geografia Åi didactica geografiei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii ...

Program universitar de formare în domeniul 

Pedagogie pentru Învăţământ Primar şi Preşcolar 

adresat cadrelor didactice din mediul rural 

Forma de învăţământ ID - semestrul V 

GEOGRAFIA ŞI 

DIDACTICA GEOGRAFIEI 

Cristian TĂLÂNGĂ 

2007

Ministerul Educaţiei şi Cercetării 

Proiectul pentru Învăţământul Rural 

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 

PRIMAR ŞI PREŞCOLAR 

Geografia şi didactica geografiei 

Cristian TĂLÂNGĂ 

2007

© 2007 Ministerul Educaţiei şi Cercetării 


Nici o parte a acestei lucrări 

nu poate fi reprodusă fără 

acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării 

ISBN 978-973-0-05177-3

Cuprins 

CUPRINS 

Introducere. ..............................................................................................................................iii 

Unitatea de învăţare 1 

GEOGRAFIA – PROBLEME FUNDAMENTALE. REPREZENTAREA CARTOGRAFICĂ A 

PROCESELOR ŞI FENOMENELOR GEOGRAFICE 

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................................... 2 

1.2. Geografia – probleme fundamentale ................................................................................ 2 

Test de autoevaluare 1 ................................................................................................. 8 

1.3. Reprezentarea cartograficǎ a proceselor şi fenomenelor geografice............................ 9 

Test de autoevaluare 2. .............................................................................................. 13 

Lucrare de verificare nr.1 ............................................................................................ 14 

Bibliografie. ................................................................................................................. 15 


CARACTERISTICI GEOGRAFICE GENERALE ALE ROMÂNIEI 

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare........................................................................................ 17 

2.2. Aşezarea geograficǎ, limitele, vecinii şi suprafaţa. ......................................................... 17 

Test de autoevaluare 3................................................................................................ 21 

2.3. Caractere geografice generale. ...................................................................................... 23 

2.4. Metode şi mijloace didactice utilizate în observarea, descrierea şi relaţionarea 

elementelor geografice ...................................................................................................... 55 

Test de autoevaluare 4 ............................................................................................... 56 

Lucrare de verificare nr. 2 ........................................................................................... 58 

Bibliografie...................................................................................................................59 

Răspunsurile corecte la testul de autoevaluare 4....................................................... 59 


i

Cuprins 


ELEMENTE DE GEOGRAFIE REGIONALǍ A ROMÂNIEI 

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare........................................................................................ 61 

3.2. Marile unităţi naturale ale României – limite, subdiviziuni şi caractere geografice 

specifice ................................................................................................................................. 61 


3.3. Unităţi administrativ-teritoriale ale României – evoluţie şi caracteristici ......................... 83 

3.4. Metode şi mijloace didactice folosite pentru perceperea şi analiza elementarǎ a unui 

eşantion (unitate naturalǎ sau administrativǎ) ...................................................................94 


Lucrare de verificare nr. 3........................................................................................... 97 

Bibliografie .................................................................................................................. 98 

Răspunsurile corecte la testul de autoevaluare 5 ...................................................... 98 


LOCUL ŞI ROLUL ROMÂNIEI ÎN EUROPA ŞI PE GLOB 

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................... 100 

4.2. România în cadrul Europei ........................................................................................... 100 

4.3. Caractere geografice ale Europei................................................................................. 104 

Test de autoevaluare 7................................................................................................ 111 

4.4. Terra – caractere geografice generale......................................................................113 

4.5. Metode şi mijloace didactice folosite pentru dezvoltarea unui comportament favorabil 

înţelegerii necesitǎţii integrării României în circuitul european şi mondial de valori, precum 

şi pentru ameliorarea relaţiilor dintre om şi mediu............................................................116 

Test de autoevaluare 8 ............................................................................................. 117 

Lucrare de verificare nr. 4......................................................................................... 118 

Bibliografie ................................................................................................................ 118 

Bibliografie minimală ..................................................................................................119 

ii 

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere 

INTRODUCERE 

Lucrarea intitulată „Geografia şi didactica geografiei” se adresează celor care îşi 

desfăşoară activitatea în domeniul învăţământului primar din mediul rural şi are ca obiectiv 

general formarea şi consolidarea cunoştinţelor necesare pentru predarea disciplinei 

Geografia României, la clasa a IV-a, în conformitate cu prevederile Curriculum – ului şcolar 

aprobat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. 

Modulul este structurat în patru unităţi de învăţare şi anume: 

- Unitatea 1 : Geografia – probleme fundamentale; reprezentarea cartografică a 

proceselor şi fenomenelor geografice; 

- Unitatea 2 : Caracteristici geografice generale ale României; 

- Unitatea 3 : Elemente de Geografie regională a României; 

- Unitatea 4 : Locul şi rolul României în Europa şi pe Glob. 

Unitatea 1 are ca obiective: descoperirea caracteristicilor fundamentale ale 

geografiei, ca ştiinţă; identificarea ramurilor geografiei şi importanţa lor; cunoaşterea şi 

utilizarea principiilor şi metodelor geografice; utilizarea instrumentelor de transpunere 

cartograficǎ a proceselor şi fenomenelor geografice, la care se adaugă şi utilizarea 

metodelor şi mijloacelor didactice pentru perceperea şi reprezentarea elementarǎ a spaţiului 

geografic. Conţinutul acestei unităţi este extrem de important pentru înţelegerea logicii 

analizelor geografice şi a conexiunilor care se stabilesc între componentele mediului 

geografic. 

Unitatea 2 abordează caracteristicile geografice generale ale României şi are ca 

obiective: descoperirea caracteristicilor fundamentale ale aşezării geografice a României; 

identificarea caracteristicilor fizico-geografice ale spaţiului românesc şi importanţa lor pentru 

viaţa şi activitatea umanǎ; identificarea caracterelor populaţiei şi ale aşezărilor umane; 

utilizarea de metode de analizǎ a particularităţilor economice ale României; utilizarea 

metodelor şi mijloacelor didactice pentru observarea, descrierea şi relaţionarea elementelor 

geografice. 

Unitatea 3, intitulată Elemente de geografie regională a României, urmăreşte ca 

studenţii: să descopere caracteristicile fundamentale ale unităţilor naturale ale României; să 

identifice caracteristicile unităţilor administrativ-teritoriale; să utilizeze metode de analizǎ a 

particularităţilor geografice ale unei unităţi naturale sau administrativ-teritoriale; să utilizeze 

metode şi mijloace didactice pentru observarea, descrierea şi relaţionarea elementelor 

geografice în cadrul unui eşantion natural sau administrativ. 

Unitatea 4 are ca obiective: descoperirea caracteristicilor fundamentale ale poziţiei 

geografice a României în cadrul Europei şi pe Glob; identificarea caracteristicilor Europei şi 

ale Uniunii Europene; identificarea caracterelor geografice generale ale continentelor şi 

oceanelor; utilizarea de metode folosite pentru dezvoltarea unui comportament favorabil 

înţelegerii necesitǎţii integrării României în circuitul european şi mondial de valori, precum 

şi pentru ameliorarea relaţiilor dintre om şi mediu. 


iii

Introducere 

Fiecare din cele 4 unităţi de învăţare cuprind, la rândul lor, câte două subunităţi 

prezentate într-o ordine logică cu respectarea principiilor generale de analiză geografică: de 

la simplu la complex, de la apropiat la depărtat, de la particular la general. 

La finalul fiecărei unităţi există şi scurte îndrumări de natură metodico-didactică în 

ideea utilizării practice, la clasă, a cunoştinţelor acumulate. 

La sfârşitul fiecărei subunităţi au fost introduse teste de autoevaluare sub forme 

diferite: realizarea unor scurte eseuri, teste cu variante de răspuns şi cele cu răspunsuri de 

genul adevărat / fals. Pentru ultimele două variante de teste de autoevaluare au fost 

înserate, la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, răspunsurile corecte, iar pentru testele 

realizate sub formă de eseu se precizează locul unde pot fi prezentate răspunsurile. 

Lucrările de verificare, în număr de 4, sunt plasate la sfârşitul fiecărei unităţi de 

învăţare. Se precizează tema, planul detaliat de abordare, numărul de pagini, sursele de 

informare, precum şi modul de evaluare. Obiectivul principal al acestor lucrări este 

consolidarea cunoştinţelor şi a modalităţilor de analiză dobândite, la care se adaugă o bună 

cunoaştere a orizontului local şi regional. Cele 4 lucrări de verificare se întocmesc de către 

studenţi, în mod individual, şi se transmit tutorelui pentru a fi analizate şi evaluate. 

Evaluarea finală se compune dintr-o lucrare scrisă, cu pondere la nota finală în 

proporţie de 70 %, iar cele 4 lucrări de evaluare vor avea o pondere de 30 %. 

Autorul 

iv 

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Geografia – probleme fundamentale. Reprezentarea cartografică a proceselor şi fenomenelor geografice 


GEOGRAFIA – PROBLEME FUNDAMENTALE. REPREZENTAREA CARTOGRAFICĂ A 

PROCESELOR ŞI FENOMENELOR GEOGRAFICE 

Cuprins 

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................... 2 

1.2. Geografia – probleme fundamentale ............................................................................ 2 

1.2.1. Definiţia şi obiectul de studiu al geografiei. .................................................... 3 

1.2.2. Ramurile geografiei........................................................................................ 4 

1.2.3. Principii şi metode folosite în geografie.......................................................... 6 

Test de autoevaluare 1........................................................................................................ 8 

1.3. Reprezentarea cartografică a proceselor şi fenomenelor geografice ........................... 9 

1.3.1. Coordonatele geografice................................................................................ 9 

1.3.2. Planul şi elementele sale ............................................................................... 9 

1.3.3. Harta şi orientarea pe hartă ......................................................................... 10 

1.3.4. Metode şi mijloace didactice folosite pentru perceperea 

şi reprezentarea elementară a spaţiului geografic ................................................. 12 

Test de autoevaluare 2...................................................................................................... 13 

Lucrare de verificare nr.1................................................................................................... 14 

Bibliografie......................................................................................................................... 15 

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Geografia – probleme fundamentale. Reprezentarea cartografică a proceselor şi fenomenelor geografice. 

1.1.Obiectivele unităţii de învăţare 1 

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili: 

• să descopere caracteristicile fundamentale ale geografiei; 

• să identifice ramurile geografiei şi importanţa lor; 

• să utilizeze principiile şi metodele geografice; 

• să utilizeze instrumentele de transpunere cartografică a 

proceselor şi fenomenelor geografice; 

• să utilizeze metode şi mijloace didactice pentru perceperea şi 

reprezentarea elementară a spaţiului geografic. 

1.2. Geografia – probleme fundamentale 

Geografia este o ştiinţă foarte veche, care a evoluat în funcţie 

de progresele înregistrate de societate de-a lungul timpului. Pentru a fi 

considerată ştiinţă trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de 

definiţia ştiinţelor, definiţie generală şi unanim consemnată în 

majoritatea lucrărilor. O ştiinţă este un ansamblu de cunoştinţe 

veridice despre realitatea obiectivă sau subiectivă. Orice ştiinţă are un 

obiect de studiu, o teorie şi o metodologie. Din perspectiva acestei 

definiţii rezultă că geografia îndeplineşte condiţiile impuse, acestea 

fiind prezentate în cele ce urmează. 

Geografia ca disciplină de învăţământ are menirea de a 

transmite datele esenţiale ale ştiinţei cu scopul creerii unei gândiri 

specifice şi a dezvoltării personalităţii umane. 

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural


1.2.1. Definiţia şi obiectul de studiu al geografiei 

Explicaţia 

etimologică a 

cuvântului 

geografie 

Mediul geografic 

ca obiect de studiu 

al Geografiei 

Viziunea 

integralistă asupra 

obiectului de 

studiu al 

Geografiei 

Viziunea sistemică 

asupra obiectului 

de studiu al 

Geografiei 

Geografia este o ştiinţă veche, ale cărei începuturi datează din 

Antichitate. Denumirea provine de la două cuvinte din limba greacă 

veche: geo = Pământ şi grafos = descriere. Cu alte cuvinte geografia 

se ocupă cu descrierea Pământului, privit ca un întreg. Dacă am 

păstra această definiţie se constată că mai există şi alte ştiinţe care au 

ca obiect de studiu Pământul şi deci geografia ar intra în contradicţie 

cu acestea. Asupra definiţiei geografiei, a obiectului său de studiu şi a 

ramurilor (diviziunilor) sale au existat, de-a lungul timpului, numeroase 

discuţii. 

Literatura geografică românească şi cea străina cuprind 

numeroase studii cu caracter teoretico-metodologic referitoare la 

obiectul de studiu al geografiei. Interpretările şi conţinutul acestuia 

diferă de la autor la autor în funcţie de conceptele existente şi de 

viziunea fiecăruia, dar şi de stadiul dezvoltării ştiinţelor, în ansamblul 

lor, la un moment dat. 

Caracteristica comună a tuturor autorilor români, (dar şi a celor 

străini), începând cu fondatorul Geografiei moderne româneşti, Simion 

Mehedinţi (Terra, 1931), apoi Vintilă Mihăilescu (Geografie teoretică, 

1968), Ioan Donisă (Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, 

1977), Alexandru Roşu şi Irina Ungureanu (Geografia mediului 

înconjurător, 1977), Ioan Ianoş (Oraşele şi organizarea spaţiului 

geografic, 1987), este viziunea integralistă asupra obiectului de 

studiu al geografiei, fie că acesta se numeşte mediu geografic, întreg 

teritorial – de la localitate la planetă, socio-geosistem, mediu 

înconjurător sau spaţiu geografic. 

Cea mai uzitată definiţie pentru geografie este: ştiinţa care se 

ocupă cu studiul mediului geografic. Acesta (mediul geografic) 

reprezintă locul de interferenţă al învelişurilor Pământului inclusiv 

societatea umană. Se au în vedere o multitudine de componente 

(naturale şi antropice), precum şi multiplele şi complexele relaţii care 

se stabilesc între aceste componente, care conferă caracterul de 

întreg mediului geografic. 

Viziunea integralistă asupra obiectului de studiu al geografiei se 

regăseşte foarte bine în definiţia sistemului (teoria sistemică). Prin 

această prismă mediul geografic este un sistem format din n elemente 

(componente) între care există multiple şi complexe relaţii reciproce. 

Componentele au aceeaşi organizare sistemică. Pe baza acestei teorii 

generale a sistemelor Ioan Donisă, în lucrarea sa Bazele teoretice şi 

metodologice ale geografiei, 1977, propunea ca obiect de studiu al 

Geografiei denumirea de socio-geosistem, denumire ce sugerează 

organizarea sistemică a mediului geografic şi faptul că acesta este 

format din două subsisteme majore: omul şi totalitatea activităţilor sale 

(sociosistem) şi subsistemul natural (geosistem). 

Potrivit definiţiei ştiinţei rezultă că Geografia este un ansamblu 

de cunoştinţe veridice (adevărate) despre realitatea obiectivă (mediul 

geografic). Are deci un obiect de studiu. Analizele întreprinse asupra 

mediului geografic – în ansamblu sau pe anumite componente – au 



1.2.2. Ramurile geografiei 

permis, în timp, generalizarea şi abstractizarea lor şi elaborarea unor 

teorii adecvate. De asemenea, Geografia utilizează un ansamblu de 

principii şi metode specifice, dar şi unele împrumutate, în contextul 

necesităţii existenţei unui transfer de noţiuni, legi, principii, metode de 

la o ştiinţă la alta, proces care a marcat şi marchează de fapt 

progresul ştiinţelor în lumea de astăzi. 

Geografia fizică 

Geomorfologia 

Climatologia 

Hidrologia 

Biogeografia 

Pedogeografia 

Paleogeografia 

Potrivit definiţiei date geografiei ca ştiinţă, precum şi mediului 

geografic rezultă că geografia cuprinde două mari ramuri: geografia 

fizică şi geografia umană. Dar mediul geografic poate fi studiat atât la 

scară planetară precum şi la scară regională. Din acest punct de 

vedere există o geografie generală (fizică şi umană) şi o geografie 

regională (fizică şi umană). 

Geografia fizică este definită ca ramura geografiei care se 

ocupă cu studiul componentelor naturale ale mediului geografic 

(geosistemul). 

Componenta cea mai importantă atât pentru celelalte elemente 

naturale, dar şi pentru activitatea antropică este suportul acestora, 

respectiv: relieful (totalitatea neregularităţilor scoarţei terestre). 

Subramura geografiei fizice care se ocupă cu studiul reliefului poartă 

denumirea de geomorfologie (sau morfogeografie). 

Componetele atmosferei, precum şi evoluţia şi repartiţia 

proceselor şi fenomenelor atmosferice constituie obiectul de studiu al 

climatologiei (climatogeografiei). 

Apele, în totalitatea diversităţii lor, fac obiectul de studiu al 

hidrologiei (hidrogeografiei). 

La rândul lor elementele de vegetaţie şi faună formează 

obiectul de studiu al biogeografiei. Vegetaţia şi fauna sunt analizate 

prin prisma influenţei factorilor climatici (evoluţia în timp şi spaţiu a 

temperaturii aerului, a cantităţilor de precipitaţii atmosferice, a 

caracteristicilor vânturilor ş.a.) şi hidrologici (prezenţa sau absenţa 

apelor), dar şi în funcţie de caracteristicile reliefului (în principal 

altitudine şi orientare). 

O altă subramură a geografiei fizice este pedogeografia sau 

geografia solurilor, care studiază repartiţia solurilor în funcţie de 

parametrii climatici, hidrologici şi de vegetaţie, la care se adaugă roca 

care constituie baza de formare a solului. 

Geosistemul a avut, în timp, o evoluţie îndelungată. Pentru a 

înţelege caracteristicile actuale, dar şi pentru a prognoza evoluţia sa 

viitoare este nevoie să se cunoască toate aspectele legate de evoluţia 

tuturor componentelor (relief, climă, ape, vegetaţie, faună, soluri). 

Acesta este obiectul de studiu al paleogeografiei, ca subramură a 

geografiei fizice. 



Geografia umană 

Geografia 

populaţiei 

Geografia 

aşezărilor 

Geografia 

activităţilor 

Geografia umană este cea de-a doua ramură a Geografiei. Are 

ca obiect de studiu sociosistemul sau omul şi totalitatea activizaţilor 

sale strâns legate însă de mediul natural (geosistem). Subdiviziunile 

sale sunt: Geografia populaţiei, Geografia aşezărilor umane, 

Geografia activităţilor umane. 

Geografia populaţiei se ocupă cu studiul caracteristicilor şi a 

repartiţiei teritoriale a populaţiei în strânsă concordanţă cu factori 

sociali, istorici, politici, demografici, economici, naturali ş.a. 

Geografia aşezărilor umane are drept preocupări studiul 

caracteristicilor, evoluţiei şi repartiţiei teritoriale a aşezărilor rurale şi 

urbane. 

Geografia activităţilor umane este o subramură complexă care 

cuprinde: Geografia economică, Geografie socială şi culturală, 

Geografia politică. 

Geografia economică se impune ca o subramură ce studiază 

raporturile dintre producţia socială, societatea umană şi mediul 

geografic. În cadrul său se individualizează mai multe diviziuni: 

Geografia resurselor, Geografia agriculturii, Geografia industriei, 

Geografia transporturilor, Geografia schimburilor economice şi 

Geografia turismului. 

Geografia socială are ca subdiviziuni: Geografia comportamentală, 

Geografia lingvistică şi Geografia medicală. Geografia 

culturală cuprinde Geografia confesională şi Geografia culturilor 

umane. 

Geografia politică are în componenţă Geografia electorală şi 

Etnogeografia. 

Un loc aparte în structura Geografiei umane îl ocupă Geografia 

istorică şi toponimia geografică ramuri care prin obiectul lor de studiu 

încearcă să ofere informaţii pentru înţelegerea corectă a proceselor şi 

fenomenelor legate de societatea umană actuală, dar şi elemente de 

prognoză. Nu se poate explica prezentul decât printr-o cunoaştere 

temeinică a trecutului. 



1.2.3. Principii şi metode folosite în geografie 

Principiul 

repartiţiei spaţiale 

Principiul 

cauzalităţii 

Principiul integrării 

geografice 

Principiul 

istorismului 

Principiul 

regionalismului 

Principiul ecologic, 

sociologic, 

antropic 

Principiile sunt definite ca legi fundamentale ale unei ştiinţe. 

Pentru geografie sunt operaţionale următoarele: principiul repartiţiei 

spaţiale, principiul cauzalităţii, principiul integrării geografice, principiul 

istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul 

sociologic şi principiul antropic (Donisă I., 1977). 

Principiul repartiţie spaţiale stabileşte în mod clar că orice 

fenomen sau proces geografic are o anumită poziţie spaţială în limitele 

mediului geografic. Precizarea poziţiei are o importanţă deosebită 

deoarece aceasta are influenţă asupra caracteristicilor fenomenului şi 

influenţează relaţiile acestuia (fenomen, component sau proces) cu 

alte componente aflate în imediata vecinătate. De aceea se 

precizează întotdeauna poziţia pe Glob, dar şi poziţia faţă de mari 

unităţi geografice (forme majore de relief, oceane, mări, fluvii). Când 

există mai multe fenomene geografice de acelaşi tip este necesară 

precizarea arealului pe care acestea sunt repartizate. În mod extrem 

de simplu acest principiu se poate rezuma doar la întrebarea: UNDE 

se petrece un fenomen ? 

Principiul cauzalităţii precizează că orice fenomen sau proces 

care se petrece în mediul geografic are una sau mai multe cauze. Este 

un principiu care decurge din succesiunea cauză-efect. Depistarea 

cauzei sau a cauzelor care determină un anumit proces poate fi simplă 

sau deosebit de complexă. În cazuri complexe se face apel la metode 

matematice care permit analiza exactă a legăturilor din fenomene. În 

mod simplu principiul se reduce la întrebarea DE CE ? 

Principiul integrării geografice precizează că fiecare fenomen 

sau proces din mediul geografic trebuie analizat şi încadrat într-un 

ansamblu de elemente aflate în interacţiune. Acesta este de fapt 

principiul organizării sistemice a mediului geografic, în care fiecare 

component are aceeaşi organizare sistemică fiind integrat într-un 

sistem de rang superior. 

Principiul istorismului cere ca orice fenomen să fie studiat prin 

prisma evoluţiei sale în timp. Numai aşa se pot descifra şi explica 

caracterele actuale ale unor procese geografice şi totodată se pot 

preciza tendinţele de evoluţie. 

Principiul regionalismului permite cunoaşterea faptelor 

geografice în condiţionarea lor, rezultată dintr-o anumită configuraţie a 

elementelor naturale şi social-economice ce se manifestă în 

interacţiunea lor, pe un anumit teritoriu. 

Principiul ecologic constă în recunoaşterea legăturilor dintre 

vieţuitoare, inclusiv omul, şi mediul natural. 

Principiul sociologic are în vedere rolul pe care îl joacă factorii 

sociali în evoluţia şi repartiţia geografică a proceselor şi fenomenelor. 

Principiul antropic presupune evaluarea activităţii umane ca 

element de transformare a mediului natural, dar şi a societăţii umane. 



Metoda inductivdeductivă 

Metoda analizei şi 

sintezei 

Metoda istorică 

Metoda 

cartografică 

Metoda statisticomatematică 

Metoda 

modelării 

Aşa cum s-a precizat există în geografie şi o serie de metode 

utilizate în cercetarea fenomenelor, dar aceleaşi metode pot şi trebuie 

să fie utilizate în procesul didactic, bineînţeles adaptate la 

particularităţile psiho-pedagogice ale elevilor. 

Metodele cele mai utilizate în studiile geografice sunt (Erdeli G., 

şi colab., 2000): metoda inductiv-deductivă, metoda analizei şi 

sintezei, metoda istorică, metoda cartografică, metoda statisticomatematică, 

metoda modelării. Alături de acestea se cuvin a fi 

menţionate şi două procedee larg răspândite şi anume: observaţia şi 

descrierea geografică. Cele două procedee folosite în cercetarea 

geografică constituie alături de altele şi metode de bază utilizate în 

procesul de învăţământ. 

Metoda inductiv-deductivă a fost introdusă în secolul XVII. Ea 

este o îmbinare a două metode. Metoda inductivă se bazează pe 

cunoaşterea realităţii geografice concrete. Pe baza studiului unor 

elemente singulare se încearcă, logic, să se generalizeze. În metoda 

deductivă se porneşte de la generalizare şi pe calea deducţiilor logice 

se caracterizează un element singular. Spre exemplu pentru studiul 

unei zonei montane, prin metoda inductivă se constată prezenţa unor 

înălţimi diferite, pante accentuate, o reţea de ape bogată, o vegetaţie 

de pădure de conifere ş.a. Pe această bază se poate generaliza că 

regiunile montane sunt înalte, bine împădurite, cu ape curgătoare 

bogate ş.a. Metoda se poate aplica foarte bine şi în studiul 

caracteristicilor orizontului local de către elevii din ciclul primar. Iniţial 

ei vor observa toate elementele caracteristice mediului în care trăiesc, 

iar ulterior, prin organizarea unei excursii într-o altă zonă, vor constata 

că o mare parte din caracteristicile orizontului local sunt specifice şi 

zonei vizitate. 

Metoda analizei şi sintezei este, de asemenea, o metodă 

compusă din metoda analizei şi metoda sintezei. 

Metoda analizei constă în descompunerea în părţi componente 

a proceselor şi fenomenelor geografice cu scopul cunoaşterii lor în 

amănunt, pentru a înţelege mecanismele de desfăşurare, precum şi 

relaţiile care se stabilesc cu alte părţi sau procese. Este evident că 

această metodă este în cele mai multe cazuri o metodă mentală. 

Metoda sintezei este metoda inversă de recompunere a 

proceselor şi fenomenelor şi se completează cu metoda analizei. Cele 

două metode sunt specifice atât geografiei, cât şi altor ştiinţe. 

Metoda istorică decurge din principiul istorismului şi stipulează 

că orice proces sau fenomen geografic poate fi înţeles şi explicat prin 

evoluţia sa atât în timp cât şi în spaţiu. 

Metoda cartografică este o metodă specific geografică, dar este 

utilizată şi de alte ştiinţe pentru reprezentarea unor elemente. Această 

metodă se foloseşte atât pentru cunoaşterea faptelor geografice, dar 

şi pentru reprezentarea grafică a caracteristicilor acestora cunoscute 

ca urmare a utilizării celorlalte metode. 

Metoda statistico-matematică permite utilizarea formulelor şi a 

calculelor matematice pentru prelucrarea observaţiilor, a înregistrărilor 

de date referitoare la procesele şi fenomenele studiate. Este o metodă 



care permite măsurarea cu exactitate a acestora, precum şi realizarea 

unor corelaţii specifice teoriei sistemice. 

Metoda modelării permite realizarea materială sau mentală a 

unui model (element care imită realitatea) cu scopul înţelegerii 

evoluţiei sale. Această metodă este legată şi de metoda 

experimentală, o metodă mai puţin uzitată în domeniul geografiei, dat 

fiind faptul că este foarte greu să realizezi experimente în natură sau 

în cadrul societăţii umane. 

Test de autoevaluare 1 

Realizaţi un eseu de în care să evidenţiaţi caracteristicile 

geografiei ca ştiinţă 

Veţi avea în vedere: definiţia şi obiectul de studiu, ramurile sale, 

principiile şi metodele folosite 

Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare. 

Se vor utiliza noţiunile prezentate la pag.2-7. 



1.3. Reprezentarea cartografică a proceselor şi fenomenelor geografice 

1.3.1. Coordonatele geografice 

Meridiane şi 

paralele 

Longitudine 

Latitudine 

Din cercetările întreprinse asupra formei Pământului, privit ca 

planetă, a rezultat că forma cea mai apropiată de forma reală este 

elipsoidul de rotaţie, care ia naştere prin rotirea unei elipse în jurul axei 

mici (Năstase A. şi colab., 2000). 

Pentru reprezentarea Pământului în integralitatea sa se 

foloseşte globul geografic, care datorită dimensiunilor reduse se 

reprezintă ca o sferă. Pentru reprezentarea în plan a Pământului sau 

numai a unei părţi din suprafaţa terestră se folosesc hărţile. 

Pentru orientare există un sistem de cercuri imaginare 

(meridiane şi paralele) trasate pe suprafaţa Pământului cu ajutorul 

cărora se stabileşte poziţia unui punct pe glob. Ele constituie sistemul 

de coordonate geografice. Acestea sunt longitudinea şi latitudinea. 

Longitudinea este distanţa de la primul meridian (Meridianul 0) 

spre est sau spre vest, măsurată în grade, minute şi secunde, pe 

paralela locului până la un punct dat. Meridianul 0 trece pe lângă 

Londra (la Greenwich) şi a fost stabilit în anul 1844. Ca mărime 

longitudinea variază între 0 0 -180 0 . Meridianul 0 0 şi cel de 180 0 împart 

globul terestru în două emisfere: Emisfera Estică şi Emisfera Vestică. 

Latitudinea este distanţa de la Ecuator spre nord sau spre sud, 

măsurată în grade, minute şi secunde, pe meridianul locului până la 

un punct dat. Ecuatorul este cercul imaginar ce trece la jumătatea 

distanţei dintre cei doi poli ai Pământului (locul de intersecţie a axei 

Pământului cu suprafaţa terestră). El împarte globul în două emisfere: 

Emisfera Nordică sau Boreală şi Emisfera Sudică sau Australă. 

Distanţa de la Ecuator până la Polul Nord este de 90 0 ; aceeaşi 

distanţă de 90 0 fiind şi până la Polul Sud. In afara Ecuatorului mai 

există şi alte paralele importante: tropicele (Tropicul de Nord sau 

Tropicul Racului şi Tropicul de Sud sau Tropicul Capricornului, ambele 

fiind situate la 23 0 30’ faţă de Ecuator) şi cercurile polare (Cercul Polar 

de Nord şi Cercul Polar de Sud, ambele fiind notate cu 66 0 30’, valorile 

reprezentând distanţa faţă de Ecuator). 

Intre cele două tropice se desfăşoară Zona caldă a Globului, iar 

între tropice şi cercurile polare se găsesc cele două zone temperate. 

Dincolo de cercurile polare sunt cele două zone reci. 

1.3.2. Planul şi elementele sale 

Definiţia planului 

Mod de realizare 

Planul este o reprezentare grafică, micşorată a unei porţiuni 

mici din suprafaţa terestră. Datorită dimensiunilor suprafeţei 

reprezentate, el conţine multe elemente de detaliu. Pentru realizarea 

corectă a unui plan se efectuează măsurători pe teren, se alege apoi 

o scară convenabilă de reprezentare şi se trece la realizarea planului. 

Scara de reprezentare pentru planuri variază între 1:50 până la 1:20 

000. In mod obişnuit se poate realiza, la clasă, împreună cu elevii, 

planul sălii de clasă. Se măsoară lungimea şi lăţimea. Se transformă 

valorile obţinute în centimetri şi apoi se alege o scară convenabilă de 



reprezentare. De exemplu 1 cm de pe plan = 100 cm (1 m) din 

realitate. Deci scara este 1:100. Folosind aceeaşi scară se reprezintă 

toate obiectele aflate în sala de clasă. 

Planurile sunt utilizate în construcţii, în procesele de dezvoltare 

urbană şi rurală. Scara de proporţie se alege în funcţie de mărimea 

suprafeţei care se reprezintă, precum şi de scopul pentru care sunt 

realizate. 

1.3.3. Harta şi orientarea pe hartă 

Definiţia hărţii 

Criterii de 

clasificare a 

hărţilor 

Scară 

Conţinut 

Teritoriu 

Destinaţie 

Culori 

Elementele hărţilor 

Titlul 

Scara 

Legenda 

Harta este o reprezentare grafică, micşorată, convenţională, 

precisă şi generalizată a suprafeţei terestre. Este o reprezentare 

grafică deoarece se realizează prin transpunerea în plan a unei părţi 

din suprafaţa Pământului; este micşorată pentru că se utilizează o 

scară de proporţie sau de reprezentare; este convenţională deoarece 

se folosesc semne şi culori convenţionale; este precisă datorită 

faptului că procesele şi fenomenele reprezentate sunt localizate 

corect acolo unde se produc în realitate; caracteristica de generalizare 

provine de la faptul că pe o hartă nu pot fi reprezentate în amănunt 

absolut toate elementele din teren. 

Criteriile de clasificare a hărţilor sunt: 

- scara de proporţie; 

- conţinut; 

- după teritoriul reprezentat; 

- destinaţie; 

- după numărul culorilor folosite. 

După scara de proporţie se deosebesc următoarele categorii de 

hărţi: a) hărţi la scări mari (între 1:25 000 şi 1:200 000); b) hărţi la 

scări mijlocii (1:200 000 – 1:1 000 000); c) hărţi la scări mici (mai mult 

de 1:1 000 000). 

După conţinut hărţile se clasifică în: hărţi geografice generale şi 

hărţi speciale sau tematice. Ultima categorie cuprinde hărţi fizicogeografice 

şi hărţi economico-geografice. 

După teritoriul reprezentat există hărţi ale întregului Glob 

(planisfere sau planigloburi), apoi hărţi ale emisferelor, continentelor, 

statelor etc. 

Destinaţia hărţilor este un alt criteriu de clasificare. Astfel sunt 

hărţi militare, de navigaţie, turistice, didactice etc. 

Hărţile pot fi realizate monocrom (alb-negru) sau folosind mai 

multe culori (policrom). 

Elementele obligatorii ale unei hărţi sunt: 

- titlul hărţii; 

- scara de proporţie sau de reprezentare; 

- legenda. 

Titlul hărţii trebuie să reflecte conţinutul acesteia. 

Scara hărţii indică de câte ori elementele reale, de pe teren au 

fost micşorate pentru a putea fi reprezentate, cu condiţia ca ele să fie 

exprimate în aceleaşi unităţi de măsura. Spre exemplu 1:25 000, ceea 

ce înseamnă că 1 cm de pe hartă este egal cu 25 000 cm pe teren 



Legenda 

Orientare pe hartă 

Determinarea 

punctelor 

cardinale în teren 

(250 m). Scara hărţii se poate trece sub formă directă: 1cm = 25 000 

cm (250 m). O a doua modalitate este scara numerică sub forma 1:25 

000, iar cea de-a treia formă este scara grafică, care reprezintă 

transpunerea grafică a scării numerice. 

Legenda hărţii cuprinde semnele şi culorile convenţionale 

utilizate pentru reprezentarea proceselor şi fenomenelor analizate. 

Semnele convenţionale formează elementele de planimetrie. 

Ele se utilizează atât pentru realizarea planurilor cât şi a hărţilor. In 

cazul hărţilor destinate elevilor din ciclul primar şi gimnazial se 

folosesc semne convenţionale sugestive (cât mai aproape de 

elementul real pe care-l simbolizează). 

Pentru reprezentarea reliefului se folosesc tente de culoare sau 

curbe de nivel (linii curbe închise imaginare care unesc puncte cu 

aceeaşi altitudine). 

Pentru a interpreta semnele convenţionale se folosesc culori 

după cum urmează (A. Năstase şi colab., 2000): 

- albastru închis – maluri, ape, zone de inundaţie, cifre care 

indică adâncimi, nivelul apelor, denumiri hidrografice etc.; 

- albastru deschis – lacuri, fluvii, bazine oceanice etc.; 

- maro – curbe de nivel, cifre care arată altitudinea (cote); 

- portocaliu – autostrăzi, şosele, drumuri modernizate; 

- verde – păduri, pepiniere, livezi; 

- galben – drumuri naturale înbunătăţite; 

- violet – frontiere de stat; 

- negru – restul liniilor de pe hartă. 

Orientarea pe hartă şi orientarea în teren. Orientarea pe hartă 

este facilitată de faptul că, prin construcţie, latura de sus indică nordul, 

latura din partea stângă este orientată spre vest, cea din partea 

dreaptă spre est şi cea din partea de jos spre sud. 

In teren cel mai simplu mod de orientare este cu busola. După 

ce am aflat care este punctul cardinal nord se aşează harta cu latura 

de sus spre direcţia nord indicată de busolă şi astfel se obţine 

orientarea corectă a hărţii în conformitate cu realitatea. În cazul în 

care nu dispunem de busolă se caută în teren un reper (un drum, o 

înălţime, o apă curgătoare etc.) şi se orientează harta după reperul 

respectiv. 

Există şi alte modalităţi simple de determinare a punctelor 

cardinale în teren, fără a apela la ajutorul busolei. 

Pe timp de noapte punctul cardinal nord este indicat de Steaua 

Polară. De asemenea, pentru latitudinea României Luna indică, în 

anumite momente punctele cardinale (A.Năstase şi colab., 2000): 

- lună plină, la orele 18,00 indică estul, la orele 24,00 indică 

sudul şi la orele 6,00 – vestul; 

- la primul pătrar la orele 18,00 arată sudul, iar la orele 24,00 

vestul; 

- la ultimul pătrar, la orele 24,00 indică est şi la orele 6,00 

sud. 

O serie de elemente din mediul înconjurător pot oferi indicaţii 

asupra punctelor cardinale: arborii au scoarţa mai crăpată, umedă şi 



acoperită de muşchi pe partea nordică; coroana copacilor izolaţi este 

mai bogată spre sud; stâncile şi uneori zidurile orientate spre nord 

sunt mai umede şi uneori acoperite de muşchi; zăpada se menţine 

mai mult timp pe părţile orientate spre nord; bisericile ortodoxe au 

altarele construite spre est; în regiunile deluroase viile sunt plantate, 

în general, pe pantele sudice. 

1.3.4. Metode şi mijloace didactice folosite pentru perceperea şi 

reprezentarea elementară a spaţiului geografic 

Metodele şi mijloacele didactice folosite pentru perceperea şi 

reprezentarea elementară a spaţiului geografic vor trebui să răspundă 

obiectivelor de referinţă ale curriculumui şcolar aferente capitolului 

Elemente de geografie a orizontului local şi anume: 

Obiective 

Metoda explicaţiei 

Metoda 

observaţiei 

Mijloace didactice 

- elevii trebuie să se situeze corect în spaţiul imediat, local şi 

apropiat; 

- să utilizeze mijloacele elementare de orientare în spaţiul 

apropiat al orizontului local şi al ţării; 

- să utilizeze mijloacele elementare de reprezentare a 

spaţiului: imediat, local şi apropiat, la nivelul ţării, al Europei 

şi al planetei; 

- să localizeze corect elemente ale spaţiului geografic; 

- să coreleze elemente din realitate cu reprezentarea lor 

cartografică. 

Pentru atingerea acestor obiective se vor utiliza metoda 

explicaţiei, metoda demonstraţiei, metoda observaţiei. 

Pentru ca elevii să înţeleagă empiric care este obiectul de 

studiu al geografiei, se va cere ca aceştia să identifice şi să localizeze 

elemente perceptibile pornind de la sala de clasă, şcoala, cartierul şi 

localitatea. Toate acestea fac parte din mediul geografic sau mediul 

înconjurător şi ele se încadrează mai departe în judeţ, în cadrul ţării, 

al continentului şi al planetei noastre. 

Toate elementele mediului geografic pot fi transpuse pe planuri 

şi hărţi, iar pentru reprezentarea planetei se foloseşte globul 

geografic. 

Se vor da explicaţii privind realizarea planurilor şi a hărţilor, 

precum şi a elementelor obligatorii pe care trebuie să le conţină (titlu, 

scară şi legendă). 

Metoda observaţiei se va aplica pentru determinarea formelor 

de relief existente, a apelor, pădurilor, culturilor, căilor de comunicaţie, 

dar şi pentru orientarea în teren cu ajutorul punctelor cardinale, 

precum şi pentru caracterizarea reperelor de timp (lunile anului, 

anotimpurile, durata zilei şi a nopţii). 

Mijloacele didactice utilizate sunt: planul clasei, planul şcolii, 

planul localităţii, harta judeţului, harta României, globul geografic, 

busola, atlase geografice şcolare. 




Extrageţi din curs pasajele care scot în evidenţă caracteristicile 

planurilor şi a hărţilor 

Notă: Veţi avea în vedere paginile 9 - 12 din curs. 

Puteţi folosi spaţiul următor pentru redactare. 



Lucrare de verificare 1 

Caracterizaţi din punct de vedere geografic orizontul local (localitatea în 

care vă desfăşuraţi activitatea) 

Precizări privind redactarea: 

1. Aşezarea geografică se referă la: aşezarea pe glob (utilizând 

coordonatele geografice), aşezarea în cadrul României, a judeţului, faţă de 

elemente majore ale cadrului natural – unităţi de relief, artere hidrografice sau 

faţă de mare – precum şi faţă de principalele artere de comunicaţie. 

2. Caracterizarea sumară a elementelor fizico-geografice vizează: formele 

de relief, caracteristicile climatice – temperatura aerului, precipitaţiile şi vânturile, 

apele – subterane, curgătoare şi lacuri, vegetaţia şi fauna, resurse naturale. 

3. Pentru caracterizarea populaţiei se vor preciza: numărul de locuitori, 

evoluţia acestuia, structura pe sexe şi grupe mari de vârstă, structura naţională 

şi religioasă, ocupaţiile principale ale locuitorilor. 

4. Caracterizarea aşezării va avea în vedere: statutul său administrativ, 

vechimea, evoluţia sa de-a lungul timpului, modul de organizare a teritoriului 

său, modul de utilizare a terenurilor în cadrul aşezării şi nivelul dotărilor socialedilitare. 

5. Activităţile economice vor cuprinde o scurtă descriere a activităţilor 

principale actuale care se desfăşoară în localitate: agricultură, industrie, comerţ, 

transport, activităţi financiar-bancare, activităţi social-culturale ş.a. 

Lucrarea nu va depăşi 4 pagini şi va fi transmisă prin poşta electronică sau 

predată direct tutorelui. 

Notare: 1 punct din oficiu, 2 puncte pentru prezentare completă a 

problemelor 2-5 şi 1 punct pentru prima problemă privind aşezarea geografică. 



Bibliografie 

Donisă I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale 

geografiei, Edit.didactică şi pedagogică, Bucureşti, pag.28-104 şi 108- 

135. 

Erdeli G., Braghină Cr., Frăsineanu Dg., (2000), Geografie 

economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 

pag.7-13. 

Mihăilescu V., (1968), Geografie teoretică, Edit.Academiei, 

Bucureşti, pag.13-44. 

Năstase A., Vişan Gh., Cocoş O., (2000), Cartografie aplicată, 

Edit. Universităţii din Bucureşti, pag.5-7 şi 32-48. 

Tălângă Cr., (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din 

România, Edit.Tehnică, Bucureşti, pag.18-19. 

x x x Curriculum şcolar, clasa a IV-a, M.Ed.C., Bucureşti. 


Caracteristici geografice generale ale României. 


CARACTERISTICI GEOGRAFICE GENERALE ALE ROMÂNIEI 

Cuprins 

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare ....................................................................................17 

2.2. Aşezarea geografică, limitele, vecinii şi suprafaţa.......................................................17 

2.2.1. Aşezarea geografică şi consecinţele sale: pe Glob, în Europa, aşezarea 

geografică propriu-zisă, consecinţe........................................................................18 

2.2.2. Limitele şi vecinii ..........................................................................................19 

2.2.3. Suprafaţa......................................................................................................21 

Test de autoevaluare 3 ......................................................................................................21 

2.3. Caractere geografice generale....................................................................................23 

2.3.1. Relieful - evoluţie, caracteristici, unităţi majore.............................................23 

2.3.2. Clima, apele, vegetaţia, animalele şi solurile – caracteristici şi relaţii de 

interdependenţă ....................................................................................................26 

2.3.3. Populaţia şi aşezările omeneşti – evoluţia şi caracteristicile populaţiei 

României, structura şi clasificarea aşezărilor urbane şi rurale ...............................36 

2.3.4. Principalele activităţi economice: agricultura, industria, serviciile.................42 

2.4. Metode şi mijloace didactice utilizate în observarea, descrierea şi relaţionarea 

elementelor geografice.......................................................................................................55 


Lucrare de verificare nr. 2 ..................................................................................................58 

Bibliografie .........................................................................................................................59 

Răspunsurile corecte la testul de autoevaluare 4 ..............................................................59 





• să descopere caracteristicile fundamentale ale aşezării geografice 

a României; 

• să identifice caracteristicile fizico-geografice ale spaţiului 

românesc şi importanţa lor pentru viaţa şi activitatea umană; 

• să identifice caracterele populaţiei şi ale aşezărilor umane; 

• să utilizeze metode de analiză a particularităţilor economice ale 

României; 

• să utilizeze metode şi mijloace didactice pentru observarea, 

descrierea şi relaţionarea elementelor geografice. 

2.2. Aşezarea geografică, limitele, vecinii şi suprafaţa 

In caracterizarea geografică a unei ţări indiferent de mărimea 

sa se porneşte de la precizarea locului pe care-l ocupă pe Glob, pe 

continent, în funcţie de elementele importante ale cadrului natural 

(forme majore de relief, artere hidrografice sau accesul la mare). Se 

precizează, de asemenea, şi limitele ţării cu caracterizarea sumară a 

graniţelor de stat. Se adaugă prezentarea vecinilor şi o analiză 

comparativă a suprafeţei sale faţă de ţările vecine şi faţă de alte state 

de pe Glob. 

Aşezarea geografică se stabileşte prin precizarea coordonatelor 

geografice între care se încadrează teritoriul ţării, la care se adaugă 

coordonatele geografice ale punctelor extreme. Pentru poziţia pe 

continent de utilizează punctele cardinale şi se subliniază şi distanţele 

faţă de punctele extreme. Aşezarea geografică propriu-zisă este cea 

care se referă la elemente majore ale cadrului natural. Toate acestea 

au o serie de consecinţe atât naturale cât şi social-economice şi 

politice, care au influenţat şi vor influenţa în continuare evoluţia vieţii şi 

activităţii umane în spaţiul respectiv. 



2.2.1. Aşezarea geografică şi consecinţele sale: pe Glob, în Europa, 

aşezarea geografică propriu-zisă, consecinţe 

Aşezarea pe Glob 

Aşezarea în cadrul 

Europei 

Ţară 

carpatică, 

dunăreană şi 

pontică 

Consecinţe ale 

aşezării 

geografice pe 

Glob şi pe 

continent 

Pe Glob România se află situată în Emisfera Nordică, la 

distanţă egală de Ecuator şi Polul Nord, fiind străbătută de paralela de 

45 0 latitudine nordică şi în Emisfera Estică, de o parte şi de alta a 

meridianului de 25 0 longitudine estică. 

Punctele extreme ale României sunt: 

- nord, Horodiştea (jud.Botoşani), 48 0 15’06” N; 

- sud, Zimnicea (jud.Teleorman), 43 0 37’07” N; 

- vest, Beba Veche (jud.Timiş), 20 0 15’44” E; 

- est, Sulina (jud.Tulcea), 29 0 41’24” E. 

Centrul ţării se găseşte situat la intersecţia paralelei de 46 0 N cu 

meridianul 25 0 E la 17 km nord de Făgăraş (Erdeli G., Cucu V., 2005). 

In cadrul continentului european România se află în partea sudestică 

a Europei Centrale, la distanţe aproximativ egale faţă de 

Oceanul Arctic (2800 km), Oceanul Atlantic (2700 km) şi Munţii Urali 

(2600 km) şi la 1050 km faţă de Marea Mediterană, limitele nordice, 

vestice, estice şi respectiv sudice ale Europei. 

Aşezarea geografică propriu-zisă vizează elementele majore 

ale cadrului natural, precum şi cele legate de evoluţia societăţii umane 

de-a lungul timpului. 

Munţii Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră sunt cele trei 

elemente care definesc poziţia geografică a României şi care i-au 

atribuit României denumirea de ţară carpatică, dunăreana şi pontică. 

Pe teritoriul Românei se află 2/3 din lanţul Munţilor Carpaţi, 38 % din 

lungimea fluviului Dunărea – partea cea mai însemnată pentru 

navigaţie, iar 193,5 km din totalul de 4075 km a liniei de ţărm a Mării 

Negre revin României, Marea Neagră fiind poarta de legătură cu restul 

Oceanului Planetar. 

Locul ocupat de România, în partea SE a Europei Centrale a 

fost şi este un element de legătură pentru comerţ, transporturi şi alte 

multiple relaţii între Europa de Vest şi Centrală, pe de-o parte şi 

Europa de Est şi Sud-Est, pe de altă parte. 

Dar care sunt consecinţele acestei aşezări geografice? In 

primul rând există o serie de urmări directe şi indirecte de natură 

fizico-geografică. Astfel poziţia pe Glob plasează România în zona 

temperată nordică, caracterizată printr-un climat cu 4 anotimpuri, 

temperaturi medii ale aerului şi precipitaţii cu caracter variabil, precum 

şi cu vânturi neregulate. Corespunzător acestor caracteristici se 

prezintă vegetaţia, fauna şi solurile, la care se adaugă o serie de 

particularităţi ale apelor. 

Poziţia pe continent are drept consecinţă influenţele climatice 

care se întrepătrund pe teritoriul ţării: central-europene, scandinavobaltice, 

est-europene şi mediteraneene. Aceste influenţe se resimt 

diferenţiat pe teritoriul ţării şi vor fi precizate la capitolul de climă. 

Să amintim că datorită poziţiei geografice, pe Glob şi pe 

continent, pe teritoriul României se află limita de vest a fagului 

(pădurea de fag fiind o caracteristică a centrului Europei), limita de est 

a stepei (formaţiune de vegetaţie specifică Europei de Est) şi limita de 



Consecinţe ale 

aşezării propriuzis 

geografice 

nord a viţei de vie. 

Se adaugă şi o altă consecinţă legată de circulaţia la nivel 

european, România fiind o zonă de tranzit pentru relaţiile dintre diferite 

părţi ale Europei şi mai departe spre Orientul Apropiat. 

Caracteristica de ţară carpatică a avut şi are drept consecinţe 

următoarele: 

- Munţii Carpaţi constituie elementul central a căror evoluţie în 

timp geologic a influenţat formarea celorlalte unităţi de relief 

ale României; 

- introducerea etajelor climatice, de vegetaţie, faună şi soluri; 

- influenţa asupra surselor de alimentare cu apă ale 

principalelor artere hidrografice interioare; 

- prezenţa unor bogate şi variate resurse naturale (minereuri, 

materiale de construcţii, resurse hidroenergetice, păduri, 

păşuni ş.a.); 

- veche vatră de locuire a populaţiei şi „leagănul” formării 

poporului român; 

Poziţia pe cursul inferior al Dunării are următoarele consecinţe: 

- majoritatea apelor de teritoriul României, cu excepţia celor 

din Dobrogea, sunt colectate, direct sau indirect de Dunăre; 

- dezvoltarea navigaţiei, a comerţului, pescuitului şi a altor 

activităţi economice; 

- facilitarea legăturilor României cu celelalte ţări din bazinul 

dunărean. 

Marea Neagră se manifestă prin influenţe climatice de-a lungul 

ţărmului, prin resursele sale naturale, se constituie ca un element de 

polarizare a populaţiei, dar mai ales prin faptul că reprezintă un factor 

ce a determinat dezvoltarea navigaţiei maritime, a comerţului, a 

ramurilor economice conexe (construcţii navale, industrie alimentară, 

turism), a legăturilor externe ale României, de-a lungul timpului. 

2.2.2. Limitele şi vecinii 

Graniţe: 

3149,9 km 

Vecini: 

R.Moldova (E) 

Ucraina (N, E) 

Marea Neagră 

(SE) 

Bulgaria (S) 

Serbia- 

Muntenegru (SV) 

Ungaria (NV) 

In contextul aşezării geografice, teritoriul de stat al României 

este delimitat de un total de 3149, 9 km graniţe din care: 1085,6 km 

reprezintă graniţa terestră, 1816,9 km este graniţă fluvială şi 247,4 km 

este graniţă maritimă (Erdeli G., Cucu V., 2005). 

Vecinii României sunt: Republica Moldova şi Ucraina (E), 

Marea Neagră (SE), Bulgaria (S), Serbia-Muntenegru (SV), Ungaria 

(NV), Ucraina (N). 

Graniţa cu Republica Moldova este formată de râul Prut. In 

continuarea graniţei de est, Dunărea, braţul Chilia şi graniţa maritimă 

separă România de Ucraina. 

Graniţa de nord, cu Ucraina este în cea mai mare parte o 

graniţă terestră. Aceeaşi caracteristică are şi graniţa de NV cu 

Ungaria. 

Graniţa de SV cu Serbia-Muntenegru este formată din două 

sectoare (aproximativ egale): unul terestru şi celălalt fluvial (Dunărea). 

Graniţa cu Bulgaria este prioritar fluvială, dar există şi un sector 

terestru şi unul maritim. 



Fig.1 – Aşezarea pe Glob şi în Europa 

Fig.2 – Graniţele, vecinii şi punctele extreme 



2.2.3. Suprafaţa 

Suprafaţa: 

238 391 kmp. 

Unitatea reliefului 

Reţeaua 

hidrografică 

Complementaritate 

In spaţiul delimitat de graniţele sale naturale şi convenţionale 

România are o suprafaţă de 238 391 kmp. Din acest punct de vedere 

ţara noastră ocupă locul 12 în cadrul Europei şi locul 80 la nivel 

mondial. 

Ceea ce este important de reţinut sunt caracteristicile generale 

ale teritoriului şi nu atât comparaţia cu alte state sau ierarhia 

europeană sau mondială. 

Caracteristicile generale ale teritoriului de stat sunt: 

- unitatea reliefului; 

- reţeaua hidrografică; 

- complementaritatea zonelor. 

Toate acestea au creat condiţii favorabile de dezvoltare a 

unităţii etnice, lingvistice şi a continuităţii poporului român. 

Relieful se caracterizează prin: varietate, proporţionalitate, 

dispunere simetrică şi în amfiteatru. Majoritatea formelor de relief sunt 

carpatice sau de provenienţă carpatică. 

Reţeaua hidrografică este în mare parte carpatică, danubiană şi 

în totalitate pontică, deoarece apele importante îşi au izvoarele în 

Carpaţi, se varsă, direct sau indirect în Dunăre şi toate ajung în Marea 

Neagră. Reţeaua hidrografică este circulară pe margini şi are caracter 

radial în interior, văile create fiind culoare importante de circulaţie. 

Complementaritatea este legată de faptul că resursele naturale 

şi umane oferite de cele trei forme majore de relief (munţi, dealuri şi 

podişuri, câmpii) sunt diferite şi au condus, în timp, la crearea unor 

fluxuri compensatorii între diferitele zone ale ţării. 


Realizaţi un eseu de în care să evidenţiaţi caracteristicile 

aşezării geografice a României 

Veţi avea în vedere: definiţia aşezării geografice, coordonatele 

geografice, aşezarea pe continent, aşezarea geografică propriuzisă 

şi consecinţele sale 

Răspunsul va putea fi încadrat în spaţiul rezervat în continuare. 





2.3. Caractere geografice generale 

2.3.1. Relieful - evoluţie, caracteristici, unităţi majore 

Relief = totalitatea 

neregularităţilor 

scoarţei terestre 

Relieful României 

este: 

Variat 

Proporţional 

Simetric 

Moderat de înalt 

Evoluţia geologică 

a teritoriului 

României 

Erele geologice: 

Precambrian 

Paleozoic 

Mezozoic 

Neozoic 

Relieful prin definiţie reprezintă totalitatea neregularităţilor 

scoarţei terestre. Caracteristicile sale actuale sunt rezultatul evoluţiei 

în timp geologic a Pământului (factori endogeni), dar şi acţiunii 

combinate a factorilor naturali, la care trebuie adăugaţi şi cei antropici 

(factori exogeni). Totodată relieful constituie suportul tuturor 

elementelor naturale precum şi al tuturor activităţilor umane. 

Aşa după s-a amintit anterior relieful Românei are următoarele 

caracteristici generale: 

- variat; 

- proprorţional; 

- dispus simetric, în amfiteatru; 

- potrivit de înalt. 

Toate aceste particularităţi contribuie la unitatea peisajului ţării 

noastre. 

Ce semnifică, de fapt, acestea? 

Varietatea reliefului este dată de prezenţa celor trei mari forme 

de relief (munţi, dealuri, câmpii), dar şi de faptul că acestea au la 

rândul lor o mare varietate de elemente de relief (forme minore de 

relief rezultate în urma acţiunii locale a factorilor externi). 

Proporţionalitatea reliefului României este dată de suprafeţele 

ocupate de cele trei mari trepte: 35 % munţii şi subcarpaţii, 35 % 

dealurile şi podişurile, 30 % câmpiile şi luncile. 

Dispunerea simetrică, în amfiteatru a reliefului este evidentă 

dacă privim orice hartă fizico-geografică a României. In centrul ţării se 

află Depresiunea colinară a Transilvaniei, înconjurată de Munţii 

Carpaţii, iar spre exterior sunt dispuşi Subcarpaţii, dealurile şi 

podişurile, la margini câmpiile, iar spre sud-est, spre Marea Neagră, 

Podişul Dobrogei şi Delta Dunării. 

Diferenţa dintre altitudinea cea mai mare de pe teritoriul 

României (2544 m vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraş) şi lunca 

Dunării (3-5 m) este relativ mică ceea ce conferă caracteristica ultimă 

a reliefului. 

Dar cum a evoluat, în decursul erelor geologice, pământul ţării 

noastre? Răspunsul este: în strânsă concordanţă cu evoluţia generală 

a reliefului Europei şi a Globului în ansamblul său. 

Evoluţia geologică a planetei noastre este divizată în 4 mari 

unităţi de timp numite ere geologice. La rândul său fiecare eră 

geologică cuprinde mai multe subdiviziuni dintre care cele mai 

importante sunt perioadele geologice. Cele 4 ere geologice cu 

perioadele lor sunt (de la ce le mai vechi până la cele actuale): 

- Era precambriană sau Precambrian cuprinde arhaic şi 

proterozoic. 

- Era paleozoică sau Paleozoic cuprinde: paleozoicul inferior 

(cambrian, ordovician, silurian) şi paleozoicul superior 

(devonian, carbonifer şi permian). 



- Era mezozoică sau Mezozoic este formată din perioadele: 

triasic, jurasic şi cretacic. 

- Era neozoică sau neozoic are în componenţă: paleogen, 

neogen (cu epocile: miocen şi pliocen) şi cuaternar (cu 

epocile: pleistocen şi holocen sau actual). 

In arhaic şi proterozoic (care formează era precambriană) cea 

mai mare parte a Europei era acoperită de ape. Singurele uscaturi, 

care sunt şi cele mai vechi pământuri erau Scutul Baltic (zona Mării 

Baltice şi a pen. Scandinavice de astăzi) şi Platforma Est-europeana 

(Câmpia Europei de Est). O parte a acestei platforme se află în partea 

de NE a Podişului Moldovei, fiind acoperită de strate de roci 

sedimentare. Cele două zone de uscat erau formate din roci dure, 

rezistente la acţiunea de eroziune a agenţilor externi (şisturi cristaline 

şi roci granitice). 

La sfârşitul proterozoicului, s-a format prin încreţirea (cutarea) 

stratelor, partea centrală a Dobrogei (Podişul Casimcei de astăzi), 

fiind format din roci care se numesc şisturi verzi. 

La începutul erei următoare (Paleozoic, în silurian), s-a format, 

în Europa, lanţul munţilor caledonieni, din care astăzi au rămas Munţii 

Scoţiei şi Alpii Scandinaviei. 

La sfârşitul Paleozoicului (carbonifer şi permian), în Europa s-a 

ridicat din apele mării (Marea Thetys) un alt lanţ montan (lanţul 

hercinic) care se extindea din Franţa (Masivul Central Francez), prin 

Europa Centrală (Podişul Cehiei şi Podişul Malopolska) până pe 

teritoriul Românei (Munţii Măcin din nordul Dobrogei). 

Uscaturile apărute au fost supuse acţiunii de eroziune a 

agenţilor externi, iar materialele rezultate au fost depuse în apele 

mărilor. 

Începând din cretacic (sfârşitul Mezozoicului) şi până în 

cuaternar au avut loc mişcări de cutare a stratelor care au dus la 

formarea lanţului alpino-carpato-himalayan. Concomitent cu ridicarea 

Munţilor Carpaţi, la sfârşitul Mezozoicului are loc scufundarea lentă a 

bazinului Transilvaniei şi umplerea sa treptată cu sedimente. 

Munţii Carpaţi s-au definitivat în timpul Neozoicului prin 

manifestarea unor erupţii vulcanice (neogen), prin ridicarea cu 1000 m 

a Carpaţilor Meridionali, precum şi prin acţiunea gheţarilor cuaternari 

(pleistocen). In spaţiul exterior Carpaţilor s-au depus sedimente aduse 

de ape din zona înaltă, iar treptat, prin înălţare s-au definitivat şi au 

devenit uscaturi, respectiv unităţile actuale de relief. Cu alte cuvinte 

relieful actual al României îşi datorează configuraţia în cea mai mare 

parte evoluţiei lanţului carpatic. 

Unităţile majore ale reliefului sunt determinate de evoluţia lor în 

timp geologic, de caracteristicile privind altitudinea, înclinarea 

pantelor, gradul de fragmentare elemente care se răsfrâng şi asupra 

celorlalte componente naturale şi antropice. 

Delimitările dintre cele trei trepte de relief pe baza altitudinilor 

sunt relative şi au mai mult un caracter didactic. Astfel, de regulă, 

câmpiile au înălţimi mai mici de 200 m, regiunile deluroase şi de podiş 

au valori cuprinse între 200 – 1000 m (800 m sau 750 m după unii 

autori), iar zonele montane au înălţimi mai mari de 1000 m până la 

înălţimea maximă de pe teritoriul ţării de 2544 m (Vf.Moldoveanu). 



Munţii Carpaţi 

Depresiunea 

colinară a 

Transilvaniei 

Subcarpaţii 

Dealurile şi 

podişurile 

Câmpiile şi Delta 

Dunării 

Munţii Carpaţi reprezintă cea mai înaltă unitate de relief de pe 

teritoriul României. Carpaţii Româneşti fac parte din lanţul Munţilor 

Carpaţi, care încep din Austria din dreptul Bazinului Vienei şi se 

termină la sud de Dunăre la Valea Timokului, vale care-i separă de 

Munţii Balcani (Stara Planina). Carpaţii fac parte din categoria 

munţilor tineri ai Europei şi se prezintă ca o succesiune de culmi 

înalte, la peste 2000 m în alternanţă cu sectoare mai joase (1000 - 

1200 m) începând cu Munţii Tatra, Beskizii Orientali şi Carpaţii 

Româneşti sau Carpaţii de Sud-Est. In partea centrală a Carpaţilor se 

găseşte cea mai mare depresiune interioară – Depresiunea colinară a 

Transilvaniei. In funcţie de poziţia ramurilor montane faţă de această 

depresiune au fost definite cele trei subdiviziuni ale Carpaţilor: spre 

est – Carpaţii Orientali, spre sud – Carpaţii Meridonali şi spre vest – 

Carpaţii Occidentali. 

Depresiunea colinară a Transilvaniei este situată, aşa după 

cum s-a precizat, în partea centrală a ţării, fiind formată în strânsă 

legătura cu ridicarea lanţului carpatic. Este o unitate de relief care are 

un fundament de origine carpatică peste care s-a depus o cuvertură 

de roci sedimentare. 

Subcarpaţii reprezintă o unitate de relief ce se desfăşoară la 

exteriorul lanţului carpatic, de la Valea Moldovei până la Valea 

Motrului, fiind formată dintr-o succesiune de dealuri şi depresiuni. 

Această unitate de relief s-a format în ultimele etape de evoluţie a 

Carpaţilor, tot prin mişcări de încreţire a stratelor. 

Regiunile deluroase şi de podiş situate în exteriorul arcului 

carpatic sunt formate din următoarele unităţi: 

- Podişul Moldovei, situat în partea de est, fiind delimitat de 

Carpaţii Orientali, Subcarpaţi, Câmpia Română şi graniţa de 

est a României; 

- Podişul Dobrogei este aşezat în partea de sud-est, între 

Dunăre şi Marea Neagră; 

- Podişul Getic se află în jumătatea sudică a ţării, fiind cuprins 

între Subcarpaţii Getici şi Câmpia Română; 

- Podişul Mehedinţi este situat între Dunăre şi Motru, la 

poalele Munţilor Mehedinţi; 

- Dealurile de Vest reprezintă o unitate cu caracter, pe alocuri, 

discontinuu situată în partea de vest a Carpaţilor 

Occidentali. 

Cele mai joase forme de relief sunt reprezentate de câmpii şi 

lunci. In această categorie este inclusă şi cea mai nouă formă de relief 

de pe teritoriul României, Delta Dunării. Câmpiile sunt situate în vest 

şi sud: 

- Câmpia de Vest 

- Câmpia Română. 



2.3.2. Clima, apele, vegetaţia, animalele şi solurile – caracteristici şi 

relaţii de interdependenţă 

Definiţia climei 

Factorii care 

influenţează clima 

României: 

Aşezarea 

geografică 

Relieful 

Marea Neagră 

Temperatura 

medie anuală a 

aerului este 10 0 C 

Temperatura 

medie a lunii 

ianuarie 

Clima. Clima, în general, este definită drept starea medie a 

fenomenelor atmosferice măsurate pe o perioadă lungă de timp şi pe 

o suprafaţă mare de teren. Spre deosebire de vreme sau timpul 

probabil (starea medie a fenomenelor atmosferice într-un interval de 

24 ore şi pe o suprafaţă mică de teren) clima nu se modifică decât la 

intervale mari de timp. Fenomenele atmosferice principale la care se 

face referire în studiul climei sunt: temperatura aerului, precipitaţiile 

atmosferice şi mişcările atmosferice (vânturile). 

Clima este influenţată de o serie de factori: aşezarea 

geografică, caracteristicile reliefului (poziţie, înălţime, grad de 

fragmentare), mărimea teritoriului unei ţări, mişcarea generală a 

maselor de aer la nivel global, prezenţa sau absenţa suprafeţelor 

oceanice sau marine. 

Poziţia geografică a României, în zona temperată, în partea 

central-sudică a Europei, conduce la concluzia că teritoriul său se 

caracterizează printr-o climă temperat – continentală moderată, 

mişcarea generală a maselor de aer fiind de la vest la est. 

Ce înseamnă acest lucru ? Clima temperată se caracterizează 

prin temperaturi medii anuale ale aerului cuprinse între 11 0 C în partea 

de sud şi 8 0 C în partea de nord (datorită faptului că România se 

întinde pe aproape 5 0 de latitudine), precipitaţiile şi vânturile au 

caracter neregulat. 

Caracterul moderat al climatului este dat de diferenţele relativ 

reduse dintre temperaturile medii din anotimpul cald şi cele din 

anotimpul rece. 

Pe fondul general al acestor caracteristici intervine ca factor 

modificator relieful, prin înălţimea sa, orientarea versanţilor, gradul de 

fragmentare. Astfel, parametrii climatici se modifică, ceea ce 

înseamnă că se deosebesc mai multe tipuri de climă în funcţie de 

formele majore de relief. 

Marea Neagră are o influenţă redusă, manifestată prin prezenţa 

brizelor marine şi prin creşterea temperaturii medii a aerului pe o 

porţiune îngustă a litoralului. 

Temperatura medie a aerului este primul element ce defineşte 

caracteristicile climatului. In analiza acestui indicator se ţine cont de: 

- temperatura medie anuală; 

- temperatura lunii celei mai calde – luna iulie; 

- temperatura lunii celei mai reci – luna ianuarie; 

- maximele şi minimele absolute. 

Temperatura medie anuală scade de la sud către nord de la 

10 - 11 0 C, la 8 - 8,5 0 C, datorită, aşa cum s-a precizat, desfăşurării 

teritoriului ţării pe aproape 5 0 de latitudine. Se constată şi o scădere a 

temperaturii medii anuale şi de la vest la est (10 0 C în Câmpia şi 

Dealurile de Vest şi 9 0 C în Podişul Moldovei). 

Relieful introduce, prin creşterea altitudinii, modificări în cazul 

acestui parametru astfel: 



- Lunca Dunării, litoralul Mării Negre şi Delta Dunării se 

caracterizează prin medii anuale de 11 0 C; 

- în Câmpia de Vest şi Câmpia Română se înregistrează 

valori medii de 10-11 0 C; 

- regiunile de podiş şi Depresiunea colinară a Transilvaniei 

9 0 C; 

- Subcarpaţii şi NV Podişului Moldovei au valori cuprinse între 

6 şi 8 0 C; 

- în Munţii Carpaţi valorile medii sunt mai mici de 6 0 C, 

începând de la 1000 m altitudine, ajungând la peste de 2200 

m la valori negative. Temperatura medie anuală scade, în 

medie, cu 0,5-06 0 C la fiecare sută de metri de altitudine. 

Temperatura medie a lunii ianuarie este de - 3 0 C în Câmpia 

Temperatura 

Română şi Podişul Moldovei, datorită influenţei maselor de aer reci 

medie a lunii iulie 

din partea de est a Europei, mase care pătrund frecvent în aceste 

Amplitudini 

zone în anotimpul rece şi sunt cunoscute sub denumirea de crivăţ. In 

termice – 

rest temperatura medie a lunii ianuarie scade în funcţie de înălţime 

caracterul 

ajungând în zonele înalte la -5 0 C, -9 0 C. 

continental al 

Temperatura medie a lunii iulie variază în funcţie de poziţia 

climei României 

geografică a fiecărei unităţi naturale, dar şi în funcţie de înălţime. 

Astfel, în Câmpia Română se remarcă cele mai mari valori de 23 0 C, 

ca urmare a pătrunderii maselor de aer cu caracter tropical din partea 

Precipitaţiile de sud a continentului. In Câmpia de Vest valorile sunt mai mici de 

atmosferice au 

numai, 21 0 C, fiind moderate de masele de aer cu caracter vestic. In 

caracter neregulat 

= 

celelalte unităţi naturale temperatura medie a lunii iulie scade până la 

640 mm / anual valori de 10 0 C la altitudini de 1700-1800 m. 

Diferenţa dintre temperatura medie a lunii iulie şi cea a lunii 

ianuarie variază de la 26 0 C, în Câmpia Română la 17 0 C în zonele 

Repartiţie inegală 

carpatice. Această diferenţă semnifică caracterul continental al 

în teritoriu 

climatului României. Aceeaşi caracteristică este dată şi de diferenţa 

dintre temperatura maximă absolută (44,5 0 C, Ion Sion, jud. Brăila, 10 

august 1951) şi temperatura minimă absolută (-38,5 0 C, Bod, jud. 

Braşov, 25 ianuarie 1942) care este de 83 0 C. Totuşi aceste diferenţe 

sunt reduse în comparaţie cu alte zone ale continentului european, 

Vânturile 

dar ele pot creşte odată cu modificările climatice care se petrec ca 

urmare a încălzirii globale a Terrei. Aceste diferenţe poartă denumirea 

de amplitudini termice medii şi respectiv absolute. 

Precipitaţiile atmosferice au caracter neregulat, atât în timpul 

anului, cât şi cazul repartiţiei teritoriale. Acesta este un alt element 

care subliniază caracterul temperat al climatului, iar scăderea 

cantităţilor medii anuale de la vest la est pune în evidenţă caracterul 

continental – moderat, de tranziţie al climatului. Pe acest fond general 

se adaugă modificările introduse de relief prin altitudine şi expoziţia 

versanţilor. 

Cantităţile cele mai mari de precipitaţii se înregistrează pe 

culmile cele mai înalte ale Carpaţilor, la peste 1800-2000 m unde sunt 

valori de peste 1200 mm anual (1200 l/mp./an). 

Restul zonei montane se încadrează la valori cuprinse între 

1000 şi 1200 mm anual. Subcarpaţii, Dealurile de Vest, dealurile şi 

podişurile mai înalte au valori de 700-1000 mm. 

In Câmpia de Vest media este de 630 mm, iar în cea mai mare 



parte a Câmpiei Române şi în Podişul Moldovei valorile variază între 

500 şi 700 mm anual. In partea de est a Câmpiei Române şi în sudestul 

Pod.Moldovei, precum şi în Dobrogea de Nord valorile scad sub 

500 mm, la fel ca şi în partea de sud a Câmpiei Olteniei. 

Cele mai mici cantităţi de precipitaţii (sub 400 mm) cad în Delta 

Dunării, pe litoral şi în jumătatea sudică a Dobrogei. 

Mişcările aerului (vânturile) sunt generate de mişcările la nivelul 

continentului european. Vânturile sunt mişcări pe orizontală ale 

maselor de aer generate de diferenţele de temperatură ale aerului. In 

general aerul rece este mai dens şi mai greu şi căuta să se extindă 

către zone unde aerul este mai cald (rarefiat şi mai uşor). Diferenţele 

de temperatură ale maselor de aer se datorează faptului ca aerul se 

încălzeşte de jos în sus. Razele solare încălzesc suprafaţa terestră 

care apoi cedează treptat căldura maselor de aer. Deoarece suprafaţa 

terestră nu este omogenă ea se încălzeşte diferit; de aici rezultă că şi 

masele de aer se încălzesc diferit. 

Pentru zona în care se află România există un vânt care bate 

pe direcţia dinspre nord-estul Europei spre Podişul Moldovei şi 

Câmpia Română şi care poartă denumirea de crivăţ. Acesta se 

manifestă în anotimpul de iarnă. Masele de aer reci situate deasupra 

Câmpiei Europei de Est caută să ia locul maselor de aer mai calde 

situate deasupra părţii sudice a Europei, în bazinul Mării Mediterane. 

Crivăţul este un vânt rece şi uscat. 

In partea de vest se manifestă influenţa vânturilor de vest, care 

aduc precipitaţii. In sud-vest există austrul, un vânt cald şi uscat vara 

şi ploios în anotimpul rece. 

Există şi vânturi locale: vântul mare în Munţii Făgăraş, brizele 

marine pe litoral, precum şi brizele montane. 

In conformitate cu aceste caracteristici precum şi datorită 

influenţei reliefului pe teritoriul României se diferenţiază trei etaje 

climatice cu următoarele caracteristici: 

Etaje climatice 

- Etajul climei montane, cu temperaturi medii anuale ale aerului 

mai mici de 6 0 C, precipitaţii bogate (cuprinse frecvent între 800 şi 

peste 1200 mm anual) cu caracter mixt, vânturi puternice. Acest etaj 

este specific Munţilor Carpaţi. In cadrul său se diferenţiază două 

subtipuri şi anume: 

- climatul munţilor înalţi sau climatul alpin, (la peste 2000 

m, unde se înregistrează frecvent temperaturi negative şi 

unde precipitaţiile depăşesc 1200 mm fiind sub formă 

Influenţe climatice 

solidă) şi 

- clima depresiunilor intramontane (fenomenul cel mai 

frecvent fiind cel al inversiunilor termice – aerul rece 

stagnează pe fundul depresiunilor şi determină 

menţinerea unor temperaturi mai coborâte decât la 

înălţimi mai mari). Fenomenul de inversiune termică este 

vizibil în peisaj prin prezenţa pădurii de conifere la 

altitudini mai mici şi a pădurii de fag la înălţimi mai mari 

pe versaţi. 

- Clima dealurilor caracterizează, după cum este şi firesc, 

dealurile şi zonele de podiş. Este o climă mai caldă cu temperaturi 



medii anuale de 6-10 0 C, cu precipitaţii cuprinse între 600 şi 800 mm, 

fapt care permite prezenţa unei vegetaţii forestiere. 

- Clima de câmpie este specifică zonelor joase şi se 

caracterizează prin temperaturi medii anuale de 10-11 0 C, precipitaţii 

de 500-600 mm, reduse cantitativ faţă de regiunile anterioare. 

O ultimă caracteristică a climatului Românei este prezenţa pe 

teritoriul său a influenţelor climatice: 

- vestice (oceanice) – partea de vest şi Depresiunea 

Transilvaniei; 

- submediteraneene – Banat, Podişul şi Munţii Mehedinţi, sudul 

Câmpiei Olteniei; 

- scandinavo-baltice (umede şi reci) în partea de NV a 

Pod.Moldovei şi în nordul Carpaţilor Orientali; 

- de ariditate – Pod. Moldovei Dobrogea şi în estul Câmpiei 

Române; 

- de tranziţie în partea centrală a Câmpiei Române; 

- pontice – pe litoralul Mării Negre şi în Delta Dunării. 

Reţeaua de 

ape a 

României 

Fluviul 

Dunărea 

Apele. Reţeaua de ape a României este formată din 

următoarele categorii: 

- Dunărea; 

- Râurile interioare; 

- Lacurile; 

- Apele subterane; 

- Marea Neagră 

Fluviul Dunărea îşi are izvoarele în Munţii Pădurea Neagră din 

Germania şi se varsă în Marea Neagră, prin cele trei braţe (Chilia, 

Sulina şi Sf.Gheorghe). De la izvor şi până la vărsare cursul său 

măsoară 2860 km. Din lungimea totală 1075 km aparţine României 

(375 km sunt exclusiv pe teritoriul ţării restul de 700 km fiind deţinut 

de România împreună cu ţările vecine: Serbia, Bulgaria, Moldova şi 

Ucraina). De la izvor şi până la intrarea în ţară (Baziaş) Dunărea 

străbate teritoriile Germaniei, Austriei, Slovaciei, Ungariei, Croaţiei 

Serbiei şi Muntenegru. Privit numai ca arteră hidrografică trebuie 

menţionat că Dunărea este un important fluviu al Europei. El 

colectează apele curgătoare de pe o suprafaţă de totală de 1805300 

km 2 . Este de asemenea colectorul, direct sau indirect, al tuturor apelor 

curgătoare din România (cu excepţia câtorva râuri mici din Dobrogea) 

fapt care a condus, pe lângă alte argumente, la concluzia că România 

este o ţară dunăreană sau danubiană. 

La intrarea în România, fluviul are un debit mediu multi anual de 

5560 m 3 /s, iar la vărsare acesta ajunge la 6470 m 3 /s. 



Din punct de vedere al caracteristicilor sale cursul Dunării 

Sectoarele 

Dunării 

prezintă 4 sectoare distincte: 

- Defileul carpatic (144 km) cuprins între Baziaş şi Gura Văii; 

- Sectorul Gura Văii – Călăraşi (566 km); 

- Sectorul bălţilor între Călăraşi şi Brăila (195 km); 

- Dunărea maritimă între Brăila şi vărsare (170 km). 

Defileul carpatic se desfăşoară între Munţii Banatului şi Carpaţii 

de pe teritoriul Serbiei. Este un sector deosebit de pitoresc. 

Dificultăţile de navigaţie au fost eliminate odată cu construirea 

barajului şi a centralei electrice de la Porţile de Fier I. 

Sectorul Gura Văii-Călăraşi este porţiunea unde fluviul curge 

pe un singur fir, fiind favorabil navigaţiei. Pe acest sector fluviul 

primeşte o serie de afluenţi care conduc la mărirea debitului. 

Sectorul bălţilor între Călăraşi şi Brăila este format din două 

subsectoare. Imediat, în aval de Călăraşi Dunărea se bifurcă în două 

braţe: Dunărea Veche şi Braţul Borcea şi apoi la nord de Vadu Oii se 

produce o nouă bifurcaţie: în Dunărea Veche sau Braţul Măcin spre 

est şi Braţul Cremenea, spre vest. Intre Dunărea Veche şi Braţul 

Borcea se desfăşoară Balta Ialomiţei, iar între Dunărea Veche şi 

Braţul Cremenea, Balta Brăilei. Cele două subsectoare reprezintă 

zonele de maximă extensiune a luncii Dunării. 

Dunărea maritimă se desfăşoară de la Brăila până la vărsare în 

Marea Neagră. Denumirea se datorează faptului ca adâncimea 

fluviului şi debitul acestuia permit pătrunderea unor nave maritime pe 

cursul său. De la Brăila şi până aproape de Tulcea, Dunărea curge pe 

un singur fir, iar de aici se bifurcă în Braţul Chilia spre nord şi braţul 

Tulcea spre sud, pentru ca ulterior acesta din urmă să se bifurce în 

Braţul Sulina şi Braţul Sf.Gheorghe. 

Râurile interioare sunt colectate direct sau indirect de Dunăre, 

Râurile interioare cu excepţia unor ape mici din Dobrogea, şi firesc toate apele 

– caracteristici curgătoare de pe teritoriul ţării se varsă în Marea Neagră. De aici, 

generale 

caracteristicile reţelei hidrografice a României – danubiană şi pontică. 

Configuraţia reliefului îi conferă caracteristica de reţea radiară, iar 

faptul că majoritatea apelor curgătoare mari îşi au izvoarele în Carpaţi 

îi conferă atributul de reţea carpatică. Alimentarea apelor curgătoare 

se face mixt din ape subterane şi precipitaţii. Debitele sunt variabile 

determinate de faptul că precipitaţiile au caracter neregulat atât în 

timp cât şi în spaţiu. 

Reţeaua de ape curgătoare cuprinde următoarele grupe: 

Reţineţi apele din 

- grupa de vest, având drept colector principal Tisa: 

Grupa de Vest 

- grupa de sud; apele sunt direct afluente Dunării; 

- grupa de est, colectate de Siret şi Prut; 

- grupa apelor din Dobrogea. 

Grupa de vest cuprinde râurile care colectează apele din partea 

de vest a arcului carpatic, cele mai însemnate fiind Someşul, cele 3 

Crişuri, Mureşul şi Bega. 

Someşul se formează din unirea, la Dej, a Someşului Mare cu 

izvoare în Carpaţii Orientali şi a Someşului Mic, cu izvoare în Munţii 

Apuseni. Someşul străbate Podişul Someşan, o parte a Câmpiei de 

Vest şi se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei. 



Tisa constituie pe o mică porţiune graniţa de nord a României 

cu Ucraina. Pe acest sector primeşte doi afluenţi care adună apele din 

Depresiunea Maramureşului, Vişeu şi Iza. 

Barcăul este un alt afluent al Tisei cu izvoare în zona de nord a 

Munţilor Apuseni, iar spre sud se desfăşoară Crişul Repede, Crişul 

Negru şi Crişul Alb. 

Cel mai important afluent al Tisei din această grupă este 

Mureşul, cu izvoare în Carpaţii Orientali; acesta străbate Depresiunea 

Giurgeului, Defileul Topliţa – Deda, Depresiunea Colinară a 

Transilvaniei, Defileul Deva – Lipova din Carpaţii Occidentali, Câmpia 

de Vest şi se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei. Pe parcursul său are 

ca afluenţi mai însemnaţi: Târnavele, Arieş, Ampoi, Sebeş şi Strei. 

Ultimul afluent din această grupă este Bega, ce străbate oraşul 

Timişoara. 

Apele din grupa de sud sunt colectate direct de Dunăre. Câteva 

Reţineţi apele din dintre ele îşi au izvoarele în Munţii Banatului: Timişul, Caraşul şi Nera. 

Grupa de Sud Se adaugă apoi Cerna. 

Primul mare afluent din această grupă este Jiul cu izvoare în 

Munţii Retezat, străbate Depresiunea Petroşani, zona carboniferă 

Motru-Rovinari, trece pin apropierea Craiovei, primeşte ca afluenţi mai 

mari Tismana, Gilort şi Motru. 

Oltul este cel mai mare din această grupă. Are 699 km lungime 

şi izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare, nu departe de izvorul 

Mureşului. Străbate Depresiunea Ciuc, apoi străpunge Carpaţii prin 

defileul de la Tuşnad şi apoi prin cel de la Racoş, adună apele din 

Depresiunea Braşovului şi de pe versanţii nordici ai Munţilor Făgăraş, 

străbate apoi Carpaţii Meridionali între Turnu Roşu şi Cozia. Valea sa 

este o vale total transversală şi constituie limita dintre Grupa Făgăraş 

şi Grupa Parâng a Carpaţilor Meridionali. Străbate apoi Subcarpaţii, 

Podişul Getic şi Câmpia Română. Are ca afluenţi mai importanţi Lotru, 

Topolog şi Olteţ. 

La est de Olt se găsesc alţi doi afluenţi mai mici ai Dunării: 

Teleormanul (Călmăţuiul) şi Vedea. 

Argeşul este un alt afluent direct al Dunării, cu o lungime de 340 

km şi care izvorăşte de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş. Are ca 

principali afluenţi: Vâlsan, Râul Doamnei, Râul Târgului şi Argeşel, la 

care se adaugă mai spre sud, Neajlovul şi Dâmboviţa unită cu 

Colentina. 

Reţineţi apele 

Ialomiţa izvorăşte din Munţii Bucegi şi străbate Câmpia Română 

din Grupa de Est de la vest la est. Are ca afluent principal Prahova. 

Grupa de Est cuprinde cele două mari artere Siret şi Prut. 

Siretul îşi are izvoarele în Ucraina şi primeşte toate apele 

curgătoare din partea estică a Carpaţilor Orientali (Suceava, Moldova, 

Definiţia lacurilor Bistriţa, Trotuşul şi Buzău) la care se adaugă Bârladul cu afluenţii săi, 

şi criterii de 

râu ce străbate podişul cu acelaşi nume. Afluenţii Prutului sunt mai 

clasificare 

mici, cel mai însemnat fiind Bahluiul. 

Grupa apelor din Dobrogea cuprinde câteva artere mici: Teliţa, 

Taiţa şi Casimcea care se varsă în lacurile situate de-a lungul ţărmului 

Mării Negre. 

Lacurile sunt unităţi acvatice ce au luat naştere prin acumularea 

apei în excavaţii ale scoarţei terestre care poartă denumirea de 



cuvete lacustre. După modul cum au luat naştere aceste cuvete 

lacustre lacurile se clasifică în: 

- lacuri naturale; 

- lacuri antropice. 

Există şi un alt criteriu de clasificare, cel al poziţiei geografice. 

După acest criteriu pe teritoriul ţării sunt: lacuri de munte, lacuri 

de deal şi podiş, lacuri de câmpie, lacuri din lunca şi Delta Dunării, 

lacuri de pe ţărmul Mării Negre. 

Privite în totalitatea lor lacurile din România sunt în număr de 

peste 3400 dar ocupă o suprafaţă de circa 2650 Km 2 ceea ce 

înseamnă 1,1 % din suprafaţa ţării. Cele mai multe dintre lacuri au 

suprafeţe mai mici de 1 km 2 . 

In categoria lacurilor de munte sunt incluse lacuri naturale 

Reţineţi 

glaciare, lacuri vulcanice, lacuri de baraj natural, pe masive de calcar 

principalele 

lacuri din zona şi cele formate pe masive de sare. Se adaugă amenajările antropice 

de munte destinate în principal obţinerii de energie electrică. Dintre lacurile 

glaciare cele mai cunoscute sunt Bâlea, Capra, Urlea şi Podragu (din 

Munţii Făgăraş), Bucura şi Zănoaga (din M.Retezat) şi Câlcescu din 

M. Parâng. Singurul lac vulcanic este Sf.Ana, situat în apropiere de 

Băile Tuşnad, iar lac de baraj natural este Lacu Roşu, pe valea 

Bicazului în Carpaţii Orientali. In cazul lacurilor pe masive de sare 

sunt cele de la Ocna Şugatag din Maramureş. Lacurile antropice sunt 

prezente pe văile Bistriţei, Oltului, Argeşului, Lotrului ş.a. 

In zonele de deal şi podiş frecvente sunt iazurile şi heleşteele 

Reţineţi 

(Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Jijiei (NE Pod.Moldovei) precum şi 

principalele lacuri lacurile pe masive de sare (Ocna Dej, Turda, Ocna Mureşului, Ocna 

din zona de deal şi 

podiş 

Sibiului, Ocnele Mari, Telega şi Slănic). Se adaugă amenajările 

antropice de pe râurile amintite mai sus. 

In câmpii există limane fluviatile (Ialomiţa, Buzău), precum şi 

lacuri sărate sau cu apă dulce, lacuri de agrement, sau lacuri 

Reţineţi 

antropice. 

principalele lacuri 

In categoria lacurilor din Lunca şi Delta Dunării cele mai 

de pe litoralul 

M.Negre 

însemnate sunt cele din Deltă, la care se adaugă cele situate pe 

ţărmul Mării Negre: Complexul lagunar Razim (format din lacurile 

Razim, Goloviţa, Zmeica şi Sinoe). Tot pe litoral se găsesc limanurile 

maritime Siutghiol, Taşaul, Techirghiol, Mangalia. De remarcat că 

lagunele sunt foste golfuri ale mării închise de cordoane litorale, iar 

limanele sunt foste ape curgătoare a căror guri de vărsare au fost 

barate de aluviuni. 

Apele subterane: 

Apele subterane cuprind ape freatice şi ape de adâncime. 

ape freatice şi ape 

de adâncime Apele freatice sunt cele situate în apropierea suprafeţei terestre. In 

zonele montane au caracter discontinuu, iar acolo unde s-au 

manifestat fenomene vulcanice apar sub formă de izvoare minerale 

carbogazoase. Apele freatice apar la suprafaţă sub formă de izvoare 

la contactul dintre unităţi naturale diferite (contactul muntesubcarpaţi), 

iar în zonele de câmpie se găsesc la adâncimi relativ 

Marea Neagră = 

mare de tip 

continental cu mari. 

caractere specifice Apele de adâncime sunt cantonate în zonele din afara arcului 

carpatic. Cele mai însemnate sunt situate pe aliniamentul format de 

oraşele Oradea, Arad şi Timişoara. In această zonă a Câmpiei de 

Vest apele de adâncime sunt termale, fiind utilizate la diverse 



tratamente medicale şi pentru încălzirea serelor sau ca apă menajeră. 

Marea Neagră. Prin faptul că România are ieşire la această 

unitate, cât şi datorită importanţei economice a acesteia se cuvin a fi 

remarcate câteva dintre caracteristicile sale: 

- este un rest al unei foste mări care a acoperit această zonă; 

- are o suprafaţă de 462 535 km 2 împreună cu Marea Azov; 

- este o mare de tip continental fiind înconjurată de uscat ce 

aparţine următoarelor state: România, Ucraina, Rusia, 

Georgia, Turcia şi Bulgaria; 

- comunică cu Marea Mediterană prin intermediul str. Bosfor – 

Marea Marmara – str. Dardanele; 

- are puţine insule, peninsule (Crimeea) şi golfuri; 

- lipsesc curenţii verticali ceea ce duce la formarea a două 

strate de apă: unul situat la adâncime, mai sărat (22 ‰), 

lipsit de vieţuitoare şi unde se acumulează gaze toxice (H 2 S) 

şi un strat situat la suprafaţă, cu o grosime de 180 m , cu 

ape mai puţin sărate (17-18‰), care permite existenţa 

vieţuitoarelor; 

- adâncimea maximă, de peste 2200 m, se află în partea 

sudică în dreptul coastelor turceşti; 

- există un schimb de ape între Marea Neagră şi Marea 

Mediterană prin intermediul a doi curenţi orizontali: unul cu 

ape mai puţin sărate dinspre Marea Neagră spre Marea 

Mediterană situat la suprafaţă şi unul de adâncime cu sens 

invers celui de suprafaţă: 

- vânturile creează şi un curent circular de suprafaţă cu 

direcţia NE spre SV; acest curent reprezintă cauza formării 

cordoanelor litorale de nisip în dreptul ţărmului românesc. 

Vegetaţia reprezintă totalitatea plantelor spontane de pe un 

Definiţia vegetaţiei 

şi factorii care anumit teritoriu. Această componentă a cadrului natural a evoluat în 

condiţionează strânsă interdependenţă cu condiţiile climatice şi la rândul său 

repartiţia plantelor condiţionează repartiţia geografică a animalelor precum şi formarea 

solurilor. 

Fiecărei zone de climă şi evident fiecărui etaj climatic îi 

corespunde o anumită formaţiune vegetală. Evoluţia în timp şi spaţiu a 

vegetaţiei a fost condiţionată de evoluţia climei, dar şi de alţi factori 

precum relieful, apa, animalele sau activităţile antropice, devenite din 

ce în ce mai complexe şi de foarte multe ori agresive cu mediul 

natural. 

Pentru teritoriul României cel mai vechi element de vegetaţie 

este molidul, de origine nord-europeană şi care a pătruns în timpul 

manifestărilor glaciare din pleistocen. Odată cu încălzirea climei în 

holocen a pătruns din partea centrală a Europei fagul şi apoi o 

formaţiune ierboasă specifică Europei de Est, stepa. 

Corespunzător celor trei etaje climatice, ce sunt specifice 

formelor majore de relief formaţiunile de vegetaţie au următoarea 

Reţineţi etajele 

configuraţie: 

de vegetaţie: 

stepa, 

- Stepa este o formaţiune ierboasă, aşa cum s-a precizat, 

silvostepa, 

specifică părţii de est a Câmpiei Române, Dobrogei Centrale şi de 

pădurea, 

Sud precum şi părţii sudice a Pod. Moldovei. Datorită faptului că solul 

vegetaţia alpină stepelor este un sol foarte bun pentru agricultură, această formaţiune 



nu mai există ca atare ea fiind înlocuită cu culturi agricole. 

- Silvostepa sau stepa cu pădure s-a dezvoltat în areale de 

câmpie sau de podişuri cu altitudini reduse (Câmpia Olteniei, Câmpia 

de Vest, Câmpia Moldovei sau a Jijiei). Este alcătuită din plante 

ierboase presărate cu pâlcuri de arbori (stejar pufos şi stejar 

brumăriu). Şi această formaţiune vegetală a fost înlocuită cu culturi 

agricole. 

- Pădurea ocupă suprafeţe întinse începând uneori chiar din 

zona de câmpie şi până la altitudini de 1800 m. De-a lungul timpului 

suprafeţele forestiere s-au redus considerabil mai ales în câmpie şi în 

zonele deluroase, cu scopul extinderii terenurilor cultivate. 

Zona de pădure cuprinde mai multe etaje: 

- etajul stejarului, situat la altitudini de până la 500 m este 

format din cer, gârniţă, stejar pedunculat şi gorun; se 

adaugă carpen, ulm şi tei; 

- etajul fagului este specific Subcarpaţilor, zonelor înalte din 

Depresiunea Transilvaniei, Munţii Banatului, Munţii Apuseni; 

acest etaj urcă până la 1200 m, iar în amestec cu coniferele 

poate ajunge şi la altitudini mai ridicate; 

- etajul coniferelor este format din molid, brad, pin, larice, 

zadă şi urcă până la altitudini de 1800 m. 

Limitele dintre cele trei etaje ale pădurii sunt orientative 

deoarece, în funcţie de condiţiile locale există porţiuni de tranziţie în 

care întâlnim pădurile de amestec. 

- Vegetaţia alpină este formată din pajişti cu jneapăn, ienupăr, 

afin, merişor ş.a. Se dezvoltă pe culmile înalte ale munţilor la peste 

1800 m. 

- In afara vegetaţiei zonale există, de-a lungul apelor o 

vegetaţie azonală formată din plante iubitoare de apă: stuf, papură, 

rogoz, salcie, plop, arin. 

Animalele. Totalitatea animalelor sălbatice de pe un anumit 

Reţineţi animalele 

specifice fiecărei teritoriu formează fauna. Factorul determinant în repartiţia geografică 

formaţiuni de a animalelor îl constituie vegetaţia. Astfel fiecare formaţiune vegetală 

vegetaţie 

se caracterizează prin animale specifice. 

Zona stepei şi a silvostepei, chiar dacă a fost intens 

transformată, păstrează ca specific rozătoarele (iepurele, popândăul, 

hârciogul, orbetele), iar dintre păsări prepeliţa şi potârnichea. 

Zona de pădure de foioase se caracterizează prin mistreţ, 

viezure, lup, vulpe, pisică sălbatică. Din silvostepă pătrunde iepurele, 

iar din pădurea de conifere veveriţa şi căprioara. 

Pădurea de conifere are fauna specifică formată din urs, cerb, 

râs, cocoş de munte, găinuşa de alun etc. 

In zona alpină se întâlneşte acvila de munte şi capra neagră. 

Fauna acvatică este reprezentată prin păstrăv, în apele reci de 

Definiţia solului şi munte, apoi clean, mreană şi crapul specific zonelor de câmpie şi 

factorii care 

condiţionează 

Dunării. In Dunăre se întâlnesc alături de crap, carasul, ştiuca, plătica, 

repartiţia 

şalăul, iar din Marea Neagră pătrund sturionii (cega, morunul nisetrul 

geografică a şi păstruga). Pentru Marea Neagră în afară de sturioni speciile 

solurilor 

reprezentative sunt scrumbia albastră, calcanul, stavrizii, guvizii şi 

hamsiile. 

Solurile. Solul reprezintă stratul superficial de la suprafaţa 



Reţineţi solurile 

zonale 

corespunză-toare 

etajelor de 

vegetaţie 

Soluri azonale 

terestră din care plantele îşi extrag substanţele necesare dezvoltării. 

Proprietatea cea mai însemnată a solului este fertilitatea (gradul de 

încărcare a solului cu substanţe nutritive – apă şi substanţele organice 

şi anorganice – necesare plantelor). Solurile se formează în strânsă 

corelaţie cu roca, clima şi vegetaţia. Ele au o răspândire conformă cu 

zonele şi etajele de climă şi vegetaţie. 

Pentru fiecare din etajele de vegetaţie analizate anterior există 

soluri specifice, cu diferite grade de fertilitate. 

Zona de stepă se caracterizează prin mai multe categorii de 

soluri numite cernoziomuri şi solul bălan dobrogean. Aceste soluri 

sunt deosebit de bune pentru practicarea culturilor agricole, motiv 

pentru care vegetaţia a fost înlocuită cu culturi agricole. Ele sunt 

specifice părţii de est a Câmpiei Române, Dobrogei, sud-estului 

Moldovei şi Câmpiei de Vest. 

Silvostepa se caracterizează prin cernoziom levigat, răspândit 

în centrul Câmpiei Române, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei 

şi în Câmpia de Vest. 

Zonele de pădure situate la altitudini reduse au permis 

formarea solurilor argiloiluviale (cenuşii şi brun-roşcate). In zonele mai 

înalte din dealuri şi în munţii cu înălţimi mai mici s-au dezvoltat 

cambisoluri (soluri brune şi brune acide), iar în pădurile de fag şi mai 

ales în cele de conifere există solurile podzolice. Gradul de fertilitate 

ale solurilor din zona de pădure scade pe măsura creşterii altitudinii. 

Pentru ca aceste soluri să fie folosite în agricultură este necesar să se 

aplice îngrăşăminte. 

Zona alpină este caracterizată prin soluri alpine brune acide. Şi 

acestea au o fertilitate mai scăzută, dar sunt favorabile dezvoltării 

păşunilor şi fâneţelor. 

In afara acestor soluri, care poartă denumirea de soluri zonale, 

există şi o serie de soluri cu caracteristici aparte generate de condiţiile 

locale de formare şi de dezvoltare. Ele poartă denumirea de soluri 

azonale: 

- solurile halomorfe – sunt bogate în săruri şi se găsesc în 

estul Câmpiei Române şi în Câmpia Moldovei; 

- solurile hidromorfe şi solurile aluvionare de luncă – sunt 

soluri care au un surplus de apă (de umiditate), fiind 

caracteristice luncii şi Deltei Dunării, precum şi unor părţi din 

Câmpia de Vest; 

- solurile nisipoase – sunt răspândite în sudul Câmpiei 

Olteniei, Câmpia Carei, de-a lungul Ialomiţei în zona de 

câmpie şi Călmăţuiului. 



2.3.3. Populaţia şi aşezările omeneşti – evoluţia şi caracteristicile 

populaţiei României, structura şi clasificarea aşezărilor urbane şi rurale. 

Definiţia 

populaţiei 

Reţineţi 

caracteristicile 

mişcării naturale 

şi ale mişcării 

migratorii a 

populaţiei 

Densitatea 

populaţiei 

Structura 

populaţiei 

Evoluţia şi caracteristicile actuale ale populaţiei României. 

Populaţia unei ţări este definită ca totalitatea locuitorilor care 

există pe teritoriul de stat. Ea reprezintă una din componentele unei 

formaţiuni statale. 

Numărul de locuitori este un indicator în aparenţă simplu, dar 

evoluţia sa în timp este rezultatul caracteristicilor populaţiei şi al 

factorilor diverşi care şi-au pus amprenta nu numai asupra populaţiei, 

ci şi a societăţii în ansamblul său. De aceea evoluţia numărului de 

locuitori este considerat a fi un indicator sintetic al populaţiei. 

Variaţia numărului populaţiei este dată de mişcarea naturală şi 

de cea migratorie. Aceste fenomene demografice influenţează nu 

numai dinamica populaţiei, dar şi structura acesteia. 

Mişcarea naturală este dată de natalitate, mortalitate şi spor 

natural. Natalitatea reprezintă numărul de născuţi vii raportat la 1000 

locuitori într-o unitate de timp (de regulă 1 an) dintr-o unitate teritorială 

(comună, oraş, judeţ, regiune, ţară, continent, Glob). Mortalitatea 

reprezintă numărul celor decedaţi raportat la 1000 de locuitori într-o 

unitate de timp (1 an) dintr-o unitate teritorială. Diferenţa dintre 

natalitate şi mortalitate reprezintă sporul natural al populaţiei. Dacă 

natalitatea este mai mare decât mortalitatea sporul natural este 

pozitiv, iar dacă mortalitatea este mai mare sporul natural este 

negativ. 

Mişcarea migratorie (mobilitatea teritorială) este dată de 

numărul celor stabiliţi definitiv într-o unitate teritorială şi numărul celor 

plecaţi definitiv dintr-o unitate teritorială. Diferenţa dintre cei sosiţi şi 

cei plecaţi se numeşte spor migrator. Dacă diferenţa este pozitivă, 

sporul migrator este şi el pozitiv şi invers. Toate acestea se 

raportează la 1000 locuitori. 

Dacă se adună sporul natural cu cel migrator se obţine sporul 

(soldul) total al populaţiei unei unităţi teritoriale, care poate fi pozitiv 

sau negativ. 

Toţi aceşti indicatori sunt determinaţi de o multitudine de factori 

de natură istorică, economică, socială, politică. 

Mişcarea naturală şi cea migratorie alături de factorii menţionaţi 

anterior precum şi de condiţiile naturale ale unei zone îşi pun 

amprenta asupra răspândirii populaţiei pe teritoriul respectiv. 

Indicatorul care creează imaginea răspândirii populaţiei în teritoriu 

este densitatea populaţiei (numărul de locuitori raportat la unitatea de 

suprafaţă, de regulă km 2 ). 

De asemenea toţi aceşti factori îşi pun amprenta şi asupra 

structurii populaţiei unui teritoriu. Aceasta poate fi abordată astfel: 

- structura pe grupe de vârstă; 

- structura pe medii de viaţă (rural şi urban); 

- structura naţională şi religioasă (confesională); 

- structura pe ocupaţii a populaţiei. 

Toate aceste elemente: evoluţia numărului de locuitori, 



Reţineţi datele 

de recensământ 

Evoluţia populaţiei 

României în 

intervalul 1859- 

2002 

mişcarea naturală şi migratorie, densitatea şi structura populaţiei vor fi 

particularizate pentru România. 

Numărul total de locuitori se stabileşte cu o relativă exactitate la 

recensămintele de populaţie. Acestea sunt operaţiuni care necesită 

cheltuieli materiale deosebite şi o forţă de muncă instruită şi 

numeroasă. De aceea ele se organizează la un interval de 10 ani. In 

cadrul lor se înregistrează o mare varietate de date referitoare la 

populaţie, dar şi la locuinţe. In secolul XX pe teritoriul actual al 

României s-au realizat recensăminte de populaţie în anii 1910/1912, 

1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992. Ultimul recensământ al 

populaţiei s-a efectuat la începutul secolului XXI, în anul 2002. 

Care a fost evoluţia populaţiei României pe perioada 1859 – 

2002 se poate constata din tabelul şi figura de mai jos: 

Tabel 1 

Numărul de locuitori în perioada 1859 - 2002 

Anul 

Numărul de locuitori 

1859 8 600 000 

1910/1912 12 800 000 

1930 14 280 729 

1956 17 280 450 

1966 19 103 163 

1977 21 559 910 

1992 22 810 035 

2002 21 698 181 

25000000 

20000000 

15000000 

10000000 

5000000 

0 

8600000 

12800000 14280729 17280450 19103163 21559910 22810035 

21698181 

1859 1910/12 1930 1956 1966 1977 1992 2002 

Fig.3 – Evoluţia populaţiei României în perioada 1859-2002 

Rezultă că populaţia României a avut o evoluţie ascendentă cu 

intervale de creştere accentuată în perioada 1859 - 1930 şi apoi între 

1956 - 1977 pentru ca după 1992 să se înregistreze o scădere, mai 

accentuată după anul 2000. 

Pentru primul interval de creştere ponderea a avut-o atât sporul 

natural ridicat, dar mai ales formarea României Mari în anul 1918. 

Intervalul 1956 -1977 este caracterizat printr-o natalitate ridicată în 

special după anul 1966, când s-au introdus măsuri drastice de limitare 

a avorturilor. 

Scăderea populaţiei după anul 1992 este rezultatul diminuării 

natalităţii, dar şi a unui spor migrator negativ. A contribuit, de 

asemenea, şi declinul accentuat al activităţilor economice cu 

repercusiuni asupra standardului de viaţă al populaţiei. 



Natalitate = 

9,7 ‰ 

Mortalitate = 

12,4‰ 

Reţineţi 


actuale ale 

mişcării 

migratorii 

Densitatea medie 

= 

90,9 loc./ km 2 

Natalitatea, la nivelul ultimului recensământ, avea o medie 

naţională de 9,7 ‰, valoare care se înscrie în tendinţa generală 

manifestată la nivel european. Valori apropiate de medie se 

înregistrează în majoritatea judeţelor, cea mai mică fiind în Bucureşti 

(7,6 ‰). Cele mai ridicate valori, cuprinse între 12 şi 13 ‰ aparţin 

judeţelor din est Suceava, Botoşani, Iaşi şi Vaslui. 

Mortalitatea generală a marcat o creştere de 0,8 ‰ în intervalul 

1992-2002, fiind de 12,4 ‰. In funcţie de condiţiile de viaţă, la nivel de 

judeţe se remarcă valori mai mari decât media în judeţele din 

Muntenia, Oltenia, precum şi în cele din partea de vest a ţării, cele 

mai mici valori fiind caracteristice judeţului Braşov (10,3 ‰), iar cele 

mai mari judeţului Teleorman (18,1 ‰). 

Ca urmare sporul natural este negativ -2,7 ‰, tendinţă 

caracteristică în toate judeţele ţării cu excepţia judeţelor Iaşi, 

Suceava, Vaslui şi Bistriţa Năsăud. 

Mişcarea migratorie cuprinde mişcări de populaţie în interiorul 

ţării şi migraţia externă. Deplasările interne sunt generate în principal 

de cauze economice. Ele pot fi definitive, cu schimbarea domiciliului 

sau temporare. 

Deplasările actuale sunt diferenţiate în funcţie de grupa de 

vârstă a populaţiei. Sensul deplasărilor de la oraş la sat aparţine 

populaţiei vârstnice sau celei care a fost disponibilizată din diferite 

unităţi economice aflate în regres. Populaţia tânără continuă să fie 

atrasă de posibilităţile oferite de oraşe şi în special de oraşele mari. 

Fluxurile cele mai însemnate se orientează spre Bucureşti, Iaşi, 

Constanţa sau Timişoara. 

Migraţia externă definitivă a înregistrat un uşor regres după 

anul 2000, în prezent fiind caracteristică migraţia temporară pentru 

muncă, în special în Spania, Italia, Canada, Ungaria, Franţa, 

Germania, Austria. 

Densitatea populaţiei poate fi analizată pe unităţi administrative, 

provincii istorice, pe trepte altitudinale sau pe mari unităţi de relief. 

Densitatea medie la nivel naţional este 90,9 loc./km 2 . Cele mai 

mici densităţi de populaţie sunt în jud. Tulcea (30,2 loc./km 2 ), iar cele 

mai mari în Bucureşti (peste 8000 loc./km 2 ). 

Pe trepte altitudinale se constată că densităţile cele mai mari 

sunt cuprinse între 40 m şi 400 m. 

Cele mai mari densităţi de populaţie, peste media naţională, se 

remarcă în partea centrală a Munteniei, în Culoarul Siretului, Podişul 

Sucevei, Valea Mureşului, în sectorul său mijlociu, precum şi în jurul 

centrelor urbane mari. 

Structura populaţiei pe grupe vârstă s-a modificat substanţial în 

intervalul 1977-2002 ca urmare a bilanţului (sporului) natural negativ. 

Fenomenul caracteristic este cel al îmbătrânirii populaţiei (creşterea 

ponderii populaţiei de 60 ani şi peste în totalul populaţiei şi diminuarea 

populaţiei din grupa 0-14 ani). 



In tabelul nr.2 este redat acest fenomen pentru anii 1977 şi 

2002. 

Tabel 2 

Reţineţi 


actuale ale 

structurii 

populaţiei 

României: 

- pondere mare 

a grupei 

vârstnice; 

- structură 

naţională şi 

religioasă 

omogene; 

- creşterea 

populaţiei 

ocupate în 

servicii 

Ponderea populaţiei pe grupe de vârstă în anii 1977 şi 2002 (%) 

Anul / grupa de 

vârstă 

0-14 ani 15-59 ani 60 ani şi 

peste 

1977 25,5 61,2 13,3 

2002 17,9 62,3 19,8 

Judeţele cu cel mai ridicat grad de îmbătrânire a populaţiei sunt 

cele situate în jumătatea sudică a ţării, unde ponderea populaţiei de 

60 ani şi peste variază între 24 şi 28 %. 

Structura naţională indică o omogenitate a populaţiei României. 

Din totalul populaţiei, la ultimul recensământ din 2002, 89,5 % erau 

români, 6,6 % maghiari, 2,8 % romi, iar restul germani, ucrainieni, 

ruşi-lipoveni, turci, sârbi, tătari, slovaci, bulgari, evrei, croaţi, cehi, 

polonezi, greci, armeni şi altele. 

Structura religioasă cuprinde (2002): populaţie ortodoxă – 86,7 

%, protestantă – 6,0 %, catolică (inclusiv greco-catolică) 5,6 %, 

musulmană – 0,3 % şi mozaică – 0,05 %. 

Structura pe ocupaţii a populaţiei s-a modificat substanţial în 

intervalul 1992-2002. S-a diminuat numărul populaţiei ocupate 

(populaţia care lucrează efectiv, şi nu cea aptă de muncă, care 

teoretic este cuprinsă aproximativ în grupa de vârstă 15-59 ani). A 

crescut numărul celor care lucrează în domeniul serviciilor şi a scăzut 

foarte mult numărul celor din domeniul industriei. Urmare a 

retrocedării pământurilor, dar şi a declinului activităţilor industriale în 

unele zone s-a mărit numărul celor care lucrează în agricultură. 

Structura şi clasificarea aşezărilor urbane 

Criterii de 

clasificare a 

oraşelor 

Deşi cronologic oraşele au apărut ulterior apariţiei satelor 

datorită extinderii fenomenului de concentrare a populaţiei în aceste 

aşezări, precum şi complexităţii acestora în multe lucrări geografice 

ele se analizează prioritar. Oraşul se deosebeşte de o aşezare rurală 

prin mărimea demografică şi teritorială, prin dotările existente, 

densitatea şi înălţimea clădirilor precum şi prin activităţile specifice 

desfăşurate (servicii şi industrie). 

Există mai multe criterii de clasificare a oraşelor şi anume: 

- vechimea aşezării; 

- geneză; 

- mărimea demografică; 

- poziţia geografică; 

- funcţii. 

După vechime există pentru teritoriul României următoarele 

categorii: 



oraşe antice: Constanţa (Tomis), Mangalia (Callatis), Alba 

Iulia (Apulum), Turda (Potaissa), Cluj – Napoca (Napoca), 

Orşova (Dierna), Drobeta Turnu Severin (Drobeta), Turnu 

Măgurele (Turris), Hârşova (Carsium), Tulcea (Aegyssus), 

Isaccea (Noviodunum) ş.a., pentru a le aminti numai pe cele 

mai cunoscute şi care au avut continuitate până în zilele 

noastre; 

Clasificarea după 

vechime şi geneză 

Fig.4 – Mărimea demografică a oraşelor României în anul 2002 

(cu excepţia oraşului Bucureşti) 

- oraşe feudale, atestate documentar în perioada secolelor X- 

XV: Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu, Braşov, 

Făgăraş, Sighişoara, Bistriţa, Siret, Suceava, Tg. Neamţ, 

Iaşi, Bârlad, Bucureşti, Câmpulung, Curtea de Argeş, 

Târgovişte, Brăila ş.a. 

- oraşe apărute în secolul XIX : Alexandria, Călăraşi, Olteniţa, 

Corabia, Slobozia, Reşiţa, Paşcani, Simeria etc.; 

- oraşele contemporane, cele apărute după cel de-al doilea 

război mondial. 

Un criteriu care completează pe cel anterior este cel al genezei 

oraşelor sau mai bine spus a funcţiei iniţiale a aşezării. Astfel oraşele 

antice au avut rolul de cetăţi, fortăreţe, deci funcţia lor militară era 

preponderentă. Caracterul de cetate se păstrează şi pentru oraşele 

medievale (mai ales cele din Transilvania), dar se adaugă şi un alt 

element de geneză, funcţia de târg (comerţul). Dezvoltarea căilor de 

comunicaţie din secolul XIX a generat apariţia unor oraşe legate de 

activităţile portuare sau de cele feroviare. Se adaugă tot pentru 

acelaşi secol XIX oraşele apărute în zone unde se valorificau resurse 



Clasificarea după 

mărimea 

demografică 

Clasificarea 

funcţională 

primare (fie cele subsolice, fie resursele de suprafaţă, în special cele 

agricole). 

In perioada actuală au apărut oraşe prin trecerea unor aşezări 

rurale în categoria de oraşe, aşezări care au polarizat, pe plan local, 

un spaţiu rural prin activităţile desfăşurate, dar şi prin serviciile oferite. 

După mărimea demografică există: 

- oraşe mici cu o populaţie sub 20 000 locuitori (161 din totalul 

celor 265 de oraşe existente la recensământul din 2002); 

- oraşe mijlocii cu o populaţie cuprinsă între 20 000 şi 100 000 

de locuitori (79 de oraşe în anul 2002); 

- oraşe mari cu peste 100 000 locuitori (24 de oraşe); 

- oraşe foarte mari cu peste 1 milion de locuitori (1). 

Clasificarea după funcţii are în vedere ponderea celor care 

lucrează în cele trei sectoare de activitate economică: primar, 

secundar şi terţiar. De regulă marile centre urbane precum şi 

reşedinţele de judeţ, au funcţii complexe sau mixte. Există oraşe cu 

funcţii de transport, turistice, industriale. 

Criterii de 

clasificare a 

satelor 

Reţineţi categoriile 

de aşezări rurale 

după mărimea 

demografică 

Aşezări rurale cu 

caracter dispersat 

şi adunat 

Structura şi clasificarea aşezărilor rurale 

Aşezările rurale reprezintă legătura dintre populaţie şi natura 

înconjurătoare. Orice aşezare rurală are o componentă teritorială 

(vatra şi moşia) şi populaţia. Criteriile cele mai uzitate pentru 

clasificarea satelor sunt: 

- mărimea demografică; 

- structura vetrei; 

- funcţiile, legate de baza economică a satelor. 

După criteriul mărimii demografice există următoarele categorii: 

- sate mici, cu mai puţin de 500 locuitori, sate care au o 

pondere de 43 % în totalul aşezărilor rurale româneşti. In 

cadrul lor o categorie aparte sunt cele care au mai puţin de 

100 locuitori, frecvent mai ales în zonele montane şi în 

regiuni situate la distanţe mai mari de centrele urbane; 

- sate de mărime mijlocie (500 – 2000 locuitori), cu două 

subcategorii:500-1000 locuitori (zona de contact Munţii 

Carpaţi-Subcarpaţi, Pod.Târnavelor şi Delta Dunării); 1000 - 

2000 locuitori (frecvente în zonele de contact câmpie-deal, 

în câmpiile înalte, depresiunile intramontane); 

- satele mari (2000 – 6000 locuitori) sunt specifice zonele de 

câmpie, dar şi podişurilor sau zonelor deluroase cu altitudini 

reduse şi cu relief mai puţin accidentat) 

- satele foarte mari (peste 6000 locuitori) sunt situate în 

Câmpia Română şi Câmpia de Vest. 

Din punct de vedere al structurii (modul de dispunere a 

gospodăriilor în vatra satului) se conturează în spaţiul românesc două 

tipuri majore de sate: satul dispersat (risipit şi răsfirat) şi satul adunat 

(compact, concentrat şi aglomerat). 

Tipul risipit este caracteristic zonelor montane şi celor cu un 

relief fragmentat. Casele sunt situate la distanţe variabile unele de 

altele. Configuraţia este determinată de relief, dar şi de existenţa 

proprietăţii asupra terenurilor. 



Reţineţi tipurile 

principale de 

aşezări rurale 

după funcţiile 

economice 

Tipul răsfirat este specific zonelor subcarpatice, dar şi în alte 

regiuni colinare. Casele sunt înconjurate de culturi de viţă de vie, pomi 

fructiferi sau de păşuni şi fâneţe naturale. 

Satul de tip adunat are vatra bine delimitată. Este prezent în 

câmpie, dar şi zone depresionare. 

Indiferent de tipul structural satele, în funcţie de localizare lor, 

s-au dezvoltat fie de-a lungul axelor de circulaţie sau al arterelor 

hidrografice (aşezări lineare sau de tip stradă), fie au avut o evoluţie 

areolară sau pluricelulară (pornind iniţial de la unul sau mai multe 

nuclee), fie mixtă. 

După funcţiile economice aşezările rurale se diferenţiază în 

următoarele categorii: 

- aşezări predominant agricole (cerealiere, legumicole, 

viticole, zootehnice, cu meşteşuguri sau industrie, cu rol 

dormitor); 

- aşezări rurale cu funcţii predominant industriale (industrie 

extractivă şi/sau prelucrătoare); 

- aşezări rurale cu funcţii mixte; 

- aşezări rurale cu funcţii speciale (turistice şi/sau piscicole). 

2.3.4. Principalele activităţi economice: agricultura, industria, serviciile. 

Reţineţi calităţile 

naturale ale 

fondului funciar 

Agricultura ca ramură economică de bază a economiei are în 

vedere o serie de aspecte legate de fondul funciar: 

- calităţile naturale ale acestuia, 

- elemente de îmbunătăţire a calităţii fondului funciar, 

- categoriile de utilizare a terenurilor. 

Calităţile naturale ale fondului funciar (sau ale pământului) au 

fost şi vor fi mereu în actualitate. El este important pentru că 

reprezintă principalul element în asigurarea necesităţilor de hrană ale 

populaţiei. Relieful, prin caracteristicile sale generale, a permis 

dezvoltarea unei economii agrare diferenţiate în funcţie de formele 

majore (munţi, dealuri şi podişuri, câmpii). Climatul temperatcontinental 

al ţării, rezultat al aşezării geografice, permite practicarea 

unei agriculturi variate. Se adaugă la acestea prezenţa unor soluri 

fertile. Se apreciază că 25 % din suprafaţa totală a ţării este acoperită 

cu soluri (clasa molisoluri) extrem de utilizate în agricultură. Asta nu 

înseamnă că, alte categorii nu sunt bune pentru activităţi agricole. Pe 

lângă aceste caractere naturale care favorizează activităţile agricole, 

există şi o serie de condiţionări naturale legate de înălţimea reliefului, 

de gradul de fragmentare al acestuia, de pante, de repartiţia inegală, 

atât în timp, cât şi în spaţiu, a precipitaţiilor atmosferice ş.a. Pentru 

eliminarea efectelor negative naturale sunt necesare lucrări de 

îmbunătăţire a calităţii fondului funciar. 



Principalele lucrări de îmbunătăţire a calităţii fondului funciar 

Categorii de sunt: 

lucrări de 

- Combaterea eroziunii (degradării) solurilor (efectuare 

îmbunătăţire a 

fondului funciar 

corectă, perpendicular pe pantă, a arăturilor; crearea de 

culturi terasate, în regiunile deluroase; împădurirea 

versanţilor abrupţi). 

- Prevenirea inundaţiilor prin îndiguri şi desecări; 

- Combaterea secetei prin irigaţii. 

Aceste lucrări sunt condiţionate de posibilităţile materiale ale 

celor care se ocupă cu activitatea agricolă. 

Structura utilizării terenurilor este rezultatul atât al condiţiilor 

Terenuri agricole: naturale cât şi al celor de natură social-economică. In literatura de 

62,1%, terenuri specialitate sunt menţionate următoarele categorii de utilizare a 

forestiere: 28,5%, 

terenurilor: 

terenuri ocupate 

de ape: 3,6%, alte 

- terenuri agricole: terenuri arabile, păşuni şi fâneţe naturale, 

categorii de 

terenuri pomicole şi terenuri viticole; 

terenuri: 5,8% 

- terenuri neagricole: terenuri forestiere, terenuri ocupate de 

ape, terenuri construite, terenuri ocupate de căi de 

comunicaţie, terenuri cu destinaţie specială, terenuri 

degradate. 

La nivelul anului 2002 terenurile agricole deţineau 62,1 % din 

suprafaţa totală (peste 14,8 mil.ha), terenurile forestiere aveau o 

pondere de 28,5 % (peste 6,2 mil.ha), terenurile ocupate de ape 3,6 

%, iar 5,8 % reprezintă celelalte categorii de terenuri neagricole 

menţionate anterior. 

Ramurile agriculturii sunt: 

- cultura plantelor (cereale, plante tehnice, cartof, legume, 

viticultură şi pomicultură); 

- creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine, păsări, albine, 

viermi de mătase). 

Se adaugă aici, ca activităţi din domeniul primar (alături de 

agricultură şi minerit) pescuitul şi piscicultura precum şi silvicultura 

(exploatarea lemnului). 

Cultura cerealelor ocupă cele mai mari ponderi din suprafaţa 

Reţineţi 

cultivată. Grâul se cultivă pe teritoriul României de peste 4 000 de ani, 

caracteristicile iar zonele principale de cultură sunt: Câmpia Română, Câmpia de 

culturii cerealelor 

Vest, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Getic şi 

Podişul Dobrogei de Sud. Porumbul se cultivă în aproximativ aceleaşi 

zone la care se adaugă şi regiunile deluroase şi cele din depresiunile 

intracarpatice. Secara are ca arie de răspândire depresiunile 

intracarpatice şi partea de nord a ţării. Orzul se cultivă mai ales în 

Câmpia de Vest, Podişul Târnavelor, partea central-sudică a Câmpiei 

Române şi în Dobrogea. Orezul este o plantă aclimatizată la noi şi se 

cultivă actualmente pe suprafeţe extrem de reduse în partea de sud. 

Plantele tehnice sunt folosite ca surse de materie primă în 

industrie. Ele cuprind mai multe categorii: 

- plante textile (in, cânepă); 

- plante uleioase (floarea soarelui, soia, rapiţă, ricin, in pentru 

ulei); 

- sfecla de zahăr. 



Plantele textile cultivate sunt inul şi cânepa, la care se adaugă 

şi bumbacul, cu menţiunea că acesta se cultivă pe suprafeţe extrem 

de reduse în Banat, Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei. Pentru in 

arealul de cultură cuprinde nordul Moldovei, nord-vestul ţării şi 

depresiunile intracarpatice, iar pentru cânepă zonele cele mai 

Reţineţi arealele 

favorabile sunt: Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei, precum şi pe 

de cultură a 

plantelor tehnice văile principale din Pod.Moldovei. 

Plantele uleioase se cultivă mai ales în judeţele Ialomiţa, 

Constanţa, Timiş şi Călăraşi, precum şi în alte judeţe de câmpie, dar 

pe suprafeţe mai restrânse. 

Sfecla de zahăr se cultivă pe suprafeţe mai mari în judeţele 

Timiş, Bihor, Mureş, Dolj, Ialomiţa şi Botoşani. 

Tot la capitolul de cultură a plantelor tehnice se adaugă tutunul 

şi plantele medicinale şi aromatice. 

Cartoful are două regiuni caracteristice: Pod.Sucevei şi culoarul 

Siretului, iar cea de-a doua este formată de judeţele: Braşov, Covasna 

şi Harghita. 

Cultura cartofului, alături de legumicultură, se practică pe 

suprafeţe extinse în jurul marilor centre urbane, precum şi în zonele 

de luncă. 

Reţineţi 

zonele viticole 

Viticultura este o ocupaţie foarte veche. Pe teritoriul ţării 

şi podgoriile noastre se practică încă din antichitate. Condiţiile naturale sunt 

din România favorabile acestei culturi, pe teritoriul României, aşa cum s-a 

menţionat trece limita nordică a acestei culturi. Suprafaţa cultivată cu 

viţă de vie depăşeşte cu puţin 240 000 ha (2002). Există 4 mari zone 

viticole, la care se adaugă o serie de podgorii şi centre viticole: 

- Zona viticolă a Subcarpaţilor de Curbură – cea mai extinsă; 

se desfăşoară între Valea Trotuşului şi Valea Teleajenului şi 

are în componenţă podgoriile: Panciu, Odobeşti, Coteşti şi 

Dealu Mare-Istriţa. 

- Zona viticolă Drăgăşani, situată în Piemontul Getic pe Valea 

Oltului şi a Olteţului. 

- Zona viticolă din Transilvania cuprinde podgoriile Târnavelor 

şi Alba Iulia. 

- Zona viticolă Arad se extinde în Câmpia şi Dealurile de Vest 

şi cuprinde podgoriile: Pâncota, Şiria, Ghioroc, Păuliş, 

Lipova şi Covăsinţ. 

Alte podgorii (suprafeţe cultivate mai mici) cu producţie însă de 

calitate se găsesc în Moldova (Cotnari, Iaşi, Huşi, Bârlad, Dealurile 

Bujorului, Nicoreşti, Iveşti), Dobrogea (Niculiţel, Murfatlar şi Ostrov), 

Podişul Getic (Ştefăneşti), în sudul Câmpiei Române (Segarcea, 

Greaca), Banat (Teremia Mare, Buziaş şi Recaş), Transilvania 

Reţineţi zonele 

(Bistriţa) şi nord-vest (Valea lui Mihai). 

pomicole şi 

soiurile de pomi 

Pomicultura reprezintă, de asemenea, o ocupaţie tradiţională. 

fructiferi cultivate Se practică în condiţii similare cu viţa de vie şi pe o suprafaţă de 

în România 240000 ha (2002). 

Cea mai mare zonă pomicolă este situată în Subcarpaţii sudici, 

(pornind din judeţul Vrancea şi până în judeţul Vâlcea) extinsă şi spre 

sud în unităţile naturale vecine. În această zonă se cultivă 

preponderent prun, măr şi păr. 

Zona din nordul Transilvaniei, pornind din împrejurimile oraşului 



Bistriţa şi până în zona Baia Mare şi a judeţului Sălaj, este cea de 

doua zonă pomicolă, principala cultură fiind reprezentată de măr. 

Cea de-a treia zonă pomicolă, unde predomină mărul, se află în 

partea sudică a Banatului urmată fiind de cea din sudul şi sud-vestul 

Transilvaniei (judeţele Alba şi Sibiu), precum şi Depresiunea 

Haţegului. 

O zonă mai dispersată se află în sudul Podişului Sucevei. 

De asemenea, se cultivă pomi fructiferi şi în jurul marilor oraşe, 

în Dobrogea (piersic), precum şi în alte zone deluroase şi de podiş. 

Creşterea animalelor. Este cea de-a doua ramură a agriculturii 

cu o pondere de 37,1 % (2002) în totalul producţiei agricole. Această 

Baza furajeră 

pentru 

activitate se bazează pe existenţa păşunilor şi a fâneţelor naturale, la 

creşterea 

care se adaugă culturile de plante furajere (sau de nutreţ). 

animalelor 

În anul 2002 păşunile şi fâneţele naturale deţineau o suprafaţă 

de 4,93 mil.ha fiind diferenţiate pe trepte de relief (munţi, deal, câmpie 

şi luncă). Cele mai însemnate, atât din punct de vedere al suprafeţei 

cât şi al producţiei sunt păşunile şi fâneţele naturale aflate în zonele 

montane. 

Culturile de plante furajere sunt răspândite în regiunile de 

câmpie şi dealuri joase, dat fiind extinderea mai redusă a suprafeţelor 

ocupate de păşuni şi fâneţe naturale. Dintre plantele cultivate amintim 

lucerna, trifoiul, borceagul, porumbul şi rădăcinoasele pentru nutreţ. 

Reţineţi care sunt 

Creşterea bovinelor este specifică nordului şi centrului 

arealele de 

răspândire a Carpaţilor Orientali, Subcarpaţilor Moldovei, vestului Pod.Sucevei, 

bovinelor, 

estului Transilvaniei, centrul şi sudul Moldovei, Dobrogea Centrală şi 

porcinelor şi de sud, precum şi în zona din jurul capitalei. 

ovinelor 

Arealul de răspândire al porcinelor este legat de asigurarea 

hranei (porumb şi cartof). Ponderi mai mari sunt deţinute de Câmpia 

Română, Câmpia de Vest, estul Transilvaniei şi nordul Moldovei. 

Ovinele înregistrează valori mai ridicate în zone cu tradiţie în 

acest domeniu: Dobrogea, Câmpia Română, la care se adaugă 

Câmpia de Vest, sudul Transilvaniei şi estul Pod.Moldovei. 

Păsările (avicultura) se cresc în majoritatea regiunilor ţării, dar 

mai ales în zonele de cultură a cerealelor. 

Avicultura, 

Apicultura (creşterea albinelor) şi sericicultura (creşterea 

Apicultura, 

Sericicultura, viermilor de mătase) sunt două ocupaţii tradiţionale, prima 

înregistrând, în ultimii 10 ani o creştere a producţiei, iar cea de-a doua 

aflându-se într-un declin accentuat. Arealele care aveau această 

specializare a creşterii viermilor de mătase erau în culoarul Timişului 

Pescuit şi 

şi în partea de sud a Olteniei (areal de răspândire a dudului). 

piscicultură 

Pescuitul şi piscicultura au tradiţie pe teritoriul actual al ţării. În 

conformitate cu caracteristicile reţelei hidrografice se deosebesc 

Reţineţi 

următoarele zone piscicole: 

clasificarea 

- apele interioare (păstrăv, mreană, ştiucă, biban); 

ramurilor industriei 

- Dunărea, inclusiv Delta Dunării (crap, plătică, somn, 

în industrie 

sturioni); 

extractivă, 

ind.energiei 

- lacurile (crap, caras, hamsii, guvizi); 

electrice şi 

- Marea Neagră (sturioni, scrumbii, calcan, hamsii, guvizi 

termice, ind. 

etc.). 

prelucrătoare 

Industria are ca ramuri: industria extractivă, industria energiei 

electrice şi termice, industria prelucrătoare. 



Industria extractivă cuprinde următoarele ramuri: 

- industria de extracţie şi prelucrare a cărbunelui; 

- industria de extracţie a petrolului; 

- industria de extracţie a gazelor naturale; 

- industria de extracţie şi preparare a minereurilor metalifere; 

- industria de extracţie şi preparare a minereurilor neferoase 

şi rare; 

- industria de extracţie a materialelor de construcţii. 

Industria de extracţie şi prelucrare a cărbunelui are o veche 

tradiţie. Epuizarea rezervelor şi costurile ridicate de exploatare au 

generat regresul însemnat al acestei ramuri. 

Cărbunele este utilizat atât ca materie primă industrială, cât şi 

drept combustibil. Din punct de vedere al valorii energetice cărbunii 

sunt clasificaţi în: cărbuni superiori (antracit şi huilă) şi cărbuni inferiori 

(cărbune brun, lignit şi turbă). 

Pentru România rezervele cele mai însemnate sunt cele de 

Reţineţi şi huilă, lignit şi cărbune brun. 

localizaţi pe 

Bazinele de exploatare a huilei sunt Petroşani (Lupeni, Lonea, 

hartă bazinele Petrila, Aninoasa ş.a.) şi Munţii Banatului (Anina, Doman, Secu, 

carbonifere din Lupac, Bigăr şi Cozla). 

România 

Cărbunele brun se extrage din bazinele Comăneşti (jud.Bacău), 

Ţebea (jud.Hunedoara) şi Almaş (jud.Sălaj). 

Lignitul este cărbunele energetic cel mai răspândit şi se 

exploatează în următoarele bazine: 

- Rovinari – Tismana, care alimentează termocentralele de la 

Turceni, Rovinari, Rogojelu şi Tg.Jiu; 

- Motru, care asigură cărbune pentru centralele Işalniţa, 

Turceni, Craiova II şi Drobeta Tr.Severin; 

- Valea Jilţului, pentru alimentarea parţială a termocentralei 

de la Turceni; 

- Horezu – Sud, pentru centrala de la Rm.Vâlcea; 

- Muntenia Centrală, situat între Argeş şi Buzău, cu exploatări 

la Schitu Goleşti, Ceptura, Filipeştii de Pădure, Doiceşti; 

- Crişana, între Crişul Repede şi Crasna; 

- Baraolt, în judeţul Covasna. 

Se remarcă concentrarea producţiei naţionale în bazinele din 

Oltenia. 

Industria de exploatare a petrolului este, la fel ca şi industria 

carboniferă, o ramură tradiţională a economiei româneşti. Petrolul 

este cunoscut şi utilizat încă din secolul XV. Producţia de petrol a 

cunoscut creşteri în perioada interbelică şi apoi după anul 1970. În 

prezent (2002) producţia depăşeşte cu puţin 6 mil. t. anual, valoare ce 

permite protejarea resurselor proprii. 

Ca repartiţie geografică a resurselor se remarcă următoarele 

Reţineţi şi 

zone de exploatare: 

localizaţi zonele 

- Subcarpaţii Moldovei (Moineşti, Zemeş, Balcani, Tazlău 

de exploatare a 

ş.a.); 

petrolului din 

România 

- Subcarpaţii dintre Râmnicu Sărat şi Dâmboviţa (Tisău, 

Berca, Arbănaşi, Beceni, Urlaţi, Bucov, Boldeşti, Băicoi, 

Ţintea, Aninoasa şi Moreni); reprezintă cea mai bogată 

regiune petrolieră; 



- Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Jiu la care se adaugă şi 

Podişul Getic (Moşoaia, Vedea, Leordeni, Ţicleni, Bălteni, 

Bustuchin, Iancu Jianu ş.a.); 

- Câmpia Română are trei areale de exploatare situate în 

Câmpia Olteniei, partea centrală dintre Olt şi Dâmboviţa 

precum şi în partea de est; 

- Câmpia şi Dealurile de Vest deţin exploatări în Câmpia 

Timişului şi a Aradului precum şi în zona dintre Crişul 

Repede şi Someş; 

- Platforma continentală a Mării Negre. 

Industria de extracţie a gazelor naturale. Gazele naturale se 


găsesc sub formă de zăcăminte asociate cu zăcămintele de petrol sau 

localizaţi zonele 

de exploatare a în zăcăminte separate, ultimele fiind caracterizate printr-un conţinut 

gazelor naturale ridicat de metan. Zăcămintele au fost valorificate pe scară largă, în 

din România industrie, mai ales după cel de-al doilea război mondial. 

Zona Depresiunii colinare a Transilvaniei este arealul principal 

de extracţie a gazului metan. În cuprinsul său se deosebesc trei 

sectoare. Un sector este situat la nord de Mureş (Câmpia 

Transilvaniei) cu exploatări la Sărmaşu, Zau de Câmpie, Şincai ş.a. 

Sectorul central se desfăşoară la sud de Mureş până la Hârtibaciu 

(Deleni, Cetatea de Baltă, Copşa Mică, Noul Săsesc, Sângeorgiu de 

Pădure, Miercurea Nirajului, Filitelnic, Nadeş). Cel de-al treilea sector 

se găseşte situat între Hârtibaciu şi Olt şi are drept centru principal de 

extracţie Ilimbav. 

În exteriorul Carpaţilor se exploatează gaze naturale în 

Subcarpaţi şi Podişul Getic, partea sudică a Câmpiei de Vest, în 

Subcarpaţii şi Podişul Moldovei, în estul şi centrul Câmpiei Române, 

bună parte din zăcăminte fiind asociate celor de petrol. 

La fel ca şi în cazul producţiei de petrol şi producţia totală de 

gaze naturale a scăzut constant în ultimii 10 ani, ajungând la peste 

13.600 mil.m 3 în anul 2002, scopul fiind acela al protejării resurselor. 

Industria de extracţie şi preparare a minereurilor metalifere. 

Minereuri de fier Minereurile metalifere sunt cunoscute şi utilizate din timpuri istorice, 

şi minereuri de dovadă fiind numeroasele descoperiri arheologice ce atestă acest 

mangan 

lucru. 

Resursele metalifere sunt formate din: minereu de fier, minereu 

de mangan, minereuri neferoase (cupru, plumb, zinc, aur, argint, 

bauxită şi metale rare). 

Minereurile de fier se folosesc ca materie primă în industria 

siderurgică la fabricarea fontei şi a oţelului. Principalele zone de 

extracţie sunt: Munţii Poiana Ruscă (Teliuc, Ghelari, Vadu Dobrii), 

Munţii Banatului (Dognecea şi Ocna de Fier), Munţii Harghita 

(Vârghiş, Lueta) şi în partea nordică a Munţilor Apuseni (în Munţii 

Exploatarea şi Gilău şi Muntele Mare). Minereurile de mangan cele mai însemnate se 

prelucrarea 

primară a 

găsesc în zona Iacobeni – Vatra Dornei din Depresiunea Dornelor. 

minereurilor de 

Dintre metalele colorate (cupru, plumb şi zinc) cel mai important 

metale 

este cuprul. El se găseşte sub formă de minereu cuprifer, dar şi în 

colorate: 

compoziţia minerurilor complexe. Centrele de exploatare se găsesc în 

cupru, plumb grupa vulcanică nordică a Carpaţilor Orientali (Cavnic, Baia Sprie, 

şi zinc 

Nistru, Ilba, Băiuţ, Şuior, Herja), în Munţii Maramureşului (Borşa, 

Burloaia şi Toroioaga), în Munţii Bistriţei (Fundu Moldovei şi Leşu 



Ursului), Munţii Hăşmaş (Bălan), Munţii Banatului (Moldova Nouă şi 

Sasca Montană), Munţii Poiana Ruscă, Munţii Apuseni (Roşia Poieni, 

Zlatna, Avram Iancu). Se adaugă şi zăcămintele de la Altîn Tepe din 

Dobrogea. 

Prelucrarea primară a minereurilor de cupru se realizează la 

Baia Mare şi Zlatna. 

Plumbul se extrage din minereurile complexe exploatate la Baia 

Sprie şi Herja (zona Baia Mare), Ruşchiţa (Munţii Poiana Ruscă) şi la 

Baia de Arieş (Munţii Apuseni). 

Zincul se exploatează în zona Baia Mare (Nistru, Cavnic, Băiuţ, 

Ilba), Ţara Oaşului (Tarna Mare) precum şi în zona Haţeg (Munţii 

Poiana Ruscă). 

Cele trei metale au o largă utilizare în industria prelucrătoare la 

fabricarea conductorilor electrici (cupru), conducte şi acumulatori 

(plumb), tablă inoxidabilă, electrozi şi piese de uz casnic (zinc). 

Un alt metal des utilizat în diverse ramuri industriale este 

Exploatare şi aluminiul. El se găseşte în natură sub formă de bauxită. Zăcămintele 

prelucrare primară cele mai însemnate se găsesc în Munţii Pădurea Craiului (Roşia, 

a bauxitei Vârciorog şi Zece Hotare), iar prepararea se face la Dobreşti. După 

preparare bauxita se transformă în alumină (Oradea) şi apoi în se 

obţine metalul – aluminiu la Slatina. O unitate de preparare a aluminei 

există şi la Tulcea, aceasta fiind construită pentru a funcţiona pe bază 

de import de bauxită. 

Minereuri auroargintifere 

(Cavnic, Baia Sprie, Herja, Săsar, Şuior, Ilva) şi în Munţii Apuseni 

Minereurile auro-argintifere sunt cantonate în Munţii Gutâi 

(Brad, Gura Barza, Săcărâmb, Băiţa, Zlatna, Roşia Montană şi 

Abrud). Obţinerea metalelor se face la Baia Mare, iar prelucrarea 

primară la Zlatna şi Crişcior – Brad. 

În afara acestor resurse mai există şi resurse de metale rare 

aflate în natură sub formă de sulfuri polimetalice. Dintre acestea cele 

mai importante sunt: magneziu, cinabru (mercur), bismut, arseniu, 

wolfram, seleniu şi stibiu. 

Roci de 

construcţie: granit, Rocile de construcţie constituie alte resurse ce se exploatează 

bazalt, andezit, în cadrul industriei extractive. 

calcar, argilă, 

O primă categorie de roci sunt cele vulcanice:granit, bazalt, 

pietrişuri, nisipuri, andezit şi tufuri vulcanice. Granitul are ca exploatări Măcin şi 

marmură 

Iacobdeal (nordul Dobrogei) şi cele de la Zam şi Săvârşin (Munţii 

Zarandului). Bazaltul se exploatează la Racoş (jud.Braşov), Topliţa 

(jud.Harghita), precum şi în Munţii Metaliferi. Andezitul se valorifică în 

exploatările de la nord de Baia Mare din Munţii Oaş-Gutâi, precum şi 

la Bixad şi Malnaş (grupa vulcanică sudică a Carpaţilor Orientali). 

Dintre rocile sedimentare cele mai cunoscute şi utilizate sunt 

calcarele, argilele, pietrişurile şi nisipurile. Calcarul se foloseşte la 

fabricarea cimentului; de aceea fabricile de ciment sunt amplasate în 

apropierea carierelor de exploatare: Mahmudia, Topalu, Basarabi 

(Dobrogea), Bicaz (Carpaţii Orientali), Hoghiz (Pod.Transilvaniei), 

Bârseşti – jud.Gorj (Carpaţii Meridionali), Turda, Sănduleşti (Munţii 

Apuseni). 

Argilele au o largă răspândire, cele mai valoroase fiind 

rezervele de caolin folosit ca materie primă în industria porţelanului. 

Pietrişurile şi nisipurile sunt, de asemenea, extrem de 



Reţineţi care 

sunt principalele 

termocentrale şi 

hidrocentrale şi 

care este 

repartiţia lor 

geografică 

Reţineţi care sunt 

subramurile 

industriei 

alimentare şi 

relaţiile dintre 

repartiţia 

geografică a 

centrelor, sursele 

de materii prime şi 

centrele de 

consum 

răspândite, fiind utilizate în construcţii. Exploatarea lor se realizează 

în balastiere, cele mai mari fiind situate de-a lungul principalelor artere 

hidrografice. 

Marmura reprezintă o resursă însemnată şi căutată la export. 

Este o rocă ce provine din metamorfozarea (transformarea) calcarului 

în interiorul scoarţei terestre. Cariere de marmură se găsesc la 

Ruşchiţa, Alun, Căprioara, Moneasa, Vaşcău ş.a. 

Industria energiei electrice şi termice. Această ramură este 

vitală pentru întreaga activitate economico-socială. Nici un domeniu 

nu se poate dezvolta fără consum de energie electrică, iar viaţa 

omului nu poate fi concepută fără energie. 

Sistemul energetic al României este format din termocentrale, 

hidrocentrale şi centrale nucleare (Cernavoda). 

Termocentralele care funcţionează se bazează pe cărbune şi 

gaze naturale. Ele funcţionează în regim de centrale eletrice şi 

termice. După puterea instalată termocentralele se clasifică în (Erdeli 

G., Cucu V., 2005): 

- termocentrale foarte mari (putere mai mare de 1000 MW): 

Işalniţa, Brăila, Rovinari, Turceni; 

- termocentrale mari (500-1000 MW): Mintia, Paroşeni, 

Bucureşti Sud, Iernut, Borzeşti, Brazi, Luduş şi Doiceşti; 

- termocentrale cu putere medie 100-500 MW: Comăneşti, 

Oradea, Palas, Rm.Vâlcea, Galaţi, Iaşi Piteşti, Suceava, 

Călăraşi ş.a. 

- centrale electrice de termoficare (sub 100 MW): Arad, 

Timişoara, Braşov, Piatra Neamţ etc. 

În privinţa hidrocentralelor rolul cel mai însemnat îl are Dunărea 

la care s-au adăugat de-a lungul timpului o serie de amenajări pe 

râurile interioare: 

- Bistriţa cu o hidrocentrală la Stejaru (210 MW) şi alte 12 

microhidrocentrale; 

- Argeş cu un sistem de hidrocentrale ce totalizează peste 

450 MW; 

- Lotru, cu hidrocentralele Lotru-Ciunget şi Brădişor; 

- Someşul Mic cu hidrocentralele Mărişelu, Tarniţa şi Gilău. 

- Există de asemenea amenajări hidroenergetice pe Sebeş 

(Gâlceag şi Şugag), Râul Mare din Retezat, Olt, Cerna- 

Motru-Tismana. 

Pe Dunăre sunt cele două hidrocentrale de la Porţile Fier I şi II, 

iar pe râul Prut microhidrocentrala de la Stânca – Costeşti. 



Industria prelucrătoare a cunoscut, în ultimii 15 ani, un regres 

considerabil datorită noilor condiţii de dezvoltare a societăţii 

româneşti. Trecerea de la economia centralizată la cea de liberă 

concurenţă, precum şi reducerea intervenţiei statului în economie au 

fost factori care au condus la declinul acestei ramuri. 

Dintre ramurile industriei prelucrătoare s-a menţinut şi în unele 

cazuri a luat amploare industria alimentară, datorită cererii populaţiei, 

dar şi datorită existenţei surselor de materii prime, precum şi 

investiţiilor care s-au realizat în domeniu. 

Industria alimentară are o gamă largă de subramuri, în strânsă 

legătură cu materiile prime utilizate şi cu produsele obţinute: 

- Industria morăritului şi a panificaţiei se află amplasată în 

mari centre de consum precum şi zonele de cultură a 

cerealelor. 

- Industria zahărului este localizată în apropierea zonelor de 

cultură a sfeclei de zahăr. Unităţi tradiţionale sunt Sascut, 

Chitila, Bod, Tg.Mureş, Roman, Arad, Timişoara. 

- Industria uleiurilor vegetale foloseşte în principal seminţele 

de floarea soarelui, dar şi alte plante uleioase. Centrele cele 

mai importante sunt: Iaşi, Galaţi, Buzău, Slobozia, 

Constanţa, Bucureşti, Podari, Oradea, Carei şi Timişoara. 

- Industria conservelor cu mai multe subramuri: conserve de 

fructe (Vălenii de Munte, Băiculeşti, Râureni, Tg.Jiu, Dej, 

Baia Mare, Bistriţa, Haţeg ş.a.), conserve de legume (în 

principalele bazine legumicole), conserve de peşte (Tulcea, 

Constanţa, Galaţi şi Sulina), conserve din carne. 

- Industria produselor lactate are centrele tradiţionale 

amplasate în zone de creştere a bovinelor (Remetea, 

Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Baraolt, Reghin, 

Sighişoara, Cluj Napoca, Botoşani etc.). 

- Industria băuturilor alcoolice are ca materii prime sursele 

oferite de viticultură şi pomicultură. Principalele centre de 

vinificaţie se găsesc în zonele de cultură a viţei de vie. 

- Industria berii utilizează resurse locale (orz), dar şi resurse 

din import, cele mai vechi fabrici fiind la Bucureşti, Azuga, 

Tg.Mureş, Oradea şi Timişoara, la care s-au adăugat cele 

de la Constanţa, Piteşti, Iaşi, Satu Mare, Miercurea Ciuc ş.a. 

- Industria băuturilor răcoritoare s-a extins în ultimii ani prin 

pătrunderea pe piaţa românească a unor concerne 


cunoscute în domeniu: Coca Cola, Pepsi Cola ş.a. 

sunt subramurile 

Industria textilă şi a încălţămintei sunt ramuri cu tradiţie. Primele 

industriei textile 

începuturi datează din secolul al XIX-lea, când se înfiinţează primele 

şi a încălţămintei 

şi repartiţia lor fabrici de postav. Aceste ramuri au avut o dezvoltare mai mare în 

geografică perioada anterioară anului 1989. Ulterior toate subramurile au intrat 

într-un declin accentuat datorită pierderii pieţelor de desfacere, a 

concurenţei din domeniu. 

Industria lânii este legată de două zone tradiţionale în creşterea 

ovinelor şi are drept centre două oraşe cu aşezările din apropiere: 

Braşov şi Sibiu. Existau şi alte centre: Constanţa, Timişoara, 

Bucureşti, Siret, Beclean, Alba Iulia ş.a. 



Industria inului şi a cânepii are drept centre de prelucrare 

(topitoriile şi filaturile) situate în zonele de cultură a acestor plante. 

Scăderea suprafeţelor cultivate şi reducerea cererii s-a repercutat şi în 

regresul acestei subramuri. 

Industria confecţiilor şi a tricotajelor este caracterizată prin 

prezenţa unor unităţi de dimensiuni mult mai mici, decât înainte de 

1990, situate la Bucureşti, Satu Mare, Craiova, Călăraşi, Focşani, 

Suceava, Oradea, Arad, Vaslui, Brăila, Drobeta Turnu Severin, Cluj- 

Industria de Napoca, Botoşani, Miercurea Ciuc. 

prelucrare a 

Industria încălţămintei. Unităţile acestei ramuri au integrate 

lemnului este 

tăbăcării pentru prelucrarea pieilor naturale. De asemenea se 

condiţionată de 

repartiţia sursei utilizează şi înlocuitori furnizaţi de industria chimică (piele şi talpă 

de materie sintetică ş.a). Cele mai importante centre sunt: Bucureşti, Timişoara, 

primă, la care se Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu, Suceava, Braşov, Bacău, Mediaş, Arad 

adaugă cererea ş.a. 

pieţei 

Industria de prelucrare a lemnului are o repartiţie geografică în 

concordanţă cu cea fondului forestier. Industria cherestelei este 

localizată în Carpaţii Orientali şi Subcarpaţii Moldovei, centrele cele 

mai cunoscute fiind Gura Humorului, Vatra Dornei, Vişeu de Sus, 

Prundu Bârgăului, Borşa, Piatra Neamţ, Gheorgheni, Covasna sau 

Nehoiu. În Carpaţii Meridonali centrul cel mai important este Brezoi, 

iar în Carpaţii Occidentali, Huedin. 

Valorificarea cea mai eficientă a masei lemnoase o realizează 

industria mobilei localizată la Bucureşti, Bacău, Reghin, Piteşti, 

Suceava, Sighetu Marmaţiei, Drobeta Turnu Severin, Cluj-Napoca, 

Satu Mare, Braşov, Constanţa ş.a. 

Industria celulozei şi a hârtiei este legată de prezenţa materiei 

prime şi a resurselor de apă. Cele mai importante centre sunt în 

zonele Braşov-Zărneşti, Bacău, nord-vestul Transilvaniei (Prundu 

Bârgăului, Dej, Bistriţa, Cluj-Napoca). 

Industria chimică a posedat şi posedă resurse variate, dar care 

Reţineţi 

sunt insuficient valorificate, mai ales cele care se găsesc în cantităţi 

subramurile relativ mari (sarea şi gazele naturale). 

industriei chimice Industria produselor clorosodice s-a extins datorită rezervelor 

şi principalele 

de sare şi are drept centre unităţi amplasate la Govora, Borzeşti, 

centre de 

producţie Rm.Vâlcea, Turda, Ocna Mureş, Târnăveni. 

Industria îngrăşămintelor chimice şi-a restrâns activitatea, 

centre tradiţionale fiind Craiova, Slobozia, Năvodari. 

Industria farmaceutică şi a produselor cosmetice are drept 

centre recunoscute: Bucureşti, Iaşi, Cluj Napoca şi Braşov. 

Detergenţii se fabrică în principal la Ploieşti, Timişoara şi Galaţi. 

Reţineţi 

Industria petrochimică s-a dezvoltat în cadrul platformelor 

subramurile 

materialelor de industriale de rafinare a petrolului la Barzi, Ploieşti, Teleajen, 

construcţii şi Dărmăneşti, Oneşti, Piteşti, Suplacu de Barcău, Câmpina, Năvodari. 

principalele centre Se produc cauciuc sintetic, mase plastice, fibre şi fire sintetice, 

de producţie precum şi diverse produse petroliere. 

Industria materialelor de construcţii cuprinde ca subramuri: 

industria lianţilor, industria ceramicii, industria sticlei şi porţelanului. 

Industria lianţilor. În cadrul acestei subramuri industria 

cimentului este cea mai însemnată, centrele actuale fiind: Bicaz, 

Taşca, Hoghiz, Turda, Fieni şi Câmpulung. 



Reţineţi 


industriei 

siderurgice 

Reţineţi 

subramurile şi 

centrele mari ale 

industriei 

constructoare de 

maşini 

Industria ceramicii pentru construcţii are o răspândire destul de 

mare, dat fiind şi prezenţa argilei, ca materie primă. 

Industria sticlei se bazează pe valorificarea nisipului cuarţos. 

Centrele tradiţionale sunt: Mediaş, Târnăveni, Boldeşti Scăieni, 

Buzău, Bucureşti, Turda, Dorohoi, iar pentru porţelan: Curtea de 

Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca. 

Industria siderurgică. Este o ramură industrială care a avut o 

dezvoltare intensivă înainte de 1990, ajungând la unităţi economice 

supradimensionate atât din punct de vedere al numărului de salariaţi 

cât şi al producţiei. Dezvoltarea s-a realizat pe baza exploatării 

resurselor de minereu de fier, a importului de minereu de fier, a 

existenţei cărbunilor cocsificabili, dar şi datorită consumului cerut de 

industrializarea masivă a ţării în intervalul 1950-1990. Să menţionăm 

că în acest domeniu exista şi o tradiţie ce datează de la sfârşitul 

secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. În prezent centrele 

siderurgice funcţionează la capacităţi reduse, chiar dacă în bună parte 

au fost privatizate. Centrele de tradiţie sunt: Hunedoara, Reşiţa, 

Galaţi, Târgovişte, Bucureşti, Călan, Nădrag, Oţelu Roşu. 

Industria constructoare de maşini este, de asemenea, o ramură 

care a suferit modificări radicale după 1990, în sensul restructurării 

unor unităţi, restrângerii activităţii şi chiar închiderea multor 

întreprinderi care s-au dovedit a fi nerentabile. 

Subramurile şi centrele mai însemnate ale acestei industrii sunt: 

- Industria de maşini şi echipamente produce utilaje pentru 

diverse ramuri industriale, maşini şi utilaje agricole, maşini 

unelte, bunuri metalice de uz gospodăresc. Centrele 

specializate şi recunoscute pe plan mondial sunt cele care 

produc utilaj petrolier: Ploieşti, Târgovişte, Câmpina, 

Bucureşti, iar pentru bunuri de consum: Găeşti, Mediaş, 

Sighişoara, Satu Mare. 

- Industria de echipamente electrice şi optice are drept centre 

mai importante Bucureşti, Craiova, Timişoara, Braşov, Sibiu, 

Arad, Iaşi, Tg.Mureş, Cugir, Curtea de Argeş. 

- Industria mijloacelor de transport produce utilaj feroviar 

(Arad), automobile (Piteşti-Mioveni, Craiova); capacităţi de 

producţie a camioanelor există la Braşov, Bucureşti şi 

Mediaş, iar şantiere navale reprezentative sunt cele de la 

Constanţa, Mangalia, Brăila, Galaţi, Drobeta Turnu Severin 

şi Tulcea; industria aeronautică are drept centre Bucureşti şi 

Ghimbav (Braşov). 



Reţineţi 

Transporturile. Din categoria serviciilor transporturile sunt 

importanţa esenţiale nu numai pentru economie, ci şi pentru întreaga dezvoltare 

transporturilor şi 

clasificarea după a societăţii umane. Din punct de vedere economic transporturile 

mediul în care se asigură aprovizionarea cu materii prime a unităţilor economice, 

află reţeaua: facilitează desfacerea produselor în funcţie de cerere, permite 

Feroviare, deplasarea forţei de muncă; transporturile sunt servicii fără de care 

Rutiere, 

comerţul şi turismul nu pot fi concepute. Viaţa de zi cu zi a omului 

Fluviale, Maritime, 

Aeriene, Speciale, modern nu mai poate exista fără prezenţa transporturilor. Sub 

Telecomunicaţii termenul generic de transporturi se include activitatea de transport 

care presupune: un mijloc de transport, o cale (reţea) de transport, o 

forţă de muncă calificată care să asigure desfăşurarea normală a 

activităţii, precum şi cei care utilizează transporturile, călători şi 

mărfuri. 

Există mai multe criterii de clasificare a transporturilor. Cel mai 

cunoscut şi uzitat criteriu este cel al mediului în care se află reţeaua 

de transport: 

- transporturi pe uscat: feroviare şi rutiere; 

- transporturi pe apă: fluviale şi maritime; 

- transporturi aeriene; 

- transporturi speciale; 

- telecomunicaţii. 

Reţineţi cele opt 

Transporturile feroviare dispun de o reţea de 11.002 km (2002) 

magistrale din care 3.950 km sunt electrificaţi. Cel mai important nod feroviar 

feroviare ale este capitala, oraşul Bucureşti. De aici pornesc cele opt magistrale 

României 

feroviare din care se ramifică şi o serie de linii secundare: 

- Bucureşti – Craiova (prin Roşiori de Vede sau Piteşti) – 

Timişoara; 

- Bucureşti – Braşov – Făgăraş – Sibiu – Deva – Arad – 

Curtici; 

- Bucureşti – Braşov – Sighişoara – Teiuş – Cluj-Napoca – 

Oradea – Episcopia Bihorului; 

- Bucureşti – Braşov – Ciceu – Deda – Dej – Baia Mare – 

Satu Mare – Halmeu; 

- Bucureşti – Ploieşti – Mărăşeşti – Bacău – Suceava – 

Vicşani; 

- Bucureşti – Ploieşti – Mărăşeşti – Tecuci – Iaşi; 

- Bucureşti – Urziceni – Făurei – Brăila – Galaţi; 

- Bucureşti – Feteşti – Cernavoda – Constanţa – Mangalia. 

Deşi s-au produs o serie de modificări pozitive în transportul de 

călători numărul acestora s-a redus substanţial în ultimii ani, de la 

peste 480 milioane persoane în 1989, la 95,6 milioane persoane în 

anul 2002. Scăderea este condiţionată de concurenţa transportului 

rutier, de creşterea costurilor de transport, scăderea puterii de 

cumpărare a populaţiei, dar şi de scăderea mobilităţii populaţiei. 

Declinul economic general din ultimii 15 ani s-a repercutat şi 

Reţineţi 

asupra scăderii traficului de mărfuri, de la peste 300 milioane tone în 

caracteristicile 1989 la 70,6 milioane tone în 2002. 

transporturilor 

Transporturile rutiere se efectuează pe o reţea de drumuri de 

rutiere 

78896 km din care 19958 km sunt modernizaţi (2002). Principalele 

artere rutiere urmăresc traseul căilor ferate magistrale. Există două 



tronsoane de autostradă: Bucureşti – Piteşti şi Bucureşti – Cernavodă 

(ca parte a autostrăzii Bucureşti – Constanţa). La fel ca şi în cazul 

transporturilor feroviare şi acest tip de transport a înregistrat un regres 

astfel: transportul de călători a marcat o scădere de la 878,5 milioane 

persoane în 1989 la 192 milioane persoane în 2002, iar cel de mărfuri 

de la 2,4 miliarde t. în 1989 la 267,1 milioane t. în 2002. 

Transporturile fluviale se realizează pe Dunăre şi canalul 

Transportul Dunăre-Marea Neagră, iar principalul element pentru transporturile 

fluvial pe 

maritime îl reprezintă portul Constanţa. Din punct de vedere al 

Dunăre, 

Transport traficului, dar şi al capacităţii de depozitare a mărfurilor cele mai 

maritim, 

importante porturi sunt Galaţi şi Constanţa, care sunt considerate ca 

Porturi 

porturi foarte mari. În categoria porturilor mari sunt incluse Brăila, 

principale Tulcea şi Sulina. Porturile cu capacităţi medii sunt: Giurgiu, Călăraşi, 

Orşova şi Cernavoda, celelalte fiind incluse în categoria celor mici. De 

remarcat este prezenţa şantierelor navale şi a instalaţiilor de reparaţii 

ca servicii conexe transportului naval. Să reţinem că sectorul fluvial 

(destinat în exclusivitate traficului fluvial) se desfăşoară de la Baziaş 

la Brăila, iar de aici şi până la vărsarea în Marea Neagră Dunărea 

poate fi străbătută şi de nave maritime. 

Transporturile aeriene interne s-au extins după cel de-al doilea 

Reţineţi rutele 

aeriene interne război mondial. Cursele principale interne, asigurate de compania 

TAROM, pornesc din Bucureşti spre: Iaşi, Constanţa, Suceava, 

Tg.Mureş, Bacău, Cluj-Napoca, Baia Mare, Tulcea, Arad, Oradea şi 

Timişoara. 

Legăturile aeriene externe ale României au ca punct de plecare 

aeroportul Henri Coandă (Otopeni) şi sunt deservite atât de compania 

naţională TAROM, dar şi de alte companii româneşti şi străine. Cele 

mai multe linii aeriene leagă Bucureştiul de marile oraşe europene, 

apoi de oraşele nord-africane şi din estul Mediteranei, la care adaugă 

legături cu America de Nord şi Asia. 

Transporturi 

Transporturile speciale sunt reprezentate de conductele de 

speciale 

petrol, cele de gaze naturale, chimioductele (pentru transportul 

diverselor produse chimice), transportul pe bandă (specific zonelor 

miniere), transportul pe cablu (zone miniere, forestiere şi în turism) şi 

Telecomunicaţii 

liniile de transport a energiei electrice. 

Telecomunicaţiile sunt reprezentate de reţeaua telefonică fixă, 

reţelele de telefonie mobilă, care au înregistrat o mare extindere după 

1990, la fel ca numărul posturilor de radio şi televiziune. La toate 

acestea se adaugă reţelele de comunicaţii electronice şi accesul tot 

mai larg al instituţiilor, agenţilor economici şi persoanelor fizice la 

internet. 

Reţineţi 

Comerţul este o ramură economică care asigură legăturile 

caracteristicile economice cu alte state, precum şi relaţiile dintre producători şi 

comerţului exterior consumatori în interiorul ţării. Rezultă deci că există un comerţ 

exterior şi un comerţ interior. 

În general, în ultimii ani valoarea totală a exportului este mai 

mică decât cea a importului ceea ce duce la crearea unui sold negativ 

al comerţului exterior al României. Dintre produsele exportate se 

remarcă: articole textile, metale şi produse metalice, îngrăşăminte 

chimice, uleiuri minerale ş.a., iar la import predomină: maşini şi 

aparate, echipamente electrice şi electronice, produse alimentare, 



Comerţul 

interior 

Reţineţi cele mai 

însemnate zone 

turistice 

produse chimice ş.a. 

România realizează cele mai active schimburi economice cu 

Italia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Ungaria, Austria, Olanda, 

Turcia, Belgia, Grecia, Coreea de Sud, Japonia. A crescut în ultimul 

timp şi schimburile economice cu SUA, Canada, China sau Australia. 

Comerţul interior este o activitate cu o dinamică accentuată în 

ultimii 15 ani. Se constată o creştere a vânzărilor, a suprafeţei 

comerciale şi o sporire a numărului agenţilor economici din domeniu. 

Au apărut concentrări de complexe comerciale ce aparţin unor firme 

de renume din Europa. Cea mai intensă activitate comercială este 

specifică oraşelor mari şi mijlocii. De asemenea se constată o 

concentrare de activităţi comerciale în Bucureşti şi în apropierea sa. 

Turismul este o ramură care are condiţii prielnice de 

dezvoltare, datorită potenţialului turistic natural şi antropic de care 

dispune România, dar şi cererii de servicii turistice. Cele mai 

importante zone turistice sunt: Valea Prahovei, Braşov, Bucovina, 

Maramureş, Litoralul Mării Negre, Delta Dunării, Zona Porţile de Fier. 

La acestea se adaugă atracţiile turistice ale capitalei şi ale marilor 

oraşe ale ţării. 

2.4. Metode şi mijloace didactice utilizate în observarea, descrierea şi 

relaţionarea elementelor geografice 

Obiective de 

referinţă ale 

Curriculumului 

şcolar 

Mijloace: hărţi, 

atlas, manual, 

fotografii, 

diapozitive 

Metoda 

explicaţiei 

Metoda 

comparaţiei 

Metodele şi mijloacele utilizate vor avea ca finalitate realizarea 

obiectivelor de referinţă care sunt precizate în Curriculum şcolar 

pentru clasa a IV a referitor la observarea, descrierea şi relaţionarea 

elementelor geografice pe baza unor surse diferite: 

- să observe empiric, nedirijat şi dirijat elemente din realitatea 

înconjurătoare; 

- să înregistreze date observate; 

- să identifice în diferite surse de informare (texte, hărţi, 

imagini) caracteristici ale realităţii înconjurătoare; 

- să descopere relaţii simple între diverse elemente de mediu 

observate direct sau percepute mediat (redate în diferite moduri); 

- să compare elemente şi relaţii la niveluri şi scări diferite; 

- să sesizeze anumite elemente de ordonare spaţială. 

Pentru realizarea acestor obiective se vor utiliza următoarele 

metode: metoda observaţiei, metoda explicaţiei, metoda comparaţiei, 

metoda lucrului cu harta, iar ca mijloace hărţi fizico şi economicogeografice, 

atlase, manualul, fotografii şi diapozitive. 

Metoda explicaţiei va avea în vedere prezentarea clară a tuturor 

noţiunilor legate de caracterele geografice generale ale teritoriului 

României. Se vor defini, rând pe rând, noţiunile de relief, climă, ape, 

vegetaţie, faună, soluri, populaţie, aşezări omeneşti, ramuri 

economice. Expunerea şi explicarea acestor caracteristici, prezentate 

în cadrul acestui capitol, trebuie să fie însoţite de explicarea relaţiilor 

de intercondiţionare dintre ele, cu accent pe interrelaţiile dintre 

elementele naturale şi cele umane. 

Metoda comparaţiei trebuie utilizată concomitent cu cea a 

explicaţiei pentru a scoate în evidenţă în principal particularităţile 



Metoda 

observaţiei 

Metoda 

lucrului cu 

harta 

naturale şi antropice ale celor trei mari unităţi de relief: munţii, dealurile 

şi podişurile, câmpiile. 

Pentru atingerea obiectivelor enunţate se va cere elevilor să 

observe empiric elementele din orizontul local şi să înregistreze datele 

observate legate de formele de relief, caracteristicile temperaturii 

aerului, precipitaţiilor şi vânturilor, apele, vegetaţia, animalele, solurile, 

caractere ale populaţiei, aşezărilor şi activităţilor economice. 

Tot pe baza metodei observaţiei se va cere elevilor să 

completeze fişe privind calendarul naturii, cu specificarea relaţiilor care 

există între elementele climatice, vegetaţia, animalele, debitul apelor şi 

caracteristicile activităţilor umane. 

Metoda lucrului cu harta presupune localizarea de către 

profesor a elementelor de conţinut, explicarea semnelor şi culorilor 

convenţionale, precum şi cerinţa ca elevii să descifreze pe hărţile din 

atlas, din manual şi pe cele murale aceste elemente. 


Răspundeţi la următoarele întrebări, prin încercuirea răspunsului 

A= adevărat sau F= fals 

1. Relieful României a evoluat în strânsă concordanţă cu relieful Europei 

? A / F 

2. Munţii Carpaţi s-au format preponderent prin erupţii vulcanice ? 

A / F 

3. Subcarpaţii sunt situaţi la exteriorul Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor 

Meridionali ? A / F 

4. Clima României este temperat-continentală de tranziţie ? A / F 

5. Reţeaua de ape curgătoare a României este, în exclusivitate, 

danubiană ? A / F 

6. Lacul Sf. Ana este singurul lac tectonic de pe teritoriul României? 

A / F 

7. Etajele de vegetaţie, faună şi soluri corespund etajelor de relief ? A / 

F 

8. Mişcarea naturală a populaţiei României este rezultatul diferenţei 

dintre numărul celor născuţi şi numărul celor plecaţi într-un an de zile? A 

/ F 

9. Satele specifice zonei de munte sunt mici ca număr de locuitori, iar 

casele sunt situate la distanţe mai mari unele de altele? A / F 



10. În anul 2002 în România exista un număr de 265 de oraşe ? 

A / F 

11. Majoritatea oraşelor României sunt oraşe mari cu peste 100 000 

de locuitori ? A / F 

12. Terenurile agricole cuprind terenuri arabile, păşuni şi fâneţe 

naturale, livezi şi vii ? A / F 

13. Cerealele se cultivă preponderent în Câmpia Română şi 

Câmpia de Vest ? A / F 

14. Zona viticolă cea mai însemnată se găseşte în Subcarpaţii 

Curburii ? A / F 

15. Cultura cartofului se practică intens în Pod. Sucevei şi în 

depresiunile intramontane din Carpaţii Orientali ? A / F 

16. Zona tradiţională de creştere a bovinelor este Podişul Dobrogei? 

A / F 

17. Zăcămintele de gaze naturale se găsesc, în exclusivitate, în 

aceleaşi zone cu zăcămintele de petrol ? A / F 

18. Cele mai bogate zăcăminte de cărbuni din România sunt cele 

de lignit ? A / F 

19. Bauxita se exploatează în Munţii Pădurea Craiului ? A / F 

20. Cele mai multe centre de exploatare a lemnului sunt în Carpaţii 

Orientali şi Subcarpaţii Moldovei ? A / F 

21. În România există o singură centrală nucleară, cea de la 

Cernavoda ? A / F 

22. Oraşul Bucureşti este locul de pornire al celor 8 magistrale 

feroviare ale ţării ? A / F 

23. Cel mai mare port al României este oraşul Galaţi ? A / F 

24. Valoarea exporturilor României a fost, în ultimii ani, mai mică 

decât valoarea importurilor ? A / F 

25. Municipiul Braşov şi împrejurimile sale constituie una din zonele 

turistice importante ale ţării ? A / F 




Caracterizaţi din punct de vedere geografic Munţii Carpaţi 


1. Aşezarea geografică se referă la: poziţia lanţului carpatic în Europa, 

subdiviziuni şi limitele Carpaţilor Româneşti. 

2. Caracterizarea sumară a elementelor fizico-geografice vizează: modul 

de formare şi evoluţia lor în timp geologic, formele majore de relief, 

corespondenţa dintre etajele climatice şi cele de vegetaţie, faună şi soluri, 

caracterizarea reţelei de ape şi resursele naturale. 

3. Pentru caracterizarea populaţiei se vor preciza: zonele cu populaţie mai 

numeroasă şi ocupaţiile principale ale locuitorilor, în strânsă concordanţă cu 

particularităţile naturale (fizico-geografice). 

4. Caracterizarea aşezărilor va avea în vedere: tipuri de sate după numărul 

de locuitori, structura aşezărilor şi funcţiile acestora, precum şi enumerarea 

oraşelor mai importante. 

5. Activităţile economice vor cuprinde o scurtă descriere a activităţilor 

principale actuale: agricultură, industrie, reţea de căi de comunicaţii, turism. 

Notă: Se vor utiliza cunoştinţele de la pag. 23-55 precum şi 

informaţiile cuprinse într-o hartă fizico-geografică a României, fie murală 

sau cea care se găseşte în orice atlas geografic şcolar. 

Lucrarea nu va depăşi 4 pagini şi va fi transmisă tutorelui direct sau 

prin poşta electronică. 

Notare: 1 punct din oficiu, câte 1 punct pentru răspunsuri complete la 

problemele 1 şi 3, 3 puncte pentru caracterizarea elementelor fizico-geografice, 

câte 2 puncte pentru răspunsuri complete la problemele 4 şi 5. 



Bibliografie 

Erdeli G., Cucu V., (2005), România. Populaţie, aşezări 

umane, economie, Edit. Transversal, Bucureşti, pag.97-379. 

Pop P.Gr., (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa 

Universitară Clujeană, pag.5-28 şi 201-204. 

Tufescu V., (1974), România. Natură, om, economie, 

Edit.Ştiinţifică, Bucureşti, pag.23-330. 

x x x (1983), Geografia României, I, Geografia fizică, 

Edit.Academiei, Bucureşti, pag.21-547. 

Răspunsurile corecte la testul de autoevaluare 4 sunt: 

1A, 2F, 3A, 4A, 5F, 6F, 7A, 8F, 9A, 10A, 11F, 12F, 13A, 14A, 15A, 

16F, 17F, 18A, 19A, 20A, 21A, 22A, 23F, 24A, 25A. 


Elemente de geografie regională a României. 


ELEMENTE DE GEOGRAFIE REGIONALĂ A ROMÂNIEI 

Cuprins 

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare ....................................................................................61 

3.2. Marile unităţi naturale ale României – limite, subdiviziuni şi caractere geografice 

specifice .............................................................................................................................61 

3.2.1. Munţii Carpaţi ...............................................................................................61 

3.2.2. Dealurile şi podişurile ...................................................................................70 

3.2.3. Câmpiile, lunca şi Delta Dunării....................................................................77 


3.3. Unităţi administrativ-teritoriale ale României – evoluţie şi caracteristici ......................83 

3.3.1. Comune........................................................................................................84 

3.3.2. Oraşe şi municipii. Caracteristici ale Capitalei..............................................85 

3.3.3. Judeţe ..........................................................................................................90 

3.3.4. Regiuni de dezvoltare...................................................................................92 

3.4. Metode şi mijloace didactice folosite pentru perceperea şi analiza elementară a unui 

eşantion (unitate naturală sau administrativă) ...................................................................94 


Lucrare de verificare nr. 3 ..................................................................................................97 

Bibliografie .........................................................................................................................98 

Răspunsurile corecte la testul de autoevaluare .................................................................... 98 





• să descopere caracteristicile fundamentale ale unităţilor naturale 

ale României; 

• să identifice caracteristicile unităţilor administrativ-teritoriale; 

• să utilizeze metode de analiză a particularităţilor geografice ale 

unei unităţi naturale sau administrativ-teritoriale; 

• să utilizeze metode şi mijloace didactice pentru observarea, 

descrierea şi relaţionarea elementelor geografice în cadrul unui 

eşantion natural sau administrativ. 

3.2. Marile unităţi naturale ale României – limite, subdiviziuni şi 

caractere geografice specifice 

Marile unităţi naturale ale teritoriului României sunt unităţile de relief, 

rezultate în urma unui îndelungat proces desfăşurat de-a lungul erele 

geologice. 

Unităţile naturale care vor fi abordate sunt: 

- Munţii Carpaţii cu cele 3 ramuri ale sale: Carpaţii Orientali, 

Carpaţii Meridonali, Carpaţii Occdentali; 

- Unităţile de dealuri şi podişuri sunt formate din: Subcarpaţi 

(Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură, Subcarpaţii 

Getici), Depresiunea colinară a Transilvaniei, Dealurile de 

Vest, Podişul Getic, Podişul Mehedinţi, Podişul Moldovei, 

Podişul Dobrogei. 

- Treapta cea mai joasă de relief este formată din: Câmpia de 

Vest, Câmpia Română (inclusiv lunca Dunării) şi Delta 

Dunării. 

3.2.1. Munţii Carpaţi 

Munţii Carpaţi, 

Dealuri şi 

podişuri 

Câmpiile 

Munţii Carpaţi – 

caractere 

generale 

Lanţul Munţilor Carpaţi situat pe teritoriul României reprezintă o 

ramură a Munţilor Carpaţi. Această ramură a fost denumită Carpaţii 

Româneşti sau Carpaţii de Sud-Est. La rândul său lanţul întreg al 

Carpaţilor (care încep de la Bazinul Vienei din Austria şi se continuă 

dincolo de graniţa României, până la Valea Timokului) face parte dintrun 

sistem montan euro-asiatic (lanţul alpino-carpato-balcano-caucazohimalaian); 

toate lanţurile componente (Munţii Alpi, Munţii Carpaţi, 




sunt cele 3 

subdiviziuni ale 

Munţilor Carpaţi 


sunt caracterele 

generale ale 

Carpaţilor 

Orientali 

Munţii Balcani sau Stara Planina, Munţii Caucaz şi Munţii Himalaia) 

sunt incluse în categoria munţilor tineri, formaţi prin mişcări succesive 

de încreţire a stratelor, proces care poartă denumirea de orogeneză 

(formarea munţilor). 

O caracteristică de ansamblu a Carpaţilor este alternanţa de 

sectoare înalte, la peste 2000 m, cu sectoare joase care se menţin la 

1000-1200 m. Altitudinile (înălţimile) mai reduse decât cele ale Alpilor, 

precum şi faptul că sunt mai puţin masivi (sunt fragmentaţi) constituie 

elemente de favorabilitate pentru dezvoltarea în bune condiţii a vieţii şi 

activităţii umane. Practic în Carpaţii Româneşti nu există zone care să 

nu fie caracterizate printr-o activitate umană, chiar dacă aceasta nu se 

desfăşoară pe tot parcursul unui an de zile. 

În funcţie de poziţia pe care o au cele trei ramuri carpatice faţă 

de partea centrală (Depresiunea colinară a Transilvaniei) acestea au 

fost denumite: 

- Carpaţii Orientali – situaţi în partea de est; 

- Carpaţii Meridionali sau Alpii Transilvaniei (datorită înălţimii 

şi masivităţii lor) – la sud; 

- Carpaţii Occidentali – situaţi în partea de vest. 

Carpaţii Orientali se desfăşoară de la graniţa de nord a 

României, cu Ucraina, şi până la Valea Prahovei, care constituie limita 

cu Carpaţii Merdionali. Au o lărgime apreciabilă, 130-140 km, şi sunt 

deosebit de fragmentaţi, caracteristica lor principală fiind mulţimea 

depresiunilor, precum şi a pasurilor şi trecătorilor, care favorizează 

circulaţia în interiorul masei montane. Înălţimea medie este de 1600- 

1700 m, iar înălţimea maximă este în vârful Pietrosul din Munţii 

Rodnei (2305 m). Există, de asemenea, o desfăşurare paralelă a 

culmilor pe direcţia generală NV-SE. Aceste caractere generale ale 

reliefului sunt rezultatul evoluţiei geologice şi a structurii petrografice 

(structura rocilor). 

Astfel în structura geologică se întâlnesc următoarele categorii 

de roci: în partea centrală se găsesc şisturi cristaline (roci 

metomorfice, dure, rezistente la acţiunea de eroziune – de distrugere 

– a agenţilor externi). Rocile cristaline apar la zi în jumătatea nordică, 

iar în cea sudică sunt acoperite de roci sedimentare. De aceea cele 

mai mari înălţimi se găsesc în partea de nord, culminând cu vârful cel 

mai înalt (Pietrosul, la 2305 m). De regulă în partea de nord înălţimile 

se menţin în jurul valorii de 2000 m. În partea de est sunt 

caracteristice roci moi, sedimentare, motiv pentru care înălţimile scad. 

Pe latura de vest, spre Depresiunea colinară a Transilvaniei, culmile 

montane sunt alcătuite din roci vulcanice, ca rezultat al erupţiilor 

vulcanice care au avut loc în neogen (perioadă a cuaternarului) şi 

care au dus la formarea celui mai lung lanţ de munţi vulcanici din 

Europa, precum şi la conturarea depresiunilor din partea de vest a 

zonei. 



Subunităţile 

Carpaţilor 

Orientali: 

Grupa Nordică 

Grupa Centrală 

Grupa de Sud 

(de Curbură) 

Reţineţi 

caracterele 

specifice ale 

Grupei Nordice 

Depr. 

Maramureşului 

Munţii vulcanici 

Oaş, Gutâi 

Ţibleş 

Munţii Rodnei 

Munţii 

Maramureşului 

Ca resurse naturale această ramură carpatică dispune de 

bogate suprafeţe forestiere (păduri de conifere şi de foioase), fiind cea 

mai bine împădurită zonă din ţară. Se adaugă păşuni naturale, care 

creează condiţii favorabile pentru creşterea animalelor, apele 

curgătoare cu potenţial hidroenergetic, piatră de construcţii, resurse 

de minereuri neferoase şi ape minerale carbogazoase. 

Carpaţii Orientali cuprind trei mari subdiviziuni şi anume: 

- Grupa nordică situată între graniţa de nord şi culoarul 

depresionar format de Munţii Bârgăului, Depresiunea 

Dornelor, Depresiunea Câmpulung Moldovenesc. 

- Grupa Centrală se desfăşoară de la limita amintită anterior 

şi până la Valea Oituzului şi Depresiunea Braşovului. 

- Grupa Sudică, de la Valea Oituzului şi până la Valea 

Prahovei, cu orientare est-vest, diferită de celelalte două 

grupe; grupa mai poartă denumirea de Carpaţii de Curbură 

sau Carpaţii de la Curbură. 

Grupa nordică este formată din două părţi: o parte de vest şi 

una de est. 

Partea de vest este formată din Depresiunea Maramureşului, 

una dintre cele mai mari depresiuni din ţară, mărginită de graniţa de 

nord (pe care o depăşeşte, continuându-se în Ucraina), în partea de 

nord, de munţii vulcanici: Oaş, Gutâi şi Ţibleş (inclusiv depresiunea 

Oaşului), în vest, de Munţii Rodnei (S), prelungiţi cu Munţii Bârgău şi 

Suhard, iar în partea de est se desfăşoară Munţii Maramureşului. 

Depresiunea Maramureşului este o depresiunea tectonoerozivă 

de baraj vulcanic, ceea ce înseamnă că s-a format iniţial prin 

mişcări de prăbuşire a stratelor, ulterior a fost invadată de ape, iar 

după retragerea lor a început acţiunea de eroziune a agenţilor externi. 

Se numeşte depresiune de baraj vulcanic deoarece s-a definitivat ca 

depresiune (o zonă joasă înconjurată de zone mai înalte) odată cu 

ridicarea lanţului vulcanic din partea de vest a Carpaţilor Orientali. 

Este formată dintr-o asociere de culmi deluroase la 700-800 m 

înălţime, fiind străbătută de două ape importante Vişeu şi Iza cu 

afluentul său Mara. Este recunoscută prin creşterea animalelor şi 

pomicultură. În zonele joase, de-a lungul celor două ape principale se 

practică, pe suprafeţe restrânse, culturi agricole. Este cunoscută şi ca 

o însemnată zonă turistică a ţării, ca puncte de atracţie fiind 

consemnate: arhitectura tradiţională, bisericile din lemn, obiceiurile 

populare, peisajul natural deosebit de pitoresc. 

Munţii vulcanici Oaş (cu depresiunea Oaşului), Gutâi şi Ţibleş 

au înălţimi de până la 1850 m, sunt bine împăduriţi, dar nu mai 

păstrează intacte formele specifice reliefului vulcanic (conul vulcanic, 

craterul în special), dat fiind acţiunea de eroziune şi datorită faptului că 

rocile vulcanice din care sunt alcătuiţi sunt mai puţin rezistente faţă de 

cele din partea sudică (Călimani, Gurghiu, Harghita). Au resurse 

formate din minereuri neferoase şi păduri. Legătura dintre 

Depresiunea Oaşului şi Depresiunea Maramureşului se face prin pasul 

Huta. De asemenea Depresiunea Maramureşului mai comunică cu 

regiunile înconjurătoare spre sud prin pasul Şetref, iar spre est prin 

pasul Prislop. 



Obcinele 

Bucovinei 

Depr. Dornelor şi 

Depr. Câmpulung 

Moldovenesc 

Munţii Rodnei se găsesc în partea sudică a Depresiunii 

Maramureşului, fiind cei mai înalţi. Cele două vârfuri Pietrosul (2305 

m) şi Ineu (2279 m), la care se adaugă şi altele depăşesc 2000 m. Se 

prezintă ca un bloc masiv, format din roci dure (şisturi cristaline). 

Datorită înălţimii sale, în trecutul geologic, au existat condiţii de 

formare a gheţarilor. Acţiunea lor asupra reliefului se vede astăzi prin 

prezenţa unor forme de relief glaciar (circuri şi văi glaciare). Sunt bine 

împăduriţi, şi constituie zona din care izvoresc o serie de ape 

curgătoare. Se adaugă prezenţa păşunilor şi a fâneţelor naturale, fapt 

care permite dezvoltarea creşterii animalelor. 

Munţii Maramureşului sunt, de asemenea, formaţi din şisturi 

cristaline, fapt care le conferă altitudini de până la 1900 m. Sunt bogaţi 

în păduri şi minereuri neferoase. 

Munţii Bârgău şi Suhard se găsesc la sud de Munţii Rodnei, 

fiind mai mici ca altitudine, datorită prezenţei unei varietăţi de roci în 

structura lor. Ei mărginesc spre nord Depresiunea Dornelor. 

Partea de est a Grupei Nordice este formată dintr-o serie de 

culmi prelungi, ce scad ca înălţime de la vest la est, culmi ce poartă 

denumirea de Obcinele Bucovinei. De la vest către est se desfăşoară 

Obcina Mestecăniş, Obcina Feredeu şi Obcina Mare, la contactul cu 

Pod.Sucevei. Cele trei culmi prelungi sunt formate din roci 

sedimentare şi au ca resurse principale lemnul pădurilor, păşuni şi 

fâneţe naturale. 

Spre sud această grupă cuprinde două depresiuni tectonoerozive: 

Depresiunea Dornelor şi Depresiunea Câmpulung 

Moldovenesc, despărţite prin pasul Mestecăniş. Spre vest, 

Depresiunea Dornelor comunică cu Depresiunea colinară a 

Transilvaniei prin pasul Tihuţa. La sudul celei de-a doua depresiuni se 

găsesc două masive calcaroase, Giumalău şi Rarău, cunoscute ca 

obiective turistice pentru peisajul lor deosebit de pitoresc. 

Din punct de vedere climatic se regăsesc aici, caracteristicile 

climatului montan, al celui alpin, precum şi cel de depresiune, iar 

influenţele sunt cele din vestul şi nord-vestul continentului. 

Corespunzător acestor caractere se dezvoltă etajul alpin de vegetaţie, 

cel de pădure de conifere şi foioase, cu fauna şi solurile 

corespunzătoare. 

Este o regiune bine populată, cu populaţia concentrată în 

depresiuni. Ocupaţiile principale ale locuitorilor sunt legate de 

exploatarea lemnului, creşterea animalelor, exploatarea resurselor 

minerale neferoase. Este o zonă cu un important potenţial turistic, iar 

principalele centre urbane sunt: Sighetu Marmaţiei, Borşa, Vişeu de 

Sus (în Depresiunea Maramureşului) şi Vatra Dornei, Câmpulung 

Moldovenesc şi Gura Humorului (în culoarul depresionar din partea de 

sud). 



Reţineţi 

Grupa Centrală are, la fel ca şi cea nordică, două părţi distincte, 

caracterele o parte vestică şi una estică. 

specifice ale 

Partea de vest este formată de lanţul munţilor vulcanici 

Grupei Centrale Călimani, Gurghiu, Harghita şi de cele două depresiuni Giurgeu şi 

Ciuc. 

Munţii vulcanici 

Călimani, 

Munţii vulcanici au altitudini mai mari decât cei din grupa de 

Gurghiu, nord: Pietrosu Călimanilor, 2100 m, Vf. Gurghiu, 1776 m, iar Vf. 

Harghita Harghita, 1800 m. Ultimul masiv (Harghita) se prelungeşte dincolo de 

Olt, spre est, cu Muntele Ciomatu, unde se află lacul vulcanic Sf.Ana, 

în craterul vulcanic cu acelaşi nume, la care se adaugă şi tinovul 

Depresiunile 

tectono-erozive Mohoş. Ambele elemente sunt ocrotite de lege şi constituie importante 

de baraj 

puncte de atracţie turistică. La poalele Muntelui Ciomatu se află 

vulcanic 

staţiunea Băile Tuşnad. După cum se remarcă grupa sudică a munţilor 

Giurgeu şi Ciuc vulcanici este formată din unităţi mai înalte decât cele din grupa 

nordică, iar conurile vulcanice (con vulcanic = muntele propriu-zis) şi 

craterele (partea superioară a conurilor vulcanice) se păstrează mult 

Munţii Moldovei mai bine, rocile fiind mai rezistente la eroziune. 

La est de acest lanţ vulcanic se desfăşoară două depresiuni 

tectono-erozive şi de baraj vulcanic, axate pe cursurile superioare a 

două din marile ape curgătoare ale României – Mureş (Depresiunea 

Giurgeu) şi Olt (Depresiunea Ciuc). 

La est de cele două depresiuni cu caracter longitudinal, se află 

Munţii Moldovei, formaţi din 3 şiruri paralele, alcătuiţi în majoritate din 

roci moi, sedimentare. De la vest la est se desfăşoară următoarele 

masive: 

- Munţii Giurgeului, Hăşmaşu Mare, Ciuc şi Nemira; 

- Munţii Bistriţei, Ceahlău şi Tarcău – cei mai înalţi dintre 

Munţii Moldovei (1907 m în Munţii Ceahlău); 

- Munţii Stânişoarei, Goşmanu şi Berzunţ. 

Spre sudul ultimului şir se află Depresiunea Comăneşti, 

cunoscută pentru rezervele de cărbune brun. 

Spre sudul Munţilor Moldovei, grupa centrală se termină cu trei 

culmi prelungi ce pătrund spre Depresiunea Braşov (Munţii Perşani, 

Baraolt şi Bodoc). Aceşti munţi mai sunt cunoscuţi drept Carpaţii 

Curburii interne, iar unităţile montane componente ale grupei de sud 

drept Carpaţii Curburii externe. 

Există şi o serie de depresiuni mai mici, în afara celor amintite, 

şi anume: Borsec şi Bilbor (în nord, la sud de Munţii Călimani), Caşin, 

Baraolt şi Vărşag. 

Din punct de vedere climatic se constată prezenţa pe arii 

extinse a climatului montan, dar şi a celui de depresiune cu frecvente 

inversiuni de temperatură (mai ales în Depr. Ciuc). Există deosebiri 

climatice între partea vestică (temperaturi medii ceva mai ridicate şi 

precipitaţii bogate) şi cea de est (temperaturi medii mai coborâte 

precipitaţii mai scăzute, la aceeaşi altitudine) ca urmare a influenţelor 

vestice şi respectiv estice. Aceste caractere climatice conduc la 

prezenţa unor inversiuni de vegetaţie şi soluri, a unor suprafeţe 

forestiere bogate, cu fauna corespunzătoare (unele specii fiind de 

interes vânătoresc). Reţeaua hidrografică este bogată: cea de 

suprafaţă cu potenţial hidroenegetic, iar cea subterană cu rezerve de 



izvoare minerale carbogazoase. Populaţia şi aşezările umane sunt 

concentrate în depresiuni. Ca ocupaţii principale sunt creşterea 

animalelor, cultura cartofului şi a plantelor tehnice, exploatarea 

lemnului. Ca oraşe menţionăm: Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Topliţa, 

Bicaz. 

Reţineţi 

Grupa Sudică sau Grupa de Curbură este formată din masive 

caracterele montane orientate pe direcţia nord-sud, despărţite de o serie de ape 

specifice ale curgătoare. De la est la vest se află Munţii Vrancei (cu altitudini de 

Grupei Sudice 

peste 1700 m), Munţii Buzăului (Penteleu şi Siriu), Munţii Ciucaş 

(altitudinea maximă în Vf.Ciucaş, 1954 m) şi Munţii Baiului (Gârbovei) 

Depr. Braşov – la contactul cu Valea Prahovei. În nord se găsesc Munţii Întorsurii şi 

cea mai mare Munţii Bârsei (Piatra Mare şi Postăvaru), care străjuiesc spre sud 

depresiune Depresiunea Braşovului, cea mai mare depresiune (tectono-erozivă) 

intracarpatică 

din Carpaţii Româneşti. 

Se păstrează aceleaşi caractere naturale, cu prezenţa 

inversiunilor de temperatură în Depresiunea Braşovului (Bod – 

localitatea unde s-a înregistrat minima absolută), iar populaţia se află 

concentrată în aceeaşi depresiune Braşov, unde se găsesc şi cele mai 

însemnate oraşe. Este o zonă cu valenţe turistice deosebite, fiind în 

acelaşi timp şi o zonă uşor accesibilă. 

Reţineţi 

Carpaţii Meridionali sau Alpii Transilvaniei, cum mai sunt 

caracterele denumiţi, datorită faptului că sunt cei mai înalţi din lanţul Carpaţilor 

specifice Româneşti, se află situaţi între Valea Prahovei, la est, Culoarul 

Carpaţilor 

depresionar Timiş-Cerna-Bistra, în partea de vest, Depresiunea 

Meridionali 

colinară a Transilvaniei în nord, Subcarpaţii şi Podişul Mehedinţi în 

partea de sud. Au altitudini ce depăşesc frecvent 2000 m, iar în unele 

locuri peste 2500 m. Acestea se datoresc faptului că sunt alcătuiţi din 

roci dure, rezistente la eroziune (şisturi cristaline), precum şi datorită 

ridicării lor în bloc, cu aproape 1000 m, în timpul ultimelor faze de 

încreţire a stratelor. Tot datorită acestor caractere ei sunt masivi, puţin 

fragmentaţi, greu de trecut, cu puţine pasuri şi trecători (Turnu Roşu, 

Cozia şi Lainici) sau văi transversale (singura vale total transversală 

este Valea Oltului) puţine, iar culmile cele mai înalte au fost afectate 

de prezenţa gheţarilor în cuaternar. La extremităţi (est şi vest) se 

găsesc şi roci calcaroase, care introduc alte caractere în peisaj. O altă 

caracteristică a acestei grupe este dată de prezenţa redusă a 

depresiunilor şi a unor suprafeţe relativ netede situate la diferite 

înălţimi, numite platforme de eroziune (Borăscu la 2000 m, Râu-Şes la 

1200-1600 m şi Gornoviţa la 1000 m). 

Etajul de climă şi vegetaţie alpin este extins la peste 2000 m. 

Pădurea de conifere este mai extinsă pe versantul de nord, dinspre 

Depresiunea Transilvaniei, iar pe versantul sudic (mai însorit) pădurea 

de fag şi cea de amestec (conifere şi foioase) urcă la altitudini mai 

mari. Carpaţii Meridionali constituie o barieră (se numeşte barieră oroclimatică) 

în calea maselor de aer ce vin din sudul Europei. Masele de 

aer mai calde ce vin din sud escaladează versantul sudic şi coboară 

pe versantul nordic (fenomenul se numeşte foehn). Au o reţea 

hidrografică deosebit de bogată formată din ape curgătoare, lacuri 

glaciare şi antropice. 

Ca activităţi economice sunt caracteristice: creşterea 

animalelor, exploatarea lemnului, valorificarea resurselor de 



hidroenergie şi a celor de cărbune, turism. Populaţia şi aşezările sunt 

concentrate în depresiuni şi la poalele grupei. 

Subdiviziuni: 

Subunităţile Carpaţilor Meridionali sunt: 

1.Bucegi, 

- Grupa Bucegi – în est, între Valea Prahovei şi Valea 

2.Făgăraş, 

Dâmboviţei; 

3.Parâng, 

- Grupa Făgăraş – între Valea Dâmboviţei şi Valea Oltului; 

4.Retezat- 

- Grupa Parâng – între Valea Oltului şi Valea Jiului; 

Godeanu 

- Grupa Retezat-Godeanu, la vest situată între Valea Jiului şi 

Culoarul Timiş-Cerna-Bistra. 

Grupa Bucegilor este formată din conglomerate calcaroase, 

Reţineţi 

calcare şi şisturi cristaline. De aceea în grupă se găsesc şi fenomene 

caracterele carstice (chei, peşteri). Are altitudinea maximă de 2505 m în Vf.Omu 

Grupei Bucegi 

din Munţii Bucegi. Este formată din următoarele unităţi: 

- Munţii Bucegi – între Valea Prahovei şi Valea Ialomiţei, cu 

forme de relief carstic şi circuri, văi glaciare; este o importantă zonă 

turistică, oraşele Azuga, Buşteni şi Sinaia, situate pe latura de est fiind 

puncte de plecare a numeroase trasee turistice. Printre atracţiile 

turistice se numără Sfinxul şi Babele, stânci formate din conglomerate 

modelate de agenţii externi. 

- Munţii Leaota – între Ialomiţa şi Dâmboviţa, cu altitudini mai 

reduse, bine împăduriţi şi alcătuiţi din şisturi cristaline; 

- Munţii Piatra Craiului, cu altitudini de peste 2200 m, sunt 

situaţi în nordul grupei spre Depresiunea Braşovului. Sunt alcătuiţi din 

calcare. 

- Culoarul Rucăr-Bran este o zonă mai joasă situată între Piatra 

Craiului şi Bucegi-Leaota, fiind folosit ca zonă de trecere (de circulaţie) 

între partea sudică şi centrală a ţării. 

Reţineţi 

Grupa Făgăraş este formată din două subunităţi: în nord Munţii 

caracterele Făgăraş (un bloc masiv, slab fragmentat, cu înălţimile cele mai mari 

Grupei Făgăraş din Carpaţii Româneşti: vf.Moldoveanu, 2544 m şi vf.Negoiu, 2535 m) 

şi partea de sud formată din Munţii Iezer (2462 m), Ghiţu, Frunţi şi 

Cozia. În Munţii Făgăraş este extins relieful glaciar (circuri şi văi 

glaciare), circurile fiind ocupate de lacuri glaciare. 

La extremitatea vestică a grupei, spre Valea Oltului se află 

Depresiunea Loviştei (tectono-erozivă), depresiune care se continuă 

spre vest de Olt. 

Grupa Parâng este un veritabil castel de ape, în cuprinsul său 

Reţineţi 

îşi au izvoarele mai multe ape curgătoare afluente ale Oltului, Jiului 

caracterele 

Grupelor 

sau Mureşului. Altitudinea maximă este în vf. Parâng la 2519 m, grupa 

Parâng şi fiind formată din 5 unităţi: Munţii Parâng şi M.Căpăţânii (în sud), M. 

Retezat- 

Şureanu şi Cindrel (Cândrel) în nord, M. Lotrului în partea de NE. 

Godeanu Toate masivele au altitudini maxime de peste 2000 m. 

Grupa Retezat-Godeanu este, la fel ca şi grupa precedentă, 

castel de ape, cu două părţi distincte: una mai înaltă formată din roci 

dure (Retezat, altitudinea maximă, 2509 m în vf. Peleaga; Godeanu, 

altitudinea maximă în vf. Gagu, 2290 m), iar cealaltă spre vest formată 

din roci calcaroase, cu altitudini mai mici şi forme de relief carstic 

(Ţarcu, Muntele Mic, M.Cernei şi M. Mehedinţi). În Munţii Cernei şi în 

Munţii Mehedinţi se resimt influenţele climatice mediteraneene fapt 

confirmat şi de prezenţa unor forme specifice de vegetaţie. În sudul 

grupei, între Jiu şi Motru se află Munţii Vâlcan, cu înălţimi ce depăşesc 



cu puţin valoarea de 1800 m. 

Tot din această grupă fac parte şi cele două depresiuni 

Petroşani (Valea Jiului) şi Haţeg, la care se adaugă culoarul 

depresionar Timiş-Cerna-Bistra, zone cu însemnate concentrări de 

populaţie, cu activităţi tradiţionale ca minerit, siderurgie, creşterea 

animalelor şi cu vestigii istorice şi arheologice (mai ales Depr.Haţeg şi 

Valea Cernei). 

Carpaţii Occidentali constituie ultima ramură a Carpaţilor 

Reţineţi 

Româneşti fiind situaţi în partea de vest a Depresiunii colinare a 

caracterele 

Carpaţilor Transilvaniei, începând de la Dunăre (S) şi până la Valea Barcăului 

Occidentali (N). În partea de est sunt delimitaţi de Carpaţii Meridionali prin 

Culoarul Timiş-Cerna-Bistra şi apoi spre nord intră în contact cu zona 

marginală a Depresiunii colinare a Transilvaniei. Spre vest sunt 

mărginiţi de Dealurile şi Câmpia de Vest. 

Din punct de vedere geologic sunt alcătuiţi dintr-un mozaic de 

roci. Astfel se întâlnesc aici toate tipurile de roci: sedimentare, 

metamorfice şi vulcanice. De reţinut că în această zonă fenomenele 

vulcanice din neogen nu s-au manifestat prin erupţii vulcanice, ci doar 

prin prezenţa lavei vulcanice, în interiorul scoarţei, dar aproape de 

suprafaţă unde s-a solidificat şi a dat naştere rocilor vulcanice. 

Predomină rocile sedimentare, iar cele vulcanice sunt mai puţin 

rezistente la acţiunea de eroziune a agenţilor externi. De asemenea, 

în timpul mişcărilor de încreţire a stratelor (mişcări orogenetice) s-au 

produs şi o serie de prăbuşiri ale stratelor, care au generat formarea 

depresiunilor. 

Toate aceste caractere geologice şi-au pus amprenta asupra 

particularităţilor reliefului astfel: 

- înălţimile maxime nu depăşesc decât foarte rar 1400 m în 

jumătatea sudică şi 1800 m în cea de nord; 

- prezintă un grad ridicat de fragmentare, unităţile montane 

propriu-zise fiind despărţite de culoare largi de vale sau de o 

serie de depresiuni care pătrund adânc în interiorul masei 

montane; 

- există multe depresiuni; 

- sunt forme variate de relief în funcţie de tipul de rocă care 

predomină. 

Din punct de vedere climatic se găsesc sub influenţa maselor 

de aer venite din vest şi a celor mediteraneene (partea de sud), fapt 

Subdiviziuni: 

care se repercutează asupra temperaturii aerului şi a precipitaţiilor 

M. Banatului, 

M. Poiana precum şi asupra vegetaţiei formată în principal din păduri de foioase. 

Ruscă, 

Au o reţea de ape curgătoare care fac parte din grupa de vest, debite 

M. Apuseni bogate şi potenţial hidroenergetic. 

Există valoroase zăcăminte de metale neferoase (minereuri 

complexe, bauxită, minereuri auro-argintifere), minereuri de fier şi 

cărbune, precum şi roci de construcţie (marmură, bazalt, travertin). 

Datorită caracteristicilor naturale, în special al celor de relief, 

Carpaţii Occidentali reprezintă o regiune bine populată, satele urcând 

până dincolo de 800-1000 m. 

Sudiviziunilor Carpaţilor Occidentali sunt: 

- Munţii Banatului (S). 

- Munţii Poiana Ruscă (Centru). 



Reţineţi 

particularităţile 

Munţilor 

Banatului 

Reţineţi 


Munţilor Poiana 

Ruscă 

Reţineţi 


Munţilor 

Apuseni 

- Munţii Apuseni (la nord de Valea Mureşului). 

Munţii Banatului au ca limite: Dunărea (S), Culoarul Timiş- 

Cerna (E), Dealurile de Vest (Dealurile Buziaşului şi Tirolului) în partea 

de Nord şi de Vest. În partea sudică, paralel cu Dunărea, se află 

Munţii Almăjului (1224 m, Vf. Svinecea Mare), iar spre vest Munţii 

Locvei (puţin peste 700 m). În sudul acestora se află Defileul Dunării 

(valea îngustă a Dunării săpată între Munţii Banatului şi Carpaţii din 

Serbia). 

La nord de Munţii Almăjului se află Depresiunea Almăjului, care 

separă aceşti munţi de Munţii Semenic (partea cea mai înaltă a 

Munţilor Banatului, 1446 m) şi Munţii Aninei (cu puţin peste 1100 m). 

La vest de Munţii Aninei se află Depresiunea Oraviţei şi apoi 

Depresiunea Caraş-Ezeriş, iar la contactul cu Dealurile de Vest, Munţii 

Dognecei (puţin peste 800 m). 

Munţii Poiana Ruscă (Ruscăi) sunt situaţi între Culoarul Bistrei 

şi o parte a Depresiunii Haţeg (S), Depresiunea Haţegului (E), Valea 

Mureşului (N) şi Dealurile de Vest (V). Sunt formaţi din şisturi cristaline 

şi calcare. Culmile largi şi altitudinile reduse (maxim 1374 m) au dus la 

popularea zonei. Este o zonă bogată în minereuri feroase şi neferoase 

precum şi în marmură. 

Munţii Apuseni sunt aşezaţi la nord de Mureş şi se dezvoltă 

până la Valea Barcăului în nord. Spre est intră în contact cu 

Depresiunea colinară a Transilvaniei şi spre NE cu Podişul Someşan, 

iar spre vest Dealurile şi Câmpia de Vest. 

Munţii Apuseni reprezintă sectorul cel mai înalt al Carpaţilor 

Occidentali (Vf.Bihor, 1849 m). Sunt, de asemenea, foarte diversificaţi 

din punct de vedere al peisajului natural şi antropic. Partea cea mai 

înaltă grupează Munţii Bihor, Vlădeasa, Gilău şi Muntele Mare. În 

această grupare aflată în partea centrală se află Peştera Scărişoara, 

apoi Cetăţile Ponorului (un complex de fenomene carstice) şi Peştera 

Meziad. 

Spre sud paralel cu Valea Mureşului, de la est la vest sunt 

Munţii Trascăului, Metaliferi şi Zarand. La nord de Munţii Zarand se 

găseşte Depresiunea Zarandului, pe Valea Crişului Alb, depresiune 

care desparte munţii amintiţi de Munţii Codru Moma. Între aceştia şi 

Munţii Pădurea Craiului, pe Valea Crişului Negru se află Depresiunea 

Beiuş, iar între Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Plopiş, pe Valea 

Crişului Repede, este Depresiunea Vad-Borod. În nord între Munţii 

Plopiş, Munţii Mezeşului şi Măgura Şimleului este Depresiunea 

Şimleul Silvaniei. 

La nord de Valea Barcăului unităţile montane care făceau 

legătura cu Carpaţii Orientali s-au prăbuşit, de-a lungul erelor 

geologice, fundamentul fiind acoperit ulterior de roci sedimentare. 



3.2.2. Dealurile şi podişurile 

Depresiunea 

Transilvaniei 

Depresiune = 

zonă joasă 

înconjurată de 

zone mai înalte 

Colinară = 

asociere de 

dealuri şi 

culoare de vale 

Depresiunea Colinară a Transilvaniei este parte componentă 

a domeniului carpatic, deoarece are un fundament ce aparţine 

Carpaţilor şi peste care s-a depus un pachet gros de roci sedimnetare. 

Totodată ea a evoluat în strânsă concordanţă cu evoluţia lanţului 

carpatic. Este delimitată de cele 3 ramuri carpatice spre est, sud şi 

vest, iar în partea de NV este mărginită de şirul culmilor montane 

scufundate Meseş, Prisnel, Dl.Mare şi Preluca. 

Aşa cum s-a precizat anterior, Depresiunea colinară a 

Transilvaniei a suferit în timp geologic o mişcare lentă de scufundare 

până la adâncimea de 4500m în acelaşi timp cu mişcările de încreţire 

a stratelor care au condus la formarea Carpaţilor. Forma negativă de 

relief rezultată în urma acestor mişcări a fost acoperită de apele lacului 

care exista şi pe teritoriul actual al Câmpiei de Vest şi al Câmpiei 



Fig.5 – Unităţile de relief ale României 



Panonice din Ungaria. În acest lac se vărsau apele curgătoare din 

Carpaţi, ape care au contribuit la umplerea (colmatarea) cu sedimente 

a acestuia. În timp geologic apele s-au retras prin partea de NV, acolo 

unde s-au produs scufundări ale stratelor care au întrerupt legătura 

dintre Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali. Astfel, la începutul 

cuaternarului zona a devenit uscat. 

Denumirea de depresiune colinară indică câteva din 

caracteristicile unităţii. Este o zonă depresionară tectono-erozivă 

deoarece s-a format prin scufundarea stratelor şi este înconjurată de 

zone montane. Este o zonă colinară deoarece există aici o asociere 

de culmi deluroase, culoare de vale şi depresiuni (acestea fiind situate 

la contactul cu rama montană). 

Subunităţile Depresiunii colinare a Transilvaniei sunt: 

Reţineţi 

- Zona marginală. 


subunităţilor 

- Podişul Transilvaniei. 

Depresiunii 

Zona marginală este situată la contactul cu rama montană fiind 

Colinare a alcătuită din depresiuni de natură erozivă şi de acumulări de materiale 

Transilvaniei provenite din regiunile înalte (acumulări piemontane = acumulări la 

poalele muntelui) în partea de vest (culoarul depresionar Alba Iulia – 

Turda) şi în partea de sud (depresiunile Sibiu şi Făgăraş). 

Pe latura de est s-au individualizat două şiruri de depresiuni 

despărţite de dealuri (care se aseamănă cu dealurile subcarpatice), cu 

înălţimi de 1000 m şi chiar peste această valoare (Rez, Dl.Şiclodului, 

Becheci, Sinioara etc.). La est de aceste dealuri, spre rama vulcanică 

a Carpaţilor Orientali s-au individualizat depresiunile Odorhei, Sovata- 

Praid, Vălenii de Mureş, Bistriţa, iar spre vest alte depresiuni: Cristuru 

Secuiesc, Măgherani-Atid, Voivodeni, închise spre Podişul 

Transilvaniei de dealuri cu înălţimi mai mici. Datorită caracteristicilor 

asemănătoare cu Subcarpaţii, această regiune mai poartă denumirea 

de Subcarpaţii Transilvaniei. 

Toată zona marginală se caracterizează prin resurse naturale 

cum ar fi sarea, păşuni naturale, păduri, soluri favorabile pentru 

practicarea pomiculturii, dar şi pentru porumb şi alte plante. 

Podişul Transilvaniei este format din Podişul Târnavelor, Pod. 

Secaşelor şi Pod.Hârtibaciu (toate trei situate la sud de Mureş), 

Câmpia Transilvaniei (între Mureş şi cele două Someşe, care se 

unesc la Dej) şi Pod.Someşan. 

Pod. Târnavelor este axat pe celor două Târnave (Târnava 

Mare şi Târnava Mică, ape care se unesc la Blaj. Are altitudini de 500- 

600 m orientate est-vest. Podişul Hârtibaciului situat la sud este 

străbătut de apa cu acelaşi nume, fiind mai înalt şi mai împădurit, iar 

Pod.Secaşelor se găseşte în partea de SV, având altitudini de sub 500 

m. 

Câmpia Transilvaniei este formată dintr-o asociere de culmi 

deluroase cu înălţimi în jur de 500 m în sud şi mai înalte spre nord. 

Culmile sunt relativ netede, iar utilizarea terenurilor este proponderent 

agricolă. De aici provine şi denumirea de câmpie. 

Podişul Someşan este, de asemenea, format dintr-o asociere 

de culmi deluroase ce trec de 600 m, cu utilizare agricolă. 

Cea mai însemnată resursă de subsol a Podişului Transilvaniei 

este gazul metan. 



Privită în ansamblul său toată unitatea este bine populată, cu 

multe oraşe şi sate vechi, oraşele mai importante fiind Tg. Mureş, 

Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Alba Iulia, Făgăraş, Bistriţa, Turda, Dej, Blaj 

ş.a. 

Subcarpaţii constituie o unitate de relief care aparţine tot 

domeniului carpatic. Ea s-a format la exteriorul arcului carpatic prin 

mişcări de încreţire a stratelor în ultimele faze de înălţare a Carpaţilor 

(miocen şi pliocen, epoci ale neogenului, era neozoică). Subcarpaţii se 

desfăşoară de la Valea Moldovei şi până la Valea Motrului, la 

Sucarpaţii = 

unitate de relief exteriorul Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor Meridionali. Sunt formaţi 

ce aparţine dintr-o asociere de culmi deluroase şi depresiuni. Datorită 

domeniului caracteristicilor relativ diferite de la o zonă la alta se individualizează 

carpatic, formată următoarele subunităţi: 

prin încreţirea 

- Subcarpaţii Moldovei – între Valea Moldovei şi Valea 

stratelor, la 

exteriorul Trotuşului; 

Carpaţilor 

- Subcarpaţii Curburii – între Valea Trotuşului şi Valea 

Orientali şi a Dâmboviţei; 

Carpaţilor 

- Subcarpaţii Getici – între Valea Dâmboviţei şi Valea 

Meridionali 

Motrului. 

Subcarpaţii Moldovei sunt situaţi la exteriorul Carpaţilor 

Orientali, între Valea Moldovei în nord, Valea Trotuşului, în sud, 

Culoarul Siretului, în partea de est, ca parte componentă a Podişului 

Moldovei şi bineînţeles Carpaţii Orientali, în partea de vest. 

Ca unităţi majore de relief, Subcarpaţii Moldovei prezintă un şir 

de trei depresiuni situate la contactul cu rama montană, închise spre 

est, spre Culoarul Siretului, de dealuri cu structură cutată (dealuri 

formate prin încreţirea stratelor, la începutul neogenului, în miocen). 

Reţineţi 

caracteristicile De la nord spre sud se desfăşoară următoarele unităţi: 

Subcarpaţilor 

- Depresiunea Neamţului, închisă spre exterior de Culmea 

Moldovei 

Pleşului (911 m); 

- Depresiunea Cracău-Bistriţa, mărginită de dealuri mai joase 

(Corni, 592 m, Runc, 507 m şi Bărboiu); 

- Depresiunea Tazlău Caşin, închisă de Culmea Pietricica 

(740 m). 

După denumirile celor trei depresiuni se constată prezenţa unei 

reţele hidrografice bogate formată, pe lângă cele două ape amintite 

(Moldova şi Trotuş), de Neamţ, Bistriţa, Tazlău ş.a. 

Clima este specifică dealurilor înalte şi depresiunilor, cu 

influenţe est-europene. 

Toate cele trei depresiuni sunt zone bine populate, ocupaţiile 

agricole fiind predominante, la care se adaugă numeroase atracţii 

turistice (Cetatea Neamţului, biserici şi mănăstiri, case memoriale). 

Oraşele mai importante sunt Piatra Neamţ, Tg.Neamţ, Tg.Ocna, 

Moineşti, iar ca resurse naturale se remarcă sarea şi petrolul. 

Reţineţi 

Subcarpaţii Curburii, desfăşuraţi, după cum s-a precizat, între 

caracteristicile Valea Trotuşului şi Valea Dâmboviţei, fac legătura între Carpaţi şi 

Subcarpaţilor 

Curburii 

Câmpia Română. Prezintă aceeaşi structură cutată a stratelor, o 

multitudine de depresiuni, înălţimi deluroase de 700-1000 m, la care 

se adaugă şi zone de prelungire a Carpaţilor în interiorul unităţii care 

poartă denumirea de pinteni (Pintenul Ivăneţu are peste 1000 m 

altitudine şi este format din roci dure). Există în această regiune două 



şiruri de depresiuni separate de culmi deluroase. Dintre depresiunile 

interne, situate la contactul cu muntele, cele mai bine individualizate 

sunt: Vrancei, Lopătari, Pătârlagele, Vălenii de Munte, Câmpina şi 

Pucioasa. Cel de-al doilea şir de depresiuni (intracolinare) este format 

din unităţi mai mici. Dintre dealuri se remarcă Măgura Odobeştilor, 

Dealul Deleanu, Istriţa. 

Subcarpaţii Curburii reprezintă o regiune populată, cu resurse 

naturale variate (sare, petrol, lignit, materiale de construcţii, păduri, 

soluri fertile pentru pomicultură şi viticultură). Dintre oraşe cele mai 

însemnate sunt: Câmpina, Vălenii de Munte şi Pucioasa. 

Reţineţi 

Subcarpaţii Getici, dezvoltaţi între Valea Dâmboviţei, în est, 

caracteristicil Valea Motrului, în vest, Carpaţii Meridionali, în nord şi Podişul Getic, în 

e 

sud, s-au format în ultimele etape ale mişcărilor de încreţire (pliocen, 

Subcarpaţilor spre deosebire de Subcarpaţii Moldovei care s-au format anterior, în 

Getici 

miocen), fiind alcătuiţi din roci sedimentare (gresii, conglomerate, 

argile). Datorită faptului că limita dintre Subcarpaţii Getici şi Podişul 

Getic este destul de estompată, precum şi datorită legăturilor intense 

dintre populaţia celor două unităţi se foloseşte şi noţiunea de 

Piemontul Getic (Subcarpaţii Getici + Podişul Getic). 

La est de Olt se află o serie de culmi deluroase despărţite de 

Argeş şi afluenţii săi la care se adaugă şi depresiuni: Câmpulung, 

Arefu sau Jiblea. 

La vest de Olt, la contactul cu muntele se află un culoar 

depresionar format din depresiunile Horezu, Novaci şi Tismana, 

mărginite spre sud de dealuri (cel mai reprezentativ fiind Măgura 

Slătioarei, 767 m). Din cel de-al doilea şir de depresiuni cea mai mare 

este Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare. 

Se păstrează şi în această unitate aceleaşi caracteristici 

economice: pomicultură, viticultură, exploatare de sare şi materiale de 

construcţii. Există numeroase obiective turistice atât naturale cât şi 

antropice. Oraşele mai importante sunt: Câmpulung, Rm.Vâlcea şi Tg. 

Jiu. 

Dealurile de Vest 

Dealurile de Vest formează o unitate naturală ce face trecerea 

= zonă de contact dintre Carpaţii Occidentali şi Câmpia de Vest. Limita lor sudică este 

Carpaţii 

Dunărea, iar cea nordică Valea Someşului. În dreptul unor unităţi 

Occidentali – montane (Munţii Zarandului) dealurile lipsesc astfel încât se realizează 

Câmpia de Vest 

direct contactul munte-câmpie. 

Dealurile de Vest sunt alcătuite din roci sedimentare (nisipuri, 

pietrişuri), depuse la baza munţilor. Înălţimile nu depăşesc 300 m, fapt 

care le conferă mai mult o utilizare agricolă. Au o extensiune variabilă 

ce creşte de la nord către sud: Dealurile Crasnei, situate între Someş 

şi Crişul Repede, cu zăcăminte de lignit; urmează Dealurile Oradei şi 

Piemontul Codrului, între Crişul Repede şi Crişul Alb; cu extensiune 

mai mare se remarcă Dealurile Lipovei (între Mureş şi Bega), iar la 

sud de Bega, Dealurile Banatului (Dealurile Buziaşului, Tirolului şi 

Reţineţi care Oraviţei). 

sunt 

Podişul Getic este situat în partea sudică a ţării fiind delimitat 

caracteristicile în nord de Subcarpaţii Getici, iar în sud de Câmpia Română. Spre est 

Podişului Getic limita este Valea Dâmboviţei, iar spre vest, Dunărea. Este o formă de 

relief ce s-a format prin depuneri de sedimente, care ulterior retragerii 

apelor lacului care a acoperit şi Câmpia Română, a devenit uscat şi 



Podişul 

Mehedinţi = 

treaptă mai 

coborâtă a 

Munţilor 

Mehedinţi 

Reţineţi 

trăsăturile 

specifice ale 

Podişului 

Moldovei 

Podişul 

Sucevei 

supus acţiunii agenţilor externi. Înclinarea generală a stratelor de la 

nord (500-600 m) către sud (300 m) indică şi direcţia de retragere a 

apelor, direcţie confirmată şi de direcţia de curgere a apelor 

curgătoare (Argeş, Olt, Jiu şi afluenţii lor). 

Înclinarea stratelor, dar mai ales faptul că fragmentarea este 

redusă, a condus la atribuirea denumirii de platforme subunităţilor 

podişului astfel: Platforma Argeşului şi Platforma Cândeşti, între 

Dâmboviţa şi Argeş; Platforma Cotmeana, între Argeş şi Olt; Platforma 

Olteţului, între Olt şi Gilort; Platforma Jiului, între Gilort şi Motru şi la 

vest de Motru, Platforma Strehaiei. 

Caracteristic pentru această unitate naturală este prezenţa 

zăcămintelor de petrol, gaze naturale şi cărbune, a culturilor de 

porumb, viţă de vie şi pomi fructiferi. 

Podişul Mehedinţi este o unitate aparte fiind de fapt o treaptă 

mai joasă a Munţilor Mehedinţi. Se desfăşoară între Motru şi Dunăre, 

Munţii Mehedinţi şi Podişul Getic (contactul fiind realizat prin 

Depresiunea Severinului şi Dealurile Cosuştei. Are înălţimi de 500-600 

m şi este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare. Datorită prezenţei 

calcarelor există un relief carstic format din peşteri, chei şi sohodoluri 

(văi seci = apa de suprafaţă dispare prin infiltrare în masa de calcare). 

Datorită influenţei maselor de aer din sud (mase de origine 

mediteraneană) climatul este blând, fapt care a permis dezvoltarea 

unor elemente de vegetaţie şi faună mediteraneene. Totodată, formele 

carstice se constituie drept puncte de atracţie turistică. 

Podişul Moldovei este situat în partea estică a României fiind 

limitat în nord de graniţa de nord, în est de Valea Prutului, în vest de 

Carpaţii Orientali şi de Subcarpaţi, iar în sud de Câmpia Română. Este 

o unitate care s-a format prin depunere de sedimente (materiale aduse 

de apele curgătoare) într-o fostă mare (Marea Sarmatică). Ulterior (în 

timp geologic) apele s-au retras spre sud (în neogen), formându-se 

unitatea de uscat. Stratele sedimentare s-au depus pe un fundament 

mult mai vechi (Platforma est-europeană), în jumătatea de nord. Spre 

sud aceste strate vechi s-au scufundat şi se găsesc la adâncimi mari. 

Rezultă deci, că în partea sudică grosimea sedimentelor este mult mai 

mare decât în jumătatea de nord. Aceste caractere precum şi 

trăsăturile peisajului au condus la individualizarea a trei mari 

subdiviziuni în cadrul Podişului Moldovei. 

Podişul Sucevei se află în partea de nord-vest. Are înălţimi de 

500-600 m fiind alcătuit din o asociere de dealuri care formează 

Podişul Dragomirnei şi Pod. Fălticenilor, precum şi de zone joase: 

Depresiunea Rădăuţi, Culoarul Siretului, prelungit pe Valea Moldovei. 

La est de Siret se află un şir de dealuri înalte (Ibăneşti, Bour şi Dealul 

Mare – Hârlău). Culoarul Siretului are o extensiune mai mare la sud de 

Podişul Sucevei. Clima este influenţată de masele de aer relativ reci şi 

umede din nordul şi nord-vestul Europei. Este o zonă favorabilă culturii 

cartofului, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Se adaugă culturi de plante 

furajere, precum şi prezenţa păşunilor care permit creşterea 

animalelor (bovine), aceasta fiind o ocupaţie tradiţională. Prezenţa 

unor vestigii istorice şi a unor monumente de arhitectură, a unor 

mănăstiri, precum şi tradiţiile folclorice conturează importanţa 



turismului în această parte a ţării. Oraşele mai importante sunt: 

Suceava, Rădăuţi, Fălticeni. 

Câmpia 

Câmpia Moldovei se află în estul şi nord-estul Podişului 

Moldovei Moldovei, fiind străbătută de un afluent al Prutului, Jijia, motiv pentru 

care mai este cunoscută şi drept Câmpia Jijiei. Deoarece este formată 

din dealuri joase, cu înălţimi de sub 200 m, relativ netede şi are soluri 

deosebit de fertile, utilizate agricol mai ales pentru culturi de câmp, a 

căpătat denumirea generică de câmpie (la fel ca şi Câmpia 

Transilvaniei), deşi genetic este podiş. Precipitaţiile sunt mai scăzute, 

astfel încât parte din apele curgătoare ale zonei au debite reduse, şi 

uneori îşi pierd complet apa în anotimpul cald. De aceea au fost 

amenajate iazuri, cu rol de alimentare cu apă dar şi pisciol. Cele două 

oraşe care polarizează viaţa unităţii sunt Iaşi, iar mai spre nord 

Botoşani. 

Podişul Bârladului ocupă jumătatea de sud a Pod.Moldovei, cu 

Podişul 

Bârladului dealuri ce trec de 400 m în nord şi 200 m în sud. Este o zonă 

împădurită, dar cu frecvente alunecări de teren. Pe valea Bârladului, a 

afluenţilor săi, precum şi pe Valea Prutului şi în Culoarul Siretului se 

practică legumicultura, pomicultura şi viticultura. 

Reţineţi 

Podişul Dobrogei este unitatea naturală situată în partea de 

caracteristicile SE a ţării, între Dunăre (V şi N), Marea Neagră (E) şi graniţa cu 

celor două Bulgaria (S). În decursul erelor geologice a evoluat în mod diferit, fiind 

subunităţi ale una din cele mai vechi unităţi de relief de pe teritoriul României. 

Pod.Dobrogei: 

Are două subunităţi distincte: Masivul Dobrogei de Nord şi 

Masivul 

Dobrogei de Podişul Dobrogei de Sud. 

Nord şi Pod. 

Masivul Dobrogei de Nord reprezintă, aşa cum este denumit, o 

Dobrogei de veche zonă montană, care datorită acţiunii exercitate de agenţii externi 

Sud 

a fost redusă la înălţimea unor dealuri. Formarea acestei zone 

montane a fost anterioară Carpaţilor, partea nordică aparţinând 

Munţilor Hercinici, iar partea sudică (Pod.Casimcei) unui lanţ montan 

mult mai vechi decât cel hercinic. Partea cea mai înaltă o formează 

Munţii Măcin, alcătuiţi din granit, cu pante abrupte (deci păstrează 

caractere montane) şi cu altitudinea maximă în Vf.Greci, 467 m. Spre 

est se găsesc Culmea Niculiţelului (363 m) şi Dealurile Tulcei. Spre 

sud se desfăşoară Pod.Babadagului, cu înălţimi de 300-400 m, puţin 

fragmentat şi bine împădurit. Între Dealurile Tulcei şi Pod. Babadagului 

se află o zonă mai joasă, Depresiunea Nalbant. Partea sudică este 

ocupată de Pod.Casimcei. Acesta are înălţimi de ce variază între 200 

şi 400 m, fiind alcătuit din roci foarte vechi (şisturi verzi). 

Climatul este specific dealurilor joase, iar reţeaua de ape 

curgătoare este redusă atât numeric, cât şi din punct de vedere al 

debitelor. 

Ca resurse naturale amintim granit, calcar, pirită cupriferă, 

baritină, păduri de foioase şi, de asemenea, soluri favorabile pentru 

culturi de viţă de vie (Niculiţel), dar şi pentru diverse culturi agricole. 

Podişul Dobrogei de Sud se desfăşoară la sud de o linie ce ar 

uni Hârşova de Capul Midia. Nu depăşeşte decât foarte rar 200 m 

altitudine şi are un fundament format din calcare şi gresii peste care s- 

a depus o rocă sedimentară numită loess, la fel ca şi în partea de est 

a Câmpiei Române. De altfel această zonă a evoluat în mod similar cu 

câmpia amintită anterior. 



Litoralul Mării 

Negre are două 

sectoare: unul 

jos (nord) şi unul 

înalt (sud) cu 

importanţă 

turistică 

deosebită 

Este o regiune cu precipitaţii reduse, dar cu soluri fertile pentru 

agricultură, fiind caracteristice culturile cerealiere, viţa de vie (Ostrov şi 

Murfatlar), pomi fructiferi (piersic). Din punct de vedere economic sunt 

de amintit prezenţa Canalului Dunăre – Marea Neagră, împreună cu 

derivaţia sa Poarta Albă – Midia Năvodari, calea ferată şi viitoarea 

porţiune a autostrăzii Cernavoda – Constanţa. Centrele urbane mai 

importante sunt Medgidia, Cernavoda şi Hârşova. 

Litoralul românesc al Mării Negre poate fi considerat ca o 

subunitate a Podişului Dobrogei, el fiind alcătuit din două sectoare 

distincte: sectorul de la nord de Capul Midia este jos fiind însoţit de 

lagune, limane şi deltă (Delta Dunării). Laguna este un vechi golf al 

mării închis prin cordoane de nisip, golf care comunică pe o mică 

porţiune cu marea (Complexul lagunar Razelm sau Razim, format din 

lacurile Razelm sau Razim, Goloviţa, Zmeica şi Sinoie). Partea sudică 

a litoralului de la Capul Midia şi până la Vama Veche este înaltă, cu 

faleză şi plaje. Litoralul, mai ales partea sudică este una din cele mai 

importante zone turistice ale ţării. Este o zonă în care se resimte 

influenţa climatică a Mării Negre, iar dintre oraşe amintim: Constanţa – 

cel mai mare port, centru industrial, cultural şi turistic, Mangalia – port 

şi centru turistic, Eforie, Techirghiol. 

3.2.3. Câmpiile, lunca şi Delta Dunării 

Câmpia de Vest 

este o câmpie slab 

înclinată, cu 

înălţimi cuprinse 

între 80 şi peste 

150 m, bine 

populată, cu oraşe 

mari şi cu resurse 

naturale 

Câmpia de Vest. După cum este denumită, acestă unitate de 

relief se află în partea de vest a ţării, fiind limitată de graniţele cu 

Ungaria (NV), Serbia şi Muntenegru (S şi SV), Ucraina (N), iar spre est 

limita o formează Dealurile de Vest, şi pe porţiuni restrânse Carpaţii 

Occidentali. Între aceste limite câmpia are o lăţime variabilă cuprinsă 

între 20 şi 60 km, cu o înclinare redusă a stratelor, în general, de la est 

la vest. Câmpia de Vest s-a format prin depunere de materiale 

(sedimente), aduse de apele curgătoare din regiunile mai înalte 

(dealuri şi munţi) într-o zonă lacustră (Lacul Panonic). În cuaternar 

apele lacului Panonic s-au retras treptat spre vest formându-se uscatul 

actual. Este alcătuită din nisipuri, pietrişuri, argile, loess peste care 

s-au format solurile favorabile culturilor agricole. Din punct de vedere 

al înălţimilor există porţiuni care depăşesc 100 m şi altele mai joase 

care au altitudini de 80-90 m. 

Din punct de vedere climatic este specifică clima temperat 

continentală cu influenţe vestice, caracterizată prin precipitaţii mai 

bogate şi temperaturi moderate. Apele curgătoare aparţin grupei de 

vest. Au un debit bogat, atât datorită climatului cât şi faptului că 

majoritatea îşi au izvoarele în zonele montane. Deoarece înclinarea 

generală a câmpiei este slabă multe ape curgătoare au un curs extrem 

de sinuos (meandrat), malurile sunt joase, iar la debite mari produc 

inundaţii. Sunt necesare măsuri de protecţie a terenurilor prin 

amenajare de diguri, precum şi prin drenarea terenurilor cu exces de 

umiditate. De asemenea, trebuie menţionat că apa subterană (primul 

strat care se numeşte strat freatic) se află la mică adâncime, ceea ce 

conduce la crearea unui exces de umiditate în sol. Vegetaţia a fost în 

mare parte înlocuită cu culturi cerealiere, în ansamblu, Câmpia de 



Vest şi Dealurile de Vest constituind cea de-a doua regiune agricolă a 

României după Câmpia Română. 

Din punct de vedere al activităţilor umane, Câmpia de Vest este 

bine populată, cu sate adunate, de mărime mijlocie şi mare, cu funcţii 

predominant cerealiere şi de creştere a animalelor. Viaţa economică şi 

socială este polarizată de o serie de aşezări urbane dintre care se 

detaşează Timişoara, Arad, Oradea şi Satu Mare. Ca resurse naturale 

alături de cele de sol, se găsesc ape termale şi petrol. 

Câmpiile înalte (peste 100 m) se desfăşoară de la nord la sud 

Reţineţi cele astfel: 

două 

componente 

- Câmpia Carei, situată în partea de NV, aproape de graniţă; 

ale Câmpiei de are peste 140 m altitudine, fiind acoperită cu soluri nisipoase, 

Vest: câmpii favorabile culturilor de viţă de vie şi pomi fructiferi. 

înalte şi câmpii 

- Câmpia Miersig, mai redusă ca suprafaţă este situată între 

joase 

Crişul Repede şi Crişul Negru, în imediata apropiere a Dealurilor de 

Vest. 

- Câmpia Cermei, între Crişul Negru şi Crişul Alb. 

- Câmpia Aradului are extensiune mai mare şi intră în contact 

direct cu Munţii Zarandului; se desfăşoară între Crişul Alb şi Mureş. 

- Câmpia Vingăi, la poalele Dealurilor Lipovei, este situată 

între Mureş şi Bega; înclinarea generală de la est (174 m) la vest (106 

m). 

- Câmpia Lugojului este situată între Dealurile Lipovei în nord 

şi Dealurile Buziaşului în sud, pe valea Timişului. 

- Câmpia Gătaiei, la poalele Dealurilor Tirolului. 

Câmpiile joase sunt Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi 

Câmpia Timişului. 

Câmpia Română este situată în partea de sud a ţării fiind 

Câmpia 

limitată de Podişul Getic, Subcarpaţii Curburii şi Pod. Moldovei în 

Română este o 

partea de nord de-a lungul unei linii ce trece la nord de localităţile 

unitate înclinată 

de nord la sud şi Pleniţa, Craiova, Balş, Slatina, Piteşti, Găeşti, Târgovişte, Ploieşti, 

de la vest la est; Mizil, Buzău, Focşani, Tecuci. Spre vest este mărginită de Dunăre, 

are înălţimi spre sud şi est de Lunca Dunării. 

cuprinse între 80 Înclinarea generală a Câmpiei Române este de la nord la sud şi 

şi 300 m. 

de la vest la est, direcţie confirmată de direcţia de curgere a râurilor. 

Principala 

regiune agricolă Această înclinare corespunde şi cu direcţia de retragere a apelor 

a ţării 

lacului care a ocupat regiunea în decursul erelor geologice. 

Retragerea apelor lacustre s-a realizat treptat în timpul cuaternarului. 

Rezultă deci originea câmpiei: o unitate formată prin depunere de 

sedimente aduse de apele curgătoare din zonele înalte (Carpaţi, 

Subcarpaţi şi Pod.Getic) şi depuse treptat pe fundul lacului, ceea ce a 

Reţineţi cele trei adus la acoperirea fundamentului rigid de platformă (Platforma 

tipuri majore de 

Moesică). 

câmpii: 

- piemontane 

Din punct de vedere al modului de formare, dar şi al aspectelor 

- de 

privind relieful există în cadrul Câmpiei Române trei tipuri majore de 

subsidenţă câmpii: 

- tabulare 

- câmpia piemontană; este cea mai înaltă (200-300 m); s-a 

format prin depunere de sedimente la contactul cu Podişul Getic şi mai 

ales la contactul cu Subcarpaţii Curburii; de la vest către est se 

desfăşoară: Câmpia Târgoviştei, Câmpia Ploieştilor şi Câmpia 

Râmnicului; 



- câmpia de subsidenţă (de lăsare, de coborâre) formează o 

treaptă situată la sud şi est de câmpia piemontană, fiind formată din 

Câmpia Titu-Gherghiţa-Sărata, Câmpia Buzăului şi Câmpia Siretului 

Inferior; 

- câmpia tabulară (netedă) care are extinderea cea mai mare; 

subunităţile care compun această treaptă prezintă câmpuri relativ 

netede, cu altitudini de 100 m sau sub această valoare; aceste 

câmpuri (interfluvii) sunt fragmentate de văile mari create de apele 

curgătoare ca Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Buzău; partea cea mai înaltă 

se află la vest de Olt şi poartă denumirea de Câmpia Olteniei şi are ca 

subunităţi: Câmpia Blahniţei şi Câmpia Băileştilor la vest de Jiu şi 

Câmpia Romanaţilor între Jiu şi Olt; partea sudică a Câmpiei Olteniei 

este ocupă de terenuri nisipoase favorabile culturilor de viţă de vie şi 

celor de pepeni; zona dintre Olt şi Argeş este ocupată de Câmpia 

Boianului şi Câmpia Găvanu-Burdea în jumătatea nordică, iar în cea 

sudică se află Câmpia Burnazului; între Argeş şi Mostiştea sunt alte 

câmpii tabulare: Câlnic, Vlăsiei şi Mostiştea, iar în partea estică se 

desfăşoară Câmpia Bărăganului, iar spre nord Câmpia Brăilei. 

Specific pentru Câmpia Română este prezenţa unei roci de 

origine eoliană (loess) care are grosimi considerabile în C. 

Bărăganului. Se remarcă, de asemenea, prezenţa solurilor 

cernoziomice, bogate în substanţe nutritive, ceea ce conferă C. 

Române primatul în cadrul zonelor de cultură a plantelor. 

Din punct de vedere climatic cantităţile de precipitaţii, 

repartizate inegal, atât în timp, cât şi în suprafaţă, reprezintă o altă 

caracteristică, fapt care impune realizarea irigării culturilor agricole 

pentru a se obţine producţii eficiente. 

Reţeaua hidrografică este deosebit de bogată şi aparţine, în 

cea mai mare parte, grupei de sud a apelor curgătoare. 

Din punct de vedere al populaţiei şi al aşezărilor umane Câmpia 

Română are o densitate a populaţiei peste media pe ţară, cu 

concentrări în jurul oraşelor mari, de-a lungul arterelor de circulaţie şi 

la zona de contact cu unităţile vecine din nord. Satele sunt mari şi 

mijlocii ca mărime demografică, adunate din punct de vedere al 

structurii şi cu funcţii cerealiere, legumicole şi zootehnice. În cuprinsul 

unităţii sunt situate oraşe mari şi mijlocii printre care se numără: 

Bucureşti, Craiova, Slatina, Târgovişte, Ploieşti, Buzău ş.a. 

În afara resurselor de sol aici se găsesc materiale de construcţii 

(pietrişuri şi nisipuri), petrol şi gaze naturale. 

Reţineţi 


Lunca Dunării poate fi considerată ca partea cea mai joasă a 

Luncii Dunării Câmpiei Române. Această formă de relief este creaţia, de-a lungul 

timpului a fluviului Dunărea. Lunca este parte a albiei pe unde a curs 

fluviul şi care la ape mari poate fi inundată. S-a format prin depunere 

continuă de sedimente. Lunca Dunării se dezvoltă doar pe malul 

românesc, deoarece cel bulgăresc este înalt. Lunca începe să aibă o 

consistenţă mai mare la est de Calafat, pentru a atinge maxim de 

extensiune în zona Bălţilor Dunării, de la Călăraşi până la Brăila. De la 

est de Călăraşi Dunărea se desparte în două braţe: Borcea şi Dunărea 

Veche care închid Balta Ialomiţei. Cele două braţe se unesc în 

apropiere de podul Giurgeni-Vadu Oii, iar ulterior Dunărea se desparte 

din nou în două braţe (Cremenea şi Dunărea Veche) care închid Balta 



Delta Dunării = 

câmpie în 

formare; 

situată între 

cele 3 braţe ale 

Dunării; 

forme de relief: 

grinduri şi 

depresiuni 

lacustre; 

rezervaţie a 

biosferei; 

zonă turistică 

însemnată 

Brăilei (Insula Mare a Brăilei). Lunca se continuă, dar cu extensiune 

redusă până în apropiere de localitatea Pătlăgeanca, unde începe 

Delta Dunării. 

Lunca Dunării este o zonă bună pentru practicarea 

legumiculturii, creşterea animalelor, climatul fiind favorabil (temperaturi 

medii anuale ale aerului de peste +10 0 C) şi soluri cu umiditate bogată. 

Aici se găsesc şi o serie de oraşe, unele cu vechi tradiţii în domeniul 

transporturilor navale: Galaţi, Brăila, Giurgiu. 

Delta Dunării reprezintă cea mai nouă şi cea mai joasă formă 

de relief de pe teritoriul României. Este o câmpie aflată în continuă 

formare prin depunerea de aluviuni aduse de fluviu în condiţiile în care 

mareele în Marea Neagră sunt ca şi inexistente. Delta Dunării a fost la 

origine un fost golf al Mării Negre umplut (colmatat) cu aluviuni aduse 

de fluviu şi depuse la gurile de vărsare. Delta Dunării se află în 

proporţie de 82 % pe teritoriul României (3450 km 2 ) restul aparţinând 

Ucrainei. 

Delta Dunării începe de la localitatea Pătlăgeanca (primul 

ceatal = prima bifurcaţie) unde Dunărea se bifurcă în două braţe, 

Braţul Chilia şi Braţul Tulcea. La est de Tulcea (al doilea ceatal) braţul 

Tulcea se împarte în alte două braţe: Sulina şi Sf.Gheorghe. Între 

aceste braţe ale Dunării se desfăşoară Delta Dunării, până la vărsarea 

Dunării în Marea Neagră. 

Există două forme de relief: 

- grindurile (13 % din întreaga suprafaţă), care sunt singurele 

suprafeţe de uscat; 

- depresiunile lacustre, ocupate de ape, ca forme de relief 

negative. 

Grindurile situate de-a lungul braţelor Dunării se numesc 

grinduri longitudinale sau fluviale, ele fiind formate prin depuneri de 

aluviuni aduse de fluviu de o parte şi de alta a apei. Există şi grinduri 

rezultate din acţiunea combinată fluviu-mare, care se numesc grinduri 

transversale sau fluvio-maritime (Letea, Caraorman şi Sărăturile). Cea 

de-a treia categorie de grinduri sunt cele continentale (Chilia), care 

reprezintă resturi ale uscatului predeltaic. 

Din punct de vedere climatic este zona unde se înregistrează 

cele mai scăzute precipitaţii medii anuale; vegetaţia este formată din 

plante iubitoare de apă (stuf, papură, rogoz, salcie), păduri (renumită 

fiind pădurea de pe grindul Letea); fauna este deosebit de variată, 

numărul speciilor de păsări fiind de 280, la care se adaugă şi fauna 

acvatică. 

Datorită caracteristicilor sale naturale a fost declarată rezervaţie 

a biosferei. Aceasta cuprinde Delta Dunării, zona Complexului lagunar 

Razelm (Razim), precum şi o porţiune situată la vest de Pătlăgeanca. 

Este una din cele mai slab populate regiuni ale ţării. Ocupaţia 

tradiţională a locuitorilor este pescuitul. Ca activitate economică se 

remarcă şi prezenţa turismului. Singura localitate mai însemnată din 

Deltă (dacă excludem Tulcea) este oraşul Sulina. 




Răspundeţi la următoarele întrebări prin încercuirea unei 

singure variante de răspuns pe care o consideraţi corectă: 

1. Carpaţii Româneşti mai sunt denumiţi: 

a) Alpii Transilvaniei; b) Carpaţii de Sud-Est; c) Munţii Carpaţi. 

2. Munţii Carpaţi s-au format prin: 

a) prăbuşire; b) erupţii vulcanice; c) încreţirea stratelor. 

3. Grupa de Nord a Carpaţilor Orientali are înălţimea cea mai 

mare în vârful: 

a) Pietrosul Rodnei; b) Pietrosul Călimanilor; c) Ineu. 

4. Munţii vulcanici din Carpaţii Orientali: 

a) sunt situaţi în partea de est a unităţii; b) păstrează în totalitate 

conurile şi craterele vulcanice; c) formează cel mai lung lanţ de 

munţi vulcanici din Europa. 

5. Depresiunile Giurgeu şi Ciuc sunt: 

a) tectonice; b) tectono-erozive de baraj vulcanic; c) erozive. 

6. Care este cea mai mare depresiune din Carpaţii Româneşti: 

a) Braşov; b) Maramureş; c) Petroşani. 

7. Munţii Bucegi şi Masivul Ceahlău sunt alcătuiţi din: 

a) granit; b) şisturi cristaline; c) conglomerate. 

8. Înălţimile mari de peste 2500 m din Munţii Făgăraş sunt 

rezultatul: 

a) acţiunii gheţarilor; b) mişcărilor de încreţire; c) mişcărilor de 

ridicare în bloc şi alcătuirii geologice. 

9. Etajul de vegetaţie alpină este extins în: 

a) Munţii Apuseni; b) Munţii Făgăraş; c) Munţii Vrancei. 

10. Depresiunea colinară a Transilvaniei s-a format prin: 

a) prăbuşire; b) scufundare lentă şi umplere cu sedimente; c) baraj 

vulcanic. 

11. Subcarpaţii se desfăşoară între: 

a) Valea Moldovei şi Valea Motrului; b) Valea Trotuşului şi Valea 

Prahovei; c) Valea Moldovei şi Valea Oltului. 



12. Dealurile subcarpatice s-au format prin: 

a) depunere de sedimente; b) eroziune; c) încreţirea stratelor. 

13. Podişul Moldovei are în componenţă: 

a) Podişul Bârladului; b) Câmpia Transilvaniei; c) Podişul Negru 

Vodă. 

14. Podişul Mehedinţi are o climă cu influenţe: 

a) baltice; b) estice; c) mediteraneene. 

15. Cum se numesc subunităţile Podişului Getic ? 

a) Dealuri; b) Platforme; c) Podişuri. 

16. Care subunitate a Podişului Dobrogei este cea mai veche ? 

a) Munţii Măcin; b) Pod.Dobrogei de Sud; c) Pod.Casimcei. 

17. Care subunitate a Câmpiei de Vest prezintă soluri nisipoase 

valorificate prin culturi de viţă de vie ? 

a) Câmpia Timişului; b) Câmpia Someşului; c) Câmpia Carei. 

18. Care este cel mai important oraş din Câmpia de Vest ? 

a) Carei; b) Satu Mare; c) Timişoara. 

19. Cele mai întinse suprafeţe din Câmpia Română sunt ocupate 

de câmpiile: 

a) tabulare; b) joase; c) piemontane. 

20. Grindul Letea din Delta Dunării face parte din categoria 

grindurilor: 

a) continentale; b) fluviale; c) fluvio-maritime. 



3.3. Unităţi administrativ-teritoriale ale României – evoluţie şi 

caracteristici 

Reţineţi 

importanţa 

organizării 

administrativteritoriale 

a ţării şi 

unităţile de bază: 

- comuna 

- oraşul 

- judeţul 

Organizarea administrativ teritorială a unui stat reprezintă o 

pârghie importantă în politica de dezvoltare a ţării respective în profil 

teritorial. Ea permite o repartizare a fondurilor materiale în funcţie de 

cerinţe şi de caracteristicile fiecărei unităţi, dar în acelaşi timp trebuie 

să constituie un element favorabil pentru buna gestionare a resurselor 

materiale şi umane care există pe plan regional şi local. 

De-a lungul timpului organizarea administrativ-teritorială a 

teritoriului actual al României a variat în funcţie de condiţiile istorice, 

politice precum şi de necesităţile de moment. 

Fără a realiza un istoric amplu al împărţirii administrative, ne 

limităm la evoluţia procesului în secolul XX. 

Printre multiplele cerinţe impuse de formarea statului naţional 

unitar român în anul 1918 s-a numărat şi necesitatea realizării unui 

nou decupaj administrativ, realizat în anul 1926. 

Astfel la data amintită anterior, România Mare (din perioada 

1918-1940) cuprindea 71 de judeţe cu 429 plase, 179 oraşe, 15 981 

localităţi rurale. Dincolo de cifrele respective să reţinem ca unităţi 

administrativ-teritoriale tradiţionale judeţul, oraşul şi comuna. Se 

remarcă şi prezenţa unei unităţi intermediare (plasa) care grupa mai 

multe comune, comune suburbane şi oraşe. Mai multe plase formau 

unitatea superioară, judeţul. Din cadrul comunelor se desprinde 

categoria comunelor suburbane, cele care se aflau în imediata 

apropiere a oraşelor, relaţiile cu acestea fiind mai puternice. 

După cel de-al doilea Război mondial, în anul 1950, se produce 

o reformă a împărţirii administrativ teritoriale, prin renunţarea la 

unitatea tradiţională (judeţul). S-a introdus modelul sovietic, sub 

influenţa politică din vremea respectivă. S-au creat 28 de regiuni care 

au înlocuit judeţele şi care cuprindeau 177 de raioane. Ulterior, în anul 

1956, numărul regiunilor a fost redus la 16 (Bacău, Baia Mare, 

Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, 

Piteşti, Ploieşti, Stalin – Braşov, Suceava, Timişoara şi Mureş 

Autonomă Maghiară). 

În anul 1968 se revine la unitatea de tradiţie, judeţul, prin Legea 

organizării administrativ-teritoriale, care prevedea: 41 de judeţe, 236 

de oraşe, 136 de comune suburbane, 2 705 comune şi 13 124 de 

sate. Ulterior a fost desfiinţat judeţul Ilfov şi s-au creat judeţele Giurgiu, 

Călăraşi şi Sectorul Agricol Ilfov (transformat şi acesta în judeţ, în anul 

1997). 

În anul 2003 (la 31 decembrie), potrivit datelor statistice oficiale, 

existau 41 de judeţe şi Municipiul Bucureşti (cu rang de judeţ), 276 de 

oraşe din care 103 municipii, 2727 comune şi 13 042 sate. 



3.3.1. Comune 

Peste 2 700 

comune 

Comuna constituie unitatea administrativă de bază fiind formată 

din unul sau mai multe sate. Din datele oferite de ultimul recensământ 

al populaţiei din 2002 rezultă că numărul comunelor pe fiecare judeţ 

varia între 34 (jud.Covasna) şi 94 (Jud. Dolj şi Olt). Există deci 

diferenţe între judeţe în privinţa numărului de comune, dar sunt şi 

diferenţe între suprafeţele acestora şi numărul de sate componente. 

Fig. 6 – Repartiţia geografică a comunelor în anul 2002 

Numărul 

comunelor variază 

de la un judeţ la 

altul în funcţie de 

mărimea judeţului 

şi de condiţiile 

naturale şi socialeconomice 

După cum se constată din figura 6 judeţele care au cel mai mic 

număr de comune sunt situate în zona jumătăţii de est a Câmpiei 

Române, precum şi cele caracterizate prin prezenţa unor întinse 

suprafeţe acvatice (Tulcea) sau cele predominate de zone montane 

(Harghita, Covasna, Braşov). 

În perioada de după anul 2002, au fost foarte multe iniţiative 

locale care au condus la crearea unor noi comune sau la 

reorganizarea altora. Modificările realizate sunt destul de numeroase 

ele fiind validate prin acte administrative. Astfel, Anuarul statistic al 

României menţionează că la data de 31 decembrie 2003 erau 2 727 

comune. Ulterior, până la 1 iulie 2004, alte 35 de comune au fost 

declarate oraşe. 


3.3.2. Oraşe şi municipii. Caracteristici ale Capitalei 


Oraşul constituie cea de-a doua unitate administrativă de bază. 

La fel ca şi în cazul satelor reşedinţă de comună există şi pentru oraşe 

o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească pentru a avea 

acest statut. Condiţiile se referă la numărul de locuitori, ocupaţiile 

acestora şi dotările minimale sociale, culturale, edilitare pe care 

trebuie să le posede atât un sat reşedinţă de comună cât şi un oraş, 

pentru a satisface necesităţile populaţiei proprii, dar şi a unei populaţii 

din raza sa administrativă sau de influenţă. Aceste condiţii sunt parte 

integrantă a Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), 

Secţiunea Reţele de localităţi. 

Fig.7 – Numărul total de oraşe în anul 2002 

Numărul total al 

oraşelor 

României: 

- 265 în anul 2002; 

- 276 în anul 2003; 

- 311 în anul 2004 

După cum se remarcă din figura 7, la nivelul ultimului 

recensământ al populaţiei din anul 2002, aveau statut de oraş un 

număr de 265 de aşezări, cu mărimi demografice diferite, dar şi cu o 

repartiţie geografică inegală în teritoriu. Cele mai bine reprezentate 

sunt judeţele Prahova, Constanţa, Hunedoara şi Alba, iar judeţele cu 

cele mai puţine oraşe fiind Ilfov şi Giurgiu. Se constată şi o diferenţiere 

între Podişul Moldovei, Câmpia Română, mai puţin dotate (ca număr) 

cu oraşe, pe de o parte şi celelalte regiuni ale ţării. 

Procesul de decretare de noi oraşe a continuat după anul 2002, 

astfel în 2003 erau 276 de oraşe, iar la 1 iulie 2004 numărul lor 

ajunsese la 311. Deci în perioada 2002 – 1 iulie 2004 au fost declarate 

oraşe un număr de 46 de comune. 

În documentul menţionat anterior (PATN) precum şi în legile 

referitoare la organizarea administrativ-teritorială a României elaborate 

începând cu anul 1968 figurează, în cadrul oraşelor o categorie numită 



Reţineţi evoluţia 

şi repartiţia 

geografică a 

oraşelor cu 

statut de 

municipiu 

- 56 în anul 

1990; 

- 96 în anul 

2002; 

- 104 la 1 iulie 

2004. 

municipii. Iniţial acest titlu se acorda oraşelor reşedinţă de judeţ, 

precum şi unor oraşe cu putere de polarizare (de influenţă) mai mare 

în teritoriu şi care aveau dotări edilitare superioare celorlalte oraşe. 

Înainte de 1990 au fost declarate ca municipii 56 de oraşe. La 

recensământul din 2002 figurau cu statut de muncipii un număr de 96 

de oraşe. Între 2002 şi 2004 au obţinut acest statut şi oraşele Beiuş, 

Gheorgheni, Lupeni, Marghita, Mioveni, Moreni, Topliţa şi Vulcan, 

numărul lor total fiind de 104. 

Fig. 8 – Noile oraşe apărute în perioada 2002 – 1 iulie 2004 

Fig.9 – Oraşe cu rang de municipiu (2004) 



Reţineţi datele 

de reper ale 

evoluţiei istorico 

– geografice a 

Capitalei 

Evoluţie 

demografică 

pozitivă şi 

diminuarea 

populaţiei 

după anul 

1990 

Caracteristici ale capitalei României – Municipiul Bucureşti. 

Date istorico-geografice. Oraşul capitală este atestat 

documentar la 20 septembrie 1459, la un interval de peste 100 de ani 

de la fondarea Ţării Româneşti, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş. 

Evoluţia sa a fost în strânsă corelaţie cu cea a restului teritoriului 

exprimată prin creşterea populaţiei şi dezvoltarea teritorială, mai ales 

după anul 1659 când oraşul Bucureşti devine capitala permanentă a 

Ţării Româneşti. Oraşul a cunoscut perioade de înflorire culturală şi 

social-politică în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688- 

1714) şi la începutul secolului al XIX-lea, cu o creştere explozivă a 

activităţilor industriale şi a celor comerciale (mai ales după anul 1829, 

Pacea de la Adrianopole). Momente importante în evoluţia sa au fost 

mişcările sociale de la 1802, 1821 şi 1848 care au marcat perioade de 

relativă stagnare în viaţa oraşului. Revigorarea economică şi socialculturală 

s-a produs după Unirea Principatelor Române la 1859, 

continuată după anul 1862, când oraşul Bucureşti devine capitala 

României. 

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 oraşul întrunea 

toate condiţiile de a deveni o adevărată metropolă europeană. Ca 

urmare a dezvoltării sale industriale oraşul creşte în suprafaţă şi 

înglobează treptat localităţile învecinate, mai ales cele situate în nordvest 

şi sud. După cel de-al doilea Război mondial România şi, 

bineînţeles, capitala sa au suferit modificări esenţiale de ordin socialeconomic. 

Industrializarea exagerată a condus la dublarea numărului 

de locuitori în intervalul 1948 -1990 şi la o expansiune teritorială 

deosebită prin apariţia marilor ansambluri rezidenţiale de tip socialist 

(Balta Albă, Titan, Militari, Berceni, Pantelimon, Drumul Taberei etc.). 

Suprafaţa actuală este 238 km 2 . 

Dinamica populaţiei. După cum se poate remarca şi din graficul 

de mai jos, oraşul Bucureşti a avut o evoluţie demografică pozitivă cu 

perioade diferite de creşteri în concordanţă cu schimbările economice 

şi social-politice petrecute de-a lungul celor 170 de ani de când se 

efectuează înregistrări demografice. După anul 1992 evoluţia 

demografică este negativă, ca o consecinţă a traiectului economic şi 

social. 



2500000 

2000000 

1807239 

2127194 2064747 

1921751 

1500000 

1000000 

500000 

121734 

276178 375002 992536 

1074807 

0 

1859 1899 1912 1941 1948 1977 1990 1992 2002 

Reţineţi 

principalele 

modificări 

survenite în timp 

în structura 

activităţilor 

economice (bazei 

economice) 

Fig.10 – Evoluţia populaţiei oraşului Bucureşti în perioada 1859-2002 

Baza economică. Industrializarea masivă şi scăderea ponderii 

sectorului de servicii. Aceste două procese s-au manifestat 

concomitent şi pregnant înainte de 1989. La nivelul acestui an 

populaţia activă în industrie reprezenta 42,3% din totalul populaţiei 

active, iar cea din sectorul terţiar 53,9 %. Această discrepanţă s-a 

redus foarte puţin în perioada 1970-1990, industrializarea masivă 

conducând la apariţia unor întreprinderi gigantice cu peste 5000 de 

salariaţi: astfel în 1965 62,8 % din numărul total al întreprinderilor 

industriale aveau mai puţin de 1000 de salariaţi pentru ca în 1989 

acestea să reprezinte numai 24,3%. În sectorul terţiar, deşi în valori 

absolute a crescut, valoarea a scăzut constant de la 13% (1960) la 

4,5% (1989). O analiză detaliată a serviciilor relevă insuficienta 

dezvoltare a acestui sector. Aceste procese au generat numeroase 

dereglări funcţionale şi disparităţi în structura teritorială a oraşului: 

discrepanţa dintre centru şi ariile periferice (tipuri de construcţii, grad 

de confort, inegală distribuire a serviciilor); existenţa unor areale 

industriale localizate în interiorul oraşului; dificultăţi în privinţa 

conexiunilor dintre zonele funcţionale. 

Oraşul Bucureşti în perioada de tranziţie a marcat modificări în 

privinţa structurii producţiei industriale (scădere pe ansamblu, dar cu 

creşteri relative în domeniul industriei poligrafice, a materialelor de 

construcţii şi a celei alimentare), apariţia întreprinderilor mici şi mijlocii 

cu capital privat (mai ales în domeniul comercial), scăderi ale 

investiţiilor în domenii ca educaţie, cultură, ştiinţă, sănătate, creşterea 

şomajului etc. 

Poate fi oraşul Bucureşti o capitală a sud-estului Europei? Cu 

toate problemele legate de restructurarea economică şi cea 

urbanistică oraşul are şanse să joace un rol însemnat în această parte 

a Europei datorită următoarelor motive: 

- are un potenţial demografic şi economic mai ridicat decât al 

celorlalte oraşe-capitală din zonă (Belgrad, Sofia, Chişinău); 

- o poziţie geografică favorabilă în contextul relaţiilor cu 

celelalte capitale ale unei Uniuni Europene lărgite. 



Reţineţi 


Zonei 

Metropolitane 

Bucureşti şi 

argumentele 

pentru realizarea 

sa 

În context european şi naţional oraşul rămâne un centru 

important prin puterea sa demografică, funcţională şi economică. 

Zona metropolitană Bucureşti. Un oraş de mărimea capitalei 

României nu poate exista fără o arie de susţinere şi de influenţă. Între 

oraş şi zona sa de influenţă se stabilesc multiple şi complexe relaţii de 

cooperare, pe de-o parte, iar pe de altă parte, se constată că oraşul a 

creat în jurul său un adevărat vid urban. O propunere de delimitare a 

zonei metropolitane a avut în vedere o serie de criterii: relaţiile 

tradiţionale şi istorice între aşezări; caracteristici fizice şi demografice; 

aspecte sociale; elemente funcţionale şi economice. Teritoriul zonei 

metropolitane cuprinde: oraşul propriu-zis; prima centură de comune, 

formată din 9 unităţi administrative şi oraşele Otopeni, Popeşti- 

Leordeni, Voluntari; restul teritoriului, cu caracter profund rural. În total 

sunt 94 de unităţi administrative (inclusiv Muncipiul Bucureşti), din 

care 9 oraşe, cele mai importante fiind Olteniţa (27217 locuitori) şi 

Buftea (20350 locuitori). 

Potenţialul de dezvoltare al oraşului şi al zonei metropolitane 

Bucureşti, valorificarea sa, este în strânsă concordanţă cu punerea în 

valoare a unor puncte tari şi a unor oportunităţi, dar şi de rezolvarea 

unor puncte slabe şi probleme dificile: 

- Punctele tari sunt: accesibilitate bună, rutieră şi feroviară; 

profilul socio-economic al locuitorilor; calificarea forţei de muncă; 

diversificarea structurii industriale din jurul capitalei; accesibilitate la 

alte sisteme de transport, precum şi la diverse servicii sociale, 

culturale, de educaţie şi cercetare; potenţial recreativ şi turistic. 

- Puncte slabe: sistem super-centralizat de transport; localizare 

supe-centralizată a structurilor funcţionale şi administrative; sisteme 

insuficient dezvoltate de circulaţie (rutieră în special), alimentare cu 

apă şi telecomunicaţii; comunicare slabă populaţie-administraţie 

locală; scădere a potenţialului uman (îmbătrânirea populaţiei, 

scăderea natalităţii); poluarea mediului; stocul de locuinţe degradat şi 

cu un grad redus de confort. 

- Oportunităţi: coridoarele europene de circulaţie şi cooperare; 

construcţia de autostrăzi: Bucureşti-Sud, Bucureşti-Giurgiu, Bucureşti- 

Piteşti, Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Braşov. 

- Probleme dificile: dificultăţi de descentralizare a activităţilor; 

competiţia cu celelalte capitale est-europene în organizarea diferitelor 

manifestări politice, sociale, culturale etc.; imaginea relativ negativă a 

României în mediile vest-europene. 



3.3.3. Judeţe 

Reţineţi criteriile 

de delimitare a 

judeţelor: 

- complexitate; 

- tradiţie (istoric); 

- centralitatea 

reşedinţei. 

Judeţul reprezintă unitatea administrativ teritorială de bază care 

include sate organizate în comune, oraşe şi oraşe cu statut de 

municipiu. Judeţele României sunt în număr de 41 la care se adaugă 

şi Municipiul Bucureşti, cu rang de judeţ. 

La baza organizării teritoriului naţional în judeţe s-a avut în 

vedere o serie de criterii şi anume: 

- Criteriul complexităţii privit prin prisma resurselor naturale şi 

umane variate, a unui peisaj variat care să constituie baza unei 

dezvoltări viabile. 

- Criteriul istoric. Acţiunea de delimitare a judeţelor a încercat 

să păstreze, pe cât posibil situarea acestora în cadrul provinciilor 

istorice româneşti. De asemenea, au fost preluate o parte din vechile 

denumiri ale judeţelor din perioada interbelică. 

- Centralitatea reşedinţei de judeţ. Ca reşedinţe de judeţ au 

fost stabilite oraşe cu o dezvoltare economică şi a serviciilor mai 

ridicată, cu o tradiţie culturală şi care, în general, au avut, de-a lungul 

timpului şi funcţii administrative. Toate acestea se reflectă în puterea 

de influenţă, de polarizare a vieţii şi activităţii umane din teritoriul 

respectiv, fapt care le conferă şi funcţia de loc central. Această funcţie 

de loc central nu se referă deci numai la poziţia centrală (geometrică) 

în cadrul judeţului. Ideal este ca reşedinţa să fie în partea centrală a 

judeţului pentru a se asigura o bună şi egală accesibilitate (ca 

distanţă) pentru toate aşezările judeţului. 

Din analiza figurii 11 se constată că judeţele României cu 

excepţia Municipiului Bucureşti) prezintă însă o varietate atât în ceea 

ce priveşte suprafaţa cât şi mărimea demografică (populaţia). Celelalte 

elemente care de asemenea sunt diferite de la un judeţ la altul 

(numărul de oraşe, numărul de comune – implicit ponderea populaţiei 

urbane şi a celei rurale –, numărul de municipii) au fost analizate 

anterior. 



Fig. 11 – Clasificarea judeţelor României (cu excepţia Mun.Bucureşti) în anul 2002 

după suprafaţă şi populaţie 



Mărimea medie a 

unui judeţ este de 

5 675,6 km 2 , iar 

ecartul de variaţie 

a suprafeţei 

judeţelor variază 

între 

1 583 şi 8 697 km 2 

Populaţia judeţelor 

României varia în 

anul 2002 între 

222 274 şi 829 

224 loc. 

Clasificarea judeţelor după mărimea suprafeţei. Suprafaţa 

medie a judeţelor este de 5675,6 km 2 , dar ecartul de variaţie este 

cuprins între 1 583 km 2 (jud. Ilfov) şi 8 697 km 2 (jud.Timiş). 

Cu valori reduse se înscriu, în afară de jud.Ilfov şi judeţele 

Covasna, Sălaj şi Giurgiu. Cele mai mari valori (peste 7000 km 2 ) 

caracterizează judeţele din partea de vest, alături de Timiş sunt Arad, 

Bihor, Caraş Severin şi Hunedoara, apoi judeţul Suceava din nord, 

Dolj din partea sudică, precum şi cele două judeţe dobrogene: Tulcea 

şi Constanţa. 

Clasificarea judeţelor după mărimea demografică indică, la 

ultimul recensământ, o variaţie cuprinsă între 222 274 locuitori 

(jud.Covasna) şi 829 224 locuitori (jud.Prahova). Dacă excludem 

municipiul Bucureşti, mărimea medie a populaţiei unui judeţ era de 

482000 locuitori. Un număr de 11 judeţe aveau o populaţie mai mare 

de 600 000 loc.: Prahova, Iaşi, Dolj, Constanţa, Bacău, Cluj, Suceava, 

Timiş, Argeş, Galaţi, Bihor. Cele mai slab populate judeţe (sub 300000 

locuitori) erau: Giurgiu, Ialomiţa, Tulcea, Sălaj şi Covasna. Din această 

prezentare rezultă clar că diferenţele privind resursele economice şi 

prezenţa unor centre polarizatoare s-a repercutat asupra mărimii 

demografice a judeţelor, la care trebuie să adăugăm şi diferenţele 

privind mărimea suprafeţelor. 

3.3.4. Regiuni de dezvoltare 

Reţineţi 

caracteristicil 

e regiunii de 

dezvoltare 

Regiunea de dezvoltare reprezintă un concept nou în realizarea 

programelor de investiţii şi de dezvoltare regională. Crearea regiunilor 

de dezvoltare este un proces aflat în deplină concordanţă cu 

reglementările ce există în cadrul Uniunii Europene. 

Regiunea de dezvoltare nu este o nouă unitate administrativteritorială, 

ci ea reprezintă o grupare de judeţe care au o serie de 

similarităţi în privinţa problemelor social-economice, care vizează de 

fapt dezvoltarea regională. În acelaşi timp judeţele care compun 

aceste unităţi au şi o serie de caractere complementare. Aceste 

regiuni de dezvoltare permit o colaborare între judeţe, din toate 

punctele de vedere; sunt unităţi viabile pentru care se pot elabora 

programe de dezvoltare pe termen mediu şi lung, cu atragerea unor 

fonduri provenite de la organisme şi organizaţii internaţionale. 

Totodată ele sunt şi unităţi de raportare statistică, datele regăsindu-se 

în anuarele statistice precum şi în alte documente oficiale. 

Cele 8 regiuni de dezvoltare au fost delimitate printr-un studiu 

amplu ce a avut în vedere experienţa statelor europene, dar şi 

caracteristicile concrete ale spaţiului românesc şi care s-a concretizat 

în anul 1997 cu Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România, 

lucrare elaborată sub egida Guvernului României şi a Programului 

Phare. 

Regiunile de dezvoltare sunt: 

1. Regiunea de Nord Est, care cuprinde judeţele din Moldova 

(Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui). Are o suprafaţă de 

36 850 km 2 , o populaţie de peste 3,7 milioane locuitori şi 32 de oraşe 

(2002). 



Fig.12 – Componenţa administrativ-teritorială a celor 8 regiuni de dezvoltare 

8 regiuni de 

dezvoltare: 

- Regiunea NE 

- Regiunea SE 

- Regiunea Sud 

- Regiunea SV 

- Regiunea V 

- Regiunea NV 

- Regiunea Centru 

- Regiunea 

Bucureşti-Ilfov 

2. Regiunea de Sud Est cuprinde judeţele Brăila, Buzău, 

Constanţa, Galaţi, Tulcea şi Vrancea. Are o suprafaţă de 35 762 km 2 , 

o populaţie de peste 2,8 milioane locuitori şi 33 de oraşe (2002). 

3. Regiunea Sud Muntenia, se suprapune în parte peste 

provincia istorică Muntenia şi este compusă din judeţele: Argeş, 

Călăraşi, Giurgiu, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Teleorman. 

Suprafaţa este de 34 453 km 2 , populaţia de peste 3,3 milioane 

locuitori şi are 43 de oraşe (2002). 

4. Regiunea Sud Vest Oltenia cuprinde judeţele din provincia 

istorică Oltenia: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea, cu o suprafaţă de 

29 912 km 2 , peste 3,2 milioane locuitori şi 32 de oraşe (2002). 

5. Regiunea de Vest cuprinde cea mai mare parte a provinciei 

istorice a Banatului – judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi 

Timiş. Suprafaţa sa este de 32 033 km 2 , populaţia de peste 1,9 

milioane locuitori şi avea, în anul 2002, 37 de oraşe. 

6. Regiunea de Nord Vest cuprinde judeţele Bihor, Bistriţa 

Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj. Ocupă o suprafaţă de 

34 160 km 2 şi are o populaţie de peste 2,7 milioane locuitori. În anul 

2002 avea un număr de 35 de oraşe. 

7. Regiunea Centru cuprinde judeţele din Transilvania: Alba, 

Braşov, Covasna, Harghita Mureş şi Sibiu. Regiunea are 34 100 km 2 , 

o populaţie de peste 2,5 milioane locuitori şi 50 de oraşe (2002). 

8. Regiunea Bucureşti-Ilfov este compusă din judeţul Ilfov şi 



Zonele 

defavorizate 

Municipiul Bucureşti, cu o suprafaţă totală de 1 821 km 2 şi o populaţie 

de peste 2,2 milioane locuitori. În anul 2002 existau numai 3 oraşe. 

După cum se poate remarca, aceste regiuni sunt echilibrate din 

punct de vedere al suprafeţei (excepţie ultima regiune) precum şi al 

numărului de locuitori. Totodată aceste regiuni respectă caracteristicile 

dezvoltării în timp a ţării pe provincii istorice. Totuşi ele se diferenţiază 

în privinţa caracteristicilor naturale, a resurselor, precum şi al nivelului 

de dezvoltare economică. 

Analiza întreprinsă asupra acestor regiuni de dezvoltare relevă 

şi existenţa în cadrul lor a unor areale cu probleme deosebite în 

privinţa accesibilităţii, a resurselor materiale şi umane, a dezvoltării 

social-economice de ansamblu. S-a încercat rezolvarea unora din 

multiplele aspecte care se repercutează negativ asupra standardului 

de viaţă al populaţiei prin crearea zonelor defavorizate, zone care se 

bucură de o serie de facilităţi – fiscale în primul rând – pentru 

atragerea de investiţii şi revitalizarea activităţilor economice. 

Zonele defavorizate, stabilite prin acte administrative sunt: 

- Regiunea Nord Est: Comăneşti, Bucovina, Negreşti, Paşcani 

şi Roman. 

- Regiunea Sud Est: Altîn Tepe, Nehoiu, Mărăşeşti şi Hârşova. 

- Regiunea Sud: Filipeşti, Ceptura, Zimnicea, Mizil. 

- Regiunea Sud Vest: Albeni, Schela,Motru-Rovinari. 

- Regiunea Vest: Brad, Valea Jiului, Hunedoara, Rusca 

Montană, Bocşa, Moldova Nouă – Anina, Nădrag. 

- Regiunea Centru: Copşa Mică, Cugir, Bălan, Baraolt, Munţii 

Apuseni. 

- Regiunea Nord Vest: Baia Mare, Ip, Borod-Şuncuiuş-Dobreşti- 

Vadu Crişului, Hida-Surduc-Jibou-Bălan, Sărmăşag-Chiejd-Bobota, 

Ştei-Nucet, Borşa-Vişeu, Turda, Rodna, Popeşti-Derma Aleşd. 

3.4. Metode şi mijloace didactice folosite pentru perceperea şi analiza 

elementară a unui eşantion (unitate naturală sau administrativă) 

Metoda 

observaţiei, 

combinată cu 

metoda explicaţiei, 

conversaţia 

euristică şi 

comparaţia 

Metodele şi mijloacele utilizate vor avea în vedere următoarele 

obiective de referinţă care sunt cerute elevilor de Curriculum şcolar 

pentru clasa a IV-a la disciplina Geografie, pentru cunoaşterea şi 

utilizarea unor elemente de limbaj specific: 

- să construiască enunţuri simple despre fenomene şi fapte 

observate; 

- să redea în enunţuri simple elementele reprezentate pe 

suporturi cartografice; 

- să redea în cuvinte proprii caracteristicile unor elemente sau 

fenomene percepute direct sau mediat; 

- să explice unele legături vizibile între fenomene din lumea 

înconjurătoare, pe baza observării lor directe. 

Ca metode specifice pentru realizarea acestor obiective se 

recomandă metoda observaţiei combinată cu metoda explicaţiei, 

conversaţia euristică şi comparaţia. 

La fiecare din unităţile naturale analizate se vor efectua cu 

elevii exerciţii de descriere a unităţilor după imagini, după o hartă 



Material didactic 

simplă. Trebuiesc realizate şi exerciţii de prezentare dirijată a 

caracteristicilor unor elemente (mai ales în partea a doua, când sunt 

prezentate unităţile administrative – judeţele). 

Se vor face exerciţii de explicare a unor relaţii reciproce dintre 

componentele naturale şi cele antropice, fie că este vorba de o 

subunitate de relief sau de o unitate administrativă. 

Totodată este obligatoriu să se facă apel la descrierea liberă şi 

dirijată a orizontului apropiat elevilor, respectându-se principiul de la 

apropiat la depărtat şi de la simplu la complex. 

Materialul didactic utilizat este format din hărţi fizicoadministrative 

ale României, atlase şcolare, imagini din diferite unităţi 

de relief, manualul. 



actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României 

Notă: Veţi avea în vedere paginile 83-93 din curs. 







Caracterizaţi din punct de vedere geografic judeţul unde vă desfăşuraţi 

activitatea, cu accent pe relaţiile dintre elementele naturale şi cele 

antropice 


1. Aşezarea geografică se referă la: aşezarea pe glob (utilizând 

coordonatele geografice), aşezarea în cadrul României, faţă de elemente majore 

ale cadrului natural – unităţi de relief, artere hidrografice sau faţă de mare – 

precum şi faţă de principalele artere de comunicaţie. Precizaţi consecinţele 

aşezării geografice. 

2. Caracterizarea sumară a elementelor fizico-geogarafice vizează: formele 

de relief, caracteristicile climatice – temperatura aerului, precipitaţiile şi vânturile, 

apele – subterane, curgătoare şi lacuri, vegetaţia şi fauna, resurse naturale, cu 

precizarea impactului lor asupra vieţii şi activităţii umane. 

3. Pentru caracterizarea populaţiei şi aşezărilor umane se vor preciza: 

numărul de locuitori, zonele cu densităţi mari şi cele cu densităţi mici de 

populaţie în funcţie de caracterele reliefului, în principal, ocupaţiile tradiţionale 

ale locuitorilor, împărţirea administrativ-teritorială (comparaţie cu mărimea 

suprafeţei şi cea demografică din regiunea de dezvoltare din care face parte 

judeţul, oraşe, municipii, comune) 

4. Analiza activităţilor economice va cuprinde o scurtă descriere a 

activităţilor principale actuale care se desfăşoară în localităţile judeţului, cu 

accent pe valorificarea resurselor proprii (agricultură, industrie, comerţ, transport, 

activităţi financiar-bancare, activităţi social-culturale ş.a). 


informaţiile cuprinse într-o hartă fizico-administrativă a României, fie 

murală sau cea care se găseşte în orice atlas geografic şcolar precum şi o 

hartă a judeţului. 

Lucrarea nu va depăşi 4 pagini şi va fi transmisă direct sau prin poşta 

electronică tutorelui. 

Notare: 1 punct din oficiu, 1 punct pentru problema 1, 2 puncte pentru 

problema 2 şi câte 3 puncte pentru problemele 3 şi 4. 



Bibliografie 


umane, economie, Edit. Transversal, Bucureşti, pag.79-96 şi 380-420. 

Tufescu V., (1974), România. Natură, om, economie, 

Edit.Ştiinţifică, Bucureşti, pag.23-330. 



x x x (1984), Geografia României, II, Geografie umană şi 

economică, Edit. Academiei, Bucureşti, pag.17-30. 

x x x (1996), România.Atlas istorico-geografic, Edit.Academiei, 

Bucureşti, 157 pag. 


Răspunsuri corecte la testul de autoevaluare 5: 

1b, 2c, 3a, 4c, 5b, 6a, 7c, 8c, 9b, 10b, 

11a, 12c,13a, 14c, 15c, 16c, 17c, 18c, 19a, 20c. 


Locul şi rolul României în Europa şi pe Glob 


LOCUL ŞI ROLUL ROMÂNIEI ÎN EUROPA ŞI PE GLOB 

Cuprins 

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................. 100 

4.2. România în cadrul Europei ....................................................................................... 100 

4.2.1. Poziţia geopolitică ...................................................................................... 101 

4.2.2. Poziţia geodemografică ............................................................................. 103 

4.2.3. Poziţia economică...................................................................................... 104 

4.3. Caractere geografice ale Europei ............................................................................. 104 

4.3.1. Caractere fizico-geografice ........................................................................ 104 

4.3.2. Caractere demografice şi economice......................................................... 107 

4.3.3. Uniunea Europeană ................................................................................... 110 

Test de autoevaluare 7.................................................................................................... 111 

4.4. Terra – caractere geografice generale ..................................................................... 113 

4.4.1. Continente şi oceane .................................................................................. 113 

4.4.2. Statele lumii – populaţie şi economie.......................................................... 114 

4.4.3. Dezvoltarea durabilă a societăţii umane ..................................................... 115 

4.5. Metode şi mijloace didactice folosite pentru dezvoltarea unui comportament favorabil 

înţelegerii necesităţii integrării României în circuitul european şi mondial de valori, precum 

şi pentru ameliorarea relaţiilor dintre om şi mediu ........................................................... 116 

Test de autoevaluare 8.................................................................................................... 117 

Lucrare de verificare nr. 4................................................................................................ 118 

Bibliografie....................................................................................................................... 118 





• să descopere caracteristicile fundamentale ale poziţiei geografice 

a României în cadrul Europei şi pe Glob; 

• să identifice caracteristicile Europei şi ale Uniunii Europene; 

• să identifice caracterele geografice generale ale continentelor şi 

oceanelor; 

• să utilizeze metode folosite pentru dezvoltarea unui 

comportament favorabil înţelegerii necesităţii integrării României 

în circuitul european şi mondial de valori, precum şi pentru 

ameliorarea relaţiilor dintre om şi mediu. 

4.2. România în cadrul Europei 

Reţineţi cele trei 

elemente 

fundamentale ale 

unui stat: 

- teritoriu, 

- populaţie, 

- sistem politic 

Poziţie geopolitică 

Poziţie geodemografică 

Poziţie 

economică 

România secolului XXI îşi are locul şi rolul său bine definite în 

cadrul continentului european, prin participarea sa la schimburile 

economice, demografice şi social culturale cu toate statele de pe 

vechiul continent. De fapt această participare nu este de dată recentă, 

dar reprezintă o necesitate obiectivă în contextul societăţii moderne. 

Totodată este necesar ca România să participe şi la schimbul mondial 

de valori, condiţie esenţială a progresului oricărui stat. 

Pentru a defini locul şi rolul României în Europa se vor analiza: 

poziţia geopolitică, poziţia geodemografică şi poziţia economică. 

Orice stat are ca părţi componente trei elemente esenţiale 

(teritoriu, populaţia şi sistemul politic), fără de care nu se poate vorbi 

de existenţa sa. Aceste elemente fundamentale, alături de aşezarea 

geografică condiţionează poziţia geopolitică, geodemografică şi 

economică a statului respectiv în raport cu celelalte state de pe 

continent sau la nivel mondial. 



4.2.1. Poziţia geopolitică 

Reţineţi 

elementele care 

definesc poziţia 

geopolitică a 

României 

Importanţa 


Munţilor Carpaţi 

Reţineţi 

importanţa 


Dunării 

Poziţia geopolitică a României trebuie judecată în contextul 

evoluţiei istorice, reperele principale fiind: 

- vechimea şi permanenţa formaţiunilor statale pe teritoriul 

ţării; 

- funcţionalitatea politică, economică şi culturală; 

- recunoaşterea prezenţei ca stat pe harta politică a Europei, 

mai întâi în anul 1862 şi apoi în anul 1918. 

Poziţia geografică a României a fost cea care a creionat şi 

poziţia geopolitică, ca punte de legătură între Europa Centrală şi 

Occidentală pe de-o parte şi Europa Estică şi Balcanică pe de altă 

parte, unităţi cu caracteristici politice, sociale şi culturale diferite. Aşa 

se explică şi perpetuarea, de-a lungul timpului, pe teritoriul României a 

unor elemente specifice atât societăţilor din centrul şi vestul Europei, 

dar şi a celor din Peninsula Balcanică. 

Teritoriul ţării cu elementele sale majore – Munţii Carpaţi, 

Dunărea şi accesul la Marea Neagră – la care se adaugă resursele 

naturale existente sunt puncte de reper pentru definirea locului 

geopolitic al României în Europa, dar şi factori care au contribuit la 

permanenţa, continuitatea şi omogenitatea populaţiei pe teritoriul ţării. 

Munţii Carpaţi, prin caracterele lor, reprezintă un spaţiu 

economic specific care a oferit populaţiei condiţii şi resurse de viaţă, 

fiind locul de închegare a poporului român. Depresiunile, în principal, 

dar şi masa montană s-au constituit ca arii de umanizare. Văile, total 

sau parţial transversale, pasurile şi trecătorile carpatice au contribuit, 

de-a lungul timpului, la crearea unor legături viabile între provinciile 

istorice româneşti. Resursele naturale ale Carpaţilor au atras, de-a 

lungul secolelor, atenţia marilor puteri ale Europei, începând cu 

Imperiul Roman. 

Semnificaţia geopolitică a Dunării este dată de următoarele 

elemente: 

- axă de polarizare a spaţiului central, sud-estic şi balcanic al 

Europei; 

- axă de polarizare naturală, economică, dar şi politică a 

României; 

- oferă României o poziţie importantă prin existenţa celor 3 

guri de vărsare în Marea Neagră şi a unui spaţiu unicat – 

Delta Dunării; 

- axă navigabilă a Europei împreună cu cele două canale de 

legătură Rhin – Main – Dunăre şi Canalul Dunăre – Marea 

Neagră; 

- coridor european de transport. 

Dunărea s-a distins ca arteră de navigaţie importantă încă din 

Antichitate, dar în acelaşi timp s-a constituit ca linie strategică de 

apărare în timpul expansiunii unor imperii (Imperiul Roman sau 

Imperiul Otoman). Iată de ce Dunărea a fost şi este un spaţiu de 

interferenţă unde se regăsesc interesele naţionale ale fiecărui stat 

riveran. 



Reţineţi 

importanţa 


Mării Negre 

Pentru România, în afara celor două aspecte menţionate mai 

sus, Dunărea a influenţat dezvoltarea unor oraşe porturi, a permis 

intensificarea comerţului (cu grâne, iniţial), activitate impulsionată 

după anul 1829 (Pacea de la Adrianopole), când s-a desfiinţat 

monopolul turcesc asupra transportului pe Dunăre, a direcţionat 

construirea primelor căile ferate (Oraviţa – Baziaş, Cernavoda – 

Constanţa, Bucureşti – Giurgiu). 

În condiţiile creerii Uniunii Europene, a extinderii acesteia, 

Dunărea a căpătat o importanţă geopolitică deosebită prin includerea 

sa în cadrul coridoarelor de circulaţie la nivel continental. Fluviul 

formează, în prezent, coridorul VII de circulaţie, alături de celelalte 

coridoare rutiere şi feroviare care au fost stabilite drept linii majore de 

legătură între statele europene. Construirea şi darea în exploatare a 

celor două canale Rhin-Main-Dunăre şi Canalul Dunăre-Marea Neagră 

a avut drept consecinţă nu numai creşterea traficului, dar a condus şi 

la sporirea interesului statelor europene pentru această arteră de 

navigaţie. 

Marea Neagră a jucat, la rândul său, de-a lungul secolelor, un 

rol în viaţa statelor riverane, în primul rând, dar şi în viaţa 

continentului. 

Spaţiul Mării Negre a constituit o zonă de întrepătrundere a 

civilizaţiilor antice, un spaţiu de tranzit şi de legătură între Europa şi 

Asia. Pentru supremaţie în acest spaţiu s-au întâlnit, în timp, interesele 

unor imperii. Este suficient să amintim în acest context prezenţa 

primelor formaţiuni urbane (Histria, Tomis şi Callatis) de pe teritoriul 

actual al României. Cucerirea Constantinopolului de către turci a 

condus la transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”, dat fiind 

controlul exercitat asupra strâmtorii Bosfor. După anul 1828, odată cu 

liberalizarea comerţului pe Dunăre, şi cu slăbirea puterii otomane, 

Marea Neagră devine din nou importantă pentru ţările din regiune. 

Intereselor otomane le sunt opuse cele ale unei alte mari puteri, Rusia. 

Un moment însemnat în viaţa societăţii europene s-a derulat la Yalta, 

deci tot în spaţiul geopolitic al Mării Negre, unde prin întâlnirea 

conducătorilor puterilor coaliţiei antihitleriste din cel de-al doilea război 

mondial, s-au stabilit sferele de influenţă, Rusia sovietică obţinând o 

poziţie privilegiată în spaţiul pontic, cu toate consecinţele impuse de 

acest aspect. 

În prezent, Marea Neagră, prin funcţiile sale, în special economice, 

este unul din elementele de legătură dintre statele riverane, iar prin 

deciziile de amplasare a unor baze NATO în acest spaţiu (România, 

Bulgaria) se certifică rolul strategic jucat de Marea Neagră în 

configuraţia politică şi militară contemporană. 

Ca spaţiu de colaborare s-a creat Comunitatea Economică a Mării 

Negre, organizaţie care reuneşte statele riverane Mării Negre, dar şi 

pe cele aflate în apropiere. 



4.2.2. Poziţia geodemografică 

România ocupă 

locul 12 în 

Europa în 

privinţa 

suprafeţei şi 

locul 9 în privinţa 

numărului de 

locuitori 

Reţineţi celelalte 

caracteristici ale 

poziţiei 

geodemo - 

grafice a 

României 

Poziţia geodemografică trebuie judecată prin prisma numărului 

de locuitori, dar şi prin caracteristicile populaţiei legate de mişcarea 

naturală şi migratorie, structura pe medii de viaţă, structura pe sexe şi 

grupe de vârstă, structura ocupaţională. Toate aceste caracteristici 

conferă unei ţări o anumită poziţie în comparaţie cu celelalte ţări ale 

unui continent, creează imaginea unui potenţial uman menit să 

valorifice resursele ţării respective. 

Din punct de vedere al suprafeţei România se situează pe locul 

12 în Europa din totalul celor 48 de state şi teritorii (Anuarul statistic al 

României, 2004, cap.21.2) şi pe locul 80 la nivel mondial. Ponderea 

este de 0,46 % din totalul mondial al suprafeţei. 

Din punct de vedere al puterii demografice România ocupa, în 

anul 2003, locul 9 în Europa, din totalul celor 48 de state şi teritorii 

care figurează în statistica oficială. Deci România este una din ţările 

europene cu un potenţial al populaţiei destul de însemnat şi care la 

nivel mondial reprezintă 0,35 %. 

Din punct de vedere al mişcării naturale a populaţiei, România 

se încadrează la natalitate (9,8 ‰, în 2003) în limitele valorilor 

majorităţii ţărilor europene (9-11 ‰). În cazul mortalităţii generale, 

valoarea de 12,3 ‰ situează România pe un loc mai puţin favorabil. 

Valorile medii ale acestui indicator sunt, în bună parte, în majoritatea 

ţărilor continentului sub 11 ‰. Acelaşi lucru este valabil şi pentru 

valoarea mortalităţii infantile (16,7 ‰), fapt care reflectă un standard 

de viaţă mai scăzut. 

Toate aceste caracteristici conduc la un sold negativ al 

populaţiei (-2,5 ‰), precum şi la o durată medie de viaţă de 71 ani (67 

de ani bărbaţii şi 75 de ani femeile). Pentru comparaţie amintim că, la 

nivel mondial, durata medie de viaţă era, în 2003, de 67 ani (65 ani la 

bărbaţi şi 69 de ani la femei), iar pentru ţările vest europene media de 

viaţă este cuprinsă între 76 şi 79 ani. 

De asemenea, structura pe grupe mari de vârstă este rezultatul 

acestor caracteristici la care se adaugă şi migraţia externă. Astfel 

ponderea populaţiei tinere (0-14 ani) în total populaţie era de 20,2 % 

în 1996 şi de 17 % în 2003. Pentru cele 15 ţări ale Uniunii Europene, 

media era de 17,4 % în 1996 şi de 16,5 % în 2003. Ponderea 

populaţiei vârstnice (65 de ani şi peste) era de 12,1 % în 1996 şi de 

14,2 % în 2003. Pentru U.E. valorile au fost 15,6 % şi respectiv 16,8 % 

în acelaşi interval de timp. 

Ca structură a populaţiei ocupate pe principalele ramuri 

economice România prezenta la nivelul anului 2003 următoarele 

caracteristici: 

- 35,6 % populaţie ocupată în agricultură şi silvicultură; 

- 25,2 % populaţie ocupată în industrie; 

- 4,6 % în construcţii; 

- 10,6 % în comerţ şi turism. 

Comparativ cu ţările Europei, există o supradimensionare a 

populaţiei din agricultură şi silvicultură şi o pondere scăzută a 



populaţiei ocupate în domeniul comerţului şi turismului, şi în general în 

domeniul vast al serviciilor. 

4.2.3. Poziţia economică 

România deţine 

ponderi mai 

însemnate la 

producţiile de 

struguri, porumb, 

cartofi, lapte de 

vacă, aluminiu, 

cărbune şi 

îngrăşăminte 

chimice. 

România are o 

pondere de 0,23 

% în totalul 

exporturilor 

mondiale 

Poziţia economică a României indică participarea ţării noastre 

la circuitul valorilor economice, la nivelul întregului glob. Datele 

statistice relevă această contribuţie şi ponderea în totalul activităţilor 

economice mondiale. Valorile nu sunt ridicate ele fiind consecinţa 

resurselor de care dispune România, dar şi a evoluţiei societăţii 

româneşti, după cel de-al doilea război mondial şi mai ales după anul 

1990. 

În domeniul culturii plantelor România, deţinea la nivelul anului 

2002, ponderi de peste 1 % din producţia mondială la struguri (1,77 

%), porumb (1,39 %) şi cartofi (1,33 %). Ponderi mai mici de 1 % se 

înregistrau la producţiile de grâu (0,77 %), pepeni (0,63 %) şi sfeclă de 

zahăr (0,39 %). La nivelul aceluiaşi an de referinţă (2002) efectivele de 

animale reprezentau 0,54 % din totalul mondial la porcine, 0,45 % la 

ovine şi caprine şi 0,19 % la bovine, iar producţiile înregistrate de 

sectorul zootehnic reprezentau 1,06 % pentru lapte de vacă, 0,65 % 

pentru carne şi 0,54 % pentru ouă de găină. 

În domeniul industrial, datele statistice oferite de Anuarul 

Statistic al României (2004), relevă ponderi de sub 1 % pentru toate 

producţiile reprezentative şi anume: 0,72 % - aluminiu, câte 0,63 % 

pentru producţia de cărbune şi cea de îngrăşăminte chimice, 0,61 % - 

oţel, 0,52 % gaze naturale extrase, 0,31 % - energie, 0,14 % - cupru. 

România a participat la schimburile economice mondiale 

valoarea totală a exporturilor sale reprezentând 0,23 % din total 

mondial (2002). 

4.3. Caractere geografice ale Europei 

Reţineţi 

limitele 

Europei; 

Suprafaţa = 

9200000 km 2 

şi cu insule = 

9907000 km 2 

Continentul european este situat în întregime în Emisfera 

Nordică a Globului, fiind limitat de Oceanul Arctic (N), Marea 

Mediterană (S), Oceanul Atlantic (V) şi Munţii Ural (E). Pe latitudine se 

întinde pe o lungime de aproape 4 000 km, iar distanţa dintre Oceanul 

Atlantic şi Munţii Ural este de aproximativ 6 000 km. Continentul are o 

suprafaţă de 9 200 000 km 2 , iar dacă se adaugă şi insulele care-i 

aparţin se ajunge la 9 907 000 km 2 . 

4.3.1. Caractere fizico-geografice 

Evoluţie geologică 

complexă, cu 

influenţă asupra 

formelor majore 

de relief şi a 

varietăţii 

resurselor de 

subsol 

Caracterele fizico-geografice ale Europei sunt determinate de 

particularităţile evoluţiei geologice, la care se adaugă poziţia 

geografică şi circulaţia generală a maselor de aer la nivelul Globului. 

Ca evoluţie geologică se remarcă următoarele: 

- în decursul erelor geologice Europa a suferit modificări 

complexe; 

- cele mai vechi uscaturi se găsesc în partea de nord (Scutul 

Baltic – Marea Baltică, Pen.Scandinavică şi Platforma Rusă); 



- centrul şi vestul continentului sunt dominate de structuri cutate 

vechi (vechi munţi de încreţire – lanţul caledonian, lanţul hercinic); 

- partea sudică aparţine lanţului alpino-carpatic (munţi tineri, 

formaţi prin mişcări de încreţire a stratelor). 

Evoluţia geologică variată şi-a pus amprenta asupra resurselor 

de subsol, cele mai însemnate din punct de vedere economic fiind 

cele de cărbune, gaz metan, minereu de fier şi polimetale. 

Relieful este variat, cu altitudini cuprinse între 4 810 m (Vf. 

Relief variat, 

fragmentat, Mont Blanc din Munţii Alpi) şi valori aflate sub nivelul mării (Câmpia 

corespunzător Caspicei sau zonele litorale ale Olandei). 

structurilor şi 

Există o fragmentare destul de accentuată a reliefului, dat fiind 

evoluţiei 

faptul că atât unităţile montane, cât şi cele de câmpie nu sunt 

geologice: 

omogene. Formele majore de relief corespund structurilor geologice. 

- câmpii, 

- munţi şi 

Astfel în jumătatea de nord şi de est predomină unităţile de 

podişuri vechi, câmpie: 

- munţi tineri. 

- Câmpia germano-polonă (în nordul Germaniei şi Poloniei), 

- Câmpia Europei de Est (cu extinderea cea mai mare în partea 


europeană a Rusiei, precum şi a ţărilor desprinse din fosta Uniune 

localizaţi pe 

hartă 

Sovietică) şi 

principalele 

- Câmpia cristalină baltică (ce ocupă o bună parte din Suedia şi 

unităţi de relief Finlanda). 

ale Europei 

Munţii vechi cu altitudini reduse, la nivel de dealuri şi podişuri, şi 

cu depresiuni intercalate sunt reprezentaţi de: 

- Alpii Scandinaviei – situaţi în Norvegia; 

- Munţii Penini din Marea Britanie, la care se adaugă şi 

celelalte unităţi de relief din această ţară; 

- Masivul Central Francez, Munţii Vosgi, Podişul Cehiei, Pod. 

Malo Polska şi Pod.Dobrogei de Nord, ca unităţi principale 

ale fostului lanţ al Munţilor Hercinici; 

- Lanţul alpino-carpatic format din Munţii Pirinei, Alpi şi 

Carpaţi; 

- Munţi tineri cu intercalaţii de munţi vechi care fac parte tot 

din sistemul alpin: Messeta Spaniolă, Munţii Apenini din 

Italia, Munţii Balcani (din Bulgaria), Alpii Dinarici (din fostul 

spaţiu iugoslav). 

La limita de est a Europei se află, aşa după cum s-a precizat 

Munţii Ural, iar între Marea Neagră şi Marea Caspică Munţii Caucaz, 

care fac parte din lanţul munţilor tineri alături de Alpi, Carpaţi, Balcani, 

şi Himalaya. 

Clima. Datorită poziţiei sale geografice Europa se află în cea 

Reţineţi 

mai mare parte situată în zona climatului temperat, extremitatea sa 

caracteristicile nordică aparţinând zonei polare, iar cea sudică (mediteraneană) 

climei Europei 

climatului subtropical. Prezenţa Oceanului Atlantic, a munţilor şi 

masivitatea continentului vecin (Asia) au condus la o diversificare a 

tipurilor climatice specifice regiunilor, chiar a celor situate pe aceeaşi 

latitudine. Astfel de la nord la sud există următoarele tipuri de climă: 

- Clima subarctică sau subpolară specifică nordului Pen. 

Scandinaviei, Câmpiei Europei de Est şi arhipelagurilor de insule din 

nordul Europei. 

- Clima temperată care caracterizează cea mai mare parte a 

continentului prezintă de la vest la est următoarele subtipuri: 



Ape cu debit 

bogat, 

importante din 

punct de vedere 

economic 

Reţineţi 


şi repartiţia 

zonelor de 

vegetaţie 

- climat oceanic (atlantic); 

- climat temperat de tranziţie; 

- climat temperat continental; 

- climat temperat continental excesiv. 

- Clima subtropicală (mediteraneană) cu două nuanţe (oceanică 

şi continentală) 

- Clima etajată a munţilor. 

Apele (hidrografia). Din acest punct de vedere Europa deţine 

o mare varietate de ape de suprafaţă, la care se adaugă şi ape 

subterane. 

Apele de suprafaţă sunt formate din ape curgătoare şi lacuri 

(naturale şi antropice). Apele de suprafaţă (râurile şi fluviile) au ca 

surse principale de alimentare precipitaţiile, iar secundar apele 

provenite din topirea gheţarilor şi ape subterane. Au un debit variabil 

în cursul unui an de zile. Marile fluvii europene au o importanţă 

deosebită pentru navigaţie în principal. Dintre apele curgătoare ale 

Europei amintim: Volga, Dunărea, Rhin, Ron, Elba, Sena, Tamisa, 

Loire, Pad. 

Unităţile lacustre sunt situate în principal în partea de nord – 

lacuri de origine glaciară, precum şi în zonele montane. 

Zonele de vegetaţie ale Europei corespund tipurilor climatice. 

La nord de paralela de 60 0 N se află următoarele zone de 

vegetaţie: 

- tundra – o formaţiune vegetală formată din muşchi şi licheni; 

- silvo – tundra ce reprezintă un amestec de muşchi, licheni şi 

arbori (conifere); 

- taigaua sau pădurea de conifere care se extinde şi la sud de 

paralela mai sus-amintită. 

Pădurea de amestec (conifere şi foioase) caracterizează 

partea de nord a Marii Britanii şi zone din jurul Mării Baltice şi o parte 

din Câmpia Europei de Est. 

Pădurea de foioase este specifică celei mai mari părţi a vestului 

şi centrului Europei, fiind intens modificată de activităţile antropice. 

Stepa, înlocuită cu culturi agricole, este specifică Câmpiei 

Panonice (Ungaria), Câmpiei Române şi Câmpiei Europei de Est. 

Pentru aceleaşi areale există şi o formaţiune mixtă (ierburi – graminee 

şi arbori – foioase) care se numeşte silvo-stepă. 

Partea de sud a continentului se caracterizează prin vegetaţie 

mediteraneană. 



4.3.2. Caractere demografice şi economice 

Reţineţi 


populaţiei Europei: 

- peste 725 mil. 

locuitori; 

- repartiţie inegală 

în teritoriu; 

- rată redusă de 

creştere; 

- populaţie 

îmbătrânită 

Din punct de vedere demografic Europa prezintă următoarele 

caracteristici: 

- în anul 2002 avea o populaţie de 725 000 000 locuitori, 

inclusiv populaţia Rusiei; 

- în intervalul 1998 – 2002 populaţia continentului a marcat o 

scădere de la 729 milioane locuitori la 725 milioane; 

- creşterea demografică accentuată din secolul XX, cunoscută 

sub denumirea de „explozia demografică”, nu a caracterizat 

continentul european, datorită celor două războaie mondiale şi 

consecinţelor acestora; 

- continentul nu mai are o pondere însemnată din punct de 

vedere demografic, dar a avut şi continuă să aibă un rol politic 

însemnat în viaţa comunităţii mondiale; 

4000 

3500 

3000 

2500 

2000 

1500 

1000 

500 

0 

832 

Africa 

498 357 

America 

de Nord 

America 

de Sud 

3758 

Asia 

725 

Europa 

Oceania 

31 

Fig. 13 – Repartiţia geografică a populaţiei mondiale în anul 2002 

(milioane locuitori) 

- cele mai populate ţări, dacă exceptăm Rusia, sunt Germania 

(82,5 milioane locuitori), Franţa, Marea Britanie (fiecare cu aproximativ 

60 milioane locuitori) şi Italia (peste 57 milioane locuitori); urmează 

apoi Ucraina (48,5 milioane loc.), Spania (41 milioane loc.), Polonia 

(38,6 milioane loc.), România (21,7 milioane loc.) şi Olanda (16,1 

milioane loc); 

- un număr de 5 state au o populaţie de 10-11 milioane locuitori 

fiecare (Grecia, Serbia şi Muntenegru, Belgia, Cehia şi Portugalia), iar 

restul ţărilor europene au o populaţie de sub 10 milioane locuitori 

fiecare, cel mai mic stat din acest punct de vedere fiind Vaticanul; 

- din punct de vedere al natalităţii Europa, în comparaţie cu 

celelalte continente se află pe ultimul loc cu o rată medie anuală de 

11,6 ‰; 



Reţineţi 


economiei 

Europei: 

- industrie 

competitivă şi 

variată; 

- agricultură 

intensivă; 

- reţea dezvoltată 

de căi de 

comunicaţie; 

- nivele diferite de 

dezvoltare 

economică ale 

ţărilor componente 

- în privinţa mortalităţii generale, datorită fenomenului de 

îmbătrânire a populaţiei, Europa prezintă o medie de 11,2 ‰, faţă de 

media mondială care este în jur de 9,3 ‰; 

- din punct de vedere al structurii pe sexe, populaţia de sex 

feminin are o pondere mai mare faţă de cea de sex masculin; 

- există o pondere variabilă a populaţiei urbane, cu valori de 

peste 70 % în ţările vest europene şi cu valori cuprinse între 40 şi 70 

% pentru celelalte ţări, fapt explicat prin nivelele diferite de dezvoltare 

economico-socială a statelor dar şi prin criteriile diferite de decretare 

a oraşelor; 

- structura pe grupe mari de vârstă relevă faptul că populaţia 

europeană este o populaţie îmbătrânită (ponderea populaţiei de 60 ani 

şi peste fiind de 12-17 %, rezultat al unui spor natural extrem de 

redus); 

- din punct de vedere al structurii populaţiei active în majoritatea 

ţărilor predomină populaţia activă în domeniul serviciilor şi cea din 

industrie, populaţia activă în agricultură având valori reduse, cu 

excepţia unor ţări foste comuniste, printre care şi România; 

- migraţiile din interiorul continentului sunt caracterizate prin 

fluxuri de populaţie dintre ţările est-europene şi din sud spre cele din 

jumătatea vestică, cauza principală fiind inegala dezvoltare 

economică, la care se adaugă regresul economic înregistrat după 

căderea comunismului. 

Din punct de vedere economic, în general, ţările europene se 

remarcă printr-o industrie competitivă şi variată, în funcţie de resursele 

naturale, dar şi de gradul de calificare a forţei de muncă. Agricultura 

are un caracter intensiv cu un randament ridicat. Se adaugă o reţea de 

căi de comunicaţie terestre extrem de bine dezvoltată, completată de 

căi fluviale, reţele aeriene şi rute maritime, toate contribuind la 

realizarea unor legături eficiente între toate statele, dar şi între Europa 

şi ţări de pe alte continente. Cu toate aceste caracteristici generale 

continuă să existe diferenţe destul de însemnate între nivelele de 

dezvoltare ale diferitelor state europene, având în vedere evoluţia 

acestora în timp, dar şi calitatea resursele materiale şi umane de care 

dispun. 

Un rol important în dezvoltarea cooperării dintre statele 

europene l-a avut Consiliul Europei, ale cărui începuturi datează din 

anul 1948. 



În tabelul de mai jos sunt prezentate ţările continentului 

european, la nivelul anului 2003 (în conformitate cu Anuarul statistic al 

României, 2004). 

Ţara Supr. (km 2 ) Populaţia (mil.loc) Densitate (loc./km 2 ) 

Albania 28748 3,17 110,3 

Andorra 468 0,07 149,6 

Austria 83858 8,12 96,8 

Belarus 207600 9,9 47,7 

Belgia 30528 10,32 338,1 

Bosnia Herţegovina 51197 4,16 81,3 

Bulgaria 110912 7,9 71,2 

Cehia 78866 10,24 129,8 

Croaţia 56538 4,43 78,4 

Danemarca 43094 5,36 124,4 

Elveţia 41284 7,17 173,7 

Estonia 45100 1,32 29,3 

Feroe 1399 0,05 35,7 

Finlanda 338145 5,21 15,4 

Franţa 551500 60,14 109 

Germania 357022 82,48 231 

Gibraltar 6 0,03 5000 

Grecia 131957 10,98 83,2 

Irlanda 70273 3,96 56,4 

Islanda 103000 0,29 2,8 

Italia 301318 57,42 19,06 

Letonia 64600 2,31 35,8 

Liechtenstein 160 0,03 187,5 

Lituania 65300 3,44 52,7 

Luxemburg 2586 0,45 174 

Macedonia 25713 2,06 80,1 

Malta 316 0,39 1234,2 

Man 572 0,08 139,9 

Monaco 1 0,03 30000 

Ins.Normande 194 0,15 773,2 

Norvegia 385155 4,53 11,8 

Olanda 41526 16,15 388,9 

Polonia 323250 38,59 119,4 

Portugalia 91982 10,06 109,4 

Marea Britanie 242900 59,25 243,9 

Moldova 33851 4,27 126,1 

România 238391 21,73 91,2 

Rusia 17075400 143,25 8,4 

San Marino 61 0,03 491,8 

Serbia - Muntenegru 102173 10,53 103,1 

Slovacia 49012 5,4 110,2 

Slovenia 20256 1,98 97,7 

Spania 505992 41,06 81,1 



Suedia 449964 8,88 19,7 

Svalbard 62422 0,003 0,05 

Ucraina 603700 48,52 80,4 

Ungaria 93032 9,88 106,2 

Vatican 0,44 0,001 2272,7 

4.3.3. Uniunea Europeană 

Reţineţi cele 

27 de state 

membre ale 

Uniunii 

Europene 

Începuturile Uniunii Europene datează din 1951, când se 

înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), 

având ca membre fondatoare 6 ţări: Franţa, Belgia, Italia, R.F.G., 

Luxemburg şi Olanda. Anterior, în anul 1948, s-au pus bazele 

Consiliului Europei. În 1975 se adaugă alte 3 ţări (Danemarca, Marea 

Britanie şi Irlanda). În anul 1957 CECO devine Comunitatea 

Economică Europeană sau Piaţa Comună, denumire ce semnifica 

întărirea cooperării pe multiple planuri a ţărilor membre. În 1981 şi 

1986 sunt primite în CEE alte trei state Grecia şi respectiv Spania şi 

Portugalia. 

Odată cu intrarea în vigoare (1987) a Actului Unic, Consiliul 

Europei, CEE şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) 

se reunesc sub titulatura de Comunitatea Europeană (CE). 

Din 1992, prin semnarea Tratatului de la Maastricht, 

Comunitatea Europeană se transformă în Uniunea Europeană, fapt 

care marchează voinţa transformării Comunităţii Europene într-o 

organizaţie cu competenţe politice. Tratatul a intrat în vigoare în anul 

1993. Ulterior, în 1995, au mai fost primite cu drepturi depline în U.E. 

alte 3 state – Austria, Finlanda şi Suedia, numărul ţărilor membre fiind 

de 15. 

La 1 mai 2004 numărul membrilor U.E. a ajuns la 25 prin 

acceptarea a 10 state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, 

Lituania, Estonia, Letonia, Malta şi Cipru. 

Următorul val de extindere al U.E. a fost 1 ianuarie 2007, dată 

la care România şi Bulgaria au devenit membre cu drepturi depline. 

Analizele economice şi realitatea indică o diversitate de niveluri 

de dezvoltare economică fapt care a condus şi la o diversitate de 

atitudini în cadrul U.E. 

Astfel din cele 15 state membre ale U.E. doar 12 au adoptat 

moneda unică europeană (euro). Marea Britanie, Danemarca şi 

Suedia nu au renunţat la monedele naţionale. 

În privinţa liberei circulaţii a persoanelor (Convenţia Shengen) 

din cele 15 state, Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat această 

convenţie, aceasta fiind adoptată, însă de Islanda şi Norvegia – ţări 

care nu fac parte din U.E. 

Din tabelul de mai jos rezultă clar diferenţele care sunt între 

U.E. a celor 15 state şi cele 10 ţări primite în anul 2004, diferenţe care 

produc o serie de probleme de ordin economic şi social: 



U.E. înainte de 2004 

Cele 10 ţări admise în 

anul 2004 

Suprafaţa (km 2 ) 3.240.000 738.571 

Populaţia (mil.loc.) 379,4 75,1 

Produs intern brut / 

locuitor (euro) 

23.380 5.315 

Rata şomajului (%) 7,6 13,1 

Sursa: Gamblin A., (eds.), (2004), Economia lumii, 2004, pag. 

16. 


Extrageţi din curs pasajele care scot în evidenţă locul şi rolul 

României în Europa şi în lume precum şi caracteristicile 

continentului european 






4.4. Terra – caractere geografice generale 


Reţineţi 

caracterele 

generale ale 

Planetei Pământ 

Planeta noastră, Terra, este componentă a Sistemului Solar 

fiind a treia planetă, ca distanţă, faţă de Soare. S-a format acum 4,6 

miliarde de ani, condiţiile iniţiale fiind total schimbate în decursul 

existenţei sale. 

Denumirea de Pământ provine din limba latină de la cuvântul 

„pavimentum” care înseamnă pavaj sau drum pietruit. 

Forma planetei este cea a unui elipsoid (o sferă bombată la 

Ecuator şi turtită la cei doi poli) cu raza ecuatorială de aproximativ 

6378 km şi cea polară de 6356 km. 

Suprafaţa totală a Pământului este de 510 milioane km 2 , din 

care 361 milioane km 2 (70,8 %) reprezintă suprafaţa oceanelor şi a 

mărilor, iar 149 milioane km 2 (29,2 %) este suprafaţa uscatului. 

4.4.1. Continente şi oceane 

Reţineţi 


continentelor din 

punct de vedere al 

suprafeţei şi 

populaţiei 

Continentele sunt mari suprafeţe de uscat, cu dimensiuni 

variabile atât din punct de vedere al suprafeţei cât şi din punct de 

vedere demografic. În funcţie de poziţia lor geografică, dar şi datorită 

evoluţiei de ansamblu a planetei de-a lungul erelor geologice, 

continentele prezintă o mare varietate de condiţii naturale, cu implicaţii 

directe asupra caracteristicilor populaţiei şi a celor privind dezvoltarea 

economică. Continentele Terrei sunt: Africa, America de Nord, 

America de Sud, Asia, Europa, Oceania, la care se adaugă şi 

continentul îngheţat de sud, Antarctica. Din punct de vedere al 

suprafeţei cel mai mare continent este Asia (44,6 milioane km 2 ) urmat 

de Africa cu aproximativ 30 milioane km 2 , America de Nord (24,2 

milioane km 2 ), America de Sud (17,9 milioane km 2 ), Antarctica (14 

milioane km 2 ), Europa (10 milioane km 2 ) şi Oceania (7,7 milioane 

km 2 ). 

Datele statistice indicau, la nivelul anului 2002, o disproporţie în 

privinţa repartiţiei geografice a populaţiei la nivel de continente. Figura 

14 ce indică ierarhizarea continentelor după puterea demografică este 

elocventă în acest sens: 

4000 

3500 

3000 

2500 

2000 

1500 

1000 

500 

0 

3758 

Asia 

832 725 

Africa 

Europa 

498 357 

America 

de Nord 

America 

de Sud 

Oceania 

31 

Fig. 14 –Ierarhia continentelor după puterea demografică în anul 

2002 (milioane locuitori) 



Oceanele Terrei: 

Pacific, Atlantic, 

Indian, Artic şi 

Antarctic 

Analiza comparativă a datelor privind suprafeţele şi populaţia 

continentelor indică o densitate variabilă a populaţiei, indicator extrem 

de variabil şi în cadrul fiecărui continent în parte în funcţie de condiţiile 

naturale, sociale, economice, istorice şi politice. 

Oceanele reprezintă mari acumulări de apă situate în cadrul 

bazinelor oceanice (ca forme majore de relief alături de continente). 

Cel mai mare este Oceanul Pacific (180 milioane km 2 ). Oceanul 

Atlantic are puţin peste 106 milioane km 2 . Oceanul Pacific prezintă 

cele mai mari adâncimi, precum şi un număr de peste 25.000 de 

insule, pe când Oceanul Atlantic se remarcă prin faptul că este 

străbătut de cele mai multe rute comerciale. Oceanul Indian are 73,6 

milioane km 2 , fiind situat, în cea mai mare parte în zona caldă a 

Globului. Se adaugă Oceanul Artic şi Oceanul Antarctic situate în jurul 

Polului Nord şi respectiv în jurul continetului Antarctica. 

4.4.2. Statele lumii – populaţie şi economie 

Reţineţi criteriile 

de clasificare a 

statelor lumii 

Criteriul 

economic: 

1. Ţări 

dezvoltate; 

2. Ţări în curs 

de dezvoltare; 

3. Ţări mai puţin 

dezvoltate 

In prezent există, la nivel mondial, 268 ţări independente, 

teritorii dependente şi alte entităţi care însumează o populaţie de 

aproximativ 6,6 miliarde locuitori (27,4 % cu vârste cuprinse între 0 şi 

14 ani, 65,1 % între 15-64 ani şi peste 65 ani 7,5 %). 

Din punctul de vedere al clasificării statelor lumii există mai 

multe criterii legate de numărul de locuitori, gradul de dezvoltare 

economică, forma de guvernământ, poziţia geografică ş.a. 

Cele mai populate ţări de pe Glob sunt: China (1,3 miliarde 

loc.), India (1,1 miliarde loc.), SUA (300 milioane loc.), Indonezia (235 

milioane loc.), Brazilia (190 milioane loc.), Pakistan (170 milioane loc.), 

Bangladesh (150 milioane loc.),Rusia (141 milioane loc.), Nigeria (135 

milioane loc.) şi Japonia (127 milioane loc.) (după datele Biroului de 

Recensământ al SUA, www.census.gov., 2006) 

Pentru a reliefa aspectele esenţiale ale lumii contemporane s- 

au ales două criterii şi anume 

- ierarhizarea statelor după nivelul general de dezvoltare 

economică; 

- gradul de dezvoltare umană (Braghină Cr., 2006, pag.15-19) 

Clasificarea statelor lumii după nivelul general de dezvoltare 

economică: 

1. Ţări dezvoltate cu economie de piaţă. Această grupă de state 

cuprinde statele dezvoltate din Uniunea Europeană, SUA, Japonia, 

Canada, Australia. Structura lor economică se bazează pe sectorul 

serviciilor, apoi pe industrie performantă precum şi pe agricultură. 

Această grupare deţine peste 2/3 din exporturile mondiale, la care se 

adaugă ponderi însemnate în domeniul investiţiilor. 

2. Ţările în curs de dezvoltare sunt formate din trei grupe 

distincte: a) ţări în tranziţie economică (majoritatea statelor din Europa 

Centrală şi de Est); b) ţări recent industrializate (Filipine, Indonezia, 

Thailanda, Chile, Brazilia, Argentina, Singapore, Coreea de Sud); c) 

ţări exportatoare de petrol (statele din zona Golfului Persic). 



3.Ţările mai puţin dezvoltate sunt grupate pe continentul african 

şi sunt cele mai defavorizate din punct de vedere al resurselor 

naturale, umane şi financiare. 

4. Republica Populară Chineză ocupă un loc aparte în această 

ierarhizare, ea fiind cea mai populată ţară de pe Glob, dar şi statul 

care a marcat în ultimii 10-15 ani cele mai ridicate ritmuri de creştere 

economică. 

Clasificarea statelor lumii după gradul de dezvoltare umană are 

în vedere o serie de date referitoare la speranţa de viaţă, nivel de 

alfabetizare şi cuprindere în învăţământ precum şi venit anual pe 

locuitor. Acest gen de ierarhizare este realizat la nivel mondial prin 

Raportul Dezvoltării Umane: 

a) ţări cu dezvoltare umană ridicată (55): Norvegia, Islanda, 

Australia, Luxemburg, Canada, Olanda, Belgia, SUA, Japonia ş.a., 

unde indicatorii amintiţi au valori ridicate; 

b) ţări cu dezvoltare umană medie (86, la nivelul anului 2005); 

în această categorie se înscrie şi România, situată pe locul 64; 

c) ţări cu dezvoltare umană scăzută (36 de state), situate în cea 

mai mare parte în Africa. 

4.4.3. Dezvoltarea durabilă a societăţii umane 

Reţineţi 


conceptului de 

Dezvoltare 

Durabilă 

Conceptul de dezvoltare durabilă rezultă din problemele actuale 

ale lumii contemporane între care cele mai semnificative sunt: sporirea 

exponenţială a populaţiei, internaţionalizarea proceselor economice şi 

efectele cumulate ale transformărilor izolate petrecute în mediul 

geografic. 

Acest concept a fost lansat în anul 1981, devenind din anul 

1991 un concept central al activităţii ONU, iar din anul 1992 

funcţionează Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă. 

Dezvoltarea durabilă presupune asigurarea unui echilibru între: 

- gestiunea resurselor (protecţia mediului şi a resurselor 

umane); 

- producţie şi servicii (implantare, exploatare, control poluare, 

gestiunea deşeurilor); 

- gestiunea mobilităţilor (amenajare fizică, infrastructură, 

gestiune trafic, control poluare). 

Este un concept vag, dar singurul care poate asigura legătura 

dintre cei care se ocupă cu amenajarea spaţiului şi cei preocupaţi de 

protecţia mediului. 

Efectiv, în practică, trebuie să se rezolve o serie de probleme 

sau altfel spus trebuie să se răspundă la o serie de întrebări: 

a) Care nevoi ale societăţii umane trebuie să fie durabile ? Cele 

calculate la populaţia de astăzi sau la cea viitoare ? 

b) Care este nivelul minim de nevoi şi care ar trebui să fie 

structura acestora? 

c) La ce nivele trebuie asigurată durabilitatea ? Sat, oraş, 

naţiune ? 

d) Dezvoltarea durabilă trebuie aplicată la nivelul producţiei 

economice sau la nivelul consumurilor ? 



e) Care sunt pragurile pentru intervenţiile actuale sau viitoare 

care pun în pericol dezvoltarea durabilă ? (Ianoş I., 2000, pag.87-101) 

După cum se poate remarca dezvoltarea durabilă a societăţii 

umane este un fenomen complex, fiind dependent de o serie de 

factori: 

- menţinerea unei anumite ordini economice internaţionale; 

- comportament uman adecvat; 

- păstrarea unui echilibru între creşterea economică şi 

necesităţile de protecţie a mediului. 

Chiar dacă acest concept nu este clar exprimat, la nivel teoretic, 

el permite conlucrarea interdisciplinară cu scopul protejării resurselor 

planetei noastre pentru a satisface necesităţile generaţiilor viitoare. 

4.5. Metode şi mijloace didactice folosite pentru dezvoltarea unui 

comportament favorabil înţelegerii necesităţii integrării României în 

circuitul european şi mondial de valori, precum şi pentru ameliorarea 

relaţiilor dintre om şi mediu 

Metoda 

observaţiei, 

combinată cu 

metoda explicaţiei, 

conversaţia 

euristică şi 

comparaţia 

Material didactic 

Metodele şi mijloacele utilizate vor avea în vedere următoarele 

obiective de referinţă care sunt cerute elevilor de Curriculum şcolar 

pentru clasa a IV-a la disciplina Geografie, pentru dezvoltarea unui 

comportament favorabil ameliorării relaţiilor dintre om şi mediul 

înconjurător: 

- să dovedească interes pentru cunoaşterea mediului 

înconjurător; 

- să dovedească interes pentru conservarea şi ocrotirea 

mediului înconjurător; 

- să manifeste o atitudine de colaborare cu cei din jur şi spirit de 

iniţiativă în direcţia protecţiei mediului de viaţă. 

Ca metode specifice pentru realizarea acestor obiective se 

recomandă metoda observaţiei combinată cu metoda explicaţiei, 

conversaţia euristică şi comparaţia. 

Se vor purta discuţii pe tema colaborării României pe multiple 

planuri cu ţările europene, în special, şi a necesităţii obiective a 

acestei colaborări, inclusiv pentru protejarea mediului înconjurător. 

Se vor face exerciţii de explicare a unor relaţii reciproce dintre 

componentele naturale şi cele antropice, pe baza unor observaţii 

privind intervenţiile umane (pozitive sau negative) în cadrul mediului 

natural. 

Totodată este obligatoriu să se facă apel la descrierea liberă şi 

dirijată a orizontului apropiat elevilor, respectându-se principiul de la 

apropiat la depărtat şi de la simplu la complex, pentru a identifica 

fenomene de degradare a mediului şi a propune unele măsuri de 

ameliorare a acestora ca element de dezvoltare durabilă a unei zone. 

Materialul didactic utilizat este format din hărţi fizicoadministrative 

ale României, atlase şcolare, imagini, manualul. 





esenţiale ale planetei Pământ 






Caracterizaţi locul şi rolul Europei în contextul dezvoltării durabile a 

societăţii umane 


Pentru precizarea locului şi a rolului Europei la nivel mondial se vor face 

aprecieri comparative cu celelalte continente privind suprafaţa, resurse naturale, 

populaţia, activităţile economice, nivelul de dezvoltare a statelor. 


informaţiile cuprinse într-o hartă fizico-administrativă a Europei, fie murală 

sau cea care se găseşte în orice atlas geografic şcolar. 

Lucrarea nu va depăşi 3 pagini şi va fi predată direct sau prin poşta 

electronică tutorelui. 

Notare: 1 punct din oficiu şi câte două puncte pentru tratarea completă a 

aspectelor menţionate: suprafaţă şi resurse; populaţie; activităţi economice; nivel 

de dezvoltare a statelor. 

Bibliografie 

Braghină Cr., (2006), Geografie economică mondială, 

Edit.Credis, Bucureşti, pag. 15-19. 

Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Marin I. 

(1982), Geografia continentelor. Europa,Edit. Did. şi Pedagogică, 



umane, economie, Edit. Transversal, Bucureşti, pag.79-96 şi 380-420. 

Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale, Edit.Tehnică, Bucureşti, 

pag.87-101. 




x x x (2005), Anuarul statistic al României 2004, INS, Bucureşti. 

www.census.gov., 2006. 


Bibliografie generala 

Bibliografie minimală 

Braghină Cr., (2006), Geografie economică mondială, 

Edit.Credis, Bucureşti, pag. 15-19. 

Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Marin I. 

(1982), Geografia continentelor. Europa,Edit. Did. şi Pedagogică, 


Donisă I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale 

geografiei, Edit.didactică şi pedagogică, Bucureşti, pag.28-104 şi 108- 

135. 

Erdeli G., Braghină Cr., Frăsineanu Dg., (2000), Geografie 

economică mondială, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 

pag.7-13. 


umane, economie, Edit. Transversal, Bucureşti, pag.97-379. 

Ianoş I., (2000), Sisteme teritoriale, Edit.Tehnică, Bucureşti, 

pag.87-101. 

Mihăilescu V., (1968), Geografie teoretică, Edit.Academiei, 


Pop P.Gr., (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa 

Universitară Clujeană, pag.5-28 şi 201-204. 

Tălângă Cr., (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din 

România, Edit.Tehnică, Bucureşti, pag.18-19. 



x x x (1984), Geografia României, II, Geografie umană şi 

economică, Edit. Academiei, Bucureşti, pag.17-30.

geografia Åi didactica geografiei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii ...

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?

geografia Åi didactica geografiei - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a UniversitÄÅ£ii ...