Raport periodic cu privire la drepturile copilului - Directia Protectia ...

Sunt cazuri in care parintii, asigurând indrumarea corespunzatoare a copilului pot si chiar trebuie sa
limiteze dreptul acestuia la libertatea de exprimare, respectiv cazurile prevazute in articolul 30 din
Constitutie, care se refera la interdictia de a prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a
persoanei si dreptul la propria imagine, dupa cum sunt interzise defaimarea tarii, indemnul la razboi
de agresiune, la ura nationala, rasiala, religioasa, la separatism teritorial sau la violenta publica,
precum si manifestari obscene, contrare bunelor moravuri.
Potrivit legii civile, persoana fizica se prezuma a avea discernamântul necesar incheierii de acte
juridice incepând cu vârsta de 18 ani, vârsta de la care legea ii si recunoaste capacitatea de exercitiu
deplina.
Minorul sub 14 ani este prezumat de lege a nu avea discernamântul necesar pentru a incheia acte
juridice civile, iar copilul intre 14 si 18 ani se considera a avea discernamântul in formare, de unde
si recunoasterea legala a unei capacitati restrânse de a incheia acte juridice.
Referindu-se la „copilul capabil de discernamânt“, Legea nr. 272/2004 da un alt sens decât cel de
discernamânt necesar pentru a incheia acte juridice.
Art. 24 alin.(1) al Legii 272/2004 are in vedere o alta perspectiva, si anume dreptul copilului de a
nu fi ignorat, ori de câte ori adultii iau hotarâri in ceea ce il priveste. Acest drept de a fi ascultati, de
a fi auziti - de parinti, de tutore, de profesori si educatori, de asistentul social, de autoritatile
judiciare - este explicitat de altfel in alin. 3 al aceluiasi articol, ca fiind posibilitatea copilului de a
cere si de a primi orice informatie pertinenta, de a fi consultat, de a-si exprima opinia si de a fi
informat asupra consecintelor pe care le poate avea opinia sa, daca este respectata, precum si asupra
consecintelor oricarei decizii care il priveste.
Obligatia de comunicare cu copilul ajuta la cunoasterea acestuia, la intelegerea nevoilor lui, a
mediului in care s-a format si a perspectivei copilului asupra acestora, a nivelului de intelegere a
realitatii si a consecintelor propriilor fapte, pentru a sti, ulterior, care sunt cele mai adecvate
modalitati de interventie, ca forme de raspuns la nevoile copilului.
Desigur, dreptul copilului de a fi ascultat presupune in mod necesar obligatia de a i se da
posibilitatea sa se exprime, dar nu obliga la luarea unei decizii care ar satisface doar dorintele
copilului, daca factorii de raspundere ar aprecia ca interesul copilului, pe termen imediat sau lung,
impun o alta masura. De altfel, alin. (4) al art. 24 lamureste faptul ca daca un copil poate fi ascultat,
in procedurile administrative sau judiciare, la orice vârsta, opiniile lui „vor fi luate in considerare si
li se va acorda importanta cuvenita, in raport cu vârsta si gradul de maturitate a copilului“.
In procedurile judiciare si administrative, dreptul copilului de a fi ascultat se circumscrie obiectului
procedurii: ascultarea copilului este obligatorie in proceduri care il privesc. Este un text de
protectie a copilului fata de posibilitatea manifestarii unei tendinte exagerate a autoritatilor de a
chema copilul spre a fi ascultat si in alte cauze decât cele care urmaresc luarea unor masuri care
privesc acel copil. Prin urmare, acest articol nu trebuie sa fie interpretat de catre specialistii care
intervin de obicei in proceduri care implica in mod inevitabil ascultarea copilului (membrii comisiei
de protectie a copilului, judecatori, procurori, etc.) in sensul ca un copil poate sau trebuie sa fie
ascultat in cauze in care acesta ar avea ceva de spus, in pofida faptului ca acestea nu se refera la
copil.
O alta conditie a ascultarii copilului, fara indeplinirea careia opinia sa nu poate fi relevanta, este ca
acesta sa fie bine informat, sa primeasca explicatii si sa fie pregatit astfel incât opinia sa sa fie
exprimata in mod liber.
46