept administrativ, vol II, Editura All Beck, 

Bucureşti. 

Iorgovan, A., (1979) Răspunderea contravenţională, Teză de doctorat, 

Universitatea din Bucuresti, Bucureşti. 

Poenaru, I., (2002) Regimul juridic al contravenţiilor, Editura Lumina Lex, 

Bucureşti. 

Poenaru, I., (2001) Noul regim al contravenţiilor, Ordonanţa nr.2/2001, 

revista Dreptul nr.12, decembrie. 

Prisăcaru, V. I., (1993) Tratat de drept administrativ, Partea Generală, Editura 

Lumina Lex, Bucureşti. 

Ştefan, E .E., (2012) Liability and responsibility, Challenges of the 

Knowledge Society - Universitatea Nicolae Titulescu, Bucureşti, 

accesat pe 7 mai 2012 de pe http://cks.univnt.ro/cks_2012.html. 

Ursuţa, M., (2009) Procedura contravenţională, Editura Universul Juridic, 

Bucuresti. 

Curtea Constituţională a României, Decizii relevante ale Curţii Constituţionale, 

2007-2010, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.446 şi urm. 

O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în 

M.Of. nr. 410/25.07.2001, aprobată şi modificată prin Legea 

nr.180/2002 publicată în M.Of. nr.268/2002 şi ulterior modificată 

prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea 

soluţionării proceselor publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 

714/2010. 

Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, 

publicată în B.Of. nr. 148/14.11.1968. 

Decizia nr. 7 din 20 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, 

publicată în M.Of. nr.126/18.02.2011. 

Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a Curţii Constituţionale, accesat pe 6 mai 

2012 de pe http://www.ccr.ro/cedo/183_2003.html 

Decizia nr. 228 din 13 martie 2007 a Curtii Constitutionale, accesat pe 7 mai 

2012 de pe http://www.legex.ro/Decizie-228-13.03.2007- 

78645.aspx 

58 



Decizia nr. 161 din 10 noiembrie 1998 a Curtii Constitutionale, accesat pe 7 

mai 2012 de pe http://www.legex.ro/Decizie-161-10.11.1998- 

15322.aspx 

Hotărârea în Cauza Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 49- 

56, accesat pe 6 mai 2012 de pe www.echr.coe.int, precum si de pe 

http://www.scribd.com/doc/44073059/Hotarari-CEDO-Vol-1 

Hotararea in cauza Anghel impotriva Romaniei din 4 octombrie 2007, accesat pe 6 

mai 2012 de pe http://www.ier.ro/documente/dct_fisiere/cedo- 

28183-03.pdf 

Hotararea in cauza Engel si altii contra Olandei din 8 iunie 1976, accesat pe 7 mai 

2012 de pe http://jurisprudentacedo.com/Militari-arestati-abuziv- 

Engel-si-altii-versus-Olanda.html 

Hotararea in cauza Ziliberberg impotriva Republicii Moldova din 1 februarie 2005, 

accesat pe 6 mai 2012 de pe 

http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ZILIBERBE 

RG%20(ro).pdf 

Hotararea in cauza Salabiaku contra Frantei din 7 octombrie 1988, accesat pe 7 

mai 2012 de pe http://jurisprudentacedo.com/Salabiaku-contra- 

Franta-Prezumtii-de-fapt-Prezumtia-de-nevinovatie-Raport.html, 

precum si de pe 

http://www.dsclex.ro/legislatie/2010/noiembrie2010/mo2010_73 

8.htm. 

59 



Legal Regime of the International Associations of Public 

Authorities and Public Institutions in Scientific Research 

Field 

[Regimul juridic al asociaţiilor internaţionale ale autorităţilor 

publice şi instituţiile publice în domeniul cercetării ştiinţifice] 

Raluca Iuliana EPUREANU (STOICEA) 1 

Abstract 

International associations of public authorities and public institutions consist 

of various forms of cooperation with similar bodies or private legal entities from other 

states, with the purpose of meeting a specific public interest in correspondence with their 

scope of activity, by defining common goals to be achieved. The legal regime of these 

international associations, materialized either in cooperation and mutual support 

agreements or in legal entities created by the will of the shareholders, is governed on one 

hand, by constitutional and administrative rules regulating their competence in this 

respect and, on the other hand, by the rules of public international law applicable to all 

types of international cooperation whether it generates new legal entities or not. 

Considering these, the paper is focused on a foray into the sphere of constitutional and 

legal framework governing the complex system of principles and rules applicable to the 

extended concept of association, aiming to identify the main legal instruments and the 

correspondent terminology which define it. 

By analyzing this distinct function which also defines the competence of the 

administrative bodies, new valences of government actions, outside the classical 

administrative ones, are identified. This new approach of the administrative 

competencies, which are subject, not only to the rules of administrative law, but also to 

other branches of law, may offer a more complex perspective regarding the role of the 

public authorities and institutions and argues for considering the association of a new 

administrative concept. 

Since scientific research is, by its nature, an important pillar of interstate 

cooperation’s, we believe that an analysis of the forms, features and legal status of 

international associations in this area, fully supports our opinion that a new 

administrative institution has to be considered among the classical ones. 

Keywords: 

public authority, public institution, legal regime, international, association 

1 Ph.D. Candidate, University of Bucharest, Email Address: ralucaiuliana.epureanu@drept.unibuc.ro 

61 



I. Cadrul constituţional şi legal 

I.1. Fundamente constituţionale ale asocierilor 

Dreptul constituţional al asocierii internaţionale a autorităţilor 

publice şi instituţiilor publice în domeniul cercetării ştiinţifice se 

conturează prin intermediul mai multor tipuri de dispoziţii constituţionale, 

respectiv: texte cu referire la dreptul constituţional al asocierii, dispoziţii ce 

reglementează cadrul constituţional al competenţei generale în materia 

asocierilor şi cooperărilor internaţionale, articole ce definesc rolul şi 

atribuţiile autorităţilor publice şi instituţiilor publice şi, nu mai puţin 

important, referiri exprese la domeniul cercetării ştiinţifice. 

În prima categorie, dreptul de asociere consacrat la nivel 

constituţional trebuie înţeles, aşa cum vom arăta mai jos, ca incluzând 

capacitatea şi competenţa autorităţilor şi instituţiilor publice româneşti de 

a se asocia pe plan naţional şi internaţional în general şi, aplicând 

principiul specializării, în domeniul cercetării ştiinţifice în particular. 

Dreptul de asociere al autorităţilor publice şi instituţiilor publice 

nu are o consacrare expresă în Actul fundamental, fiind dedus din 

interpretarea unor texte constituţionale, cu referire fie la dreptul 

fundamental de asociere sau la alte drepturi şi libertăţi fundamentale ale 

cetăţeanului (în contextul interpretării acestora ca obligaţii ale autorităţilor 

publice), fie la atribuţii ale autorităţilor publice. În toate aceste texte, deşi 

sintagma asociere a autorităţilor publice nu este folosită expressis verbis, 

conceptul în sine se conturează ca un instrument constituţional în sprijinul 

autorităţilor publice şi instituţiilor publice de a atinge scopurile pentru care 

fiinţează, respectiv de a asigura satisfacerea interesului legitim public 

urmărit. 

În acest sens, art. 40 din Constituţie , deşi în cuprinsul alineatelor 

(1) şi (3) face referire la persoane fizice, susţine, prin interpretarea 

alineatelor (2) şi (4), caracterul generic al dreptului de asociere, în sensul 

extinderii sale şi cu privire la persoanele juridice. Iar aceasta întrucât, 

interpretând restricţiile constituţionale privind exercitarea dreptului de 

asociere prin prisma principiului ceea ce nu este interzis de lege este 

permis, bineînţeles cu respectarea, în cazul autorităţilor publice şi 

instituţiilor publice, a principiului în limitele legii, respectiv a competenţei 

şi specializării conferite prin actele normative de înfiinţare, organizare şi 

funcţionare a acestora, rezultă că dreptul, respectiv capacitatea de asociere 

a acestor persoane juridice de drept public este consfinţită la nivel 

constituţional şi trebuie înţeleasă ca manifestându-se în toate sferele de 

competenţă a acestora, atât pe plan naţional cât şi la nivel internaţional. 

62 


LEGAL REGIME OF THE INTERNATIONAL ASSOCIATIONS OF PUBLIC…. 

Această interpretare este confirmată de aprecierile doctrinei 

româneşti din diverse domenii ale dreptului care susţin faptul că textul are 

calitatea de a constitui sediul conceptului constituţional al asocierii 

autorităţilor publice şi instituţiilor publice in sferele proprii de competenţă, 

astfel cum sunt acestea reglementate în actele normative. Invocăm, în 

acest sens doctrina dreptului constituţional conform căreia „Limitele 

privind membrii asociaţiilor, privesc de fapt numai partidele politice (…) 

şi a dreptului administrativ care arătat că „În temeiul normelor 

constituţionale ce consfinţesc dreptul de asociere al persoanelor în limitele 

şi condiţiile stabilite de lege, autorităţile administraţiei publice locale (…) 

se pot organiza în diferite forme asociative în vederea desfăşurării unor 

activităţi de interes general ori în interesul unor colectivităţi locale.” 

Competenţa asocierii la nivel internaţional a autorităţilor publice şi 

instituţiilor publice româneşti se conturează şi din interpretarea 

dispoziţiilor art. 10 şi ale art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, care, 

în practică, se traduc inclusiv prin promovarea cooperărilor internaţionale 

în diverse domenii şi, respectiv, punerea în aplicare a dispoziţiilor 

documentelor de cooperare, acţiuni ce intră în sfera de atribuţii a 

autorităţilor publice şi instituţiilor publice. 

În susţinerea acestei poziţii, menţionăm că în materia cooperărilor 

internaţionale în domeniul cercetării ştiinţifice şi al dezvoltării tehnologice, 

s-a instituit regula declarării în preambul a principiului întăririi şi 

dezvoltării relaţiilor paşnice, iar o parte deloc neglijabilă a obligaţiilor 

Statului român decurge din tratate încheiate în acest domeniu. 

Un important sediu constituţional al asocierilor internaţionale îl 

constituie, aşa cum am menţionat mai sus, dispoziţiile cu referire expresă 

la atribuţiile unor autorităţi publice ale statului. În acest sens menţionăm 

dispoziţiile alin. (1) ale art. 91 intitulat „Atribuţii în domeniul politicii 

externe”, precum şi dispoziţiile alin. (1) ale art. 102 , referitoare la 

atribuţiile Guvernului în domeniul politicii externe a ţării, atribuţii care 

sunt dezvoltate în legile emise în aplicarea lor şi care se referă la 

negocierea, încheierea, semnarea de tratate, acorduri şi convenţii 

internaţionale în toate domeniile de interes pentru Statul român, inclusiv 

în domeniul cercetării ştiinţifice. 

În ceea ce priveşte referirile constituţionale la domeniul cercetării 

ştiinţifice, art. 135 alin. (2) lit. c) din Constituţie consacră obligaţia statului 

român de a asigura stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale. 

Aşa cum vom arăta, această dispoziţie are o serie de conotaţii la nivel 

legislativ şi practic, care confirmă capacitatea autorităţilor publice şi 

instituţiilor publice de a se asocia pe plan internaţional. Statul român, prin 

63 



autorităţile publice cu atribuţii în domeniu are misiunea de a asigura 

permanent legătura cu realitatea ştiinţifică europeană şi internaţională, prin 

promovarea şi întărirea diverselor forme de parteneriat şi cooperare. 

Analizând fundamentele constituţionale ale sarcinilor statului, 

Profesorul Iorgovan a arătat că „(…) În art. 135 alin. (2) sunt prevăzute 

expres anumite sarcini ale statului în domeniul economic care, în mod 

firesc, se realizează, în principal, prin Guvern şi prin celelalte autorităţi ale 

administraţiei publice (…)” . 

Textul trebuie interpretat şi prin prisma importanţei şi rolului pe 

care Statul le acordă domeniului cercetării ştiinţifice, care este privită la 

nivel constituţional ca o componentă importantă a economiei naţionale, 

fapt confirmat la nivel legislativ prin declaraţia conform căreia „În 

România activitatea de cercetare-dezvoltare constituie prioritate naţională 

şi are un rol determinant în strategia de dezvoltare economică durabilă.” 

Cercetarea ştiinţifică, privită din perspectiva preocupărilor sale 

fundamentale, este atributul exclusiv al Statului, care acţionează prin 

structurile înfiinţate în acest scop, respectiv autorităţi publice, instituţii 

publice şi alte persoane juridice de drept public (institute naţionale de 

cercetare-dezvoltare). În acelaşi timp, ea reprezintă o preocupare 

importantă la nivel european şi internaţional şi ocupă un loc de frunte în 

materia asocierilor pe plan internaţional, numeroase acorduri având ca 

obiect reglementarea cooperării în acest domeniu. 

Rolul important al cercetării ştiinţifice la nivelul societăţii 

internaţionale a fost remarcat în doctrina românească din diferite domenii 

ale dreptului şi nu numai. 

Astfel, într-o lucrare care analizează relaţiile economice 

internaţionale, se precizează că „Cercetarea ştiinţifică şi tehnică a căpătat 

în zilele noastre o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării economice şi 

sociale, contribuind substanţial la definirea profilului societăţii 

contemporane. Practic nu se poate vorbi astăzi despre dezvoltarea 

economică a unei naţiuni moderne, despre diversificarea economiilor, fără 

a se face referire la avantajele oferite de cercetare şi de domeniile în care ea 

se realizează.” 

În acelaşi sens, în doctrina administrativă s-a arătat, cu referire 

expresă la relaţiile ştiinţifice, că „Dezvoltarea spectaculoasă a relaţiilor 

internaţionale ca o consecinţă a procesului obiectiv al globalizării a generat 

(…) multiplicarea tratatelor şi acordurilor internaţionale (…).” 

Referitor la implicaţiile în planul relaţiilor internaţionale ale 

evoluţiei domeniului cercetării, doctrina franceză subliniază că „La 

afirmaţia foarte frecventă, că, raportat la progres, omul şi Statul se află 

64 



mereu în întârziere, că inovarea îi depăşeşte, îi copleşeşte, că lumea devine 

din ce în ce mai puţin guvernabilă, experienţa răspunde: ştiinţa şi tehnica 

avansează, lumea le urmează cu un anumit decalaj. Acest decalaj este 

inevitabil şi nu este surprinzător, în ceea ce priveşte problemele 

internaţionale care trebuie să fie gestionate prin intermediul acordurilor, ca 

acest decalaj să fie lung.” Afirmaţia se află în deplin acord cu preocupările 

permanente de identificare a unor noi forme de cooperare internaţională 

în plan ştiinţific şi de adaptare a formelor clasice ale acestei cooperări la 

cerinţele realităţii şi evoluţiei domeniului. 

Aşa cum am menţionat mai sus, cercetarea ştiinţifică fundamentală 

este un domeniu ce ţine de interesul legitim public. Deşi minimizată iniţial 

sub aspectul calităţii de domeniu prioritar în sfera interesului public, 

evoluţia societăţii a demonstrat că cercetarea ştiinţifică constituie fără doar 

şi poate unul din domeniile strategice ale dezvoltării naţionale şi 

internaţionale. Societatea modernă a conştientizat că cercetarea ştiinţifică 

reprezintă cu adevărat motorul dezvoltării sociale şi că, deşi rezultatele 

concrete ale cercetării ştiinţifice sunt dificil de imaginat pe termen scurt 

sau de cuantificat, acestea se dovedesc esenţiale însăşi existenţei societăţii. 

Faptul că cercetarea ştiinţifică fundamentală reprezintă un 

domeniu strategic în care deciziile vizează politica la nivel central a Statului 

exclude partajarea competenţei cu autorităţile administraţiei publice locale. 

În consecinţă, acestea nu deţin atribuţii în sfera cercetării ştiinţifice, însă 

pot fi implicate în acţiuni având ca scop promovarea cercetării şi 

beneficiază, la rândul lor, de rezultatele acestor cercetări cu efecte directe 

în planul dezvoltării regionale. 

I.2. Cadrul legislativ actual 

Asocierea la nivel internaţional a autorităţilor publice şi instituţiilor 

publice în domeniul cercetării ştiinţifice este reglementată, în ordinea 

juridică naţională, printr-o serie de acte normative, pe care vom încerca să 

le clasificăm, astfel: 

1. O lege-cadru în materie: Legea nr. 590/2003 privind tratatele. 

2. Acte normative care reglementează domeniul cercetării 

ştiinţifice: O.G. nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea 

tehnologică , aprobată cu modificări prin Legea nr. 324/2003 , cu 

modificările şi completările ulterioare), Legea nr. 319/2003 privind 

Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, cu modificările şi 

completările ulterioare. 

3. Reglementări privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea 

autorităţilor publice cu atribuţii în domeniu: Legea nr. 90/2001 privind 

65 



organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu 

modificările şi completările ulterioare , H.G. nr. 81/2010 privind 

organizarea şi funcţionarea Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi 

Sportului , cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul Ministrului 

Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 2413/17.10.2007 pentru aprobarea 

Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Educaţiei, 

Cercetării şi Tineretului, H.G. nr. 1449/2005 privind organizarea şi 

funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, cu 

modificările şi completările ulterioare , Ordinul Ministrului Educaţiei şi 

Cercetării nr. 3118/24.01.2006 pentru aprobarea Regulamentului de 

organizare şi funcţionare al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare 

Ştiinţifică. 

4. Acte normative privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea 

unor instituţii publice cu atribuţii în domeniul cercetării ştiinţifice (ex. 

H.G. nr. 1608/2008 privind reorganizarea Institutului de Fizică Atomică ) 

sau a unor persoane juridice de drept public având ca obiect de activitate 

cercetarea ştiinţifică (ex. H.G. nr. 637/2003 pentru aprobarea 

Regulamentului cadru de organizare şi funcţionare a institutelor naţionale 

de cercetare-dezvoltare ). 

5. Reglementări europene care instituie cadrul asocierii la nivel 

european [ex. Regulamentul (CE) nr. 723/2009 din 25 iunie 2009 privind 

cadrul juridic comunitar aplicabil unui consorţiu pentru o infrastructură 

europeană de cercetare] . 

II. Consideraţii teoretice 

Pornind de la definiţiile doctrinei administrative potrivit cărora 

regimul juridic ”evocă un ansamblu de reguli de fond şi de formă care 

‹‹personalizează›› materia respectivă în circuitul juridic” „desemnează un 

ansamblu de norme juridice specifice, de fond şi formă, care 

reglementează o materie determinată sau o categorie particulară de relaţii 

sociale, o instituţie etc. (…)” , vom arăta, ţinând cont de regulile diverse 

de drept care reglementează relaţiile internaţionale în domeniul cercetării 

ştiinţifice, că raporturile juridice care iau naştere sunt guvernate de un 

regim juridic complex. Aceste reguli aparţin unor ramuri diverse ale 

dreptului şi intervin pe aspecte ce ţin de competenţa structurilor care 

participă în concret la relaţiile internaţionale, de procedurile şi formalităţile 

pe care le presupun aceste acorduri, de raporturile juridice ce se nasc şi de 

consecinţele ce decurg din acestea. 

Toate acestea ne determină să apreciem că asocierea internaţională 

a autorităţilor publice poate fi abordată ca o instituţie juridică de sine 

66 



stătătoare şi poate constitui obiect distinct al preocupărilor legislative şi 

doctrinare. 

Competenţa pe care autorităţile publice o manifestă în sfera 

relaţiilor internaţionale ar putea completa preocupările teoretice cu privire 

la administraţia publică, întregind imaginea rolului şi misiunii acesteia. 

Complexitatea acţiunilor administraţiei publice care, aşa cum am arătat, 

presupun din ce în ce mai mult depăşirea atribuţiilor clasice din sfera 

actelor sau contractelor administrative influenţează, fără doar şi poate, 

regimul juridic pur administrativ al autorităţilor publice şi instituţiilor 

publice, conferindu-i imaginea unui ansamblu complex în care normele 

dreptului administrativ colaborează cu reguli din diverse alte ramuri ale 

dreptului. 

Specialişti ai dreptului administrativ au fost preocupaţi de regimul 

juridic al manifestărilor administraţiei publice în sfera relaţiilor 

internaţionale, identificând, prin prisma acestuia, un nou concept al 

dreptului administrativ, acela de administraţie exterioară. 

Astfel, Profesorul Iorgovan arată că există „raporturi reglementate 

de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului public 

(de exemplu dreptul internaţional public)”, precizând că „Relaţiile externe 

ale unui stat (…) nu pot fi excluse din sfera administraţiei publice, dreptul 

administrativ reglează, însă, administraţia exterioară prin cooperare cu 

dreptul internaţional public. După cel de-al doilea război mondial, multe 

Constituţii consacră prioritatea normelor internaţionale în raport cu 

normele interne, ceea ce determină un raport de subsecvenţă între dreptul 

administrativ şi dreptul internaţional public.” 

Aceleaşi concept de administraţie exterioară a fost invocat şi într-o 

altă lucrare de drept administrativ, cu referire la cooperarea dintre dreptul 

administrativ şi dreptul internaţional public în materia reglementării 

relaţiilor externe ale unui stat. 

Aprecierile de mai sus constituie în opinia noastră, un important 

punct de plecare pentru viitoarele analize doctrinare care îşi propun să 

vadă dincolo de clasicele manifestări ale administraţiei publice, iar 

administraţia exterioară ar trebuie să constituie un concept unanim 

acceptat în sfera dreptului administrativ şi considerat ca atare în 

preocupările de specialitate. 

Aşa cum am arătat, Statul acţionează în raporturile juridice 

internaţionale prin intermediul structurilor sale şi, în consecinţă, aceste 

raporturi vor fi marcate pe de o parte de regulile dreptului internaţional 

public, iar pe de altă parte de normele dreptului public naţional, fiecare 

dintre acestea acţionând pe aspecte bine determinate. 

67 



Normele de drept internaţional public care guvernează asocierile 

interstatale, în sensul larg al accepţiunii, susţin raporturi de egalitate 

juridică între participanţi, în care modalităţile şi instrumentele de realizare 

a obiectivelor asumate decurg din voinţa comună a partenerilor. Toate 

aceste asocieri pot avea fie scopul exclusiv al asumării la nivel naţional al 

unor acţiuni în sensul principiilor de cooperare stabilite în acorduri, fie 

constituirea unor persoane juridice cu misiunea de a duce la îndeplinire 

obiectivele definite prin acestea. 

La rândul lor, structurile care reprezintă în aceste raporturi fiecare 

dintre Statele participante vor acţiona în limitele şi sfera de competenţă 

reglementate prin norme imperative din sfera dreptului naţional public 

(constituţional, administrativ, financiar, fiscal) care reglementează atât 

aspecte prealabile încheierii tratatelor cât şi modul de aplicare a acestora. 

În acest sens, doctrina românească de drept internaţional a arătat că „În 

toate cazurile, indiferent de forma de organizare a participării româneşti în 

străinătate, dreptul român reglementează regimul (condiţiile) acestei 

participări.” 

Din sfera cadrului juridic care reglementează cooperarea în 

domeniul cercetării ştiinţifice nu pot fi omise normele juridice ale Uniunii 

Europene care, în contextul preocupării constante a Uniunii Europene de 

a întări şi promova cercetarea ştiinţifică europeană, s-au intensificat şi au 

evoluat de la definirea de principii şi promovarea de direcţii şi programe la 

punerea bazelor unificării în plan instituţional a domeniului. 

În considerarea faptului că „autorităţile administraţiei publice 

utilizează în şi prin acţiunile lor şi norme specifice altor ramuri de drept 

(…) ” normele de drept financiar, de drept fiscal şi contencios fiscal şi de 

dreptul familiei, menţionate în doctrina administrativă ca aplicabile 

organizării şi funcţionării sistemului administraţiei publice alături de 

normele de drept administrativ se impun a fi completate şi cu normele 

dreptului internaţional public. 

Pornind de la ideea că acordurile de cooperare reprezintă, în fapt, 

o formă de manifestare a voinţei autorităţilor publice, având scopul de a 

crea, de a modifica ori de a stinge raporturi juridice, se pune problema 

naturii juridice a acestora prin prisma teoriei dreptului administrativ cu 

privire la actele administraţiei publice. Definiţia dată actului administrativ 

de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificările şi 

completările ulterioare, nu susţine natura juridică de act administrativ a 

acordului , în timp ce definiţia tratatului în accepţiunea Legii nr. 590/2003 

privind tratatele nu acoperă, aşa cum este firesc, semnificaţiile de ordin 

administrativ ale acestor acte. 

68 



La nivelul teoriei administrative, o încadrare corectă a naturii 

juridice a tratatului, în sens larg, ne este oferită de aprecierea conform 

căreia „Alături de normele de drept intern, de drept constituţional şi 

administrativ, care reglementează actele politice ale administraţiei publice, 

un rol important îl au pentru actele de politică externă şi normele 

dreptului internaţional public care, în unele cazuri, reglementează unele 

categorii de acte politice.” Consideraţia ni se pare extrem de importantă, 

întrucât are calitatea de a oferi o imagine corectă a naturii juridice a 

tratatului, nu generează conflict cu definiţiile susamintite şi reuşeşte să 

confere acestui instrument juridic un loc bine determinat în accepţiunea 

lato sensu a actului administrativ. 

Tratatul poate fi definit astfel ca un act politic al administraţiei 

publice, adoptat cu respectarea şi aplicarea regulilor de drept administrativ 

şi ale regulilor dreptului internaţional public şi marcat de un regim juridic 

distinct care reuneşte norme din sfera mai multor ramuri ale dreptului. 

III. Administraţia publică exterioară în sfera cercetării 

ştiinţifice 

III.1. Competenţă şi atribuţii 

Asocierea internaţională a Statului român în domeniul cercetării 

ştiinţifice, în sensul larg al conceptului, poate fi privită prin prisma mai 

multor forme de acţiune, respectiv: 

1. Participarea în concret a autorităţilor publice la constituirea 

diferitelor organizaţii şi organisme de cercetare europene şi internaţionale, 

sau aderarea la acestea. 

2. Înfiinţarea, de către autorităţile publice, a unor instituţii publice 

şi a altor persoane juridice de drept public cu atribuţii în domeniul 

cercetării ştiinţifice şi asigurarea cadrului juridic al asocierii acestora la 

nivel internaţional. 

3. Definirea strategiei naţionale de cercetare ştiinţifică pe termen 

lung şi elaborarea de programe care susţin şi promovează colaborările 

internaţionale. 

În baza competenţei acordate prin actul normativ de organizare şi 

funcţionare sau a delegării, institutele de cercetare (instituţii publice sau 

institute naţionale) încheie o serie de protocoale, acorduri de colaborare 

sau asocieri cu persoane juridice de drept public şi/sau de drept privat din 

sfera cercetării ştiinţifice europene şi internaţionale, prin care convin 

acţiuni concrete de cooperare (programe şi proiecte de cercetare ştiinţifică, 

schimb de experienţă, pregătire profesională etc) sau înfiinţarea de 

69 



structuri cu sau fără personalitate juridică cu misiune în realizarea unor 

obiective determinate. 

O trecere în revistă a câtorva dintre actele normative sus invocate 

care reglementează sfera asocierilor internaţionale ale autorităţilor publice 

şi instituţiilor publice din domeniul cercetării ştiinţifice reflectă 

următoarele: 

Legea nr. 590/2003 privind tratatele a intervenit, în practica 

cooperărilor internaţionale în domeniul cercetării ştiinţifice, mai ales prin 

intermediul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. f) şi g) (ex. Legea nr. 203/2010 

pentru ratificarea Acordului dintre România şi Organizaţia Europeană 

pentru Cercetări Nucleare (CERN) privind statutul de candidat la aderarea 

la CERN ) şi ale art. 20 din acelaşi act normativ (o serie de acorduri 

bilaterale vor fi detaliate în cele ce urmează). 

Formele de asociere sunt consacrate atât în actele normative care 

definesc instrumentele asocierilor cât şi în cele care fac referire la 

competenţa autorităţilor publice şi persoanelor juridice de drept public 

privită ca „totalitate a atribuţiilor stabilite prin lege” . 

Actul normativ care reglementează domeniul cercetării ştiinţifice 

(O.G. nr. 57/2002) utilizează, în desemnarea asocierilor internaţionale în 

domeniu sintagme precum acorduri internaţionale şi centre internaţionale, 

cooperare tehnico-ştiinţifică internaţională, cooperare internaţională, 

performanţă ştiinţifică la nivel internaţional, integrare în comunitatea 

ştiinţifică internaţională, programe şi cooperări internaţionale, 

reprezentare şi participare la activităţile organismelor, organizaţiilor şi 

instituţiilor internaţionale de profil, parteneriat internaţional, programe 

internaţionale, organisme, organizaţii şi instituţii internaţionale. 

Un aspect important care merită remarcat constă în faptul că, la 

stabilirea strategiei naţionale în domeniul cercetării există o conlucrare a 

tuturor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a mediului 

academic şi a mediului economic (art. 39 alin. 2), înţelegând, într-o 

interpretare largă, că strategia cooperărilor internaţionale în domeniu se 

defineşte cu implicarea unei sfere mai largi de actori decât cea a 

autorităţilor şi instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu, care sunt direct 

implicate. Iar aceasta întrucât cercetarea ştiinţifică, deşi domeniu distinct 

în plan legislativ este inclusă la nivel constituţional, în preocupările largi ale 

Statului român privind Economia României [art. 135 alin. (2), lit. c) din 

Constituţie]. În acest sens, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european şi 

internaţional se observă o tendinţă din ce în ce mai mare de implicare a 

persoanelor juridice de drept privat în marile acţiuni şi programe de 

cercetare care nu numai că trebuie înţelese şi acceptate la nivel social, dar 

70 



privesc în mod direct, prin prisma aplicaţiilor sale, mediul economic şi de 

afaceri. De aceea obiectivele cercetării constând în dezvoltare tehnologică 

şi transfer tehnologic sunt strâns legate de instituirea unor forme de 

colaborare între persoane juridice de drept public și persoane juridice de 

drept privat. 

Cooperarea internaţională poate fi privită, din perspectiva socioeconomică, 

atât ca un instrument de integrare şi adaptare la realitatea 

socio-economică europeană şi internaţională, cât şi ca oportunitate de 

perfecţionare profesională şi de obţinere a resurselor financiare necesare 

activităţii de cercetare ştiinţifică (art. 48 din O.G. nr. 57/2002). 

Atribuţiile autorităţilor publice şi instituţiilor publice în sfera 

cooperării internaţionale reies şi din Statutul personalului de cercetaredezvoltare 

aprobat prin Legea nr. 319/2003, potrivit căruia acestora le 

revin sarcinile de a sprijini cercetătorii în participarea la manifestări 

ştiinţifice internaţionale şi în demersurile lor de a face parte din asociaţii 

profesionale, societăţi şi organizaţii ştiinţifice internaţionale (art. 23 lit. g). 

În schimb din aceste parteneriate internaţionale derivă în mod 

direct obligaţii ale cercetătorilor, precum respectarea drepturilor de 

proprietate intelectuală şi a confidenţialităţii, participarea la competiţii în 

cadrul programelor internaţionale ale Comunităţii Europene sau ale celor 

rezultate din acordurile internaţionale de cooperare bilaterală la care 

România este parte (art. 24 lit. g). În acest context, perfecţionarea 

profesională a personalului de cercetare-dezvoltare (doctorat, programe de 

formare continuă, programe de documentare şi schimburi de experienţă, 

burse de perfecţionare şi stagii de pregătire etc.) se conturează ca un 

element important în sfera colaborărilor şi parteneriatelor internaţionale 

(art. 26 din Legea 319/2003). 

Autorităţile administraţiei publice centrale, în sensul larg al 

accepţiunii, care au competenţă în materia asocierilor internaţionale în 

domeniul cercetării ştiinţifice sunt: Preşedintele României, Guvernul, 

Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Autoritatea 

Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică. 

Primele trei autorităţi intervin în materia asocierilor internaţionale 

în domeniul cercetării în virtutea atribuţiilor generale ce le revin în 

realizarea politicii externe a Statului. 

Practica în materie arată o implicare directă semnificativă a 

Guvernului în acest domeniu, drept pentru care merită menţionate 

atribuţiile relevante consacrate în legea proprie de organizare şi 

funcţionare (art. 11 din Legea nr. 90/2001, cu modificările şi completările 

ulterioare): aprobarea strategiilor şi a programelor de dezvoltare 

71 



economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate, asigurarea realizării 

politicii externe a ţării, negocierea tratatelor, acordurilor şi convenţiilor 

internaţionale care angajează statul român; negocierea şi încheierea, în 

condiţiile legii, a convenţiilor şi a altor înţelegeri internaţionale la nivel 

guvernamental. 

Acelaşi act normativ precizează şi atribuţii ale miniştrilor, inclusiv 

în sarcina Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, de 

interes pentru analiza noastră: reprezentarea intereselor statului în diferite 

organe şi organisme internaţionale, dezvoltarea de relaţii de colaborare cu 

organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii internaţionale 

de profil, iniţierea, negocierea şi încheierea, din împuternicirea 

Preşedintelui României sau a Guvernului, în condiţiile legii, de convenţii, 

acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propunerea de aderare la cele 

existente, urmărirea şi controlul aplicării convenţiilor şi acordurilor 

internaţionale la care România este parte, luarea de măsuri pentru 

realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte 

organisme internaţionale (art. 53). 

Aşa cum vom arăta prin exemplele oferite, sub aspectul funcţiei de 

reprezentare prin care „Pe plan extern, Guvernul reprezintă statul în 

relaţiile cu guvernele diferitelor state şi cu organismele internaţionale.”, 

acesta a avut o intensă activitate în domeniul cercetării ştiinţifice, dovadă 

stând numeroasele acorduri guvernamentale încheiate. 

Doctrina a susţinut importanţa cooperărilor internaţionale 

guvernamentale, arătând că „Fundamentul dreptului internaţional public şi 

însăşi premisa existenţei sale sunt reprezentate de cooperarea 

interguvernamentală, adică cooperarea între state reprezentate de 

guverne.” 

Atribuţiile autorităţii publice a administraţiei centrale cu rol şi 

misiune în domeniul cercetării ştiinţifice, respectiv Ministerul Educaţiei, 

Cercetării, Tineretului şi Sportului, astfel cum sunt acestea definite de 

H.G. nr. 81/2010 şi detaliate în Regulamentul propriu de organizare şi 

funcţionare, aprobat prin Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi 

Tineretului nr. 2413/17.10.2007, vizează aproape în integralitate, în mod 

direct sau indirect, sfera cooperărilor internaţionale, în sensul că activităţile 

ce-i revin în ce priveşte strategia în domeniu, elaborarea şi implementarea 

politicilor, elaborarea cadrului normativ-metodologic, funcţional, 

operaţional şi financiar în care se realizează politica din domeniul cercetării 

(art. 3) reprezintă cu siguranţă acţiuni care includ sub o formă sau alta 

decizii şi măsuri concrete de cooperare şi asociere internaţională. Atribuţii 

cu referire directă la obiectul analizei noastre sunt cele de reprezentare, în 

72 



numele Guvernului sau ca autoritate de stat pentru domeniul cercetării, în 

organismele şi în organizaţiile naţionale, regionale şi internaţionale, 

cooperare internaţională, prin care se asigură aplicarea acordurilor 

internaţionale în domeniile sale de activitate, promovare de noi acorduri, 

armonizare a politicilor elaborate în domeniul cercetării, cu cele din 

legislaţia externă, participare la programele şi proiectele internaţionale, 

comunitare şi bilaterale în domeniu (art. 3 şi art. 4 din H.G. nr. 81/2010)). 

Faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate remarcăm că 

activitatea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în 

domeniul cercetării ştiinţifice se circumscrie în fapt, activităţii 

guvernamentale în acest domeniu, pe de o parte pentru că misiunea şi 

rolul său se transpun în acţiuni ce derivă din programul de guvernare şi 

strategia naţională a Guvernului pe diverse domenii, iar pe de altă parte 

pentru că, în fapt, acţiunile de cooperare internaţională ale ministerelor 

decurg sau se finalizează, în marea lor majoritate, din/în decizii adoptate 

de către Guvern (acordurile de cooperare ştiinţifică se aprobă prin 

Hotărâri ale Guvernului, asocierile sau participările la marile infrastructuri 

europene şi internaţionale de cercetare se aprobă de Guvern, actele 

normative instituite în temeiul sau în vederea asocierii sunt adoptate, 

iniţiate şi promovate tot la nivel guvernamental). Se demonstrează şi în 

acest domeniu, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, că „(…) 

Fiecare minister în parte are misiunea de a aplica strategia de dezvoltare şi 

politica Guvernului în domeniul în care a fost creat.” 

Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (A.N.C.S.), 

organ de specialitate al administraţiei publice centrale prin care Ministerul 

Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului îşi realizează atribuţiile sale în 

domeniul cercetării ştiinţifice , deţine, la rândul său, importante atribuţii în 

domeniul asocierilor internaţionale. Acestea sunt însă axate pe cooperarea 

la nivel departamental, pe analiza oportunităţilor şi promovărilor 

acordurilor de cooperare şi pe luarea măsurilor de punere în practică a 

prevederilor acestora, funcţia de reprezentare fiind mult redusă faţă de cea 

a Guvernului. A.N.C.S. are însă un rol extrem de important în asigurarea 

comunicării între autoritatea publică centrală cu atribuţii în domeniu şi 

comunitatea ştiinţifică, aceasta din urmă având un rol mult mai important 

decât cel al administraţilor din alte domenii de activitate. 

Conform Regulamentului său de organizare şi funcţionare aprobat 

prin H.G. nr. 1449/2005, Autoritatea Naţională pentru Cercetare 

Ştiinţifică are atribuţii largi în ce priveşte asocierile internaţionale în 

domeniu, concretizate în acţiuni concrete precum: stimularea şi 

dezvoltarea parteneriatului internaţional; exercitarea, în numele 

73 



Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a funcţiei de 

cooperare internaţională; stimularea şi monitorizarea participării României 

la programe şi proiecte internaţionale, europene, comunitare şi bilaterale 

în domeniu; participarea la manifestări ştiinţifice internaţionale; asocierea 

la organisme internaţionale, proiecte şi programe internaţionale de 

cercetare; stimularea participării unităţilor de cercetare la reţele 

internaţionale de informatică în domeniul cercetării; colaborarea cu 

organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul cercetăriidezvoltării 

şi inovării, sub diferite forme: asocieri, cooperări pe direcţii, 

programe, proiecte de cercetare, acorduri de cooperare bilaterale şi 

multilaterale. 

Un aspect important menţionat în H.G. nr. 1449/2005 îl 

constituie cel care precizează faptul că Autoritatea, corespunzător 

obiectului său de activitate, reprezintă Ministerul Educaţiei, Cercetării, 

Tineretului şi Sportului (în reglementarea actuală) în toate drepturile şi 

obligaţiile ce decurg din raporturile juridice ale acestuia cu terţii [art. 6 alin. 

(3)], un exemplu în acest sens constituindu-l desemnarea A.N.C.S., de 

către Guvern, ca asociat în cadrul societăţii comerciale cu participare 

internaţională la nivel guvernamental ”Centrul de Cercetare în Domeniul 

Antiprotonilor şi al Ionilor în Europa (FAIR) – Darmstadt, Germania”. 

Conform Regulamentului propriu de Organizare şi Funcţionare, 

aprobat prin Ordinul Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 

3118/24.01.2006, A.N.C.S. are rolul şi responsabilitatea de a stimula 

dezvoltarea parteneriatului internaţional, exercitând, în domeniul său de 

competenţă, funcţia de cooperare internaţională (prin care asigură 

aplicarea acordurilor internaţionale în domeniu şi promovarea de noi 

acorduri) şi îndeplinind atribuţii concrete constând în: definirea de politici 

de atragere a capitalului străin în domeniu, atragerea, utilizarea, 

monitorizarea şi evaluarea asistenţei tehnice şi a consultaţiei internaţionale 

pentru domeniul său specific de competenţă, stimularea şi monitorizarea 

participării României la programe şi proiecte internaţionale, europene, 

comunitare şi bilaterale în domeniu stimularea, colaborarea cu organisme 

şi cu organizaţii naţionale şi internaţionale din domeniul cercetăriidezvoltării 

şi inovării, coordonarea activităţii de participare a României la 

târguri, expoziţii şi la alte asemenea manifestări interne şi internaţionale cu 

caracter tehnico-ştiinţific. 

Pentru a completa imaginea acţiunilor concrete în materia 

cooperărilor internaţionale în domeniul cercetării ştiinţifice, enumerăm 

câteva tipuri de activităţi pe care A.N.C.S. le desfăşoară prin Direcţia de 

Integrare Europeană şi Cooperări Internaţionale: aplicare, promovare şi 

74 



coordonare a Programului de parteneriat internaţional; diseminare a 

informaţiilor privind formele de parteneriat internaţional şi oportunităţile 

de perfecţionare profesională în afara ţării; participare la acţiuni cu caracter 

internaţional bilateral, la negocierea şi pregătirea pentru semnare a 

acordurilor şi programelor bilaterale de cooperare tehnico-ştiinţifică, la 

redactarea documentelor de parteneriat internaţional bilateral; iniţiere a 

documentaţiei pentru negocierea, semnarea şi intrarea în vigoare a 

acordurilor şi pentru obţinerea aprobărilor necesare afilierii României la 

diferite organisme internaţionale; monitorizare, coordonare, supervizare a 

îndeplinirii prevederilor rezultate din acordurile încheiate şi a bunei 

desfăşurări a proiectelor de cooperare; promovare a participării României 

la programele ştiinţifice ale organizaţiilor de cooperare regională şi 

subregională; elaborare a strategiei privind cooperarea cu organizaţiile 

internaţionale; informare a comunităţii ştiinţifice asupra posibilităţilor de 

participare la programele şi proiectele organismelor internaţionale etc. 

Atribuţiile concrete ale unor persoane juridice de drept public 

(instituţii publice şi institute naţionale de cercetare-dezvoltare) în ceea ce 

priveşte asocierile internaţionale în domeniul cercetării ştiinţifice sunt 

reflectate în actele normative de înfiinţare, organizare şi funcţionare ale 

acestora, în care se precizează, utilizându-se sintagme similare celor 

susevocate, capacitatea acestora de a participa la diverse forme de 

cooperare internaţională. 

O manieră interesantă de abordare a parteneriatului internaţional 

vizează reglementările cu privire la organizarea şi funcţionarea institutelor 

naţionale de cercetare (forme de organizare instituţională specifică 

activităţilor de cercetare-dezvoltare, cu scopul de a asigura desfăşurarea 

acestor activităţi, precum şi consolidarea competenţei ştiinţifice şi 

tehnologice în domeniile de interes naţional, stabilite în acord cu strategia 

de dezvoltare a României, persoane juridice române aflate în coordonarea 

A.N.C.S.) . Astfel, în Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a 

institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, aprobat prin H.G. nr. 

637/2003, al cărui text în integralitatea sa a fost preluat de Regulamentele 

tuturor institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare aprobate, la rândul 

lor, prin Hotărâri ale Guvernului României, participarea la programele 

internaţionale de cercetare-dezvoltare şi inovare face parte din obiectul de 

activitate al acestora. . În acelaşi act normativ regăsim acţiunile de 

cooperare internaţională şi acordarea de burse de studii şi stagii de 

perfecţionare în străinătate ca activităţi de referinţă ale politicii ştiinţifice a 

institutului naţional de cercetare-dezvoltare. 

75 



III.2. Forme de asociere internaţională 

Conceptul asocierii autorităţilor publice şi a instituţiilor publice în 

domeniul cercetării trebuie privit în accepţiunea sa lato sensu, incluzând 

toate formele de cooperare internaţională în acest domeniu. Aşa cum am 

arătat mai sus, instrumentele asocierii trebuie privite şi prin prisma 

competenţei autorităţilor publice şi instituţiilor publice. Cercetarea 

ştiinţifică este, prin esenţa sa, atributul Statului, privit nu sub aspectul 

restricţiilor legale de exercitare a unor asemenea activităţi pentru sectorul 

privat, ci mai degrabă al capabilităţii şi deţinerii expertizei necesare. Aşa 

cum o dovedeşte practica, cercetarea ştiinţifică se realizează într-o 

proporţie covârşitoare prin structuri înfiinţate de autorităţile administraţiei 

publice centrale de specialitate. În consecinţă, ea se caracterizează printrun 

puternic caracter instituţional, iar intervenţia persoanelor juridice de 

drept privat vizează mai degrabă sfera valorificării rezultatelor cercetării şi, 

legat de aceasta, participarea cu capital la susţinerea şi promovarea unor 

proiecte de cercetare cu rezultate practice folositoare industriei şi 

economiei în general. 

Asocierile internaţionale ale autorităţilor publice şi instituţiilor 

publice pot fi clasificate în două mari categorii: 

I. Asocieri prin care autorităţile publice şi instituţiile publice 

colaborează cu parteneri de drept public (structuri similare din interiorul 

şi/sau din afara spaţiului european) şi/sau privat în vederea atingerii unor 

obiective definite în strategia în domeniu. Aceste asocieri, la rândul lor, 

vizează în principal cooperarea tehnico-ştiinţifică (acorduri de cooperare, 

colaborare, sprijin reciproc pe anumite direcţii sau domenii de interes 

comun), dar, din perspectiva parteneriatului public-privat, pot fi apreciate 

ca incluzând şi anumite contracte specifice prin care sunt satisfăcute 

necesităţile de ordin tehnico-material în susţinerea activităţilor proprii 

(contracte de achiziţii) sau se obţin beneficii de pe urma expertizei 

ştiinţifice cu consecinţe economic-financiare ce se concretizează în 

aducerea de venituri sub diverse forme (contracte de transfer tehnologic, 

prestări servicii din sfera expertizei ştiinţifice) 

II. Asocieri prin care se creează structuri cu personalitate juridică 

ce acţionează în limitele şi sfera de competenţă acordate de statele 

membre ale asocierii, în vederea atingerii unor obiective declarate în actul 

de asociere: (organizaţii internaţionale, societăţi comerciale etc.). 

Regimul juridic aplicabil raporturilor juridice pentru fiecare din 

aceste asocieri este diferit, îmbinând reguli ale dreptului public (drept 

internaţional, drept financiar, drept constituţional, drept administrativ) cu 

reguli de drept privat (drept comercial, drept civil). 

76 



Printre cele mai importante forme de asocieri europene şi 

internaţionale prezente în domeniul cercetării ştiinţifice menţionăm: 

1. Acorduri, convenţii-cadru şi protocoale de cooperare tehnicoştiinţifică, 

prin care autorităţile administraţiei publice centrale în domeniul 

cercetării şi persoanele juridice de drept public stabilesc raporturi de 

cooperare în domeniu cu organisme similare din interiorul şi din afara 

spaţiului european, având la bază principiile egalităţii şi avantajului 

reciproc. Acestea sunt încheiate, de regulă, la nivel guvernamental sau al 

ministerelor cu atribuţii în domeniu şi sunt aprobate prin Hotărâri ale 

Guvernului României. Sunt însă şi acorduri încheiate de structuri 

ministeriale înfiinţate în scopul îndeplinirii atribuţiilor în domeniul 

exclusiv al cercetării (ex. A.N.C.S.) sau în care instituţii publice având ca 

obiect de activitate cercetarea ştiinţifică încheie, pe bază de mandat, 

asemenea acorduri în numele acestor autorităţi. Ele pot fi bilaterale sau 

multilaterale. 

2. Organizaţii, agenţii şi centre regionale, europene şi 

internaţionale interguvernamentale, constituite în baza unor convenţii 

încheiate între Guvernele statelor membre sau, în numele Guvernelor, 

între autorităţi sau instituţii publice desemnate de către acestea. Aceste 

organizaţii sunt guvernate de reguli specifice care le conferă un statut 

aparte, beneficiind, pe teritoriul statelor membre, la nivel legislativ, de o 

serie de facilităţi şi beneficii acordate de acestea (ex. Agenţia Internaţională 

pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), Centrul Internaţional pentru Inginerie 

Genetică şi Biotehnologie UNESCO-ROSTE, Iniţiativa Central 

Europeană; Institutul Unificat de Cercetări Nucleare (I.U.C.N.); 

Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN); Organizaţia 

Europeană de Biologie Moleculară etc. 

3. Organisme neguvernamentale (Asociaţii şi fundaţii): Uniunea 

Internaţională de Fizică Pură şi Aplicată (IUPAP), Societatea Europeană 

de Fizică (EPS). 

4. Structuri specifice europene înfiinţate de către organismele 

Uniunii Europene, cu statut şi regim juridic specific reglementat de 

normele comunitare: Infrastructura Europeană de Cercetare (ERIC); 

Centrul Comun de Cercetare (JRC) 

5. Societăţi comerciale constituite prin Convenţii 

interguvernamentale: Centrul de Cercetare în Domeniul Antiprotonilor şi 

al Ionilor în Europa (FAIR). 

6. Programe, proiecte şi acţiuni de cercetare ştiinţifică derulate din 

iniţiativa organismelor Uniunii Europene sau a organizaţiilor 

internaţionale în cadrul obiectivelor urmărite în strategia de dezvoltare şi 

77 



întărire a cercetării ştiinţifice şi a cooperării în domeniu (Programe Cadru 

de Cercetare – Dezvoltare - Inovare ale Uniunii Europene; Proiecte ERA 

NET, EUREKA, COST). 

7. Contractele de transfer tehnologic (art. 81 din O.G. nr. 

57/2002) care, deşi neprecizate în mod expres de lege ca fiind forme de 

cooperare internaţională au fost definite astfel la nivel doctrinar 

apreciindu-se că ele „constituie o formă de cooperare economică 

internaţională care, într-o accepţie largă cuprinde transferul de mijloace 

tehnice, procedee şi cunoştinţe de specialitate etc., necesare pentru 

fabricarea unui produs (…).” 

Întrucât sfera tuturor acestor forme de asociere este largă, vom 

face, pe scurt, câteva menţiuni cu privire la unele dintre ele. 

Acordurile, convenţiile-cadru şi protocoalele încheiate în domeniul 

cercetării ştiinţifice au în vedere, cel mai adesea, relaţii bilaterale de 

cooperare în materie, cooperările multilaterale concretizându-se, de regulă, 

în înfiinţarea de structuri, de cele mai multe ori cu personalitate juridică, 

sau în conferinţe la care Guvernele statelor membre participă periodic în 

cadrul unor consultări pe tematici de interes comun. 

România are încheiate acorduri de cooperări bilaterale cu peste 50 

de state europene şi din afara Europei, atât la nivel guvernamental cât şi la 

nivel departamental, printre care amintim: Africa de Sud , Belgia – 

Comunitatea Franceză şi Regiunea Valonă , Bulgaria , China , Cipru , 

Columbia , Republica Coreea , Croaţia , Cuba , Egipt , Franţa , Republica 

Federală Germania , Grecia , India , Polonia , Rusia , Slovacia , Slovenia , 

SUA , Turcia . 

Dat fiind caracterul acestor acorduri de stabilire a unor principii 

cadru ale cooperării în domeniu, aşa cum este firesc, ele trebuie urmate de 

acţiuni concrete de cooperare, intitulate, de regulă, programe de lucru. 

O trecere în revistă a menţiunilor cu privire la existenţa de 

asemenea programe de lucru derivând din acordurile bilaterale încheiate 

arată o deficienţă a punerii în practică a acestora, numărul programelor 

concrete de colaborare fiind în mod vizibil redus în raport cu numărul 

acordurilor. 

Programele bilaterale în domeniul cercetării ştiinţifice au constituit 

obiectul unor analize doctrinare din domeniul economic, în care s-a arătat 

că ”Ele reprezintă o formă de cooperare tehnico-ştiinţifică tot mai 

frecvent întâlnită care constă în convenţia dintre partenerii din ţări diferite 

de a efectua în comun cercetări ştiinţifice în mod permanent sau numai 

pentru o anumită temă” şi că această formă de cooperare ” (...) Poate avea 

ca parteneri: institute de cercetare sau/şi de proiectare specializate, dar cu 

78 



profil similar; unităţi de cercetare cu profil deosebit în domeniul 

disciplinelor de graniţă; o instituţie de cercetare şi o întreprindere 

productivă, ultima fiind nu numai coparticipantă la realizarea programului, 

ci şi beneficiară a rezultatelor cercetării.” 

Organizaţiile europene şi internaţionale interguvernamentale 

constituie, sub aspectul regimului juridic, o categorie interesantă de 

asociere şi vizează, ca regulă, fie obiectivul întăririi poziţiei cercetării 

ştiinţifice europene, fie acceptarea şi respectarea unor norme comune de 

conduită şi acţiune, pe plan internaţional, în domenii strategice ce implică 

cercetarea ştiinţifică. 

Aceste forme de asociere au făcut obiectul analizei doctrinei 

economice sub titulatura de instituţii comune de cercetare la nivel 

guvernamental, arătându-se că „Un avantaj specific al acestor forme de 

cooperare internaţională tehnico-ştiinţifică rezidă şi în faptul că ea permite 

o rezolvare optimă a numeroase probleme economice cum sunt: 

amplasarea teritorială cât mai favorabilă a instituţiei de cercetare sau a 

filialelor sale, alegerea ca sediu, a ţării cu regimul fiscal cel mai acceptabil, 

cu piaţa cea mai avantajoasă în ceea ce priveşte condiţiile de obţinere a 

creditului şi de aprovizionare cu factori de producţie.” 

Pentru a avea o imagine mai clară a statutului unor astfel de forme 

de asociere, vom prezenta, pe scurt, scopul definit al câtorva dintre cele 

enumerate mai sus: 

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.) este o 

organizaţie internaţională interguvernamentală autonomă, înfiinţată în anul 

1957, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, România fiind membru 

al acesteia încă de la înfiinţarea sa, iar unul dintre cei trei piloni ai misiunii 

şi rolului acesteia îl constituie cel intitulat ştiinţă şi tehnologie , care 

vizează încurajarea şi susţinerea cercetării, a schimbului de informaţii 

ştiinţifice şi tehnologice şi a mobilităţii în scopul perfecţionării 

cercetătorilor şi experţilor, toate acestea asociate scopului Agenţiei de 

promovare a utilizării paşnice a energiei atomice. 

Centrul Internaţional pentru Inginerie Genetică şi Biotehnologie 

(ICGEB) este o organizaţie interguvernamentală autonomă, care face 

parte din sistemul Naţiunilor Unite şi desfăşoară activităţi de cercetare 

avansate şi formare în biologie moleculară şi biotehnologie. Statutul 

Centrului a fost adoptat la Madrid la 13 septembrie 1983, iar România a 

ratificat Statutul prin Legea nr.18 din 6 martie 1995. 

Centrul Comun de Cercetare al Uniunii Europene (Joint Research 

Centre - JRC) este un Directorat General al Comisiei Europene cu 

misiunea de a furniza asistenţă ştiinţifică şi tehnică pentru conceperea, 

79 



implementarea şi monitorizarea politicilor Uniunii Europene care 

preocupă în mod direct cetăţenii. JRC cuprinde şapte institute situate în 5 

state membre care au domenii diferite de specializare a expertizei 

ştiinţifice şi tehnice. 

În cadrul programelor, proiectelor şi acţiunilor de cercetare 

ştiinţifică exemplificăm Programele Cadru de Cercetare – Dezvoltare - 

Inovare ale Uniunii Europene (prin care Uniunea Europeană pune la 

dispoziţia comunităţii ştiinţifice resursele financiare necesare realizării 

unor proiecte de cercetare care se circumscriu principiilor largi de 

promovare a cercetării ştiinţifice definite la nivel european) şi Programul 

COST (Cooperarea Europeană în domeniul Cercetării Ştiinţifice şi 

Tehnologice), care este un cadru interguvernamental pentru cooperare 

europeană în ştiinţă şi tehnologie, al cărui scop declarat este să contribuie 

la reducerea fragmentării investiţiilor în Cercetarea europeană şi 

deschiderea Spaţiului European de Cercetare către cooperarea la nivel 

mondial şi să întărească poziţia Europei în domeniul cercetării ştiinţifice şi 

tehnice în scopuri paşnice. 

Concluzii 

Cercetarea ştiinţifică este un exemplu elocvent al reconsiderării 

sarcinilor administraţiei publice în contextul tendinţelor evidente de 

unificare a preocupărilor, în special la nivel european. Prin asocierile 

internaţionale din ce în ce mai variate şi mai complexe care se realizează în 

acest domeniu, cercetarea ştiinţifică a devenit un pilon important al 

relaţiilor reglementate la nivelul societăţii internaţionale, autorităţile 

administraţiei publice fiind puse din ce în ce mai des de a identifica, 

inclusiv la nivel legislativ, soluţii de punere în practică a strategiei naţionale 

în contextul european şi internaţional în domeniu. 

Acţiunile conjugate ce se derulează în acest context între 

administraţiile publice naţionale în spaţiul european reprezintă o dovadă a 

faptului că administraţia publică a căpătat şi continuă să capete noi valenţe 

concurând cu o serie de alţi factori la unificarea europeană instituţională. 

Având în vedere că, din ce în ce mai mult, rolul administraţiei publice este 

reconsiderat nu numai la nivel naţional, dar şi în manifestările sale pe plan 

internaţional, apreciem că o preocupare pentru identificarea unor tipuri de 

norme care se aplică, cu titlu de regulă, în sfera acestor raporturi, ar fi utilă 

atât în activitatea administrativă cât şi la nivelul teoriei dreptului. 

Activitatea de cooperare internaţională a administraţiei publice nu 

mai poate fi situată la marginea competenţei, ci a devenit o veritabilă 

instituţie a dreptului administrativ, fiind necesară, în opinia noastră, o 

80 



considerare a întăririi poziţiei acesteia la nivel legislativ, cel puţin sub 

aspectul abordării la nivel unitar a principiilor care o definesc, evident 

fiind faptul că dreptul administrativ va rămâne în centrul sferei de 

reglementare a acestor raporturi juridice. 

În sensul celor propuse mai sus, în considerarea aprecierilor 

doctrinei dreptului administrativ cu privire la necesitatea adoptării unui 

Cod de procedură administrativă, care a arătat că „Proiectul de cod de 

procedură administrativă va trebui să conţină reguli aplicabile 

administraţiei publice, nereglementate în prezent (…) şi o serie de definiţii 

ale unor concepte cu care se operează în mod uzual în administraţia 

publică (…)” , apreciem că acesta ar trebui să aibă în vedere şi sfera 

conceptuală şi terminologică ce rezultă din capacitatea de asociere a 

autorităţilor administraţiei publice. 

References 

I. Tratate, cursuri: 

Albu, A. D., (1995) Cooperarea economică internaţională (tehnici, virtuţi, 

oportunităţi), Editura Expert, Bucureşti, 

Albu, E., (2008) Dreptul contenciosului administrativ, Ed. Universul Juridic, 

Bucureşti, 

Alexandru, I., Cărăuşan, M., Bucur, S., (2009) Drept administrativ, Ediţia a 

III-a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 

Apostol Tofan, D., (2008) Drept administrativ, Volumul I, Ediţia 2, Editura 

C.H. Beck, Bucureşti, 

Apostol Tofan, D., (2009) Drept administrativ, Volumul II, Ediţia 2, Editura 

C.H. Beck, Bucureşti, 

Bălan, E., (2008) Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 

Guilhaudis, J. F., (2005) Relations internationales contemporaines, 2e édition, 

Ed. LexisNexis Litec, Paris, 

Iorgovan, A., (2005) Tratat de drept administrativ, Volumul I, Ediţia 4, 

Editura All Beck, Bucureşti, 

Iorgovan, A., (2005) Tratat de drept administrativ, Volumul II, Ediţia 4, 


Manda, C., Manda, C., (2008) Dreptul colectivităţilor locale, Ediţia a IV-a 

revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 

Muraru, I., Tănăsescu, E. S., (2008) Drept constituţional şi instituţii politice, 

Ediţia 13, Volumul I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 

Onica-Jarka, B., (2009) Structuri de cooperare interguvernamentală 

instituţionalizată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 

Santai, I., (2009) Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Volumul I, Ediţie 

revizuită, Editura „Alma Mater”,Sibiu, 

81 



Trăilescu, A., (2008) Drept administrativ, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, 

Bucureşti, 

Pătulea, V., Turianu, C., (1999) Curs de drept comercial român, Editura All 

Beck, Bucureşti, 

Vedinaş, V., (2009) Drept administrativ, Ediţia a IV-a revăzută şi actualizată, 

Editura Universul Juridic, Bucureşti. 

II. Articole ştiinţifice 

Sitaru, D. A., (2004) Aspecte privind regimul juridic al societăţilor 

comerciale cu participare română constituite în străinătate, Analele 

Universităţii Bucureşti, Drept, Anul LIV Serie nouă, Iulie-Septembrie, 

Ed. All Beck, Bucureşti, 

III. Legislaţie 

Constituţia României 

Regulamentul (CE) nr. 723/2009 din 25 iunie 2009 privind cadrul juridic 

comunitar aplicabil unui consorţiu pentru o infrastructură 

europeană de cercetare 

Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului 

României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare 

Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, 

cu modificările şi completările ulterioare 

Legea nr. 590/2003 privind tratatele 

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările 

ulterioare 

Legea nr. 203/2010 pentru ratificarea Acordului dintre România şi 

Organizaţia Europeană pentru Cercetări Nucleare (CERN) privind 

statutul de candidat la aderarea la CERN 

O.G. nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, 

aprobată cu modificări de Legea nr. 324/2003, cu modificările şi 

completările ulterioare 

H.G. nr. 637/2003 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare 

şi funcţionare a institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare 

H.G. nr. 1449/2005 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii 

Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, cu modificările şi completările 

ulterioare 

H.G. nr. 1608/2008 privind reorganizarea Institutului de Fizică Atomică 

H.G. nr. 81/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerul Educaţiei, 

Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu modificările şi completările 

ulterioare 

Ordinul Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 3118/24.01.2006 pentru 

aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Autorităţii 

Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică 

82 



Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 2413/17.10.2007 

pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a 

Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, 

IV. Pagini web 

http://www.icgeb.org 

http://cordis.europa.eu/fp7/understand_en.html 

http://www.cost.esf.org/about_cost 

http://www.iaea.org 

83 



Human Trafficking in International Regulations 

[Traficul de persoane în reglementările internaţionale] 

Alexandra MANEA 1 

Gabriel Liviu ISPAS 2 

Abstract 

Human trafficking is a problem facing contemporary international society 

frequently. On the sale of slaves primary sense, the notion of human trafficking has 

expanded, with particular attention paid to trafficking in children for work, trafficking 

in women, especially as a form of sexual slavery, and trafficking in organs. 

Communication we present the conference aims to comparative and analytical 

presentation of the field, in law, considered in its evolution, constantly under the rules of 

public international law, but also in European law. 

Keywords: 

human trafficking, sexual slavery, organ trafficking, international standards, 

traffic control. 

1 University Assistant Ph.D. Candidate, „Titu Maiorescu” University Bucuresti, 

2 Associate Professor Ph.D., Faculty of Law, „Titu Maiorescu” University Bucuresti, 

Email Address: gabyispas@yahoo.com 

85 



1. Aspecte generale cu privire la adoptarea unui nou Cod 

penal 

Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu a fost o 

simplă manifestare a voinţei politice, ci reprezintă, în egală măsură, un 

corolar al evoluţiei economico-sociale, dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei. 

În același timp, necesitatea adoptării unui nou cod penal este impusa și de 

o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri 

evidenţiate atât de practică, cât şi de doctrină. Mesajul juridic şi social al 

Codului penal este întemeiat pe obiectivul reformării politicii punitive şi 

pe cel al standardelor europene. 

Capitolul II al noului Cod penal cuprinde infracţiunile de trafic 

şi exploatare a persoanelor vulnerabile, fiind aduse în acest capitol 

incriminări prevăzute, în prezent, de Legea nr. 678/2001 şi de Ordonanţa 

de urgenţă nr. 194/2002. Astfel, noul Cod penal marchează o evoluţie în 

ceea ce priveşte reglementarea infracţiunilor în materia traficului de 

persoane în legislaţia noastră penală. Legiuitorul sistematizează aceste 

infracţiuni, consacrându-le pentru prima dată un capitol distinct în cadrul 

categoriei mai cuprinzătoare a infracţiunilor contra persoanei – Traficul si 

exploatarea persoanelor vulnerabile. În cadrul acestui capitol regăsim: 

sclavia (art. 209), traficul de persoane (art. 210), traficul de minori (art. 

211), supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 212), proxenetismul 

(art. 213), exploatarea cerşetoriei (art. 214), folosirea unui minor în scop 

de cerşetorie (art. 215) şi folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 

216) 

2. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile 

Dacă la început, prin trafic se înţelegea, în mare parte, vânzarea de 

droguri și arme, această noţiune include, cu timpul, și comerţul cu fiinţe 

umane tratate ca bunuri și vândute în sclavie. Traficul de persoane a fost 

studiat şi în contextul mai larg al migraţiei la nivel global. Cercetătorii 

fenomenului migraţiei au atras atenţia asupra creşterii constante a 

deplasării benevole sau forţate a populaţiei din regiuni ale lumii afectate de 

crize economice, instabilitate politică, inechitate socială, discriminare 

etnică, războaie civile şi conflicte militare etc. Un conglomerat de factori 

sociali, economici, politici şi juridici conduce la exploatarea muncitorilor 

imigranţi, în special a celor care prestează activităţi lucrative în condiţii de 

ilegalitate, pe piaţa neagră a muncii şi care sunt expuşi cel mai adesea 

pericolului traficului de persoane. Astfel, măsurile de prevenire şi 

combatere a migraţiei ilegale şi a exploatării prin muncă voluntară sau 

86 


HUMAN TRAFFICKING IN INTERNATIONAL REGULATIONS…. 

forţată se răsfrâng indirect şi asupra traficului de persoane. Extinderea 

traficului de persoane la nivel internaţional a dus la conceptualizarea 

legăturii dintre faptă şi criminalitatea organizată. Desfăşurat atât la nivel 

naţional, dar mai ales internaţional, traficul de persoane este realizat în 

general de grupări criminale organizate sub forma reţelelor de trafic. 

Deși la nivel internaţional se accentuează din ce în ce mai mult 

amploarea traficului pentru munca forţată, în cazul României, exploatarea 

sexuală continuă să fie scopul principal al traficului de persoane: 

3. Cadrul juridic internaţional 

Lunga și variata istorie a documentelor internaţionale cu privire la 

traficul de persoane reflectă dificultăţile comunităţii internaţionale de a 

ajunge la un consens și de a obţine în mod eficient o înţelegere la scară 

largă a fenomenului. Istoria reglementării începe cu Acordul Internaţional 

pentru suprimarea comerţului cu sclavi albi din anul 1904. Acest 

document, concentrat mai degrabă asupra protecţiei victimelor decât 

asupra pedepsirii infractorilor, a fost ineficient, din cauza lipsei de 

înţelegere a complexităţii acestei probleme cu faţete multiple. Din acest 

motiv, în anul 1910 a fost adoptată Convenţia Internaţională pentru 

suprimarea traficului de sclavi albi. Ulterior, sub auspiciile Ligii Naţiunii s- 

a încheiat Convenţia pentru suprimarea traficului de femei și copii din 

1921 și Convenţia Internaţională pentru suprimarea traficului de femei 

care au atins majoratul din 1933. Aceste patru convenţii privind traficul au 

fost consolidate în Convenţia Naţiunilor Unite pentru suprimarea 

traficului de persoane și a exploatării prostituţiei altor persoane din 1949. 

Primul pas în vederea dezvoltării unei strategii de cooperare 

internaţională axată exclusiv pe prevenirea şi combaterea traficului de 

persoane l-a constituit adoptarea de către statele lumii a unor norme 

legislative uniforme. Astfel, Organizaţia Naţiunilor Unite a conceput şi 

adoptat, în anul 2000, Convenţia internaţională privind lupta împotriva 

crimei organizate transfrontaliere împreună cu Protocolul adiţional privind 

prevenirea, suprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al 

femeilor şi copiilor, Protocolul adiţional împotriva traficului de imigranţi 

pe uscat, pe apă sau prin aer şi Protocolul adiţional împotriva fabricării şi 

traficului ilicit de arme, părţi sau componente ale acestora şi muniţie. 

Convenţia ONU împotriva crimei organizate transfrontaliere şi 

primele două protocoale adiţionale asigură astfel cadrul juridic 

internaţional special pentru prevenirea şi combaterea traficului de 

persoane. Ca noutate, Convenţia înlocuieşte principiul disponibilităţii cu 

87 



ce al obligativităţii cooperării internaţionale. Astfel, statele semnatare ale 

Convenţiei trebuie să aibă în vedere nu numai stabilirea de măsuri 

preventive şi combative vizând traficul de persoane, dar şi să colaboreze 

prin orice mijloace în acest sens. 

Primul Protocol oferă o definiţie largă a traficului de persoane, pe 

care statele semnatare o vor adopta în legislaţia internă, ajustând-o în 

sensul adaptării sale la realităţile naţionale şi eventual regionale. Cu toate 

acestea, este preferabil ca definiţia să păstreze în esenţă acelaşi text. Astfel, 

traficul de persoane constă în „recrutarea, transportul, transferul, 

adăpostirea sau primirea de persoane, prin ameninţare de recurgere sau 

prin recurgere la forţă ori la alte forme de constrângere, prin răpire, 

fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate 

ori prin oferta sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine 

consimţământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul 

exploatării”. 

Textul precizează, de asemenea, că “exploatarea vizează, cel puţin, 

exploatarea prin prostituarea unei alte persoane sau alte forme de 

exploatare sexuală, munca sau serviciile forţate, sclavia sau practicile 

similare sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe” 

După cum se poate observa, definiţia înglobează activităţile 

distincte pe care le presupune traficul de persoane: recrutarea (obţinerea 

consimţământului persoanei prin mijloace frauduloase sau violenţă), 

transportul şi exploatarea victimelor. În conformitate cu Protocolul 

ONU, lipsa unuia dintre aceste elemente conduce la inexistenţa 

infracţiunii de trafic de persoane adulte. Cea mai frecventă şi relevantă 

critică adusă Protocolului a fost faptul ca ar avea în vedere numai traficul 

transfrontalier, excluzându-l pe cel intern şi, de asemenea, ar limita 

subiectul activ al infracţiunii doar la grupuri criminale organizate. În urma 

dezbaterilor, Ghidul legislativ clarifică interpretarea articolului 34 alin. 2 

din Convenţie şi a articolului 4 din Protocol, indicând faptul că statele nu 

trebuie să creeze norme naţionale care să considere caracterul 

transfrontalier şi autoratul grupărilor criminale organizate ca fiind condiţii 

de existenţă ale faptelor incriminate: „(...) în dreptul naţional, normele 

privind infracţiunile stabilite potrivit Convenţiei (...) şi ale Protocolului 

privind traficul de persoane (...) trebuie aplicate în aceeaşi măsură, 

indiferent dacă un caz implică elemente transnaţionale sau doar 

naţionale.” 

88 



4. Prevenirea şi combaterea traficului de persoane la nivel 

european 

În Europa, eforturile regionale de prevenire şi combatere a 

traficului de persoane sunt în principal concretizate din punct de vedere 

juridico-penal în norme ale Dreptului Uniunii şi norme elaborate sub 

egida Consiliului Europei. 

a. Legislaţia Uniunii Europene. 

În domeniul studiat, legislaţia Uniunii Europene este apreciată de 

practicieni şi de teoreticieni ca fiind una dintre cele mai bune din punctul 

de vedere al obiectivelor propuse, al limbajului juridic larg, al 

instrumentelor penale comune statelor membre. Cadrul general privind 

prevenirea şi combaterea traficului de persoane a fost asigurat în primul 

rând de Titlul VI al ratatului Uniunii Europene. Prevederile Tratatului au 

dat posibilitatea conturării unui cadru instituţional expres în domeniul 

cooperării judiciare, fiind introduse ulterior în Tratatul de la Maastricht 

(Cooperare poliţienească şi judiciară în domeniul penal). Astfel, prin 

deciziile luate de instituţiile Uniunii, au fost create două structuri cu 

atribuţii distincte, dar convergente, în domeniu: Europol şi Eurojust. 

Acţiunile comune cu referire strictă la traficul de persoane au fost 

elemente cheie în susţinerea şi lansarea de noi iniţiative legislative în 

domeniu. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam a fost un 

moment decisiv pentru incriminarea traficului de persoane. Potrivit 

reglementărilor sale, statele membre ale Uniunii au fost obligate la luarea 

de măsuri legislative necesare şi adiacente pentru aproximarea normelor 

penale naţionale, alături de cele vizând cooperarea judiciară în domeniu. 

Astfel, a fost adoptată Decizia-cadru cu privire la combaterea 

traficul de fiinţe umane , primul document relevant în materia incriminării 

acestei fapte la nivelul Uniunii, adresându-se exclusiv atenuării 

disparităţilor legislative penale. În mare parte, decizia se bazează pe 

Protocolul Naţiunilor Unite privind traficul de persoane şi are în vedere 

trei probleme esenţiale: a) definirea infracţiunii de trafic de persoane; b) 

stabilirea unui prag minim de sancţionare a faptei şi c) definirea noţiunii de 

victimă. 

În ciuda diferenţelor dintre sistemele naţionale de drept ale statelor 

membre ale Uniunii, o realizare importanta este elaborarea şi formularea 

unei definiţii unice a infracţiunii de trafic de persoane. Definiţia 

“europeană” nu face referire la spaţiul geografic în limitele căruia are loc 

traficul. Trecerea frontierei dintr-un stat al Uniunii în altul nu este o 

condiţie de existenţă a infracţiunii. Transfrontalieră prin natura sa, 

infracţiunea de trafic de persoane poate fi săvârşită şi pe plan intern, în 

89 



interiorul graniţelor unui stat membru al Uniunii. Definiţia Uniunii 

limitează însă termenul de „exploatare” la muncă şi prostituţiepornografie, 

fără să ţină cont de faptul că practica confirmă existenţa altor 

multe forme, inclusiv înrolarea forţată şi folosirea minorilor în conflictele 

militare, căsătoriile comerciale sau traficul de organe. 

Consiliul precizează că sancţiunea minimă pentru făptuitorii 

persoane fizice trebuie să fie de opt ani de închisoare, maximul special 

fiind lăsat la aprecierea legiuitorului naţional, în funcţie de politica penală 

naţională proprie. Cu toate acestea, pentru aplicarea maximului special, 

Decizia-cadru impune patru circumstanţele agravante care trebuie avute în 

vedere cu ocazia individualizării pedepsei. În prezent există numeroase 

structuri ale Uniunii specializate în combaterea traficului de persoane. 

Dintre acestea amintim : Grupul de experţi în traficul de fiinţe umane, 

Europol, Eurojust, Reţeaua Judiciară Europeană, instituţia Procurorului 

European, Curtea Europeană de Justiţie, Frontex. 

b. Consiliul Europei (CE). Politica penală a Consiliului Europei a 

recunoscut problema traficului de persoane, în special femei şi copii, încă 

din 1991 Comitetul de miniştri recomandând statelor membre să adopte 

măsuri speciale privind activităţile agenţiilor artistice, matrimoniale şi de 

intermediere a adopţiilor pentru diminuarea cazurilor de trafic. 

Cel mai important document în combaterea traficului de fiinţe 

umane îl reprezintă Convenţia europeană împotriva traficului de persoane 

elaborată de către grupul de experţi (CAHTEH) format din reprezentanţi 

ai statelor membre a Consiliului Europei şi doi experţi în domeniul 

traficului numiţi de către Secretarul General al Consiliului. Prevederile 

convenţiei vizează în mod expres toate formele de trafic, naţional sau 

internaţional, indiferent dacă infracţiunea este săvârşită de organizaţii 

criminale sau nu (art.2). Convenţia pune accent pe instituirea măsurilor de 

protecţie şi asistenţă a victimelor traficului în cadrul unui sistem 

constructiv de norme care au ca punct de plecare respectarea drepturilor şi 

libertăţilor fundamentale şi, pentru prima dată stipulată, egalitatea dintre 

sexe. Principiul non-discriminării este cel pe care se bazează întreaga 

construcţie juridică dedicată protecţiei şi asistenţei victimelor traficului. 

Consiliul Europei este una dintre puţinele organizaţii 

internaţionale care abordează în mod special chestiunile legate de traficului 

de organe. Raportul privind traficul de organe în Europa, înaintat în 2002 

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a constituit punctul de 

plecare în elaborarea de către acesta a Recomandării 1611 (2003), care 

încurajează statele europene să includă în propria legislaţia penală reguli 

privitoare la incriminarea traficului de organe, norme care să permită o 

90 



armonizare ulterioară. Pedepsirea traficanţilor de organe trebuie să aibă în 

vedere şi angajarea răspunderii penale a personalului medical implicat în 

transplantul de organe procurate ilegal. Convenţia europeană privind 

drepturile omului şi biomedicina (1997) interzice şi ea obţinerea de 

câştiguri materiale prin exploatarea organismului uman sau a părţilor sale. 

Prelevarea de ţesuturi şi organe se va face numai cu consimţământul 

donatorului, după o prealabilă informare a acestuia asupra riscurilor. 

Convenţiei europene i s-a ataşat, în anul 2002, un Protocol adiţional 

privind transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană. Protocolul 

reiterează principiul cuprins în articolul 21 al Convenţiei privind 

interzicerea câştigurilor financiare legate de transplantul de organe. Cu 

toate acestea, Protocolul aduce şi o completare importantă, interzicând 

publicitatea pentru cererea sau oferta de organe şi ţesuturi umane în 

vederea obţinerii unui câştig financiar sau a altor beneficii comparabile. De 

asemenea, Protocolul interzice în mod expres traficul de organe şi ţesuturi 

umane. 

5. Evoluţia cadrului legislativ român privind traficul de 

persoane 

Romania se confruntă cu problema traficului de persoane în toate 

cele trei ipostaze: ţară de recrutare, ţară de tranzit şi ţară de destinaţie. De 

altfel, zona Balcanilor este considerată încă focarul traficului de persoane 

în Europa, ca rezultat al migraţiei ilegale, această activitate fiind 

desfăşurată de grupuri criminale din ce în ce mai „antrenate”, care 

beneficiază de ajutor extern şi de un cadru internaţional eterogen al crimei 

organizate, lucru confirmat atât de oficialii europeni cât şi de Biroul de 

Investigaţii Federale şi de Departamentul de Stat al SUA. 

Pe fondul intensificării traficului de persoane şi recunoaşterii 

amplorii sale fără precedent de către ONU, OSCE, Uniunea Europeană şi 

alte organisme şi organizaţii internaţionale, Guvernul României a aprobat 

în 2001, prin H.G. nr. 1216/2001, primul Plan naţional de acţiune pentru 

combaterea traficului de persoane. Unul dintre obiectivele planului de 

acţiune de la acea dată a fost crearea unui instrument normativ care să 

contureze cadrul general de desfăşurare a iniţiativelor anti-trafic. Astfel, 

legiuitorul român a optat pentru introducerea unei legi speciale, care să 

incrimineze infracţiunea de trafic de persoane, şi nu a unui simplu text, 

care să definească fapta, inserat în Partea Specială a Codului Penal. 

Rezultatul a fost Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea 

traficului de persoane. Deşi actul normativ a intrat în vigoare în 2001, 

91 



abia doi ani mai târziu, în 2003, Guvernul României a aprobat 

Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor normative. 

În perioada 2002-2004, legislaţia penală specifică combaterii 

traficului de persoane a fost completată de un pachet de legi care încearcă 

să descrie un cadru normativ penal cât mai eficient în domeniu, 

răspunzând unor probleme diferite precum: combaterea criminalităţii 

organizate , protecţia şi asistenţa victimelor infracţiunilor, protecţia 

martorilor, prevenirea şi combaterea pornografiei . Luând în calcul 

dimensiunea transfrontalieră a traficului de persoane şi răspunzând în 

acelaşi timp apelului organizaţiilor internaţionale la cooperare în vederea 

prinderii şi pedepsirii traficanţilor, legiuitorul român a instituit, prin Legea 

nr. 302/2004, norme juridice speciale care să permită cooperarea judiciară 

internaţională în materie penală. În anul 2006, a fost introdusă în legislaţia 

României şi Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva 

traficului de fiinţe umane. 

În prezent, infracţiunile privind traficul de persoane, precum şi 

infracţiunile conexe traficului de acest fel, sunt prevăzute în Codul penal 

în vigoare şi în alte trei legi speciale : Legea 678/ 2001 privind prevenirea 

si combaterea traficului de persoane, Legea 196/2003 privind prevenirea şi 

combaterea pornografiei şi Legea 161/2003 care incriminează pornografia 

infantilă prin sisteme informatice. Legea 678/2001 constituie în 

continuare instrumentul legislativ principal în prevenirea şi combaterea 

traficului de persoane în Romania. Textul în forma sa actuală este 

rezultatul unor modificări repetate, ca urmare a semnării şi adoptării de 

către România a unei multitudini de instrumente juridice internaţionale cu 

referire directă sau indirectă la traficul de persoane, creaţii ale Organizaţiei 

Naţiunilor Unite, Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Consiliului 

Europei, Uniunii Europene. 

În 2009, proiectul noului Cod Penal a marcat o evoluţie în ceea ce 

priveşte reglementarea infracţiunilor în materia exploatării persoanelor 

vulnerabile în legislaţia noastră penală. 

Dintre modificările faţă de actualul Cod Penal în materia studiată, 

merită observată relocarea infracţiunilor de sclavie şi supunerea la muncă 

forţată sau obligatorie din capitolul destinat infracţiunilor contra libertăţii 

persoanei în cel care protejează persoana în general. De asemenea, 

proxenetismul a fost considerat ca aducând atingere drepturilor persoanei, 

fiind inclus în capitolul Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile. 

92 



Concluzii 

Europa se confruntă de mult timp cu fenomenul traficului de 

persoane care se manifestă însă cu o virulenţă sporită în această zonă, 

datorită diferenţelor politice, economice şi sociale care a opus până nu 

demult Vestul şi Estul continentului, divizându-l în ţări dezvoltate şi ţări 

mai puţin dezvoltate, opoziţie care mai durează încă şi care a fost şi este 

încă speculată de către traficanţii de fiinţe umane. Legislaţia României cu 

privire la traficul de persoane a cunoscut o continuă ajustare, în 

concordanţă cu prefacerile economice şi sociale intervenite şi cu cerinţele 

de aderare la Uniunea Europeană. 

Din analiza desfăşurată, apreciem că progresele legislative în 

domeniul traficului sunt reale, fiind recunoscute ca atare de rapoartele de 

specialitate ale ONU, OSCE, SUA. Noul Cod penal marchează o evoluţie 

şi un grad de eficienţă sporit în ceea ce priveşte combaterea traficului de 

persoane şi a infracţiunilor conexe. S-a reuşit o sistematizare a 

infracţiunilor din domeniul de referinţă, precum şi o îndeplinire a 

obligaţiilor asumate prin diferite convenţii europene şi internaţionale 

ratificate de România. 

Indiferent însă de rigoarea cu care infracţiunea de trafic de 

persoane va fi reglementată şi sancţionată la nivel internaţional şi naţional, 

dacă statele lumii nu vor avea în vedere, în primul rând, luarea măsurilor 

necesare în vederea combaterii cauzelor sociale şi economice care întreţin 

fenomenul în sine, lupta va fi pierdută ab initio. Dacă examinăm piesele 

cuprinse în dosarele cauzelor – constatările organelor judiciare, declaraţiile 

victimelor, martorilor şi ale făptuitorilor, actele de cercetare judecătorească 

etc. - vom avea imaginea unei alte lumi, o lume subterană, în care 

instinctele primare şi violenţa încă domină. 

References 

Cărţi, articole: 

Aronowitz, A., (2009) Human Trafficking, Human Misery. The Global Trade 

in Human Beings, Ed. Praeger, Westport, 

Boroi, A., Rusu, I., (2008) Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, 

Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 

McClean, D., (2007) Transnational Organized Crime. A Commentary on the UN 

Convention and its Protocols, Ed. Oxford Univ. Press, Oxford, 

Murschetz, V., (2007) The Future of Criminal Law within European 

Union – Union Law or Community Law Competence?, Victoria 

University of Wellington Law Review, nr. 38, 

93 



Popescu, A. I., (2010) Implicaţii juridico-penale ale traficului de persoane, 

2010, http://www.uaic.ro/uaic/bin/download/Academic 

Spiridon, I. C., (2008) Observaţii privitoare la Legea nr. 678/2001 privind 

prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Dreptul, nr. 1, 

Vidaicu, M., Dolea, I., (2009) Combaterea traficului de fiinţe umane (drept 

material si drept procesual), Ed. Nova Imprim, Chisinau, 

Zaharia, G.C., (2010) Incriminarea traficului de persoane în noul Cod 

penal, Analele Universităţii din Bucuresti, Drept, Octombrie-Decembrie, 

Rapoarte: 

Analiza privind situaţia victimelor identificate în primul semestru 2011, Agenţia 

Naţională Împotriva Traficului de Persoane, disponibilă pe www. 

anitp.ro 

Raportul FBI către Senatul american privind crima organizată în Eurasia, Italia şi 

Balcani, 2003 http://www.fbi.gov/congress/congress03 /ashley103003.htm 

Raportul privind traficul de persoane in 2011, Departamentul de Stat al SUA, 

disponibil pe http://www.state.gov/documents/organization /164452.pdf 

Site-uri internet: 

www.just.ro 

www.anitp.ro 

www.unodc.org 

www.onuinfo.ro 

www.havocscope.com 

94 


The Atributions and Roles of England’s Legiuitor 

Authority 

Doina POPESCU 1 

Abstract 

Researches about Great Britain’s constitutional history leads to the conclusion 

that in the early times, after British Island taking by the Normans there were 

functioning three councils on England’s teritory: Magnum Concilium, Commune 

Concilium and Concilium Privatum. 

The Great Council, established by the Normand Kings, made to replae 

Wittena – the Of the Anglo Saxon era, which gradually became the parliament of the 

country. Those of its members which originally were high court’s clerks made up a 

permanent royal council, sharing legislative, executive and judiciary responsabilities. 

The British Parliament has a long tradition although at the begining its 

responsabilities were preponderantly consultaive. The British Parliament, one of the 

oldest English constitutional hall i tis made up by The Queen, The House of Lords 

and The House of Commons. At first there was formed as a public constitution around 

The King, being summoned by him mainly with the purpose of obtaining subsidiars for 

the crown and also for advising the Monarch in certain affairs regarding the kingdom. 

The source of this subsidiars consisted of course in income taxes, taxes previous 

established by The Great Peers Assembley and Magnum Concilium. The House of 

Commons is independent of the Crown power. The Parliament can legislate in any field 

by reason of its sovereigny accepted by the king and recognised by courts. The field of law 

is practically unlimitted. Concerning the lagislative process The House of Common has 

the most important role. So as, if a bill was approved by House of Commons but 

rejected by The House of Lord sit can be approved by the Queen in a certain due date 

coming into law. 

The British law sistem knows two categories of laws: public bills and private 

laws. Public bills are setted up by the Gouvernment or by the private member’s bills, 

The House of Commons having the essential role of adopting them. 

Keywords: 

Parliament, The House of Commons, The House of Lords, Public 

bills,Constitution, The Queen. 

1 Ph.D. Lecturer, University of Pitesti, Faculty of Law and Social-Political Sciences, 

Email Address: dopopescu@yahoo.com 

95 



1. The building-up of the British political system 

The Great Britain is an eloquent example of the absolute 

monarchy disclaimer and the transition to a constitutional monarchy, a 

reason for which maybe today it is the country with a real parliamentary 

political system. Unritten constitutional directions and the written ones as 

well as their putting together in the British law system give constancy and 

and facilitates the gouverning instruments functioning. England has 

always kept one step ahead of times by developping early the 

constitutional halls as Magna Carta was adopted in 1215 by King Ioan the 

Countryless, having already formed at the end of the XVIth century a 

judicial and constitutional system, a very advanced one for that age and 

which continued almost unchanged for a lot of cemturies. The British 

judicial system is base don the principal of legalism. But in the British 

islands the principal of legalty, ‚Rule of law’ (here the rule is understood as 

an inclusive obligatory law ) is less filled than on the continent. Maybe as a 

result of the pragmatic judicial conception and the unwritten law 

perpetuation. Although an unwritten one, the British Constitution is one 

of the most respected one for the following accounts: 

a. at the base of the whole social and political activity there is the 

fundamental law 

b. the gouvernment hasn’t an arbitrary power, its power drifting 

from law 

c. the law rule is equally applied to all the subjects and the legal 

persons including the public authorities 

d. all the ordinary judicial rules in the field of political power 

rendering form the constitutional regimen, there being no rules with a 

superior or inferior value subordonated to them. 

In England, as well as in the other European feudal states, for a 

long time there was no need to codify the Public law and the law in 

generally because the constitutional unwritten law was deeply rooted in 

the social conscience. It is also true the fact that this unwritten law hasn’t 

a great complexity. The drafting of an official document, Magna Carta 

Libertatum, in 1215, which goes into the first preconstitutional document, 

opened the British constitutionalism and a true future theory of humain 

rights gate because in this paper there were set measures to peers rights. 

The attachment to this law is accompanied, as another point of the 

constitutional system, by the attachment for the personal freedom 

principle. In England freedon is understood in a larger sense than in other 

democratic states. 

96 


THE ATRIBUTIONS AND ROLES OF ENGLAND’S LEGIUITOR…. 

Another proper feature of the British constitutional system is the 

absence of a constitution in the formal sense of the word. This doesn’t 

mean the absence of a constitution in a common sense. The British 

constitution is presented as an pretty coherent set of unwritten laws where 

are added judicial and political texts from this country as well as the 

relationship between governors and governables . These are: Magna Carta 

Libertatum(1215), Petition of Rights (162 Habeas Corpus Act (1679), Bill 

of Rights (1689), Act of Settlement (1701), Refc Act (1832), Parliament 

Act (1911), Statutory Instruments Act (1946), Parliament (1949). 

Together with these acts there are a great number of 

constitutional traditions and unwritten laws, having a well established 

functional role . They are known and respected by the political actors, the 

whole English nation being conscious of their existence and 

indispensability respecting them scrupulously. This is also the reason for 

which they continue to be applied as traditional constitutional symbols 

without the necesity of being codified. 

I tis considered that the British parliamentary regimen was formed 

in the XVIIIth century by establishing in front of the House of Commons 

a responsible gouverment. By the elective system reform in 1832, the 

House of Commons has definitly asserted in the parliamentary life. The 

1832 reform which introduced for the first time the election of the House 

of Commons members, was followed by the reforms in 1867, 1872, 1884, 

1918 eachone enhancing the participation rate of the pol to vote. The last 

one introduced the universal suffrage. 

2. Great Britain’s Constitutional Documents 

Great Britain doesn’t have a constitution in the scientific meaning 

of a unique fundamantal document to contain the directions which set 

measures to organisation. On this account the crack at proceeding the 

analyse of the state organisation claims previous explanations concerning 

the judicial forms which totally give the essence of the English 

constitution. 

According to the British dogma, Great Britain’s constitution is 

formed by several judicial directions enclosed in the statute law and in 

common law, in conventional rules as well as in the so called advisories. 

The statute law occupies a prioritary possition among the great 

number of origins of the British constitution. It is made up by statutes, 

with the meaning of legislative documents adopted by the Parliament. As 

some of these statutes were adopted several centuries ago the statute law 

has begun to loose its practical importance. In the English dogma these 

97 



constitutional documents are recognised under the name of „The 

Constitution Bible” – Magna Carta Libertatum (1215), Habeas Corpus 

(1679) and Bill of Rights (1689). 

The provision of these statutes of a great hystorical resonance, but 

lapsted in a certain way now were completed by a number of new 

constitutional documents , some of them of date recent as there are: 

Parliament Act (1911 and 1949) and the Statue of Wesminster (1931). 

The Common Law or the Precedent Law as it was called by the 

English constitutionals, it is formed by the altogether decisions given by 

the court and form the so called common law a totally new law, common 

for all England. 

The Common Law borrowed some features and elements from 

the local unwritten law, running as their synthesis on a selection criteria. 

The constitutional tradition appears in the English dogma as an especial 

important origin of the English Constitution. In contrast with the statute 

law the constitutional tradition is an unwritten one. The English 

constitutionals give to the constitutional tradition a very large meaning, 

considering it to be‚ the totality of laws and traditionswhich are supposed 

to go by all those who manage the work of the administrative apparatus’. 

The British constututional system is represented by the English dogma as 

the highest expression of classical parliamentary democracy. This 

conclusion finds its principle in the principle of dividing power within the 

state dogma, which, being the bases of the state organisation, assures the 

parliament’s supremacy and the principle of law domination. Hencing 

from the judicial directions presented above it can be noticed how the 

Great Britain’s state organisation backs up the power dividing and which 

are relations inbetween the state’s organs: The Parliament, The Crown, 

The Cabinet and The Justice. 

3.The characteristics of Great Britain’s Constitution 

It is an unwritten constitution formed by unwritten laws and 

constitutionl traditions to which are added laws of an appreciabily 

antiquity or recent laws which set the measurer for judicial institutions 

with a constitutional nature (as it is Lie Peerage Act from 30th of Aprilie 

1958 which awarded to the monarch and gouvernment the right to peer 

for life certain figures from the most varied activity fields and all the social 

castes). 

The constitution can be easily amended by the parliament 

withought a special procedure. It doesn’t matter if instead of a 

constitutional unwritten law it is teethed another one which establishes 

98 



another judicial condition. In Great Britain dogma and judicial practice 

reject the idea of law constitutionaly control. The judicial basis of this idea 

comprises of the reason that the Parliament, being the supreme trustee of 

the people power, it can modify without any ceasura the constitutional 

unwritten laws as well as the legistative texts containing disposals with a 

constitutional nature. For this characteristic the British constitutional 

disposals, and on their bases, the British political life has easily addapted 

to the new social realities and imperatives. As a matter of fact in the 

British law there is no difference between the directions from included in 

an ordinary law and the constitutional ones. 

It is an unanimously accepted one, and practically without 

implicitly by the gouvernats no matter which is the gouvernment party, as 

well as by the governors. Havong deep roots in great Britain’s political 

history, its constitution is respected as a national symbol. Its durability and 

legitimation are awarded by its adoption withought any reticence, 

awarding in their turn legitimation to the British political institutes. 

Researches about the Great Britain’s constitutional history lead to 

the conclusion that in the first times after coming into the British island 

by the normands, there were three conciliums on England’s theritory : 

Magnum Concilim, Commune Concilium and Concilium Privatum. 

The great conciliu formed under the Normand kings, intended for 

replacing Wittena – the gemont from the Anglo –Saxon age became 

gradually the country’s parliament. Those of its members who at their 

beginning were high clerks mae up a standing royal conciliu, dividing their 

legislative, executive and judicial responsabilities . 

The British Parliament has a long tradition although at the 

begining its responsabilities were predominantly advisory. 

When it was summoned by Edward the first in 1295 it had a 

complete representation of the three social orders: clergy, peer and 

towns.He took the name of ‚The Great Parliament Model’ he wished to 

simplfy the inclusion of all social orders recognised as being connected to 

have Parliamenet assignees. 

The relations between The Crown and the parliament in that 

perioud expressed the subordination of the parliament by the Crown even 

if the monarch couldn’t establish the taxes without it’s previous approval 

the king kept the legislative and executive responsabilities. Time passing 

the parliamen’s power has solidified themselves. So, in 1399 king Richard 

the IInd was got it’s ticket. 

In the XIVth century as a consequence of the fact that the 

meeting of the Magnum Conciliu had always had only one aim – allowing 

99 



subsidies to the king- the clergy considered that the analysing of the 

contributions that should be allowed to the king should take place in the 

ecclesiastic convocation. In Magnum Concilium there continued still on 

one hand arhibishoprics, bishoprics, and peers an don the other hand 

chevaliers representing shires and the towns representatives. 

Certain monarchs tryed to reduce or to minimize the parliament’s 

powers, neglecting the unwritten law which was affirmed concerning the 

petition to obtain in all the cases the Parliament’s approval for taxes and 

charges. Passing the time the relations between the Parliament and the 

royal power had normalised, the parliament’s power couldn’t be denied by 

different monarchs which alternated at the country’s governing. 

At the same time there was institutionalised the opposition which 

had to assume a set of traditional functions of the parliament, there were 

cleared the relations between the House of Commons and the House of 

Lords, ameniding in the same time the parliamentary procedure to assure 

an effective gouverning and to save time for solving state problems. 

4.The organisation and functioning of the British Parliament 

The British parliament is formed by the Queen, The House of 

Lords and The House of Commons. At the beginning it was formed as a 

political organism around the King being convoked by him especially with 

the aim of obtaining subsidies for the Crown but also for advising the 

Monarch in certain problems concerning the kingdom. The king Edward 

the Ist (1272 -1307) convoked together with the great barons of the 

Crown and the High Clergy the chevaliers, the towns and counties 

representatives as well as the simple clerks. With a full political sense, 

these three social classes decided to vote the subsidies asked by the king in 

their own meetings going to the bat with the Magna Concilium 

concentrated peerage. The last ones were established in the base of the 

peers class base in The House of Lords and the chevaliers and the middle 

class representatives formed the House of Commons. 

The splitting of Magnujm Concilium in the two housestook place 

during the king’s Edward the IIIrd (1327). In one house had their home 

the Temporal and Spiritual lords and in the other one there were the 

Commons. Concerning the role and functions of the House of Lords 

there are to be made a lot of parentheses with a historical nature. 

The aristocracy or the English peer were different from a lot of 

points of view of the feudal aristocracy on the continent festered by inner 

strife and fetched by a great number of clashes for power between royal 

families or prince houses , or between them and the papacy. This constant 

100 



conflict, as well as the low production force development on the 

continent had been behind schedule of absolute monarchy and on the 

social plan they had postponed the political layering and emancipation of 

the middle class.On the continet the middle class hadn’t also been 

attracted in the fight for power but almost used by the monarch against 

the stubborn peers or against The Holy Father. In the same time we have 

to underline that on the continent in the first centuries of the second 

milenium there was a slow-down of the nation forming process due to the 

states disintegration and the constant dissension within the peer. 

In England, unconfronted with such political conflicts , the 

aristocracy has enforced faster its dominant class position being also aided 

by the Crown. In its turn, the dinasty which had conquested England 

enstraighten its power earlier than the monarchs that had reigned over the 

English Channel. The Normand conqueror Monarchs had beset 

themselves by peers coming from the continent, in the same time gaining 

over some of theSaxon peer. So had the king enlarged his authority over 

all the people partaking the ‚conquestor right’ 

The victory against the royalty was possible thanks to the political 

alliance between the greatness peer and the middle class. The short 

hystorical excursion into the England’s poilitical development is fated to 

explain why along centuries the politic role of the House og Lords has 

diminishedmore and more becoming finally a symbolic one. Now, the 

Parliamenet’s political power is focused in the House of Commons being 

wield by it in a close relationship with the political program and the 

gouverment pary interests. In actual fact The House of Commons is 

independent of the Crown. 

5.The organisation and functioning of the House of Lords 

The origin of the House of Lords as a peer organism having the 

prerogative to advise the King, has to be serched even before the 

Normand conquest in 1066. 

The origin of this forum is found in the splitting of the originally 

English Parliament as a consequnce of the commons assertion which 

incorporated all the social classes. The House of the Lords comprised 

those peers which benefited by recognised or assigned for money by 

barons peer titles . In a certain period its role has decreased by reason of 

reducing the number of peers or the equals. On the other hand, certain 

monarchs had also brought to House of Lords role reducing prefering to 

use in in solving current businesses ‚the secret conciliu’. As a consequence 

101 



of the monarchy reestablishment in 1660, The House of Lords had set de 

facto. 

By the authorities that were awarded in th Middle Age, The House 

of Lords occupied an equal place with that of the House of Commons 

concerning the financial and and legislativ aspect. The House of Lords 

had also the authority to judge the ministers accused by the House of 

Commons. 

The House of Lords was made by the great English aristocracy 

and theKingdom’s hierarchs affined by common interests to the royal 

institution. Duet o the fact that, excepting some hierarchs, the members 

of the House of Lords acquired their parliamentary position hereditary, 

this reorganised the whole aristocracy which built the main economical 

power country before the XIXth century. 

Having authoritiness and a great economical power the members 

of the Lord’s House representes till the end of the XVIIIth century the 

real center of the political power. 

The supremacy of the House of Lords with the House of 

Commons wasn’t for a long time. The middle class succeeded in enforcing 

a new type of production, an efficient and great capacity industrial 

technology , the making of a powerful military and commercial fleet 

which arosed the English nation’s motivation to conquest colonial 

theritories. The middle class had also succeeded reforming ideas 

concerning the power execution. Oliver Cromwell – the leader of the 

1649 Rvevolution – had dissolved the House of Lords in the same 

timewith monarchy in 1649. In 1660 it was come into being again by 

Carol the IInd Between the House of Lords and the House of Commons 

didn’t exist a proeminent and serious conflicttill 1832 when the Parliament 

adopted the Reform Bill which established the elective bases of the House 

of Commons formation. By this document was brought to an end the 

unwritten law according to withch the lords had the prerogative to name 

the members of the Common House. 

After a number of conflicts with the aristocracy, the new social 

class tipped the power balance favourable to them, taking in from an 

economical and political point of view the aristocrat peer connected with 

the profitless agriculture and facilities got away from the Crown. So, the 

slow political downfall of the House of Lords was preceded by the 

progressive economical downfall of the peer which had begun at the end 

of the XVIIIth century and had strongly developped in the XIX th 

century. During this century took shape the constitutional common law 

according to which The House of Lords can’t amend the financial law 

102 



bills. The political downfall of the House of Lords corresponded with the 

power rising of the House of Commons. Such a rise was widely the result 

of the poll backing allowed to it.So, if before 1831 the House of lords had 

backed itself on a 4% of the population , the percentage grew very much 

after the end of the first world war. The downfall of the House of Lords 

exacerbated very much in the second half of the XIXth century. In this 

period the House of Lords couldn’t stand out neither political nor 

economic to the House of Commons. The Parliament Act (1911) carried 

off the lords even the last important prerogatives with a judicial nature, 

confirming officialy the long political decadence of this House. The 

Prliament Act in 1911 set up the following changes in the relations 

between the two legislative Houses: 

- a bill in the financial field becomes a law even without the 

agreement of the House of Lords, in a month time from its 

enactby the House of Commons; 

- the public bils can become law without the agreement of the 

House of Lords if these are debated and endorsed by the House 

of Commons during three successive parliamentary sessions and 

if there are more than two years from its second reading in the 

first session and the third reading of the project in the first 

session within the third session 

- the Parliamentary ship was reduced from 7 to 5 years. This 

means that any bill introduced by the House of Commons after 

two years from the beginning of the trusteeship practically can’t 

be rejected by the House of Lords. Actually The House of Lords 

is considered as a consultative and summoning organism from a 

legislative technique bills that are submitted. Its political function 

is extremely reduced. 

From a point of view regarding the power organisation and the 

reports inbetween them the place of the old constitutional common laws 

(refering for instance to the first ministers recruitment from the House of 

Lords or for the responsibility of Gouvernment members in front of it, 

were replaced by others which had rendered on the political level the 

rising of the middle class. So, the political liability of the ministers is 

employed today exclusively in front of the House of Commons; the prime 

ministers are recruted from the deputies, concerning the recruitment of 

the House of Lords, this is made on hereditary base . House of Lords Act 

in 1999 transformed the House of Lords structure because the hereditary 

103 



peers disappear (although, with the name of composition, 92 peers 

continue to have places in the House) that made the effective halve. 

From an organisationl point of view, The House of Lords hasn’t 

adapted to the modern conditions of the parliamentary procedures. Its 

internal organisation underlines more its symbol hystorical features that 

has acquired along the centuries. The House of Lords is eaded by the 

Lord Chancellor. According to the parliamentary tradition, The Lord 

Chancellor had initially had the position of monarch’s principal clerk. For 

this quality falls upon him to attest the documents issued by the Lord. The 

Lord Chancellor also has wide judicial and parliamentary prerogatives. 

The House of Lords can also select special committes with a temporary 

condition encharged to solve concrete problems of the House’s activity. 

The House of Lords works about 120 days per year. Within the 

parliamentary work it is practised a quorum of work and one of vote. The 

meeting of the House of Lords can go off in front of only three members. 

To vote there should be at least 30 members of the House . An important 

aspect of the House of Lords is its political structure. If the deputy inning 

in the House of Commons is contested between the 2 main parties: The 

Labour Party and the Conservative and Unionist Party, in the House of 

Lords are practicaly represented 3 political formations. Apart from the 

mentioned Parties i tis also represented the Liberal Party as well as the 

independents. The representatives of the three parties to which we add 

the independents form four political groups. 

At present the House of Lords answers five functions: 

- the judicial function. The House of Lords comes back the 

authority to judge the high dignitary charged by the House of 

Commons. 

- It is a deliberative body of the projects that are sent by the other 

house and that couldn’t find the resolution in the House of 

Commons debates, contributing so to the fullfilment of the 

legislative process. The membes of the House of Lords have the 

freedom to take the floor in the House with no time restriction 

and to approach any subject. In bestowing on this function they 

staked on the fact that the members of the House, being no 

bounded to the elective interests, are less liable to some party 

pressures and so, they are candid. 

- The legislative function properly. In a legislative way, The House 

of Lords has limited power infirming the principle according to 

which in the bicameral parliaments the legislative houses have 

104 



powers that balances out themselves and that the legisltive 

process run its course according to the same procedural rules in 

both houses. Now The House of Commons is the main actor in 

the legislative process. However The House of Lords holds in a 

certain border the posibility to influence by its noifications about 

the bills, content and their definitive form. At the same time the 

House of Lords holds the legislative initiative right and the right 

to make reclamations to the projects adopted by the House of 

Common, excepting the projects with a financial nature. As 

regards the private bills, the House of Lords has wider posibilities 

to influence the legislative process. The House of Lords can 

torpedo, for an year the voting procedure in the House of 

Commons by practicing the absolute veto right that can’t be 

exceeded when it is practices in the last year of a legislation. 

- The constitutional function. The Queen presents her message to 

the Throne in the House of Lords. She also approves the Prime 

Minister to include in the Gouvern some of the lords; 

- It’s a symbol of the constitutional development of Great Britain 

and, by this, a decisive aspect of the English nation reinforcement 

trust in its political institutions. The House of Lords stays one of 

the Great Britain’s political life durables, being preserved not only 

as a politic with deep roots in the governing system but also in 

the public conscious. 

The keeping of a second peer House is explained and sets itself by 

the attachment to the English traditions but also by a very good technique 

of the debates quality. Its keeping doesn’t consider neither the saving of 

some class benefits nor the realisation of a balance inbetween the powers. 

The center of the conflicts and imbalance isn’t in the competition between 

the two Houses but it comes from the relations between the majority and 

the opposition, mainly those coming from among the majority. The 

House of Lords keeps its judiciousness of to be in the eye of a lot of 

observers. 

6.The organisation and functioning of the House of 

Commons 

The House of Commons is the organism that concentrates 

practically the whole legislative power of the Parliament. Its members 

hasve been since 1986 a number of 650, elected by general elections 

organised every 5 years through a universal vote. As a matter of fact the 

105 



House rearly gets on its inning to the end because generally it is dissolved 

in the last year of the legislation. 

In England the universal suffrage was introduced in 1918, the 

women still being washed out from its practicing. In two succesive phases 

this right was bestowed to women (1928). The elective system is based on 

the majority uninominl vote with a single turn. 

The Great Britain’s teritory is divided into 251 electoral divisions. 

This means that the political organisation which follows up a 

parliamentary mandate in an electoral division presents a only one electee. 

The action of voting takes place only once being stated elected the electee 

which received the majoity of the votes expressed by the electors.This 

manner of ballot compels the political parties to have an inner 

organisation well leveled and to set up a severe discipline among its 

members. 

By law it is warranted a specific representativenessfor Wales, 

Scotland, and North Ireland. 

Every member of the House of Commons represents an electoral 

division that do not by all means chimes with the administrative teritorial 

organisations as in Great Britain the electoral divisions are the best of 

one’s ability equal from a population point of view despite the 

geographical or hystorical differences that sets of fone region from 

another. By law it is appointed a severe procedure for limitting the lengh 

of a division. Limitting these ones runs at the reccomandation of the 

permanent comittee of the electoral divisions for England, Wales, 

Scotland and North Ireland from aproximatively 10 to 10 years.In 

accordance with Representation of the People Act, in every electoral 

division there is an elective book in which are annualy operated any 

change of the poll, only those to be in it bein able to vote. In the book are 

registered all the citizens from that division that are almost 18, excepting 

the foreigners, the peers, the helpless and the convicted persons. The 

majority system dates from the XVIIth century and the uninominal one 

from 1884 when it had been introduced by the elective law. 

The rules of the elective capacities were assigned almost 300 years 

ago. 

Excepting the obvious disqualifications (infancy, mental inability, 

the membership of House of Lords), The elective Law in 1975 pre-scients 

that can’t be elected in the House of Commons the tenured of a public, 

judicial or executive appointment. Thus there are washed out those who 

come into a Crown service, including the clerks, militaries, policemen and 

106 



triers. The aim of this measures is to assure the breaking-up of the judicial 

and executive functions from the legislative one. 

The House of Commons is chaired by the Speaker, himself a 

parliamentary elected in this position by the House’s members.The 

Speaker is elected at the beginning of every legislation for a 5 years inning 

but not by voting. The two big parties - The Labour Party and the 

Conservative one – agree on a person that is to be elected the Speaker. 

The Speaker is candid and doesn’t play into any party hands. Since 1885 

there is elected an active Speaker whose goal is to replace the Speaker in 

certain cases in the presidence of the parliamentary debates. The Speaker 

has the goal to manage the debates in the House and to keep a good lookout 

for respecting the House’s parliamentary procedure rules. He rejoice 

at the fair dignity which comes from his disinterest and candor. His 

dignity also exists in the authorities he has: he is the one who designates 

the comittees presidents, he assures the debate’s police and he can 

execute the deputies. The majority is sat on his right. No person enteres 

or leaves the House of Commons without greeting him, hei s the one who 

invites the deputies to take the floor, he watches that the interferences 

steak to the covered point. 

The British parliament sit together at least once a year, in the main 

to adopt the taxes and to give creditsto the Gouverment, According to a 

low from1911 – Parliament Act, the parliamnet can’t function more than 

5 years. In the House are formed two two parliamentary groups everyone 

including the deputies from one of the two main parties. The British 

parties being established on discipline severe principle, the deputies back 

in an active way the political programme of the party thet proposed then 

as electees, voting according to its interests. Every parliamentary group is 

leaded by a head. Among every party, certain whips are charged to send 

the instructions and to assure the discipline within the House of 

Commons, to the parliamentary opposition i tis assured all the conditions 

to condemn the gouverning programme, the Prime Minister as well as the 

other components of the Cabinet. The parliamentary majority is a backer 

of the Gouvern petitions addressed to the House. The right of House 

dissolution is held by the Monarch but in fact the Prime Minister is the 

one who invokes its dissolution and the King conforms to it. In contrast 

with the permanent comittee from the French Parliament or the American 

congress, those from the House of Commons aren’t specialised. So, they 

have a low function. 

One can say that the main charge of the House of Commons is to 

vote the laws (the legislative function). Beside this charge, the Houe has 

107 



other charges conventional named nonlegislative functions (e.g. the 

control bore over the Gouvernment). 

- The legislative function 

The Parliament can legislate in any field by virtue of its 

souvereignty accepted by the King and recognised by the courts. The law 

field is practically unlimited. Regarding the legislative process the 

important role is held by the House of Commons. So, if a bill was 

endorsed by the House of Commons, but rejected by the House of Lords 

this can be endorsed by the Queen in a certain time, comig into law. 

The British law system knows 2 cathegories of laws: public bills 

and private bills. The public bills are initiated by the Gouvernment 

(government bills) or by the parliamentars (private member’s bills), The 

House of Commons having the essential role in their endorsing. The 

private bills set to rights particular interest social relations. They are 

introduced in the Parliament as a petition. If the judicial effects of these 

two categories of laws are common, their endorsing procedures are differ. 

For every kind of law there is a complex endorsing procedure. The 

difference between the two cathegories of documents consists of the 

following: all the proceedings whose object consists of the general law 

amendment or it consists in the budget amounts allocation, justice 

administration ect, will be established by public bills; the proceedings 

whose object consists in the setting of some subjective rights belonging to 

some natural person or person are marked out by private bills. The proper 

debate goes off in three stages: 

- The summary presentation of the project without debates and 

the assign of the date for the next stage (the first lecture) 

- The debate of the general idea and of the more important 

provisions (the second lecture). 

If after the two lectures, the idea or the general principles of the 

bill are endorsed in its essential directions, i tis sent to the Comittee of the 

whole House (the House jointas a work commitee or a standing commitee 

with the aim of a detailed debate of every clause. The minister responsible 

for the law is a member of the commitee. The aim of the commitee ist o 

debate and endorse every article of the project. The members of the 

comission can make any ammendments. Also, the opposition can require 

the ammendment of some article or to propose ammendments. The 

Goverment is free to acquire or not the ammendments asked by the 

opposition or different vested interests or other non-guvernamental 

organisations. After the moment in which the project had a final form in 

the commitee it is submitted to a detailed examination in that form with 

108 



the participation of all the House of Commons members. There can be 

done other ammendments that are submitted to vote. To avoid 

opposition’s illegitimate delay procedure adopting by endless debates in 

this stage, the Gouvernment can propose a resolution for limiting the 

duration of the address to. This resolution is known under the name of 

‚guillotine’. The resolution has to be debated and voted by the whole 

House. In the resolution it is established the attached time from then on 

for every legislative procedure thet ist o be. 

- The project is presented in the third lecture. In this stage the 

project is summoned to the final vote steering to be endorsed or 

rejected. After this stage the project is to be well on to the House 

of Lords; here, the debates on the project are generally continues 

the same procedure as that used in the House of Commons. 

- The voted law will be submittd to the Queen for approval and 

promulgation 

Notionally, the House of Commons has irrefutabile legislative. 

Actually, the Gouvernment is the constituion that using parliamentary 

arms and severe party discipline directions, succeeds to manage indirectly 

the whole legislative process. 

- The House of Common can send by delegation to the 

Gouvernment legislative authorities. The Parliament reserves the 

right to control the directive activity of the Gouvernment by its 

special comittees and by creating the legislative frame in which 

every phisic or moral person can complain that by the 

Gouvernment deeds one has been produced failures unjustly. 

- the budgetary power 

According to clause 4 from the Bill of Rights it is forbidden to 

recoup from the budget monez for the Crownor for its benefit without 

the Parliament’s approval. This stipulation has the same value today. In 

fact, no executive power can act without material means or financial 

resources. As their approval is in the control of the Parliament, any 

gouvernamental political depends on its legislative competition. In other 

words the Gouvernment is at the discretion of the Parliament. The aim 

of this dependence is to assure the balance between the powers, the 

obstruction of the executive power to gouvern abusively or authoritativly. 

Actually the Parliament can’t cripple the gouvern activity by unendorsing 

fond because the Gouverment assures the intranational and protects the 

constitutional disposal. 

109 



- the Parliamentary control 

Although the British constitutional system is based – as well as all 

the gouverning systems – on the principle of the dividing the three 

authorities (legislative, executie and judicial), a severe absolute division of 

them doesn’t exist. In between the three authorities there are interference, 

unitive and coo-perative constitutional mecanisms, in the gouverning 

process (e.g. the Parliament assigns the Prime Minister and the ministers; 

the Gouvernment carries aut the legislative initiative; the parliamentary 

comittees check the Gouverment’s activity, the deputies interpelates the 

ministers etc.). 

An expression of this colaboration among the authorities is the 

ministrial responsability which take shape by the parliament’s prerogatives 

to ask the Gouverment’s members to answer in front of it about the way 

in which they fulfil their responsabilities. 

The ministers answer in an unitive way in front of the Parliament for the 

whole Gouvern’s activity. Thay can answer even individually for 

committing some deeds taht make them unworthy of the position they 

have. In the British system the procedure of judginh the ministers for 

committing such deeds (treason, bribery, cheat, ect.) is known under the 

name of ‚impeachment’ and is gone off by the two legislative Houses. 

7.The parliamentars statute 

Every House enjoys of certain benefits accepted by the 

constitutional unwritten law as well as by some written directives. The 

most important benefit is the free wording. According to clause no.9 from 

Bill of Rights in 1689, the freewording of the parliamentars the debates 

and the parliamentary procedures can’t be summoned to courts 

judgement. In other words, for the expressed opinions, for the given vote 

and for the way in which one practices the deputy inning, the 

parliamentary isn’t judicialy in charge of. This parliamentary privilege is 

respected today with a lot of scrupulousity. 

8.The opposition 

The respect for the opposition doesn’t state only the institutions 

liberal character, the equilibrium among the political British system but 

also the mistery. This mistery comes from the trust and mutual respect 

among the two parties. The opposition in Great Britain isn’t only a simple 

fact, it’s an institution. As tongues are wagging about ‚Th Gouvernment 

of Her Serene Majesty’, tongues are also wagging about ‚The Opposition 

of Her Serene Majesty’. 

110 



The main opposition’s function are: assures the continuous 

responsability concerning the ways in which the Gouvernment’s 

authorities are practised, accepts the gouverning responsability when the 

electorate wants a political change, co-operates with the Gouvernment in 

debating the problems summoned to the Parliament, expresses the vital 

principle of free wording in Great Britain. The opposition is a balancing 

element absolutely neccesary in a democratical political system which has 

to assure free wording, the criticism of gouvernamental decisions, the 

synchronisation of certain different point of view on the strengh of 

constructively debates concerning the great problems regarding the 

countrz’s development. 

9.The British Monarchy 

The judicial and political statute of the Monarch better illustrates 

the saying according to which ‚The King reigns but he doesn’t gouvern’. 

The Monarch is a traditional symbol, only apparently implicated in the 

political game.He is considered irresponsable from a political point of 

view and rejoices of a real penal and civil privilege.(the King can do no 

wrong). 

The Monarch has the following duties: 

- Designating the Prime minister. The Hing obligatory designates 

as a Prime Minister the lider of the party which has win the 

elections. It also releases to the Crown the right to appoint in a 

public position (ministers, judges, officers in the armament, 

diplomats); 

- The law sanction. The unwritten law knows the veto right but 

this hasn’t been used since the beginning of the XVIIIth century; 

- Presents the ‚Throne Message’ at the beginning of every 

Parliament session which in fac tis an advocacy favourable to the 

programme of the gouvernament party.; 

- The handing out of the orders and distinctions; 

- The dissolving of the House of Commons. This prerogative 

traditionally belongs to the Monarchbeing set unwritten. Now the 

initiative of the House of Commons dissolving belongs to the 

Prime Minister, the Queen hewing to his petition. 

- Declarig belligerence and making peace; 

- Entering to close treaties; 

- Admitting other states and gouvernments. 

- Announces opened and closed the parliamentary sessions 

111 



The Queen really moderates these sessions, sitting on the throne 

sittuates in the House of Lords, while the Commons are convoked at the 

appearence of the House of Lords to listen the ‚throne’s speech’ . 

Conclusions 

All in all it can be appreciated that in the British constitutional 

system operates the principle of divided authority. So, the executive 

authority isn’t found in the hands of only one powerful man, it is divided 

to aproximatively 20 ministers, the legislative is divided among the House 

of Commons and The House of Lords, The House of Commons being 

itself divided into two parts - due to the distinction between the Gouvern 

and opposition – integrating no fewer than 639 members representing 

eachone a different district. The most important of all the divided forms is 

the one between the Gouvernment and the free wording, which can differ 

fromthe gouvernamentalone and so , the authority bearing is widely issued 

within the community by different forms of dividing which aren’t less 

chracteristic to prevent despotism entry than the division between the 

legislative, executive and judicial. 

Concerning the British political system performance it is asserted 

that the existence of an opposition party represents a guarantee for 

democracy, the opposition not being ‚a shadow’ of the existing 

gouvernment, elating of the real posibility to gain the power within a free 

election system, indispensable for a democratic state. 

However the gouverning of Great Britain stays certainly a 

democratic one, duet o the fact that the whole politica land judicial system 

allows free opinions, offering guarantees against authority’s encroach by 

organisations that would be tempted to replace democracy by an 

autocratic one. 

References 

Treaties. Monographies. Proffessional courses 

Alexandru, l., (2007) Dreptul administrativ în Uniunea Europenă, Ed. Lumina 

Lex, Bucureşti, 

Chagnollaud, D., (2005) Droit constitutionnel contemporain, Tome 1, Theorie 

generale. Les regimes etrangers, 4e edition, Armând Colin, Paris, 

Chantebout, B., (2005) Droit constitutionnel et Science politique, 22e edition, 

Armând Colin, Paris, 

Deleanu, I., (2006) Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul românesc şi în 

dreptul comparat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 

112 



Duculescu, V., Călinoiu C., Duculescu G., (2007) Drept consti- tuţional 

comparat, Tratat, Voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 

Ionescu, C., (2008) Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 

Lauvaux, Ph., (2004) Les grandes democraties contemporaines, P.U.F., Paris, 

Pactet, P., Melin-Soucramanien, F., (2006) Droit constitutionnel, 25e edition, 

Armând Colin, Paris, 

Langrod, G., (1976) La science administrative, Dalloz, Paris. 

113 



The Procedure of Having the Contract Terminated: 

Notice or Judgment 

[Procedura de rezoluţiune a unui contract: comunicare sau 

hotărâre] 

Octavian CAZAC 1 

Abstract 

In this study the author examines the two types of procedures of having a 

contract terminated: by giving notice to the other party or by filing a legal action against 

the other party and obtaining a judgment by which termination is ordered. Termination 

of a contract by a judge has deep historical roots in the varying legal systems, such as the 

French, Romanian or Russian legal systems. It indicates that a contract should be 

difficult to put an end to and it would usually compensate for the absence of a detailed 

system of legal grounds for termination of contract, thus requiring a deeper involvement 

and oversight of the judiciary. 

The ability of a party to set the contract aside by giving notice to the other 

party, and without involving the court, is considered to be a sign of a modern contract 

law, as it is faster and tends to avoid the uncertainties of the court. This system is 

supported in the common law, the German or Dutch legal system, as well as the UN 

Convention for the International Sale of Goods (CISG) or the Draft Common Frame 

of Reference of the European Union. 

The Moldovan Civil Code of 2002 dramatically shifted from termination by a 

judge to termination by notice, whereas the new Romanian Civil Code of 2009 made a 

step towards termination by notice for certain limited situations, while maintaining a 

default rule of intervention of the judge in the procedure of putting an end to the 

contract. 

The author conducts an analysis of the virtues and disadvantages of each 

procedural system and attempts to uncover and propose solutions to various procedural 

issues which arise in either system. He also shows how the procedural and material 

aspects of the legal institution at hand are intertwined and interdependent. 

The study concludes that, while termination by notice is a progress, the 

intervention of the court cannot be excluded in any of the two systems, since a disputed 

termination will, in any event, be heard and finally resolved by a judge. Therefore, 

regardless of the ideological choice made by a legal system, termination by notice and 

1 Lecturer, Faculty of Law, University of Moldova, Chişinău, Email Address: 

octavian.cazac@gmail.com 

115 



oversight by a judge most often go together in the intricate process of having the contract 

terminated. 

Keywords: 

contract, agreement, termination, notice, avoidance, rescission. 

I. Introducere 

Declanşarea rezoluţiunii şi rezilierii prin simplă notificaţie scrisă 

către cealaltă parte contractantă, fără necesitatea solicitării ei de la instanţa 

de judecată, este cu siguranţă un punct de reformă important al Codului 

civil al Republicii Moldova ("C. civ. mold.") în vigoare din 12 iunie 2003 . 

Astfel, spunem că, de principiu, rezoluţiunea este extrajudiciară sau 

unilaterală, spre deosebire de alte sisteme de drept în care rezoluţiunea 

este judiciară, adică se pronunţă de judecător la cererea părţii contractante 

îndreptăţite. 

Noul Codul civil român ("N. C. civ. rom.") în vigoare din 1 

octombrie 2011 are o poziţie originală combinând rezoluţiunea 

extrajudiciară cu cea judiciară în funcţie de prevederile contractului ori de 

punerea în întârziere a debitorului. La art. 1.552. alin. (1) codul dispune: 

rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea 

scrisă a debitorului atunci: 

- când părţile au convenit astfel, 

- când debitorul se află de drept în întârziere ori 

- când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea 

în întârziere. 

Per a contrario, pentru celelalte cazuri, se va aplica art. 1.550 al N. 

C. civ. rom., în temeiul căruia rezoluţiunea se va fi dispune de instanţă, la 

cerere. 

Rezoluţiunea extrajudiciară este mai eficace, mai economică, mai 

rapidă, mai în pas cu realităţile timpului nostru şi cu principalele sisteme 

de drept şi codificări internaţionale. Într-un cuvânt, rezoluţiunea este mai 

modernă . 

Comentatorii Convenţiei ONU asupra contractelor de vânzare 

internaţională a mărfurilor din 11 aprilie 1980 ("Convenţia ONU") – care 

de asemenea consacră principiu rezoluţiunii extrajudiciare – consideră că 

aceasta este o soluţie energică şi pragmatică, care se explică prin 

necesităţile comerţului cu mărfuri, atunci când uneia dintre părţi i se 

permite, în largul voinţei sale, posibilitatea de a-şi soluţiona problemele, 

aşa fiind duce la dezvoltarea principiului consacrat în Convenţia ONU, 

potrivit căruia atunci când nu poate fi menţinută continuitatea 

116 


THE PROCEDURE OF HAVING THE CONTRACT TERMINATED…. 

contractului, trebuie de promovat soluţiile pe care părţile le consideră 

satisfăcătoare, fără intervenţia vreunui terţ şi a procedurilor formaliste care 

nu vor contribui la soluţionarea rapidă şi satisfăcătoare a litigiilor. 

Autorul român Valeriu Stoica enumeră următoarele dezavantaje 

ale rezoluţiunii sau rezilierii judiciare pentru partea care cere aplicarea 

acestei sancţiuni: necesitatea de a formula o acţiune în judecată; 

posibilitatea judecătorului de a aprecia şi de a dispune că este mai potrivită 

executarea în natură decât desfiinţarea contractului sau de a acorda un 

termen de graţie; împiedicarea aplicării acestei sancţiuni prin executarea 

obligaţiilor debitorului în cursul procesului. Sintetizând, rezoluţiunea sau 

rezilierea judiciară nu oferă părţii interesate certitudinea aplicării acestei 

sancţiuni; chiar în cazul în care sancţiunea este aplicată, durata procesului 

este, de cele mai multe ori, îndelungată, ceea ce întârzie clarificarea 

raporturilor juridice dintre părţi şi presupune, totodată, costuri însemnate . 

Doctrina franceză susţine rezoluţiunea judiciară şi minimizează 

virtuţile rezoluţiunii extrajudiciare , indicând că chiar şi rezoluţiunea 

declarată pe care extrajudiciare este prin esenţă contencioasă şi, în cazul în 

care partea adversă nu recunoaşte temeinicia rezoluţiunii ori nu execută 

efectele ei, cel ce a declarat rezoluţiunea oricum va trebui să înainteze o 

acţiune în judecată. În realitate, rezoluţiunea extrajudiciară favorizează 

interesele creditorului în raport cu situaţia în care el s-ar afla, dacă ar trebui 

să recurgă la rezoluţiunea judiciară; cu rezoluţiunea extrajudiciară 

creditorul este plasat într-o poziţie de forţă în cadrul contenciosului 

neexecutării contractului. Astfel, avantajul ei nu este neapărat de a evita 

un proces judiciar, ci de a declanşa rezoluţiunea mult mai devreme de 

pronunţarea hotărârii de către judecător şi de a redistribui rolurile într-un 

proces judiciar inevitabil, în beneficiul creditorului. 

Din perspectiva debitorului, el de asemenea este pus în faţa unui 

fapt împlinit, iar creditorul va beneficia de pe urma realităţii vieţii că, chiar 

dacă rezoluţiunea ori rezilierea este neîntemeiată, puţini debitori se vor 

adresa în judecată pentru a o contesta şi mai degrabă se vor resemna cu 

noua stare de fapte. 

Potrivit autorului francez T. Genicon, creditorul este avantajat sub 

două aspecte. Avantajul în drept este că rezoluţiunea are loc atunci când 

cocontractantul a fost informat despre decizia creditorului de a rezolvi 

contractul. Avantajul în fapt este plasarea creditorului într-o poziţie de 

forţă faţă de judecător; jocurile au fost deja făcute; creditorul deja a luat 

măsuri radical incompatibile cu menţinerea contractului. De exemplu, 

clientul a reziliat contractul de antrepriză şi a finalizat construcţia după ce 

a angajat un alt antreprenor . 

117 



În final, în opinia lui T. Genicon, cele trei veritabile avantaje ale 

rezoluţiunii extrajudiciare sunt: 

1) nu mai trebuie de aşteptat hotărârea judecătorului şi de a 

suporta daune în continuu, ci de a lua măsurile necesare pentru a-şi apăra 

interesele; 

2) părţile dobândesc imediat drepturile şi obligaţiile care rezultă 

din rezoluţiune ori reziliere; 

3) ea forţează puţin mâna judecătorului, punându-l în faţa faptului 

împlinit. 

II. Rezoluţiunea extrajudiciară (unilaterală) 

În sistemul Codului civil al Republicii Moldova, de îndată ce 

creditorul are un drept la rezoluţiune ori reziliere, de natură legal sau 

convenţională, el îl poate exercita prin declaraţie scrisă faţă de debitor (art. 

737 alin.(1)). Din această normă juridică următoarele consecinţe pot fi 

deduse: 

(a) Ca regulă, rezoluţiunea nu operează de plin drept (ipso facto), 

căci ea este un drept, şi nu o obligaţie. Nici legea şi nici debitorul nu poate 

sili partea îndreptăţită să-şi exercite careva din drepturile sale. Existenţa 

unui temei pentru rezoluţiune nu duce automat la încetarea contractului. 

Partea îndreptăţită (vorbim, în special, de ipoteza neexecutării) are la 

îndemână un arsenal de mijloace juridice, printre care şi rezoluţiunea. 

Deoarece este dependentă de o declaraţie, partea îndreptăţită poate în 

mod conştient să decidă de a continua de a pretinde executarea în natură a 

obligaţiei chiar dacă ea are dreptul la rezoluţiune. Dintr-o asemenea 

perspectivă, această abordare are efectul de a păstra contractul şi 

executarea lor în natură, după cum părţile au planificat iniţial. Cerinţa 

declaraţiei mai este relevantă deoarece, în cazul în care rezoluţiunea s-ar 

efectuat de plin drept, multe persoane care nu au cunoştinţe juridice, nu ar 

cunoaşte că, de fapt, comportamentul lor a dus în mod automat la 

rezoluţiunea contractului . 

Astfel, Codul civil al Republicii Moldova a dorit să evite 

incertitudinile pe care le prezintă rezoluţiunea de plin drept: incertitudinea 

privind faptul dacă au fost sau nu întrunite toate condiţiile rezoluţiunii; 

incertitudinea privind momentul efectiv al rezoluţiunii. Totuşi, 

considerăm că o asemenea clauză (similară unui pact comisoriu de gradul 

IV în doctrina românească) este valabil în temeiul principiului libertăţii 

contractuale. 

Într-o opinie, condiţia notificării rezoluţiunii se explică prin 

necesitatea de a permite debitorului evitarea oricăror prejudicii datorate 

118 



incertitudinii generate de eventuala acceptare ori respingere a executării de 

către creditor. În acelaşi timp, această cerinţă îl împiedică pe creditor să 

speculeze o creştere sau o scădere a valorii executării în detrimentul 

debitorului . 

Din altă perspectivă, opinia este susţinută şi de autorii argentinieni 

Garro şi Zuppi, "...această notificare a rezoluţiunii permite destinatarului 

ei de a lua măsurile necesare de precauţie odată ce a aflat că cealaltă parte a 

decis să rezoluţioneze contractul. Recepţionarea notificării ar putea duce la 

evitarea sau diminuarea cheltuielilor pe care le implică continuarea 

executării unui contract, fiind posibil de asemenea ca destinatarul 

notificării [în cazul, vânzătorului] să dispună de mărfuri aşa cum crede el 

de cuviinţă...". 

Întrucât Convenţia ONU nu cere o formalitate specială sau 

exclusivă pentru a realiza notificarea rezoluţiunii contractului, partea 

contractantă va recurge la o formă care îi va fi uşor să o probeze în caz de 

dispută . 

(b) Rezoluţiunea nu se prezumă, ci trebuie să fie certă. Refuzul de 

a primi prestaţia, în virtutea art. 575 alin.(2) şi 588 ale C. civ. mold. sau 

altor temeiuri, prin el însuşi, nu este o declaraţie de rezoluţiune, astfel încât 

debitorul încă are posibilitatea de a face o nouă executare, 

corespunzătoare; 

(c) Pentru a rezolvi un contract nu se cere înaintarea acţiunii în 

judecată. Aceasta este una dintre schimbările esenţiale ale Codului civil al 

Republicii Moldova. Deşi, vechiul Cod civil al R.S.S.M. nu prevedea că 

rezoluţiunea (rezilierea) se produce doar pe cale judecătorească, practica 

de până la 12 iunie 2003 accepta, ca regulă generală, doar forma judiciară a 

rezoluţiunii. 

Aşadar, spre deosebire de numeroase legislaţii (franceză, română, 

rusă etc.), ca şi în sistemul german şi cel internaţional (Convenţia ONU; 

Principiile Contractelor Comerciale Internaţionale (ediţia 2010, elaborate 

de către UNIDROIT, "Principiile UNIDROIT"); Principiile Dreptului 

European al Contractelor, elaborate de Comisia pentru Dreptul European 

al Contractelor (elaborate de către Comisia Lando, "Principiile 

Europene"); Proiectul Cadrului Comun de Referinţă ("DCFR")), 

rezoluţiunea este extrajudiciară. 

Totuşi, prin legi speciale (cum ar fi Legea RM cu privire la arenda 

în agricultură ori Legii RM privind administrarea şi deetatizarea 

proprietăţii publice) există situaţii când un anumit tip de contract se 

desfiinţează prin acţiune în judecată. 

119 



Există de asemenea unele prevederi speciale în legislaţie, de regulă 

anterioare Codului civil al Republicii Moldova, care prevăd expres 

necesitate intentării unei acţiuni în judecată. De exemplu, Codul familiei al 

Republicii Moldova - care la art. 30 alin. (3) dispune că "la cererea unuia 

dintre soţi, instanţa judecătorească poate modifica sau rezilia contractul 

matrimonial în modul şi temeiurile prevăzute de Codul civil." 

Merită să evidenţiem faptul că, datorită caracterului judiciar al 

rezoluţiunii în unele sisteme de drept, amenajarea convenţională a 

rezoluţiunii a cunoscut o dezvoltare destul de mare, în diverse forme. 

Astfel, potrivit autorilor români Constantin Stătescu şi Corneliu 

Bîrsan, în dreptul civil român clauzele contractuale exprese privind 

rezoluţiunea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte 

comisorii. Ele sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 al vechiului Cod 

civil al României din 1864, în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture 

rolul instanţei judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractelor . 

În sistemul de drept al Republicii Moldova, pactele comisorii 

(numite şi clauze rezolutorii) ar putea fi de două tipuri, din perspectiva 

procedurii rezoluţiunii: 

a) un pact mai rigid decât cerinţele legii – rezoluţiunea poate fi 

declarată doar pe cale judecătorească, părţile dorind astfel ca o instanţă 

imparţială să fie cea care va controla existenţa sau lipsa temeiurilor legale 

pentru rezoluţiune, precum şi să dispună asupra efectelor rezoluţiunii. 

b) un pact mai puţin rigid decât cerinţele legii – rezoluţiunea 

operează de plin drept, fără nevoia declarării ei. 

În practica judecătorească românească cercetată , într-o cauză în 

prezenţa unui pact de gradul IV , instanţa doar a constatat incidental 

intervenirea rezoluţiunii (verificată doar prin motivarea instanţei cu ocazia 

acordării despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiilor şi rezoluţiunea 

contractului), fără să existe vreo cerere din partea reclamantului, întrucât 

"din modul de formulare a articolului din contract reiese că nu era 

necesară o reziliere/rezoluţiune judiciară în cauză". Totuşi, în hotărâre se 

menţionează că reclamantul (fiind vânzător al unor acţiuni în cadrul 

procesului de privatizare) a notificat cumpărătorul printr-o adresă despre 

faptul că rezoluţiunea de drept intervenise. 

O parte a doctrinei româneşti reţine că pactele comisorii au rolul 

de a reduce sau chiar înlătura puterea judecătorului în privinţa 

oportunităţii rezoluţiunii şi realizează un "transfer de putere" în favoarea 

creditorului, în această privinţă. Totuşi, urmarea inserării lor în contract nu 

generează decât într-o anumită măsura o rezoluţiune unilaterală. Acest 

caracter unilateral rezidă doar în faptul că, creditorul este cel îndreptăţit să 

120 



aprecieze oportunitatea declarării rezoluţiunii. Cu toate acestea, uneori, 

efectele declarării rezoluţiunii (chiar şi în cazul pactului comisoriu de 

gradul IV), sunt, în realitate, subordonate hotărârii judecătoreşti prin care 

se constată că au fost întrunite toate condiţiile pentru ca creditorul să 

declare contractul rezolvit. În sfârşit, pactul comisoriu se consideră că 

trebuie invocat (utilizat) cu bună-credinţă şi că singurul îndreptăţit să îl 

invoce este creditorul şi niciodată debitorul. 

Rezoluţiunea este extrajudiciară în sistemul de drept anglo-saxon, 

german şi altele care se inspiră din ele. În dreptul rusesc, conform art. 452 

al Codului civil rusesc , rezoluţiunea este doar judiciară. 

Declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia de rezoluţiune sau reziliere 

este manifestarea de voinţă a părţii îndreptăţite, adresată celeilalte părţi 

contractante, privind rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului. Ea 

constituie un act juridic unilateral şi este supusă regulilor generale privind 

actele juridice . 

Cerinţele de formă în legislaţia Republicii Moldova sunt rigide: ea 

trebuie să poarte forma scrisă. În lipsă de formă scrisă sancţiunea este că 

declaraţia de rezoluţiune nu va putea fi demonstrată prin proba cu martori 

(art. 211 alin.(1)). În acelaşi sens se expune şi autorul Nicolae Eşanu . 

Convenţia ONU (art. 26) de asemenea impune cerinţa unei 

declaraţii pentru ca rezoluţiunea să opereze; însă doctrina este unanimă că 

această declaraţie poate fi scrisă sau verbală, dar trebuie s fie expresă. 

Pentru aceşti doctrinari aceasta semnifică faptul că simplul fapt al 

creditorului de a refuza nu constituie o rezoluţiune, ci se mai cere un act 

scris în acest sens. În lipsă de declaraţie scrisă, debitorul ar putea 

interpreta, în funcţie de circumstanţe, restituirea bunului viciat ca invitaţia 

de a preda alte bunuri, neviciate. 

În dreptul german, comentatorul § 349 al Codului civil german 

(BGB), Dr. Reinhard Gaier, consideră că, întrucât declaraţia de 

rezoluţiunea este un act juridic, ea poate rezulta şi din acţiuni, cum ar fi 

restituirea bunului de către cumpărător. Este de notat că § 349 BGB nu 

prevede cerinţa formei scrise a declaraţiei. Credem că soluţia urmează a fi 

reţinută şi în dreptul Republicii Moldova, având în vedere că cerinţa 

formei este stabilită doar ad probationem, iar art. 208 C. civ. mold. 

prevede încheierea actului juridic prin acţiuni concludente. Art. 200 C. 

civ. mold. continuă să se aplice, şi acest act va produce efecte juridice 

atunci când va fi recepţionat de cealaltă parte contractantă. 

Pe tărâm probatoriu aceste circumstanţe vor fi dificil de 

demonstrat, şi proba cu martori nu va fi admisă, însă aceasta nu împiedica 

viabilitatea acestei soluţii care are impact practic. 

121 



În scopul opozabilităţii faţă de terţi unii autori români 

menţionează că atât acţiunea judiciară în rezoluţiune cât şi declaraţia de 

rezoluţiune a unui contract ce are ca obiect un imobil trebuie înscrisă în 

Registrul bunurilor imobile . Nu există temei în legislaţia Republicii 

Moldova pentru a reţine o asemenea soluţie, însă ea ar trebui examinată de 

lege ferenda, întrucât ar fi un sistem bun de informare a terţilor despre 

apropiatul re-transfer al proprietăţii şi un potenţial litigiu în privinţa 

bunului imobil. Art. 508 alin.(2) lit. j) C. civ. mold. prevede notarea doar a 

acţiunii judiciare privind rezoluţiunea actului juridic, nu şi a declaraţiei de 

rezoluţiune. 

Conţinutul declaraţiei nu este reglementat de lege. Totuşi, din 

textul ei ar trebui să conţină următoarele: 

• declaraţia de rezoluţiune propriu-zisă. Ea poate fi expresă 

folosindu-se termenul rezoluţiunea (de exemplu, "prin prezenta 

rezolvim/reziliem contractul ce îl avem cu dumneavoastră...", "vă 

informăm că contractul dintre noi este desfăcut/rupt..." etc.). 

Rezoluţiunea poate fi dedusă şi când terminologia utilizată este improprie 

din punct de vedere juridic, dar denotă cu claritate încetarea legăturii 

contractuale şi lipsa necesităţii de a mai executa în continuare contractul 

(de exemplu, "prin prezenta declarăm nul şi neavenit contractul dintre 

societatea dvs şi noi pe motivul încălcării grave a obligaţiilor din partea 

dvs..."). La fel, declaraţia ar putea fi formulată astfel încât să nu fie 

expresă, însă să poată fi dedusă cu certitudine şi fără careva dubii (de 

exemplu, "prin prezenta vă solicităm restituirea mărfurilor livrate şi vă 

informăm că nu mai trebuie să plătiţi suma de bani pe care aţi întârziat să 

o plătiţi pentru respectivele mărfuri"). În cazul în care declaraţia de 

rezoluţiune nu este suficient de clară, atunci, conform art. 201 C. civ. 

mold., ea nu va produce efectele dorite de creditor; 

- de asemenea, este util, dar nu obligatoriu, ca declaraţia să 

prevadă şi efectele rezoluţiunii. Pentru ca creditorul să beneficieze 

cât mai curând de rezoluţiune, el ar trebui să informeze debitorul 

care acţiuni se aşteaptă de la el (de exemplu, restituirea mărfii; 

restituirea sumelor de bani plătite; încetarea imediată a lucrărilor 

de către antreprenor; interdicţia de a încheia careva acte juridice 

ulterioare din numele mandantului de către mandatar). Ea la fel 

este utilă pentru a indica întinderea rezoluţiunii totală sau parţială. 

În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul, dacă 

aceasta îi este intenţia, trebuie să declare că el şi-a pierdut 

interesul şi în prestaţiile anterioare, care tot trebuie restituite. 

122 



Aceste reguli pot fi aplicate în mod corespunzător şi atunci când 

declaraţia de rezoluţiune se face sub formă verbală. 

Uneori părţile pot prevedea un drept convenţional de rezoluţiune, 

fără careva temeiuri, dar condiţiona rezoluţiunea de plata unei sume de 

bani (penalităţi). În acest caz, art. 745 C. civ.mold. dispune că declaraţia de 

rezoluţiune este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită până la 

declaraţie sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a 

respins neîntârziat declaraţia. Totuşi, dacă, după respingerea sa, penalitatea 

este plătită neîntârziat, declaraţia produce efecte. Concluzia este că, în 

acest caz, declaraţia de rezoluţiune este un adevărat act juridic real, pentru 

valabilitatea căruia se cere în suplimentar o prestaţie cerută în mod expres 

de contract. 

Momentul producerii efectelor. Potrivit regulii generale prevăzute 

de art. 200 alin.(1) C. civ. mold., declaraţia "[...] produce efecte în 

momentul în care parvine [celeilalte părţi], indiferent de faptul dacă a luat 

sau nu cunoştinţă de conţinutul ei." În cazul persoanelor juridice, regula 

este confirmată şi de art. 67 alin.(4) C. civ. mold.: "toate documentele şi 

scrisorile intrate la sediu se consideră recepţionate de către persoana 

juridică". 

Valabilitatea declaraţiei de rezoluţiune nu este afectată de decesul 

creditorului sau de lipsirea sa de capacitate de exerciţiu, dacă aceste 

evenimente au avut loc după exprimarea voinţei (alin.(3)). 

În continuare, declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte în cazul 

în care celeilalte părţi (debitorului) i-a parvenit anterior sau îi parvine în 

acelaşi timp o declaraţie de retractare a declaraţiei de rezoluţiune (art. 200 

alin.(2) C. civ. mold.). În cazul contractului de asigurare, asigurătorul poate 

rezilia contractul din cauza neexecutării obligaţiilor de către asigurat 

(neplata unei tranşă din prima de asigurare) cu respectarea unui termen de 

preaviz de o lună (art. 1324 C. civ. mold). 

Rolul instanţei de judecată. Rolul instanţei de judecată se reduce la 

analiza împrejurărilor de fapt pe temeiul cărora se poate constata, în final, 

că s-a produs desfiinţarea contractului. 

După cum judicios observă doctrinarul român Valeriu Stoica, "în 

cazul rezoluţiunii [...] rolul instanţei de judecată este diferit în funcţie de 

caracterul sancţiunii: judiciar sau convenţional. În primul caz, voinţa 

instanţei de judecată se cumulează cu voinţa reclamantului pentru a 

determina desfiinţarea contractului; în al doilea caz, voinţa instanţei nu 

mai completează voinţa părţilor, rolul ei reducându-se la constatarea 

acestei voinţe şi a împrejurărilor de fapt care condiţionează aplicarea 

pactului comisoriu expres" . 

123 



În practica judecătorească a Republicii Moldova există cazuri când 

deşi, o parte contractantă a declarat rezoluţiunea ori rezilierea prin 

notificare, având în vedere că cealaltă parte refuza cooperarea în vederea 

restituirii prestaţiilor, partea respectivă depune acţiune în instanţa de 

judecată prin care solicita rezoluţiunea contractului respectiv. Din punct 

de vedere strategic, considerăm că o asemenea abordare este 

contradictorie. În temeiul analizei desfăşurate mai sus, contractul se 

consideră rezolvit, ca regulă, din momentul recepţionării notificări de 

rezoluţiune de către partea adversă. Acţiunea înaintate în instanţă, prin 

care se solicită rezoluţiunea unui contract rezolvit, sugerează atitudinea 

reclamantului că, de fapt, rezoluţiunea nu a fost una întemeiată. Această 

greşeală strategică ar putea fi exploatată de partea adversă. Opinăm că 

pretenţia reclamantului trebuie să fie constatarea rezoluţiunii şi executarea 

efectelor rezoluţiunii. Avantajul pentru reclamant este că, dacă l-a pus în 

întârziere pe pârât în raport cu executarea efectelor rezoluţiunii, el va 

putea pretinde despăgubiri moratorii. 

III. Rezoluţiunea şi rezilierea judiciară 

Rolul în sistemul actual al Republicii Moldova. Rezoluţiunea 

judiciară – adică pronunţarea ei de către judecător – a constituit regula în 

sistemul vechiul Cod civil al R.S.S.M. După cum s-a constatat, tendinţa 

proiectelor de codificare a dreptului contractelor este de a abandona 

rezoluţiunea judiciară. Aceeaşi concepţie a fost adoptată de legiuitorul 

noului Cod civil al Republicii Moldova. Nu putem însă ignora în această 

formă a rezoluţiunii dintr-o serie de considerente: 

1) există legi speciale, adoptate chiar şi după intrarea în vigoare a 

Codului civil al Republicii Moldova, care prevăd în mod expres că 

contractul se rezoluţionează ori reziliază prin hotărâre judecătorească. 

2) practica judecătorească studiată arată că, chiar şi pentru 

contractele guvernate de noul Cod civil al Republicii Moldova, justiţiabilii 

se adresează la instanţele judecătoreşti pentru a desface contractele 

afectate de incidentul neexecutării ori alte temeiuri valabile. 

O asemenea practică provine, în primul rând, din inerţie. Chiar 

dacă noul Cod civil al Republicii Moldova a stabilit rezoluţiunea 

extrajudiciară, este necesar timp pentru schimbarea conştiinţei juridice în 

această direcţie. 

În al doilea rând, în numeroase situaţii contractuale patogene 

partea care intenţionează să rezoluţioneze contractul ar putea avea temeri 

întemeiate despre aceea că partea adversă nu va recunoaşte temeinicia 

rezoluţiunii şi va refuza să-şi execute obligaţiile care decurg din raportul de 

124 



lichidare a legăturii contractuale. Atunci este indicat să declare 

rezoluţiunea direct prin acţiune judiciară şi să solicite de la instanţă 

sancţionarea declaraţiei sale şi obligarea celeilalte părţi contractante de a-şi 

execute obligaţiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii 

contractuale. 

În al treilea rând, cu ocazia rezoluţiunii, reclamantul va putea 

înainte şi alte pretenţii conexe, cum ar fi cea de plată a despăgubirilor 

pentru prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului şi chiar prin 

pierderea contractului şi necesitatea de a contracta, în altă parte, prestaţia 

dorită. În practica judecătorească românească cercetată , reclamantul a 

solicitat instanţei să se dispună rezoluţiunea contractului şi obligarea 

pârâtului la restituirea acţiunilor ce au fost obiectul contractului, iar în 

subsidiar, urmare a admiterii rezoluţiunii, obligarea pârâtului la plata 

despăgubirilor ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare 

de acţiuni. 

În fine, declaraţia unilaterală de rezoluţiune rămâne a fi un act 

unilateral al unei părţi contractante şi în practică în mod legitim se ridică 

întrebarea privind opozabilitatea declaraţiei respective faţă de terţi. În 

special, dacă, ca urmare a unui contract translativ de proprietate într-un 

registru public s-a transferat titlul de proprietate, declaraţia de rezoluţiune 

ar părea, mai degrabă, o tentativă de fraudă şi de lezare a dreptului de 

proprietate a actualului proprietar decât un act juridic prin care se restituie 

proprietatea titularului original. Lecturând legile menţionate mai sus nu 

observăm careva temeiuri de transmitere a proprietăţii ori de anulare a 

înscrierii în registrul public respectiv care ar include în sine declaraţia 

unilaterală de rezoluţiune. Hotărârea judecătorească însă este menţionată 

în toate aceste cazuri, iar executarea ei se asigură prin pedeapsa penală care 

planează asupra funcţionarului public ce refuză să îi dea curs. Astfel, se va 

asigura opozabilitatea rezoluţiunii şi efectelor sale. O soluţie similară o 

vom regăsi în practica românească . 

Evident că o asemenea hotărâre judecătorească nu este necesară 

dacă părţile încheie un act subsecvent prin care constată rezoluţiunea şi 

efectuează restituirile şi transferurile la care sunt ţinute. Fiind similar cu 

un acord privind rezoluţiunea, potrivit art. 734 alin.(2) C. civ. mold., un 

asemenea act va trebui să poarte forma contractului rezolvit. 

După cum am indicat mai sus cu referire la practica judiciară a 

Republicii Moldova uneori creditorii declară rezoluţiunea prin notificare 

însă, în lipsă de reacţie din partea părţii adverse înaintează acţiune în 

judecată. În unele cazuri, creditorul cere rezoluţiunea contractului; deşi, 

125 



considerăm, în această ipoteză, potrivită cererea de constatare a faptului că 

rezoluţiunea deja s-a produs. 

Noul Codul civil român aparent acordă o asemenea opozabilitate 

declaraţiei unilaterale de rezoluţiune (art. 1.552 alin. (3) N. C. civ. rom., "în 

cazurile prevăzute de lege, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se 

înscrie în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi 

opozabilă terţilor"). Comentând această prevedere, doctrinarul român 

Ionuţ-Florin Popa notează că, odată îndeplinită cerinţa comunicării, 

putem spune că efectele declaraţiei de rezoluţiune sunt cele ale rezoluţiunii 

înseşi. Declaraţia de rezoluţiune va avea, până la eventuala sa desfiinţare 

de către o instanţă, autoritate similară unei hotărâri judecătoreşti prin care 

se pronunţă rezoluţiunea . 

Acelaşi autor arată că, uneori, efectele declarării rezoluţiunii 

extrajudiciare, sunt, în realitate, subordonate hotărârii judecătoreşti prin 

care se constată că au fost întrunite toate condiţiile pentru ca creditorul să 

declare contractul rezolvit. În practica judecătorească românească 

cercetată , verificând rezoluţiunea de drept a unui contract de privatizare 

s-a constatat, că în mod corect, Registrul Român al Acţionarilor a radiat 

cumpărătorul ca şi proprietar al acţiunilor şi l-a înscris, înapoi, pe vânzător 

ca şi acţionar, în temeiul unei simple notificări din partea vânzătorului prin 

care a arătat că a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului pentru 

neexecutare. În fapt, pârâtul nici nu a contestat o asemenea restituire a 

acţiunilor ce îi aparţineau în registru. 

Unele coduri europene recunosc în mod expres alternativa 

procesuală creditorului de a rezolvi contractul prin declaraţie ori acţiune 

judecătorească. Bunăoară, Codul civil olandez de la 1992 , după ce 

instituie la articolul 6:267 alin.1 principiul că rezoluţiunea se efectuează 

prin notificare scrisă a părţii îndreptăţite, la alin.2 continuă cu aceea că un 

contract sinalagmatic poate de asemenea fi rezolvit prin hotărâre 

judecătorească în baza unei acţiuni judiciare depuse de partea îndreptăţită 

să rezolvească contractul. 

Deşi o asemenea precizare ar fi utilă pentru Codul civil al 

Republicii Moldova, considerăm că regula art. 737 alin.(1) C. civ. mold. nu 

exclude rezoluţiunea prin adresarea în instanţa în judecată. Dacă o parte 

poate rezolvi printr-o simplă notificare scrisă, a fortiori ea ar putea iniţia 

rezoluţiunea prin metoda mai formalistă a procedurii contencioase. În 

sens contrar se expune comentatorul articolului respectiv, autorul Nicolae 

Eşanu . Autorul Aurel Băieşu nu se expune direct în acest sens, însă 

consideră că adresarea în instanţa de judecată este posibilă dacă părţile au 

încheiat o clauză rezolutorie (pact comisoriu) în care au stipulat că, în loc 

126 



de rezoluţiunea prin declaraţie, rezoluţiunea contractului intervenit între 

ele se va pronunţa de către instanţa de judecată. 

Noul Codul civil român are o poziţie originală combinând 

rezoluţiunea extrajudiciară cu cea judiciară în funcţie de poziţia în care se 

află părţile. La art. 1.552. alin. (1) N. C. civ. rom. el dispune: rezoluţiunea 

sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a 

debitorului atunci: 

- când părţile au convenit astfel, 

- când debitorul se află de drept în întârziere ori 

- când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea 

în întârziere. 

Per a contrario, pentru celelalte cazuri, se va aplica art. 1.550 N. C. 

civ. rom., în temeiul căruia rezoluţiunea se va fi dispusă de instanţă, la 

cerere. 

Abordarea originală a Codului civil italian o constituie o 

reglementare expresă a unei opţiuni a creditorului la două niveluri: 

La primul nivel, creditorul are dreptul să opteze între a solicita 

executarea silită a prestaţiilor contractuale sau rezoluţiunea contractului 

(art. 1453 alin. 1 Cod civil italian), ambele, cu sau fără repararea 

prejudiciului. Creditorul poate opta pentru rezoluţiune chiar şi atunci când 

a formulat în instanţă o cerere de executare a contractului (art. 1453 alin. 2 

Cod civil italian). Dimpotrivă, creditorul nu poate opta pentru executarea 

contractului atunci când a formulat o cerere în justiţie solicitând 

rezoluţiunea (acelaşi articol, teza II), iar debitorul nu poate executa 

obligaţiile după formularea cererii de rezoluţiune în justiţie (art. 1453 alin. 

4 Cod civil italian). 

La cel de al doilea nivel, creditorul, odată ce a ales rezoluţiunea, 

poate să opteze mai departe între a solicita rezoluţiunea contractului în 

instanţă (obţinând o hotărâre judecătorească constitutivă - dreptul comun 

în materie) sau să declare unilateral rezoluţiunea, invocând aşa-numita 

rezoluţiune de drept (art. 1454 Cod civil italian) . 

În sistemele de drept în care rezoluţiunea judiciară este regula, 

doctrina o argumentează prin ideea că o parte nu se poate libera de un 

contract din proprie iniţiativă, nici măcar în ipoteza neexecutării 

obligaţiilor celeilalte părţi fără a se adresa în prealabil judecătorului (o 

forma locului comun "nimeni nu îşi poate face singur dreptate"). Autorul 

arată că, pornind de la reglementarea expresă cuprinsă în art. 1021 teza II 

din vechiul Cod civil al României (conform căruia "Desfiinţarea trebuie să 

se ceara înaintea justiţiei ... "), ideea unanimă în doctrina română este ca 

127 



rezoluţiunea trebuie solicitată de creditor în justiţie. Aceasta reprezintă o 

condiţie de exerciţiu a dreptului de a cere rezoluţiunea. 

Pentru francezul T. Genicon caracterul judiciar al rezoluţiunii este 

un pandant al principiului forţei obligatorii a acestuia care interzice 

"retragerea unilaterală a unui contractant", adică dezicerea unilaterală de 

contract. Doctrina franceză precizează că depunerea unei acţiuni 

judiciară, nu este o condiţie de fond a rezoluţiunii - substanţială, ci una 

formală. 

Chiar şi în sistemul francez, exponent al rezoluţiunii judiciare, 

derogând de la prevederile Codului civil francez, instanţele judecătoreşti 

au format o practică constantă prin care au justificat rezoluţiunea 

extrajudiciară în trei cazuri: pericolul iminent; neloialitate gravă; 

neexecutarea totală şi definitivă . Aceasta vine să confirmă că este 

imposibil de a avea un sistem bazat exclusiv pe rezoluţiunea judiciară sau 

exclusiv pe rezoluţiunea extrajudiciară. Circumstanţele fiecărui caz vor 

servi ca punct de pornire în deciderea strategiei potrivite de rezoluţiune de 

către creditor. 

În concepţia celei mai recente codificări europene de drept privat, 

DCFR, rezoluţiunea operează prin notificare (art. III-3:507). Aici se va 

include în principal rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor 

contractuale. DCFR derogă de la acest principiu o singură dată – la art. 

III-1.110, dedicat rezoluţiunii pentru schimbarea circumstanţelor 

(hardship). Logica acestei abordări ar putea fi faptul că aceste temei de 

rezoluţiune nu se bazează pe o neexecutare pe care o parte o va admite, ci 

pe schimbarea unor circumstanţe care adeseori sunt externe părţilor (de 

exemplu, modificarea preţurilor în piaţa liberă). Astfel autorii DCFR, 

dorind să protejeze partea contractantă de la care se cere ajustarea 

contractului, a instituit un control judecătoresc asupra procedurii de 

ajustare ori rezoluţiune a obligaţiilor contractuale. 

Din formularea art. 1.271 al N. C. civ. rom. rezultă că în sistemul 

de drept român rezoluţiunea ori rezilierea pentru această situaţie au 

caracter judiciar. 

Aspecte procesuale. În sistemele în care rezoluţiunea judiciară este 

bazilară, supravegherea îndeplinirii condiţiilor de invocare a dreptului de a 

solicita rezoluţiunea este una apriorică, întrucât judecătorul verifică 

îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii înainte de a se pronunţa asupra 

acesteia. Hotărârea judecătorească este actul prin care dreptul de a solicita 

rezoluţiunea se realizează, aşadar actul prin care rezoluţiunea se pronunţă . 

În cadrul procesual generat de acţiunea în rezoluţiune, judecătorul 

are un rol semnificativ - el are o putere de cenzură graduală : 

128 



- el are posibilitatea de a verifica dacă executarea în natura mai 

este posibilă şi mai prezintă interes pentru creditorul obligaţiei 

neexecutate; 

- judecătorul are puterea să verifice oportunitatea rezoluţiunii în 

raport cu neexecutarea existentă. Dacă de exemplu, neexecutarea 

este parţială şi sumară, instanţa, nelipsind astfel de interes/cauza 

derularea contractului pentru creditor, instanţa poate respinge 

cererea de rezoluţiune; 

- judecătorul are şi posibilitatea de a pronunţa o rezoluţiune 

parţială a contractului, în ipoteza în care executarea parţială 

existentă nu este lipsită de interes pentru creditor, raportat la 

cauza contractului; 

Doctrina românească admite că instanţa poate acorda un termen 

de graţie debitorului prestaţiei neexecutate. Convenţia ONU interzice în 

mod expres acordarea acestui termen de către instanţă. Credem că aceeaşi 

soluţie se impune şi în sistemul Republicii Moldova, având în vedere lipsa 

unui text de lege în acest sens, care ar acorda această împuternicire 

instanţei. 

Corespunzător puterii judecătorului în privinţa pronunţării 

rezoluţiunii, există şi o putere a părţilor implicate în acest proces: 

- creditorul are puterea de a renunţa la cererea sa de rezoluţiune 

sau de a o transforma (a o modifica, în sens procesual). Aceste 

două aspecte sunt subordonate regulilor disponibilităţii guvernate 

de dreptul procesul civil şi cunosc limitele acestui drept. Pe acest 

aspect, doctrina franceză vede în acţiunea în rezoluţiune a 

contractului o acţiune ex contractu, care poate fi modificată, în 

cadrul aceluiaşi proces judiciar, într-o altă acţiune, cum ar fi cea 

de executare silită ori plată a despăgubirilor. Motivul este că 

aceste pretenţii se bazează pe una şi aceeaşi neexecutare invocată 

faţă de judecător. 

Credem că soluţia trebuie reţinută şi în sistemul de drept al 

Republicii Moldova. Va fi regretabil de a considera că, simpla cerere de 

pronunţare a rezoluţiunii, adresată instanţei de judecată, presupune 

renunţarea la executarea silită a contractului, adică să constituie, prin ea 

însăşi şi fără o hotărâre judecătorească, o ruptură a contractului. Nu 

trebuie să pierdem din vedere că deseori acţiunea în rezoluţiune este de 

fapt o metodă de a presa debitorul să execute contractul. 

129 



Dreptul italian este diferit. Potrivit art. 1453 alin.2 al Codului civil 

italian dacă s-a cerut executarea silită, se poate modifica acţiunea în sensul 

rezoluţiunii. Însă inversul nu este admis. 

- debitorul obligaţiei neexecutate nu poate să-şi execute prestaţiile 

încercând astfel să evite pronunţarea rezoluţiunii. Soluţia se 

bazează pe aplicarea a fortiori a art. 587 alin. (2) C. civ. mold. 

conform căruia dacă există vreun litigiu privind o parte din 

obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu se află în litigiu 

propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza 

neexecutării sau executării necorespunzătoare a părţii în litigiu a 

obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie. O 

soluţie similară se dă în sistemul italian. 

Soluţia diferă de sistemul francez şi românesc de drept, unde 

debitorul poate executa oricând şi chiar şi în cursul căilor de atac ale 

hotărârii prin care s-a pronunţat rezoluţiunea, cu condiţia să nu fi intrat în 

sfera autorităţii de lucru judecat, cu condiţia ca executarea să mai prezinte 

interes, chiar şi cu întârzierea inerentă, pentru creditor . 

În sistemul de drept al Republicii Moldova, considerăm că 

supravegherea judecătorească poate avea două faţete: 

a) ante factum, dacă reclamantul include printre pretenţiile sale să 

pronunţe contractul ca fiind rezolvit. Aici, hotărârea judecătorească va fi 

actul care va transforma raportul juridic contractual; 

b) post factum, dacă reclamantul se adresează instanţei, 

prezentând declaraţia de rezoluţiune deja recepţionată de către cealaltă 

parte contractantă, şi solicitând instanţei să constate că a avut loc o 

rezoluţiune, că cealaltă parte este în întârziere în raportul juridic de 

lichidare a legăturii contractuale, şi să o oblige la executarea obligaţiilor cei 

revin. O supraveghere inversă, dar tot post factum, o poate provoca 

partea contractantă care a recepţionat o declaraţie de rezoluţiune de la 

cealaltă parte contractantă şi o consideră neîntemeiată. Pretenţia 

reclamantului în acest caz va fi de a constata nulitatea declaraţiei de 

rezoluţiune pe temeiul neîntrunirii temeiurilor invocate în ea. O asemenea 

declaraţie, constatată abuzivă de către instanţă, va constitui proba 

reclamantului a neexecutării obligaţiilor de către pârât. Aşadar, celui ce 

primeşte o declaraţie de rezoluţiune abuzivă i se va deschide calea de a 

recurge la remediile creditorului, inclusiv de a purcede la rezoluţiunea "sa" 

a contractului (o contrarezoluţiune a contractului) şi de a solicita 

despăgubiri de la pârât. Totodată, reclamantul se va proteja contra 

eventualelor pretenţii de despăgubiri ale pârâtului, care iniţial rezolvise 

130 



contractul şi îl acuza pe reclamant de neexecutarea obligaţiilor. Protecţia 

sa va consta în faptul că nu el, ci pârâtul şi-a neexecutat obligaţiilor şi este 

vinovat de intervenirea rezoluţiunii. 

În comentariul la BGB, Reinhard Gaier vorbeşte în această ipoteză 

de ineficienţa (nu nulitatea) declaraţiei de rezoluţiune şi spune că 

judecătorul nu poate invoca această apărare din oficiu, ci debitorul este cel 

care trebuie să o ridice şi să o argumenteze . 

În doctrina din Quebec s-a ajuns la concluzia că o rezoluţiunea ori 

rezilierea ilegală contractului (adică una declarată fără a fi întrunite 

condiţiile legale ori contractuale aplicabile) trebuie echivalată cu o 

neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale de către partea care 

rezolveşte ori reziliază, cu toate consecinţele respective, inclusiv repararea 

prejudiciului cauzat . 

Practica judecătorească românească cercetată arată şi o situaţie 

inversă: reclamantul (chiriaş) se adresează cu acţiune în judecată către 

locator privind reziliere contractului de locaţiune. Rezilierea este vădit 

neîntemeiată întrucât termenul contractului de locaţiune nu a expirat, iar 

locatorul îşi respectă obligaţiile contractuale. Astfel, locatorul-pârât 

înaintează o cerere de reziliere a contractului şi de plată a despăgubirilor cu 

titlu de acţiune reconvenţională. Instanţa respinse acţiunea reclamantului 

şi admite cererea reconvenţională a pârâtului, iar contractul de locaţiune 

este reziliat prin efectul hotărârii judecătoreşti. 

În litigiile de contestare a rezoluţiunii unilaterale a contractului se 

pune problema firească dacă până la soluţionarea în fond a litigiului 

contractul este rezolvit ori încă este în vigoare pentru părţi. Pendente 

solutionae considerăm că notificarea este actul care a declarat 

rezoluţiunea, iar conform Codului civil al Republicii Moldova, ea îşi 

produce efectele. Reclamantul ar putea însă solicita instanţei să adopte o 

măsură asigurătorie, în temeiul art. 175 al Codului de procedură civilă al 

Republicii Moldova, şi să dispună suspendarea notificării privind 

rezoluţiunea ori rezilierea contractului. Practica judecătorească a 

Republicii Moldova studiată de autor acceptă asemenea măsuri de 

asigurare a acţiunii în contestarea rezoluţiunii unilaterale . 

O abordare similară este acceptată în dreptul francez . Analizând 

practica judiciară franceză autorul arată că notificarea unilaterală a 

rezoluţiunii este totuşi "riscul" asumat al persoanei care iniţiază 

rezoluţiunea, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată va aprecia 

corectitudinea rezoluţiunii respective, şi va examina dacă comportamentul 

părţii contractante cu pricina era suficient de serios pentru a justifica 

rezoluţiunea. Judecătorul ar putea să decidă că rezoluţiunea este justificată 

131 



sau, din contra, să spună că răspunderea trebuie purtată de ambele părţi. 

Iar dacă judecătorul va considera că rezoluţiunea nu era justificată, ea va 

obliga partea care a rezolvit, să plătească despăgubiri. Persoana care 

constată că i s-a înmânat o notificare de rezoluţiune pe care o consideră 

nejustificată poate de asemenea solicita judecătorului de referinţă (le juge 

des référés) să emită o încheiere de continuare a raportului contractual 

până la soluţionarea pricinii în fond. Autorul relevă un caz din 

jurisprudenţa franceză: un medic specializat a constatat că este unicul 

specialist în domeniul dat dintr-o clinică, întrucât colegii săi s-au 

pensionat. Întrucât el avea probleme cardiace, el a notificat clinica despre 

absenţa sa pe motive medicale clinicii, care, la rândul său, la notificat 

despre renunţarea la contractul cu medicul cu efect imediat. El a depus o 

cerere la judecătorul de referinţă, susţinând că a fost victima unui act 

prejudiciabil care implică o încălcare vădită a legii. Curtea de apel a dispus 

menţinere raportului contractual dintre medic şi clinică, sub pedeapsa 

penalităţii, iar ulterior de asemenea a interzis crearea cărorva obstacole 

pentru ca doctorul să-şi desfăşoare activitatea în cadrul clinicii. Curtea de 

Casaţie franceză a respins recursul contra încheierii date şi a criticat clinica 

pentru soluţionarea acestui litigiu prin simplă notificare şi nu prin acţiune 

în judecată. 

Autorul italian Galgano relevă două hotărâri contradictorii ale 

Curţii de Casaţie din Italia. În cauza hotărârea din 18.06.1982, n. 3744, 

Curtea a dispus că judecătorul, care este în prezenţa unor cereri reciproce 

de rezoluţiune, întemeiate de către fiecare parte pe anumite încălcări 

comise de către cealaltă parte, iar aceste cereri nu se suprapun, ci sunt în 

fond contradictorii, nu poate să pronunţe rezoluţiunea pentru culpa nici 

uneia dintre părţi, ci trebuie să ia act de imposibilitatea de executare a 

contractului pe motiv că părţile au ajuns la o rezoluţiune consensuală (art. 

1453, alin. 2 al Codului civil italian) şi să pronunţe rezoluţiunea 

contractului şi aplicarea efectelor sale, în special restituirea. 

Totuşi, în altă hotărâre a Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie din 

Italia (S.U. 15.01.1983, n. 329), Curtea a exprimat o opinie diferită: 

judecătorul care examinează cereri reciproce de rezoluţiune pentru 

încălcarea contractului respectiv poate accepta o cerere şi respinge cealaltă, 

dar nu poate să le respingă pe ambele şi să declare că a intervenit un acord 

de rezoluţiune resping, ceea ce constituie o încălcare a principiului că 

instanţa trebuie să dispună în limitele celor solicitate, astfel că raportul a 

fost soluţionat într-un alt mod decât cel solicitat de părţi. 

Aici regula procesuală a primat asupra regulii materiale. Însă 

doctrinarul opinează că, la o analiză mai detaliată a problemei, există o 

132 



cerere de a declara rezoluţiunea din partea unei părţi contractante, care 

implică renunţarea la contraprestaţie, care se întâlneşte în cadrul 

procesului judiciar cu cererea reconvenţională de rezoluţiune a celeilalte 

părţi, care de asemenea renunţă la contraprestaţie. Deci, părţile sunt de 

acord pe un capăt de cerere: nici una din ele nu mai vrea contractul sau, 

ceea ce este identic, ambele doresc contractul să-şi încetez efectele, atât 

reale cât şi obligaţionale. 

Secţiile unite ale Curţii de Casaţie italiene au obiectat: nici una din 

părţile litigante nu a formulat, nici măcar subsidiar, o cerere de reziliere a 

contractului bazat pe un acord de rezoluţiune (mutuo dissenso), iar 

judecătorul nu poate să o pronunţe din oficiu. 

În practica judiciară românească cercetată s-a ridicat aceeaşi 

problemă. În speţă, reclamantul a solicitat rezilierea contractului de 

subproiectare pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către 

subproiectant şi exonerarea de plata datoriei rămase. Pârâtul înaintat 

acţiune reconvenţională şi a solicitat rezilierea contractului din vina 

exclusivă a reclamantului şi obligarea sa la plata datoriei rămase. În final, 

instanţa a constatat că nu s-a probat culpa uneia dintre părţi, dar s-a 

probat că ambele părţi solicită rezilierea contractului. "Mutuum 

consensus, mutuum dissensus." (Rezilierea poate fi considerată prin 

acordul părţilor). În lipsa culpei, instanţa de a asemenea a refuzat 

încasarea datoriei. Comentatorul speţei consideră corectă o asemenea 

soluţie, indicând că, cu privire la modalitatea de a rezilia contractul, 

instanţa a profitat de faptul că ambele părţi solicitaseră rezilierea, atât prin 

cererea introductivă, cât şi prin cererea reconvenţională, aplicând corect 

principiul "mutuum consensus, mutuum dissensus". 

Observăm că în speţă instanţa a ignorat temeiul pretenţiilor 

ambelor părţi (neexecutarea obligaţiilor) şi, analizând, obiectul pretenţiei a 

constatat o convergenţă şi a dispus rezilierea. Aceasta cale de argumentare 

ne pare criticabilă, or, instanţa nu poate da curs ambelor pretenţii ale 

părţilor, ignorând complet temeiul pretenţiei; mai ales că temeiurile 

părţilor sunt divergente. Înţelegem că soluţia, ca finalitate, a fost văzută ca 

echitabilă şi ca răspunzând, parţial, scopului urmărit de părţile litigante. 

Abordarea corectă ar fi fost instanţa să constate o neexecutare din partea 

ambelor părţi şi să admită rezilierea anume pe acest temei. Din altă 

perspectivă, este dubios dacă există un mutuum dissensus (un acord de 

rezoluţiune implicit între părţi). Dorinţa de a rezilia, în acest caz, este o 

coincidenţă formală, şi nu este un veritabil comun acord, cu o cauză 

convergentă a acestui act juridic. 

133 



În concluzie la această problemă specifică, apreciem că în sistemul 

de drept al Republicii Moldova trebuie reţinută soluţia că cererile reciproce 

de rezoluţiune nu echivalează cu un acord de rezoluţiune ori o rezoluţiune 

consensuală. Pornim de la ideea fundamentală că rezoluţiunea este o 

excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. Ea trebuie să se 

întemeieze în mod expres pe un drept al unei părţi de a rezolvi şi trebuie 

să fie formulată în mod expres. 

Natura pretenţiilor aferente rezoluţiunii. În litigiile aferente 

rezoluţiunii am putea identifica următoarele pretenţii ale părţilor: 

a) constatarea intervenirii rezoluţiunii/rezilierii (se va aplica când 

reclamantul deja a declarat rezoluţiunea cocontractantului său); 

b) pronunţarea rezoluţiunii/rezilierii contractului / să se dispună 

rezoluţiunea/rezilierea contractului (se va aplica când legea prevede 

rezoluţiunea judiciară ori când creditorul deşi poate recurge la rezoluţiunea 

extrajudiciară, din motivele expuse mai sus, alege calea rezoluţiunii 

judiciare); 

c) aplicarea efectelor rezoluţiunii/rezilierii (obligarea părţilor de a 

restitui prestaţiile, bunurile; de a plăti despăgubiri etc.). Uneori, această 

pretenţie este înaintată de pârâtul ca, prin acţiunea reconvenţională se 

opune rezoluţiunii şi cere declararea ei, însă, în subsidiar, solicită de la 

instanţă aplicarea efectelor rezoluţiunii/rezilierii pentru ipoteza în care, 

totuşi, instanţa va constata intervenirea ori va declara 

rezoluţiunea/rezilierea contractului . 

Într-o Decizie a Colegiului economic lărgit al CSJ RM , instanţa a 

dat curs efectelor rezilierii unui contract de livrare de carne în cadrul 

achiziţiilor publice, indicând doar că, în temeiul notificării unilaterale a 

cumpărătorului, a intervenit rezilierea contractului. De la instanţă nu s-a 

cerut, iar rezolutivul nu prevede constatarea rezilierii propriu-zise. Pârâtul 

de asemenea nu a contestat rezilierea, ci doar penalităţile cerute de la el. 

d) contestarea/declararea nulităţii declaraţiei de 

rezoluţiune/reziliere şi obligarea părţii, care a declarat rezoluţiunea, să 

execute întocmai contractul; 

e) acţiunea reconvenţională a pârâtului care conţine una dintre 

pretenţiile de la lit. a), b) sau c) de mai sus. 

În practica judecătorească românească cercetată s-a stabilit că, 

atunci când există un pact comisoriu de gradul II (care în Republica 

Moldova este implicit în art. 737, şi deci nu trebuie prevăzut), dacă o parte 

contractantă a declarat rezilierea unei chirii, iar apoi se adresează în 

judecată, ea depune de constatare a rezilierii "unilaterale". 

134 



Concluzii 

Noile coduri civile ale Republicii Moldova şi României au făcut un 

pas grandios în a stabili principiul rezoluţiunii extrajudiciare – prin simplă 

notificare scrisă. Pe când primul a făcut-o la nivel de principiu, pentru al 

doilea, aplicarea sa este mai limitată. Acest pas este consistent cu 

tendinţele celor mai recente legislaţii civile şi proiecte de codificare 

europeană. Participanţii circuitului civil au fost dotaţi cu un mecanism 

flexibil şi comod (cel puţin pentru partea care declară rezoluţiunea). 

Totodată o asemenea abordare micşorează numărul de procese judiciare şi 

astfel relaxează presiunea de pe sistemul judecătoresc. Relativa celeritate a 

rezoluţiunii şi rezilieri ar trebui, la fel, să motiveze părţile contractante să 

fie mai disciplinate pentru a nu pierde beneficiile economice ale 

contractului care urmează să-l execute. 

Codurile nu au reuşit să dezrădăcineze absolut rezoluţiunea 

judiciară, iar raţionamente practice dictează că rezoluţiunea trebuie să aibă 

dreptul la viaţă. 

În privinţa C. civ. mold. considerăm că rezoluţiunea judiciară ar 

trebui instituită de lege pentru acele cazuri care sunt atât de sensibile încât 

ar trebui examinate de către judecător înainte de a produce efecte juridice. 

În particular, considerăm că temeiul de reziliere a contractului de la art. 

748 al Codului civil al Republicii Moldova este unul foarte vag, şi excede 

simpla ipoteză de neexecutare a obligaţiilor contractuale (alin.(2) dispune: 

"Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare toate 

împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici 

uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea 

termenului de graţie sau de somaţie."). Astfel, existenţa acestor alte 

motive întemeiate ar trebui probată în cadrul procedurii judiciare în faţa 

judecătorului ca şi arbitru imparţial. 

Pornind de la abordarea DCFR (art. III-1.110) şi pentru 

rezoluţiunea pentru schimbarea circumstanţelor în C. civ. mold. ar putea fi 

instituită forma judiciară. Din formularea art. 1.271 N.C. civ. rom. rezultă 

că în sistemul de drept român rezoluţiunea ori rezilierea pentru această 

situaţie au caracter judiciar. 

Într-adevăr, tendinţa sistemelor reformate de drept este de a stabili 

rezoluţiunea judiciară sau extrajudiciară în funcţie de natura încălcării. 

Bunăoară se dă exemplul, Codului civil al Lituaniei, care a stabilit 

rezoluţiunea extrajudiciară doar în caz de încălcare "evident de gravă", în 

rest aplicându-se rezoluţiunea extrajudiciară . 

Un raţionament similar pare să fi stat la baza noului Cod civil al 

României. 

135 



În opinia doctrinei franceze, cu ocazia reformării Codului civil 

francez ar trebui reţinută abordarea în care rezoluţiunea contractelor civile 

să fie judiciară, iar rezoluţiunea contractelor comerciale – extrajudiciară. 

Nu susţinem preluarea acestui în principiu în sistemul Republicii Moldova 

întrucât, din punct de vedere teoretic, nu există o delimitare clară în 

legislaţia Republicii Moldova dintre contracte comerciale şi contracte 

civile, iar, din punct de vedere practic, vor fi restrânse neîntemeiat 

drepturile existente ale participanţilor la circuitul civil. De exemplu, este 

de esenţa contractelor de consumator că consumatorul poate să ceară 

rezoluţiunea ori rezilierea contractului şi restituirea banilor şi are dreptul să 

îi primească "imediat" şi nu ca urmare a petrecerii unor proceduri judiciare 

nerezonabil de lungi şi costisitoare. O dată cu abrogarea Codului 

comercial al României aceeaşi critică se poate aduce şi iniţiativei respective 

în privinţa unei eventuale completări a N. C. civ. rom. 

Ceea ce lipseşte cu desăvârşire în legislaţia Republicii Moldova şi a 

României însă este un set de reguli procesuale de care s-ar conduce 

judecătorul în declararea rezoluţiunii. Chiar rolul judecătorului este neclar: 

el pronunţă rezoluţiunea ori doar constată că o rezoluţiune a avut loc; el 

dă efect doar pretenţiilor părţii care rezoluţionează ori dispune aplicarea 

tuturor efectelor rezoluţiunii, chiar dacă pârâtul nu a înaintat o acţiune 

reconvenţională. Modificări la codurile de procedură civilă se impun în 

acest sens. 

References 

Tratate, cursuri, monografii 

Baies, S., et. all. (2005) Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligatiilor. 

Vol. II, editia a II-a, I.S.F.E.P. "Tipografia Centrala", Chisinau, 

Enderlein, F., Maskow, D., (1992) International Sales Law. United Nations 

Convention on Contracts for the International Sale of Goods. Convention on the 

Limitation Period in the International Sale of Goods. A Commentary, 

Editura Oceana Publications, New York, 

Galgano, F., (2010) Trattato di diritto civile: Le obbligazioni in generale. Il 

contratto in generale. I singoli contratti. II, Wolters Kluwer Italia, Padova, 

Genicon, T., (2007) La résolution du contrat pour inexécution. Thèses. Tome 

484, Ed. L.G.D.J., Paris, 

Ispas, M. C., (2010) Rezilierea si rezolutiunea in contractele comerciale. Practica 

judiciara comentata, Universul Juridic, Bucuresti, 

Statescu, C., Birsan, C., (2000) Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ediţia a 

III-a, Editura All BECK, Bucuresti, 

Stoica, V., (1997) Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Editura All, Bucureşti. 

136 



Comentarii 

Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. I, Editura Arc, Chisinau, 

2005. 

Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. II, Editura Arc, Chisinau, 

2006. 

Munchener Kommentar zum Burgerliches Gesetzbuch: BGB. Band 2: Schuldrecht. 

Allgemeiner Teil: §§ 241-432. 5. Auflag, C. H. Beck, Munchen, 

2007. 

Articole ştiinţifice 

Fabien, C., (2006) La rupture du contrat par volonte unilaterale en droit 

quebecois, in Revue generale de droit, nr. 36/2006, pp. 85-110. 

Fabre-Magnan, M., (2009) Termination of Contract: A Missed 

Opportunity for Reform, in Reforming the French Law of Obligations: 

Comparative Reflections on the Avant-projet de réforme du droit des obligations 

et de la prescription (‘the Avant-projet Catala’), Hart Publishing, Oxford, 

Mamaliga, S., (2004) Rezolutiunea, rezilierea si revocarea contractului, in 

Ghidul judecatorului in materie civila si comerciala a Republicii Moldova. 

Institutii selectate, Editura Rolsi Media SRL, Chisinau, 

Orjuela, M., Barrera, D., (1999) Comentarios a la Ley 518 del 4 de agosto 

de 1999, aprobatoria de la Convencion de las Naciones Unidas 

sobre los contratos de compraventa internacional de mercaderias, 

http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/cabrera-galan.html. 

Popa, I. Fl., (2010) Rezolutiunea si rezilierea contractelor in Noul Cod 

civil (I), in Revista Romana de Drept Privat, nr. 5/2010, pp. 105-136. 

Popa, I. Fl., (2010) Rezolutiunea si rezilierea contractelor in Noul Cod 

civil (II), in Revista Romana de Drept Privat, nr. 6/2010, pp. 82-117. 

Practică judiciară 

Decizia Colegiului economic largit al CSJ RM din 5 noiembrie 2009 (dosar 

nr.2rae-294/09), www.csj.md 

Decizia Colegiului civil si de contencios administrativ largit al CSJ RM din 14 iulie 

2010 (dosar nr.2ra-984/10), www.csj.md 

Decizia Colegiului civil si de contencios administrativ largit al CSJ RM din 11 mai 

2011 (dosar nr. 3r-440/11), www.csj.md 

Legislaţie 

Codul civil al Republicii Moldova. Nr.1107-XV din 06.06.2002. În: M.O. R.M. 

nr. 82-86 din 22.06.2002. 

Codul civil al Romaniei. Legea nr.287/2009 din 17 iulie 2009. In: Monitorul 

Oficial al Romaniei, Partea I, nr.511 din 24 iulie 2009. 

Codul civil olandez (Burgerlijk Wetboek sau BW) din 1992, 

http://www.dutchcivillaw.com/civilcodegeneral.htm. 

137 



Codul civil italian din 16 martie 1942, 

http://www.jus.unitn.it/cardozo/obiter_dictum/codciv/Codciv.ht 

m. 

Гражданский кодекс Российской Федерации (ГК РФ), 

http://base.garant.ru/10164072/ . 

UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts 2010 Edition, 

http://www.unidroit.org/english/principles/contracts/principles20 

10/blackletter2010-english.pdf 

Principles of European Contract Law, http://www.cbs.dk/departments/ 

law/staff/ol/commission_on_ecl 

Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law Draft Common 

Frame of Reference (DCFR). Outline Edition, Editura Dieter Fuchs 

Stiftung, Dissen, 2009. 

138 


Brief Considerations on the Area of Freedom, Security 

and Justice and Its Applicability in the Union’s Legislative 

Procedure According to the Lisbon Treaty 

[Consideraţii succinte privind Spaţiul de libertate, securitate şi 

justiţie şi aplicabilitatea acestuia în procedură legislativă a 

Uniunii în conformitate cu Tratatul de la Lisabona ] 

Elise Nicoleta VÂLCU 1 

Abstract: 

Title IV of the Lisbon Treaty, entitled “Area of Freedom, Security and 

Justice” replaces Title IV of the Treaty establishing the European Community on 

visas, asylum, immigration and other policies related to free movement of persons. This 

title approaches matters as “Policies on border checks, asylum and immigration”, 

“Judicial cooperation in civil matters”, “Judicial cooperation in criminal matters”, 

“Police cooperation”. 

The present article shall analyze the legislative procedure stated by the Union’s 

co- legislator in the above mentioned areas, considering that if for certain mentioned 

policies the European Union by its institutions has legislative competence stated by the 

previous treaties, the Lisbon Treaty ends the supranationalism , using either the 

ordinary or special legislative procedure, according to Art 289 Para 1 and 2. 

Keywords: 

ordinary legislative procedure, special legislative procedure, regulation, directive, 

lectures, policies. 

1 Lecturer Ph.D, University of Pitesti, Faculty of Law and Adminstrative Sciences, 

Romania, Email Address: elisevalcu@yahoo.com 

139 



I. Spatiul de libertate, securitate si justitie conform tratatelor 

unionale 

În vederea instituirii unui spatiu de libertate, securitate şi justitie, 

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede, pe de o parte, 

adoptarea unor măsuri care vizează libera circulaţie a persoanelor, 

coroborate cu măsuri privind controlul la frontierele externe, azilul şi 

imigrarea, si pe de altă parte, adoptarea unor măsuri în materie de azil, 

imigrare si protectie a drepturilor resortisantilor tărilor terte. 

Tratatul de la Amsterdam are meritul de a fi introdus conceptul de 

Spaţiu de Libertate Securitate şi Justiţie. În concret, formula iniţială a 

pilonului JAI , de la art.K1 la art.K9 TUE, reglementa politici cum ar fi 

vizele, dreptul de azil, imigrarea şi alte politici referitoare la libera circulaţie 

a persoanelor care au fost integrate în Titlul IV TCE prin Tratatul de la 

Amsterdam, politici ce au fost transferate în pilonul I (comunitar, 

suprastatal), iar pilonul III (titlul VI TUE), este limitat la cooperarea 

poliţienească şi judiciară în materie penală. 

Raţiunea pentru care s-au adus critici Tratatului de la Maastricht în 

ceea ce priveşte includerea iniţială a politicilor privind cetăţenii statelor 

terţe pe teritoriul UE , respectiv, problemele legate de vize, azil şi imigrare 

în cadrul pilonului JAI, pilon interguvernamental, consta în faptul că 

necesitau prevederi instituţionale şi forme de control legal diferite de 

procesele interguvernamentale stabilite . În concret s-a susţinut că subiecte 

precum imigrarea, azilul, controalele vamale şi restrângerile asupra 

circulaţiei persoanelor afectează drepturile fundamentale ale omului, 

ridicând în aceeaşi măsură probleme similare cu cele prevăzute în cadrul 

liberei circulaţii din Tratatul CE. 

Tratatul de la Lisabona finalizează procesul de suprastatalizare a 

domeniului JAI, astfel că pentru toate instrumentele JAI va fi utilizată 

procedura ordinară a codeciziei şi votul majorităţii calificate în Consiliului, 

cu excepţia cazului în care prevederi specifice stipulează altfel . 

II. Procedura legislativa ordinară conform dispozitiilor 

inserate in tratatul reformator 

Asa cum defineste articolul 289 procedura legislativă ordinară 

constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European si Consiliu a 

unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei 

Europene. 

Tratatul reformator reglementează la alin.2 al articolului mai sus 

mentionat o formă ”atipică” respectiv procedură legislativă specială care 

constă in adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii fie 

140 


BRIEF CONSIDERATIONS ON THE AREA OF FREEDOM, SECURITY…. 

de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către 

Consiliu cu participarea Parlamentului European. 

Actele juridice adoptate prin procedură legislativă indiferent de 

forma aplicată ordinară sau specială constituie acte legislative. 

Privitor la calitate de initiator legislativ tratatul retine că actele 

legislative se pot adopta la initiativa Comisiei Europene dar si a unui grup 

de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii 

Centrale Europene sau la solicitarea Curtii de Justitie a Uniunii Europene 

ori a Băncii Europene de Investitii. 

In cazul in care pentru adoptarea unui act legislativ unional se face 

trimitere la procedura legislativă ordinară se au in vedere urmatoarele : 

Comisia Europeana prezinta o propunere Parlamentului si 

Consiliului aplicandu-se ceea ce se cunoaste ca fiind „Prima lectură ». 

In concret, în cadrul primei lecturi, Parlamentul European adoptă 

pozitia sa în primă lectură si o transmite Consiliului. În cazul în care 

pozitia Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv 

se adoptă cu formularea care corespunde pozitiei Parlamentului 

European, în caz contrar Consiliu adoptă propria sa pozitie în primă 

lectură motivata si o transmite Parlamentului European. De asemenea si 

Comisia informează Parlamentul European cu privire la pozitia sa. 

A doua lectură presupune procedura declansată în cazul în care, în 

termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European: 

(a) aprobă pozitia Consiliului din prima lectură sau nu s-a 

pronuntat, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care 

corespunde pozitiei Consiliului; 

(b) respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, pozitia 

Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind 

adoptat; 

(c) propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări 

la pozitia Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se transmite 

Consiliului si Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări. 

In termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului 

European, Consiliul, dupa caz hotărăste cu majoritate calificată si adoptă 

una din urmtoarele pozitii : 

(a) aprobă toate aceste modificări si in consecintă actul respectiv 

este considerat aprobat; 

(b) nu aprobă toate modificările si in această situatie, presedintele 

Consiliului, în consens cu presedintele Parlamentului European convoacă 

comitetul de conciliere, într-un termen de sase săptămâni. 

141 



Concilierea. Comitetul de conciliere are in componenta sa membrii 

Consiliului sau reprezentantii lor cat si membrii care reprezintă 

Parlamentul European avand ca principală atributie crearea unui consens 

asupra unui proiect comun. Acordul la nivelul comitetului se ia cu 

majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentantilor 

acestora si cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul 

European, în termen de sase săptămâni de la data convocării, pe baza 

pozitiilor Parlamentului si ale Consiliului din a doua lectură. 

Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere rolul sau 

nefiind acela de observator ci se retine un rol activ acela de promovare a 

unei apropieri între pozitiile Parlamentului European si ale Consiliului. În 

cazul în care, în termen de sase săptămâni de la convocare, comitetul de 

conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat 

neadoptat. 

Procedura celei de a treia lectură se declansează în cazul în care, 

în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, 

Parlamentul European si Consiliul dispun fiecare de un termen de sase 

săptămâni de la această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în 

conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu 

majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz 

contrar, actul propus este considerat neadoptat. 

Termenele de trei luni si sase săptămâni sunt prelungite cu cel 

mult o lună si, respectiv, două săptămâni, la initiativa Parlamentului 

European sau a Consiliului. 

Procedura legislativă ordinară în care initiativa nu apartine 

Comisiei Europene. În cazul în care, în situatiile prevăzute în tratate, 

initiativa legilativă apartine, după caz, unui grup de state membre sau la 

recomandarea Băncii Centrale Europene ori la solicitarea Curtii de Justitie 

se aplică procedura legislativă ordinară mai sus mentionată cu mentiunea 

că pentru aceste cazuri, Parlamentul European si Consiliul transmit 

inclusiv Comisiei proiectul de act, precum si pozitiile lor din prima si din a 

doua lectură. 

Parlamentul European sau Consiliul pot solicita avizul Comisiei în 

orice fază a procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite si din proprie 

initiativă. Comisia poate, de asemenea, în cazul în care consideră necesar, 

să participe la comitetul de conciliere. 

142 



III. Aplicabilitatea procedurii legislative reglementată de 

Tratatul de la Lisabona pentru domeniile SLSJ 

Parlamentul European si Consiliul, adopta în conformitate cu 

procedura legislativă ordinară măsurile referitoare la un sistem european 

comun de azil, măsuri referitoare la o politică comună de imigrare, 

In concret, măsurile referitoare la un sistem european comun de 

azil cuprinde : (a) un regim unitar de azil în favoarea resortisantilor tărilor 

terte, valabil în toată Uniunea; (b) un regim unitar de protectie subsidiară 

pentru resortisantii tărilor terte care, fără să obtină azil european, au 

nevoie de protectie internatională; (c) un sistem comun de protectie 

temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv; (d) 

proceduri comune de acordare si de retragere a regimului unitar de azil sau 

de protectie subsidiară; (e) criterii si mecanisme de determinare a statului 

membru responsabil de examinarea unei cereri de azil sau de protectie 

subsidiară; (f) norme referitoare la conditiile de primire a solicitantilor 

dreptului de azil sau de protectie subsidiară; (g) parteneriatul si cooperarea 

cu tările terte pentru gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept 

de azil, protectie subsidiară sau temporară. 

Procedura legislativă ordinară se aplică si în ceea ce priveste luarea 

unor măsuri referitoare la o politică comună de imigrare în următoarele 

domenii: (a) conditiile de intrare si de sedere, precum si normele privind 

acordarea de către statele membre a vizelor si a permiselor de sedere pe 

termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii familiei; (b) definirea 

drepturilor resortisantilor tărilor terte aflati în situatie de sedere legală pe 

teritoriul unui stat membru, inclusiv conditiile care reglementează 

libertatea de circulatie si de sedere în celelalte state membre; (c) imigrarea 

clandestină si sederea ilegală, inclusiv expulzarea si repatrierea persoanelor 

aflate în situatie de sedere ilegală ; (d) combaterea traficului de persoane, în 

special de femei si copii . 

Domeniul judiciar civil este supus procedurii legislative ordinare 

unionale, astfel că în conformitate cu dispozitiile tratatului reformator, 

aceasta se aplică în cazul măsurilor referitoare la o cooperare judiciară în 

materie civilă cu incidentă transfrontalieră care urmăresc să asigure: 

(a) recunoasterea reciprocă între statele membre a deciziilor 

judiciare si extrajudiciare si executarea acestora; 

(b) comunicarea si notificarea transfrontalieră a actelor judiciare si 

extrajudiciare; 

(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în 

materie de conflict de legi si de competentă; 

(d) cooperarea în materie de obtinere a probelor; 

143 



(e) accesul efectiv la justitie; 

(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfăsurări a 

procedurilor civile, la nevoie prin 

favorizarea compatibilitătii normelor de procedură civilă aplicabile 

în statele membre; 

(g) dezvoltarea unor metode alternative de solutionare a litigiilor; 

(h) sprijinirea formării profesionale a magistratilor si a personalului 

din justitie. 

Exceptie de la aplicarea procedurii legislative ordinare fac măsurile 

privind dreptul familiei care au implicatii transfrontaliere si care sunt 

stabilite de către Consiliu, care hotărăste în conformitate cu o procedură 

legislativă specială. Acesta hotărăste în unanimitate, după consultarea 

Parlamentului European. 

Acelasi Consiliu, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie 

care să determine aspectele din dreptul familiei care au implicatii 

transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate prin 

procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăste în unanimitate, după 

consultarea Parlamentului European. In acest ultim caz se retine si 

implicarea parlamentelor nationale în sensul că propunerea se transmite 

acestora. În cazul opozitiei unui parlament national, notificată în termen 

de sase luni de la această transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care 

nu există nicio opozitie, Consiliul poate adopta respectiva decizie. 

În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoasterea 

reciprocă a hotărârilor judecătorești si a deciziilor judiciare, precum si 

cooperarea politienească si judiciară în materie penală cu dimensiune 

transfrontalieră, Parlamentul European si Consiliul, hotărasc prin directive 

în conformitate cu procedura legislativă ordinară, norme minime. Aceste 

norme minime iau în considerare diferentele existente între traditiile 

juridice si sistemele de drept ale statelor membre. Acestea se referă la: 

(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre; 

(b) drepturile persoanelor în procedura penală; 

(c) drepturile victimelor criminalităţii; 

(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul lea 

identificat în prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii, 

Consiliul hotărăste în unanimitate, după aprobarea Parlamentului 

European. 

În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect 

de directivă prevăzut pentru cazurile de mai sus ar aduce atingere 

aspectelor fundamentale ale sistemului său de justitie penală, acesta poate 

144 



solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă 

ordinară se suspendă. 

După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen 

de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta 

încetând suspendarea procedurii legislative ordinare. 

În acelasi termen, în cazul unui dezacord si în cazul în care cel 

putin nouă state membre doresc instituirea unei forme de cooperare 

consolidată pe baza proiectului de directivă respectiv, acestea informează 

Parlamentul European, Consiliul si Comisia în consecintă. 

Parlamentul European si Consiliul, hotărând prin directive în 

conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime 

cu privire la definirea infractiunilor si a sancţiunilor în domenii ale 

criminalitătii de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce 

rezultă din natura sau impactul acestor infractiuni ori din nevoia specială 

de a le combate pornind de la o bază comună. 

Aceste domenii ale criminalitătii sunt următoarele: terorismul, 

traficul de persoane si exploatarea sexuală a femeilor si a copiilor, traficul 

ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, coruptia, 

contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică si 

criminalitatea organizată. 

În functie de evolutia criminalitătii, Consiliul poate adopta o 

decizie care să identifice alte domenii ale criminalitătii. Consiliul hotărăste 

în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European. 

În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege si a normelor 

administrative ale statelor membre în materie penală se dovedeste 

indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici 

a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de 

armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la 

definirea infractiunilor si a sancţiunilor în domeniul în cauză. Directivele 

se adoptă printr-o procedură legislativă ordinară sau specială identică cu 

cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare în cauza. 

În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect 

de directivă prevăzută mai sus ar aduce atingere aspectelor fundamentale 

ale sistemului său de justitie penală, acesta poate solicita sesizarea 

Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se 

suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în 

termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin 

aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare. 

În acelasi termen, în cazul unui dezacord si în cazul în care cel 

putin nouă state membre doresc stabilirea unei cooperări consolidate pe 

145 



baza proiectului de directivă respectiv, acestea informează Parlamentul 

European, Consiliul si Comisia în consecintă. În acest caz, autorizarea de a 

stabili o formă de cooperare consolidată se consideră acordată si se aplică 

dispozitiile privind formele de cooperare consolidată. 

Elementul de noutate inserat în tratatul reformator privitor la 

cooperarea judiciară în materie penală o constituie instituirea procedurii 

ordinare în ceea ce priveste structura, functionarea, domeniul de actiune si 

atributiile Europol , respectiv structura, functionarea, domeniul de actiune 

si atributiile Eurojust Acestea din urmă pot include: 

(a) începerea de cercetări penale, precum si propunerea de 

începere a urmăririi penale efectuate de autoritătile nationale competente, 

în special cele referitoare la infractiuni care aduc atingere intereselor 

financiare ale Uniunii; 

(b) coordonarea cercetărilor si a urmăririlor penale prevăzute la 

litera (a); 

(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin solutionarea 

conflictelor de competentă si prin strânsa cooperare cu Reteaua Judiciară 

Europeană. 

Conform art. 86 din Tratatul de la Lisabona, pentru combaterea 

infractiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, 

Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură 

legislativă specială, poate institui un Parchet European . 

Aceste regulamente stabilesc statutul Parchetului European, 

conditiile de exercitare a atributiilor acestuia, regulamentul de procedură 

aplicabil activitătilor sale, precum si normele care reglementează 

admisibilitatea probelor si normele aplicabile controlului jurisdicţional al 

actelor de procedură adoptate în exercitarea atributiilor sale. Consiliul 

hotărăste în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European. În 

cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel putin nouă 

state membre poate solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre 

examinare Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul 

Consiliului se suspendă. După dezbateri, în cazul realizării unui consens, 

Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite 

proiectul Consiliului, spre adoptare. În acelasi termen, în cazul unui 

dezacord si în cazul în care cel putin nouă state membre doresc stabilirea 

unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament 

respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul si Comisia 

în consecintă. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare 

consolidată, se consideră acordată și se aplică dispozitiile privind formele 

de cooperare consolidată. 

146 



Privitor la cooperarea politienească, procedura legislativă se aplică 

în cazul luării măsurilor referitoare la: 

(a) colectarea, stocarea, prelucrarea si analizarea informatiilor în 

domeniu, precum si schimbul de informatii; 

(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum si 

cooperarea privind schimbul de personal, echipamentele si cercetarea 

criminalistică; 

(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme 

grave de criminalitate organizată. 

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă 

specială, poate stabili măsurile privind cooperarea operativă între 

autorităti, situatie in care Consiliul hotărăste în unanimitate, după 

consultarea Parlamentului European. În cazul în care nu există 

unanimitate, se aplică procedura recunoscută în cazul cooperării 

consolidate, mai sus mentionată. 

References 

Legislatie 

Tratatul de la Lisabona –forma consolidată 

Cursuri 

Vâlcu, E. N., (2010) Introducere in dreptul comunitar, Curs pentru studenţi, 

Editura Sitech, Craiova. 

Articole ştiinţifice 

Şerban Morăreanu, C., (2011) The Incrimination of the Trafficking in 

Migrants in the National and International Legislation, Agora 

International Journal Of Juridical Sciences Nr. 2/2011 

Şerban Morăreanu, C., (2010) International Legal Instruments on 

Combating Trafficking in Children, Conferinţa Internaţională „Fighting 

Against Human Trafficking”, organizată La Universitatea Petru Maior 

Din Târgu Mureş, 25-27 Noiembrie 2010. 

Şerban Morăreanu, C., (2010) Transferul de proceduri în materie penală - 

formă a cooperării judiciare internaţionale, Revista Valahia University 

Law Study, nr. 2/2010 

147 



II. Private Law 



The Preciput Clause in the Matrimonial Agreement 

Nadia Cerasela ANIŢEI 1 

Abstract 

By provisions of art. 333 the preciput clause was introduced in the new civil 

Code. 

In the Romanian law, the preciput operates in favor of the surviving spouse, 

whether of the husband or of the wife, all the more so as the spouses cannot have any 

certainty in this regard at the time of marriage. 

As a clause of the matrimonial agreement, the preciput can only exist as far as 

the future spouses conclude such an agreement, the preciput clause being an accessory to 

the matrimonial agreement. On the other hand, the existence of a matrimonial 

agreement does not necessarily imply such a clause, however, once they have opted for it, 

the legal rules on the preciput will be fully applicable, having a binding character. 

In this context, the article aims to study: a historical journey on the preciput 

clause; the preciput clause: concept, parts, object, legal and judicial character; 

compatibility of the preciput clause with the separation of property matrimonial regime 

and with the legal community matrimonial regime; the enforcement of the preciput 

clause; consequences of the special nature of conventional freedom of the preciput clause 

and the impact of the preciput clause on the division of inheritance. 

Keywords: 

the preciput clause; marriage; matrimonial agreement; devolution; testamentary 

devolution. 

1 Ph.D. Associate professor, Faculty of Legal, Social and Political Science, Dunărea de 

Jos, University of Galati, Email Address: ncerasela@yahoo.com 

151 



1. A historical journey on the preciput clause 

The preciput in the sense of advantage or party to which someone 

is entitled, has been known ever since the Roman law under the concept 

of praecipium ius. 

The term comes from the Latin praecipuum and consists of prae 

(forward) and capio (to take). 

The idea of preciput, but without using this term was known since 

the Mesopotamian civilization, which practiced a variety of hereditary 

partitions. 

The Paleo-Babylonian era (2nd millennium BC) provides an 

abundant documentation in this regard. The hereditary vocation of 

children was based on the principle of masculinity, and the wives who 

didn’t have a dowry benefited from the usufruct from their share of the 

legacy: the texts on the tables from the city of Ur and Nippur made 

mention of the preciput. Generally, the preferential partition is called in 

Akkadian shiibtum (of the sea) and in Ur emerged as dadirig (the share in 

excess). Albeit with different terminology, the two concepts have the 

same meaning - akadiana elatum - that is a share in addition, the antonym 

of the word Akkadian zittum - which means a normal part . 

The preciput beneficiary, usually the first born was entitled to 

withdraw from the chart of heirs 1/10 of the goods and then, together 

with all heirs, participated in the division of the rest. One tablet of Ur 

mentions the preciput clause in the first place, in other cases it is only 

implicit, as the case of a written contract under king Rim-Sin regarding the 

partition of a house where the division was made in the form of 40 -30 - 

30 between the three heirs . 

In ancient Greece the preferential treatment of the first born had a 

religious basis. Without conclusive springs, the firstborn benefited from a 

clause similar to that of preciput, or of the opportunity to be the first to 

choose from the lots of the property of the deceased. 

By law, the preciput offered to the first born an advantage 

compared to the other brothers. 

In the feudal system the first born was allowed to hold a nobility 

rank at least equal with that of his father, while as his brothers were 

concerned, their share of inheritance was reduced. Due to this advantage 

of the first born, the other brothers had to compensate for the lost wealth 

through the dowry of their wives. 

In the aristocratic societies, this practice was extended to titles of 

nobility as they occurred in the Middle Ages and continued to subsist 

even after they were no longer supported by land. 

152 


THE PRECIPUT CLAUSE IN THE MATRIMONIAL AGREEMENT…. 

In case of a marriage, the preciput clause was provided in the 

nuptial contract. The part that was reserved for the surviving wife through 

a clause was either the life usufruct or the bare ownership of a part of the 

legacy. One widow could accumulate more such advantages . 

Since the seventeenth and eighteenth centuries, the French 

became more careful in relation to widows. 

The conclusion of the nuptial contract allowed spouses to choose 

a matrimonial regime - community, separation - and include various 

clauses provided that they do not violate the mandatory rules of custom. 

The preciput represented an advantage offered by spouses to each 

other, within the nuptial contract. In principle, the goods referred to 

represented books, weapons, jewelry, furniture or clothing. Following the 

death of a spouse, the surviving spouse had the right to take the property 

specified in the preciput before the division of their heritage and his/her 

inheritance de cuius. 

The Napoleonic Civil Code in 1804, in Book 3 on the different 

ways of obtaining property, in Title 5, on the marriage contract and the 

rights of spouses in Section 6, govern in the art.1516 the preciput clause in 

relation to the matrimonial regimes, in a way similar to the contemporary 

regulations. 

The preciput institution is originally from France. Thus, the 

preciput appears in several sources dating back to Paris customary law, le 

droit d ainesse, and constitutes a means of unequal handing down of the 

noble families’ fortune, the first born being the one in advantage. It was 

not applicable in case of daughters, being based on the idea of handing 

down the castle or the manor house to the eldest son, the son who took 

over the nobility titles as well, perpetuating them along with the name. 

Also, once taken over, the preciput was followed by the division of the 

other assets in the chart of heirs le droit d ainesse, this time providing an 

unequal division, favorable to the eldest son again. These provisions were 

mandatory, they could not be avoided, and any attempt to assign the 

preciput to the youngest son was without effect and remained as such, 

even if the beneficiary of these provisions (the eldest son) had agreed to 

give the preciput to his younger brother. 

Other sources refer to the preciput clause existing in a marriage 

contract marriage concluded in France in 13th-14th centuries (la famille 

Rochechouart - 1277 to 1393) having approximately the same effects as 

today’s preciput. 

Later on, the term preciput is found in several marriage contracts 

dating from 17th-18th century contracts in Quebec, Canada. 

153 



At present, in the French law, the preciput is defined as property 

individualized under the law or by agreement between the parties, that will 

be given to the one entitled to it before the division of joint property. 

The preciput usually acquired a bilateral character, the French and 

Belgian legislation allowing the surviving spouse or either spouse to 

benefit from the preciput, determined at the conclusion of marriage, 

providing that one spouse survives the other. 

The transformations of the preciput since the time of his birth as 

French customary law to the status of clause in the contemporary 

marriage agreements make it a modern institution, which is no longer 

based on the considerations from which it was created by le droit d 

ainesse. 

2. The preciput clause: concept, parts, object, legal and 

judicial character 

2.1. The provisions of the new Civil Code clause relating to 

the preciput clause 

Art. 333. The preciput clause "By matrimonial agreement it may 

be stipulated that the surviving spouse may take without paying before the 

division of the inheritance, one or more of the common property, owned 

in joint ownership. The preciput clause may be stated for the benefit of 

each spouse or only for one of them (paragraph 1). The preciput clause is 

not subject to donations, but only to reduction under art.1096 paragraph 1 

and 2 (paragraph 2). The preciput clause is without prejudice to the right 

of the common creditors to pursue, even before the end of the 

community, the property subject to the clause (paragraph 3). The preciput 

clause ceases when the community terminates during spouse’ life, when 

the beneficiary spouse dies before the other spouse or when they die at 

the same time, or when the property has been sold at the request of 

creditors (paragraph 4). The execution of the preciput clause is performed 

in kind or, if this is not possible, by equivalent "(paragraph 5). 

2.2. The notion of preciput 

In the Romanian law, the preciput operates in favor of the 

surviving spouse, whether of the husband or of the wife, all the more so 

as the spouses cannot have any certainty in this regard at the time of 

marriage. 

The preciput definition follows from art. 333 paragraph 1 of the 

new Civil Code which provides: “By matrimonial agreement it may be 

stipulated that the surviving spouse may take without paying before the 

154 



division of the inheritance, one or more of the common property, owned 

in joint ownership”. 

References to include the clause in a matrimonial agreement can 

also be found in art.367 point d) which provides: "the inclusion the 

preciput clause, precipitate; the execution of the preciput clause is 

performed in kind or, if this is not possible, by equivalent of the net asset 

value of the community." 

The preciput clause is therefore an agreement of will the spouses, 

of the intending spouses agreement by which they agree that at the death 

of one of them the surviving spouse may take one or more specific assets 

before the division of the inheritance , without being held to pay any 

equivalent to the chart of heirs. 

As a clause of the matrimonial agreement, the preciput can only 

exist as far as the future spouses conclude such an agreement, the preciput 

clause being an accessory to the matrimonial agreement. On the other 

hand, the existence of a matrimonial agreement does not necessarily imply 

such a clause, however, once they have opted for it, the legal rules on the 

preciput will be fully applicable, having a binding character . 

The preciput clause is subject to the legal norms regarding the 

agreements in general because it requires an agreement of wills, and to 

the ones incident in the field of matrimonial agreements in particular . 

Since marriage is a solemn act , and the preciput clause is ancillary 

to it, the authentic form prescribed by art.330 of the new Civil Code "the 

matrimonial agreement is concluded by registered authenticated by the 

notary public, with the consent of all parties, expressed in person or by 

mandatory with an authentic special mandate content having deliberate 

content" is mandatory. 

However, the preciput clause may be concluded by a registered 

different from the matrimonial agreement, because for the amendment of 

the matrimonial agreement, the legislator does not require the contracting 

of a new agreement (Article 369 of the new Civil Code referring to 

art.291, art.334 and art.335 of the new Civil Code). 

If, initially, future spouses, spouses, respectively, would fail to 

include the preciput clause in the matrimonial agreement of a clause, they 

would not be forced to conclude a new matrimonial agreement after 

marriage. In such a case, the conclusion of an amendment to the 

matrimonial agreement would be sufficient, all the more so as it is a 

contract (likely to be changed by addenda) and the legislature does not 

preclude such a possibility. According to the adage accesorium sequitur 

principale the addendum would follow the same procedures and would be 

155 



subject to the same substantive and forma conditions as the matrimonial 

agreement . 

2.3. Parties of the preciput clause 

According to the provisions of art.330 paragraph 2, art. 333 and 

art.369 of the new Civil Code the parties of the preciput clause are the 

future spouses or the spouses. Thus, when the matrimonial agreement is 

contracted before marriage, according to art.330 paragraph 2 of the new 

Civil Code the parties of the preciput clause are the future spouses. 

According to art. 369 of the new Civil Code, after a period of at least one 

year of marriage, spouses may opt for another matrimonial regime. The 

change of the matrimonial regime is performed by notary authentic 

document and spouses may opt for a preciput clause therein. 

In conclusion, we note that the parties of the preciput clause are: 

the future spouses, in case of the matrimonial agreement in which the 

preciput clause precedes marriage; spouses, in case the preciput clause is 

contained in an authentic notary act, concluded subsequent to marriage, 

for the change of the matrimonial regime or if the spouses agree on a 

stipulation of a preciput clause after signing the matrimonial agreement 

and after the contracting of marriage. 

2.4. The object of the preciput clause 

The object of the preciput clause rests in the right of the surviving 

spouse to take without paying certain specific assets which are part of the 

community property of spouses. 

The taking over of assets without payment, causing an increase of 

the surviving spouse’s property at the expense of the chart of heirs, left by 

the pre-deceased spouse can only be viewed as a liberality . 

The analysis of the regulation of the preciput clause content leads 

to the interpretation that that property on which the surviving spouse 

bears the rights must fulfill two conditions: 

- To be determined or determinable; 

- Be part of the common property of spouses . 

Property on the preciput clause can be determined only if they 

exist at the date of the contracting of the matrimonial agreement, namely 

at the date of the stipulation of the preciput clause. And only to the extent 

that at that date there is proprety in joint ownership of spouses. 

Therefore, in case of a stipulation of the preciput clause even in the 

prenuptial matrimonial agreement, we must keep in mind that these assets 

will be determined only to the extent that there is property acquired in co- 

156 



ownership by the future spouses, the existence of common property (joint 

property) is excluded in the case of art.330 paragraph 2 of the new Civil 

Code, when the conclusion of the matrimonial agreement is achieved 

before marriage. 

In all the other cases in which a preciput clause would be 

stipulated within the contents of the matrimonial agreement, the object of 

the preciput clause, being a property of future spouses can only be 

determinable. 

The second condition is for the preciput to be applied on one or 

more common property, owned in co-ownership or joint property. 

A special aspect would be that in which the preciput stipulated by 

spouses concerns one or more of their assets held in joint ownership of 

common law . 

In addition to their joint property assets, the spouses may also 

have property under common ownership, which represents property from 

the category of own property of spouses. For example, property acquired 

on shares prior to marriage, property acquired during marriage by gift (if 

the donor stipulates that the property will be acquired by both spouses as 

own property on shares, specifying the share of each), the assets 

purchased by spouses of funds previously held as their own property (art. 

340 point g) of the new Civil Code) . 

Another problem that arises is whether the dismemberments of 

ownership can be included in the preciput clause, and we refer here in 

particular to the usufruct of the community, of a part of the community 

or of a specific item, a possibility which already exists in the French law 

system . 

Article 703 of the new Civil Code defines the usufruct as "the 

right to use another person's property and to benefit of its fruits thereof, 

like the owner, but with the duty to preserve its substance." From this it 

may be inferred that as long as the property bearing the usufruct has the 

quality of common property and the usufruct establishment shall not 

affect the hereditary reserve, there is no impediment to an affirmative 

answer to the question, especially since the surviving spouse has a duty to 

preserve the substance of the property . 

On the other hand, by applying the principle of freedom of 

matrimonial agreements, we don’t see why spouses would be prevented to 

stipulate in the preciput clause the dismemberments of the joint property 

right, as long as through this the limits imposed by law are not overcome, 

the principle that "he who can do more can do less" being well-known . 

157 



2.5. The legal nature of the preciput clause 

Legal literature considers the preciput clause as having a legal 

nature of liberality, because, through it, like the donation, a patrimonial 

increase of the surviving spouse takes place, without owing an equivalent 

taxable supply by reducing the patrimony of the pre-deceased spouse (or 

rather of the chart of heirs due to heirs). The nature of liberality can be 

affirmed also because the preciput similar to donation or legacy is 

concluded intuitu personae. Because of this, the preciput clause becomes 

obsolete in case of divorce of the spouses, when the "community ceases 

during life" according to art.333 paragraph 4 of the new Civil Code, 

situation in which no one could imagine that the spouses would like to 

reward each other if one of them dies. 

2.6. The legal characteristics of the preciput clause 

The preciput clause has the following legal characters: 

1. the character of gratuitous agreement as shown in art.333 

paragraph 1 of the new Civil Code which provides: "The matrimonial 

agreement may stipulate for the surviving spouse to take without paying 

before partition of the inheritance, one or more of the common assets, 

owned in joint property or in joint co-ownership. The preciput clause may 

be stated for the benefit of each spouse or only for one of them." 

2. the character of liberality affected by modalities (double 

conditioned) because in order to become effective the preciput clause 

depends on a future and uncertain event that is the pre-decease of either 

spouse. Thus, as regards the surviving spouse, the preciput clause is 

affected by a precedent condition, while, viewed in terms of the deceased 

spouse, the condition is resolutive. Also, the preciput clause is affected by 

a deferred term, namely by a secure future term. Indeed, the death of a 

person will surely take place, but it is unknown when or which one of the 

spouses will die first, in order to know who will be the beneficiary of the 

preciput clause. It is also possible that both spouses die during the same 

event (accident, fire, natural disaster), case in which there is no surviving 

spouse (the law presuming them as deceased at the same time), the 

preciput clause will no longer cause any legal effect and it will be 

abolished according to art.333 paragraph 4 of the new Civil Code) "the 

preciput clause will be abolished once the community ceases during the 

life of spouses, when the beneficiary spouse dies before the other spouse 

or when they die at the same time or when their property has been sold at 

the request of the common creditors". 

158 



3. the random character regarding the person of the beneficiary 

because at the moment of stipulation it is not known which of the 

spouses will die first. 

4. the character specific to family economic relations as only 

spouses or future spouses may stipulate such a clause. 

5. the special character derogatory from common law freedoms 

because it cannot be identified either with the donation or with the will as 

common law liberalities, but is regarded as a special liberality resulting 

only from a matrimonial agreement. For this reason, the provisions 

relating to the preciput clause are strictly interpretative, as such a clause 

can arise only in the form and conditions prescribed by law. 

6. the translational character of property, what is actually 

transmitted is the share of ownership of the property subject to the clause, 

and not the entire property, because the surviving spouse already has his 

ownership share of the property, according to art.333 paragraph 1 of the 

new Civil Code "...., one or more of the common property, owned in joint 

ownership or in joint co-ownership. 

Conclusion 

Addressing these problems requires the consideration of the 

effects of the preciput clause, in the context of legal hereditary devolution 

and in the context of testamentary succession in contest with the legal 

one. 

As we have seen so far, according to art.333 of the new Civil Code 

Code "By matrimonial agreement it may be stipulated that the surviving 

spouse may take without paying before the division of the inheritance, 

one or more of the common property, owned in joint ownership or coownership. 

The preciput clause may be stated for the benefit of each 

spouse or only for one of them". From these provisions we can infer that 

it part of the essence of the preciput that the taking over without paying 

of the property subject to the clause shall be performed before the 

division of inheritance, whether it's legal or testamentary inheritance, 

because the law does not distinguish by the text of art.333 of the new 

Civil Code between the two forms of inheritance. 

Of the provisions of paragraph 2 of art.332 of the new Civil Code 

which provide: ".... matrimonial agreement is not detrimental to the 

equality between spouses, to the parental authority or to the legal 

hereditary devolution" arise the limits of the effects of the matrimonial 

agreement, and of the preciput clause which are contained in such an 

agreement. Please note that this text has an imperative character and 

159 



therefore its observance is mandatory. Hence, we deduce that in case of 

the termination of marriage by the death of a spouse who has drew up 

his/her will left the consequences of the preciput clause execution will not 

affect, indirectly, the testamentary heirs. 

In conclusion, as the research literature mentions, we admit from 

the beginning that the existence of a valid preciput clause in a matrimonial 

agreement, in case of liquidation of a community between spouses, will 

impact not only on the legal inheritance partition but also on the 

testamentary one. 

By inserting a preciput clause in a matrimonial agreement, the 

spouses decide, by mutual agreement, in the hypothesis of death of any of 

them, for a way to share the community of property which derogate from 

the division that would take place, by law, between the surviving spouse 

and the other heirs in the absence of such clause. 

Given the fact that the applicability of the preciput clause can be 

made only in case of a marriage that ceases after the death of a spouse, we 

will notice that the provisions of art.320 of the new Civil Code (which do 

not distinguish between the types of matrimonial regimes which are 

liquidated and therefore we believe that regardless of the type of 

community of property between spouses - joint ownership or conownership 

on shares - both can be liquidated under the law) in 

conjunction with the provisions of art.355 (paragraph 1 of the new Civil 

Code which provides that the settlement is made by court or notary 

authentic document and paragraph 2 provides that "until the completion 

of liquidation, the community subsists both in relation to assets and 

obligations" and paragraph 3 rules "when the community ceases by the 

death of a spouse, the settlement is made between the surviving spouse 

and the heirs of the deceased spouse" case in which "the deceased 

spouse’s duties are divided between the heirs in proportion to their shares 

due of inheritance") do not distinguish between the legal or testamentary 

heirs, so we believe that the texts are applicable to both categories of heirs 

if any. 

The preciput clause may provide for the surviving spouse to have 

the right to take one or more common assets before partition as follows: 

- by matrimonial agreement it may be stipulated that the surviving 

spouse may take without paying before the division of the 

inheritance, one or more of the common property, owned in joint 

ownership(ownership of the undivided share of property) or coownership; 

160 



- it may be stated for the benefit of each spouse or only for one 

of them; 

- it is not subject to donations (the obligation that the 

descendants and the surviving spouse have to bring at the chart if 

heirs the assets received as donation from the deceased) but only 

to reduction of liberalities (restriction by court decision of the 

decision of a deceased person to donate their property if this has 

affected the hereditary reserve of certain heirs); 

- the preciput clause is without prejudice to common creditors’ 

right to suit, even before the termination of marriage, the assets 

subject to the clause; 

- it becomes meaningless when the community ceases during the 

lifetime of spouse, when the beneficiary spouse dies before the 

other spouse or when they die at the same time or when the 

property has been sold at the request of the common creditors; 

- the execution of the preciput clause is performed in kind or, and 

if this is not possible, by equivalent. 

References 

Albu, I., (1975) Dreptul familiei (Family Law), Didactic and Pedagogic 

Publishing House, Bucharest, 

Anitei, N. C., (2012) Dreptul familiei (Family Law), Hamangiu Publishing 

House, Bucharest, 

Avram, M., Nicolescu, C., (2010) Regimuri matrimoniale (Matrimonial 

Regimes), Hamangiu Publishing House, Bucharest, 

Bacaci, A., Dumitrache, V. C., Hageanu, C. C., (2009) Dreptul familiei 

(Family Law), 6th edition, C. H. Beck Publishing House, Bucharest, 

Bacaci, A., Dumitrache, V. C., Hageanu, C. C., (2005) Dreptul familiei 

(Family Law), 4th edition, All. Beck Publishing House, Bucharest, 

Banciu, A. A., (2011) Raporturile patrimoniale dintre soţi (Patrimonial Relations 

between Spouses), Hamangiu Publishing House, Buharest, 

Bodoaşcă, T., (2005) Dreptul familiei (Family Law), All Beck Publishing 

House, Bucharest, 

Boroi, G., (2001) Drept civil. Partea generală. Persoanele (Civil Law. General 

Part. Persons), All Beck Publishing House, Bucharest, 

Crăciunescu, M. C., (2000) Regimuri matrimoniale (Matrimonial Property 

Regimes), All Beck Publishing House, Bucharest, 

Deak, F., (1996) Moştenirea legală (Legal Heritage), Academica Moştenirea 

legală, Bucharest, 

161 



Emese, F., (2008) Dreptul familiei (Family Law), 2nd edition, C. H. Beck 

Publishing House, Bucharest, 

Genoiu, I., (2011) Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor în noul Cod civil 

(Inheritance of the surviving spouse in the new civil Code), in 

„Dreptul” no. 1, 

Genoiu, I., (2012) Dreptul la moştenire în noul Cod civil (The inheritance right 

in the new civil Code), Publishing House, Bucharest, 

Rizeanu, D., Protopopescu, D., (1963) Raporturile patrimoniale dintre soţi în 

lumina Codului familiei (Patrimonial relations between spouses in the 

light of Family Code), the Scientific Publishing House), Bucharest. 

Legi 

Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, Monitorul Oficial al 

României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin 

Legea nr. 71/2011 şi rectificată în Monitorul Oficial al României, 

Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 şi în Monitorul Oficial al 

României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011. 

162 


The Lessons of the Financial System Crisis and the 

Intervention of the State Authorities in Order to Provide 

the Fundamental Purpose of the Society 

[Lecţiile crizei sistemului financiar şi intervenţia autorităţilor 

de stat în scopul de a oferi Scopul fundamental al societăţii] 

Cristian DUMITRESCU 1 

Abstract 

The role of the state as the main institution which provides the organizational 

and political steer of the society is ensured by certain functions, such as: legislative, 

juridical, organizational, economical, social, educational-cultural, ecological, country 

defensive, organizational - for the collaboration with other states, and last, but not the 

least, the state has an administrative function, by which provides services to the 

population in order to ensure the normal flow for activities such as: energy, transport, 

sanitation . 

In order to exist, the state must meet three indispensable elements: territory, 

population and Government, which means that the state is defined as a human 

collectivity, permanently set on a certain territory and having a structure of sovereign 

institutions. 

The international crisis, economical and administrative, is the main turning for 

the human civilization and for the state-nation in this new era, towards which head all 

the hopes for finding a viable solution. The actual economic crisis underlined the global 

dimension of the financial markets which made that all the problems that occurred in 

USA, passed immediately to Asia, Europe and South America. 

Keywords: 

public administration, economical crisis, integration process, state, 

constitutional regime, financial system, crisis lessons. 

1 PhD. Lecturer, Hyperion University, Bucharest, Emai Address: 

cristiandumitrescu1981@gmail.com 

163 



Statul, oricare ar fi fost natura şi conţinutul său instituţional în 

decursul istoriei, a reprezentat poate cel mai important răspuns, sau mai 

bine spus, cea mai structurată soluţie pentru membrii societăţii la 

problemele ridicate de complexitatea lumii în care trăiesc. De aceea, statul 

va rămâne permanent în centrul dezbaterii publice, pentru că nu ne putem 

imagina o societate şi o economie performante, capabile să răspundă 

nevoilor şi aşteptărilor cetăţenilor, care să le garanteze, să le apere şi să le 

asigure exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi care să 

se dispenseze de stat. 

Există o diferenţă esenţială între autorităţile care realizează 

administraţia publică şi autorităţile care conduc administraţia publică. 

Subordonarea administrativă în sens organic presupune însă 

dreptul de organizare a activităţii inferioare; dreptul de a-i transmite 

instrucţiuni obligatorii; dreptul de supraveghere generală a activităţii, 

dreptul de numire a conducătorilor; dreptul de tragere la răspundere, 

dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor , ceea ce 

nu este cazul în situaţia instituţiei prezidenţiale. 

Procese precum globalizarea şi integrarea, creşterea dependenţei 

individului de tehnologie, caracterul limitat al resurselor vitale pentru 

asigurarea unei vieţi normale, accentuarea polarizării sociale, adâncirea 

sărăciei, fluxurile migratoare, apariţia unor boli care se pot răspândi cu 

rapiditate la nivel global – cresc gradul de complexitate al lumii în care 

trăim. La aceasta se adaugă antagonismul tot mai evident între statele 

naţionale şi marile firme cu vocaţie globală. Aceste evoluţii ne pun, firesc, 

în faţa unor întrebări: mai avem nevoie de stat? De cât “stat” avem 

nevoie? Ce fel de “stat” poate răspunde concomitent unei diversităţi atât 

de mari de viziuni şi de interese fără a deveni o formă lipsită de conţinut? 

Din nefericire, cei care formulează răspunsuri la unele dintre 

aceste întrebări iau în calcul doar dimensiunea economică a funcţiilor 

statului sau le subordonează acesteia pe toate celelalte, ceea ce este o 

eroare plină de consecinţe importante – şi, adesea, penalizatoare pentru 

indivizi şi naţiuni. 

Definirea rolului statului în societăţile moderne şi mai ales a 

raporturilor sale cu cetăţenii, cu economia, cu celelalte forţe care 

structurează relaţiile sociale este o dezbatere intelectuală vastă şi de 

stringentă actualitate. Acest lucru implică faptul că statul, în încercarea sa 

de a reproduce pe cât de mult posibil realităţile şi interacţiunile la nivelul 

societăţilor, trebuie să rămână un model deschis, adaptiv, capabil să se 

schimbe, să evolueze, să integreze viziunile critice asupra sa şi să ofere 

164 


THE LESSONS OF THE FINANCIAL SYSTEM CRISIS …. 

răspunsuri adecvate acestor critici, să tolereze opiniile diferite şi să 

încurajeze proiectele alternative. 

Criza financiară şi economică actuală par să fie fără precedent în 

ultima jumătate de secol. Fondul Monetar Internaţional (FMI), redevenit 

mai vocal pe fondul propriei sale reforme - semn al recunoaşterii propriei 

incapacităţi - avertizează, cu o periodicitate demnă de un bun ceasornic, că 

lumea se confruntă cu „cea mai gravă criză economică semnalată vreodată 

“, după cel de-al Doilea Război Mondial şi că pericolul mare al acestei 

constă în simultaneitatea ei în cele trei centre economice globale: SUA, 

Europa si Japonia.. Mai precis, cu câte crize ne confruntăm în prezent? 

La nivel financiar, efectele majore ale acestor clivaje la nivel global 

includ aspecte aproape banale, legate de intrare şi ieşire din pieţe: 

insolvabilitate, încetare de plăţi, lipsă de lichidităţi, falimentul sau 

naţionalizarea marilor bănci comerciale sau de investiţii, ale firmelor de 

asigurări, deprecieri catastrofale ale acţiunilor listate la bursele, deprecieri 

ale monedelor, o retragere masivă de capital a investitorilor din economiile 

unor ţări. 

La nivel economic, ele vizează disparităţi în capacitatea de 

consum, de a oferta, de finanţa investiţii sau producţia, de a genera o 

creştere economică sustenabilă sau consistentă cu obiective prestabilite. 

La nivel administrativ, coeziunea şi armonia unei societăţi se naste 

din ataşamentul cetăţenilor săi faţă de un obiectiv comun, din participarea 

lor la căutarea şi stabilirea acestor obiective. 

La nivel politic, clivajul contestă fie monopolaritatea, fie 

multilateralitatea, modul cum permanent se redistribuie puterea politică şi 

militară la nivel global, exprimă frustrarea de a fi exclus, de a fi împins 

către obligaţii neegal distribuite sau nemulţumirea faţă de împărţirea 

pradei. 

Actuala criză economică şi financiară riscă, fie să afecteze serios, 

fie să restabilească vigoarea actualelor valori ale democraţiei, drepturilor 

omului şi a statului de drept în multe state ale lumii, fie prin asocierea 

crizei actuale cu o criză a sistemului democratic de tip occidental, fie prin 

eventuala impunere de condiţionalităţi de democraţie de tip occidental 

puterilor emergente, generatore şi ele, la o altă scară decât până acum, de 

resurse atractive. 

Un alt aspect, căruia trebuie să i se acorde poate cea mai mare 

atenţie, este relevanţa moralităţii comportamentului uman în zona in care 

societatea a investit cea mai mare încredere - sistemul financiar. De fapt 

toate măsurile legate de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare 

ascund, in final, îngrijorarea faţă de acest aspect al cauzelor crizei, mai 

165 



puţin comentat, dar crucial pentru ceea ce numim criză de încredere. Criza 

a devoalat dubiul asupra moralităţii, antiteza dintre lăcomie şi integritate, 

căci la ce referă principial propensiunea de risc dacă nu la apetitul de 

câştig. Dacă unii îl au de ce alţii să se abţină, dar forţarea norocului, fie in 

economia reală, fie in economia financiară, este alunecarea de la integritate 

în lăcomie, ultima apărând, din păcate, dominantă. Oare această alunecare, 

marcată de criza financiară din 2007, nu poate ridica o problemă de 

cultură în sensul cel larg, cu afectarea unor valori morale? Pornind de la 

această întrebare retorică, putem afirma că, în prezent se constată faptul că 

lipsa de încredere se extinde din domeniul economico-financiar spre sfera 

politică, ca urmare a incapacităţii, deja demonstrate de actuala clasă 

politică, de a restabiliza încrederea distrusă de cea mai severă criză 

financiară, care ameninţă mediul de afaceri şi viitorul corporaţiilor, adică 

economia reală. 

Coroborând cele afirmate, putem concluziona următoarele: crizele 

se suprapun, uneori se anunţă una pe alta, se pregătesc, e o complicaţie. 

Au o relaţie complicată şi totuşi seamănă. Conform opiniei domnului 

academician Mircea Maliţa, în prezent există „două crize paralele, două 

crize surori. Au început, una în sistemul economic şi financiar şi a doua, în 

domeniul politicii internaţionale, care priveşte sistemul statelor, ceea ce 

numim sistemul internaţional “. 

Au continuat apoi cu o masivă scădere a încrederii, în plină 

derulare, atât la nivelul sectorului de afaceri, cât şi la nivelul 

consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea cheltuielilor. 

Guvernul Statelor Unite şi unele guverne din Europa, încercând să refacă 

stabilitatea, au naţionalizat părţi ale sectoarelor lor financiare într-o măsură 

care contrazice înseşi bazele capitalismului modern. Întreaga lume pare 

astăzi că îşi schimbă cursul, sublinia domnul Mugur Isărescu, 

„îndreptându-se către o perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar 

cel al sectorului privat va fi mai mic ”. Aceasta va fi probabil cea mai 

dramatică consecinţă a crizei actuale. 

Din perspectiva presupuselor efecte multiple, de diferită natură, 

ale crizei actuale privite ca argument al resetării ordinii mondiale, 

răspunsul trebuie să facă apel la un efort de abordare multidisciplinar. 

Desigur, nu putem face abstracţie de cauza (creditul ipotecar cu risc 

ridicat) şi de locul iniţial al deflagraţiei - economia americană aducând în 

actualitate devierea de la morala economică liberală şi credulitatea adusă la 

nivel de ştiinţă că o economie reală ar putea să susţină o economie 

financiară de mii de ori mai mare. Dar, dincolo de aceste aprecieri 

oarecum filosofice, dereglementarea, ca fenomen general american, 

166 



supravegherea, aşteptarea politică amintită, adică până când actorii cad la 

învoială cu noile poziţii geostrategice şi geopolitice, configurând viitoarea 

ordine globală. Iar căderea la învoială - de voie sau fără voie - are izul 

şantajului constând în faptul că „învoiala”, în final, va face măsurile 

anticriză sa devină eficiente şi să repună în mişcare. Oare G-20 poate fi 

cadrul unei astfel de „învoieli” pentru aşteptările politice? 

Ceea ce rămâne observabil este că încă continuăm să fim în plin 

timpul declinărilor vocale ale măsurilor de asanare a crizei financiare - oare 

ca modalitate de a trage de timp? - ale căror efecte practice rămân 

contradictorii, insuficiente, chiar inconsistente, dar, totuşi, dominate de 

speranţa restabilizării sistemului financiar global şi al redresării economiei 

globale, la un moment însă oportun, al celui al învoielii acceptabile pentru 

toţi cei care sunt implicaţi în ea. 

Despre resetarea ordinii mondiale, deschisă ca problematică, nu 

putem argumenta mai mult la acest moment, fără să ne punem întrebarea 

de ce dezbaterea anticriză este impregnată cu multe, multe considerente 

economice şi instituţionale, în timp ce demersul politic spre o nouă ordine 

globală apare încă accidental. 

Trebuie să recunoaştem însă evidenţa faptului că dinamica 

economică este efectul conjugat, la nivel cauzal şi condiţional, a doi factori 

cruciali: mecanismul de piaţă liberă şi mecanismul instituţional de 

reglementare publică . Fiecare dintre cele două componente ale „jocului 

economic” are propria sa logică, iar combinarea consistentă a acestor 

logici este, de fapt, cheia unei dinamici economice convergente cu scopul 

social general. 

Fiecare dintre cei doi actori social - piaţa, respectiv statul - este 

pasibil de erori, dacă sunt consideraţi separat. Astfel, se poate vorbi despre 

eşecul pieţei, în sensul incapacităţii structurale a pieţei de a asigura 

bunurile publice, pe de o parte şi în sensul necesităţii de producere a 

externalităţilor negative, pe de altă parte. În acelaşi timp, se poate vorbi 

despre eşecul reglementării (sau, oarecum mai frust, despre eşecul 

guvernului), atunci când optimul economic natural este deformat de 

intervenţia factorului public. 

Aşadar, o primă lecţie a actualei crize financiare şi economice din 

perspectiva rolului statului poate fi aceea a necesităţii regândirii 

dimensiunii economice a statului în economie. Cu alte cuvinte, pare 

necesară revizuirea „concentraţiei soluţiei” pe care am numi-o „piaţă - 

stat” sau, încă, „producţie privată - producţie publică”. Aceasta poate 

însemna necesitatea unei reelaborări a teoriei privind „calcularea” 

dimensiunii optime a sectorului public în economie. 

167 



Pe plan ideologic, toate cele discutate anterior se pot exprima sub 

forma dilemei dintre „laissez faire” şi „welfare state”. De data aceasta 

avem de-a face cu considerente de natura filosofiei sociale. Cu alte 

cuvinte, decizia de alegere nu este una de tip pozitivist ci una de tip 

metafizic . Ea nu poate fi (şi nici nu trebuie) justificată, fiind vorba despre 

o alegere bazată pe liber arbitru . 

Aşadar, o altă lecţie a actualei crize financiare şi economice poate 

fi aceea a necesităţii reconfigurării filosofiei sociale la începutul mileniului 

III, cu privire la rolul statului în asigurarea scopului fundamental al 

societăţii - calitatea vieţii. 

Oricare ar fi însă evoluţia statelor în economie aceasta va trebui să 

se schimbe, odată cu noile descoperiri tehnologice şi odată cu apariţia 

unor economii mai puternice, mai dezvoltate. Consider că toate acestea 

conduc spre întarirea rolului statului, spre ’’a treia cale’’. Anthony Giddens 

, cel care a teoretizat ideile celei de-a treia cai, spune că ’’…statul trebuie să 

dispară şi să fie înlocuit cu un alt tip de stat care pune accentul nu pe 

redistribuirea bogaţiei , ci pe egalitatea de şanse. Fiecare şomer ar avea, de 

pilda, dreptul la indemnizaţie de şomaj dar numai în măsura în care 

dovedeşte ca-şi caută un loc de muncă sau urmează cursuri de recalificare. 

Statul trebuie sa-i ajute pe săraci dar nu oferindu-le ajutoare fara 

discernământ, ci ajutându-i sa-şi găsească slujbe’’. 

În concluzie putem afirma că intervenţia statului este o necesitate 

pentru orice economie. Funcţionarea sa este impusă de imperfecţiunile 

pieţei, dar aceasta nu înseamnă că implicarea sa este mereu cea mai bună. 

References 

Constituţia României în forma revizuită în anul 2003, republicată în 

Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 

2003 

Alexandru, I., (2001) Criza administraţiei, Bucureşti, Editura All Beck, 

Alexandru, I., (2007) Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective, ediţia a 

IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 

Alexandru, I., (2005) Drept administrativ european, Ed. Lumina Lex, 

Bucureşti, 

Iorgovan, A., (2005) Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Editura 

All Beck, 

Iorgovan, A., (2000) Drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 

Giddens, A., (2001) A treia cale si criticii ei, Editura Polirom, Bucuresti, 

Ionescu, C., (1997) Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina 


168 



Brezoianu, D., (1997) Drept administrativ român, Ed. Lucreţius, Bucureşti 

Muraru, I., Tănăsescu, E. S., (2004) Drept constituţional şi instituţii politice, 


Kissinger, H., (2002) Diplomaţia, Editura Bic All, Bucureşti, 

Iovinţu, M., (1998) Tranziţia la economia de piaţă, Editura Economică, 

Isărescu, M.C., (2009) Finanţare şi ajustare în economia României, Bucureşti, 

Samuelson, P. A.; Nordhaus, W. D., (2001) Economie politică, Editura 

Teora, Bucureşti, 

Smith, A., (1965) Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 

Vedinas, V., (2006) Drept Administrativ, Editura Universul Juridic, 

Bucureşti, 

Prisacaru, V., (1996) Tratat de drept administrativ, Editura All, Bucureşti, 

Dumitrescu, C., Saracacianu Haida, M., (2012) Drept administrativ – partea 

generala, Editura Sitech, Craiova 

Dumitrescu, C., Saracacianu Haida, M., (2010) Tehnici de elaborare a actului 

administrativ, Editura Sitech, Craiova, 

Dumitrescu, C., Saracacianu Haida, M., (2010) Descentralizarea în 

administraţia publică, Editura Sitech, Craiova. 

169 



The Fiduciary Contract and the Administration of the 

Goods of Another Person in the New Civil Code. A 

Comparative Outlook 

[Contractul fiduciar şi administrarea bunurilor altei persoane 

conform Noului Codul Civil. O perspectivă comparativă] 

Andreea TABACU 1 

Ramona DUMINICĂ 2 

Abstract 

The Romanian legislator introduced the offices of the administration of the 

goods of another person and the fiduciary contract for the first time in the history of our 

legal system, in order to develop it and also to answer an existing social reality. 

These two legal institutions, whose practicability surely raises several questions 

in your mind, seem at times hard to make sense of, upon a general view. Among the 

causes for such difficulties we find that a part of the stipulations have been almost 

wholly taken from the legal system of other states, respectively: the notion of the 

administration of the goods of another person comes from the civil code of the province of 

Quebec, while the fiduciary contract was borrowed from the French Civil Code. It is 

worth mentioning that the French code does not comprise a different regulation for 

administrating the goods of another person, although the code of Quebec and that of 

Romania do. 

Apart from the analytical outlook of these two newly-founded institutions, the 

present study offers support for their inclusion into the Romanian legislation and an 

attempt to faithfully represent them in order to find any possible answers to issues which 

may be encountered in their application, by identifying the link between these two 

realities and point out their differences. Although they are regulated differently each 

from the other, we cannot avoid noticing the direct link between them, especially given 

that the legislator expressly makes clear references to the administration of the goods of 

another person within the framework of the fiduciary contract. 

Keywords: 

the New Civil Code, the administration of the goods of another person, the 

fiduciary contract, similarities and contrasts. 

1 Lecturer Ph.D., University of Pitesti, Faculty of Law and Adminstrative Sciences, 

Romania, Email Address: andreea.tabacu@upit.ro 

2 Ph.D. Candidate, University of Craiova, Email Address: duminica.ramona@yahoo.com 

171 



1.Consideraţii introductive 

Profundele transformări suportate de societatea românească în 

ultimii ani, integrarea în Uniunea Europeană, asumarea obligaţiei de 

armonizare legislativă, existenţa la nivel european a dorinţei de realizare a 

unui Cod civil european, precum şi imposibilitatea codului în vigoare de a 

mai reglementa noile valori sociale, culturale, tehnico – ştiinţifice şi 

economice apărute ca urmare a evoluţiei fireşti a realităţilor sociale din ţara 

noastră sunt doar câteva considerente ce au impus necesitatea elaborării 

unui nou Cod civil. 

Prin urmare, în anul 2009, după îndelungatele străduinţe ale 

juriştilor români de modernizare a dreptului civil, Parlamentul României a 

adoptat prin Legea nr. 287/2009 Noul Cod civil (NCC), în vigoare de la 1 

octombrie 2011. S-a urmărit ca acest nou cod să fie un instrument 

modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale existenţei 

individuale şi sociale, cuprinzând totalitatea dispoziţiilor privitoare la 

persoane, relaţii de familie, relaţii comerciale şi chiar relaţiile de drept 

internaţional privat, promovându-se astfel o concepţie monistă în 

reglementarea raporturilor de drept privat, după cum se poate deduce din 

consultarea expunerii de motive, din modul de sistematizare a materiei şi 

din soluţiile lansate, concepţie care este promovată şi de alte state 

europene cum ar fi, de pildă, Franţa, Elveţia, Olanda sau Italia. 

După cum se precizează chiar în cadrul expunerii de motive, una 

din principalele surse de inspiraţie sau unul dintre modelele folosite pentru 

elaborarea noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Quebec 

din Canada. 

Deşi, Codul civil al provinciei Quebec este într-adevăr cel mai 

recent dintre codurile celorlalte state de drept civil şi extrem de bine 

elaborat, fiind rezultatul a peste 50 de ani de muncă intensă, totuşi, 

apreciem ca fiind neinspirată această opţiune a legiuitorului român, bazată 

cu prioritate pe argumentul noutăţii întrucât, aşa cum deja au semnalat şi 

alţi teoreticieni , este evident că acest model nu cuprinde reglementările 

care trebuie să se regăsească în cazul unui stat unitar, aşa cum este cazul 

României căci în timp ce legislaţia unei provincii se completează, desigur, 

cu legislaţia existentă la nivel federal, nu aceeaşi este situaţia în cazul 

statelor unitare. 

Dincolo de aceste aspecte, simpla copiere a unor dispoziţii, aşa 

cum uneori ne apar ilustrate anumite instituţii în Noul Cod civil, nu 

echivalează cu o reală activitate de codificare care ar trebui să pornească 

de la o cercetare solidă, ştiinţifică a realităţilor sociale existente la nivelul 

unei societăţi pentru că există riscul ca modul în care sunt reglementate 

172 


THE FIDUCIARY CONTRACT AND THE ADMINISTRATION …. 

anumite instituţii să se dovedească a nu corespunde mediului unde se 

doreşte implementarea lor ceea ce poate conduce la lipsa de finalitate a 

normelor respective. Dacă într-adevăr Codul civil din 1864, copie fidelă a 

codului civil al lui Napoleon şi-a dovedit eficienţa de-a lungul timpului, 

rămâne de văzut dacă o astfel de abordare a codificării este la fel de 

eficientă şi azi. 

Printre instituţiile preluate aproape identic fără a fi trecute prin 

filtrul tradiţiei noastre juridice regăsim instituţia administrării bunurilor 

altei persoane şi contractul de fiducie incluse pentru prima oară în dreptul 

românesc prin Noul Cod civil. 

Aceste două entităţi juridice, a căror aplicabilitate practică va ridica 

cu siguranţă multe întrebări, par la o privire generală, pe alocuri, greu de 

înţeles mai ales din cauza faptului că o parte din reglementări, aşa cum 

precizam şi mai sus, sunt simple traduceri ale respectivelor instituţii din 

dreptul altor state, respectiv: administrarea bunurilor altei persoane este 

preluată din Codul civil al provinciei Quebec, în timp ce fiducia este 

preluată din Codul civil francez, care merită semnalat că nu conţine şi o 

reglementare distinctă a administrării bunurilor altuia. Asemenea Codului 

civil al provinciei Quebec, Noul Cod civil românesc le reglementeză pe 

amândouă. 

Prin prezentul studiu salutăm introducerea celor două instituţii, 

fără a scăpa din vedere şi relevarea punctelor slabe ale noii reglementări. 

Ca atare, în cele ce urmează vom încerca să realizăm o prezentare în 

oglindă a acestora, identificând punctele de legătură şi evidenţiind 

deosebirile existente cu scopul de a căuta posibile răspunsuri la problemele 

ce pot apărea cu ocazia punerii lor în practică. 

Chiar dacă sunt legiferate ca entităţi juridice distincte, nu pot fi 

neglijate legăturile directe dintre acestea, mai ales că legiuitorul a făcut 

referiri exprese la administrarea bunurilor altei persoane în cadrul 

contractului de fiducie (de exemplu, prin art. 784 alin 2. NCC.), după cum, 

la nivelul administrării bunurilor altei persoane există, de asemenea, 

dispoziţii referitoare la fiducie (art. 813, art. 853-856 NCC). 

2. Administrarea bunurilor altei persoane şi fiducia. 

Distincţii şi puncte de legătură 

2.1. Consideraţii privind sediul materiei celor două instituţii 

În Noul Cod civil instituţia denumită generic „Administrarea 

bunurilor altuia” este reglementată în Titlul V al Cărţii a III-a “Despre 

bunuri”, în articolele numerotate de la 792 la 857. 

173 



Chiar de la o primă privire se poate constata influenţa Codului 

civil al provinciei Quebec asupra dispoziţiilor din noul nostru cod. 

Astfel, chiar şi locul ales de legiuitorul român pentru a include 

aceste dispoziţii este similar celui pentru care a optat legiuitorul din 

Quebec, respectiv în partea destinată bunurilor. 

Administrarea bunurilor altei persoane este o temă care regrupează 

o mare parte a materiilor dreptului privat, găsindu-şi aplicaţie în materia 

fiduciei, tutelei, curatelei, legatului, etc. Prin urmare, putea să fie plasată în 

partea destinată persoanelor, îmbrăcând forma unei cărţi în sine sau putea 

să fie inclusă la fel de bine ca parte preliminară, de pildă, înainte de 

reglementarea contractelor speciale. 

Ca entitate juridică de sine stătătoare, „Administration du bien 

d'autrui” este creaţia exclusivă a juriştilor din Quebec, întrucât nu o 

regăsim într-o reglementare proprie, de o asemenea anvergură în alte 

legislaţii până la apariţia acestui cod. De pildă, Codul civil german include 

în cartea I numită „Partea generală” o serie de articole cu privire la 

reprezentare şi la puterea de reprezentare, dar fără a consacra reguli 

generale cu privire la administrarea bunurilor altei persoane. Articole 

asemănătoare există şi în Codurile civile ale Olandei şi ale Rusiei. La 

momentul intrării sale în vigoare în 1996, Codul civil al Rusiei reglementa 

totuşi un contract intitulat administrarea bunurilor pentru altul, dar fără a 

cuprinde o reglementare detaliată similară celei din Quebec. 

În literatura de specialitate din Quebec se arată că aceste articole 

sunt formulate ca principii generale a căror aplicabilitate este de multe ori 

modelată în funcţie de circumstanţele specifice anumitor tipuri de 

administrări. 

Acelaşi caracter de drept comun în materia administrării îl au şi 

dispoziţiile din Noul Cod român, aşa cum rezidă de altfel şi din 

formularea art. 792 alin. 3 şi 794. Astfel, potrivit art. 792 alin. 3 prevederile 

acestui titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia. În 

acelaşi sens, art. 794 NCC dispune că în absenţa unor dispoziţii legale 

speciale, prevederile prezentului titlu se aplică în toate cazurile de 

administrare a bunurilor altuia. 

Referitor la fiducie, deşi are ca obiect administrarea bunurilor 

altuia, totuşi reglementarea acesteia este poziţionată în aceeaşi Carte a III-a 

“Despre Bunuri”, însă în titlul IV, art. 773-791 NCC înaintea instituţiei 

adminstrării, aşadar înaintea regulilor ce reprezintă dreptul comun în 

materie. 

Logică ar fi fost poziţionarea acesteia după administrarea 

bunurilor altei persoane, însă bănuim că legiuitorului a optat pentru o 

174 



astfel de aşezare tocmai pentru a evidenţia şi mai mult că sunt două 

instituţii distincte. Totuşi, acest aspect nu poate constitui un argument 

solid pentru o astfel de abordare, ci mai degrabă prin acest mod de 

structurare a materiei se dă naştere la neclaritate şi confuzie. 

2.2. Noţiunea de “administrare a bunurilor altei persoane” şi 

noţiunea de “fiducie” în reglementarea Noului Cod civil 

Legiuitorul român nu ne oferă în NCC o definiţie a conceptului de 

administrare a bunurilor altei persone, ci se limitează doar la definirea 

expresă a administratorului şi a uneia din formele administrării, 

administrarea simplă. Astfel, sarcina definirii administrării bunurilor altei 

persoane revine doctrinarilor. 

În încercarea de a găsi o definiţie pentru acest concept, vom pleca 

în primul rând de la definiţiile legale şi de la izvoarele acestei instituţii. 

Aşadar, art. 792 din NCC defineşte administratorul ca fiind ”persoana care 

este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau 

mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care 

nu îi aparţine”. 

Conform art. 795 NCC, “persoana împuternicită cu administrarea 

simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea 

bunurilor precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite 

conform destinaţiei lor obişnuite”. 

Referitor la administrarea deplină, art. 800 din NCC stabileşte că 

„persoana împuternicită cu administrarea deplină este obligată să 

conserve, să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească 

patrimoniul sau să realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în interesul 

beneficiarului”. 

În ce priveşte izvoarele administrării bunurilor altuia, acestea sunt: 

legea, actele constitutive sau diferite situaţii concrete care impun aplicarea 

unui regim juridic de administrare. Actele constitutive prevăzute expres de 

legiuitor şi care conferă puterea de administrare sunt convenţia şi legatul. 

Din coroborarea dispoziţiilor legale rezultă că împuternicirea 

vizează doar administrarea de bunuri şi nu persoana beneficiarului 

administrării, aceasta, făcând obiectul unor reglementări speciale, cum ar fi 

de exemplu, tutela cu privire la persoana minorului sau contractul de 

mandat. 

Nu putem să nu sesizăm intenţia legiuitorului de a readuce 

contractul de mandat la rolul său iniţial de contract civil cu dispoziţii 

speciale prin introducerea acestei instituţii a administrării cu statut de 

cadru general în materie întrucât mandatul a suferit de-a lungul timpului o 

175 



multitudine de transformări, ajungându-se ca în prezent să aibă rol de 

reglementare generală privind împuternicirea, reprezentarea şi 

administrarea de bunuri de către terţi. Mai mult, Noul Cod civil 

reglementează distinct şi instituţia reprezentării ceea ce accentuează 

caracterul de drept comun al administrării bunurilor altei persoane. 

Având în vedere toate aceste aspecte, definim administrarea 

bunurilor altei persoane ca fiind convenţia prin care una sau mai multe 

persoane numită/numite administrator/administratori este/sunt 

împuternicită/împuterniciţi, să încheie acte juridice de administrare, în 

limita puterilor conferite, cu privire la unul sau mai multe bunuri, cu 

privire la o masă patrimonială sau cu privire la un patrimoniu care aparţine 

unei alte persoane, în numele şi în interesul uneia sau mai multor persoane 

denumită beneficiar/ beneficiari, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. 

Dacă, după cum am văzut, NCC nu defineşte expres administrarea 

bunurilor altei persoane, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul fiduciei care 

este definită în art. 773 într-o exprimare similară celei din art. 2011 din 

Codul civil francez. 

Astfel, potrivit art. 773 fiducia este “operaţiunea juridică prin care 

unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de 

creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de 

asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari 

care le exercită cu un scop determinat în folosul unuia sau al mai multor 

beneficiari”. 

Din definiţia de mai sus rezultă faptul că suntem în prezenţa unei 

operaţiuni complexe, ce reuneşte un set de raporturi contractuale care 

formează un tot unitar: transfer de drepturi cu titlu oneros, mandat atipic, 

administrarea unui patrimoniu de afectaţiune în folosul unuia sau mai 

multor beneficiari, aşa cum au arătat deja o parte a doctrinarilor . 

Izvoarele fiduciei, spre deosebire de cele ale administrării 

bunurilor altei persoane, au o sferă mai restrânsă, fiind doar convenţia 

încheiată în formă autentică şi legea, potrivit art. 774 din NCC. 

Precizările referitoare la lege sunt uşor confuze, art. 774 alin. 2 

dispunând că legea în temeiul căreia este stabilită fiducia se completează 

cu dispoziţiile prezentului titlu, în măsura în care nu conţine dispoziţii 

contrare, lăsând astfel posibilitatea interpretării lor într-un dublu sens, fie 

este vorba de un act normativ ulterior care să stabilească posibilitatea sau 

obligativitatea desfăşurării unei asemenea operaţiuni într-un domeniu 

anume, fie se referă la un act normativ prin care să se reglementeze în 

mod special şi suplimentar fiducia. Pe de altă parte, deşi legiuitorul român 

a încercat prin acest alin. 2 al art. 774 să ofere lămuriri cu privire la 

176 



raportul dintre o lege specială în materie şi dispoziţiile din NCC nu a reuşit 

din nefericire acest lucru, aspect confirmat deja de unii doctrinari care au 

ridicat o întrebare ce o considerăm şi noi legitimă: în cazul unui conflict 

între o lege specială care consacră fiducia şi noul Cod Civil reglementările 

cărei legi se vor aplica? Astfel, dacă se face aplicarea principiului specialia 

generalibus derogant se poate ajunge în situaţia în care legea specială, de 

pildă, să nu prevadă forma autentică pentru contractul de fiducie şi această 

dispoziţie să se aplice prioritar, deşi NCC consacră expres forma autentică 

a contractului de fiducie. 

Analiza definiţiei legale cuprinse în art. 773 pune în lumină câteva 

particularităţi ale contractului de fiducie, astfel: 

- fiducia este un contract ce are o natură complexă, implicând trei 

operaţiuni juridice între aceleaşi persoane; 

- conţinutul fiduciei este format din drepturi şi obligaţii corelative 

patrimoniale; 

- obiectul fiduciei implică trei operaţiuni succesive: transferul de 

drepturi patrimoniale de la constituitor la fiduciar, administrarea 

acestor drepturi de fiduciar în folosul beneficiarului, transferul 

emolumentului către beneficiar în etape succesive sau dintr-o 

dată; 

- implică existenţa a două părţi: constituitorul şi fiduciarul, 

beneficiarul, nefiind considerat parte în contract, însă poate să 

existe o suprapunere între calitatea de constituitor şi beneficiar, 

respectiv o suprapunere între calitatea de fiduciar şi beneficiar, cu 

precizarea că beneficiar poate fi şi o terţă persoană ; 

- drepturile fiduciare formează o masă patrimonială autonomă, 

distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile 

fiduciarilor; 

- transferul drepturilor de la constituitor la fiduciar este o 

operaţiune considerată a fi de esenţa fiduciei şi durata acestui 

transfer nu poate depăşi 33 de ani; 

- fiducia se instituie numai cu un scop determinat, care trebuie 

prevăzut în contract sub sancţiunea nulităţii absolute; 

- contractul de fiducie trebuie să îmbrace forma autentică ad 

validitatem. 

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că NCC consacră expres prin 

art. 775 interdicţia de a realiza prin fiducie o liberalitate indirectă pentru 

beneficiar, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a evita posibila eludare 

177 



a dispoziţiilor din materia legatelor şi donaţiilor, protejându-se rezerva 

succesorală precum şi drepturile creditorilor. 

În concluzie, în cazul fiduciei sunt excluse căile testamentare sau 

judiciare prevăzute ca izvoare în cazul administrării bunurilor altei 

persoane, alături de convenţie şi lege. Se poate astfel observa că instituţiile 

în discuţie au două izvoare comune: legea şi convenţia, dar în acelaşi timp 

se şi disting prin faptul că în cazul administrării sfera izvoarelor este mult 

mai largă. 

2.3. Asemănări şi deosebiri sub aspectul caracterelor juridice 

ale celor două contracte 

Cercetarea dispoziţiilor legale din materia administrării bunurilor 

altei persoane precum şi a celor referitoare la fiducie ne-a permis să 

conturăm o serie de caractere specifice fiecăreia dintre cele două instituţii 

şi în acelaşi timp să încercăm să stabilim eventuale puncte de legătură între 

acestea şi deosebirile existente. 

Prin urmare, în cele ce urmează vom prezenta în paralel caracterele 

juridice ale contractului de administrare a bunurilor altei persoane şi pe 

cele ale contractului de fiducie. 

Administrarea bunurilor altuia, aşa cum rezultă din art. 793 din 

NCC , poate să se exercite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. 

Adminis¬tratorul are dreptul la remuneraţie stabilită prin actul constitutiv, 

prin înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin hotărâre 

judecătorească, caz în care se va ţine cont de obiceiul locului sau de 

valoarea serviciilor prestate de administrator. Aşadar, realizarea cu titlu 

gratuit a administrării nu se prezumă, ci ea trebuie expres stipulată sau, 

altfel spus, regula în materia administrării bunurilor altei persoane este 

reprezentată de caracterul oneros, iar cel gratuit reprezintă excepţia. 

În ce priveşte caracterul oneros sau gratuit al contractului de 

fiducie, NCC nu prevede expres acest aspect, însă arată prin art. 784 alin. 

2 că fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii părţilor, iar în lipsa 

acesteia potrivit regulilor care guvernează administrarea bunurilor altuia, 

ceea ce ne determină să considerăm că fiducia, asemenea contractului de 

administrare a bunurilor altei persoane, este un contract fie cu titlu oneros, 

fie cu titlu gratuit. 

Atât contractul de administrare a bunurilor altei persoane cât şi 

contractul de fiducie sunt contracte comutative, părţile, cunoscând de la 

început întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce. Totuşi, precizăm că 

în cazul fiduciei, în anumite situaţii, contractul poate deveni aleatoriu 

atunci când durata contractului de pildă, depinde de o condiţie aleatorie, 

178 



cum ar fi durata vieţii beneficiarului (evident, cel mult 33 de ani pentru că 

durata maximă a fiduciei este de 33 ani). 

Mergând mai departe cu analiza caracterelor juridice ale celor două 

forme contractuale, constatăm că ambele sunt contracte sinalagmatice 

întrucât dau naştere la drepturi şi obligaţii de ambele părţi. În acest sens, în 

doctrina recentă se arată că fiduciei i se aplică regulile specifice 

contractelor sinalagmatice, spre deosebire de trust-ul anglo-saxon, care 

poate fi încheiat şi prin act juridic unilateral, settlor, putând declara că 

deţine anumite bunuri în calitate de trustee-fiduciar. 

Dintre obligaţiile pe care administratorul le are faţă de beneficiar, 

menţionăm: obligaţia de a face, de a conserva bunurile, de a le exploata în 

mod profitabil, obligaţia de diligenţă, onestitate şi loialitate, obligaţia de a 

evita conflictele de interes, obligaţia de imparţialitate, dacă există mai mulţi 

beneficiari, obligaţia privitoare la darea de seamă ş.a, iar beneficiarul are ca 

principală obligaţie remunerarea administratorului pentru activitatea 

desfăşurată, precum şi obligaţia de rambursare a cheltuielilor ocazionate de 

administrare, chiar şi în cazul în care administrarea se exercită cu titlu 

gratuit. 

În mod similar, contractul de fiducie dă naştere unor obligaţii 

precum: obligaţia fiduciarului de a da socoteală constituitorului cu privire 

la îndeplinirea atribuţiilor sale, obligaţia fiduciarului de a răspunde pentru 

prejudiciile cauzate masei fiduciare prin acte de conservare sau prin acte 

de administrare, obligaţia fiduciarului de a restitui proprietatea după ce şi-a 

îndeplinit misiunea şi pe de altă parte, obligaţia constituitorului de a 

transfera proprietatea, obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite 

fiduciarului, dacă suntem în prezenţa unui contract cu titlu oneros ş.a. 

Având drept criteriu modul de formare, administrarea bunurilor 

altuia este un contract consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord 

de voinţă al părţilor, NCC, neprevăzând niciun fel de formă ad 

validitatem. Evident, pentru a fi posibilă dovada acestuia este necesară 

formă scrisă ad probationem. 

Această formă este justificată atât de importanţa actului juridic, dar 

şi de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în sensul că asigură redarea 

certă şi fidelă a conţinutului actului şi, prin aceasta, fie prevenirea unor 

eventuale litigii, fie uşurarea sarcinii organului de jurisdicţie cu privire la 

stabilirea situaţiei de fapt într-o speţă dată. 

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă în sensul 

că nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului 

juridic civil cu alt mijloc de probă. Astfel, nerespectarea formei ad 

probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic, ci, în principiu 

179 



sancţiunea care intervine este imposibilitatea dovedirii actului juridic cu alt 

mijloc de probă. Dovada actului juridic şi existenţa acestuia sunt aspecte 

distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu. 

Spre deosebire de administrarea bunurilor altei persoane, 

contractul de fiducie, aşa cum prevede expres NCC, este un contract 

solemn, forma autentică, fiind cerută ad validitatem (art. 774 alin. 1 NCC). 

Prin formă ad validitatem se înţelege forma cerută pentru însăşi 

valabilitatea actului juridic şi prezintă următoarele caractere : este un 

element constitutiv, esenţial al actului juridic, nerespectarea lui atrăgând 

nulitatea absolută a actului juridic în cauză; este incompatibilă cu 

manifestarea tacită de voinţă şi în principiu, este exclusivă ceea ce 

înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o 

anumită formă, de regulă cea autentică. În vederea asigurării formei 

autentice trebuie respectate următoarele condiţii : toate clauzele trebuie să 

îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa; actul aflat în interdependenţă 

cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma specială; actul care 

determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să aibă şi el formă 

solemnă. 

Prin instituirea formei autentice ad validitatem pentru contractul 

de fiducie, legiuitorul a urmărit să evidenţieze importanţa acestei forme 

contractuale, inedită în peisajul juridic românesc şi, ca atare, “ceea ce este 

inedit cere îndeplinirea unui rit” . 

Raţiunile care formează fundamentul instituirii formei necesare 

pentru însăşi valabilitatea unui act sunt reprezentate de atenţionarea 

părţilor asupra efectelor importante pe care le produc anumite acte pentru 

patrimoniul celui care le încheie; asigurarea libertăţii şi certitudinii voinţei 

părţilor; respectarea regulilor de fond; exercitarea unui control al societăţii 

asupra actelor juridice a căror importanţă depăşeşte interesele părţilor. 

Prin raportare la efectele produse, spre deosebire de contractul de 

administrare, fiducia este un contract translativ de drepturi. Mai exact, 

după cum se arată în literatura de specialitate recentă este un contract 

translativ de proprietate, de alte drepturi reale, de drepturi de creanţă, 

garanţii ori alte drepturi patrimoniale, prezente sau viitoare, transferul 

operând însă cu titlu fiduciar, puterile de administrare şi de dispoziţie 

conferite fiduciarului fiind strict delimitate de scopul pentru care a fost 

creată fiducia (generic, caracterul translativ se referă la transmiterea 

titularităţii acelor drepturi în condiţiile specifice fiecărui tip de drept în 

parte). 

180 



Nu în ultimul rând, ambele sunt contracte cu executare succesivă 

şi ambele sunt încheiate intuitu personae, luându-se în considerare 

calităţile administratorului, respectiv ale fiduciarului. 

2.4. Discuţii cu privire la părţile contractante 

În cazul administrării bunurilor altuia, părţile sunt reprezentate de 

administrator, pe de-o parte, şi de beneficiar pe de altă parte. 

Administratorul este definit expres prin art. 792 din NCC, 

respectiv este persoana împuternicită prin legat sau convenţie cu 

administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a 

unui patrimoniu care nu îi aparţine. 

Aşa cum deducem din textul legal (art. 825 NCC) există 

posibilitatea ca mai multe persoane să aibă calitatea de administratori în 

cadrul aceluiaşi contract, situaţie în care vom fi în prezenţa unei 

administrări colective. 

Deşi legiuitorul român nu prevede expres, administrator poate fi 

atât o persoană fizică, dar şi o persoană juridică, aşa cum rezidă din 

interpretarea art. 792 alin. 4 din NCC care dispune că administratorul 

persoană fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. 

În literatura de specialitate din Quebec s-a conturat opinia 

conform căreia, deşi dispoziţiile legale folosesc termenul „orice persoană”, 

totuşi doar persoanele fizice pot fi apte să obţină calitatea de administrator 

al bunului altuia, în timp ce în cazul persoanelor juridice, exercitarea 

acestei împuterniciri ar apărea mai degrabă ca o excepţie. 

În ce priveşte doctrina română, o parte a specialiştilor dau textului 

menţionat o interpretare similară cu a noastră şi concluzionează cu privire 

la acest aspect că “practica va fi cea care va demonstra utilitatea şi 

pertinenţa exercitării activităţii de administrare a bunurilor altuia de către o 

persoană juridică”. 

Într-o altă opinie, se apreciază însă că administrator poate fi 

numai persoana fizică. 

Dacă administratorul se bucură în economia textului NCC de o 

definiţie, nu acelaşi lucru se întâmplă cu beneficiarul, cealaltă parte a 

contractului de administrare. Referiri cu privire la beneficiar se regăsesc 

numai în partea destinată reglementării obligaţiilor administratorului. 

Chiar dacă legiuitorul nu menţionează expres, beneficiar poate fi 

atât o persoană fizică, cât şi o persoana juridică. Indirect, NCC prevede şi 

posibilitatea existenţei unei pluralităţi de beneficiari, art. 857 stipulând că 

“în caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ţinuţi solidar la 

îndeplinirea obligaţiilor faţă de administrator” precum şi posibilitatea ca 

181 



beneficiar al administrării să fie persoana semnatară a actului de 

împuternicire, dar şi o terţă persoană în folosul căreia se operează 

respectiva administrare. 

Cu privire la capacitatea părţilor, având în vedere caracterul 

activităţii ce urmează a se desfăşura, noul Cod prevede pentru 

administrator capacitatea deplină de exerciţiu, în timp ce în cazul 

beneficiarului nu este necesară capacitatea deplină. De exemplu, părintele 

poate desemna persoana care urmează să fie tutore al copiilor săi, după 

momentul declarării incapacităţii sale, respectiv al decesului său, caz în 

care aceşti copii vor dobândi calitatea de beneficiari ai instituţiei 

administrării bunurilor altuia, aşa cum rezultă din art. 142 din NCC, 

situaţie în care suntem evident în prezenţa unor beneficiari cu capacitate 

de exerciţiu restrânsă sau chiar lipsiţi de capacitate de exerciţiu. 

Referitor la părţile contractului de fiducie, acestea sunt 

constituitorul şi fiduciarul. 

Constituitorul, denumit în alte legislaţii şi fiduciant, este acea 

persoană care transmite drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte 

drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi către cealaltă 

parte contractantă denumită fiduciar. 

În conformitate cu art. 776 din NCC orice persoană fizică sau 

juridică poate fi constituitor într-un contract de fiducie şi de asemenea, se 

poate vorbi de un singur constituitor sau de mai mulţi. 

Deşi Codul nu conţine dispoziţii cu privire la capacitatea necesară 

constituitorului persoană fizică pentru încheierea contractului de fiducie, 

este clar că, având în vedere că suntem în prezenţa unui act de dispoziţie, 

este necesar ca persoana să aibă capacitate deplină de exerciţiu. În 

consecinţă, un minor nu poate deveni constituitor, bunurile sale, putând fi 

înstrăinate cu titlu fiduciar de către tutore numai în condiţiile extrem de 

restrictive impuse de art. 144 NCC , respectiv cu avizul consiliului de 

familie şi autorizarea instanţei de tutelă. 

În privinţa persoanei juridice, ţinând cont de faptul că exprimarea 

legiuitorului este extrem de largă „orice persoană”, apreciem că au fost 

avute în vedere nu doar persoanele juridice de naţionalitate română, cât şi 

cele ce au sediul într-un alt stat. În aceeaşi ordine de idei, întrucât legea nu 

distinge, constituitor poate să fie atât o persoană juridică cu scop 

patrimonial, cât şi una cu scop nepatrimonial. 

Dacă, după cum am arătat, constituitor poate fi orice persoană, 

lucrurile stau diferit în cazul fiduciarului care este partea calificată a 

contractului. 

182 



Astfel, potrivit art. 776 alin 2 şi 3 din NCC pot avea calitatea de 

fiduciar numai instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de 

administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, 

societăţile de asigurare şi reasigurare legal înfiinţate, avocaţii şi notarii 

publici, indiferent de forma de exercitare a profesiei. 

Limitarea expresă de către legiuitor a posibilităţii dobândirii 

calităţii de fiduciar doar la anumite persoane supuse controlului financiar 

constituie o opţiune demnă de laudă întrucât, de-a lungul timpului, s-a 

constat în practica internaţională în materie că fiducia ascundea de multe 

ori operaţiuni de spălare de bani sau de evaziune fiscală. Însă, există şi 

opinii care critică această reglementare restrictivă a calităţii de fiduciar. 

În cadrul aceluiaşi contract putem regăsi o pluralitate de fiduciari. 

Într-o astfel de situaţie, când contractul are natură comercială, 

angajamentul mai multor fiduciari se prezumă a fi solidar, în schimb, dacă 

suntem în prezenţa unui contract cu caracter civil (de exemplu, contractul 

încheiat între o persoană fizică - constituitor şi un avocat – fiduciar), 

solidaritatea nu se prezumă. 

Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a fiduciarului, indiferent că 

acesta este persoană juridică sau persoană fizică autorizată (avocat, notar), 

trebuie să fie deplină, chiar şi în ipoteza în care fiduciarul este în acelaşi 

timp şi beneficiar. În doctrina recentă , cu privire la acest aspect s-a arătat 

că în situaţia în care fiduciarul este şi beneficiar este suficientă existenţa 

capacităţii restrânse de exerciţiu, întrucât administrarea masei patrimoniale 

se face pe propriul risc. În ce ne priveşte, nu putem fi de acord cu această 

părere întrucât trebuie să se ţină cont de faptul că administrarea masei 

fiduciare poate implica şi încheierea de acte de dispoziţie pentru a căror 

întocmire este necesară capacitatea deplină de exerciţiu, ba mai mult nu 

trebuie scăpat din vedere faptul că persoana care poate avea calitatea de 

fiduciar este întotdeauna una calificată, ceea ce face dificilă punerea în 

discuţie a capacităţii de exerciţiu restrânse a unei asemenea persoane. 

În timp ce în cazul cazul contractului de administrare a bunurilor 

altei persoane, beneficiarul este parte în contract, în cazul fiduciei, 

beneficiarul nu este parte în contract, ceea ce indică o asemănare a fiduciei 

cu stipulaţia pentru altul. 

Aşadar, nefiind parte în contract, nu este necesar consimţământul 

acestuia la încheierea lui, totuşi el nu poate fi considerat terţ (penitus 

extranei) faţă de contract întrucât efectele acestuia se produc asupra lui, 

beneficiarul, putând să-l oblige pe fiduciar la executarea obligaţiilor 

rezultate din contractul de fiducie, ceea ce ne determină să afirmăm că 

suntem în prezenţa unei veritabile excepţii de la principiul relativităţii 

183 



efectelor contractului aşa cum se întâmplă şi în cazul stipulaţiei pentru 

altul. 

Mai mult, deşi la momentul încheierii contractului nu este necesar 

acordul beneficiarului, totuşi pentru stabilitatea acestuia, pe parcursul 

executării lui, aprobarea devine necesară căci potrivit art. 789 alin. 1 din 

NCC cât timp contractul de fiducie nu a fost acceptat de beneficiar el 

poate fi denunţat unilateral de către constituitor. De asemenea, conform 

alin. 2 al aceluiaşi art. 789, după acceptarea de către beneficiar, contractul 

nu poate fi modificat sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de 

către constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, 

cu autorizarea instanţei judecătoreşti. Toate aceste considerente ne permit 

să includem beneficiarul contractului de fiducie în aşa-numita categorie a 

„părţilor devenite”, raportându-ne la o clasificare realizată în doctrină 

românească unde se distinge în raporturile contractuale între „părţi 

originale, iniţiale, primare” şi „părţi devenite în cursul executării 

contractului”, prin părţi originale, înţelegându-se, acele persoane care, prin 

manifestare proprie de voinţă, au participat la încheierea contractului, iar 

prin părţi devenite, înţelegându-se persoanele care dobândesc această 

calitate fie în baza unui consimţământ dat anterior, fie în baza unui 

consimţământ dat ulterior acestui moment. 

Potrivit Noului Cod civil beneficiar ar putea fi constituitorul, 

fiduciarul sau o terţă persoană. Referitor la capacitatea beneficiarului, 

precizăm că în ipoteza beneficiarului terţ este necesară capacitatea deplină 

de exerciţiu deoarece beneficiarul are şi prerogative de încheiere de acte de 

dispoziţie. Totuşi, cu caracter de excepţie, este posibil ca beneficiarul terţ 

să aibă capacitate restrânsă sau chiar să fie lipsit de capacitate, drepturile 

sale, putând fi exercitate prin reprezentantul legal în conformitate cu 

dispoziţiile legale. 

Această posibilitate prevăzută de legiuitor de a cumula calitatea de 

beneficiar cu cea de fiduciar sau de constituitor va ridica cu siguranţă 

probleme delicate în doctrină, dar mai ales în practică. 

2.5. Administrarea bunurilor altei persoane - parte a 

obiectului contractului de fiducie 

Obiectul contractului de fiducie constă în trei mari operaţiuni 

diferite, însă interdependente: un transfer de drepturi patrimoniale de la 

constituitor la fiduciar pe o perioadă de maxim 33 de ani, aşa cum prevede 

art. 779 lit. b, încheierea unui contract de administrare fiduciară (art.773), 

transferul folosului către beneficiar (art.773). 

184 



Transferul de drepturi de la constituitor către fiduciar trebuie să 

verifice toate condiţiile prevăzute de lege în cazul obiectului oricărui act 

translativ de proprietate, chiar dacă transferul este doar temporar, 

respectiv: obiectul să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat 

sau deter¬minabil, licit, posibil şi nu în ultimul rând, constituitorul să fie 

titularul dreptului sau bunului transmis. Obiectul transferului îl pot forma 

orice fel de bunuri, imobile sau mobile, corporale, incorporale (drepturi 

reale, creanţe, drepturi de proprietate intelectuală, fond de comerţ etc). 

În ce priveşte cea de-a doua operaţiune din cadrul fiduciei, prin 

administrare fiduciară înţelegem exercitarea de către fiduciar atât de acte 

de conservare, de administrare, dar şi de acte de dispoziţie. 

Ca atare, administrarea bunurilor altei persoane apare ca o parte a 

obiectului contractului de fiducie, fiduciarul acţionând în principiu cu titlul 

de administrator al bunului altuia însărcinat cu deplina administrare. 

Cu toate acestea, nu se confundă calitatea de fiduciar cu aceea de 

administrator. Într-adevăr, fiduciarul desfăşoară activităţi specifice 

administratorului bunurilor altei persoane, însă acesta devine mai înainte 

de a le administra proprietar al acestora, chiar dacă pe o perioadă 

determinată, ceea ce nu se întâmplă în cazul administratorului. 

Administratorul încheie acte juridice referitoare la bunuri proprietatea altei 

persoane. 

Mai mult, administratorul simplu răspunde doar faţă de cel care i-a 

acordat împuternicirea, în schimb fiduciarul răspunde atât faţă de 

constituitor, cât şi faţă de beneficiar. 

De asemenea, în timp ce contractul de administrare ordinar nu 

este limitat în timp, putându-se prelungi oricât prin voinţa părţilor, 

administrarea fiduciară nu poate depăşi 33 de ani. Relevantă pentru cele 

precizate mai sus şi pentru sintetizarea raportului dintre administrarea 

fiduciară şi instituţia administrării bunurilor altei persoane este o apreciere 

recentă conform căreia „orice fiduciar are calitatea de titular de mandat de 

administrator, însă un simplu administrator nu are calitatea de fiduciar”. 

În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia “obiectul 

fiduciei constă pe de-o parte, în transferul unor drepturi sau bunuri de 

către constituitor şi, pe de altă parte, în acele acte de conservare, 

administrare, dispoziţie pe care fiduciarul este abilitat să le încheie pentru 

realizarea scopului fiduciei (conduita părţilor con¬tractului de fiducie)”. 

Potrivit aceluiaşi autor, „fiduciarul administrează bunurile sau drepturile 

fiduciare în temeiul dreptului al cărui titular este fiduciarul, şi nu în temeiul 

unui alt drept real, spre exemplu al unui drept de administrare ce s-ar 

putea dobândi prin contractul de fiducie, urmat de încheierea unui mandat 

185 



de administrare fiduciară, şi nici în temeiul unui eventual drept de creanţă 

pe care l-ar dobândi fiduciarul prin contractul de fiducie. Dacă prin 

contractul de fiducie s-a transferat spre exemplu dreptul de proprietate 

asupra anumitor bunuri, fiduciarul a devenit proprietarul deplin al acelor 

bunuri, cu toate prerogativele proprietăţii, ceea ce exclude constituirea 

unui alt drept real sau de creanţă în temeiul căruia să se exercite 

administrarea bunurilor fiduciare”. 

Apreciem că una din sursele acestor opinii diferite este 

reprezentată şi de faptul că fiducia este preluată din Codul civil francez 

care nu cunoaşte instituţia administrării bunurilor altei persoane 

reglementată de Codul Civil din Quebec de unde a fost de altfel preluată 

de către legiuitorul român. În ce ne priveşte, rămânem la opinia prezentată 

anterior întrucât nu se poate face abstracţie de existenţa trimiterilor directe 

pe care legiuitorul român le face în reglementarea fiduciei către 

administrarea bunurilor altei persoane. Menţionăm în primul rând 

dispoziţiile din cadrul instituţiei fiduciei: art. 779, lit. f ce se referă la 

„întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale 

fiduciarilor” ce trebuie prevăzute expres în contract sub sancţiunea 

nulităţii absolute; art. 784 alin. alin. 2 care precizează că: fiduciarul va fi 

remunerat potrivit înţelegerii părţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor 

care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia, iar în al doilea rând ne 

referim la dispoziţiile privitoare la fiducie cuprinse în cadrul reglementării 

instituţiei administrării bunurilor altei persoane. 

Privitor la acestea din urmă, se constată că legiuitorul nu este 

constant în utilizarea anumitor termeni ceea ce este de natură a crea 

confuzii. De pildă, în art. 813 din NCC care reglementează răspunderea 

personală a administratorului se utilizează expresia „fiduciarul, pentru 

masa patrimonială fiduciară”, expresie care exclude ceilalţi beneficiari 

prevăzuţi în art. 777 de la aplicarea regulilor administrării bunurilor altuia 

sau în art. 816 şi art. 824, alin. (3) se utilizează expresia „patrimoniu 

fiduciar”, iar în art. 813, art. 853 se foloseşte termenul “masă patrimonială 

fiduciară” . 

Este clar că suntem suntem în prezenţa a două instituţii distincte, 

însă la fel de reală este şi legătura dintre ele aşa cum am încercat să arătăm 

de-a lungul demersului nostru şi consacrată de altfel expres şi de legiuitor. 

Concluzii 

Încercarea de a realiza o analiză în oglindă a două instituţii de o 

noutate absolută pentru legislaţia noastră ne-a oferit posibilitatea de a 

recunoaşte că reglementarea acestora de către dreptul românesc era o 

186 



necesitate, acoperindu-se o lacună şi răspunzând astfel noilor realităţi 

social – economice şi juridice. Însă, în acelaşi timp modul în care au fost 

elaborate unele dispoziţii este generator pe alocuri de confuzii. După cum 

arătat în demersul nostru, simpla traducere a unor dispoziţii din legile altor 

state fără a fi trecute prin filtrul tradiţiei noastre juridice şi fără a ţine cont 

de sensul juridic al anumitor termeni reduce entuziasmul generat de 

introducere acestor noi instituţii în dreptul nostru. 

Concluzionând, fiducia este reglementată de Noul Cod civil ca un 

contract distinct de cel de administrare a bunurilor altei persoane, cu o 

existenţă de sine stătătoare, consacrat ca atare de legiuitor, fiduciarul, 

nefiind nici administrator al bunurilor altuia şi nici beneficiar al 

administrării, ci acestuia îi sunt aplicabile numai anumite dispoziţii din 

cadrul instituţiei „administrării bunurilor altuia” în situaţii expres 

prevăzute, ceea ce confirmă existenţa şi a unor puncte comune între cele 

două entităţi juridice. 

Evident, dezbaterile cu privire la delimitarea celor două instituţii 

nu sunt nici pe de parte epuizate, scopul nostru, fiind acela de a iniţia doar 

discuţiile pe această temă. În lipsa unei doctrine bine consolidate şi a unei 

jurisprudenţe româneşti în materie, ne-am exprimat păreri personale care 

vor fi sau nu confirmate de practica ce se va cristaliza în domeniu. 

References 

Tratate, cursuri, monografii: 

Beleiu, Gh., (2007) Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele 

dreptului civil, ediţia a X-a, revizuită şi adăugită de M. Nicolae şi P. 

Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 

Boroi, G., (2008) Drept civil. Parte generală. Persoanele, ediţia a-III-a, Editura 

Hamangiu, Bucureşti, 

Cantin Cumyn, M., (2000) L'administration du bien d'autrui, Editura Yvon 

Blais Inc., Cowansville, 

Dănişor, D. C., Dogaru, I., Dănişor, Gh., (2008) Teoria generală a dreptului, 

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 

Dogaru, I., Popa, N., Dănişor, D.C., Cercel, S., (2008) Bazele dreptului civil, 

vol. 1, Teoria generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 

Malaurie, Ph., Aynès, L., (1993) Cours de droit civil. Les successions. Les 

liberalites, Editura Cujas, Paris, 

Nicolae, A. G., Uliescu M., (2010) Institutii de drept civil in Noul Cod civil, 

Bucuresti, 

Nicolae, M., (2000) Actul juridic civil în Drept civil român. Curs selectiv pentru 

licenţă (2000-2001), Editura Press Mihaela, Bucureşti, 

187 



Ungureanu, O., (2007) Drept civil. Introducere, ediţia a 8-a, Editura C.H. 

Beck, Bucureşti. 

Articole în reviste de specialitate: 

Boţi, I., Boţi, V., (2010) Administrarea bunurilor altei persoane în Noul 

Cod civil român, Revista Dreptul, nr. 11/2010. 

Burian, H., (2011) Fiducia în lumina Noului Cod civil, Scientia Iuris, 

Revista Româno-Maghiară de Ştiinţe Juridice, nr. 1/2011. 

Dănişor, D.C., (2011) Juridicizarea conceptelor, Revista Dreptul, nr. 

3/2011. 

Deleanu, I., (2002) Părţile în raporturile contractuale, Revista Dreptul, nr. 

4/2002. 

Popa, I., (2011) Contractul de fiducie reglementat de Noul Cod civil, 

Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2011. 

Tripon, C. R., (2010) Fiducia, rezultat al interferenţei celor două mari 

sisteme de drept:dreptul civil continental şi dreptul anglo-saxon. 

Conceptul, clasificarea, evoluţia şi condiţiile de validitate ale fiduciei, 

Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2010. 

188 


Employee’s Transfer Versus Unemployment Insurances 

System and Stimulation of the Occupancy of Labour 

Force 

[Transferul personalului versus sistemul asigurărilor de somaj 

şi stimularea forţei de muncă] 

Ana ŞTEFĂNESCU 1 

Abstract 

The transfer represents the employee’s final transit from one working place, 

with the employee’s agreement or at the employee’s request, under the authority of a new 

employer, due to social and economic needs, having as a result the transmission, either 

under the same form, or under a changed form of the content of the labour relationship, 

by means of a new labour contract. 

Having this aspect in mind, we think that the employer transferee (the 

employer who takes over the employees) could benefit from the funding of the working 

places and from being granted some facilities. In exchange, the targeted employees, would 

not benefit from the rights deriving from their capacity of unemployed existent at the 

moment of transfer. 

At the same time, it is normal that the transfer results in the cession of such 

rights if such rights pre-existed the transfer. 

places. 

Keywords: 

individual transfer, collective transfer, employer transferee, funding of working 

1 Ph.D. Lecturer at „Dunărea de Jos” University Galaţi, Faculty of Legal, Social and 

Political Science, Email Address: ana@anacioriciu.ro 

189 



1. Reglementarea şi noţiunea de transfer 

Faţă de vechiul Cod al muncii 2 , cel în vigoare 3 nu reglementează 

transferul (individual) al personalului - nici la cerere, nici în interesul 

serviciului – ca modalitate definitivă de modificare 4 a contractului 

individual de muncă. 

Pare o lacună legislativă 5 „având în vedere utilitatea sa practică, 

dovedită în numeroase situaţii, precum şi faptul că el este prevăzut prin 

legi speciale, pentru mai multe categorii profesionale: judecători şi 

procurori, personalul din serviciile de probaţiune, funcţionari publici, 

poliţişti, etc.” 6 

De altfel, „şi în sectorul privat transferul este util, în special, având 

în vedere relaţiile de colaborare care există între anumiţi angajatori. 

Unele societăţi comerciale sunt filiale cu personalitate juridică ale 

altora. Relaţii de colaborare se statornicesc şi între membrii grupurilor de 

interese economice”. 7 

Transferul ar fi necesar şi în cazul ucenicilor, cu condiţia ca cel deal 

doilea angajator – la care s-ar transfera ucenicul – să deţină şi el 

autorizarea de a pregăti prin ucenicie la locul de muncă 8 . 

În ceea ce ne priveşte, am susţinut că 9 „nereglementarea 

transferului în Codul muncii nu poate să conducă la ideea imposibilităţii 

lui pe considerentul unei grave lacune legislative, fiind mai degrabă vorba 

de o simplă omisiune, de o culpa levis a legiuitorului care nu a înţeles 

importanţa reglementării, în mod expres, a unei asemenea instrucţiuni 

juridice...” 

2 Legea nr. 10/1972 publicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 

decembrie 1972, abrogată de Legea nr. 53/2003 – actualul Cod al muncii. 

3 Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 

I, nr. 345 din 18 mai 2011. 

4 A se vedea Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura All 


2001, pp. 324-325. 

5 A se vedea în acest sens: Alexandru Ţiclea, Acte normative noi – Codul muncii, în „Revista 

română de dreptul muncii” nr. 1/2003, pp. 11-12; Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi 

practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 367. 

6 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, 

Bucureşti, 2011, pp. 646-647. 

7 Ibidem, p. 648. 

8 Ion Traian Ştefănescu, Contractul de ucenicie la locul de muncă, în „Revista de drept 

comercial” nr. 7-8/2006, pp. 37. 

9 Ana Cioriciu, Consideraţii privind transferul personalului, în „Revista română de dreptul 

muncii” nr. 2/2006, pp. 54-59. 

190 


EMPLOYEE’S TRANSFER VERSUS UNEMPLOYMENT INSURANCES …. 

Similar s-a arătat că 10 , acest fapt „nu înseamnă şi interzicerea sa cu 

titlu general”; el „se poate efectua sub dubla condiţie a existenţei acordului 

neechivoc al tuturor celor trei părţi implicate (angajatorul cedent, 

angajatorul cesionar, salariatul în cauză) şi a strictei respectări a art. 38 din 

Codul muncii” 11 . 

Neexistând temei legal însă, utilizarea sa este supusă riscului 

nerecunoaşterii de către inspectoratele teritoriale de muncă 12 . 

Până la înlăturarea omisiunii din Codul muncii, transferul poate fi 

prevăzut şi în contractele colective, inclusiv de la nivelul angajatorilor. 13 

Faţă de realitatea dispoziţiilor actuale, s-a opinat că 14 „în condiţiile 

în care transferul în interesul serviciului, ca transfer individual ce era 

reglementat anterior în art. 69 din Codul muncii nu mai există, s-ar putea 

considera că el a fost înlocuit de transferul colectiv, reglementat 

actualmente de art. 169 [în urma republicării art. 169 a devenit art. 173] 

din Codul muncii”. 

Contrar celor de mai sus, se arată că 15 reglementările în vigoare cu 

privire la transferul colectiv nu îşi găsesc aplicarea „în cazul cesiunii 

contractului de muncă prin transfer individual (ca acord tripartit salariatangajatori). 

Accepţiunea aceluiaşi termen – cel de transfer este diferit”. 

Într-adevăr, dacă privim transferul individual ca posibilitate de 

manifestare a voinţei „celor trei părţi implicate (angajatorul cedent, 

angajatorul cesionar, salariatul în cauză)”, în baza art. 1169 16 din Codul 

civil 17 , constatăm că este vorba de o situaţie complementară 18 dispoziţiilor 

10 Şerban Beligrădeanu, Posibilitatea reglementării transferului în cazul persoanelor încadrate prin 

contract individual de muncă (II), în „Dreptul” nr. 1/2007, p. 103. 

11 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 649. 


A se vedea în acelaşi sens, Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, op. 

cit., p. 367. 


A se vedea în acelaşi sens, Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, op. 

cit., p. 367. 

14 A se vedea Magda Volonciu, Transferul colectiv (integral), în „Revista română de dreptul 

muncii” nr. 2/2004, p. 44. 

15 Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, op. cit., p. 455. 

16 Potrivit art. 1169 din Codul civil „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să 

determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele 

moravuri”. 

17 Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 

15 iulie 2011. 

18 A se vedea în acelaşi sens, Şerban Beligrădeanu, Posibilitatea reglementării transferului în 

cazul persoanelor încadrate prin contract individual de muncă (II), op. cit., p. 98. 

191 



art. 173 din Codul muncii, detaliate, de altfel, de prevederile Legii nr. 

67/2006 privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului 

întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora 19 . 

„Şi în cazul acestui tip de transfer se întâlneşte o relaţie 

triunghiulară în care sunt implicaţi cedentul, cesionarul şi salariatul. 

Cedentul este angajatorul care îşi pierde această calitate faţă de salariaţii săi 

în urma transferului, iar cesionarul este cel care dobândeşte calitatea de 

angajator faţă de salariaţii întreprinderii, unităţii sau a unor părţi ale 

acestora (art. 4 din Legea nr. 67/2006)” 20 . 

Dar, cele două noţiuni – transfer individual şi transfer colectiv - nu 

trebuie confundate. De aceea, într-o viitoare şi utilă 21 reglementare, ar 

trebui de lege ferenda să se utilizeze termeni diferiţi 22 - transferul colectiv, deja 

consacrat în literatura juridică 23 şi transferul individual - în interesul 

angajatorului sau al salariatului. 

Literatura de specialitate a definit transferul ca fiind „trecerea cu 

caracter definitiv a persoanei încadrate în muncă dintr-o unitate în alta, de 

19 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 28.03.2006. 


21 În sens contrar, s-a susţinut că soluţia nereglementării transferului se justifică nu numai 

prin realităţile economice noi, dar şi prin normele legale care nu mai antrenează nici un 

efect negativ asupra salariatului demisionar care are posibilitatea de a se angaja la un alt 

angajator, fără a face uz de transfer. (A se vedea în acest sens: Ion Traian Ştefănescu, 

Şerban Beligrădeanu, Codul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 37, nota 60; 

Idem, Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul”, nr. 

4/2003, p. 25, nota 60; Şerban Beligrădeanu, Legislaţia muncii, comentată, vol. XLVII (vol 

1/2003), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 94, nota 60; Alexandru Athanasiu, 

Claudia Ana Moarcăş, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, Editura Oscar Print, Bucureşti, 

1999, p. 237; Magda Volonciu, Transferul colectiv (integral), op. cit., p. 43. 

Însă, chiar susţinători tezei de mai sus au achiesat ulterior (a se vedea Ion Traian 

Ştefănescu, Contractul de ucenicie la locul de muncă, op. cit, p. 37 şi Şerban Beligrădeanu, 

Posibilitatea reglementării transferului în cazul persoanelor încadrate prin contract individual de muncă 

(II), op. cit., p. 103) la opinia celor care nu au încetat să propună de lege ferenda 

reglementarea transferului, încă de la momentul când acesta a fost înlăturat (A se vedea 

Alexandru Ţiclea, Omisiuni ale Codului muncii, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 

4/2003, pp. 11-12; Idem, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 648). 

22 A se vedea în acest sens art. 37 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de 

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial al 

României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, modificată şi completată ulterior), potrivit 

căruia „În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”. Per 

a contrario, dacă avem temeni diferiţi, avem noţiuni diferite. 

23 A se vedea Magda Volonciu, Transferul colectiv (integral), op. cit., p. 44. 

192 



regulă în aceeaşi ramură de activitate, cu respectarea condiţiilor legale” 24 

ori ca „cesiune definitivă a contractului de muncă, încheiată fără clauza 

retrocesiunii” 25 sau „modalitate de modificare a contractului de muncă pe 

calea cesiunii definitive a acestuia în sensul că prin transfer salariatul 

devine încadrat în muncă la un alt angajator” 26 . 

Am putea defini transferul individual în interesul angajatorului sau 

al salariatului ca fiind trecerea definitivă a acestuia într-un alt loc de 

muncă, cu acordul sau la cererea lui, sub autoritatea unui nou angajator, 

având ca efect transmiterea conţinutului raportului de muncă, prin 

încheierea unui nou contract individual de muncă. 

Pentru exprimarea individualităţii transferului colectiv, literatura 

juridică din perioada anilor '70 27 îl menţiona sugestiv printre alte cazuri de 

modificare definitivă a contractului de muncă care previne încetarea lui. 

De aceea, l-am putea defini ca fiind o trecere cu caracter definitiv a 

salariaţilor cărora le sunt afectate raporturile de muncă de transferul 

întreprinderii, la un alt angajator, prin puterea legii, în scopul protecţiei 

faţă de efectele concedierii colective. 

2. Natura juridică şi modalităţile de realizare a transferului 

Deşi transferul a fost conceput, ca modalitate de modificare a 

contractului de muncă pe calea cesiunii, nu trebuie să deducem că 

încetarea raportului de muncă (iniţial) nu se produce, ci că instantaneu se 

va naşte unul nou; cesiunea definitivă a contractului, nefiind 

incompatibilă, prin urmare, cu acest fenomen, cu totul atipic. 

Transferul individual marchează deci încetarea unui contract 

individual de muncă, urmată de încheierea celui de-al doilea prin intermediul 

convenţiei de transfer, deci un al treilea act juridic distinct, menit să exprime 

voinţa celor trei subiecte de a cesiona: 

- angajatorul cedent - de la care se face trecerea într-o nouă muncă; 

24 A se vedea: Sanda Ghimpu, Gheorghe Mohanu, Garanţii ale stabilităţii în muncă, Editura 

Politică, Bucureşti, 1977, pp. 67-68; Gheorghe Brehoi, Modificarea contractului de muncă prin 

transfer, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 34. 

25 C. Jornescu, T. Zega, Delegarea, detaşarea şi transferul, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 

Bucureşti, 1979, p. 84. În acelaşi sens, Alexandru Ţiclea, Contractul individual de muncă, 

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 388; Idem, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura 

Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 282. 

26 Şerban Beligrădeanu, Ion Traian Ştefănescu, Dicţionar de drept al muncii, Editura Lumina 

Lex, Bucureşti, 1997, p. 179. 

27 Sanda Ghimpu, Gheorghe Mohanu, Garanţii ale stabilităţii în muncă, op. cit., pp. 82-83. 

193 



- angajatorul cesionar - sub autoritatea căruia salariatul îşi va continua 

activitatea - care se subrogă în drepturile şi obligaţiile cedentului; 

- salariatul cedat - cu menţinerea drepturilor şi obligaţiilor iniţiale. 

Evident, operaţia juridică de mai sus, se bazează pe o altă convenţie, 

de natură comercială ce pune în evidenţă interesul angajatorilor implicaţi şi 

acordul salariatului vizat, respectiv acordul acestora (dacă premisa o 

reprezintă interesul salariatului şi al cesionarului). În primul caz credem că 

putem vorbi de un acord cadru de principiu sau de unul concret. Am 

putea vedea o similitudine între acesta şi contractul de punere la dispoziţie 

reglementat de art. 91 alin. 1 din Codul muncii, care are, de asemenea, 

natura 28 unui contract comercial. 

Prin transfer, cesionarul devine titular al drepturilor şi obligaţiilor 

cu toate accesoriile, garanţiile şi acţiunile aferente acestora, astfel cum ele 

figurează în patrimoniul cedentului. 29 Ne referim aici inclusiv la obligaţiile 

de plată ale cedentului care se vor transfera către cesionar (salarii, impozit 

pe salariu, contribuţii de asigurări sociale, alte tipuri de prelevări fiscale 30 ). 

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 173 alin. 2 din Codul muncii: 

„Drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau 

raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral 

cesionarului”. 

„Legea nu reglementează cum se soluţionează situaţia în care, 

ulterior cesiunii, salariatul se adresează pentru anumite drepturi ale sale – 

neplătite – fie cedentului, fie cesionarului. În practică, se procedează, 

pragmatic, la stabilirea unor reguli în această materie prin actul de 

transfer”. 31 

Totuşi, suntem de acord, că, „de lege ferenda, legiuitorul ar trebui să 

reglementeze această problemă în spiritul soluţiei date de Codul muncii în 

cazul detaşării (art. 47 alin. 5 teza finală)” 32 . 

Transferul reprezintă, deci, în esenţă, o convenţie de cesiune a 

conţinutului contractului individual de muncă. Ad absurdum, am asista la 

transmiterea (fizică) a vechiului contract, care l-ar urma pe angajat oriunde 

28 A se vedea, de exemplu, Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 355. 

29 A se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura ALL Educaţional, 

Timişoara, 1998, p. 480. 

30 Cu privire la prelevările fiscale, a se vedea, de exemplu: Alexandru Ţiclea, Tratat de 

dreptul muncii, op. cit., pp. 521-534; Laura Georgescu, Dreptul securităţi sociale, Editura 

Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 84-85, pp. 118-120, pp. 145-172; Florin Tudor, 

Fiscalitate. Metode şi tehnici fiscale, Editura Galaţi University Press, Galaţi, 2009, p.16. 


32 Ibidem. 

194 



şi ori de câte ori acesta se va transfera. Or, dacă nu mai există în contractul 

respectiv angajatorul (cedent), nu mai există nici contract. 

Nu negăm că este vorba de o situaţie atipică, dar până la o 

reglementare expresă, teoria actului adiţional ca act unic, ce ar marca 

transferul, admisă, de altfel, uneori, în practica inspectoratelor de muncă, 

nu îşi găseşte suport nici în cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 500/2011 

privind registrul general de evidenţă a salariaţilor 33 , ceea ce credem că nu 

se poate spune în privinţa teoriei celor patru acte juridice pe care am avansat-o. 

Practic nu există temei legal pentru modificarea contractului prin 

act adiţional (nici măcar art. 17 alin. 3 lit. a din Codul muncii coroborat cu 

alin. 5 al aceluiaşi articol), pentru că dispare un element esenţial al 

contractului individual de muncă - angajatorul. 

Astfel că, până la o eventuală reglementare expresă în acest sens, 

achiesăm 34 la soluţia 35 potrivit căreia „faţă de prevederile legislaţiei muncii, 

transferul, ca modalitate de modificare a locului muncii salariatului, nu 

poate opera, singura posibilitate fiind încetarea contractului individual de 

muncă prin acordul părţilor, în temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii, 

urmată de încheierea unui nou contract individual de muncă la alt 

angajator”. Dar, în acest caz nu ar exista posibilitatea dreptului la 

indemnizaţie de şomaj ori a unor alte facilităţi grefate pe aceasta 36 . 

Chiar şi în sistemul funcţiei publice, deşi transferul este 

reglementat expres ca un caz de modificare a raportului de serviciu (art. 87 

alin. 2 lit. c din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor 

33 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 27 mai 2011, 

modificată şi completată ulterior. 

34 În sens contrar am afirmat, anterior, că posibilitatea înlocuirii angajatorului ar putea fi 

găsită în reglementarea art. 41 alin. 1 din Codul muncii referitoare la modificarea 

consensuală pe baza unui act secundar (Ana Cioriciu, Consideraţii privind transferul 

personalului, op. cit., pp. 57-59). 

35 A se vedea Dan Ţop, Posibilitatea transferului în cazul persoanelor încadrate prin Contract 

individual de muncă (I), în „Dreptul” nr. 1/2007, p. 92. 

A se vedea în acelaşi sens: Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Regimul juridic al 

raporturilor de muncă în 

reglementarea noului Cod al muncii, Partea a III-a, în „Pandectele române” nr. 5/2003, p. 231; 

Idem, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 231-232. 

36 A se vedea art. 17 alin. 1 lit. a din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor 

pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă (publicată în Monitorul Oficial al 

României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002, modificată şi completată ulterior) 

coroborat cu art. 5 lit. a din Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin 

Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 

nr. 181 din 18.03.2002), modificată şi completată ulterior). 

195 



publici 37 ) se emite un nou act administrativ de numire în funcţia publică 

de către autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia respectivul 

funcţionar ocupă postul prin transfer (art. 56 lit. b din Legea nr. 

188/1999), pe fondul încetării celui anterior 38 . 

Datorită caracterului de excepţie al transferului colectiv, credem că 

acesta ar opera doar prin intermediul a trei acte juridice, după cum vom 

arăta. Nu admitem teoria actului adiţional ca act unic, deoarece, ca şi în cazul 

transferului individual, încă nu există temei legal expres pentru această 

situaţie specială şi nici suport în Hotărârea Guvernului nr. 500/2011. De 

altfel, singura prevedere care se referă la înlocuirea angajatorului cedent cu 

cel cesionar (art. 4 din Legea nr. 67/2006) indică doar efectul operaţiunii 

de transfer, nu şi fundamentarea lui. 

Situarea noastră pe această poziţie nu înseamnă, însă, negarea 

necesităţii ca, de lege ferenda, să existe posibilitatea înregistrării transferului 

de către inspectoratul teritorial de muncă, ca atare (respectiv numai în 

baza Legii nr. 67/2006) 39 . 

Ne întemeiem teoria celor trei acte juridice la transferul colectiv pe 

ideea transmiterii drepturilor şi obligaţiilor cedentului către cesionar ope 

legis 40 , condiţia necesară şi suficientă constituind-o realizarea valabilă a 

însăşi operaţiunii juridice de transfer a întreprinderii, unităţii sau unor părţi 

ale acestora 41 , concomitent cu perfectarea unor noi contracte de muncă 

37 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, 


38 Se specifică în acest sens că transferul face parte din modalităţile de ocupare a altor 

funcţii publice decât cea în care s-a făcut iniţial numirea, pe toată perioada cât 

funcţionarul are această calitate (Alexandru Ţiclea (coordonator), Laura Georgescu, Ana 

Cioriciu Ştefănescu, Barbu Vlad, Dreptul public al muncii, Editura Wolters Kluwer 

România, Bucureşti, 2010, p. 94. 

De asemenea, se subliniază că „modalităţile de ocupare a altor funcţii publice decât cea în 

care s-a făcut iniţial numirea sunt, totodată, cu excepţia redistribuirii, modalităţi de 

modificare a raportului de serviciu” (Ibidem). 

39 Se susţine că „Transferul drepturilor şi obligaţiilor din contractul individual de muncă 

are loc, aşa cum am arătat, ex lege şi, ca urmare, trebuie înregistrat, ca atare, de 

inspectoratul teritorial de muncă (respectiv în baza Legii nr. 67/2006)” (Ion Traian 

Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, op. cit., p. 458). 

40 A se vedea în acest sens: Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, Dreptul social european, 

Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2003, pp. 168-171; Magda Volonciu, 

Transferul colectiv (integral), op. cit., p. 44; Aurelian Gabriel Uluitu, Drepturile salariaţilor în cazul 

transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora, în „Revista română de dreptul 

muncii” nr. 1/2006, nota. 13, p. 31. 

41 Aurelian Gabriel Uluitu, Drepturile salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau 

al unor părţi ale acestora, op. cit., p. 31. 

196 



care să marcheze înlocuirea angajatorului pentru fiecare persoană. Şi, 

pentru că de esenţa 42 transferului colectiv ţine protecţia salariatului, 

acordul său se consideră prezumat, încât nu face obiectul unui al patrulea 

act juridic (ca în cazul transferului individual). Se poate afirma că aparent 

voinţa părţilor este luată de cea a legiuitorului. Dar, aspectul nu trebuie 

înţeles ca o viciere a consimţământului participanţilor la transfer ci ca o 

prefigurare prin lege a acestuia. În susţinerea afirmaţiei, am arătat că trebuie 

avută în vedere o libertate a manifestării consimţământului, însăşi 

libertatea muncii. Nu trebuie transformată o măsură de protecţie care dă 

un drept salariatului într-o obligaţie; în baza art. 12 43 din Legea nr. 

67/2006 este necesară doar informarea salariatului. 

Situaţia poate deveni interesantă totuşi în ipoteza în care salariatul 

nu doreşte să fie transferat – nu doreşte să fie protejat împotriva voinţei 

lui. Problema nu este clară ci, chiar „dificilă” 44 . 

Totuşi, fiind ştiut că transferul este asigurat de plin drept către 

noul angajator, dar, până la momentul realizării efective a acestuia, curge 

termenul de 30 de zile - în care salariatul este informat obligatoriu asupra 

efectelor -, are posibilitatea denunţării contractului faţă de angajatorul ce 

urmează să devină cedent (în interiorul termenului menţionat). Evident, 

dacă opoziţia la transfer intervine după perfectarea lui, aceasta va fi 

opozabilă cesionarului. 

Însă temeiul juridic al manifestării de voinţă, am apreciat că 45 nu se 

poate afla în art. 65 (şi următoarele - similare) ori în ale art. 79 din Codul 

muncii [în urma republicării art. 79 a devenit art. 81], ci în temeiul unor 

norme excepţionale pe care le propunem de lege ferenda a se reglementa. 

Acestea, în considerarea principiului actul secundar urmează soarta actului 

principal, credem că ar trebui, ca şi normele excepţionale de protecţie ce 

În legătură cu transferul întreprinderii, a se vedea pentru alte detalii Costel Gîlcă, 

Reorganizarea întreprinderilor - analiza dispoziţiilor noului Cod al muncii în raport cu legislaţia şi 

jurisprudenţa europeană, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005. 

42 Ana Cioriciu, Consideraţii generale privind complexitatea şi utilitatea actuală a transferului, în 

„Revista română de dreptul muncii”, nr. 1/2007, p. 87. 

43 Potrivit art. 12 din Legea nr. 67/2006, cedentul şi cesionarul vor informa în scris 

reprezentanţii salariaţilor proprii sau, în cazul în care aceştia nu sunt constituiţi ori 

desemnaţi, pe salariaţii proprii, cu cel puţin 30 de zile înainte de data transferului, cu 

privire la: a) data transferului sau data propusă pentru transfer; b) motivele transferului; c) 

consecinţele juridice, economice şi sociale ale transferului pentru salariaţi; d) măsurile 

preconizate cu privire la salariaţi; e) condiţiile de muncă şi de încadrare în muncă. 

44 Magda Volonciu, Transferul colectiv (integral), op. cit., p. 46. 

45 Ana Cioriciu, Consideraţii generale privind complexitatea şi utilitatea actuală a transferului, op. 

cit., pp. 88 - 89. 

197 



reglementează întreagă instituţie juridică a transferul colectiv, să dea 

posibilitatea dreptului la indemnizaţie de şomaj ori a altor facilităţi grefate 

pe aceasta 46 . Ar fi posibilă şi soluţia unei încetări de drept a contractului de 

muncă (pentru că vorbim de un transfer de drept) pe fondul inexistenţei 

angajatorului cedent (art. 56 alin. 1 lit. a din Codul muncii), însă un 

asemenea temei nu ar aduce protecţia la care ne-am referit 47 şi pe care o 

considerăm circumscrisă situaţiei speciale a transferului colectiv. 

Chiar dacă prin instituirea dispoziţiilor excepţionale s-ar crea o 

situaţie mai favorabilă salariaţilor în speţă faţă de a celor aflaţi în situaţii 

apropiate, nu am fi în prezenţa unei discriminări, datorită însăşi 

caracterului excepţional al măsurii în ansamblu. Pertinente interpretări 

doctrinare în acest sens s-au formulat şi în legătură cu păstrarea drepturilor 

salariale a celor transferaţi într-un colectiv care ar beneficia de drepturi la 

un nivel inferior acestuia 48 . 

„În practică, există împrejurări în care salariatul, nemulţumit de 

transfer, poate să refuze să fie transferat la cesionar fiind în drept să 

rămână la cedent. Astfel de împrejurări ar putea fi: 

- existenţa unei clauze în contract prin care s-a stabilit expres că, 

în caz de transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale 

acestora, salariatul va rămâne, în continuare în cadrul cedentului 49 ; 

- existenţa unei clauze de conştiinţă în contract datorită căreia 

salariatul nu ar putea lucra la noul angajator (cesionar).” 50 

3. Observaţii privind unele drepturi specifice sistemului 

asigurărilor de şomaj şi stimulării forţei de muncă în cazul 

transferului 

Analiza celor de mai sus nu urmăreşte simple speculaţii teoretice, 

ci, vom arăta, că are importanţă din perspectiva facilităţilor sistemului de 

şomaj şi stimulării forţei de muncă, inclusiv din perspectiva eludării legii şi, 

în consecinţă, a unui posibil control 51 din partea organelor de stat . 

46 A se vedea art. 17 alin. 1 lit. a din Legea nr. 76/2002 coroborat cu art. 5 lit. a din 

Normele metodologice de aplicare a acesteia. 

47 A se vedea acelaşi art. 17 alin. 1 lit. a din Legea nr. 76/2002 coroborat cu art. 5 lit. a din 

Normele metodologice de aplicare a acesteia. 

48 A se vedea Magda Volonciu, Transferul colectiv (integral), op. cit., p. 47. 

49 A se vedea şi J. Pelissier, A. Supiot, A Jeammaud, Droit du travail, 23-edition. Editura 

Dalloz, Paris, 2006, p. 495. 


51 Legat de un asemenea control, a se vedea, de exemplu, Florin Tudor, Fiscalitate. Metode 

şi tehnici fiscale, op. cit., p. 13. 

198 



În primul rând, respingând teoria actului unic, atât în cazul 

transferului individual cât şi a celui colectiv, admitem încheierea de noi 

contracte de muncă cu noul angajator (cesionar) care ar putea beneficia, 

astfel, de subvenţionarea locurilor de muncă pentru salariaţii vizaţi care (şi 

dacă) dobândesc calitatea de „şomer înregistrat”, „neindemnizat” 52 . 

Practic, o persoană poate fi în aceeaşi zi şomer înregistrat 

neindemnizat/indemnizat şi salariat încadrat cu subvenţionarea locului de 

muncă 53 , aspect care îşi găseşte suportul inclusiv în Hotărârea Guvernului 

nr. 500/2011. 

Soluţia avansată este posibilă doar până la o eventuală 

reglementare expresă a operării transferului în baza unui act unic 

(adiţional), respectiv de drept (ca atare - în baza Legii nr. 67/2006) şi, bine 

sau rău, practica o confirmă. 

Până la urmă, nu este o soluţie logică dacă avem în vedere funcţiile 

social-economice ale transferului – el este conceput pentru prevenirea 

concedierii, încât salariaţii vizaţi nu sunt supuşi riscului şomajului şi nici în 

privinţa angajatorilor nu se poate pune problema stimulării încadrării 

acestora. Este vorba, deci, doar de o lacună legislativă care permite 

asemenea cheltuieli din partea statului chiar într-un moment de criză 

economică. Măcar din această perspectivă s-ar impune, de lege ferenda, 

înlăturarea unor astfel de soluţii. 

Până atunci, categoriile de şomeri pentru care s-ar putea realiza 

subvenţionarea locurilor de muncă 54 în cazul transferului sunt, potrivit 

52 A se vedea Răducan Oprea, Subvenţionarea locurilor de muncă pentru şomerii indemnizaţi sau 

neindemnizaţi şi stimulentele oferite acestora – unele observaţii, în „Revista română de dreptul 

muncii”, nr. 1/2012, pp. 34-35. 

Calităţile de şomer indemnizat şi neindemnizat nu sunt consacrate ca atare de Legea nr. 

76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de 

muncă, însă justificarea utilizării lor am considerat că are în vedere aspecte de ordin 

practic. Actul normativ menţionat face referire doar la calităţile de „şomer” şi „şomer 

înregistrat”. (Ana Ştefănescu, Şomer indemnizat versus şomer neindemnizat la angajarea cu 

subvenţie, pe www.Avocatnet.ro). 

Subsecvent subvenţionării locurilor de muncă, se pot acorda angajatorilor şi alte facilităţi 

(A se vedea pentru detalii, Răducan Oprea, Subvenţionarea locurilor de muncă pentru şomerii 

indemnizaţi sau neindemnizaţi şi stimulentele oferite acestora – unele observaţii, op. cit., pp. 39-40). 

53 A se vedea şi Ana Ştefănescu, Şomer indemnizat versus şomer neindemnizat la angajarea cu 

subvenţie, pe www.Avocatnet.ro 

54 În legătură cu durata şi valoarea subvenţiilor, precum şi în legătură cu obligaţiile 

angajatorilor corelative acordării lor a se vedea Răducan Oprea, Subvenţionarea locurilor de 

muncă pentru şomerii indemnizaţi sau neindemnizaţi şi stimulentele oferite acestora – unele observaţii, 

op. cit., pp. 35-37. 

199 



Legii nr. 76/2002, acele persoane considerate defavorizate în şansa lor de 

a ocupa un loc de muncă, după cum urmează 55 : 

- absolvenţii unor instituţii de învăţământ care nu fac parte din 

rândul persoanelor cu handicap (art. 80 alin. 1); 

- absolvenţii unor instituţii de învăţământ care fac parte din 

rândul persoanelor cu handicap (art. 80 alin. 2); 

- persoanele în vârstă de peste 45 de ani (art. 85 alin. 1); 

- persoanele care sunt părinţi unici susţinători ai familiilor 

monoparentale (art. 85 alin. 1); 

- persoanele cu handicap (art. 85 alin. 2); 

- persoanele care în termen de 3 ani de la data angajării 

îndeplinesc, conform legii, condiţiile pentru a solicita pensia 

anticipată parţială sau de acordare a pensiei pentru limită de 

vârstă, dacă nu se află în această situaţie în momentul angajării cu 

subvenţie (art. 85 alin. 2). 

La aceste categorii, Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi 

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap 56 adaugă şi persoanele 

invalide de gradul III 57 . 

Pentru a putea fi încadraţi cu subvenţii, absolvenţii trebuie să nu 

aibă la data absolvirii studiilor raporturi de muncă sau de serviciu 58 . 

Problema eludării legii s-ar putea pune în situaţia în care prin 

înregistrare, şomerii vizaţi ar putea dobândi şi calitatea de şomer 

indemnizat. Desigur, nu avem în vedere propunerea de lege ferenda 

formulată anterior privind reglementarea protecţionistă în acest sens, ci 

situaţia în care încetarea raportului de muncă s-ar fundamenta pe art. 65 şi 

urm. din Codul muncii, referitoare la concedierea pentru motive care nu 

ţin de persoana salariatului – individuală şi colectivă. În cazul transferului 


56 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 05 februarie 2003, 


57 Art. 77 alin. 2 din Legea nr. 448/2006 stipulează că “în sensul prezentei legi şi numai în 

contextul încadrării în muncă, prin persoană cu handicap se înţelege şi persoana invalidă 

gradul III”. Potrivit art. 84 lit. d) din Legea nr. 448/2006, pentru aceste două categorii de 

persoane angajatorii pot primi o subvenţie de la stat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 

76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de 

muncă, cu modificările şi completările ulterioare”. 

A se vedea în acest sens Ana Ştefănescu, Munca la domiciliu şi telemunca, Editura Universul 

Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 40-41. 

58 A se vedea art. 51 1 alin. 2 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 76/2002. 

200 



colectiv, am arătat că nu ar fi posibilă 59 iar în cazul celui individual, credem 

că s-ar încălca art. 65 alin. 2 din Cod, potrivit căruia desfiinţarea locului de 

muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. 60 Totuşi, 

pentru că la baza transferului stă o convenţie de natură comercială, după 

cum am arătat, situaţia nu ar fi direct sesizabilă de către organele statului. 

În altă ordine de idei, dorim să subliniem că ar fi logic ca transferul 

să aibă şi efectul cesionării unor astfel de drepturi specifice sistemului de 

şomaj şi stimulării forţei de muncă, dacă ele preexistau – avem în vedere 

subvenţionarea locurilor ce muncă şi sumele acordate cu titlu de 

completare a veniturilor salariale (direct salariaţilor vizaţi de transfer). 

Drepturile de mai sus îşi au izvorul în convenţiile încheiate între 

angajatori, respectiv unii salariaţi proveniţi din rândul şomerilor şi agenţia 

teritorială de ocuparea forţei de muncă şi dau naştere la obligaţii 

corelative. În ceea ce ne priveşte, întrucât aceste convenţii sunt grefate pe 

contractele de muncă iniţiale, vor urma şi ele calea cesiunii. 

Ca exemplu, subvenţiile primite în cazul absolvenţilor, vor fi transmise 

noilor angajatori (cesionari) proporţional cu perioadele rămase până la 

împlinirea termenelor iniţiale de acordare, odată cu obligaţia menţinerii 

raportului de muncă, sub sancţiunea restituirii acestora în situaţiile expres 

menţionate de lege. Deci toate termenele cu efect asupra angajatorilor 

cesionari ori salariaţilor transferaţi vor curge atât în perioada desfăşurării 

raporturilor de muncă cu cedentul cât şi cu cesionarul. 

De altfel, în ceea ce priveşte sumele primite cu titlu de completare 

a veniturilor salariale, există prevederi care, referindu-se la situaţia încetării 

raporturilor de muncă, sunt aplicabile şi transferului, în măsura în care este 

respinsă teoria actului unic. Astfel, art. 73 din Legea nr. 76/2002 dispune că 

suma primită cu acest titlu la angajare - 30% din cuantumul indemnizaţiei 

de şomaj pentru perioada la care persoanele ar mai fi avut dreptul - se 

acordă şi în cazul în care le încetează raportul de muncă sau de serviciu la 

primul angajator şi se încadrează la altul. 

59 Pentru observarea faptului că nu este permisă concedierea salariatului ca urmare a 

transferului întreprinderii în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, a se vedea şi 

Ion Traian Ştefănescu, Concedierea salariaţilor pentru motive care nu ţin de persoana lor, 

individuală şi colectivă, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 3/2006, pp. 7- 26. 

60 A nu se înţelege că nu este posibilă „concedierea unor salariaţi în temeiul art. 65 din 

Codul muncii – înainte sau după efectuarea transferului”. Dar este interzisă concedierea 

„întemeiată, ca atare, pe transfer, luat în sine, ca operaţiune juridică” (a se vedea Ion 

Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, op. cit., p. 459). 

201 



References 


Athanasiu, A., Dima, L., (2005) Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 

Athanasiu, A., Moarcăş, C. A., (1999) Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, 

Editura Oscar Print, Bucureşti, 

Beligrădeanu, Ş., (2003) Legislaţia muncii, comentată, vol. XLVII (vol 

1/2003), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 

Beligrădeanu, Ş., Ştefănescu, I. T., (1997) Dicţionar de drept al muncii, Editura 

Lumina Lex, Bucureşti, 

Brehoi, G., (1983) Modificarea contractului de muncă prin transfer, Editura 

Politică, Bucureşti, 

Cantacuzino, M. B., (1998) Elementele dreptului civil, Editura ALL 

Educaţional, Timişoara, 

Georgescu, L., (2011) Dreptul securităţi sociale, Editura Universul Juridic, 

Bucureşti, 

Ghimpu, S., Ţiclea, A., (2001) Dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura All 


Ghimpu, S., Mohanu, Gh., (1977) Garanţii ale stabilităţii în muncă, Editura 

Politică, Bucureşti, 

Gîlcă, C., (2005) Reorganizarea întreprinderilor - analiza dispoziţiilor noului Cod 

al muncii în raport cu legislaţia şi jurisprudenţa europeană, Editura Rosetti, 

Bucureşti, 

Jornescu, C., Zega, T., (1979) Delegarea, detaşarea şi transferul, Editura 

ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 

Pelissier, J., Supiot, A., Jeammaud, A., (2006) Droit du travail, 23-edition. 

Editura Dalloz, Paris, 

Popescu, A., Voiculescu, N., (2003) Dreptul social european, Editura 

Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 

Ştefănescu, A., (2011) Munca la domiciliu şi telemunca, Editura Universul 

Juridic, Bucureşti, 

Ştefănescu, I. T., (2010) Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura 

Universul Juridic, Bucureşti, 

Ştefănescu, I., T., Beligrădeanu, Ş., (2003) Codul muncii, Editura Lumina 


Tudor, F., (2009) Fiscalitate. Metode şi tehnici fiscale, Editura Galaţi University 

Press, Galaţi, 

Ţiclea, A., (2011) Tratat de dreptul muncii, Ediţia a V-a, Editura Universul 


Ţiclea, A., (coordonator), Georgescu, L., Cioriciu Ştefănescu, A., Barbu, 

V., (2010) Dreptul public al muncii, Editura Wolters Kluwer România, 

Bucureşti, 

202 



Ţiclea, A., (2004) Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Rosetti, 

Bucureşti, 

Ţiclea, A., (2003) Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, 

Bucureşti. 

Articole ştiinţifice: 

Beligrădeanu, Ş., (2007) Posibilitatea reglementării transferului în cazul 

persoanelor încadrate prin contract individual de muncă (II), în 

Dreptul nr. 1/2007. 

Cioriciu, A., (2007) Consideraţii generale privind complexitatea şi utilitatea 

actuală a transferului, în Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2007. 

Cioriciu, A., (2006) Consideraţii privind transferul personalului, în Revista 

română de dreptul muncii, nr. 2/2006. 

Oprea, R., (2012) Subvenţionarea locurilor de muncă pentru şomerii 

indemnizaţi sau neindemnizaţi şi stimulentele oferite acestora – 

unele observaţii, în Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2012. 

Ştefănescu, I. T., (2006) Contractul de ucenicie la locul de muncă, în 

Revista de drept commercial, nr. 7-8/2006. 

Ştefănescu, I. T., Beligrădeanu, S., (2003) Prezentare de ansamblu şi 

observaţii critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul, nr. 4/2003. 

Ţiclea, A., (2003) Omisiuni ale Codului muncii, în Revista română de dreptul 

muncii, nr. 4/2003. 

Ţiclea, A., (2003) Acte normative noi – Codul muncii, în Revista română de 

dreptul muncii, nr. 1/2003. 

Ţop, D., (2007) Posibilitatea transferului în cazul persoanelor încadrate 

prin Contract individual de muncă (I), în Dreptul, nr. 1/2007 

Uluitu, A. G., (2006) Drepturile salariaţilor în cazul transferului 

întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora, în Revista 

română de dreptul muncii, nr. 1/2006 

Volonciu, M., (2004) Transferul colectiv (integral), în Revista română de 

dreptul muncii, nr. 2/2004. 

Ştefănescu, A., Şomer indemnizat versus şomer neindemnizat la angajarea 

cu subvenţie, pe www.Avocatnet.ro. 

Ştefănescu, I. T., (2006) Concedierea salariaţilor pentru motive care nu ţin 

de persoana lor, individuală şi colectivă, în Revista română de dreptul 

muncii, nr. 3/2006. 

Acte normative: 

Codul civil. 

Codul muncii. 

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor 

persoanelor cu handicap. 

Legea nr. 67/2006 privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul 

transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora. 

203 



Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea 

ocupării forţei de muncă. 

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată. 

Hotărârea Guvernului nr. 500/2011 privind registrul general de evidenţă a 

salariaţilor. 

204 


Regarding the Importance of Internal Regulations as 

Specific Source of the Labor Law 

[Despre importanţa regulamentului intern ca izvor de drept 

specific dreptului muncii] 

Răducan OPREA 1 

Abstract 

The employer has the prerogative to establish the rules of operation of the unit 

through its internal regulations, but its drawing is also an obligation, its non-fulfillment 

is subject to indirect sanctions. 

The internal regulations may be subject to collective bargaining only if the 

employer wishes to derogate in favor of the employees. 

Through its regulations, mainly, problems of disciplinary order are correctly set, 

according to the labor legislation, but it has a much wider area. 

Regarding “the specific rules of the labor discipline in the unit, to the different 

legal solutions in the literature, we rally to the rigors of the legislative technique 

concerning “the area of the proposed solutions” in any law and provision. The drawing 

up the internal document of the employer – the internal regulations- should have such 

rules as a model. 

Keywords: 

internal regulations, labor discipline, sanction, disciplinary offense, legislative 

technique. 

1 Ph.D. Professor, Faculty of Legal, Social and Political Science, „Dunărea de Jos” 

University Galaţi, Email Address: raducan.oprea@ugal.ro 

205 



1.Regulamentul intern – drept şi obligaţie pentru angajator 

Angajatorul dispune de prerogativa stabilirii regulilor de 

desfăşurare a activităţii în unitate prin intermediul regulamentului intern, 

dar întocmirea acestuia este şi o obligaţie prevăzută de art. 246 din Codul 

muncii 2 : “Întocmirea regulamentului intern la nivelul fiecărui angajator se 

realizează în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului 

cod” (alin. 1). În cazul angajatorilor înfiinţaţi după intrarea în vigoare a 

prezentului cod, termenul de 60 de zile prevăzut la alin. (1) începe să curgă 

de la data dobândirii personalităţii juridice” (alin. 2). 

Se observă că, deşi Codul muncii prevede numai obligativitatea 

înfiinţării lui, nu dispune însă o anumită sancţiune pentru nerespectarea 

îndeplinirii obligaţiei de înfiinţare. Însă, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 

108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii 3 , aceasta, 

controlează modul în care sunt respectate prevederile referitoare la relaţiile 

de muncă. În temeiul art. 19 alin. 1 lit. h) din legea menţionată inspectorii 

de muncă au dreptul să dispună măsuri atunci când angajatorii nu îşi 

indeplinesc obligaţiile legale. Conform art. 21 din aceeaşi lege, refuzul unui 

angajator, persoană fizică sau juridică, de a aduce la îndeplinire măsurile 

obligatorii dispuse de inspectorul de muncă, la termenele stabilite de 

acesta, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 6 şi art. 19 din lege, 

constituie contraventie şi se sanctioneaza cu amendaă de la 3000 lei la 

10000 lei. În consecinţă, şi nerespectarea măsurii dispuse angajatorului de 

a înfiinţa regulamentul intern poate fi sancţionată contravenţional aşa cum 

am arătat mai sus. 4 

2. Natura juridică a regulamentului intern 

Prin intermediul regulamentului intern, angajatorul stabileşte 

normele de conduită obligatorii pentru salariaţi. Acestea au un caracter 

permanent şi general în ceea ce priveşte aplicabilitatea lor, prezentând 

caracteristicile unor reguli de drept 5 pentru: toţi salariaţii unităţii, cei 

delegaţi sau detaşaţi, ucenicii, elevii şi studenţii care desfăşoară activităţi 

specifice în cadrul unităţii respective. 

2 Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 

I, nr. 345 din 18 mai 2011. 

3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 10 octombrie 2002. 

4 A se vedea în acest sens, Ionel Petrea, Ana Cioriciu Ştefănescu, Regulamentul intern - 

reglementare şi sancţiune, pe www.Avocatnet.ro 

5 Ovidiu Ţinca, Observaţii de ansamblu şi critice cu privire la regulamentul intern, în „Dreptul” nr. 

11/2009, p. 75 

206 


REGARDING THE IMPORTANCE OF INTERNAL REGULATIONS …. 

Astfel că acest act unilateral (de dispoziţie) al angajatorului (art. 

241), ce îşi are sursa în dreptul său de direcţionare şi de organizare a 

activităţii salariaţilor (art. 40 alin. 1 lit. a), constituie izvor specific al 

dreptului muncii, având un rol 6 de seamă pentru activitatea lui angajator. 

3. Consultarea salariaţilor la întocmirea regulamentului 

intern 

Faptul că întocmirea regulamentului intern are loc “cu consultarea 

sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz” (art. 241) nu 

trebuie să ducă la concluzia că angajatorul este legat de conţinutul acestui 

aviz. Acesta are doar un caracter consultativ, nu conform. Esenţială este 

doar respectarea procedurii de consultare. 

Nerespectarea dispoziţiei invocate are, deci, ca rezultat lipsirea 

regulamentului intern de forţa juridică legală 7 . 

4. Posibilitatea negocierii regulamentului intern şi riscurile 

negocierii 

În doctrina juridică 8 s-a susţinut opinia, potrivit căreia, legal, 

regulamentul intern nu poate fi produsul negocierii colective 9 . 

Pe de altă parte s-a apreciat 10 că, fiind în zona dreptului privat, 

“nimic nu se opune” 11 ca angajatorul, din raţiuni manageriale, să renunţe, 

total sau parţial, la dreptul său de a întocmi regulamentul intern (numai cu 

consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor) şi să negocieze 

(total sau parţial) conţinutul acestui regulament. “Este, în fond, o opţiune 

în favoarea salariaţilor care - neexistând o interdicţie legală expresă - nu ar 

trebui respinsă” 12 . “În practică, relativ frecvent, regulamentul intern se 

pune de acord (se negociază) cu sindicatul ori cu reprezentanţii salariaţilor, 

constituind una dintre anexele contractului colectiv de muncă”. 13 

În ceea ce ne priveşte, în măsura în care angajatorul doreşte, poate 

să îl supună negocierii regulamentul intern, dar nu poate fi obligat în acest 

6 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, 

Bucureşti, 2011, p. 50. 

7 Ovidiu Ţinca, Observaţii de ansamblu şi critice cu privire la regulamentul intern, op. cit., p. 76. 

8 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit, p. 448. 

9 În sens contrar este, Tribunalul Argeş, secţia civilă, sent. civ. nr. 351/CM/2008. 

10 Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, op. cit., p. 56. 

11 A se vedea şi Brînduşa Vartolomei, Dreptul muncii pentru învăţământul economic, Editura 

Economică, Bucureşti, 2009. p. 26. 



207 



sens şi nici nu este recomandabil, mai ales din persectiva stabilirii în 

conţinutul său a unor drepturi – ceea ce a a fost supus negocierii, va trebui 

modificat sau înlăturat în acelaşi mod. 

5. Importanţa regulamentului intern 

Importanţa regulamentului intern, ca izvor de drept, rezultă din 

însăşi prevederile ce îi reglementează conţinutul. Astfel, art. 242 din Codul 

muncii, stipulează că el trebuie să cuprindă „cel puţin următoarele 

categorii de dispoziţii: 

a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul 

unităţii; 

b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al 

înlăturării oricărei forme de încălcare a demnităţii; 

c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor; 

d) procedura de soluţionare a cererilor sau a reclamaţiilor 

individuale ale salariaţilor; 

e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate; 

f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile; 

g) reguli referitoare la procedura disciplinară; 

h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale 

specifice; 

i) criteriile şi procedurile de evaluare profesională a salariaţilor.” 

Desigur că regulamentul poate să conţină şi alte dispoziţii decât 

cele enumerate mai sus, pentru că vorbim de un conţinut minimal (“cel 

puţin”). 

Chiar din Codul muncii rezultă că alternativ - fie prin contractul 

individual de muncă, fie prin contractul colectiv de muncă sau fie prin 

regulamentul intern - se negociază ori se stabilesc 14 : 

a) condiţiile în care salariaţii urmează să respecte clauza de 

confidenţialitate (art. 26 alin. 1); 

b) drepturile şi obligaţiile părţilor care pot exista pe durata 

suspendării contractului individual de muncă, exclusiv prestarea muncii şi 

plata drepturilor de natură salarială (art. 49 alin. 3); 

c) data la care se plăteşte salariul (art. 166 alin. 1). 

Pentru că în regulamentul intern trebuie să se stabilească 

„modalităţi de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice”, 

14 Răducan Oprea, Ana Ştefănescu, Consideraţii privind conţinutul contractului individual de 

muncă, în “Revista română de dreptul muncii” nr. 7/2011, p. 17. 

208 



s-a propus 15 , de exemplu, relativ la formele moderne de prestare a muncii 

la distanţă (munca la domiciliu şi telemunca), să se aibă în vedere 

următoarele reguli ce ar putea face obiectul conţinutului „regulamentului 

intern: 

- reguli privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească 

locuinţa salariatului pentru a fi considerată compatibilă cu munca 

la domiciliu; 

- reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă la 

domiciliul salariaţilor (inclusiv cu privire la protecţia maternităţii) 

şi modalitatea în care se va efectua controlul angajatorului şi a 

organelor competente în acest sens; 

- reguli privind modul în care se vor asigura utilajele, materiile 

prime, materialele etc. necesare desfăşurării activităţii (dacă vor fi 

asigurate de: angajator; salariat pe cheltuiala angajatorului; salariat 

pe cheltuiala sa cu acordarea unor compensaţii sau drepturi 

salariale suplimentare); 

- reguli privind măsurile de siguranţă ce se pot lua cu privire la 

bunurile necesare exercitării activităţii, dacă acestea sunt asigurate 

de către angajator; 

- reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al 

înlăturării oricărei forme de încălcare a demnităţii salariaţilor; 

- reguli privind procedura internă de soluţionare a cererilor sau 

reclamaţiilor individuale ale salariaţilor cu munca la domiciliu; 

- reguli privind durata şi frecvenţa prezenţei salariaţilor la sediul 

angajatorului, dacă este cazul; 

- reguli privind modul în care se va asigura comunicarea cu 

salariaţii, în cazul în care aceasta ar presupune, în afara poştei 

tradiţionale, utilizarea telefonului şi a poştei electronice etc.; 

- reguli privind obligaţia de revenire a salariaţilor la sediul în 

situaţiile în care se defectează utilajele sau aparatura necesară 

desfăşurării activităţii; 

- reguli privind răspunderea patrimonială, în special cu privire la 

bunurile necesare exercitării activităţii, în cazul în care acestea 

sunt asigurate de către angajator; 

- abaterile disciplinare specifice muncii la domiciliu şi sancţiunile 

aplicabile; 

15 Ana Ştefănescu, Munca la domiciliu şi telemunca – drept intern şi comparat, Editura Universul 

Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 249-250. 

209 



- procedura disciplinară, de exemplu: modalitatea în care se va 

realiza convocarea salariaţilor la cercetarea disciplinară şi timpul 

necesar deplasării în acest scop; locul unde se va realiza efectiv 

cercetarea disciplinară (este normal ca aceasta să se desfăşoare la 

sediul angajatorului); 

- reguli privind exercitarea concretă a drepturilor şi obligaţiilor 

părţilor (de exemplu: întreruperea concediului de odihnă din 

iniţiativa angajatorului, efectuarea muncii suplimentare); 

- termenul în care un salariat poate reveni la sediu reluând 

contractul individual de muncă „standard” avut, după ce a 

notificat angajatorului că nu mai poate continua munca la 

domiciliu”. 

6. Limitarea dreptului de stabilire a conţinutului 

regulamentului intern 

În ansamblu, dreptul angajatorului de a stabili conţinutul 

regulamentului intern este limitat de 16 : 

- interdicţia de a se stabili reguli care nu au legătură cu raporturile 

de muncă; 

- dispoziţiile legislaţiei muncii şi ale contractului colectiv de muncă 

aplicabil; 

- “cerinţa de a nu se prescrie constrângeri nejustificate pentru 

salariaţi. Altfel spus, este admisibilă, chiar se impune stabilirea 

unor norme de conduită pentru salariaţi şi pentru angajator, dar 

fără a se încălca drepturile/libertăţile individuale şi colective”. 

Nu pot fi prevăzute alte sancţiuni disciplinare decât cele stabilite în 

Codul muncii (art. 248 alin. 1) sau în statutele profesionale aprobate prin 

lege specială (art. 248 alin. 2). 

7. Observaţii privind criteriile şi procedurile de evaluare 

profesională a salariaţilor 

În ceea ce priveşte criteriile şi procedurile de evaluare profesională 

a salariaţilor, am arătat 17 că sunt referite de art. 17 alin. 3 lit. e 18 atunci 

când le reglementează printre elementele de conţinut ale obligaţiei de 


17 Răducan Oprea, Ana Ştefănescu, Consideraţii privind conţinutul contractului individual de 

muncă, op. cit., p. 28-29. 

18 Art. 17 alin. 3 lit. e din Codul munciise referă la “criteriile de evaluare a activităţii 

profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului”. 

210 



informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului, 

considerată a fi îndeplinită de către angajator la momentul semnării 

contractului individual de muncă sau a actului adiţional, după caz (art. 17 

alin. 2). Pentru că stabilirea obiectivelor de performanţă individuală, 

precum şi a criteriilor de evaluare a realizării acestora ţin de prerogativa 

exclusivă a angajatorului (art. 40 alin. 1 lit. f), ca şi întocmirea 

regulamentului intern, „rezultă, deci, că trebuie să aibă loc doar 

transpunerea lor în contractul individual de muncă încheiat cu fiecare 

salariat, fără a avea loc o negociere individuală, raţiunea fiind aceea a 

asigurării informării cu privire la astfel de elemente deosebit de 

importante”. 

8. Observaţii critice privind drepturile şi obligaţiile 

angajatorului şi ale salariaţilor 

Ceea ce este esenţial şi strict necesar de inserat în regulamentul 

intern este determinarea (indicarea) unor drepturi şi obligaţii specifice (ale 

salariaţilor şi angajatorului), care fie că figurează în art. 39-40 din Codul 

muncii, dar, faţă de caracterul general al acestor texte, se impun o serie de 

concretizări, completări etc., generate de particularităţile unităţii, politica 

managerială a angajatorului etc., fie că nu sunt indicate art. 39-40, însă, 

pentru identitate de raţiune, este necesară, includerea lor în regulamentul 

intern. 19 9. Observaţii privind regulile ce vizează respectarea 

principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de 

încălcare a demnităţii 

În stabilirea acestor regului trebuie avute în vedere prevederile art. 

5 din Cocul muncii, ale Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind 

prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare 20 , precum şi 

ale Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi 21 . 

În acest sens menţionăm că, de exemplu, conform art. 46 alin. 1 

coroborat cu art. 12 din ultimul act normativ constituie contravenţie şi se 

sancţionează cu amendă contravenţională de la 1.500 lei la 15.000 lei, nu 

numai neîndeplinirea de către angajator a obligaţiei de a prevedea în 

19 A se vedea, Şerban Beligrădeanu, Efectele refuzului nejustificat al salariatului de a se prezenta 

la cercetarea disciplinară prealabilă (II), în „Dreptul” nr. 8/2005, pp. 132-133. 

20 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 08.02.2007, 


21 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 01.03.2007, 


211 



regulamentele interne ale unităţilor interzicerea hărţuirii şi a hărţuirii 

sexuale la locul de muncă, ci şi a unor sancţiuni disciplinare, în condiţiile 

prevăzute de lege, pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a 

altor angajaţi prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate, 

de umilire sau ofensatoare, prin acţiuni de discriminare aşa cum sunt ele 

definite prin lege. 

Recomandăm să se acorde atenţie deosebită şi aspectelor care ţin 

de hărţuirea morală la locul de muncă, demnitatea în muncă, viaţa privată 

a salariatului 22 . 

De asemenea, suntem de acord cu opinia 23 potrivit căreia “în 

materie de salarizare, existenţa unor situaţii similare sau comparabile 

trebuie analizată în raport de atribuţiile de serviciu ale diferitelor categorii 

de personal, care sunt diferenţiate atât din punctul de vedere al funcţiei, 

cât şi din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea, cu 

incidenţă în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru ocuparea unei 

anumite funcţii, conţinutul concret al atribuţiilor de serviciu şi 

complexitatea acestora”. Se arată, în continuare că “două fişe de post 

identice ca şi atribuţii, respectiv ca şi condiţii de încadrare (nivel de 

calificare, specializări, abilităţi, vechime în muncă şi în specialitate, condiţii 

de muncă) nu justifică salariul diferenţiat, indiferent de sex. Invocarea 

principiului negocierii salariului şi a principiului confidenţialităţii acestuia 

ar fi înlăturată tocmai de dovada acestor fişe de post, prin care s-ar 

constata în mod neîndoielnic încălcarea principiului egalităţii de tratament 

în domeniul salarizării, cu precizarea că sarcina probei în conflictele de 

muncă revine angajatorului”. 

Criteriile de acordare a salariului trebuie să fie legate, indiferent de 

sex, doar de cantitatea şi calitatea prestării muncii. În acest sens dispune 

art. 159 alin. 1 Codul muncii: ”Salariul reprezintă contraprestaţia muncii 

depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”. 

Relevant în acest sens este sublinierea că 24 principiul „la muncă 

egală, salariu egal” este o expresie a principiului egalităţii de tratament şi 

interzicerii discriminării şi are două componente: 

- Principiul enunţat ca atare, expres şi generic, de art. 1 alin. 2 lit. i) din 

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000: „Principiul egalităţii între 

cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în 

22 A se vedea şi Costel Gîlcă, Hărţuirea morală la locul de muncă, în “Revista romana de 

dreptul muncii” nr. 2/2005, p. 101-106. 

23 Laura Georgescu, Ana Cioriciu Ştefănescu, Consideraţii privind principiul „la muncă egală, 

salariu egal”, în Revista română de dreptul muncii nr. 3/2010, p. 39. 


212 



special în exercitarea următoarelor drepturi: (…) dreptul la … la 

un salariu egal pentru muncă egală”; 

- Principiul „la muncă egală, salariu egal, fără nicio discriminare”, enunţat 

expres în art. 154 alin. (3) din Codul muncii care dispune că „La 

stabilirea şi la acordarea salariului este interzisă orice discriminare 

pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, 

apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, 

origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, 

apartenenţă ori activitate sindicală” şi particularizat de principiul 

„la muncă egală, salariu egal între femei şi bărbaţi” enunţat în art. 

7 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse 

şi de tratament între femei şi bărbaţi: Prin egalitatea de şanse şi de 

tratament între femei şi bărbaţi în relaţiile de muncă se înţelege 

accesul nediscriminatoriu la:(…) venituri egale pentru muncă de valoare 

egală. 

„Între prima şi cea de-a doua componentă există o relaţie genspecie, 

în sensul că interdicţia generală de a diferenţia salariului pentru 

munca de valoare egală cuprinde şi interdicţia specifică. Aceasta din urmă 

fiind cea mai cunoscută şi dezbătută în doctrină şi practică, nu trebuie să 

conducă la concluzia că se poate stabili salariul diferenţiat pentru muncă 

de valoare egală între persoane de acelaşi sex, aceeaşi orientare sexuală, 

aceleaşi caracteristici genetice etc.” 25 

10. Observaţii privind problemele de ordin disciplinar 

Se arată că 26 “din analiza ansamblului normelor legale în această 

materie rezultă că regulamentul intern este un izvor specific al dreptului 

muncii care reglementează în mod concret, baza legislaţiei muncii, în 

principal, problemele de ordin disciplinar din cadrul unităţii respective. Nu 

este vorba de a se înţelege că se pot stabili obligaţii şi reguli referitoare 

exclusiv la îndeplinirea propriu-zisă a obligaţiilor de serviciu. O astfel de 

accepţie - a disciplinei muncii ar contraveni drepturilor angajatorului şi ar 

fi, socialmente, nocivă. În fond, sunt necesare şi se pot prescrie reguli 

pentru îndeplinirea obiectului de activitate al unităţii, pentru a asigura 

relaţii normale între membrii colectivului de salariaţi, pentru a se instaura 

şi menţine o ordine disciplinară firească.” 

În ceea ce priveşte înscrierea în regulament a unor „reguli concrete 

privind disciplina muncii în unitate”, aceasta presupune elaborarea unor 



213 



norme disciplinare care să dezvolte (să concretizeze ori să particularizeze), 

în mod amănunţit, dispoziţia de principiu 27 a art. 247 alin. 2 din Codul 

muncii, conform căreia, abaterea disciplinară presupune că salariatul a 

încălcat, cu vinovăţie, „normele legale, regulamentul intern, contractul 

individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil” 28 . 

Aceste abateri nu sunt enumerate în Codul muncii. Dar, în temeiul 

art. 242 lit. f din Codul muncii, este obligatoriu ca regulamentul intern să 

cuprindă „abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile”. „O categorie de 

asemenea abateri, o constituie, se înţelege, abaterile grave” 29 . „Angajatorul 

va putea califica, prin regulament intern unele abateri ca fiind grave sau 

foarte grave” 30 . 

„În cazul în care, ca excepţie, actele normative enumeră exhaustiv 

abaterile disciplinare pentru anumite categorii de salariaţi 31 - fapta sau 

faptele imputabile salariaţilor trebuie să se încadreze în respectiva 

enumerare legală spre a se putea aplica concedierea disciplinară. La fel, 

este posibil ca o astfel de enumerare exhaustivă să se fi stabilit de către 

angajator prin regulamentul intern” 32 . 

În ceea ce ne priveşte, ne raliem recomandării 33 ca în stabilirea 

abaterilor disciplinare să se ia în considerare, pe lângă enumerarea 

concretă a faptelor cu acest caracter, şi „formulări sintetice sau formulăricadru 

de principiu”, cum ar fi “încălcarea cu vinovăţie a oricăror altor 

prevederi din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul 

colectiv de muncă aplicabil”. Ideea are la bază chiar prevederile art. 247 

alin. 2 din Codul muncii care, reglementând definiţia abaterii disciplinare 34 , 

27 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit, p. 449. 

28 De exemplu, în regulamentul intern poate exista o normă de trimitere la obligativitatea 

respectării procedurilor şi politicilor grupului din care face parte acel angajator, 

nerespectarea acelei obligaţii constituind abatere disciplinară (Curtea de Apel Bucureşti, 

Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec. 

38/R/2008, în Lucia Uţă, Florentina Rotaru şi Simona Cristescu, Contractul individual de 

muncă. Încheiere. Executare. Modificare. Suspendare. Practică judiciară, Editura Hamangiu, 

Bucureşti, 2009, p. 100-104). 



31 A se vedea, de exemplu art. 77 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul 

funcţionarilor publici (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 

29 mai 2007, modificată şi completată ulterior). 

32 Ion Traian Stefanescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii, op. cit., p. 399. 

33 A se vedea Ana Cioriciu Ştefănescu, Cercetarea abaterii disciplinare. Individualizarea şi 

aplicarea sancţiunii, pe www.Avocatnet.ro. 

34 Potrivit art. 247 alin. 2 din Codul muncii “Abaterea disciplinară este o faptă în legătură 

cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către 

214 



conţin o astfel de formulare, aplicabilă oricăror situaţii posibile. S-ar face o 

aplicare corespunzătoare a art. 24 35 din Legea nr. 24/2000 privind 

36 

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative . 

În fond şi elaborarea actului intern al angajatorului – regulamentul 

intern - , ar trebui să aibă ca model asemenea norme. 

Cu privire la „regulile referitoare la procedura disciplinară”, “este 

necesar de a se dezvolte prevederile generice ale art. 251 alin. 2 din Codul 

muncii, precizându-se, în amănunt, modul cum urmează exact să se 

«realizeze cercetarea» disciplinară prealabilă, cine este «persoana 

împuternicită să o efectueze», în ce termen, cum trebuie elaborat raportul 

final care să cuprindă concluziile cercetării întreprinse” 37 . 

În esenţă procedura cercetării disciplinare “constă în: 

a) audierea persoanei care a formulat sesizarea şi a salariatului a 

cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, a altor persoane care pot 

oferi informaţii cu privire la soluţionarea cazului sau a persoanelor 

desemnate să efectueze cercetarea disciplinară; 

b) administrarea probelor propuse de părţi, precum şi, dacă este 

cazul, a celor solicitate de persoana de comisia însărcinată cu efectuarea 

cercetării; 

c) dezbaterea cazului. 

Paşii necesari efectuării cercetării disciplinare sunt: 

a) referatul de sancţionare; 

b) decizia (dispoziţia, ordinul) de numire a comisiei însărcinate cu 

efectuarea cercetării; 

c) convocarea autorului faptei la efectuarea cercetării disciplinare; 

d) ascultarea salariatului; 

e) întocmirea raportului efectuării cercetării disciplinare; 

salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul 

individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile 

legale ale conducătorilor ierarhici”. 

35 Potrivit art. 24 din Legea nr. 24/2000, “Soluţiile legislative preconizate prin proiectul 

de act normativ trebuie să acopere întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă 

obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele legislative” (alin. 1). “Pentru ca 

soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot 

ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie enumerarea situaţiilor 

avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile 

oricăror situaţii posibile” (alin. 2). 

36 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, 



215 



f) emiterea deciziei de sancţionare.” 38 

În legătură cu sancţiunile disciplinare, se opinează că 39 angajatorul 

are latitudinea de a preciza ce sancţiune este aplicabilă în cazul săvârşirii 

unei anumite abateri disciplinare, urmând atunci când este cazul, în 

concret, să individualizeze sancţiunea ce o aplică pe baza criteriilor 

prevăzute de lege. Se susţine chiar că 40 , în măsura în care angajatorul a 

definit, în cadrul regulamentului intern, care sunt abaterile şi sancţiunile 

aplicabile, judecătorul nu poate schimba sancţiunea aplicată de angajator, 

putând analiza numai dacă fapta a fost sau nu săvârşită. 

11. Observaţii privind procedura de soluţionare a cererilor 

sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor 

Cu privire la procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor 

individuale ale salariaţilor, s-a arătat 41 că cel mai adesea, în regulamentul 

intern sunt reglementate detaliat: 

- organul căruia i se pot adresa plângeri, contestaţii sau solicitări 

de către salariaţi; 

- procedura după care acestea vor fi soluţionate; 

- căile de atac a hotărârii acestor organe, la diferite nivele ierarhice, 

corespunzătoare structurii interne a unităţii. 

În ceea ce priveşte utilitatea unei astfel de proceduri se opinează 

că 42 ea nu va putea lipsi salariaţii de accesul la justiţie, dar va putea elimina 

sau limita stările de tensiune în colectiv. 

Astfel, în regulamentul intern se va putea prevedea procedura de 

soluţionare nu numai a „conflictelor de muncă”, ci şi a altor stări de 

tensiune din cadrul organizaţiei, declanşate 43 : 

- între salariaţi aflaţi pe poziţii ierarhice similare, care activează în 

acelaşi compartiment de lucru; 

38 A se vedea, pentru detalii, Ana Cioriciu Ştefănescu, Cercetarea abaterii disciplinare, pe 

www. Avocatnet.ro 

39 A se vedea Şerban Beligrădeanu, Inadmisibilitatea obstaculării dreptului instanţelor judecătoreşti 

de înlocuire a sancţiunii disciplinare, aplicată de angajator salariatului, cu o alta mai uşoară prin 

dispoziţii înscrise în regulamentul intern, în „Dreptul” nr. 4/2007, pp. 115-126. 

40 Ada Postolache, Regulamentul intern şi limita judecătorului în calificarea abaterii disciplinare, în 

„Revista română de dreptul muncii” nr. 4/2006, p. 106-107. 

41 Raluca Dimitriu, Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă. Comentarii explicaţii, Editura 

C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 22. 



216 



- între salariaţi care prestează activitate în compartimente de lucru 

diferite; 

- între salariaţi aflaţi în raport de subordonare (de exemplu, între 

muncitor şi maistru; între contabil şi contabilul şef etc.). 

Dacă cererile sau reclamaţiile salariaţilor vizează însuşi conţinutul 

regulamentului intern, în sensul că se consideră că prin acesta li se încalcă 

un drept, ei se poate adresa angajatorului, făcând dovada acestei încălcări, 

solicitând modificarea dispoziţiei respective (art. 245 alin. 1). Nemulţumit 

de răspunsul primit, el se poate adresa instanţelor judecătoreşti, în termen 

de 30 de zile de la data comunicării de către angajator a modului de 

soluţionare a sesizării formulate (art. 245 alin. 2). 

În acest sens, regulamentul intern ar trebui să prevadă 44 : 

- obligaţia angajatorului de a informa salariaţii cu privire la 

conţinutul regulamentului intern; 

- modalităţile de îndeplinire a acestei obligaţii; 

- dreptul salariaţilor de a sesiza angajatorul cu privire la încălcarea 

unor drepturi prin regulamentul intern; 

- termenul în care salariaţii pot contesta angajatorului dispoziţii 

cuprinse în regulamentul intern; 

- persoana sau organul căruia i se va adresa contestaţia; 

- forma contestaţiei (scrisă, cu menţionarea expresă a dispoziţiei 

contestate, a motivelor contestării, a drepturilor considerate 

încălcate prin dispoziţia respectivă din regulamentul intern); 

- termenul de soluţionare şi comunicare a contestaţiei; 

- dreptul salariatului de a sesiza instanţa judecătorească, în termen 

de 30 de zile de la data comunicării modului de soluţionare a 

contestaţiei. 

Se consideră 45 , că textul respectiv, referindu-se la posibilitatea 

salariatului de a-l sesiza pe angajator iar nu la o obligaţie a sa, permite 

acestuia să se adreseze şi direct instanţei competente, art. 21 din 

Constituţie garantând accesul liber la justiţie. Soluţia este apreciată ca 

justificată 46 . 


45 Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Codul muncii prezentare de ansamblu. Analiza 

textelor esenţiale. Textul integral, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 100; Idem, Prezentare 

de ansamblu şi observaţii critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul” nr. 4/2003, p. 67; 

Şerban Beligrădeanu, Legislaţia muncii comentată, vol. XLVII (vol. 1/2003), Editura Lumina 

Lex, Bucureşti, 2003, p. 127. 


217 



Dacă salariatul a luat cunoştinţă de prevederile regulamentului şi 

nu a avut obiecţii, acestea dobândesc un caracter imperativ, iar respectarea 

lor este obligatorie 47 . 

References 


Beligrădeanu, Ş., (2003) Legislaţia muncii comentată, vol. XLVII (vol. 

1/2003), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 

Brînduşa, V., (2009) Dreptul muncii pentru învăţământul economic, Editura 

Economică, Bucureşti, 

Dimitriu, R., (2007) Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă. Comentarii 

explicaţii, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 

Ştefănescu, A., (2011) Munca la domiciliu şi telemunca, Editura Universul 


Ştefănescu, I. T., (2010) Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura 


Ştefănescu, I. T., Beligrădeanu, Ş., (2003) Codul muncii prezentare de ansamblu. 

Analiza textelor esenţiale. Textul integral, Editura Lumina Lex, 

Bucureşti, 

Ţiclea, A., (2011) Tratat de dreptul muncii, Ediţia a V-a, Editura Universul 


Uţă, L., Rotaru, F., Cristescu, S., (2009) Contractul individual de muncă. 

Încheiere. Executare. Modificare. Suspendare. Practică judiciară, Editura 

Hamangiu, Bucureşti. 


Beligrădeanu, Ş., (2007) Inadmisibilitatea obstaculării dreptului instanţelor 

judecătoreşti de înlocuire a sancţiunii disciplinare, aplicată de 

angajator salariatului, cu o alta mai uşoară prin dispoziţii înscrise în 

regulamentul intern, în Dreptul, nr. 4/2007. 

Beligrădeanu, Ş., (2005) Efectele refuzului nejustificat al salariatului de a se 

prezenta la cercetarea disciplinară prealabilă (II), în Dreptul, nr. 

8/2005. 

Gîlcă, C., (2005) Hărţuirea morală la locul de muncă, în Revista romana de 

dreptul muncii, nr. 2/2005 

Georgescu, L., Cioriciu Ştefănescu, A., (2010) Consideraţii privind 

principiul „la muncă egală, salariu egal, în Revista română de dreptul 

muncii nr. 3/2010. 

47 Ada Postolache, Regulamentul intern şi limita judecătorului în calificarea abaterii disciplinare, op. 

cit., p. 105. 

218 



Oprea, R., Ştefănescu, A., (2011) Consideraţii privind conţinutul 

contractului individual de muncă, în Revista română de dreptul muncii, 

nr. 7/2011. 

Petrea, I., Cioriciu Ştefănescu, A., Regulamentul intern - reglementare şi 

sancţiune, pe www.Avocatnet.ro 

Postolache, A., (2006) Regulamentul intern şi limita judecătorului în 

calificarea abaterii disciplinare, în Revista română de dreptul muncii, nr. 

4/2006. 

Ştefănescu, I. T., Beligrădeanu, S., (2003) Prezentare de ansamblu şi 

observaţii critice asupra noului Cod al muncii, în Dreptul, nr. 4/2003. 

Cioriciu Ştefănescu, A., Cercetarea abaterii disciplinare. Individualizarea şi 

aplicarea sancţiunii, pe www.Avocatnet.ro. 

Cioriciu Ştefănescu, A., Cercetarea abaterii disciplinare, pe www. 

Avocatnet.ro 

Ţinca, O., (2009) Observaţii de ansamblu şi critice cu privire la 

regulamentul intern, în Dreptul, nr. 11/2009. 


Codul muncii. 

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, 

republicată. 

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea 

actelor normative, republicată. 

Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, 

republicată. 

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea 

tuturor formelor de discriminare, republicată. 

219 



III. Public Law 



Reflections on a Particular Type of Offence 

[Reflecţii terminologice cu privire la o categorie specială de 

infracţiuni ] 

Ion IFRIM 1 

Abstract 

In the special part of the criminal code in force for crimes against the person, 

there is a separate category of offences (chapter III) "Crime relating to sex life." All in 

the new criminal code for crimes against the person listed as a separate category crimes 

against sexual freedom and integrity (the head. III). We do not intend to adâncim now 

these research highlighting the objective need of social protection that your sex life is to 

point out the ways in which our criminal law and other legislation like this health care. 

What concerns us is the basic terminology used in the context of this process of social 

value to which we refer. 

Keywords: 

sexual relations, intercourse and intercourse acts of sexual perversion. 

1 Ph.D, Research „Andrei Rădulescu” Institute of Law, Romanian Academy, Romania, 

Email Address: ionut_ifrim24@yahoo.com 

223 



1. În partea specială a codului penal în vigoare printre infracţiunile 

contra persoanei există o categorie aparte de infracţiuni (capitolul III) 

denumită „Infracţiunea privitoare la viaţa sexuală”. În noul cod penal 

tot printre infracţiunile contra persoanei figurează ca o categorie distinctă 

Infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale (cap. VIII). 

Nu ne propunem să adâncim acum această problematică şi a 

sublinia necesitatea obiectivă a ocrotirii acestei valori sociale care este viaţa 

sexuală şi nici să relevăm modalităţile prin care se realizează, de legea 

noastră penală ca şi de alte legislaţii, această ocrotire . Ceea ce ne preocupă 

este terminologia de bază folosită în cadrul acestui proces de ocrotire a 

valorii sociale la care ne referim . 

2. După cum se ştie în doctrina penală 2 , în legătură cu infracţiunile 

la viaţa sexuală se face distincţie între viaţa sexuală, relaţii sexuale, 

raport sexual, act sexual şi acte de perversiune sexuală; diferenţieri 

care prezintă un interes major pentru înţelegerea corectă a conţinutului 

acestor noţiuni în raport cu alte concepte cu care adesea s-ar putea 

confunda. 

3. În lucrările autorilor români de drept penal 3 , prin “relaţii 

sexuale” se înţelegea, în sens larg, orice act care presupune un contact 

fizic sexual, adică o unire sexuală sau, cum i se mai spune, o împreunare 

corporală voluntară între două persoane de sex diferit (acte fiziologice care 

solicită organele genitale diferite ale partenerilor). Aşa de pildă, această 

expresie de relaţii sexuale a fost folosită atât în norma de incriminare 

referitor la fapta de adulter 4 cât şi în norma de incriminare din art.200 

C.pen. privitor la “relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex 5 ”, în 

timp ce la alte infracţiuni, de pildă, la infracţiunea de viol, raportul sexual 

cu o minoră, seducţie şi incest, sintagma folosită era cea de raport 

sexual. 

În prezent expresia folosită de legiuitorul codului penal în vigoare 

pentru a denumi această unire a organelor sexuale diferite, la aproape 

toate infracţiunile menţionate în Cap. III („Infracţiuni privitoare la 

viaţa sexuală”) este aceea de act sexual, spre deosebire de legiuitorul 

noului cod penal care foloseşte termenii de raport sexual, act sexual oral 

2 A se vedea Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol. III, p. 388- 

389. 

3 Idem, op.cit. p.389. 

4 Art. 304 prin care se incrimina fapta de adulter a fost abrogat prin art.1 pct.65 din Legea 

nr.278 din 2006. 

5 Art.200 a fost abrogat prin art.1 pct.3 din OUG nr.89/2001. 

224 


REFLECTIONS ON A PARTICULAR TYPE OF OFFENCE…. 

sau anal aproape la toate infracţiunile din Capitolul VIII („Infracţiuni 

contra libertăţii şi integrităţii sexuale”). 

4. Expresia “relaţii sexuale” desemnează atât un singur raport 

sexual cât şi o pluralitate, aşa încât susţinerea că în ambele ipoteze avem o 

unitate infracţională ni se pare corectă; dacă raporturile sexuale plurale au 

loc pe baza aceluiaşi rezultat delictuos ele ar putea lua forma infracţiunii 

continuate (unitate legală de infracţiune) . 

Aşadar diferenţa dintre aceste două expresi de “raport sexual”, şi 

relaţii sexuale este acea de a preciza că raportul sexual implică un singur 

act faţă de expresia de “relaţii sexuale” care ar cuprinde nu numai forma 

unei pluralităţi de acte ci şi forma continuată, adică a mai multor acte 

săvârşite la anumite intervale de timp şi cu aceeaşi rezoluţie delictuoasă. 

Dar indiferent dacă este vorba de un act sexual unic sau plural prin 

expresia de „raport sexual” nu s-ar putea înţelege într-o anumită 

concepţie, decât actul sexual între persoane de sexe diferite pe baza căruia 

are loc procreaţia 6 . Altfel zis actul sexual este acela care a realizat 

satisfacerea dorinţei sexuale a două persoane de sexe diferite prin folosirea 

organelor sexuale 7 . 

5. În noul cod penal noţiunea de act sexual a căpătat semnificaţii 

diferite. În noua viziune act sexual ar putea fi orice act sexual de orice 

natură, fie cu o persoană de acelaşi sex fie cu o persoană de sex diferit. 

În felul acesta, după unii autori, actul sexual 8 ”, ar cuprinde în 

sfera sa şi raporturile sexuale între persoane de acelaş sex. De altfel 

expresia relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex şi-a pierdut orice 

semnificaţie penală, ceea ce a justificat şi dezincriminarea relaţiilor sexuale 

între persoane de acelaş sex 9 . 

6. Există, după părerea noastră, un sens şi mai larg al expresiei de 

„relaţii sexuale” care se referă la toate formele în care se poate desfăşura 

viaţa sexuală a unei persoane în cadrul unei relaţii cu alte persoane. În 

acest înţeles ar intra în conceptul de relaţii sexuale pe lângă raporturile 

sexuale, actul sexual şi actul de perversiune sexuală. 

6 Profesorul George Antoniu considera că noţiunea de raport sexual ar reprezenta un act 

sexual firesc, în care organul sexual bărbătesc penetrează în organul sexual al femei, act 

caracterizat prin „funcţia sa fiziologică, şi anume procrearea.; A se vedea G.Antoniu, 

C.Bulai, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.245. 

7 A se vedea Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol III, p.388- 

389. 

8 A se vedea Daniel Niţu, Unele delimitări privind infracţiunea de viol, RDP nr.2/2004, p. 116. 

9 A se vedea F.Streteanu, Modificări recente ale legii penale. Reflecţii, RDP, nr.2/2001, p.101. 

225 



În acest sens se exprima şi Florin Streteanu 10 , care consideră că, 

noţiunea de act sexual, de orice natură, ar avea o sferă de cuprindere care 

ar îngloba, pe lângă raporturile sexuale normale, şi relaţii sexuale între 

persoane de acelaş sex, cât şi perversiunile sexuale. 

În acelaşi sens, Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Paşca 

definesc actul sexual prin includerea atât a raporturilor sexuale normale, 

dar şi a celor nefireşti, heterosexuale, precum şi actele homosexuale, astfel 

că întreţinerea unor raporturi sexuale normale, precedate sau urmate de 

raporturi sexuale anale sau orale, în opinia autorilor citaţi ar intra în sfera 

actului sexual care ar include şi actele de perversiune sexuală. 

Oarecum asemănător, autoarea Magdalena Iordache 11 , consideră 

că noţiunea de act sexual prezintă o sferă largă de cuprindere, incluzând 

atât raportul sexual, relaţiile sexuale între persoane de acelaş sex, dar şi 

orice alte acte de satisfacere sexuală. 

Un alt autor 12 Brisic a observat că noţiunea de act sexual, de orice 

natură, include în sfera sa „raportul sexual normal între un bărbat şi o 

femeie, care presupune conjuncţia obişnuită dintre cele două sexe, dar şi 

actele sexuale nefireşti, dintre persoane de acelaşi sex (homosexualitatea 

masculină, lesbianism, safirsmul etc.) prin care se urmăreşte satisfacţia 

sexuală a persoanei. În opinia autorului citat, un raport sexual anal între 

două persoane de acelaşi sex nu constituie perversiune sexuală. 

7. Avem rezerve dacă prin noţiunea de „act sexual” s-ar înţelege şi 

actul de perversiune sexuală. Aceasta din urmă, chiar dacă se înfăţişează ca 

un mod nefiresc de satisfacere a instinctului sexual, nu face parte din 

categoria actelor sexuale (raport sexual între femeie şi bărbat sau act 

sexual între persoane de acelaş sex), deoarece prin actele de perversiune 

sexuală se urmăreşte numai provocarea excitaţiei sexuale şi satisfacerea 

instinctului sexual prin procedee artificiale 13 . Această opinie este în 

concordanţă şi cu unele soluţii din practica judiciară, soluţie care în final a 

fost consacrată şi printr-o decizie a Înaltei Curţi pronunţată într-un recurs 

în interesul legii. 

Trecând în revistă soluţiile pronunţate în problema care ne 

preocupă, Înalta curte a constatat că unele instanţe s-au pronunţat în 

sensul că prin act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau 

10 A se vedea F.Steteanu, op.cit., 57-58. 

11 A se vedea M. Iordache, Viol. Perversiune sexuală, R.D.P., nr. 1/2007, p.136. 

12 A se vedea I.V.Brisc, Infracţiunile privind viaţa sexuală.Modificările şi completările aduse acestor 

infracţiuni prin Legea nr.197/200 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.89/2001, D., nr.11, 

2002, p.175. 

13 A se vedea George Antoniu, Nota redacţiei. RDP nr.3/2002, p.59. 

226 



de acelaş sex se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii 

sexuale cu o persoană de acelaş sex, cât şi prin orice alt act de perversiune 

sexuală. În opinia acestor instanţe, actul sexual oral sau cel anal ar trebui 

considerat act de perversiune sexuală 14 . 

Există însă şi o altă abordare a acestei chestiuni de către instanţele 

judecătoreşti 15 care s-au pronunţat că prin act sexual, de orice natură, se 

înţelege numai acea modalitate de obţinerea a unei satisfacţii sexuale prin 

folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit 

sau de acelaşi sex. Într-o asemenea viziune actele de perversiune sexuală 

(acte care exclud folosirea sexului pentru satisfacerea apetitului sexual) nu 

fac parte din sfera actelor sexuale . 

În accepţiunea legii prin acte de perversitate sexuală se înţelege fapta 

unei persoane de a săvârşi acte nefireşti în legătură cu viaţa sexuală, de 

pildă, practici sexuale care în mod fiziologic nu sunt apte să producă 

orgasm (mângâierele obscene, fetişismul , exhibiţionismul, bestialitatea 

etc) şi care nu pot fi considerate „acte sexuale” în accepţiunea legii 

deoarece nu presupun folosirea sexului sau o acţiune asupra sexului . 

Instanţa supremă a statuat că prin acte de perversiune sexuală, în 

accepţiunea prevederilor 201 C.pen. în vigoare se înţelege orice alte 

modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele referitoare la 

viol. Deşi textul de lege foloseşte pluralul, referindu-se la actele de 

perversiune sexuală, infracţiunea există chiar şi atunci când se realizează 

un singur asemenea act 16 . 

O altă autoare 17 Magdalena Iordache consideră că actele de 

perversiune sexuală constă în practicarea de acte nefireşti vizând viaţa 

sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual şi care se concretizează în 

manifestări aberante ale instinctului sexual, scopul urmărit nefiind 

realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale 

nefinalizate. 

După opinia altor autori, Ilie Pascu 18 , Ketty Guiu 19 , în sfera 

actului de perversiune sexuală ar intra orice alte modalităţi de obţinere a 

unei satisfacţii sexuale. 

14 A se vedea C.S.J., completul de 9 judecători, decizia nr.20/2003, Legis. 

15 A se vedea C.A. Suceava, s.pen. decizia nr.321 din 29 aprilie 20002, Legis, în Ilie Pascu, 

Mirela Gorunescu, Partea specială, Ed.Hamangiu, 2008, p. 188. 

16 A se vedea T.Toader, Drept penal român, Partea specială, ediţia a 6-a, revizuită şi 

actualizată.Ed.Hamangiu, 2012, p. 149. 

17 M. Iordache, Viol. Perversiune sexuală, RDP, nr. 1/2007, p.131. 

18 A se vedea C.A. Suceava, s.pen. decizia nr.321 din 29 aprilie 20002, Legis, în Ilie Pascu, 

Mirela Gorunescu, Partea specială, Ed.Hamangiu, 2008, p. 189. 

227 



8. În doctrina penală s-a făcut distincţia dintre perversiunea 

sexuală viciu şi perversiunea sexuală ca manifestare anormală. 

Perversiunea sexuală ca manifestare anormală se înţelege manifestări cu 

vădit caracter patologic, prin frecvenţa şi trăsăturile lor distincte, de pildă, 

prin provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe (sadismul); 

prin masochism, când satisfacţia sexuală este determinată numai de 

suportarea de către persoană a unei dureri fizice; prin sadomasochism 

(asocierea actelor sadice şi masochiste la aceeaşi persoană); prin 

vayeurismul sau mixoscopia (satisfacerea instinctului sexual prin 

contemplarea actelor sexuale săvârşite de alţii); bestialitatea (obţinerea 

plăcerii sexuale printr-o cruzime feroce); fetişismul (satisfacţia sexuală se 

obţine prin contemplarea obiectelor care aparţin persoanei iubite) şi prin 

exhibiţionism adică obţinerea plăcerii sexuale prin expunerea organelor 

genitale. 

S-ar consideră că nu vor intra în sfera actelor de perversiune 

sexuală gerontofilia adică obţinerea satisfacţiei sexuale cu persoane în 

vârstă; pedofilia (adică obţinerea satisfacţiei sexuale cu copii); zoofilia 

(realizarea de acte sexuale cu animale) şi necrofilia (acte sexuale cu 

cadavre). Toate aceste categorii menţionate se vor incadra dacă sunt 

indeplinite condiţiile într-o normă de incriminare prevăzută în C.pen 20 . 

References 

Dongoroz, V., (1975) Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol. III 

Ed.academiei, 

Antoniu, G., Bulai, C., (1976) Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi 

enciclopedică, Bucureşti, 

Guiu, K., Voicu, A., (2010) Drept penal. Partea specială, Ed.Universul Juridic, 

Bucureşti, 

Ivan, Gh., (2009) Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Cucureşti, 

Pascu, I., Gorunescu, M., (2008) Partea specială, Ed.Hamangiu, 

Toader, T., (2012) Drept penal român, Partea specială, ediţia a 6-a, revizuită 

şi actualizată, Ed.Hamangiu, 

Antoniu, G., (2002) Nota redacţiei, RDP nr.3, 

Brisc, I.V., (2002) Infracţiunile privind viaţa sexuală.Modificările şi 

completările aduse acestor infracţiuni prin Legea nr.197/200 şi 

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.89/2001, D., nr.11, 

19 A se vedea Ketty Guiu, Adriana Voicu, Drept penal. Partea specială, Ed.Universul Juridic, 


20 A se vedea, Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Cucureşti, 2009, 

pp. 197-198. 

228 



Iordache, M., (2007) Viol. Perversiune sexuală, R.D.P., nr. 1, 

Niţu, D., (2004) Unele delimitări privind infracţiunea de viol, RDP nr.2, 

Streteanu, F., (2001) Modificări recente ale legii penale. Reflecţii, RDP, 

nr.2. 

229 



Some Aspects on Recognition and Identification of 

Person by Iris 

[Unele aspecte privind recunoaşterea şi identificarea persoanei 

după iris] 

Emilian BULEA 1 

Abstract 

In the context of the informational and technological revolution, the field of 

identifying humans on the basis of their biometric data has had a spectacular evolution. 

The iris and retinal scanning recognition and identification systems are being 

implemented on a wider and wider scale in top fields of activity such as security, defense, 

data protection, banking, etc.The present article aims to enlarge on some aspects 

regarding recognition and identification of the person by iris, highlighting: advantages 

and peculiarities connected with this method, technologies currently used and 

applications exploited in this field. 

Keywords: 

biometry, security, identification, recognition, IrisCode, digitalization 

1 University Assistant, Ph.D. Candidate, University „Valahia” of Târgovişte, Faculty of 

Law and Social-Political Sciences and the Department of Distance Learning and 

Continuing Training, Email Address: emilianbulea@yahoo.com 

231 



I. Consideraţii introductive 

Explozia tehnologică din ultimii ani a avut un impact deosebit 

asupra domeniului identificării umane. Din punct de vedere al metodelor 

de lucru s-au înregistrat progrese remarcabile, mergând de la apariţia 

sistemelor tot mai performante de recunoaştere facială, a identificării pe 

baza irisului sau retinei şi până la analiza chimică a amprentelor degetelor 

pentru a stabili anumite caracteristici ale persoanelor identificate (dacă este 

fumător, consumator de droguri şi altele). Toate aceste aspecte au dus la 

îmbunătăţiri serioase în domeniul sistemelor automate de acces, de vânzări 

cu amănuntul, de monitorizare umană, securitate şi apărare, etc. 

Dezvoltarea şi perfecţionarea sistemelor de colectare şi prelucrare 

a informaţiei au dus la modernizarea sistemelor de acces. Astfel, în ultimul 

timp, sistemele de securitate bazate pe tehnologii biometrice se prezintă ca 

o alternativă viabilă, cu un cost redus, la sistemele bazate pe cartele 

magnetice, coduri de bare sau parole. 

Utilizarea biometriei pentru identificarea şi autentificarea 

subiecţilor umani a început să ofere câteva avantaje unice faţă de metodele 

tradiţionale. 

Spre exemplu, pentru a avea acces într-o incintă protejată la 

informaţii sensibile, o persoană se poate identifica prin trei metode: 

a) printr-un obiect pe care-l deţine (cheie, cartelă); 

b) prin cunoştinţe secrete (parole, PIN-uri); 

c) prin trăsături anatomice (ADN, amprente digitale, faţă, iris, 

voce, etc.) 

În timp ce, sistemele bazate pe cartele magnetice, coduri de bare 

sau chei fizice pot fi pierdute, furate sau multiplicate, tehnologiile şi 

soluţiile biometrice rezolvă problemele de securitate, pentru că 

informaţiile biometrice ale unei persoane sunt unice şi nu pot fi 

transferate. 2 

În acest sens, numai autentificarea biometrică se bazează pe 

identificarea unei anumite părţi intrinseci a fiinţei umane. 

Raportat la aceste aspecte, se poate aprecia că noile sisteme au dus 

la definirea unei alte clase de securitate, superioară faţă de cea asigurată de 

sistemele tradiţionale. 3 

2 Samir Nanavati, Michael Thieme, Raj Nanavati. Biometrics Identity Verification in a 

Networked World A Wiley Tech Brief, 1st edition, Published by John Wiley & Sons, Inc., 

New York, 2002, p. 4. 

3 Maria Boldea, Costin Radu Boldea. Identificarea biometrică, în „Revista Informatica 

Economică”, nr.1(25)/2003, p. 78. 

232 


SOME ASPECTS ON RECOGNITION AND IDENTIFICATION ….. 

Biometria este definită ca fiind tehnica de identificare a unei 

persoane sau de verificare a identităţii unei persoane pe baza şi prin 

analiza unor trăsături anatomice, a unor caracteristici morfologice sau 

comportamentale. 4 

În momentul de faţă, tehnologiile biometrice au la bază 

identificatori fiziologici (amprenta digitală, geometria palmelor, structura 

retinei, irisului, configuraţia ADN) şi identificatori comportamentali 

(timbrul vocal, dinamica scrisului, dinamica apăsării tastelor) ce permit 

recunoaşterea absolută a unei persoane. 5 

Biometria poate fi integrată în orice aplicaţie care necesită 

securitate, accesul controlului, identificarea şi verificarea utilizatorilor. 

Securitatea oferită de biometrie poate fi asistată de chei, parole, coduri 

PIN, astfel încât validarea accesului depinde de însăşi persoana care o 

cere, nu de ceea ce ştie, sau ceea ce are, ci de ceea ce este. 

Resursele securităţii biometrice se bazează pe persoana care le 

utilizează, eliminând efectiv riscul care era asociat vechii tehnologii, în 

acelaşi timp oferind un nivel mult mai înalt de securitate care convine atât 

utilizatorilor cât si administratorilor de sistem. 

Sistemul biometric foloseşte elementele componente ale unui 

calculator electronic pentru a capta informaţia biometrică şi exemple de 

programe şi operaţii ce aparţin unui calculator pentru a întreţine şi 

manevra sistemul. 

În general, sistemul traduce măsurătorile într-un format 

matematic, citibil de computer. Când un beneficiar creează prima dată un 

profil biometric, cunoscut ca şi şablon, acel şablon este depozitat într-o 

bază de date. Sistemul biometric compară apoi acest şablon cu noua 

imagine creată de fiecare dată când un beneficiar accesează sistemul. 

Biometria furnizează valori în două moduri. 

Mai întâi, o componentă biometrică automatizează intrarea într-o 

locaţie securizată, eliberând sau cel puţin reducând necesitatea unei 

monitorizări pe tot parcursul timpului de către un personal angajat. 

În al doilea rând, când intră într-o schemă de autentificare, 

biometrul 6 adaugă un nivel puternic de verificare pentru utilizatori şi 

4 Popa Gheorghe. Tehnici moderne de identificare criminalistică, note de curs, Master – 

Criminalistică, Academia de Poliţie, Bucureşti, 2011, p. 64. 

5 Aron Ioan. Biometria metodă de identificare criminalistică a persoanelor, teză de doctorat – 

rezumat, Academia de Poliţie, Bucureşti, 2010, p. 42. 

6 Biometrul - instrument de măsurare a caracteristicilor morfologice sau 

comportamentale (voce, vorbire, semnătură). 

233 



parole. Biometrul adaugă un identificator unic la reţeaua de autentificare, 

unul ce este extrem de dificil de duplicat. 

În funcţie de contextul aplicării, un sistem biometric poate opera 

fie în modul verificare, fie în modul identificare. 

În modul verificare, sistemul validează identitatea unei persoane prin 

compararea datelor biometrice captate cu ceea ce există în baza de date, 

referitor la persoana respectivă. 

Într-un astfel de sistem, un individ, care doreşte să fie recunoscut 

posedă un element de identificare (PIN – număr personal de identificare), 

un nume de utilizator, o cartelă inteligentă, iar sistemul conduce la o 

comparaţie unu la unu, pentru a determina dacă pretendentul este adevărat 

sau nu. Verificarea identităţii este în mod uzual folosită pentru recunoaşterea 

pozitivă, în care principala ţintă o constituie prevenirea folosirii aceleiaşi 

identităţi de către mai multe persoane. 7 

În modul identificare, sistemul recunoaşte un individ prin căutarea 

datelor din baza de date pentru găsirea unei potriviri. De aceea, sistemul 

conduce la o comparaţie, unu – la - mai mulţi pentru a stabili identitatea 

unei persoane, fără ca aceasta să posede un element de identificare (PIN, 

parolă, etc.). 8 

De exemplu, sistemele de recunoaştere a feţei sunt folosite de 

obicei în vederea identificării. Un dispozitiv captează o imagine a 

persoanei, a feţei sale şi caută o potrivire a acesteia în baza de date. 

Identificarea este complicată şi intensivă din punctul de vedere al 

resurselor implicate, deoarece sistemul trebuie să activeze o comparare a 

imaginilor mult mai complexă, decât o comparaţie de 1:1 realizată printr-o 

verificare a sistemului. 9 

II. SCURT ISTORIC AL RECUNOAŞTERII 

PERSONELOR DUPĂ IRIS 

Ideea utilizării caracteristicilor irisului pentru identificarea 

persoanelor, a apărut pentru prima dată într-o carte de oftalmologie, scrisă 

de către James Doggarts în 1949. 10 

Până în anii 1980 acest subiect era de domeniul SF-ului, apărând 

doar în filmele cu James Bond. În anul 1987, alţi doi oftalmologi, Aran 

Safir şi Leonard Flom, brevetează ideea lui Doggarts, iar în 1989 se 

7 John Daugman. How Iris Recognition Works, IEEE Trans. CSVT 14 (1), 2004, pp. 21-30. 

8 Samir Nanavati, Michael Thieme, Raj Nanavati. op. cit., p. 12. 

9 Popa Gheorghe, op. cit., p. 65. 

10 Anil K. Jain, Patrick Flynn, Arun A. Ross. Handbook of Biometrics, Springer 

Science+Business media, LLC, USA, 2008, p. 72. 

234 



adresează lui John Daugman (atunci profesor la Universitatea Harvad) să 

încerce să elaboreze algoritmi matematici pentru scanarea irisului. 11 

Aceşti algoritmi (IrisCod), pe care Dr. J.Daugman i-a brevetat în 

1994, sunt baza tehnologiilor scanării irisului din zilele noastre. 

IrisScan Inc. (ulterior transformată în Iridian Technologies), este 

cea mai mare companie din lume, care a dezvoltat tehnologia de 

recunoaştere a irisului. 

Dr. John Daugman, proprietarul companiei şi inventatorul 

algoritmelor, în anul 1997, a primit Premiul pentru Tehnologia 

Informaţiei, iar în 2000, a demonstrat tehnologia de identificare a 

persoanelor pe baza irisului, într-un spectacol numit Experienţa 

Mileniului, organizat la Milenium Dome în Anglia. Acest proiect a fost 

considerat unul din cele mai actuale şi mai importante din lume. 12 

Astfel, începând cu anul 2000, tehnologia de scanare a irisului a 

fost implementată în cele mai diverse şi importante domenii: sistemele 

bancare, aeroporturi, instituţii guvernamentale, strategice, private, etc. 

Compania IDC, imediat, a realizat un studiu de piaţă pe arena 

mondială. 13 

Deja în 2002, conform acestui studiu, piaţa tehnologiilor 

biometrice electronice de identificare şi autentificarea persoanelor avea 

următoarea structură: 

- • scanarea irisului — 34%; 

- • scanarea amprentei digitale — 34% 

- • scanarea palmei — 25% 

- • biometria facială — 15% 

- • identificarea vocii — 11% 

- • identificarea semnăturii — 3%. 

La acest moment, aplicaţiile practice ale sistemului biometric de 

recunoaştere a irisului vizează diverse domenii: asistenţă medicală, servicii 

financiare, transport, siguranţă publică şi justiţie. 

Asemenea aplicaţii sunt identificări on-line pentru Comerţul 

electronic, controlul accesului într-o anume clădire sau zona restrictivă, 

identificarea personalului neconectat, maşini automate de citire financiară 

11 Emilian Stancu. Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, 


12 Li Ma, Yunhong Wang, Tieniu Tan. Iris Recognition Using Circular Symmetric Filters, in 

Proceedings of the 16 th International Conference on Pattern Recognition (ICPR'02), 

2002, pp. 20414-20418. 

13 Worldwide Hardware and Biometrics Authentication Forecast and Analysis, 2001— 

2006. 

235 



(ATM), achiziţionarea de bilete prin intermediul internetului şi controlul 

accesului în zonele militarizate, etc. 

III. APLICAŢII ALE TEHNOLOGIEI DE SCANARE A 

IRISULUI 

Biometria scanării irisului are în vedere caracteristicile unice şi 

trăsăturile irisului uman pentru a verifica identitatea unui individ. 

Procesul de scanare a irisului începe cu o fotografie realizată cu un 

aparat de fotografiat specializat ce foloseşte o lumină infraroşie pentru a 

ilumina ochiul şi a capta o imagine cu o rezoluţie foarte ridicată. 14 

Acest proces durează doar una sau două secunde şi furnizează 

detaliile irisului, care sunt înregistrate şi stocate pentru o viitoare potrivire 

sau verificare. 

Ochelarii de soare şi lentilele de contact nu influenţează calitatea 

imaginii şi sistemele de scanare a irisului. 

Marginea interioară a irisului este localizată printr-un algoritm de 

scanare a acestuia, care creionează modelele distincte şi caracteristicile 

irisului. 

Un algoritm reprezintă o serie de directive ce arată sistemului 

biometric cum să interpreteze o problemă specifică. Algoritmele au un 

număr de paşi şi sunt folosite de sistemul biometric pentru a determina 

dacă un şablon (prima înregistrare) şi o înregistrare ulterioară sunt 

identice. 15 

Irisul apare înainte de naştere şi, cu excepţia producerii unui 

accident la globul ocular, rămâne neschimbat de-a lungul întregii vieţi a 

individului. Este extrem de complex şi are peste 200 de semne unice. 16 

Faptul ca ochiul stâng este diferit de cel drept al unui individ şi ca 

modele irisurile sunt uşor de capturat, stabileşte tehnologia scanării irisului 

ca una aparţinând biometriei, aceasta fiind foarte rezistentă la false 

potriviri şi fraude. 

Rata acceptării de false potriviri pentru sistemele de recunoaştere a 

irisului este de unu la 1,2 milioane, statistic mai bună decât media 

sistemului de recunoaştere a amprentelor digitale. Beneficiul real constă în 

rata mare de respingere a modelelor false. Scanările amprentelor digitale 

au o rată de respingere a modelelor false de 3 (trei) procente, în timp ce 

14 Mircea Mihălcică. Contribuţii la identificarea persoanelor prin analiza mişcării, teză de doctorat 

- rezumat, Universitatea Transilvania din Braşov, Braşov, 2011, p. 8. 


16 Aron Ioan, op. cit., p. 44. 

236 



sistemele de scanare a irisului se laudă cu rate de un nivel de 0 (zero) la 

sută. 17 

III.1. Aplicaţii bancare 

Dotarea bancomatelor cu sisteme de identificare a persoanelor, 

bazate pe tehnologia de recunoaştere a irisului a revoluţionat sistemul 

bancar. 

Bank United, (Houston, Texas), este prima bancă din SUA, care a 

implementat tehnologia de recunoaştere a irisului pentru identificarea şi 

autentificarea persoanelor. În anul 1999, trei astfel de bancomate au fost 

amplasate în lanţul supermarketelor Kroger, caracterizate printr-o mare 

solicitare a tranzacţiilor în orele de vârf. Metoda se extinde cu rapiditate în 

tot sistemul bancar din SUA, Europa, Canada. 

Unele bănci din Anglia au înlocuit codurile PIN cu acest sistem de 

recunoaştere a irisului la bancomate, încă din 1998. 

Printr-o singură privire către camera video, clientul poate accesa 

contul. În timp record (1-2 sec), sistemul verifică parametrii irisului cu 

înregistrările din baza de date, şi declanşează operaţiunile de decontare. 

Până în prezent nu s-au înregistrat falsuri, fraude sau erori. 18 

III.2. Securizarea aeroporturilor 

După evenimentele din 11 septembrie 2001, nu numai SUA, dar 

toate ţările au început să revizuiască şi să intensifice sistemele de securitate 

aeroportuară. În acest context, s-a dovedit, că cele mai indicate tehnologii 

de securitate includ sistemele de scanare şi recunoaştere a irisului. 

Aeroportul Schiphol din Amsterdam a fost primul aeroport din 

lume care a pus în funcţiune tehnologia biometrică de scanare a irisului, 

asigurând un sistem rapid de securizare a accesului în aeroport. 

Identificarea pasagerilor se realizează în diverse momente: la 

eliberarea tichetelor de zbor, la accesul în zonele securizate ale 

aeroportului (check-in), la monitorizare şi îmbarcare în aeronave. 

Monitorizarea accesului securizat se referă şi la personalul aeroporturilor, 

în mod special în zonele strategice, restricţionate ale aeroportului. 

Şi la aeroporturile din Londra (Heathrow) şi Frankfurt pe Main, 

pasagerii grăbiţi pot opta pentru scanarea irisului, astfel încât data viitoare 

17 Samir Nanavati, Michael Thieme, Raj Nanavati, op. cit., p. 83-84. 

18 Tudor Cherecheş, Ala Bondarciuc. Particularităţile individuale ale irisului la baza tehnologiilor 

biometrice de securitate, în „Volumul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice a 

departamentului regional de studii pentru managementul resurselor de apărare”, Brasov, 

15 decembrie 2006, p. 56. 

237 



sa poată fi recunoscuţi după iris şi să nu mai aştepte verificarea 

paşaportului. 19 

Aceleaşi sisteme sunt instalate pe aeroportul JFK din New York şi 

Dulles din Washington, aeroportul internaţional Charlotte/Douglas (SUA 

– Carolina de Nord). Aceeaşi metodă, va fi implementată pe 11 

aeroporturi internaţionale din Canada, începând cu Toronto şi Vancouver, 

sistemele de scanare a irisului vor înlocui controlul paşapoartelor de către 

inspectorii vamali. 20 

Transportation Security Administration din SUA (“TSA”) a 

realizat un sistem de control biometric al accesului pentru pasagerii 

transportului aerian. Acest sistem, purtând numele “rtGO’, permite 

trecerea simplificată şi rapidă prin zonele de control din diferite 

aeroporturi din SUA. 

Sistemul permite următoarele funcţionalităţi 21 : 

- verificarea pozitivă a identităţii pasagerilor; 

- creşterea gradului de securitate la frontiere şi a eficienţei 

formalităţilor, reducând gradul de aglomerare a zonelor comune; 

- îmbunătăţirea predictibilităţii timpilor de aşteptare la controalele 

de securitate, pentru călătorii frecvenţi; 

- călătorii înregistraţi în sistem se pot deplasa mai rapid prin 

aeroport, astfel crescând satisfacţia clienţilor şi evitându-se 

probleme potenţiale de securitate. 

Programul presupune o fază de înrolare voluntară a pasagerilor, în 

care se culeg: 

- date biografice: numele complet, adresa, cetăţenia, numărul 

asigurării sociale şi data naşterii; 

- date biometrice: imaginea feţei, irisurile şi amprentele digitale; 

- date bancare: legate de cardul de credit. 

Programul rtGO este destinat inclusiv copiilor de la vârsta de 12 

ani. Călătorul care accesează voluntar acest program este evaluat de către 

TSA din punct de vedere al riscului şi se ia o decizie referitoare la 

eligibilitatea sa. Evaluarea riscului se face folosind baze de date cuprinzând 

informaţii despre ameninţările teroriste. Datele biometrice culese şi 

memorate pe cardul rtGO sunt cele ale feţei, ale irisurilor şi ale 

amprentelor digitale. Din aceste caracteristici sunt memorate doar datele 

19 Anil K. Jain, Patrick Flynn, Arun A. Ross, op .cit., p. 71. 

20 Tudor Cherecheş, Ala Bondarciuc, op. cit., p. 56. 

21 Stelian Arion, Petrică Stroică. Identificarea biometrică şi circulaţia persoanelor, în „Revista 

Alarma”, septembrie 2008, Bucureşti, p. 13. 

238 



esenţiale, astfel încât imaginile originale să nu poată fi refăcute. Pentru o 

securitate sporită, datele biometrice sunt criptate şi memorate separat de 

datele personale. Tot din considerente de securitate sporită, programul 

presupune o reînnoire a înrolării la fiecare 5 ani şi nu permite citirea 

cardurilor decât la chioşcuri de control specializate, prin cititoare cu 

contact direct, evitând folosirea tehnologiilor radio de tip RFID. 

Chioşcurile conţin şi echipamente pentru detecţia falsurilor din 

documentele justificative ale identităţii, la momentul înrolării pasagerului. 

O entitate centrală a sistemului rtGO este constituită de Sistemul 

Central de Administrare a Informaţiei (CIMS), care păstrează toate datele, 

inclusiv cele legate de amprentele digitale. Transmisia oricăror date se face 

folosind resurse de comunicaţii securizate cu algoritmi puternici de 

criptare, asigurate de guvernul SUA. În plus, autorizarea accesului la datele 

personale se face cu protocoale de securitate care includ verificări 

biometrice, folosirea parolelor şi restricţii de acces la date. Păstrarea 

datelor se face, de asemenea, în concordanţă cu regulamentele 

guvernamentale. 

Din 2004, sistemele biometrice de identificare se implementează şi 

în aeroporturile din Federaţia Rusă. Cu aceasta ocazie a fost organizată o 

expoziţie şi Prima Conferinţă Internaţională „Biometrics in Aviation 

Security 2005” la care au participat corporaţii renumite din întreaga lume, 

cum ar fi: Identix Incorporated, SUA Iridian Technologies, Inc. – SUA, 

Panasonic - Japonia; Institutul de Stat de Cercetări Ştiinţifice a Sistemelor 

Aviatice din Rusia - ITE LLC Moscow. În cadrul conferinţei au fost puse 

în discuţie atât performanţele, cât şi vulnerabilităţile tehnologice ale 

sistemelor biometrice, tendinţele de dezvoltare a acestor sisteme in 

22 

viitor. 

III.3. Securizarea penitenciarelor 

În penitenciarele de maximă siguranţă din Pennsylvania, Ney York 

şi Florida au fost implementate tehnologii de scanare a irisului, pentru a se 

verifica identitatea condamnaţilor înainte de punerea în libertate. Sistemul 

înlătură posibilitatea unei eliberări accidentale a unui condamnat, urmare a 

unui schimb de identitate realizat între deţinuţi. De asemenea, se foloseşte 

metoda de scanare a irisului vizitatorilor, înlăturându-se orice eroare, cu 

privire la posibilitatea ca un deţinut să părăsească penitenciarul, în locul 

unui vizitator. 23 


23 Samir Nanavati, Michael Thieme, Raj Nanavati, op. cit., p. 82. 

239 



IV. PARTICULARITĂŢILE IRISULUI 

Irisul este o excepţie prin multitudinea, diversitatea şi originalitatea 

structurii şi funcţiilor sale. Irisul deţine harta genetică a organismului, fiind 

un indicator indubitabil al particularităţilor individuale, constituţionale, dar 

în acelaşi timp reflectă şi starea actuală a organismului. 

Irisul (porţiunea colorată care înconjoară pupila) are o structură 

morfologică bogată şi unică compusă din linii, puncte, fibre, filamente, 

cornee, cute şi vase de sânge. 

Pigmenţii sunt de natură diferită: melanina – pigmentul nativ, care 

formează culoarea ochilor şi pigmenţi de natură metabolică (deşeuri 

metabolice) care se depun sau se grupează sub formă de pete pigmentare 

de diferite nuanţe, care redau irisului un peisaj aparte, dar în acelaşi timp 

îngreunează vizualizarea şi identificarea structurilor sale. 24 

Sub influenţa luminii spectrale, aceiaşi structură morfologică este 

percepută, vizualizată, în mod diferit. „Peisaje” diferite apar şi dispar în 

funcţie de parametrii spectrului (lungimii de undă), care penetrează 

ţesuturile irisului. Acest efect are la bază legile fizicii optice, fenomenul de 

absorbţie şi reflexie a undelor electromagnetice în ţesuturi, care diferă ca 

structură şi mod de amplasare. 

Diversitatea elementelor sale structurale, cu o compoziţie spectrală 

foarte variată, pot fi identificate numai prin filtre color care permit analiza 

tuturor formaţiunilor componente ale irisului, amplasate atât la suprafaţă, 

cât şi în profunzime. 

Peisajele create ca efect al reţelei de fâşie de ţesut conjunctiv, ce 

creează aparenţa împărţirii irisului într-un mod radial se formează de-a 

lungul a opt luni de gestaţie. 

Pe parcursul dezvoltării irisului, în primele şapte luni de gestaţie, 

datorită procesului de morfogeneză haotică, acesta rămâne unic, ceea ce 

înseamnă că gemenii au irişi diferiţi. 25 

Irisul are 266 de grade de liberate (numărul desenelor din iris), care 

permit unui iris să fie deosebit de un altul. 26 

Faptul că un iris este protejat în spatele pleoapei, reduce 

considerabil probabilitatea unui accident şi/sau zgârieturi care să 

determine modificări. 

24 Ala Bondarciuc. Irisul-amprenta individualităţii, Editura Spectrum, Bucuresti, 2002, p. 287. 

25 www.eye-controls.com/tehnology. 


240 



De asemenea, irisul nu îmbătrâneşte niciodată ceea ce înseamnă că 

rămâne într-o formă stabilă de la vârsta aproximativă de un an şi până la 

moarte. 

Folosirea ochelarilor sau a lentilelor de contact (colorate sau 

incolore) are un efect minim asupra reprezentării irisului şi prin urmare nu 

afectează tehnologia identificării. 

Din cele prezentate se desprinde concluzia că, irisul se 

caracterizează printr-o serie de trăsături 27 care permit identificarea 

persoanei, cum ar fi: 

- unicitate; 

- imuabilitate; 

- nu poate fi contrafăcut; 

- diversitatea varietăţilor (desenelor) din iris; 

- nu poate fi influenţat prin utilizarea accesoriilor (ochelari, lentile 

de contact). 

Diversitatea structurală, iniţial a fost un impediment pentru 

selecţia parametrilor de identificare. Ulterior, problema a fost rezolvată 

prin captarea imaginii cu ajutorul camerelor video în spectru vizibil şi 

infraroşu şi utilizarea ca indice biometric a stromei trabeculare. 28 

În situaţiile când sunt necesare sisteme mai complexe de siguranţă, 

se utilizează ca indice biometric şi parametrii pupilei. 

În esenţă, recunoaşterea irisului se bazează pe următoarele 

caracteristici vizibile principale 29 : 

- ţesutul conjunctiv care dă aparenţa de divizare a irisului în fâşii 

radiale; 

- cercurile; 

- semnele; 

- pistruii; 

- coroana. 

Analiza acestor caracteristici principale presupune determinarea 

anumitor tipare, şabloane, iar în final, acelor tipare li se aplică algoritmi 

matematici, în vederea obţinerii unui set de date ce identifică unic 

individul în cauză. 30 

Fiecare iris are o codificare (IrisCod). Exprimat în mod simplu, 

tehnologia recunoaşterii irisului converteşte aceste caracteristici vizibile ca 


28 Li Ma, Yunhong Wang, Tieniu Tan, op. cit., pp. 20414-20418. 


30 John Daugman, op. cit., pp. 21-30. 

241 



o secvenţă de coduri cu o lungime de 512 byte pentru un model 

înregistrat, în vederea încercărilor de identificare. 

În opinia doctorului Daugman, diametrul de 11 mm al irisului, 

furnizează 3,4 bytes de informaţii pe milimetru pătrat. Aceasta densitate 

de informaţie arată că fiecare iris poate avea 266 "grade de libertate" aşa 

cum este citată în majoritatea lucrărilor din literatura de recunoaştere a 

irisului. 31 Un punct cheie al tehnologiei de diferenţiere a scanării irisului îl 

constituie faptul că, modelele de 512 bytes pentru fiecare iris facilitează o 

viteză de potrivire de peste 500.000 de modele pe secundă. 

V. AVANTAJELE IRISULUI CA SISTEM BIOMETRIC 

În prezent, în lume se folosesc mai multe metode de identificare: 

după imaginea feţei, amprentă digitală, voce, caracteristicile irisului sau alte 

caracteristici fizice. Aceste caracteristici sunt măsurate cu echipamente 

sofisticate care au senzori, apoi sunt digitalizate şi introduse într-o bază de 

date. Identitatea persoanei se poate verifica mai târziu prin măsurarea 

digitală a caracteristicilor biologice şi apoi comparate cu cele din baza de 

date. 

Gradul de individualitate a irisului depăşeşte cu mult amprenta 

digitală. 

Variabilitatea este foarte mare. Aproximativ 266 de grade de 

libertate sunt prezente la iris, în timp ce, amprenta digitală dispune doar de 

60-70 grade. Chiar şi numai la identificare a 75% de IrisCod-uri, şansa 

repetabilităţii ar fi de 1 la 10 miliarde de miliarde. 32 . 

Metoda rivalizează cu determinarea testelor ADN prin acurateţe, 

precizie, stabilitate, informativitate. Metoda este igienică, confortabilă, 

rapidă: Irisul poate fi scanat relativ uşor, neinvaziv, non-contact, de la 

distanţă. 

Analiza imaginii şi criptarea (formarea IrisCod-ului) imaginii 

durează o secundă. Timpul de căutare este de 500.000 IrisCod -uri pe 

secundă. 

Această tehnologie garantează un nivel ridicat de confidenţialitate 

şi siguranţă. 

31 Ibidem, p. 30-31. 

32 Richard P. Wildes. Iris Recognition: An Emerging Biometric Technology, in Proceedings of 

The IEEE, vol. 85, no. 9, September 1997, pp. 1347-1349. 

242 



Cataracta, reflexii ale corneei, transplantul de cornee sau cristalin, 

lentilele de contact, ochelarii nu sunt un impediment pentru scanarea 

irisului unei persoane şi formarea unui IrisCod corect. 

Irisul întruneşte toate calităţile necesare unui sistem biometric de 

identificare şi are mai multe avantaje: pe primul loc este certitudinea 

individualităţii (până în prezent nu s-au depistat erori, falsuri, etc), 

imaginea irisului se poate prelua repede, uşor, de la distanţă. 

Scanarea retinei constă în determinarea aspectului şi mărimii vaselor 

de sânge existente în retina. 

La fel ca şi scanarea irisului este o metoda de identificare extrem 

de sigură, însă este puţin folosită datorita caracterului invaziv. 

Persoana trebuie să-şi scoată ochelarii sau lentilele de contact şi 

să-şi focalizeze privirea pe un punct, astfel încât sistemul optic al 

cristalinului să nu modifice focalizarea sistemului optic de citire. 

În timp ce ochiul este ţinut nemişcat, un fascicul infraroşu de mică 

intensitate scanează circular zona centrală a retinei. Cantitatea de lumină 

reflectată, modulată de diferenţele de reflectivitate între vasele de sânge şi 

ţesutul înconjurător, este memorată şi constituie informaţia care va fi 

prelucrată pentru identificare. 33 

Algoritmul matematic folosit pentru comparare transformă 

mărimea vaselor de sânge într-o valoare numerică, memorată ca un cod de 

bare, fiind înregistrată totodată şi poziţia unghiulară a acestora. 34 

Spre deosebire de scanarea retinei, care presupune un contact 

invaziv cu dispozitivul de identificare, scanarea irisului reprezintă o 

metodă non-contact ce înlesneşte procesarea unui număr mare de 

persoane, într-un timp foarte scurt. Evident, în acest caz, nu există 

pericolul transmiterii infecţiilor, iar echipamentele nu necesită dezinfecţie. 

- 

- VI. SISTEMUL BIOMETRIC DE RECUNOAŞTERE PE 

BAZA SCANĂRII IRISULUI 

La momentul actual sistemele prin care se realizează identificarea 

irisului sunt numeroase, însă, majoritatea presupun parcurgerea 

următoarelor etape: 

1. captarea imaginii; 

2. definirea locaţiei irisului; 

3. optimizarea imaginii; 

4. depozitarea şi compararea imaginii. 

33 Maria Boldea, Costin Radu Boldea, op. cit., p. 81. 


243 



Imaginile sunt obţinute cu o camera foto, folosind lumina naturală 

şi infraroşie. Se utilizează de asemenea, camerele video cu senzori 

performanţi de cel puţin 1/3 inch CCD, care pot realiza 30 

imagini/secunda. 35 

Aparatul care captează imaginea, camera foto sau video, trebuie 

poziţionat la o distanţă cuprinsă între nouă centimetri şi un metru. 

În procedura manuală, utilizatorul trebuie să ajusteze aparatul de 

fotografiat pentru a încadra irisul şi acesta trebuie să fie la o distanţă între 

15 cm pană la 30 cm de aparatul de fotografiat. 36 

Acest proces este mult mai dificil când se realizează manual şi 

necesită o pregătire specială a utilizatorului pentru a avea succes. 

Pentru capturarea imaginii irisului trebuie avute în vedere 

următoarele aspecte 37 : 

- imaginile irisului trebuie astfel achiziţionate, încât să aibă 

suficientă rezoluţie şi acurateţe pentru a fi folosite în procesul de 

recunoaştere; 

- un bun contrast al irisului fără a se depăşi un nivel de iluminare 

care să deranjeze persoana; 

- imaginile ar trebui să fie bine încadrate (centrate); 

- distorsiunile imaginilor achiziţionate trebuie să fie pe cât posibil 

eliminate. 

Procedura automată foloseşte un set de aparate de fotografiat, ce 

localizează automat faţa persoanei şi irisul. Îndată ce aparatul de 

fotografiat a localizat ochiul, sistemul de recunoaştere al irisului identifică 

imaginea care ilustrează cel mai bine centrarea şi claritatea irisului. 38 

Imaginea obţinută este transferată într-un calculator conectat la 

camera foto sau video, printr-o conexiune rapidă de date, usb sau 

fireware. Sistemul de calcul este echipat cu soft şi placă de captură video, 

ce asigură preluarea şi prelucrarea imaginilor obţinute, cu ajutorul 

dispozitivelor foto-video. 

Imaginea este apoi analizată pentru a identifica limitele externe ale 

irisului acolo unde întâlneşte sclerotica, limita pupilară şi centrul pupilei 

ochiului. 

Sistemul de recunoaştere identifică apoi zonele de imagine a 

irisului ce se potrivesc extragerii trăsăturii şi analizei. Aceasta implică 

35 Maria Boldea, Costin Radu Boldea, op. cit., p. 82. 



38 Samir Nanavati, Michael Thieme, Raj Nanavati, op. cit., p. 79. 

244 



zonele de transfer ce sunt acoperite de pleoape, orice umbre adânci. 

Zonele acoperite de pleoape, de gene, vor fi automat eliminate. 

Folosind centrul şi radiile ce sunt calculate în prealabil, se 

stabileşte sistemul polar de coordonate în care este extrasă caracteristica 

irisului. 

Îndată ce imaginea a fost captată, un algoritm trebuie folosit 

pentru a filtra şi a desemna segmentele irisului în sute de vectori. 

Algoritmul trebuie să ia in considerare modificările ce pot apărea 

într-un iris, extinderea sau contracţia pupilei datorată influenţei luminii. 39 

Software-ul matematic codifică modelul irisului, într-un proces 

numit demodulare. Softul creează un cod fază pentru secvenţa de 

structură a irisului, similar cu o secvenţă de cod ADN. Procesul de 

demodulare foloseşte funcţii denumite unde 2D, care generează o 

descriere compactă şi completă a modelului irisului. 40 

Se produce astfel, o înregistrare a vectorului denumit Codul - Iris 

ce reprezintă o înregistrare de 512 bytes care este apoi stocată într-o bază 

de date pentru o viitoare comparaţie, în vederea identificării sau 

recunoaşterii irisului. 

În practică, se utilizează criptarea şablonul IrisCode pentru a se 

elimina posibilitatea „furtului” de identitate şi pentru a se maximiza 

securitatea. 

VII. CONCLUZII 

În timp ce utilizarea tehnologiilor biometrice ridică întrebări 

fundamentale legate de aspecte constituţionale şi de legislaţie privind 

protejarea datelor personale, progresul tehnic se manifestă accelerat în 

legătură cu iniţiative concrete de implementare a proiectelor de acest tip. 

Operatorii din domeniul transporturilor, precum şi instituţiile cu 

preocupări în domeniul securităţii naţionale, sunt principali factori de 

creştere în modernizarea aspectelor legate de circulaţia persoanelor. 

Pe lângă sistemele naţionale de identificare biometrică folosind 

amprentele digitale – sistemele AFIS ale poliţiilor naţionale, ICAO 

(International Civil Aviation Organization) este o agenţie specializată a 

Naţiunilor Unite care îşi propune crearea unui mediu sigur şi realizabil 

pentru aviaţia civilă prin cooperarea între statele membre. Realizarea 

acestei viziuni a dus la elaborarea unui set de recomandări care propun 


40 Anil K. Jain, Patrick Flynn, Arun A. Ross, op. cit., p. 73-74. 

245 



membrilor să utilizeze imagini faciale, amprente digitale şi imagini ale 

irisului ca metode biometrice de identificare. 

Recomandările ICAO au dus la realizarea unui cadru unitar de 

tratare a identificării biometrice. Astfel, tehnologiile biometrice de 

identificare şi autentificare a irisului au ajuns să ocupe un loc important în 

ierarhia sistemelor biometrice de securitate, în paralel cu scanarea 

amprentei digitale. 

Sisteme de securitate care includ scanarea amprentei digitale sunt 

mai simple, mai accesibile ca şi cost şi mai preferate pentru uzul personal, 

privat, în instituţiile cu un nivel obişnuit de securizare. 

Cu toate acestea, scanarea irisului este o metodă ce nu presupune 

contactul fizic, prezent însă, în cazul scanării amprentelor digitale, acest 

aspect putând ridica probleme legate şi de igiena operaţiunilor. 

În instituţii guvernamentale, de apărare, reţelele informatice şi 

obiectivele de importanţă majoră, cu nivel înalt de securizare sunt necesare 

sisteme complexe, multimodale atât din considerente de prevenire a 

falsurilor, cât şi din posibile cauze de modificare a parametrilor biometrici 

individuali în caz de boli, traume, accidente, etc. 

References 

Tratate, cursuri, monografii, 

Bondarciuc, A., (2002) Irisul-amprenta individualităţii, Editura Spectrum, 

Bucuresti, 

Jain, A. K., Flynn, P., Ross, A. A., (2008) Handbook of Biometrics, Springer 

Science+Business media, LLC, USA. 

Stancu, E., (2008) Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul 


Popa, Gh., (2011) Tehnici moderne de identificare criminalistică, note de curs - 

Master – Criminalistică, Academia de Poliţie, Bucureşti, 2011. 

Nanavati, S., Thieme, M., Nanavati, R., (2002) Biometrics Identity Verification 

in a Networked World A Wiley Tech Brief, 1st edition, Published by 

John Wiley & Sons, Inc., New York. 

Studii, articole 

Aron, I., (2010) Biometria metodă de identificare criminalistică a persoanelor, teză 

de doctorat – rezumat, Academia de Poliţie, Bucureşti, 

Mihălcică, M., (2011) Contribuţii la identificarea persoanelor prin analiza mişcării, 

teză de doctorat - rezumat, Universitatea Transilvania din Braşov, 

Braşov, 

246 



Boldea, M., Boldea, C. R., (2003) Identificarea biometrică, în Revista 

Informatica Economică, nr.1(25) 

Cherecheş, T., Bondarciuc, A., (2006) Particularităţile individuale ale 

irisului la baza tehnologiilor biometrice de securitate, în Volumul 

Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice a departamentului regional de studii 

pentru managementul resurselor de apărare, Braşov, 15 decembrie 

Arion, S., Stroică, P., (2008) Identificarea biometrică şi circulaţia 

persoanelor, în Revista Alarma, septembrie 

Daugman, J., (2004) How Iris Recognition Works, IEEE Trans. CSVT 14 

(1), 

Li Ma, Yunhong Wang, Tieniu Tan, (2002) Iris Recognition Using 

Circular Symmetric Filters, in Proceedings of the 16 th International 

Conference on Pattern Recognition (ICPR'02) 

Wildes, R. P., (1997) Iris Recognition: An Emerging Biometric 

Technology, Proceedings of The IEEE, vol. 85, no. 9, September. 

Surse internet 

www.wikipedia.org 

www.scribd.com 

www.eye-controls.com 

www.biometrica.com 

247 



Safety with Medical Nature 

[Siguranţa cu caracter medical] 

Olivian MASTACAN 1 

Lavinia VLĂDILĂ 2 

Abstract 

Reality has shown that crime is complex, to which must be used against 

various and specific ways. Is noted that penalties are not sufficient just to remove 

objectionable social phenomena. Threatening condition that involves a criminal offense 

and may be removed by taking a security measure or by joining its main penalty when it 

generates the mentally ill. 

In this study, we analyze the safety of a medical nature, ie measures that may 

be applied by the court and even the prosecutor, where, who committed an offense under 

the criminal law is a person posing danger to society due to illness or chronic 

intoxication by alcohol, drugs or similar substances. 

Keywords: 

crime, social danger, disease. 

1 University Lecturer, Ph.D., „Valahia” University of Târgovişte, Faculty of Law and 

Social-Political Sciences, Email Address: ghili_m@yahoo.com 

2 University Lecturer, Ph.D., „Valahia” University of Târgovişte, Faculty of Law and 

Social-Political Sciences, Email Address: laviniavladila@yahoo.com 

249 



1. Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă cu 

caracter medical 

Măsurile de siguranţă sunt acele sancţiuni de drept penal constând 

din măsuri de constrângere cu caracter preventiv, luate în scopul înlăturării 

unei stări de pericol, şi pentru preîntâmpinarea realizării de alte fapte 

penale . 

Măsurile de siguranţă au pătruns în dreptul penal odată cu 

influenţa doctrinei pozitiviste, la finalul secolului al XIX-lea, doctrină ce a 

propus pentru prima dată introducerea în sistemul sancţionator penal a 

măsurilor de siguranţă, fie singure, fie alături de pedepse. 

Concretizarea lor juridică s-a făcut însă, la începutul secolului 

trecut, iar în legislaţia română au apărut conturate distinct în 1936-1937, în 

Codul penal Carol al II-lea, deşi unele măsuri de siguranţă erau 

reglementate încă din Codul penal din 1864, sau chiar din Codul penal 

Ştirbei de la 1850, chiar dacă nu sub această denumire, ci ca pedepse 

complementare . 

Realitatea a demonstrat că fenomenul infracţional este unul 

complex, pentru a cărui combatere trebuie folosite mijloace diverse şi 

specifice. S-a observat că doar pedepsele nu sunt suficiente pentru a 

înlătura anumite fenomene sociale reprobabile. Starea de pericol pe care o 

faptă penală o implică poate fi înlăturată şi prin luarea unei măsuri de 

siguranţă sau prin alăturarea acesteia pedepsei principale, atunci când cel 

care o generează este bolnav mintal, sau când, datorită lipsei de pregătire 

temeinică, a comis din culpă infracţiuni în legătură cu serviciul, ori când 

săvârşirea unor infracţiuni este favorizată de prezenţa inculpatului într-o 

anumită localitate. 

În studiul de faţă, vom analiza măsurile de siguranţă cu caracter 

medical, adică acele măsuri care pot fi aplicate de către instanţa de 

judecată şi chiar de către procuror, în cazul în care, cel care a comis o 

faptă prevăzută de legea penală este o persoană care prezintă pericol 

pentru societate datorită bolii sau intoxicării cronice prin alcool, 

stupefiante sau alte asemenea substanţe. 

Măsurile de siguranţă cu caracter medical pot fi definite ca fiind 

acele măsuri de constrângere prin intermediul cărora se realizează 

înlăturarea stării de pericol pe care făptuitorul bolnav psihic sau fizic o 

reprezintă pentru societate, în general şi pentru sine, în particular, ca 

urmare a respectivei boli şi crearea unei stări de siguranţă în care, riscul 

comiterii unei noi infracţiuni de către făptuitorul bolnav să fie înlăturat sau 

minimizat 

250 


SAFETY WITH MEDICAL NATURE ….. 

În legislaţia noastră penală sunt reglementate două măsuri cu 

caracter medical: obligarea la tratament medical şi internarea medicală. 

2. Obligarea la tratament medical 

2.1. Noţiunea şi cauza care determină luarea măsurii 

Reglementată în dispoziţiile art. 113 C. pen., obligarea la tratament 

medical este acea măsură de siguranţă care constă în obligarea 

făptuitorului, care din cauza bolii ori a intoxicării cronice prin alcool, 

stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, 

de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. 

Luarea măsurii este determinată de starea făptuitorului. Această 

stare este generată de boala sau intoxicaţia cu alcool, stupefiante sau alte 

asemenea substanţe a acestuia. 

Din câte se poate observa, această măsură de siguranţă are un 

caracter medical. 

În acest caz, noţiunea de „boală” are în vedere orice alterare a 

funcţiilor psihice, alterare ce este cauza manifestărilor ilicite ale 

făptuitorului. Se pot avea în vedere aici doar boli care nu afectează decât 

temporar discernământul făptuitorului şi nu fac ca acesta să fie 

iresponsabil, căci într-o asemenea situaţie ar trebui dispusă măsura mai 

severă a internării medicale. 

Totodată, starea de pericol pe care o generează făptuitorul se 

poate datora şi intoxicaţiei cu alcool sau stupefiante. Cea mai des întâlnită 

este situaţia intoxicării cu alcool. În cazul intoxicării cu substanţe 

stupefiante se pune problema corelării dispoziţiilor art. 113 C. pen. cu 

dispoziţiile art. 27 alin. (2)-(6) şi următoarele din Legea nr. 143/2000 

privind traficul de stupefiante, dispoziţii ce au în vedere cura de 

dezintoxicare sau supravegherea medicală . 

2.2. Condiţiile în care se ia măsura 

Pentru a putea dispune măsura de siguranţă prevăzută de art. 113 

C. pen., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: 

- să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. Această măsura 

de siguranţă se poate lua şi dacă făptuitorul a săvârşit doar o faptă 

penală, fără ca aceasta să fie şi infracţiune. Motivele pentru care 

fapta poate să nu fie infracţiune nu contează . 

Nu se impune, ca în cazul altor măsuri, să fie vorba despre o 

anumită infracţiune sau un anumit tip de infracţiuni. Săvârşirea oricărei 

fapte penale, determinată de starea de pericol pe care o creează boala de 

251 



care suferă făptuitorul, este o condiţie, nu numai necesară, dar şi 

suficientă, în această situaţie. 

- făptuitorul să prezinte pericol pentru societate. Această condiţie 

are în vedere faptul că lăsat în libertate, fără o atentă supraveghere 

medicală şi fără a fi supus tratamentului medical de specialitate, 

făptuitorul este susceptibil de a săvârşi noi fapte penale, ce au 

drept cauză primară starea sa de boală sau de intoxicaţie cu alcool 

sau stupefiante. 

Starea de pericol trebuie dovedită, neputând fi prezumată . Pentru 

a stabili în concret gradul de pericol social, pe lângă criteriile prevăzute de 

art. 181 alin. (2) C. pen., instanţa va mai trebui să ţină seama de stările 

morbide pe care le prezintă făptuitorul şi de modul de manifestare al 

acestuia sub influenţa lor. 

Diagnosticarea stărilor morbide, evoluţia acestora, precum şi 

legătura dintre boală şi fapta penală săvârşită, pot fi stabilite prin 

intermediul unei expertize medico legale. 

- pericolul social prezentat de făptuitor să fie determinat de starea 

de boală, de intoxicarea cronică cu alcool, stupefiante sau alte 

asemenea substanţe. Legea penală nu face precizări cu privire la 

natura sau gravitatea bolii. 

Important este să se stabilească legătura de cauzalitate între boala 

de care suferă făptuitorul şi pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru 

societate. 

De cele mai multe ori, bolile care determină luarea de către 

instanţă a acestei măsuri de siguranţă sunt cele care alterează 

discernământul – alienaţiile mintale; pot constitui motiv de luare a acestei 

sancţiuni penale, însă, şi bolile venerice sau SIDA . 

În ceea ce priveşte intoxicaţia cu alcool, ea trebuie să fie cronică 

pentru a se dispune această măsură de siguranţă. Cronicizarea unei 

asemenea intoxicaţii presupune dependenţa de alcool (toxicomania), 

caracterizată prin nevoia imperioasă de consum zilnic, lipsa consumului 

manifestându se prin prezenţa simptomelor de sevraj. 

Intoxicarea cu substanţe stupefiante (droguri) constituie prin ea 

însăşi infracţiune (consumul de droguri), ce este sancţionată potrivit 

dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 143/2000. Lista substanţelor ce constituie 

droguri sau precursori reprezintă anexă la legea mai sus menţionată. În 

orice caz, luarea măsurii obligării la tratament medical în cazul consumului 

de droguri trebuie corelată cu dispoziţiile Capitolului IV, „Măsuri 

împotriva consumului ilicit de droguri”, din Legea nr. 143/2000. 

252 



În ceea ce priveşte substanţele toxice, altele decât drogurile, lista 

acestora a fost aprobată prin Decretul nr. 466/1979, intoxicarea cu astfel 

de substanţe neconstituind infracţiune. 

- instanţa să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament 

medical, starea anormală a acestuia va înceta şi acesta nu va mai 

săvârşi alte fapte penale. Tratamentul trebuie efectuat în mod 

corespunzător, acesta nepresupunând izolarea făptuitorului. 

Tratamentul este stabilit de către organele medicale ce îl 

efectuează, instanţa de judecată neavând decât competenţa 

stabilirii măsurii de siguranţă. 

Această măsură poate fi dispusă atât faţă de un infractor, cât şi faţă 

de un făptuitor. Instanţele de judecată nu trebuie să fie reticente în 

aplicarea acestei măsuri împreună cu o pedeapsă, căci rolul fiecăreia dintre 

măsuri este diferit, fiecare în parte contribuind la înlăturarea pe viitor a 

stării de pericol a infractorului. Deoarece de multe ori s a constat că cei 

obligaţi la tratament medical se sustrag acestei măsuri, este foarte bine, ca 

atunci când se impune, măsura să fie luată împreună cu pedeapsa 

închisorii, astfel încât, pe timpul detenţiei, pacientul condamnat să se 

prezinte cu regularitate la tratament, prezenţa sa putând fi supravegheată 

de către administraţia penitenciară. 

2.3. Conţinutul şi executarea măsurii 

Obligarea la tratament medical constă în obligarea făptuitorului, a 

învinuitului sau a inculpatului care este bolnav, intoxicat cu alcool, 

stupefiante sau alte asemenea substanţe, de a urma un tratament medical 

corespunzător tipului de boală sau intoxicaţie de care suferă până la 

însănătoşire. De aceea, măsura se ia pe durată nedeterminată . 

Obligarea la tratament medical poate fi impusă, în conformitate cu 

dispoziţiile art. 162, în tot cursul procesului penal. 

Astfel, procurorul poate lua o astfel de măsură dacă constată că 

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 113 C. pen. Procurorul 

dispune luarea măsurii prin ordo¬nanţă, dar ea trebuie confirmată de către 

instanţa de judecată, care are posibilitatea de apreciere asupra luării sau nu 

a măsurii. În această situaţie, măsura este însă dispusă în mod provizoriu . 

În cursul urmăririi penale, măsura obligării la tratament medical se ia pe o 

durată maximă de 180 de zile (aproximativ 6 luni). 

Tot provizorie este dispusă măsura de siguranţă a obligării la 

tratament medical şi atunci când, în cursul procesului, iniţiativa luării ei 

aparţine direct instanţei de judecată. 

253 



Măsura se dispune însă cu respectarea unor norme de procedură , 

şi anume: ea se poate lua numai după ascultarea obligatorie a inculpatului 

sau învinuitului, asistenţa juridică este şi ea obligatorie, la fel şi prezenţa 

procurorului. 

În ceea ce priveşte situaţia în care procurorul decide în urma 

administrării probelor în faza de urmărire penală că nu se impune 

trimiterea în judecată şi dispune prin ordonanţă încetarea procesului penal, 

acesta este obligat, conform art. 245 alin. (2) C. pr. pen., să menţioneze că 

a luat măsura de siguranţă prevăzută de art. 113 C. pen. 

În orice caz, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical 

devine defi¬nitivă doar prin hotărârea instanţei de judecată. Fie că 

instanţa pronunţă achitarea, fie că instanţa îl condamnă pe inculpat, dacă 

constată îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 113 C. pen., va dispune 

luarea definitivă a acestei măsuri. 

Măsura poate fi luată direct prin hotărâre şi dacă asupra ei nu s a 

dispus nici în cursul urmării penale, nici în faza de judecată. 

Totodată, dacă procurorul, prin ordonanţă, dispune încetarea 

procesului penal şi, în acelaşi timp, menţinerea măsurii de siguranţă, ea nu 

poate deveni definitivă decât prin intermediul instanţei de judecată, ce 

trebuie în acest caz să fie sesizată de către procuror. 

Un alt aspect este dacă, în căile de atac ordinare, instanţa poate 

dispune luarea acestei măsuri. Cu siguranţă că dacă sunt îndeplinite toate 

condiţiile de fond şi procesuale, instanţa are această cădere. Credem totuşi 

că în această situaţie există un singur impediment, şi anume să nu fie vorba 

de o cale de atac declarată de către inculpat. Apreciem că în această 

situaţie trebuie aplicat principiul „non reformatio in pejus”, chiar dacă 

măsura este apreciată ca fiind luată şi în favoarea inculpatului. Totuşi, ea 

are natura unei sancţiuni penale, ducând la restrângerea libertăţii 

per¬soanei, astfel că ar crea o situaţie mai grea inculpatului decât înainte. 

Revenind la aspectele de conţinut, deşi este o măsură medicală, 

aceasta implică o anumită doză de coerciţie. Cel obligat la executarea 

acestei măsuri are de realizat o obligaţie de a face, şi anume de a se 

prezenta, cu regularitate, la tratament. 

Nerespectarea acestei măsuri va duce, conform art. 113 alin. (2) C. 

pen., la revocarea măsurii şi la dispunerea celeilalte măsuri de siguranţă cu 

caracter medical, şi anume internarea medicală. 

Măsura se mai poate revoca la cererea celui obligat sau a instituţiei 

medicale, dacă cel în cauză şi a ameliorat prin tratament starea de sănătate 

sau chiar s a vindecat. 

254 



Conform art. 429 C. pr. pen., măsura se pune în executare prin 

comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a raportului medico-legal 

către Direcţia Sanitară Judeţeană, din raza teritorială unde cel obligat la 

tratament îşi are domiciliul. Direcţia Sanitară Judeţeană va stabili unitatea 

care va realiza tratamentul. Unitatea în cauză are obligaţia, pe de o parte, 

de a sesiza instanţa de judecată dacă cel obligat la tratament medical nu se 

prezintă, sau, pe de altă parte, dacă starea sănătăţii sale s-a ameliorat, iar 

măsura nu mai este necesară. Asupra revocării măsurii, în aceste situaţii, se 

va pronunţa judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea 

unde se efectuează tratamentul . 

Asupra tratamentului de urmat va decide însă numai medicul 

curant, instanţa de judecată neavând cădere să aprecieze asupra acestui 

aspect. Dacă unitatea constată că tratamentul început nu este 

corespunzător, este obligată să comunice instanţei de executare sau celei în 

raza căreia să află unitatea sanitară , care va decide, după ascultarea 

concluziilor procurorului, fie schimbarea tratamentului medical, fie 

internarea medicală. 

Dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa 

închisorii, atunci tratamentul se efectuează în timpul executării pedepsei. 

Dacă şi după executarea pedepsei nu a intervenit însănătoşirea celui 

condamnat, atunci acesta este obligat să continue tratamentul până la 

însănătoşire. 

3. Internarea medicală 

3.1. Definiţie 

Internarea medicală este o măsură de siguranţă mai amplă decât 

obligarea la tratament medical, şi care constă în internarea făptuitorului, 

care este bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într o stare ce 

prezintă pericol pentru societate, într o instituţie medicală de specialitate 

până la însănătoşire . Această măsură de siguranţă este reglementată în 

cadrul art. 112 lit. b) coroborat cu art. 114 C. pen. Ca şi obligarea la 

tratament medical, şi internarea medicală prezintă aceeaşi cauză pentru 

care este dispusă, şi anume starea făptuitorului. Această stare este generată 

de boala sau intoxicaţia cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, 

a acestuia. Măsura este, ca şi în cazul precedent, una medicală. 

În plus, o altă cauză care poate genera luarea acestei măsuri de 

siguranţă, este revocarea obligării la tratament medical sau situaţia când 

aceasta din urmă nu este eficientă. 

255 



3.2. Condiţiile în care se poate lua măsura 

Pentru a se dispune luarea acestei măsuri de siguranţă este nevoie 

de îndeplinirea anumitor condiţii , şi anume: 

- să existe un făptuitor, adică o persoană care a săvârşit o faptă 

prevăzută de legea penală. Atâta timp cât persoana bolnavă mintal 

sau toxicomană nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, 

faţă de aceasta nu se poate lua o măsură de siguranţă, însă pot fi 

dispuse măsuri de ocrotire, conform Legii nr. 487/2002 . În 

acelaşi timp, nu se cere ca fapta comisă să fie şi infracţiune, 

măsura putându-se dispune şi faţă de făptuitor, şi faţă de 

infractor, atunci când este cazul. În consecinţă, limita minimă 

pentru luarea măsurii din punct de vedere al persoanei, este ca 

aceasta să fie cel puţin făptuitor. 

- făptuitorul să fie într-o stare alterată de conştiinţă, datorită bolii 

mintale ori toxicomaniei, şi, ca urmare a acestei boli, să prezintă 

pericol pentru societate. Astfel de boli pot fi: schizofrenia, 

paranoia, idioţenia, infantilismul sau chiar epilepsia, primele dintre 

acestea conducând la reducerea sau chiar abolirea 

discernământului, în timp ce epilepsia poate inhiba anumite 

procese de conştiinţă şi poate face ca persoana care suferă de o 

astfel de boală să acţioneze de o manieră agresivă . Prin urmare, 

nu este suficient să se constate că făptuitorul este bolnav mintal 

sau toxicoman, ci că acesta prezintă, datorită stării sale, pericol 

pentru societate. Starea de pericol rezultă din faptul că persoana 

săvârşeşte o faptă penală, din cauza bolii. 

Internarea medicală nu se poate lua împotriva unei persoane care 

prezintă tulburări de comportament, dar nu este bolnav mintal sau 

toxicoman. În acest caz, situaţia sa personală va fi evaluată în momentul 

individualizării pedepsei. 

- instanţa de judecată să aprecieze că starea de pericol a 

făptuitorului nu poate fi înlăturată decât prin luarea acestei măsuri 

de siguranţă, şi nu prin luarea uneia mai uşoare, cum ar fi 

obligarea la tratament medical. Măsura poate fi dispusă şi de către 

procuror în timpul urmării penale. Dacă acesta a dispus scoaterea 

de sub urmărire penală a infractorului , pe motiv că este 

iresponsabil, şi nu a luat provizoriu şi măsura internării medicale, 

care se impunea în acest caz, va trebui să sesizeze instanţa, care va 

decide în acest caz . 

256 



Relativ la modul de apreciere al instanţei, CEDO a decis în cadrul 

a două cauze , că internarea unei persoane nu poate fi dispusă decât după 

îndeplinirea a trei condiţii: starea de alienare să fie dovedită medical, prin 

probe, aceasta să aibă o anumită amploare care să justifice internarea şi să 

nu fie prelungită mai mult decât boala o impune. 

3.3. Conţinutul, durata măsurii şi executarea acesteia 

Internarea medicală presupune ca bolnavul mintal sau toxicoman 

să se afle, până la însănătoşire, într-o instituţie medicală de specialitate 

unde este supus la un tratament medical obligatoriu. Aceasta, sigur implică 

şi o restrângere a libertăţii făptuitorului. Internarea medicală poate fi luată 

şi în timpul urmării penale sau pe parcursul procesului penal de către 

instanţa de judecată. În orice caz, măsura de siguranţă a internării medicale 

devine definitivă doar prin hotărârea instanţei de judecată. Fie că instanţa 

pronunţă achitarea, fie că instanţa îl condamnă pe inculpat, dacă constată 

îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 114 C. pen., dispune luarea 

definitivă a acestei măsuri. 

Durata acestei măsuri este nedeterminată, căci nu se poate 

cunoaşte încă de la început cât va dura însănătoşirea făptuitorului. Dacă 

făptuitorul dă semne de ameliorare pentru boala sa, atunci se poate înlocui 

măsura internării cu cea a obligării la tratament medical. 

Concluzie 

Prin conţinutul lor, măsurile de siguranţă apar ca un nou tip de 

sancţiune de drept penal, destinat să înlocuiască sau să completeze 

pedeapsa în lupta împotriva criminalităţii. 

De aceea, instituţia măsurilor de siguranţă este cunoscută astăzi, 

practic, în toate legislaţiile penale. 

References 

Tratate, cursuri şi monografii: 

Basarab, M., Paşca, V., Mateuţ, Gh., Butiuc, C., (2007) Codul penal comentat, 

Editura Hamangiu, Bucureşti, 

Bulai, C., Bulai, B., (2007) Manual de drept penal – partea generală, Editura 


Dobrinoiu, V., Pascu, I., Nistoreanu, Gh.; Boroi, Al.; Lazăr, V.; Molnar, I., 

(1999) Drept penal – partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 

Dongoroz, V., Curs de drept penal şi procedură penală, Bucureşti, 

257 



Mitrache, C., Mitrache, C., (2007)Drept penal român – partea generală, ediţie 

revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 

Pamfil, M. L., (2012) Măsurile de siguranţă cu caracter medical în Noul 

cod penal şi Noul Cod de procedură penală publicat în volumul 

Noua legislatie penală în discuţia membrilor Asociaţiei Române de Ştiinţe 

Penale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012 

Paşca, V., (1998) Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Editura Lumina Lex, 

Bucureşti, 

Ungureanu, A., (1997) Jurisprudenţă penală a Curţii de Apel Bacău – pe anul 

1997, decizia nr. 20/1997 


Codul penal 

Codul de procedură penală 

258 


The Complaint Against the Prosecutor’s Decision not to 

Indict, from the Perspective of the New Code of Criminal 

Procedure. Perspectives of a New Legislation 

[Instituţia plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în 

judecată dispuse de procuror în Noul Cod de Procedură 

penală. Perspective ale unei noi reglementări] 

Andreea UZLĂU 1 

Carmen UZLĂU 2 

Abstract 

The article is an analysis of the complaint against the prosecutor’s decision not 

to indict, from the perspective of the new Code of criminal procedure and of the 

amendments which are intended to be brought to this law, through the law implementing 

the Code of criminal procedure, which is currently in the drafting procedure at the level 

of the Ministry of Justice. The article deals with the subject, the holders and the term of 

the complaint as well as issues concerning the jurisdiction and the settlement procedure, 

which are of current interest for both theorists and especially for law practitioners, 

starting with the numerous problems that may arise in this field, as well as with the 

frequency with which such problems are to be found in the jurisprudence of the courts. 

Keywords: 

complaint against prosecutor’s decision, criminal procedure, the new Code of 

criminal procedure, decision not to indict, pre-trial judge 

1 Univ. Lecturer Ph.D. Candidate, Christian University Dimitrie Cantemir, Bucharest, 

stoicaandreea76@yahoo.com 

2 Scientific researcher, Romanian Academy; Univ. Lecturer PhD. Hyperion University, 

Bucharest, carmen_uzlau@yahoo.com 

259 



Secţiunea 1. Consideraţii generale 

Controlul instanţelor judecătoreşti asupra soluţiilor de netrimitere 

în judecată a fost consacrat legislativ pentru prima oară prin Legea nr. 

281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală 

şi a unor legi speciale . Sediul materiei este reprezentat actualmente de 

dispoziţiile art. 2781 Cod procedură penală. 

Existenţa acestei reglementări este necesară din prisma reperelor 

stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o 

jurisprudenţă constantă, dată în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţia 

Europeană, cu referire la dreptul de a fi judecat de o instanţă 

independentă și imparţială. 

Anterior introducerii dispoziţiilor art. 2781 Cod procedură penală, 

singurul control ce putea fi exercitat, potrivit legii (art. 275-278 Cod 

procedură penală), asupra soluţiilor de neurmărire penală ori de 

netrimitere în judecată ale procurorului era acela al procurorului ierarhic 

superior, exercitat aşadar în cadrul Ministerului Public. 

Acest tip de control a fost considerat insuficient din perspectiva 

accesului liber la justiţie, Curtea Europeană statuând, într-o cauză 

pronunţată împotriva României , că Parchetul General este alcătuit din 

funcţionari care îşi exercită activităţile sub autoritatea procurorului general, 

ministrul justiţiei având drept de control asupra tuturor membrilor 

parchetului. Numai un organism care are competenţă deplină și 

independenţă faţă de puterea executivă poate satisface cerinţele art. 6 

parag. 1 din Convenţia Europeană, privind dreptul de acces la o instanţă 

independentă şi imparţială. 

Accesul liber la justiţie este consacrat în art. 21 din Constituţie, 

potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea 

drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând 

îngrădi exercitarea acestui drept. 

În prezent, statele au obligaţia de a oferi persoanelor, în dreptul 

intern, mijlocul de a redresa o situaţie care nu este conformă cu exigenţele 

Convenţiei europene. Cu alte cuvinte, statele nu se pot limita la a rămâne 

pasive. Ele trebuie să ia măsuri pentru ca toate mijloacele adecvate să fie 

puse în aplicare pentru a asigura accesul efectiv la o instanţă. 

Adoptarea dispoziţiilor art. 2781 Cod procedură penală este 

consecinţa acestei obligaţii pozitive a statului român. Noile dispoziţii s-au 

dorit o garanţie reală în sensul exercitării de către fiecare per¬soană a 

dreptului său de a accede la o instanţă, prin asigurarea drepturilor 

materiale, dar şi a celor de natură procedurală menite să confere conţinut 

şi eficienţă celor din prima categorie. 

260 


THE COMPLAINT AGAINST THE PROSECUTOR’S DECISION….. 

Necesitatea unei asemenea reglementări este determinată şi de 

împrejurarea că funcţia de judecată – definită ca puterea de a judeca şi a 

decide cu privire la aplicarea normelor legale în cazul unui conflict de 

drept, dar şi îndatorirea de a soluţiona acel conflict de drept adus în faţa sa 

– reprezintă o prerogativă ce aparţine exclusiv instanţei de judecată. 

Prin dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., s-a realizat, aşadar, în plan 

procesual penal, deplinul acord cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia 

Europeană, sub aspectul dreptului de acces liber la un tribunal 

independent şi imparţial. 

Astfel, art. 2781 Cod procedură penală a fost completat în sensul 

că plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în 

judecată cuprinse în rechizitoriu, soluţie reflectată în practica judiciară 

anterioară adoptării legii menţionate. 

Prin Legea nr. 480/2004 au fost aduse trei modificări şi o 

completare Codului de procedură penală, toate vizând comunicarea unor 

acte procedurale ale procurorului persoanelor interesate. S-a urmărit, 

astfel, armonizarea dispoziţiilor art. 278 şi art. 2781 Cod procedură penală 

cu prevederile legale privind faza de urmărire penală, în vederea 

cunoaşterii de către persoanele interesate a conţinutului integral al actului 

de procedură şi a determinării cu precizie a momentului de la care acestea 

îşi pot exercita drepturile procesuale. Au fost înlăturate astfel o serie de 

inadvertenţe din legislaţie. 

Prin art. I pct. 139 din Legea nr. 356/2006 , art. 2781 C. proc. pen. 

a fost modificat atât în ceea ce priveşte denumirea marginală („Plângerea 

în faţa judecătorului împo¬triva rezoluţiilor sau a ordonanţelor 

procurorului de netrimitere în judecată”), cât şi conţinutul. 

În vederea asigurării interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor 

art. 2781 Cod procedură penală, a fost necesară intervenţia Înaltei Curţi de 

Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat, de la data adoptării instituţiei, un 

număr de unsprezece recursuri în interesul legii în această materie. 

Instituţia reglementată de dispoziţiile art. 2781 Cod procedură 

penală a fost de asemenea modificată ca urmare a intervenţiei Legii nr. 

202/2012 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, 

act normativ care a avut ca principal obiectiv asigurarea celerităţii 

procedurilor penale și pregătirea implementării noilor coduri de drept 

material și procesual. 

În acest sens în expunerea de motive la această lege s-a arătat că: 

„dintre disfuncţionalităţile majore ale justiţiei din România, cel mai aspru 

criticată a fost lipsa de celeritate în soluţionarea cauzelor. Întrucât 

procedurile judiciare se dovedesc deseori greoaie, formaliste, costisitoare şi 

261 



de lungă durată, s-a conştientizat faptul că eficacitatea administrării actului 

de justiţie constă în mare măsură şi în celeritatea cu care drepturile şi 

obligaţiile consfinţite prin hotărâri judecătoreşti intră în circuitul juridic, 

asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice deduse judecăţii. 

Prin reformarea codurilor de procedură (…) s-a urmărit, ca 

obiectiv esenţial, crearea în materia procedurilor judiciare a unui cadru 

legislativ modern care să răspundă pe deplin imperativelor funcţionării 

unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii 

creşterii calităţii acestui serviciu public. 

Ţinând însă seama de termenul preconizat pentru intrarea în 

vigoare a noilor coduri de procedură (1 octombrie 2011), se impune 

instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate - în pregătirea 

implementării codurilor şi în acord cu soluţiile legislative consacrate de 

acestea - de natură să faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare şi 

soluţionarea cu celeritate a proceselor.” 

Prin raportare la domeniul supus analizei, legea ”micii reforme” 

aduce mai multe modificări. 

Astfel, au fost eliminate căile de atac împotriva hotărârilor 

pronunţate în temeiul art. 2781 Cod procedură penală și a fost 

reglementată trimiterea pe cale administrativă a plângerii greșit îndreptate 

la instanţă, în vederea soluţionării de procurorul ierarhic superior. 

Instituţia se regăseşte şi în noul Cod de procedură penală, adoptat 

prin Legea nr. 135/2010, în capitolul VII „Plângerea împotriva măsurilor 

şi actelor de urmărire penală”, art. 340 – 341. 

Secţiunea a 2-a. Reglementarea plângerii împotriva soluţiilor 

de neurmărire sau netrimitere în judecată în noul Cod de procedură 

penală 

1. Condiţiile de formulare a plângerii 

Potrivit 340 din Noul Cod de procedură penală, persoana a cărei 

plângere împotriva actelor procurorului a fost respinsă conform art. 339 

poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa 

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în prima 

instanţă. 

Formularea plângerii în temeiul dispoziţiilor menţionate impune 

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 

a. prin actul atacat să se fi dispus o soluţie de neurmărire sau 

netrimitere în judecată de către procuror 

Din analiza noilor dispoziţii ale Codului de procedură penală, în 

art. 15 şi 16 din Titlul II al Capitolul I se remarcă o modificare substanţială 

262 



atât în ceea ce priveşte ansamblul cauzelor care împiedică punerea în 

mişcare a acţiunii penale, cât şi în privinţa soluţiilor ce pot fi adoptate în 

cazul constatării existenţei acestora. 

Astfel, ca element de noutate cu caracter procedural sub aspectul 

modalităţii de stingere a acţiunii penale, sunt regândite categoriile soluţiilor 

de neurmărire care pot fi adoptate de procuror. 

Potrivit art. 17 din Legea nr. 135/2010, în cursul urmăririi penale 

acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea 

penală, în condiţiile prevăzute de lege. 

Clasarea reuneşte aşadar toate soluţiile de neurmărire care în 

actuala reglementare se regăsesc sub denumirea de neîncepere a urmăririi 

penale, scoatere de sub urmărire penală sau încetare a acesteia. 

În al doilea rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, 

consacrat de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală, 

este reglementată o nouă soluţie care determină stingerea acţiunii penale, 

aflată la dispoziţia procurorului, respectiv renunţarea la urmărirea penală. 

Astfel, potrivit art 318 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală, 

în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau 

pedeapsa închisorii de până la 5 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea 

penală a inculpatului când, în raport de persoana acestuia, de conduita 

avută anterior săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi 

mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de 

săvârşire, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau 

diminuarea consecinţelor infracţiunii, constată că nu există un interes 

public în urmărirea acestuia. 

Din dispoziţiile menţionate, rezultă că soluţia renunţării la 

urmărire penală este lăsată la aprecierea procurorului care supraveghează 

urmărirea penală în cauză. Renunţarea poate fi dispusă numai dacă legea 

prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa amenzii sau închisoarea de 

până la 5 ani. Legiuitorul are în vedere maximul special al pedepsei 

închisorii prevăzut pentru infracţiunea săvârşită în formă consumată, fără 

a ţine seama de cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei. Pe lângă 

această condiţie, în alineatul 1 sunt enumerate câteva criterii în funcţie de 

care procurorul va aprecia în fiecare caz în parte dacă există sau nu există 

interes public în urmărirea inculpatului. 

Renunţarea la urmărire poate avea loc numai după punerea în 

mişcare a acţiunii penale şi înainte de deschiderea procedurii camerei 

preliminare, atunci când procurorul constată că probaţiunea administrată 

în cauză dovedeşte în mod suficient că inculpatul a săvârşit infracţiunea 

reţinută în sarcina sa. 

263 



Potrivit art 318 alin. (3), în cazul în care procurorul renunţă la 

urmărire penală va dispune ca inculpatul să îndeplinească una sau mai 

multor obligaţii, a căror alegere optimă este menită să asigure eficienţa 

acestei modalităţi alternative. 

Renunţarea la urmărire se poate dispune prin ordonanţă sau prin 

rechizitoriu. Inculpatului şi celorlalte persoane interesate, care au solicitat 

comunicarea soluţiei, li se comunică copie a ordonanţei prin care 

procurorul a dispus renunţarea la urmărire penală. 

b. a fost îndeplinită anterior procedura prevăzută de art. 339 din 

Legea nr. 135/2010 

Similar reglementării actuale, plângerea împotriva soluţiilor de 

neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror se adresează 

prim – procurorului parchetului sau, după caz, procurorului general al 

parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorului şef de secţie al 

parchetului, care o soluţionează prin ordonanţă, într-un termen de maxim 

20 de zile de la primire. 

În cazul când actele atacate sunt ale prim-procurorului, ale 

procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale 

procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe 

baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul 

ierarhic superior. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător atunci 

când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege 

specială. 

Reglementarea este deficitară, întrucât, spre deosebire de 

dispoziţiile actuale, nu prevede un termen de formulare a plângerii de către 

persoana interesată decât pentru situaţia în care soluţia de clasare sau de 

renunţare la urmărirea penală a fost dispusă prin rechizitoriu. Astfel, 

potrivit art. 339 alin. (4), în acest caz, plângerea poate fi formulată în 

termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus 

soluţia. 

În situaţia în care soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată 

a fost dispusă prin ordonanţă, în lipsa unei prevederi în acest sens, 

plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 339 poate fi formulată oricând, 

soluţie care, evident, nu poate fi acceptată. În cazul acesta, avem de-a face 

cu un drept procesual al persoanei nemulţumite de soluţia procurorului şi 

care, justificând un interes legitim, poate să-şi exercite acest drept într-un 

cadru riguros stabilit de către legiuitor, inclusiv sub aspectul termenelor. 

Conform unei opinii exprimate în literatura de specialitate , la care 

achiesăm, raţiunea instituirii termenelor este aceea de a asigura stabilitatea 

soluţiilor prin care se soluţionează un litigiu penal. Întrucât prin 

264 



netrimitere în judecată, procurorul hotărăşte cu privire la temeinicia 

acuzaţiilor îndreptate împotriva persoanei, trebuie să i se asigure acesteia 

din urmă o garanţie vă nu vor putea fi reluate oricând cercetările faţă de ea 

pentru aceeaşi faptă, fără să fi intervenit un element nou. 

De lege ferenda, această omisiune vădită a reglementării ar trebui 

înlăturată, prin modificarea alin. (4) al art. 339, astfel: „În cazul soluţiilor 

de clasare ori de renunţare la urmărirea penală, plângerea se face în termen 

de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.” 

Similar modificărilor aduse art. 2781 din actualul Cod de 

procedură penală, noua reglementare limitează posibilitatea petenţilor de a 

apela la procedura internă prin formularea unei singure plângeri pe scară 

ierarhică. Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva 

soluţiilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior 

şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane 

interesate. 

c. plângerea să fi fost respinsă de către procurorul ierarhic superior 

sau acesta să nu se fi pronunţat asupra ei în termenul legal. 

Similar reglementării actuale, respingerea plângerii de către 

conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior reprezintă o 

etapă prealabilă obligatorie ce condiţionează promovarea şi exercitarea 

plângerii potrivit art. 340 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală. 

Per a contrario, în cazul admiterii plângerii, ordonanţa de 

netrimitere în judecată nu poate fi atacată în temeiul art. 340 din Legea nr. 

135/2010 şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi supusă controlului 

jurisdicţional, cel interesat beneficiind însă de posibilitatea de a contesta 

ordonanţa de infirmare în conformitate cu dispoziţiile art. 339 Cod 

procedură penală. 

Această soluţie a fost confirmată, în raport de reglementarea în 

vigoare, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în decizia nr. 1/2009 , 

dată în recurs în interesul legii, a arătat că procedura de control pe cale 

ierarhică, în cadrul unităţii de parchet, constituie, în cazul soluţiilor de 

netrimitere în judecată, o etapă prealabilă declanşării verificării actului de 

către instanţă, în procedura specială reglementată de art. 2781 din Codul 

de procedură penală. Argumentele expuse îşi menţin valabilitatea şi prin 

trimitere la noua reglementare. 

În cazul în care plângerea a fost depusă direct la instanţă, aceasta 

se trimite organului competent, potrivit dispoziţiilor art. 340 alin. (7). 

265 



2. Titularii plângerii 

Potrivit art. 340 alin. (1) din Noul Cod procedură penală, 

coroborat cu art. 336 alin. (1) din acelaşi cod, are calitatea de a formula 

plângere orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate. 

Sub acest aspect, reglementarea este, aşadar, similară celei actuale, 

cuprinse în art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală, care include, 

alături de persoana vătămată, şi „orice alte persoane ale căror interese 

legitime sunt vătămate”. 

Este evident că sfera acestor persoane este foarte largă, urmând a 

fi delimitată prin exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale de către judecătorul 

învestit cu soluţionarea plângerii, printr-o justă interpretare a sintagmei 

„ale căror interese legitime sunt vătămate”. 

Aşadar, pot formula plângere: părţile (inculpatul, partea civilă, 

partea responsabilă civilmente), subiecţii procesuali principali (persoana 

vătămată, căreia noua reglementare procesual penală nu-i mai recunoaşte 

calitatea de parte în procesul penal şi suspectul), dar şi alţi subiecţi 

procesuali (martorul, expertul, interpretul) sau alte persoane care 

demonstrează existenţa unei vătămări. 

3. Termenul de introducere a plângerii 

În literatura de specialitate s-a conturat un punct de vedere 

majoritar, conform căruia termenul de 20 de zile este unul peremp¬toriu, 

a cărui nerespectare se sancţionează cu decăderea . 

Potrivit art. 340 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală, 

plângerea trebuie introdusă la instanţă în interval de 20 de zile de la data 

comunicării de către procurorul ierarhic superior a respin¬gerii plângerii 

adresate acestuia, termenul fiind de decădere. Această soluţie corespunde 

celei care se regăseşte actualmente în dispoziţiile art. 2781 alin. (1) din 

Codul de procedură penală. 

Spre deosebire însă de reglementarea actuală, potrivit art. 340 alin. 

(2) din Legea nr. 135/2010, în situaţia în care procurorul ierarhic superior 

nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a soluţiona plângerea în termenul de 

20 de zile calculate de la depunerea acesteia, plângerea se poate formula la 

instanţă oricând după împlinirea termenului de 20 zile în care trebuia 

soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea 

acesteia. Cu alte cuvinte, pentru situaţia în care procurorul desemnat a 

soluţiona plângerea nu îşi îndeplineşte obligaţia de comunicare de îndată a 

soluţiei către cei interesaţi, alin. (2) al art. 340 cuprinde o dispoziţie cu 

caracter particular, ce statuează că nerezolvarea plângerii şi neîndeplinirea 

obligaţiei de comunicare a modului de soluţionare de către procuror dă 

266 



părţii interesate un drept de opţiune: să se adreseze instanţei în lipsa unei 

rezolvări, a unui răspuns al prim-procurorului, sancţionând astfel 

atitudinea pasivă manifestată prin refuzul de a soluţiona plângerea sau să 

aştepte soluţionarea acesteia şi comunicarea unui răspuns, urmând a se 

adresa instanţei într-un interval de maxim 20 zile de la comunicarea 

acestuia. 

Considerăm că soluţia adoptată de legiuitor este preferabilă celei 

actuale, care impune părţii interesate să se adreseze instanţei cel mai târziu 

într-un termen de 20 de zile calculate începând cu data expirării 

intervalului de 20 zile în care procurorul desemnat trebuia să dispună 

asupra plângerii, cu consecinţa, în unele cazuri, a formulării inutile a unor 

plângeri lipsite de obiect, în ipoteza în care procurorul ierarhic superior, 

după depăşirea termenului, admite plângerea şi desfiinţează soluţia iniţială. 

Nerespectarea termenului prevăzut de lege atrage respingerea 

plângerii ca tardivă. 

4. Competenţa de soluţionare a plângerii 

Noul Cod de procedură penală determină o schimbare de 

competenţă, faţă de actuala reglementare. Deşi persoana interesată va 

putea face plângere tot la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece 

cauza în fond, ca în actuala reglementare, plângerea va fi judecată conform 

unei noi proceduri, de un judecător special desemnat pentru aceasta, 

judecătorul de cameră preliminară. 

Reglementarea instituţiei are la bază un nou principiu, „Separarea 

funcţiilor judiciare”, reglementat în dispoziţiile art. 3 din Noul Cod de 

procedură penală,, în care se menţionează că în procesul penal se exercită 

următoarele funcţii judiciare: 

a) funcţia de urmărire penală; 

b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor 

fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; 

c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în 

judecată; 

d) funcţia de judecată. 

În acelaşi articol, se mai arată că în desfăşurarea procesului penal, 

exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte 

funcţii judiciare şi că asupra legalităţii actului de trimitere în judecată, a 

probelor pe care se bazează acesta, precum şi a legalităţii soluţiilor de 

netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în 

condiţiile legii. 

267 



O altă referire la camera preliminară o găsim în art. 54 din partea 

generală a Noului Cod de procedură penală, care stabileşte competenţele 

judecătorului de cameră preliminară: Judecătorul de cameră preliminară 

este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: 

a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; 

b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor 

procesuale de către organele de urmărire penală; 

c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de 

netrimitere în judecată; 

d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. 

Astfel, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată apare 

ca o instituţie de sine stătătoare, care nu face parte nici din faza de 

urmărire penală, nici din faza de judecată, acest lucru rezultând şi din 

sistematizarea materiei . 

Corespunzător atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară în 

cadrul acestei proceduri, noul cod stabileşte în competenţa acestuia 

rezolvarea plângerilor contra soluţiilor de neurmărire dispuse de procuror. 

5. Procedura de soluţionare a plângerii 

Procedura de contestare este reglementată într-un mod ce asigură 

stabilirea unor termene scurte, iar soluţiile propuse corespund funcţiilor 

judiciare stabilite în proiect. 

Potrivit art. 340 din Noul Cod de procedură penală, după 

înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi 

zi judecătorului de cameră preliminară, iar acesta stabileşte termenul de 

soluţionare, care este comunicat petentului, procurorului şi părţilor, în 

vederea depunerii de către aceştia de note scrise. 

Sub aspect procedural, se observă aşadar o serie de modificări 

menite să asigure celeritatea actului de justiţie. Astfel, dispare caracterul 

contractoriu al procedurii, judecătorul se pronunţă asupra plângerii în 

camera de consiliu, fără participarea petentului, procurorului ţi a 

intimaţilor. 

Modul de soluţionare a plângerii şi soluţiile posibile sunt prevăzute 

de art. 341 alin. (5) din Noul Cod de procedură penală. Judecătorul de 

cameră preliminară hotărăşte asupra plângerii prin încheiere motivată, 

putând dispune una din următoarele soluţii: 

a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă, ori, după caz, ca 

nefondată, menţinând soluţia atacată; 

268 



b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat 

cauza la procuror pentru a începe ori, după caz, completa urmărirea 

penală; 

c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune 

începerea judecăţii când probele existente la dosar sunt suficiente şi legal 

administrate; 

d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de 

clasare atacate. 

Dispoziţiile sunt menite să reducă durata procesului penal şi să 

mărească eficienţa acestuia, prin faptul că dacă judecătorul, cu ocazia 

soluţionării plângerii, constată că aceasta este întemeiată, procedează şi la 

analiza materialului de urmărire penală, moment în care poate da două 

soluţii: fie constată că urmărirea penală este incompletă şi restituie cauza 

procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale, fie constată că este 

cazul să dispună începerea judecăţii, urmărirea penală fiind completă şi 

probele legal administrate. 

Spre deosebire deci de reglementarea actuală, judecătorul se 

pronunţă prin încheiere motivată, indiferent de soluţia dată; se prevede 

expres soluţia admiterii plângerii cu schimbarea temeiului de drept al 

clasării; admiterea plângerii cu dispoziţia de a începe judecata se poate 

dispune numai după evaluarea caracterului suficient și al legalităţii 

administrării probelor. 

Pentru situaţia în care judecătorul dispune începerea judecăţii, nu 

se mai prevede care este actul de sesizare al instanţei. Faţă de împrejurarea 

că instanţa este învestită cu judecarea cauzei în fond, fără a se dispune 

trimiterea dosarului la parchet, având în vedere şi că raţiunea textului 

constă în soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, apreciem că actul 

de sesizare a instanţei rămâne plângerea persoanei nemulţumite de soluţia 

procurorului. 

Sub acest aspect, deşi s-a prevăzut ca soluţie şi începerea judecăţii, 

judecătorul îndeplinind în acest caz şi atribuţiile specifice etapei camerei 

preliminare, dispoziţiile nu sunt corelate cu cele care reglementează 

această procedură. Camera preliminară este o instituţie nouă, inovatoare, 

ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata 

excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii 

camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de 

legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, 

asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. 

Noul cod instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în 

verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale 

269 



cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea 

administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea 

caracterului echitabil al procesului penal. Astfel, dacă judecătorul va 

constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o 

vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, va exclude acel 

mijloc de probă. 

Din analiza dispoziţiilor care fac oviectul analizei noastre, reiese 

faptul că, în procedura de soluţionare a plângerii, judecătorul de cameră 

preliminară nu are posibilitatea de a analiza, din oficiu sau la cerere 

legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală şi, eventual, de 

a dispune excluderea unora dintre acestea. Rezultă că dacă judecătorul 

constată că unele probe au fost nelegal administrate, dispune trimiterea 

cauzei la procuror pentru redeschiderea urmăririi penale, fără a exclude 

probele nelegal administrate, constatând numai că nu este cazul să se 

înceapă judecata. În acest caz, există posibilitatea ca aceeași probă să fie 

din nou supusă analizei judecătorului de cameră preliminară, dacă, după 

redeschiderea urmăririi penale, procurorul dispune trimiterea în judecată. 

De asemenea, nu sunt prevăzute distinct soluţiile care pot fi 

adoptate de judecător în raport de împrejurarea dacă în cursul urmăririi 

penale acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare. Astfel, se cuvine 

menţionat că, potrivit noii reglementări procesual penale, urmărirea penală 

a fost regândită, desfăşurându-se în două faze distincte: faza de investigare 

a faptei şi faza de investigare a persoanei. 

Dacă faza de investigare a faptei începe prin sesizarea organelor 

competente, faza de investigare a persoanei debutează prin punerea în 

mişcare a acţiunii penale, care are loc atunci când există motive rezonabile 

de a crede că o anumită persoană (suspectul) a săvârşit fapta prevăzută de 

legea penală. Persoana dobândeşte astfel calitatea de inculpat şi drepturi 

specifice acestei calităţi, fiind eliminată posibilitatea punerii în mişcare a 

acţiunii penale prin rechizitoriu. 

Pentru a adopta soluţia începerii judecăţii, judecătorul trebuie să 

constate, pe de o parte, că la dosar există probe, iar pe de altă parte, că 

acestea sunt "suficiente" pentru a reţine cauza spre judecare. Existenţa şi 

suficienţa probelor nu pot fi însă apreciate, în opinia noastră, decât după 

administrarea lor în cadrul procesual prevăzut de lege, respectiv în faza de 

investigare a persoanei. Or, nu se poate vorbi de urmărire penală 

desfăşurată împotriva unei persoane decât după punerea în mişcare a 

acţiunii penale faţă de aceasta. 

Având rol premergător punerii în mişcare a acţiunii penale, faza de 

investigare a faptei, deşi parte integrantă a urmăririi penale fundamentează 

270 



luarea deciziei de declanşare a urmăririi penale împotriva persoanei şi nu 

asigură garanţiile necesare unei eventuale trimiteri în judecată, drepturile 

specifice ale inculpatului fiind prevăzute doar ulterior dobândirii acestei 

calităţi. 

Ca urmare, apreciem că soluţia admiterii plângerii, a desfiinţării 

soluţiei atacată şi a începerii judecăţii când probele existente la dosar sunt 

suficiente şi legal administrate, nu poate fi adoptată decât după 

parcurgerea fazei de investigare a persoanei, respectiv după punerea în 

mişcare a acţiunii penale. Rezultă deci că legiuitorul a reglementat 

posibilitatea ca, reapreciind elementele strânse în cadrul fazei de 

investigare a faptei, judecătorul să ajungă la concluzia că acestea conţin 

suficiente date care să justifice punerea în mişcare a acţiunii penale, fără să 

îi confere şi atributul de a o începe el însuşi, ci l-a obligat să trimită cauza 

procurorului competent să se pronunţe cu privire la un asemenea act 

procedural specific îndatoririlor sale. Într-o atare viziune, neefectuarea 

urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare ori caracterul ei 

incomplet ar impune trimiterea dosarului la procuror. 

În raport de aceste observaţii, apreciem că soluţiile care pot fi 

adoptate de judecătorul de cameră preliminară ca urmare a analizării 

plângerii ar trebui să fie prevăzute distinct, astfel încât în cauzele în care 

nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră 

preliminară să nu poată dispune soluţia admiterii plângerii, a desfiinţării 

soluţiei atacată şi a începerii judecăţii. 

De asemenea, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat cu 

acţiunea penală pusă în mişcare, în ipoteza în care plângerea nu este 

tardivă sau inadmisibilă, apreciem că, de lege ferenda, se impune ca 

judecătorul de cameră preliminară să procedeze prioritar la verificarea 

legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând 

exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţiona cu nulitatea 

actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. După parcurgerea 

acestei etape, judecătorul poate respinge plângerea ca nefondată, sau o 

poate admite și restitui cauza motivat la procuror pentru completarea 

urmăririi penale; dispune trimiterea în judecată cu privire la faptele și 

persoanele faţă de care s-a început urmărirea penală, dacă probele care nu 

au fost excluse sunt suficiente; dispune schimbarea temeiului de drept al 

soluţiei clasate atacate, dacă prin aceasta nu se agravează situaţia persoanei 

care a făcut plângerea. 

Similar reglementării actuale, în forma modificată după intervenţia 

Legii nr. 202/2010, încheierea judecătorului de cameră preliminară este 

definitivă în toate cazurile. Şi sub acest aspect, apreciem că se impune 

271 



reglementarea unei excepţii. Astfel, pentru raţiuni identice cu cele care au 

stat la baza procedurii de cameră preliminară, în cazul în care se dispune 

începerea judecăţii, dispoziţiile menţionate trebuie să prevadă posibilitatea 

procurorului şi a inculpatului de a face, motivat, contestaţie cu privire la 

modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării 

probelor şi a efectuării urmăririi penale. 

6. Concluzii 

Aşa cum s-a arătat şi de către iniţiatori, noul Cod de procedură 

penală are drept scop esenţial crearea unui cadru legislativ modern în 

materie procesual penală, care să răspundă pe deplin imperativelor 

funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi 

necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public. 

Dispoziţiile actului normativ menţionat, care va intra în vigoare la 

data menţionată în Legea de punere în aplicare a acestuia, urmăresc să 

răspundă unor cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor 

penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în 

acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 

Procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau de 

netrimitere în judecată, în forma reglementată de noua reglementare 

procesual penală, răspunde imperativelor legate de accesul liber la justiţie, 

atât din perspectiva Constituţiei României, cât şi din cea a reperelor 

fundamentale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 

aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană. 

Pentru a asigura însă pe deplin funcţionalitatea acestei instituţii, 

atât prin prisma scopului ei intrinsec, cât şi prin raportare la noul cadru 

procesual stabilit de Legea nr. 135/2010, care include, în afara fazelor 

tradiţionale ale urmăririi penale şi judecăţii şi o etapă intermediară, cea a 

camerei preliminare, intervenţia legislativă este utilă, instrumentul legislativ 

corespunzător find Legea de punere în aplicare a Codului de procedură 

penală, meintă să realizeze în principal tranziţia de la actuala la noua 

reglementare procesuală, cât şi eventualele ajustări necesare ale 

dispoziţiilor procesual penale. 

References 

Chiriţă, R., (2007) Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi 

explicaţii, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 

Delmas-Marty, M., Spencer, J. R., (2005) European Criminal Procedures, 

Cambridge University Press, New York, 

272 



Mateuţ, Gh., (2007) Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. CH 

Beck, 

Neagu, I., (2009) Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul 

juridic, Bucureşti, 

Renucci, J.-F., (2007) Treaty of European human rights law, Librairie Générale 

de Droit et de Jurisprudence, Paris, 

Udroiu, M., Predescu, O., (2008) Protecţia europeană a drepturilor omului şi 

procesul penal român. Tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 

Starmer, K., Strange, M., Whitaker, Q., (2001) Criminal Justice, Police Powers 

and Human Rights, Ed. Blackstone Press. 

273 



The Legal Technique Concept 

[Noţiunea de tehnică în drept] 

Mihai GRIGORE 1 

Abstract 

The present study makes an analysis of the legal technique concept, a complex 

concept that involves the moment of reception by the legislator of the social 

commandment, his selective opinion and making law (the drafting of legal rules or the 

normative technique), but also consists in the realization moment (implementing in life) 

of the law made by the legislator (technical realization and interpretation of law). Our 

scientific work studies the correlation or difference between the legal technique concept 

and legal science, making an inventory of the doctrinaire efforts, with more or less 

results, in determining the legal technique concept. 

Keywords: 

legal technique, legislative technique, normative technique, normative act. 

1 PhD, Lecturer, “Valahia” University of Târgovişte, Faculty of Law and Social-Political 

Sciences, Email Address: mgrigore73@yahoo.com 

275 



1. Preliminarii 

Tehnica este definită, în Dicţionarul explicativ al limbii române, ca 

fiind un ansamblu de procedee şi deprinderi folosite într-un anumit 

domeniu de activitate . Iar, în Vocabulaire technique et critique de la 

philosophie al lui Lalande, prin tehnică se înţelege un ansamblu de 

procedee bine definite şi transmisibile, destinate să producă anumite 

rezultate considerate utile . 

Noţiunea de tehnică în drept este relativ recentă. 

Dacă însă expresia tehnică este relativ recentă în materie juridică, 

tehnica a existat întotdeauna, dreptul neputând exista fără ea. Ca ansamblu 

de procedee, de reguli în vederea stabilirii formulării şi aplicării dreptului, 

tehnica juridică a apărut odată cu dreptul şi, în special, odată cu dreptul 

scris. 

Nicăieri nu vom găsi o tehnică mai bogată decât în dreptul roman, 

o subtilitate mai ingenioasă şi o varietate mai mare de arti¬ficii pentru 

adaptarea dreptului necesităţilor schimbătoare ale vie¬ţii. Şi aceasta se 

explică prin faptul că, pretorul şi prudenţii, voind să păstreze intangibilă 

legea, au adaptat-o noilor cerinţe ale vieţii numai prin artificii, ficţiuni şi 

prezumţii. Romanii, bunăoară, au folosit o serie de formule solemne în 

elaborarea şi aplicarea dreptului, fără observarea cărora nu se năşteau 

raporturi juridice sau nu putea fi sancţionată încălcarea normei juridice. 

Tehnica juridică a fost folosită înainte de a se fi ştiut ce reprezintă. 

Studiile despre tehnica juridică au apărut mult mai târziu. În secolul al 

XVIII-lea şl în secolul al XIX-lea, au început să apară o serie de lucrări 

despre tehnica juridică (Fr. Savigny, Ihering, Gény etc.), iar în zilele 

noastre o serie de procedee folosite de tehnica juridică în procesul de 

elaborare şi aplicare a dreptului, au devenit, la rândul lor, obiect de 

reglementare juridică, fiind înscrise în Constituţie, în legi şi alte acte 

normative. 

2. Tehnica juridică - stiinţa juridică 

Putem afirma că o primă sarcină în determinarea conceptului 

tehnicii juridice constă în stabilirea corelaţiei ei cu ştiinţa juridică. 

Deşi la jurisconsulţii ro¬mani nu găsim deosebirea propriu-zisă 

între tehnică şi ştiinţă, ideea unei opere omeneşti artificiale şi îndreptată 

spre un scop practic, alături de opera de investigaţie a principiilor 

superioare şi a necesităţilor sociale, a fost întrezărită de ei . 

În literatura juridică s-au depus multe eforturi, mai mult sau mai 

puţin fructuoase, pentru stabilirea distincţiei între ştiinţa şi tehnica juridică. 

276 


THE LEGAL TECHNIQUE CONCEPT…. 

Se pare că primul care a întrebuinţat noţiunea de tehnică în drept a 

fost Friedrich Karl von Savigny, care, în celebra sa lucrare Von Beruf 

unserer Zeit für Gesetzgebung und Rechtswissenschaft (Vocaţia timpului 

nostru pentru legiferare şi ştiinţa dreptului) , distinge în drept un aspect 

politic, opera spontană a conştiinţei populare, şi un aspect tehnic, care 

reprezintă elaborarea ştiinţifică a dreptului de către jurisconsulţi. Savigny 

aşadar nu distinge tehnica şi ştiinţa, pe care dimpotrivă le identifică, ci 

tehnica şi politica. Ştiinţa este luată de Savigny în sensul de cunoaştere a 

dreptului şi de elaborare savantă a lui, sens pe care-l mai găsim şi la Gény . 

Rudolf von Ihering, în monumentala sa lucrare Der Geist des 

römischen Rechts auf den verschiedenen Stufen seiner Entwicklung 

(Spiritul dreptului roman în diversele faze ale dezvoltării sale) este primul 

care face o delimitare, o distincţie între ştiinţă şi tehnică . 

După Ihering, vom găsi distincţia la mai toţi autorii contemporani, 

dintre care cel mai important este François Gény, autorul magistralei 

lucrări, despre care am făcut deja vorbire, Science et technique en droit 

privé positif (Știinţă şi tehnică în dreptul privat pozitiv) . 

Astfel, juristul francez, François Gény, face, în lucrarea sa, o 

delimitare între ştiinţa şi tehnica juridică, pornind de la cele două 

concepte: „dat”-ul şi „construit”-ul. În opinia autorului francez, tehnica 

juridică este o creaţie artificială, rezultatul voinţei oamenilor care caută să 

transpună „dat”-ul în formă juridică, adică, să-l construiască, să alcătuiască 

norme juridice, „construit”-ul reprezentând, prin urmare, un rezultat al 

voinţei acţiunii oamenilor, o creaţie artificială a lor . 

În viziunea lui Gény, înţelegerea tehnicii juridice ca operă creată 

artificial nu înseamnă sustragerea acestei creaţii raţiunii, principiu care, de 

altfel, domină întreaga activitate umană, autorul admiţând, din această 

perspectivă, faptul că separarea dintre ştiinţă şi tehnică în domeniul creării 

dreptului nu trebuie să fie una categorică . 

Se poate spune că separarea celor două elemente ale procesului de 

creare a dreptului presupune identificarea unui element raţional (care 

domină procesul de cunoaştere) şi a unui element artificial (care domină 

voinţa). Acest din urmă element (elementul artificial), denumit tehnică 

juridică, reprezintă, în ansamblul dreptului pozitiv, forma opusă materiei, 

dar care rămâne o construcţie esenţială, în bună parte artificială, a „dat”- 

ului, operă în cadrul căreia inteligenţa sau voinţa juriştilor se poate mişca 

liber, condusă doar de scopul predeterminat al organizării juridice, care 

sugerează mijloacele propriei sale realizări. 

În acest context, se face o deosebire între tehnica elaborării 

dreptului şi tehnica interpretării sau a aplicării sale. 

277 



Tehnica elaborării dreptului îşi găseşte cea mai fecundă expresie în 

tehnica elaborării legii. În schimb, tehnica aplicării dreptului pozitiv se 

manifestă sub forma aplicării nemijlocite a legii, care îmbracă forma unei 

tehnici administrative, căreia i se adaugă o tehnică judiciară, care asigură 

autoritatea de lucru judecat. În acelaşi cadru de idei se poate distinge o 

tehnică doctrinară şi una jurisdicţională. 

Dincolo de aceste aspecte tehnice particulare, există o tehnică 

juridică fundamentală, care este inerentă procesului de elaborare a 

dreptului pozitiv şi care nu poate fi decât opera jurisconsulţilor. 

Tehnica juridică are ca obiect fundamental realizabilitatea formală 

sau aplicabilitatea dreptului. Realizabilitatea dreptului ne apare ca o cerinţă 

a justiţiei şi a raţiunii. Pentru atingerea unor asemenea deziderate este 

necesară asigurarea simplităţii sau a economiei de mijloace a textelor 

legislative, a logicii şi a coerenţei raţionale a procedeelor juridice, a 

securităţii rezultatelor urmărite de om în acţiunile sale şi a stabilităţii 

situaţiilor create, precum şi a previzibilităţii efectelor scontate. Aceste 

cerinţe ale unei tehnici juridice adecvate se vor completa cu exigenţele 

morale, în primul rând, cu cele privitoare la uniformitatea aplicării 

dreptului, găsindu-se soluţiile cele mai adecvate pentru realizabilitatea 

dreptului . 

Expresia cea mai directă a tehnicii juridice o constituie procedeele 

de tehnică juridică, care suplinesc insuficienţele formelor propriu-zise ale 

legilor, cutumelor etc, caracteristic pentru procedeele tehnicii juridice fiind 

tendinţa lor de a acoperi întreaga viaţă socială, în infinitatea formelor sale 

de manifestare, în măsura în care ea este supusă constrângerii inerente 

ideii de drept . 

Se poate afirma, aşadar, că numai de la Savigny încoace s-a studiat 

această deosebire a cele două elemente de elaborare a dreptului (ştiinţific şi 

tehnic), însă primul care a construit o teorie completă a procedeelor 

tehnice este Ihering, iar după acesta Gény, în ale căror lucrări, la care am 

făcut referire, se poate spune că au epuizat materia. 

3. Conţinutul noţiunii de tehnică juridică 

Dacă există, totuşi, un acord asupra existenţei deosebirii între 

ştiinţă şi tehnică, acest acord încetează a mai exista, când vine vorba de 

definiţia tehnicii, dar mai ales când vine vorba despre determinarea sferei 

noţiunii. 

Delimitarea conţinutului tehnicii juridice este în proces de fixare. 

Nici măcar denumirea sa nu a dobândit o folosire generalizată. Dar este 

deja un fapt, spectaculoasa dezvoltare la care a ajuns în toată Europa 

278 



(tehnica juridică, tehnica normativă, legistica, teoria legislaţiei, tehnică 

legislativă etc.) ca răspuns la critica (această critica nu este, fără îndoială, o 

noutate pentru timpurile noastre, ci o constantă în istoria dreptului) pe 

care au suferit-o actele normative: cantitate nemăsurată de norme, proasta 

calitate a acestor, confuzia sistemului normativ . 

Definiţiile date tehnicii juridice sunt destul de numeroase. Însă, în 

realitate, nu ne aflăm în faţa unei simple controverse asupra definiţiilor, ci 

în faţa unor discuţii asupra însăşi sferei noţiunii de tehnică. Nu suntem 

deci pe un teren pur formal, ci pe unul substanţial, de fond. 

Savigny şi Ihering văd în tehnică arta, opera proprie a omului de 

drept, a juristului, prin opoziţie cu conţinutul, cu materia asupra căreia 

lucrează acesta. 

Astfel, Savigny distinge politica (Volksrecht), care reprezintă 

dreptul cum este elaborat de conştiinţa colectivă, şi tehnica (Juristenrecht), 

care reprezintă dreptul cum este elaborat de jurisconsulţi . 

Ihering, ridicând problema cum ar trebui organizat şi stabilit 

dreptul, abstracţie făcându-se de conţinutul lui, pentru ca mecanismul său 

să simplifice, să uşureze şi să asigure în mod cât mai larg aplicarea regulilor 

de drept cazurilor concrete, defineşte tehnica juridică ca fiind „ramura 

artei juridice care are drept scop de a perfecţiona forma materiei juridice, 

cu alte cuvinte metoda tehnică şi mecanismul tehnic, sau totalitatea de 

procedee prin care acest scop poate fi atins . 

În definiţiile pe care le dau, cei doi mari jurisconsulţi germani 

opun forma dreptului fondului dreptului, forma fiind opera oamenilor de 

drept. 

Pentru Gény, ilustrul decan de la Nancy, tehnica reprezintă forma 

opusă materiei, formă care rămâne în mod esenţial o construcţie artificială 

a „dat”-ului, operă a acţiunii mai mult decât a inteligenţei, unde voinţa 

juristului se poate mişca liber, îndreptată numai prin scopul predeterminat 

al organizării juridice care sugerează mijloacele propriei sale realizări. 

Julien Bonnecase, sub influenţa evidentă a lui Gény, defineşte 

tehnica drept totalitate a mijloacelor de orice natură prin care se 

elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de drept . 

Tehnica este înţeleasă de Edouard Cuq ca fiind o totalitate de 

procedee, destinate să asigure aplicarea dreptului în forma cea mai rapidă 

şi mai completă . 

Toate aceste definiţii, deşi reflectă concepţii sensibil diferite, se 

aseamănă prin faptul că văd în tehnică opera artificială a omului de drept, 

modelând fondul dreptului, conform necesităţilor pur juridice. 

279 



O altă categorie de definiţii, care schimbă terminologia, 

desemnând regulile tehnice sub numele de reguli constructive, ne pune 

totuşi în prezenţa opoziţiei fundamentale între ştiinţă şi tehnică, între ceea 

ce jurisconsultul trebuie să accepte în mod pasiv în urma investigaţiilor 

sale şi ceea ce construieşte el. 

Astfel, Léon Duguit vede în regulile constructive, acelea care sunt 

stabilite pentru a asigura în măsura posibilităţilor respectul şi aplicarea 

regulilor normative; acestea din urmă sunt regulile care impun oricărui om, 

ce trăieşte într-o societate, o anumită abţinere sau o anumită acţiune . 

Jean Dabin distinge şi el regulile normative de regulile 

constructive, numind pe cele dintâi reguli de scop şi pe celelalte reguli de 

mijloace; acestea din urmă nu fac decât să determine mijloacele de 

realizare ale primelor, care fixează scopurile fundamentale ale sistemului 

juridic . 

Gaston Jèze distinge politica, concept ce include în sfera lui 

necesităţile politice, sociale, economice şi tehnica, concept care se referă la 

regulile şi procedeele juridice prin care un anumit scop este urmărit şi 

atins. 

Prin urmare, trebuie subliniat faptul că gândirea lui Gény a 

exercitat o enormă influentă asupra teoriei dreptului, fiind îmbrăţişată (şi 

completată critic) de numeroşi teoreticieni ai dreptului. 

Multe din concluziile lui Gény au rămas credincioase doar 

vremurilor sale. Astăzi, conceptul de tehnică juridică a primit semnificaţii 

noi, multe dintre ele necunoscute creatorului şcolii liberului drept. 

Surprinzând anumite aspecte ale realităţii sociale şi ale raportului 

dintre ştiinţa şi tehnica juridică, autorul francez exagerează separarea 

ştiinţei de tehnica juridică, pentru că, în realitate, tehnica juridică foloseşte 

şi ea metode ştiinţifice şi se bazează pe o analiză ştiinţifică a realităţilor 

sociale, în vederea stabilirii regulilor, procedeelor, metodelor necesare a fi 

folosite în procesul de întocmire, de elaborare a dreptului. 

Pe linia ruperii tehnicii juridice de ştiinţa juridica merge şi mai 

departe Hans Kelsen care vorbeşte chiar de existenţa unui drept pur, rupt 

de realităţile sociale, reducând sarcina juriştilor exclusiv la cercetarea şi 

studierea aspectelor tehnice juridice. Juristul, după părerea lui, nu trebuie 

să se intereseze de cauzele care determină sau fac necesară apariţia unui 

act normativ, aceasta fiind sarcina sociologului, a istoricului sau a 

filozofului . 

Îmbrăţişând, dar şi dezvoltând, printr-o preluare critică, concepţia 

lui Gény, Paul Roubier, obiectează fată de modul în care Gény concepe 

elaborarea dreptului „construit”-ul pe baza „dat”-ului real, istoric, raţional 

280 



şi ideal. Roubier nu este de acord că aceasta ar fi o simplă operă tehnică. 

El consideră că, în realitate, nu poate exista legiferare, fără o selectare. Din 

complexul de reguli care pot fi adoptate, trebuie selectate.În baza unui 

criteriu de valoare, pe aceea care corespunde mai bine uneia din 

următoarele valori: securitatea juridică, justiţia şi echitatea, progresul 

social. 

Printre autorii care au adăugat operei lui Gény conotaţii 

remarcabile îl notăm pe Jean Dabin, în opinia căruia dreptul este în 

întregime „construit”, idee ce elimină alternativa unui „dat” al dreptului, 

înţeles ca obiect al ştiinţei . 

Jean Dabin remarca faptul că partea de „construit” în dreptul 

pozitiv are o foarte largă extensie. Legile, cutumele, jurisprudenţa, ca surse 

formale ale dreptului, sunt rezultatul acestei construcţii - legea, de 

legislator, jurisprudenţa, de tribunale, cutuma, de câtre popor. Este 

adevărat că la baza construcţiei stă „dat”-ul, o realitate anterioară, 

denumită fie „drept natural”, fie „drept raţional”, fie „drept transpozitiv”, 

însă, oricare ar fi modul de formare sau de formulare a dreptului, acesta 

nu valorează, din punct de vedere ştiinţific, decât prin suma de raţiune 

juridică pe care o cuprinde . 

Din faptul că dreptul este „construit” nu trebuie dedus că această 

construcţie ar putea fi edificată, în mod arbitrar. Legiuitorul nu extrage 

regula din neant şi nu o edifică în vid. Creaţia juridica este o operă a 

raţiunii care apreciază faptele, relaţiile şi, în general, toate realităţile care 

interesează ordinea socială, securitatea raporturilor umane, etc. 

Şi marele jurist Nicolae Titulescu a fost interesat de rolul creator al 

tehnicii juridice, care avea ca sarcină să ofere legiuitorului soluţii de 

adaptare a reglementărilor şi instituţiilor juridice la necesităţile sociale noi, 

pentru o satisfacere mai deplină a intereselor sociale practice şi a facilitării 

progresului juridic. În această lumină, Titulescu elaborează teoria 

drepturilor eventuale, categorie juridică nouă, care îmbogăţea tradiţionala 

clasificare a actelor juridice în pure şi simple şi condiţionale, pe care o 

considera ca insuficientă şi restrictivă, neţinând seama de un număr de 

situaţii, în care, nefiind vorba nici de drept pur şi simplu, nici de drept 

condiţional, s-ar condamna practic aceste situaţii la o stare de neant 

juridic. 

Anita Naschitz opina că tehnica, prin procedeele sale, îndelung şi 

migălos conturate, proiectează modelele de conduită, fixează această 

conduită în raport de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu 

anumit categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace specifice 

juridice . 

281 



Independent de deosebirile de păreri în privinţa conţinutului 

operaţiunilor ştiinţifice şi tehnice, a ponderii lor în procesul creaţiei 

juridice, ideea subliniată mai întâi de Gény şi preluată apoi de alţi autori, în 

conformitate cu care trebuie operată distincţia necesara între ştiinţă şi 

tehnică, merită a fi reţinută. În cadrul acestei distincţii ştiinţa supune 

investigaţiei mediul social ce solicita intervenţia legiuitorului, iar tehnica 

determina modalităţile prin care această intervenţie devine posibilă prin 

acţiunea nemijlocita a legiuitorului. 

Reţinând aceasta distincţie, prof. Nicolae Popa consideră că, în 

nici un caz, nu poate fi vorba de o rupere a acestor doua preocupări, ci, 

dimpotrivă, ar trebui să se vorbească despre unitatea acţiunii ştiinţifice şi 

tehnice în procesul elaborării normativ-juridice, unitate în care operaţiile 

ştiinţifice asigură cadrul esenţial da raţionalitate care previne voluntarismul 

creaţiei, intervenţia subiectivă, nefondată pe cunoaştere, a legiuitorului. 

Într-un asemenea cadru de înţelegere, ştiinţa juridică se preocupă şi de 

crearea dreptului, ea nu este o simpla „juristică” aşa cum o caracterizează 

H. Levy-Bruhl (o ştiinţă de norme) sau o ştiinţă a normelor, care să fie 

preocupată doar de ce este dreptul şi cum este şi nu cum ar trebui să fie, 

aşa cum consideră Hans Kelsen . 

Conchizând, Nicolae Popa defineşte tehnica juridică drept 

ansamblu de mijloace, procedee, artificii prin care necesităţile pe care le 

înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul 

normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane . 

În opinia prof. Dan Ciobanu, conceptul de tehnica juridică are 

două sensuri (un sens larg şi un sens restrâns). În sens larg, prin tehnica 

juridică înţelege atât procesul de elaborare a normelor juridice, cât şi 

procesul de aplicare a lor; cu alte cuvinte, tehnica juridică cuprinzând 

procedeele tehnice folosite penru crearea şi aducerea la îndeplinire a 

normelor juridice. În sens restrâns, tehnica juridică desemnează 

procedeele prin care normele juridice sunt elaborate, adică formele prin 

care politica legislativă a unui stat este exprimată în drept. 

În viziunea prof. Ion Craiovan, tehnica juridică este un concept 

complex care desemnează anumite reguli, principii, metode, procedee, 

operaţii folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea 

normelor juridice. 

Prof. Vladimir Hanga înţelege prin tehnică juridică, totalitatea 

procedeelor de ordin material şi intelectual care urmăresc aplicarea 

principiilor de drept la realităţile concrete ale vieţii sociale . 

Prof. Momcilo Luburici consideră că tehnica juridică reprezintă 

ansamblul sau totalitatea procedeelor şi metodelor folosite într-un sistem 

282 



de drept, precum şi al realizării în scopul elaborării actelor normative şi 

aplicării acestora în viaţă . 

Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch consideră că tehnica juridică este 

o totalitate de artificii ori procedee prin care cerinţele sociale, tendinţele de 

organizare şi schimbare dezirabilă îşi primesc, într-un sistem de drept, 

consacrarea sub forma normei juridice . 

În faţa acestor definiţii variate, însă, destul de asemănătoare în 

ultimă analiză, se remarcă marea varietate a concepţiilor. 

Făcând o examinare a diferitelor concepţii asupra noţiunii de 

tehnică, asupra sferei respective a ştiinţei şi a tehnicii, deci, asupra 

demarcaţiei între aceste două noţiuni, prof. Alexandru Văllimărescu 

apreciază că există, grosso modo, trei teorii, mai bine zis trei grupuri de 

autori, ale căror teorii pleacă de la idei sensibil asemănătoare, precizând 

totodată că această clasificare este în mare parte convenţională, 

neservindu-ne de ea decât spre a expune în mod cât mai ştiinţific această 

chestiune . 

1. Astfel că el numeşte prima teorie ca fiind aceea a tehnicienilor 

puri (Gény, Perreau, Michoud, Jèze etc.), care consideră că tot ce este 

regulă de drept pozitiv, fie ea lege, obicei, jurisprudenţă sau doctrină, 

constituie partea tehnică a dreptului. Cu alte cuvinte izvoarele formale ale 

dreptului sunt prin definiţie procedee tehnice, ca şi toate conceptele care 

constituie armătura dreptului. 

2. La cealaltă extremă identifică pe sociologii puri (Duguit, De 

Page, Cornil etc), care nu văd în regulile de drept pozitiv decât traducerea 

fidelă a realităţilor sociale, adevăratul izvor al dreptului, neatribuind 

tehnicii decât rolul de a completa şi dezvolta regulile pe care le degajează 

ştiinţa. 

3. Şi a treia teorie, cea a juriştilor sociologi (Bonnecase, Tissier, 

Dabin, Renard etc.), care dau o teorie medie, acordă un rol relativ egal 

tehnicii şi ştiinţei, văzând în regulile şi principiile dreptului, fie opera 

ştiinţei, fie a tehnicii juridice. În această concepţie, izvoarele formale ale 

dreptului nu sunt întotdeauna procedee tehnice, după cum multe din 

conceptele dreptului sunt adesea expresia realităţii . 

Prof. Alexandru Văllimărescu apreciază că e incontestabil faptul că 

nici una dintre cele două teorii extreme nu ne poate satisface, considerând, 

pe bună dreptate, că nu se poate să admitem să reducem tot dreptul la 

tehnică ca tehnicienii puri (exegeţii), pentru care dreptul devenise ceva cu 

totul detaşat de realitate, spre a vedea chiar ca Gény în tehnică partea 

capitală a elaborării juridice ori să admitem teoria sociologilor puri, care 

refuză orice rol creator jurisconsultului, sclav al imperativelor sociale, 

283 



înclinând să admită teoria Bonnecase, care înglobează în tehnică toate 

izvoarele formale . 

În opinia lui Alexandru Văllimărescu, elaborarea dreptului va fi 

ştiinţifică, în măsura în care regula de drept va exprima imperativele 

socialo-economice. Va fi filozofică, în măsura în care norma juridică va 

exprima un postulat de ordin raţional. Izvoarele formale ale dreptului, 

conceptele juridice, cât timp nu vor fi decât expresia fidelă a acestor 

postulate ştiinţifico-filozofice, nu vor avea caracter tehnic. Nu va fi 

tehnică decât elaborarea artificială, deformatoare a realităţii, cantitativă. 

Ştiinţa şi filozofia ne dau realitatea cum este: de exemplu ne vor spune că 

monogamia este de dorit în căsătorie sau că trebuie reparat prejudiciul 

pricinuit prin culpă. Tehnica va deforma realitatea când va fixa vârsta 

căsătoriei la 18 şi 15 ani, căci realitatea ne va arăta o mare varietate, după 

indivizi, în aptitudinea fizică şi morală de a se căsători. 

Tehnica va fi deci opera jurisconsultului-legiuitor, judecător sau 

autor -, care va consta în adaptarea realităţilor multiple, necesităţii de 

precizie şi uniformitate, postulate fundamentale ale ordinei juridice - cu 

ajutorul artificiului care va rotunji colţurile prea aride ale imperativelor 

sociale sau morale. 

Concluzii 

În concluzie, conţinutul noţiunii de tehnică juridică ne apare astfel 

ca deosebit de complex, el implică momentul receptării de către legiuitor a 

comandamentului social, aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei 

(tehnica elaborării dreptului, tehnica legislativă), dar cuprinde, de 

asemenea, şi momentul realizării (transpunerii în viaţă) a normei de drept 

construite de legiuitor (tehnica realizării şi interpretării dreptului) . 

Ca orice tehnică şi tehnica juridică cuprinde anumite reguli, 

procedee, metode, în vederea executării operaţiunilor juridice, adică a 

activităţii de elaborare, sistematizare a dreptului, având sarcina de a găsi 

mijloacele optime pentru a transpune în drept, în norme juridice, voinţa de 

stat, căreia conducerea politică vrea să-i dea forţă juridică, să o ridice la 

rangul de lege. 

În fond, tehnica juridică constituie un domeniu al ştiinţei juridice, 

o creaţie ştiinţifică, „o raţiune instrumentală”, un mijloc în vederea 

scopului, un inventar de „unelte”, proceduri şi abilităţi specifice pentru a 

edifica normativitatea juridică, în condiţii determinate . 

Tehnica juridică sau tehnica normativă este arta de a construi o 

ordine juridică bine structurată cu principiile sale şi integrată prin norme 

284 



corect formulate; aşadar, o ordine juridică ce pune în practică principiul 

securităţii juridice . 

References 

Tratate, cursuri, monografii 

Bonnecase, J., (1926) Introduction a l'Étude du Droit, Recueil Sirey, Paris, 

Franţa. 

Corona Ferrero, J., Pau Vall, F., Tudela Aranda, J., (coordinadores) (1994) 

La técnica legislativa a debate, Editorial „Tecnos”, Madrid, Spania. 

Craiovan, I., (1997) Teoria generală a dreptului, Editura Militară, Bucureşti, 

România. 

Craiovan, I., (2005) Metodologie juridică, Editura „Universul Juridic”, 

Bucureşti, România. 

Cuq, E., (1928) Les Institutions juridiques des Romains, Tome I, 2-ème édition, 

Paris, Franţa. 

Dabin, J., (1963) La Philosophie de l”ordre juridique positif, spécialement dans les 

rapports de Droit privé, Sirey, Paris, Franţa. 

Dabin, J., (1969) Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, Franţa. 

Duguit, L., (2005) Manuel de droit constitutionnel, Editeur Pantheon-Assas, 

Paris, Franţa. 

Gény, F., (1921) Science et technique en droit privé positif, Tome IV, Recueil 

Sireý, Paris, Franţa. 

Gény, F., (1922) Science et technique en droit privé positif, Tome III, Recueil 

Sireý, Paris, Franţa. 

Hanga, V., (2000) Dreptul şi tehnica juridică. Încercare de sinteză, Editura 

“Lumina Lex”, Bucureşti, România. 

Ihering, R. von, (1998) El espíritu del derecho romano en las diversas fases de su 

desarrollo (trad: José Luis Monereo Pérez), Editorial „Comares”, 

Granada, Spania (Titlul original al lucrării traduse: IHERING, 

Rudolf von, Der Geist des römischen Rechts auf den verschiedenen 

Stufen seiner Entwicklung, 4 Vol., Breitkopf und Hartel, Leipzig, 

1852-1865). 

Jèze, G., (2005) Les principes généraux du droit administratif : La technique 

juridique du droit public français, Tome I, Dalloz, Paris, Franţa. 

Kelsen, H., (2000) Doctrina pură a dreptului, Editura „Humanitas”, 

Bucureşti, România. 

Luburici, M., (1998) Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină 

„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, România. 

Naschitz, A., (1969) Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura 

Academiei, Bucureşti, România. 

Popa, N., (1998) Teoria generală a dreptului, Editura „Actami”, Bucureşti, 

România. 

285 



Roubier, P., (1951) Théorie générale du droit: histoire des doctrines juridiques et 

philosophie des valeurs sociales, 2-ème édition, Sireý, Paris, Franţa. 

Savigny, F. C. von, (2006) De la vocation de notre temps pour la législation et la 

science du droit (trad: Alfred Dufour), Presses Universitaires de 

France, Paris, Franţa (Titlul original al lucrării traduse: Savigny, 

Friedrich Carl von, Vom Beruf unserer Zeit für Gesetzgebung und 

Rechtswissenschaft, Mohr und Zimmer, Heidelberg, 1814). 

Titulescu, N., (1907) Essai sur une théorie générale des droits éventuels, Bonvalot- 

Jouve, Paris, Franţa. 

Văllimărescu, A., (1999) Tratat de Enciclopedia Dreptului, Editura „Lumina 

Lex”, Bucureşti, România. 

Dicţionare 

Academia Română - Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, (1998), 

Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura „Univers 

Enciclopedic”, Bucureşti, România. 

Lalande, André, (1991), Vocabulaire technique et critique de la philosophie, 17- 

ème édition, Presses Universitaires de France, Paris, Franţa. 

Articole şi studii de specialitate 

Sainz Moreno, F ., (1994) Técnica normativa: visión unitaria de una 

materia plural, pp. 19-47, în Corona Ferrero, Jesús; Pau Vall, 

Francesc; Tudela Aranda, José (coordinadores), (1994) La técnica 

legislativa a debate, Editorial „Tecnos”, Madrid, Spania. 

Ionaşcu, T., Barasch, E., (1964) Despre relativa independenţă a unor 

aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului, în 

Studii şi cercetări juridice, nr. 2, pp. 177-195, Bucureşti, R 

286 


The Adventure of Adopting the Romanian Administrative 

Code: Context, Challenges and Paradoxes 

[Aventura adoptării Codului Administrativ Românesc: 

Context, provocări şi paradoxuri] 

Irina Marina LAZĂR 1 

Abstract 

In the lately decades, all the European countries were involved into a movement 

of modernization of the public administration, in order to bring it closer to the citizens 

and to their social needs. The distance between the political speech, the objectives of the 

reform process and the reality is still very wide, so the premise needed to obtain this aim, 

is to have a clear, logical and systematized legal frame. The Romanian law that 

regulates public administration often contains a parallelism of regulations, or even 

worst, they contradict each other, or some of the dispositions are lacunars. This is the 

main reason for the necessity to adopt an Administrative Code or an Administrative 

Procedure Code. All the programs of governance after the Romanian Revolution bring 

this idea on the top, the Romanian doctrine in the last 20 years (and even before) 

claimed for the adoption of an administrative code, but until now, nothing became 

concrete. The delay in adopting the Administrative Procedure Code is started since 

2004, when the draft of the code was finished. Only in 2008 the Romanian authorities 

have started the legislative procedure in order to adopt this code, but, unfortunately, the 

procedures were blocked in 2009. As a matter of consequence, a new project of 

Administrative Code (this time) begun, being coordinated by ones of the bests 

theoreticians and practitioners in the public administration from Romania. The new 

project, financed by European founds was finished at the end of 2011. The 

responsibility for transposing it into reality belongs now to the Parliament. Our study 

will analyze the European highlights contained in this draft, from the perspective of a 

good administration’s values. One of the main dimensions of a European 

administration refers to the transparency in the functioning of public institutions at the 

central and local level. We will analyze from a comparative view the provisions in the 

current legislation and in the drafts of Administrative (Procedure) Codes, by 

enlightening the progresses, but also the things that still need to be clarified or improved 

in the future regulation. 

Keywords: 

modernization, Administrative Code, transparency, European dimension 

1 University Assistant, PhD., Faculty of Law and Sciences Administratives, University 

from Craiova, Email Address: irina_lazar15@yahoo.com 

287 



1. Necesitatea adoptării unei reglementări unitare în 

domeniul administraţiei publice 

Ideea şi necesitatea elaborării unei reglementări unitare şi 

sistematizate a preocupat teoreticieni consacraţi ai dreptului administrativ, 

încă din perioada interbelică şi postbelică, ea rămănând un obiectiv 

important al societăţii româneşti actuale. Profesorul Antonie Iorgovan 

susţinea ideea codificării pe etape: într-o primă fază să se realizeze coduri 

pe principalele domenii (organizare, procedură necontencioasă, funcţie 

publică) urmând ca într-o etapă ulterioară să fie adoptat Codul 

administrativ (A. Iorgovan, 2005). Varietatea domeniilor ce trebuiau 

reglementate de Codul administrativ precum şi dificultatea realizării unei 

asemenea opere legislative au amânat în continuu elaborarea Codului 

administrativ. Adept al necesităţii elaborării unui Cod de procedură 

administrativă, profesorul Ioan Şantai considera că legislaţia românească, 

cu toate lacunele legislative pe care le prezintă, are nevoie de o 

reglementare a etapei pregătitoare a deciziei administrative, iar codificarea 

ar trebui să cuprindă reguli de drept generale precum şi reguli specifice de 

procedură (I. Santai, 1999). 

Codificarea administrativă conduce către o simplificare, o 

sistematizare şi o uniformizare a activităţii administraţiei publice, ea fiind 

susceptibilă să elimine orice paralelisme sau contradicţii între actele 

normative existente în domeniu. „În perioada actuală, caracetrizată printro 

instabilitate legislativă la nivelul tuturor ramurilor dreptului se pune tot 

mai acut problema sistematizării normelor juridice în raport de noile 

realităţi sociale şi constituţionale” (I. Nedelcu, 2006). Doar prin codificarea 

administrativă care reprezintă alături de celelalte codificări chintesenţa 

sistematizării dreptului, se va putea realiza pe deplin procesul de reformare 

a administraţiei publice (I. Riciu,2006). 

Dincolo de avantajele teoretice identificate de doctrină încă din 

perioada interbelică, efectele codificării ar urma să aducă o mai mare 

coerenţă a acţiunii administrative, din mai multe perspective: se va crea o 

terminologie unitară «pentru aceleasi concepte, notiuni, principii, institutii si 

structuri administrative, inlaturand riscul interpretarii diferentiate a unei unice 

realitati juridice » (D. Apostol Tofan, 2011) se vor înlătura şi totodată se 

vor evita pe viitor situaţiile în care există mai multe legi ce creează un 

paralelism, dificil de interpretat şi aplicat atât pentru autorităţi, cât mai ales 

pentru cetăţeni. 

Totodată, o reglementare unitară ar avea drept consecinţă imediată 

«o veritabila asanare a sistemului de drept românesc, prin reducerea 

semnificativă a cantităţii de acte normative existente, permiţând asigurarea 

288 


THE ADVENTURE OF ADOPTING THE ROMANIAN ADMINISTRATIVE…. 

clarităţii, coerenţei, eficienţei si eficacităţii legislative in materie » (D. 

Apostol Tofan, 2008). Pe lângă aspectul formal al simplificării producţiei 

şi aplicării normelor în domeniul administrativ, s-ar produce o 

îmbunătăţire îndeosebi din punct de vedere substanţial, prin aceea că 

normele s-ar bucura de o mai mare claritate şi stabilitate. Din perspectiva 

beneficiarilor, un asemenea demers « ar spori increderea cetatenilor in 

continuitatea si durabilitatea actului legislativ si ar contribui la unificarea si 

simplificarea activitatii personalului din administratia publica (...) şi ar 

favoriza mediul de afaceri, incurajand potentialii investitorii preocupati in 

permanenta de existenta unui cadru legislativ stabil si coerent » (D. 

Apostol Tofan, 2011). 

2. Tentativele eşuate de adoptare a Codului Administrativ şi 

de Procedură administrativă 

Doctrina din România, influenţată de dinamica socială şi de 

diversitatea legislativă existentă în majoritatea domeniilor dreptului a 

susţinut, cu timiditate, în perioada interbelică şi tot mai instistent în 

perioada postbelică, ideea de codificare a administraţiei publice. Trebuie 

menţionat că în perioada postbelică ideea codificării viza în special 

procedurile administrative, însă, în ciuda înflăcărării doctrinare, legiuitorul 

a fost foarte reticent în a iniţia un proces de sistematizare şi codificare a 

legislaţiei. Chiar şi în perioada regimului comunist discuţia despre 

codificare era de actualitate, însă singurele tentative de a elabora un 

asemenea act s-au rezumat la compilarea legilor în materia administraţiei 

centrale şi locale. „Dupa 1990 s-a reluat teza necesitatii codificarii 

normelor de drept administrativ, pornind de la premisa ca o administratie 

publica moderna, civilizata, intr-un stat de drept, democratic si social 

trebuie sa fie o administratie publica transparenta, caracterizata prin 

norme clare, pe cat posibil unitare, accesibile tuturor» (D. Apostol Tofan, 

2011). 

Programele de guvernare de după anii anul 2000 au afirmat în mod 

constant necesitatea elaborării Codului administrativ şi de procedură 

administrativă, „pentru evitarea paralelismelor, a excesului de reglementări 

şi a modificărilor repetate ale aceluiaşi act normativ”, după cum se preciza 

în Capitolul IX al programului de guvernare din perioada 2001-2004. Cu 

fiecare guvernare se vorbea tot mai muormativelt despre acest/aceste 

coduri, până în prezent, Parlamentul nu a adoptat nici unul dintre aceste 

proiecte de acte . 

În numărul 4/2004 al Revistei de Drept Public era publicat primul 

proiect al Codului de Procedură administrativă a României, realizat de 

289 



către un colectiv de specialişti- teoreticieni şi practicieni, conduşi de prof. 

Ioan Şantai. Era adresată pe această cale o invitaţie deschisă societăţii 

civile, teoreticienilor şi practicienilor să formuleze observaţii şi propuneri, 

astfel încât forma finală, ce se dorea a fi adoptată cât mai curând, să 

răspundă cel mai bine problemelor cu care se confruntă administraţia 

publică centrală şi locală. 

Proiectul nu s-a materializat într-un text de lege, astfel încât au 

trecut 3 ani până când, prin Ordinul ministrului internelor şi reformei 

administrative nr. 289/2007, s-a constituit un colectiv special format din 

specialişti şi experţi din România precum şi din străinătate, pentru 

definitivarea proiectului Codului de procedură administrativă a României. 

Nume sonore ale doctrinei româneşti, judecători, specialişi din cadrul 

ministerului de interne şi experţi internaţionali au fost chemaţi să 

elaboreze acest act atât de necesar societăţii româneşti, de care se făcea 

vorbire încă din perioada interbelică. Baza de lucru a costituit-o proiectul 

de cod elaborat la Sibiu între anii 2000-2004 sub egida Institutului de 

Ştiinţe Administrative Paul Negulescu, căruia nu îi fusese acordată atenţia 

cuvenită. 

Prin Hotărârea de Guvern nr. 1360/2008 au fost aprobate Tezele 

prealabile ale Codului de procedură administrativă a României. Potrivit 

normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000, 

elaborarea codurilor şi a legilor complexe trebuie precedată de adoptarea 

tezelor prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile, noile 

orientări şi principalele soluţii ale reglementărilor preconizate. Totodată, 

prin Memorandumul care stabilea Planul de acţiuni al Programului 

Naţional de Reforme pentru 2008, Guvernul îşi stabilea ca obiectiv 

esenţial elaborarea unui Cod administrativ şi a unui Cod de procedură 

administrativă, până la sfârşitului anului 2008. Elaborarea Codurilor s-a 

blocat în stadiul de obiectiv esenţial al Guvernului, întrucât din 2008 până 

în 2011 nu s-a realizat nimic concret în acest sens. Din punctul de vedere 

al tehnicii legislative, potrivit punctului X al Tezelor aprobate de Guvern, 

proiectul trebuia supus aprobării Parlamentului, iar după adoptarea lui şi 

publicarea în Monitorul Oficial, trebuia să treacă un termen de 6 luni 

pentru intrarea lui în vigoare. 

În loc să urmeze această procedură, Guvernul României a 

tergiversat adoptarea Codului de procedură administrativă şi a venit cu o 

soluţie „inovatoare”. La sfârşitul anului 2009, la jumătatea lunii decembrie, 

Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Unitatea Centrală pentru 

Reforma Administraţiei Publice, a prezentat proiectul „Un cadru legislativ 

mai coerent pentru o administraţie publică mai eficientă”, cofinanţat din 

290 



Fondul Social European, prin Programul Operaţional Dezvoltarea 

Capacităţii Administrative. Acest proiect are ca principal rezultat 

elaborarea proiectului Codului Administrativ al României. Misiunea 

proiectului este aceea de a răspunde atât necesităţii de eliminare a 

normelor legislative care se contrazic ori se suprapun, cât şi celei de 

îmbunătăţire a normelor deja existente, prin sistematizarea şi raţionalizarea 

cadrului legal în domeniul administraţiei publice, creându-se premisele 

unei relaţii mai bune a cetăţeanului cu administraţia publică. 

Este greu de înţeles şi de explicat atitudinea autorităţilor române, 

care în loc să implementeze un proiect existent al Codului de procedură 

administrativă, apreciat de specialiştii români şi străini ca fiind foarte bun, 

au preferat să reia procesul de „reformă” prin iniţierea unui nou proiect de 

Cod administrativ. Se dovedeşte cu această ocazie actualitatea eternului 

„adamism” al reformelor româneşti, pentru a ne exprima în termenii lui 

Emil Cioran, sau a sloganului caragialesc „să se revizuiască dar să nu se 

schimbe nimic”. 

Atitudinea autorităţilor române poate fi caracterizată prin 

nepăsare şi reavoinţă, acest fapt perpetuând dezordinea legislativă şi 

incertitudinile apărute în practică. Este, poate, dovada cea mai elocventă a 

dorinţei de a menţine administraţia într-o stare de semi-dependenţă: pe de 

o parte la nivel declarativ în programele de guvernare şi declaraţii politice 

se fac mobilizri de forţe pentru înfăptuirea reformei administraţiei publice, 

însă pe plan concret, se amână în mod constant implementarea măsurilor 

de reformare. Deşi a existat şi continuă să existe „mult zgomot” în jurul 

voinţei exprimate de a se adopta un Cod Administrativ, realitatea 

demonstrează că „nu există voinţă politică pentru ca executivul să 

propună şi să susţină un proiect viabil pe care legislativul să îl adopte” (V. 

Vedinas, 2011). 

Dacă ar fi să identificăm o explicaţie obiectivă pentru dezinteresul 

autorităţilor centrale de a duce reforma administrativă către un rezultat, 

din punct de vedere al adoptării Codului Administrativ, atunci un posibil 

răspun ar fi lipsa de continuitate a acţiunii politice în cadrul structurilor 

centrale decizionale, în special în cadrul Ministerului Administraţiei şi 

internelor. „Schimbarea forţelor politice aflate la conducerea acestuia au 

atras abandonarea proiectului început şi redactarea unor noi proceduri de 

redactare, ceea ce a anulat, practic, eforturi administrative, financiare şi de 

cercetare, care avuseseră lor. Este regretabil că se întâmplă astfel de lucruri 

şi că nu se conştientizează faptul că progresul unei ţări în ansamblul său şi 

pe diferite domenii de activitate, impune continuitate, valorificarea a ceea 

291 



ce este bun din ceea ce a fost anterior şi nu aruncarea la coş a trecutului şi 

luarea, mereu de la capăt” (V. Vedinas, 2011). 

3. Mirajul actualului proiect de Cod Administrativ al 

României 

Spre deosebire de tentativele anterioare eşuate de adoptare a unui 

Cod Administrativ, care pot fi puse pe seama lipsei de continuite şi de 

voinţă politică de a îndeplini această dimensiune importantă a reformei, 

responsabilitatea pentru elaborarea lui a fost încredinţată unui agent 

privat, sprijinit de Unitatea Centrală de Reformă în Administraţia Publică, 

o structură de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi 

Internelor. 

Proiectul demarat în anul 2009 şi finalizat la sfârşitul anului 2011 a 

urmărit, după cum declară chiar coordonatorii acestuia „doua directii 

majore si anume: realizarea unei fundamentari teoretice solide a 

demersului legislativ preconizat pe de-o parte, corelativ, cu organizarea 

unor intalniri periodice cu reprezentantii grupului de lucru si ai grupului 

tinta, pentru a „lua pulsul” administraţiei active, pe de alta parte” (D. 

Apostol Tofan, 2011). În egală măsură a fost necesară compilarea tuturor 

reglementărilor existente în prezent în administraţia publică, care ating 

cifra impresionantă de aproximativ 300! 

În urma întâlinirilor cu specialişti şi reprezentanţi ai autorităţilor 

administrative locale şi centrale au fost stabilite domeniile majore pe care 

ar trebui să le cuprindă acest cod: administratia publica centrala, 

administratia publica locala, personalul din administratia publica, 

proprietatea publica si privata a statului sau a unitatilor administrativteritoriale 

si serviciile publice. 

Metodologia de abordare a procesului de codificare a avut ca 

punct de pornire trei abordări distincte: fie prin sistematizarea, înlăturarea 

deicienţelor şi a paralelismelor, coroborată cu completarea lacunelor 

existente în cadrul legislaţiei actuale; fie printr-un proces de reformare mai 

amplu, care să aibă în vedere atât sistematizarea legislaţiei actuale, cât şi 

producerea de norme juridice noi care să răspundă mai bine necesităţilor 

întâlnite în practică; cea de-a treia abordare – care a fost preferată şi 

utilizată în cadrul proiectului – a fost una mixă între cele două variante 

expuse anterior – care a constat atât în sistematizarea, compilarea şi 

simplificarea legislaţiei actuale, cât şi în soluţionarea unor deficienţe îtâlnite 

în practică prin crearea unor noi nore juridice, adecvate evoluţiei nevoilor 

sociale (D. Apostol Tofan, 2011). 

292 



Proiectul a fost finalizat în luna septembrie a anului 2011, la data 

de 27 septembrie fiind organizată conferinţa intitulată „Codul 

Administrativ – reper pentru o mai bună reglementare în administraţia 

publică” unde erau expuse rezultatele procesului de elaboare a Codului 

Administrativ al României şi unde se anunţa, totodată, că acest act va fi 

supus dezbaterii publice, urmând ca ulterior să fie întreprinse demersurile 

necesare pentru a fi adoptat în Parlament. 

Deşi au trecut mai bine de 6 luni de la anunţarea cu surle şi 

trâmbiţe a acestei reuşite pentru administraţia publică din România, în 

prezent conţinutul proiectului Codului administrativ al României este în 

continuare o enigmă. Aşa se face că nici pe site-ul Ministerului 

Administraţiei şi Internelor, nici pe site-ul Ministerului Justiţiei, nici pe 

portalurile publice sau pe forumurile în materie. În ciuda demersurilor pe 

care le-am realizat pentru a consulta şi dezbate – aşa cum se prevăzuse 

public – acest proiect de o mare însemnătate pentru viitorul administraţiei 

publice din România, am întâmpinat numeroase obstacole. Singurele 

informaţii oficiale în posesia cărora am intrat a fost structura generală, pe 

părţi şi capitole a proiectului Codului Administrativ, care, schematizat, are 

o organizare coerentă şi închegată. 

Este paradoxal modul în care o măsură reformă atât de importantă 

şi de utilă pentru administraţia publică din România se bucură de o 

opacitate atât de mare. În loc să existe dezbateri publice reale asupra 

fondului şi fundamentului noilor reglementări propuse, acestea nu au fost 

făcute publice, perpetuându-se o stare de incertitudine. Or, „o 

administraţie publică modernă, chiar şi supusă unor permanente prefaceri 

şi adaptări la nevoile corpului social, trebuie să fie, înainte de toate, o 

administraţie publică transparentă, iar aceasta este de neconceput în 

absenţa unor norme clare, pe cât posibil unitare, cunoscute de toată 

lumea” (A. Iorgovan, 2005). Pe această cale tragem un semn de alarmă 

asupra necesităţii creării unor canale de comunicare reale şi efective nu 

numai între corpul funcţionarilor publici şi al politicienilor (în calitate de 

execuţanţi şi făuritori ai acţiunii publice) şi cetăţeni, ci şi între corpul 

specialiştilor care lucrează la corecţia funcţionării mecanismului 

instituţional şi la îmbunătăţirea activităţii celor din prima categorie. Numai 

în felul acesta se poate ajunge la implementarea, nu doar formală, a 

valorilor şi reperelor europene în cadrul administraţiei publice din 

România. 

293 



4. Necesitatea asimilării şi implemetării valorilor unei bune 

administraţii în România 

Administraţiile publice naţionale din statele europene precum şi 

mecanismul complex al administraţiei Uniunii Europene au trebuit să se 

modernizeze şi să se adaptaze în permanenţă nevoilor tot mai crescute ale 

cetăţenilor, închegându-se în jurul unor valori comune, care definesc 

spaţiul administrativ european: adaptabilitate, eficienţă, previzibilitate, 

predictibilitate şi responsabilitate în activităţile desfăşurate(I. Lazar, 2011). 

Aceste valori trebuie să se regăsească în instituţiile şi procesele 

administrative la toate nivelele, iar aplicarea lor trebuie să fie verificată de 

un sistem de control independent (O. Abaluta, 2005). 

La 6 septembrie 2001 Parlamentul European a adoptat Codul 

bunei administrări, ai cărui subiecţi sunt instituţiile comunitare, precum şi 

autorităţile administraţiei publice din statele membre ale Uniunii 

Europene. Un rol important în impulsionarea instituţiilor comunitare în 

adoptarea Codului l-a avut Mediatorul European care, potrivit Tratatului 

de la Masstricht are „rolul de a lupta împotriva împotriva abuzurilor 

administraţiei în activitatea instituţiilor şi organismelor comunitare”. Prima 

propunere de creare a Codului bunei administrări a venit din partea 

eurodeputatului Roy Perry în anul 1998. Ca o consecinţă a anchetei 

desfăşurate din proprie iniţiativă, Mediatorul European a întocmit 

proiectul textului, pe care l-a prezentat apoi Parlamentului European sub 

forma unui raport special. Codul ia în considerare principiile dreptului 

administrativ european cuprinse în hotărârile Curţii de Justiţie şi de 

asemenea se inspiră din legislaţia diferitelor ţări. 

După ratificarea Codului, Parlamentul European s-a adresat 

Comisiei Europene cu solicitarea de a prezenta un proiect de hotărâre care 

să cuprindă Codul. Această hotărâre avea să sublinieze caracterul 

obligatoriu al prevederilor şi principiilor cuprinse în acesta şi să asigure 

aplicarea sa unitară faţă de toate instituţiile şi organele UE. Potrivit 

articolului 3 al Codului bunei administraţii, « domeniul relevant de aplicare 

îl constituie toate raporturile dintre instituţii şi administraţiile acestora şi 

public, cu excepţia cazului în care acestea cad sub incidenţa unor prevederi 

specifice ». Deşi prevederile Codului bunei administrări vizează în 

principal raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile europene, principiile pe 

care le propune sunt aplicabile în egală măsură şi raporturilor dintre 

cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice naţionale. 

Un prim principiu pe care instrumentele europene prezentate 

anterior îl promovează în relaţia administraţiei publice cu persoanele 

private, este principiul legalităţii, care impune autorităţilor administrative 

294 



să acţioneze cu respectarea legii şi să nu ia nici o măsură arbitrară, chiar 

dacă acţionează în exercitarea unei puteri discreţionare. În baza acestui 

principiu autorităţile administraţiei publice trebuie să respecte ansamblul 

regulilor de drept intern şi internaţional precum şi principiile generale ale 

dreptului care reglementează organizarea funcţionarea şi activităţile lor; să 

acţioneze potrivit regulilor de competenţă şi procedură impuse de 

dispoziţiile în materie; să îşi exercite competenţele pentru motive de fapt şi 

de drept care justifică folosirea lor în sensul în care aceste puteri le-au fost 

atribuite. 

Principiul legalităţii este enunţat în preambulul Convenţiei 

europene a drepturilor omului sub formularea de „preeminenţa dreptului”, 

ceea ce, transpus la nivelul administraţiei publice, înseamnă că organizarea 

şi activitatea autorităţilor publice trebuie să se realizeze pe baza legii şi în 

limitele stabilite de aceasta. Trebuie adăugat că principiul legalităţii nu 

presupune doar organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice în 

conformitate cu legea, ci presupune şi ca legea să fie accesibilă, previzibilă 

şi precisă în ceea ce priveşte consecinţele sale. 

O bună administraţie respectă, de asemeni, principiul egalităţii, 

potrivit cărui autorităţile publice trebuie să trateze persoanele private în 

aceleaşi condiţii, indiferent de sex, apartenenţă etnică sau convingeri 

religioase. Orice diferenţă de tratament trebuie să fie în mod obiectiv 

justificată. De asemeni, Codul bunei administraţii impune ca autorităţile 

publice să acţioneze în condiţii de imparţialitate şi obiectivitate, independent 

de convingerile sau interesele personale ale funcţionarilor publici (Conseil 

de l’Europe, 1997). 

Un alt principiu enunţat este cel al proporţionalităţii, în virtutea 

cărui autorităţile publice nu vor impune măsuri de natură să afecteze 

drepturile şi interesele persoanelor particulare decât dacă aceste măsuri 

sunt necesare şi apte să ducă la realizarea scopului urmărit. În situaţia în 

care măsurile vor fi luate în exerciţiul unei puteri discreţionare, potrivit 

jurisprudenţei Curţii de la Strasburg, trebuie să menţină un raport corect 

între atingerile pe care le aduc drepturilor şi intereselor particulare ale 

persoanelor şi scopul pe care îl urmăresc, fără a recurge la luarea vreunei 

măsuri excesive. Atunci când urmează să se pronunţe asupra atingerilor 

aduse drepturilor fundamentale, Curtea va trebui să analizeze dacă 

motivele invocate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente şi 

dacă a fost păstrat un just echilibru între interesul general şi interesele 

persoanei în cauză, în limita marjei de apreciere naţionale 

Articolele 4-27 din Codul bunei administrări, instituie şi alte 

principii ale bunei administrări: legitimitatea, potrivit căreia, funcţionarul 

295 



trebuie să îşi desfăşoare activitatea respectând regulile de drept prevăzute 

de actele comunitare; interdicţia discriminării, care impune un tratament 

egal al funcţionarilor faţă de toate persoanele în slujba cărora îşi exercită 

misiunea; coerenţa, funcţionarul trebuind să fie consecvent în conduita sa 

administrativă; echitatea; politeţea, care este „prima dintre virtuţi şi 

originea, poate, a tuturor celorlalte” (A. Comte-Sponville, 1998); obligaţia 

formulării răspunsurilor la scrisori în limba maternă a cetăţeanului; 

obligaţia îndrumării către serviciul competent al instituţiei; dreptul de a 

asculta şi dreptul la replică, presupune ca în toate situaţiile în care sunt 

implicate drepturi sau interese ale cetăţenilor, funcţionarul trebuie să 

urmărească respectarea dreptului la apărare al acestuia în toate fazele 

procedurale de adoptare a deciziei; termenul rezonabil pentru adoptarea 

deciziei; obligaţia de motivare şi de comunicare a deciziilor, precum şi 

indicarea căilor de recurs. Articolul 22 paragr. 1 din Codul bunei 

administraţii consacră dreptul persoanelor particulare de a cere efectuarea 

unui control jurisdicţional, pe cale de acţiune directă, sau pe cale de 

excepţie, asupra actelor administrative care i-au adus atingere unor 

drepturi fundamentale. 

În sfârşit, o bună administraţie, în sensul înveterat la nivel 

european, trebuie să fie, cu necesitate transparentă şi orientată spre 

cetăţean. Prin mecanismele pe care legiuitorul naţional le prevede pentru 

realizarea transparenţei, trebuie ca destinatarii acţiunii administrative să 

aibă posibilitatea efectivă de a cunoaşte activitatea acesteia, şi de a 

interveni în procesul de luare a deciziilor. 

Sub impulsul venit de la nivel european, statul trebuie să îşi 

adapteze sistemul şi practica instituţională, pentru a putea implementa în 

ordinea juridică internă aceste principii directoare, ceea ce se poate traduce 

prin sintagma de „europenizare” a administraţiei publice naţionale. 

Într-o alta opinie, „europenizarea” administraţiei publice are două 

componente: democratizarea şi modernizarea acesteia, rezultatul fiind 

racordarea şi armonizarea structurilor şi a procedurilor administrative 

naţionale la exigenţele venite din cadrul comunitar (I. Alexandru, 2007). 

„Democratizarea” administraţiei, pentru a fi efectivă trebuie să facă parte 

din procesul mult mai amplu de democratizare a întregii societăţi, care să 

se realizeze prin mecanisme reale ce angrenează toate domeniile vieţii 

publice (I. Alexandru, 2007). Riscul democratizării ca scop în sine, prin 

imitarea unor proceduri şi forme fără fond, este instabilitatea întregului 

sistem. 

Buna guvernare sau buna administraţie nu se poate realiza decât 

printr-o implementare eficientă a politicilor orientate în scopul garantării 

296 



drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor, cărora li se creează 

un acces neîngădit la o administraţie de calitate, eficientă, responsabilă şi 

transparentă. Aceste valori nu sunt simple idei pe care să le transferăm din 

spaţiul ştiinţific, ori din actele normative adoptate la nivel european în 

spaţiul practicii administrative naţionale. 

5. Concluzii şi perspective: reforma administraţiei prin 

creşterea transparenţei şi a integrităţii 

Jacques Chevallier considera că distanţa dintre cetăţeni şi 

administraţie se produce datorită unei serii de dispozitive de excludere şi 

de segregare: administraţia birocratică se izolează de mediul social, 

ridicând anumite bariere menite să o protejeze de presiunile venite din 

exterior şi să îi garanteze serenitatea deciziilor; cetăţenii nu pot intra în 

contact cu ea decât după anumite reguli strict determinate de aceasta (J. 

Chevallier, 2007). Mijlocul cel mai eficace „de a ţine cetăţenii la distanţă” 

rămâne pentru o administraţie birocratică păstrarea tăcerii şi a secretului 

activităţilor desfăşurate. Pentru a depăşi acest model de relaţii, care nu mai 

corespunde aşteptărilor cetăţenilor şi nevoilor sociale, trebuie ca 

administraţia să se deschidă, să devină transparentă şi orientată către 

cetăţean. 

O aplicare reală a principiului transparenţei determină o mai mare 

încredere a cetăţenilor în legi şi în aplicarea acestora prin acte 

administrative, şi mai mult decât atât, ar putea fi o rampa de lansare spre o 

modernizare şi o reformă efectivă a administraţiei publice, care să îşi 

centreze acţiunea asupra protecţiei drepturilor fundamentale ale 

persoanelor (D.-G. Alexandru, 2010). 

Întărirea transparenţei administrative corespunde unei nevoi (n.n. 

dar şi unui drept fundamental), la fel cum difuziunea deciziilor luate de 

administraţie permite cetăţenilor o mai bună interacţiune cu organele 

administraţiei publice (L. Cluzel-Metayer, 2006). Astfel înţelese lucrurile, 

acţiunea administrativă bazată pe transparenţă şi deschidere poate avea 

mai multe avantaje: pe de o parte, contribuie la îmbunătăţirea funcţionării 

serviciilor publice, iar pe de altă parte, lasă cetăţenilor anumite drepturi în 

ceea ce priveşte participarea la activitatea administraţiei publice, sau măcar 

îi incită să încerce să amelioreze această activitate. 

Prin transparenţă se marchează mai întâi, supunerea puterii, a 

autorităţilor publice care deţin informaţia şi o folosesc, şi mai apoi, 

responsabilizarea cetăţenilor. O dată ce legiuitorul a consacrat 

transparenţa administrativă, cetăţenii trebuie să îşi valorifice în faţa 

autorităţilor statului acest drept, precum şi drepturile conexe care derivă 

297 



din transparenţa administraţiei: dreptul de liber acces la informaţiile de 

intere public, dreptul de a fi ascultat de administraţie atunci când urmează 

să se ia o decizie defavorabilă, dreptul de a cere autorităţilor administrative 

să îşi motiveze deciziile prin care i se restrâng anumite drepturi 

fundamentale, etc. 

Potrivit unui raport al Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare 

Economică (OCDE), transparenţa decizională are mai multe scopuri în 

cadrul administraţiei publice. În primul ea permite cetăţenilor să cunoască 

motivaţia care a stat la baza luării anumitor decizii sau acte administrative 

şi, implicit, facilitează procesul de contestare al acestora în eventualitatea 

în care drepturile cetăţenilor le sunt lezate. De asemeni, transparenţa 

urmăreşte protejarea interesului public general, deoarece contribuie la 

reducerea corupţiei şi a proastei funcţionări a administraţiei publice. Acest 

lucru se datorează faptului că principiul transparenţei decizionale creează 

premiza pentru monitorizarea activităţii administraţiei publice atât de către 

cetăţenii interesaţi cât şi de organizaţiile legal constituite ale societăţii 

civile. Coroborând cele spuse anterior, se poate afirma că transparenţa 

decizională reprezintă un mijloc important care poate fi folosit pentru 

implementarea mecanismelor statului de drept şi a principiului 

responsabilităţii instituţiilor publice. 

Acestor motive li se adaugă, potrivit doctrinei de specialitate (V. 

Deckmyn & I. Thomson, 2009) şi alte raţiuni care justifică importanţa 

transparenţei decizionale în activitatea administrativă: măreşte încrederea 

pe care cetăţenii o au în guvernământ; duce la un sistem mai eficient de 

funcţionare a administraţiei publice; măreşte eficienţa procesului de 

evaluare a performanţelor în administraţia publică; îmbunătăţeşte 

procesul de comunicare între cetăţeni şi administraţia publică; creează 

premisele unei mai bune informări a cetăţenilor; măreşte autonomia 

administraţiei publice prin limitarea influenţei sferei politice; reduce 

rezistenţa la schimbare a administraţiei publice şi face ca autorităţile 

publice să fie orientate spre acţiune. 

Aplicarea legilor transpanţei presupune o schimbare majoră în 

primul rând la nivelul mentalităţii administraţiei publice locale şi centrale, 

prin trecerea de la cultura opacităţii la cea a deschiderii către cetăţean. 

Departe de a fi atinsă prin existenţa unor dispoziţii legale care să o 

consacre, transparenţa se construieşte de la baza piramidei administrative, 

ea fiind în egală măsură un proces vertical, dar şi orizontal. Este un proces 

vertical, deoarece difuziunea informaţiei administrative se face de sus în 

jos în structura piramidală a administraţiei, iar modalitatea în care 

funcţionează transparenţa la vârful piramidei (Guvern şi ministere) îşi va 

298 



pune amprenta asupra transparenţei care există la baza piramidei, în 

raporturile dintre administraţia locală şi cetăţeni. Transparenţa este de 

asemeni un proces orizontal deoarece fluxul de informaţii în cadrul 

maşinăriei administrative se face şi între diverse departamente şi structuri 

poziţionate pe aceeaşi treaptă ierarhică, şi numai prin asigurarea unei 

comunicări eficace, dublată de posibilitatea cetăţeanului de a urmări 

raporturile interne, se poate ajunge la o reală şi eficientă transparenţă în 

administraţia publică. 

Pe de altă parte, transparenţa presupune şi o schimbare a 

mentalităţii în rândul cetăţenilor, care vor trebui să depăşească stadiul de 

pasivitate, implicându-se şi participând în mod direct în activitatea 

administraţiei publice, prin pârghiile pe care legea li le creează. Pentru a 

ataca opacitatea administraţiei, cetăţenii trebuie să fi înţeles şi cunoscut 

mai întâi dezavantajele unui asemenea sistem. La mai bine de douăzeci de 

ani de la înlăturarea comunismului, societatea românească mai poartă încă 

amprenta anilor de secretizare, iar la nivelul societăţii civile, într-o 

Românie membră a Uniunii Europene, se simte tot mai acut nevoia de 

transparenţă. Opacitatea favorizează mica şi marea corupţie. Aplicarea 

constantă şi continuă a legilor în materie de transparenţă, de către acele 

autorităţile publice, va spori încrederea cetăţenilor în ele şi va conduce la 

concretizarea transparenţei. 

References 


Comte-Sponville, A., (1998) Mic tratat al marilor virtuţi, Editura Univers, 

Bucureşti, 

Iorgovan, A., (2005) Tratat de drept administrativ vol.I. Introducere. Organizare 

administrativă. Funcţie publică, ediţia 4, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 

Iogovan, A., Gilescu, V., (1986) Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. 

Partea introductivă. Funcţia publică din administraţia de stat, T.U.B., 

Conseil de l’Europe, (1997) L’administration et les personnes privées, Principes de 

droit administratif concernant les relations entre les autorités administratives et 

les personnes privées, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 

Apostol Tofan, D., (2008) Drept administrativ, vol.I, Ediţia II-a, Ed. C. H. 

BECK, Bucureşti, 

Alexandru, I., (2008) Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, 

Bucureşti, 

Şantai, I., (1999) Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol II, Ed. 

Risoprint, Cluj-Napoca, 

Chevallier, J., (2007) Science administrative, P.U.F.,Paris, 

299 



Cluzel-Métayer, L., (2006) Le service public et l’exigence de qualité, (these pour le 

doctorat en droit, soutenu publiquement le 13 septembre 2004), Dalloz, 

Vedinaş, V., (2007) Deontologia vieţii publice, Editura universul Juridic, 

Bucureşti. 


Alexandru, D. G., (2010) Transparenţa în adoptarea bugetului local, 

lucrare susţinută în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice: 

Administraţia public şi mediul politic. Perspectivele unei bune guvernări, 

Institutul de Ştiinţe Administrative Paul Negulescu, Sibiu, 28-29 mai 

2010, 

Apostol Tofan, D., (2011) Proiectul Codului administrativ al Romaniei, 

Curierul Judiciar nr. 7, 

Hriţcu, E., (1973) Principiile fundamentale ale codurilor socialiste de 

procedură administrativă, Revista Studii şi cercetări juridice, nr. 3, 

Lazăr, I., (2011) Despre transparenţa administraţiei publice din România la 

împlinirea a opt ani de la adoptarea Legii nr. 52/2003, Pandectele 

Române nr. 4, 

Lazăr, I., (2011) Dreptul la o buna administrare între exigenţele europene 

şi practica naţională, articol publicat în cadrul volumului conferinţei 

Justiţie, Stat de drept şi cultură juridică organizată de Academia Română, 

Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, 13 mai 

2011, 

Lazăr, I., (2011) Transparenţa administrativă – instrument al unei 

administraţii orientate către cetăţean sau simplu fetiş al reformelor 

administrative?, lucrare publicată în caietul sesiunii anuale de comunicări 

ştiinţifice „Interdisciplinaritatea în analiza fenomenului administrativ 

contemporan”, organizată de Institutul de Ştiinţe Administrative Paul 

Negulescu, Sibiu 27-28 mai 2011, 

Lazăr, I., (2011) Le Code de procédure administrative, solution 

réformatrice pour l’administration publique de Roumanie?, lucrare 

publicată în cadrul volumului conferinţei internaţionale « Societatea 

întemeiată pe cunoaştere, Norme, valori şi repere contemporane », organizată 

de Universitatea Valahia din Târgovişte, 10-11 iunie 2011, 

Alexandru, I., (2007) Consideraţii privind necesitatea modernizării 

administraţiei publice, RDP, nr. 2/2007 

Rîciu, I., (2006) Opinii privind proiectul Codului de procedură 

administrativă a României, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2, 

Anghene, M., (1973) Necesitatea codificării normelor de procedură 

administrativă, Revista Română de Drept, nr. 11, 

Cicu, N., (1986) Importanţa elaborării unui Cod de procedură 

administrativă, Revista Studii şi cercetări juridice nr. 1, 

Nedelcu, (2006) Consideraţii privind necesitatea adoptării unui code de 

procedură administrativă, cu trimiteri la instituţiile juridce civile, 

Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2, 

300 



Abăluţă, O., (2005) Accelerarea procesului de reformă în administraţia 

publică din România – modificări realizate în plan legislativ şi 

instituţional, Revista Administraţie şi management nr. 4, 

Vedinaş, V., (2011) Codificarea dreptului administrativ: reflecţii, proiecţii, 

stadiu şi perspective, Pandectele Române, nr. 11, 

Vedinaş, V., (2008) Notă cu privire la Tezele prealabile ale proiectului 

Codului de procedură administrativă, R.D.P. nr. 4, 

Pagini web: 

www.eipa.eu/en/activities/show 

http://www.bestpractices.cz/praktiky/ETIKA_V_PODNIKANI/p2003 

_oecd_principles_of_corporate_governance.pdf 

http://www.ombudsman.europa.eu/ro/resources/code.faces 

http://curieruljudiciar.ro/2011/07/21/un-cadru-legislativ-mai-coerentpentru-o-administratie-publica-mai-eficienta-proiectul-coduluiadministrativ-al-romaniei/ 

http://www.politicalocala.ro/codul-administrativ-al-romaniei-sf-saurealitate.html. 

301 



The Evolution of the Reform in the Area of Human 

Resources of the Romanian Judicial System 

Viorica POPESCU 1 

Abstract 

Considering that humans are the main resource of the public sector, it is 

expected that any fundamental re-evaluation of the state’s institutions to offer a special 

attention to this segment. 

In the context of the profound changes that happened worldwide in the area of 

human resources in the public system, also in Romania were adopted reforms, with a 

gradual approach and implementation, by introducing stages over the years. Any change 

or transformation in this area could not take place without support or interaction with 

financial aspects or structural changes, all aiming the considerable transformation of the 

functioning of the judicial system in its ensemble. 

In the Romanian judicial system, even though reforms in the area of human 

resources were conceived in a coherent framework, the main changes in this area not 

always complemented each other, their implementation being sometimes inconsistent with 

the previous adopted measures. 

For these reasons, the present paper aims to analyze the evolution of the 

Romanian judicial reform in the area of human resources, both from the perspective of 

the pre-adhesion to the EU period, as well as from the perspective of the post-adhesion 

period. 

Keywords: 

magistrates, judicial system, reform, European Union, reform strategy. 

1 University Assistant, Ph.D. Candidate, University from Piteşti, Email Address: 

viorica_r30@yahoo.com 

303 



În contextul transformărilor profunde care au avut loc peste tot în 

lume în domeniul resurselor umane din sectorul public, și în România au 

fost introduse reforme, însă a fost adopată o abordare graduală pentru 

implementarea lor, introducându-se schimbări pe etape de-a lungul anilor, 

iar aplicarea lor având loc continuu. 

În sistemul judiciar românesc, deși reformele managementului 

resurselor umane au fost concepute într-un cadru coerent, schimbările 

principale din acest domeniu de multe ori nu s-au completat unele pe 

altele, implementarea lor fiind uneori în neconcordanţă cu măsurile 

precedente luate. 

Reforma sistemului judiciar a fost considerată ca o necesitate de la 

începutul anilor ”90, astfel că prin adoptarea Legii nr. 92/1992 privind 

organizarea judecătorească, a fost reorganizat întregul sistem al instanţelor 

judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; prin lege s-au înfiinţat 

curţile de apel şi parchetele corespunzătoare, precum şi noi judecătorii şi 

parchetele de pe lângă acestea. 

Prin acelaşi act normativ a fost reglementat statutul judecătorilor şi 

consacrate principiile independenţei, inamovibilităţii şi supunerii numai 

legii, precum şi cele specifice statutului procurorilor - legalitatea, 

stabilitatea şi imparţialitatea. Prin lege erau stabilite modalităţile de selecţie 

a personalului din sistemul judiciar, respectiv examenul organizat prin 

intermediul Institutului Naţional al Magistraturii sau prin concursul ori 

examenul de admitere în magistratură, organizat potrivit regulamentului 

aprobat de ministrul justiţiei pentru juriștii cu o vechime de cel puţin cinci 

ani în profesii juridice. 

A fost creat Institutul Naţional al Magistraturii ca instituţie publică 

subordonată exclusiv Ministerului Justiţiei, care avea rolul de a realiza 

pregatirea specifică a viitorilor judecători și procurori, precum și 

perfecţionarea profesională a magistraţilor în funcţie, în conformitate cu 

prevederile legii. 

Tot prin Legea nr. 92/1992 a fost înfiinţat și Consiliul Superior al 

Magistraturii, ca organism ce avea următoarele atribuţii în domeniul 

managementului resurselor umane: 

a) propunea Președintelui României, la recomandarea ministrului 

justiţiei, numirea în funcţie a președintelui, vicepreședintelui și 

președinţilor de secţii ai Curţii Supreme de Justiţie; 

b) propunea Președintelui României, la recomandarea ministrului 

justiţiei, numirea în funcţie a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie; 

304 


THE EVOLUTION OF THE REFORM IN THE AREA OF HUMAN…. 

c) propunea Președintelui României, la recomandarea ministrului 

justiţiei, numirea în funcţie a celorlalţi judecători și procurori, cu excepţia 

celor stagiari; 

d) dispunea, la propunerea ministrului justiţiei, cu privire la 

promovarea, transferarea, suspendarea din funcţie a judecătorilor, precum 

și la încetarea funcţiei acestora; 

e) valida examenele de capacitate ale magistraţilor; 

f) îndeplinea rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. 

În cursul anului 1995, România a depus cererea de aderare la 

Uniunea Europeană, iar negocierile propriu-zise de aderare au fost 

deschise în luna februarie 2000. 

De la depunerea cererii de aderare, Comisia Europeană a 

monitorizat România sub aspectul îndeplinirii criteriilor şi condiţiilor de 

aderare, anual rezultatele monitorizării fiind cuprinse în Raportul de 

monitorizare. 

Încă din anul 1998, Comisia a apreciat preocupările României 

pentru asigurarea funcţionării sistemului judiciar, dar a formulat şi o serie 

de cerinţe privind: întărirea independenţei sistemului judiciar, scurtarea 

procedurilor judiciare, îmbunătăţirea statutului şi remunerării judecătorilor 

şi procurorilor, precum şi necesitatea îmbunătăţiri formării profesionale a 

acestora. 

În anul 2002, reforma în domeniul judiciar a fost afectată de lipsa 

resurselor necesare, iar Comisia a recomandat ca reforma sistemului să 

devină o prioritate publică, bazată pe o strategie cuprinzătoare. În cadrul 

strategiei, independenţa sistemului judiciar trebuia să constituie obiectivul 

determinant. 

În acest cadru, Strategia de reformă a sistemului judiciar 2003 – 

2007 a fost urmată de evoluţii importante în realizarea unui sistem 

independent, ceea ce a permis încheierea negocierilor de aderare a 

României la Uniunea Europeană în luna decembrie 2004. O contribuţie 

semnificativă la încheierea Capitolului 24 de negocieri a avut-o adoptarea, 

în luna septembrie 2004 a pachetului legislativ privind statutul 

magistraţilor , organizarea judiciară şi organizarea şi funcţionarea 

Consiliului Superior al Magistraturii , completat cu adoptarea Legii 

nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate de la 

instanţele judecătoreşti şi de la parchetele de pe lângă acestea, care se 

înscrie pe aceleaşi coordonate. 

Prin adoptarea pachetului de legi, Consiliul Superior al 

Magistraturii a dobândit competenţe exclusive în ceea ce priveşte 

305 



propunerile de numire, promovarea, transferul şi sancţionarea 

judecătorilor şi procurorilor, precum şi toate celelalte prerogative care 

reveneau Ministerului Justiţiei în domeniul recrutării şi carierei 

magistraţilor. 

A fost generalizat concursul sau examenul pentru numirea şi 

promovarea magistraţilor, au fost prevăzute condiţiile de promovare şi de 

desfăşurare a concursurilor sau examenelor. 

Totodată, au fost prevăzute norme referitoare la formarea iniţială 

şi pregătirea continuă a magistraţilor, precum şi la pregătirea şi 

perfecţionarea personalului auxiliar. 

Competenţe sporite au revenit Consiliului Superior al Magistraturii 

în coordonarea Institutului Naţional al Magistraturii şi a Şcolii Naţionale 

de Grefieri, instituţii menite să contribuie la formarea iniţială şi formarea 

continuă a pregătirii şi perfecţionării profesionale a judecătorilor, 

procurorilor, precum şi a personalului auxiliar de specialitate de la 

instanţele judecătoreşti şi de la parchetele de pe lângă acestea. 

Următorul pas în ceea ce privește reforma managementului 

resurselor umane în sistemul judiciar românesc a avut loc în anul 2005 

când Guvernul României a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 

privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 

2005-2007 și a Planului de Acţiune pentru implementarea acestei strategii . 

Potrivit acestui act normativ în domeniul managementului 

resurselor umane au fost identificate următoarele direcţii de acţiune: 

- stabilirea unei politici privind resursele umane în cadrul 

sistemului judiciar, 

- selecţia magistraţilor în contextul aderării la Uniunea Europeană, 

- pregătirea magistraţilor şi a altor categorii de personal din cadrul 

sistemului judiciar, 

- consolidarea capacităţii administrative a Consiliului Superior al 

Magistraturii. 

În ceea ce privește stabilirea unei politici privind resursele umane 

s-a apreciat că funcţionarea eficientă a sistemului judiciar depinde de 

stabilirea și implementarea unei politici de personal pe termen mediu și 

lung, prin raportare la volumul de activitate al fiecărei instanţe și parchet și 

prin alocarea personalului la instanţele și parchetele cu cel mai mare deficit 

raportat la media naţională. De asemenea, un alt criteriu ce urma a fi avut 

în vedere la dimensionarea necesarului de personal pentru funcţionarea 

optimă a sistemului judiciar era cel legat de evoluţia cadrului legislativ și a 

practicii judiciare. În acest context, s-a considerat că se impunea evaluarea 

306 



numărului de personal auxiliar în raport de numărul de magistraţi și 

angajarea unui număr suplimentar de grefieri, în perspectiva preluării de 

către aceștia a sarcinilor administrative ce revin judecătorului. 

În contextul aderării la Uniunea Europeană prin Strategia de 

reformă s-a impus modernizarea sistemului de selecţie a magistraţilor 

pentru a răspunde cerinţelor profesionale la standarde europene. Un prim 

pas în sensul reformării sistemului de selecţie îl reprezenta elaborarea unui 

studiu privind profilul profesional, moral și psihosocial al magistratului în 

vederea stabilirii condiţiilor de admitere în magistratură. Alte măsuri au 

constat în revizuirea conţinutului probelor teoretice de la examenul de 

admitere și intoducerea unei probe noi ce consta în rezolvarea unui text de 

logică complex. 

Cu privire la pregătirea profesională a magistraţilor, precum şi a 

celorlalte categorii de personal din cadrul sistemului judiciar s-a apreciat că 

aceasta constituie o condiţie necesară pentru realizarea procesului de 

reformă. Pregătirea judecătorilor şi procurorilor, realizată în cadrul 

Institutului Naţional al Magistraturii, trebuia să determine standarde 

ridicate de profesionalism pentru magistraţi, în scopul aplicării eficiente şi 

uniforme a legii. Prin programele de formare iniţială şi formare continuă, 

se urmărea actualizarea cunoştinţelor magistraţilor cu privire la noua 

legislaţie, dar şi cu privire la modalităţile de aplicare în practică a 

prevederilor legale, la nivel naţional şi comunitar. 

Tot legat de formarea iniţială și continuă a magistraţilor s-au fixat 

obiective privitoare la consolidarea capacităţii administrative a Institutului 

Naţional al Magistraturii, prin asigurarea resurselor materiale şi financiare 

necesare funcţionării acestuia: extinderea şi dotarea spaţiilor de studiu şi 

cazare, crearea unui centru de resurse juridice, suplimentarea schemei cu 

personal calificat, alocarea unor resurse bugetare adecvate. 

S-au stabilit obligaţii în ceea ce privește pregătirea profesională 

continuă și în sarcina Curţilor de Apel, respectiv Parchetelor de pe lângă 

acestea, obligaţii care constau în organizarea de sesiuni de pregătire pentru 

magistraţi, programele acestor sesiuni fiind revizuite periodic în 

concordanţă cu evoluţia practicii judiciare naţionale și europene. 

O atenţie similară a fost acordată şi pregătirii personalului auxiliar, 

care asigură un sprijin important activităţii magistraţilor, în perspectiva 

îmbunătăţirii calităţii activităţii prestate, precum şi a preluării sarcinilor 

administrative (nonjurisdicţionale), de la judecători. Pentru a îndeplini 

acest obiectiv, Şcoala Naţională de Grefieri urma a fi consolidată prin 

307 



alocarea resurselor materiale, umane şi bugetare, în conformitate cu noua 

legislaţie. 

Referitor la consolidarea capacităţii administrative a Consiliului 

Superior al Magistraturii, în strategia de reformă s-a fixat ca obiectiv 

organizarea de concursuri pentru ocuparea posturilor vacante din aparatul 

de lucru al Consiliului, dar și alocarea de fonduri în vederea asigurării cu 

logistica necesară unei bune asigurări a activităţii. 

În anul 2006 Comisia Europeană a stabilit la data de 13 decembrie, 

prin Decizia nr. 2006/928/CE crearea unui mecanism de cooperare și 

verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii unor 

obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar. 

În baza principiilor stabilite prin Decizia Comisiei Europene, 

Guvernul României a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 1.346 din 31 

octombrie 2007 privind aprobarea Planului de acţiune pentru îndeplinirea 

condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a 

progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi 

al luptei împotriva corupţiei . Cu această ocazie s-a statutat că 

îmbunătăţirea politicilor de resurse umane rămâne în continuare o 

prioritate pentru România, întrucât situaţia resurselor umane din acest 

domeniu, cât și capacitatea de gestionare a acestor resurse atât la nivel 

central, cât și la nivelul instanţelor judecătorești și a parchetelor continuă 

să constituie o problemă pentru autorităţi. Criterii ce urmau a fi avute în 

vedere la stabilirea unei politici reale de resurse umane erau următoarele: 

- stabilirea gradului de complexitate a cauzelor la nivelul 

instanţelor și parchetelor, 

- stabilirea volumului optim de muncă pentru magistraţi, 

- analiza dinamicii ocupării posturilor scoase la concurs, 

- ocuparea progresivă a posturilor vacante, 

- ocuparea cu prioritate a posturilor de execuţie vacante la 

instanţele și parchetele cu cel mai mare deficit de personal. 

De asemenea, în raport și cu celelate domenii ce ţin de specificul 

resurselor umane se prevedeau măsuri de îmbunătăţire precum: 

organizarea de seminarii și simpozioane în vederea îmbunătăţirii 

programului de perfecţionare profesională și unificarea jurisprudenţei, 

consolidarea capacităţii administrative a Consiliului Superior al 

Magistraturii. 

În anul 2009, Comisia Europeană în Raportul interimar din data 

de 12 februarie constata că ritmul reformei nu a fost menţinut în raport 

308 



cu cele consemnate în anul 2008 și că există în continuare deficienţe în 

ceea ce privește deficitul de personal și gestionarea sistemului judiciar. 

În raport cu aceste critici, Consiliul Superior al Magistraturii a 

stabilit pentru anul 2009 prin Hotărârea Plenului CSM nr. 307/26 

februarie 2009 că unele dintre direcţiile prioritare sunt reprezentate de 

îmbunătăţirea politicii de resurse umane, organizarea instanţelor și 

parchetelor, precum și pregătirea profesională a magistraţilor, fără a 

formula modalităţile concrete de realizare a acestor obiective. 

În anul 2010 prin Raportul Comisiei către Parlamentul European 

și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul 

Mecanismului de cooperare și verificare din data de 20 iulie se arătă că 

resursele umane rămân o provocare majoră. „Recomandările Comisiei de 

a aplica măsuri de urgenţă precum transferul posturilor vacante între 

instanţe de jurisdicţie diferite, acolo unde apar dezechilibre importante din 

punct de vedere al volumului de muncă, nu au fost respectate, iar 

România nu a luat nici alte măsuri corespunzătoare în acest sens. Consiliul 

Superior al Magistraturii (CSM) a reacţionat la pierderile nete de personal 

înregistrate în perioada 2008-2009 prin măsuri de creștere a numărului 

anual de candidaţi admiși la Institutul National al Magistraturii (INM) și, 

mai ales, prin recrutarea directă a juriștilor cu experienţă de cinci ani. S-au 

luat, de asemenea, unele măsuri incipiente în vederea soluţionării 

dezechilibrelor importante între diversele instanţe și parchete în ceea ce 

privește volumul de muncă printr-o reorganizare structurală a instanţelor. 

Cu toate acestea, domeniul de aplicare al măsurilor respective este prea 

limitat pentru a produce un impact semnificativ asupra deficitelor 

importante de capacităţi din cadrul sistemului judiciar și sunt necesare 

măsuri suplimentare pentru a asigura că toate persoanele nou recrutate 

respectă standarde profesionale minime. Previzibilitatea fluctuaţiilor de 

personal nu s-a îmbunătăţit din iulie 2009, deoarece câteva sute de 

magistraţi care îndeplinesc condiţiile de pensionare ar mai putea ieși din 

cadrul magistraturii în scurt timp, dat fiind că nu s-a găsit încă o soluţie 

legislativă de a îmbunătăţi previzibilitatea pensionărilor.” 

Având în vedere concluziile şi elementele de referinţă în raportul 

pe ţară privind situaţia justiţiei, CSM este preocupat de îmbinarea 

măsurilor de recrutare de personal nou în sistem cu susţinerea transferării 

posturilor vacante acolo unde acestea sunt necesare şi, respectiv 

redistribuirea personalului existent prin stimularea mobilităţii în interiorul 

sistemului în vederea completărilor urgente de necesar de personal pe 

309 



termen scurt. Conform cu datele furnizate pentru Raportul CE pe justiţie 

din 22 iulie 2010, CSM a început de asemenea activitatea de identificare a 

instanţelor şi parchetelor cu cele mai mici volume de muncă, în vederea 

unei potenţiale închideri şi realocări a resurselor acestora. Totuşi, din 

numărul iniţial de 41 de instanţe şi parchete, grupul de lucru a restrâns în 

prezent cercetările asupra unui număr de 9 amplasamente care nu 

funcţionează deloc şi 6 care funcţionează sub capacitate. 

În sinteză, acest complex de măsuri de acţiuni viitoare, presupune 

să se înceapă corelarea schemei de personal cu volumul de muncă pentru a 

permite noilor angajaţi sau personalului promovat sau transferat să fie 

direcţionat către instanţele sau parchetele cu cel mai mare volum de 

muncă. De altfel, CSM a efectuat redistribuirea poziţiilor vacante 

identificate la începutul anului 2009, cu toate acestea nu s‐au mai 

identificat posturi suplimentare, iar orice altă identificare a posturilor 

pentru redistribuire pe orizontală a fost amânată, în ciuda faptului că există 

posturi vacante adecvate realocării. 

Concluzii 

Deși, așa cum am văzut, în România au fost adoptate o serie de 

strategii în domeniul justiţiei, strategii care vizează și aspecte ce ţin de 

resursele umane, o strategie axată doar pe aspectele managementului 

resurselor umane nu a fost niciodată adoptată, ci doar planuri de acţiune 

care nu au condus la rezultate remarcabile. 

Spre deosebire de strategia generală în domeniul justiţiei, în 

materia resurselor umane, strategia de personal exprimă faptul că 

funcţiunea de personal adoptă o perspectivă mai largă și o viziune mai 

dinamică asupra resurselor umane, asigurând integrarea cât mai deplină a 

acesteia cu celelalte funcţiuni ale organizaţiei. Această strategie presupune 

stabilirea unor obiective pe termen lung privind resursele umane, 

principalele modalităţi de realizare a acestora și resursele necesare care 

asigură că structura, valorile și cultura organizaţiei, precum și utilizarea 

personalului acesteia vor contribui la realizarea obiectivelor generale ale 

organizaţiei judiciare. 

310 



References 

Legislaţie 

Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească publicată în 

Monitorul Oficial al României nr. 197 din 13 august 1992 și 

republicată în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997 

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor publicată 

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 

modificată din urmatoarele acte: O.U.G. nr.100/2007 publicată în 

Monitorul Oficial nr. 684 din 08/10/2007, Legea nr. 97/2008 

publicată în Monitorul Oficial nr. 294 din 15/04/2008, O.U.G. nr. 

46/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 24/04/2008, 

O.U.G. nr.195/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 825 din 

08/12/2008, O.U.G. nr. 230/2008 publicată în Monitorul Oficial 

nr. 4 din 05/01/2009, Legea 24 din 17 ianuarie 2012 publicată în 

Monitorul Oficial nr. 51/2012 

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost publicată în 

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi 

a mai fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 

124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 

1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări 

prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, 

Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005, Legea 24 din 17 ianuarie 2012 

publicată în Monitorul Oficial nr. 51/2012, 

Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost 

publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 599 din 2 

iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 

247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, 

precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al 

României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o 

nouă numerotare și prin Legea nr. 24/17.01.2012 publicată în 

Monitorul Oficial nr. 51/23.01.2012 

Strategia de reformă a sistemului judiciar românesc 2003- 2007 a fost 

aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1052/2003 publicată în 

Monitorul Oficial Partea I, nr. 649 din data de 12 septembrie 2003, 

Hotărârea Guvernului nr. 232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei 

de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 şi a 

Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a 

sistemului judiciar pe perioada 2005 – 2007 publicată în Monitorul 

Oficial Partea I, nr. 273 din 1 aprilie 2005, 

Decizia nr. 2006/928/ CE a Comisiei Europene publicată în Jurnalul Oficial 

al Uniunii Europene L 354/56 din data de 14.12.2006 și disponibilă 

la data de 10.10.2011 la adresa: 

311 



Hotărârea de Guvern nr. 1.346 din 31 octombrie 2007 privind aprobarea 

Planului de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul 

mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de 

România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei 

împotriva corupţiei a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 765 din 

12 noiembrie 2007, 

Raportul interimar din data de 12 februarie 2009 al Comisiei Europene 

Hotărârea Plenului CSM nr. 307/26 februarie 2009 

Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate 

de România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare iulie2010 

Pagini web 

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:11:51:3200 

6D0928:RO:PDF, 

http://ec.europa.eu/dgs/secretariat_general/cvm/progress_reports_en.ht 

m disponibil la data de 31.10.2011. 

http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=0901 la data de 

31.10.2011 

http://ec.europa.eu/dgs/secretariat_general/cvm/docs/com_2010_401_ 

ro.pdf la data de 31.10.2011, 

312 





A Constructionist Understanding of Social Contract 

Theory 

[O înţelegere construcţionistă a teorii contractului social] 

Antonio SANDU 1 

Abstract 

The social contract is an act of establishing meaning. Power relations can be 

understood as semiotic relations of establishing an interpretative will. Natural state, 

original state in most theories of social contract, is not only a pre-politic one, but also 

pre-semiotic. Contractualist theories propose a model of social reality resulting from 

voluntary waiver of their liberty to obtain sociability. This article takes into 

consideration the understanding of the social contract as interpretative practice, in a 

constructionist manner. We understand the social contract as an interpretative pact 

resulting from a process generating meanings. Social constructs arising from the 

interpretative process are: social order, law, or, in general, normativity and power status. 

The article will favor analytical and historical approach, applying social constructionism 

as semiotic grid to recover various contractualist theories. 

Keywords: 

social contract, social constructionism, interpretative proces, social order, law, 

normativity, power status 

1 Ph.D., Postdoctoral fellow financed by The Management Authority for the Sectorial 

Operational Program „Development of Human Resources” within the project 

“Postdoctoral studies in the domain of ethics in health policies” at „Gr. T. Popa” 

University of Medicine and Pharmacy from Iasi. Project funded from the Social 

European Fund through the Sectorial Operational Program „Development of Human 

Resources” 2007-2013. Priority axis 1: „Education and professional training in support 

of economical growth and development of knowledge-based society”. Main domain of 

intervention: 1.5 Doctoral and postdoctoral programs in support of research. Title of the 

project: “Postdoctoral studies in the domain of ethics in health policies”. Contract Code: 

POSDRU/89/1.5/S/61879; Associate Prof. Ph.D. at “Mihail Kogalniceanu” University 

from Iasi; Chairman of Lumen Publishing House, Address: Tepes Voda, OP 3, CP 780, 

Iasi, Romania, Email Address: antonio1907@yahoo.com 

315 



Introducere 

Teoriile contractualiste propun un model al realităţii sociale 

rezultată în urma unei renunţări voluntare la propria libertate în scopul 

obţinerii sociabilităţii. Articolul are în vedere înţelegerea contractului social 

ca practică interpretativă, într-o manieră construcţionistă. Contractul 

social îl înţelegem ca un pact interpretativ rezultat în urma unui proces 

generator de sensuri. Constructele sociale rezultate în urma procesului 

interpretativ sunt: ordinea socială, legea, sau în general normativitatea şi 

statutul puterii. 

În articol s-a urmărit interpretarea construcţionistă a filosofiilor 

contractualiste începând cu cea platoniciană continuând cu cele iluministe 

şi moderne şi sfârşind cu modelele actuale de contractualism. 

Presupoziţii metodologice 

Articolul va privilegia abordarea analitic-istorică, aplicând 

construcţionismul social ca grilă semiotică pentru recuperarea diverselor 

teorii contractualiste. Constructivismul şi Construcţionismul social se 

referă, ambele, la modalitatea în care individul operează cu constructe, 

înţelese ca definiţii operaţionale asupra unor decupaje din realitate. 

Constructivismul plasează formarea constructelor la nivelul individului 

care le proiectează asupra mediului social. Este o abordare preponderent 

psihologică (Alexa, Sandu, 2010). Construcţionismul plasează formarea 

constructelor la nivelul interacţiunilor din mediul social indivizii 

însuşinduşi-le şi reproiectându-le asupra mediului social. Este o abordare 

preponderent sociologică. Construcţionismul abandonează ideea conform 

căreia mintea individului reprezintă oglinda realităţii. Construcţionismul se 

bazează pe relaţii şi susţine rolul individului în construcţia realităţilor 

semnificative (Cojocaru, 2005). Concepte precum cel de verosimilitate 

devin mai adecvate pentru a descrie caracterul noilor legi formulate în 

interiorul unor ştiinţe care se îndepărtează din ce în ce mai mult de ceea ce 

poate fi efectiv experimentat sau chiar observat în mod direct. 

Construcţionismul este o paradigmă semiotică care porneşte de la “axioma 

interpretativă”, conform căreia harta prin care este citită realitatea nu 

reprezintă altceva decât o continuă negociere a interpretării. Orice tip de 

discurs este interpretat în sensul unei “reconstrucţii sociale a realităţii” 

pornind de la un consens cultural. Derivarea culturală a sensului 

conceptelor stă la baza convergenţei semantice a oricărei paradigme socioculturale. 

În planul mentalităţilor se produce cea mai profundă 

restructurare, prin trecerea de la înţelegerea unei lumi obiective, 

cognoscibile şi unice, la modelul unei pluralităţi de lumi, a cărei 

316 


A CONSTRUCTIONIST UNDERSTANDING OF SOCIAL CONTRACT THEORY 

indeterminare este prezisă teoretic. Noua epistemologie nu mai poate fi de 

tip pozitivist-cantitativistă ci mai degrabă holist-calitativistă care are în 

vedere presupoziţia că cercetarea trebuie să includă sistemul cercetătorului 

şi corelaţia acestuia cu obiectul cercetat. Se alunecă de la un nucleu dur al 

conceptului de realitate ca obiectualitate către o pluralitate de realităţi 

posibile care prin intervenţia cercetătorului se ordonează într-o serie unică 

de rezultate-consecinţe. Reconstrucţia tabloului lumii este o permanentă 

negociere a modelelor, corelate cu noile date experimentale. Această nouă 

epistemologie renunţă la pretenţia de a explica cauzal realitatea în favoarea 

unei mai bune înţelegeri a acesteia, mai ales a adecvării consecinţelor cu 

rezultatele experimentelor. Complementar deconstrucţiei postmoderne, 

construcţionismul păstrează de la aceasta caracterul antirealist, centrarea 

asupra pluralităţii experienţelor şi interpretărilor într-o lume plurală sau 

chiar într-o pluralitate de lumi, precum şi corelarea sensului cuvintelor cu 

voinţa interpretativă. Se detaşează de aceasta prin medierea socială sau 

culturală a interpretării. Nu există un sens unic care să corespundă unui 

adevăr unic, ci o pluralitate de sensuri, oglindiri ale întregului în diversele 

niveluri ale fractalului existenţei. Epistemologia construcţionistă are în 

vedere apariţia paradigmelor ştiinţifice, sociale şi culturale ca pe o 

”negociere” a interpretărilor oferite datelor provenite dinspre realitatea 

empirică sau din alte spaţii ale cunoaşterii cum ar fi teoretizări, modele etc. 

Construcţionismul poate fi utilizat metodologic, pornind de la 

importanţa subiectului epistemic în construcţia socială a adevărului. 

Conceptul de adevăr are semnificaţie aşadar în legătură cu un fapt sau 

experienţă acceptat social ca atare. 

Construcţionismul este preocupat în principal cu explicarea 

proceselor prin care oamenii ajung să descrie, să explice şi să ia act de 

lumea în care trăiesc şi care-i include (Gergen, 2005). Realitatea este creată 

în procesul de comunicare şi cu instrumentele limbajului, fiecare individ 

influenţând şi modelând răspunsurile celorlalţi. Van der Haar (2002) 

comentând semnificaţiile filosofice ale construcţionismului indică aderarea 

acestui curent la o epistemologie alternativă deoarece analiza cunoaşterii şi 

a realităţii nu poate fi decât contingentă relaţiilor umane fiind rezultatul 

unor practici continue de reificare, sedimentare şi habitualizare. Premisele 

centrale ale construcţionismului propuse de Van der Haar sunt: 

- construcţionismul social asumă faptul că lumea nu poate fi 

cunoscută aşa cum este ci mai degrabă pot fi cunoscute o serie 

multiplă de realităţi construite social; 

317 



- construcţionismul social vede limbajul, comunicarea şi discursul 

ca având rolul central al procesului interactiv prin care înţelegem 

lumea şi pe noi înşine; 

- construcţionismul social vede limbajul şi comunicarea ca un 

proces de coordonare a actorilor; 

- construcţionismul social se preocupă de procesul relaţional prin 

care actorii sociali construiesc realităţile sociale; 

- construcţionismul social presupune o distincţie exclusivă dintre 

subiect şi obiect, nu este o construcţie fericită sau necesară şi din 

acest motiv propune depăşirea dualismului restrictiv care le vede 

pe cele două ca existând independent una de cealaltă; 

- adepţii construcţionismului social consideră importantă reflecţia 

asupra fondului social cultural istoric al asumărilor şi 

constructelor noastre şi menţinerea unor deschideri asupra altor 

realităţi posibile construite (2002). 

Modelul este o deconstrucţie a conceptului de realitate până la 

nivelul de construcţie socială de „naraţiune”, o practică discursivă 

generatoare de consens. Gergen (2005) mută accentul interpretativ de la 

realitate la contextul realităţii şi reţeaua socială care generează pentru 

individ experienţa realităţii. Semioticile construcţioniste se încadrează, de 

regulă, în curentul general al postmodernismului promovând o cunoaştere 

interdisciplinară. Noi preferăm să situăm construcţionismul la nivelul unei 

zone de intersecţie dintre postmodernism şi transmodernism tocmai 

datorită aspectelor de analiză de reţea făcute posibile de construcţionism. 

Orientarea afirmativă specifică transmodernismului şi totalizantă poate fi 

exemplificată într-o arie particulară a construcţionismului- apreciativitatea. 

Dezvoltarea socială fiind prin esenţa ei un proces integrativ este 

predispusă la transdisciplinaritate, şi de aceea am ales această dimensiune a 

practicii sociale pentru a ilustra clivajul interpretativ al unor tehnici sociale 

generat de schimbările de paradigmă oferite de trecerea la o epistmologie 

transmodernă centrată pe interconexiune. 

Platon ca precursor al teoriei contractului social 

Modelul platonician al lumii ideilor a generat curentul 

epistemologic esenţialist. Lucrurile au o cauză superioară, ele nefiind 

altceva decât simple reflectări a unei condiţii metafizice (lumea ideilor). 

Esenţialismul platonician operează cu cel puţin 2 niveluri a realităţii, una 

fiind de natură imuabilă, iar cealaltă având o natură imperfectă şi 

discontinuă, dar care are capacitatea de a o reflecta pe cea dintâi printr-o 

318 



stare de empatie metafizică numită participare. Existenţa unei astfel de 

esenţe suprasensibile la care lucrurile sensibile participă face posibilă 

cunoaşterea atât asupra lumii suprasensibile a esenţelor, cât şi a lumii 

sensibile. 

Va fi meritul lui Aristotel să formuleze principiile logicii şi odată 

cu acestea să prefigureze modelul cunoaşterii raţionale de factură 

esenţialistă. Întrucât toate lucrurile care au aceeaşi formă participă la ideea 

perfectă a formei respective, noi putem discuta despre lucruri rotunde, 

pătrate, etc. Conservarea identităţii “ideii de rotund” în toate obiectele 

care au forme rotunde permite constituirea unei clase sau categorii de 

obiecte numite obiecte rotunde. Conservarea ideii esenţiale este cea care 

permite categorizarea. Toate lucrurile care participă la aceeaşi idee ar 

trebui să poată fi definite şi înţelese la fel în baza identităţilor esenţiale 

(Cuyckens, 2003). Viziunea esenţialistă este tributară presupoziţiei 

independenţei de context a unor caracteristici ale claselor de obiecte. 

Caracteristicile esenţiale ale obiectelor sunt însuşiri inerente ale acestora 

independente epistemologic de subiectul cunoscător. Tradiţia europeană 

esenţialistă se continuă cu gânditori precum: Aristotel, Descartes etc. 

Construcţionismul prin natura sa antiesenţialistă ar părea să nu-şi 

aibă locul în interpretarea operei platoniciene. Chiar şi cele mai “sociale” 

dintre idei cum sunt legile îşi au la Platon o origine transcendentă, iar 

adevărul este unic. Aristotel va contura ideea adevărului corespondentă 

adecvată paradigmei esenţialiste. Abordarea esenţialistă a constituit 

paradigma dominantă în gnoseologie din perioada platoniciană până în cea 

contemporană. Ea a îmbrăcat o formă religioasă în evul mediu, realistă şi 

obiectivistă în modernitate. Primele contestări ale esenţialismului au fost 

corelate cu modelele transformaţionale incluzând aici teoria dawiniană a 

evoluţiei speciilor. Speciile se transformă unele în altele printr-un proces 

evolutiv care la un moment dat întrerupe conservarea esenţei. 

Construcţionismul are în Platon pe lângă “un adversar de temut” un 

precursor metodologic. Stabilirea adevărului se face la Platon ca şi la 

construcţioniştii contemporani prin modalităţi dialogice. Accederea 

dialectică la adevăr fără a fi o propriuzisă negociere a interpretărilor 

permite lui Socrate şi interlocutorilor săi să ajungă la consens interpretativ. 

John Searl (1999) identifică o dezbatere platonism versus 

constructivism pe care o analizează din perspectiva construcţiei sociale a 

matematicii şi a predării acesteia. Platon propune o versiune esenţialistă a 

ideii de contract social. Personificând legile ateniene ca entităţi care i-ar 

cere lui Socrate să aleagă exilul în locul condamnării la moarte. Platon face 

apologia obligaţiei cetăţeanului de a se supune legii. Acesta are 

319 



posibilitatea de a renunţa la supunerea faţă de lege prin actul emigrării, dar 

odată acceptate acestea trebuiesc apărate chiar cu preţul vieţii (Friend, 

2004). În cartea a doua a Republicii Platon îşi clarifică ideile cu privire la 

contractul social arătând că deşi în mod natural a face fapte nedrepte 

poate fi considerat plăcut, iar a suferi nedreptatea este un mod categoric 

neplăcut atunci când riscul suferinţei excede plăcerea de a creea suferinţă 

indivizii decid să cadă de acord , să renunţe la a săvârşi fapte nedrepte în 

schimbul exonerării faţă de a suferi nedreptatea (Drefcinski, 1998). 

În dialogul platonician, Socrate refuză argumentele lui Glaucon`s 

cu privire la contractul social. Dreptatea susţine Glaucon`s este o 

convenţie un contract social prin care indivizii renunţă la a săvârşi 

nedreptate în scopul de a nu primi o retribuţie neplăcută. În această 

viziune binele este o combinaţie dintre putere, plăcere şi bunăstare pentru 

care indivizii se află în competiţie (Drefcinski, 1998). 

Socrate respinge viziunea lui Platon construind ideea unei cetăţi 

ideale, originare. Aceasta conţine toate clasele sociale mai puţin gardienii şi 

militarii. Dreptatea săvârşindu-se de la sine. Drefcinski`s arată că cetatea 

ideală se bazează pe interesul individual şi pe credinţa în generozitatea 

providenţială a naturii care armonizează interesul public cu cel privat. În 

contra-argumentarea sa Socrate arată că societatea nu este un artefact 

rezultat dintr-un contract social arbitrar. Pentru Socrate dreptatea este 

echivalentă cu starea de sănătate a sufletului. Nedreptatea ca boală se 

tratează prin învăţătură. Cele două viziuni platoniciene din Crito şi din 

Republica par una a apăra contractul social, iar cealaltă a-l repudia. 

Teoria platoniciană cu privire la contractul social deşi respinsă de 

autorul acesteia ca inconsistentă cu propria teorie esenţialistă asupra 

sufletului, originează teoria contractului social într-o înţelegere 

construcţionistă ca acord interpretativ asupra stării de dreptate. Starea 

naturală în care individul săvârşeşte nedreptatea şi care este abandonată în 

scopul evitării suferinţei retributive va sta la baza viziunii lui Hobbes cu 

privire la „războiul tuturor împotriva tuturor”. 

Filosofia iluministă şi naşterea modernităţii 

Iluminismul constituie o perioada intensă de clarificări conceptuale 

în ceea ce priveşte statul şi dreptul, perioadă în care se rafinează teoria 

contractului social, şi odată cu aceasta a teoriilor moderne cu privire la 

formele de guvernare, libertate, drepturile cetăţeneşti etc. „Misiunea” pe 

care filosofii iluminişti şi-au propus-o a fost aceea de a înlătura modelele 

teologico-filosofice cu privire la societate, cu modele raţionaliste şi 

umaniste. Iluminiştii reproşau sistemelor teocratice că deposedează 

320 



poporul de suveranitate, pe care o plasează în mâna unor indivizi 

(monarhi), în numele unor presupuse drepturi divine. Genoveva Vrabie 

arată că „doctrina contractului social rupe suveranitatea de rădăcinile sale 

transcedentale şi o lasă la dispoziţia poporului. Legând puterea de stat de 

popor, se dezvoltă obligatoriu noţiunea de interes public” (Vrabie, 

1999:91). 

Primul teoretician modern al Contractului social este conform 

Thomas Hobbes (1588-1679). Acesta oferă explicaţii raţionalist-empiriste 

asupra socialului (Ciucă, 1998:87). Considerând organizările sociale 

prestatale ca un război a fiecăruia împotriva tuturor, Hobbes vede în stat 

sursa păcii sociale. Contractul social este în viziunea lui Hobbes urmare a 

incapacităţii oamenilor de a-şi gira sociabilitatea (Ciucă, 1998:87). 

Contractul social ca ieşire din starea naturală la Hobbes 

Hobbes înţelege corpul uman şi organizarea socială într-un mod 

mecanicist. Adept al materialismului mecanicist Hobbes urmăreşte 

explicitarea fenomenelor sociale prin aceleaşi legi ale materiei şi mişcării cu 

care explică mişcarea corpurilor în diverse sisteme fizice. Psihologia 

hobbesiană plasează în centrul său interesul individual ca răspuns mecanic 

la stimulii de plăcere şi durere (Friend, 2004). 

Intenţia filosofului este aceea de a identifica principiile raţionale 

ale guvernării. Absolutismul monarhic constituie cea mai bună formă de 

guvernare care previne disoluţia statalităţii în războaie civile (Williams, 

2005; Lloyd, Sreedhar, 2011). În lipsa unei guvernări indivizii umani ar 

regresa la o stare sălbatică lipsind de autoritate orice instituţie socială sau 

politică. Fiecare persoană are în mod natural dreptul la autoprezervare, 

adică dreptul de a face orice este necesar pentru propria sa existenţă. Acest 

drept în lipsa unei autorităţi moderatoare se poate extinde virtual oricât de 

mult (Lloyd, Sreedhar, 2011). 

Condiţia naturală definită prin judecata perfect particulară este o 

abstracţiune. Alegerea raţională individualistă caracteristică stării naturale 

este şi ea o ficţiune. Pentru Hobbes nu există nici o sursă naturală de 

autoritate, alta decât investirea monarhilor cu astfel de autoritate printr-o 

formă de contract social (Wiliams, 2005). Autoritatea divină sau principiile 

eterne nu pot fi surse a unei legi naturale. Supunerea în faţa suveranului şi 

obedienţa faţă de legile seculare sunt rezultatul renunţării la drepturile 

naturale în favoarea persoanelor sau grupurilor de persoane care exercită 

puterea suverană (Wiliams, 2005). Suveranul este singurul care-şi menţine 

toate drepturile naturale (right of nature) ceilaţi membrii ai societăţii 

păstrându-şi doar dreptul de a-şi apăra propria viaţă în caz de pericol 

321 



iminent. Suveranul este chemat să judece şi să interpreteze legea pe care 

tot el este chemat să o emită şi să o aplice. 

Contractul social propus de Hobbes este unul inegal plasând în 

poziţii privilegiate o clasă de indivizi care îşi asumă puterea suverană. 

Obedienţa voluntară este o utopie construită de Hobbes. Individul egoist 

care acţionează în baza propriului interes nu va accepta suveranitatea decât 

compensată de alt sistem motivaţional pe care Hobbes îl vede de natură 

ideologică constând în practici religioase, doctrine publice, încrederea în 

instituţii (Wiliams, 2005). 

Motivul pentru care indivizii îşi asumă contractul social este frica. 

Aflaţi în starea naturală indivizii egoişti, dar raţionali îşi urmăresc propriul 

interes până la anihilarea celorlalţi. Pentru a scăpa din această stare 

naturală indivizii renunţă de bună voie la o serie dintre propriile drepturi 

naturale în favoarea unui suveran investit să aplice contractul social. Acest 

contract devine sursa binelui social, a moralei şi a dreptului. Hobbes 

analizează o stare presocială în care indivizii raţionali îşi urmăresc propriul 

interes. Înţelegerea necesităţii unui contract social pentru ieşirea din starea 

naturală este un produs a unor negocieri asupra stării naturale pe de-o 

parte şi asupra esenţei suveranităţii pe de cealaltă parte. 

«Ficţiunea » -în sensul de construct social, artefact cultural- numită 

contract social nu este un contract efectiv, istoric obiectivabil în timp, 

aceasta diferind de la o epocă la alta, fondul contractului social diferind de 

la ţară la ţară şi de guvernare la guvernare. Starea naturală nu este una 

preistorică, ci una presemiotică, în care la modul ipotetic, statul nu 

operează. 

Contractul social îl putem înţelege aşadar de la perspectiva asupra 

modului în care se creează sensul ideii de stat şi de putere prin raportare la 

starea de incertitudine. “Războiul tuturor împotriva tuturor” constituie 

contextul care creează sens puterii politice legitimată de contractul social. 

Christine Korsgaard (2003) plasează realismul hobbsian în opoziţie faţă de 

constructivismul rawesian. Korsgaard (2003) arată că obligaţia în sine de a 

ne supune contractului social nu poate veni din contractul însuşi. Aceasta 

provine din internalizarea suveranităţii ca sens moral care conferă astfel 

legitimitate guvernării şi legilor. Constructivismul arată Korsgaard îşi 

propune să arate modalitatea în care poate fi utilizată raţiunea pentru a 

rezolva problemele practice, cum sunt cele din domeniul eticii sau 

filosofiei sociale şi politice (2003). Ca o instituţie nou introdusă în dreptul 

românesc al familiei, inspirată din înţelegerea constructionistă a 

contractualismului, putem enunţa existenţa i respectarea contractului 

322 



matrimonial (Aniţei, 2011; 2012), căsătoria este considerată o instituţie 

socială, organică, care emerge spontan din societate. 

Constructele sunt realităţi specific umane care modelează 

interpretarea realităţii. Toate viziunile cu caracter normativ, prescriptiv au 

la bază astfel de constructe: dreptate, libertate, stat ideal. Un obiect 

normativ construit va fi apoi utilizat în alte construcţii viitoare (Korsgaard, 

2003). 

În viziunea noastră contractul social este un astfel de model 

construct care se reconstruieşte în fiecare teorie care-l interpretează. Ideea 

de Constituţie de exemplu este un artefact juridic care transpune în 

practică constructul de contract social, fiind chiar expresia sa juridică. De 

aceea rolul Constituţiei este să stabilească apartenenţa, exercitarea şi 

delegarea suveranităţii. 

O critică a teoriei liberale a puterii pleacă de la lectura foucaultiană 

a Leviathanului. Hobbes arată că principiile care caracterizează starea 

naturală sunt dorinţa de folosinţă a tuturor bunurilor disponibile în 

comunitate şi evitarea morţii violente (Bîlbă, 2011). Starea raţională este 

definită ca un calcul care pune în balanţă obţinerea păcii şi pregătirea de 

război. Contractul social este un monopol pe violenţă (Bîlbă, 2011). 

Suveranul nu este partea contractului social şi ca atare se află în starea 

naturală de război a tuturor împotriva tuturor. Suveranul este singur în 

măsură să declare război şi să-şi însuşească supuşii suveranilor învinşi. 

Corneliu Bîlbă arată că suveranitatea poate fi interpretată ca o consfinţire a 

raporturilor de putere, dar nu ca un instrument de ameliorare a condiţiei 

umane, întrucât în intervalul de vacanţă a suveranităţii indivizii recad în 

starea naturală. 

Contractul social este aşadar nu o instituire a istoriei în faţa 

barbariei ci un armistiţiu în războiul tuturor contra tuturor. Abordarea 

hobbesiană este una esenţialistă (Bîlbă, 2011). Puterea fiind concretă şi 

obiectivă este înţeleasă sub formă obiectualistă. Puterea există înafara 

relaţiilor de putere iar exercitarea ei este un act de comerţ (Bîlbă, 2011). 

Odată construită realitatea socială devine obiectivabilă. Ficţiunea socială 

numită contract social scoate temporar indivizii din starea naturală şi-i 

plasează într-o stare de dependenţă faţă de suveran. Dependenţa nu este 

mai mult sau mai puţin obiectivă decât pactul social, dar efectele ei 

generează plăcere, sau durere, în aceeaşi măsură ca şi războiul tuturor 

contra tuturor din starea naturală. Indivizii sunt ţinuţi în sclavie de o 

ficţiune construită social în scopul de a justifica exercitarea legitimă a 

puterii de către cei care o exercită în mod efectiv. 

323 



Contractul social la John Locke 

Continuatorul lui Hobbes în ceea ce priveşte teoria contractului 

social este John Locke. Cea mai importantă lucrare a lui Locke în ceea ce 

priveşte teoria contractualistă o constituie două tratate despre guvernare. 

Spre deosebire de Hobbes care vedea în stare naturală un război a tuturor 

împotriva tuturor pentru Locke starea naturală este cea de perfectă 

libertate individualistă şi liberă de influenţa celorlalţi. Starea naturală este 

originară în sensul de a fi creeată de Dumnezeu şi este considerată a fi 

teoria oricărei moralităţi individuale sau publice. Contractul social ca pact 

între indivizi în vederea unei guvernări civile apare odată cu decăderea din 

starea naturală şi luptele nesfârşite care derivă din această situaţie (Friend, 

2004). Proprietatea este cea care stă la baza necesităţii contractului social 

întrucât apărarea acesteia necesită guvernarea civilă. În starea naturală etica 

este una a îngrijirii, membrii comunităţii asumându-şi voluntar sarcina 

comună de a îngriji copiii. 

În opinia noastră, Locke vorbeşte practic de două contracte 

sociale, primul în starea naturală care fondează etica îngrijirii şi cel de al 

doilea în starea politică care fondează etica retribuţiei. Opera lui John 

Locke alături de dimensiunea etică şi politică are o importantă dimensiune 

epistemologică, contribuind la construcţia socială a ideii de ştiinţă. 

Diferenţa dintre cunoaştere şi judecată este în viziunea lockeiană fondată 

pe distincţia dintre aprehensiunea realităţii ca şi capacitate naturală şi 

cunoaşterea raţională pe baze de evidenţe. 

Montesquieu despre spiritul legilor 

Montesquieu, filosof iluminist francez (1689-1775), prezintă statul 

ca o „instituţie naturală” , insistând asupra separării puterilor în stat, 

defineşte legile în general, atât cu aplicaţie la legile naturii, cât şi la cele 

sociale ca raporturi „necesare ce derivă din natura lucrurilor” (cf. Miftode, 

1995: 11). Filosoful iluminist poate fi considerat un precursor al 

sociologiei ca ştiinţă, introducând conceptul de lege socială, „lucruri 

sociale ca obiect de cercetare ştiinţifică”. El distinge trei tipuri de 

organizare socială: republica, monarhia şi guvernarea despotică. În ordinea 

socială şi politică, la fel ca în cea naturală trebuie să existe legi aflate în 

corelaţie cu climatul social „cu spiritul naţiunii”, cu folosirea monezii şi 

comerţul, starea populaţiei, religia etc., (cf. Miftode, 1995:11). 

Montesquieu caută să pună în evidenţă „spiritul legilor” prin 

analiza asupra regimurilor şi tipurilor de guvernare şi creionând schiţa unei 

economii politice (Revol, 2009:14). Montesquieu urmează traseul 

gânditorilor epocii luminilor de introducere a raţionalităţii ca fundament al 

324 



cunoaşterii. Autorul Spiritului legilor aplică cunoaşterea raţională în sfera 

relaţiilor sociale realizând un prim demers ştiinţific în acest domeniu. 

Metodologia sa cuprinde observaţia aplicată cât mai neutru şi comparaţia 

între diversele elemente de tip social atât din Franţa cât şi din alte ţări pe 

care le compară. Pentru Montesquieu „legea în general, este raţiunea 

umană, în măsura în care guvernează popoarele pământului” 

(Montesquieu, cf. Revol 2009:18). 

În domeniul politic gânditorul iluminist găseşte diferite cauze 

precum cele de factură geografică, economică, culturale şi altele asemenea, 

care explică diferenţele în organizările politice. Astfel sunt identificate 3 

forme de organizare politică: republican, monarhic şi despotic, bazate 

fiecare pe un principiu respectiv: virtute, onoare sau teamă (Revol, 

2009:23). 

Analizând constituţia engleză Montesquieu formulează teoria 

separării puterilor în cadrul unui regim care să garanteze libertatea politică 

şi civilă. Modelul separării puterilor propus de Montesquieu presupune 

totala independenţă a justiţiei din sfera politică şi supunerea acesteia 

exclusiv legilor. Cu toate acestea în cele trei grupări există o 

întrepătrundere, executivul putând interveni în crearea legilor, legislativul 

realizând controlul executivului (Eisenmann, 1956, cf. Revol, 2009:27). 

Această teorie a separării puterilor stă şi acum la baza ştiinţelor 

politice moderne. Pe lângă contribuţiile la constituirea ştiinţelor politice 

autorul iluminist îşi aduce contribuţia la constituirea economiei politice şi 

a curentului de opinie liberal. Autorul contrapune pasiunilor distructive 

din societate interesul financiar spunând: „comerţul fasonează şi 

îmblânzeşte moravurile barbare” (Montesquieu, cf. Revol, 2009:31). 

Modelul contractulist asupra legilor impus de filosofii iluminişti 

este cel mai amplu conturat în opera lui Jean Jaques Rousseu (1712-1778), 

care propune originea legilor şi implicit a statului într-un contract social. 

Fiecare om este în esenţă liber, libertatea sa fiind o caracteristică a 

existenţei umane ca individ. Viaţa socială şi coexistenţa impun renunţarea 

voluntară la o anumită parte din libertatea sa absolută în favoarea 

societăţii, a celorlalţi membrii ai societăţii, în schimbul garantării 

convieţuirii şi eficientizării funcţionării mecanismelor sociale (Herseni, 

1982:103). Astfel ia naştere un „contract social” între indivizi, care prin 

libera voinţă renunţă la a se manifesta liber în mod arbitrar, acceptând o 

serie de reguli ale convieţuirii sociale, pe care grupul le impune individului 

sub formă de legi. Guvernarea este o delegare de autoritate, realizată prin 

transferul unor conţinuturi de putere de la nivelul libertăţii individului, la 

cel al statului sub forma suveranităţii naţionale şi a bunei guvernări. Scopul 

325 



contractului social este asigurarea libertăţii. Societatea devine un corp 

moral colectiv, şi această postură a statului de subiect de drept îl califică 

drept suveran. Genoveva Vrabie arată că pentru Rousseau conducătorii 

statului au rolul de simpli funcţionari, care pot fi revocaţi oricând (Vrabie, 

1999:92). Suveranitatea reprezintă în fapt exercitarea voinţei generale, şi 

ca atare este inalienabilă, teoria sa, stând la baza ideologiei Revoluţiei 

Burgheze din 1789. 

Convieţuirea socială are la bază nevoia fiinţelor umane de a se 

apăra de mediul exterior potrivnic. În competiţia pentru supravieţuire, în 

care oamenii primitivi erau implicaţi alături de animale de multe ori mai 

puternice şi agresive, specia umană a ales calea evoluţiei în colectivitate, şi 

odată cu aceasta specia umană şi-a dezvoltat limbajul şi capacităţile 

cognitive pentru a domina cu succes elementele naturii, şi forţele sale 

ostile. Fundamentul oricărui sistem legislativ îl constituie frica. 

Sentimentul de frică, este unul complex, el fiind implicat în toate nivelurile 

profunde ale vieţii sociale. Frica de aplicare arbitrară a forţei generează 

necesitatea unui cadru de organizare a vieţii sociale sub forma unei 

consfinţiri a relaţiilor de putere şi utilizarea legală a forţei. Pierderea 

libertăţii sociale şi inegalitatea este un fapt dobândit, şi nu o situaţie 

naturală a fiinţei umane. În cadrul societăţii umane, odată cu dezvoltarea 

acesteia, apare şi inegalitatea socială, bazată întâi pe inegalitatea de putere, 

la care ulterior se adaugă inegalitatea de status între conducătorii politici şi 

cei conduşi pe de o parte, şi între locuitorii unor teritorii ocupate şi 

ocupatori, situaţie evidentă în cadrul imperiilor antice. Dzvoltarea 

sistemelor de guvernământ şi împărţirea acestora în aristocraţii, monarhii, 

democraţii etc, pot fi considerate un rezultat al transformării fiinţei umane 

în zoon politikon, după denumirea dată de Aristotel, şi transformarea 

luptei pentru avere, putere şi prestigiu în obiective legitime ale indivizilor. 

Contractul social se bazează pe aderarea voluntară a tuturor 

cetăţenilor la principiile stabilite, şi constituite ca lege. Tocmai acest 

contract şi aderarea tuturor cetăţenilor garantează legitimitatea legilor, şi 

caracterul lor imperativ, fiind vorba de forţa dreptului care trebuie să 

substituie dreptul forţei. Rousseau face diferenţa între voinţa tuturor, o 

simplă sumă a voinţelor individuale, fiecare cu scopul propriu, şi voinţa 

generală a societăţii, înţeleasă ca suma voinţelor individuale a membrilor 

societăţii îndreptate în acelaşi sens spre un scop comun. Rousseau 

compară corpul social cu corpul unui individ, astfel capul fiind puterea 

suverană, magistraţii fiind sistemul nervos, în timp ce ansamblul economic 

este inima organismului, iar cetăţenii însăşi membrele care îi asigură 

mişcarea. Democraţia este cheia asigurării funcţionării organismului social, 

326 



şi aceasta ar trebui să se manifeste sub forma democraţiei directe. 

Democraţia reprezentativă este o formă imperfectă de manifestare a 

voinţei poporului, dar cu certitudine preferabilă oricărei tiranii. Pentru ca 

guvernarea să fie în interesul poporului ea trebuie să se bazeze pe principii 

precum egalitatea în faţa legii, şi libertatea socială şi politică a tuturor 

cetăţenilor. Idealurile filosofului îşi vor găsi aplicarea în cadrul Revoluţiei 

Franceze, desfăşurată sub semnul a trei cuvinte devenite programatice: 

libertate, egalitate şi fraternitate. 

Analizând cele trei elemente programatice ale revoluţiei franceze 

putem constata că parţial idealurile revoluţionarilor pot fi considerate 

utopice: 

- Libertatea poate fi considerată pragmatică, doar la nivelul 

libertăţii politice, sub forma garantării unor drepturi civile şi politice. 

Sistemele constituţionale moderne garantează libertatea tuturor 

cetăţenilor, fără discriminare. Alături de Constituţii şi Declaraţii 

Universale, dintre care cea mai importantă este „Declaraţia Universală a 

Drepturilor Omului”, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt garantate 

prin tratate internaţionale. Încălcarea dreptului la libertate este sancţionată 

în majoritatea ţărilor lumii moderne şi contemporane. Cu toate acestea, în 

Statele Unite ale Americii, stat unanim recunoscut drept cu o democraţie 

solidă, un stat care se consideră exportatoare de democraţie, şi în virtutea 

acestei misiuni (auto)asumate controlează procesele de democratizare din 

ţări precum Iraq, Afganistan, şi până nu demult România, există o 

legislaţie concepută pentru a face faţă ameninţărilor teroriste – este vorba 

de Patriot Act- care permite reţinerea oricărei persoane sub simpla 

suspiciune de terorism, pe perioadă nedeterminată, fără obligaţia din 

partea autorităţilor de a o prezenta în faţa unui judecător. Tratamentele 

inumane şi tortura, exercitate în locaţii precum Guantanamo Bay şi Abu 

Graib, sunt astăzi cel puţin parţial cunoscute şi dezbătute la nivel 

internaţional. Am prezentat limitările actuale ale libertăţii, în faţa 

pericoului terorist, tocmai pentru a sublinia relativitatea libertăţii ca 

fundament al statului de drept. În virtutea manifestării libertăţii politice, 

istoria recentă a cunoscut ascensiunea a două mari sisteme totalitare, cel 

fascist şi cel comunist, profund antidemocratice şi antiliberale în esenţa sa. 

Concepţia liberalistă minimalistă, specifică începutului secolului XX, 

conform căreia rolul statului în economie ar trebui să fie minimal, întrucât 

economicul are propriile pârghii de autoreglare, a fost „depăşit” prin 

politica „statului bunăstării generale”, conform căreia, statul are menirea 

de a asigura prin programele sale, bunăstarea socială a tuturor sau cât mai 

multor cetăţeni. Filosofia statului bunăstării generale, a fost urmarea crizei 

327 



premergătoare Celui de al 2-lea război mondial, şi necesităţii înlăturării 

instabilităţii sociale şi politice generate după război, pe fundalul Războiului 

rece şi ameninţării nucleare. Politica intervenţionistă specifică statului 

bunăstări generale nu a putut fi susţinută, de economia socială reală, 

capitalismul evoluând astăzi spre corporatism şi globalizare corporatistă. 

Globalizarea libertăţii şi drepturilor omului, rămâne fără îndoială una 

dintre cele mai importante transformări sociale şi politice din ultimul 

secol. Libertatea cum este astăzi înţeleasă poate fi împărţită în 

componente regionale. Distingem pe de o parte libertatea politică 

concretizată în dreptul de a participa la buna guvernare, dreptul de a alege 

şi a fi ales, sufragiu universal, vot direct şi secret, drept de vot pentru toţi 

cetăţenii fără discriminare pe criterii etnice, rasiale, sau de gen etc. 

Libertatea culturală, presupune dreptul indivizilor de acces neîngrădit la 

cultură, şi la toate produsele spirituale ale umanităţii, căreia i se asociază 

libertatea de conştiinţă înţeleasă ca dreptul indivizilor de a adera la orice 

religie, filosofie, curent politic, ştiinţific sau teoretic doresc. Libertatea de 

exprimare este înţeleasă ca dreptul indivizilor de a-şi face cunoscute 

punctele de vedere, fără a putea fi îngrădiţi sau cenzuraţi. Alături de 

libertăţile civile, ar trebui luate în calcul libertăţile economice: dreptul 

individului la bunăstare economică, prin accesul liber pe piaţa muncii, 

inclusiv prin libertatea alegerii reşedinţei şi libertatea de mobilitate, accesul 

la serviciile educaţionale de sănătate etc. Dacă libertatea politică este o 

componentă globală la ora actuală, libertăţile economice sunt încă în 

proces de afirmare, existând restricţii ale dreptului la libera circulaţie –în 

anumite sau pentru anumite state şi teritorii, dreptului de proprietate, mai 

ales în statele aflate încă sub regimuri comuniste. Dreptul la muncă este 

încă grevat de practici discriminante (Aniţei, 2012) cu privire la acesul pe 

piaţa muncii a unor categorii etnice, sau de gen, ale persoanelor cu nevoi 

speciale, sau foştilor deţinuţi. Revenind la analiza idealului de libertate în 

cadrul Revoluţiei Franceze, acesta a deviat repede, în chiar prima perioadă 

a Primei Republici, când ghilotina şi execuţiile sumare au înlocuit libertatea 

cu tirania în numele majorităţii exercitată de revoluţionari de cele mai 

multe ori prin execuţii sumare sau simulacru de justiţie. Primul Imperiu 

Napoleonian, are meritul de a exporta idealurile Revoluţiei Franceze, şi a 

le fixa la nivelul Europei, cu toate că s-a bazat pe forţa armelor în 

impunerea „libertăţii”. 

- Cel de-al doilea principiu al Revoluţiei Franceze, cel de Egalitate, 

nu a avut nici el o soartă diferită în timpul Revoluţiei Franceze. Egalitatea 

s-a impus ca tiranie a majorităţii, asupra oricărora aveau alte ideologii, sau 

erau suspectaţi ca aparţinând nobilimii sau, pur şi simplu cădeau în 

328 



dizgraţia „celor mai egali dintre revoluţionari”, care conduceau Republica. 

Napoleon I, în calitatea sa de General al Republicii Franceze, considera 

egalitatea sub aspectul egalităţii de şanse, întrucât fiecare soldat din trupele 

sale, „purta în mod potenţial în raniţă bastonul de mareşal”. Într-adevăr 

generalii Imperiului Napoleonian, au fost promovaţi în general în baza 

meritelor dobândite în lupte. Nici Republica Franceză, nici Imperiul nu au 

fost scutite de corupţie şi inegalităţi. Un alt sistem politic pornit de la 

idealul egalitarist a fost Comunismul. Egalitatea nivelatoare specifică 

Revoluţiei Bolşevice, şi a celor similare din ţările Est Europene, nu a făcut 

nimic altceva decât să egalizeze sărăcia, lipsind populaţia de accesul la 

resursele de subzistenţă, de dreptul la proprietate şi deschizând calea 

corupţiei în aparatul administrativ din cadrul Partidelor Comuniste. În 

numele dictaturii proletariatului şi formării omului nou, la nivelul întregii 

Europe de Est, au fost ucişi milioane de oameni, fie în închisori, fie în 

lagăre de muncă, cu nimic mai umane – mai aes în cazul Gulagului din 

fosta Uniune Sovietică stalinistă- decât lagărele de concentrare naziste. 

- Conceptul de fraternitate, presupune o conştiinţă socială 

deosebită, dublată de o solidaritate socială organică. Fraternitatea este un 

concept utopic, utilizat astăzi în scop propagandistic, sub forma adresării: 

„fraţi români” „francezi”, etc, şi are rolul formării coeziunii sociale în jurul 

liderului, pe care îl proiectează ca fiind „unul dintre cei mulţi”, ca făcând 

parte din grupul de referinţă. Fraternitatea rămâne de cele mai multe ori 

fie o proiecţie utopică a unei societăţi ideale, fie un instrument în discursul 

propagandistic. Cu toate acestea fraternitatea şi tipul de solidaritate 

generată de aceasta poate fi întâlnit în perioade de război, sau de catastrofe 

naturale, când supralicitarea apartenenţei prin ideea de fraternitate 

conduce la depăşirea obstacolelor şi greutăţilor prin sentimentul de 

securitate dată de grup, şi de utilitate. Un alt nivel de utilizare a 

sentimentului fraternităţii în discursul politic este cel al liderilor 

comunităţii de culoare americane, care apelează la conceptul de frăţie 

pornind de la apelarea „frate” - „brother” în jargonul ghetourilor. 

Înlocuirea fraternităţii sociale prin camaraderie a fost un element în 

jargonul politic şi apoi în „limba de lemn” a societăţilor comuniste, când 

termenul de „tovarăşe” îl înlocuia pe cel de Domnule în adresarea oficială, 

fiind obligatoriu. Introducerea obligatorie în limbaj a apelativului 

„tovarăşe” constituia un element de formare a omului nou, comunist, 

având rolul de a uşura munca ideologilor comunişti de a transforma 

imaginea „activistului de partid” în cea a unui tovarăş egal a fiecăruia 

dintre noi. Utilizarea propagandistică şi sloganistică a termenilor de 

libertate, egalitate şi fraternitate (camaraderie, tovărăşie), au rolul de a 

329 



induce o formă de transă socială, prin inducerea ideii de securitate 

colectivă şi apartenenţă – forţată spunem noi – la o colectivitate 

atotputernică. Tranşa de context cultural acţionează ca agregator al 

mulţimilor care sunt susceptibile la manipulare. Psihologia socială arată 

astfel de exemple, pe care le înţelege în mod colectiv sub denumirea de 

„maşina de fabricat zei” (Moscovici, 2006). 

Cu toate imperfecţiunile şi disfuncţiile care au fost dovedite 

ulterior în funcţionarea teoriilor propuse de iluminişti, principiile stabilite 

de aceştia: ideea contractului social, idealul de libertate, egalitatea în faţa 

legii, răspunderea, suveranitatea poporului constituie şi astăzi fundamentul 

organizării sociale în ţările democratice, ideile acestor filosofi constituind 

bazele tuturor paradigmelor sociale şi politice din contemporaneitate, fie 

ele de stânga, de dreapta sau de centru. 

Pentru Baruch Spinoza (1632-1637), la baza contractului social se 

află adevărul, o forţă suficient de puternică pentru a-l impune conştiinţei 

(Ciucă, 1998:86). Ideea de libertate este pentru filosoful iluminist sinonimă 

cu necesitatea înţeleasă. De aceea fenomenele juridice şi sociale în general 

sunt interpretabile în sensul de fapte exterioare conştiinţei şi obiective. 

Această ipoteză va fi continuată de Durkheim ca teorie a faptului social. 

În rândul teoreticienilor iluminişti ai contractului social se cuvine 

să mai amintim pe Hugo Grotius (1583-1645) şi concepţia sa asupra 

statului în calitate de subiect al dreptului internaţional, precum şi pe 

Leibnitz (1646-1716) care poate fi considerat un precursor al dreptului 

comparat, prin textele sale socio-juridice cu privire la dreptul real al 

popoarelor. 

Imperativul categoric. Autonomie şi raţiune practică la 

Immanuel Kant 

Immanuel Kant (1724 -1804) îşi întemeiază filosofia socială pe 

ideea imperativului categoric ce ar putea fi înţeles în sensul unei conduite a 

individului dezirabilă de a fi urmată de alţii fără a se limita libertatea 

acestora (Schifirneţ, 2002). Tema principală a Filosofiei kantiene este 

întemeierea cunoaşterii cu precădere a cunoaşterii metafizice. Kant îşi 

descrie propria viziune pe care o numeşte idealism transcedental ca o 

doctrină conform căreia cunoaşterea noastră se referă mai mult la 

„apariţii”, adică cum apare lumea în conştiinţă şi pentru conştiinţă) decât 

lucrurile aşa cum sunt ele în sine (Ciulei, 2009). Motivul acestei limitări a 

cunoaşterii este reprezentat de specificul conştiinţei şi sensibilităţii umane. 

Cunoaşterea are pentru filosoful german o origine dublă: atât sensibilitatea 

– informaţiile preluate direct prin simţuri, - cât şi intelectul care operează 

330 



cu concepte, raţionamente etc. Astfel Kant unifică empirismul care 

accentua rolul simţurilor în cunoaştere cu raţionalismul pentru care 

singura sursă de cunoaştere reală este raţiunea. În viziunea kantiană 

sensibilitatea trebuie să se conformeze intelectului şi reciproc (Ciulei, 

2009). Dacă matematica este evidentă în sine (Kant, 1969) alte ştiinţe, 

printre care Metafizica, au nevoie de rezultate provenind de la simţuri 

pentru a putea fi întemeiate. Ca atare în conştiinţă există intuiţii pure care 

nu apar prin simţuri, cum sunt cele matematice. Acestea nu sunt însă 

suficiente pentru a da seama de natură sau societate. Cunoştinţelor 

apriorice, care nu provin din simţuri, trebuie să li se adauge cele sintetice. 

Astfel judecata, spune Kant, se poate realiza prin propoziţii de tip 

sintetico-aprioric. Având caracterul sintetic ele nu se pot referi la lucrurile 

în sine (înţelese într-o manieră ce derivă din ideile platoniciene) ci la 

modul în care acestea apar pentru conştiinţă. 

Kant îşi fundamentează filosofia socială şi politică în: Întemeierea 

metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice pe baza concepţiei sale 

filosofice expusă în Critica raţiunii pure publicată în 1781. Pentru filosoful 

german cunoaşterea validă trebuie să fie universală şi necesară. În studiul 

introductiv la Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii 

practice Nicolae Bagdasar arată că Immanuel Kant a stabilit 3 categorii de 

factori apriori care fac posibilă cunoaşterea. Intuiţiile pure ale sensibilităţii, 

în care obiectele ne sunt date, categoriile intelectului, cu ajutorul cărora 

aceste obiecte pot fi gândite, şi ideile raţiunii care fără a fi constitutive 

pentru obiectele lor ci exercitând numai un rol regulativ indică intelectului 

direcţia spre o anumită unitate a cunoaşterilor lui (Bagdasar, 1972). 

Intelectul nu poate cunoaşte în viziunea filosofului german 

lucrurile decât aşa cum ni se prezintă nouă nu cum sunt ele însele. Lumea 

fenomenală este guvernată de cauzalitate şi ca atare nu există loc pentru 

libertate. În lumea lucrurilor în sine, care este dincolo de lumea 

fenomenală, domneşte libertatea absolută şi în ea poate fi centrat 

fundamentul moralităţii. Kant reia la rândul său teoria Contractului social 

în două ipostaze: una privind Teoria proprietăţii, iar cea de a doua în 

Contextul legitimării a priori, a puterii suveranului. Kant subliniază faptul 

că în opinia sa Contractul social nu este un eveniment social real şi o pură 

idee a raţiunii. Deşi ideile acestuia nu au o provenienţă istorică particulară, 

adică nu sunt un dat empiric, caracterul lor a priori le face să aibă o natură 

constrângătoare (Rauscher, 2008). 

Kant nu poate justifica existenţa lumii lucrurilor în sine decât 

bazându-se pe judecata apriorii adică preexistent în conştiinţă înafara 

experienţei. Pe de altă parte, problematica moralităţii întemeindu-se pe 

331 



libertate, deci având o origine transcedentală şi universală, trebuie impusă 

în lumea fenomenală care, aşa cum am văzut, este supusă necesităţii şi 

cauzalităţii. Astfel Kant sesizează posibilitatea unei judecăţi practice în 

domeniul moral care sunt simultan universale şi necesare. În mod 

universal precizează Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor se poate 

afirma că este în mod universal bună „o voinţă bună” (Kant, 1972). 

„Pentru ca o voinţă să fie bună ea trebuie să asculte de sentimentul 

datoriei.” Bagdasar atrage atenţia asupra distincţiei între legalitate şi 

moralitate. Pentru filosoful german legalitatea înseamnă conformarea 

acţiunilor voinţei cu legea morală în timp ce moralitatea înseamnă 

determinarea voinţei de către legea morală. Conform lui Constantin 

Schifirneţ în această concepţie aprioristă asupra statului se originează 

concepţiile ulterioare de factură raţionalistă asupra statului şi dreptului. 

Pentru Kant sursa legilor este imperativul categoric, forma supremă a legii 

morale. Presupoziţia kantiană în domeniul filosofiei sociale şi politice, 

derivate din gândirea sa morală, este în esenţă aceea că legea morală este 

inerentă în fiinţa umană şi se manifestă sub forma autonomiei, ca o 

capacitate a individului de a se autodetermina, propria sa raţiune fiind 

propriul reper moral. Viziunea kantiană asupra individului autonom, 

stăpân şi responsabil asupra propriilor decizii, deschide drumul filosofiei 

politice moderne bazată pe realism pe de o parte şi pe fenomenologia 

socială sub influenţa hegeliană şi husserliană pe de altă parte. 

Competenţa individului de a lua decizii autonome este corelată cu 

informarea acestuia, capacitatea de a înţelege informaţiile şi a realiza 

estimări asupra consecinţelor deciziilor luate. Insistând asupra implicaţiilor 

autonomiei în sens kantian, Julien Săvulescu (2007) atrage atenţia că din 

punct de vedere legal capacitatea de a accepta sau refuza un tratament de 

exemplu este corelată cu posesia şi capacitatea de acceptare în procesul 

deciziei este corelată cu posesia şi capacitatea de utilizare în procesul de 

decizie a unor informaţii asupra naturii scopului şi efectelor tratamentului 

indiferent dacă motivele alegerii sunt raţionale, iraţionale, necunoscute sau 

chiar existente. Argumentarea este bazată pe principiul autodeterminării 

care este văzut ca o alegere cântărită asupra posibilelor şi previzibile 

parcursuri ale acţiunii şi nu doar o simplă alegere. Alegerea informată este 

cea care permite înţelegerea naturii acţiunilor şi consecinţelor sale. 

Acţiunile complet autonome reflectă o deliberare normativă şi axiologică 

asupra opţiunilor existente. Deliberarea asupra valorilor este în egală 

măsură importantă ca şi cea asupra consecinţelor. Julian Săvulescu (2007) 

consideră că adevărata autonomie este rezultatul confruntării dintre 

dorinţa de a acţiona pe baze raţionale şi preocuparea de a fi raţional. 

332 



Pentru Christman (2009) autonomia morală se referă la capacitatea 

individului de a-şi impune legea morală obiectivă şi constrângătoare fiind 

recunoscută ca principiul general al vieţii morale. Persoana autonomă este 

în viziunea kantiană modelul persoanei morale. Autonomia morală constă 

în autoimpunerea legii morale care nu poate proveni în nici un caz din 

simţuri, sau dorinţe, sau din alte aspecte contingente şi de aceea trebuie să 

fie universală. Imperativul categoric kantian propune autonomia ca 

valoare etică înţeleasă, ca virtutea de a acţiona în consecvenţă cu legea 

universală. În virtutea aceluiaşi principiu al imperativului categoric trebuie 

să acţionăm în aşa fel încât să nu dăunăm libertăţii şi exercitării autonomiei 

celorlalţi (Guyer, 2004). 

O lectură deconstructivă asupra viziunii kantiene este realizată de 

Ignaas Devisch (2010). Acesta creează conceptul de oughtonomie sub 

influenţa operelor lui Derrida, Rogozinski şi Nancy. Pentru Devich 

maximizarea autonomiei înţeleasă ca autorealizare nu este în măsură să 

rezolve dilemele etice în problemele medicale încercând să realizeze o 

sinteză între autonomie şi heteronomie sub denumirea de oughtonomy 

(Gordijn cf. Devisch, 2010). 

Pornind de la viziunea kantiană asupra autonomiei Christine 

Korsgaard propune o fundare a normativităţii în capacitatea de 

autoreflecţie fiind ghidaţi de principiul identităţii practice care orientează 

reflecţia axiologică manifestată ca un aspect al conştiinţei de sine 

(Korsgard 1996; Christman 2009). Christine Korsgard atrage atenţia 

asupra faptului că nu există o identitate practică unică care să fie sursa 

anormativităţii. Nu toate faţetele identităţii noastre (identităţi practice în 

viziunea lui Korsgard au un fundament moral. Nucleul identităţilor 

practice constituie identitatea noastră morală care defineşte datorii şi 

obligaţii independente de factorii contingenţi. Autonomia devine sursa 

oricăror obligaţii în calitatea sa de a ne impune asupra nouă înşine fie prin 

intermediul virtuţilor în sens kantian, fie prin cel al identităţilor practice. 

Contractul social este din perspectivă Kantiană contextul justificării 

exercitării legitime a puterii, o construcţe a raţiunii, nu un eveniment 

istoric real. Decizia morală, similar celei politice, treuie să se bazeze pe 

consimţământ, ca exercitare a autonomiei indivizilor implicaţi. 

Deontologiile profesionale contemporane, care pun accentul pe obţinerea 

consimţământului informat de la client, se originează în contractualismul 

kantian. 

Critica viziunii kantiene asupra autonomiei porneşte de la aceea că 

acţiunile umane nu sânt întotdeauna fundamentate raţional în decizia de a 

acţiona intrând afecte, sentimente, stări neurale, context cultural etc. 

333 



Christman (2009) atrage atenţia asupra faptului că viziunea kantiană 

asupra moralităţii nu ţine cont de reacţiile emoţionale care sunt în realitate 

constitutive răspunsului moral. Autorul dă ca exemplu îngrijirea copiilor 

de către părinţi care nu poate fi înţeleasă doar din perspectiva obligaţiilor 

parentale ci şi a dragostei şi grijii pe care o pun în relaţia cu copiii şi care le 

determină ulterior conduita morală. O altă problemă este ideatizarea 

capacităţii de reflecţie care în viziunea kantiană este universală, dar 

capacitatea mentală a indivizilor este diferită, iar această diferenţă îşi spune 

cuvîntul în judecata morală. Multe acţiuni morale deşi sunt rezultatul unor 

alegeri autonome nu au la bază o reflecţie categorială sau cauzală. 

Imperativul categoric nu poate fi o garanţie a acţiunii autonome întru-cât 

situaţiile de decizie pot fi problematizate ambiguu. Din perspectivă 

construcţionistă atragem atenţia asupra procesului de negociere culturală şi 

socială a oricărei morale care nu poate avea forma imperativului categoric 

decât adaptat la un context cultural dat şi nu instituit apriori ca lege 

morală. 

Modelul filosofului occidental este polemic, idealul său fiind 

răsturnarea totală a viziunii predecesorilor. Aşadar, spunem noi, că 

orginalitatea ca formă a autonomiei, definitorie pentru cultura modernă, 

individualistă, îşi are temeiurile în schismele şi sciziunile care au conturat 

istoria gândirii occidentale. Îndepărtarea lui Aristotel de Platon, 

desprinderea Bisericii Catolice de cea Ortodoxă, despărţirea lui Luther de 

Biserica Catolică şi permanentele polemici între gânditori au construit 

idealul modernităţii de valorizare a unicului şi diferenţei. Justificată 

cognitiv în concepţia carteziană asupra substanţei gânditoare (res cogitans) 

şi desăvârşită de criticile kantiene, viziunea asupra specificului raţional al 

fiinţei umane constituie triumful secularismului asupra religiosului care 

condamna spiritul la neantizare până la idolatrie în dogme care reduc 

esenţa umană la stare fiinţială, limitându-i pretenţia legitimă de participare 

la Fiinţa însăşi. În esenţă există o nevoie a spiritului de participare la 

transcendenţă. Decăzut de capacitatea de a participa la Fiinţa însăşi de 

către o Biserică medievală care condamnă orice tentativă a omului de a 

accede la îndumnezeire, spiritul modern alege tentaţia raţiunii ca singura 

cale care îl face capabil pe individ de a fi asemeni lui Dumnezeu. Dacă 

omul nu poate participa la Dumnezeire îi poate fi cel puţin asemeni prin 

natura logocentrică a cunoaşterii. De la idealizarea raţiunii la absolutizarea 

sa seculară rămâne un singur pas şi anume cel pe drumul deschis de 

Descartes al îndoielii în orice altceva decât poate cunoaşte raţiunea, 

conturat de Kant ca incognoscibilitate a lucrului în sine şi apoteozat de 

Nietzsche ca moarte a lui Dumnezeu. Triumful raţiunii combinat cu 

334 



idealul romantic al geniului a condus la glorificarea raţiunii individuale, 

creatoare de viziuni asupra lumii diferite de celelalte viziuni faţă de care în 

mod necesar îşi afirmă această diferenţă. Idealul individului creator, 

suprapus peste cel al omului de succes, specific modernităţii americane, în 

concordanţă cu investirea – Kantiană- a subiectului etic cu capacitatea de 

creator a legii morale şi cu specificul individualismul millian, generează 

principiul etic fundamental al modernităţii şi anume cel al autonomiei. 

Toate practicile sociale de natură filosofică, psihologică, asistenţială sau 

medicală, centrate pe respectarea autonomiei individului capabil de autodeterminare 

sunt tributare idealului individualist al modernităţii. 

Neomodernismul în formele sale post sau transmodern preiau autonomia 

ca principiu etic, deconstruind filosofia morală din jurul său. Individul 

autonom devine un atom etic a cărui decizie informată nu este neaparat o 

alegere raţională ci una congruentă cu autenticitatea fiinţei sale. 

Deconstruirea autenticităţii însăşi lasă subiectul moral într-o situaţie 

transcendentă ca incognoscibil şi impredictibil în deciziile sale. Datorită 

imposibilităţii operării pragmatice cu obiecte transcedentale, filosofia 

aplicată suprimă justificarea asupra naturii deciziei autonome, pe care o 

goleşte de conţinutul filosofic implicit, acela de libertate individuală, 

reducând-o la statutul de autonomie funcţională, decizională, sau la 

simplul consimţământ informat. Acelaşi principiu al autonomiei, dar în 

accepţiunea sa curentă, fenomenologică, este înnobilat cu statutul de zonă 

privilegiată în construcţia eticilor aplicate şi în special a bioeticii. 

Recuperarea substanţei intrinseci a conceptului de autonomie revine sub 

forma unor predictori comportamentali pe baza unei autonomii construite 

social şi nu a unui dat transcedental care justifică un imperativ categoric. 

Eticile aplicate care au în centru referirea la autonomie ca valoare 

fundamentală sunt, în opinia noastră de factură constructivistă, întrucât 

vizează un proiect social raţional, o construcţie socială a realităţii, în timp 

ce eticile aplicate care pornesc de la interogarea asupra sensului individual 

şi particular al autonomiei ca şi capacitatea individului de a lua decizii sunt 

încadrabile într-o paradigmă construcţionistă a negocierii oricărei 

interpretări. Filosoful practician şi de asemenea psihologul consilier nu vor 

putea în opinia noastră să respecte o autonomie abstractă a subiectului ci 

vor reconstrui realitatea printr-un acord interpretativ. Autonomia 

subiectului este în aceste condiţii chiar capacitatea de reconstrucţie 

subiectivă a realităţii sociale. 

335 



Orizonturi contemporane asupra teoriei contractului social 

Filosofia contractualistă îşi găseşte reflectarea în curente de 

gândire contemporană, atât filosofice cât şi sociologice. Alfred Fouillee 

(1838-1912) consideră societatea un „organism contractual” ce se 

realizează pe sine “în măsura în care se concepe şi se vrea” (Herseni, 

1982:103). 

Ferdinand Tonnies (1855-1936) face distincţia între comunitate şi 

societate, în funcţie de tipul de voinţă organică sau arbitrară care stă la 

baza constituirii vieţii sociale (Herseni, 1982:104). Societatea are aşadar în 

viziunea lui Tonnies caracter contractualist, în timp ce comunitatea are un 

caracter organic. Gaston Richard (1860-1945) nuanţează opiniile lui 

Tonnies, în sensul coexistenţei celor două forme de organizare umană: 

comunitară şi societală. 

Constructivismul contractualist la John Rawls (1921-2002) 

John Rawls este considerat unul dintre cei mai importanţi filosofi 

şi eticieni americani ai sec. XX care au reflectat asupra socialului şi 

politicului. În lucrarea sa A Theory of Justice (1971) autorul prefigurează 

teoretic concepţia de stat a bunăstării generalizate (Welfare State), care stă 

la baza politicilor neoliberale cu privire la statul asistenţial. 

Filosofia politică liberală rawlsiană are la bază ideea de legitimitate 

şi stabilitate care permit în interiorul unui stat de drept manifestarea 

punctelor diferite de vedere ale cetăţenilor. Cetăţenii statului democratic 

acceptă legitimitatea legii care este înţeleasă ca fiind rezonabilă (Leif, 

2008). John Rawls restructurează teoria contractului social aducând-o din 

sfera reglementării politicului în cea a justificării etice a acţiunii. Cudd 

(2008) îl clasifică pe John Rawls în rândul contractualiştilor kantieni. 

Teoria Contractului Social a lui Rawls vizează acceptarea mutual 

avantajoasă a principiilor justiţiei de către membrii raţionali ai societăţii 

(Damian, Necula, Sandu, Caras, 2012). Înţelegerea Contractului Social ca 

o negociere a interpretării principiilor justiţiei plasează viziunea rawlsiană 

în sfera filosofiei constructiviste. Viziunea de origine kantiană a 

raţionalităţii prezumate (Silver, Stein, 2006) a tuturor actorilor implicaţi în 

decizia etică îi plasează pe aceştia într-o poziţie de egalitate şi autonomie. 

Contractul Social porneşte de la o egalitate primordială a indivizilor aflaţi 

în spatele unui văl de ignoranţă. Din această stare pre socială indivizii 

păşesc în faţa „contractuală” a societăţii bazate pe dreptate. Capacitatea 

raţională de construcţie a juridicului ca fundament a socialului este 

subminată de poziţia dezavantajată a persoanelor cu dizabilităţi (Cudd, 

2008; Silvers, Stein 2006). 

336 



Cea mai importantă contribuţie a lui Rawls atât în filosofia politică 

cât şi în etică este considerată ideea dreptăţii ca echitate (Rawls, 1971). 

Metafora vălului ignoranţei menţionată anterior ca fundament al 

constructivismului contractualist rawlsian permite autorului să formuleze 

un punct de start în care indivizii sânt fără o cunoaştere prealabilă a 

valorilor morale sau preferinţelor concrete şi în lipsa unor sentimente 

negative precum invidia. Din acest punct de start Rawls vizează 

construcţia unui cadru legitimant pentru instituirea puterii politice. 

Standardul moral maxim de funcţionare a unei societăţi îl constituie 

distribuirea (Leif, 2008) echitabilă a dreptăţii (Justice as fairness). Structura 

de bază a societăţii (basic structure) este punctul focar al dreptăţii (justice) 

întrucît instituţiile politice şi sociale precum: sistemul legislativ, economia, 

familia, distribuie beneficiul şi dificultăţile vieţii sociale (Leif, 2008). Forma 

de manifestare a structurii de bază a societăţii necesită o înţelegere 

profundă întrucât influenţează profund atitudinile, scopurile, relaţiile şi 

caracterul indivizilor. 

Cele două principii ale dreptăţii ca echitate (Justice as Fairness): 

1 Fiecare persoană are dreptul inalienabil la un set de libertăţi de 

bază egal şi compatibil cu libertăţile celorlalţi. 

2 Inegalităţile sociale şi economice create în cadrul societăţii 

trebuie să se manifeste în condiţiile egalităţii de şanse (fair equality of 

opportunity) şi a maximului de beneficiu pentru cei mai dezavantajaţi 

membrii ai societăţii (the difference principle) (Rawls, 2003). 

Rawls (2001) accentuează de asemenea asupra bunurilor primare 

(primary goods) absolut necesare pentru bunăstarea individului. Între 

bunurile primare se regăsesc libertăţile şi drepturile fundamentale, inclusiv 

libertatea de mişcare şi drepturile de alegere liberă a ocupaţiei, bogăţia şi 

nivelurile veniturilor, responsabilitatea, respectul social şi respectul de sine, 

recunoaşterea meritelor. 

Contractul social ca act semiotic 

Foucault tratează în volumul „A supraveghea şi a pedepsi” 

problema puterii şi instituirea acesteia în spaţiul social. Faţă de 

marginalitate, de devianţă şi corelate cu acestea, mecanismele punitive, 

consideră Foucault, introduc corpul în relaţiile de putere, (coercitivă şi 

instituţională), în calitatea sa de “reprezentant în lumea fizică a persoanei 

căreia îi aparţine, şi căreia i se substituie. Foucault plasează “tehnologia 

puterii” (a exercitării puterii) ca principiu al umanizării penalităţii. 

337 



Normalitatea şi anormalitatea devenind obiect al justiţiei penale, 

aceasta îşi multiplică funcţiile încetând să pedepsească pur şi simplu, ci mai 

degrabă având un efect de diagnostic şi terapeutică socială (Creţu, 2005). 

Foucault identifică trei filosofii penale ale modernităţii, în funcţie 

de implicarea corpului în exercitarea pedepsei: 

- monarhică, 

- contractualistă, 

- a supravegherii generalizate. 

Prima dintre acestea (aparţinând premodernităţii şi modernităţii 

timpurii) este văzută de Foucault provenind din dreptul monarhic 

(medieval). Puterea are rol de reglementare şi este exterioară indivizilor. 

Vina faţă de victimă este dublată de cea faţă de suveran ca reprezentant al 

legii. În cadrul acestui tip de discurs prin identificarea vinovăţiei faţă de un 

individ cu infracţiunea privind ordinea publică, statului şi suveranului se 

produce etatizarea puterii juridice, fapt care dă naştere funcţiei 

procurorului ca reprezentant al regelui (Foucoult, 1995). 

Supliciul şi tortura nu reprezentau expresii ale violenţei „ci tehnici 

codificate ale puterii” prin care puterea era întreţinută şi prin care se 

produce adevăr. Întrucât dreptul monarhic presupunea adevărul ca temei 

al pedepsei. Obţinerea acestuia necesită o modalitate specifică de 

cunoaştere care lua forma anchetei. Ancheta înlocuia iniţial procedura 

“duelului judiciar” din Evul Mediu. Ancheta se impune aşadar ca 

instrument de cunoaştere şi în acelaşi timp ca tehnologie a puterii. 

Adevărul este în această viziune unic şi transcendent, aflarea acestuia 

garantând exercitarea dreptăţii. 

Filosofia contractualistă introduce o reformă a pedepsei prin 

limitarea arbitrariului şi înlocuirea puterii absolute cu proprietatea absolută 

(Creţu, 2005). Încălcarea legii nu mai este o ofensă adusă suveranului ci 

societăţii în ansamblu. Filosofia penală nu mai este exclusiv retributivă, ci 

în special preventivă. Infracţiunea este redefinită sub forma pericolului 

social. Rolul pedepsei este de a apăra societatea şi nu de a răzbuna 

suveranul. 

Pedeapsa fizică este înlocuită treptat de pedeapsa simbolică şi de 

reprezentarea pedepsei. Exemplul nu mai este un ritual ce se face 

cunoscut ci un semn care împiedică. Filosofia penală nu mai este direct 

retributivă ci este în special preventivă. Această filosofie penală duce la 

codificarea infracţiunilor şi individualizarea pedepsei în funcţie de riscul 

social. Sancţiunea provine doar în urma unei cercetări ce se realizează în 

maniera unei cunoaşteri ştiinţifice. Această filosofie penală este bazată pe 

principiile umanismul realist (Foucault, 1995). 

338 



O a treia filosofie penală este plasată de Foucault în jurul instituţiei 

închisorii. Obiectivul acestei filosofii penale este controlul asupra faptelor 

dar mai ales a posibilităţii şi virtualităţii faptei. În opinia lui Foucault 

introducerea noţiunii de periculozitate şi controlul virtualităţii faptei 

extinde pedeapsa înafara controlului legalităţii (Foucoult, 1995). 

Disciplinarea implică mai degrabă un control social activ, 

penalizarea faptelor fiind o consecinţă a acestuia. Principiul de nevinovat 

până la proba contrarie se transformă într-un calculul probabilistic al 

riscului infracţional, generând în opinia lui Foucoult un model de stat al 

supravegherii generalizate. 

Foucault vede societatea postmodernă ca una a supravegherii 

generalizate difuzată în întregul corp social. În viziunea filosofului nu are 

loc o transformare a conştiinţei sociale, ci a stilurilor puterii care se 

transformă din juridică în normativă (Foucault, 1995). 

Filosofia socială a lui Foucault este una holistă, autorul sesizând 

însă amestecul discursurilor de tip individualist cu cele de tip general şi 

globalizant. Analiza foucaultiană deschide drumul înţelegerii realităţii 

sociale ca pe un construct, ca pe o interpretare în care “semnele sunt 

măşti” (Nietzsche) cu rolul de a impune un interpretant nu de a stabili un 

sens. Foucault deschide drumul subiectivizării realităţii (juridice) şi a 

înţelegerii acesteia ca o negociere a interpretării în cadrul unei 

metapovestiri. Subiectivizarea ideilor despre putere (cea juridică în speţă), 

transferă pedeapsa de la nivelul concret al agresiunii fizice, la recluziunea 

socială a celui pedepsit. Subtilizarea treptată a manifestării puterii, aduce o 

nouă filosofie penală, anume aceea a pedepsei simbolice. 

Construcţia socială a legii şi justiţiei 

Construcţionismul este preocupat în principal cu explicarea 

proceselor prin care oamenii ajung să descrie, să explice şi să ia act de 

lumea în care trăiesc şi care îi include (Gergen, 2005), şi să construiască 

structuri cognitiv-comportamentale pornind de la interpretările realizate. 

Discursul juridic este o formă particulară de discurs şi ca atare 

poate fi înţeles în manieră construcţionistă în cadrele unei analize textuale. 

Analiza sistemului juridic trebuie să ţină cont de caracterul său de 

construcţie interpretativă colectivă care generează un consens social 

(Devlin, 1957). Frederick Schauer (2005) consideră conceptul de lege ca 

suferind modificări în timp, în funcţie de evoluţia societăţii şi de contextul 

cultural în care este interpretat. Teoria intitulată “Beneficial Moral 

Consequences Thesis” porneşte de la critica atât a viziunii conform căreia 

moralitatea este o condiţie necesară a legalităţii (Fuller, 1959), cât şi celei a 

339 



independenţei faţă de morală a legii (Hart). Legea este o instituţie 

construită social (Schauer, 2005), şi nu are valoare ontologică în sine, adică 

nu există înafara sistemului social în care a apărut. Analiza sistemului 

juridic trebuie să ţină cont de caracterul său de construcţie interpretativă 

colectivă. Setul de interpretări colective existente la nivelul unei societăţi 

constituie “cultura” acelei societăţi, şi ca atare grila interpretativă a 

sistemului său normativ. 

Administrarea justiţiei este în esenţa ei un proces de interpretare a 

unei „realităţi faptice” numită speţă printr-o grilă hermeneutică dată de 

cadrul legal pe de-o parte şi de negocierea interpretărilor cu privire la 

speţă şi intervenită între părţile implicate în administrarea actului de 

justiţie pe de cealaltă parte. Specialistul trebuie să înţeleagă cadrul uman în 

care normele juridice funcţionează, să le individualizeze, şi să le înţeleagă 

prin raportare la normele şi valorile individului pe de o parte şi ale 

socialului pe de cealaltă parte. În acest sens Scoffield (2002) este de părere 

că în mod netemeinic consensul social este invocat ca “justificare a 

edictării unor interdicţii rigide”, cu referire la clonare şi reproducere 

medical asistată. 

Analiza sistemului juridic trebuie să ţină cont de caracterul său de 

construcţie interpretativă colectivă. Setul de interpretări colective existente 

la nivelul unei societăţi, constituie “cultura” societăţii respective. Sunt 

posibile o multitudine de interpretări asupra modului de construcţie 

socială a instituţiilor juridice, fiecare specifică unei anumite culturi, 

ideologii şi perioade istorice. Interpretarea faptului juridic cu instrumentele 

hermeneuticii sociale se originează în opera lui Gadamer (2001), care 

consideră că pentru a exprima înţelesul unui text (inclusiv a unui text de 

lege) trebuie să-l traducem întâi în propriul nostru limbaj interior. 

Răspunsul la întrebarea “De ce sunt pedepsiţi infractorii?” 

caracterizează “constructul” de pedeapsă şi cel de reabilitare care stau la 

baza filosofiilor penale. În funcţie de acesta ele se încadrează în: 

paradigma justiţiei utilitariste, paradigma justiţiei retributive, paradigma 

justiţiei orientate spre drepturile omului şi paradigma justiţiei restaurative. 

Paradigma justiţiei utilitariste. Oamenii sunt motivaţi de dorinţa de 

a maximiza fericirea şi minimiza durerea. Modelul utilitarist consideră 

pedeapsa având rolul de control şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni. 

Această paradigmă poate fi corelată cu cea a controlului virtualităţii faptei 

propusă de Foucault (2005). 

Paradigma justiţiei retributive. Rolul pedepsei este de a “retribui” 

(sancţiona) o faptă cu caracter antisocial. Principiul se originează în “legea 

talionului” (Groza, 2008), dar şi în modelul contractualist. În accepţiunea 

340 



modernă, statul are rolul de a “retribui” o faptă cu caracter antisocial cu o 

pedeapsă pe măsura gravităţii şi pericolului social. 

Paradigma justiţiei orientate spre drepturile omului. Aplicarea 

pedepsei se realizează nu numai proporţional cu gravitatea faptei şi al 

pericolului social generat de aceasta, dar şi de persoana infractorului. Statul 

este moralmente (co)responsabil de săvârşirea infracţiunii, şi deci îi revine 

obligaţia de a acţiona pentru a preveni alte perturbări ale ordinii sociale 

(Groza, 2008), inclusiv prin încălcarea drepturilor infractorului. 

Paradigma justiţiei restaurative. O nouă filosofie penală se 

conturează în perioada actuală, sub forma înlocuirii pedepsei înţeleasă ca 

“retribuţie negativă” cu principiul “restaurării” status-quo-ului existent 

înaintea săvârşirii faptei penale (Balahur, 2001). Noul model poartă 

denumirea de “paradigma justiţiei restaurative”. Paradigma justiţiei 

restaurative stă la baza sistemelor penale alternative la privarea de libertate. 

Această abordare porneşte de la interpretarea naturii sociale a dreptului 

conform căreia răspunsul societăţii la crimă trebuie dat în respectul 

drepturilor omului, dar nu în manieră punitivă ci restaurativă (Groza, 

2008). Abordarea restaurativă (a drepturilor şi avantajelor) este mai 

aducătoare de satisfacţii pentru victimă, întrucât consideră De Haan 

(1990) promovează modalităţi efective de securizare a libertăţilor sau 

bunurilor victimei prin compensaţii şi mediere (Groza, 2008). Justiţia 

restaurativă este considerată cea mai generatoare de satisfacţie şi securitate 

pentru victimă Această paradigmă reduce riscul de recidivă pentru 

infractorii aflaţi la debutul carierei infracţionale. Reduce costurile statului 

cu adminstrarea sistemului penitenciar. 

Paradigma justiţiei rectificative. Paradigma justiţiei rectificative 

(Bucurenciu, 2006) o considerăm o variantă extinsă a justiţiei restaurative, 

care extinde modelul “restaurării status-quo-ului” nu doar asupra 

inechităţilor şi prejudiciilor produse în urma infracţiunilor, ci şi a celor 

produse de alte evenimente sociale, fără caracter penal, sau a căror 

caracter penal s-a prescris. 

Modelul justiţiei apreciative. Acest model vine să completeze 

modelul justiţiei restaurative, în domeniul reabilitării sociale a infractorilor, 

atât a celor care beneficiază de pedepse neprivative de libertate, cât şi a 

celor aflaţi în penitenciar (prin sistemele de asistenţă socială din 

penitenciar, şi respectiv în perioada post-penitenciară, prin serviciul 

consilierilor de probaţiune şi reintegrare socială. 

Modelul “justiţiei apreciative” (Sandu, Damian 2010) prin analiza 

comportamentelor de “succes social” , şi în general a comportamentelor 

afirmative ale individului, grupului, comunităţii şi organizaţiei. Această 

341 



paradigmă o vedem inclusă în cadrul justiţiei afirmative, o justiţie menită 

să vină în întâmpinarea nevoilor membrilor societăţii prin acţiuni 

afirmative, de protejare a drepturilor omului. Judy Larkins (2004) prezintă 

aplicarea anchetei apreciative în procesul de mediere a relaţiei dintre 

părinţi şi adolescenţi. Alison Liebling, Charles Elliot, Helen Arnold, 

cecetători la Institutul de Criminologie a Universităţii Cambridge (1999) 

discută problema utilizării anchetei apreciative în închisorile din Marea 

Britanie şi rezultatele acestei practici experimentale. Autorii sesizează 

legătura dintre Appreciative Inquiry şi Justiţia restaurativă la nivelul 

principiilor care guvernează cele două modele. Ei arată că ancheta 

apreciativă constituie o fundamentare teoretică solidă pentru cercetare şi 

transformarea practicilor din închisori. Ancheta apreciativă a fost utilizată 

de asemenea în cercetarea asupra Justiţiei restaurative de către Hagemann 

Otmar (2003) din Germania într-o cercetare privind cadrele implementării 

justiţiei restaurative la nivelul Uniunii Europene. Acesta propune o analiză 

a aplicării elementelor de justie restaurativă în sistemul penitenciar, 

pornind de la incompatibilitatea principială între încarcerare şi filosofia 

justiţiei restaurative. Sunt analizate politicile carcerale, propunându-se 

renunţarea la pedeapsa cu închisoarea pentru anumite fapte, şi lansându-se 

o viziune „aboliţionistă” faţă de aceasta (Walgrave, Hagemann, 2010). În 

literatura românească de specialitate Ecaterina Croitoru (2006) aduce în 

discuţie utilizarea metodelor apreciative în practica serviciilor de 

probaţiune, în activitatea acestora de reintegrare socială a minorilor care au 

săvârşit fapte penale. 

În loc de concluzii 

Contractul social reprezintă un act de instituire a sensului. 

Raporturile de putere pot fi înţelese ca raporturi semiotice de instituire a 

unei voinţe interpretative. Starea naturală, stare originală în majoritatea 

teoriilor Contractului Social, nu este doar prepolitică ci şi una 

presemiotică. Afirmarea hotarului dintre individ şi alteritate, generează 

necesitatea interpretării. Incapacitatea de a cuprinde structural alteritatea 

va fi compensată prin abilitatea de a o institui ca semnificaţie. Supremaţia 

legii reprezintă în primul rând un mod de a interpreta diferenţa. Dacă ar fi 

să interpretăm semiotic viziunea contractualistă rolul suveranului în 

Contractul social după modelul hobbesian este acela de arbitru semiotic. 

Semiotica socială ar trebui să analizeze nu doar semnificaţia constructelor 

sociale ci mai ales actele de instituire a sensului. Constituirea Polisului este 

un act semnificatoriu de instituire a relaţiilor de putere ca reguli 

interpretative. 

342 



“Războiul tuturor împotriva tuturor” are o valoare simbolică. 

Contractul social stabileşte din punct de vedere politic status quo-ul 

intervenit în războiul semiotic. Actele care instituie sensul nu sunt pure 

negocieri între actori simbolici egali ci mai degrabă contracte semiotice 

care garantează convenţia de limbaj. 

References 

Alexa, E., Sandu, A., (2010) New Directions in Epistemology of Social 

Science, International Conference Knowledge and Action 9-12 dec. 2010, 

Baia-Mare. 

Aniţei, N. C., ( 2011) The Regulation of the Institution of Matrimonial Engagement 

in the New Romanian Civil Code, Jurnalul de Studii Juridice, Anul VI, 

nr. 1-2/2011, ISSN 1841-6195, Editura Lumen, Iasi, pp. 109-119 

Aniţei, N. C., (2012 ) Matrimonial regims under the provisions of the Romanian 

Civil Code, Editura Lambert, Germania, ISBN 978-3-8484-9566-5 

Aniţei, N. C., (2012) Considerations on the legal nature of labor (or 

occupation) income of spouses under the provisions of the Civil 

Code, Revista Acta Universitatis „Lucian Blaga”, nr. 1-2/2011, Sibiu 

Bagdasar, B., (1972) Prefaţă, în Kant, Immanuel (1972) Critica raţiunii 

practice trad. Nicolae Bagdasar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 

Balahur, D., (2001) Fundamente socio-juridice ale probaţiunii, Editura Bit, Iaşi. 

Bîlbă, C., (2011) Foucault şi Critica teoriei liberale a suveranităţii, Hermenea, 

vol. 2, pp: 108-118. 

Bucurenciu, M., (2006) Dreptatea rectificativă în context intergeneraţional, 

Editura Lumen, Iaşi. 

Christman, J., (2009) Autonomy in Moral and Political Philosophy, The 

Standford Encyclopedia of Philosophy, available online at: 

http://plato.Stanford.edu/archives/fall2009/entries/autonomy-morall/. 

Ciucă, V., (1998) Sociologi juridică generală, Editura Sanvialy, Iaşi. 

Ciulei, T., (2009) Mic tratat de gnoseologie, Editura Lumen, Iaşi. 

Cojocaru, S., (2005) Metode apreciative în Asistenţa Socială. Ancheta, 

Supervizarea şi Managementul de Caz, Editura Polirom, Iaşi, pp: 48-50. 

Creţu, G., (2005) Discursul lui Foucault, Editura Cronica, Iaşi. 

Croitoru, E., (2006) Intervenţia socială apreciativă în supravegherea 

specializată a minorului, Revista de Cercetare şi Intervenţie Socială, vol. 

13, pp: 142-161. 

Cudd, A., (2008) Contractarianism, The Stanford Encyclopedia of 

Philosophy (Fall 2008 Edition) Edward N. Zalta (ed.), available 

online at: http://plato.Stanford.edu/archives/hall 

2008/entries/contractarianism/. 

343 



Cuyckens, H, (2003) Motivation in Language: Studies in honor of Gunter 

Radden in Cuyckens, Hubert; Berg, Thomas; Dirven Rene; Panther, 

Klaus, Uwe, (2003) Motivation in Language: Studies in honor of Gunter 

Radden, John Benjamins Publishing Co Holand & U.S.A. 

Damian, S., Necula, R., Sandu, A., Caras, A., (2012) Ethical Dimensions 

of Supervision in Community Social Work, Jurnalul de Studii Juridice, 

Anul VII, Nr. 1-2, June, Supplimentary Issue 2, pp: 253-274 

De Haan, W. (1990) The Politics of Redress Crime, Punishment and Penal 

Abolition, Unwin Publishing House, London, UK. 

Devisch, I., (2010) Oughtonomy in healthcare A Deconstructive Reading 

of Kantian Autonomy in Medicine, Health Care and Philosophy, vol. 13, 

number 4, pp: 303-312. 

Devlin, P., (1954) The Enforcement of Morals, Oxford University Press, UK. 

Drefcinski, S., (1998) Why Socrates Rejects Glaucon`s version of the 

Social Contract, University of Wiscousin Platteville, available online 

at: http://nowww./


Korsgard, C., M., (1996) The Sources of Normativity, New-York Cambridge 

University Press. 

Larkins, J., (2004) Using Appreciative Inquiry in Parent Teen Mediation, 

Restorative Justice on line, June. 

Leif, W., (2008) Property Rights and the Resource Curse. Philosophy and 

Public Affairs, 36 (1), pp: 2–32. forthcoming in Philosophy and 

Public Affairs. 

Loyd, S., A., Sreedhar, S., (2011) Hobbes`s Moral and Political 

Philosophy, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2011 

Edition) Edward, N. Zalta (ed), available online at: 

http://pluto.stanford.edu/archives/spr 2011/entries/hobbes-moral/. 

Miftode, V., (1995) Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi. 

Moscovici, S., (2006) Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura 

Polirom, Iaşi. 

Otmar, H., (2003) Restorative justice in prison? in Lode Walgrave (ed.), 

Repositioning Restorative Justice, Willan Publishing, Devon, pp: 221-236. 

Rauscher, F., (2008) Kant s Social and Political Philosophy in Zalta Edward 

(ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy. 

Rawls, J., (1971) A Theory of Justice, Harvard University Press. 

Rawls, J., (2003) Justice as fairness; a Restatement, Harvard University Press. 

Revol, R., (2009) Montesquieu in Ferreol Gilles (ed.), Istoria gândirii 

sociologice. Marii clasici, Editura Institutului European Iaşi. 

Sandu, A., Damian, S., (2010) Restorative Justice. A new (Appreciative) 

paradigm, Jurnalul de studii juridice, 5, Special Issue. 

Săvulescu J., (2007) Autonomy, the Good Life, and Controversial 

Choices, The Blackwell Guide to Medical Ethics, in Rhodes R., Francis 

L. P., Silvers A. (eds.), 2007, Blackwell Publishing Ltd., pp: 17-37. 

Schauer, F., (2005) The Social Construction of the Concept of Law: A 

Reply to Julie Dickson, Oxford Journal Legal Studies, Autumn, 2005, 

25 (3), pp: 493-501. 

Schifrineţ, C., (2002) Geneza modernă a ideii naţionale: psihologie etnică şi 

identitate românească, Editura Albatros, Bucureşti. 

Scoffield, H., (2002) Canadians Favour Limited Use of Clones for Emergencies 

only. Survey Finds, The Globe and Mail, din 16 iunie 2002. 

Searl, J., (1999) Platonism Versus Constructivism, Mathematics Support 

Newsletter, Issue 9, Autumn 1999, pp: 5-6. 

Silvers, A., Stein, A., M., (2007) Disability and the Social Contract, The 

University of Chicago Law Rewiew, 74, pp: 1615 – 1640. 

Vrabie, G., (1999) Drept constituţional şi instituţii politice. vol. I, Editura 

Cugetarea, Iaşi. 

Aknowledgement 

Această lucrare/ cercetare a fost realizată în cadrul proiectului 

„Studii postdoctorale în domeniul eticii politicilor de sănătate”, 

345 



POSDRU/89/1.5/S/61879, cofinanţat din Fondul Social European prin 

Programul Operational Sectorial pentru „Dezvoltarea Resurselor Umane” 

2007-2013. 

346 


Religiosity and Rural modernization in the Context of 

Community Development 

[Religiozitate şi modernizare ruralã în contextul dezvoltării 

comunitare] 

Magdalena Roxana NECULA 1 

Liliana ILIESCU 2 

Simona Irina DAMIAN 3 

Abstract: 

This article is an approach intended as an effort to analyse the general factors 

that determine modernization, religiosity and social change in rural Romania. 

Rural religiosity is a specific way of relating to the sacred. The village is 

"deliberately placed around the church and the cemetery, namely around God and the 

dead" (Lucian Blaga, cited. Ilie Badescu, Ozana Cucu-Oancea, 2005, p 433). 

Village religiosity is concrete and practical without being embedded in 

theoretical speculation. Here, religious knowledge and information about religion are not 

that rich. The believers are less interested in doctrine and dogma. Usually, their 

religious information are transmitted by priests or other village intellectuals (professors, 

doctors, civil servants), but their precarious religious knowledge, formed in family or 

church, are authentic. 

We see in almost entire rural area that the peasant obeys and respects the 

priest, especially for his moral life and education. The villager is more stable as 

emotional fervour and mystical emulation, even if sometimes not so intense as some 

1 Postdoctoral Research Project: POSDRU/89/1.5/S/61879, titled "Postdoctoral studies 

in the ethics of health policy" in the Department of postdoctoral studies and research at 

the University of Medicine and Pharmacy "Gr T. Popa", Doctor of Sociology (University 

"Al. I. Cuza" Iasi), Email Address: necularoxy@gmail.com, Iasi, Str. Costache Negri, No. 

4, Bl. D2, Sc. D, 1st Floor, Apartment 4, Jud. Iasi, Romania 



the University of Medicine and Pharmacy "Gr T. Popa", Lecturer U.M.F. Science, Email 

Address: mliliescu@yahoo.com Iasi, 21 Anastasie PanuStr., Bl November 7, Sc. A, Floor 

10, Ap 37, Iasi County, Romania 



the University of Medicine and Pharmacy "Gr T. Popa", Doctor of Medicine, U.M.F 

Chief of Operations, Email Address: si_damian@yahoo.com, Iasi, Str. Neculau, No. 18, 

Bl. 573A, Sc. C, Ground Floor, Apt. 2, Jud. Iasi, Romania 

347 



urban categories. The peasants are more open and generous about religion, they rarely 

offer large donations, but always give something of what they have. They tend to 

modernize, but they don’t embrace any modernization, in any case not one that 

"overthrows traditions, which would uproot him", because he understand the 

development of his environment in a unique way and "has a proper concept of quality of 

life", other than of a city dweller. 

Keywords: 

Rural community, community development, rural religiosity, modernization. 

Introducere 

În decursul istoriei s-au cristalizat mai multe teorii cu privire la 

schimbările sociale care au loc în societate printre care amintim: teoria 

evoluţionistă, teoria ciclică, teoria funcţionalistă, teoria conflictualistă. În 

concepţia funcţionalistă, schimbarea socială este “un proces de 

diferenţiere şi adaptare care afectează instituţiile, normele şi valorile. Altfel 

spus în societate schimbarea are loc într-o parte, într-un subsistem, iar 

celelalte părţi, subsistemele, se adaptează diferenţiat la respectiva 

schimbare; acest proces tinde mereu să realizeze un echilibru. În termenii 

relaţiei rural – urban, schimbările din urban au dus şi duc întotdeauna la o 

adaptare a ruralului la urban, a societăţilor tradiţionale, ţărăneşti, la 

societăţile industriale şi informaţionale” (Traian Vedinaş, 2001, p. 121). 

În societatea actuală, oamenii din mediul rural nu au capacitatea de 

a se mobiliza şi a produce schimbări politice sau sociale majore. Ei nu 

manifestă interes faţă de problemele cotidiene urbane, faţă de schimbarea 

zilnică a miniştrilor şi a partidelor care guvernează ţara. Însă, chiar dacă 

populaţia din mediul rural nu este în centrul atenţiei mass-mediei, asta nu 

înseamnă că reprezentanţii comunităţilor rurale (primar, preot, cadre 

didactice, cadre medicale) nu desfăşoară activităţi politice, sociale, 

didactice şi religioase. Aceşti oameni întâmpină zilnic dificultăţi în 

rezolvarea problemelor, însă aşteaptă să se întâmple ceva pozitiv şi pentru 

comunitatea lor. 

Dezvoltare comunitară. În ultima perioadă de timp pentru a 

coaliza energiile pozitive ale comunităţilor rurale şi pentru a determina o 

accelerare în planul modernizării s-a creat conceptul de dezvoltare 

comunitară. Conceptul de dezvoltare comunitară are două componente 

fundamentale care se referă la: 

- obiectivele procesului de dezvoltare, adică asigurarea bunăstării 

comunităţii; 

348 


RELIGIOSITY AND RURAL MODERNIZATION IN THE CONTEXT…. 

- mijloacele necesare atingerii obiectivelor, mijloace care presupun 

mobilizarea resurselor materiale şi non-materiale ale comunităţii 

respective şi crearea capacităţilor de acţiune comunitară: asociaţii, 

reţele sociale de sprijin, mecanisme de implicare voluntară etc.” 

(Codrina Şandru, 2005, p.161). 

Una dintre definiţiile acestui concept arată că “dezvoltarea 

comunitară este un proces ce are drept scop crearea condiţiilor de progres 

economic şi social pentru întreaga comunitate, la iniţiativa comunităţii şi 

cu participarea activă a acesteia. Dezvoltarea comunitară reprezintă o 

strategie de mobilizare a resurselor comunitare în vederea sporirii 

bunăstării ei” (Codrina Şandru, 2005, p. 161). 

Deşi iniţial ideea de dezvoltare comunitară a apărut în ţările sărace 

părând a fi o soluţie pentru lumea a treia, ”orientarea spre descentralizare 

a satelor moderne a transformat-o într-o abordare vitală şi în societăţile 

dezvoltate economic (…). Comunitatea locală devine astfel subiect activ al 

rezolvării unei game largi de probleme colective” (Elena Zamfir, apud. 

Codrina Şandru, 2005, p. 161). 

“Asociaţiile voluntare şi reţelele de sprijin sunt forme de 

organizare socială care exprimă coeziunea la nivelul unei comunităţi şi 

potenţialul ei de dezvoltare socială. Nici un proiect de reformă nu va avea 

succes dacă va ignora potenţialul comunităţilor locale. Activarea acestui 

potenţial, prin intermediul personalităţilor şi al grupurilor de iniţiativă 

locală, trebuie să se realizeze pe doctrina celor patru domenii formative ale 

omului armonios şi ale unei comunităţi echilibrate: cultura muncii, cultura 

sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului” (Ilie Bădescu, Dorel Abraham, 

apud. Codrina Şandru, 2005, p. 164). 

“Status-urile în comunităţile rurale, adică poziţiile sociale ale 

indivizilor, se manifestă într-o structurare relativ simplă. Putem distinge 

astfel o elită locală alcătuită din primar şi preot, profesori şi medici, 

agronomi şi veterinari, după ei urmând grupul funcţionarilor locali: agent 

veterinar, agent fiscal, agent agricol, poştaş, asistenţi medicali, consilieri 

locali şi, în sfârşit, ceilalţi locuitori ai comunităţii, care pot fi agricultori, 

muncitori, pensionari, şomeri… În familia şi gospodăriile ţărăneşti se 

distinge ca status în primul rând capul de familie, iar acesta poate fi 

agricultor, dar şi cântăreţ la biserică, membru în consiliul local sau vânător 

emerit” (Henri Mendras, apud. Traian Vedinaş, 2001, p. 111). 

Există o serie de factori de risc în evoluţia mediului rural din 

România, factori care au fost prezentaţi de către Ioan Mihăilescu în 

Revista Sociologie Românescă, 2005, Vol. III, Nr. 4, astfel: 

- Scăderea nivelului de şcolarizare a copiilor din mediul rural. 

349 



- Prăbuşirea accesului tinerilor din mediul rural la învăţământul 

superior. 

- Creşterea ratei abandonului şcolar. 

- Creşterea ratei analfabetismului relativ şi absolut. 

- Creşterea analfabetismului în zonele rurale izolate. 

- Discrepanţe mari în accesul la mijloacele moderne de educaţie şi 

la tehnologiile informaţiei şi comunicaţiei. 

- Lipsa din mediul rural a personalului didactic calificat.. 

- Politici sociale puţin preocupate de mediul rural. 

- Dispariţia mecenatului rural. 

Comunitatea rurală este privită astăzi ca un ansamblu de relaţii 

sociale complexe. Aceste relaţii sociale sunt determinate de implicarea mai 

multor factori printre care cei religioşi, economici, ştiinţifici, etc. 

Religiozitatea, desemnează totalitatea prin care credinciosul 

(devotul) îşi manifestă adeziunea la un anumit model religios 

instituţionalizat. Astfel, dacă prin religie înţelegem adeziunea individului la 

un sistem instituţional de credinţă, „religiozitatea se referă la intensitatea 

cu care individul respectă sistemul de credinţe, ca expresie a unor 

comportamente şi credinţe instituţionale şi identificabile” (Mc Guire, 

apud. Ilie Bădescu, Darie Cristea, 2003, p. 118). 

Religiozitatea este structurată în: 

- dimensiunea doctrinară, conţinută în scrierile sfinte, în 

învăţăturile de bază, dogmele, tradiţia, totalitatea principiilor, 

normele şi recomandările care călăuzesc pe credincios; 

- dimensiunea practică, cu referire la comportamentul religios al 

credinciosului; 

- dimensiunea afectivă a reprezentărilor şi trăirilor religioase. 

Plecând de la tipul predominant de legături pe care credinciosul le 

angajează faţă de modelul religios la care este afiliat, sociologii au elaborat 

diferite tipologii ale religiozităţii. 

Clasică este aceea pe care Gabriel le Bras o propune în lucrarea sa 

Etudes de sociologie religieuse în anul 1931, când distinge: 

- religiozitatea solemnă; 

- religiozitatea cronică; 

- religiozitatea continuă. 

„Cele solemne – botez, prima împărtăşanie, căsătorie, 

înmormântare sunt suficiente unui număr de familii ai căror membrii îi 

aşezăm sub eticheta de conformist! sezonieri; cele cronice – slujba 

duminicală, spovedania anuală, împărtăşanie pascală – sunt îndeplinite de 

350 



„păstrătorii regulilor”; cele continue – slujbă zilnică, săptămânală sau 

lunară, împărtăşanie frecventă, prezenţa la slujbele mici – rămân apanajul 

celor cucernici” (Gabriel le Bras, apud. Ilie Bădescu, Darie Cristea, 2003, 

p. 118). 

Gradul de religiozitate este mai mare atunci când manifestările şi 

simbolurile religioase depăşesc sfera privatului, intrând în viaţa publică. În 

acest sens este de remarcat că ”în Malta în absolut toate mijloacele de 

transport (autobuze, bărci etc.) se află prezentă cel puţin o icoană sau un 

crucifix. La fel şi în România, aproape în fiecare autobuz poţi observa o 

icoană în cabina şoferului. În plus, apartamentele şi casele în care nu există 

icoane sunt extrem de rare” (Bogdan Voicu, Mălina Voicu, 2007, p. 284). 

Religiozitatea rurală. ”Comunităţile rurale au o religiozitate 

specifică. Religiozitatea ru¬rală este modul specific de relaţionare cu 

sacrul a întregii gospodării ţărăneşti. Aceasta s-a for¬mat în perspectiva 

istorică, dinamica în timp a satelor fiind, mai mult sau mai puţin, diferită 

de cea a oraşelor. Spaţial, viaţa la ţară este situată în mijlocul naturii, 

depinde de anotimpuri şi evenimentele naturale care reprezintă voinţa lui 

Dumnezeu” (Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea, 2005, p. 433). 

Satul este „aşezat înadins în jurul bisericii şi a cimitirului, adică în 

jurul lui Dumnezeu şi a morţilor” (Lucian Blaga, apud. Ilie Bădescu, 

Ozana Cucu-Oancea, 2005, p. 433). 

”Creştinismul a fost predicat românilor de Sfântul Apostol Andrei 

la începutul primului mileniu, acesta răspândindu-se mai ales nu prin 

mijloace oficiale, ci prin credinţă şi convingere. În aceste circumstanţe, 

experienţa mistică şi trăirea prepoderent emoţională a faptului religios erau 

caracteristice de bază ale creştinismului românesc şi sunt şi astăzi. 

Sociologii români ai fenomenului religios subliniează faptul că viaţa 

religioasă a populaţiei rurale se bazează preponderent pe tradiţie şi 

moralitatea biblică, pe o legătură permanentă cu sacrul” (Ilie Bădescu, 

Ozana Cucu-Oancea, 2005, p. 433). 

”Sacrul este o energie transcendentă, primejdioasă şi de neânţeles, 

greu manevrabilă şi eficace. Experienţa religioasă este răspunsul trăit al 

omului la întâlnirea cu această putere misterioasă” (Ilie Bădescu, Ozana 

Cucu-Oancea, 2005, p. 345). 

Având la temelie un puternic suport tradiţional, relaţia ţăranului 

român cu sacrul este astfel lipsită de extremisme sau excese religioase. 

Creştinismul românesc este puternic impregnat de spiritualitatea ţăranilor 

români, de obiceiurile, tradiţiile şi practicile acestora, de ceea ce Mircea 

Vulcănescu numea drept „dimensiunea românească a existenţei”. Bazată 

pe această continuitate, credinţa ţăranilor nu este ofensivă, nu caută 

351 



discipoli şi nu face misionarism, nu promovează expansiunea religioasă; 

este în schimb constantă şi a rezistat multor încercări istorice (Ilie 

Bădescu, Darie Cristea, 2003, p. 120). 

Religiozitatea ţăranului nu este speculativă, el cunoaşte puţin 

dogmele şi teoriile, dar are sentimentul că prin munca sa asigură pâinea şi 

continuitatea vieţii. Credinţa ţăranului nu se bazează pe lectură, provine 

din sentimentul trăiniciei. Universul orăşeanului se compune din 

apartament, bani, serviciul cu program fix şi carte de muncă, situaţia 

mijloacelor de transport, a circulaţiei informaţiei, o culturalizare de 

divertisment pentru timpul liber. „Pentru ţăran, casa nu era şi nu este doar 

o locuinţă, reprezentând mai degrabă o unitate a vieţii individuale, a vieţii 

de familie şi a relaţiilor sociale” (Trăilă Cernescu, 1998, p. 183). 

Sătenii mutaţi în oraşe au dificultăţi şi în procesul de integrare 

religioasă. La început ei sunt „străini”, în căutarea noilor comunităţi şi 

efortul de adaptare. Dar, urbanul are un alt specific religios. Este eterogen 

nu numai ca provenienţă (locul naşterii, dar şi ca etnie, stabilitatea 

domiciliului, religie, situaţie culturală, ocupaţii, stare materială. Satele au 

stabilitate teritorială, comunitatea este mai omogenă, majoritari sunt 

agricultorii, există o mentalitate şi o tradiţie mai stabile. 

Comunităţile religioase din sate sunt mai omogene, cu fluctuaţie 

mică, vecinii se cunosc între ei. Vecinătatea şi chiar rudenia, evenimentele 

pe care le trăiesc împreună consolidează coeziunea comunităţii, nu numai 

a celei existente, ci şi în timp. 

Comunităţile religioase din oraşe se bazează puţin pe comuniune 

teritorială, vecinătate, rudenie. în sate, la aceeaşi biserică se duc toţi sătenii. 

La oraş, grupurile de rugăciune se adună spontan, după alte criterii: 

estetica lăcaşului, cucernicia preotului, rangul în ierarhie. în urban 

populaţia stabilă de credincioşi este restrânsă numeric cei mai mulţi vin 

ocazional, din diverse cartiere, uneori condiţionându-se chiar de mijloacele 

de transport. 

Săteanul mutat în oraş frecventează biserica, dar este în relaţii 

religioase mai direct cu sacrul. în multe cazuri, mai ales cei veniţi în oraşele 

mici, de provincie, păstrează în continuare relaţiile cu bisericile şi 

comunităţile religioase săteşti, unde s-au născut, au fost botezaţi şi au trăit 

un timp (Ilie Bădescu, Darie Cristea, 2003, p. 123). 

În oraşe sunt locuinţe, în sate sunt gospodării. Gospodăria 

presupune un teritoriu mai mare decât locuinţa, spaţii pentru producţia 

agricolă şi aprovizionare, amenajări făcute de „gospodar”, după interesul şi 

propria imaginaţie şi mentalitate. Gospodăria ţărănească răspunde 

trebuinţelor religioase ale familiei lărgite de tip paternalist. Tatăl rămâne 

352 



îndrumătorul spiritual şi religios al familiei, chiar dacă modelarea credinţei 

şi a obişnuinţelor religioase este realizată de mamă. Deplasarea 

persoanelor şi a valorilor din gospodăria rurală lărgită în alte domenii, a 

slăbit piramida paternalistă a religiozităţii nu numai în familia ţărănească ci 

şi în religiile paternaliste. 

Modernizare ruralã. Tehnicizarea ruralului (agricultură, silvicultură, 

creşterea vitelor etc.) şi efortul de urbanizare a acestuia a introdus în sate 

activităţi şi preocupări variate (navetişti, comercianţi, muncitori, 

pensionari), care destramă specificul gospodăriei paternaliste, 

transformând-o într-o gospodărie economică productivă, depersonalizată 

spiritual şi religios. Vocaţia religioasă devine o profesie plătită pentru 

unităşi publice, educaţia religioasă este transferată instituţiei şcolare, 

credinţa se raţionalizează. Culturizarea organizată a satului prin şcoală şi 

mass-media, duce la artificializarea şi dispariţia creaţiei folclorului. 

Satul este scos din izolarea sa teritorială şi spirituală şi este antrenat 

în efortul de modernizare. Mijloacele de informare, comunicaţie, 

produsele industriale pătrund până în cele mai îndepărtate cătune, de 

multe ori mai competitive decât producţia locală. Şi viaţa religioasă este 

modernizată. Este standardizat ceremonialul, obiectele de cult se 

modernizează, raţionalizarea dimensiuni mistice, înmulţirea literaturii 

religioase ajunsă în rural, venirea misionarilor din cele mai variate religii 

care profită uneori de ignoranţa religioasă a populaţiei de la sate. 

În aceste condiţii, satele se îndepărtează mereu de tradiţia locală şi 

se integrează treptat în sistemul tradiţiilor zonale, disputându-şi aria 

valorilor comune. Depăşirea localismului presupune adaptarea la viitor şi 

contradictorialitatea actuală a schimbării. Ruralul românesc este în etapa 

unor mari schimbări. Comunităţile rurale sunt însă foarte diferenţiate de la 

o zonă la alta, începând de la situaţia demografică şi până la ocupaţii, viaţă 

spirituală şi religiozitate (Bădescu Ilie, Cristea Darie, 2003, p. 124). 

Alain Touraine afirmă că înţelegerea mişcării social-istorice în 

veacul nostru presupune realizarea unei distincţii clare între patru noţiuni 

care, adesea, au fost confundate: 

1. modernitate, definită ca un ansamblu de atribute de organizare 

socială, simbolizate cel mai complet de modelul occidental, care, însă, nu 

mai poate fi caracterizată doar prin raţionalizare şi secularizare, gestiune 

impersonală şi eficientă a vieţii economico-sociale şi triumf al regulilor 

generale ci, mai ales, prin temele complexităţii şi ale incertitudinii, prin 

urmărirea unui nivel crescând de intervenţie a societăţii asupra ei înseşi, 

adică printr-un ansamblu de orientări culturale şi valorice, de moduri de 

gestionare a resurselor; 

353 



2. modernizare, înţeleasă ca o mişcare, o voinţă, o mobilizare, 

altfel spus, o pluralitate de căi şi de mijloace de mişcare, de schimbare şi 

de mobilizare socială, cea mai spectaculoasă şi mai densă ca dinamism şi 

eficienţă fiind cea occidentală bazată, în principal, pe instrumentele şi 

valorile creşterii economice, dar şi pe atributele democraţiei şi 

liberalismului, toate reprezentate în plan uman prin tipul lui homo 

economicus şi omul prometeic; 

3. dezvoltare, semnificând trecerea de la un tip social la altul, 

definit într-un mod mai structural prin mize culturale şi raporturi sociale, o 

ruptură cu sistemele de control sau de reproducere socială şi culturală 

anterioare, ceea ce presupune depăşirea viziunii pur continuiste asupra 

evoluţiei socio-istorice printr-o perspectivă discontinuistă; 

4. tip de societate, societate tradiţională, societate industrială, 

societate postindustrială, numită de Touraine societate programată, 

centrată pe producerea şi difuzarea bunurilor simbolice. 

A. Touraine apreciază că, de la începuturile epocii moderne, 

societăţile tradiţionale au trecut de la tipul bazat pe producerea comerţului 

la tipul bazat pe producerea industriei, iar în ultima vreme la cel bazat pe 

preponderenţa investiţiei culturale. 

Depăşind cadrul teoretic larg şi încercând să descindem la nivelul 

comunităţilor rurale, apreciem că modernizarea este un concept care 

exprimă mai bine dimensiunile dezvoltării sociale decât conceptul de 

urbanizare. Modernizarea sugerează o realitate în construcţie, pe când 

urbanizarea sugerează o realitate istorică în care satul era subordonat 

oraşului. Aşadar, în măsura în care urbanizarea conservă mediul social 

rural, de origine, se identifică cu modernizarea şi, în măsura în care 

distruge sau destramă acest mediu (îndeosebi sub aspect ecologic şi 

cultural), se identifică cu orăşenizarea (Furtună Carmen, 1993, p. 17). 

H. Stahl, specialist etnosociolog, afirma că satele vechi erau 

analfabete, dar dispuneau de o cultură cu caracter folcloric. „Această 

cultură dispare oricât ne-am căzni să ţinem în viaţă folclorul, el dispare şi 

nu-l putem menţine ca într-o rezervaţie etnografică. Tot ce putem face 

este să mergem pe calea pe care şi alte ţări au urmat-o, dând tradiţiei 

folclorice un caracter festiv” (Henri Stahl, 1981, p. 403). 

În mare, se poate spune că ţărănimea la noi nu mai este o clasă, ci 

un grup în vârstă (bătrânii) şi în mare parte de sex feminin. Consecinţele în 

planul culturii sunt mari. în sat, problema tradiţiei se pune într-un mod 

nou, renunţându-se ostentativ la propriul trecut. Deci, satul a dat oraşului 

braţele de muncă necesare industriei, a dat şi cultura proprie (minus cea a 

profesioniştilor). Oraşul a înapoiat această cultură stilizată, dar şi una 

354 



proprie lui, participativă, adică însuşită şi trăită de tineri, când nu este şi 

creată, dar care este informală, în sensul că nu şcoala şi nici alte instituţii 

culturale nu se ocupă cu propagarea ei în mod deliberat. 

Occidentul a creat în secolul trecut o imagine nerealistă în legătură 

cu religiozitatea ţărănimii, mai ales din această parte a Europei. Ţăranul era 

considerat foarte religios, conservator, bigot, chiar fanatic. În unele locuri, 

imaginea era adevărată. Ea se referea la ţărănimea aservită, cu puternice 

reminescenţe medievale, mai ales la mujicul rus, oprimat de iobăgie până 

târziu. Astăzi, viaţa religioasă a ţărănimii are alt specific. Cercetările actuale 

de sociologia religiilor constată în sate o religiozitate simplă, naturală, care 

armonizează satul cu viaţa cotidiană a ţăranului. 

Cercetările ştiinţifice au arătat că, în sate, cunoştinţele religioase şi 

informaţia în legătură cu religia sunt foarte scăzute. Doctrina şi dogmele îi 

interesează puţin. De obicei, informaţiile lor religioase sunt cele transmise 

de preoţi sau de alţi intelectuali din sat (profesori, medici, funcţionari). 

Puţinele lor cunoştinţe religioase, formate în familie sau prin biserică, sunt 

autentice, cele recomandate de cultul la care aparţin. 

Statornicia apartenenţei la o comunitate religioasă are un rol 

important în menţinerea tradiţiei religioase. Cercetările au reliefat că cei 

care au rămas toată viaţa în aceeaşi comunitate religioasă, fie la sat, fie la 

oraş, au o religiozitate sporită. Migraţiile spre oraş îşi pierd din religiozitate 

(Fulea Măria, Florian Violeta, Sârbu Aurelia, 1996, p. 240). 

Transformările socialiste au redus la zero principalele valori ale 

spaţiului rural: proprietatea funciară, gospodăria privat-familială, 

moralitatea, coeziunea familială, tradiţiile, obiceiurile şi cultura populară. S- 

a încercat, şi într-o oarecare măsură s-a reuşit, îndepărtarea tineretului de 

biserică, frângerea credinţei în Dumnezeu şi în bunele moravuri ale lumii 

satului. Despropietărirea a afectat starea de normalitate şi moralitate, 

familia şi chiar sentimentele patriotice. Primul exemplu se referă la 

deprecierea stării de moralitatea în lumea satului. Este de notorietate, 

pentru cei care au cunoscut lumea satului înainte de colectivizare, adică pe 

timpul proprietăţii funciare ţărăneşti, că nu era mai mare ruşine pentru 

ţăran sau pentru familia ţără¬nească decât furtul. Odată cu apariţia 

C.A.P.-ului, ţăranul a început să îşi însuşească de pe fostul proprietate de 

pământ (actualmente a C.A.P.-ului) fără a avea nici cel mai mic sentiment 

de frustrare. 

Al doilea exemplu se referă la situaţia familiilor ţărăneşti, la 

gospodăriile rurale. Este cunoscut faptul că în lumea satului una din 

preocupările cele mai importante ale părinţilor a constituit-o ideea 

educaţiei copiilor în spiritul consolidării familiei. Fără a cunoaşte teoretic 

355 



principiile după care familia este celula de bază a societăţii, în fapt, ţăranii 

au aplicat cu sfinţenie acest principiu. Din educaţie, din credinţă, 

comunităţile ţărăneşti au fost profund legate de moralitatea creştină a 

familiei. Apariţia personalului sezonier al C.A.P.-ului, care de cele mai 

multe ori locuia în condiţii mizere, în dormitoare comune, au generat în 

mare parte starea de promiscuitate din mediul rural. 

Al treilea exemplu se referă la consecinţele desproprietăririi asupra 

mentalităţilor din spaţiul rural. Din multiplele efecte ale dezmoştenirii, cel 

mai dramatic, cu consecinţele cele mai grave asupra ideii de patriotism, de 

dragoste faţă de vatra strămoşească este pierderea reprezentării fizice şi 

afective, sentimentale a ideii de glie străbună (Otiman Păun-Ion, 1997, p. 

114). 

Concluzii: 

Dezvoltarea comunitară rurală pleacă de la importanţa localului, a 

teritoriului în care specialiştii, populaţia şi puterea construiesc şi aplică 

împreună o strategie de organizare comunitară. Este vorba de aflarea unui 

teritoriu în care oamenii au sentimentul apartenenţei, au voinţa de a 

acţiona împreună şi se simt ameninţaţi în fiinţa lor dacă nu-şi satisfac 

nevoile şi nu-şi rezolvă problemele. 

Religiozitatea sătească este concretă şi practică, fără speculaţii 

teoretice. Ţăranul ascultă de preot, îl respectă, mai ales pentru viaţa lui 

morală şi învăţătura de carte pe care o are. Frecventează biserica moderat 

şi din motive foarte variate. Imaginea bisericii şi a comunităţii religioase 

este proprie. Săteanul este mai stabil ca fervoare emoţională şi emulaţie 

mistică, chiar dacă uneori nu atât de intens ca la unele categorii orăşeneşti. 

Ţărani sunt mai deschişi şi mai darnici în legătură cu religia, ei fac rar 

donaţii mari, dar dau permanent câte ceva din ce au. 

Cercetările din ţara noastră au arătat că locuitorii satelor, în primul 

rând ţăranii, tind spre modernizare, dar nu orice modernizare, în nici un 

caz una „care să răstoarne tradiţiile, care să-l dezrădăcineze”, întrucât 

ţăranul înţelege într-un mod propriu dezvoltarea mediului său şi „are un 

concept al lui de calitate a vieţii”, altul decât cel al citadinului, al 

orăşeanului. Ruralii nu doresc, de regulă, să-şi abandoneze locurile natale, 

ci doresc „să aducă noul acasă şi să-l selecteze, doresc să-l clădească fără 

grabă şi cu certitudinea unei trăinicii foarte îndelungate... Ei concep 

modernizarea ca o asigurare a unei posibilităţi de afirmare socială 

superioară pentru ei şi pentru copiii lor” (Vasile Miftode, 1984, p. 71). 

Satele de azi vor fi mâine cele mai importante zone turistice, 

modernizate, cu un nivel ridicat de viaţă, cu o individualitate pe care le-o 

356 



conferă istoria lor îndelungată, adevărate „labo¬ratoare” de refacere a 

forţei de muncă industriale şi agricole. Prin particularităţile constituirii lui 

istorice şi prin specificul său, satul românesc aparţine istoriei şi civilizaţiei 

universale. Rădăcinile satului nostru trebuie căutate departe în istorie, dar 

imaginea lui actuală nu poate fi desprinsă de profundele transformări la 

care a fost supus în ultimele decenii. 

Caracteristica esenţială a evoluţiei recente a satului o constituie 

dezvoltarea economică, generalizarea cooperativizării şi a relaţiilor de 

producţie, depăşirea „stării de subordonare” faţă de oraş. Satul românesc 

parcurge un rapid proces de modernizare, de ridicare a gradului de 

civilizaţie, care presupune atât crearea de noi valori, cât şi conservarea şi 

integrarea vechilor valori culturale, etnografice, arhitecturale în noul peisaj 

social (Vasile Miftode, 1978, p. 41). 

References 

Bădescu, I., Cristea, D., (2003) Elemente pentru un Dicţionar de Sociologie 

Rurală, Lucrare editată în Seria Enciclopedia Rurală, coordonată de 

Institutul de Sociologie „Dimitrie Gusti” şi Editura Mica Valahie, 

Bucureşti. 

Bădescu, I., Cucu-Oancea, O., (2005) Dicţionar de sociologie rurală, Editura 

Mica Valahie, Bucureşti. 

Cernescu, T., (1998) Locuinţa şi gospodăria rurală din România: o perspectivă 

socio-economică şi juridică, Universitatea Bucureşti, Facultatea de 

Sociologie, Psihologie şi Psiho-Pedagogie, Bucureşti. 

Fulea, M., Florian, V., Sârbu, A., (1996) Satul Românesc Contemporan, 

Editura Academiei Române, Bucureşti. 

Furtună, C., (1993) Comunitatea Rurală în Tranziţie. Diagnoza Satului Românesc 

actual, Editura Academiei Române, Institutul de Sociologie, 

Bucureşti. 

Miftode, V., (1978) Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Editura Junimea, Iaşi. 

Miftode, V., (1984) Elemente de sociologie rurală, Editura Ştiinţifică şi 

Enciclopedică, Bucureşti. 

Mihăilescu, I., (2005) Factori de risc în evoluţia mediului rural din România, în 

Revista Sociologie Românească, vol. III, Nr. 4, Editura Polirom, 

Iași. 

Otiman, P. I., (1997) Dezvoltarea Rurală în România, Editura Agroprint 

Timişoara. 

Stahl, H., (1981) Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, 

Editura Minerva, Bucureşti. 

Șandru, C., (2005) Reţele sociale și forme asociative comunitare ca bază a 

dezvoltării durabile. Cazul Drăgușului contemporan, în Revista 

Sociologie Românească, Vol. III, Nr. 4, Editura Polirom, Iași. 

357 



Vedinaş, T., (2001) Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, Iaşi. 

Voicu, B., Voicu, M., (coord.) (2007) Valori ale românilor: 1993 – 2006. O 

perspectivă sociologică, Editura Institutul European, Iași. 

"Acknowledgements 

This paper/study was realised within the Project “Postdoctoral 

Studies in the Field of Health Policy Ethics” POSDRU/89/1.5/S/61879, 

co-financed by European Social Fund by Sectorial Operational Program 

for the Development of Human Resources 2007-2013". 

358 


Customer Orientation of Romanian Companies - Major 

Trend in the Knowledge Economy 

Constantin DRĂGHICI 1 

Abstract 

The opened and honest orientation to solve customer problems is the key to 

unlocking success door. In business there are only two ways to create and sustain longterm 

superior performance: an exceptional customer care and constant innovation. 

Customer orientation means that all that makes a manager must be based on the care 

of fulfilling its requirements, whether a customer is very profitable or less profitable, 

whether is a public sector or a nonprofit organization. This should mean that everything 

that is done at the strategic level - setting priorities, making decisions, planning various 

types of management projects - to be focused on the continuous changing needs of 

customers. Impeccable customer service must be the reason why firms exist, leading to 

customer loyalty, which generates high profitability. The real „capital” of the firms’ 

performance is the sum of knowledge and experience gained after the relationship with 

the customer, which will determine future market value. 

Keywords: 

customer relationship management, success, competition, knowledge economy. 

1 Ph.D. Profesor, University of Piteşti, Faculty of Economic Sciences, Department 

Mangement and Business Administration; Email Address: ec_draghici2005@yahoo.com 

359 



Introduction 

In the evolution of the report between the targeting of human, 

material and financial potential of the company and the target toward 

which that effort is directed, were crossed several stages (such as 

production orientation, orientation toward a product, sales orientation), 

pre-emergence to marketing vision. 

In order to ensure company’s market competitiveness by applying 

marketing in enterprise resource management was achieved a real 

„revolution” in the whole efforts orientation of an economic agent. 

In literature and professional practice are used three concepts: 

marketing orientation, market orientation and customer orientation. Some 

authors make a clear distinction between these terms, others use them 

interchangeably. The emergence of these concepts is closely related to the 

development of marketing thought. 

Customer orientation is placed in the 90s of last century, and the 

marketing concept is specifically for the relationship with clients. After 

2000, the basic attitude is customer oriented network established, in order 

to increase loyalty and attachment on the long-term of the profitable 

customers, corresponding to an integrated view of marketing. 

Direct and complex contributions dealing with customer 

orientation can be attributed mainly to the following areas of marketing 

research: research of the success factors, innovative research, 

organizational research and business culture, services quality research and 

customer satisfaction. 

A customer oriented company sees a different approach, called 

intuitive reactive marketing type: customers, distribution channels, 

production offers, market entries and economic assets. Judiciously 

customers’ knowledge provides to an enterprise more efficient ways to 

use distribution channels, market opportunities, production factors and 

assets. 

Customer orientation is directly related to a company goods 

and/or services and also to the interaction between the bidder and 

customer. An enterprise is oriented towards customers in terms of 

meeting the following characteristic features of the activity: high quality 

products and/or services, active management of claims and complaints, 

rapid and uncomplicated reaction to special customer requests, strong 

motivation of employees. 

Therefore, customer orientation is a strategy which, with the help 

of improving the quality of customers’ contacts, carries out their 

360 


CUSTOMER ORIENTATION OF ROMANIAN COMPANIES…. 

attachment to the company, to ensure the company success on a large 

period of time. 

Open and honest orientation to solve customer problems is the 

key with which marketing unlocks the success gate. A company that 

adopts the marketing concept as a philosophy sees in customer the 

principal driving force behind his work, believing that the business can 

survive only if it manages to satisfy his needs. In market economy, buyers 

can choose what, when and where to buy or whether to buy a product or 

not. Thus, to be successful in attracting consumers, the logical starting 

point for the company is to identify what customers want and then try to 

meet these requirements in a more effectively way than the competition. 

In the long run, a company must satisfy consumers and make money from 

it. As the company offer better sync with the requirements, preferences 

and desires of consumers, the more they are willing to pay more, 

generating profit for the enterprise. As a result, marketing as business 

philosophy can be defined as the ability to create and keep profitable 

customers. 

Creating customers involves for a company monitoring business 

environment to react to potential shifts in consumer needs, so they to 

become loyal customers. 

Customer retention refers to the ability of the company to 

minimize or prevent threats to its customer base, either because of 

changes in their needs or because of changes among competitors. Firm's 

profitable customers are those who earn revenue in excess of its 

production costs. And companies must focus on profitable business 

activity, and not on attracting customers at any price. 

The importance of customer orientation in the context of 

knowledge based economy 

Customer orientation means that all what makes a manager must 

be based on the look of meet all its requirements, whether a customer is 

very profitable or less profitable, whether is a public sector or a nonprofit 

organization. This should mean everything is done at the strategic level - 

setting priorities, making decisions, planning various types of project 

management - to focus on changing customer needs. 

In the past, customers were receiving a lot of indifference for 

several reasons: either there were few suppliers, and customers had limited 

choice between them, whether differentiation opportunities were limited, 

or that the market were developing so rapidly that companies were not 

concerned with complete satisfaction of consumers. If a company lost a 

361 



hundred customers each week and earns an equal number, her work was 

considered satisfactory. This fact reflects not only a good „movement” of 

consumers mass, costs being much higher than if that company would 

have kept all the hundred customers without winning any. 

Performing organizations attaches great importance to improve 

the relations with partners in the supply and sales chain, but rather to 

establish closer links and more sustainable with end users. 

Principles of customer orientation will dominate the business 

mission of any organization. Impeccable customer service must be the 

reason why firms exist, leading to customer loyalty, which generates high 

profitability. 

The real „capital” of the firm’s performance is the sum of 

knowledge and experience gained in the customer relationship, which will 

determine future market value. 

The most important principles underpinning a profitable business, 

customer oriented are shown in Figure 1 : 

Knowing the customer behaviour 

Using multiple channels to interact with customers 

Personalize the customer experience 

Principles that are at 

the base of a 

customer orientated 

business 

Optimizing the value of each customer 

Customer satisfaction at 100% 

Balancing and extention of business system 

Practice of an organizational culture based on 

excellence and innovation 

Figure 1 - Principles of customer-centered business 

To meet its promises to customers, organizations and their 

leadership must adopt a customer orientation and show greater attention 

to its wishes and requirements at all stages of its life cycle. Organizations 

that do so are more likely to survive in difficult times and thrive during 

periods of growth. 

362 



A study in the UK Strategic Planning Institute shows that 

organizations that come to be appreciated in terms of high quality services 

offered to clients have increased their market share rapidly and achieved 

significantly higher profits than competitors. Furthermore, the study 

showed that the loss of two thirds of companies’ customers was caused by 

indifference towards them, manifested in several ways; only 9% of 

customers have chosen other suppliers because of lower prices offered by 

them. 

Poor responsiveness to customer needs is expensive, sometimes 

requires repetition service or replaces the product with disabilities without 

obtaining an additional income. Work necessary to resolve customer 

complaints represents much from the valuable time of firms CRM 

responsible, but also the damage of the morale of those engaged with this 

activity, which negatively affects one of the most important intangible 

assets of the organization: human resources. If an organization had a 

reputation of being trustworthy or not be able to provide higher quality 

service levels, customers begin to adopt a critical first step, followed by 

migration to competition. 

Firms must show a great interest to determine the coefficient of 

customer loyalty and to seek ways to increase it. In this respect there are a 

number of activities to be taken into account by managers of firms that 

adopt a customer orientation: 

- to define and measure the index of attracting new customers and 

retention of existing customers; 

- to identify the causes of loss of customers and to find ways to 

combat it - is very useful to undertake a graph showing the 

weight lost customers for various reasons; 

- to calculate the unrealized profit by loss of clients. For a 

customer, it is equivalent to the value of it’s time while is constant 

purchasing the firms products or services, representing the profit 

that you would have brought a client in a number of years; 

- to assess the costs of reducing the coefficient of loyalty and 

develop programs to stop the migration of customers to 

competition. 

Buying behavior and customer demands increase 

Expectations and customer requirements are becoming larger in 

the context of globalization and development of information and 

communication technologies gives them the possibility choice the offer it 

363 



deems most advantageous. In e-business environment, any company is 

only a mouse click away from competition, and customers can easily 

access a wide range of products available online. New communication 

media, particularly the Internet, have revolutionized the approach to the 

relationship between brands and their customers, who expect a genuine 

dialogue initiated by commercial companies through multimedia contact 

centers. Aware of the „power” they hold in the context of the 

development of remote relations with firms, the vast majority of 

customers prefer online communication methods. There are important 

segments of customers using contact center services of firms to make 

transactions, representing a high potential that can be exploited by them, 

particularly by multiplying sales contacts and increase purchase frequency. 

Another customer segment whose share is growing globally is the people 

who use services of the contact centers to get more information on 

offerings, additional services, etc..; in this case, their main objective is to 

retain them and to incite them to transact on the web. 

Any organization wishing to provide higher value to customer sets 

targets for increasing the quality of products or services. Also, facilities in 

the process of purchasing and personalized offers are appreciated by 

customers, whose expectations are growing at a pace that must be 

overcome by innovative capacity of firms. 

Customer demands evolve over time is determined by several 

factors related to both individual preferences and innovation capabilities 

of firms, and may be reflected in Figure 2. 

Increase of customer demands 

Firm’s massive investment in 

Offers adaptation to 

Aggressive competition 

between companies that track the 

Increase the offers quality 

Figure no. 2. The effects of increasing consumer demands 

364 



The main factor that stimulates the growth of customer 

requirements is technological progress, which enables the achievement of 

superior quality products and providing additional services that increase 

the perceived value. Another factor is the growing desire of customers to 

be attracted to and involved in the process of making offers, waiting 

personalized approach from companies that generate loyalty. 

Even if they remain sensitive to promotional offers, modern 

consumers demonstrate a strategic approach in purchasing decision, being 

attracted by offers that they have provided a successful track record. 

Capital of trust attached to brands is becoming more fragile, and 

customers have different perceptions of the brands, distinguishing three 

categories: brands „leading”, brands „challenger” and brands „exploratory 

niche”, each addressing a specific type of segment and thus certain 

requirements. Brands „leader” encourages customer loyalty and 

strengthen barriers to entry in the segment held. Brands „challenger” 

focuses mostly on attracting consumers of the reach of brands „leader” 

betting on offers that are providing higher added value and brands 

„exploratory niche” targets segments of customers with strong potential, 

to which provides customized products and services. 

Organizations can receive an effective response from customers 

when developing predictive models of their behavior, anticipating their 

needs and surpassing such expectations. Alliances between manufacturers, 

international distribution chains and companies specialized in creating 

technologies and CRM software has as their main aimed increasing 

customer satisfaction. 

Customer orientation - an advantage over competition 

Customer orientation is found in cases where firms are concerned 

to find out the needs of their clients. In many cases, companies are 

concerned with production and related technological processes, failing to 

perceive that customer needs have changed and that their products do not 

meet those needs. In these situations is created an opportunity for 

competitors to enter the market and provide products and services to 

better meet those needs, the companies in question encountering 

increasing difficulties in selling products. Without a result oriented 

marketing, the company wouldn’t gain new customers and, after a short 

time, would begin to lose those that it had. According to one old-style 

marketer’s maximal, if you manage to win a consumer when he is young, 

you won it for life. Preferences are perishable, especially today. If you do 

not come up with new ways to recreate and restore that preference, to 

365 



resell people your product, customers will disappear and you will soon 

disappear too. 

Nike company understood this message very clearly when it began 

to lose customers. This brand dominated the sport from the beginning, 

until the mid-90s and then, suddenly, lost its importance. Almost 

simultaneously, Adidas, the brand once dead, revive. How? Adidas was 

rather puzzled, no doubt, when it lost contact with consumers, but unlike 

other companies in the same phase, Adidas has learned the lesson that we 

need to constantly go to the target market segment. It learned that it was 

necessary not only to remind sport shoes buyers that Adidas existed, but 

also why existed. 

To win the consumers vote, had to settle again what had made 

them special or different (in style, price, quality, experience) than other 

sports shoe brands. This is exactly what it did. Adidas returned 

triumphant on the market. Why it has lost the top position held on the 

market? Because it become too pleased of its image. Success is perishable; 

we can not believe that business will go by itself, no matter how good you 

are at a time. 

Marketing is the whole business seen from the viewpoint of the 

final result, i.e. through the client. Business success is not determined by 

the manufacturer, but by the client. 

Customers are the most important „heritage item” of a company. 

Their decision to purchase has as result the product entrance in consume 

and generating sales. No matter how good it would be organized supply 

and the financial system, manufacturing lines, human resource 

management, without client firm assets have no value. The customer is 

the most important asset of the company. Company's main task is to win 

and keep customers. Winning customers is made by making promises. 

Their preservation is achieved by satisfying their needs. Customer 

satisfaction depends on the quality of the activities of other departments. 

Marketing must determine other departments to cooperate in order to 

satisfy customers. 

Since business relationships are, first, human relationships, 

orientation towards solving customer problems is the solution of carrying 

a profitable activity. In this respect, it is important that not only the 

company's marketing department, but the entire staff of the company to 

have a mentality, a „marketing culture” whose purpose is to satisfy 

consumers. Everything that happens to consumers and what they do 

should affect marketing decisions. If you ignore even single potentially 

valuable information for consumers, you waste your money. 

366 



Ted Levitt of Harvard University says that „if you don’t think at 

the customer, it means that you don’t think at all”. Each employee is able 

to positively or negatively influence customer perceptions and 

preferences: an economist who sends cryptic invoices to customers, the 

receptionist that shows a bored air, the operator making wrong 

connections. Therefore, an important role have the employees that are in 

permanent contact with clients: vendors, porters, receptionists, telephone 

centralist, staff activity „service” etc. Based on a mentality, a „marketing 

culture”, a company staff can transform at a time an „apparently” 

problem into a market opportunity or advantage. 

Marketing is a function that returns every company employee. 

Each contact that consumers have with the product and our company will 

affect how they will relate to us. So, somehow, all employees of the 

company are marketing. The person who answers the phone or not, truck 

drivers who are polite or aggressive, producers who do not pay enough 

attention to product manufacturing, the financial guys who pay their bills 

on time or not, the supply personal who meet or not their promises. All 

these people talk to friends or relatives. All have a direct impact on 

potential consumers’ decisions to buy our product or not. Therefore we 

must ensure that they are part of our marketing team. They must be 

perfectly informed, willing and motivated to be helpful. We must 

communicate and make sure that everyone understands the purpose and 

strategy followed exactly. In business, everyone needs to know the 

marketing objectives, positioning and choice for consumers, so as to be 

on board to facilitate reaching proposed destination. This applies not only 

to the marketing department, but for all company departments. Everyone 

should have the responsibility to find new ways to convince more 

consumers to buy more products or services, to use our services more 

often, so we earn more money. 

When they are well served and treated, customers become a 

source of long term profit for the company. Therefore, enterprises should 

follow winning customer loyalty and their demand satisfaction at a 

superior level. 

Satisfaction is the result of a buyer felt after his relationship with a 

company whose performance rose as expected. Buyers are satisfied when 

their expectations are fulfilled and happy when they are exceeded. 

Satisfied customers remain loyal longer, buy larger quantities, are less 

influenced by price and, and presents the company to others in a 

favorable light. 

367 



Satisfying customers is beneficial both for them and for the 

bidder. 

A satisfied customer: 

- will repeat the act of purchase, becoming a client; 

- will send post-purchase feeling of satisfaction to others (friends, 

relatives, colleagues), putting in a favorable light the offer or 

company; 

- increases the self confidence regarding the made choice; 

- gives less attention to competing products and their advertising. 

For tender, satisfying a consumer has the as effects: 

- acquire and transform it into a client; 

- increase sales volume (and thus profit) by enlarging the market 

(buyers) as a result of promotional actions carried out by satisfied 

consumer; 

- creating a positive image and prestige on the market. 

Quality is the best policy to ensure customer loyalty, the most 

effective defense against competition and the only way to develop and 

obtain gains. 

It is noted the existence of a close relationship between product 

and service quality, customer satisfaction and company profitability. A 

higher level of quality attracts a higher level of customer satisfaction, 

which implies higher prices and sometimes lower costs. Therefore, quality 

improvement programs contribute usually to increase profitability. 

A company must know how consumers perceive the quality and 

the quality they expect to receive. In these conditions, that company 

should try to offer more in terms of quality than its competitors. 

The objective of a successful company must exceed the simply 

customer satisfaction. Companies need to delight customers. A customer 

delighted by a product is a mean of promoting more effectively than any 

other promotional tool. 

Through an analysis of the number and nature of complaints 

received in a certain period can assess the level of consumer satisfaction. 

In reality, though, 95% of disappointed customers do not make claims but 

stop buying. It is therefore appropriate for the companies to facilitate 

clients’ possibility to complain (for example through suggestion forms of 

accommodation units, or free phone numbers). 

Illustrative is the example of a mail distribution company which 

combined external with internal marketing programs. Here's what it offers 

its customers: 100% guarantee: all our products offer guarantee of total 

368 



satisfaction. Backward whenever any product purchased from us, if it 

doesn’t fulfills this condition. We will replace the product or we will pay 

the equivalent of, depending on your decision. Our desire is that all the 

products of the brand X to provide complete satisfaction. 

Conclusions 

The real „capital” of the firm’s performance is the sum of 

knowledge and experience gained in the customer relationship, which will 

determine future market value. 

Impeccable customer service must be the reason why firms exist, 

leading to customer loyalty, which generates high profitability. 

To meet its promises to customers, organizations and their 

management must adopt a customer orientation and show increase 

attention to its wishes and requirements at all stages of its life cycle. 

Organizations that do so are more likely to survive in difficult times and 

thrive during periods of growth. 

Customer expectations are increasingly higher in the context in 

which globalization and development of information and communication 

technologies gives them the possibility to choose the offer it deems most 

advantageous. Approaching the correct strategy oriented towards 

customers in the company would solve many problems that arise during 

the development of a business and would certainly bring a value add. 

References 

Adăscăliţei, V., (2007) Introducere în marketing relaţional, Editura 

ProUniversitaria, Bucureşti, 

Allard ,C., (2003) Management de la Valeur Client, Ed. Dunod, Paris, 

Bergeron, B., (2002) Essentials of CRM – A Guide to Customer Relationship 

Management, John Wiley & Sons, New York, 

Berry, M., Linoff, C., (2004) Data Mining Techniques for Marketing, Sales and 

Customer Relationship Management, Willey Publishing Inc., 

Indianapolis, USA, 

Bruhn, M., (2001) Orientarea spre client – Temelia afacerii de succes, Editura 

Economică, Bucureşti, 

Cooper, K., (2002) The Relational Enterprise: Moving Beyond CRM to Maximize 

all your Business Relationships, Ed. Amacom, 1st edition, 

Dyché, J., (2002) The CRM Handbook – A Business Guide to Customer 

Relationship Management, Addison Wesley, U.S., 

Faulkner, M., (2002) Customer Management Excellence, Jon Wiley & Sons, 

Frederick, R., (2002)„L’Effet Loyauté, Ed. Dunod, Paris, 

369 



Florescu, C., Mâlcomete, P.,Pop, N. Al., (coord.), (2003) Marketing – 

Dicţionar Explicativ, Editura Economică, Bucureşti, 

Kaufman, M., (2001) Customer Relationship Management: The Ultimate Guide to 

the Efficient Use of CRM, Amacom, 

Kotler, Ph., (1999) Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 

Kotler, Ph., (2003) Marketing Insights from A to Z – 80 concepts every manager 

needs to know, John Wiley and Sons, New Jersey, 

Kotler, P., (2004) Interviu apărut în revista Capital, 8 ianuarie, 

Kotler, Ph, Dubois, B, Manceau, D., (2004) Marketing Management, Ed. 

Eyrolles, Paris, 

Lacroix, H., (1996) Etes vous vraiment orienté client?, Ed. Dunod, Paris, 

Olaru, A., (2003) Managementul afacerilor, Ed. Academica, Galati, 

Pop, Al. N., Dumitru, I., (2001) Marketing internaţional, Editura Uranus, 

Bucureşti, 

Reicheld, F., (1999) The Loyalty Effect, Ed. Wiley&Sons, New York, 

Todman, C., (2000) Designing a Data Warehouse: Supporting Customer 

Relationship Management, Prentice Hall. 

370

Jurnalul de studii juridice supliment 3-2012 - Editura Lumen

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?