Lucian Gruia - Oglinda literara

Când aceşti tineri vor fi bătrâni
„Mai aveam aproape opt, nouă ani până la pensie. Aveam 61 de ani
şi eram şef de catedră şi membru corespondent al «Academiei Române».
În timpul unui seminar citeam monologul Clitemnestrei din opera lui Eschil.
Monolog plin de profunzime şi pluritate în sensuri. Cum eram eu, plină
de patos, un student spune: Doamnă, ce ne bateţi capul cu prăpădiţii
ăştia şi vechiturile astea !?
Când am auzit, am îngheţat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am
luat pardesiul, m-am dus la decanat şi am depus cererea de pensionare…
Deci, studenţii mei m-au făcut să plec din Universitate. Asta e!”
(Interviu cu academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga
realizat de Gabriel Dragnea).
EDITORIAL
Primul gând la citirea textului a fost
unul de revoltă. De ce adică, să nu fi
rămas la catedră şi, cu diplomaţie, să-i
convingă pe tineri de „valorile umanismului
autentic”. Abdicarea bruscă nu se potrivea
academicianului a cărui carieră a fost
construită, conform spuselor sale: „din
datorie, dragoste şi mai cu seamă dintr-o
obligaţie morală”. Apoi, s-a insinuat perfid
în gând spaima. Şi dacă această persoană
inteligentă a intuit că bătălia este pierdută
şi că, pe moment, nu este nimic de făcut?
Florin Paraschiv, scriitorul vrâncean
care a plecat dintre noi la o vârstă apropiată
de cea a pensionării doamnei Buşulenga,
nu atât de bătrân pe cât de erudit, a lăsat
un spaţiu gol, greu de înlocuit. Era un
privilegiu să stai în preajma lui şi să-l
asculţi vorbind.
Într-o discuţie în care venise vorba
despre generaţii, acesta l-a întrebat pe un
tânăr atras temporar de mirajul cuvântului
scris, dacă ei, tinerii, s-ar descurca într-o
lume fără cei mai „bogaţi” în ani. Cu
referinţă desigur la înţelepciunea vârstei.
Mi-ar fi plăcut ca tânărul să mediteze
puţin înainte de a răspunde unei întrebări
labirintice. A răspuns: NU ! Acel nu, mult
prea rapid, părea emanat din politeţe,
nu din convingere. Eram parcă în plină
ficţiune, în plin „Jurnal din războiul
porcului” al lui Adolfo Bioy Casares. În
care tinerii hotărâseră exterminarea
bătrânilor asemuiţi cu dizgraţiosul animal.
Civilizaţia a adus însă rafinamente
conflictului peren. Clivajul primeşte de
data asta ajutor din partea unui ic, proptit
între generaţii: Internetul. Google-ul celor
trecuţi acum de 60 de ani erau bibliotecile.
Se „naviga” prin jurnalele de călătorie. Cu
Milescu Spătaru în China, cu Mikluho
Maklai (venit cu literatura rusă), în Papua-
Noua Guinee. „Călătoriile unui romancier
în jurul lumii” ale lui Ibanez erau un
adevărat regal în anii cenuşii de cumplite
privaţiuni intelectuale.
Această generaţie aflată - între şi
între -, încearcă să ţină pasul. Efortul este
însă vizibil şi oarecum stângaci.
Circulă virtual o imagine numită „Poza
zilei”, în care un copil de aproximativ doi –
trei ani, stă pe oliţă „butonând” un laptop.
Râdem, dar nu e râsul nostru.
Într-un număr al revistei România
Literară din vara anului 2011 Nicolae
Manolescu se arată îngrijorat de „Era
plagiatului”, „acest fenomen devenit
curent odată cu internetul”. Nu că tinerii
de azi ar fi mai tentaţi de fraudă. Însă
accesul extrem de facil la informaţii,
deschide uşa la cămara de conserve. La
hrana gata mestecată, vorba regretatului
actor Ion Lucian. Pe graniţa fragilă
dintre plagiat şi compilaţie, se folosesc
cu uşurinţă materiale gata prelucrate.
Concluzionează autorul: „Sunt profesorii
de mâine”.
Nu ştiu dacă N.Manolescu a făcut un
studiu referitor la densitatea plagiatului
pe mai multe generaţii. Este un punct de
vedere. O temere privind cultura virtuală
şi efectele sale asupra universului dat.
Până la profesorii de mâine, celor de azi
le alunecă reperele de sub picioare, prinşi
între programe şcolare experimentale şi
nevoia de exprimare a elevilor născuţi sub
zodia altor mijloace de informare. Suntem
îngrijoraţi că această generaţie ne scapă
din mâini. Eterna poveste. Doar că de
data asta lucrurile se petrec mult mai
rapid. Poate însă, ca profesorii de mâine
să fie chiar olimpicii lor.
Mă întorc la Zoe Dumitrescu-
Buşulenga şi la neînţeleasa ei capitulare
chiar în cetatea lui Eschil, sub avertismentul
acestuia: „Vei cunoaşte bătrân fiind, cât
este de greu să înveţi la această vârstă,
când se cere să fii înţelept”.
Sper ca atunci când aceşti tineri
vor fi bătrâni, să fi acumulat suficientă
înţelepciune cât să găsească locul în
care amintirile vor fi calde. Cât să nu se
întoarcă asupra umbrelor trecutului cu
întrebarea: De ce ne-aţi lăsat?
www.oglindaliterara.ro
Ştefania Oproescu
Nu ştiu dacă
N.Manolescu a
făcut un studiu
referitor la densitatea
plagiatului pe mai
multe generaţii. Este
un punct de vedere.
O temere privind
cultura virtuală şi
efectele sale asupra
universului dat.
Până la profesorii
de mâine, celor
de azi le alunecă
reperele de sub
picioare, prinşi între
programe şcolare
experimentale şi
nevoia de exprimare
a elevilor născuţi sub
zodia altor mijloace
de informare. Suntem
îngrijoraţi că această
generaţie ne scapă
din mâini. Eterna
poveste. Doar că de
data asta lucrurile
se petrec mult mai
rapid. Poate însă, ca
profesorii de mâine
să fie chiar olimpicii
lor.
7951