sighiºoara - oraºul culturilor - Vatra

Nimic nu-i acel rotit-în-sine vorbe vorbe
chiar tu doar pe uscat ca un peşte zvîrcolindu-se
în loc să mergi peste apă
şi-n plasă de El prins
purtat din nou doar melodii
şi jumătatea de mal: vederea
creion-de-ardezie apucat fire de praf pe piele
uitată însă durerea deschiderea este aici
aproape şi niciodată muiată-n nume
vanitate artificializată oglindă
oglindă-mată lasă să vină solul
sol –însuţi înalta roşeaţă ruşine a obrajilor
porţile/abia încă Ierusalim
Zelem în fiecare vărsat
hai să aşteptăm
Gîndeşte-te la Mea Sherim şi pietrele
fiindcă rochia a fost prea scurtă/ şi astfel
e acum şi poemul tău
eu însă aştept
pe travestitul ”înger” şi-i citesc Ioanei
altfel/mă joc cu tîrfa
literatură îi aplic coama-mprospătătoare
a strălucindului/mă gîndesc la Maria
da, în loc de sinucidere comite
această străinare şi-aştept sedus
căci, dacă viaţa nicicînd nu se mai lasă parafrazată
această eroare în raza cea mai luminoasă
a lui a -fi-înşelat
atunci re - materia primă
a poeziei -...scrie!
trivocala, să nu rîd, cum mă
sîcîie şi-mpresoară în faţa bîlbîitului altar
acestui perete din faţa Lui/închis în biserici
un gîngăvit de demult
ce zace-n mine greu în stomac această
stricată
cină abia sorbind din simbol cum din hîrtia fadă
a unei lozinci/că treci pe lîngă
apa vieţii -
aceşti răufăcători întru Domnul.
ia adevărata nucă: capul tău
acesta ar fi bilanţul vieţii tale
de nepierdut ca ştergerea
tuturor celor însperate:
tolle lege
Dieter SCHLESAK
TÎRZIU PENTRU CELAN
bate-o de-a lungul unei trivocale
De las Nombras de Cristo
zilnic o dublă adiere:
acasă rugăciunea inimii
astfel, ia-l mai în serios
decît Seriosul doar nici o vorbă mai mult!
Îndură-te de mine!
Amintirea rămînă un fulger.
Dumnezeule, aceste trei persoane
în mine în tine în noi toţi despicate
încă mereu cufundate
în viaţă acest vis/cînd într-adevăr
încă aici sîntem
tatăl cu fiul
m-a călărit
întru ruşine/nemai-în febră, copilul meu
nu nu, tu domn al permutărilor
vorbeşte voce spune-mi-o trezeşte-mă
înainte-ncă de moarte: Aici să fii!
oglindă mată oglindă luminoasă
deodată un om nu
nici unul în propoziţie doar/las-o în sfîrşit
să devină reală, să apară
să sară ca una tînără: puişor de înger
tinzînd în sus în spate ei bine dimineaţa
nici un fulger doar cel ce căpăţîna
ne-o coase la loc
nu pe pod mîna
cu coşul pieptului corpului pe jumătate
deja peste parapet
apa va fi de gheată pămîntul spumant
acolo cazi nu greu
mîna vocea şi totul
devine astfel întru o siluetă şi vorbele
în sfîrşit adevărat devenite
(ca aici nu, doar spuse-n urmă şi astfel aduse
totuşi amintite în fulger): este acest
”stop! Nu! Vino-napoi! Tu
încă eşti de trebuinţă”! Această Voce!
1

2 editorial
Mariana GORCZYCA
De ce ni se surpă zidurile?
Prin practicile agricole din anii studenţiei, până la focul de tabără când repertoriul devenea altul, culegeam
mere şi ne prosteam cântând tot felul de cântece mobilizatoare: Se dărâmă şcoala meaaa/ Mă uit la ea şi simt cămi
creşte inimaaa... Era cocteilul acela de ludic oximoronic cu tempou de marş de defilare, care se plia de minune pe
actul nostru patriotic de cules mere şi spus bancuri cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Era toamna lipsei de griji, de
sesiune, de repartiţie la ţară.
Nu mai am vârsta studenţiei şi poate de aceea mă uit la Cetate cum se dărâmă cu o stare de spirit diferită.
Mă uit la Cetate cum cade... şi-mi vine să scriu un poem. Ar ieşi o elegie preromantică, demnă de Heliade,
Cârlova sau Grigore Alexandrescu. Tema zidurilor care se surpă ar glisa, vers cu vers, spre procedeul romantic al
antitezei trecut glorios-prezent decăzut. Invocaţia saşilor de odinioară ca să vină, nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci
să locuiască din nou Cetatea, ar fi de efect maxim. Enumerarea Turnurilor Cetăţii, cu apartenenţa lor la meserii de
care nu prea mai dai prin Pagini aurii (Cositorari, Frânghieri, Fierari, Cojocari, Croitori, Măcelari) ar contribui la o
paletă largă a figurilor de stil (sintactice, de construcţie, semantice) ce ar face textul eligibil pentru manualele
alternative.
Dar n-am să-l scriu.
Mă uit la Cetate cum cade... şi-mi vine să scriu un scenariu de film. Panoramare de sus a şoselei ce vine
dinspre Braşov, traversează Târnava, se apropie de Cetate, stop cadru pe zidul dărâmat din spatele Primăriei, urcat
cu aparatul pe Scara acoperită a şcolarilor, focalizat un capac de coca cola, câteva chiştoace de ţigări (pentru a da
apă la moară celor care se distanţează etnic atunci când rostesc frumoasă ţară, păcat că-i locuită), mutat
obiectivul de pe trepte, apropiat camera de o despărţitură dintre scânduri. Sonor: un cântec religios în limba
germană interpretat angelic de glasuri de copii în grădina învecinată. Îndreptat iar camera spre lumina de la capătul
de sus al tunelului. Glasurile sublime ale copiilor se aud în continuare. Sus, Bergschule, cu stilul ei neogotic şi cu
inscripţia ei latinească de pe frontispiciu. Undeva, lateral, nişte adolescenţi ignoră avertismentul Fumatul dăunează
grav sănătăţii. Camera se îndreaptă apoi în dreapta, tendenţios, de parcă ar face un film pentru ora de dirigenţie,
spre cimitir. Este cel mai vechi, cel mai mare şi cel mai frumos cimitir al oraşului. Pe una din alei, prin traveling, s-ar
urmări paşii şovăitori ai unei săsoaice încălţate într-un magazin din München, care se îndreaptă spre un mormânt
foarte vechi, cu o coroană-blazon pe piatra funerară ce serveşte şi de sprijin al porţiunii de deal ce stă să se surpe,
din spatele mormântului. Ajunge. Lasă jos florile, lumânarea în suport roşu de plastic, geanta cu săpăliga, făraşul,
măturica, sacul pentru gunoi. Împreunează mâinile, păstrează un moment de reculegere. Flash-urile memoriei ei vor
face obiectul de fapt al filmului. Ea, la absolvirea Liceului de Fete, defilând cu colegii de promoţie pe strada
principală, cu fanfara în frunte. Duce steagul şcolii alături de Freddi, şeful de promoţie de la Liceul de Băieţi.
Stângul, stângul, stâng, drept, stângul. Apoi tot Defilare. De 1 Mai, prin faţa Lupoaicei, ca locţiitor de secretar de
partid la Cooperativa Prestarea. După care au mers pe Vila Franca, unde sub stejar, a dansat cu soţul ei pe melodia
Anton auf Tirol, dar şi pe Marina, Marina. Apoi ancheta de la Securitate după ce soţul nu s-a mai întors din
călătoria lui în Germania. Acuza de trădătoare de patrie a supărat-o cel mai mult. Pentru ea patria era Siebenbürgen,
parte a României Socialiste în care germanii erau pomeniţi în discursuri undeva la coada listei, înainte de alte
naţionalităţi. Apoi lagărul de la Nürnberg, din Vaterland-ul strămoşilor, unde era considerată în categoria
Ausländer. Deci nici acolo nu era cetăţean de rangul întâi. Apoi sărbătorile de Paşti şi de Crăciun când trimitea
pachete în România şi-şi dorea să se împacheteze în ele. Aparatul de filmat ar filma-o din nou pe bătrâna doamnă, cu
un prim plan pe ochii ei umeziţi de amintiri, după care ar surprinde ritmul curăţirii mormântului, aprinsul lumânării,
strângerii plantelor uscate şi al lumânării vechi în sacul de gunoi, înghesuit în geanta cu care venise.
Dar n-am să-l scriu.
Mă uit la Cetate cum cade... şi-mi vine să scriu un reportaj. Aş porni cu un lied în care informaţia brută ar
introduce cititorul în miezul problemei: La sfârşitul lunii martie s-a prăbuşit o bucată de 35 de metri din zidul
Cetăţii Medievale Sighişoara, care figurează pe Lista UNESCO, înregistrându-se totodată alunecări ale
terenului spre casele învecinate pe circa 60 de metri de zonă sudică.
Aş descrie apoi, de la faţa locului, aspectul zidului surpat, rana provocată Cetăţii, răscolirea trecutului.
După care aş căuta, la orizont (care, de la înălţimea Cetăţii, pare foarte departe) o pată de cer senin. Dar ce reportaj e
acela, despre un eveniment petrecut în Sighişoara, fără semnalarea prezenţei unor oameni cărora să le pese de
subiect ? I-aş căuta astfel ca să stau de vorbă cu ei nu numai pe primarul Dorin Dăneşan, ex-ministrul Miron Mitrea,
actualul ministru Borbély László, conduceri de ONG-uri dar (mi-aş aminti că reportajul este o specie hibridă, la
graniţa dintre jurnalism şi beletristică) şi pe Dieter Schlesak, Gheorghe Crăciun, Andrei Zanca, Eugenia Vodă, Farkas
Miklós, Dorin Ştefănescu, Marius Iosif, Ioan Neagoş, Dan Lotoţchi, Puiu Ivaniţchi, Radu Macrinici, Gheorghe
Mihăilă şi alţii foarte importanţi, printre care temeinicii noştri istorici ar fi la loc de frunte.
Dar n-am să-l scriu.
Am să fac altceva: am să mă adresez cititorului revistei Vatra cu un îndemn mobilizator, vag socialist,
consacrat de altfel şi de una din rubricile ei, Ia şi citeşte acest număr, Tolle lege! Eventual, Dă mai departe! Tirajul
este totuşi limitat.

avanscena
Michaela TÜRK
În perioada 28-30 iulie 2006
SIGHIŞOARA – CAPITALĂ MEDIEVALĂ A ROMÂNIEI
“Când lumea era mai tânără cu cinci secole, toate evenimentele vieţii
aveau sensuri cu mult mai profunde decât azi....
Omul modern nu mai cunoaşte întunecimea adâncă sau liniştea
desăvârşită, nici efectul unei lămpi licărind în bezna nopţii, sau al unui zgomot
venit din depărtare.” (Ovidiu Drimba)
Între toate oraşele ţării, Sighişoara se întipăreşte cel mai profund în mintea,
dar şi în sufletul celor care au păşit măcar o dată pe străduţele pietruite ale bătrânului
burg medieval.
Aceste străduţe, care ignoră în egală măsură linia dreaptă şi planul orizontal, ascund şi dezvăluie, la fiecare
pas, într-o elaborată, dar firească scenografie urbană, tablouri medievale care încântă ochiul şi incită imaginaţia.
Farmecul şi personalitatea de neconfundat a oraşului s-au alcătuit în timp, prin armonizarea depunerilor succesive
ale istoriei.
Începând cu anul 1992, în fiecare vară, Cetatea Sighişoarei îşi retrăieşte în mod fulgurant trecutul datorită
Festivalului Medieval. Pe străduţele înguste, sub zidurile îmbătrânite de vreme, apar intempestiv cavaleri, călugări,
vrăjitori, clovni şi duhuri întrupate, veniţi dintr-o lume în care fabulosul şi teribilul trăiau laolaltă hrănind frica, dar şi
neostoita înclinaţie spre aventură.
La fiecare ediţie a festivalului, Evul Mediu n-a mai fost nici întâmplător, nici întunecat, nici nu a mai
aparţinut trecutului. După sute de ani, el a avut prilejul să renască prin tot ce a avut mai omenesc şi etern: ARTA.
Încercând să reînvie o epocă apusă pentru totdeauna, Festivalul Sighişoara Medievală îşi propune să dăruiască
prezentului o fărâmă care, în decoruri de Ev Mediu şi în cântece de menestreli, va fi trăită de participanţi, ignorând
efemeritatea trecerii noastre prin această lume.
Importanţa acestei manifestări constă în puntea de comunicare realizată prin intermediul artei, cu ajutorul
unor genuri specifice Epocii Medievale: jocul, teatrul, dansul, muzica, nu mai puţin importantă fiind diversificarea şi
multiplicarea formelor de comunicare culturală, care implicit facilitează o mai bună înţelegere a fenomenului de
multiculturalitate, specific Sighişoarei.
În perioada 28-30 iulie 2006 se va desfăşura cea de-a 14-a ediţie a Festivalul Sighişoara Medievală,
această manifestare unică în România, a cărei anvergură a crescut an de an, ajungând să fie emblematică pentru
municipiul Sighişoara. Premisa de la care s-a pornit în abordarea organizării ediţiei din acest an este aceea că
festivalul trebuie realizat în beneficiul promovării imaginii acestui ansamblu arhitectonic unic în Europa, declarat
patrimoniu UNESCO - care este Cetatea Sighişoara.
Festivalul de la Sighişoara întruneşte anual zeci de mii de participanţi, atraşi de pretutindeni atât de
farmecul cetăţii medievale, cât şi de atmosfera creată de organizatori în cadrul autentic oferit de Cetatea Medievală a
Sighişoarei.
Ca şi ediţiile anterioare, prin programul festivalului se va reconstitui pentru trei zile atmosfera Epocii
Medievale, accentuând culturalitatea şi medievalitatea evenimentului, pentru ca vizitatorii să participe, cu
adevărat, la un act cultural de referinţă. Tema ediţiei din acest an a festivalului: „Tradiţie culturală şi mister medieval
european” se doreşte a fi o punte de legătură între trecut şi prezent, o punte care va contopi cele două lumi, dând
naştere unei lumi noi, creată pentru cei interesaţi de cultură, artă şi istorie.
Tema acestei ediţii, o îmbinare a tradiţionalului cu europenismul, se va reflectata în fiecare dintre secţiunile
evenimentului: teatru, muzică veche, dans medieval şi conferinţe. Aceste secţiuni se vor desfăşura într-un decor
deosebit, cultivând „spectacolul comunitar” prin extinderea spaţiului scenic în peisajul cetăţii, în pieţe şi pe străzi,
eliminând barierele dintre scenă şi stradă, dintre actori şi spectatori.
Reactualizarea tradiţiilor şi sacrului pot avea un impact generos asupra artei spectacolului, transportând în
umbra unor ziduri maiestuoase, ridicate spre a dura o veşnicie, misterele unei lumi demult apuse, întinerind simţurile
şi deschizând o poartă spre vis şi veşnicie, pe care, poate, o vom uita deschisă.
Împreună cu acei tineri, sau mai puţini tineri, iubitori ai spiritului medieval, care vor veni la Sighişoara la
sfârşit de iulie 2006, ne vom bucura de basmul care va locui trei zile în Cetate…ne vom bucura că Sighişoara are atât
de mulţi prieteni…Pentru că, de fapt, festivalul de la Sighişoara este un nesfârşit şir de festivaluri: al actorilor, al
străzilor, al turnurilor, al pieţelor, al bisericilor, dar mai ales al oamenilor…
„Evul Mediu nu s-a sfârșit încă”. (Umberto Eco)
Biroul de presã al Primãrie municipiului Sighiºoara
3

4 vatra-dialog
cu Gheorghe CRĂCIUN
“...uite, simt nevoia să fac pe deșteptul:
scriem pentru a da o formă verbală unei boli
de care nu putem altfel scăpa.”
Undeva, în cartierul Crângaşi din Bucureşti,
într-o încăpere agreabilă, cu două birouri, cu două
calculatoare, cu două scaune, dar cu un singur
motan (şi el, într-o altă existenţă, mai mult ca sigur
scriitor, dacă ar fi să ne luăm după atitudinea
empatică afişată), într-o seară târzie de martie, în
care Rapid a câştigat şi Steaua a făcut doar egal. Simt
nevoia să precizez gazdei mele că n-o să-l întreb
despre optzecism, n-o să abordez interogativ
problema globalizării şi nici n-am să-l şicanez cu: ce
proiecte de viitor aveţi domnule Gheorghe Crăciun?
Fiindcă mulţi se simt cantonaţi toată viaţa întro
anume vârstă, dar şi pentru că tocmai se întâmpla o
aniversare în casă, mi-a venit să încep interviul astfel:
Mariana Gorczyca: La cincizeci şi... ai confortul
vârstei? Te simţi bine în datele vârstei?
Gheorghe Crăciun: Nu ştiu ce poate să însemne
acest gen de confort. În orice caz, n-am ajuns încă să-mi
dau seama în ce constă confortul vârstei unui bărbat care
a depăşit jumătatea vieţii. E adevărat că, fizic, încep să-mi
cam scârţâie şi mie balamalele, dar în interior sunt un om
care nu-şi simte vârsta. Şi lucrurile astea se întâmplă aşa
nu pentru că aş fi eu o creatură masculină care iese din
rând prin nu ştiu ce calităţi, ci pur şi simplu pentru că
vârsta mea, care acum mi se pare o vârstă atemporală, se
confundă cu obsesiile mele. Şi cum obsesiile mele sunt
culturale şi literare, aceste obsesii sunt rupte de timp, de
imediat. Evident că ele trec şi prin corpul meu supus
îmbătrânirii, dar în momentul în care mă acaparează, în
momentul în care mă încarcă, asta ţine de un prezent
atemporal.
Munca la catedră aduce un contact
neintermediat cu tinerii. Îi simţi pe studenţi parteneri
într-un proiect important? Îi simţi ostili? Îi simţi
superficiali?
Aş vrea ca studenţii mei să se simtă nişte parteneri
ai mei. Din păcate, cred că lucrul ăsta nu e cu putinţă şi
datorită lor, şi datorită mie, dar mai ales datorită lor. Nu
vreau să-i condamn în nici un fel şi nici să mă apuc acum
să lansez diatribe împotriva tinerei generaţii. E la modă,
nu? ca întotdeauna tinerii să fie de vină atunci când nu se
produce întâlnirea între parteneri. Mai grav e dacă
întâlnirea nu are loc din cauza unui deficit de cultură. Şi,
când zic cultură, mă gândesc la cultură în sens înalt. Sigur
că tinerii de azi sunt nişte oameni culţi dar la fel de adevărat
este că ei sunt victimele unei culturi mozaic, nişte
victime…colaterale, produse, pe de o parte, de internet,
pe de altă parte, de jurnalismul cultural care coboară totul
în simplicitate şi derizoriu. În al treilea rând trebuie să
facem amara constatare că tinerii zilei, inclusiv studenţii,
nu mai ştiu ce este plăcerea
lecturii, acea lectură care
înseamnă să ţii în mână un
obiect fizic de hârtie, cartea. Nu
mai au răbdare pentru aşa ceva.
Lucrul acesta se vede şi din
literatura care se face astăzi.
Este o literatură pentru omul care
şi-a pierdut răbdarea, pentru omul grăbit, pentru
prizonierul unui senzaţionalism cât se poate de profan şi
alienant. În ce mă priveşte, ca profesor, – şi sunt profesor
de 30 de ani – cred că sunt o natură foarte deschisă dar în
acelaşi timp şi minată de mari însuşiri inhibitorii. Am simţit
de multe ori că între mine şi studenţii mei apare o distanţă
pe care eu aş vrea să o anulez, deşi îmi dau seama că nu
am cum. Această distanţă e produsă, probabil, de
sentimentul lor de respect faţă de mine. Şi nu este neapărat
vorba de respectul faţă de un om care ştie mai multe, care
e mai erudit. E respectul pentru ecranul instituţional al
profesiei mele sub care se ascunde un om lipsit de umor.
Nu-mi place cum sunt construit. Sunt un om cu un profund
simţ al responsabilităţii profesionale dar asta nu înseamnă
că aici se găsesc toate idealurile mele morale.
Responsabilitatea lucrează în mine şi când port un dialog,
când dau explicaţii, când meşteresc ceva în casă, dar mai
ales atunci când scriu. În toate aceste cazuri încerc să mă
ridic la nivelul meu maxim. Fac figura unui ins mult prea
serios. Or, am impresia că până şi în lumea universitară e
nevoie de mai mult umor decât sunt eu capabil şi, din câte
am văzut, există printre colegii mei braşoveni unii care au
acest umor. Pe de altă parte, nu cred că sânt un profesor
lipsit de carismă, dar carisma mea – fără aşa ceva nici nu
poţi să fii un profesor adevărat! – e mai greu de explicat
fiindcă ea nu-şi are resortul prim în acea curentă deschidere
spre viaţa imediată şi publicul aferent. După cum se vede,
nu mi-e uşor cu mine şi încerc să-mi fac datoria aşa cum
pot…
„...trecerea de la limba uzuală la limba literaturii
se face printr-un Purgatoriu.”
Ai afirmat de curând, hotărât, că pentru tine
literatura este o problemă individuală...
Între artele pe care le cunoaştem, literatura e una
dintre cele mai individuale. În ce sens? Tocmai prin faptul
că este obligată să se manifeste într-un limbaj dublu
preinformat (lingvistic şi retoric), într-o lume de
semnificaţii date, şi această situaţie impune un tip special
de singurătate, de intimitate a ta cu propria fiinţă şi cu
propria muncă. E nevoie de această intimitate specială
pentru că scriitorul nu lucrează cu o materie pură, ca
muzicianul sau ca pictorul, ci cu una pervertită, pe care
trebuie să o prelucreze. Prelucrarea asta mie mi se pare un
act profund impudic şi cred că tocmai din acest motiv ai
nevoie de recluziune, de închiderea în tine. Trecerea de la
materia lingvistică la opera finită mi se pare un act obscen
pentru ceilalţi, aproape ruşinos (e vorba de acea ruşine
pe care o stârneşte, de pildă, un act sexual în văzul lumii),
fără a mai aminti aici şi cât poate fi el de chinuitor. Mie numi
place să-mi implantez negi pe figură, aşa cum recomanda
Rimbaud. Îmi place scrisul ferit de ochii lumii. Tot aşa
cum, atunci când sunt bolnav, nu suport pe nimeni în
jurul meu. E aici şi o considerabilă doză de masochism,

dar ce artist sau scriitor nu suferă de aşa ceva? Dar acesta
e doar un aspect al problemei. Pentru că, pe de altă parte,
eu mă consider un autor experimental. După o definiţie a
lui Roland Barthes, la care ţin enorm, scriitorul este un
experimentator public. Scriitorul e obligat să se expună,
dar nu oricum, nu îmbrăcat în costume de probă, nu întro
salopetă murdară, pătată de vopsele. Scrisul e artă,
experimentul ţine şi el de artă. Produsul scriitorului ajunge
un bun public de care se pot bucura şi ceilalţi atunci când
faptul acesta devine imperios necesar. Timpul nu
contabilizează eşecurile. Până când un gest creator să
ajungă bun public e nevoie de Purgatoriu (trecerea de la
limba uzuală la limba literaturii se face printr-un purgatoriu)
care, mai departe, te duce în Infern. Nu în altă parte, pentru
că scriitura este un infern. Abia această ieşire din Infern
îţi poate da senzaţia că ai învins. Ţii în mână o carte dar,
până una alta, în jurul tău se întinde nu Paradisul, ci lumea
profană…
„Trăim într-o lume de consum care ne consumă.”
Se aud tot mai multe voci critice care ironizează
epicul bazat doar pe experienţele proprii. Adică ce ai
făcut la grădiniţă, cum a fost când te-ai drogat prima
oară... Sigur că, punându-se astfel problema, ţi-e foame
de născocire, plăsmuire, construcţie imaginativă. Dar
ce facem cu conceptul de autenticitate? – îl întreb eu pe
profesorul universitar – ce facem cu acel „să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele...”
Autenticitatea este o problemă veche de când
lumea. Astăzi, când vorbim de autenticitate, vorbim de
fapt despre o nouă autenticitate. În momentul de faţă,
într-adevăr, problema autenticităţii se complică, în sensul
în care ea pare să nu mai fie posibilă fără o doză de ficţiune.
Aşa s-a ajuns la conceptul de autoficţiune. Uite, m-am
aruncat la un concept de ultimă oră, că tot puneai tu
problema profesorului universitar... Eu unul cred că s-a
ajuns la acest concept datorită faptului că actuala
deschidere spre explorarea propriului subiect, a propriei
subiectivităţi, pardon! (motanul, martor până acum la
dialog, găseşte întrebările mele plictisitoare, motiv
pentru care solicită hotărât deschiderea uşii spre hol)
– care este un fenomen generalizat –, duce implacabil la
descoperirea unui soi de vid al fiinţei. Autenticitatea fără
ficţiune, pe care unii o mai practică astăzi, este o
autenticitate a persoanei şi nu a fiinţei, o expresie a omului
exterior. Omul acesta exterior este, vorba lui Valéry,
“domnul Oricine”. E un paradox aici. Până şi ceea ce ni se
pare nouă că este cel mai intim în noi ţine de nişte scheme
repetabile ale trăirii. Şi asta vine nu din incapacitatea
noastră de a trăi profund, vine din faptul că trăim într-o
lume de consum care ne consumă, ne promovează şi pe
noi, unii faţă de alţii, ca pe nişte produse de consum.
Apelul la ficţiune, una placată pe propria subiectivitate,
este o şansă oferită unei mai mari consistenţe epice. Deci
imaginarul se adaugă la trăire. Cine are putere imaginativă,
acela reuşeşte. Dar cred că mai putem aduce în discuţie,
apropo de autenticiate, încă ceva. Mă întreb – şi este o
întrebare pe care, la un alt nivel, şi-o punea şi Mircea
Eliade în romanele lui autenticiste, la persoana întâi – de
ce proza noastră de astăzi e atât de lipsită de spirit? În
Şantier, Eliade se mira de faptul că literatura română este
vatra-dialog
o literatură în care personajele nu au drame spirituale. La
noi spiritul nu intră în poveste. Noi povestim fapte
exterioare. De ce trăirile interioare ale unui individ nu ar
putea şi ele să fie epicizate la un nivel de mare combustie
interioară? De ce „experienţele revelatoare” (tema a fost
problematizată cu brio de prietenul meu Virgil Podoabă)
sunt în cazul nostru, al românilor, atât de puţine?
Observaţia lui Mircea Eliade este perfect îndreptăţită. Noi
nu avem genul acesta de literatură. În ce mă priveşte, nu
sunt un prozator în maniera Eliade. Pe mine nu mă
fascinează aventurile spiritului. Mă interesează şi mă
fascinează aventurile corpului, adică ale senzaţiei,
percepţiei, afectului, organicului. În cărţile mele de proză,
eu am încercat să propun nişte naraţiuni descriptive, deloc
lipsite de dinamism, cât mai puternic infuzate de conştiinţa
corporalităţii. Cred că epicul nu înseamnă doar o înlănţuire
de fapte. El poate să fie şi o poveste a reacţiilor tale
corporale care la rigoare se poate confunda cu procesul
de achiziţionare şi trăire a realităţii la nivel senzitiv.
„De la un punct încolo, scriitorul nu mai poate
face nimic. E nevoie să intervină instituţiile culturale.”
Mi-a plăcut povestea călătoriei cu olandezul
zburător din „Observator cultural”, publicată prin luna
ianuarie. Dacă ai zbura însă nu cu un olandez, ci cu un
est-european, undeva peste Ocean, spre Chicago de
exemplu, la acel colocviu de literatură presupus... În ce
puncte ale conversaţiei crezi că v-aţi întâlni?
Foarte bună întrebare şi dificilă. Sigur că scriitorii
români, cei din generaţia mea, născută în comunism, au
foarte multe de povestit cu colegii lor din Cehia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria etc. Fiindcă de povestit şi analizat sunt
în primul rând ororile lumii comuniste în care am trăit. Şi
atunci vom constata că ne aflăm în faţa unor modele care,
parţial, se suprapun. Sigur că în această discuţie ne vor
interesa excepţiile, specificul, aspectele particulare. Iar noi,
românii, vom constata că ieşim cel mai prost. Pentru că la
noi comunismul s-a manifestat în exces. Ideologic,
propagandistic, la nivelul vieţii cotidiene. Pe de altă parte,
au existat şi puncte de fugă, posibilitatea de a găsi şi pete
albe pe această hartă coercitivă desenată de partid. Partidul
nu putea să vadă chiar totul. Şi cred ca aceste pete albe
sau puncte de fugă au început să fie văzute de prin 1980
încoace: la nivel cotidian, la nivel de viaţă interioară, de
viaţă intimă, de conştiinţă a propriului eu, de conştiinţă a
faptului că trăieşti într-o lume care te sufocă şi din care nu
ai cum să ieşi, dar pe care o poţi păcăli prin izolare
individuală, solidaritate, scufundare în underground. Aşa
se face că în comunismul românesc a existat o rezistenţă
prin cultură, prin prietenie, printr-un pronunţat sentiment
al familiei, prin spiritul de corp al grupărilor intelectuale,
ceea ce explică, totuşi, cum s-a putut supravieţui. Or, astăzi,
toate aceste valori sunt dispărute. După 1990 nu mai putem
vorbi despre afirmarea unor veritabile generaţii literare.
Sentimentul de generaţie nu se naşte oricum şi în orice
condiţii. În România vechiului regim, cenaclurile
studenţeşti şi revistele studenţeşti au fost nişte importante
portiţe de scăpare. Nu ştiu dacă în Cehia, Polonia,
Ungaria fenomenul a fost tot atât de pronunţat. Cred că
nu. Şi totuşi, fenomenele sunt comparabile. La câţiva ani
după 1990, când abia apăruse antologia de texte
Competiţia continuă, m-am întâlnit cu o doamnă
5

6
profesoară de la Universitatea Humboldt, Mireille
Matusch, (sună telefonul, discuţie lungă în care
intervievatul meu păstrează acelaşi calm ardelenesc cu
care îmi răspunde şi mie, contaminat întrucâtva
procedural, de arealul dâmboviţean în care acum
locuieşte) ...care dorea să facă o carte despre fenomenul
generaţiei ’80. Discutând cu ea, am aflat că fenomenul na
fost doar românesc. Că şi în fosta Germanie Democrată
a existat o generaţie ’80, şi în Italia (ea fiind şi profesoară
de italiană, cunoştea bine situaţia). Nu mai ştiu dacă a
scris acea carte. Atunci însă, o interesa Competiţia
continuă fiindcă dorea să scrie despre spiritul tinerilor
autori români din acea perioadă. Revenind mai aproape
de întrebarea ta, aş mai vrea să adaug şi faptul că, din câte
mi-am dat seama, mulţi scriitori şi oameni de cultură din
Europa Centrală şi de Est suferă de o imensă frustrare. Nu
este frustrarea unor complexaţi. Nu este frustrarea unor
bolnavi închipuiţi. E o suferinţă perfect justificată. Nici
noi, românii, nici ceilalţi ca noi, nu putem accepta statutul
de rude sărace ale adevăraţilor europeni. Am citit în timp
destulă literatură europeană contemporană şi mi se pare
că scriitorii cehi, unguri, polonezi, români, ruşi (mai puţin
îi cunosc pe bulgari) stau foarte bine lângă scriitori
occidentali care au cotă mare. Sigur că şi noi suntem
vinovaţi pentru că nu suntem cunoscuţi şi nu prea suntem
băgaţi în seamă. De la un punct încolo, însă, scriitorul nu
mai poate face nimic. E nevoie să intervină instituţiile culturale.
Până anul ăsta mare lucru nu s-a făcut. Dar a început
să se facă. Şi mă gândesc la cei 12 scriitori români care au
fost în Franţa în noiembrie anul trecut, în cadrul proiectului
Les Belles Etrangčres. Şi la ceea ce face acum ICR-ul cu
proiectul de traducere a unor autori români în străinătate,
20 de autori în fiecare an. Un alt proiect, care mi se pare şi
mai salutar, constă în invitarea unor traducători străini, tineri
cu precădere, în România, pentru sejururi de două-trei luni.
După părerea mea, ei nu ar trebui în această perioadă să
traducă nici măcar o propoziţie ci doar să se familiarizeze cu
spaţiul geografic, social şi cultural autohton. Probabil că
proiectul e gândit chiar în acest sens. Închei adăugând că,
în aceste discuţii cu posibilul meu interlocutorul esteuropean,
eu aş fi foarte interesat de ceea ce au făcut la
modul concret instituţiile maghiare, poloneze, cehe pentru
promovarea literaturii lor în afara graniţelor. Cred că avem
multe de învăţat chiar de la vecinii noştri.
Într-o vreme, scriitorii români aveau un sentiment
de acasă când ajungeau în Franţa. L-ai trăit pe propria
piele sau nu?
Sentimentul acesta de „acasă” l-am avut chiar din
prima zi a contactului meu cu Franţa. Eu am ieşit pentru
prima dată din ţară la 40 de ani, urcându-mă într-un tren
supraaglomerat la Braşov şi, după o zi şi jumătate,
coborând în Gare de l’Est în Paris. Dincolo de călătoria în
sine, de acumularea vizuală a formelor de relief străbătute
care m-a îmbătat de un teribil aer de libertate, contactul cu
Parisul m-a curentat. În primele ore n-am văzut decât culori
şi lumini, fără să pot lega culorile şi luminile de nişte
obiecte, de nişte clădiri. Era trecerea dintr-o lume cenuşie
într-o lume explozivă, colorată, de o diversitate uluitoare.
Am avut atunci senzaţia exactă a normalităţii. În sfârşit,
ajunsesem în acea lume normală pe care o visam din filme
şi cărţi. Aglomerată dar calmă, foarte civilizată, deşi
amestecată etnic, o lume în care totul mirosea normal.
vatra-dialog
Strada mirosea a stradă, magazinul mirosea a magazin,
casa unor oameni mirosea a casă de oameni, un WC public
mirosea a WC public. La noi aceste mirosuri încă se
mai confundă şi azi… În continuarea acestei experienţe,
chiar de a doua zi, am avut un contact foarte intim cu
oraşul. Prietenii la care am stat mi-au pus pur şi simplu în
mână o hartă a Parisului, mi-au făcut un carte orange ca
să pot circula cu metroul şi m-au lăsat de capul meu. Am
bătut la întâmplare străzile, bulevardele, parcurile. De câte
ori m-am întors în Paris, nu m-au interesat în primul rând
nici muzeele, nici librăriile, ci străzile, viaţa cotidiană. Mă
tulbură de fiecare dată acest oraş absolut cuceritor. Mi-ar
fi plăcut să mă nasc acolo, să trăiesc acolo. Ultima dată, am
fost în Paris în noiembrie, anul trecut, şi, deşi era destul de
frig, iar la banlieuri se întâmplau lucruri nu tocmai liniştitoare,
m-am simţit iar „acasă”. În puţinul timp liber pe care l-am
avut la dispoziţie (pentru că mai mult am fost plecat în
provincie, pentru întâlniri şi lecturi, iar în ultimele zile de
şedere am zăcut de gripă în camera de la hotel), am umblat
hai-hui pe străzi şi pe aleile din Jardin de Luxembourg.
Eu nu uit nici o clipă că tu predai unor studenţi.
Nu uit că, la Braşov, disciplina numită Teoria literaturii
se face foarte serios. Spune-mi însă, de ce se predă teoria
literaturii în Universităţi şi nu o disciplină care s-ar
putea numi Arhitectura creaţiei literare?
La Braşov se predă şi una şi alta. Eu, de pildă
predau nu doar Teoria literaturii ci şi „Scriere creatoare”,
un curs care se ocupă şi de arhitectura creaţiei literare.
Cred că suntem una dintre puţinele facultăţi de litere din
ţară care îşi permite acest lux. Îi învăţăm pe studenţi să
scrie literatură. N-o fac doar eu, o face şi Alexandru Muşina,
un remarcabil poet şi teoretician. Romulus Bucur are şi el
un curs de traduceri. Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu
sunt preocupaţi de problematica creativităţii, chiar dacă
nu o fac prin cursuri strict focalizate pe aşa ceva. Dar au
aceste preocupări legate de formarea tinerilor scriitori.
Situaţia mea la Facultatea de Litere din Braşov este una
de-a dreptul privilegiată. Eu nu mai predau Teoria literară
la anii de studiu. Acesta e un curs de patru semestre pe
care îl au în grijă o fostă studentă a facultăţii noastre care
acum îşi dă doctoratul, o minte teoretică strălucită, Rodica
Ilie; o absolventă a literelor ieşene preocupată de critica
franceză, Alina Felea; şi poetul Romulus Bucur, un
redutabil semiotician. Ceea ce fac eu cu studenţii mei de
la masterat, este, pe lângă Scriere creatoare, şi un curs
de Concepte literare fundamentale. Ce e cu acest curs?
Păi uite, în semestrul care s-a încheiat, m-am ocupat de
concepte care astăzi par prăfuite, revolute, „literatură
artistică” sau „creaţie literară”, „operă literară”. Ce încerc
eu să fac? Iau, să zicem, conceptul de „literatură artistică”
şi-l pun sub lupă, încerc să-l regândesc în contextul care
l-a impus. Ce avem aici? Avem o arheologie a conceptului.
Este o arheologie a faptelor literare. Şi a conştiinţei
literaturii. Care este momentul desprinderii literarului de
cultural? Care este momentul în care conceptul de
literatură devine mult prea încăpător şi se simte nevoia să
i se adauge calificativul „artistică”? Ce înseamnă „artistic”?
Ce spun despre asta Aristotel, Wellek şi Warenn, Ingarden,
I.M. Lotman, Linda Hutcheon? Şi pornind de aici pot deriva
o mulţime de problematici, ajungând până la
postmodernism, la problema textului parodic, inclusiv la
problema plagiatului, la problema influenţei creatoare, la

psihanaliză. Paleta e deosebit de vastă. În cursul pe care
îl fac, oricum nu ajung să examinez mai mult decât 10-12
concepte. Dar care este avantajul? Lucrez cu o grupă de
studenţi la master şi facem trecerea de la un concept la altul
în mod firesc, pentru că ei sunt familiarizaţi cu invariantele
literaturii din ceea ce au învăţat în anul I şi II. Mai departe,
la cursul de Scriere creatoare, nu mai e pentru nimeni nici
un secret ce-i acela un model literar, cum putem să
resemantizăm, să rescriem, să întoarcem pe dos un text dat,
cum îl deconstruim înainte de toate. Cursurile propriu-zise
sunt precedate de discuţii pe text. Iată, de curând, am luat
romanul lui Urmuz, Pâlnia şi Stamate. I-am făcut o lectură
la sânge, încercând să reconstituim din operă topografia
casei. E fabuloasă. Operaţia e necesară, pentru că altfel nu
se pot vedea paradoxurile acelui imobil, cu ieşire la Nirvana,
Autocosmos, ocean şi prăvălia din colţ. Am făcut desene,
am făcut inventare de ocupaţii, de preocupări, de obiecte.
Cu ce scop? Pentru a găsi interstiţiile textului. Mergând pe
ideea că un text este o reţea, cu ochiuri mai largi sau mai
înguste, în această structură care este textul dat, eu pot să
intru şi să pun plombele mele. Umplu, acolo unde consider
că reţeaua nu este suficient de puternică. Aşa le-am propus
studenţilor mei de la master să rescriem acest roman, care
are 4 pagini în versiunea lui Urmuz şi care avea cam de 10
ori pe atât în versiunea fiecărui cursant, găsind fisurile
textului, locurile unde ei pot să intre cu propriile lor
intervenţii şi să construiască inclusiv noi planuri ale acţiunii,
păstrând însă spiritul textului prim ca nişte anonimi. E ca şi
cum Urmuz şi-ar fi propus să dezvolte acest roman, la
dimensiunile acceptate ale speciei, prin adăugirile cititorilor.
E un joc teribil de pasionant, care implică discuţii dintre
cele mai aiuritoare (privind tehnologia construcţiilor, moda,
mentalităţile, diacronia uzajelor lingvistice, geografia,
psihologia vârstelor şi a sexelor, mitologia etc.) dar şi
documentarea individuală, apelul la dicţionare, tratate etc.,
fiindcă Urmuz este un autor foarte complex. Cam astfel de
exerciţii le propun studenţilor mei la acest curs de scriere
creatoare. Fiecare îşi prezintă cele scrise, după care totul se
comentează la modul cel mai nemilos cu putinţă. Dar am
văzut că studentele – majoritatea sunt studente şi naturi
mai fragile din fire – ţin la această tăvăleală critică, o
recepţionează constructiv. Noi, la Braşov, numai în ultimii
trei ani, avem peste 12 scriitori debutanţi cu volume, dintre
care Ştefania Mihalache şi Adriana Bărbat sînt deja nume
cu greutate în spaţiul literaturii tinere.
vatra-dialog
„Primele zeci de pagini ale fiecărei cărţi sunt un
fel de piese de domino...”
Să-i lăsăm pe alţii. Să revenim la scriitorul din
tine. Atunci când scrii, când creezi, când construieşti
un roman, cât de liber te simţi? Îţi impui tu, simţi tu nişte
limite la un moment dat sau te simţi absolut liber?
Eu sunt un prozator care nu crede în subiecte şi în
scheme epice. Lucrul cel mai curios care mi se întâmplă
este că atunci când simt că apare în mine, aşa, într-o
perspectivă cât se poate de confuză, fantasma unei cărţi,
devin eu însumi un tip fantasmatic. Primele zeci de pagini
ale fiecărei cărţi sunt un fel de piese de domino care nu
ştiu cum îşi vor găsi locul într-o ulterioară logică. Sunt
fantasme, pulsiuni corporale transformate în propoziţii,
învelişuri de moment pentru o eventuală temă mare care
va veni, dacă va veni. După care începe un joc care foarte
mult se petrece în minte, un joc al compatibilizării acestor
fantasme, care ţin de planuri foarte diferite ale vieţii şi ale
simţirii. Până când descopăr că ele se pot uni pe o nervură.
Din momentul acela apare o minimă conştiinţă epică şi
încep să gândesc o structură. Nu-mi plac structurile
lineare. Îmi plac structurile în constelaţie, îmi plac
structurile concentrice şi cel mai mult şi mai mult îmi plac
structurile care se creează în mintea celui care citeşte.
Cărţile mele sunt nişte suprafeţe populate cu tot felul de
obiecte fragmentare (personaje, stări, acţiuni, locuri) însă
între acestea există tot timpul cârlige, corespondenţe,
simetrii etc. Arhitectura despre care vorbeai tu mai pe la
începutul discuţiei noastre este, în cazul meu, un produs
al lecturii. Cititorul este acela care realizează arhitectura.
Cartea conţine elementele necesare pentru ca această
arhitectură să se producă. Dacă nu le conţine, cu atât mai
rău pentru ea. E o lecţie pe care am învăţat-o de la Radu
Petrescu. În Compunere cu paralele inegale am încercat
o construcţie cu două etaje, în care camerele fiecărui etaj
se condiţionează şi se deschid una prin alta. Între etaje
funcţionează nenumărate raporturi de omologie realizate
prin metonimii, puneri în abis, suprapuneri de motive etc.
Unii cititori mai naivi m-au întrebat, de pildă, ce e cu
rescrierea după Longos, ce rost au cele patru mari capitole
antice risipite „fără sens” între capitolele care spun poveşti
despre cupluri din lumea comunistă românească. Nu mi-a
fost uşor să le explic ce şi cum. Sigur, cei mai mulţi dintre
criticii care au avut răbdarea şi bunăvoinţa să citească
acest roman au înţeles că eu acolo încercam să văd atât
aspectul „vulgar”, cât şi aspectul arhetipic al dragostei, şi
aceasta într-o anume complementaritate. Capitolele care
ţin de cotidianul comunist îşi evidenţiază insignifianţa şi
monotonia doar raportate la acel nivel absolut al iubirii
dintre Dafnis şi Cloe. În Pupa russa procedeul dominant
e altul. Dar nu vreau acum să intru în amănuntele fiecărei
cărţi. Continuând această explicaţie a felului în care scriu,
trebuie să spun imediat că din momentul în care într-o
carte începută s-au adunat deja 50-100 de pagini, eu ca
autor nu mai sunt liber. Cartea începe să mă prindă în
ghearele ei. Oricât aş crede că lucrurile stau altfel, devin
prizonierul cărţii. Sunt brusc mai puţin contemplativ, mai
încordat, mai responsabil (apropo de ce spuneam mai
înainte despre responsabilitate!), devin aproape neguros.
Am o boală de care trebuie să scap, asta e. Am declanşat
un fel de gripă aviară, un focar de teme şi sensuri pe care
7

8 vatra-dialog
trebuie să-l închid, să-l izolez de mine, să-l transform întro
realitate benignă. Uite, simt nevoia să fac pe deşteptul:
scriem pentru a da o formă verbală unei boli de care nu
putem altfel scăpa. Din momentul în care mi-am asumat
administrarea acestei maladii care este cartea, libertăţile
mele sunt deja doar libertăţi punctuale, libertăţi de stil. Nu
mai am dreptul decât la mici momente de nebunie lexicală,
la mici derapaje. Nu-mi plac construcţiile impecabile şi ţin
la aceste fisuri. În rest, cartea mă obligă să o las să se
aşeze cât mai bine în acele straturi de fantasme iniţiale
care ajung să facă parte intrinsecă din corpul ei.
„...angajarea socială, politică, ideologică a unui
scriitor a fost întotdeauna pernicioasă.”
Te afli într-un moment de vârf în plan literar. Cel
care contează probabil cel mai mult pentru tine. Privind
în urmă, ai curajul dezvăluirii publice a vreunui flash în
care ţi s-a întâmplat să nu fii mândru de tine?
Nu cred că există vreun om care să nu aibă în
biografia lui momente de ruşine şi jenă. Momente care, de
regulă, rămân doar secretele lui şi care de cele mai multe
ori se află în perioada copilăriei care e o vârstă amorală...
(Se gândeşte, răscoleşte prin memorie în timp ce încă
îmi vorbeşte despre copilărie.) Pe de altă parte, văzând
cât de uşor s-a prăbuşit tot sistemul ăsta comunist pe
care aproape cu toţii l-am crezut etern, ţi se face ruşine de
faptul că nu ai avut mai mult curaj. Că instinctul de
conservare a fost mai puternic decât unele porniri ale tale
de nemulţumire şi revoltă. Jena, ruşinea nu se mai pot
justifica acum. Pasivitatea nu se poate justifica. Justificările
stârnesc întotdeauna suspiciunea. E normal să fie aşa.
Ceea ce e greu de înţeles pentru cei care nu s-au aflat în
interiorul sistemului sau care nu erau născuţi pe atunci,
este faptul că noi, cei care am acceptat să rămânem în
underground-ul vieţii sociale şi literare (mă gândesc aici
la generaţia mea) nu trăiam ca nişte haiduci fără pistoale,
ascunşi în inima codrului. Nu eram nişte revoltaţi anarhici
cu limba cusută. Noi făceam parte din grupuri, din anturaje,
aveam în măruntele instituţii în care lucram prieteni de
diferite formaţii profesionale cu care nu făceam doar schimb
de bancuri. Ne angajam şi în interminabile discuţii politice.
Gândeam aproape la fel. Ne trimiteam scrisori, ne vizitam,
ne întâlneam în cenacluri, la colocvii etc. Existau între noi
solidarităţi tacite. Toţi ştiam ce se întâmplă. Vorbeam mult
între noi dar nu aveam curajul să facem altceva decât să
ne pregătim pentru literatură. Privind în urmă, ar trebui să
ne fie ruşine că am putut îndura zeci de ani de existenţă în
condiţiile care au fost. Însă aici e o veche discuţie: dacă
scriitorul trebuie să fie un om care să se angajeze plenar în
acţiuni de tip social şi politic sau el trebuie să-şi vadă de
ale lui. S-ar putea ca răspunsul să fie undeva la mijloc.
Întotdeauna angajarea socială, politică, ideologică a unui
scriitor a fost pernicioasă. Literatura nu se poate face
decât individual. Cărţile se scriu în recluziune. De aici a şi
pornit discuţia noastră.
Nu, nu de aici. Prima întrebare era legată de
vârstă, de confortul ei. Ultima întrebare va fi o chestiune
legată tot de vârstă. În librăria aceea cu rafturi prăfuite
din Tohanu Vechi ai văzut odată o carte pe care scria
„Omul după 33 de ani scapă”. Strict biografic, după
1983, ai scăpat?
Scriitorul din mine, după 33 de ani, a scăpat, a fost
lăsat să pornească la drum cu cărţile la vedere. Am debutat
la 32 de ani, cu a treia carte. Nouă ani fuseseră consumaţi
înainte, luptându-mă cu morile de vânt. Nu atât cu cenzura,
cât mai mult cu nişte scriitori obtuzi, cu care am avut de-a
face încă de la 23 de ani, când aveam gata un volum de
poezie. Din punctul ăsta de vedere, am scăpat! Poate aşa
şi trebuia să se întâmple. Poate că a fost bine că nu am
debutat ca poet. Nu mai am nici un regret că am debutat
editorial târziu. Poate această întârziere a dat scrisului meu
o anume densitate, salutată de altfel de critici (Premiul de
debut al Uniunii scriitorilor din România în 1983, îmi
amintesc eu). Ca om, mi-e greu să spun că am sentimentul
că a scăpat. Pentru că, în ciuda aparenţelor, sunt un om
care încă nu a aflat foarte multe despre destinul lui. Dacă
destinul meu de om se confundă cu destinul meu de
scriitor, asta poate să pară o împlinire. Nu însă şi pentru
mine. În mine s-a aflat tot timpul o aspiraţie, o aşteptare
ceva mai metafizică. Dar şi ceva mai normal umană. Nici
eu nu o pot formula. Dar e ceva legat de performanţă şi de
putere (la modul cel mai fizic), de puterea de a te educa şi
stăpâni. De puterea de a te bucura de împlinirile tale profane.
Literatura n-are cum să ofere aşa ceva, ea e mult mai
aproape de informal, dezordine şi moarte. Şi iată, pentru
că ne aflăm aici, faţă în faţă, doi sighişoreni (eu am făcut
liceul la Sighişoara şi mă consider şi astăzi un cetăţean al
oraşului), vreau să-ţi spun că deseori mi se întâmplă – îmi
vine şi să râd şi să plâng mărturisind aşa ceva – să mă
gândesc: Domnule, dacă m-aş fi ţinut de handbal – ştii că
am fost coleg cu Radu Voinea şi am jucat împreună cu el în
echipă – ce mare handbalist aş fi ajuns şi ce mare antrenor!
Pe când aşa, sunt doar un prăpădit de scriitor!… Unde e
atunci deriziunea existenţei noastre, în viaţă sau în artă?
martie 2006

Lucia ŢARĂLUNGĂ
Biblioteca documentară din Sighişoara
Urmând tendinţele culturii din spaţiul transilvan şi
în oraşul Sighişoara, cultura s-a manifestat încă din Evul
mediu ca o individualitate de forţă, care s-a înscris în
contextul civilizaţiei europene în care îşi avea, de altfel,
originile. Cadrul cultural sighişorean s-a afirmat prin
convieţuire şi întrepătrundere culturală în sistemul general
de civilizaţie pe care l-a oferit Europa, mai ales prin
partea sa centrală.
În pofida mutaţiilor produse de Renaştere şi Reformă
în conştiinţa generală, deşi s-a creat o nouă cultură
umanistă şi laică, în care cartea a jucat un rol
precumpănitor, deşi mentalităţile şi reprezentările despre
lume s-au schimbat, dimensiunea religioasă a vieţii
comunităţii a rămas dominantă. Totuşi, universul bisericii
a devenit permeabil la noile forme de expresie intelectuală
şi artistică.
Mai ales cu începere din secolul al XVII-lea, odată
cu ,,stabilizarea” valorilor culturale ale umanismului în
această parte a Europei, fenomenul cultural a cunoscut o
creştere semnificativă şi pe o bază trainică pe care se vor
edifica, pe o linie ascendentă, toate manifestările culturale
de mai târziu.
Diversificarea preocupărilor culturale, care se vor
accentua apoi în secolele următoare, al XVIII.lea şi al XIXlea,
odată cu apariţia ideilor iluministe, duce la afirmarea
în cultura transilvană, şi implicit în cultura sighişoreană, a
unei varietăţi de forme a căror evoluţie va releva o
maturizare progresivă.
Preocuparea pentru educaţia tineretului, manifestată
prin învăţământ şi carte, începe acum să devină
preponderentă şi să capteze atenţia şi energia comunităţii
sighişorene.
Pe lângă faptul că acum începe să se dezvolte un
învăţământ care viza inteligenţa şi nu memoria,
construindu-se şi un nou local pentru şcoală, un ,,dascăl
luminat”, Martin Kelp, urmând exemplul şcolilor similare
din Sibiu şi Braşov, pune bazele, la sfârşitul secolului al
XVII-lea, mai precis în anul 1684, bibliotecii şcolii
evanghelice.
Această minunată ,,lume a cărţii” va înfrunta
veacurile şi vicisitudinile istorice şi va deveni peste ani
cea mai veche şi mai valoroasă secţie a Bibliotecii
Municipale Sighişoara, cuprinzând o serie de valori
bibliofile importante prin vechimea şi raritatea lor, dar mai
ales importante ca şi documente istorice, ele constituinduse
într-un bogat izvor de cercetare.
sighiºoara - oraºul culturilor
Scurt istoric al bibliotecii documentare
În timp ce gimnaziul sibian din timpul lui Albert Huet
şi cel braşovean din timpul lui Johannes Honterus
dispuneau de biblioteci încă din secolul al XVI-lea,
începutul bibliotecii gimnaziale din Sighişoara se situează
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai precis în
anul 1684.
Documentul care atestă existenta acestei biblioteci
datează din 16 septembrie 1684. Este vorba de lucrarea
lui Nicolaus Clenardus, Institutiones ac meditationes in
graecam lingvam, pe a cărei foaie de titlu apare o notă în
manuscris, semnată, din care reiese că rectorul gimnaziului
din Sighişoara, Martin Kelp donează această lucrare
pentru întemeierea unei biblioteci şcolare.
Înfiinţarea bibliotecii se datorează, deci, rectorului
gimnaziului din localitate, Martin Kelp, a cărui activitate
rodnică a lăsat urme vizibile în evoluţia instituţiei pe
care o conducea.
Martin Kelp (1659-1694) a fost unul dintre cei mai
cunoscuţi autori saşi de disertaţii academice pe teme
istorice de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Această formă
de activitate istoriografică de o valoare ştiinţifică destul
de relativă, nu este tipică mediului săsesc, ea înscriinduse
într-un curent general al istoriografiei europene de la
universităţile europene ale vremii. Originalitatea săsească
rezidă în tematica acestor disertaţii, legată de istoria
Transilvaniei şi de realităţile ei. 1 Martin Kelp şi-a scris
lucrarea de disertaie, Natales Saxonum Transsylvaniae
(apărută la Lipsiae, 1684), la Sighişoara în timpul când era
rectorul gimnaziului de aici. 2
Pentru a înfiinţa biblioteca gimnazială, Martin Kelp
donează el însuşi 10 volume. Urmându-i exemplul, foştii
profesori, unii dintre foştii elevi ai instituţiei, preoţi din
împrejurimi, cetăţeni şi funcţionari ai oraşului, au
donat cărţi pentru bibliotecă. S-au adunat astfel 148 de
cărţi de la 58 de donatori, constituindu-se astfel primul
fond de carte al bibliotecii. Din lipsa unui spaţiu special
amenajat, aceste cărţi au fost depozitate în două dulapuri
din locuinţa rectorului.
Martin Kelp nu s-a mulţumit însă doar cu atât, şi
astfel la 18 aprilie 1685, pune bazele unui fond pentru
bibliotecă, donând, el însuşi suma de 30 guldeni: 20 de
guldeni ,,bani gheaţă” şi 10 guldeni în cărţi, cu precizarea
că acestea să fie vândute, iar banii să fie vărsaţi în fondul
pentru bibliotecă. El spera astfel în strângerea unui fond
care să fie cheltuit în folosul măririi fondului de carte al
bibliotecii. Exemplul lui nu a găsit prea multă înţelegere
din partea sighişorenilor. În afară de 2 guldeni şi 74 de
denari, care au fost donaţi de ,,cantorul bisericii şi de doi
colaboratori”, dintre slujitorii bisericii nu a donat bani
9

10
decât predicatorul Johannes Arz (60 de denari), iar din
rândul lungului şir al membrilor ,,amplissimorum
Dominorum Semnatorum” nu este consemnată nici o
donaţie. 3
Ingenios, rectorul Martin Kelp a găsit un alt ,,izvor”
pentru fondul bănesc destinat bibliotecii. Astfel, el
propune o lege prin care fiecare elev care se înscrie la
şcoală şi începe clasa I să plătească 3 dinari pentru fondul
de bibliotecă. Această lege este aprobată de ,,inspectori”
şi de patronat, devenind astfel operabilă.
Prin stăruinţa sa, rectorul Martin Kelp reuşeşte să
mărească fondul bănesc al bibliotecii la 59 de guldeni şi
87,5 denari, din care, în anul 1687 s-au folosit 40 de guldeni
pentru cumpărarea fondului de carte din biblioteca
răposatului preot Johannes Schell.
Tot în anul 1687 se schimbă şi locaţia bibliotecii.
Prin achiziţia fondului de carte al preotului Schell,
locul de depozitare din locuinţa rectorului a devenit
neîncăpător şi astfel cărţile din biblioteca gimnaziului sunt
expuse în sacristia Bisericii din Deal.
Prin această achiziţie, biblioteca cunoaşte prima
mărire importantă a fondului de carte. Doar în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea va mai cunoaşte
biblioteca o mărire consistentă a fondului de carte. În
această perioadă, încasările pentru fondul de bibliotecă
s-au înmulţit. În afară de taxa de înscriere a elevilor în
clasa I, care din anul 1772 creşte la 1 gulden şi 20 de
denari, mai sunt adăugate şi alte surse de venit pentru
bibliotecă, cum ar fi banii încasaţi din amenzile şcolare,
percepute organizaţiilor scolare ale elevilor,
,,Togatencoetus”. 4
Tot din această perioadă, a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, trebuie luate în considerare şi
importantele donaţii de cărţi şi de bani făcute pentru
mărirea şi îmbogăţirea fondului de carte al bibliotecii
gimnaziale.
Cele mai importante donaţii particulare pentru
bibliotecă, din această perioadă, au fost cele făcute de:
- Catherina Sahn, care a donat 20 de guldeni în anul
1766;
- Susanna Klusch, care a donat 5 guldeni în anul
1770;
- Catherine Preidt, care donează 20 de guldeni în
anul 1787;
- Leonhard Weber donează 41 de volume de carte,
în anul 1789.
Tot în această perioadă au fost făcute pentru
bibliotecă şi donaţii publice, precum cele din anul 1777,
când printr-o colectă publică, ,,Ex benevolentia civium,
musis faventium”, se adună o sumă de 8 guldeni şi 17
denari, iar în anul 1779 biblioteca primeşte o donaţie, ,,Donatio
universi coetus”, în valoare de 20 de guldeni.
În anul 1778, rectorul gimnaziului preia în numele
,,Togatencoetus” de la ,,Aeditus” Michael Mätz un
stipendiu, ,,Korngeld” (taxă pe impozitul de cereale), pe o
perioadă de 2 ani, în valoare de 32 de guldeni ,,in usum
Bibliotecae”.
Biblioteca mai primeşte, tot în această perioadă,
şi donaţii în cărţi de la rectorul Johannes Gottfried
Schenker (1772-1774), care, la plecarea sa din şcoală,
donează bibliotecii 16 cărţi. Johannes Gottfried Schenker
s-a preocupat foarte mult, în timpul rectoratului său, de
fondul de carte al bibliotecii, care s-a mărit în acest timp
cu 130 de cărţi.
sighiºoara - oraºul culturilor
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fondul
bibliotecii se măreşte considerabil prin donaţiile făcute
de la diferiţi cetăţeni ai Sighişoarei. Astfel, senatorul dr.
Johannes Paul Ziegler donează pentru bibliotecă toate
cărţile care au aparţinut fratelui său, Georg Andreas
Ziegler, decedat în anul 1792 la Veneţia. În anul 1794,
văduva preotului din Şaeş, Michael Thallmann, decedat
în anul 1788, donează pentru bibliotecă 50 de cărţi, iar
meşterul clopotar Michael Thallmann, făuritorul clopotului
cel mare al Bisericii din Deal (1797), donează bibliotecii
gimnaziului o parte considerabilă, ,,beträchtlichen Theil”,
a bibliotecii pe care a moştenit-o de la tatăl său. 5
Datorită măririi considerabile a fondului de carte,
sacristia Bisericii din Deal devine neîncăpătoare pentru
depozitarea acestuia şi astfel biblioteca gimnaziului îşi
schimbă din nou locaţia, în anul 1776, când fondul de
carte este mutat la etajul cel mai de sus al bisericii (,,in das
obere Stockwerk…”), unde va sta vreme îndelungată fără
a fi prelucrat.
Catalogarea şi prelucrarea fondului de carte al
bibliotecii gimnaziului va fi începută când acesta va fi
preluat de rectorul Georg Müller (1792-1796), care se va
ocupa de bibliotecă cu toată seriozitatea.
Rectorul Georg Müller a adus modificări şi spaţiului
în care era depozitat fondul de carte al bibliotecii. Deoarece
etajul cel mai de sus al bisericii, unde era depozitată
biblioteca, nu era prevăzut cu geamuri, ci doar cu ,,guri de
tragere”, fiind din această cauză destul de întunecos,
Georg Müller, cu ajutorul unor elevi, zidari şi muncitori
necalificaţi, care au prestat o muncă gratuită, au reuşit să
lărgească o ,,gaură de tragere” ca să pătrundă lumină şi
aer, amenajând astfel un spaţiu unde biblioteca să devină
funcţionabilă.
Deoarece fondurile bisericii erau foarte mici,
costurile pentru această lucrare ,,de adaptare” au fost
suportate, cu consimţământul ,,Domestical-
Consistoriums”, de către populaţia oraşului, prin colectare
de bani.
După ce spaţiul bibliotecii a fost astfel amenajat,
rectorul Georg Müller s-a dedicat muncii de ordonare şi
catalogare a cărţilor bibliotecii, pe care a realizat-o după
format, repartizând în acelaşi timp o parte din cărţi spre
folosirea lor de către elevi şi punând astfel bazele unei
biblioteci şcolare în adevăratul sens al cuvântului. În
această muncă organizatorică, Georg Müller a fost ajutat
de Martin Schuster, în acea perioadă elev ,,Togat” şi care

mai târziu va ajunge, la rândul lui, rector al gimnaziului
între anii 1805-1808. Sub rectoratul lui Georg Müller, în
anul 1792, a fost începută construcţia noului gimnaziu, pe
Dealul Cetăţii, iar în anul 1804 a fost terminată aripa de
est, care cuprindea şi sala de audiţie. Inaugurarea a avut
loc pe data de 3 ianuarie 1804 printr-o serbare şcolară
oficială. Clădirea gimnaziului va fi terminată de abia între
anii 1816-1817, când vor fi date în folosinţă ultimele trei
săli de clasă, aşezate în direcţia Bisericii din Deal.
În această perioadă şi mult timp după aceasta,
biblioteca nu a mai primit donaţii importante nici în cărţi,
nici băneşti, deoarece pentru comunitatea sighişoreană
importantă a fost construcţia şcolii.
Totuşi, după această perioadă, dragostea pentru
cultură, care nu i-a părăsit niciodată pe sighisoreni, începe
să se concretizeze prin donaţii generoase pentru
bibliotecă.
Astfel, în anul 1836, secretarul Tezaurului oraşului
Sighişoara, Samuel Georg Maetz, donează pentru
bibliotecă suma de 120 de florini, cu specificaţia ca dobânda
la această sumă să fie folosită astfel: jumătate pentru
cumpărarea de cărţi ale clasicilor greci şi latini şi cărţi de
ştiinţe naturale, iar cealaltă jumătate să fie adăugată la
capital până când acesta va ajunge la suma de 400 de
florini. 7 Acest lucru duce la o creştere însemnată a
capitalului pentru fondul de carte.
În anul 1843 a fost donată suma de 100 de florini
pentru bibliotecă de către Johann Ziegler, prin intermediul
,,Local consistorium” şi, de asemenea, suma de 100 de
florini de către preotul oraşului, Georg Müller.
Sumele donate pentru fondul de bibliotecă au fost
capitalizate până când, în anul 1848, s-a depăşit suma de
600 de florini, iar rectorul de atunci, Michael Adolf
Schuster (1845-1848), a hotărât să se cumpere din nou,
pentru dotarea bibliotecii, cărţi cu caracter ştiinţific. Se
puteau cumpăra cărţi cu caracter ştiinţific şi în perioada
când banii pentru bibliotecă erau capitalizaţi, dar numai
atunci când profesorii considerau că trebuie completat
fondul de carte existent sau când, după organizarea
balurilor sau petrecerilor şcolare, câştigul obţinut pe
această cale era folosit pentru cumpărarea de cărţi care
intrau în fondul bibliotecii.
În primele patru decenii ale secolului al XIX-lea,
fondul de carte al bibliotecii se măreşte în special prin
donaţii de carte. În această perioadă, fondul de carte se
măreşte cu 560 de volume, în majoritatea lor cărţi vechi,
de valoare ştiinţifică secundară, dar valoroase tocmai prin
vechimea lor, dintre care 175 de cărţi au fost donate de
sighiºoara - oraºul culturilor
11
către locotenentul Ehrenschield, iar în anul 1843, tânărul
profesor decedat, C.J.Weiss, lasă prin testament bibliotecii
88 de cărţi istorice şi geografice. 6
Urmează apoi Revoluţia de la 1848-1849, când la data
de 18 februarie 1849 armata maghiară revoluţionară a
ocupat oraşul Sighişoara.
Deşi oraşul nu a fost distrus, a avut totuşi de suferit
gimnaziul, căruia i s-au distrus în mare parte inclusiv
materialele didactice, şi de asemenea Biserica din Deal,
dar biblioteca situată la etajul superior bisericii nu a avut
de suferit decât pierderi minore.
După instaurarea păcii în anul 1849, pentru repararea
clădirii gimnaziului şi refacerea colecţiilor didactice s-au
folosit toate resursele băneşti existente la dispoziţia şcolii,
biblioteca fiind în acest timp ,,neglijată”. Cu toate acestea,
în anii 1850-1851, biblioteca s-a mai îmbogăţit cu 121 de
cărţi.
Din anul 1850, biblioteca a început să achiziţioneze
cele mai importante apariţii literare din acel timp. La această
acţiune de anvergură au contribuit prin donaţii persoane
private, interesate de dezvoltarea bibliotecii, cât şi
intelectualitatea oraşului.
În aceea vreme, gimnaziul sighişorean se bucura de
un imens prestigiu, rectorul Georg Daniel Teutsch,
împreună cu colaboratorii săi, profesorii Friedrich Müller,
Joseph Haltrich, Friedrich Fronius, Michael Albert, Carl
Fabritius, Karl Goos, creând în cadrul gimnaziului
sighişorean cadrul propice unei munci ştiinţifice şi
pedagogice, recunoscută pe plan european.
Astfel, din anul 1853, biblioteca gimnaziului primeşte
de la Academia Imperială de Ştiinţe din Viena, rapoartele
de şedinţă ale ambelor camere ş,i de asemenea, de la
Arhiva de Cercetări Istorice austriece: Fontes rerum
Austriacarum, cât şi Monumenta Habsburgica, atât foile
de notiţe, cât şi almanahul.
În anul 1854, Ministerul Cultelor şi al Învăţământului
stabileşte că doar două licee transilvane, cel din Sibiu şi
cel din Sighişoara, sunt abilitate să facă schimb de anuare
şi lucrări ştiinţifice cu instituţii similare din Germania şi
Austria .
Astfel s-au primit de la:
- Institutul Imperial de Geologie: anuarele;
- Arhiva de Cercetări Transilvănene: publicaţiile;
- Asociaţia de Ştiinţe Naturale din Sibiu:
comunicările;

12 sighiºoara - oraºul culturilor
- Comisia Centrală Imperială pentru Păstrarea
Monumentelor:
comunicările şi o parte a anuarelor;
- Academia Regală Prusacă de Ştiinţe:
Monumenta prisca latinitatis şi marele Corpus
inscriptiorum latinorum;
- Muzeul Clujean: Evkönyvei, ediţia veche şi ediţia
nouă;
- Academia Imperială de Ştiinţe din Viena, din anul
1874: lucrările istorice, matematice, de ştiinţe naturale şi
de matematică, értekezések, fondul de arheologie, értesitő,
ca şi Monuments épigraphiques du musée national
Hongrois al lui Dejardins şi Romers;
- Asociaţia pentru studierea istoriei Transilvaniei
(Siebenbürgischer Landeskundeverein) donează
bibliotecii gimnaziale, în anul 1856, mai multe opere
ştiinţifice.
Ca urmare a intenselor schimburi culturale cu aceste
instituţii, cât şi mulţumită legăturilor culturale cu şcolile
medii din Prusia, biblioteca cunoaşte o importantă creştere
a fondului de carte.
În această perioadă, importante sunt şi donaţiile
unor persoane private, care şi ele măresc considerabil
fondul bibliotecii. Donaţiile cele mai însemnate au fost
făcute în special de cetăţenii sighişoreni, dar şi de alte
persoane din afara oraşului.
Printre persoanele care donează cărţi bibliotecii,
putem enumera pe Jacob Rannicher, Josef Bedeus von
Scharberg, Michael J.Ackner, Adolf Dietrich, dr. Josef
Wächter, August von Nagelschmidt, Friedrich Thellmann,
dr. Eugen von Trauschenfels, Heinrich Müller din Viena,
dr. Georg Daniel Teutsch, Georg Binder, Carl Fabritius,
Michael Adolf Schuster, Adolf Aesch, Johannes Knall,
Joseph Haltrich, Gottfried Thellmann. Cea mai importantă
donaţie de carte a venit din partea preşedintelui emerit al
Bisericii protestante din Viena, Josef Zimmermann, care a
donat bibliotecii din Sighişoara peste 500 de cărţi.
Odată cu donaţiile de carte, biblioteca sighişoreană
continuă să primească şi donaţii în bani, astfel că în anul
1856 se primeşte de la preotul Josef Gottschling suma de
50 de florini, iar în anul 1870, de la Carl von Sternheim,
suma de 200 de florini.
Însă cel care avea să mărească în mod considerabil
fondul bănesc pentru bibliotecă, în această perioadă, a
fost preotul spitalului, Martin Wohl, care la moartea sa,
survenită la data de 6 septembrie 1861, lasă prin testament
bibliotecii întreaga sa avere în valoare de 3.566 de
florini şi 84 coroane.
Cu ocazia comemorării centenarului naşterii
savantului Alexander von Humboldt, în anul 1869, ,,doi
necunoscuţi” (,,zwei ungenannte Gönner”) au donat 200
de florini pentru bibliotecă, cu specificaţia ca 77% din
dobânda la această sumă să fie folosită pentru cumpărarea
de cărţi din domeniul ştiinţelor naturale, 3% din dobânda
la această sumă să fie folosită pentru costurile de
administrare, iar 20% din dobândă să fie folosită pentru
capitalizare. 8
Prin donaţii, ca şi prin venitul net rezultat din
publicarea şi punerea în circulaţie a cărţii Puterea şi
dominaţia superstiţiei a rectorului Joseph Haltrich, care
a donat aceste drepturi băneşti, în valoare de 170 florini şi
34 de coroane, bibliotecii, capitalul fondurilor băneşti ale
acesteia a crescut la 577 de florini şi 5 coroane.
De altfel, biblioteca deţinea deja un fond de 8.170
de cărţi în 15.600 de volume.
În această perioadă, localul bibliotecii s-a schimbat
de două ori. În anul 1860, din cauza lipsei de spaţiu,
biblioteca a fost mutată de la etajul superior al Bisericii
din Deal în sacristia vechii Biserici a Mănăstirii. Acest
nou spaţiu s-a dovedit însă a fi prea întunecos şi, de
asemenea, era prea departe de localul gimnaziului, astfel
că biblioteca nici nu va rămâne mult în această locaţie.
În anul 1865, în timpul rectorului Friedrich Müller,
locaţia bibliotecii se schimbă din nou, de data aceasta
chiar în incinta clădirii gimnaziului, unde pentru bibliotecă
au fost amenajate două încăperi speciale.
Cu ocazia acestei mutări, rectorul Friedrich Müller a
dispus ordonarea şi catalogarea fondului de carte existent
în bibliotecă, volumele fiind rearanjate după format.
Registrele de inventar alcătuite atunci se păstrează
şi astăzi în cadrul bibliotecii, ele constituind baza tehnică
de la care s-a pornit reinventarierea fondului de carte din
anul 1968.
De asemenea, s-a păstrat catalogul alfabetic apărut
în această perioadă, el fiind completat şi tinut la zi până în
prezent.
Aici, în această locaţie, biblioteca şi-a desfăşurat
activitatea până la cel de-al doilea război mondial, mai
precis până în anul 1968, când ea este preluată de către
Biblioteca municipală, devenind o secţie a acesteia.
Din anul 1968 şi până în prezent, secţia documentară
a Bibliotecii municipale Sighişoara îşi are sediul într-o
clădire din Piaţa Cetăţii unde dispune de patru încăperi
mari şi spaţioase, care constituie un cadru propice pentru
depozitarea celor 30.381 de volume.
Note:
1. Adolf ARMBRUSTER, Dacoromano-Saxonica.
Cronicari români despre saşi. Românii în cronica săsească,
Bucureşti, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, 1980, p.63
2. ibidem, p.64
3. Wilhelm BERWERTH, ,,Kurtze Entwickelungs-
Geschichte der Bibliothek,“ în ,,Programm des Schässburger
Gymnazium”,1905/1906, p.VIII
4. ibidem, p.IX
5. ibidem, p.IX
6. ibidem, p. X
7. ibidem, p. X
8. ibidem, p. XI

Adriana ANTIHI
Sighişoara-cetatea de vis
Introducere
Aşezarea oraşului la intersecţia unor drumuri
importante din ţară (Braşov - Sighişoara Tg. Mureş - Cluj,
Miercurea Ciuc - Odorhei - Sighişoara - Agnita - Sibiu,
Sighişoara – Mediaş - Sibiu) a avut ca rezultat afirmarea
Sighişoarei de-a lungul secolelor ca un centru important
comercial meşteşugăresc, administrativ şi cultural. La
acestea se adaugă în ultimul timp şi importanţa lui ca centru
turistic, având în vedere nu numai interesul pentru oraşul
medieval bine păstrat, ci şi ca loc de plecare pentru
vizitarea zonei din jurul Sighişoarei cu mai multe obiective
turistice deosebit de importante (pe lângă bisericile
fortificate din Biertan şi Viscri, ambele incluse în
patrimoniul mondial UNESCO, amintim doar monumentele
istorice din Saschiz. Archita, Roadeş, Apold, Criş,
Malâncrav, Dumbrăveni, Mediaş, Seleuş şi multe altele).
Oraşul a avut marea şansă, ca în perioada avântului
industrial, întreprinderile de industrie uşoară să fie amplasate
în majoritatea lor în afara perimetrului oraşului vechi, în
aşa-zisa platformă industrială, unde au fost construite şi
majoritatea blocurilor de locuinţe, astfel că centrul vechi al
oraşului să fie afectat numai în mică măsură.
Arhitectură și ambient
Cetatea Sighişoara, “cea mai frumoasă şi cea mai
bine păstrată cetate orăşenească din Transilvania”, a
primit de-a lungul timpului apelative ca “Perla
Transilvaniei”, “Mărgăritar al Transilvaniei”, Nürnberg
transilvănean”, Sighişoara ni se înfăţişează şi astăzi ca un
veritabil oraş-muzeu, oferind vizitatorului modern şansa
rară de a realiza o întoarcere în timp, în atmosfera medievală
de acum câteva sute de ani.
Istoria zonei în care se află oraşul Sighişoara îşi are
începuturile cu câteva mii de ani înainte de întemeierea
oraşului de către coloniştii germani. Acestea sunt: aşezarea
preistorică de pe Dealul Turcului (Wietemberg), aflată la 3
km N-V de oraş, din epoca bronzului mijlociu (1800 - 1300
î.Hr.) care a dat numele de cultura Sighişoara-Wietemberg.
Aflată pe platoul superior al aceluiaşi deal (Dealul Turcului
Wietemberg), aşezarea dacică fortificată datată în perioada
Latene (sec.II î.Hr - sec. II î.Hr.) a fost cea mai puternică
fortificaţie dacică de pe cursul mijlociu al râului Târnava
Mare. Dacii, popor indo-european înrudit cu tracii, au trăit
în urmă cu 2000 de ani pe teritoriul României de azi,
atingând un nivel de civi1izaţie asemănător cu al celţilor
şi al germanilor din antichitate. Transilvania a făcut parte
din Provincia Dacia şi este extrem de bogată în vestigii ale
civilizaţiei romane. Romanii au construit oraşe, au ridicat
fortificaţii militare şi au realizat o puternică reţea de drumuri
strategice. Astfel, în apropiere de Sighişoara, pe Platoul
Podmoale, se află urmele unei fortificaţii militare romane
(castrum) în care a staţionat o cohortă a Legiunii a XIII-a
Gemina cu sediul la Alba Iulia Apulum. Cea mai dificilă
perioadă a istoriei locale începe odată cu plecarea
administraţiei romane din Dacia. Este perioada migraţiilor
care a durat aproape 1000 de ani, cuprinzând 10 valuri de
populaţii migratoare venite din răsărit. Dintre acestea,
numai maghiarii au reuşit să cucerească treptat întreaga
Transilvanie, pe care au integrat-o în regatul maghiar care,
ulterior, a intrat în componenţa Imperiului Austriac, până
în 1918, când acesta s-a destrămat.
sighiºoara - oraºul culturilor
13
În sec al XII-1ea d.Hr., în S şi E Transilvaniei a fost
colonizată populaţia germană. Venită dintr-un spaţiu
european cu civilizaţie superioară, această populaţie a
construit principalele oraşe medievale din Transilvania şi
Ungaria, contribuind la ridicarea nivelului general de
civilizaţie al zonei. Coloniştii germani au fost aduşi de
către Géza al II-lea (1141 - 1161) de pe meleagurile Rihnului,
Moselei şi din Flandra. Veniţi “ad retinendam coronam” -
pentru apărarea coroanei, aceştia au luat în stăpânire “fundus
regius” - pământ crăiesc, bucurându-se de drepturi şi
privilegii deosebite. Alţi colonişti au fost aduşi din dreapta
Rihnului, din Saxonia, localitate care a dat germanilor din
Transilvania numele generic de saşi.
Dintre nucleele urbane apărute către sfârşitul sec.
al XII-lea, acela situat la confluenţa Râului Şaeş cu Râul
Târnava Mare avea să dea naştere uneia dintre aşezările
cele mai caracteristice ale evului mediu transilvănean,
Sighişoara, vechea cetate Schassburg.
Sighişoara este inclusă în anul 1999 în patrimoniul
UNESCO, fiind considerată cel mai bun exemplu din
Transilvania (şi din Europa centrală) pentru un fost oraş de
cetăţeni agricultori, adică fondatorii şi viitorii cetăţeni ai
Sighişoarei, nu au fost numai meseriaşi, ci şi agricultori, lucru
documentat prin formele arhitectonice ale caselor vechi cu
porţi carosabile şi curţi interioare. Această caracteristică nu
este contradictorie dezvoltării meşteşugurilor, breslelor şi
comerţului, care se reflectă convingător în fortificaţiile
păstrate cu turnuri de breaslă şi turnuri poartă.
Clădirile monument-istoric din municipiul
Sighişoara, foarte multe la număr (am putea enumera
aproape toate clădirile din oraşul vechi), cele mai
cunoscute ar putea fi prezentate astfel:
· Casa cu şindrilă, str. Bastionului 5 - sec. al XVII-lea
· Turnul Cositorarilor, str. Cositorarilor 11 - sec. al XVII-lea
· Biserica Reformată, str. Gh. Lazăr 2 - 1888
· Intrare fortificată în cetate, str. Turnului
· Turnul tăbăcarilor sec. XVI - XVII
· Turnul cu Ceas, Piaţa Muzeului sec. XIV
· Turnul Măcelarilor, str. Cojocarilor - sec al XIV-lea
· Casa Wagner. Piaţa cetăţii 7 - sec. al XVIII-lea
· Casa cu Cerb, str. Şcolii sec. XVII
· Casa Vlad Dracul, Piaţa Muzeului sec. XVI - XVII
· Casa Veneţiană, Piaţa Muzeului sec. XVII
· Primăria, str. Muzeului 7 - 1887 - 1888
· Biserica Mănăstirii, Piaţa Muzeului 8 - sec. al XII-lea
· Turnul Fierarilor, Piaţa Muzeului -sec. XVI -XVII
· Liceul “Joseph Haltrich”, str. Scării 6 - sec. XVI -XIX
· Biserica din Deal str. Scării 10 - sec. XIII- XVI
· Turnul Frânghierilor, str. Scării - sec.XIV - XV
· Scara din lemn acoperita, str. Scării - 1656
· Biserica Leproşilor, str. Şt. cel Mare -sec. XVI
· Turnul Cojocarilor, str. Cetăţii -sec. XIV - XVII
· Turnul Cizmarilor, str. Zidul cetăţii -sec. XIV - XVII
· Turnul Croitorilor, str. Zidul cetăţii - sec. al XIV-lea
Din punct de vedere arhitectural, clădirile din
Sighişoara le putem împărţi în trei categorii:
· Arhitectura militară
· Arhitectura ecleziastică
· Arhitectura civilă
Arhitectura militară
Probabil chiar de la început, Cetatea Sighişoara a
făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii. După atacul
tătarilor din 1241, care a provocat distrugeri însemnate,
lucrările de fortificare au fost reluate. Astfel, în sec. XV şi

14
XVI zidul cetăţii ajunge la o lungime de 930 m, cu 14 turnuri
şi 5 bastioane de apărare, astăzi existând 9 turnuri şi 2
bastioane, precum şi porţiuni însemnate ale zidului. Din
cauza unor ani cu precipitaţii mai abundente, în sec. XX
zidul cetăţii, pe versantul nordic, la Cimitirul din Deal şi
între Turnul Croitorilor şi Turnul Cojocarilor, este parţial
căzut, acesta presupunând reparaţii urgente.
Turnul cu Ceas este principalul punct de intrare în
cetate, fiind numit astfel datorită ceasului cu figurine, unice
în România, constituind o imagine-simbol a Sighişoarei.
Situat în partea de răsărit a platoului inferior al cetăţii, el a
fost construit pentru a proteja poarta principală a oraşului
şi pentru a găzdui Sfatul. Dubla sa funcţie explică grija cu
care a fost construit de sighişoreni, aspectul său sever şi
sărbătoresc în acelaşi timp. Turnul cu Ceas a servit şi
reuniunilor Sfatului şi depozitării arhivei şi a tezaurului
Sighişoarei. Ridicat în veacul al XIV-lea, Turnul este
pitoresc cu dubla sa barbacană - adică aceea amenajare
defensivă ce controla accesul în cetate, cu metereze, drum
de strajă şi galerii de tragere, în fine, cu cele patru turnuleţe
ce simbolizau – ca efigie arhitectonică a întregii comunităţi
– autonomia judiciară a cetăţii ce avea jus gladii, dreptul
seniorial de pedeapsă.
Construcţia are la bază o prismă dreptunghiulară,
prezintă 5 niveluri, care, împreună cu balconul şi acoperişul
piramidal, are o înălţime de 64 m.
Acoperişul, distrus de marele incendiu din 30 aprilie
1676, a fost refăcut în 1677 de către meşterii Veit Gruber din
Triol şi Filip Bonge din Salzburg şi dulgherul Valentin. Reparat
de mai multe ori (1775, 1804), acoperişul a dobândit ultima
înfăţişare în anul 1894, când vechea învelitoare a fost înlocuită
cu ţigle multicolore smălţuite, iar pe faţada dinspre oraşul de
jos s-au pictat cele două embleme şi inscripţia. Forma
generală a acoperişului (din 1677) poartă pecetea stilului
baroc şi are o înălţime de 34 m. Acoperişul este intercalat cu
o lanternă şi urmează două cupole în formă de ceapă,
suprapuse, întrerupte şi ele cu două lanterne mici.
Fleşa acoperişului se termină într-un glob aurit care
conţine un volum a 10 găleţi. Deasupra bilei se află o
vergea (bară) pentru schimbările atmosferice, aşa-numita
„bară de vreme”, pe care se află un vultur cu două capete
în vârful căruia se află girueta – cocoşul care indică direcţia
vântului. La extremităţile acoperişului se află patru
turnuleţe. Aceste turnuleţe au o înălţime de 12,5 m fiind
acoperite şi ele cu ţigle smălţuite. Fiecare turnuleţ are în
vârf un glob cu câte un steguleţ de vânt. Pe două din
aceste steguleţe se găseşte, pe lângă o rozetă cu 6 petale,
şi anul 1894, data renovării, iar pe celelalte două numele
celor doi meşteri constructori: Leonhardt şi Kowatsch,
care s-au ocupat de renovarea generală a Turnului, precum
şi numele tinichigiului Johann Polder care are făcut toate
lucrările din tablă.
Edificiul primea la începutul sec XVII un orologiu
refăcut în 1648 Johann Kirtschel, prevăzut după moda
burgurilor din Europa Centrală cu statui din lemn de tei
înalte de 0,80 m, aparţinând unui baroc mai curând rustic
şi înfăţişând pe zeii păgâni ce personificau zilele
săptămânii: Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn
şi Soarele. Actualul mecanism al ceasului este mai nou,
fiind executat la o comandă specială în Elveţia de firma
FUCHS şi instalat în Turnul cu Ceas la 1 aprilie 1906.
Acestuia i s-a adăugat un mecanism electric, la care
figurinele nu au putut fi conectate. Mecanismul este format
din patru moduli care acţionează asupra clopotelor şi
figurinelor. La fiecare oră după a patra bătaie, modulul doi
declanşează mecanismul modulului unu care, prin două
sighiºoara - oraºul culturilor
cabluri, acţionează asupra clopoţelului avertizor, iar acest
modul pune în mişcare modulul patru al orelor prin
intermediul unei tije lungi. Clopoţelul avertizor este situat
în foişorul mare, alături de clopotul mare al orelor, cu care
se aseamănă prin ornamentele exterioare şi modul de fixare.
Din inscripţiile în limba latină, aflate atât pe clopotul mare
cât şi pe cel mic, aflăm că primul data din 1677, iar celălalt
din 1678, ambele fiind construite de meşterul clopotar
sighişorean Andreas Flikenius şi au fost donaţii făcute
de consulul Michael Helwig şi notarul oraşului, Georgius
Kraus. Clopotele toboşarilor, unul turnat în 1683, celălalt
în 1774, acţionate prin lovire de braţele toboşarilor,
dublează în altă tonalitate bătaia orelor. Pe faţada de sud a
Turnului cu Ceas există o nişă în care apar zilele săptămânii,
mecanismul fiind prevăzut cu un motor electric. Contactul
sistemului situat la modulul patru al ceasului se realizează
la ora 0, când păpuşa zilei ce a trecut se deplasează spre
dreapta, făcând loc figurinei ce simbolizează ziua următoare.
Acest mecanism este o inovaţie a ceasornicarilor sighişoreni
Konradt, tatăl şi fiul, şi se compune dintr-un motor electric,
un sistem cu roată melcată care, printr-un ax, antrenează
platforma cu păpuşi. Sub platformă, o serie de cuie comandă
lungimea cursei, decuplând prin intermediul unui microcontact
motorul electric. Inovaţia consta în sincronizarea
mişcării diurne a figurinelor la mecanismul electric al
ceasului, realizată în 1964. În prima jumătate a anului 1998-
2001 s-a perfecţionat sistemul electric al mecanismului
prezentat, fiind înlocuite cablurile uzate şi efectuându-se şi
alte lucrări de strictă necesitate.
În prezent, Turnul cu Ceas adăposteşte Muzeul de
Istorie al oraşului, care cuprinde expoziţii de arheologie,
farmacie, unelte şi produse, mobilier, orologerie. Lângă
Turnul cu Ceas se află Colecţia de arme medievale, iar
sub turn se află Camera de tortură, amenajată ca expoziţie.
La Turnul cu Ceas au fost făcute reparaţii în perioada
1997 - 2003: scările interioare au fost înlocuite, s-a realizat
o sală de expoziţii temporară, s-a reparat şi laboratorul de
restaurare, s-a introdus încălzirea centrală, s-au restaurat
figurinele ceasului şi mecanismul actual al ceasului, iar la
acoperiş s-a realizat înlocuirea părţilor de tablă distruse şi
a jgheaburilor. De asemenea s-au efectuat reparaţii la bolta
de sub Turnul cu Ceas, unde s-a amenajat un magazin de
suveniruri, şi la Camera de la Colecţia de arme, redânduse
toată structura de cărămizi iniţială. Turnul Cizmarilor
găzduieşte postul de radio Radioson, fiind reparat în
întregime în interior.
Ar fi de recomandat ca în exterior turnul să
beneficieze integral de o conservare a frescelor de pe
faţada sudică, de refacerea cu ţigle multicolore a
acoperişului şi de revopsirea cadranului ceasului din turn,
care are o frumoasă frescă în jurul lui.

Turnul Tăbăcarilor este plasat pe latura de SE şi
este unul dintre cele mai vechi turnuri, fapt susţinut de
arhitectura simplă şi eficientă, care ar merita ca în interior
să se realizeze vechea deschidere ce comunică prin
“Galeria arcaşilor” cu Turnul Cositorarilor. Acest lucru ar
scuti pătrunderea turiştilor în curtea casei parohiale şi ar
ajuta la vizitarea sistemului defensiv şi admirarea
panoramei din bastionul Turnului Cositorarilor.
Turnul Croitorilor a fost destinat protejării celei
de a doua căi de acces în cetate şi este prevăzut cu două
ganguri boltite, funcţionale şi astăzi. Refăcut după
incendiul din 1676, a suferit doar reparaţie la acoperiş în
anul 2000 şi ar putea să fie amenajat în interior ca muzeu
sau magazin de prezentare a pieselor autentice ale
breslaşilor, specifice pentru croitori, ţesători etc. din zona
de pe Târnave.
Turnul Fierarilor a fost construit în anul 1631, fiind
destinat să consolideze flancul de est al zidului cetăţii,
protejând Biserica Mănăstirii. Masivitatea sa reflectă
importanţa fortificaţiei, dar şi puterea economică a breslei.
Începând cu 1997, a funcţionat aici o perioadă Teatrul din
Turn şi s-au efectuat lucrări de consolidare, neterminate
din cauza lipsei de fonduri. Ar fi de dorit să se reia
destinaţia de teatru şi de expoziţii, cel puţin pe perioada
de vara, realizând o îmbogăţire a vieţii culturale a
Sighişoarei. Dacă se realizează şi un sistem de încălzire,
se pot continua activităţile şi iarna, pentru a nu fi limitate
la un singur sezon.
Turnul Frânghierilor reprezintă una dintre cele mai
vechi fortificaţii de refugiu, construită încă din sec. al
XII–lea, fiind din acest punct de vedere un obiectiv important
al arhitecturii militare medievale. În prezent este
locuinţa paznicului Cimitirului Evanghelic de pe deal,
singura problemă fiind faptul că nu are apă curentă. Turnul
este bine păstrat, fiind în îngrijirea Parohiei Evanghelice.
Turnul Măcelarilor protejează un mic bastion de
artilerie menit să consolideze apărarea dinspre NV a zidului
cetăţii şi, împreună cu Turnul Cojocarilor, apăra poarta
TORLE. Porţiunea de zid dintre aceste turnuri este
reprezentativă pentru evoluţia în timp a fortificaţiei. Din
cauza unor ani cu precipitaţii mai abundente, porţiunea
între Turnul Măcelarilor şi prima poartă de intrare în cimitir
este căzută.
Turnul Cismarilor este menţionat pentru prima oară
în 1521 şi avea menirea de a proteja un bastion de artilerie,
împreună cu care formează un nod fortificat de maximă
importanţă pentru flancul de NE al cetăţii. Din 1681, este
refăcut în manieră barocă. Actualmente funcţionează aici
postul de radio Radioson, pentru care s-au făcut reparaţii
interioare de înalt nivel.
sighiºoara - oraºul culturilor
15
În concluzie, mare parte din sistemul defensiv
necesită reparaţii şi punerea în valoare a turnurilor, cum ar
fi: Turnul Cojocarilor, Turnul Măcelarilor, Cositorarilor şi
Croitorilor, precum şi zidul dintre Croitori şi Cojocari, care
actualmente este căzut.
Arhitectura ecleziastică
Arhitectura religioasă a fost în evul mediu la fel de
importantă ca şi arhitectura militară. Nu întâmplător pe
vechea stemă a oraşului Sighişoara (aflată actualmente în
Muzeul din Turnul cu Ceas) există deviza “Nomen Domini
turris fortissimo” (numele Domnului este cel mai tare
turn).
Enumerăm mai jos bisericile care există la ora actuală
în cetate şi în oraşul de jos:
Prima biserică parohială a fost, după legendă, lângă
Scara Acoperită, unde se pot vedea şi astăzi ruinele ei, nu
mai veche de sec. al XIV-lea.
Biserica Mănăstirii, dedicată Sfintei Fecioare, a
aparţinut Mănăstirii Dominicane, (demolată la sfârşitul
sec. al XIX-lea) a fost construită începând din sec. al
XIII-lea, fiind pomenită într-o indulgenţă dată de către
Papa Bonfaciu al VIII-lea în 1298. În perioada de vară
poate fi vizitată de către turişti şi conducerea parohiei
doreşte să organizeze un mic muzeu cu obiectele de cult
aflate în patrimoniul bisericii. La sfârşitul secolului al XVlea,
Biserica a fost modificată, înălţându-se plafonul boltit,
construcţia ei fiind de tipul „biserică hală”. După marele
incendiu din 1677, biserica a suferit mai multe reparaţii,
ultimele fiind din anii 1894 şi 1929. Dintre obiectele vechi
şi de valoare istorică şi artistică merită atenţia: o cristelniţă
de bronz, turnată în anul 1440, cu inscripţia „per manibus
Jacobis”, un toc de uşă din piatră, sculptat în 1570 de
pietrarul Thomas în stilul Renaşterii, zidit în peretele de
nord al bisericii, şi 35 de covoare orientale din secolul al
XVII-lea. Acestea suplineau absenţa împodobirii
lăcaşurilor odată cu triumful lutheranismului la Sighişoara,
după anul 1556. Biserica a fost înzestrată cu strane gotice
datorate meşterilor locali. În absidă se păstrează altarul
baroc, realizat de sculptorul Johann Vest şi pictorul
Jeremias Stranovius, din Slovacia, stabilit la Sibiu,
cunoscător al procedeelor baroce de compoziţie şi de
proiectare scenică a luminii. Altarul este o piesă prebarocă
înconjurată de o decoraţie vegetală stilizată ce încadrează
scenele pictate: Iisus între apostoli (Predela), Răstignirea
(panoul central), încadrată de statuile din lemn ale
apostolilor Petru şi Pavel, şi Punerea în mormânt, încadrată
de îngeri purtând instrumentele Patimilor, în ultimul
registru. Coronamentul reprezintă sculptura Învierii.
Aceloraşi meşteri li se datorează orga folosită şi astăzi la
numeroasele concerte ce au loc în biserică.
Biserica din Deal este neîndoielnic cel mai valoros
monument arhitectonic al cetăţii. Construcţia acestei
biserici, pusă sub patronajul Sfântului Nicolae, începe în
anul 1345 şi continuă cu intermitenţă până în 1525. Biserica
înglobează cele două construcţii mai vechi de pe platoul
superior al dealului: o capelă romanica şi un donjon
patrulater. Monumentul este valoros şi prin existenta
singurei cripte cunoscute în Transilvania, aflată
dedesubtul chorului şi care conţine morminte. Biserica a
fost parţial pictată în exterior şi integral în interior în 1876,
când s-a decis să se distrugă pictura veche, cu condiţia
de a se realiza copii exacte pe pergament, din păcate
dispărute. Biserica din Deal a cunoscut după mari restaurări:

16
în 1934, când s-a decopertat o parte din vechile fresce, şi
cea din 1991 şi 1999, restaurare integrală realizată de fundaţia
Messerschmitt din München şi Ministerul Culturii din
România, dându-i-se înfăţişarea de astăzi. În interior s-au
păstrat piese rare de sculptură şi pictură religioasă,
tabernacolul gotic din piatră cu decor traforat, amvonul
sculptat din 1480 şi un vechi agheasmatar din piatră din
sec. XV. Din sec. XIV datează altarul poliptic al Sf. Martin,
iar stranele din lemn sculptate de J. Reychmut din sec.
XVI. Interesante sunt sculpturile funerare realizate de Elias
Nicolai aflate în interiorul bisericii, precum şi frumoasele
altare aduse de la bisericile din Şaeş şi Cund. Astăzi biserica
este muzeu şi prezintă altare poliptice şi piese de mobilier
liturgic din biserici rămase fără comunitate.
Biserica Romano-Catolică, Sfântul Iosif, construită
în 1894 după demolarea Mănăstirii Maicilor Franciscane
şi a Turnurilor Lăcătuşilor. Se află în partea de NE a cetăţii,
lângă zidul de incintă. Construită în stil eclectic de către
arhitectul sighişorean Letz, biserica a suferit reparaţii
interioare după incendiul din 1983. Orga actuală este
cumpărată de la o biserică săsească din împrejurimi şi
este construită de către Karl Einsehenk 1908.
Biserica Leproşi1or, aflată în “Oraşul de Jos”, pe
strada Ştefan cel Mare nr. 34, este un monument gotic din
sec al XV-lea şi a fost transformată între 1647 şi 1684 întro
biserică de mici dimensiuni care deservea azilul de
leproşi, având spre vest amvon din care se predica celor
bolnavi. Ea a fost integral restaurată în anii 1975 - 1976.
Biserica Ortodoxă din Corneşti, situată la intrarea
în oraş dinspre Târgu Mureş, cu hramul „Intrarea Maicii
Domnului în Biserică”, este primul lăcaş creştin românesc
din piatră din această zonă. Construită în 1788 –1797, pe
locul unei biserici din lemn în timpul preotului Ştefan Bălaş
din Săcele – Braşov, este un monument neoclasic adaptat
cerinţelor de cult ortodox. Se mai păstrează de atunci
clopotul, un antimis (văl liturgic) şi un potir de aur. Pictura
murală din interior este opera artistului Veniamin Precup,
1983 - 1984. Iconostasul actual datează din 1997 şi este
sculptat în lemn de către artistul Huţanu din Bacău,
iconostasul vechi fiind dăruit mănăstirii din Jacul
Românesc. Biserica este foarte bine întreţinută, având
reparaţii integrale ale faţadei şi acoperişului.
Catedrala ortotdoxă, aflată pe malul N al Târnavei
Mari, cu hramul Sfânta Treime, este construită între anii
1934- 37 de către arhitectul Dumitru Petrescu Gopeş.
Pictura interioară a fost realizată de către pictorul A.
Demian. Biserica a suferit în ultimii ani mai multe reparaţii,
pictura fiind refăcută în anii 1980 - 1984.
Sinagoga evreiască sste situată pe strada Tache
Ionescu nr.13, fiind o clădire cu plan dreptunghiular,
beneficiind de două intrări. Acoperişul este în două ape,
sub cornişă existând o friză cu arcaturi romanice, în interior
tavanul cu cer înstelat este pictat, iar mobilierul din
lemn, stranele şi tribunele, sunt originale. Atât pe faţada
principală cât şi pe peretele de E, unde se găseşte Sfântul
Dulap din lemn, prezintă în partea superioară un fronton
triunghiular din lemn cu steaua lui David.
Biserica Reformată, construită în 1888, este o clădire
neo-romanică cu elemente neo-gotice, în interior se remarcă
pupitrul de lemn al predicatorului cu baldachin decorat cu
denticul şi strane originale. Biserica se află pe str. Gh. Lazăr.
Biserica Unitariană este situată pe strada Gării şi
datează din 1936 - 1938. Construcţia din cărămidă are un
plan dreptunghiular cu absida semicirculară şi un turn
masiv spre V ce prezintă forme specifice arhitecturii
moderne din mediul urban secuiesc.
sighiºoara - oraºul culturilor
Arhitectura civilă
Majoritatea celor 164 de case de locuit din cetate,
având cel puţin 300 de ani vechime, sunt considerate
monumente istorice. Descoperirile arheologice arată că
vechile locuinţe ale coloniştilor germani din sec. al XIIlea
erau din lemn, de formă dreptunghiulară, cu o faţadă
îngustă la stradă, având pivniţă şi parter, acoperiş de
şindrilă sau stuf şi o suprafaţă locuibilă de 35 mp.
Actualele locuinţe de cărămidă au fost ridicate
treptat, mai ales după incendiul din 1676. Arhitectura
locuinţelor burgheze din Sighişoara nu a avut niciodată
un caracter monumental. Astfel, se poate vorbi de un stil
baroc într-o formă simplificată pentru sec. XVII, însă, spre
sfârşitul sec. XVIII-lea, odată cu dominaţia habsburgică
şi începuturile dezvoltării economiei capitaliste, a apărut
în rândurile claselor înstărite nevoia de confort mai ridicat
şi tendinţa de a-şi construi case cu faţade reprezentative:
astfel apar case cu ornamentaţii influenţate de barocul
târziu, goticul veneţian, clasicismul timpuriu, care dau
arhitecturii locale un anumit farmec şi pitoresc.
Piaţa Cetăţii, în forma ei de patrulater rectangular,
odinioară locuită de marile familii nobiliare ale oraşului, a
suferit de-a lungul timpului numeroase transformări. Casa
care şi-a păstrat cel mai bine forma este Casa cu Cerb,
denumită astfel după capul de cerb fixat pe colţul clădirii.
Este o construcţie specifică renaşterii transilvane, datând
probabil din sec. al XVII-lea. Între anii 1988 şi 2001 au fost
efectuate mari lucrări de restaurare realizate la început de
către Ministerul Culturii şi apoi de către Fundaţia Restauro
Messerschmitt. Este o clădire extrem de funcţională,
cuprinzând pensiune, hotel şi centrul cultural românogerman:
sală de expoziţii, de conferinţe etc. Deoarece sala
cu frescă nu este complet restaurată, se doreşte realizarea,
la finele restaurării, a unui mic muzeu.
Casa de pe stâncă, situată în Piaţa Cetăţii nr. 8,
construită după marele incendiu din 1676, restaurată în
sec. XVII-XVIII, ultima restaurare fiind efectuată în 1999-
2000 de către fundaţia Veritas, actuala destinaţie fiind de
sediu al unui centru cultural, oferind o cofetărie, un
internetcafe şi cursuri de calculator şi limbi străine.
Casa cu şindrilă, casa specifică de meşteşugari,
găzduieşte astăzi sediul Centrului Educaţional Interetnic
pentru Tineret, a suferit mai multe reparaţii 1912 şi 2000-
2003. Se află pe strada Bastionului nr.6. Galeria deschisă
de lemn decorată cu balustradă de lemn şi friză de denticul
şi baluştri, unica păstrată în Sighişoara, împreună cu
pivniţele şi dimensiunile ferestrelor de la etaj, indică una

din cele mai vechi case. Centrul educaţional a amenajat
o sală de conferinţe, are internetcafe, diferite cercuri: dans,
ceramică, teatru şi, mai nou, hotel pentru tineret.
Casa Veneţiană este situată în Piaţa Muzeului, este
denumită astfel după ancadramentele de piatră ale
ferestrelor care imita goticul veneţian şi în momentul de
faţă găzduieşte Forumul German şi un centru de asistenţă
pentru persoane vârstnice. Casa a suferit o reparaţie
completă în interior şi la bază (pivniţele) care, în viitor, ar
putea să primească o destinaţie de magazin alimentar.
Casa Vlad Dracul este situată în str. Cositorarilor
nr.1, fosta casă Paullini. Pare să fie cea mai veche
construcţie civilă de piatră din cetate, judecând după bolta
semicilindrică din piatră de râu de la parterul clădirii. În
anii 1950-1974 a adăpostit azilul de bătrâni, iar din 1976 a
devenit restaurant, suferind ample lucrări de restaurare.
Complexul hotelier Sighişoara, tot din Piaţa Cetăţii,
porneşte din Strada Şcolii, pe care poate fi remarcată casa
de la nr. 46. Clădirea ocupa odinioară suprafaţa a trei loturi
şi datează din sec. XVI, beneficiind de reparaţii în sec.
XVIII-XIX. A fost, între 1886 şi 1889, sediul vechii primării
a oraşului, devenit după restaurarea din 1999-2001
Complexul hotelier Sighişoara.
Primăria. În apropierea Bisericii Mănăstirii se află
clădirea care adăposteşte primăria oraşului Sighişoara
(fosta prefectură a Judeţului Târnava Mare). Edificiul s-a
construit între anii 1887-1888. La etaj există o sală în stil
baroc, unde se ţine Festivalul de Muzică Academică şi
multe alte concerte susţinute de formaţii prestigioase.
Nu numai cetatea se bucură de prezenţa unor clădiri
vechi şi deosebit de pitoreşti, dar şi “Oraşul de Jos” are o
serie de case deosebite, cum ar fi: Casa Zilinschi sec.
XVIII, casa brutarului, casa Rosenthal sec. XVIII, Casa
meseriaşilor (actualul restaurant Perla Cetăţii, din sec.
XIX), clădirea hotelului restaurant „Steaua”, sec. XIX,
refăcută în 1912 de către arhitectul Balteş în stilul artnuoveau,
casa Herman Oberth de pe strada Zaharia Boiu,
sec. XX, clădirea notariatului sec. XX ş.a.
Conservarea și restaurarea monumentelor
istorice
Unele obiective au fost conservate şi restaurate
corespunzător. ca de exemplu Biserica din Deal, Casa cu
Cerb, „Casa de pe stâncă”, Hotelul „Sighişoara”, Casa
„Wagner”, Centrul Interetnic, Liceul „Joseph Haltrich”,
Turnul Cismarilor ş.a.
Alte obiective se află în curs de restaurare sau sunt
într-o stare care nu necesită o restaurare imediată.
Enumerăm aici Turnul Frânghierilor (locuit), Turnul cu
Ceas (muzeu), Turnul Croitorilor (a fost reparat doar
acoperişul), internatul şi clasele primare ale Liceului
„Joseph Haltrich”, Turnul Fierarilor ş.a.
Dacă în zonele centrale ale cetăţii curăţenia este
efectuată în mod regulat, părţile mai puţin umblate (de
exemplu scările dinspre Stradela cetăţii către „Boema” şi
versanţii împăduriţi din părţile nordice şi sudice ale dealului
cetăţii, care înainte aveau aspect de parcuri) sunt neglijate.
Este însă de dorit ca întregul deal al cetăţii, inclusiv zona
împădurită şi cimitirul din deal, să fie incluse în circuitul
turistic, acestea îmbogăţind mult oferta pentru turişti.
Din punct de vedere social, situaţia actuală s-a
îmbunătăţit mult faţă de perioada anterioară, când
populaţia cetăţii era compusă mai ales din locuitori mai
săraci, casele vechi neprezentând confortul dorit. În
momentul de faţă se simte faptul că majoritatea caselor au
fost dobândite de oameni cu potenţial de cumpărare.
sighiºoara - oraºul culturilor
17
Trebuie evitată, pe cât se poate, cumpărarea
locuinţelor de către persoane străine de oraş, care nu ar
veni decât rareori, iar în restul anului casele ar sta nelocuite
şi cu obloanele trase. Este important ca cetatea să rămână
locuită şi în afara sezonului turistic. În acest sens este de
dorit să existe un magazin alimentar, o librărie şi o piaţă
mică de legume şi fructe.
Din punct de vedere cultural, Sighişoara şi-a păstrat
în mare parte, de-a lungul secolelor, importanţa de centru
cultural pentru această zonă.
Turismul
În municipiul Sighişoara vin anual un mare număr
de turişti care vizitează în special cetatea. Muzeul oferă
informaţii prin personalul muzeului şi prin diferite pliante
despre ceea ce se poate vizita, precum şi circuitul în cetate,
dar numai la solicitarea celor care doresc acest lucru. Oferta
turistică este alcătuită din Muzeul din Turnul cu Ceas,
Colecţia de Arme Medievale, Camera de Tortură, Biserica
Mănăstirii, Biserica din Deal, standuri ale artiştilor şi
artizanilor locali, restaurante cu terasele lor şi casele mai
sus menţionate, împreună cu oferta de servicii.
Într-un viitor apropiat va fi dat în folosinţă Biroul de
Turism, care să pună la dispoziţia turiştilor informaţiile
solicitate, să aibă un indicator adecvat care să atragă
atenţia şi posibilitatea de a oferi mai mult material
promoţional: hărţi, pliante, broşuri etc.
Nu lipsită de interes este diversificarea materialelor
de popularizare a imaginii Sighişoarei în toate domeniile:
istoric, cultural, economic, societate civilă, prin albume,
CD-uri etc.
Ţinând cont de amplasamentul oraşului, de faptul
că cetatea şi-a păstrat aspectul ei medieval, de oferta de
cazare existentă, ca şi a teraselor din cetate care oferă
şansa petrecerii unor ore unice într-un mediu deosebit de
pitoresc, credem că oraşul Sighişoara se poate dezvolta
şi printr-o mai mare atenţie acordată turismului. Legătura
cu agenţiile de turism, conducerea eficientă de către ghizi
profesionişti şi crearea unor trasee în zonele limitrofe
Sighişoarei (cetăţile fortificate Apold, Saschiz, Biertan,
Castelul-Criş, Dumbrăveni, Viscri, Mălâncrav etc.) ar putea
fi punctele tari în dezvoltarea turistică şi implicit în
dezvoltarea oraşului.
Se impune ca actualul birou de patrimoniu să
lucreze cât mai eficient pentru păstrarea aspectului medieval
al cetăţii şi evitarea modificărilor moderne la
exteriorul clădirilor, care nu doar că deranjează, dar
modifică într-un timp foarte scurt aspectul de cetate
unicat în ţara noastră.

18 sighiºoara - oraºul culturilor
Gheorghe BALTAG
Sighişoara – istorie şi arhitectură
1. Geneza
Pentru a crea Sighişoara medievală, Dumnezeu a
avut nevoie de trei lucruri: un defileu îngust, loc obligatoriu
de trecere pe traseul vechiului drum de pe valea Târnavei
Mari, în care a fixat Cetatea, o încrucişare de drumuri
comerciale importante şi un grup de flamanzi, purtători ai
civilizaţiei occidentale, colonizaţi aici pe la sfârşitul
secolului al XII-lea.
Valenţele strategice ale defileului sighişorean
fuseseră observate şi utilizate încă din preistorie. Pe Dealul
Turcului sau Wietenberg, unul dintre promontoriile din
defileu, există importante vestigii arheologice mărturisind
prezenţa unei comunităţi umane din epoca bronzului (Cultura
Sighişoara- Wietenberg), precum şi urme ale unei puternice
fortificaţii tribale („dava”) din perioada statului dac. Pe un
vast platou de la intrarea în defileu puterea imperială romană
a ridicat şi ea o tabără militară fortificată („castrum”), unde
au staţionat cohortele Legiunii a XIII- a Gemina cu sediul
la Apulum-Alba Iulia. Deşi pare o continuare a acestor vechi
tradiţii, fiind amplasată pe cel mai important dintre
promontoriile defileului, Cetatea Sighişoara depăşeşte cu
mult tot ce s-a realizat în perioadele anterioare.
2. Începuturile vieţii urbane
Iniţial a existat o cetăţuie de pază şi refugiu pe vârful
Dealului Şcolii de astăzi, ale cărei începuturi coboară în
secolul al XII-lea, fiind puse în relaţie cu prezenţa unei
comunităţi de secui, paznici de graniţă ai regatului maghiar
din acel timp.
Sub protecţia acestei cetăţi regale, denumită în
documentele din secolele XIII-XIV: „Segusvar”, „Castrum
Schegs” sau „Schesspurch” (1298), în traducere liberă
„cetatea de pe colină”, a luat naştere prima aşezare de „oaspeţi
regali”, amplasată în apropierea actualului parc din Oraşul
de Jos. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după invazia
mongolă, va începe să prindă contur şi Oraşul de Jos, burgul
sau Cetatea Sighişoara. Un prim zid de apărare, „zidul mic”,
de înălţime redusă (4-5m), va fi ridicat în jurul aşezării de pe
deal la sfârşitul secolului al XIII-lea, după care localitatea va
dobândi repede rang de oraş („Civitas”) aşa cum menţionează
un document din anul 1367.
Civitas de Seguswar din vremea aceea era un orăşel
gotic cu case de lemn şi acoperişuri înalte din paie sau
şindrilă, aşa cum pot fi văzute în lucrările pictorilor flamanzi
din secolele XIV-XV. Din piatră, în afara sistemului iniţial
de fortificaţii, alcătuit din mici turnuri şi din zidul de incintă,
existau doar cele 3 biserici: vechea biserică a comunităţii
săseşti de la baza Scării Acoperite, biserica Mănăstirii
Dominicane de lângă Turnul cu Ceas, mult mai redusă ca
dimensiuni faţă de cea actuală şi Biserica din Deal, pe
atunci în construcţie.
Primul recensământ al populaţiei, din 1488, arată că
oraşul avea: 600 de gospodării, 20 de jeleri, 3 funcţionari
publici, 2 morari, 9 săraci şi 4 ciurdari.
3. Repere istorice
Secolele al XV-lea şi al XVI-lea reprezintă perioade
de maximă înflorire economică şi de creştere a prestigiului
oraşului. Sighişoara devine unul din cele mai puternice şi
bogate oraşe ale Provinciei Sibiului, primarii şi juzii regali
de aici fiind menţionaţi de multe ori în documente chiar
înaintea celor de la Sibiu, capitala provinciei.
Între anii 1431-1436, oraşul va acorda drept de şedere
şi găzduire domnitorului muntean Vlad Dracul, tatăl lui
Vlad Ţepeş-Dracula. Acest voievod, cu legături mai vechi
la curtea imperială, venea în 1431 de la Nürenberg, unde
fusese primit în Ordinul Dragonului, organizaţie militară
de elită întemeiată de împăratul romano-german Sigismund
de Luxemburg cu scopul de a-i alunga pe turci din Europa.
La Sighişoara, într-unul din atelierele breslei aurarilor, şia
instalat Vlad Dracul monetăria („herghelia”) în care s-au
bătut ducaţi de argint cu însemnele sale: pajura cu cruce
pe avers şi dragonul pe revers, astăzi rarităţi numismatice.
Într-o scrisoare a vistiernicului Antonie către braşoveni,
avem şi prima menţiune românească a oraşului, care pe
vremea aceea suna: „Şeghişoara”.
În secolul al XVI-lea, regatul Ungariei se va prăbuşi
în urma dezastrului de la Mohács, iar Transilvania va
deveni principat autonom sub suzeranitate otomană.
Cetatea Sighişoara devenise, între timp, datorită
amplificării fortificaţiilor sale în cursul secolului al XVIlea,
unul dintre cele mai puternice şi mai sigure burguri
săseşti din Provincia Sibiului.
În toată perioada medievală, Cetatea nu a putut fi
cucerită cu forţa armelor, dar a fost cucerită prin vicleşug
şi trădare.
S-a întâmplat la începutul secolului al XVII-lea, când
o oaste alcătuită din nobilime, secui şi cazaci, condusă de
G. Makó, a pătruns în Cetate în ziua de 14 decembrie 1601.
Majoritatea cetăţenilor au fost alungaţi, primarul şi
consilierii au fost închişi, judele regal a murit în puşcărie,
iar numele oraşului a fost schimbat „pe veşnicie” (!) din
Schässburg, în „Nemesvár”. Nobilii, secuii şi cazacii au
stăpânit Cetatea până în iulie 1602 când, epuizându-se
rezervele de vinuri şi alimente, s-au retras. Jaful total nu a
putut fi niciodată estimat. Din Biserica din Deal au dispărut
vasele de argint, statuile celor 12 apostoli în mărime
naturală, din tablă de argint, o statuie reprezentându-l pe
Sf. Nicolae, patronul bisericii şi au fost devastate
mormintele din criptă. S-a considerat că pagubele ar fi
ajuns la 500.000 de florini (aur), fără a socoti bunurile
jefuite din biserici şi din lada de bani a oraşului.
Secolul al XVII-lea a fost, de fapt, secolul cel mai
dificil din toată istoria oraşului, un secol încărcat de
războaie, epidemii de ciumă, incendii devastatoare,
foamete şi alte nenorociri. Cronicarii notează că în această
perioadă la Sibiu, Bistriţa sau Braşov mai rămăsese doar
un sfert din populaţie, iar din multe localităţi săseşti
populaţia pierise cu totul.
În anul 1605, Cetatea va suferi primul bombardament
de artilerie din istoria sa. În ziua de 5 august, artileria grea
a principelui Şt. Bocskay, cu care oraşul era în conflict, a
fost instalată pe Dealu Crucii, dincolo de Târnavă şi, în
decurs de mai multe zile, au fost trase 500 de ghiulele care
au făcut victime, au afectat clădiri şi au distrus complet
porţiunea de zid dintre Turnul Cizmarilor şi Turnul
Lăcătuşilor. Asaltul care a urmat a fost cu greu respins de

trupele de mercenari germani, români şi sârbi conduşi de
căpitanul G. Ratz, care apăra Cetatea.
O importantă bătălie are loc în 1662, în apropierea
oraşului, la Seleuşul Mare, între trupele principelui J.
Kemény şi o oaste turcească comandată de Kuciuk-Paşa.
Oraşul se afla acum de partea turcilor. În ziua de 23 ianuarie
1662 principele Kemény este înfrânt şi ucis, iar Kuciuk-
Paşa, care “era un sălbatic chiar şi printre barbari”, ajunge
să stăpânească Sighişoara (Oraşul de Jos) până la
începutul verii anului următor.
Secolul dezastrelor se va încheia cu marele incendiu
de la 1676. Izbucnit în dimineaţa zilei de 30 aprilie în strada
Baier de Sus, incendiul s-a extins repede şi a cuprins şi
Cetatea, distrugând în decurs de 6 ore trei sferturi din
oraş luat în totalitatea lui. Bilanţul final a fost dramatic: au
pierit 20 de locuitori, au fost distruse 624 de gospodării şi
120 curţi de maieri din Corneşti.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania va
intra în componenţa Imperiului Austriac, devenind Marele
Principat al Transilvaniei. În cursul secolului al XVIII-lea
nu au mai existat conflicte militare importante, cu excepţia
războiului kurutzilor. În 1706, la Sighişoara kurutzii au
distrus zidul dintre Turnul Aurarilor şi Turnul Frânghierilor
şi bastionul Castaldo, cheia sistemului defensiv. Începând
din acel moment, fortificaţiile şi-au pierdut importanţa
strategică, Cetatea devenind mai mult admirată pentru
frumuseţea romantică a turnurilor decât pentru rezistenţa
în faţa unui asediu.
La mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul va fi temporar
atras în vârtejul revoluţiei de la 1848.
Pe câmpia largă de pe malul stâng al Târnavei Mari,
între Sighişoara şi Albeşti, s-a consumat un important
episod militar al revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania
şi Ungaria. Sub presiune trupelor ţariste pătrunse în
Transilvania în vara anului 1849, trupele revoluţionare
maghiare conduse de J. Bem se retrag din Sighişoara în
dimineaţa zilei de 28 iulie 1849. Primii cazaci călări din
avangarda armatei ruse intrau în oraş a doua zi dimineaţa,
iar la orele 11 sosea şi gen. Lüders, comandantul tuturor
trupelor. Era una din cele mai puternice armate de pe continent
şi nimeni nu şi-a imaginat că Bem, cu puţinele sale
forţe, va îndrăzni să atace imediat. Se pare, însă, că fusese
greşit informat de un spion care văzuse numai „armata
cea mică”, cantonată la ieşirea din Sighişoara spre Albeşti.
Şi astfel, în dimineaţa zilei de 31 iulie, ungurii vor
ataca dinspre Albeşti, artileria lor provocând iniţial
pagube importante ruşilor. Încă din primele momente este
lovit de un obuz de tun generalul-conte Scariatin. Lüders
era convins că acest atac este o diversiune, grosul trupelor
maghiare urmând să lovească mai târziu dinspre Târgu
Mureş. Atunci când a devenit clar că nu mai există o altă
armată, s-a dat ordin să intre în luptă trupele de rezervă şi
bătălia s-a încheiat repede. Au pierit în această bătălie de
la Albeşti poetul naţional maghiar Petőfi Sándor şi
publicistul german Anton Kurz. Se poate spune că Petőfi
a dispărut în mijlocul bătăliei, aşa cum sufletul său romantic
îşi dorea. Pe locul unde a fost văzut ultima dată sa
ridicat în 1897 un monument. Pe locul unde a căzut
contele Scariantin există şi astăzi un leu de piatră adormit,
monument realizat în 1852. Pentru J. Bem a fost ultima sa
bătălie, însemnând, de fapt, sfârşitul revoluţiei maghiare
de la 1848-1849.
sighiºoara - oraºul culturilor
4 . Repere arhitecturale
19
Ca o uriaşă navă încărcată cu monumente, plutind
deasupra unui ocean de verdeaţă, aşa se vede Cetatea
Sighişoara de pe înălţimile din jur. Dar arhitectura actuală
nu mai este cea din perioada medievală. Vechiul orăşel
gotic a fost distrus de incendiul de la 1676, după care
întregul ansamblu de arhitectură civilă a suferit mai multe
etape de transformare. Numai arhitectura militară şi cea
ecleziastică, zidurile, turnurile de apărare şi bisericile
păstrează aspectul medieval. Aceste monumente aparţin
goticului, renaşterii sau barocului, de cele mai multe ori
cele trei stiluri împletindu-se în fiinţa aceluiaşi monument.
Cea mai elocventă expresie a acestei particularităţi
ne-o oferă Turnul cu Ceas.
Turnul cel mare al porţii din faţă, cum se numea în
perioada medievală, are la primul nivel elemente
aparţinând fazei romanice târzii sau gotice timpurii, peste
care se înalţă cele 3 niveluri de zidărie masivă, cu
deschideri înguste, specific gotice. La balcon, structura
gotică este întreruptă de o „loggia”, sugerând spiritul
Renaşterii şi realizând legătura cu uriaşul acoperiş baroc,
lucrare de excepţie realizată în 1677 de trei meşteri peregrini.
Ţiglele policrome, ornamentarea cu hexagrame, inscripţia
şi pictura de pe faţada sudică datează, toate, de la ultima
restaurare generală efectuată în 1894.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
arhitectura civilă a Cetăţii s-au produs acele modificări
majore care i-au conferit, în final, aspectul său actual.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, aproape toată latura
de est-nord-estică a Cetăţii a fost demolată. Între anii
1886-1888 au fost demolate clădirile fostei Mănăstiri
Dominicane, Turnul Dogarilor şi bisericuţa şi mănăstirea
maicilor dominicane, pe locul lor construindu-se uriaşa
clădire a Comitatului în stil neorenascentist, actuala
primărie din Sighişoara. În 1858 fusese demolat Turnul
Ţesătorilor, aflat în trecut între Turnul Cojocarilor şi
Turnul Croitorilor, iar în 1894 vor fi demolate Turnul
Lăcătuşilor şi fosta biserică a maicilor franciscane,
construindu-se pe locul lor actuala Biserică Catolică. Tot
în această perioadă au fost demolate clădirile existente
între Turnul cu Ceas şi Biserica Mănăstirii, au fost
modificate faţadele multor case în stilul curentelor la modă

20 sighiºoara - oraºul culturilor
sau în spiritul istorismului, imitându-se stiluri vechi, cum
a fost cazul faţadei actualei „case veneţiene”. În 1901 se
va modifica şi frumoasa clădire barocă a Gimnaziului
Evanghelic, ridicându-se actuala clădire neogotică, mult
prea masivă pentru locul unde este amplasată.
Construirea Cetăţii Sighişoara pe un promontoriu
al defileului Târnavei Mari a fost un noroc al istoriei
arhitecturii. Locul fiind prea strâmt, nu s-au putut construi
blocuri în perioada comunistă şi astfel Perla Transilvaniei
a scăpat intactă, constituind astăzi cel mai frumos
ansamblu de arhitectură medievală din tot sud-estul
Europei.
Adriana ANTIHI
Despre activitatea muzeelor din
Sighişoara
Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în
Sighişoara, au existat patru muzee: Muzeul „Sighişoara
Veche”, Muzeul de igienă, Muzeul folcloric săsesc şi
Muzeul Şcolii, aparţinând de Biserica Evanghelică. Trebuie
să menţionăm că etnograful şi folcloristul Gheorghe
Cernea, învăţător din Palos, în anul 1937, închiriază la
Sighişoara 4 camere, în Piaţa Unirii nr. 29 (astăzi Hermann
Oberth), în casa Filipescu, şi începe transportarea
obiectelor din Palos. Acest muzeu număra peste 400 de
farfurii şi ulcioare româneşti, săseşti şi ungureşti, din
secolul XVIII, peste 400 de icoane pictate pe sticlă şi
lemn, sute de costume specifice zonelor din judeţul
Târnava Mare, minerale, cărţi şi documente foarte vechi,
numeroase obiecte de cult şi artă religioasă, potire de
argint, cădelniţe, numismatică (2000 de monede vechi
închise într-o casetă de metal cu tricolorul pe ea), mobilier
ţărănesc şi arme. Pe lângă toate aceste obiecte, mai exista
un frumos dulap din nuc cu 4 uşi de cristal ce cuprindea
3000 de volume, precum şi un întreg mobilier adecvat
pentru acest muzeu. Gheorghe Cernea intenţiona să-l
inaugureze în 1948, concomitent cu serbările centenare
ale Revoluţiei de la 1848, sub denumirea de „Muzeul
Etografic Târnăvean”. Acest ideal, pentru care a luptat o
viaţă întreagă, nu l-a putut realiza din cauză că tribunalul
din Sighişoara, şi în recurs Curtea din Braşov, l-au
condamnat la 21.08.1948 la 5 ani corecţie pentru „deţinere
de material interzis”, pedeapsă pe care a ispăţit-o la
Penitenciarul din Aiud, fiind eliberat în ziua de 20.07.1953. 1
Cel mai important era Muzeul „Sighişoara Veche”
(Alt Schaessburg), de a cărui fondare şi dezvoltare s-a
ocupat în cea mai mare parte medicul Josef Bacon (1857-
1941). Acesta provine dintr-o familie austriacă venită în
Transilvania în secolul XVIII şi stabilită la Sighişoara.
Tatăl său a fost avocat şi a jucat un rol în viaţa politică,
mama, Therese Bacon, este descendenta unei familii de
patricieni şi a fondat la Sighişoara „Centrul pentru
Educarea Femeilor”. Acest cerc avea ca ţel egalitatea
fetelor şi băieţilor în ceea ce privea educaţia. Vizitele ei în
străinătate i-au lărgit orizontul cunoaşterii şi au fost de
mare folos pentru eforturile de emancipare a femeilor din
Transilvania.
Crescut într-o familie cu un înalt nivel spiritual, Bacon
a urmat şcoala la Sighişoara, a susţinut examenul de
bacalaureat în 1874, a studiat la Cluj, Budapesta şi Viena,
unde a fost elevul lui Billroth şi a promovat ca doctor în
medicină în 1882. După o scurtă perioadă ca medic la
Gheorgheni, a fost ales ca medic primar al oraşului
Sighişoara. În acest domeniu, doctorul Bacon are mari
realizări: stoparea epidemiilor de tifos, construirea unui
spital pentru a combate epidemiile de scarlatină, înfiinţarea
unui punct de control pentru alimente, o casă de asigurări
sociale pentru servitori, un ambulatoriu pentru bolnavii
de plămâni şi o casă de odihnă pentru copii. I s-au
încredinţat numeroase funcţii onorifice: sociale şi
religioase. Astfel, mulţi ani de zile a fost curator în Consiliul
de administraţie al Bisericii evanghelice. Meritul cel mai
de seamă este însă crearea muzeului „Alt Schaessburg”
în Turnul cu Ceas în 1898-1899, precum şi a muzeelor: de
igienă şi al folclorului săsesc la Sighişoara. Existase deja
în 1896 o hotărâre a Consiliului Local de a se deschide un
muzeu în Turnul cu Ceas, sediu al fostei primării a vechiului
burg sighişorean, până în 1556.
În 1898, Friederich von Sachsenheim, într-una din
încăperile Turnului cu Ceas a amenajat o cameră istorică
de patrician. Din această „cameră istorică” s-a născut
muzeul, care a fost deschis de-abia la 24 iunie 1899. Muzeul
a fost intens sprijinit de Asociaţia Naţională de Sprijinire
a Artei, „Sebastian Hann”. Direcţia judeţeana Mureş a
Arhivelor Naţionale deţine, în cadrul fondului
Consistoriului Evanghelic Sighişoara, o serie de
documente referitoare la activitatea desfăşurată de Filiala
Asociaţiei „Sebastian Hann” din Sighişoara, cele mai
vechi datând din anul de graţie 1899 2 . Din statutul
Asociaţiei „Sebastian Hann”, din 10 decembrie 1904, aflăm
scopul acestei asociaţii: reorganizarea şi dezvoltarea
culturii artistice în rândul comunităţii germane din
Transilvania, urmărind promovarea valorilor culturale şi
spirituale ale acesteia, susţinerea artiştilor plastici tineri
printr-o serie de expoziţii, întruniri, precum şi susţinerea,
păstrarea şi aplicarea în construcţii, atât urbane, cât şi
rurale, a stilurilor artistice vechi.
Aşa cum reiese din lucrarea „Muzeele Sighişoarei”,
din 1933 3 , scopul înfiinţării în Turnul cu Ceas a muzeului
„Sighişoara Veche” nu a fost numai un deziderat frumos,
ci şi unul necesar, acest muzeu nu s-a întemeiat pentru o
cercetare ştiinţifică riguroasă, ci pentru o prezentare a
istoriei oraşului, veche de 800 de ani, şi ca fiecare obiect
prezentat în camerele muzeului să ofere vizitatorului o
imagine veridică a timpurilor trecute. Astfel, la intrarea în
muzeu se puteau citi următoarele cuvinte: „Nici un popor
nu poate să abia viitor dacă nu-şi cunoaşte trecutul,
dacă istoria nu are un ţel care să pregătească calea
spre viitor”. Începuturile au fost modeste, dar deja în
1930 exista o colecţie veche de piese care ocupa cca 20
de camere. Colecţionar pasionat, doctor Josef Bacon a
strâns exponatele, în mare parte prin puterile proprii,
aranjând şi slujind cu mult zel muzeul câteva decenii.
Printre colaboratorii doctorului Josef Bacon trebuie
amintiţi profesorul Karl Seraphin, dr. Friederich Krauss,
domnişoara pictoriţă Betty Schuller, dr. Friederich Meltzer,
profesorul Georg Donath, profesorul Julius Hollitzer şi
Julius Misselbacher, care, mai târziu, a preluat conducerea

muzeului până la naţionalizare. Existau nenumărate anecdote
despre pasiunea de colecţionar a lui dr. J. Bacon,
pasiune care s-a transmis şi altor sighişoreni. Datorită
zelului de a cerceta locuri din gospodăriile oamenilor, a
putut fi salvată minunata uşă cu intarsii din epoca
renaşterii, aflată într-o cocină de porci, unde fusese
folosită ca material de construcţie. Astăzi poate fi admirată
la etajul trei al muzeului. Multe obiecte au fost scoase la
lumină din pivniţe, poduri şi şuri şi apoi au fost expuse.
Se spune că pacienţii s-ar fi revanşat faţă de acest doctor
„ciudat”, încercând să găsească asemenea obiecte pentru
a-i face o bucurie.
Nici nu se putea alege un spaţiu mai demn drept
sediu al Muzeului decât în Turnul cu Ceas, care a fost şi
este un veritabil simbol al Sighişoarei.
Situat în partea de răsărit a platoului inferior al
cetăţii, el a fost construit pentru a proteja poarta principală
a oraşului şi pentru a găzdui sfatul. Dubla sa funcţie explică
grija cu care a fost construit de către sighişoreni, aspect
sever şi sărbătoresc în acelaşi timp. Turnul cu Ceas a
servit şi reuniunilor sfatului şi depozitării arhivei şi a
tezaurului Sighişoarei. Ridicat în veacul al XIV-lea, dar
oferindu-ne astăzi aspectul ce l-a căpătat în cel de-al XVIlea
şi mai târziu, turnul este plin de pitoresc cu dubla sa
barbacana - adică acea amenajare defensivă ce controla
accesul în cetate, cu metereze, drum de strajă şi galerii de
tragere, în fine, în cele patru turnuleţe ce simbolizau
autonomia judiciară a cetăţii ce avea faimosul „jus gladii”,
dreptul seniorial de pedeapsă.
Acoperişul distrus de marele incendiu din 30 aprilie
1676 a fost refăcut de către meşterii Veit Gruber din Tirol
şi Filip Bonge din Salzburg şi dulgherul Valentin. Reparat
de mai multe ori (1775, 1804) acoperişul a dobândit ultima
înfăţişare în 1894, când vechea învelitoare a fost înlocuită
cu ţigle multicolore smălţuite. Forma generală a
acoperişului (din 1677) poartă pecetea stilului baroc şi
are o lungime de 34 m, acoperişul este intersectat cu o
lanternş şi urmeazş douş cupole în formş de ceapş,
suprapuse, întrerupte şi ele cu două lanterne mai mici.
Flesa acoperişului se termină cu un glob aurit care
conţine un volum echivalent a zece găleţi. Deasupra bilei
se află o vergea (bară) pentru schimbările atmosferice,
aşa-numita bară de vreme, pe care se află un vultur cu
două capete în vârful căreia se află girueta - cocoşul care
indică direcţia vântului. La extremităţile acoperişului se
află patru turnuleţe. Aceste turnuleţe au o înălţime de 12,5
m, fiind acoperite şi ele cu ţigle smălţuite. Fiecare turnuleţ
are în vârf un glob cu câte un steguleţ de vânt. Pe două
dintre aceste steguleţe se găseşte, pe lângă o rozetă cu
şase petale, şi anul 1894, data renovării, iar pe celelalte
două numele celor doi meşteri constructori: Leonhardt şi
Kovatsch, care s-au ocupat de renovarea generală a
Turnului, precum şi numele tinichigiului Johann Polder,
care a făcut toate lucrările din tablă.
Edificiul primea la începutul veacului al XVII-lea un
orologiu refăcut la 1648 (i se adaugă sferturile de oră) de
către Johann Kirstchel, prevăzut fiind, după moda
burgurilor Europei Centrale, cu statui de lemn aparţinând
unui baroc rustic, înfăţişând pe zeii păgâni ce personificau
zilele săptămânii : Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus,
Saturn, Soarele. După incendiul din 1676, ele au fost
sighiºoara - oraºul culturilor
21
refăcute între 1677-1678 de acelaşi meşter Johann
Kirtschel, care se stabilise în Sighişoara ca urmare a
căsătoriei cu o localnică, iar în 1684 fusese cooptat în
Sfatul celor 100 de bărbaţi ai cetăţii. Elocventă în acest
sens este dedicaţia găsită pe coperta interioară a unei
Bilblii donate Bibliotecii Şcolii din Deal de J. Kirtschel, în
care sunt menţionate: ziua de 23 XI 1685 şi titlul de
AUTOMOTORIUS HOROLOGIORUS DIRECTOR.
Actualul mecanism al ceasului este mai nou, fiind executat,
la o comandă specială în Elveţia, de firma FUCHS şi instalat
în Turnul cu Ceas la data de 1 aprilie 1906. A fost plătit de
oraş cu suma de 4000 de florini. Odată cu reînnoirea
acoperişului, în 1894 sunt renovate şi probabil şi revopsite
şi figurinele ceasului, conform inscripţiei existente pe
umărul stâng al toboşarului dinspre Oraşul de Jos, scrisă
cu caractere cursive latine Emil Radler 1894 şi pe umărul
stâng al toboşarului dinspre Ceatate Joseph Kluschy
1894. În partea superioară a nişei apar zilele săptămânii,
mecanismul fiind prevăzut cu un motor electric. Contactul
sistemului, situat la modulul IV al ceasului, se relizează la
ora 0, când păpuşa zilei care a trecut se deplasează spre
dreapta, făcând loc figurinei ce reprezintă ziua următoare.
Acest mecanism este o inovaţie a ceasornicarilor
sighişoreni Konradt, tatăl şi fiul, şi se compune dintr-un
motor electric, un sistem cu roată melcată care, printr-un
ax, antrenează platforma cu păpuşi. Sub platformă, o serie
de bolţuri comandă lungimea cursei, decuplând prin
intermediul unui microcontact motorul electric. Inovaţia
constă în sincronizarea mişcării diurne a figurinelor la
mecanismul electric al ceasului, realizată în 1964. Toate
figurinele ceasului au fost restaurate între anii 1999-2001
din fondurile muzeului de către Laboratorul zonal de
conservare şi restaurare al Muzeului Brukenthal din Sibiu.
În rândurile care urmează dorim să înfăţişăm
cititorului cum erau amenajate sălile din Turnul cu Ceas în
perioada anilor 1923-1934, amenajare şi organizare aflată
permanent sub patronajul Filialei sighişorene a Asociaţiei
„Sebastian Hann” şi a doctorului Josef Bacon.
La baza Turnului cu Ceas, unde a fost vechea
închisoare a oraşului, s-a amenajat o „Cameră de Tortură”
unde se prezenta Istoria Jurisdicţiei Criminale a oraşului,
piatra de 6 kg legată de gâtul condamnaţilor la Stâlpul
Infamiei din faţa Bisericii Mănăstirii sau pe Măgarul de
Lemn din Piaţa Mare din Cetate, şi Codul Therezian, expus
într-o vitrină. În anticamera muzeului era expus bustul lui
Josef Bacon, realizat de arhitectul Wolfram Theill. În
continuarea intrării, în sala în care astăzi se organizează
expoziţii temporare, se prezenta „Sighişoara străveche”,
unde erau expuse vestigii istorice din perioada Wietenberg
(2500-2200 î.Hr., epoca bronzului mijlociu), Latčne (epoca
fierului, secolul I î. Hr.), provenind din săpăturile efectuate
timp de 5 ani de către profesorul Carl Serafim. În restul
încăperilor, ce se ofereau vizitatorului urcând scările, erau
organizate mici expoziţii pe săli: camera „Episcop dr. F.
Műller” (deasupra actualei caserii), catedra înaltă, care se
putea vedea în această sală, a stat în Sala festivă a Liceului
din Deal între anii 1804-1901. Într-o altă sală, care astăzi
este expoziţia cu descoperiri arheologice din Sighişoara
şi zonele limitrofe, în muzeul „Alt Schäßurg” se prezenta
interiorul unei capele cu piese de veşmânt preoţesc, cărţi
religioase, altarul poliptic al Sfântului Martin, restaurat

22 sighiºoara - oraºul culturilor
de Oskar Miller, actul de indulgenţă al Papei Bonifaciu al
VIII-lea cu anul 1298 şi cu termenul „Schaspurch”. Toate
aceste piese sunt astăzi în proprietatea Bisericii Mănăstirii.
Următoarea încăpere era organizată ca o bucătărie după
care urma camera „Episcop Georg Daniel Teutsch”, care
reprezenta o cameră de început de secol al XIX-lea cu
mobilă stil Biedermaier, Baroc, costume de patrician, o
măsuţă de cafea donată de soţia episcopului, două platouri
de alamă donate de Asociaţia Femeilor din Sighişoara.
Urcând scara în spirală, ajungeai în sala ce purta numele
primarului Stephanus Mann, cu obiecte din istoria
breslelor, certificate de calfe şi ucenici.
Cabinetul de tablouri – era în holul mic al sălii de
mobilă care prezenta acuarelele lui Betty Schuller, fiica
pictorului Ludwig Schuller, desenul realizat de Andreas
Blasius, restaurat de pictoriţa Trude Schullerus, şi
reprezenta sistemul defensiv din secolul al XVIII-lea şi
două tablouri în ulei cu Sighişoara, copii (cele autentice
aflându-se la Muzeul Brukenthal din Sibiu).
Camera Georgius Kraus – azi sala de mobilier –
prezenta personalitatea lui Kraus, considerat cel mai mare
cronicar al secolului al XVII-lea, lada Renaştere, două mese,
patru covoare orientale, cinci tablouri în ulei reprezentând
portrete şi căni de cositor şi paharele de argint aurit.
Camera general Melas – azi sala breslelor – prezenta
armele medievale, archebuze, ghiulele din piatră şi fier,
lucrarea lui Viktor Mockesch (azi se află la Biblioteca
Documentară), un steag din postav al campaniei
principelui Eugen de Savoia, donat de Melas Liceului din
Deal. Din această sală se intra în Cabinetul de numismatică
şi rarităţi, donaţie a inspectorului bancar Wilhelm
Abraham, care a avut un aport deosebit în ordonarea
cronologică a obiectelor.
Farmacia – azi sala de ceramică transilvăneană –
prezenta o farmacie de secolul XVIII, cu flacoane de sticlă
şi truse de chirurgie, amputaţie, ginecologie,
anatomopatologică şi trepanaţii.
Biblioteca Fr. Teutsch se afla pe casa scărilor între
cele două etaje, 4 şi 5, sub mecanismul ceasului din Turn,
unde se găsea o sobă de cahle şi ferestre cu vitralii. Se
voia să fie o mică bibliotecă în care să se adune scrierile
autorilor sighişoreni şi care aveau inscripţionat pe coperta
interioară Ex Libri Alt Schäßburg.
La etajul ceasului se afla o camera ce prezenta
obiecte de gospodărie ţărănească, şi găleata de curăţat
fântâna de pe strada Şcolii. Urcând scara, se putea vedea
roata cu cele şapte figurine. În holul care face trecerea
spre balcon, la acea vreme erau prezentate diferite obiecte
legate de firma de comerţ I.B. Teutsch, etichete de băuturi,
printre care şi ţuica (numele băuturii a fost preluat de saşi
de la români). De aici se deschidea o mică uşă şi se intra
într-o cameră mică dedicată poetului Michael Albert,
originar din Şaeş, 1860, imagini cu poetul, masca mortuară,
manuscrise şi cărţi ale diferiţilor autori sighişoreni (astăzi
la Arhivele Naţionale din Târgu Mureş), câteva diplome
de cetăţeni de onoare, albume de fotografii şi acte legate
de centrala electrică (1903). Vis-a-vis cu această sală se
afla o încăpere unde era prezentată o expoziţie dedicată
primului război mondial, cu imagini din ziare care anunţau
războiul, medalii şi fotografii şi numele eroilor saşi. Urma
Cabinetul arheologului Karl Gross cu obiecte romane şi
unde, pe la anul 1926, prin intermediul firmei Apathy din
Sighişoara, s-a realizat o podea din mozaic după un model
antic roman, reprezentând şase câini aşezaţi în poziţia
„culcat” cu inscripţia „Cave Canem”.
Sala Theodor Fabini, dedicată Revoluţiei de la 1848,
unde erau prezentate scrisori ale lui T. Fabini, imagini cu
Ludwig Roth, Kossuth Lajos şi Imnul naţional săsesc.
Tot în această perioadă se realizează pe peretele
balconului Turnului cu Ceas, de către specialistul în artă
decorativă Julius Fabini, o hartă orografică a Sighişoarei.
Pe hartă sunt prezentate gara, Turnul cu Ceas, Biserica
Mănăstirii, Biserica din Deal şi Vila Franka, împreună cu
cotele (înălţimile geografice faţă de nivelul Mării
Adriatice). 4 Tot pe peretele balconului s-au realizat tabele
care reprezentau nivelul precipitaţiilor şi temperaturilor
pe anumiţi ani, după 1850, latitudinea şi longitudinea
oraşului Sighişoara faţă de meridianul zero, Greenwich,
calculate şi măsurate de profesorul Henrich Höhr. Azi
aceste grafice au fost refăcute, după cele vechi de pe
tencuiala balconului, pe plăci de lemn păstrând aceleaşi
caractere şi culori.
La ieşirea din Turnul cu Ceas, tot în aceşti ani, s-au
aranjat pietre funerare de diferite forme, aduse din Cimitirul
evanghelic din Deal, la a căror depistare a contribuit mult
profesorul Donath.
De-a lungul anilor, după naţionalizarea din 1948,
Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas a avut mai multe
denumiri: prin hotărârea nr. 23820 din 1951 s-a înfiinţat
Muzeul Regional Sighişoara – Veche, până în anul 1955,
apoi, până în anul 1968, Muzeul Raional de Istorie. Din
anul 1968 şi până în prezent poartă numele de Muzeul de
Istorie al municipiului Sighişoara.
Muzeul de igienă, organizat în Turnul cu Ceas
(astăzi laboratorul de restaurare). În 1912, Asociaţia
Medicilor Transilvăneni, cu ocazia Adunării generale a
asociaţiei de la Mediaş, la propunerea dr. Siegmund, a
hotărât organizarea unei expoziţii de igienă. Aceasta
cuprindea în jur de 700 de planşe, grafice cu privire la
tuberculoză, la epidemiile de ciumă şi numărul victimelor
pe ani, evoluţia demografică a oraşului între 1621-1720,
lupta împotriva fumatului şi a alcoolului, multe din ele
fiind realizate de profesorul universitar Jacobovici.
Intenţia era ca acest muzeu să fie organizat într-o cameră
din incinta Prefecturii şi camerele din muzeu să fie folosite
doar pentru istoria oraşului.
Muzeul Etnografic Săsesc a fost organizat ca o
cameră ţărănească în care s-a dorit să se realizeze imaginea
satelor săseşti de pe Valea Târnavei Mari. În septembrie
1908, cu ocazia Adunării generale a Asociaţiei Agricole,
s-a hotărât să se dea curs iniţiativei Asociaţiei „Sebastian
Hann” din anul 1905, în vederea realizării unei expoziţii de
artă populară săsească, prin achiziţionare sau din donaţii
de mobilier ţărănesc din satele Beia, Noul Săsesc, Somartin,
textile şi ceramică. Astfel, în anul 1912, s-au adunat în jur
de 200 de obiecte prin mijlocirea domnului comerciant
Karl Haldenwang. Din cauza primului război mondial, nu
s-a reuşit găsirea unui spaţiu pentru această expoziţie,
dar în septembrie 1918, ca urmare a contribuţiei
Prezbiteriului Evanghelic şi a Filialei Locale a Asociaţiei
„Sebastian Hann”, s-au adunat 2000 de coroane pentru
organizarea Muzeului Etnografic în sacristia Bisericii

Mănăstirii. În octombrie 1920, muzeul putea să fie deschis,
dar din cauza lucrărilor de renovare ale Bisericii Mănăstirii,
terminate în 1929, acesta şi-a deschis porţile pentru public
doar în acest an (1929).
Muzeul şcolar a fost organizat în partea superioară
a sacristiei Bisericii Mănăstirii, la iniţiativa directorului Şcolii
pedagogice de fete (astăzi Gimnaziul de Stat „Octavian
Goga”) „Heinz Brandsch”, în anul 1932. Tematica muzeului
cuprindea patru secţiuni: Grădiniţa, Gimnaziul, Liceul şi
Învăţământul superior. Printre exponate erau prezentate
lucrări pedagogice, ordonanţe şcolare ale episcopului G.
Teutsch, tablouri cu promoţiile elevilor, precum şi mai multe
imagini ale şcolilor din Sighişoara.
Astăzi, Muzeul de Istorie prezintă pe cele şase etaje
istoria locală în contextul istoriei Transilvaniei şi, deci, a
României. Muzeul este structurat pe colecţii grupate în
săli tematice: arheologie, etnografie, farmacie şi
instrumentar medical, mobilier din diferite perioade
istorice, meşteşuguri şi bresle, ceramică transilvăneană,
ceasuri de epocă şi elemente de orologerie, iar la parter,
într-o sală reparată în anul 1999 şi introdusă în circuitul
muzeal, se prezintă expoziţii temporare pe teme istorice,
vernisaje ale pictorilor locali şi din Tg. Mureş, seri muzeale
şi alte activităţi în cadrul festivalurilor ce se desfăţoară în
burgul medieval. Alături de Turnul cu Ceas, muzeul mai
cuprinde încă două expoziţii: Camera de tortură,
redeschisă în anul 2001 şi îmbogăţită cu elemente de
tortură, replici după Codul Terezian, si Colecţia de arme
medievale şi moderne.
Fiind considerată o adevarată carte de vizită a
oraşului Sighişoara, strategia muzeului în ultimii ani s-a
concretizat în câteva direcţii importante: întreţinerea
monumentului istoric Turnul cu Ceas, restaurarea pieselor
de patrimoniu din metal-ceramică în cadrul laboratorului
propriu, restaurarea altor piese de mare valoare de către
restauratori autorizaţi din Sibiu şi Tg. Mureş (figurinele
ceasului, mecanismul de ceas din lemn, sec.XVIII, icoanele
pe lemn din colecţia Cernea), sau restauratori din Anglia,
în cazul clavicordului realizat de Samuel Metz din Biertan
în sec.XIX, cercetarea continuă a patrimoniului muzeal pe
diferite domenii, dotarea cu tehnică informaţională
performantă şi mobilier. O direcţie importantă a activităţii
muzeului este cea de comunicare socială, relaţii publice şi
promovare de imagine, în cadrul funcţiei de cunoaştere,
educare şi recreere. În acest sens, muzeul, alături de
Primăria Sighişoara, a participat la Târgurile naţionale şi
internaţionale de turism, unde a stabilit contacte turistice
şi culturale.
Sighişoara, atât Cetatea, cât şi Oraşul de Jos, este ea
însăşi o operă de artă cu valoare de unicat, în mijlocul unui
ambient natural deosebit de atrăgător, care necesită o mai
responsabilă abordare în ceea ce priveşte restaurarea
monumentelor, pentru păstrarea într-o mai mare măsura a
substanţei originale şi a autenticităţii.
sighiºoara - oraºul culturilor
Sala Georg Daniel Teutsch
Sala Marin Eisenburger
Sala „Bucătăria”
23
Sala care prezintă o capelă cu altare şi veşminte
preoţeşti
Plăcuţele care menţionau vechile expoziţii ale
muzeului „Sighişoara Veche”

24 sighiºoara - oraºul culturilor
Turnul cu Ceas în timpul reparaţiilor din 1894
Dr. Josef Bacon
(1857-1941)
Sala breslelor din Muzeul de Istorie
Sala cu vestigii arheologice şi o parte din macheta
oraşului, realizată de Julius Misselbacher
Aspecte din sala de farmacie
Sala de mobilier de la etajul III
Note:
1Informaţii culese de la nepoatele etnografului, d-nele
Teodoreanu şi Radu, care ne-au pus la dispoziţie şi manuscrisele
şi jurnalul lui Gheorghe Cernea.
2 ANDJ Mureş, fond Consistoriul Evanghelic
Sighişoara, dosar 202.
3 Die Schäßurger Museen, Friebr. K. Horeth Verlag,1933,
Schäâburg, pasim.
4 Ramona Carmen Păcurar, „Activitatea Filialei din
Sighişoara a Asociaţiei «Sebastian Hann» între anii 1923-1934”,
în Anuarul Arhivelor Mureşene, vol II, 2004, p.219.

Nicolae TEŞCULĂ
Cronistica sighişoreană în secolele
XVII –XVIII
Secolele XVII-XVIII au reprezentat pentru Sighişoara
o etapă plină de conflicte, de pierderi materiale datorate
încartiruirilor de trupe, a impozitelor impuse de turci şi a
devastatorului incendiu din 30 aprilie 1676. La acestea am
adăuga marile pierderi umane făcute de ciclicitatea
epidemiilor de ciumă, mai ales a celor din 1642 şi 1709, care au
dus la pierderea a trei sferturi din totalul populaţiei.
Dacă la începutul secolului al XVII-lea burgul de
pe Târnava Mare juca un rol important, fiind situat pe un
loc trei sau patru în rândul oraşelor ardelene, după 100 de
ani, grav lovit de distrugerile marelui incendiu, când trei
sferturi din oraş arde, şi de epidemia de ciumă din 1709-
1710, care duce la pierderea a 4.000 de locuitori, oraşul se
transformă dintr-o „ metropolă” ardeleană într-un mic târg
de provincie.
Aceste secole au însemnat însă şi o etapă importantă
în dezvoltarea culturală a oraşului. Acum avem de a face
cu prezenţa unor meşteri peregrini, care aduc cu ei modele
ale Renaşterii târzii şi ale Barocului. În acest sens, putem
menţiona pe Johannes West şi Jeremias Stranovius, care
realizează altarul şi orga Bisericii Mănăstirii, dar şi pe
Johann Kirtschel, „Horologius et Automotorius”, care
realizează figurinele „Turnului cu Ceas” şi modernizează
ceasul acestuia prin menţionarea sferturilor. 1
Aici am adăuga prezenţa unui farmacist renumit,
Andreas Berthramus, care cu al său spirtus vitrioli
reuşeşte să îl vindece pe principele Mihai Apafi, iar peste
un secol pe Cristian Baumgarten, german de origine, care
va realiza primul atlas botanic pentru Transilvania.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim şi pleiada de
cronicari sighişoreni al căror spiritus rector a fost notarul
oraşului, Georgius Kraus, de care o să ne ocupăm în
paginile ce urmează.
1.1. Conştiinţă istorică şi scris istoric în
Sighişoara secolelor XVII-XVIII
Apariţia cronisticii sighişorene în secolul al XVIIlea
şi dezvoltarea ei o putem integra în contextul european
legat de criza spirituală a secolului, de disputele teologice
care afectau întreaga creştinătate occidentală de după
Reformă. Este secolul în care, încet, Renaşterea face loc
Barocului, care aduce o nouă sensibilitate. În acelaşi timp,
este secolul în care putem spune că debutează nouă epocă,
şi anume cea modernă. Deşi formele societăţii moderne
nu sunt încă palpabile, apariţia bisericilor naţionale,
traducerea Sfintei Scripturi în limbile vernaculare şi întărirea
statului absolutist în urma prăbuşirii autorităţii bisericii
universale sunt germenii care anunţă zorii noii epoci.
Pentru Transilvania, mai putem adăuga criza
politică accentuată, urmare a disputelor dintre Habsburgi
şi Imperiul Otoman asupra teritoriului dunărean, a
multitudinilor de războaie care măcinau Ardealul. Toate
acestea au dus la o preocupare pentru istoriografie. Intenţia
era aceea de a menţiona faptele trecutului care să
călăuzească spre un viitor nesigur.
sighiºoara - oraºul culturilor
25
Edith Szegedi, în lucrarea sa dedicată istoriografiei
săseşti, arăta că istoriografia la saşi a jucat un rol de
evidenţiere a identităţii politice şi juridice a legăturilor
dintre comunitate, Universitatea Saxonă şi Principat.
Acum istoria se situează între două coordonate,
între Umanism şi Reformă, rolul ei este acela de a apăra
statutul politic al naţiunii, prin cunoaşterea trecutului istoric
făcând apel la arhive, la realizarea culegerilor de izvoare. De
asemenea, o putem integra într-un curent care ţine seama
de perspectiva istoriei bisericeşti, ca o istorie a Reformei,
dar în acelaşi timp şi de o apropiere de beletristică prin
apelul făcut la memoralistică. Forma scrisului istoric este
acela al unei istorii locale cu un interes regional, care pune
oraşul şi istoria sa în centrul evenimentelor. 2
1.2 Cronicari sighişoreni în secolele XVII-XVIII
Pentru orizontul cronologic cuprins între secolele
XVII-XVIII am repertorizat în jur de 13 cronicari, cu una
sau mai multe încercări de menţionare a trecutului. Formele
de abordare sunt diverse: de la mici menţionări ale unor
evenimente din trecut sau din prezent, până la lucrări
elaborate care tratează istoria Transilvaniei şi istoria
bisericii. Aceeaşi diversitate o observăm şi la cei care scriu:
de la oameni simpli, ca notari de breaslă sau „vateri” de
vecinătăţi, până la erudiţi şcoliţi în Universităţi germane
sau italiene, cu o implicare activă în viaţa politică sau
bisericească a Ardealului.
Un prim cronicar îl avem în persoana lui Petrus
Surius. Ştim că s-a născut în Criţ, probabil fiu al preotului
acestei parohii, Petrus Saur. A studiat la Wittenberg în
jurul anului 1579. La 13 februarie 1586 primeşte funcţia de
preot al oraşului Sighişoara, din 1590 decan (protopop n.n.).
În jurul anului 1600 locuieşte în Mediaş. Participă la sinodul
parţial al Bisericii Evanghelice C.A., întrunit după moartea
lui Lucas Unglerus în 1600, şi la sinodul de alegere al noului
superintendent (episcop n.n.) din 1601 în calitate de decan
al capitulului Saschiz . Moare de ciumă în anul 1603.
Dintre lucrările sale amintim:
1. De electione Superintendensis, unde prezintă
evenimentele care au avut loc la sinodul parţial din 1600
şi cel de alegere din 1601 a superintendentului Mathäus
Schiffbaumer.
2. Index privilegiorum et literatum in arca nostra
ripositarum, quae commodo atque usui subinde possint
esse in varijs Capituli casibus cum brevibus contentorium
summis. Collectus a Petro Surio Anno 1600 Decano eo
tempore. Această scriere conţine o mică analiză istorică,
de la „Diploma Andreanum” la documentele dietelor din
timpul său, 1556-1600. Prezentările sunt realizate într-o
manieră cronologică în care se pune accent pe istoria
dreptului, a spiritualităţii săseşti, în special asupra
evenimentelor din capitulului Saschiz. Din 1598 are o
perspectivă politică asupra modului în care scrie. 3
Un alt reprezentant este Michael Moses. Nu
cunoaştem multe date despre viaţa sa, singurele informaţii
ne sunt oferite de prima foaie a cronicii vecinătăţii din
Piaţă (Marktplatz n.n.), de unde aflăm că era profesor la
şcoala de la Biserica Spitalului, de care aparţinea această
vecinătate. De asemenea, de pe ultima pagină aflăm că
avea o condiţie modestă: „armen und elenden
Schuldiener” (un slujitor sărac şi mizer al şcolii), fiind
plătit cu 10 guldeni .

26 sighiºoara - oraºul culturilor
Cronica sa tratează perioada de la anul 373 şi până
în toamna anului 1600. Informaţiile sale sunt pur
cronologice. Probabil că după modelul cronicii murale din
Biserica Neagră, a existat şi la Biserica Mănăstirii o astfel
de cronică pe care a preluat-o. 4 După bătălia de la Mohács
(1526), informaţiile oferite sunt mai bogate şi prezintă
evenimente din istoria saşilor. Putem spune că această
parte este contribuţia sa istoriografică. Ultima parte, care
tratează perioada 1601-1604, este scrisă de o altă mână,
probabil de un urmaş. 5
Cel mai important cronicar din prisma informaţiilor
oferite, dar şi cel mai necunoscut în acelaşi timp, este
Johann Ursinus. Era bistriţean de origine. Din 13
septembrie 1599 îl găsim ca şi rector al şcolii din Rupea,
iar după 1602, probabil, devine notar al Sighişoarei. Moare
la 22 martie 1611. Cronica sa este pierdută şi se crede că
se numea : Chronologia Rerum Hugaricarum a primo
Hunnorum in Pannoniam adventu, hoc fuit a.c. 366 ad
1556 a nato Christo annum collecta et subseque per
Anonimum Schaessburgensem usque ad annum 1610
continuata.
Karl Fabritus este de părere că această cronică a
stat la baza operei lui Georgius Kraus pentru
evenimentele anterioare anului 1599, mai ales în „Cronica
Turnului cu Ceas”. De asemenea, cronica a fost utilizată
şi de autorii cronicii Göbel-Wachsmann. Se poate astfel
deduce că această cronică a lui Ursinus merge de la anul
366 şi până în august 1610, sfârşind cu o prezentare
retrospectivă a marilor războaie care au lovit Transilvania
la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al
XVII-lea. 6
Zacharias Filkenius. Se naşte într-o familie
originară din Saschiz, ca fiu al preotului din Vulcan, Simon
Filkenius, în 1601. Mama sa, Katharina, era fiică a preotului
din Rupea, Bartholomäus Weyrauch, sora
superintendentului Zacharias şi a judelui regal din Rupea,
David Weyrauch. În anul 1602 îi moare tatăl şi mama sa se
recăsătoreşte cu preotul oraşului Sighişoara, Simon
Paulinus. Studiile le face la Sighişoara, apoi în 1622 îl găsim
ca şi notar al oraşului. Probabil că înainte de a fi notar a
slujit şi la şcoală, ca şi colaborator II. Din 30 august 1622
devine notar în slujba primarului Martin Eisenburger. În
1635 devine jude scăunal, participă la adunările dietei şi
se implică în politica transilvăneană. Astfel, participă la
întâlnirea dintre Ştefan Bethlen şi vizirul din Buda în calitate
de reprezentant al saşilor.
În anul 1637 primeşte slujba de jude regal în Rupea.
Moare în 14 februarie 1642, la 41 de ani. Prima sa soţie a
fost Sara, fiica notarului sighişorean Johann Ursinus. A
doua soţie este Anna, văduva lui Thomas Schässer.
Activitatea literară a lui Filkenius am apreciat a fi a
unui prim cronicar al acestui secol. În calitatea sa de notar
a scris în vechile protocoale ale Sfatului oraşului fără
titlu:
1. Mica cronică, ce se opreşte asupra evenimentelor
din anii 1619, 1621, 1624, 1625, 1631. Conţine aprecieri
scurte, dar exacte şi bogate asupra operei de construcţii a
primarului Martin Eisenburger
2. Enchiridion rerum variarum hominj Polytico,
officialj, num inutile. Un volum in-folio de 289 de pagini,
ce cuprinde o prezentare cronologică, cu informaţii bogate
asupra vizitei reprezentanţilor Universităţii Saxone la
principe în anul 1625 şi la vizirul din Buda în 1636. O sursă
bine documentată asupra istoriei timpului său, în special
asupra istoriei evoluţiei impozitelor, a dezvoltării interne a
Sighişoarei, a oraşului Rupea, a breslelor şi a istoriei saşilor
în general. Conţine prezentarea a numeroase diplome,
ordonanţe princiare, acte ale Universităţii Saxone şi ale
Sfatului orăşenesc. Manuscrisul este în mare parte opera
lui Filkenius. El va fi preluat apoi, în 1673 probabil, de
notarul sighişorean Johann Kempes. 7
„Spiritus rector” al cronisticii sighişorene, şi nu
numai, a fost Georgius Kraus cel Bătrân. Se naşte într-o
familie de comercianţi la 17 septembrie 1607 la Sibiu. Are o
copilărie agitată. Tatăl său moare în urma ocupării Sibiului
de către principele Bathory. Tatăl său vitreg, comerciantul
Georgus Stump, îl trimite în 1622 la Cluj pentru a învăţa
limba maghiară, necesară în afacerile comerciale. În 1624
se întoarce la Sibiu, unde este numit, în cursul anului
şcolar, Rex Adolescentinum. În anul 1626 ajunge în slujba
protonotarului princiar Stephan Kassai.
În 1627 îşi începe călătoria în Europa. Ajunge la
Trevizo, Veneţia, la Padova, unde îşi începe studiile de
drept. Aici se împrieteneşte cu conaţionalul său, Johann
Horvath von Palocz. După un an şi jumătate, îşi întrerupe
studiile şi se întoarce la Veneţia, de unde va vizita Ferrara,
Bologna, Florenţa, Siena, Viterbo. Ajunge la Roma, unde
stă şapte luni, şi de aici, cu un vapor de la Ostia, ajunge la
Napoli. Va trece prin oraşele Puteoli şi Baja, şi de aici în
Sicilia, la Mesina, Palermo, Siracuza, şi în Catania, la poalele
Etnei.
Dorind să ajungă la Ierusalim, poposeşte în Malta.
O luptă pe mare cu corsarii l-a făcut să renunţe. Se întoarce
prin Sicilia, Calabira, Campagna spre Roma şi de aici spre
Padova pentru continuarea studiilor. Din păcate, ciuma,
care făcea ravagii în oraşul italian, îl determină să plece
prin Capo D˘Istria, Leibach, Graz spre Viena. Ajunge în
1631 la Caşovia, de unde se întoarce spre casă.
La puţin timp după întoarcerea sa în ţară, se
căsătoreşte cu Katarina, fiica judelui scăunal din Mediaş,
Franz Seraphin, la 1 decembrie 1631. La scurt timp, soţia
sa moare şi în februarie 1634 se recăsătoreşte cu
Margareta, fiica oratorului sighişorean Johann Schenker,
o nepoată a fostului primar Valentinus Schässer.
În 1646 ajunge la Sighişoara, probabil şi datorită
soţiei sale. Aici preia funcţia vacantă de notar. În acelaşi
an îi moare soţia de ciumă, alături de cei 4673 de oameni
care sunt loviţi de cumplitul flagel. În 1648 se căsătoreşte
cu Sara, văduva lui Andreas Bair, care îi va dărui la 25
ianuarie 1650 un fiu, pe Georg, viitor episcop.
În calitatea sa de notar, participă la procesele cu
Franz şi Michael Betlhen pentru hotarul oraşului
Sighişoara, unde se evidenţiază ca un bun cunoscător al
normelor de drept. Participă la dieta de la Oradea din 1649,
la cea de la Uioara (azi Ocna Mureş, n.n.) din 1657 şi la
toate evenimentele care au marcat istoria Sighişoarei.
Moare la 26 ianuarie 1679. 8
Din punct de vedere al scrisului, el preia modelul lui
Zaharias Filkenius şi scrie în acelaşi timp cu acesta:
1. Mica cronică asupra evenimentelor care au
afectat Sighişoara din anii 1646, 1649, 1650, 1653, 1654,
1657-1659 şi 1667, în mai multe foi din protocoalele vechi
ale Sfatului oraşului.
2. Tractatus Rerum tam Bellicarum, quam etiam
aliarum ab anno 1599 usque 1606 inclusive in
Transilvania interveniarium per Georgius Krauss,1646
fungentem Civitas Schaessburgensis Notarium
conscriptus.

3. Marea Cronică, care începe cu anul 1608 şi se
sfârşeşte la 1 mai 1665, în care relatează evenimente din
istoria Transilvaniei, Ungariei şi Moldovei. 9
4. Cronica „Turnului cu Ceas”, cu un scurt subtitlu:
Scurt şi veridic raport despre acest oraş al nostru,
Sighişoara, care a fost primul în ordinea oraşelor
ardelene în decurs de 285 ani de la întemeierea sa, după
capitala Sibiu, până la această nenorocire sufletească
a anului 1676,
5. (a cunoscut n.n.) asedii, incendii şi alte
nenorociri întâmplătoare şi vremuri de ciumă. Compus
şi catalogat, la porunca înaltului sfat şi a stimatei
adunări a celor 100, prin mine, Georgius Krauss unul
şi de 30 de ani Juratum Notarium. Este scrisă de la
sfârşitul anului 1676. A fost găsită în 1775 şi conţine
informaţii de la aşezarea saşilor în Sighişoara şi până în
septembrie 1677, la repararea Turnului cu Ceas, şi aşezată
în globul acestuia. Foloseşte şi aici ca şi sursă principală
pe Ursinus. 10
Cronica Civitas Schaessbugensis de Georg
Wachsmann şi Johann Goebel. Numele celor doi este
folosit de Kemeny Josef în culegerea sa de cronici. 11 După
Fabritius, pe lângă vechile protocoale ale Magistratului
oraşului, au existat şi cărţi de poziţie ale Bisericii
Evanghelice.
În matricolele sighişorene nu întâlnim numele de
Johann Goebel. Numele de Georgius Wachsmann apare
în 16 decembrie 1663 cu menţionarea decesului său, deci
contemporan cu Georgius Kraus. El se naşte în 1623, în
Biertan. Nu se ştie când ajunge la Sighişoara. Apare ca
membru în deputăţiile oraşului la 1659 în tabăra lui Rákoczy
din Sibiu şi în 1662 la Kukiuk Paşa. Nu se cunosc
motivaţiile după care Kemeny şi-a intitulat astfel cronica.
Lucrarea cuprinde evenimentele de la 1198, anul
considerat de întemeiere a oraşului, şi până în 1663. Doar
pentru perioada de după 1514 are informaţii despre oraş.
Această perioadă are trei părţi:
- prima, între 1514 –1600, cu puţine date, ca şi
celelalte cronici.
- a doua, între 1601-1606, cu o scurtă introducere de
la Ursinus şi din Cronica Turnului cu Ceas.
- a treia parte, unde sunt date luate, în mare parte,
din cronica mare a lui Georgius Kraus. 12
Un alt cronicar al acestui secol este Andreas Gebell.
Numele său era, de fapt, Goebbell. Bunicul său a fost
Anderas Goebel, menţionat în matricole.
În noiembrie 1625, ca urmare a epidemiei de ciumă,
rămâne fără mamă, iar tatăl său moare de vărsat în 1629.
Este crescut de mătuşa sa, Sara, soţia preotului din Saschiz,
Lucas Kusch, de Barbara, soţia consilierului sighişorean
Löw, şi de aurarul Georgius Haner. Şcoala o face la
Sighişoara, unde va prelua şi meseria tatălui său, croitoria.
În 1663 îl găsim jurat al sfatului, la 1672, jude scăunal şi
anul următor jude regal şi reprezentant al oraşului la
adunările Dietei şi ale Universităţii Saxone.
Opera sa s-a păstrat în lada breslei croitorilor, al
cărei notar era, şi conţine însemnări aşternute pe hârtie la
sfârşitul vieţii. Se dovedeşte a fi un continuator al lui
Filkenius:
1. Descrierea incendiului din 1676
2. Limitatio Universitatis Saxonum in
Transilvania 13
Johann Kempes se naşte la 24 octombrie 1628 . Este
numit şi Kembs. Tatăl său era membru al breslei croitorilor.
sighiºoara - oraºul culturilor
27
Mama sa era fiica judelui scăunal Stephan Hemming.
Johann studiază, probabil, într-o universitate din
străinătate şi devine preot. În 1660 devine membru al
vecinătăţii din Piaţa Mare (Marktplatz n.n.) şi continuă
cronica lui Michael Moses. În 1664 devine secretar al
judelui regal şi, după moartea lui Gerogius Kraus, notar al
oraşului. Rămâne în această funcţie până la decesul
survenit la 13 decembrie 1692.
1. Continuă cronica lui Moses din 1606 până în 1660
la dieta lui Bacsai, cu informaţii bogate asupra anilor 1624-
1692. 14
2. Mica cronică asupra anilor 1668-1684, în registrul
general al magistratului, cu informaţii despre opera de
reconstrucţie de după incendiu.
3. Marele incendiu din anul 1676, păstrat în vechea
carte de stare a bisericii. 15
Georgius Kraus cel Tânăr. S-a născut la 25 ianuarie
1650. Ca şi tatăl său, face studii la gimnaziul din Sibiu. Din
1666, studiază la Universitatea din Strassburg teologia,
după care călătoreşte prin spaţiul german. În 1678 este
preot în Şaeş şi din 1684 la Sighişoara. A trecut prin toate
evenimentele care au bulversat oraşul după marele
incendiu: atacul curuţilor şi marea epidemie de ciumă din
1709. Din 1694 ajunge decan şi din 1711 episcop. Moare
la 5 august 1712, fără a exercita funcţia de episcop. Lucrarea
sa se intitulează Annales sui temporis. 16
Magistrul Martin Kelp se naşte în 1659 în Hoghilag,
la 10 ani scria deja poezii în limba latină. Tainele acestei
limbi le-a învăţat de talăl său, Georg (din 1658 preot în
Hoghilag, la 1661 în Daia şi din 1685 decan al capitulului
Saschiz). Şcoala o face în Sighişoara şi Sibiu, din 1679
urmează cursurile Universităţii din Wittenberg, unde îl
are profesor de ebraică pe Edzard, apoi trei ani la
Universitatea din Leipzig. Se întoarce în ţară în 1684. La 1
iulie 1684 devine rector al Şcolii din Deal, apoi în 1687
preot în Buneşti şi din 1692 în Moşna. În această perioadă
se remarcă prin necrologul scris în limba ebraică la moartea
principelui Apafi. În 1686 se căsătoreşte cu fiica primarului
sighişorean, Michael Deli (va locui astfel în Casa cu Cerb
n.n.). Moare la 5 iunie 1694.
Pe lângă activitatea sa literară, importanţa
personalităţii sale rezidă şi din faptul că a pus bazele
actualei Biblioteci Documentare. 17 Dintre lucrări amintim:

28 sighiºoara - oraºul culturilor
1. o disertaţie despre izvoarele istoriei saşilor
ardeleni: Natales Saxonum Transilvaniae, aposciasmate
historico collustrati. Resp. Joach. Christiano Westphal,
Neo Rupin, die 22 Mart. 1684. Lipsiae in 4. Teza cuprinde
trei capitole care tratează problema originilor saşilor şi a
scaunelor din Ardeal. În lucrarea sa foloseşte date din
Tröster şi Topeltinus, menţionând aceeaşi succesiune de
populaţii de la geţi la goţi, gepizi, longobarzi şi saşi.
2. Mica cronică tratează perioada de după 1514, cu
informaţii asupra anilor 1528, 1562, 1575, 1577, 1592, 1593,
1597, 1599. Informaţiile ultimilor doi ani le scrie în limba
latină şi sunt preluate de la Michael Moses. Pentru anii
1572, 1601, 1604, preia evenimente din cronica lui Goebel
şi Wachsmann. Pentru 1605, Fabritius presupune că a
folosit textul lui Ursinus. 18
Georg Haner. Fiu al croitorului şi membru al sfatului
orăşenesc cu acelaşi nume. Se naşte la 28 aprilie 1672,
mama sa era fiica judelui regal Georg Hirling. Se pare că
acesta îi va plăti şi studiile. Primii ani de studiu îi face la
Sighişoara sub oblăduirea lui Martin Kelp, pe care îl
urmează şi la Buneşti, unde acesta a primit parohia. La 19
ani, călătorind prin Polonia, ajunge la Wiettenberg, în 1690.
Aici studiază teologia. Se întoarce în 1695, devenind rector
al Şcolii din Deal, apoi din 1701 preot în Apold, Saschiz
(1704) şi Şeica Mare (1708). După patru ani, în 1713, devine
preot al oraşului Mediaş, în 1722 decan general şi din 12
decembrie 1736 episcop. În urma unei călătorii la Sibiu, se
îmbolnăveşte şi moare la 14 decembrie 1740 în vârstă de
69 de ani.
Lucrări:
1. scrie în timpul studiilor universitare: Historia
Ecclesiarum Transylvanicarum, Inde a primis
Populorum Originibus ad haec usque tempora. Ex Varis
iisque antiquissimis et probatissimis Auctoribus,
abtitissimis Arhivijs et fide dignitissimis Maniscriptis IV
Libris delineata Auctore M. Gorg Haner, Schaessburgo
Transilvano Saxone. Francofurti et Lipsiae Apud Joh.
Christoph. Fölginer. Anno 1694. Lucrarea studiază istoria
saşilor integrată în istoria universală. Prima carte începe
de la potop şi până la moartea regelui Filip al Macedoniei.
A doua merge până la Ştefan cel Sfânt, a treia până la
Reformă şi a patra prezintă cronologic evenimentele până
în 1692. Se observă influenţa lui Toppeltinus şi a lui
Tröster, prezentarea fiind făcută din perspectiva istoriei
bisericii.
2. Continuatio Historiae Ecclesiarum
Transilvanicarum. Continuă tema din prima lucrare pentru
perioada 1692-1697, până la unirea bisericii armenilor cu
Roma.
3. Delineatio Historiae Ecclesiarum
Transilvanicarum. Un volum cu 796 de file care tratează
istoria bisericii ardelene până în 1595, păstrată în arhiva
episcopiei din Biertan. 19
La aceste cronici, tot pentru secolul al XVII-lea, am
mai putea adăuga o cronică anonimă pe care Karl Fabritus,
în studiul său dedicat cronisticii sighişorene, nu o
menţionează. În unele monografi dedicate oraşului
Sighişoara 20 ea apare menţionată sub numele de Cronica
Schenker sau Schenker-iană. Numele acestei cronici este,
de fapt: Chronica Anonymi eu. jusdem procipique vero
Schaessbres tempore hui transscripta ex. Autographo
classiss D. Johannis Godofredi Schenker dicta a Th.
Posesor. Din titlu aflăm că este vorba de o cronică
anonimă a oraşului, transcrisă de către Johann Gottfried
Schenker, de unde probabil şi numele de Schenker dată
cronicii. Despre acest personaj ştim doar că a fost preot
în Sighişoara între 1787 –1819, la Biserica Mănăstirii. 21
Ceea ce ne-a parvenit este o copie în limba germană
din secolul al XVIII-lea, după cum reiese din documentul
păstrat la Arhivele Statului, filiala Tg. Mureş. 22 Cronica
tratează evenimentele din perioada 1198-1710, într-o
manieră cronologică. Dacă pentru primele secole
informaţiile sunt puţine, secolul al XVII-lea cunoaşte o
bogăţie de informaţii, o consistentă descriere a incendiului,
urmând ca pentru începutul secolului al XVIII-lea
informaţiile să fie la fel de lapidare, singura informaţie
inedită fiind legată de menţionarea perioadei cumplitei
ciume din 1709 şi a numărului de victime. Nu avem însă
mai multe date legate de această cronică. Posibil să preia
informaţii de la cronicari din secolul al XVII-lea, cum au
fost Georgius Krauss sau Johann Ursinus.
Pentru secolul al XVIII-lea, singurul reprezentant
cunoscut este Martin Gottlieb Csech von Sternheim
(1724-1804). Născut într-o familie de comercianţi originari
din Plaunitz, va fi crescut de preotul oraşului Sighişoara,
Bartolomäus Melas (tatăl generalului Michael von Melas
n.n.). Studiile şi le începe la Gimnaziul sighişorean, apoi la
Universităţile din Breslau, Frankfurt am Oder şi Leipzig.
Întors în patria sa, îndeplineşte diverse funcţii administrative,
cum ar fi cea de notar, judecător regal în oraşul
natal, reprezentant al Sighişoarei la adunările „Universităţii
Saxone” şi în Dieta Transilvaniei, apoi cea de conducător
al scaunului Orăştie; devine cancelist în cancelaria
protonotarului şi secretar al Comitetului Naţiunii Săseşti.
Datorită meritelor sale deosebite, împăratul Francisc I îl
va înnobila în anul 1804, primind numele de Sternheim.
Cercetătorul Geront Nussbecher arată că, începând cu
anul 1756, în calitatea sa de notar, va face prima ordonare
sistematică a arhivei scaunului Sighişoara. 23
Dintre studiile sale amintim: Die Geschichte des
Groâfürstenthums Siebenburgen von den Uralten Zeiten
her bis auf das 1780 Jahr. 24
Putem concluziona că avem de a face cu o multitudine
de abordări. De la mici încercări care tratează cronologic
anumite evenimente şi până la lucrări în care spiritul analist
şi condeiul cronicarului îşi arată simţită prezenţa.
O întrebare justificată care ne-o punem este: de ce
tocmai la Sighişoara cronistica s-a putut manifesta atât
de plenar în secolul al XVII-lea? Răspunsul îl putem găsi
cel mai probabil prin existenţa Şcolii din Deal. Dacă ar fi să
facem o analiză asupra biografiilor cronicarilor, observăm
că majoritatea dintre ei au absolvit-o. Valoarea ei este
certificată şi prin prezenţa în fruntea ei a eruditului cărturar
Martin Kelp, pe care îl putem aşeza alături de marii savanţi
europeni ai timpului său.
La aceasta am mai putea menţiona şi mirajul pe care
acest oraş îl avea pentru tinerii învăţaţi. O mică funcţie în
administraţia acestui oraş reuşea să te propulseze în
cercurile politice şi religioase ale Principatului. În acest
sens, îi menţionăm aici pe Petrus Sirius, Johann Ursinus
şi Georgius Kraus cel Bătrân. Astfel, se dovedeşte încă o
dată rolul important avut de oraş pentru politica
transilvană în secolul al XVII-lea.
Nu acelaşi lucru îl putem spune despre secolul care
îi urmează, decăderea oraşului este evidentă şi în domeniul
scrisului istoric, unde doar unul dintre cei mai importanţi
fii pe care oraşul de pe Târnava Mare i-a dat în acest veac,
şi anume Martin Gottlieb Csech von Sternheim, continuă

tradiţia lăsată de înaintaşii săi.
Din punctul de vedere al istoriei oraşului, rolul
cronicarilor este esenţial, cronicile lor reprezintă, pentru
cel care încearcă azi să decoperteze negura trecutului, o
mină de aur. O primă sursă prin care putem să înţelegem
mai bune modul cum au trăit şi s-au manifestat înaintaşii
noştri.
Anexe
Georgius Kraus cel Bătrân
(1607-1679)
Georgius Kraus cel Tânăr
( 1650-1712)
Marin Gottlieb Schech von Sternheim
(1724-1804)
sighiºoara - oraºul culturilor
29
Note:
1 Pentru activitatea lui Johann Kirtschel vezi Adriana
Antihi, „Mărturii ale meşteşugului orlogeriei aflate în patrimoniul
Muzeului de Istorie Sighişoara. Johann Kirtschel şi figirinele
sale”, în Cumidava, XXVII, Braşov, 2004, pp. 126-136.
2 Edit Szigeti Tradiţie şi inovaţie în istoriografia săsească
între baroc şi Iluminism.Teză de doctorat, Cluj Napoca, 2002,
pasim.
3 Karl Fabritius „Die Schässburger Chronisten des
Siebzehnten Jahrhunderts“ in Siebenbürgische Chronik des
Schässburger Stadtschreiber Georgius Kraus 1608-1665, II
Theil , Wien, 1864, pp.XVI-XVII.
4 Ibidem, pp. XVIII-XIX.
5 Cronica a fost publicată de Costin Feneşan, Doi cronicari
ardeleni din secolul al XVII-lea, Edtura de Vest, Timişoara,
2001.
6 Karl Fabritius, Op. cit. pp. XXIII-XXV.
7 Ibidem, pp. XXIX-XXXIII.
8 Ibidem, pp.XXXV-XLV . Despre biografia lui Georgius
Kraus, vezi Grigore Ploieşteanu „Georgius Kraus” în Profiluri
mureşene, vol I, Târgu Mureş, 1971, pp25-35.
9 După publicarea ei de către Karl Fabritius, Marea
Cronică va cunoaşte o ediţie în limba română: Georgius Kraus,
Cronica Transilvaniei 1608-1665, traducere şi studiu introdictiv
de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mîrza, Bucureşti, 1965.
10 Lucarea a fos publicată într-o ediţie limitată sub numele
Georgius Kraus Schässburger Chronik, Herausgegeben Friz
Mild, Verlag Fr. Horeth, Sighişoara, 1926.
11 Lucarea a fost publicată sub numele de „Cronica
Civitas Schaessbugensis” de Gr. J. Kemeny în Deutsche
Fundgruben I, , Klausenburg, 1836
12 Karl Fabritus, Op. Cit., pp. XLIX-LXII.
13 Ibidem, pp. LXIII-LXV.
14 Cronica a fost publicată de Costin Feneşan, Doi
cronicari ardeleni din secolul al XVII-lea, Edtura de Vest,
Timişoara, 2001.
15 Karl Fabritus, Op. Cit. pp. LXV-XVIII.
16 Ibidem, pp. LXXVI-LXXV.
17 Fiul său, Johannes, este însă cunoscut în afara Europei.
Născut în jurul anului 1668, a moştenit de la tatăl său pasiunea
pentru limbile clasice, va studia la Aldorf, devenind magistrat.
Măcinat de disputele teologice, va adera la secta Rosicruciană.
Cu această grupare va trece prin Amsterdam, Londra şi de aici
va ajunge în nordul Americii, în Pennsylvania, în ţinutul văii
Wissahickon, unde va trăi într-o peşteră ca ascet, compunând
cântece religioase. Moare în 1708. Este menţionat în Enciclopedia
Americană.
18 Ibidem, pp. LXXV-LXXVII.
19 Ibidem, pp. LXXVIII-LXXIX.
20 În acest sens vezi bibliografia de la monografia scrisă
de Emil Giurgiu, Sighişoara, ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982.
21 Schässburg. Bild ein siebenbörger Stadt.Rautenburg
Verlag, 1998, p. 136 (în continuare Schässburg...).
22 Vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Mureş
, Fond Colecţia de documente a Muzeului de Istorie Sighişoara.nr.
322/1828, Dosar I.G. Schenker, Cronica oraşului Sighişoara
cuprinzând evenimentele din 1198-1710 .
23 Geront Nussbächer „ Contribuţii la istoria arhivei
oraşului Sighişoara în secolul al XVIII-lea” în Din istoria
arhivelor ardelene. 75 de ani de la înfinţarea Arhivelor Statului
Cluj, Cluj-Napoca, 1995, pp. 137-144.
24 Schässburg… p. 400.

30 sighiºoara - oraºul culturilor
Adonis MIHAI
Reprezentări ale vieţii cotidiene şi sociale la
Sighişoara între anii 1868 -1910
Sighişoara reprezintă un reper arhitectonic al
civilizaţiei evului mediu sud-est european. Dar trecutul
acestui oraş înseamnă mai mult decât evul mediu pentru
cultura şi civilizaţia Transilvaniei. Imaginea sa a fost
înregistrată de-a lungul timpului în diverse forme, izvorând
de fiecare dată o serie de scrieri remarcabile despre viaţa
oamenilor şi a oraşului aflat pe râul Târnava Mare. În
acest sens, am considerat binevenită surprinderea şi
redarea unor secvenţe de viaţă cotidiană şi socială din
Sighişoara celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea
şi primul deceniu al secolului al XX-lea. Şi cum se putea
ilustra mai bine acest demers, dacă nu prin examinarea
scrierilor epocii. În acest fel vom putea înţelege mai bine
transformările care au avut loc în mentalităţile populaţiei
oraşului, în special în rândul populaţiei săseşti, lucrările
perioadei alcătuind „tabloul german” al Sighişoarei. Când
afirmăm „tablou german”, ne gândim la faptul că saşii aveau
preponderenţa numerică în componenţa etnică şi, nu în
ultimul rând, în activităţile cu caracter economic ale oraşului.
Dintre lucrările care tratează imaginea oraşului
Sighişoara ne-am oprit asupra a trei titluri, pe care le-am
considerat mai semnificative pentru ceea ce ne-am propus:
Josef Haltrich, Culturhistorische Skizzen aus Schäßburg
(1868), Michael Gottlieb Schuller, Schäßburg vor sechszig
Jahren (1873), Adolf Höhr, Sächsisches aus Schäßburg, einst
und jetzt (1910). 1 Cele trei lucrări au fost scrise de oameni
care au trăit şi au îndeplinit funcţii importante la Sighişoara –
fiind profesori şi preoţi ai comunităţii săseşti. Oameni dedicaţi
şcolii şi bisericii, culturii transilvănene, M. G. Schuller, J.
Haltrich şi A. Höhr sunt reprezentanţi de marcă ai
intelectualităţii săseşti din secolul al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea. Cei trei profesori erudiţi au ocupat, la un
moment dat, funcţii, respectiv catedre la Gimnaziul evanghelic
din Sighişoara, unde exista în acea vreme una dintre cele mai
valoroase şcoli luterane din Transilvania. De-a lungul
timpului şi-au început studiile la această şcoală 7 dintre cei
35 de episcopi ai Bisericii Evanghelice C. A. din Transilvania. 2
Michael Gottlieb Schuller (1802–1882), fiu al
preotului din Cloaşterf (Klosdorf), a absolvit Şcoala din
Deal (Bergschule) de la Sighişoara în anul 1821. A urmat
doi ani cursuri de matematică, fizică şi jurisprudenţă la
Cluj, după care a studiat la Facultatea de teologie
protestantă a Universităţii din Viena. La 1825 era „Lector
Tertius” la Şcoala din Deal, aflată la acea vreme sub
conducerea rectorului Dr. Georg Paul Binder.
Între anii 1840–1842 3 chiar M. G. Schuller a condus
această şcoală, iar între 1842–1845 a îndeplinit funcţia de
pastor în Daia (Denndorf). Anul 1845 i-a adus alegerea ca
preot al oraşului Sighişoara, post pe care îl va ocupa timp
de 37 de ani, până la moartea sa, în 1882. A fost membru în
Dieta de la Sibiu (1863–1864) şi în Reichstag-ul vienez. 4
Lista preoţilor oraşului Sighişoara, aflată în Biserica
Mănăstirii (Klosterkirche), consemnează numele lui
Michael Theophilius Schuller pentru anii 1845–1882, al
nouăsprezecelea preot luteran al oraşului. Remarcăm
înregistrarea numelui din limba greacă Theophilius – „cel
care iubeşte pe Dumnezeu” sau „cel care este iubit de
Dumnezeu” în locul numelui german Gottlieb.
Josef Haltrich (1822–1886) a fost un pasionat
culegător de basme germane din Transilvania. În anul
1836 a plecat din Reghin pentru a urma cursurile
Gimnaziului luteran de la Sighişoara. A absolvit în anul
1845, an în care s-a înscris la Universitatea din Leipzig,
unde a urmat cursuri de filologie clasică, filologie germană
şi cursuri de teologie. Din anul 1848, a ocupat postul de
profesor de literatură clasică şi germană la Gimnaziul din
Sighişoara. Între 1869–1872 a fost rectorul acestei
prestigioase şcoli. După retragerea din învăţământ, a
activat ca preot în Şaes (Schaas) între anii 1872–1886. 5
Adolf Höhr (1869–1916) s-a născut la Sighişoara în
ziua de 11 mai 1869. A absolvit Gimnaziul evanghelic la 5
iulie 1887 şi a studiat în următorii patru ani teologia,
matematica, fizica şi pedagogia la universităţile din Jena,
Cluj, Berlin şi Tübingen. După susţinerea „anului de
probă” la Şcoala din Deal, în anul şcolar 1891–1892 a
obţinut certificatul de profesor pentru şcoala evanghelică
medie de băieţi din Sighişoara (1893). La 7 noiembrie 1895
trecea examenul de teologie. Cel de-al patrulea post de la
catedra de matematică-fizică a Şcolii din Deal a devenit
liber în 7 martie 1901, prin plecarea lui Herman Salzer ca
preot la Biertan. Astfel, Prezbiteriul bisericii evanghelice
l-a ales, în data de 12 mai 1901, ca profesor al liceului
german, 6 pe Adolf Höhr.
În redarea ipostazelor cotidianului şi socialului
oraşului Sighişoara din perioada anilor 1868–1910, am recurs
la o împărţire în patru segmente: viaţa publică şi
socială, viaţa de familie, îmbrăcămintea, alimentaţia. 7
Consideraţiile de început ale acestor scrieri sunt
preţioase, acestea fiind definitorii în ceea ce priveşte felul
autorilor de a gândi şi înţelege trecutul şi prezentul,
respectiv a modului în care aceştia s-au raportat la cele
două coordonate temporale ale istoriei. Rezultatul este
surprinzător în această direcţie, imaginile care răzbat
dincolo de cuvinte rămân posterităţii cu valoare de frescă
asupra unui timp istoric demult apus la care, uneori, ne
gândim cu nostalgie.
Preambulul lucrării Sächsisches aus Schäßburg,
einst und jetzt este convingător în acest sens: “Sunt
sighişorean, iubesc Sighişoara şi felul de a fi al
sighişorenilor, cu toate că în viaţa mea adeseori a trebuit
să aflu ce înseamnă cuvântul istoric «durus
Sechesvarinus». Şi dacă m-am hotărât să aştern câte
ceva pe hârtie, aş dori mai întâi să cer îndurarea
severilor domni istorici şi să le aduc aminte că, înainte
de a-şi arunca ochiul critic, cu ochelari dublu şlefuiţi,
asupra acelor vremuri, mâna care poartă peniţa, în multe
cazuri, ca şi în cel prezent, se află mai aproape de inimă
decât de cap” (Höhr, p. 51). Prin aceste cuvinte, A. Höhr
îşi exprima concepţia sa asupra trecutului, deseori scriind
cuvinte pline mai mult de pasiune decât de raţiune,
încălcând astfel dictonul latin al lui Tacitus – Sine ira et
studio. Subiectivismul demersului său istoric este
indiscutabil, însă privit în relaţie directă cu ceea ce prezintă
J. Haltrich şi M. G. Schuller, vom putea descoperi realitatea
complexă a oraşului Sighişoara.
Din viaţa publică şi socială a Sighişoarei (1868-1910)
Pentru M. G. Schuller, sărbătorile de naştere
reprezentau un prilej deosebit prin care familiile se
întruneau pentru a se simţi bine şi a sta de vorbă: „[…]
exista obiceiul ca stăpânul casei să adune în jurul său
copiii şi nepoţii […] Era de «bon tone» ca în casele
oamenilor înstăriţi, unde fiul mergea la şcoală, să se
invite tot personalul didactic, de la rector până la ultimul
lector, ocazie cu care nu se uita de predicator” (Schuller,

p. 775). Se poate lesne observa şi înţelege cum funcţiona
sentimentul solidarităţii comunităţii în astfel de momente,
cum familia şi membrii ei atrăgeau membrii comunităţii,
care avea un rol foarte bine definit în viaţa oraşului. Un alt
moment notabil din viaţa de familie, respectiv a comunităţii,
era căsătoria care „[…] devenea scena de desfăşurare a
unei sărbători vesele şi zgomotoase timp de opt zile […]
În ziua nunţii mirii trimiteau unii altora cadourile
obişnuite: mireasa trimitea mirelui o cămaşă scumpă şi
o vestă, iar mirele miresei rochia de nuntă din mătase.
La ora unsprezece sunau clopotele bisericii în care se
celebra ceremonia, pentru că atunci nunţile se
sărbătoreau în zilele de lucru şi nu duminica” (Schuller,
pp. 775). Cele două evenimente sociale asupra cărora neam
oprit – ziua de naştere şi căsătoria – adunau în jurul
lor oamenii, comunitatea, care era foarte atentă cu membrii
săi în astfel de momente. În acest fel, oamenii dialogau
mai uşor, îşi împărtăşeau sentimentele şi petreceau un
timp însemnat împreună, fapt care permitea indivizilor săşi
construiască un univers deosebit, cel al petrecerilor şi
sărbătorilor de familie sau publice.
„O altă ocazie, foarte îndrăgită, pentru a se întâlni
era aşa-numitul Richtage. Acesta avea loc în special
după recolte bogate de struguri, în anii în care băutura
era ieftină şi de calitate” (Schuller, p. 776). «Richtage»
era un obicei al saşilor prin care comunitatea se aduna
pentru „ziua judecăţii” membrilor săi, moment după care
urma o mare petrecere în cinstea acestei zile.
M. G. Schuller afirmă că viaţa de societate a
vremurilor acum apuse „se desfăşura în funcţie de familie
şi scară socială şi întotdeauna prin includerea soţului
şi a soţiei […] O nuntă care se organiza la scară mare
era însă mai ieftină pentru că un pfund 8 de carne costa
4-5 coroane, o măsură de vin 6-10 coroane, o cablă de
grâu 5 guldeni […] A apărut obiceiul, la cei înstăriţi, ca
masa să fie servită la restaurant […]” (Schuller, p. 776).
Climatul social era considerat de M. G. Schuller „[…]
mai democratic, bărbaţii se întâlnesc fără a face diferenţe
între categoriile sociale – profesori, funcţionari,
meşteşugari – după încheierea zilei de lucru la berărie
sau la cramă. Cine ar fi făcut acest lucru acum şaizeci
de ani ar fi fost proscris. Atunci obişnuiau să meargă la
cârciumă doar «băutorii de profesie» […] Femeile se
întâlneau «la lucru», iar scopul acestei întâlniri era chiar
munca şi nu amuzamentul, cum se întâmplă acum […]
adesea bărbatul ajungea acasă, de la club, abia către
miezul nopţii, iar femeia, «de la lucru», către ora zece, în
timp ce gospodăria rămânea în grija bunului Dumnezeu,
iar copiii în cea a servitorilor” (Schuller, p. 776).
Un alt observator subtil al imagini oraşului, J.
Haltrich, remarca: „vremurile mai vechi au fost domeniile
unei dominaţii patriarhale, a unei funcţionărimi, ale
izolării familiilor mai înstărite, ale complimentelor
adânci ale cetăţenilor simpli, ale ceremonialului. Vremea
nouă este aceea a egalizării sociale, a deşteptării rapide,
a încrederii proprii a cetăţenilor […] (Haltrich, p. 95).
Comparaţia cu perioadele anterioare relevă simplitatea
traiului de atunci şi faptul că „vremea veche a fost timpul
predominării vieţii familiale, a convieţuirii mai fidele a
comunităţii, a convieţuirii cu rudele, a convieţuirii cu
vecinii şi prietenii. Viaţa era orientată mai spre interior,
paşnică şi liniştită; acum se orientează mai mult în
afară şi devine mai zgomotoasă, fără de linişte. Timpul
nou este o izolare individuală, în ciuda multor asociaţii
existente, şi aici este pericolul” (Haltrich, p. 95). Autorul
înţelegea foarte bine trecutul care a lăsat urme evidente,
sighiºoara - oraºul culturilor
31
iar prezentul i se părea foarte „exteriorizat”. Pe lângă
aceasta, exista şi pericolul izolării indivizilor dintr-o
comunitate, izolare care, după cum afirma J. Haltrich mai
sus, era considerată un adevărat pericol.
Folosindu-se de paralela trecut-prezent, J. Haltrich
susţinea că „la strămoşii noştri, în timpurile vechi, mult
înainte de 1858, plăcerea şi dorinţa de petreceri urma
doar unei perioade de muncă asiduă şi era o răsplată
binemeritată. Acum se pare că plăcerea şi pofta de
petreceri se cultivă cu tot dinadinsul” (Haltrich, p. 95).
Profesorul J. Haltrich considera că odată cu modernizarea
vieţii se vor schimba şi moravurile societăţii: „ […] nu
avem voie să scuzăm timpul nostru, decât dacă nu ne
scuzăm pe noi înşine. Acest timp este maiestuos, dar dacă
ne dedăm plăcerilor şi renunţăm la luptă, în noi va găsi
doar oameni slabi” (Haltrich, p. 96). Scriitorul îşi încheia
pitoreasca lucrare cu următoarele cuvinte: „Dragostea
pentru muncă, ştiinţă şi conştiinţa curată vor învinge şi
pe mai departe vor fi chezăşie adevăratei fericiri în viaţă,
atât pentru indivizi, cât şi pentru obşte” (Haltrich, p.
96). Fraza aceasta poate fi considerată drept un model de
viaţă, pe care comunitatea saşilor a încercat să-l cultive
pe tot parcursul existenţei sale. Dacă un individ trăia bine
şi era fericit prin ceea ce era şi făcea, atunci şi comunitatea
din care făcea parte avea aceeaşi soartă. Lucrurile se legau
între ele şi individul nu putea trăi fără „obşte”, iar „obştea”
nu putea exista fără indivizi.
A. Höhr, care scria la începutul secolului al XX-lea,
resimţea nostalgia epocilor trecute, care se revărsau în
cotidian prin amintiri şi sentimente. În fapt, viaţa din
vechime se rezuma la viaţa de familie, viaţa profesională
şi viaţa publică, cea din urmă fiind mai redusă ca intensitate
şi desfăşurare. Aceste „manifestări ale vieţii” aveau fiecare
specificitatea lor şi, însumate, constituiau însăşi viaţa
oraşului şi a locuitorilor săi. „În trecut, viaţa de familie
era mai bogată, iar viaţa publică era mai redusă. Astăzi
este invers. În societatea de astăzi există două categorii
de oameni. Unii care caută şi obişnuiesc să trăiască
viaţa de familie în aşa fel încât le rămâne prea puţin
timp pentru viaţa publică – pentru acest fapt ei găsesc
foarte puţină recunoaştere, sunt cei «retraşi» sau poate
că sunt cei mai fericiţi. Ceilalţi, în schimb, în timpul
zilei sunt plecaţi la profesiile lor. Chiar şi prânzul este
doar o scurtă întrerupere a distanţei acestora faţă de
familie, pentru că acum se merge la cafenea, la jocul de
cărţi sau se citeşte ziarul” (Höhr, p. 76). Dacă în trecut
oamenii petreceau mai mult timp în mijlocul familiei, din
secolul al XX-lea viaţa publică începea să deţină un loc
din ce în ce mai important. Seara, după o zi de muncă grea,
oamenii se duceau „fie la un păhărel – se trăieşte în
societate – fie la şedinţe, consfătuiri sau probe, iar atunci
când se ajungea acasă, viaţa de familie era demult dusă
la culcare!” (Höhr, p. 76)
Apare conturată şi la A. Höhr ideea prosperităţii
familiale din care deriva bunăstarea comunităţii: „ […] când
există conştiinţa obligaţiei, dictate de propria vatră, când
se naşte conştiinţa că bunăstarea comunităţii nu se poate
lipsi de aportul individului, că există şi obligaţii care se
află dincolo de profesie şi familie, la fel de serioase şi sfinte
[…] Şi acestea sunt cu atât mai onorabile pentru fiecare cu
cât fiecare membru este recunoscător comunităţii sale […]
ele ies în evidenţă în popor, în biserică şi stat” (Höhr, p. 77).
Această concepţie, potrivit căreia individul avea obligaţii nu
numai în familie sau la locul său de muncă, ci şi în
colectivitatea umană în care trăia, poate fi urmărită ca un fir
roşu pe tot parcursul evoluţiei istorice a comunităţii săseşti

32 sighiºoara - oraºul culturilor
din Transilvania, iar în cazul de faţă a celei din Sighişoara.
Noţiunea de bunăstare individuală este sinonimă cu cea de
prosperitate a întregii aşezări urbane. Totuşi, ar trebui să
menţionăm aici că nu întotdeauna faptele au decurs în direcţia
voită. Au existat şi momente când comunitatea a trebuit să
respingă anumite elemente care i s-au părut a nu fi în
concordanţă cu felul său de a exista şi de a se manifesta.
Adolf Höhr era de părere că se putea afirma şi verifica
– pentru aceasta perioadă – faptul că la Sighişoara „în
ceea ce priveşte elementul săsesc, şi nu numai” exista „o
viaţă publică sănătoasă”, „astăzi societatea săsească
de pe Târnava este unită şi închisă atunci când este
vorba de binele şi bunăstarea generală. În asociaţiile
publice, meşteşugarul stă alături de omul cu pana, ca
un bun prieten, iar încrederea reciprocă este nelipsită,
jurându-se credinţă progresului şi cerinţelor vremii”
(Höhr, p. 77). Coeziunea comunităţii săseşti în faţa
provocărilor directe ale progresului, indiferent de categoria
socială din care făcea parte individul, reprezintă o notă
distinctivă în reprezentarea de ansamblu a oraşului.
Asociaţiile săseşti de la Sighişoara, în perioada pe care o
abordăm, au creat un element nou şi puternic în unitatea
comunităţii – o solidaritate etnică şi confesională aproape
indestructibilă. Prin aceasta s-a putut dezvolta liberă viaţa
oraşului şi fiecare grup etnic a evoluat spre forme noi de
agregare socială. Exemplul saşilor a fost urmat, mai apoi,
de români şi maghiari în diverse forme.
Profesorul A. Höhr ne mai relatează despre faptul că,
în cadrul atât de larg al vieţii publice, se manifestau „şi o
serie de evenimente de natură mai puţin «serioasă» –
aşa-numitele «serbări publice» […] activităţi care servesc
bunei dispoziţii”. În trecut, acestea „erau simple şi nobile
şi lumea se bucura de ele” (Höhr, p. 78). Şi el menţionează,
asemenea lui M. G. Schuller, că la sărbătorile mari, legate de
zilele religioase, de cele onomastice şi de naştere, sau în alte
zile importante pentru familie, copiii şi nepoţii se adunau în
casele bătrânilor, alături de învăţător, care era stimat ca şi
cum ar fi fost un membru al familiei respective.
Nu sunt omise nici renumitele baluri ale diverselor
asociaţii care îşi desfăşurau activitatea în oraş. De obicei,
aceste petreceri aveau scopuri caritabile şi erau frecventate
de un număr apreciabil de oameni din clasa de mijloc a
oraşului. Balurile se organizau în diverse locaţii ale oraşului,
cel mai deosebit loc fiind sala festivă a primăriei. Acestea
erau acompaniate de cea mai bună orchestră a Sighişoarei.
Mesele festive organizate cu aceste ocazii prilejuiau etalarea
bucătăriei săseşti la un înalt nivel. Alături de aceste baluri,
mai existau petrecerile şi balurile mascate ale vecinătăţilor
din oraş, însoţite de „bancuri şi umor bun, care aveau
drepturi depline în această perioadă […] Oamenii se
purtau delicat unii cu alţii, iar noţiunile de morală nu
lipseau […] ” (Höhr, p. 79). Deşi în zilele când scria aceste
rânduri petrecerile şi balurile mai existau, autorul nu ezita
să noteze: „în zilele noastre, balurile şi petrecerile pălesc
din ce în ce mai mult”.
Din spaţiul vieţii publice făcea parte şi participarea la
fiecare înmormântare a vecinătăţii, respectiv prezenţa
obligatorie la slujbele religioase de 20 de ori pe an. Aceste
dispoziţii ale comunităţii erau uneori nesocotite. Pentru
respectarea tradiţiei în acest segment al vieţii comunitare,
„comisarul de poliţie, judecătorul districtual şi alţii
preluau rolul conducătorului de vecinătate” (Höhr, p.80).
Sfera vieţii sociale pe care o prezintă profesorul A.
Höhr se încheie cu o frază memorabilă pentru începutul
secolului al XX-lea la Sighişoara: „Suntem parte din
Europa şi participăm într-o măsură modestă la
activităţile artistice ale vestului, iniţial superior din
punct de vedere cultural […] Curentul vremurilor
moderne ne-a inclus şi pe noi şi astfel ne vom adânci în
el mai mult decât oricând. Dar trebuie să învăţăm să
extragem de aici doar ceea ce contribuie la realizarea
educaţiei spiritului şi tot ceea ce îl ridică pe om către
culmile adevăratului umanism” (Höhr, p. 80). Perfect
conştient de prefacerile din societate şi de linia progresului
social, A. Höhr percepea „curentul vremurilor moderne”,
ca o modalitate prin care spiritul uman poate fi educat, dar
ştia că într-o bună zi cu acest „curent”, vor apărea în viaţa
liniştită de până atunci a oraşului, o serie de elemente noi
care vor duce la o serie de fenomene ireversibile.
Viaţa de familie şi locuinţa (1868–1910)
Deşi au existat mereu modificări în această zonă a
cotidianului „regulile casei şi ale familiei au rămas cele
vechi […] Modificările sunt mai mult […] în ceea ce
priveşte simplitatea” (Schuller, p. 774). Modul de viaţă
ordonat al familiei, care avea o structură fermă şi
tradiţională, în care fiecare individ ştia care este locul său,
a rămas veacuri la rândul una din trăsăturile de bază ale
existenţei familiei săseşti. Şi credem că această însuşire
poate fi aplicată şi comunităţii în ansamblul ei, care era
compusă din mai multe astfel de familii.
Schimbări au avut loc şi în ceea ce priveşte interiorul
casei. În trecut „nu se întâlneau treptele şi podele casei
curăţate cu peria, nu se întâlnea bucătăria de iarnă, ci
aceeaşi sobă de cahle cu plita din tablă, care servea la
prepararea mâncării şi la încălzirea camerei comune,
folosită ca sufragerie, bucătărie şi dormitor” (Schuller, p.
774). Existau însă şi oameni mai înstăriţi care aranjau în casa
lor o cameră specială. Aceasta era „«camera de paradă»
[…] folosită doar cu ocazia sărbătorilor” şi a cărei mobilier
era compus „dintr-o canapea, mai multe scaune şi «un pat
de paradă»” (Schuller, p. 775). Piesele de mobilier erau lucrate
din lemn, fie că era vorba de pat, masă sau scaune.
De la J. Haltrich aflăm şi despre vechea «Lutherofen»
„în jurul căreia se aduna seara toată familia şi rudele ei
[…] ”. Aceasta a fost înlocuită cu „soba din cahle.
Plafonul cel vechi al camerei, din grinzi, a fost înlocuit
şi el, iar ferestrele erau mai mari, camerele devenind în
acest fel mai luminoase. Podeaua din lemn era uneori
ceruită sau exista, în locuinţele oamenilor mai bogaţi
ai oraşului, parchetul” (Haltrich, p. 85). Camerele-salon
nu erau foarte numeroase, existând în schimb tot mai multe
«camere de paradă», folosite la ocazii deosebite.

Mobilierul consta din sofale şi scaune tapiţate, iar vechiul
clavicord a fost înlocuit cu pianul, oglinzile şi tablourile
moştenindu-se. În vremea la care scria J. Haltrich, se aflau
şi locuinţe mai distincte, cu oglinzi scumpe, tablouri cu
rame aurite, camere „cu perdele la ferestre, iar pe măsuţele
valoroase stăteau albume de fotografii, vaze pentru flori
[…], iar pe lângă pian se găseau deja maşini de cusut”.
Pentru J. Haltrich, progresul se manifesta „prin
întrebuinţarea de instalaţii moderne, sobe noi, maşini
de spălat […] ” (Haltrich, p. 87).
Putem compara felul de organizare a locuinţei de la
începutul secolului al XIX-lea cu cel din deceniile şaseşapte
ale secolului. Deosebirea este evidentă,
observându-se tendinţa de îmbunătăţire a vieţii de familie
şi de creştere a confortului în spaţiile de locuit. Aceste
transformări apar astăzi deosebit de spectaculoase.
Şi pentru A. Höhr, amenajările interioare ale
locuinţelor erau în transformare. În „mijlocul camerei se
afla în trecut masa cu picior în cruce, în jurul căreia
familia se putea aduna ca în jurul unui altar de casă, în
număr de până la zece persoane”. Însă la începutul
secolului al XX-lea în case se simţea răceala „mobilei din
furnir”, iar „soba luterană, în care strălucea flacăra
deschisă a vetrei şi în lumina căreia bunicii povesteau
minunat, a ajuns la muzeu, în locul ei funcţionând acum
sobe obişnuite” (Höhr, p. 73). În această prezentare sunt
amintite şi „cămara de provizii, unde era lada plină cu
făină şi unde atârna slănina; pivniţa cu vin bun, cu
butoiul de varză, legumele şi proviziile de mere, podul
şi şura, toate aranjate şi îmbelşugate” (Höhr, p. 74).
Aceasta pare o ordine impusă de comunitate, dar de data
aceasta nu prin obligativitate; era un respect al regulilor
sociale de la sine înţeles, fără de care comunitatea nu ar fi
putut supravieţui şi evolua.
Viaţa de familie care pulsa în astfel de cămine „era
plină de căldură şi era călăuzită de principii etice şi
naţionale ale vremurilor de demult. Noţiunea de familie
era sfântă şi această ordine guverna şi viaţa publică, a
vecinătăţilor şi a breslelor, a comunităţii” (Höhr, p. 74).
Instinctul de a acţiona împreună exista în fiecare membru
al comunităţii, care era crescut şi educat în acest spirit –
prosperitatea comunităţii lor însemnând, de fapt,
bunăstarea familiilor lor.
Un alt element deosebit de sensibil al vieţii familiale
era cel al relaţiilor care se stabileau între părinţi, pe de o
parte, şi cele dintre părinţi şi copii, pe de altă parte: „Soţii
se adresau unul altuia cu apelativul «Sie»
[Dumneavoastră] şi la fel se adresau copiii părinţilor.
Fratele şi sora tatălui sau a mamei erau numiţi frate şi
soră […] Copiii îşi întâmpinau părinţii cu stimă şi respect.
Voinţa tatălui era o instanţă care nu mai cunoştea
alte păreri. Permisiunea sau interdicţia acestuia
reprezentau autoritatea absolută. Această voinţă era
condusă de tradiţie şi de spiritul dreptăţii.” (Höhr, p.
75). Aceste cuvinte stârnesc, în zilele noastre, un uşor
zâmbet sau poate ne uimesc, însă în vremea la care scria
profesorul A. Höhr, ele constituiau încă stări de lucruri de
la sine înţelese, care nu trebuiau discutate sau explicate şi
fără de care traiul unei familii nu se putea imagina. Pur şi
simplu, ele existau, erau trăite ca atare şi tratate cu respect
de fiecare membru al familiei. „În acest climat de viaţă
exemplară a casei părinteşti creşteau şi erau educaţi
copiii. Mama, spiritul blând şi bun al casei, îşi proteja
copilul şi avea destulă dragoste şi răbdare să le înveţe
pe fete şi să-l apere pe băiat” (Höhr, p. 75).
La masa de seară se strângea întreaga familie, această
sighiºoara - oraºul culturilor
33
masă devenind „adevăratul punct de întrunire, altarul
casei, în jurul căreia se adunau cu toţii. Aici se discutau
apoi probleme mai mult sau mai puţin importante ale
familiei. Capul familiei avea cuvântul, iar mama se afla
întotdeauna alături de el cu un sfat bun” (Höhr, pp. 75-
76). Deciziile importante ale familiei se luau de comun acord
între soţi, iar copiii nu aveau voie să răstălmăcească cele
hotărâte, existând în acest sens o severitate deosebită.
Altă componentă a vieţii de familie o reprezenta vizita,
care putea avea loc între membrii unei familii, între rude
sau chiar între vecini: „după terminarea programului de
lucru se întâlneau la o discuţie […] şi se coborau cele
câteva trepte ale pivniţei împreună cu vasul verde şi se
aducea vinul necesar, care avea rolul de a îndulci limba”
(Höhr, p. 75). Acestea erau forme directe de socializare,
cu consecinţe majore în viaţa comunităţii.
Alimentaţie – hrană
În timpurile mai vechi, mâncarea familiei „era simplă,
dar bună şi hrănitoare. La prânz se servea o mâncare
obişnuită din carne, pfundul de carne costa atunci nu
mai mult de 5 coroane. Se mânca cu linguri […] în
farfurii din lut sau în cel mai bun caz din cositor. Seara
se consuma friptură în farfurii de lemn; exista un număr
mare de farfurii din lemn, lut sau cositor, în aşa fel încât
numărul acestora era suficient pentru a mânca din ele
întreaga săptămână, iar spălarea farfuriilor se făcea
abia sâmbăta după-amiaza […] Un alt progres este
folosirea aproape curentă a cafelei cu lapte la micul
dejun, care în trecut, din cauza preţurilor mari la
produsele coloniale, putea fi achiziţionată doar de către
cei înstăriţi” (Schuller, p. 775). După cum reiese din
rândurile de mai sus, se consuma cafea cu lapte la micul
dejun, carne sub formă de friptură la mesele de prânz şi la
cină. Vesela se compunea din farfurii de lemn, ceramică sau
cositor. M. G. Schuller nu avea în vedere pentru această
perioadă – începutul secolului al XX-lea – familiile care
serveau prânzul sau cina la diversele localuri din oraş.
J. Haltrich este puţin mai descriptiv la acest capitol:
„Timpurile de acum sunt mai pretenţioase decât cele de
pe vremea bătrânilor noştri. La singurul fel de prânz –
supa cu rântaş, în zilele de lucru se mai adăuga adeseori
friptură şi fructe – ceea ce înainte se servea doar duminica
sau în zilele de sărbătoare” (Haltrich, p. 88). „Friptura”
apare consemnată şi în lucrarea lui J. Haltrich, alături însă
de fructe. În acea epocă, locuitorii Sighişoarei consumau
cantităţi importante de legume, făină şi chiar orez. Brutăriile
funcţionau pe piaţă cu mult succes economic. J. Haltrich
surprindea trecerea de la „farfuriile de lemn şi lut la cele
de porţelan”, de la „cănile de ceramică la cele de sticlă”.
Tot acum, la masă se foloseau şerveţelele „pentru ştersul
gurii şi al degetelor [...] înainte folosindu-se colţurile feţei
de masă, care atârnau special în acest scop”.
Vinul şi rachiul erau băuturi care se consumau în
mod curent la Sighişoara, dar vinului începuse deja să-i
facă concurenţă berea, care la acea vreme era încă
importată. Nu este neglijabil nici consumul de cafea şi
zahăr, care în trecut abia putea fi semnalat. Alături de cafea,
exista, desigur, şi tutunul. Ţigările cu tutun în foiţă de
hârtie vor începe să facă concurenţă clasicei pipe
(Haltrich, p. 88).
Asemenea lui M. G. Schuller, şi A. Höhr afirma că în
trecut „vesela se curăţa doar parţial după masă, iar
oala de mămăligă şi făcăleţul se spălau doar sâmbăta
[…] ” (Höhr, p. 74).

34 sighiºoara - oraºul culturilor
Îmbrăcămintea
„Simplitatea acelor vremuri se întâlneşte în special
la îmbrăcăminte”. Cu cât era mai puţin sofisticată,
cu atât constituia un avantaj, „pentru că astfel capilor
de familie le rămâneau bani, pe care îi puteau folosi în
alte scopuri […] prostia modei anulează din ce în ce
mai mult căldura vieţii, aducând-o sub punctul de
îngheţare al vanităţii şi înfumurării” (Schuller, p. 775).
Vestimentaţia bărbaţilor nu era prea complicată – „la piaţă
şi pentru afaceri” se îmbrăcau cu o haină scurtă, unii
purtând un şorţ din piele „de care nu se ruşina nimeni pe
vremea aceea”. În zilele de sărbătoare sau duminica,
bărbaţii purtau o haină din blană de lup. Fetele şi femeile
purtau în zilele de lucru iarna o haină ţesută manual, iar în
restul perioadei o haină cusută din stambă. Femeile aveau
capul acoperit cu o pălărie simplă şi uşoară din paie,
lipsindu-se astfel de umbreluţe, care le protejau de lumina
soarelui. Pentru a merge la biserică, femeia avea nevoie
de mai bine de o jumătate de oră pentru a se pregăti
(Schuller, p. 775). Fetele nu purtau nimic pe cap – „părul
era pieptănat şi legat în codiţe cu fundiţe colorate”, iar
pentru bal se îmbrăcau cu o rochie albă şi simplă, care
„era mult mai naturală şi mai frumoasă decât hainele
realizate artistic şi lucrate doar pentru a fi folosite întro
singură noapte la bal” (Schuller, p. 775).
J. Haltrich remarca chiar un lux al îmbrăcămintei, care
s-a transmis şi la vestimentaţia copiilor. „Fetele se îmbracă
în costume multicolore şi poartă pălării de diverse forme,
băieţii în haine de diferite postavuri iarna, iar vara poartă
pe cap pălării şi şepci diverse […] ” (Haltrich, p. 91).
„Bugetul oricărui cap de familie conştiincios va fi
afectat de achiziţionarea hainelor”. Astfel îşi începea
descrierea despre îmbrăcăminte A. Höhr şi continua -
„monstruozităţile care ornamentează astăzi femeile au
luat naştere într-un moment nefericit, în mintea unui
artist parizian sau londonez. Dacă acum câţiva ani se
putea studia ornitologia pe îmbrăcămintea femeilor,
acum intră în discuţie botanistul! […] ” (Höhr, p. 72). În
lucrarea sa nu ezită să-l citeze în acest sens pe M. G.
Schuller.
„Tradiţiile şi obiceiurile au fost cândva stelele
călăuzitoare după care obişnuia să se ghideze viaţa
individului, a familiei sau a comunităţii.” La începutul
secolului al XX-lea când scria A. Höhr aceste rânduri, ele
au început să-şi piardă din semnificaţie şi substanţă şi nu
peste mult timp au fost absorbite de «tonul incolor al
modernităţii», care şi-a asumat în societate un rol din ce
în ce mai important, „de singur mântuitor”. Evoluţia era
inevitabilă, chiar dacă nostalgia vremurilor apuse era încă
vie în conştiinţa unora dintre contemporani. Atribuirea
calificativului «de singur mântuitor» pentru modernitate
ar putea părea surprinzătoare, dar anii care s-au scurs
după 1910 au dovedit veridicitatea acestui atribut al
modernităţii.
Transformarea structurilor complexe ale cotidianului
a creat, în urma unui proces irevocabil, o nouă realitate în
Sighişoara. Anumite părţi ale societăţii i s-au opus, însă
fără succes. Tradiţionalismul şi conservatorismul
comunităţii au început să se destrame treptat. Atitudinea
în faţa provocărilor modernităţii a fost una firească.
Întotdeauna societăţile tradiţionale şi conservatoare au
reacţionat şi s-au manifestat împotriva unui curent nou şi
modernizator în societate. Acum s-au schimbat unele
componente majore ale comunităţii şi au avut loc mutaţii
profunde la nivelul mentalităţilor individuale şi colective,
în paralel cu transformarea solidarităţii colective. Lumea a
început să se schimbe, universul oraşului s-a
metamorfozat, iar oamenii au conştientizat mai accentuat
faptul că alături de comunitatea lor existau şi alte
comunităţi, dar în alte spaţii.
Redarea unei părţi a realităţii oraşului din anii 1868–
1910, prin lucrări semnate de persoane care s-au format,
au trăit şi au scris la Sighişoara, constituie o oglindă vie a
timpului. Prin modesta noastră expunere am surprins doar
reflecţia acesteia peste ani.
Note:
1 Josef Haltrich, Culturhistorische Skizzen aus Schäßburg
în Sächsischer Hausfreund, Herausgegeben von Dr. Eugen von
Trauschenfels, XXX. Jahrgang, Kronstadt, Druck und Verlag
Johann Gött und Sohn Heinrich, 1868, pp. 69 – 96; Michael
Gottlieb Schuller, Schäßburg vor sechszig Jahren în
Siebenbürgisch – Deutsches Wochenblatt, Hermannstadt, den 3
Dezember 1873, Nr. 49, VI. Jahrgang, pp. 773-777, partea întâi,
lucrarea continuând şi în numerele 50 (pp.792-794), respectiv
51 (pp. 807-809) ale săptămânalului sibian; Adolf Höhr,
Sächsisches aus Schäßburg, einst und jetzt în Festschrift der
Sächsischen Vereinen anläßlich ihrer Tagung in Schäßburg –
überreicht vom Festausschuß, 20 – 22 August 1910, Schäßburg,
Buchdruckerei W. Krafft, 1910, pp. 51- 86.
2 Die Siebenbürger Sachsen Lexikon. Geschichte, Kultur,
Zivilisation, Wissenschaften, Wirtschaft, Lebensraum
Siebenbürgen, Innsbruck, Kraft Verlag, 1993, p. 597.
3 Schäßburg. Bild einer siebenbürgischen Stadt.
Heraugegeben von Heinz Brandsch, Heinz Heltmann und Walter
Lingner, Innsbruck, Rautenberg Verlag, 1998, p. 172. Mai departe
abreviat Schäßburg.
4 Ibidem, p. 403; Horst Breihofer, Michael Gottlieb
Schuller în Schäßburger Nachrichten, HOG Informationsblatt
für Schäßburger in aller Welt, Nr.18, Heilbronn, den 1.Dezember
2002, 9.Jahrgang, p. 41.
5 Schäßburg, p. 172; pp. 404 – 405. Pentru mai multe
detalii privind viaţa şi activitatea lui Josef Haltrich vezi Ioan
Chiorean, Josef Haltrich în Profiluri mureşene, vol. I, Tg. Mureş,
1971, pp. 133-139; Walter Roth, Josef Haltrich vor 180 Jahren
geboren în Schäßburger Nachrichten, Nr.17, Heilbronn, den
30.Juni 2002, 9.Jahrgang, p. 22.
6 Programm des Evang. Gymnasiums A. B. in
Schäßburg, am Schlusse des Schuljahres 1900/1901
veröffentlicht von Direktor Daniel Höhr, Hermannstadt,
Buchdruckerei W. Kraft, 1901, p. 2; 66. Jahrbericht des Bischof-
Teutsch-Gymnasiums in Segesvár (Schäßburg) veröffentlicht
am Schlusse des Schuljahres 1916/1917 von Dr. Johann Wolff
Direktor, Segesvár (Schäßburg), Buchdruckerei W. Kraft, 1917,
p. 2.
7 În rândurile de mai jos vom folosi paranteze rotunde în
text pentru a marca lucrarea şi paginaţia la care vom face trimitere
şi ghilimele pentru informaţiile redate.
8 1 pfund – cca. 0,5kg.

Lavinia Carmen AVRAM
Lada de zestre în colecţia muzeală
a Muzeului de Istorie din Sighişoara
Atunci când avem de-a face cu elemnte ce aparţin
acestei lumi ţărăneşti, o lume aflată acum în disoluţie
accentuată şi care în afara acestor mărturii materiale şi, de
ce nu, şi orale, lasă puţine informaţii despre ea însăşi,
credem că punerea în circuitul ştiinţific a unor mărturii
este o problemă de strictă actualitate.
Piesele de mobilier nu reprezintă numai
funcţionalităţi distincte, ci şi o oarecare spiritualitate, o
anumită concepţie despre organizarea spaţiului casei, care
depăşeşte cu mult sfera materialului, o anumită concepţie
despre bine şi frumos, depre viaţă şi moarte.
În mod incontestabil, piesele de mobilier sunt
specifice unui anumit spaţiu, spaţiul interior al casei,
contribuind la mărirea gradului de intimitate. Prin forma şi
decorul pieselor de mobilier, prin modul de aşezare în
cadrul interiorului, se urmăreşte acelaşi scop – armonizarea
nevoilor practice cu satisfacerea gustului pentru frumos.
Dacă pentru femei domeniul de manifestare a
gustului pentru frumos a fost cel al textilelor şi al celor de
port popular, pentru bărbat câmpul cel mai folosit pentru
exprimarea artistică a fost prelucrarea lemnului.
Dintotdeauna, omul a avut la îndemână lemnul, pe
care l-a folosi fie la construirea caselor, fie la confecţionarea
diferitelor obiecte de uz gospodăresc şi pentru mobilier.
Însă, în acest domeniu al prelucrării lemnului, gustul pentru
frumos a fost materializat în confecţionarea mobilierului.
Un argument în sprijinul acestei afirmaţii sunt, în mod
deosebit, lăzile de zestre aflate în colecţia de mobilier
ţărănesc a Muzeului de Istorie din Sighişoara.
1. Date istorice
Primele dovezi ale existenţei mobilierului pe teritoriul
ţării noastre sunt câteva piese de lut ars, din epoca
neolitică, aparţinând culturii Gumelniţa, reprezentând o
serie de figurine 1 . Deoarece distanţa dintre aceste figurine
neolitice şi mobilierul popular de astăzi este destul de
mare, nu se poate presupune o descendenţă directă, dar
existenţa lor ne determină să credem că preocuparea
pentru amenajarea interiorului s-a continuat de-a lungul
secolelor.
sighiºoara - oraºul culturilor
35
Începând cu secolul al XIII-lea, atât domeniile
religioase, cât şi cele laice au nevoie de specialişti în
diferite ramuri de activitate, motiv pentru care încep să
apară şi primii specialişti. Astfel, meşteşugarii pot fi
grupaţi în: meşteri de sat, liberi; meşteri de pe domeniile
feudale; meşteri de oraş.
O primă referire la o piesă de mobilier dintr-o casă
românească este o foaie de moştenire din anul 1557, în
care sunt menţionate diferite obiecte, cum ar fi: taleri,
perne, căni, covoare etc.
Însă primele referiri la piese mobile de mobilier sunt
din secolul al XVIII-lea, şi se referă la lăzile de zestre. De
fapt, este vorba de foi de zestre emise între anii 1760-1848,
în care sunt menţionate atât „lacra” nepictată, cât şi lada
„de Braşov” pictată 2 .
Odată cu secolul al XIX-lea, datele referitoare la
piesele de mobilier ţărănesc se înmulţesc. Din monografiile
săteşti aflăm că existau deja meşteri atât la oraş cât şi la
sat.
2. Mobilierul ţărănesc – Lada de zestre
Mobilierul ţărănesc poate fi împărţit în mai multe
grupe, cum ar fi: mobilier lucrat după metode tradiţionale
şi mobilier lucrat după metode tâmplăreşti orăşeneşti.
Totodată, mobilierul lucrat după metode tradiţionale poate
fi împărţit astfel: mobilier care păstrează forma din natură
şi piese de mobilier lucrate după metode dulghereşti. În
cadrul acestor subdiviziuni, piesele de mobilier solicită o
grupare după funcţia pe care o îndeplinesc. Deosebim
astfel: piese pentru aşezat şi dormit, piese de suport
deschise şi închise şi piese de depozitat 3 .
Chiar dacă piesele de depozitat nu au un rol
definitoriu în amenajarea spaţiului de locuit, importanţa
lor a fost şi este una deosebită.
Alături de pat şi masă, lada a fost una din piesele de
mobilier a cărei întrebuinţare a fost generalizată în ţara
noastră.
Ca şi alte piese de mobilier, lăzile se impart în două
mari categorii, distincte şi prin aspecte legate de tehnică
şi decor. Atfel, prima categorie este cea referitoare la lăzile
de cereale sau făină, numite în popor şi „hambare”.
A doua categorie este cea a lăzilor de haine, în care
se păstrează lucrurile cele mai bune şi mai de preţ ale
familiei, inclusiv „hainele de moarte” ale bătrânilor. Este
mobila de cinste a casei.

36 sighiºoara - oraºul culturilor
Dacă hambarele sau recipientele împletite au avut
un rol mult mai mare, deoarece erau legate de hrana
ţăranului, lada de veşminte şi de ţesături a avut mai mult
un conţinut simbolic. Era lada pe care mireasa o aducea
cu ocazia nunţii în casă, lada menită să demonstreze
hărnicia fetei. Ea era urcată în căruţă, printr-un ritual
specifc, şi purată în văzul satului. De aceea, în interiorul
camerei avea un loc deosebit, cum ar fi cel de la capul
patului sau la capătul laviţei. De obicei, în ladă era
depozitată zestrea fetei, cum ar fi: „zestrea miresei, afară
de vite, se compune din: o ladă sau două, plină de pânzeturi
de in şi de cânepă, felurite pânzeturi de borangic, şervete,
feţe de perne, prostiri” 4 . Binenţeles că zestrea fetei diferea
de la casă la casă, ea fiind mai mare şi mai importantă
atunci când fata era „urâţică”, şi mai mică atunci când fata
era frumoasă.
Originea lăzii este străveche, cunoscându-se
exemplare din antichitate, iar răspândirea ei este foarte
mare. Cum este şi firesc, de-a lungul timpului ea a cunoscut
o gamă largă de forme, de la lada cu capacul bombat, la
lada cu capacul plat.
Lăzile de dulgherie aveau capacul bombat, erau mult
mai masive şi decorate cu diverse crestături, cum ar fi
semnul rozetei, sau ornamentate cu motive zoomorfe. Ele
păstrau culoare lemnului, mai puţin partea decorată, care
suferea unele modificări. Din colecţia de mobilier a
Muzeului, două piese sunt mai importante. Ambele sunt
piese de dulgherie şi prezintă simbolul rozetei.
Asemănătoare ca formă, lăzile sunt dovezi clare ale unor
obiceiuri străbune, ele dovedind importanţa acordată
decorării lor (planşa 1).
Comparativ, lăzile de tâmplărie nu sunt atât de
masive, uneori le lipsesc picioarele şi au capacul plat. Ele
sunt decorate cu ornamente florale, ornamente care
reprezintă de cele mai multe ori simbolul lalelei. Toată
suprafaţa lăzii este colorată (planşa 2).
Cunoscute în unele regiuni sub denumirea de
„tronuri” 5 , pentru că reprezentau una din mândriile fetei
de măritat, ele au fost înfrumuseţate printr-o variată gamă
de crestături sau decoruri.
Lăzile de zestre au un decor extreme de bogat, fiind
printre cele mai frumoase piese de mobilier ţărănesc.
Ornamentare lor se numeşte „horjire” sau „împistare” şi
se face prin incizie şi crestare cu „scoaba” sau „horjul” 6 .
Decorul este realizat fie din crestături de motive
geometrice, atunci când suportul este de esenţă tare (fag),
şi mai nou cel pictat, atunci când suportul este mai moale
şi nu poate suporta intervenţii (brad).
Concluzionând, am putea spune că expresivitatea
grăitoare a lemnului este evidentă. Prin forma, culoarea şi
ornamentarea lui, meşterii au reuşit să-şi transpună un
pic din trăirile sufleteşti.
Bibliografie:
xxx, Arta populară în România, Editura Academiei,
Bucureşti, 1969.
Capesius, R., Mobilierul ţărănesc românesc, Editura
Dacia, Cluj, 1974.
Bobu Florescu, Florea, Ornamentica populară
românească în lemn, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, III/
1956, NR.1-2.
Marian, S.Fl., Nunta la români, Editura „Grai de suflet-
Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
Zderciuc, Boris, Stoica, G., Crestături în lemn în arta
populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967.
Note:
1 R., Capesius, Mobilierul ţărănesc românesc, Editura
Dacia, Cluj, 1974, p.15.
2 Ibidem, p.19.
3 XXX, Arta populară în România, Editura Academiei,
Bucureşti, 1969,p.220.
4 S.Fl., Marian, Nunta la români, Editura „Grai de suflet-
Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995, p.110.
5 Boris, Zderciuc, G., Stoica, Crestături în lemn în arta
populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967,
p.20.
6 Florea, Bobu Florescu, Ornamentica populară
românească în lemn, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, III/
1956, NR.1-2.

Niculina CIOTLOŞ
Principii tehnico-ştiinţifice aplicate în
conservarea muzeală şi soluţii de tratare, consolidare,
depozitare şi expunere a obiectelor de patrimoniu ale
muzeului de istorie Sighişoara
sighiºoara - oraºul culturilor
„Gradul de cultură a unui popor se
recunoaşte după starea muzeelor sale”.
Grigore Antipa
I.Noţiuni introductive
Conservarea în muzeologie este o ramură bazată pe
foarte multe cunoştinţe ştiinţifice exacte care necesită
multe ore de documentare şi de studiu din diferite materii,
cum sunt: chimia, fizica, mecanica, tehnica în general,
pentru elucidarea problemelor privitoare la înlocuirea unor
substanţe şi materiale necesare proceselor tehnologice
pentru asigurarea eficacităţii activităţii de conservare, atât
cantitativ, cât şi calitativ. Opera de conservare şi restaurare
devine eficientă numai dacă este organizată şi desfăşurată
pe criterii ştiinţifice.
Bogăţia şi valoarea inestimabilă a patrimoniului cultural
pe care îl deţine orice popor a impus în ultimele
decenii o activitate cu totul particulară, în care
specialitatea profesiunii de conservator este asigurată prin
cunoştinţe de egală importanţă în istoria culturii şi
civilizaţiei şi din ştiinţele şi practica vechilor arte şi
meşteşuguri de realizare a obiectelor. În acest context se
înscrie şi patrimoniul muzeului de istorie din Sighişoara –
cu colecţii diversificate pe domenii: arheologie (metal,
piatră, ceramică), istorie medie (metal, piele, ceramică, lemn,
textile), etnografie (textile, ceramică, piele, icoane pe sticlă,
mobilier şi unelte din lemn etc.), artă (icoane pe lemn, ulei
pe pânză, acuarele, litografie), artă decorativă (porţelan,
sticlă, metal), ştiinţă şi tehnică (mecanisme de ceasuri,
cutii muzicale etc.), istorie modernă (fotografii, documente
etc.), numismatică.
II. Obiectivele şi principiile utilizării
tratamentelor chimice în conservare
Chimia este o ştiinţă cu largi disponibilităţi în practica
conservării şi restaurării. Tratamentele chimice se utilizează
în vederea atingerii a patru obiective fundamentale :
· Inactivarea formelor de degradare provocate de
agenţii fizici, chimici şi biochimici, cum ar fi : poluarea,
fotosensibilitatea, corodarea şi biodeteriorarea
· Stabilizarea proceselor deja începute, în special
pe linia slăbirii rezistentei fizico-mecano-chimice a
obiectelor în întregul lor sau pe componente diferenţiate,
cum ar fi : oxidarea unor părţi metalice, biodeteriorarea
substanţei organice, îmbătrânirea accelerată a unor
componente organice etc.
· Consolidarea structurii materiale a obiectelor
prin completări şi acoperiri de suprafaţă sau de volum
zonale, generale.
· Împrospătarea imaginii iniţiale a obiectelor sau
a unor părţi din acestea prin acţiuni de curăţare şi
reactivare a unor componente ale căror aspecte s-au
estompat cu timpul şi care au suferit deteriorări
avansate.
Realizarea acestor obiective a împins practica
conservării şi restaurării la asaltarea nomenclatoarelor de
produse chimice diverse şi la utilizarea a numeroase
produse comerciale despre ale căror proprietăţi,
compoziţie şi structură chimică, conservatorul nu ştie
uneori mare lucru. Aceasta din cauza discreţiei cu care
sunt protejate patentele de fabricaţie, conjunctura
37
complexă de aplicare a tratamentelor chimice în lucrările
de conservare care trebuie condiţionată de respectarea
unor principii fundamentale cum ar fi :
1. admiterea necesităţii tratamentului – nu toate
obiectele necesită un tratament chimic, dar în baza
investigaţiei vizuale, fizice, chimice, mecanice,
conservatorul poate hotărî dacă această intervenţie este
necesară;
2. oportunitatea tratamentului – este principiul care
ia în seamă necesitatea aplicării efective a unui tratament
chimic în corespondenţă cu o metodă eficace care să nu
creeze îndoieli asupra efectelor urmărite;
3. compatibilitatea tratamentelor – dintre
substanţele chimice aplicate şi obiectul tratat, pe de o
parte, şi tratament, pe de altă parte, poate să apară la fel
de importantă compatibilitatea reciprocă a diferitelor
substanţe folosite în schemele de tratament. Problemele
de compatibilitate se pun, de asemenea, în alegerea
substanţelor chimice, care au un efect pozitiv pentru o
secţiune a obiectului de patrimoniu (de exemplu albirea),
dar în structura de rezistenţă a fibrei poate avea un efect
nedorit, reducându-i această caracteristică, obiectul
devenind mai friabil şi mai fragil. Un alt aspect în cadrul
unei succesiuni de tratamente chimice diferite, cum ar fi :
dezinsecţia, albirea, neutralizarea, îndepărtarea benzilor
adezive sau a unor pete de oxizi, compatibilitatea reciprocă
a reactivilor folosiţi trebuie îndelung studiată după criterii
riguros ştiinţifice de specialitate. Încălcarea acestui
principiu poate să ducă la accidente sau la neatingerea
parametrilor doriţi, respectiv a unora din scopurile
urmărite;
4. specificitatea tratamentului – se impune cu
acuitate realizarea efectului dorit în condiţii optime, conform
materialului de bază a obiectului de patrimoniu;
5. reversibilitatea tratamentului – are un rol fundamental
în lucrările de tratare chimică a obiectelor de
patrimoniu pentru recuperarea structurii originale, cât şi
pentru intervenţii ulterioare, deoarece conservarea este o
activitate de întreţinere a sănătăţii bunurilor de patrimoniu;
6. suficienta dozei – în general, tehnologiile de
lucru pentru tratamente fizico-mecano-chimice aplicate în
lucrările de conservare stabilesc doze între valori maxime
şi minime, dar dozarea necesară şi suficientă trebuie
stabilită riguros, deoarece supradozarea poate avea efecte
nedorite şi contraindicate, iar subdozarea nu se va solda
cu reuşita în totalitate;
7. durabilitatea tratamentului – se referă la indicii
fizico-mecanici care fac obiectul de patrimoniu apt să
reziste la mânuire şi folosire. Nerespectarea acestui
principiu poate conduce la reluarea operaţiilor de
conservare mai repede decât ar fi de aşteptat;
8. eficienta tratamentului – principiu impus de
necesitatea unei corespondenţe cât mai complete între
natura tratamentului aplicat şi efectul dorit;
9. stabilitatea tratamentului – trebuie să asigure
imposibilitatea denaturării chimice pe care le-ar putea
suferi ingredientele asupra obiectului de patrimoniu prin
efecte de dezintegrare sau emanaţie care să-i denatureze
proprietăţile originale;
10. securitatea în folosire şi aplicare a
tratamentului – se referă atât la crearea unor condiţii care
să protejeze operatorul, dar în egală măsură se referă la
crearea tuturor garanţiilor că în timpul tratamentului nu
apar accidente care să compromită obiectul;
11. limitarea remanenţei toxice la doze admise –
pentru asigurarea securităţii personalului ce va păstra şi
folosi în vreun fel obiectul de patrimoniu ce a fost tratat;
12. limitarea la minimum a părţilor tratate – de
preferat ar fi ca tratamentul să fie aplicat zonal, numai
unde este cazul;

38 sighiºoara - oraºul culturilor
13. asigurarea competentei de lucru – principiu
ce nu lasă loc hazardului – tot ce se lucrează şi măsurile
luate în vederea tratării trebuie bine cunoscute şi stăpânite
de un conservator cu experienţă şi cunoştinţe temeinice.
III. Utilizarea produselor indigene în
conservarea muzeală a unor obiecte cu conţinut
organic din piele şi pergament, respectiv lemn
În patrimoniul Muzeului de Istorie Sighişoara
există un valoros fond de documente pe pergament şi
obiecte cu suprafeţe din piele, cât şi obiecte cu conţinut
organic din lemn (mobilier, însemne de breaslă, insigne de
vecinătate, icoane pe lemn şi altele).
Înfruntând vitregiile timpului, aceste obiecte cu
suprafaţă din piele şi pergament au suferit degradări fizice,
chimice, mecanice şi biologice.
Materialul de baza al acestor suprafeţe fiind
colagenul – o proteină complexă de natură animală – în
cea mai mare parte degradările sunt de natură fizicochimică.
Aceste modificări se desfăşoară mai lent sau mai
accelerat în timp şi depind, în primul rând, de natura pielii,
de metoda de prelucrare, dar şi de condiţiile de păstrare.
Aspectele aparente ale îmbătrânirii oricărui tip de
piele sau pergament sunt îngălbenirea, deformarea,
friabilitatea, scorojirea şi rigidizarea. Deformarea pare să
depindă, în primul rând, de faptul că păstrarea îndelungată
face să se piardă apa moleculară, iar proprietatea de a
absorbi umezeala din aer este redusă, refacerea echilibrului
higroscopic este anevoioasă. Deformarea, scorojirea,
rigidizarea pielii şi pergamentului depind şi de faptul că
fibrele de colagen şi substanţele interfibrilare reacţionează
diferit, fiecare în parte, la modificările parametrilor umezelii
relative şi temperaturii mediului ambiant.
Modificările succesive ale parametrilor, umiditatea
relativă şi temperatura aerului, de la valori crescute la valori
joase pot determina cu rapiditate deformarea şi rigidizarea
pielii şi pergamentului. De aceea, restabilirea proprietăţilor
iniţiale ale acestora devine o sarcină dificilă şi de lungă durată.
Pentru umezirea acestor materiale întărite sau
cornificate, de multe ori este de ajuns o readucere a
proprietăţilor iniţiale printr-o tamponare a acestor materiale
cu apă rece şi cu solvenţi organici compatibili cu apa – acetonă
sau alcool etilic – şi apoi o emoliere, utilizând o soluţie
hidroalcoolică de 6%, uree şi stabilizare cu lapte nutritiv.
Din datele preluate din literatura de specialitate,
am aflat că prelucrarea cu soluţie cu uree depărtează în
mod pozitiv legăturile interfibrilare locale. Disociind
lanţurile polipeptidice, ea măreşte distanţele dintre ele,
ceea ce duce la micşorarea rigidităţii şi la înlăturarea
deformării. Pielea folosită la marea majoritate a obiectelor
de patrimoniu din colecţia Muzeului de Istorie Sighişoara
este de origine animală – capră, oaie, vită sau viţel – ce a
fost în prealabil prelucrată şi prin procesul de tanare, care
este în esenţă o stabilizare chimică a reţelei de colagen a
pielii ce este supusă în principal degradării biologice.
În decursul timpului, oamenii au folosit diferite
procedee pentru a transforma pielea sau pergamentul întrun
produs care să nu putrezească; de la tanarea cu grăsimi
animale sau prin afumare, tanare cu alaun, sau tanarea
vegetală şi până în ziua de azi la tanarea minerală cu
produşi sintetici.
Tipul cel mai probabil de tanare pentru pielea
folosită la obiectele vechi este tanarea vegetală, cunoscută
încă din antichitate şi care foloseşte plante cu conţinut
ridicat de substanţe tanante: coji, frunze, fructe sau lemn
de stejar, coajă de conifere, păstăi de salcâm, coji de molid,
mesteacăn şi altele. La noi în ţară, tăbăcirea vegetală se
făcea cel mai frecvent cu coajă de stejar şi molid.
După tratamentele chimice de curăţare şi emoliere
a obiectelor cu suprafeţe din piele sau pergament
(documente, ploşti, cojoace etc.) sunt acoperite cu huse
din netex sau pânză din bumbac crud, neutre din punct de
vedere chimic, pentru protecţie împotriva prafului şi
mizeriei, şi apoi depozitate în locaţiile corespunzătoare
tipului de obiect – document, mobilier, îmbrăcăminte,
obiect de uz gospodăresc etc.
Depozitarea cojoacelor din piele din colecţia
muzeului
Obiectele de patrimoniu executate din lemn suferă
şi ele în timp degradări de natura fizico-mecano-chimică şi
biologică, fiind material organic vegetal. Degradările fizicomecano-chimice
apar în urma acţiunii factorilor de mediu
ambiant (temperatură, umiditate relativă, lumină), iar cele
de biodegradare în urma atacului insectelor xilofage şi a
ciupercilor xilofage, a căror apariţie este favorizată de un
mediu umed şi acid.
Biodegradarea cea mai frecventă a obiectelor din
lemn este cea în care în masa lemnoasă apare atacul cu
insecte xilofage, cele mai distructive fiind cariile (ceasul
morţii, prăfuitorul), insecte anoebe ce cu greu pot fi
anihilate. În urma experienţei acumulate pe parcursul a 8-
9 ani de lucru în acest domeniu, participarea la cursuri de
specialitate şi a documentaţiei parcurse, am constatat ca
intervenţia de 2 ori pe an asupra obiectelor cu conţinut
lemnos cu atac de insecte xilofage, cu substanţe chimice
indigene şi o reţetă accesibilă (soluţie 10% petroxin cu
naftalină), rezultatele au început să apară.
După curăţări succesive şi tratări chimice repetate,
obiectele de patrimoniu au fost aşezate în depozite specializate
pe domenii: mobilier, semne şi insigne de breaslă şi vecinătate,
icoane pe lemn pe partea nepictată, unelte din lemn etc.
Pentru cea mai mare parte din obiecte s-au executat
huse de protecţie împotriva prafului şi a mizeriei. Aceste huse
au şi proprietatea de a absorbi din aer umezeala, când aceasta
creşte în depozite datorita ploilor şi topirii zăpezii, materialul
celulozic folosit pentru huse fiind higroscopic.

Sorina PARCHIRIE
Practica restaurării – restaurarea unui
car miniatural Wietenberg (1800-1300 î. Hr.)
Restaurarea reprezintă disciplina care se ocupă
cu restabilirea semnificaţiei originale (aspectul iniţial) a
valorii culturale, pierdută parţial sau estompată în timp,
şi consolidarea structurii suportului.
Termenul restaurare provine din verbul latin
„restauro” care înseamnă „refac”, de unde a derivat
„restauratio” – „restaurare”.
Din punct de vedere al obiectivului pe care îl
propune, conservarea şi restaurarea include ansamblul
de măsuri, metode şi mijloace profilactice şi curative, puse
în slujba conservării optime a mesajelor şi mărturiilor cu
valoare culturală. Rolul fundamental al restauratorului
este păstrarea bunurilor culturale în beneficiul generaţiilor
prezente şi viitoare. El contribuie la mai buna înţelegere a
acestor obiecte din punct de vedere estetic, istoric şi a
stării lor fizice.
Activităţile profesionale ale restauratorului sunt
diferite de cele ale profesiunilor artistice sau artizanale.
Restauratorul nu creează obiecte culturale noi, acesta
intervenind în viaţa unui bun cultural atunci când efectele
nedorite îi afectează valoarea documentar-artistică,
semnificaţia, precum şi capacitatea de rezistenţă la acţiunea
factorilor din mediul înconjurător, fără însă să umbrească
prin „creaţia” proprie opera originală a autorului.
Dacă obiectul original are unele părţi lipsă, care
împiedică reprezentarea piesei respective în toată mărimea
ei, se va ţine cont de percepţia vizuală şi de necesitatea
de a întări părţile rămase, completându-se mai apoi zonele
lipsă. Atunci când este vorba de restaurarea unor obiecte
din fragmente, acestea sunt identificate şi lipite, însă
rămân între ele goluri care nu ne dau posibilitatea de a
restabili complet forma, deşi proporţiile şi curbura
bucăţiilor ne îngăduie să ne facem o idee despre obiect.
În asemnea cazuri, completând golurile,
restauratorul are dreptul să restabilească forma şi să aşeze
părţile obiectului care nu au putut fi anexate fără
sighiºoara - oraºul culturilor
39
completarea lipsurilor, dar nu înainte de o temeinică
documentare, de o cunoaştere precisă a materialului din
care a fost alcătuit obiectul, a tehnicii sale de lucru şi de o
înţelegere detaliată a naturii şi caracterului acţiunii
substanţelor cu care restauratorul intervine.
Munca de restaurare-conservare a ceramicii nu este
una facilă. Această activitate este un act de cultură şi nu
de meşteşugar, în care nu se poate întreprinde nici o
operaţiune fără o investigare a stării obiectului, fără o
cunoaştere a cauzelor degradării, care pot fi naturale sau
sociale.
Din categoria factorilor distructivi fac parte, în
primul rând, greşeli de tehnologie, cum sunt cele legate
de evoluţia tehnicii sau de neglijenţa producătorilor de
ceramică. Arderea slabă sau neuniformă, folosirea unei
argile cu un grad sporit de impurităţi şi un conţinut sărac
în caolin, utilizarea unor degresanţi în umplutură, uscarea
insuficientă înainte de ardere, lipirea unor elemente (torţi,
ornamente suprapuse etc.) pot constitui vicii tehnologice,
care duc la degradarea lentă a patrimoniului ceramic, atât
în perioada când se află în sol sau apă, cât şi după
scoaterea acestuia în mediul atmosferic. Totodată, mai
există şi aşa-numitele „accidente de epocă”, deseori
cauzate de evenimente sociale (migraţii, jafuri, incursiuni
războinice etc), practici rituale sau fenomene naturale.
Toate acestea au o semnificaţie documentară pentru istoric
şi arheolog şi nu trebuie înlăturate prin munca de
restaurare, ci doar corectate în aşa fel încât să se
restabilească integritatea, conservarea, respectiv
consolidarea obiectului.
La începutul secolului al XX-lea (1902-1904), pe
platoul superior al Dealului Turcului (situat la ieşirea din
Sighişoara, pe partea dreaptă a drumului care duce spre
Tg. Mureş) au fost descoperite urmele materiale ale unei
importante culturi arheologice din epoca bronzului mijlociu
– cultura Sighişoara-Wietenberg (1800-1300 î. Hr.), cu
răspândire în Podişul Transilvaniei. Ceramica acestei
culturi este reprezentată de o mare varietate de forme,
având o ornamentaţie specifică.
Tipuri de decoraţiuni caracteristice ceramicii
culturii Sighişoara-Wietenberg
(după Kurt Horedt)

40 sighiºoara - oraºul culturilor
Tehnicile utilizate pentru ornamentarea acestei
ceramici sunt incizia, impresiunea, împunsătura fină,
haşurarea, reliefarea. Repertoriul motivelor ornamentale
este destul de complex şi constă în caneluri, benzi de
crestături, romburi, triunghiuri, spirale, meandre haşurate.
Culturii Sighişoara – Wietenberg îi sunt
caracteristice şi o serie de obiecte uzuale din ceramică,
cum sunt: linguri, vergele de lut sau bastonaşe pentru
ornamentarea locuinţelor, altare miniaturale în formă de
cutie, care de lut cu patru roţi, reprezentând vehicule
miniaturale utilizate împreună cu figurinele antropomorfe
sau zoomorfe în ritualurile magico-religioase.
În urma săpăturilor arheologice de la Dealul Turcului,
a fost descoperit şi un fragment de car miniatural, având
lungimea de 13 cm şi lăţimea de 10 cm.
Fragmentul de car înainte de restaurare
Piesa este lucrată din ceramică de culoare neagră,
fină, cu o ardere reducătoare, fiind lustruită pe toată
suprafaţa. Modelul de car fragmentar este patrulater,
decorat în exterior cu meandre din benzi punctuate cu
încrustaţie albă. La bază este perforat pentru osie. Tehnica
decoraţiei fragmentului este incizia.
Înainte de restaurare, obiectul a fost sub forma unui
fragment, care reprezenta aproximativ 50% din întreg. Un
fragment oarecum asemănător a fost descoperit la
Lechinţa de Mureş (jud. Mureş) şi face parte dintr-un car
de cult, minunat decorat, având capetele terminate într-o
protomă în formă de cap de ovicaprină.
Prima etapă în restaurarea piesei a fost spălarea
fragmentului pentru îndepărtarea depunerilor cu un detergent
neutru, urmată de uscarea la temperatura
ambientală. S-a trecut apoi la completarea părţii lipsă cu
gips prin metoda negativului de ceară, după care piesa a
fost finisată, realizându-se mai apoi decorul exterior. În
paralel, s-a lucrat şi la realizarea a trei roţi după modelul
deja existent. Din lemn tratat special, s-au confecţionat
două osii, pe care au fost montate cele patru roţi.
Piesa a fost integrată cromatic cu culori tempera, în
nuanţe apropiate de original.
Modelul de car după restaurare
Conservarea generală s-a realizat prin pensulare cu
nitrolac diluat, urmată apoi de uscarea la temperatura
ambientală.
Obiectul restaurat se află expus în expoziţia de bază
a Muzeului de Istorie din Sighişoara, sala de arheologie,
de la primul nivel al „Turnului cu Ceas”.
Bibliografie:
Descoperiri arheologice străvechi, Bucuresti, 1958.
Sesiunea internaţională de restaurare-conservare. International
Restoration and Conservation Session, coord.
Gheorghina Olariu, Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 1997.
Gh. Baltag, Sighişoara înainte de Sighişoara, Bucureşti,
Ed. Oscar-Print, 2000.
Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coord. Ioan-
Aurel Pop, Th. Nägler,
Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2003.

Gheorghe BALTAG
Mioriţa – elemente de filosofie antică
Fascinaţia pe care a produs-o şi continuă să o
producă balada Mioriţa asupra generaţiilor de cercetători
de mai bine de 100 de ani, de când a fost introdusă în
circuitul cultural, ne îndreptăţeşte să credem că, în ciuda
diverselor interpretări prestigioase de care s-a bucurat
până acum, sensurile profunde ale acestei opere rămân
încă departe de noi.
De la bun început, trebuie să observăm că această
baladă a avut un statut cu totul particular în vechime,
fiind interpretată numai în locuri şi situaţii speciale, având
toate caracteristicile unui text sacru, de o sacralitate
păgână, întrucât este total lipsită de elemente creştine.
Textul baladei pare să relateze un eveniment frecvent
în viaţa păstorilor montani. Dintr-un grup de trei pastori
aflaţi cu turmele undeva în munte, doi complotează să-l
ucidă pe cel de-al treilea pentru a-i lua turmele şi averea.
Acesta din urmă, descris ca fiind mai tânăr şi mai bogat,
este avertizat de una din oile sale cu privire cu cele puse
la cale. Animalul vorbitor (mioriţa) îi povesteşte complotul
şi îi oferă soluţii de prevenire. Acesta este primul element
suprarealist care ne atenţionează că nu avem de-a face cu
o simplă povestire a unui eveniment tragic din viaţa
păstorilor. Cel de-al doilea element îl constituie
comportamentul paradoxal al păstorului avertizat de
iminenţa morţii. În răspunsul pe care-l dă animalului
vorbitor nu aflăm nici o urmă de agitaţie sau teamă, nici o
urmă de sentiment vindicativ, doar o neobişnuită stare de
detaşare şi linişte în faţa eventualităţii morţii. Trebuie să
recunoaştem că o asemenea atitudine, care stârneşte
uimire şi teamă, nu este la îndemâna oricui.
Comportamentul acestui păstor straniu, descris anterior
ca fiind mai bogat (mai ortoman) şi deci mai activ, trimite
direct la religia veche a dacilor, cunoscuţi în antichitate
drept „paratissimi ad mortem”, deci la doctrina iniţiatică a
lui Zamolxes. Personajul baladesc posedă o detaşare
mentală naturală faţă de evenimentele vieţii, detaşare care
îi permite să acţioneze „ca şi cum n-ar acţiona”. Acest
comportament este un paradox ce formează tema unui
important poem filosofic din literatura sanskrită:
„Bhagavad-gita”. Iată descrierea unui erou similar în
poemul indian: „cel care trece printre lucruri cu simţurile
desprinse de patimă şi ură, aflate sub controlul Sinelui,
stăpân pe el, acela ajunge la limpezimea minţii”
(Bhagavad-gita, II, 64).
Dar care este substratul filosofic ce permite o astfel
de detaşare în faţa morţii? Mircea Eliade, întru-un studiu
despre Mioriţa, vorbeşte de „post-existenţă” şi de
„paradoxala unitate a vieţii şi a morţii”, idei obişnuite în
antichitate şi atât de greu de înţeles pentru mentalitatea
modernă. Analizând cele două episoade-cheie ale baladei,
„testamentul păstorului” şi „nunta cosmică”, devine evident
că eroul baladei nu priveşte moartea ca o dispariţie a
fiinţei, ci ca o „trecere de cealaltă parte a vieţii”, o căsătorie
cu Infinitul:
sighiºoara - oraºul culturilor
„Că m-am însurat,
Cu-o mândră crăiasă
A lumii mireasă
Soarele şi Luna
Mi-au ţinut cununa
Şi mi-au fost nuntaşi
Brazi şi păltinaşi
Păsărele mii
Şi stele făclii.”
41
În poemul indian moartea este de asemenea o
aparenţă, o schimbare de veşminte, deoarece fiinţa
interioară energetică (Omul) este indestructibilă: „precum
un om lepădându-şi veşmintele învechite ia altele noi,
aşa şi cel întrupat, lepădând trupurile învechite, se
uneşte cu altele noi”(Bhagavad-gita,II,22); „n-a fost nici
o vreme când eu să nu fi existat sau tu, sau prinţii aceştia;
la fel, noi nu vom înceta să existăm vreodată, cu toţii, în
viitor” (op.cit., II,12). Iată o concepţie esenţialmente
identică cu doctrina nemuririi atât de populară la daci.
Celebrul poem indian nu este altceva decât un „dialog de
iniţiere”, în care prinţul Arjuna primeşte învăţătura
nemuririi de la Bhagavad-zeul, în timp ce balada
românească trebuie să fi fost o „verificare a celui iniţiat”.
Aceste similitudini doctrinare se datorează unui fond
comun de idei ce a reunit în antichitate spiritualitatea
dacilor cu cea orientală. Este vorba de acel tip de religii
numite „mistere iniţiatice” cu centre importante de iradiere
pornind din Tibet, India, Egipt, Grecia, Dacia etc. Centrul
din Dacia, identificat ipotetic cu incinta sacră de la
Sarmizegetusa Regia, nu pare să fi fost de neglijat, de
vreme ce doctrina nemuririi avusese succes popular. În
acest sens, Herodot arată următoarele: „dacii se consideră
nemuritori în felul următor: ei cred că nu mor şi cel care
dispare din această lume se duce la zeul Zamolxes”.
Considerată de majoritatea cercetătorilor mai mult
sub aspectul poetic, Mioriţa este, de fapt, un fragment
dintr-un vechi text iniţiatic alterat de intervenţii medievale
târzii.
Fondul doctrinar iniţiatic din antichitate a lăsat
importante urme în credinţele, ritualurile şi datinile
poporului român, mai ales în cele privitoare la lumea
morţilor. Pe acest fond străvechi pare să fi luat naştere
acel „creştinism cosmic” al daco-romanilor care au
străbătut tot mileniul migraţiilor „fără biserici, fără Carte
Sfântă şi fără preoţi canonizaţi”. Dar acest fond doctrinar
şi-a pus amprenta şi asupra caracterului poporului. O
anumită detaşare, lesne transformabilă în pasivitate,
absenţa totală a spiritului vindicativ şi acea răbdare
asemănătoare cu răbdarea arborilor, născătoare de
complicitate cu răul, toate par să-i fi inclus pe români în
categoria popoarelor „care nu fac istorie”.
Totuşi, o religiozitate naturală, venită din adâncă
vechime şi păstrată până astăzi în anumite zone ale ţării,
ar putea constitui acel mic tezaur de sacralitate autentică
pe care Europa secularizată de azi l-ar putea descoperi
aici.

42 sighiºoara - oraºul culturilor
Emilia BALTAG
Miron Neagu la Sighişoara
Una dintre personalităţile locale ale perioadei
interbelice a fost Miron Neagu. Născut la Loamneş, lângă
Ocna-Sibiului, la 2 noiembrie 1889, a trăit cu familia la
Sibiu, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie. După
absolvirea facultăţii, a fost învăţător în Făgăraş, iar după
hirotonie, din 1918, preot paroh în satul Retiş, judeţul
Sibiu, conform declaraţiilor familiei.
În 1922, împreună cu Ion Lazăr, a înfiinţat la
Făgăraş o tipografie, la care a renunţat după 6 ani,
mutându-se la Sighişoara (cf. Şerban Melinte). A venit
aici atras de mediul cultural românesc ce se dezvolta paralel
cu cel săsesc, a venit pentru a atrage alţi oameni de cultură,
spre a aduce faimă acestui loc, intrând astfel în istoria
oraşului. El a luminat şi încălzit cu spiritul său această
urbe, a prins rădăcini aici, şi-a clădit casă în centrul
oraşului, acum 70 de ani, între 1935-1936, pe str. 1
Decembrie 1918, nr. 25, unde va organiza o librărie,
tiopgrafie şi legătorie, deservite de trei lucrători. Afacerea
mergea bine, încât în 1936 a deschis şi la Mediaş prima
librărie românească.
Casa din Sighişoara a construit-o nu doar pentru
trup, ci şi pentru spirit, căci a primit şi cinstit aici scriitorii
ce veneau să-şi tipărească operele, urmărind cu mândrie
cum editura scoate cărţi tipărite frumos, „ca nişte flori”,
cum spunea adesea Miron Neagu.
În jurul anului 1930, în Bucureşti erau aproximativ
10 edituri (azi sunt spre 1000), iar în Ardeal exista o editură
pentru limba maghiară la Cluj, alta pentru limbă germană
la Braşov, iar la Sighişoara Fr. J. Horeth a înfiinţat în 1864
o tipografie cu editură şi o librărie ce a funcţionat până la
al II-lea Război Mondial, tipărind în limba germană lucrări
importante pentru istoria oraşului. O editură românească
însă nu exista în Ardeal. Editurile bucureştene tipăreau
traduceri şi scriitori consacraţi, precum Camil Petrescu şi
Ionel Teodoreanu. Nici un editor nu risca să tipărească
un nume nou, poezie sau eseuri. După cum mărturiseşte
Vlaicu Bârna, tinerii scriitori pătrundeau cu greu în editurile
bucureştene, de unde ieşeau fără onorarii, de multe ori
plătindu-şi costul ediţiei, al hârtiei şi al tiparului.
După crearea Asociaţiei Scriitorilor Români din
Ardeal, în mai 1936, problema înfiinţării unei edituri în
limba română s-a impus pregnant. În toamna anului 1936,
poetul Emil Giurgiuca a fost numit profesor la Liceul
„Principele Nicolae” din Sighişoara şi, cunoscând
pasiunea pentru carte a lui Miron Neagu, împreună cu N.
D. Cocea, l-a convins pe inimosul librar să-şi asume partea
materială a editurii. Emil Girgiuca, considerat exponentul
numărul unu, în acea vreme, al poeţilor ardeleni, adună
manuscrise, le selectează împreună cu Mihai Beniuc, Octav
Şuluţiu şi Ioan Chinezu, imprimând editurii seriozitate şi
prestigiu.
Planul editorial era astfel conturat la începutul
anului 1928, iar apariţia editurii este anunţată la 6 februarie
1928 în ziarul „Curentul” ca „faptă românească de seamă,
pornită curajos şi bărbăteşte”.
În revista „Pagini literare” din martie 1928, Teodor
Muroşanu consemna evenimentul: „Primele cărţi apărute,
„Maree” – roman de Vladimir Vecerdea, şi „Cântece de
pierzanie”- poeme de Mihai Beniuc, sunt o realizare fără
comparaţie în tehnica grafică a Ardealului românesc”. Cu
acest prilej, revista publică şi planul editorial menit să
creeze la Sighişoara „un adevărat centru literar ardelean”.
Apariţia în librăriile bucureştene a cărţilor ce aveau
parafat pe coperte „Editura Miron Neagu” a produs o
dublă consternare. Editura nu prezenta traduceri, ci poezie,
teatru, eseuri, nuvele, iar autorii erau aproape toţi
debutanţi. Deci noua editură îşi propunea lansarea
scriitorilor, aceasta datorată marelui suflet Miron Neagu,
pasiunii sale pentru creaţie şi creatori. Nici aspectul cărţilor
nu a trecut neobservat. Visul lui Miron Neagu – după
cum au relatat contemporanii săi – a fost să scoată el
însuşi „cărţi frumoase ca nişte flori”. Criticul Romulus
Demetrescu a considerat că „Editura Miron Neagu” s-a
ridicat de la început printre primele ale ţării prin
perfecţiunea tehnică a tipăriturilor, „cărţile fiind o bucurie
pentru ochi, cum sunt şi pentru suflet”.
Aflând de editură şi de entuziastul om de la
Sighişoara, tânărul poet Ştefan Popescu a făcut pe jos
drumul de la Bucureşti la Sighişoara, neavând bani de
tren, dar în 1929 şi-a văzut visul cu ochii: primul său volum
de versuri „Poeme”, tipărit.
Considerat de Mihai Beniuc „din toate punctele
de vedere un perfect mecena”, Miron Neagu nu numai că
a onorat apariţia cărţilor, dar a oferit scriitorilor casă, masă
şi bani pentru perioada tipăririi lucrării.
Sensibilitatea editorului şi sufletul său ales sunt
considerate de George Sbârcea, care l-a însoţit pe Zaharia
Bârsan la Sighişoara în toamna târzie a anului 1939, când
bătrânii platani purtau veşmânt de aur şi fumul grădinilor
plutea pe străziile tăcute străjuite de case vechi. Vorbind
despre scriitori, despre intenţia de a publica în cele mai
bune condiţii grafice operele scriitorilor ardeleni, faţa lui
Miron Neagu „străbătută de o neaşteptată tinereţe, se
aprinsese cu însufleţire. Inima îi era copleşită de dragostea
pentru literatură, ca şi pentru cei ce o făceau. Îi iubea pe
scriitori până la uitarea de sine”. Zaharia Bârsan şi-a dat
seama că are de a face cu o comoară de simţire şi de
mărinimie, cum nu se mai găseau mulţi la acea dată.
Bucurându-se de prestigiu, editura a instituit în
toamna anului 1938 un premiu de 30.000 lei pentru roman,
urmând să fie acordat la 1 martie 1938 unui roman de
valoare excepţională. Preşedintele juriului instituit de
editură a fost Liviu Rebreanu, iar membri – Perpessicius,
Şerban Cioculescu, Dan Botta, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu
şi Emil Gurgiuca. Nu se cunoaşte existenţa unui roman
premiat, dar nici motivul nepremierii, însă, cu certitudine,
editura se bucura de prestigiu naţional.
Începând cu 1939, editura se confruntă cu greutăţi
financiare, probabil şi datorită declanşării războiului.

În urma divergenţelor cu Horia Teculescu şi cu
„evangheliştii”, pe care nu-i mai poate suporta, Emil
Giurgiuca va părăsi Sighişoara în toamna lui 1939. Deşi
lipsită de munca entuziastă a acestuia şi copleşită de
greutăţi financiare, editura va continua să publice până în
1943 încă 15 titluri, ultima fiind „Monografia judeţului
Târnava Mare”, tipărită cu ocazia a 25 de ani de la Marea
Unire, lucrare de excepţie ce va evidenţia calităţiile editurii.
Au văzut lumina tiparului la editura sighişoreană
următoarele opere:
În 1938: „Maree” – roman de Vladimir Vecerdea;
„Cântece de pierzanie”, poeme de Mihai Beniuc; „Lilioară”,
poeme de Teodor Moldovan; „Pe margini de cărţi” –
recenzii de Octav Şuluţiu; „Hanul roşu” – nuvele de V.
Beneş; „Comedia fantasmelor” – piesă de teatru de Dan
Botta; „Am plecat din sat”, roman de Ion Vlasiu şi „Papucii
lui Mahomed” – roman de Gala Galaction (reeditare).
În 1939 au apărut: „Poeme” de Şt. Popescu, „Cartea
anilor tineri” de Gr. Popa; „Imnuri şi ode” de N. Caranica;
„Destine”, nuvele de Lucia Demetrius; „Legea nunţilor”,
proză de Corneliu Acsinte; „Povestiri către bunul
Dumnezeu” – de R. M. Rilke, în traducerea lui Nechifor
Crainic.
În 1940 s-au tipărit volumele: „Brume” – poeme de
Vlaicu Bârna; „Cremene”, roman de Alexandru Ceuşianu
şi „Cântece noi” – de M. Beniuc. În 1942 au apărut:
„Mărturia unui inculpat”, de Paul Constant şi „Peisaj
ardelean”, eseuri de Gr. Popa.
În 1943 au fost editate volumele: „Spadă şi călimară”
– memorialistică de George Sbârcea; „Credinţe ucise” –
versuri de Ion Steriopol; „Petale risipite” – versuri de
Simeon Creţu şi „Monografia judeţului Târnava Mare”.
Editura va fi interzisă de autorităţiile comuniste
după război, iar Viorica, fiica lui Miron Neagu, a povestit
cum întreaga bibliotecă a familiei a fost aruncată în curte
şi incendiată. Câte un exemplar din cărţile tipărite la „Editura
Miron Neagu” se află, la loc de cinste, în biblioteca lui
Şerban Melinte. Domnia sa a avut amabilitatea să ni le
împrumute pentru a organiza o expoziţie omagială, în mai
2002, la gimnaziul ce poartă numele editorului.
Altă pasiune a lui Miron Neagu a fost folclorul .
Când s-a mutat în burgul nostru, în 1928, era deja cunoscut
şi apreciat ca un interpret al muzicii populare şi culegător de
folclor. El va apărea lunar în programele radioului ca solist,
sau împreună cu corurile „Carmen”, condus de Ilarion
Cocişu, şi „Doina Târnavelor”, dirijat de Laurean Herlea.
Într-un articol din 1938, Vlaicu Bârna îl considera
cel mai bun interpret al doinelor din Ardeal, unicul ce poate
reda prin vocea sa curată simţirea românească exprimată
de doină.
În 1925 şi 1931 a fost ascultat de Geroge Enescu în
concert la Făgăraş şi Sighişoara, fiind elogiat de acesta.
Aprecierea lui Enescu, sinceră şi admirativă, este aşezată
în faţa culegerilor de folclor „Doine din Ardeal” , apărută
la Lugoj în 1934.
Interpretul Miron Neagu a fost elogiat şi de
academiceanul Perpessicius şi de dirijorul Laurean Herlea
ca fiind unul din cei mai străluciţi interpreţi ai doinelor din
Ardeal, fiind preocupat de pătrunderea şi reproducera cât
mai strictă a spiritului muzicii ardelene, în special al doinei.
La 22 iunie 1929, la primul concert public al corului
ASTREI, fiind concomitent şi primul spectacol de operetă,
Miron Neagu, alături de V. Topirceanu şi Ion Comoroşan,
a interpretat opereta „La şezătoare” de Tiberiu Brediceanu,
în prezenţa compozitorului.
Dacă la editură şi librării a fost obligat să renunţe,
sighiºoara - oraºul culturilor
43
pasiunea pentru folclor şi talentul de interpret nu i-au
putut fi luate de regimul comunist. La 82 de ani, în 1971, a
mai făcut înregistrări la studioul de Radioteleviziune
Târgu-Mureş, doina sa preferată fiind ”Drăguţ car cu patru
boi” . S-a stins din viaţă la 84 de ani, la Sighişoara, îşi
află odihna în cimitirul de la baza cetăţii, dar numele său
va trăi veşnic în cultura românească.
Miron Neagu
( 1889-1972)
Gimnaziul de stat Miron Neagu
Sighişoara
Emil Giurgiuca
1906-1992

44 sighiºoara - oraºul culturilor
Dieter SCHLESAK
Dieter Schlesak s-a născut la Sighişoara, plecînd în
Germania abia după 1969 după ce – aflat încă pe
meleagurile natale – va fi publicat un remarcabil volum de
poezii („Grenzstreifen“, 1968, „Fîşie de graniţă”) şi a fi
încumetat cu rezultate încredibile – să-l „echivaleze” pe
Nichita celor 11 elegii. Ajuns în RFG, Dieter Schlesak se
va impune în scurtă vreme ca poet, eseist şi prozator de
primă mărime, opera s-a fiind încununată cu nenumărate
premii şi distincţii literare. Extraordinar îmi apare însă
faptul că România a continuat să-l preocupe în cel mai
înalt grad, Schlesak urmărind îndeaproape meandrele
scriiturii de pe la noi şi dovedindu-se, ca puţini alţii,
fascinat de destinul nostru atât de întortocheat şi
imprevizibil, dar mai ales suferind alături de români (nu
doar) pînă în 1989 şi bucurându-se ca nimeni altul de acel
decembrie al redescoperirii libertăţii.
Iată însă că, în anul de graţie 1998, Dieter Schlesak
a dat glas iubirii sale pentru România, scoţînd de sub
teascuri – în momentul atât de aparte a Târgului de carte
de la Leipzig – o neaşteptată şi absolut inimaginabilă
antologie a poeziei româneşti de după 1960.
De o primire extraordinară s-a bucurat romanul
autobiografic „Vaterlandstage” (1986), apărut şi în
traducere românească /”Zile acasă”. Ed. Fundaţiei
Culturale. În postfaţa cărţii se află şi vocea lui Norman
Manea, care a scris ample reflecţii despre
“Vaterlandstage”. “Un loc aparte în scrierile lui Dieter
Schlesak ocupă jurnalul intim.
În anul 1994 a apărut, sub titlul “Stehendes Ich în
laufender Zeit” (Stând locului în curgerea timpului) un
jurnal… „obsesiv, centrat pe evenimentele petrecute în
România zilelor din decembrie ´89” (Ion Muşlea, Vatra 2/
1997). Un fragment a apărut în acelaşi număr al Vetrei.
Cartea e în curs de apariţie la editura All Educational S.A.
Bucureşti, unde a apărut şi prima parte a unei trilogii
despre anii 1989-1994, în versiunea românească a lui
Victor Scoradet, „Revolta morţilor”: „o imagine
surprinzător de exactă şi coerentă a uluitoarelor
evenimente care au schimbat esenţa lucrurilor în fostul
„lagăr socialist” (I. Muşlea). În decembrie 2000 a apărut
volumul antologic „Poeme” în traducerea lui Andrei
Zanca la editura Univers.
În curs de apariţie e şi o amplă monografie în limba
română, „Dieter Schlesak, un maestru german al
evaziunii”, a lui Victor I. Buciu; într-un fragment apărut
în „Contemporanul” (30 martie 2000), V.I. Buciu scrie:
„Notaţia e uneori pasională – de altfel domină patosul
unui etos moral-nostalgic… Enunţurile par a fi nişte
ţâşniri mentale… Am mai avut prilejul să observ
similarităţi enunciative cu gramatica narativă a lui
Norman Manea”.
*
Ceea ce la Cioran e o iubire ce frizează pe undeva
fanatismul, disperarea, la Schlesak este o iubire a
meleagului natal, asemănătoare primei iubiri, care nu se
poate uita, însă căreia aria unei culturi şi refugiul în limbă
îi oferă alinare, conferindu-i imbold şi adăpost.
Ambii au tras ponoasele unei lumi a pillatismului, a
sustragerii - fenomen tot mai extins, dincolo de orice
graniţă, situare geografică ori sistem - de la orice
responsabilitate, a unei lumi dezabuzate, de un
rafinament pîrjolitor a tot ce e natural, spontan, o lume a
cultivării cu obstinaţie a neîncrederii, înrudită cu muzeele,
cu acest extins muzeu, Europa de Vest, o lume obosită şi
temătoare, oblojindu-şi prin goană şi epuizare
singurătatea la care singură s-a condamnat, a unei lumi
ce-şi întoarce capul de la orice ar putea-o trezi, o lume ce
se teme mai mult decît de orice de-a fi confruntată cu
sine, groaza de a-şi privi în faţă irosirea, bîntuită de o
spaimă grotescă la auzul cuvîntului răgaz, o lume a
zîmbetului obscen.
Ambii par a avea însă în comun - ca şi alţi exilaţi de
marcă - aserţiunea: cine-şi cunoaşte doar Ţara, nu-şi
cunoaşte Ţara. Ei nu-şi construiesc sisteme, spre a nu
deveni pionii lor, şi ştiu că pentru cel mai simplu adevăr,
asumat integral şi nu doar verbal - cum e moda azi - îţi
trebuie ani întregi de contemplare şi de răgaz, că nu
trîmbiţata disciplină de manipulare, ci acea -
condamnabilă din punct de vedere burghez, tocmai
pentru că nu vizează substratul material, nu aduce
„roade” - disciplină a singurătăţii amare a lui Nimeni, cel
de dincolo de timp, este cea valabilă.
Obsesia Est-Vest devine astfel una dintre cele mai
dureroase. Mai ales pentru că se profilează faptul că în
vreme ce în Est oamenii îi împing la martiraj pe cei pe care
generaţiile de mai tîrziu îi vor venera, în Vest la ora
actuală, cei care nu se compromit comercial, sînt
condamnaţi la martiriul singurătăţii absolute şi al
anonimatului (în cadrul unei reciprocităţii a „excepţiei”).
Ori adiacent şi în spiritul acestui comentariu, ceea ce în
Est era plăcerea povestirii, în Vest e pe undeva
povestirea plăcerii (deci tot insinuarea nebănuită şi rolul
timpului).
Astfel, între o luciditate deseori împovărătoare şi
sfîşiat de sentimente, pe care doar cel fără de meleag le
poate pricepe, Schlesak încearcă să salveze o atlantidă. O
căutare a timpului rătăcit. Însă pot aceste meleaguri, prin
ele însele, să reziste unei irepetabile armonii de
convieţuire dintr-un meleag natal al unei Europe mijlocii,
unui gol de nemaiîmplinit? Nu este şi el - meleagul acesta
atît de îndrăgit – bîntuit, la rîndul lui, de un altfel de dor,
mutilat pe undeva de o întristare fără de leac?
Pe undeva, luturile acelea s-au închegat şi din
pulberea celor care au vieţuit peste opt secole pe aceste
meleaguri, înălţînd un memento al cetăţilor, oraşelor,
ogrăzilor şi livezilor, tradiţiilor şi obiceiurilor. Acolo mai
zac osemintele celor risipiţi prin cimitire.
Dincolo de acestea, lumea ce s-a contopit cu aceste
meleaguri, făurind reciproc un profil unic în acest
perimetru al unei unice frumuseţi din Europa mijlocie, s-a
risipit, ceva le lipseşte, văduveşte pe veci aceste
meleaguri, în ciuda apetenţei de reînnoire şi a vitalităţii
naturii. Lipseşte - şi aici intervine Schlesak ca scriitor - un
dat metafizic.
Aşa se explică şi reiterările, reluările obsesive,
repetările dînd ocol aceleiaşi teme, ca într-o adevărată
artă a fugii.
Tocmai această tragică şi-nscrisă vălurire
individuală şi de comunitate o surprinde Schlesak în
jurnalele, proza şi poemele sale, căutînd cu disperare a
reţine de nereţinutul, ca pentru a înveşnici clipa,
descoperind cu uimire că ea mereu a fost şi e prezentă, că
meleagul nostru natal, acel shab (munte, colină în Zen şi
Tao), acel „acasă” al nostru nu este pe acest pămînt. Cu
toţii sîntem în exil. Da, cu toţii purtăm rana neînchisă a
unui saudade (dor, în portugheză) fără de leac.
Schlesak devine astfel - fenomen aproape unic- o
port-voce a unei întregi comunităţi rătăcitoare, bîntuit
de dor, de senzaţia golului şi dezrădăcinării.

Însă, după cum totul este asumare şi mai nimic
întîmplător, mesajul îndeamnă să trăim din plin acest
Acum, pe-aceste meleaguri, unde „vom fi fost şi noi
cîndva oaspeţi” - neuitînd, zic eu, a ne reaminti la această
oră 25 de vorbele citite undeva pe-o inscripţie
sigihşoreană dintr-un locaş de veci: ce eşti, am fost, ce
sînt, vei fi - memento de desprindere şi de ACUM al lui
Nimeni, poetul fără de meleag....
Andrei ZANCA
Dieter Schlesak
Poesii de dragoste
Pentru M ...
Am fost oare vreodată acasă?
ASTFEL, VOI VIA ÎNDELUNG
Aici/ cu tine
Pe cel mai lung mal: iubire
Eşti în mine
Ce-ndelung Nicicînd fu
Pielea
De pielea ta
Alipită strîns ţie
Nemaisingur/ vreodată
Unul sîntem, astfel
Cînd zi de zi
Încă şi încă-n
Tine
Mă
Mistui
CE-MI LIPSESTE rămîne
de nedescris ca
după trecerea frontierei
drumul cel mai scurt/neobservat
s-a petrecut în emoţia sosirii
care nu s-a produs nicicînd
a început/undeva la Tisa
şi cele două capete le confundă
un rîu deci/care de două ori
nu opreşte/un meleag din avion
recunoscut o oră
după decolare
cu o floare îmi făcea semne Magdalena
despărţită/ prin sticlă deja
de mine
sighiºoara - oraºul culturilor
semnul de rămas bun ca şi creşterea florilor
şi pericolul, ce mă ţinea în viată
cu albastre pălării teama de vînăta fasole/umbre
de ochi albaştri
a fost decolarea
căci vremea a fost bună
scurtul drum de apoi
pe care l-am pierdut/ înspre pămînt
fără împuşcături
rămîne/unde sînt
nicicînd aflat/aici
cînd bagi de seamă trecerea
e prea tîrziu.
N-A FOST FAPTUL DE-A FI NEAMŢ
greu de ţinut, pe acest meleag/în ciuda -
silirii la pămînt. vrednic
şi nelalocul său.
şi-acum/să flendureşti înapoi.
te ştiu, Magdalena, tu
victima mea.
străină/pentru toţi/străină -
pentru poporul adoratorilor de sfinţi
tămîie şi mit.
sus de tot stă bravul
protestant. jos de tot sînt
violoniştii şi visătorii.
nu trece prin noi
fisura lumii:
războiul/de la
nord la sud?
să-ntorci lumea pe
dosul ei: în Germania acum
acasă.
ÎNSPRE AFARĂ TOTUL PALID DEJA CA
MOARTEA
atribut de epocă şi limpede recognoscibil în noi
după o prăbuşire a simţurilor
care aici deja ni s-au fost luate.
să te petreci în auz si văz
smulge vechi rădăcini
făr de pămîntul
iluzia
cu care orbirea
şi-a întemeiat stat.
aici e în cădere
durerea abstractă
şi dureroasă abstracţiune
dintr-o dată mai multă/creşte
45

46 sighiºoara - oraºul culturilor
prin zid -
şi altfel decît gîndit
stăm brusc
pe această cădere.
nouă tuturor
ce pierdem viaţa
Marea
Cum copilăria:
Nu ne trebuie
Timp
Acolo, unde nu suntem.
pentru L.
PEDONE trecător
al aerului
priviri aproape şi cu viciul înălţimii
zilnic
din a ochilor ferestre
în sus
unde nu mă vede nimeni.
AGLIANO cîmpuri
cercetarea în lauri
să-nfloresc departe în necunoscut cu tine
cu albe frunze albe păduri
peste april şi sfîrşitul
iernii cu animale ţărani şi
fantome singuratice/aici.
determinaţi cea mai directă
legătură că nu s-a terminat
drumul către cea mai
îndepărtată lumină
că-i acordă cuvîntului un adaos
alienus da este străinul
şi nu
rămîne pe ultimul drum.
e aici doar înflorindă zăpadă
pantofi în cireş
învăţaţi de mai înainte?
unde locuiesc cu mîna-n trifoi
scris pe o frunză.
E IERI NOAPTEA întru dragoste lăsat pe frînghie
simţurile au dispărut/ miez al nopţii
acel Acum s-a rupt: în patul-stil al unei provocări
poartă a unei roze a simţurilor. desfăşoară
alb cîmpul respiraţiei
iar sesam deschis/fir-de-păr, precizia
fluxului violent.
cu funiile-ncordate
veniţi încoace.
răgazul larg
simbolul plăcerii
ruptura.
MAI TÎRZIU GĂSIT
După a ta absenţă
Firu-ţi pubian
Aici, pe acest şir
Într-adevăr
Îl ating
Iniţial răsuflu
Deschizînd lumea de sus
Mă deschide
Pe mine însumi/preţ
De-un fir:
De parcă-aş trece
Peste cea mai îngustă
Punte a lumii
Peste uitatul abis
Tradiţie
am şezut la margine
oraş ori tărîm la mare
şi ne-am sărutat precum odinioară
în paradis. arată-mi smochina ta.
lunile sînt vizitate şi cad,
e destul de tîrziu să
tragi timpul toamnei la loz
şi-ndepărtare un cînt: eşti tu
scripcaru, eşti dantaru,
eşti jumate ori întreg
nebunaru?
Ani măsuraţi
pentru L.
1.
se lasă cu date ceva măsurat? este prea aproape,
o spaimă
ca un caz-moarte. se pot număra precum rimele
anii pe el? mie-mi e aproape, număr
laolaltă, secunde, ani aici cu tine.
apoi mă duc afară. mă duc
să iau aer.
e ca şi cum ar fi - ceea ce sîntem ani
lumină/afară -
cucuveaua mai aproape. o consolare,
această sclipire de stele, şi Einstein aici
ca musafir.
miroase a fum şi proaspăt de iarnă
şi-n ochii noştri copacii aceştia au învăţat să dea
bineţe,
grădina, care, aşa se părea, ca prima e.
nu pot aici să-mi măsor anii,
ce-afară rămase, ce-n adînc scufundat.
ce-am aflat, nu ne va uita.
şi-această frunzărire a unui vînt, straniu
scîncet, e un copil, biată orfană?
cine eşti tu, nimeni,
pe care-l numesc Nimeni. şi

care mie
mi s-a legat într-un vis,
ce se numeşte „viaţă”
2
mă scol şi las să zacă rîndurile.
şi mă duc afară în acel spaţiu
al ochiului-aparenţă. frumosul
ceva, ce se numeşte stea fixă, stă
peste nespus frumoase nume: nor, pădure
şi noapte. păcat că nu vin îngerii,
ce aceea privire-lumină de astronaut, ce
chiar şi privirea au străpuns-o
cu-n verb. şi-n microfonul gîndurilor
răsună: hora mortis a fost un truc
ca nici unul să nu-ndrăznească a se împotrivi
scînteierea se apropie acum
stă liniştită, ca şi cum aş fi
un mobil al distanţei: vorbeşte
cu privirea: sînt încă mult în urmă
de perioada lui Nu . o fulgerare-i
în pupilă se face/rece şi orbeşte ca un
punct-ochi. înşelarea în mine, că timpul
trece. stele fixe depărtare de nemişcat
jumate-etern tăcerea stă.
te văd în apropierea ta, ce
timpul nostru îl arde ca pe o
privire îndrăgostită: ce niciodată n-a sosit
în toţi anii-viaţă, ne ia doar timpul
nu ne cunoaşte nicicînd.
te văd doar în a ta apropiere, cînd prea tîrziu
e, inimă a-nşelării şi clarviziunea ta
recunoaşte înşelarea?
cînd ne atingem noaptea-n somn
ne sîntem
străini.
cînd unul întreabă, cine-i femeia,
atunci nu ştiu nimic
decît o ramă. nu ştiu,
cine eşti, eşti tu şi eu şi
eşti mulţi ani, şi noaptea de asemenea,
ce stinge conştiinţa, astfel încît
nu mai sîntem. trupul piele şi păr.
sighiºoara - oraºul culturilor
astfel fi-va odată
în moarte,
cînd ne vom revedea
şi tot ce-am fost.
3
unde eşti iubito, făr’ de vorbe, comoară de limbă
a sentimentelor? cunoşti falsul?
şi unde-i adevărat? cu a noastră viaţă,
sunet stînjeneşte adevărul, că timpul nostru
rănit şi-l ia.
O vorbire de partea cealaltă cu ei
În vis ieri noaptea
ai sosit tu, un versin
şi-ai spus că vom muri curînd:
să fii un nimic la capătul unui rînd.
răspunsul e: pe viaţă.
ne vom ajunge pe noi,
ori ne dai un semn?
undeva în cosmos e amprenta ta
umbră între două vorbe două rînduri
şi vrea a te ajunge ca silabă aici
să susure o lumină la capătul rîndului
să-nfrîngă despărţirea în rimă?
ne vom vedea pe urmă
dat fiind că tu ştii mai mult cînd vin
cînd nu mai sînt nimeni?
ÎNSĂ ATUNCI SARE UN
GÎND AFARĂ
CA UN OM
ÎŢI MIŞCĂ DIN
REPUNERE
RÎNDUL/ÎL ÎNDOIE
ÎNTRU SLOBOZIRE
Slab numai un ecou
Ţara să vezi
Pe înaltă privire, unde
Sunt păzitorii de turnuri, scufundaţi
Ca un bătrân vis, strigătele
Nu au ţară
Absenta eşti tu
47
Traducere de Andrei Andrei Andrei Andrei Andrei Zanca Zanca Zanca Zanca Zanca
Şi întotdeauna aici.
Priveşte cum se desprinde
Cuvântul de pe corpuri
Şi curăţă simţurile,
nu mai rămâne nimic -
să ne cunoaştem, ce n-a fost niciodată
şi niciodată nu va fi.
Traducere de Magdalena Magdalena Magdalena Magdalena Magdalena CC
CONST CC
ONST ONST ONSTANTINES
ONSTANTINES
ANTINES ANTINESCU
ANTINESCU
CU CU
CU

48 sighiºoara - oraºul culturilor
Laudatio
Domini Dieter Schlesak
Auf der Suche nach der Heimkehr George Guţu
Meine Damen und Herren,
Eines der Phänomene, die die gegenwärtige Welt
seit einiger Zeit prägt, ist jenes des Exils und der Migration.
Dies bedeutet, eine vertraute Umgebung
notgedrungen zu verlassen und zugleich den Versuch zu
unternehmen, sich in einer fremden, oft feindlich gesinnten
Umgebung einzurichten. Das 20. Jahrhundert steht von
Anbeginn, în höherem Maße seit den 30-er Jahren, în der
langen Zeit der Machtergreifung und der Herrschaft zweier
Diktaturarten, Faschismus und Kommunismus, im
Zeichen des unfreiwilligen Verlassens der eigenen Heimat
în dem Versuch, das eigene Recht auf ein freies,
würdevolles Leben zu retten. Unser Gast, der Schriftsteller,
Essayist und Publizist Dieter Schlesak war im Zuge seines
Schicksals einer von den vielen, die die Emigrationswelle
mitgerissen hat, zugleich jedoch einer der nicht allzu vielen,
die das Drama der Auswanderung bewußt erlebt, darüber
Auskunft gegeben und über jene Momente der Qual, des
inneren Bruchs, des Sich-wieder-Aufrichtens nachgedacht
hat. Dabei legte er darüber în dauerhaften literarischen
Werken, în tiefsinnigen Essays, în pragmatischen
Stellungnahmen Zeugnis ab. Schlesak war ein
Ausgewanderter, der über sein Schicksal sinniert, sich seines
Grenzgängertums, seines Freiheitsdrangs, seiner Ent-
Wurzelung, Entfremdung, seines Bruchs und seiner
enttäuschenden Bodenlosigkeit bewußt ist. Er sieht sich im
unendlichen, eiskalten Weltraum schweben wie ein
Kosmonaut, der notgedrungen sein Raumschiff verlassen
mußte und nun durch den eisigen Abgrund des unendlichen
Alls herum irrt, den allein die Erinnerungen an die früheren
Erlebnisse am Leben halten und der sich nun în den endlosen
Raum des Geistes flüchtet, în die Polysemantik der Sprache,
în die ätherische Sprache der Kunst.
Am 7. August 1934 în Schäßburg geboren, war unser
früherer Landsmann deutscher Herkunft Dieter Schlesak
eine Zeit lang Lehrer. Dann kam er nach Bukarest, um fünf
Jahre hier Germanistik an der Universität zu studieren, die
ihm nun die Ehre erweist, ihm eine hohe Auszeichnung zu
verleihen. 1959 wird er Redakteur der Bukarester
deutschsprachigen Literaturzeitschrift „Neue Literatur“,
geriet ins Visier der Geheimpolizei unter dem Verdacht,
Texte eines verbotenen Autors, Mircea Palaghiu, versteckt
zu haben. Und spürte am eigenen Leibe, was Paul Goma
în einem an ihn gerichteten Schreiben eine häßlichere
„Freiheit“ nannte als das Leben în einem Gefängnis. Er ist
beeindruckt von der rebellischen Geste Ceauşescus vom
21. August 1968 und entdeckt auf dem Hintergrund einer
biographischen „Schuld“, unter seinen Verwandten
Mitglieder der SS gehabt zu haben, seine linken
Überzeugungen. Daher das Taktieren mit dem Marxismus,
der damals im Westen grassierte.
1968 bedeutet für ihn auch das Jahr, în dem sein
erster Gedichtband „Grenzstreifen“ erschienen ist, das
Jahr seiner ersten Reise în den Westen zusammen mit Ion
Caraion und Veronica Porumbacu - diese Reise wurde zu
seiner ersten traumatischen Auseinandersetzung mit dem
Westen Europas, den er vorher auf dem Hintergrund der
Unterdrückung daheim mit idyllisierenden Zügen
versehen hatte. Zeugnis über diese innere Zerrissenheit
legt er ab în seinen Reiseeindrücken „Visa Ost West
Lektionen“ oder în seinem Kardinalwerk, dem Roman
„Vaterlandstage“, der 1995 auch ins Rumänische übersetzt
wurde: „Wir kamen von einem anderen Planeten, gingen
wie auf dem Mond spazieren“, gesteht der Verfasser. „Der
Mond“ war Luxemburg als Fenster zu einer anderen Welt,
zu anderen Planeten. Der nächstliegende Planet,
Deutschland, ließ ihn erschauem, er war froh, sich mit der
Realität dieses Landes nicht konfrontieren zu müssen,
weil Deutschland für ihn, den ethnischen Minderheitler,
die „Mitte“ einer Kultur-, Zivilisations- und Sprachwelt
bedeutete, die er aus der Ferne, von der „Peripherie“, vom
Inseldasein einer seit Jahrhunderten fern von
Deutschland, im Herzen Rumäniens, în Siebenbürgen
lebenden Minderheit aus pietätvoll bewundert hatte...
Deshalb reist er nach Paris, wo er Celans Bukarester
Freundin Nina Cassian trifft - Celan jedoch nicht, da dieser
în einer Nervenklinik eingeliefert worden war.
2
George Guţu:
Auf der Suche nach der Heimkehr. Laudatio auf
Dieter Schlesak zur Verleihung der EhredoktorwOrde der
Universität Bukarest am 7. November 2005
Das Unvermeidliche tritt ein: Der „Schock“ des
Kontakts mit der damaligen Bundesrepublik, mit den
dreimal - durch die Nazis, durch die Bomben des Krieges
und schließlich „durch die gräßliche Architektur des
,Wirtschaftswunders’“ - zerstörten Städten, wie sich der
Nobelpreisträger Heinrich Böll geäußert hatte, sitzt tief:
„Auch die Natur künstlich ... Hetze, menschliche Kälte“ -
das alles sind Eindrücke, die Schlesak în seinem Roman
„Vaterlandstage“ oder în „Wenn die Dinge aus den
Rahmen fallen“ (in rumänischer Übersetzung: „Revolta
mortilor“) akribisch beschreibt. „Das „ceausistische
Zuhause“ nimmt sich sofort seiner an - „innere Zensur,
Redaktion, Spitzelatmosphäre, Elend, nicht mehr
aushalten“. Schlesak verspürt immer mehr eine innere
Leere, schwebt bereits im intergalaktischen Raum des
Vaterlandslosen umher, der beide Heimaten, der Herd, das
Zuhause, den Schutz, all das, von dem die Existenz eines
jeden Menschen abhängt, verloren hat. Er entscheidet
sich für das kleinere Übel - für den Westen. Aus seiner
Reise nach Frankfurt zusammen mit Nichita Stänescu und
Virgil Theodorescu kehrt er nicht mehr zurück.
Illusion: Das Sich- Wieder-Einrichten în der neuen
Heimat kommt nicht zustande. „In Deutschland dachte
ich, meine Sinne zu verlieren, sogar das Essen schien mir
künstlich“ - so Schlesak în einem Interview. Oder în der
Sprache der Dichtung: „Von Westen her täuschend / Ein
Licht, gekonnte / Sonnenuntergänge/ Rot / Freizeit
Ferienfreude Und / Zweihundertfünfzig Sorten Brot (...) /
/ Schön dieses Mutter / Land // Woher wir kamen / Vor
fast tausend Jahren / Dort kommen wir wieder an. / Mit
Grabsteinen im Gepäck.“ Innere Zerrissenheit: das Gefühl
des „ Verrats“ an seiner bisherigen Heimat verbindet sich
immer deutlicher mit dem Gefühl der historischen „Schuld“.
Der Sprachmeister sieht sich genötigt, seine Erinnerungen
und Kindheitserinnerungen zu korrigieren, die
Selbstgewißheit wird schwächer angesichts handfester
Tatsachen: „Fast alle meine männlichen Verwandten waren
în der SS gewesen und hatten zu den Wachmannschaften
deutscher KZs gehört“ - so auch Victor Capesius, ein
Jugendferund seiner Mutter. Ein Mega-Thema. Das
Ergebnis: 6.000 beschriebene Seiten, aus dem sich der Roman
„Vaterlandstage oder die Kunst des Verschwindens“

herauskristallisierte - zehn Jahre Arbeit im Schreibprozeß,
am Sprachmaterial der Muttersprache, des Deutschen. Ein
bekenntnishaftes Opus, eine komplexe und komplizierte
Textur von Erlebnissen und Reflexionen über das Schreiben,
ein unkommerzieller, schwer verdaulicher Roman în einer
Welt des Konsumrausches, ein
3
publikumsunwirksamer Roman, keine Spur von
Bestseller - die Verlage meiden solche Werke, fallen jedoch
leicht în die Falle rezeptgerecht angefertigter Mache nach dem
Geschmack naiver, unwissender Leser, die um den Sachverhalt
keinerlei Ahnung besitzen um das darin enthaltene, manchmal
gravierend verfälschte Zeugnis. Dieter Schelesak ist derart
aufrichtig mit sich selbst, daß er oft das Sprach-Messer în der
eigenen Wunde dreht, sein poetischer Ausdruck erkundet
die historische Wahrheit und die seiner Biographie. Und ist
imstande, sich selbst als „Deutschen der dritten Art“ zu
bezeichnen: Er ist also kein deutscher Deutscher, von der
„Mitte“, kein Rumäniendeutscher von der „Peripherie“ - er
geht sogar weiter und nennt sich gerne, wie Sie gerade auch
heute hören werden, einen heimatlosen Deutschen, einen
„Zwischenschaftier“ - das ist ein Begriff, der schwerlich ins
Rumänische übersetzt werden kann und den wir, în
gemeinsamer Entscheidung, riskanterweise mit „om aflat în
intermediaritate“ wiedergeben wollen. Wir halten allerdings
fest: Dieter Schlesak nimmt für sich den Zustand eines
Ausgewanderten, Exilierten în Anspruch - wir wundern uns
(vielleicht entzieht sich das bloß unserer Kenntnis), daß
niemand ihn mit Ovid verglichen hat, dem nach Tomis
Verbannten. Vieles spricht gegen eine solche Annäherung -
und dennoch: Agliano, die Ortschaft, în der Dieter Schlesak
seit mehr als 25 Jahren lebt, klingt zauberhaft, der
Deutschsprechende mag fasziniert sein, doch wir, die
lateinischen Rumänen, aber auch Dieter Schlesak selbst, ein
guter Kenner unserer Sprache, spüren den Hauch von
„Entfremdung“ (lat. „alieno“ - der Fremde, Fremde). Dieter
Schlesak ist allein în einem echten Paradies... Ovid war ein
Fremder im thrakischen Inferno am Pontus Euxinus. Ein
vaterlandsloser Fremder, verirrt în einer Sackgasse, Tristan
Tzara ähnlich, dem heimatlosen Dichter, den Dieter Schlesak
wie folgt darstellte: „An statt Selbstmord / beging er / die
Fremde / sprachauf / sprachab - // Und fand / keinen Ausgang.“
Ein anderer großer Ausgewanderte, der Rumäne Emil
Cioran, bestätigte în einem Brief aus Paris nach der Lektüre
von „Visa Ost West Lektionen“ Schlesaks „unbarmherzige
Anklage gegen den Osten und Westen“ als „eine
verzweifelte Konfession von jemandem, der nicht wählen
kann“; Schlesaks Werk hätte den Untertitel ,,’Geschichte
einer Enttäuschung’“ tragen können. Wir könnten auch
vorschlagen: Der Scharfblick eines kühlen Verstandes.
Als Angehöriger der Sechziger Generation, als
Generationskollege von Nichita Stänescu definierte sich
Dieter Schlesak als „antiwilhelmeisterlich“, setzte seine
Grenzgänge fort în Bereichen der Politik und Literatur, im
Bereich der „Transkommunikation“ und der
sighiºoara - oraºul culturilor
49
4
George Gulu:
Auf der Suche nach der Heimkehr. Laudatio auf
Dieter Schlesak zur Verleihung der EhredoktorwOrde der
Universität Bukarest am 7. November 2005
Parapsychologie - diese Problematik legte er dar în
einem beachteten Band, der 1975 im Rowohlt-Verlag
erschienen ist. Darin ging es um das, was er „die wichtigste,
die innere (bewachte) Grenze, die innere Zensur“ nannte,
aber auch um das „Verschwiegene“, das
Parapsychologische. Nach Schelask ist die Errichtung einer
neuen Welt notwendig, die „der neuen Zeit“ entsprechen
soll. „Nach Öffnung der äußeren Grenzen geht es nun um
die inneren Grenzen und Verhärtungen“, um das Verhältnis
zwischen Mensch und Tod als einem der „Erbsünden“, als
dem größten „Betrug“, dem „Sold sozusagen unserer
‚Blindheit‘ und von allen Herrschaften der Welt usurpiert,
ihre Grundlage: Zeit, Empirie, geronnen în Macht und Geld.“
In all diesen Abenteuern innerhalb der Gegenwart
hat Dieter Schlesak zweierlei Halt: die deutsche Sprache
(mit all ihrem geistigen Gehalt) und die rumänische Kultur:
„ohne die rumänische Kultur kann ich mein geistiges
Dasein nicht vorstellen“ - wie er sich einmal ausdrückte.
Er bewegte sich ertragreich zwischen beide Polen, war
eigentlich stets zu Hause în beiden Kulturen. Schlesak
verwandelt beide în Brückenköpfe dessen, was ich
fachliterarisch „Interreferentialität“ nenne, einen
zweispurigen Kommunikationskanal. Die rumänische
Kultur verdankt Schlesak die umfangreichste Anthologie
rumänischer Lyrik im deutschsprachigen Raum, ein
Riesengeschenk an die rumänische Literatur!
Der Mensch und Dichter Dieter Schlesak - der
mehrere Heimaten und zugleich keine besitzt - begab sich
schon lange auf geistige Suche nach einer „tieferen
Heimat“, der ,,’geistigen’ Diaspora“. Um eine Hölderlin-
Metapher zu verwenden, begab er sich auf die Suche
nach den „Vaterlandstagen“. Unter Heranziehung des
Titels der erwähnten rumänischen Lyrik-Anthologie
begab er sich auf „Gefährliche Serpentinen“. Er sucht nach
dem, was Ernst Bloch în seiner berühmten Studie „Das
Prinzip Hoffuung“ als etwas bezeichnete, „das allen în der
Kindheit scheint und worin noch niemand war: Heimat“.
Dieter Schlesak hat nun durchaus die Chance, eine
Heimat wieder zu finden und meridianhaft zum
Ausgangspunkt zu gelangen. Was „Meridian“ bedeutet,
erklärte uns einmal Paul Celan, ein weiterer aus Rumänien
stammender großer Ausgewanderter, în seiner berühmten
Rede bei der Entgegennahme des Georg-Büchner-Preises,
und zwar anhand seines eigenen, alles andere als
glücklichen Weges. în einem Brief von 1962 an seinen
Bukarester Förderer, den Schriftsteller Alfred Margul-
Sperber, schrieb er: „In einem gewissen Sinne ist mein
Weg noch einmal der Ihre, wie der Ihre beginnt er am
Fuße unserer heimatlichen Berge
5
und Buchen, er hat mich, den - um es mit einem
Scherzwort zu sagen - karpathisch Fixierten _ weit ins
Transkarpathische hinausgeführt“.1 Celan selbst kehrte oft
în Gedanken und în seiner Lyrik an den karpatischen Raum
zurück wie zu einer „tieferen geistigen Heimat“ - so wie auch
Dieter Schlesak immer wieder zum rumänischen geistigen Raum
zurück kehrte und ihn în seinem literarischen, essayistischen
und publizistischen Werk în den verschiedensten Hypostasen
evozierte, zu einem Raum, der seine Erinnerungen, seine
Vergangenheit und die Gegenwart prägte.
Dieter Schlesak weilt wieder unter uns, an der Seite

50 sighiºoara - oraºul culturilor
eines anderen doctor honoris causa der Universität
Bukarest, des Schriftstellers, Essayisten und Publizisten
Hans Bergel, zusammen mit weiteren seiner Landsleuten
und unseren ehemaligen Landsleuten, die im Dienst der
deutschen Sprache stehen wie die bekannten Schriftsteller
Oskar Pastior, ehemaliger Student der Bukarester
Universität, Herta Müller und Richard Wagner, Wemer
Söllner, Klaus Hensel und Ernest Wichner, Übersetzer wie
Gerhardt Csejka und Georg Aescht - um nur einige
anzuführen. Ohne schriftliche Zeugnisse seitens
rumänischer Regierungen weisen sich all diese
Persönlichkeiten durch ihre Werke als echte Botschafter
der rumänischen Kultur und Literatur aus.
Ebenso wie Dieter Schlesak, unser Laureatus von
heute, dem wir uns erlauben - în höchster Aufrichtigkeit
und în Dankbarkeit zu sagen: Willkommen aus der
„Zwischen schaft“, mindestens für einige Tage, în der
Realität einer möglichen tieferen Heimat, în der realen Welt
des rumänischen geistigen Lebens!
1 Briefvom 12.12.1962, in: „Neue Literatur“, 7,1975, S. 59.
Laudatio
Domini Dieter SCHLESAK
George GUŢU
În căutarea revenirii acasă
Doamnelor și domnilor,
Unul din fenomenele care marchează de o bucată
bună de vreme contemporaneitatea este acela al exilului
şi al migraţiei, ceea ce presupune părăsirea, prin forţa
împrejurărilor, a unui univers cunoscut, familiar, şi tentativa
de reintegrare într-un alt univers, străin, deseori ostil.
Secolul al XX-lea stă încă de la începutul său, cu precădere
din deceniul al treilea, pe lunga perioadă de instalare şi
dominaţie a două soiuri de dictatură, fascismul şi
comunismul, sub semnul părăsirii fortuite a propriei patrii,
întru salvarea propriului drept la o viaţă liberă, demnă.
Oaspetele, invitatul nostru, scriitorul, eseistul şi publicistul
Dieter Schlesak, a fost, prin forţa destinului, unul din cei
mulţi purtaţi de valul emigrării, dar unul din cei nu foarte
mulţi care şi-au trăit şi şi-au mărturisit conştient drama,
reflectând asupra momentelor de contorsiune, de frângere
interioară, de revigorare, depunând mărturie trainică în
opere literare, în eseuri profunde, în pragmatice luări de
atitudine. Un exilat radiografiindu-şi destinul,
conştientizând depăşirea frontierelor sufocante, starea de
ne-limitare, dar şi dezrădăcinarea, înstrăinarea, ruptura,
dezamăgirea, disperarea plutirii în neant, ca un cosmonaut
nevoit să-şi părăsească nava, rătăcind prin hăul glacial,
infinit, al spaţiului cosmic, hrănindu-se din amintirea
trăirilor de odinioară şi aflându-şi refugiul în, la rândul
său, imensul cosmos al spiritului, în plurisemantismul
expresiei lingvistice, în limbajul eteric al artei.
Născut la 7 august 1934 la Sighişoara, fostul nostru
compatriot de origine germană, Dieter Schlesak, a fost
scurt timp învăţător, poposind apoi la Bucureşti pentru aşi
face timp de cinci ani studiile superioare de germanistică
la universitatea care acum îl onorează cu o înaltă distincţie.
În 1959 devine redactor al revistei literare de limba germană
„Neue Literatur” de la Bucureşti, intră în vizorul poliţiei
secrete sub bănuiala de a fi ascuns texte ale unui autor
interzis, Mircea Palaghiu, simţind pe propria-i piele ceea
ce Paul Goma numise o „libertate” mai hidoasă decât traiul
într-o închisoare. Este marcat, ca mulţi alţii, de momentul
atitudinii „rebele” a lui Ceauşescu din 21 august 1968,
descoperindu-şi, pe fundalul „vinei” biografice de a fi
avut rude integrate activ în rândul SS-ului, valenţe de
stânga, cochetând cu un marxism aflat la modă la acea
vreme în vestul Europei. 1968 înseamnă şi anul apariţiei
primului său volum de versuri „Grenz streifen” (Patrule pe
frontieră), anul primului său voiaj occidental, alături de
Ion Caraion şi Veronica Porumbacu - voiaj care a constituit
şi prima sa confruntare traumatizantă cu realitatea
occidentului, idealizat anterior pe fundalul opresiunii de
acasă. Mărturii despre această sfâşiere interioară găsim
în impresiile de călătorie „Visa Ost West Lektionen” (Viză.
Lecţii est-vest) sau în principala sa operă, romanul
„Vaterlandstage” („Zile acasă”, versiune românească din
1995): „Veneam de pe o altă planetă”, mărturiseşte autorul,
„parcă ne plimbam pe lună”. „Luna” era Luxemburgul, o
fereastră spre un alt univers, spre alte planete. Cea mai
apropiată planetă, Germania, îi dădea fiori, bucuros că
încă nu este confruntat cu realitatea ei, pentru că Germania
reprezenta pentru el, minoritarul etnic, „centrul” unui
univers de cultură, civilizaţie şi limbă contemplat cu pietate
din depărtare, de la „periferie”, din starea de insularitate a
unei minorităţi trăitoare de secole departe de Germania, în
inima României, în Transilvania... De aceea pleacă mai
întâi la Paris, unde se vede cu Nina Cassian, prietenă a lui
Paul Celan, pe care însă, fiind internat într-o clinică de
boli nervoase, nu-l poate vedea. Urmează inevitabilul:
,,şocul” contactului cu Germania Federală de atunci, cu
oraşele de trei ori distruse, cum spusese laureatul Premiului
Nobel, Heinrich Böll: de către nazişti, de bombele
războiului, în fine, de „oribila arhitectura a «miracolului
economic»: natura - artificială şi ea ... goană, răceală
umană” - impresii descrise cu acribie în „Vaterlandstage”
sau în „Wenn die Dinge aus den Rahmen fallen” (varianta
în limba română: „Revolta morţilor”). Cu „ura” faţă de
occident în suflet, revine în patria de care voise a se lepăda,
conştient de riscul de a nu mai căpăta niciodată şansa de
a mai ieşi de acolo. „Patria ceauşistă” îl ia imediat în primire
– „cenzură, cenzură interioară, munca de redacţie,
atmosfera băgătorilor de seamă, mizerie, asfixiere”.
Schlesak este invadat tot mai evident de un sentiment de
vid interior, pluteşte deja în spaţiul intergalactic al celui
care-şi pierduse ambele patrii, vatra, căminul, adăpostul,
lucruri de care depinde existenţa oricărui individ. Se decide
să aleagă răul mai mic - Occidentul. Din deplasarea
sa la Frankfurt, împreună cu Nichita Stănescu şi Virgil
Teodorescu, nu se mai întoarce.
Iluzie, re-aşezarea în noua patrie nu s-a putut produce.
,,Aveam impresia că îmi pierd minţile în Germania,
până şi mâncarea mi se părea artificială” - spunea scriitorul
Schlesak într-un interviu. Sau în limbajul poeziei: „Dinspre
apus o înşelătoare / lumină, meşteşugite / apusuri de soare
/ roşii / timp liber bucuria concediului şi /
douăsutecincizeci de soiuri de pâine (...) // Frumoasă-i
această ţară / maternă // De aici venisem / acum aproape o
mie de ani / aici sosim acum din nou. / Cu pietre funeraren
bagaje.” Sfâşiere interioară: sentimentul „trădării” patriei
de origine se îmbină cu un tot mai acut sentiment al „vinei”
istorice, mânuitorul de cuvinte se vede nevoit să-şi
revizuiască amintirile, siguranţa de sine păleşte în faţa
faptelor: „Mai toate rudele mele de sex masculin fuseseră
în SS şi se număraseră printre paznicii unor lagăre de

concentrare din Germania”, inclusiv Victor Capesius,
dinspre partea mamei. O mega-temă. Rezultatul: 6.000 de
pagini din care s-a coagulat romanul „Vaterlandstage oder
die Kunst des Verschwindens” (Zile acasă sau Arta
dispariţiei) - zece ani de truda faţă în faţă cu foaia albă, cu
noianul de cuvinte al limbii materne, limba germană. Un
opus al confesiunilor, o textură a trăirii şi reflecţiei asupra
procesului de creaţie, asupra travaliului scriitoricesc, o
canava complexo şi complicată, un roman necomercial,
greu digerabil într-o lume a freneziei consumului, un roman
lipsit de succesul de public, nici vorba de best-seller,
editurile fug de astfel de opere, ocolindu-le, cad însă
repede în plasa unor tocături în consonanţă cu reţete
verificate, cu marketing-ul cititorilor naivi, gata să
ingurgiteze ficţiuni uşoare, unele extrem de grave prin
falsul mărturiei, prin inducerea în eroare a cititorului naiv,
lipsit de cunoştinţele necesare reconstituirii adevărului
istoric. Dieter Schelesak este sincer până la a-şi învârti
singur cuţitul în rană, cuţitul cuvintelor, al expresiei
poetice, aplecată plină de curiozitate asupra adevărului
istoriei şi al biografiei. Şi preferă să se categorisească
singur drept „neamţ din a treia categorie”: aşadar nici
neamţ-neamţ, de la „centru”, nici neamţ din România, adică
de la „periferie”, ci, mergând consecvent mai departe, un
neamţ fără patrie, un „Zwischenschaftier”, cum îi place
să-şi spună, după cum îl veţi asculta şi Dv. astăzi - o
noţiune greu de tradus în româneşte şi pe care, convenind
cu Domnia Sa, ne asumăm riscul de a o reda prin „om aflat
în intermediaritate”. Cum anume ne-o va spune chiar
Domnia Sa. Reţinem doar: Dieter Schlesak îşi asumă starea
exilatului ne mim, sau nu ne este nouă cunoscut faptul că
nimeni nu a făcut nici o legătură între el şi Ovidiu, exilatul
tomitan. Multe vorbesc împotriva apropierii acestor
destine - şi totuşi: Agliano, localitatea în care s-a aşezat
Dieter Schlesak de peste 25 de ani, sună fermecător,
vorbitorul de limba germană poate fi fascinat, dar noi,
românii latini, ca şi Dieter Schelsak de altfel, bun
cunoscător al limbii noastre, simţim adierea „alienării” (lat.
„alieno” - străin, străinul), aşadar a înstrăinării. Dieter
Schlesak e singur într-un adevărat paradis... Ovidiu era
străin în infernul trac de la Pontus Euxinus. Om fără de
ţară, străin: Rătăcit într-o fundătură, aşa cum ni-l prezenta
Dieter Schlesak pe Tristan Tzara, poetul cu nume de ţară:
„în loc să se sinucidă / el şi-a asumat străinătatea / iscodind
limbajul / încolo şi-ncoace - // rara ieşire.”
Un alt mare exilat, românul Emil Cioran, îi confirma
în scris de la Paris, citindu-i „Visa Ost West Lektionen”,
„acuza nemiloasă la adresa Răsăritului şi Apusului”, care
este totodată „confesiunea disperată a unuia care nu poate
alege”; scrierea ar fi putut purta subtitlul ,,Istoria unei
deziluzii”. Noi am propune: Privirea scrutătoare a unui om
lucid.
Ca şaizecist şi coleg de generaţie cu Nichita
Stănescu, Dieter Schlesak se defineşte drept
„antiwilhelmeisterian”, care şi-a continuat tentativele
transfrontaliere, trecerea peste limite, atât în domeniile
politic şi literar, cât şi în cel al „transcomunicaţiei” şi
parapsihologiei, problematica expusă de el într-un
substanţial volum apărut la prestigioasa editură Rowohlt
(1975) şi axat pe ceea ce el numeşte „cea mai importantă
limită, cea interioară (păzită), cenzura interioara” şi pe ceea
ce trece de aceasta, „tot ceea ce este trecut sub tacere”,
parapsihologicul. După Schelask, este necesară
reconstruirea concepţiei despre lume, care să corespundă
„noilor vremuri”. După ce au fost dărâmate graniţe
exterioare, vor trebui abordate cele interioare, raportul
sighiºoara - oraºul culturilor
51
dintre om şi moarte ca una dintre cele mai mari înşelăciuni,
acea „răsplată pentru «orbirea» noastră, care reprezintă
temelia oricărei stăpâniri din lume: Timpul, Empirismul,
risipite în Putere şi Bani”.
În toate aceste avataruri din lumea contemporană,
Dieter Schlesak are două puncte de sprijin: limba germană
(şi toată încărcătura ei spirituală) şi cultura română, fără
de care, spune el, „nu-mi pot imagina existenţa mea
spirituală, fiind marcat de ea!” Pendulând fructuos între
cei doi poli, acasă în ambele puncte de sprijin, Schlesak le
transformă în capetele unui pod al ceea ce eu numesc
„interreferenţialitate”, o cale de comunicare cu dublu sens.
Cultura română îi datorează lui Dieter Schlesak cea mai
amplă antologie de poezie română apărută în spaţiul
germanofon, un imens cadou făcut de el literaturii române!
În acest plan al spiritului, Dieter Schlesak - omul cu
mai multe patrii şi fără de patrie în acelaşi timp - se află în
căutarea unei „patrii mai profunde”, a „diasporei
spirituale”. Folosind o metaforă hölderliniană, el e în
căutarea „zilelor de acasă” (Vaterlandstage). Şi, cu titlul
antologiei sale de poezie românească, putem afirma că în
această căutare el străbate „Serpentine periculoase”
(Gefâhrliche Serpentinen). El caută ceea ce Ernst Bloch
definea în celebrul său studiu „Principiul Speranţei” drept
„patrie”: „ceea ce tuturor le apare în copilărie şi unde nu a
adăstat încă nimeni”.
Dieter Schlesak are toate şansele să-şi regăsească
o patrie, revenind precum meridianul în punctul din care a
pornit. Această accepţiune a meridianului o ştim de la
Paul Celan, un alt mare exilat plecat din România care
ilustra, indirect, ideea de „Meridian”, teoretizată mai apoi
în discursul rostit cu ocazia decernării premiului Georg
Büchner, prin traseul pe care îl urmase în deloc fericitul
său destin. Într-o scrisoare din 1962, Celan îi mărturisea
fostului său mentor de la Bucureşti, scriitorul Alfred
Margul-Sperber: „Într-un anume sens, la fel ca şi al Dv.,
drumul meu porneşte tot de la poalele munţilor şi fagilor
din ţinuturile noastre natale, el m-a purtat - ca să mă exprim
mai în glumă, pe mine, cel marcat de spaţiul carpatin -
până hăt departe dincolo de Carpaţi...” 1 Şi revenea deseori
cu gândul şi cu metafora la spaţiul carpatin ca la o „patrie
mai profundă”, aşa cum Dieter Schelesak a revenit mereu
la spaţiul românesc, evocându-l, în diverse ipostaze, în
mai toată opera sa beletristică, eseistică şi publicistică,
un spaţiu care i-a marcat memoria, trecutul şi prezentul.
Dieter Schlesak se află din nou printre noi, alături
de un alt doctor honoris causa al Universităţii din
Bucureşti, scriitorul, eseistul şi publicistul Hans Bergei,
alături de numeroşi alţi conaţionali ai săi şi foşti compatrioţi
ai noştri, truditori în slujba limbii germane, scriitori de
seamă, precum Oskar Pastior, alt fost student al
universităţii bucureştene, Herta Müller sau Richard
Wagner, Werner Söllner, Klaus Hensel sau Ernest
Wichner, traducători precum Gerhardt Csejka sau Georg
Aescht, ca să nu amintim decât o parte din aceştia. Fără
nici o patalama din partea guvernelor de la Bucureşti,
aceştia sunt adevăraţi ambasadori ai culturii şi literaturii
române.
La fel ca Dieter Schlesak, laureatul nostru de astăzi,
căruia ne îngăduim să-i spunem cu sinceritate şi
gratitudine: Bine ati revenit din „intermediaritate”, cel puţin
pentru câteva zile, în realitatea unei posibile patrii: mai
profunde, în planul real al spiritualităţii româneşti!
___
1 Scrisoare a lui Paul Celan din 12.12.1962, adresată lui
Alfred Margul-Sperber, in: „Neue Literatur”, 7,1975, p. 59.

52 sighiºoara - oraºul culturilor
La Colegiul Naţional “Mircea Eliade”
s-a inaugurat Cabinetul de limba
germană “Dieter Schlesak”
Elevii Colegiului Naţional “Mircea Eliade”
beneficiază de-acum de condiţii excelente de studiu al
limbii germane. Cabinetul de limba germană al colegiului a
fost inaugurat sâmbătă, 12 noiembrie în prezenţa
scriitorului originar din Sighişoara, Dieter Schlesak, cel al
cărui nume îl va purta această nouă sală de studiu.
La Colegiul Naţional “Mircea Eliade” se studiază
limba germană ca limbă modernă. Prof. Mariana Gorczyca,
directoarea colegiului, spune că niciodată nu sunt
suficienţi cunoscători de limba germană într-un oraş în
care tradiţia ar impune acest lucru. De aceea a încercat să
promoveze un proiect de înfiinţare a unei clase de real
bilingvă germană. Însă acest proiect nu s-a putut realiza
şi din cauza opoziţiei nejustificate a fostului inspector
şcolar judeţean, Ştefan Someşan.
Cealaltă linie a proiectului prevedea dotarea unui
cabinet de limbă germană şi a unei săli de lectură pentru a
oferi elevilor condiţii optime de studiu. Directoarea
colegiului a dorit ca această sală să aibă un nume şi o
identitate. În primă instanţă s-a gândit la Goethe, dar
numele poetului german nu se leagă de Sighişoara.
Identitatea sălii a fost aleasă după ce prof. Mariana
Gorczyca a văzut în revista Vatra numele lui Dieter
Schlesak despre care ştia că este un scriitor foarte
cunoscut în Germania şi Italia, născut la Sighişoara, că-şi
iubeste foarte mult oraşul, că a tradus enorm din literatura
română şi a făcut-o cunoscută în Germania şi în Italia
unde este stabilit acum.
A luat legătura cu Dieter Schlesak care a fost
încântat de ideea ca o sala de clasă a Colegiul “Mircea
Eliade” să-i poarte numele, mai ales că aceasta va fi şi un
cabinet de limbă germană, şi care a donat suma de 4.000
de euro pentru dotarea lui.
Prof. Mariana Gorczyca a ţinut ca Dieter Schlesak
să fie prezent la inaugurarea noului cabinet iar ocazia s-a
ivit săptămâna trecută, când scriitorul a venit în ţară pentru
că Universitatea Bucureşti i-a conferit titlul de doctor
honoris causa cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la
înfiinţarea catedrei de germanistică. Dieter Schlesak a mai
rămas la Bucureşti unde a avut întâlniri la Uniunea
Scriitorilor cu Nicolae Manolescu, Horia Roman
Patapievici şi Gheorghe Crăciun, autorul romanului Pupa
Russa (care a fost lansat în vară şi la Sighişoara), apoi a
făcut o escală la Târgu Mureş unde a avut o întâlnire cu
studenţi ai Universităţii “Petru Maior””şi a participat la
Târgul de carte din foaierul Teatrului Naţional.
La inaugurarea cabinetului de germană “Dieter
Schlesak” au mai fost invitaţi şi au luat parte consulul
general al Germaniei la Sibiu, e.s Thomas Gerlach; prefectul
judeţului Mureş, Ciprian Dobre; Marius Ichim în prima sa
apariţie publică în calitate oficială de subprefect al
Sighişoarei; inspector şcolar judeţean interimar Suzana
Ganţă; Silvia Florea, inspector general în Ministerul
Educaţiei, fostă elevă a Colegiului “Mircea Eliade” care a
adus un geamantan plin cu cărţi şi casete video pentru
dotarea cabinetului, şi alte personalităţi din domeniul
educaţiei şi culturii.
La Colegiul “Mircea Eliade” studiază limba germană
mai bine de 200 de elevi, cei mai mulţi fiind la uman secţia
maghiară, dar sunt şi grupe mai mici de la secţia română.
STIMMEN ZUM 7.11.05 und zum 12.11.05
Bekenntnis eines Zwischenschaftlers
Dieter Schlesak wurde Ehrendoktor der Universität
Bukarest / Von Rohtraut Wittstock
In der ADZ 16.11.
Bukarest - Der Schriftsteller und Publizist Dieter
Schlesak wurde von der Universität Bukarest zum
Ehrendoktor ernannt. Die feierliche Verleihung am Montag
war einer der Höhepunkte der dreitägigen
Veranstaltungsreihe, mit dem das 100. Jubiläum der
Gründung des Germanistiklehrstuhls der Universität
Bukarest im Jahr 1905 begangen wurde. Der Gewürdigte
nahm das Ehrendiplom aus den Händen des Rektors der
Universität, Prof. Dr. Ioan Pânzaru, entgegen.
Die Laudatio hielt der Leiter des Bukarester
Germanistiklehrstuhls, Prof. Dr. George Gutu, der
eingehend das Leben und Wirken von Dieter Schlesak
vorstellte. Er bezeichnete den 1934 in Schäßburg/
Sighisoara geborenen Autor, der sich 1969 in Deutschland
ansiedelte und heute in Italien lebt, als einen von den
vielen, „die die Emigrationswelle mitgerissen hat“,
zugleich jedoch als einen der „nicht allzu vielen, die das
Drama der Auswanderung bewusst erlebt, darüber
Auskunft gegeben und über jene Momente der Qual, des
inneren Bruchs, des Sich-wieder-Aufrichtens
nachgedacht hat“.
Dieter Schlesak war Redakteur der
Monatszeitschrift „Neue Literatur“ und hat 1968 in
Bukarest seinen ersten Gedichtband „Grenzstreifen“
publiziert. Bereits in Deutschland erschien sein
autobiographischer Roman „Vaterlandstage oder Die
Kunst des Verschwindens“, der gleichzeitig zu einer
schonungslosen Auseinandersetzung mit der
nationalsozialistischen Vergangenehit seiner
Verwandtschaft wurde. Das Buch ist 1995 auch in
rumänischer Übersetzung erschienen.
Die Bindungen zu seiner Heimat, zu Rumänien und
zur rumänischen Kultur werden in seinen literarischen
Werken, in den Essays und in unzähligen Pressebeiträgen
offenbar. George Gutu erwähnte zwei Dinge, die Dieter

Schlesak Halt bieten: „die deutsche Sprache (mit all ihrem
geistigen Gehalt) und die rumänische Kultur“. Und er
zitierte den Autor: „Ohne die rumänische Kultur kann ich
mir mein geistiges Dasein nicht vorstellen.“ Ein
beachtliches Ergebnis seines nach wie vor wachen
Interesses für die rumänische Literatur ist die umfassende
Anthologie der rumänischen Gegenwartslyrik „Gefährliche
Serpentinen“, die er 1998 anlässlich der Leipziger
Buchmesse in deutscher Übersetzung vorgelegt hat.
In seiner Dankrede legte Dieter Schlesak ein
Bekenntnis zur rumänischen Kultur ab und nannte sich
selbst einen Zwischenschaftler. „Zwischenschaft benennt
nicht nur das Nirgends-Zuhause-Sein, das zwischen alle
Stühle Gefallene, das Bodenlose, sondern inzwischen
auch das heute so wichtige Interdisziplinäre, das ja das
global Verbindende, ja, Vernetzte ist(...) Wer meint, es gebe
heute noch eine beschränkbare ‚Heimat‘, ist hoffnungslos
im Gestern befangen. Für mich weiß ich, dass Künstler
und Literaten Brückenbauer sein müssen zwischen der
alten Sinnenwelt und jener anderen, immateriellen Welt,
die geister- und geistnah ist, wo Zeit und Raum
aufgehoben sind!“
Dieter Schlesak ging auch der Frage nach, was
ihm Sprache bedeutet: „...Sprache ist der einzige feste
Boden, die stärkste Kraft dieses verhinderten Vogels, der
da Mensch heißt.“ Sprache hatte auch etwas mit der
Diktatur zu tun: „Sprachangst aber hat den Sprachmut
und Sprachsinn enorm geschärft. Ich bin davon
überzeugt, (...) dass die Weltklasse rumänischer
Gegenwarts-Poesie genau auf diesen Erfahrungen und
diesem verletzlichen Erleben von Sprache beruht“.
Adrian Diţă // 16.11.2005
Hommage an Geist Siebenbürgens Feierliche
Eröffnung des „Dieter-Schlesak“-Sprach- und
Literatur-Kabinetts
Von Hannelore Baier
(15. 11.05.)
Schäßburg - Schritt für Schritt, auf natürliche Weise
hat alles sich ergeben. Mit diesen Worten umriss Mariana
Gorczyca, Direktorin des „Mircea Eliade“-Kollegs
(ehemals Lyzeum Nr. 1) in Schäßburg/Sighisoara, die
Entstehungsgeschichte des Projektes, welches
Samstagvormittag in dieser Schule in feierlichem Rahmen
und im Beisein zahlreicher hochrangiger Gäste vorgestellt
wurde. Die ursprüngliche Absicht der Schulleiterin war,
eine bilinguale deutsch-rumänische Klasse einzurichten,
wozu es jedoch noch nicht gekommen ist.
Verwirklicht worden ist der zweite Teil ihres
Vorhabens, das Einrichten eines Fachkabinetts für
deutsche Sprache und Literatur. Diesem wollte sie den
Namen eines deutschsprachigen Schriftstellers verleihen,
der eine Beziehung zu Schäßburg hat. Durch ihre
Schriftstellerfreunde gelangte Mariana Gorczyca an Dieter
Schlesak. Der hat in unmittelbarer Nähe des
Schulgebäudes in der Baiergasse sein Elternhaus zurück
bekommen und weitete das ursprüngliche Schulprojekt
weiter aus: Bei der Feier stellte er die kürzlich gegründete
„Kulturvereinigung Dieter Schlesak 2007“ vor.
Von der Veranstaltung beeindruckt erklärte Ciprian
Minodor Dobre, der Präfekt des Kreises Mures,
Schäßburg hätte es genauso wie Hermannstadt/Sibiu
sighiºoara - oraºul culturilor
53
verdient, zur europäischen Kulturhauptstadt gewählt zu
werden, eine spirituelle europäische Hauptstadt sei es
allemal.
Im Eliade-Kolleg lernen Lyzeaner in 5 parallelen
Klassenzügen, wobei 2 Klassen in ungarischer
Muttersprache unterrichtet werden. Deutsch wird im
Kolleg zurzeit in diesen Klassen als Fremdsprache im
Intensivunterricht geboten (4 Wochenstunden), doch das
war der Schulleiterin nicht genug. „Schäßburg verdankt
der deutschen Gemeinschaft Jahrhunderte der Kultur und
Zivilisation“, sagte Mariana Gorczyca.
Aus Respekt für alles, was die Sachsen in dieser
Stadt geleistet haben, aufgrund der gegenwärtigen
wirtschaftlichen Realität, in der nach 1990 deutschrumänische
Firmen eine bedeutende Rolle spielen aber
auch der Tatsache, dass die Bedeutung von Deutsch als
europäischer Verständigungssprache zunimmt, bemüht
sich die Rumänisch- und Italienisch-Fachlehrerin
Gorczyca seit eineinhalb Jahren darum, dieser Sprache
noch mehr Achtung beizumessen.
Dank Unterstützung durch das Bürgermeisteramt
und Bürgermeister Dorin Dănesan, einem ehemaligen
Schüler dieses Lyzeums, konnte das Kabinett eingerichtet
werden. Beigesteuert haben dazu desgleichen eine weitere
ehemalige Schülerin, Silvia Florea, heute
Generalinspektorin im Unterrichtsministerium, die Firma
„Hochland“, wo der DFDR-Stadtrat Stefan Gorczyca, der
Ehemann der Schulleiterin, tätig ist, vor allem aber der
Namensgeber Dieter Schlesak.
Der deutsche Generalkonsul Thomas Gerlach
sagte bei der Feier, einen besseren Namensgeber hätte
man für das Sprach- und Literaturkabinett nicht finden
können. Begrüßt wurde die Einrichtung auch von Dr. Karl
Scheerer, dem Vorsitzenden des Bergschulvereins, sowie
der deutschen Fachschaftsberaterin Ulrike Lück.
Den Schriftsteller Dieter Schlesak, seine Laufbahn
und sein Werk, stellte in einfühlsamer Weise Ion Neagos,
Rumänisch-Fachlehrer am Eliade-Kolleg und selbst auch
Dichter vor. In wohlgesetzten Sätzen sprach Dieter
Schlesak zum Schluss der Feier über den „Reparationsakt“,
den man mittels diese Feier begehe. Sein rückerstattetes
Geburtshaus soll künftig zum Wohle der Gemeinschaft
als Sitz der Kulturvereinigung genutzt werden. Als „sas
sighisorean“, als Schäßburger Sachse, fühle er sich
moralisch verpflichtet, hier neben dem Durchführen
literarischer Projekte auch die Möglichkeit zu bieten, die
Desaster der beiden Diktaturen zu erforschen, die beide
zum Verschwinden der sächsischen Gemeinschaft geführt
haben.

54 sighiºoara - oraºul culturilor
Dan LOTOŢCHI
Sighişoara ca exil în reprezentare
„Era şi Jann aici, întindea cu greutate un braţ prin
fotografie în afară. Braţul era vârât în mâneci bufante,
Jann arăta ca o nevastă de burghez de pe vremea maeştrilor
cântăreţi, arăta undeva în direcţia pădurii de brazi, acolo
unde, pe deasupra tuturor vârfurilor, se ivea un foişor de
lemn, arăta ca un turn de apărare de la hotare. Apoi, ca şi
când ar fi fost îmbălsămat şi înălţat rigid în aer, degetele ca
de ceară, braţul a descris jumătate de arc spre stânga sau,
după harta meteorologică, spre est, în direcţia acelei lumini
cereşti şi s-a mişcat încet ca o limbă de ceas, iar noi ne-am
întors cu toţii odată cu acest braţ de femeie. Întregul turn
gemea. Stăteam cu spatele spre Jann, priveam prin
întuneric în jos, spre piaţa Cetăţii, acolo unde felinarele
cu gaz se aprindeau, iar în lumina lor se puteau vedea o
mulţime de oameni veniţi la biserică, bărbaţi şi femei.
Simţeam cum mă trăgea în jos gravitaţia, mă cufundam
încet în straturile de jos, percepeam deasupra mea vocea
lui Jann precipitându-se nefiresc: „Dăm o fugă până la
foişor”. Ştiam că nu-i puteam însoţi, doar locuiam în partea
opusă, şi cădeam apoi tot mai repede, pe când tocmai
şuieram prin dreptul farmaciei, vedeam într-o fracţiune de
secundă ferăstraiele pentru oase, fiole mari cu esenţe,
arăta ca pe timpul alchimiei. Urmau dughenele cu mobilele
vechi şi cu haine, lăzile de zestre ornate, dulăpioare, cărţi
de cântece, registrele cu botezuri. Şi apoi sala de arme cu
puşcoace, iatagane turceşti, pumnale, flinte, halebarde,
trecea prin faţa mea şi camera de tortură, instrumente de
zdrobit oasele, scări de întins trupul, cleşti înroşiţi în foc
luminau în beznă, sare şi untură deasupra căminului următor.
Şi cădeam din ce în ce mai repede, ajungeam în vremea
războaielor din 14-18 şi 39-45: decoraţii şi tunuri, pumnale
şi uniforme, se vedea şi un volum de Hölderlin într-o raniţă
pătată de sânge, şi cădeam tot mai adânc, mai adânc nu
poţi să cazi, prin Epoca de Piatră, puneam mâna pe o bâtă,
şi o voce strigă: „Mă, să nu te mai prind pe aici!”
Această halucinantă frază din romanul lui Dieter
Schlesak, „Zile acasă şi arta dispariţiei” -Ed. Fundaţiei
Culturale Române – 1995, p. 61-62, accede la acel joc
perifrastic având ca pivot gravitaţional o spirală-tornadă în
care se pierd sensuri (senzuări!) de tip ascensional-descendent
în accepţia calmă a interpretării: e chiar un turbillon, o
concavitate esenţial protejantă în nostalgia originarităţii,
smulsă de o contra-mişcare într-o crevasă fără adâncimi,
între sceptru şi spadă prin mişcarea respiraţiei convulsionat
difuze de centripetele unei conştiinţe tulburate în toate
sensurile, pe un spaţiu scriptural proiectat pe o linişte de
fond-dezesperarea esenţial cauzată de o pierdere.
Resimt în acest comentariu, tributar involuntar lui
G.Durand, chiar neputinţa mea de a capta la nivelul senzaţiei
o banală- până la urmă pentru cititor- frază. Şi ce a vrut să
se spună cu asta? Tocmai pentru că incompletitudinea există
pe acest drum în a pronunţa o certitudine, o esenţă certă.
Pentru scriitorul Schlesak nu poate fi tradusă în simplul
câmp conceptual: ”lumea e în apocalipsă pentru că lucrurile
cad sub numele lor”. Să fim optimişti pentru scriitor: nici o
expresie verbală nu poate accede la forţa imaginii. Dar singur
limbajul ne mai aminteşte de spaţiul alveolar. Citez în
continuare din A. Tarkovski:
„Probabil că Apocalipsa este cea mai măreaţă operă
poetică produsă pe pământ. Este o creaţie care exprimă,
prin ea însăşi, toate legile date de sus omului. Ştim că de
foarte multă vreme au loc confruntări de idei referitoare la
diferitele interpretări ale anumitor pasaje din Apocalipsa
lui Ioan. Cu alte cuvinte, ne-am obişnuit cu faptul că
Apocalipsa se interpretează, că ea trebuie tâlcuită. Este
exact ceea ce, după părerea mea, nu trebuie făcut, întrucât
este imposibil să tâlcuim Apocalipsa. Pentru că în
Apocalipsă nu există simboluri. Ea este o imagine. În sensul
că, dacă un simbol se lasă interpretat, o imagine nu poate
fi interpretată. Simbolul poate fi descifrat, mai exact, din el
poate fi extras un anumit înţeles, o anumită formulă, în
timp ce imaginea nu suntem în stare să o înţelegem, ci să
o simţim şi să o primim. Pentru că imaginea poate fi tâlcuită
într-un număr nesfârşit de variante, ca şi cum ea ar exprima
o infinitate de relaţii cu lumea, cu absolutul, cu infinitul.
Apocalipsa este ultima verigă a acestui lanţ, a
acestei cărţi, ultima verigă care încheie epopeea umanităţii
- în sensul spiritual al cuvântului.” (Text pronunţat în exil,
în Suedia, deşi în anumite condiţii nu vom putea înţelege
exact faţă de ce spaţiu există exil).
Exil în frază, în perifrază, în actul de a scrie, paradoxal
exil în a exprima. În a forţa limbajul şi potenţialitatea lui
tăcută: in glisarea reostatică dintre tăcere şi muţenie.
Există mari artişti ai acestor vremi inexpresive. Să
luăm Beckett: indefinibilul. Să luăm Camus: indefinit. Să
luăm Cioran: ce indefinibil în definibilul definiţiei? Joyce:
despre el prietenul său, Beckett: „el performează puterea;
eu lucrez cu neputinţa.” Faţă de un anumit cer există o
neputinţă determinabilă. Parabola puterii pe un cer
european al voinţei de putere cât şi reminiscenţele ei.
Gulag trist. Epistema încrederii persistă. Parcul uman
trebuie să respecte reguli sociobiotice - Sloterdijk.
Într-o duminică după-amiază, într-o postură
alungită, încercând să mă recuperez pentru încă o
săptămână dură (lucram ca salahor la o firmă de textile din
Belgia), în timp ce dibuiam în flamandă un text anost despre
filosofia gramaticii, fiul meu, în joaca lui de 7 ani, îşi
propune să-mi facă un portret, precum învăţase la şcoală,
cu măsurarea proporţiilor din creion. Cu oboseala
străinătăţii din mine, după ce am văzut portretul schiţat
cu o precizie uimitoare de un copil, am privit, vexat, lumina
din cameră: era aceeaşi ca în pânzele lui Vermeer:
ocluzionând cu fereastră de la stânga toate obiectele,
deasupra lor, în aer, de peste tot şi nicăieri. Nu mai
avusesem timp să frecventez de mult muzee şi biblioteci.
Mintea şi întreaga fiinţă mi-era ocupată cu actuala
profesie. Tomul pe care-l răsfoiam, incomplet, desfoliat,
ajunsese întâmplător în mâinile mele. Dar am înţeles brusc,
experienţă satori via Proust: Eu SUNT VERMEER.
Nu mă situam nicăieri: eram geograful Mercator, eram
în Delft pe malul lui Proust, eram Schlesak la Torino, eram o
cuantă minoră faţă de o dominantă de lumină în volum ce
plutea în cameră fără forţă coagulantă, infinitezimală ca o
madelaină, scriptibil ca un vis, doritor ca o fecioară, precis
ca Wittgenstein, anost ca un pahar de vin, singular ca un
spor de salcie în invazia meliferă din mai. Pierdusem
dimensiuni. Mintea mă obliga să ies afară prin simţuri.
Am încercat apoi să înţeleg cum şi de ce.
Identificarea mea cu Vermeer era doar un semnal, fără
direcţie precizată: stimaţi concetăţeni, sensul era din
Sighişoara de la 2000 de km. Uitasem complet de ea timp

de trei ani. Strada Cositorarilor: aceeaşi lumină de
octombrie. În mine. Unde mă mişcam era Sighişoara.
Refăceam invers, la origini, poate pe acei colonişti flamanzi
care, înainte de Vermeer căutau lumen explicitans, acum
800 de ani. C-au găsit-o sau nu pe Valea Saeşului. Pentru
această revelaţie satori m-am îndatorat şi cu un concept
provizoriu: spaţiul alveolar.
În numele acestor provizorii lucruri care cad sub
numele lor, mă declar erasmusian „Cetăţean al
Universului”. Urmează să văd ce voi face cu această
reconsiderare. În nici un caz nu voi trăda spaţiul alveolar
si Valea Saeşului. Şi pe Theo Halmen, companionul de
copilărie care a adăstat la orga bisericii evanghelice: numai
Bach împletit cu Vermeer şi în sol turbionat, Schlesak:
„Bevor geborn daz kint vrevde ervurv 1 ,am spus,
ca să rămânem la tema noastră: In moeter schoze waet ez
wol verert 2 . Şi, când m-am aplecat peste masă, nu mai
eram sigur dacă lucrurile se petreceau în cuvânt sau afară
şi i-am spus lui William aproape în şoaptă: Gândeşte-te la
marele tău tiz. Nu ar trebui oare să ne bucurăm de condiţia
noastră deosebită?
Ai copii?
Bineînţeles, un fiu la Paris.
Ar trebui să ne înfruptăm din nou din Pomul
Cunoaşterii, ca să ne putem întoarce, noi venim în rai din
partea cealaltă, din partea opusă.
A râs: păi asta s-a şi întâmplat.
Ştii ce înseamnă „entresol”?
Ceva legat de pământ sau de nota muzicală „sol”.
Nu, e temperatura T a stratului limită la lansarea
unei rachete. T indice e.”p.23.
Să părăseşti acest loc.
Numai în reprezentare.
Reprezentativitate.
Note:
1 Înainte de a se naşte, de bucurie a avut parte copilul
(germ. veche, în orig.)
2 În pântecul mamei a fost adorat (germ. veche, în orig.)
sighiºoara - oraºul culturilor
Dieter Schlesak
Die Dracula-Legende
55
Als der neue, künstlerisch hervorragende Francis-
Coppola-Film „Bram Stokers Dracula“ (1992), der auch
„historisch“ authentisch sein will, im Fernsehen gezeigt
wurde, kam im Vorspann Transsylvanien/Siebenbürgen
als zeitenloses Geisterland daher, diese alte mitteleuropäische
Kulturlandschaft, die ich seit meiner Kindheit
kenne, nicht nur durch Filmausschnitte, sondern auch
durch andere Bild-Montagen wurde es für die Masse der
Fernsehzuschauer ganz im Ernst als ein Gnomen- und
Magierland, mit primitiven Schafhirten und zerklüfteten
Felslandschaften, merkwürdigen Dörfern aus einer
archaischen Zeit, und abenteuerlich gekleideten
Menschen, unheimlich von Lagerfeuern- oder Kaminfeuern
beleuchtet, vorgestellt, eine pittoreske Grusel-
Unheimlichkeit geschäftstüchtig zurechtgemacht, die
wohl vom Zuschauer auch als Realität, nicht etwa als
Fiktion angesehen werden sollte! Als wäre Siebenbürgen
eine Erfindung kranker Hirne.
„3. Mai. - Auf keiner Karte und in keinem Buch
hatte ich die genaue Lage des Schlosses Dracula
angegeben gefunden. ... Ich fand jedoch heraus, daß Bistritz
... ein ziemlich bekannter Ort ist. Ich werde hier einige
meiner Notizen anführen.“
So spricht Jonathan Harker, ein junger
Rechtsanwaltsgehilfe, den Stoker in seinem Roman aus London
zum Vampir schickt, um harmlose Maklergeschäfte
abzuschließen. Als ich mich entschloß, auf den Spuren Stokers
ins ehemalige Zuhause zu fahren, jetzt mit dem Blick des
Romanciers Stoker, und zuerst nach Bistritz, in die
Geburtsstadt meines Großvaters kam, da war ich dem Gruseln
nah: In Bistritz übernachtet ja, laut Stokers Roman,
Harker in der „Goldenen Krone“, die es zu Stokers Zeiten
hier nicht gegeben hat. Sie war Stokers Phantasiegebilde.
Ich weiß auch nicht, wie der Gasthof meiner Urgroßmutter
hieß, die zu jener Zeit, Ende des vorigen Jahrhunderts, hier
tatsächlich einen Gasthof betrieben hatte.
Ich fragte spaßeshalber nach der „Coroana de
Aur“, so der rumänische Name. Und siehe da, als wärs
Magie, stand bald tatsächlich das Hotel vor mir. Die
Realität wurde also dem Dracula-Roman angepasst, oh
Wunder: nun gibt es in Bistritz nach 100 Jahren auch die
„Goldene Krone“. Die größte Sehenswürdigkeit meiner
Heimat Siebenbürgen ist nun mal ein Phantom. Und
auch die Bedienung im neuen Dracula-Gasthof muß sich
der Fiktion anpassen, in bäuerlicher Landestracht,
sichtbare Unterkleidung und vorn und hinten die bunte
Schürze, nicht so, wie man sie hier trägt, sondern wie sie
im Roman beschrieben wird.
Als der Mister Harker Ende des vorigen
Jahrhunderts aus London hier ankam, war es gerade die
Woche zwischen St. Georgstag und Walpurgisnacht. An
diesen berüchtigten Tagen da sollen, so der Volksmund,
um Mitternacht alle bösen Wesen den Wanderer
überfallen. Und tatsächlich, als Harker, nachdem er das
„Räubersteak“ in der „Goldenen Krone“ verzehrt hat, mit
der Postkutsche zum Paß fährt ... ist es inzwischen Nacht.
Die Bilder bei Stoker sind doch Ausdruck seelischer
Vorgänge und vor allem tiefliegender Ängste, die in den
übersinnlichen Bereich des Unheimlichen reichen, nach
Freud die Gegend, wo wir eigentlich zu Hause sind .

56 sighiºoara - oraºul culturilor
Ja, hier am Borgo-Paß, den es oh Wunder, auch
wirklich gibt, wird Harker von einem geheimnisvollen
Kutscher mit großem schwarzem Hut, der sein Gesicht
verdeckt, abgeholt; aber der hartgeschnittene Mund mit
überroten Lippen und scharfen elfenbeinweißen Zähnen des
angeblichen Kutschers ist noch erkennbar, es ist in Wahrheit
der Vampir selbst, der Harker vom Borgopaß abholt.
„ .. da spürte ich einen merkwürdigen Schauder, und
ein Gefühl der Einsamkeit überfiel mich ...“
So Harker, als der Graf ihn in der Kutsche im
Wahnsinnstempo an zerklüfteten steilen Abhängen und
Abgründen vorbei ... unter schaurigem Wolfsgeheul wie
im Fluge zu seinem Karpatenschloß fährt. („Denn die Toten
reiten schnell“!). Auf dieser wilden Jagd erscheinen am
Wege Irrlichter.
„Dracula“ aber war und ist bei den Einheimischen
hier unbekannt, ein Ausländer, dazu Romanfigur, auch
Vampire wurden in letzter Zeit nicht gesichtet, es sei denn
von amerikanischen Hoteliers. Auch der Nationalheld
Vlad Tepes Dráculea (Wlad Tsepesch Dröculea), der
rumänische Iwan der Schreckliche, mit Beinamen der
„Pfähler“, und Stokers Dracula-Vorbild, wurde hier in den
letzten Jahren von den Einheimischen ebenfalls nicht
gesichtet, er ist schließlich seit 500 Jahren tot. Für Stoker
und die Filme aber: Ein transsylvanischer Ahasverus, der
nicht sterben kann!
Nicht nur ein irrer Untoter, auch ein Weltbekannter.
Die Filme sind Legion. Es gibt über 200, manche
behaupten sogar über 400 Filme. Filme von Murnau,
Herzog, Polanski, Warhol, Coppola gehören dazu. Die
Vampir-Legende. Und eine Literaturtradition, wie keine
zweite, auch in Deutschland. Von Goethes „Braut von
Korinth“, Novalis, dann Heine bis zu Stefan George und
Johannes Bobrowski. Vom Griechen Phlegon bis zu Gogol
oder Tolstoj, von Byron bis Ingeborg Bachmann:
nachhaltig hat der Vampirismus in der Kunst, in Kirche
und Wissenschaft mit „vitalen Menschenleichen“ und
„aufhockenden Toten“ die Gemüter beschäftigt. Von den
vielen Gespenstergeschichten, die oft „jenseitige“ Liebesgeschichten
sind, ganz zu schweigen; es sind die
unlösbaren Geheimnisse zwischen Liebe und Tod!
Was nur macht den Stoff auch heute so brisant?
In den Filmen kommt, mehr als im Roman, noch
eine Art Reinkarnationsspektakel hinzu, Dracula ist
letztlich eine Wiedergeburtsgeschichte, eng ans Grauen
der realen Historie gebunden! Um nur ein Beispiel zu
geben: hier den Dan Curtis-Film „Dracula“ von 1972:
Über dem Sarg: ein Riesengemälde mit dem Schild:
Vlad Tepes, Prince of Wallachia 1475: Vlad in roter
Kampfmontur. Und neben ihm Maria, die geliebte Frau
und Fürstin, in einer Rückblende umarmen und küssen sie
sich leidenschaftlich. Sie stirbt. Vlad kann ihren Tod nicht
vergessen. Er leidet. Neben dem Gemälde wieder ein Kamera-
Auge über dem Sarg: das Foto einer Frau in England,
Carfax Estate, London, haargenau das Gesicht der toten
Maria auf dem zeitgenössischen Foto, sie ist wiedergekehrt.
Der Graf kauft ein Haus neben Carfax. Die Wiedergekehrte
heißt nun Lucy Westenra, sie hat alles vergessen. Nur: sie
schlafwandelt, fühlt sich schwach und hat Alpträume.
„Etwas Dunkles legt sich um mich. Etwas Süßes,
das auch bitter ist.“
Vlad Draculea kauft ein Haus in Carfax. Nachts
besucht er Mina, als wäre es seine tote Frau Maria. Er
saugt ihr Blut. Infiziert sie. Sie stirbt. Ein Vampirologe,
Prof. Van Helsing treibt ihr einen Pfahl durchs Herz. Als
Vlad sie besucht, „Maria komm,“ flüstert, sieht er das
Totenbett Marias aus dem Längstvergangenen vor sich,
und stellt ihren endgültigen Tod fest, rast, zerstört die
Gruft. Wieder zu Hause in Siebenbürgen, wird sein Hiersein
wie ein Irrtum vernichtet: gleißendes Sonnenlicht,
das jedes Gespenst zu Nichts zerfallen läßt, löst auch ihn
auf. Das Kamera-Auge dringt wieder ins Kolossalgemälde
ein. Rückkehr. Nichts, nichts ist vergangen.
Schlachtengeräusche. Vlad und Maria sind wieder da, als
wäre die Zukunft nur ein Alptraum gewesen, die real
lebendigen Tage sind da: Zeit steht still.
Und die Touristen suchen nun hier oben auch, als
wäre es wahr, den Nichtexistenten wirklich, also ein echtes
Phantom, sie suchen in der ganzen Gegend das Schloß
oder zumindest eine Ruine, samt Wolfsgeheul. Vergeblich.
Da erbarmt sich ihrer nun vielleicht eine amerikanische
Hotelkette, die hat vor, mit Wolfsgeheul vom
Tonband die Gegend dem Vampirroman tongerecht
anzupassen. Am Paß ein einträgliches Graf-Dracula-
Schloßhotel samt Restaurant der Luxusklasse mit großem
Parkplatz ist geplant.
Nun ja, das einzige, was die meisten Westeuropäer
und Amerikaner von Transsylvanien wissen ist ja, daß es
die Heimat Draculas ist.
Und die Schauergeschichten werden zu
Fertigteilen der Kulturindustrie und der Werbung:
Stereotypen, die an alte Ahnungen appellieren, um neue
Lüste zu verkaufen. Kleine Plastikdraculas im Kaufhaus
für Kinder.
Es gibt sogar ganz reale Reiseführer, die den
Wahnsinn mit Methode und harter Währung betreiben,
einer, ein englischer, reich illustrierter Reiseführer
(gedruckt in Hongkong), ein wahres Kunstwerk, sei hier
hervorgehoben: „The Tourist´s guide to
TRANSSYLVANIA“ -Transsylvania in Blockschrift! Eine
mittelalterliche Karte im Hintergrund, darüber die Maske
mit dem Draculadarsteller Christopher Lee, aufgerissene
Augen, Wildschweinzähne, Blut. Auf dem Titelblatt das
gleiche, dazu noch vier weiße Hunde, die im fahlen Licht
des Mondes aus der Erde steigen. In der Einleitung heißt
es, die Bewohner des Landes seien Nachkommen der
Ostgoten, Petschinegen, Gepiden, Magyaren, ihr Aussehen
erinnere an Tiere und Figuren von Bosch. In den
Karpaten hausen noch Harpyen und Wolfsmenschen. In
der Ortschaft Vatra-Jiu steigen Strigoi (Gespenster) aus
den Gräbern, mit Grabsteinen auf den Köpfen. Das „Orakel
vom Berg Albac.“ - hier reden und prophezeihen noch die
Waldgeister dem geneigten Besucher. Ein spektakulärer
Kitsch, wie man ihn billiger und geschmackloser nicht
erfinden kann: aber, wie gesagt, ganz reell: ein Reiseführer.
Man müßte die Leute bedauern. Was hier vermarktet
wird, ist ja letztlich kein Märchen, keine Legende, „ES“
bedroht jeden einzelnen von uns, ist unerbittlich und
gnadenlos wirklich erwartet jeden: der Tod. Kommt daher
diese enorme Wirkung des Sujets!?
Viele Todes- und Begräbnisritualien sind nur aus
Angst vor Gespenstern entstanden, etwa daß der
Verstorbene ein Wiedergänger ist, hier umgeht. Und dies
Sujet ist so alt wie die Menschheit. Stokers Romanerfolg
hat hier seine Ursache. Z.B. bei der wilden Jagd am St.

Georgstag zum Karpatenschloß mit dem maskierten
Vampir auf dem Kutschbock, geschieht (zumindest
literarisch) der Einbruch jener Jenseitsebene; und Stoker
läßt den Fahrgast Harker vorsorglich auch einschlafen,
alpträumen, um die Glaubwürdigkeit nicht zu gefährden ...
Bei der Wahnsinnsfahrt taucht dann eine schwach
flackernde blaue Flamme auf, das Wolfsgeheul kommt
näher, der Kutscher springt ab, verschwindet im Dunkeln,
taucht wieder auf, legt um die Flamme einen magischen
Kreis aus Steinen, verdeckt jedoch dabei die Flamme
nicht, man kann durch ihn hindurchsehen, der Unheimliche
wird transparent, unkörperlich, wie aus Glas.
Und die geisterhaften Symptome häufen sich nach
Ankunft im Schloß, etwa daß da keine Spiegel sind, weil
das Phantom, also ein Nicht-Sein, den Spiegel fürchtet, es
darin nicht erscheinen kann. Harker verwendet morgens
den Rasierspiegel, und einmal ist der Hausherr da,
besonders beeindruckend in Coppolas Film: hinter Harkers
Rücken der Untote, wie Dracula auch heißt, doch außer
Harker selbst, ist im Spiegel nichts als grausige Leere.
Auch ist es recht unheimlich, daß dieser sichtbar
Nichtvorhandene aus einer andern Welt niemals ißt und
trinkt. Unheimlich auch, daß er wie Schlafwandler, wie
mondsüchtige Somnambule auf allen Vieren wie ein großes
Geisterinsekt die senkrechte Schloßmauer kopfüber
hinabklettert, als gäbe es weder unten noch oben.
Schon als Kind hörte ich hier davon, es gab einen
mondsüchtigen Verwandten, der die Mauern senkrecht
hochklettern konnte. Székler Dienstmädchen erzählten
von den „nenis“ und den széklerischen Schamanen, die
fliegen könnten.
Aufschlußreicher als die falschen Transsylvania-
Interna Stokers sind nämlich seine viel besseren und exakteren
Kenntnisse der Alpträume, Monster, Un-Toten und Phantome,
der Traum-Psychologie jener postmortalen Ebenen.
In manchen Lexika wird dieses Phänomen klinisch
gesehen, eine Art postmortale Schizophrenie ...oder
Besessenheit. Aber möglicherweise ist diese Vampirfigur
Dracula so komplex, da sie ganz allgemein das ausdrückt,
was wir uns alle und in sehr vieler Hinsicht nicht
einzugestehen wagen, alle Heimlichkeiten und geheimen
Wünsche, von Todesängsten bis zu
Erlösungshoffnungen oder auch zu Rachegedanken, dazu
Sehnsucht nach ungehemmtem Ausleben aller Begierden.
Die Wochenzeitschrift DIE ZEIT sah Dracula als Pendant
des Dr. Freud: als großen Entlarver des Trieblebens.
Dracula ist eine Gesamtmetapher, Vampirismus steht
für die dunkle, abseitige, versteckte Seite des
menschlichen Charakters. Stokers Geschichte wird daher
eine Konjunktur nach der anderen erfahren... Welches
Buch hätte unter eher banaler Oberfläche, solchen
Beziehungsreichtum zu bieten?
Sogar im „Faust“ heißt es, daß Blut ein ganz „besonderer
Saft“, und das Schaudern der Menschheit bester Teil sei. In
London erleben es ja auch die Verlobte Harkers, Mina und
deren lüsterne Freundin Lucy. Sie hatten den Todessex des
blaublütigen Transsylvaniers, der, wie wir gesehen haben,
eigentlich ein Walache ist und Vlad heißt, längst erwartet. Die
schöne Mina schrieb in ihrem Tagebuch:
„ Dann hörte ich draußen im Gebüsch ein Geheul
wie von einem Hund, nur wilder und tiefer ... Bald darauf
hörten wir das Klirren des Fensters, und eine Menge
zerbrochenen Glases fiel auf die Diele. Der Fenstervorhang
sighiºoara - oraºul culturilor
57
wurde von dem hereinströmenden Winde weggeblasen,
und in der Öffnung der zerbrochnen Scheibe erschien der
Kopf eines großen, mageren grauen Wolfes. Mutter schrie
vor Entsetzen ... auf den Wolf deutend, und ein seltsames,
schreckliches Gurgeln drang aus ihrer Brust...“
In England erfreute sich damals die Erforschung
der Geister und Erscheinungen, bis in wissenschaftliche
Kreise hinein, großer Beliebtheit, es gab erstaunliche
Forschungsergebnisse, ein riesiges Material an okkulten
Fällen wurde angehäuft. So ist Stokers Gespensterbericht
durchaus „dokumentarisch“ angelegt: Kein
alleswissender Erzähler, nein, Tagebücher,
Zeitungsnachrichten, Briefe werden eingesetzt, um
authentisch zu wirken.
„ Er kam im Nebel an meinem Fenster herauf, wie ich
Ihn schon oft zuvor gesehen; heute jedoch kam Er in
Menschengestalt, greifbar, nicht als Gespenst, und Seine
Augen glühten wie die eines Menschen, der in höchster
Wut ist .... Mit seiner linken Hand hatte er Frau Minas
Hände umfaßt und hielt sie mit ausgestrecktem Arm weit
von sich; seine Rechte umklammerte ihren Nacken und
drückte sie mit dem Gesicht an seine Brust. Ihr weißes
Nachthemd war mit Blut bespritzt ... Der Mond verdunkelte
sich einen Augenblick , als eine Wolke an ihm
vorbeizog; und als das Gaslicht unter dem Streichholz...
aufflammte, sahen wir nichts mehr als einen dünnen Dampf.
Dieser verschwand, ehe wir uns noch zu fassen
vermochten, durch den Spalt unter der Tür ...“
Wobei Mina, die sich in ihn verliebt, durch seinen
Liebesbiß, der eigentlich ein Geschlechtsakt ist, selbst
Vampirin, also eine Besessene, wird. Das Spannungsmittel
des Romans ist das erschreckende Zwischenreich.
Ich habe gehört, daß kein zweiter trivialer Mythos
von Literaturwissenschaftlern, vor allem Frauen, in letzter
Zeit häufiger untersucht wurde als Stokers Buch. Und
es kann schon sein, daß dieser „phallische Biß“ von emanzipierten
Frauen des vorigen Jahrhunderts, wie Lucy, aber
auch Mina, unterschwellig als eine Befreiung empfunden
wurde, von jenen Frauen, die sonst zu Nähkorb und zu
asexueller Einsamkeit verdammt waren. Mina erwacht ja
überhaupt erst durch den Biß. Aber die Männer hatten
Angst und wünschten und verwünschten zugleich diese
selbstbewußte Sexualität ihrer erwachten Frauen.
Zum Erfolg in der prüden viktorianischen Zeit der
Mina und der Lucy führte sicher der subtile sexuelle Subtext
des Stoker-Buches, wo dieser Antiheld nun ausschweifend
und sexbesessen gegen Prüderie und verlogenes
Wertesystem unserer Urgroßeltern vorging ...

58 sighiºoara - oraºul culturilor
Vampirismus als Surrogat für schrankenlosen
Geschlechtsverkehr, das kann ich mir vorstellen. Aber
Stoker trieb es vielleicht zu wild in den Londoner Bordellen,
er hatte eine frigide Frau, hab ich gelesen.
In den Filmen, vor allem bei Coppola, aber auch bei
Curtis, ist es der walachische Fürst Vlad, der Untote,
Überlebte, der in verjüngter Gestalt, Mina und Lucy nachstellt,der
500 Jahre lang seine tote Frau Maria sucht, sie
wiedergeboren in Mina bzw. Lucy wiederfindet. Aber auch
andere Vampirinnen kommen bei Stoker vor.
Modernste Kälte und Liebesschwäche. Eiseshauch
geht ja auch von Gespenstern aus. Wer aber ist Dracula
wirklich, wenn er nicht nur eine Romanfigur sein soll?
„ Er war nicht sehr groß, aber untersetzt und
muskulös. Sein Auftreten wirkt kalt und hatte etwas Erschreckendes.
Er hatte eine Adlernase, geblähte
Nasenflügel, ein rötliches, mageres Gesicht, in dem die
sehr langen Wimpern große, weit-offene, grüne Augen
umschatteten; schwarze buschige Brauen gaben ihnen
einen drohenden Ausdruck. Er trug einen Schnurrbart.
Breit ausladende Schläfen ließen seinen Kopf noch
wuchtiger erscheinen. Ein Stiernacken verband seinen
Kopf, von dem schwarze gekräuselte Locken hingen, mit
seinem breitschultrigen Körper.“
So beschreibt ihn Nikolaus Modrussa, der im 15.
Jahrhundert Legat des Papstes am ungarischen Hof war,
und Vlad Tepes (Tsepesch), wie gesagt, den rumänischen
Iwan den Schrecklichen, gut kannte.
Stoker hat doch diese Beschreibung in seinen Roman
übernommen?
Ja, ihm diente, wie wir sahen, als Dracula-Vorbild:
der grausame walachische Fürst Vlad Tepes, „der
Pfähler“. Dieses Vorbild wird im Roman weniger deutlich
als in den Filmen, vor allem in Coppolas „Dracula“, aber
auch bei Curtis oder schon bei Tod Browning mit dem
berühmten Bela Lugosi als Vampir, agiert auch der
historische Vlad. Und es gibt sogar Dokumentarfilme, die
diesen Hintergrund ausleuchten wollen, etwa „Die blutig
ernste Geschichte des Grafen Dracula, erzählt von Vincent
Price.“ (Canada 1984). Hier werden auch Schlacht-
Sequenzen des historischen Schinkens „Vlad Tepes“
(The True Life of Dracula, von 1978) eingeblendet, den
Ceausescu bestellt hatte: Tepes sozusagen als getürkter
Ceausescu-Vorgänger: grausamer Patriot und Volksheld.
Und bei Coppola stellt sich der Vampir Mina sogar
als „Prinz Vlad“ vor. Coppola blendet auch Vlads bekanntes
Porträt eines anonymen Malers in den Film ein.
Meist aber ergeben sich, genau wie im Roman,
heillose Vermischungen und Verwechslungen. Historische
Falschheiten, Fehler und Verballhornungen häufen. sich,
die einem in Siebenbürgen Geborenen die Haare zu Berge
stehen lassen..
Kurz vor einer meiner „Heimreisen“ nach
Transsylvanien entdeckte ich am 3. Mai. 96 im Mailänder
„Corriere della Sera“ das Bild eines mir von Kindheit an
vertrauten uralten Gebäudes mit dicken und schiefen
Mauern auf der mittelalterlichen, noch erhaltenen Burg
meiner Heimatstadt Sighisoara-Schäßburg, dazu das
wohlbekannte Porträt des walachischen Fürsten Vlad.
Und einen Artikel über angebliche Fresken, die in jenem
Haus vom Architekten George Baltag im zweiten Stock
gefunden worden seien:
„Drei Männer und eine Frau. Die Zentralfigur intakt.
Angeblich soll sie dem Druck von 1488 aus der
Württtembergischen Landesbibliothek, der Vlad darstellt, den
auch Coppola im Film zeigt und Modrussa beschreibt, ähneln.“
Wir fuhren natürlich auch nach Schäßburg. An
einem jener Tage standern wir unten auf dem Burgplatz.
Ich war im Stundturm-Museum gewesen, meine Frau
wollte auf den Turm; ich saß nun im erwähnten
angeblichen Geburtshaus des Vlad, das jetzt natürlich
eine „Dracula“-Gaststädte geworden ist. Alles erschien
mir wie im Traum, surreal. Ich ging hinaus, suchte meine
Frau, sie war auf dem Turm, kam die Treppe herab, und
ich erinnerte mich an einen Traum, wie wir gemeinsam
durch das Museum gefallen waren, tiefer immer tiefer....
Vlads Vater: Vlad II, Dracul, auf dem Reichstag zu
Nürnberg, irgendwo brannte rot die Jahreszahl 1431, er
kniete vor Sigismund von Luxemburg, König von Gottes
Gnaden der deutschen, böhmischen und ungarischen
Lande; Vater Vlad wurde „eben“ zum Fürsten der Walachei
erhoben und zum Ritter des Drachenordens geschlagen.
- Von jetzt an, kam die tiefe Stimme des Königs:
trägst du den Namen „Dracul.“ Dracul, und man sah aus
dem Wort einen Teufel aufliegen, alle bekreuzigten sich.
Denn „Dracul“ heißt auf Rumänisch : Der Teufel!
Aus dem Ehrennamen also wurde aus Unkenntnis
ein Höllenname.
Auch hier eine Verballhornung! Draculéa, wie der
Sohn genannt wurde, Vlad III Tepes, der Pfähler, erbte
von seinem Vater Vlad II Dracul, den Namen, aber dieser
Name geht zurück auf den erwähnten Drachenorden „Societas
Draconis“, einen Kampfbund gegen die Türken.
Der in Nürnberg so hochgeehrte Vater kehrte dann 1431
nach Schäßburg zurück, wo er sein Hauptquartier hatte,
und auch das Recht zur Münzprägung besaß (es gibt
noch heute solche Münzen mit dem Drachen in Ringform,
dem Uroborus, der ein Kreuz hält).
Wir aßen natürlich mittags im Dracula-Restaurant,
das touristisch günstig im Paulinus-Haus, dem
angeblichen Geburtshaus Vlads, eingerichtet worden war.
Und wir bestaunten vorher noch den Schwibbogen über
dem Pfarrgäßchen und den Blick auf die schiefen alten
Häuser, den Pfarrhof und oben wie eine Steinglucke
thronend die alte Bergkirche, die es schon zu Vlads Zeiten
gegeben hatte.
„Auch hier wieder diese heillose Vermischung,“
sagte ich in den ziemlich dunkeln Raum des uralten Hauses
hinein. Und wir bestellten natürlich den „Räuberbraten“.
Ist es denn nicht möglich, daß Vlad wirklich hier
geboren worden ist? Es könnte ja sein.
Geboren ist er mit ziemlicher Sicherheit hier; sein
Vater Vlad Dracul hatte nach der Rückkehr von Nürnberg
von 1431 bis 1435 in der Stadt Asyl gefunden, bevor er
1436 auf den Thron der Walachei kam. Doch hier, lies,
was der Historiker Kroner heute schreibt:
„Vlad Dracul fand von 1431 bis 1435 zunächst in
Schäßburg Asyl... Es ist aber nicht erwiesen, daß er auf
dem Museumsplatz/ Ecke Pfarrgäßchen gewohnt hat,
auch nicht, daß sein Sohn Vlad Tepes (der Pfähler) hier
geboren wurde. Das Haus ist erst später errichtet worden.
Aus den Unterlagen geht nicht hervor, wo er
Unterschlupf gefunden hat. Trotzdem, wird das genannte
Haus von rumänischen Historikern als das Haus des Vlad
Dracul ausgewiesen und touristisch als „Dracula -
Gaststätte“ vermarktet....“
Schon Bram Stoker hat doch eine irre Vermischung
der Geographie, Geschichte und Vampirsage aus

Siebenbürgen angerichtet. Und viele Stoker-Seiten sind
gekonntes Plagiat aus andern Büchern.
Seit der Entdeckung eines Stoker-Archivs in Philadelphia
weiß man es: Da gibt es die Reisebeschreibungen
aus dem Jahre 1822 des britischen Gesandten in den
rumänischen Fürstentümern, ein Transsylvanienbuch der
Emily Gerard, die Vampir-Erzählung „Carmilla“ des Sheridan
Le Fanu, und ein Buch der Sabine Gould „Cartea pricolici“,
wo auch die Geschichte der Mädchenmörderin Elisabeth
Báthory vorkommt. Die Blutgräfin, die zur Verjüngung in
Blut badete, diente Stoker mit als Blutmonster-Modell.
Diese Vermischungen und diversen Plagiate und
verschiedenen Ebenen hat Coppola dann versucht in seinem
Film zu montieren. Jedenfalls: ein heilloses Durcheinander.
Wird dieses Durcheinander nicht noch heilloser
durch die Vermischung dieser Fiktion mit der realen
Geschichte des walachischen Fürsten Vlad Draculea,
genannt Vlad Tepes, der Pfähler?
Aber auch diese Tatsache in der Draculalegende ist
erst seit 1963 bekannt. Grigore Nandris (Nandrisch), ein
rumänischer Gelehrter, hatte auf einem Kongreß in New
York den „historischen Dracula“ und dessen Identität
aufgedeckt. Und die Demythisierung nahm ihren Lauf,
beteiligt waren vor allem rumänische und amerikanische
Forscher, so die Professoren McNally und Radu Florescu
1972 in „Search of Dracula“.
Die Forschung hat sich später in diese Richtung
bewegt, doch die Fairness fehlte. Konzessionen an Publikums-
Geschmack und Sensationsgier blieben bestehen.
Wir aßen. Wir schwiegen. Ich erinnerte mich, daß die
Ungarn diese meine Geburtsstadt an der Wende zum 17.
Jahrhundert und nach einr schrecklichen Kriegsverwüstung
Nemesvár, also Niemandsstadt genannt hatten! Das ganze
Land nun ein Niemandsland? Ich erinnerte mich: Bukarest,
Snagovsee und das Inselkloster, wo uns früher einmal, als
ich noch hier lebte, ein schmuddliger Mönch das Grab des
Vlad Tepes gezeigt hatte ... Das freilich verschlossen war:
1931, zum 500 Geburtstag von Vlad war es geöffnet worden,
und - es war leer!
Vlad ist tatsächlich verschollen, verschwunden.
Woher die Historiker heute nun den wirklichen Toten,
also die Knochen, nehmen wollen, ist schleierhaft. Er kam
in einer Schlacht gegen die Türken ums Leben. Und es
heißt, sein Kopf sei nach Istanbul, sein zerstückelter
Körper aber nach Snagov gebracht worden. Doch beides
hat sich wie bei einem Phantom wirklich in Nichts
augelöst, ist nirgends zu finden!
Und die Geburtslegende des Vlad Tepes hier in
Sighisoara-Schäßburg ist Legende geblieben.
Auch andere Fälschungen sind Legion, in einem
Buch über Dracula-Filme wird Siebenbürgen-Transsylvanien
als „rumänisches Land jenseits der Berge“,
beschrieben: und, so heißt es z.B.: in Sighisoara-
Schäßburg „lebte Dracula in einem Haus mit massiven
Mauern, das heute noch steht.“ In Wirklichkeit war Schäßburg
eine siebenbürgisch-sächsische Stadt, die damals
zu Ungarn, später zu Österreich-Ungarn gehörte, erst seit
1919 ist sie rumänisch! Zu Vlads Zeiten noch mit freiem
Stadtrecht, lag sie im sogenannten „Königsboden“ im
Fürstentum Siebenbürgen, und war nicht rumänisches
Land, gehörte nie zur Walachei. Im Stadt-Zentrum einer
siebenbürgisch-sächsischen Stadt durfte kein Fremder
siedeln oder gar Hausbesitz haben, Vlads Geburtshaus
sighiºoara - oraºul culturilor
59
kann nur in der Unterstadt gestanden haben. Aber daß er
in Schäßburg geboren worden ist, das stimmt..
Und jetzt sitzen wir hier und speisen im Restaurant
„Dracula“. Es dient dem Geschäft im Gespenster-Haus
einen „Räuberbraten“ zu verzehren.
Nach dem Essen machen wir gemeinsam einen
Rundgang durch die verwinkelten Gassen, eben durch
das Tor des Stundturmes mit dem Fallgitter. Es riecht
dimpig, staubig, und der Rost des grausigen
eisenvergitterten Fensters, ausgerechnet des
Folterstübchen, welch eine Schmerzidylle, geht mir in die
Augen... höre die Uhr nun schlagen. Die Turmspitze ragt
im Blick in den vergangenen Himmel, ich hör, sie schlägt,
im Ohr berührt, Tritt da auf viele andere Tritte der längst
Toten. Turmsilben schlagen. Und die ganze Historia
flandert vorbei, Die bemalten Holzfiguren: Die sieben
Tage sind nicht mehr zu sehn. Hör, hör der Tod ist fühlbar
geworden, hier auf der Bank vor dem alten Museum ein
leichter Wind, ein Wehn des alten Eichenblatts/
durchstochen. Früher das Blut und jetzt der Hunger.
Früher zuviel Gegenwart, dann zuviel Zukunft: Lüge, jetzt
aber Nichts mehr, ein Summen, der Burgplatz die Leere,
die wehtut. Dort, dort, sieh: sie kommen!
Vater Vlad, Ritter des Drachenordens, und
gewählter Fürst, fand Hilfe bei König Sigismund und beim
Vetter am moldauischen Hof. Zog von Schäßburg aus
bald auch in die Hauptstadt Tîrgoviste in der Walachei
ein, verließ Schäßburg 1436. Schon als Kind, nach der
ersten Thronbesteigung seines Vaters, begleitet Vlad, der
Sohn, seinen Vater ständig, auch in den Krieg. 1444 an
die türkische Pforte, wo der Alte seine beiden Söhne, Vlad
und Radu (den Schönen) als Geiseln zurücklassen mußte.
Hier erlebt der halbwüchsige Vlad Grauenhaftes im Kerker
Egrigötz in den anatolischen Bergen. Dort folterte ihn der
Gefängniswärter Gugusyoglu, ließ ihn hungern, gab ihm
Menschenfleisch zu essen und Kot, dann Tierhoden, so
daß er gequält wurde von Begierden, und der Aufseher
zwang den Jungen, erst 14 war er damals, ihm zu Willen zu
sein. Fader Gestank in der Zelle nach dieser schweißigen
Gewalt. Der junge Vlad sann auf Rache. Dem Gugusyoglu
sollte ein spitzer Holzpfahl vorbehalten sein.Und das regte
den pubertären Vlad sehr auf.
Vlad Dracul, der Vater wurde dann vom ungarischen
König Johann Hunyadi geschlagen. Der älteste
Sohn, Vlads Bruder, Mircea getötet, Vater Vlad floh.
Ja, und der Geisel, dem Sohn Vlad wurden
Greuelgeschichten über den Tod seines Bruders und Vaters
erzählt. Es war Rache, die Vlad zum Blutfürsten werden
ließ. Vater und Bruder seien von Vladislaws Henkern
gezwungen worden, ihr eigenes Grab zu schaufeln, und sie
seien in Stücke geschnitten worden. Was nicht stimmt.
Der Vater entkam. Damals machten
Greuelnachrichten Geschichte. Es gab ja kaum Zeitungen.
Und so waren es auch Chroniken und tendenziöse
Flugblätter, die Vlad den Sohn zum „argen Wüterich“ und
Vampir machten, der er nicht war. Also der Vater entkam.
Mircea allerdings wurde tatsächlich lebendig begraben.
Acht Jahre lang war Vlad auf Wanderschaft.
Reisender in Sachen Macht. Versprechungen, Taktik,
Lügen. Er kannte den Hof, die türkischen Wesire, war
gleichaltrig mit dem Sultan Mehmed. Er hatte viele Städte
und Höfe gesehen, Rom, Stambul, Nürnberg, Prag des
Alchemistenkaisers Rudolf II. Er kannte viele Sprachen,
hatte ein solides Wissen.

60 sighiºoara - oraºul culturilor
Hunyadi söhnte sich mit Vlad aus, die
Sachsenstädte sprachen für ihn. Vlad hatte den Rücken
frei, marschierte in der Walachei ein.
Aber was hat das noch mit dem Film- und
Romanhelden Dracula zu tun?
Es hat. Es ist die Idee, die immer wiederkehrt, schon
in Stokers Roman, in vielen Filmen, bei Curtis, Corman,
Polanski, Herzog oder Coppola, daß es sich bei Dracula
um eine wirkliche Fürstengestalt handelt, die 500 Jahre
überlebt, um einen historischen Wiedergänger also, einen
Un-Toten, der nicht leben noch sterben kann, doch
ausgestattet ist mit einem ungeheueren Lebensdurst aus
ungestillter Liebe eines ungelebten unfertigen Lebens.
Bei Coppolas Film wird Vlad durch die Liebe von
Harkers Verlobter Mina erlöst. Darf endlich zu Staub
zerfallen. Sie tötet ihn. Ist es nicht so, Geschichte
verhindert erfülltes Leben und Liebe ...
In Stokers Roman wird es betont: dem pedantischen
Rechtsanwaltsgehilfen Jonathan Harker wird im verfallenen
Schloß des Vampirs eine Geschichtslektion in Form einer
falschen Familiengeschichte der Draculeas zuteil:
„Wir Szekeler sind mit recht stolz, denn in unseren
Adern fließt das Blut manchen tapferen Volkes, das
kämpfte, wie es der Löwe tut - um die Herrschaft nämlich.
Hierher ... brachten die ukrainischen Stämme von Island
herunter den Kampfgeist, den Thor und Wotan ihnen
verliehen hatten und den ihre Krieger an den Küsten von
Europa, ja, an denen von Asien und Afrika so wütend
austobten, daß schließlich die Leute glaubten, es seien
keine Menschen sondern Werwölfe.“
Die Verballhornung ist verwirrender gar nicht
möglich, ein grausiges Gemisch. So kommen dann die
Hunnen vor, auf die diese „Werwölfe“ stießen, auf Attila.
Wahr ist, daß die Székler, nicht Szekeler wie im Roman, ein
ganz normaler madjarischer Stamm, und daß die Dráculesti
Walachen sind, nicht Székler, Vlad Tepes gehört in die
Walachei und nicht nach Transsylvanien, wo er nur zufällig
geboren wurde, weil sein Vater zeitweilig dort im Exil lebte.
Aber alle Filme plappern diese Fälschung nach. So
wird etwa im Film „Dracula“ (1979) von John Badham, Vlad
vom Irrenarzt Dr. Sewards in London gebeten, ein Buch in
ungarischer Sprache zu übersetzen. Das kann der aber
nicht, da er Székler sei und kein Madjar. Ein Blick ins Lexikon
hätte genügt: Székler sind ein madjarischer Volksstamm.
Die natürlich madjarisch sprechen. Coppola läßt Dracula
mit starkem ungarischen Akzent sprechen, was völlig falsch
ist. Im „Spiegel“ wurde sogar von einem „unverkennbaren
transsylvanischen Akzent“ gesprochen.
Stokers Ignoranz wird auch heute noch weitergetrieben.
Sein Gewährsmann in Sachen Transsylvanien, der Budapester
Orientalist Arminius Wanderbey, der auch als Figur im Roman
auftaucht, hatte Stoker sicher richtig informiert.
Stoker lernte diesen Wanderbey, der ihm
Erstaunliches aus Transsylvanien berichtete, an einem
Abend des Jahres 1890 kennen. Transsylvanien war
schon damals ein Zauberwort, Jules Verne, aber auch
James Frazers „The Golden Bough“(1890) hatten
behauptet, daß in Transsylvanien/ Siebenbürgen wie in
keinem anderen Land, Material für Vampire zu finden sei.
„Ich habe meinen Freund Arminius von der
Budapester Universität gebeten, mir alles, was er über
dessen Leben weiß, mitzuteilen, und er hat mir alle Daten
zukommen lassen.“
Falsche Daten über Vlad. Auch Jonathan Harkers
Geschichtsneugierde hält sich in Grenzen.. Schon Stoker
hat, ähnlich wie Jules Verne im „Karpathenschloß“, wohl
deshalb Transsylvanien zum Handlungsort gewählt, weil
sich da ohne Realitätskontrolle wild darauflos
phantasieren läßt.
Doch schon Harker wie auch der mit hineingezogene
Leser, haben im Buch selbst keine Chance, die Wahrheit zu
erfahren; Stoker hetzt sie von einem Schreck zum andern,
keine Realität darf die hysterische Geschichte stören, die
Märchen-Spannung nehmen. Alles muß aus der Welt fallen:
Aufklärung soll nicht sein: Harker entdeckt den Vampir
und Wiedergänger als tagschlafenden Untoten im Sarg,
also bleibt die reichhaltige Schloßbibliothek unkonsultiert;
in Budapest ist´s das Nervenfieber, das den Besuch der
Nationalbibliothek verhindert; in London die Blässe der
ihm nahestehenden, nun mit dem Vampirvirus infizierten
Frauen, Mina und Lucy, um im Britischen Museum des
„Grafen“ (also Vlads) Familiengeschichte zu überprüfen,
durch Aufklärung dem überhitzten Schrecken beizukommen.
Und in der Mythenherstellung sind die Geübtesten
Dracula selbst und der Irrenarzt Prof. Dr.Dr.Dr. h.c. Van
Helsing, Gegenspieler des Vampirs und Vampirbekämpfer.
Dracula zeigt etwas von der Irrengeschichte unserer
Zivilisation.
Ein Teil des Schlosses mit vergitterten Fenstern ist
tatsächlich ein privates Irrenhaus. Und bei Professor Van
Helsing, Vampirologe und Irrenarzt in Amsterdam, ist der
Vampir (oder der Irre) schon im Psychiater selbst angelegt,
beim Essen eines Roastbeefs leckt er sich genüßlich die
blutigen Finger ab.
Diese Metapher der Heilanstalt ist auf unsere
Zivilisation voll übertragbar, die übrigens viele Vampir-
Filme durchzieht. In Tod Brownings „Dracula“ aus den
dreißiger Jahren, mit dem berühmten Vampir-Darsteller
Bela Lugosi, einem Ungarn aus Siebenbürgen, der in einem
schwarz-roten Umhang als Dracula beerdigt werden
wollte, ist ein Großteil der Handlung sogar in eine
englische Schloß-Klinik verlegt.
Aber auch die blutige Geschichte Vlad Draculeas,
des Pfählers, spiegelt im Kleinen den Kern der gesamten
Historie: Ihren Blutfaden. Krieg. Grausamkeit, Blut,
Kannibalismus.
Noch mehr: Vlad ist unser Zeitbild: Die Zivilisation
hält sich rückblickend als blutiges historisches Verbrechen
nur durch Gewalt, durch Grausamkeiten am Leben,
Raubbau, Blutsaugen an der Natur und dem Menschen.
Wir sind Posthume geworden.
Blutrausch der Geschichte. Das geht weit zurück.
Der Wolf als Staatsfahne bei den Dakern, Vorfahren auch
der Walachen, die in Transsylvanien ihre Haupstadt
Sarmisegetuza hatten; junge Krieger wurden in den
Kampf eingeübt, indem sie „seelisch“ zu Wölfen wurden,
schreibt Mircea Eliade:
„ ... durch das Überziehen eines Wolfspelzes, durch
Zeremonien herbeigeführte völlige Verwandlung des
Verhaltens... sie verhielten sich wie Menschenfresser, aßen
so auch Menschenfleisch.“
Raserei. Berserkerei. Ein ekstatischer und rituellpathologischer
Zustand. Man kann es irr nennen.
Ekstatischer Schamanismus auch bei einem Stamm der
Székler aus den Ostkarpaten, Tschangö, genannt. Und
manche behaupten: Verwandlung fände wirklich statt,
nämlich im gespenstischen Zwischenreich eines Zweiten

Körpers aus Bioplasma, in einem todesschlafähnlichen
Zustand, den übrigens auch Castaneda beschreibt.
Scheintodähnliche „vampirische“ Halluzinationen.
Bekannt ist ja, daß Stoker sich in der Geschichte
des Vampirismus und des transsylvanischen Okkultismus
viel besser auskannte als in der realen Geschichte, da ist
er ein Versager. Aber intuitiv erfaßt er ihren verborgenen
Kern: Prof. Dr.Dr.Dr. h.c.Van Helsing, Vampirologe und
Irrenarzt, verkörpert ihren korrumpierten, heuchlerischen
und zweifelhaft aufklärerischen Geist ... Ohne Ideologen
- keine Gewalt und keine Geschichte, als liege ihr Wesen
im Blutdurst, der mit edlen Motiven verhüllt wird.
Aber Stokers Buch ist ungewollt auch Spiegel des
Spiegels. Der geschichtliche Betrug und die Verfälschungen
beginnen schon bei der historischen
Darstellung des Stoker-Vorbildes Vlad Draculea, Todesund
Blutfürst der Chroniken, die eigentlich tendenziöse
Flugschriften meiner Vorfahren, der Siebenbürger
Sachsen sind. Ihre haßerfüllten Berichte an den
ungarischen und deutschen Hof bilden die Grundlage für
die Dracula-Legende. Vlad war besser als sein Ruf. In
rumänischen und russischen Chroniken ist er Patriot und
Held. Die deutschen Chroniken sind Tendenzschriften,
und es ist anzunehmen, daß sie auch Inspirationsquelle
Stokers , sind. die er im Britischen Museum las.
Am Anfang war der Handelskrieg. Vlads Land war
unvorstellbar arm, Staat und Gesellschaft korrupt. Und
abhängig. Der rabiate und intelligente Mann brauchte
Geld, Waffen, Söldner. Sein sogenanntes „Stapelrecht“,
schröpfte den Transithandel der Sachsenstädte in den
Fernen Osten, der über seine Donauhäfen lief. Die
Krämerseelen versuchten deshalb, Vlad zu stürzen: sie
unterstützten je einen feindlichen Thronprätenden. Vlad
rächte sich. Er verwüstete ihr Land. Frauen und Kinder
wurden getötet, die Männer gepfählt. Ein Kaufmannszug,
der das Stapelrecht nicht beachtete, wurde aufgespießt.
Ein anderer in einen Saal gesperrt und lebend verbrannt.
„Es war sein Lust und gab ihm Mut,/ wenn er sah
fließen Menschenblut.“
So Martin Beheim, der ein großes Epos über den
Blutfürsten Vlad geschrieben hat. Geschichtsschreibung
beruht recht oft auf Phantasie, auf nicht nachprüfbaren
Berichten von längst Toten, oft auf Fälschung, Ereignisse
werden durch Sprache gelenkt, ja schließlich posthum
erfunden. Wie etwa Vlads Geschichte: Der berühmte
Straßurger Druck von 1500: Vlad der Pfähler speist unter
den Gepfählten, zeigt diesen allein am Tisch essend, vor
ihm ein Henkersknecht, der Leiber zerstückelt und siedet,
als äße er diese Gekochten. Darüber die Schrift:
„Hie facht sich an gar graussamliche
erschröckenliche hystorien von dem wilden Wütrich
Dracole wayde. Wie er die leut gespiesst hat. vnd gepraten.
und mit den häuptern in einem kessel gesoten.“
Auf diesem Druck ist ein Wald von Gepfählten zu
sehen, die in den unmöglichsten Körperhaltungen
aufgespießt sind. Im Hintergrund wohl das siebenbürgisch-sächsische
Kronstadt: der Überlieferung nach,
geschah dies einsame Mahl des Grauens bei einem neuen
Einfall des Pfählers in Siebenbürgen, eine Strafaktion.
Man muß sich vorstellen, was Pfählen heißt:
Stephanus Gerlach, ein Zeitgenosse Vlads, schildert diese
Folter in seinem Türkischen Tagebuch..
sighiºoara - oraºul culturilor
61
... die Spieße von Holtz mit Unschlitt oder Talk ...
man bindt solchen Übeltätern Sailer an die Füße, stößt
ihnen den Spieß zu dem hinteren Leib hinein... Zuerst aber
kniet der Delinquent mit in den Staub gedrücktem Haupte
nieder, die angezogenen Oberschenkel gekreuzt; ... und
die Bahn hinreichend eingefettet, der Pfahl, aber nicht angespitzt,
sondern abgestumpft, ... die Organe beiseiteschiebt,
und wird fünfzig bis sechzig Zentimeter in den Mastdarm
eingeführt, dann mit dem Delinquenten senkrecht
aufgerichtet. Und der Körper mit seiner Schwere drückt
Mann oder Weib hinab, und langsam dringt der Pfahl durch
den Körper, sucht den tödlichen Weg.
Es ist erst seit einigen Jahren erforscht, daß die
Dracula-Legende auch zur deutschen spätmittelalterlichen
Literatur gehört, und sie beruht auf diesen Pamphletschriften:
„Die histori von dem posen Dracol“. Es gibt 12
Drucke, der früheste stammt von 1488, er wurde bei
Marcus Ayrer in Nürnberg gedruckt. Dann gab es Drucke
in Colmar, Lambach, St. Gallen, Augsburg, Bamberg,
mehrmals in Nürnberg.
Die überlieferten Anekdoten sind bunt, voller
Grausamkeiten, sie widersprechen anderen historischen
Berichten über Vlad: Behinderte und Arme werden in den
deutschen Tendenzschriften von ihm zum Gastmahl
eingeladen. Wieder wird der Saal mit den vielen Männern,
Frauen und Kindern niedergebrannt. Dem entsetzten Gefolge
erklärte Vlad, er wolle nicht, daß in seinem Land jemand arm
und krank sei. Den Zigeunern ergingst es noch schlimmer:
Item es komment in sin land by drie huntert Ziginer,
da nahm er die besten ... und ließ sy braten, die mußten
die ander Ziginer essen ...
Geschichte war und ist blutig. Aber die (meist
erfundenen) Scheußlichkeiten des Vlad Dráculea, üblich
damals, sind grausame Fiktion. Dazu kam das tierische,
pathologische Ergötzen des Volkes. Hinrichtungen und
Folter in Buden- und Jahrmarktsatmosphäre. Es war die
sadistische Phantasie nicht nur jener Zeit!
In den russischen und rumänischen Chroniken hat
Vlad wohl gepfählt, jedoch nur als strenger, aber gerechter
Richter wider Reiche und Korrupte zur Abschreckung,
gegen die Türken als Kampfmittel. Und mit seinen
„Methoden“ wird die Walachei ein starker und
organisierter Staat. Es gibt ein gut instruiertes Heer, das
er selbst unterweist. Weil die Macht eines Fürsten im
Inland schwach war, liquidierte er Ostern 1459 den
Kronrat, etwa 500 Großbojaren und Kleriker ließ sie samt
ihren Frauen durch den Spieß ziehen. Ihre Ländereien
verteilte er an Kleinadlige und freie Bauern, die ihm dafür
gewogen waren, Kriegsdienste leisten mußten.
Immer in der Mühle zwischen den Großmächten -
herrschte er ... gewalttätig, weil er nie mächtig war.
Jetzt erst ist er zu seinen großen Heldentaten fähig,
1458 schlägt er ein türkisches Heer, 10 000 werden gepfählt.
1459: eine Gesandtschaft, die Tribut fordert, wird ebenfalls
gepfählt. Eine Aktion unter der Führung des Beg von Nicopolis
Hamza, die Vlad mit List gefangennehmen soll, mißlingt. 4000
Türken werden rings um Tîrgoviste aufgespießt.
Doch war sein Land zu klein, um der Großmacht
Paroli zu bieten. So schrieb er an mehrere Fürsten und

62 sighiºoara - oraºul culturilor
Könige, auch an Matthias Corvin, den ungarischen König,
um Verbündete zu gewinnen. Sie ließen ihn allein. Mohammed
II, der Eroberer von Byzanz, greift ihn mit einem
Heer von 150000 Soldaten und vielen Schiffen auf der
Donau an. Vlad hat 30 000 Mann. Er führt den ersten
Guerillakrieg der Welt. Er legt Hinterhalte, attackiert bei
Nacht etc. Die Osmanen ziehen erschöpft ab. Doch auch
seine Kräfte sind aufgebraucht; er muß wieder nach
Transsylvanien fliehen. Bruder Radu verrät ihn: wird Fürst.
König Matthias Corvin verrät ihn, schickt das
versprochene Heer nicht. Sein Freund und Vetter aus der
Moldau, Stefan, verrät ihn, greift ihn sogar an.
Leider bleibt in den Dracula-Filmen diese
wesentliche, die historische Tragödie des globalen Verrats
ausgeklammert (bei Curtis und auch bei Francis Ford
Coppola.) Sie dient nur als pittoresker Hintergrund:
Schattenbilder des Kampfes, Türkensilhouetten,
Krummschwerter. Pferde. /Schnitt./ Falsche Nachricht
vom Tod Vlads. Und Selbstmord der Fürstin Elisabeth.
da sie die falsche Nachricht glaubt. Ihr leichenblasses
Gesicht. Blut um den Mund. Auf eiskalten Fliesen./
Schnitt./ Rückkehr Vlads. Vlad in seinem roten
Schlachtengewand tobt, Zerstörungswut überkommt ihn
in der Hauskapelle, er schleudert sein Schwert nach dem
Kreuz vom Hausaltar, mitten aus dem Kreuz schießt ein
Blutstrom, der alles zu überschwemmen droht. /Schnitt./
Vlad schwört ab, verflucht Gott, alles sieht nach einem
Teufelsbund aus. Vlad irrt in Coppolas Film als
Wiedergänger und Untoter durch die Zeiten um die
verlorene Geliebte zu suchen. 500 Jahre später: Er findet
Mina, Harkers Verlobte in London. Sie ähnelt der
Selbstmörderin Elisabeth aufs Haar. Grauen als
Liebesgeschichte. Die Wiedergekehrte Geliebte Elisabeth/
Mina erlöst den Untoten durch ihre Liebe, das heißt, sie
gibt ihm seinen Tod: hebt die quälende überdehnte Lebens-
Zeitspanne auf: er darf durch Liebe endlich zeitlich werden,
einen Moment ist er wieder im Fleisch, glüht, warm und
glücklich, und stirbt, als wäre die Zeit zurückgedreht in
sein ehemaliges Leben als menschliches Wesen.
Doch die viel bedeutendere Tragödie Vlads beruht auf
Verrat. Keiner der vielen Filme hat den grausamen Wahnsinn
der Geschichte als Irrenstück, als Verrat an der Wahrheit und am
einzelnen Menschen in Schreckensbilder übersetzt.
Die Tragödie Vlads: Corvin verrät ihn, nimmt ihn
auf dem Höhepunkt seiner heroischen Karriere des
Abwehrkampfes gefangen, und sperrt ihn jahrelang in
die finstern Verliese der Festung Visegrád (Wischegrad)
unter der Donau bei Budapest.
Der Grund: 3 gefälschte Briefe, in denen Vlad dem
Sultan angeblich Verhandlungen anbot, und sich ihm
unterwerfen wollte, also ein Verräter war, wurden
(möglicherweise) von den Sachsenstädten dem
ungarischen König zugespielt. Corvin schickt dem Papst
über den Legaten Modrussa eine Kopie der gefälschten
Briefe. Und eine Reihe der kursierenden verleumderischen
Gerüchte über den „Wütrich“. Denn der Ungar muß sich
sowohl dem Papst als auch den Venezianern gegenüber
rechtfertigen, warum er den großen Türkenkämpfer
ausgerechnet jetzt gefangennimmt, obwohl er Geld für
den Türkenfeldzug erhalten hat:
Diese Flugschriften sind der Beginn der
schriftlichen Dracula-Legende, Pius II publiziert sie in sei-
nen Comentarii. Hier sind alle Motive der deutschen
Chroniken über den „Wüterich“ Vlad aufgeführt.
Ein wunderliche vnd erschröckliche History von
einem grossen wüterich genannt Dracol Wayda. Der do
so gar unchristeliche marter hat angelegt de meschen als
mit spissen. auch die leute zu tod geschliffen etc.
Währenddessen ist Vlad im Finstern eingemauert,
sich selbst und seinem Körper ausgeliefert... Zeitticken,
einsamer Herzschlag, alptraumartig, zeitlos. Finsternis und
eine Unmenge von Ratten, der feuchte fade Erd- und
Donaugeruch ... Und draußen sind die Verleumder am
Werk. Flugblätter im Auftrag des ungarischen Hofes zu
Buda geschrieben, seinen „Teufelsnamen“ „Dracul“ zu
verbreiten, so in der Histori von dem posen Dracol der
vil wunders vnd vbels begangen hat. -
Einige Jahre später. Vlad lebt wieder frei in Buda.
Dann neue Schlachten, den Thron wiederzugewinnen.
Doch er ist müde, zu Tode erschöpft, und er fällt im Kampf.
Sein Kopf kommt nach Tzarigrad. Der arg zugerichtete
und zerstückelte Körper angeblich nach Snagov, ein
Grabmal ohne Namen. Wirklich ein Untoter, denn - das
Grab, wie wir sahen, als es geöffnet wurde, war leer, und
Vlad seither ein Phantom?
Stoker und die vielen Filme stellen ihn mit recht als
Wiedergänger und Hasser dar. Ein außerweltliches
unheimliches Porträt des Rächers, ein ressentimentsgeladenes
Ungeheuer der Geschichte, das jede
Nacht ein anderes menschliches Wesen anfällt, und es
infiziert, daß es auch zum Vampir wird, so daß die tödliche
Blutsauger-Krankheit rapide fortschreitet. Und was ist Geschichte
anderes als Revanche, Rache, Ressentiment, daher
Gemetzel um Gemetzel. Ob nun 1914, 1933. Oder Kommunismus
als Rachephänomen, Widerständler, die dann in ihrem
roten Reich ihre ehemaligen Peiniger übertrafen.
Coppola setzt in seinem Film ja sogar die von uns
allen gefürchtete Blutkrankheit Aids wie ein die aus dem
Gleichgewicht geratene Natur rächendes
Weltuntergangssyndrom ein:
Ja, das löst er filmisch großartig: der wunderbaren
barocken Bilderflut mit Macbeth-Sequenzen unterlegt er
mikroskopische Aufnahmen von Blutplasma: Dracula als
Allegorie für die Pest unserer Tage. Und das Publikum
stürmte 1992 die Kinokassen. Die professionellen
Vampirologen „Vampire Research Center“ in den USA
konnten sich vor Anrufern kaum retten. Vamp-Mode im
schwarzroten Schauerlook in den Boutiquen. Auf Partys
übte man den „Tanz der Vampire“.
Bei Stoker ist die Infektion noch sexual-okkult: durch
die Ansteckung eine quälende Unsterblichkeit zu erhalten,
untot im Bioplasmakörper; und die Untoten bedrohten das
Universum. In England auf seinen neuen Gütern wütete
der Liebes-Vampir weiter. Mina berichtet in ihrem Tagebuch
über die Ansteckung der somnambulen Lucy:
„ ... fiel das Silberlicht des Mondes auf eine
zurückgelehnte schneeweiße Gestalt ... mir schien es, als
ob etwas Dunkles hinter der Bank stünde, auf der die
weiße Gestalt saß, und sich über sie beugte...etwas langes
Schwarzes ...“Lucy, Lucy“, schrie ich angstvoll, und jenes
Fremde hob den Kopf. Von meinem Platz aus sah ich ein bleiches

Gesicht und rot leuchtende Augen... Ihre Lippen waren
geöffnet, und sie atmete nicht so sanft wie üblich, sondern in
langen keuchenden Zügen... da legte sie wieder die Hand an
den Hals und stöhnte... stöhnte und seufzte... sie wies zwei
kleine rote Stellen am Hals auf, wie Nadelstiche, und auf dem
Kragen ihres Nachthemdes leuchtete ein Tropfen Blut.“
Da kommt als Retter in der Not der Irrenarzt, Aufklärer
und Vampirologe Prof.Dr.Dr.Dr hc. van Helsing, den der
Irrenhausdirektor Dr. Seward, ein Verehrer Lucys und
Schüler Van Helsings zu Hilfe ruft. Sewards Klinik liegt
gleich neben dem von Vlad über Harker gekauftes Haus.
Helsing stellt seine Theorien auf, versucht Lucy zu heilen.
Doch sie stirbt. Es folgt die gräßliche Prozedur einer
Grabschändung, man kennt sie aus Vampirgeschichten: im
Sarg wird der Untoten (oder Scheintoten) Lucy ein Pfahl
ins Herz gerammt, die Irrenärzte Seward und Van Helsing
trennen ihr den Kopf vom Rumpf, um sie, die nun ebenfalls
Infizierte und Untote, im Tode zu „erlösen“. Mina hat einen
Schock, sie wird zur „Erholung“ in Sewards Klinik
eingeliefert. Doch Dracula ist hinter ihr her.
Prof. Dr. Dr. Dr. h.c. stellt nun eine vernünftelnde
Koalition und Expedition auf, um den Meister der Un-
Toten zu liquidieren. Unter der Fahne der Wissenschaft
und der Ratio.
Van Helsing, Irrenarzt, ontologischer Zensor und
Seelen-Polizist, hat selbst Angst, ja, ist selbst angesteckt
vom Jenseits-Virus. Er ist die eigentliche Gefahr, da er all
diese tatsächlichen Vorgänge und Ängste zu
„Entartungen“ deklariert, sie bekämpft, jedoch eine Mission
daraus macht, eigentlich sich selbst bekämpft, seine
Bewußtseinsspaltung, nichts klar aussagt, nicht einmal
mit welchem Gegner man es zu tun hat!
... Nichts zu den anderen, die so nachdrückliche Fragen
stellen. Wir müssen gehorchen, und Schweigen ist Teil des
Gehorsams, und Gehorsam wird dich sicher und gesund in
die liebenden Arme zurückführen, die auf dich warten.
Ein Zwiespalt, der nicht eingestanden wird, stärkster
Masken bedarf, nämlich tyrannisches Gebaren. So ist am
Schluß im Roman Van Helsing das eigentliche rastlose
Zivilisations-Ungeheuer der gespaltenen Seele, der blasse
nächtig durch die Straßen Londons schleichende
Transsylvan dagegen ein bedauernswerter Greis.
In Coppolas Film aber ist der Fürst Vlad jung, oh
Wunder: in echtem Liebesfieber für Mina entbrannt
Liebend wird er auch sterben können. Keinen
eigenen Tod hat der, der nicht lieben kann, der haßt das,
was er nicht lieben kann, will es zerstören, die ganze
Realität, die sich ihm entzieht.
Bei Stoker ist es noch die unheimlich kalte Arme
Seele Dracula, bei Coppola aber wird dieses Kalte Herz
vom eifernden Van Helsing, dem Wissenschaftler und
Psychiater verkörpert. Und auch in Polanskis Film „Tanz
der Vampire“ - der von allen vielleicht am meisten Spaß
macht, weil er uns über das Grausige lachen läßt, Ironie
und Komödie einsetzt, da wird alles zur verkehrten Welt,
ein Sarg wird zum Bob, eine Salami dient als Keule, die
den Falschen trifft, der Wolf wird von einem Menschen
gebissen. Das Irrenhaus ist im Kopf des Dr.Dr.Dr. h.c, der
sighiºoara - oraºul culturilor
63
hier Prof. Ambronsius heißt, mit hirnrissigen Fledermaus-
Theorien, die er an Ort und Stelle in Transsylvanien
„beweisen“ will. Der einiges entdeckt, doch sich um die
Folgen seiner Entdeckung nicht schert, sogar selbst
infiziert wird. Anstatt Fledermaus, kann man auch
Genmanipulation oder Atomkraft sagen, Wissenschaft und
Technik als eigentliche Gefahr für die Erde. Und je mehr
aufgedeckt wird, umso näher sind wir dem Untergang.
Bedeutungsschwer erklingt eine Stimme aus dem Off:
... da wußte Professor Ambronsius noch nicht, daß
er das Böse, das er für immer zu vernichten hoffte, mit
sich schleppte. Mit seiner Hilfe konnte es sich endlich
über die ganze Welt ausbreiten.
In Stokers Roman flüchtet Dracula noch vor der
„wissenschaftlichen“ Vernichter- Expedition des
Vampirologen Van Helsing in seinem Sarg gesichert mit
dem Schiff nach Galatz, dann über den Sireth und die
Bistritz nach Siebenbürgen zum Borgopaß. Van Helsing
und seine Mannschaft hinterher. Die müssen
apokalyptische Schneewehen, Klüfte, Wolfsrudel, Geister
und Vampire, Un-Tote vor allem, eine ganze Heerschar, die
der Verfolgte schickt, überwinden! Da die Verfolger aber
praktisch, irdisch initierter sind, überwinden sie das Okkulte
der Natur, ihre letzten Elementargeister. Es gelingt ihnen
auch den Zigeunerkonvoi zu überraschen, die den Sarg
des die Zeit Überlebten transportieren. Sie öffnen den
Sarg und durchstoßen voller Haß und Abscheu mit einem
Pfahl das Herz. Der Körper des Untoten zerfällt zu Staub.
Bei Coppola und in anderen Filmen ist die Therapie
überzeugender ...
Die Vlad liebende Mina, seine aus der Vergangenheit
wiedergekehrte Frau Elisabeth führt unter Tränen aber
tapfer die Operation durch, Liebe erlöst den Geist: sie
schlägt Vlad mit einem einzigen Schwertstreich den Kopf
ab. Im persönlichen Weltuntergang verlieren die Armen
Seelen ihren Zustand als unruhig schweifende Phantome,
die weder leben noch sterben können.
Die Grenze jedenfalls zwischen Leben und Tod fällt;
der verdammte Untote der Geschichte darf durch Liebe
sein somnambulisches Gespensterdasein verlassen. Ende
auch der gestundeten Zeit:
Wie eine Metapher auch für unsere Gegenwart:
jenseits jeder bisherigen Erfahrung. Bei Heiner Müller
heißt es:
„ Stehende Figuren (Götter Denkmäler Typen) sind
als Katalysatoren brauchbar, wenn Erfahrung die
Geschichte überholt hat... wenn die Chancen vertan sind,
beginnt, was Entwurf einer neuen Welt war, anders neu:
als Dialog mit den Toten.“

64 sighiºoara - oraºul culturilor
Marian Victor BUCIU
Dieter Schlesak, poetul
Poetica prelucrării realului este la Dieter Schlesak
(Poeme, cu o pertinentă, necesară prefaţă de Andrei Zanca,
Univers, 2000) complexă şi cuprinzătoare. Îmi amintesc că
un comentator german, Uwe Schultz, a remarcat la acest
scriitor aflat între două lumi, limbi şi religii, faptul că «a
cuprins de ne-cuprinsul». Prelucrarea include teritorii care
de obicei nu-i sunt recunoscute, considerate autonome,
ca metamorfozarea ori transfigurarea. (Metamorfoza ontoretorică
– pentru a nu ne referi doar la aceea poetologică
– este la Schlesak, nu doar în poezie, consecinţa primejdiei
de dinaintea începutului, a prezentului. Atât mitul – există
aici o referire la Sisif şi începutul perpetuu – cât şi istoria
apar ca pură devenire incipientă, au, altfel spus, doar
reînceputuri.) Aşa încât tricotomia poeticii de rigoare
structuralistă şi semiotică a lui E. Negrici, din Sistematica
poeziei, s-ar vedea, în acest caz, subminată ori, poate,
numai relativizată. La Schlesak, realul, suprarealul,
(auto)referenţialul se supun unui reflex de concentrare,
de comunicare şi comuniune, până la identificare. Faptul
rămâne doar în aparenţă excentric. În realitatea sa
poetologică, el este însă în mod intim şi natural centripetal,
angrenat într-un turbion originar, prin eul poetic care,
ameninţat de indecizia barocă, se redresează, salvat de
luciditate: «de fapt să prelucrezi totul şi Atlanticul/ din
juneţe marginea de est/ răstimpul de la marea neagră/
Caucazul până-n temelii, deci la farurile Portugaliei/ şi tu
vezi forma caldă încă (înainte aceasta se numea/ mamaprăjitură)
să fii în formă deci în poartă ori pe terenul de
joacă/ cine-i în stare însă a trăi azi: fără martori şi procreare/
doar în cap.» Spaţiile realului şi irealului, ca şi cele ale
literalului şi aliteralului sunt multiple, instabile, fără
cauză şi devenire teleologică, au doar o incipienţă
recurentă foarte energică, perceptibilă vizual: «şi tu vezi
forma caldă încă». Exterioritatea este seducătoare şi
falacioasă. De aceea se recunoaşte «Cum ne lăsăm înşelaţi/
clipe pradă/ acelui Afară». Iar în Poesia metafisica, la
care am să revin într-un mod mai insistent, ca la un text
sintetic definitoriu, Schlesak recunoaşte «puternicul
Dinafară». Este extrema (i)reală. De acolo vine Mesajul şi
ca urmare a lui se generează dialogul. Din «partea cealaltă»:
spaţiul onto-retoric, dialogic – un poem poartă titlul O
vorbire de partea cealaltă cu ei – este un dincolo-aici.
Este însă vorba de o exterioritate internalizată, de un Afară
lăuntric, întrucât «adevărata revoluţie se petrece-ntradevăr
înăuntru». Spaţiul alienant este terestru pentru
cel «ajuns străin/acasă». Pentru ca destinul existenţial să
fie definitiv, pecetluit şi lingvistic, el descoperă că trăieşte
la Agliano, cuvânt şi realitate certificând înstrăinarea.
Agliano e explicit semantizat: «alienus da este străinul».
Paleativul heideggerian funcţionează şi la Schlesak. Şi
pentru el limba e casa fiinţei. Dar e un paleativ, nu un dat
esenţial, al esenţei, ontic, ci langajier, retoric: «aici în Limba
Străină mă simt acasă/ mă lepăd de toate şi mă-ntorc acasă/
la vama somnului (...)/ acasă îţi luminează calea/ desferecă
precum un ţipăt...» Expresionismul poetic marchează
depeizarea existenţială, dezrădăcinarea, într-o tradiţie
transistorică, ca figuraţie a golului metafizic («prăpastia
peste tine/ în cer») şi, mai ales, înrădăcinarea lingvistică.
Ca recurenţă a incipienţei, spaţiul este deopotrivă ilimitat
şi vid, redus la figura tranzitoriului, a clivajului total, a
frontierei infrangibile şi depeizante: «peste frontieră nu a
putut trece/ nicicând, el»; «graniţă. am crezut că ar fi o
ţară sub picioare/însă n-a rezistat la tălpile fierbinţi». Deşi
graniţa are o sorginte şi o explicaţie biografică, istorică,
generând o mentalitate, ca produs al unei realităţi concrete
(aici, ca şi în romanul Zile acasă, există referiri la, de
pildă, «graniţa Sinaia»), contextul este dislocat de text, iar
poetul enumeră emblematic: «mări ţări frontiere privire».
(Voi discuta imediat poetica privirii.) O nostalgie grea apasă
şi în aceste poeme, unde frontiera desparte pământuri -
vorbim în aceste circumstanţe despre o despărţire de/din
pământuri –, dar unifică ceruri. Ce-a fost până acum, poem
cu un nex bacovian sau traklian, are o primă parte sentimental-nostalgică,
indusă prin memoria voluntară: «azi
am văzut poze din anii 70, pe-atunci/ eram tineri şi totul
părea deschis...» Şi mai ştii aduce în poem un personaj
care-l reaminteşte pe acela care-l (de)dubla pe naratorulautor
din Zile acasă: Michael Wortha (în roman, Michael
T.), exilat în Vestul indiferent şi neîndurător, unde continuă
să supravieţuiască cu «dorul de meleag». Nostalgia pentru
patria natală devine aproape o făptură care îmbătrâneşte,
se degradează, ca umbră vie a fiinţei: «şi vechiul dor de
casă/ şchioapătă în urmă». Un alt poem mi se pare încă şi
mai reprezentativ, şi el ne determină să descoperim în
Schlesak poetul tragic al unei nostalgii însângerate, cu
cât mai irevocabilă cu atât mai adâncită în speranţă, pentru
că, am putea spune odată cu Jankélévitch, «Irevocabilul
este speranţa noastră». Utopia sa – spaţiul a-spaţial –
este Terralba. Un poem poartă titlul Meleag alb. Albul e
mai puţin pictural decât muzical. Undeva răsună limpede
muzica cosmică în alb. Exilul apare ca o ruptură totală de
şi din orice. Trimit la întreg poemul eliptic, concret,
compleşitor, Smuls din propriul pământ: «Smuls din
propriul pământ/exilat în sânge, povara despărţirii,/ ca şi
cum azi ar fi din nou nemilos/ război.// stare de excepţie/
pentru această excepţie/ om.// o rană/ tot trupul./ greu/ ca
o-mpuşcătură în carne/ plumbul.»
Am anticipat asupra ochiului care este aici o
prezenţă esenţială. Ochiul este recunoscut ca fiind
inalienabil mai mult decât sinele: «eram totuşi însumi
despărţit/ de mine/ nu însă de ochiul meu». Totul se află
sub pavăza ultimă a ochiului: «şi-nşeală ochiul căci el
răsună mai departe». Ochiul este făptuitor până la
exterminare. E prezent ochiul vid, regresiv, teluric,
mortificator: «şi ochiul doar o gaură neagră/ cu ea lumea
se scurge înapoi în împărăţia pământului». Ochiul este,
apoi, un organ exterior al simulacrului («mă duc afară în
acel spaţiu/ al ochiului-aparenţă») şi un spaţiu riguros,
static, fix («o fulgerare-i/ în pupilă se reface/ rece şi orbeşte
ca un/ punct-ochi»). Travestit în fiinţă zoomorfă, ochiul
devine organul sceptic al credinţei: «eşti animalul de ochi.
dărui încredere/ ochilor tăi. crezi/ ce vezi». La vederea
morţii sfântului Francisc, ochiul este «frânt» ca pâinea.
Deasupra ochiului poate fi doar giulgiul sacru, după cum
vedem într-un poem cu corespondenţe trakliene şi
bacoviene, Ce-a fost până acum... : «sentimentele noastre
s-au învechit/ şi deseori e frig, iar tu simţi doar obişnuinţă/
de parcă un giulgiu ar fi peste ochi/ iar noi ne preumblăm
cu absenţii// în toate simt deja uitarea/iar oamenii nici
măcar nu mă mai privesc/astfel cuget: poate deodată-am
murit/şi n-am băgat de seamă, devenind nevăzut». Nu în
cele din urmă, există aici ochiul plăsmuitor (poietic),
omolog deplin al celui de-al treilea ochi, mistic, tantric, cu
dublă orientare a privirii, interioară şi exterioară. Chiar
primul poem al volumului acesta este pus sub semnul
său: «Cu ochi albastru vede lumea/ fantoma de sine
plăsmuită/ până acum a scăpat.» Într-un mod explicit, este

fixat ochiul ca organ al controlului scriptural: «scrisul are
ochi/ ce mă văd». Prezenţa unei onto-retorici iconice,
abisale, trebuie în mod firesc descoperită: «ochiul/ ce
adânc cade îl ţine doar retina ce nu ştie altceva/ decât
această în sfârşit imagine!». Poetul acesta nu vede
blanchotiana mână care scrie, nici chiar mâna confundată
cu scrierea, pentru că scrierea însăşi are organicitate, e
supusă extincţiei, absorbită de ochiul suprascriptural,
supraveghetor: «... în cuvânt, ce moare imediat în spaţiu
şi/ pipăie cu degetele în afara cercului ochiului/ stigmatul
ei/ al nescrisei mâini». Analogicul intraenunţiativ
funcţionează contradictoriu, afirmaţia e sistematic
contrazisă, anulată în esenţa naturii sale. Dar nici negaţia
nu rămâne genuină. Enunţarea pare a avea mai degrabă o
natură hibridă, supra-naturală. Scriitura asertiv-apofatică
pare deplină pentru că i se impune să umple vidul fiinţei,
ajuns nu doar realitate, dar şi aspiraţie: «să fii un nimic la
capătul unui rând (...)/umbră între două vorbe două
rânduri». Ca într-un basm, şi aici este ce se povesteşte:
«se povesteşte pe sine, ce Acum trăiesc,/ şi sunt, ce el
povesteşte». Ca la Celan, ceea ce se pierde din fiinţă se
capătă în limbaj. Constat că în volum, un fragment al
comunicării/comuniunii transindiviaduale, transsexuale şi
chiar transcorporale, e dedicat lui Ingeborg Bachmann şi
lui P. Celan. Ca şi la Celan, şi la Schlesak timpul prezent, al
eternei reînceperi ori reîntoarceri, ia forme aurorale şi
totodată crepusculare. Constatând, ca referinţă temporală,
un «târziu pentru Celan», Schlesak precizează undeva că
îl are în vedere pe «Celan/ poetul Ţării-Nimăruia». O
scriitură negativă deschisă, care-i unifică pe Beckett şi
Gherasim Luca, poate fi exemplificată în Şi totul este aşa
cum este...: «totul este aievea/ totul este aşa/ totul este/
totul// nimic nu e aşa precum este/ nimic nu este de
nezdruncinat aşa cum este/ nimic nu este aşa cum a venit/
nimic nu este cum a trebuit să vină/ nimic nu este aşa/
nimic nu e// nimic// este aşa cum este» etc. Dacă uitarea,
pe care am întâlnit-o şi în poemul citat mai sus, Ce-a fost
până acum..., este o certitudine absolută – undeva e
amintit Dumnezeu, «bătrân şi uitat» –, zădărnicia este o
stare persistentă, nimicul este golul (origine şi sens),
golul trupesc, sufletesc, spiritual, (omni)prezent: neantul
ontologic, inferior fiinţei şi gândirii: «nimic decât iluzie»;
neantul teosofic, superior, în sensul în care Angelus
Silesius (Pelerinul heruvimic) spune «Divinitatea este
neant, superneant... Dumnezeu este într-adevăr neant, şi
dacă el este ceva, el nu este decât în mine însumi, atunci
când mă alege pentru el.»: «las-o în seama Lui/ las-o în
seama nimicului»; vacuitatea formei şi materiei, existenţei
şi gândirii: «prin cimitire/ nu e Nimeni îngropat». Dacă
lumea are graniţe şi aici este, de fapt, doar frontieră,
cuvintele nu mai vor decât să se unească şi să se
substituie, bântuite, totuşi, de îndoială. Unul, totul, nimicul
comunică fără intermitenţă, într-o foarte veche tradiţie (în
secolul al treilea, Zosimos din Panopolis scria «Unul este
totul...», exemplificând unicul prin şarpe, agent originar al
creaţiei): «dacă e unul/ şi dacă e nimicul/ atunci ar trebui
în noi/ să tragă...»; «totul-una?/ şi noi/ suntem nimic».
Poetul mărturiseşte a avea nevoie de nesfârşite primejdii
pentru a putea exista, pentru a rămâne în viaţa care şi-a
epuizat cu totul forţa iradiantă, modelatoare, a
referenţialităţii, pentru că acum «viaţa nicicând nu se mai
lasă parafrazată». Cât limbaj, atâta viaţă. Existenţa,
speranţa se întind doar «în câmpuri de cuvinte», ori se
ascund «între rânduri». Dar aceasta nu mai este viaţă, ci
supravieţuire, desfăşurată nici măcar într-o economie
existenţială, ci dominată de economia materială.
sighiºoara - oraºul culturilor
65
Supravieţuirea se întâlneşte cu piaţa, după ce a pierdut
viaţa: «câteodată simt/supravieţuirea noastră/în aceste
vremuri ca pe o minune/ce zilnic sparge/nu atât ordinea
naturii/cât legile/pieţei mondiale», notează Schlesak, acum,
într-o sintaxă completă, fără discontinuităţi, într-o enunţare
nontropologică, apoetică. Există la el şi această tentaţie a
apropierii realului. Viziunea aparţine unui franc eticism. În
această lume a «banului», «tranziţiei» fără capăt, utopiei
(vezi poemul cu Laoţe vs Mao Ţe Dung), a conformismului
şi sloganurilor calpe, de sotissier flaubertian («ideile de-a
gata/ ne-ngroapă neîmpăcaţi/ sub ele»), poetul urmează
cu fidelitate «lecţiile ESTVEST», temător («cine ştie ce ni
se pregăteşte») şi atent, ca martor şi mărturisitor, la vara
grevei de la Danzing din 1980.
Rezultă aşadar mai ales o emisie ambiguă,
înşelătoare, greu identificabilă, cu atât mai mult cu cât
sintaxa suspendată ori colată are ea însăşi o funcţie de
resemantizare, efect al unei desemantizări personale. Un
suprarealism simulat în dicteu, fragmentarism, elipsă, este
urmat deopotrivă în regimul spontaneităţii şi al reflecţiei:
«cine însă îmi dictează acum aici acest discurs al doliului
de-a fi...» Totuşi, apare rareori imaginea construită din
apropierea şi aproprierea celor mai îndepărtate obiecte,
ca în «cerul ca o bătrână pălărie pe un olivetti». Nici
incidenţa expresionistă nu rămâne una ortodoxă. Un poem
cu un epigraf din Cartea lui Iov, despre frica şi tremurul
care încep «când cade somnul asupra oamenilor», nu e
construit ca o laudă, cum proceda L. Blaga, ci ca un
neaşteptat denunţ al somnului : «strigăm în vis şi nu ştim
cine zace/ sub visele noastre/ noaptea, precum sărmanii/
în sânul violenţei/ astfel cădem în strigătul nostru».
Poemul acesta (Alta Irpinia - cutremur în sud) nu e străin
de metoda unui Als ob oniric, virtualitatea somniei fiind,
de altfel, explicită («ca şi cum ar visa»). Apropierea lui
Schlesak de Grupul oniric al lui Dimov şi Ţepeneag e de
veche notorietate chiar şi în Germania. Visul ca model şi
nu ca sursă literară l-a marcat, chiar dacă visul romantic şi
cel suprarealist par a-i fi şi ele ospitaliere.
Sintaxa contrasă, eliptică, rămâne comună,
funcţională, atât textelor animate de amplitudinea
comunicării, cât şi acelora care scurtează versul şi rarefiază
comunicarea, eliminând drastic ligamentele oralităţii şi
lizibilităţii. Intranzitivitatea devenind reduplicată, rămâne
dificil de (re)spus ceea ce comunică această poezie secretă,
cu acces la un ezoterism de o mare proprietate, sistematic
şi depăşind dicţionarele lămuritoare. Iată analogia
contrazisă: «Gândeşte-te la Mea Sherim şi pietrele/ fiindcă
rochia a fost prea scurtă/ şi astfel/ e acum şi poemul tău».
Am citat dintr-un poem, de fapt, lung şi cu un titlu enorm
ezitant, ambiguu până la indistincţie, Cer ori pământ.
Travestiurile comunicării apar aici, aş spune că la vedere,

66 sighiºoara - oraºul culturilor
suprapuse. Propensiunea ludică poate fi recunoscută, dar
e prezent în text un joc în care jucătorul, poetul, pierde
întotdeauna, este consecvent înşelat, de însăşi natura
verbului. O fiinţă care-i intermediază poetului jocul
aparent, figură emblematizantă a existenţei, dintre nume
şi (i)real, este peştele: «peştele, acum sub umbra băncii
mele în verde,/ nu se miră că-l numesc ./ îl ajung
doar când îl prind; îmi alunecă/ alunecos din mână. când
îl prind - curând e mort,/nemaipeşte, un ./şi tot
atât de iute şi de necuprins ca viaţa mea.» Sau, mai direct
spus: «chiar tu doar pe uscat ca un peşte zvârcolindu-se/
în loc să mergi peste apă/ şi-n plasă de El prins...» Peştele
este o bineştiută emblemă a apei, simbol al fecundităţii şi
înţelepciunii, iar în astrologie semn jupterian al amplificării
şi semn neptunic al dizolvării şi integrării universale. Dacăi
recunoaştem şi funcţia de extremă plasticitate interioară,
de abolire a formelor de coeziune şi de cufundare în
conştiinţa unei valori transcendente şi integrative, îi vom
marca mai clar oportunitatea în acest imaginar poetic.
Această asumare virilă, creatoare, a neputinţei înaintea
limbajului literar/ literal este de o izbitoare exactitate
poetică. Aş observa că faptul este în spiritul unui poet
din patria de adopţie a acestui sas care-şi spune german
de rangul al treilea; mă refer la Eugenio Montale – deşi
Ungaretti este poetul italian prezent aici într-un
intertextualism recunoscut: «nouă tuturor/ ce pierdem
viaţa/ parafraze-ungaretti» –, cel care recunoştea într-un
poem al său că ajunge la limbaj, la cuvinte, aidoma oricui,
întrucât cuvintele, asemenea unor «târfe», «se dau
tuturor». Doar că Schlesak amestecă prozaicul cu
metaforicul, denaturându-le atât de viguros, în densul său
palimpsest retoric, gramatical, poetic şi narativ. Citez, exact
în continuare, din Cer ori pământ: «eu însă aştept/
pe travestitul şi-i citesc Johannei/ altfel/ mă joc
cu târfa/ literatură îi aplic coama-mprospătătoare/ a
strălucindului/ mă gândesc la Maria...» Lectorul
familiarizat cu întreaga operă ficţională, nu doar cu poezia,
dar şi cu proza lui Schlesak, recunoaşte în ultimul nume
posibilul personaj din originalul său roman Zile acasă.
Practica intratextualistă este curentă la Schlesak. Figurile
parentale sunt şi ele cele din roman, într-o comună
perspectivă psihologică şi simbolică: «apoi o văd pe
mama. şi ea aplecată/ cum ia înapoi timpul/ de tiv/ din
mormântul tatălui»; «cum însă să pot acest aşa-numit
pământ-mamă/ să-l privesc». (În sens kabbalistic, pământmamă
conotează putere maternă, hrănitoare; dacă ar fi
fost mamă-pământ, sensul ar fi fost mamă primordială,
asexuată sau bisexuală, cf. P. Riffard, Dicţionarul
esoterismului.) Jurnalul poetologic este de asemenea
comun romanului şi poemelor. Notaţia poematică se
apropie aici izbitor de antipoezia lui Mircea Ivănescu: «Ea
spunea că durează prea mult/ să scrii un roman/ mai precis/
totul ar părea/ şi pe un spaţiu mult restrâns.// să
vorbeşti îndelung despre picătura de apă –/ ori să
zădărniceşti ca picătura/ pe piatra fierbinte, făr’de vorbă
să se evapore». Beth din C(amaiore), Adam, ca să nu mai
spun de Michael Wortha (în romanul Zile acasă, Michael
T.), sunt prezenţe poematice şi romaneşti. Citim despre
cel din urmă: «a fugit deci din nou înapoi: dorul de meleag
trebuie/ să-l ispăşeşti, în spatele zăbrelelor, unde mi-e ţara
natală: Michael Wortha/ un colet rătăcit, spunea el. acolo
zumzăia/ totul fără sens şi ţel, pe pereţi rahat.// din nou
slobod, a fost expulzat din satul său ca pârnăiaş/ în vestul
încă mai liber, bun pentru paştele cailor.»
Schlesak forţează aici expresia cu deplină
proprietate poetică, el comunicând astfel din originaritatea
şi izvorul primar al acesteia, care este o rezervă exclusivă
de limbă, rămasă în urma epurării totale a oricărui element
vital. Este aşadar text integral şi nu pretext ori efect de
real: «căci, dacă viaţa nicicând nu se mai lasă parafrazată/
această eroare în raza cea mai luminoasă/a lui a-fi-nşelat/
atunci re-materia primă/ a poeziei - ... scrie!» Re-materia ia
fost sugerată poate poetului de «remoarte», act iterativ
obişnuit esoteriştilor în teoria transmigraţiei. Refondarea
materiei apare aici doar ca exersare iterativă a funcţionării
limbajului. Există şi referirea la o «materie crucificată».
Partea a VIII-a a poemului Cer ori pământ poartă subtitlul
despre demersul la un enunţ negativ despre dumnezeu.
Creatorul este aici o prezenţă supra-ontică în retorica
esenţială a Unului, Totului, Neantului: «în metaforă (este,
n. n.) Dumnezeu». Dumnezeu e călăuză şi identificare:
«nainte-mi/ păşeşte El ca eu». Un punct fix, axial, între
celest şi terestru: «Isus stai tu solid în cer/ o lumină de
rusalii aici în jos». O forţă unificând spiritul arzător şi
teluricul cel mai temut: «prea via lumină a nebuniei Zilnice/
ne-nhumă Dumnezeul!» O prezenţă-simulacru, anecdotică,
atunci când un poem focalizează asupra unui cercetător
care dispare la 33 de ani şi lasă-n urmă «jurnalul unui
bărbat sfânt». Este evident prezentă maxima claritate a
căii creştine, ontoteologice: «Fii/ dada nunu». Ştiinţa şi
teologia, credinţa, transcendenţa absorb în aceste poeme
spiritul timpului actual: «fizica şi dumnezeu - acesta este/
abisul acestui prezent». O vină religioasă – Iov,
Magdalena, aceasta mai degrabă umanizată («tu, victima
mea») – se amestecă cu o vină etic-etnică prezentă chiar
şi în vis. «N-a fost faptul de-a fi neamţ/ greu de ţinut, pe
acest meleag/ în ciuda – / şi nelalocul său.» Iar în alt loc e
vorba de o Germanie, despre care poetul spune cu sarcasm
că i se pare «stătută».
E reluată şi aici relaţia de limbaj pe care o continuă
fiul (poetul, transcriptorul) cu tatăl mort, prezent ca pură
voce de dincolo, spaţiul thanatic unindu-se cu cel
existenţial, ca şi spaţiul lingvistic al vocii transcendente
cu acela al vocii care organizează diegeza poemului. Textul
îşi conţine în pliurile sale metatextul. El îşi denunţă metoda
bazată pe interferenţa şi colaborarea vocilor; pe permutare:
o poetică permutaţională se adaugă aşadar prelucrării
(structurării) absorbind în sine metamorfozarea
centrifugală şi transfigurarea centripetică, autotelică:
«...copilul meu/ nu nu, tu domn al permutărilor/ vorbeşte
voce spune-mi-o trezeşte-mă/ înainte de moarte...» (Cer
ori pământ) Poemul este doar o captare discontinuă a
unei emisii continue, a unei emanaţii, iluminaţii,
comunicarea fiind aici o transă – trans(ă)-comunicare –

şi o manie mediumnică, revelatoare. Emiţătorul este fie
precis, fie identificat generic. Natura sa transcendentă
rămâne însă fără dubiu. Poemul ajunge finalmente o
întreţesere de text receptat şi de text con-textualizat de un
trans-criptor – secret şi esenţial – care acceptă seducţia,
într-o scriitură palimpsestică unitară, realizată după
principiul textelor comunicante: «Un duh îmi vorbeşte în
bătrâna mea casă necontenit/ când ascult şi mulcom
sunt...» Este evidentă dominaţia morţii şi a morţilor: «pe
noi deja/ morţii ne renumeră». Iminenţa morţii devine
destin: «şi-ai spus că vom muri curând». Morţii se trezesc
iar moartea e apropiată, concretă, viscerală. Istoria a murit,
persistă prezenţa tatălui mort, invocarea şi nevoia revelării
lui. Ca şi a unui unchi căzut tânăr la Buchenwald, asaltat
de un discurs hiper-retoricizat: «pe el îl orbesc/ simbolurile/
între fierbânde metafore...» Răsună neîncetat vocile morţii:
«Cum să vă numesc morţi de bună seamă nu/îngeri ori
cârduri întregi/ locuitori/ ai altor cereşti frecvenţe?».
Moartea – iniţiatică, ascetică, filosofică – este esenţială :
«de moarte nu i s-a năzărit nici o viaţă»; «moartea./ ea
râde, răsună, ea este»; «eu însă sunt mort pentru că eu/
«trăiesc» cu-mbătrânite pe jumătate uitate/gesturi...»; «în
noi zace târziul mortul trezit». Homo viator este aici un
mort etern călător, misteric: «mortul drumeţind» din Poesia
metafisica. Spaţiul morţii este unul obsesiv: «astfel fi-va
odată/ în moarte/ când ne vom revedea/ şi tot ce-a fost»;
«e moartea un loc al lui Dumnezeu?». Moartea devine act
reflexiv: «înainte de-a se muri». Moartea este privită ca
un act eliberator, întâmpinat cu seninătate: «nu mi-e teamă
de moarte/ îmi slobozeşte/ conştiinţa trudnică, aici nu e
nimic decât/ reexistenţa mea». Există credinţa ori măcar
încrederea în separare dintre viaţă şi moarte («despărţit/
mortul de noi...») şi în indestructibilitatea certă, în pofida
morţii («ne aparţinem şi după moarte»). Comuniunea
mediată thanatic se produce însă nu în impresie vitală ci
în expresie textuală: «Prin moarte/ne aşezăm cu toţii/sub
acelaşi text.» Există un timp al limbii, timpul şi limba fiind
solidare, într-o stăpânire comună, cum citim în
Cronocraţie: «... ar putea veni încet acasă/în timpul
limbii». Timpul are multiple feţe: neant («timpul nu-i
nimic»), tragic-soteriologic («îşi deapănă-n scris întradevăr
doar timpul stropit din cap până-n picioare cu
sânge»; «timpul nostru rănit»), senzorial, organic,
metafizic în Poesia metafisica («simt eternitatea»;
«suntem ani-lumină»). Singură, limba este diabolizată:
«dracul limba s-o ia», cum citim într-un poem, Unuia;
care n-a sosit nicicând, dedicat poetului sinucigaş în
exilul german, Rolf Bossert, fost membru al Aktionsgrupe
Banat, Timişoara. Dar scrierea este o promisiune sugerată,
minimalistă, a rodului («peretele meu roz/ ca o scriere
înflorea»), iar cuvântul se află sub forţa misterioasă a
concepţiei şi ritului creştin, extatic: «şi apă a curs/ şi sângen
cuvânt». Cuvântul ascunde, protejează. Realul trece
doar prin «sita vorbelor», iar «scrierea refuză însăşi/
...». Lectorul poemelor învaţă acum
o aritmetică sonoră (semnificantă, a semnificantului...), ca
ipostază şi mai ales ipoteză a întemeierii în adevăr:
«sunetele contabilizează silabele şi vorbe/ despre care se
presupune că ştiu adevărul». Prin energia verbului, prin
«vorbe-fulger», pătrundem în spaţiul vocilor, cu poetul
care a aflat, ca Celan, că «spaţiul halucinant al limbii germane
doare». Poezia a continuat să existe ori măcar să
supravieţuiască şi după Auschwitz. Citindu-l pe Schlesak,
aş reformula: prin şi după Auschwitz. Ea n-a pierdut deloc
esenţa orfeică. Limbile schingiuite «departe în Auschwitz
au şezut/ şi-au cântat». Poemul devine ultima salvare a
sighiºoara - oraºul culturilor
67
tuturor, iar dacă nu e făcut de toţi, cum ar fi dorit-o utopistul
profet al poeziei, Lautréamont, în definitiv toţi îl trăiesc.
Poesia metafisica, la care am promis să revin mai
stăruitor, este poemul care menţine şi chiar accentuează
pledoaria şi practica unei poezii a temeiului transcendenţei,
într-o lume împăcată cu toate hedonismele virtualităţii,
aneantizând cu violenţă realul, închizându-l, sub aparenţa
eliberării sale, în simulacrele (meta)fizice. În ton interogativ,
elegiac, e invocată lacrima purificatoare, ca formă a reveriei,
a contopirii comunionale, ca aspiraţie a unificării, a
accederii în Unul: «şi visul tău şi lacrima – totul una a
fost». Schlesak mai făcuse elogiul artei purificatoare şi
totodată purificate de forme vitale, a lui Brâncuşi, cel
despre care ni se spune că are acces la Unul. Mesianismul
logocratic, totalizant, deschide tot o cale, revelată şi
totodată concretă, spre Unul, pe calea esoterismului
hristologic: «totul în cuvântul Hrist». Recitim şi aici nostalgia
revenirii acasă, a în-fiinţării permanente, a căderii
din condiţia heideggeriană a fiinţei spre moarte («în noi e
mortul/ drumeţind ») şi amneziei thanatice. Meditaţia
metapoematică dezvăluie statutul umil, concret, precar, al
cuvântului: «şi vorbele sunt coji ca pielea obrazului/
nevalorând prea mult». Dar şi extensia şi reducerea prin
cuvânt: «totul un cuvânt». Putem scruta din nou
substanţierea şi conceptualizarea privirii, tot în pattern
heideggerian: «Privindul/cuprinde etc». Lumea de hârtie
în care se înfiinţează textul deţine şi ea funcţia privirii
dezontologizante: «aici pe Hârtia Albă ce mă priveşte mai
fad». Amintesc că în alt loc am întâlnit enigmatica răului,
degradarea misterului mesianic şi soteriologic, degradarea
simbolului în pre-textul care este suportul material al unei
ontologii papirostatice: «zace-n mine greu în stomac
această stricată/ cină abia sorbind din simbol cum din
hârtia fadă/ a unei lozinci/ că treci de lângă/ apa vieţii -/
aceşti răufăcători întru Domnul». Ne retrezeşte, la lectură,
amnezia care deschide calea senzorială către timpul deplin
şi nesfârşit: «încântare ca pielea de aproape/ încât uit atât
de minunat haina de apă susurând simt/ eternitatea».
Urmăm ascensiunea spaţială din interior spre exterior,
mediată de lumină, mai exact de esenţa acesteia, ca semn
deopotrivă abstract şi concret: ceea ce numeşte poetul
luciul din noi şi luciul lui dincolo; absorbţia într-o
exterioritate salvatoare, prin comunicarea comunională
dintre lumina lăuntrului şi aceea transcendentă: «luciul
din noi însă a urcat/ în sus în mai puternicul său Dinafară».
Poemul e scris din perspectiva extensivă, totalizatoare, a
omului generic, nu din aceea reductivă a eului poetului. El
se încheie cu încrederea eliberării iluminate, prin revelarea
curajului ieşirii extatic raţionale, lucide, glaciale – poemul
ceruse de la început: «nu să te dejari (cuvânt creat, cu
sensul clar: să nu mai arzi ca jarul, n. n.), ci rece prin repetare
să fii» – dincolo de lăuntrul pur omenesc şi de limbajul
îngrăditor care-l rosteşte: «ţi-a fost dat ţie omule teamă în
lipsă de răsuflu în faţa cerurilor/ şi-abia, de noapte, ori
chiar şarpe. şi limba/ nici n-o poate şti: însă acum eşti/ în
afara ta şi a cuvântului/ mai slobod în lumină». Şarpele,
integrator al neînţelesului, după Jung, sorginte vitală,
creatoare, este aici agent al înaltei corupţii textuale: «încă
şi încă în propoziţie/ şi la rădăcina cuvântului şarpele/
seduce.»
(Din volumul Dieter Schlesak, un maestru german
al evaziunii, Editura Universitaria, Craiova, 2003. Ediţia a
doua în pregătire la Editura Fundaţiei Culturale Ideea
Europeană)

68 poeþi din sighiºoara
Nur anstatt
Andrei ZANCA
mittäglich, sirenengeheul.
anreihung den gehsteig enttlang, die haltestelle
zigarettenstummel, windfahnen.
später schlängelt sich di stimme dieses kastrierten
griechen durch die lüfte, schwächeanfall
der luft über den dächern, ach
die leute entspannen sich, die handrücken
fahren über die schweissperlen, warm ist es auch
Jetzt ist dir alles gut genug. alles, der kranke sehnt
sich nach dem leben, das er als gesunder verfluchte.
nur soviel? Jetzt hast du gelächelt. Jetzt waren wir
jung gewesen.
wieder das geheul. absterbend. nachts, wird die
geburtenziffer steigen.
das entsetzen wird die leute einander näherbringen
die kinder zur welt.
die häuser rücken zusammen, die gefahr wirft sich zur
wand auf.
was ist mit den gelben gesichtern – sonnengelben, verzerrten
gesichtern – sonnen zugewandte gesichter.
ist es die sonne vor der sonne, die ihr meint? der
fleischerladen mit
dem roten aushängeschild CARNE, der platz mit
zigarettenstummeln übersät, wirklich,
CARNE?
das geheul. es ist gut so. Jetzt.
mittäglich, juligleich. die fragen brechen aus.
das leben als ein leben.
der tag schmilzt, mählich, zerläuft
bunkerwärts, später die nacht
erfriert unter der stirn, die brennende zigarette.
die strassenkehrerinnen, du erschauerst, einbrechende
dunkelheit.
du erschauerst, setzt
über schützengräben hinweg, versengte grasnarben
panzerwagen und stiefel,
du erschauerst, erwachst, erschauerst, das
morgengrauen, erschaeurst.
es regnet,
nieselregen.
ist etwas geschehen? NUR ANSTATT... sagt der
pförtner
die mutter meiner mutter, das haar sanft angegraut,
ich esse.
ihre augen folgen jedem bissen, nimmst du noch?
nein, ich räume ab, sie streckt sich, schläft ein.
ist es damit genug? REICHT ES?
es geht alles vorbei. Nur anstatt
Erschossen zu werden
mit einem gedicht über das vaterland, allein im feld.
deine jungen jahre
werden zeit haben
zu altern.
Traducere de Helmut Helmut Helmut Helmut Helmut BRITZ BRITZ BRITZ BRITZ BRITZ
Marius IOSIF
Constantin Noica und seiner Idee gewidmet,
aus Hermannstadt eine Kulturhauptstadt zu machen
Unnötig und schön ist Hermannstadt
ganz wie ein goldenes Blatt an einem wunderbaren
Herbsttag
In Hermannstadt bleibt Nichts übrig
als zu sterben,
durch enge alte gassen irrend mit eisigen Erinnerungen,
gedankenlos in Büchern blätternd –
im Schlaf der Brukenthalbibliothek,
und verdämmern zwieschenHolzhäaschen des Museums,
zurückgeblieben hier aus einer sorglos-wohligen Welt.
In Hermannstadt bleibt Nichts übrig
als zu sterben...
doch könntest du wiedergeboren werden,
dann wär es für immer.
Traducere de Dieter Dieter SCHLESAK SCHLESAK
SCHLESAK
Mariana GORCZYCA
Noch nicht und doch schon
Hat’s mir gefallen wie es klingt
Dieses Zeug
In Heideggers Sprache
Dann fragte ich mich
(zwieschendurch Wäsche gebügelt
und Blumen gegossen)
was kann ich in dies Jetzt drängen:
noch nicht und doch schon
den Augenblick wagen?
Traducere de Dieter Dieter SCHLESAK
SCHLESAK
Weil
... ich danach dürste dich zu berühren
Erfinde ich dich
Seit einiger Zeit
Aus trostreich
Resignierenden Gedanken
Ich schlürfe dich, esse dich
Mag dich
Umfange dich
Und schliesse dich
Sündhaft im Schoss
Ein
Ich brenne in einer Hölle
Und entflamme wieder
Wenn ich in meinem Innern
Dein Inneres entzünde.
Traducere de Dieter Dieter SCHLESAK
SCHLESAK

Dan LOTOŢCHI
Cromatografie de octombrie
Mircea Baciu, in memoriam
I
“Naşterea i-a fost moartea
Încă o dată
Cuvintele sunt sărace
Moartea la fel”
Samuel Beckett, 1980
Fâşâitul frunzelor e în urechi
Cele care nu pot vorbi, nu pot vorbi,
Scara inversă tamburul timpan
Timpul nebătut de făuritori fierari şi aurari
Ciocane în timpanul plat labirinturi în jos
ascult fâşăitul sub boruri de pălărie de din jos sub pământ
pe lângă trunchi ciupercă a corpului enzime
Scară inversă o strălungesc curgând prelung
Prelung ca înălţimea la optsprezece ani în coda
e o sferă de continuitate simplul fapt
de-a fi
E o răpire cu spatele la pădure
pe lângă trunchiul jilav al respiraţiei timpanic
Simplul fapt de a fi răpitor solitar
mereu solitar ca fagul, ca fragurele
Dimineaţa de aluni înceţoşaţi
Mereu în centrul scării cromatice coborând
Se văd că murim pe muchia ei
Se văd adâncuri în darul pierdut al zilelor
Fără fior – văzul scris e departe sub cer
Prospect fonologic fâşâitul mă întoarnă
Pe masa de operaţii întâlnirea dintre
Breton şi mucilagii sub bisturiul trans –
silvanic - câinele râu nu decide lătrat – nimic
între consoane curge râul vocalic horcăit
bâlbâit, nimeni n-a decis vreodată
cine e râu şi cine e mal.
II
Elegie pentru ritmuri ale fiirii de-a fi
Pentru şuvoi, existenţă şi amfiteatru
Noi – în spectacolul unic din ceea ce fascina
Întâlnirea omului cu limbajul odinioară
sub cer sub reactoare sub silabisire Veronesse
păstrând un sens ascensional
pata de humus din univers
printre întunericul dintre galaxii.
III
Ştiu că voi muri.
Fraternizez moartea fratelui meu copacul
Moartea este unică în univers – doar omul
când cel mai drag cel mai iubit cel mai
poeþi din sighiºoara
aproape în depărtarea de om
nici nu poate spune: am murit.
Ştiu că sunt muritor.
Vântul e un spectacol privit de mine în mine
dincolo de ceea ce sunt eu
eul este un vânt în univers
semne peste sensuri
cum că am fi fost fiind.
Şi cu această ştiinţă neştiind
Mă înfăşez în scâncetul vântului.
IV
Venirea unui urs între castane – rotule şi stânci
frica, teamă şi angoasă în ventriculul stâng
în inima pădurii e un om
ce strigă după ajutor monosilabic
nu a învăţat încă să moară
nu a învăţat nimic din moartea prietenului
nu a învăţat sensul pe de rost
combustia cromatică a pădurii
elegie a nimănui
nu a învăţat din cerul acest
înălţat doar pentru culori culuare.
nu a învăţat din bine sau rău
nu a învăţat din nimic sau iubire
neîmblânzit ridică umerii din rostire
ca un leopard
şi galaxia îl decapitează
a învăţa că nesfârşit e drumul
nu pe lângă el
trecu simultan tot şi frumos
veveriţă arbitrară din urs în castanietă
cu spatele la vânt şi cu faţa la rostire
Bach-ul stelelor –
Strigătul circular.
Coronareea circularis.
V
Am întâlnit înălţimea
Într-o dimineaţă din octombrie
Erau câţiva plopi acolo
Şi nu am mai crezut
Că voi mai scrie
69

70 poeþi din sighiºoara
Cuvântul
Fie.
Aici întreg
Între mine şi lucruri se desparte
Septima punctata
preaplin de culoare
moartea nu există
ca eveniment al vieţii
în amfiteatrul cu hârtii murdare
ochi umezi – frunze arbitrare
am îndepărtat înălţimea
cu umilinţă a melcului
de pe călcâiul pantofului.
VI
Spaimă vânt
Tratează pădurea ca un corp viu
Placentar embrionul
A nu fi cercetător în amniotic
Doar dezleg cuvântul
în mijloc fiinţare şi spaimă
originar
cuvântul tatălui
mă expulzează în lume
în interstiţii
unde vântul mă goneşte
la adăpostul voinţei şi reprezentării
vârful de deal
ca o biserică a vegetalului
necosit de milenii.
VII
şi cu două sunete poţi reconstitui lumea
lexic limitativ pentru sens
cu faţa la nord
sub cerul indescifrabil albastru pentru crom
pururi tânăr înfăşurat în sine-mi
recunosc ceea ce poate fi spus.
mai adânc decât tăcerea sincretică
a pădurii în octombrie
la marginea ei eul
dacă eul e rostirea încă nu eul e marginea lumii
desfăşurat de dealuri
mai aproape de un miez de un step
hexagonal curgând ca mierea
freamăt în tubulaturi de frunze reci
Şi nu mai ştiu că sunt viu
Missa Solemnis pentru bărbaţii
care mor în femeia născând
homunculi spirală a galaxiei departe
laptele plâns care-mi aminteşte
şi umărul mişcat al frunzei
o suprafaţă albă a rostirii
din sunete nu mai ştiu ce-mi aparţin
culuoare
Vântul din octombrie
Focul din mine
Şi va stinge frunzele.
Marius IOSIF
* * *
Te priveşti în oglindă
şi crezi că eşti tu,
atât de perfect ţi-au imitat trăsăturile.
Intri în gânduri de parcă ar fi ale tale,
chiar ale tale,
atât de perfect le-au imitat.
Şi străbaţi ziua spre singurul lucru
care ţi-a mai rămas,
somnul
în care,
din când în când,
vise încearcă să te trezească.

Dinu OLĂRAŞU
*
e acesta
poetul dinu olăraşu
o carte
jumătate doar
ieşită din oglindă
o să vină primăvara
s-o desprindă
*
a mea e primăvara
meschinăria-ngroapă-adânc
n-am nici o vină
de la mână la picior
e un sector pe care
nu-l înţeleg
mai bine eram parc
sau parking
mai bine eram rege într-o parcare
unde salcâmii distilează rostul lumii
voi face-n aşa fel
cu mâinile-amândouă
voi face semne pe-aeroport
şi poate plouă
*
delicateţea mea să fie rană
să fie ca o vană
fă-i drum din robinete
profund să ţâşnească prin burlane
prin turnuri prin partide prin ziare
profundul ca izvorul să se-aprindă
să vină să-l capteze şi să-l vândă industriaşii
unul mai bun altul mai rău
cu banii câştigaţi
să-l înduplece pe dumnezeu
*
mânia mă cuprinde
chipul meu fuge de pe faţă
simona-mi şterge inima cu o batistă
simona-i tristă
a mea e primăvara
ventilatoare suflă-n dicţionare
prin bibliotecă nu-i nici o cărare
nici o cititoare
sunt capre printre rafturi
şi restul pietre
o duceam mai bine
dăcă eram vasile sau petre
*
poeþi din sighiºoara
aşa cu dinu pe nume
n-am cucerit decât o lume
îmi pare rău
îmi cer scuze
voiam şi-un râu şi-un munte
şi-o jucărie
dar e târziu
m-am apucat deja să scriu despre sicriu
afară plouă
*
înfulec nopţi şi zile şi pământ
şi trăncănesc
numai din fraze mă hrănesc
precum din iarbă oaia
la rândul meu mă vreau pământ
poate-i tot aia
la revedere-mi spune cerul
şi când mă uit în jos
nici nu mai am picioare
din asta sigur se moare
*
nu contează
acum încărunţesc la fel ca pomii
hai să-ţi citesc
sunt cinic egoist mărunt
trag ziduri nalte-n jur
mai fur
nici nu contează
e primăvara mea
într-o cetate-n care nu este
nici timp nici loc
cred c-am avut noroc
dar asta
e-o altă poveste
71

72 sighiºoara - oraºul culturilor
Marius IOSIF
Note din zile
decembrie, 2000
turnul coboară din ceaţă. Sub cerul catifelat apare
zarea cu şirul de dealuri.
�
doar în profunda însingurare care ne face să trecem
dincolo de insul din noi, ne putem înţelege în registru
simbolic şi metafizic totodată.
�
a ne ilumina viul din noi, cel încorsetat în formele
cochiliei pe care ni le impun vieţuirea cotidiană, socializată,
ce ne falsifică existenţa.
�
Dumnezeu nu poate fi „povestit”; doar drumul nostru
spre El, şi nici acela clar.
�
mă gândesc asupra vieţii mele stereocronic; deacum,
de-atunci…
�
noaptea citind despre Wittgenstein
„Care e ţelul filosofiei? Să-i arăţi muştei ieşirea din
sticlă”; investigăm realitatea cu ajutorul limbajului, o creăm
chiar ca o lume reprezentabilă, or realul nu poate fi prins,
ci surprins, dincolo de limbaj şi realitate, ca prezent alogic,
agramatical.
�
o zi de noiembrie umed în acest sfârşit de decembrie.
Cerul în fuioare cenuşii.
�
ultima zi a anului, a secolului, a mileniului.
�
zăpada acoperind modernitatea şi dezvăluind o
Sighişoară medievală. Un dangăt de clopot în liniştea
zăpezii… Unde sunt pieile fragede ale îndrăgostiţilor ce
eram? Unde sunt speranţele cu frumosul fără sfârşit ce ne
încânta sufletele? Piei uscate în dulapurile memoriei,
scârţâind la fiecare atingere de gând. Scorojite, ţepene…
şi ce frumoşi, curaţi, şi numai buni de visat eram.
�
ninge. În doar tristeţea acestei zile simţi începutul
de mileniu.
�
realitatea noastră e în bună măsură jocul jucat ca
realitate, cu sentimentul realităţii, or tragedia deconspiră
jocul, realitatea noastră ca ficţiune, ca realitate ficţională.
Realul se dezvăluie prin conştientizarea acestei
ficţionalităţi.
�
protoistoria născuse adevărul, în vreme ce istoria
va crea zei.
�
cerul nostru este pământul, nu istoria; nu putem trăi
cu adevărat decât dacă ne regăsim rădăcinile. Odiseea
este cartea anulării istoriei, a întoarcerii în anonimat.
�
aruncând gunoiul cu sentimentul că micşorez mizeria
ce ne asaltează.
�
Europa – o structură mentală – un mod de a gândi
preluat din resturile textuale ale Antichităţii; dar nu numai
atât – Europa este un Eu polimorfic.
�
gerul în limpezimea unui cer albastru, de vară.
�
doar o disperare ce se preface în tăcere poate ilumina
o operă cu un nerostit; există în marile opere acest nerostit
sublimat care le dă viaţă.
�
omul este o fiinţa sintetizatoare; chiar cuvântul este
un „obiect sintetic”, Vorbind, umanizăm. Naturalizarea ar
însemna o deverbalizare a gândirii.
�
„Existenţa nu are sens” e o pregătire involuntară
pentru a-i primi sensul.
�
ceea ce ar trebui să ne cutremure în filosofia
occidentală este jocul de cuvinte, scenariul, în care
societatea şi omul sunt prinse, explicate, corectate,
reformate, revoluţionate. Mentalul dă soluţii neverificate
de o trăire autentică, de o experienţă vie - vezi Sartre. Fără
un filosof devenit înţelept prin trăirea sa – şi revelaţia era
o dovadă că există asemenea trăiri esenţializatoare – jocul
propune soluţii în care celălalt poate fi manipulat,
transformat după bunul plac al unui scenariu care vine din
inteligenţa pură şi are nişte origini resentimentare greu de
depistat în desişul cuvintelor, al bunelor intenţii declarate.
Filosoful, dar şi politicianul, sunt ei înşişi oameni
neîmpliniţi lăuntric şi-atunci îşi permit orice, adică să se
joace – să problematizeze şi să soluţioneze, dar fără să
simtă acestea, fără să se implice, cu pripeala pe care o dă
intelectul – un fel de gândire sintetică ce dă soluţii sintetice.
�
o gândire pătrunsă de Fiinţă e temeiul unei viziuni
deschise şi naturale, nu sintetice.
�
o viziune mentală este definitivare, în timp ce
filosofarea este deschidere permanentă.
�
misterul îndrăgostirii
de ce ne îndrăgostim de cineva? De cineva anume?
Descoperim o frumuseţe a noastră? Venim a doua oară?
Avem oare nevoie de o oglindă imperfectă în care să ne
recunoaştem?
�
esenţa; ea există - tautologie - dar ca disponibilitate
iar la ea nu putem avea acces prin îndârjirea gândirii, prin
încercarea de a o fixa prin vorbe, de a o îngrădi, ci prin
propria noastră eliberare, prin propria noastră trăire ca
disponibilitate. Fiind, intrăm în rezonanţă cu fiinţa; fiind,
nu având. Noi încercăm să prindem esenţa (v. Proust) dar
ea nu poate fi avută, ci doar fiită.
�
realitatea distilată de o viziune simplificatoare ce
caută să o purifice, să-i afle o definiţie, o explicaţie. O
încrâncenare metafizică. Creştinismul a fost el însuşi
adaptat acestei gândiri distilatoare. Occidentul însuşi ar
putea fi „explicat” prin acest model mental ce caută
universalul dar se opreşte la general.
�
discurs filosofic ultim
faptul că nu există nu înseamnă că noi nu avem sau
nu putem ajunge la un înţeles temeinic, de temei – în fond,
la o sensibilitate capabilă să sesizeze esenţial – o
sensibilitate mitică.
�
sfârşitul metafizicii, a unei structuri mentale
metafizice, conduce la o sensibilitate metafizică în care

ceea ce era căutat departe şi prin eforturi proiective se
dovedeşte a fi fost aproape, în gratuitate, în tăcere.
Structura metafizică a minţii europene este de fapt o
viziune triunghiulară – în sensul lui Girard. Experienţe
iluminatoare de tip satori apar la prăbuşirea modelului şi
ele sunt evidente în marile romane.
�
nu putem înţelege gândirea europeană doar ca o
schimbare a unor jocuri de limbaj – poate doar în
momentul în care nu vedem capetele, începutul şi sfârşitul
jocului de limbaj. Sfârşitul jocului de limbaj e
conştientizarea jocului ca esenţă. În fond, nediscursivă.
Trecerea de la discurs la real este trecerea de la un limbaj
obiectivator la unul non-obiectivator şi ea se petrece cu
adevărat în roman. Experienţa privată e una
esenţializatoare în sensul în care individualul este locul
universalului iar nu al generalului. Demersurile lui Rorty
împotriva generalului sunt excelente atâta timp cât ele nu
sunt generalizatoare. Jocul de limbaj are un sfârşit pe
verticală, nu doar prin desconspirarea lui pe orizontală ca
permanent joc de limbaj ce se înnoieşte. Faptul că limbajul
este o unealtă care duce la crearea unei minţi uneltitoare
nu interzice o eliberare a minţii în sensul în care Arjuna
acceptă fapta fără a-i urmări fructul.
Cei care înţeleg-trăind se pot elibera, doar cei care
doar ”înţeleg” se închid în înţelesul lor şi-l impun celorlalţi
ca ordini definitive. Înţelegerea-trăire e infinitivă,
înţelegerea doar este definitivă.
�
e o zi de iarnă ca o zi de iarnă
�
„Să cauţi cu tenacitate fundamentele unei lumi fără
fundamente” (Basarab Nicolescu).
Să-ţi cauţi fundamentul într-o lume fără
fundamente… şi poate că doar acest non-fundament ne e
fundamentul.
�
filosofia nu a posedat niciodată adevărul căci, chiar
prin numele său philo-sophia ea şi-a dovedit neputinţa,
aspiraţia doar spre sophia.
Şi totuşi Adevărul, acel al doilea adevăr, a fost atins
în scurtul moment când revelaţia şi căutarea naturalistă
au coincis, s-au identificat. „Totul e apă”, „Totul e Unul”
ţineau nu de o ştiinţă, ci de o revelaţie poetico-mitică. Ei
au ştiut…
Mai putem noi, modernii, postmodernii, să intrăm în
atingere cu acel adevăr ? Da, dar nu prin metode. Sensul
existenţei nu e sesizabil printr-o descriere heterologică, ci
printr-o trăire tautologică.
�
A ne găsi temeiul într-o lume fără fundamente începe
prin a înţelege lumea aşa cum e de fapt, devrăjită de
proiectivitatea noastră, de logica noastră diurnă, de
„legităţile” ei cauzal-finaliste, a intra într-un raport de
transparenţă cu gratuitatea lumii.
�
o lume fără zăpadă, albită doar de ger.
�
dorinţa noastră metafizică e una stârnită de un transcendent
sintetic ce ne focalizează pasiunea dându-i tăria
unui laser, unei raze ce se pierde asimptotic. Cum suntem
europeni, iubim metafizic, rupţi de obiectul real al iubirii,
însufleţiţi, încrâncenaţi de o utopică icoană.
�
să simţi aici, în palmă, răcoarea reală de pe fleşa
turnului cu ceas.
sighiºoara - oraºul culturilor
73
�
când înţelegem înţelesul, înţelegerea se produce
tautologic – un salt cuantic spre real.
�
ninge abia, tăcut.
�
trăim într-o societate post-comunistă multilateral
coruptă – un stat huliganic.
�
cum se poate re-vrăji lumea în cadrele unei societăţi
liberale?
vraja nu are nimic de-a face cu o ideologie religioasă,
ea e universală, nu generală. E a unui privat ce se propagă
la nivelul unei anonime şi unificatoare sensibilităţi iar nu
la cel al unui raţionalism de grup. Omul ce a recunoscut
sacrul şi-a asumat şi toleranţa, cel care a fost „învăţat”
sacrul în formele lui congestionate, împietrite, deci care
nu l-a recunoscut în el însuşi, îl va propaga ca o necesitate
exterioară, va încerca să-l impună – un transcendent
sintetic.
Religiozitatea trăită duce la o apropiere prin
îndepărtare.
Fundamentul religiozităţii stă într-un salt cuantic de
conştiinţă care, de-vrăjind lumea eului, o lume virtuală,
regăseşte în realitate realul ce va re-vrăji prezentul.
�
adevăratele Scripturi ale Occidentului sunt marile
sale romane.
�
cum putem, în ciuda contingenţei noastre, să fim
esenţiali ?
Probabil esenţializarea constă în chiar asumarea
contingenţei noastre.
�
şi ninge atât de frumos acum spre sfârşitul iernii ca
într-un început al ei.
�
esenţa există dar ea nu este una „solidă”, ci „fluidă”.
Ea ţine de domeniul privatului, va replica Rorty, de
autocreaţie; aşa este, dar cine a spus că filosofia e o
problemă publică ? Sau, dacă a spus-o – şi au spus-o
foarte mulţi – ei nu au filosofat, nu au căutat adevărul ci
au construit adevăruri, le-au bricolat (vezi Camus vs.
Sartre).
�
există o cale prin care putem atinge esenţa în orice
moment istoric; ea ţine de însingurare, de autonomia
privată şi realizarea de sine ce se răsfrânge în universal,
ca universal.
�
metafizica pe care şi-a construit-o Europa s-a alcătuit
din sentimentul unei preîncredinţări.
�
o neînchipuit de frumoasă dimineaţă de iarnă.
Turnul şi cetatea abia se zăresc prin ninsoare şi totul
e alb, curat şi proaspăt.
Ca ale unui necunoscut, urmele mele pe zăpadă
�
omul s-a desăvârşit în arta de a pune capcane; e o
artă a vicleniei şi mistificării.
Isus învinge capcana pentru că i se predă, făcând
din înfrângere, jertfă şi învingând printr-un alt adevăr
mărunta viclenie.
Cel ce pune capcane cade el însuşi în capcana fricii,
a temerii permanente, a neputinţei de a privi drept, de a
primi drept.

74 sighiºoara - oraºul culturilor
�
nu este oare Platon un ironist care se joacă jocuri
de limbaj ştiind însă prea bine că Adevărul e de nerostit?
�
Isus ne deschide spre disponibilitatea esenţială,
spre adevărul care te face liber.
Poate că întâlnirea între creştinism şi gândirea greacă
s-a făcut la nivelul vocabularelor şi nu la cel al adevărului
trăit, nefixat în cuvinte.
�
sfârşitul metafizicii ar fi încetarea europeanului de a
mai gândi şi simţi triunghiular, cum spune Girard, de-a
trăi în umbra ideilor generale, implantate livresc, de-a exista
tranzitiv doar.
A trece de la metafizică la o sensibilitate metafizică
presupune o mutaţie a acestei sensibilităţi ce se eliberează
de o autoritate sintetică pentru a percepe, a primi
autoritatea neautoritară a fiinţei; e iarăşi trecerea de la
viziune la disponibilitate, de la o vedere structurată pe
general la una impregnată de universal.
Sfârşitul ideologiilor dovedeşte că ceva se întâmplă,
că această modificare a sensibilităţii are loc efectiv.
�
nu suntem fericiţi decât în ambiguitate şi dorim totuşi
claritatea.
�
dintr-o dată primăvara a sosit pentru toţi.
Există adevăruri pentru toţi?
�
libertatea modernă e una a mâinii, nu a inimii.
Inima a rămas doar o pompă necesară iar viaţa se
desfăşoară între mâna care face şi cea care primeşte,
cheltuind. Sufletul a rămas în urmă ca în povestirea cu
şerpaşii care, în timpul unei escaladări a Everestului se
opreau explicând că sufletul le-a rămas în urmă şi îl
aşteaptă. Dar în lumea noastră cine mai are timp să-l
aştepte? El, sufletul, nu îşi are loc în ecuaţia economică.
Omul s-a obişnuit să trăiască doar cu pâine, viaţa
noastră se mişcă pragmatic numai pe orizontală în
probleme care ne privesc, fără să ne intereseze, de fapt.
Am crezut că trăim în istorie, dar istoria nu există, ea e
doar tymos şi tehnică, o istorie a creierului care „scoate
din el mâini”. Viaţa noastră, perfect orientată, e în
ansamblul ei o rătăcire căci dacă vedem clar culoarul, abia
presimţim că ele este al unui labirint.
�
poate că sensul străluminează la limita dintre tăcere
şi cuvânt.
�
tristeţea pe care ţi-o imprimă curgerea norilor,
nepăsătoarea lor trecere.
�
o desimultaneizare mentală, sintetică, umană, a unei
sensibilităţi metafizice; revelaţia resimultaneizează, ne
pătrunde de un adevăr identic realului, ne real-izează.
�
momentul absurdului în conştiinţa europeană
este un moment copernician în care se destramă iluzia
antropocentrismului lumii; omul e o fiinţă periferică.
Cupola metafizică, întemeiată pe un transcendent
sintetic, se fisurează lăsând să se întrevadă o altă realitate
şi o altă logică - a terţiului inclus?
Descentralizare, dezgeneralizare a esenţei – ea va
apare în străfundul individualului la modul evenimenţial,
în prezentul concret, nu în/pe display-ul mental.
�
ultima zi de martie.
Şi-n această zi strălucitoare simt tot pustiul zilei de
vară.
�
eu şi discursul meu – singurătatea noastră.
O tristeţe de sfârşit de imperiu.
�
descriind indescriptibilul, închipuind neînchipuitul,
rostind nerostitul ne îndepărtăm de sacru.
�
după nebunia înfloririi, pomii se liniştesc şi-şi cresc
fructele.
�
ceea ce am descoperit cândva a fost faptul că
existenţa mea, aşa cum mi-o închipuiam şi mi-o proiectam,
nu era decât a mea, că ea că ea nu avea nici un temei întrun
dincolo, într-un preproiect, într-un scenariu pre-scris
în care aveam rolul principal ce dădea vieţii mele sens.
Acel „scenariu” nu exista, viaţa mea era contingentă şi nu
se afla nici un dincolo care să mă susţină.
Există desigur o mreajă finală pe care ne întemeiem
existarea: acel soi de încrederi prepoiective ce par a face
din existenţa noastră ceva privilegiat. Când ele se sfărâmă
(iniţierea se baza pe alungarea tânărului pentru a-i sfărâma
acel sistem de încrederi), ne trezim singuri, în doar pielea
noastră, şi muritori. Ce familialitate mai putem găsi după
ce am înţeles?
Căutăm un părinte absolut? Ar fi împăcarea
sufletului trăire a unei familialităţi secunde?
�
Creştinismul, aşa cum e adesea perceput, pare a pune
o plasă sub acrobaţiile vieţii noastre – cea a reînvierii.
�
frigul nopţii şi-apoi o dimineaţă strălucitoare de
primăvară; pomii mai poartă, ca nişte răni, urmele florilor.
�
poate că trebuie să înţelegem, să simţim, de fapt,
învierea ca o renaştere, ca o revenire la viaţa adevărată
dintr-o viaţă moartă, împietrită.
�
Cuvântul dumnezeiesc porunceşte în primul rând
ca Dumnezeu să nu fie asemănat cu nimic din cele
cunoscute de oameni. Căci tot înţelesul care se iveşte în
minte prin vreo închipuire care cuprinde totul ca o
noţiune şi ca o conjunctură a firii, plăsmuieşte un idol
al lui Dumnezeu şi nu-l vesteşte pe El. (Grigorie de Nyssa)
�
dormi viaţa ca să ţi-o visezi.
�

metafizică şi iubire; există o analogie de adâncime în
Europa între ele: a pune iubirea pe seama unei predestinări,
a o face unică, a întrevedea în femeia iubită Adevărul
fiinţei noastre.
Putem descoperi însă că „unicităţile” iubirilor
noastre ţin, de fapt; de contingenţă şi de o imagine
frumoasă pe care o cristalizăm cum spune Stendhal, un
sistem filosofico-erotic în care ne descriem imaginând viaţa
noastră fericită. E o tară a celor care-şi încep iubirea din
auz şi ignoră întâlnirea ca revelaţie erotică reciprocă. E o
iubire în absenţa celuilalt.
Ironismul erotic descoperă contingentul şi
subiectivitatea unei asemenea iubiri, jocul de imaginaţie
care o construieşte şi o amplifică. Construim „sisteme”
erotice aşa cum construim sisteme metafizice, în absenţa
realităţii; ele nu sunt decât cuiburi de visuri.
A cădea din cuib: e aici esenţa desubiectivizării şi,
extins apoi, a dezantropocentrizării.
�
în ţara aceasta aşa-zisa clasă politică taie crengile
de rod şi le lasă pe cele de vegetaţie. Viaţa aceasta a
devenit un chin zilnic şi, culmea, încercăm totuşi să facem
ceva.
�
episodul ce urmează tragediei nu mai e unul în
orizontalitatea narativă, ci ţâşneşte pe verticală, spre un
alt fel de înţeles.
�
dimineaţă înnorată; stropii de ploaie abia mângâind
pământul.
Ar trebui să ne asumăm neantul.
�
adevăratul mister e în imanent doar că sensibilitatea
trebuie să se esenţializeze, să se realizeze.
�
ce linişte ciudată emană din casa celor care au plecat
ieri în Canada, în această strălucitoare zi de primăvară.
�
experienţa sacrului este depăşirea logicii diurne,
cotidiene, este experierea unei logici în care a pierde
înseamnă a câştiga, a câştiga, a pierde, o viziune în care
contrariile se identifică şi rezultatul este un nou fel de a
înţelege şi simţi. Faptul că toate, diferitele, pot fi Unul, că
acest Unul se manifestă în şi prin toate, ca un Acelaşi, dă
un sens lucrurilor, evenimentelor.
Experienţa, experierea sacrului este trecerea de la
logica de moment la o logică veşnică, e o desecvenţializare
a vieţii individuale în numele ciclului vieţii. E ceea ce se
întâmpla la Eleusis cu spicul de o zi, când celui rătăcit întrun
ungher de timp în care logicii harnice şi lacome a plăcerii
acumulate i se dezvăluie bătrâneţea, boala, moartea ca un
capăt fără ieşire şi brusc, printr-o experienţă revelatoare –
cum spune Virgil Podoabă – viaţa încremenită i se putea
dezvălui în ciclicitatea ei, în veşnicia ei.
�
metafizica europeană s-a dovedit un mod de a vâna
fiinţa, or asta nu face decât să o alunge; ea vine atunci
când nu o mai urmăreşti, când nu o mai cauţi.
�
transcendentul nu e nici dincolo, nici aici, ci în acoloul
aici, în transcenderea însăşi care trebuie păstrată vie,
nu încremenită.
�
viitorul prezentului e prezentul, nu viitorul.
�
o ploaie scurtă spală dimineaţa şi o răcoreşte.
sighiºoara - oraºul culturilor
75
�
de ce?
pentru greci era suficient să înţelegi, să te purifici
pentru a te mântui de iluzie şi a recupera realul.
Apare mai apoi un teritoriu promis, un altundeva,
un altcândva în care mântuirea se va realiza… odată,
cândva.
�
suntem instruiţi pentru a ieşi din timp, pentru a uita.
�
omul îşi gândeşte viaţa pe temeiul unor realităţi absolute,
a unei realităţi absolute. E aceasta un reflex al eului?
�
fiind creştini, doar creştini (sau islamici, sau iudaici)
nu suntem de fapt nereligioşi?
�
adevărul nu e în afara noastră (Rorty), el e în noi,
dar nu în limbaj, nu la nivel propoziţional, ci se revelează
printr-o experienţă existenţială ce e, de fapt, un salt cuantic,
o trecere la un alt nivel de energie şi, totodată, la o nouă
logică – cea a terţiului inclus (v. Basarab Nicolescu).
„Limbajul” haiku-ului – la nivelul empiricului, la
nivelul unor salturi de semnificaţie sesizat în obiecte, în
întâmplări obiectuale.
�
esenţial, timpul are o natură discontinuă dar la
nivelul cotidianului noi îl vedem continuu.
Prezentul discontinuu – a sesiza discontinuitatea,
saltul, iată „limbajul” haiku-ului.
�
logica şi limbajul nostru sunt unelte prea grosiere
pentru a ne permite să cunoaştem esenţa; ele sunt
structurate de general, de nişte asemănări tehnice, or a
surprinde identicul ţine de delogicizare şi totodată de
deverbalizare.
Cunoaştem comparând, identificând oarecum şi
grosier dar pentru a avea acces la unic, la ceea ce nu se
poate compara, ar trebui să ne întoarcem asupra capacităţii
de identificare, să ne oprim, să cunoaştem cunoaşterea,
să identificăm identificarea.
�
noi atribuim lumii un sens care, volens nolens, ţine
de proiecţia insului nostru, or acest sens apare ca o
realitate doar la şi prin sfărâmarea proiecţiilor noastre.
�
ordinea pe care limbajul nostru crede că o face este
doar o încremenire, e ca şi cum am fotografia o pădure şi
am cugeta asupra acestei imagini, or ea este o imagine
încremenită a unei curgeri, a unei deveniri neîncetate, a
unei eternităţi „neîncetate”. Nu avem organ pentru a sesiza
timpul ca devenire. Poate doar stereocronia să ne scoată
din acest prezent încremenit.
�
un vocabular final pe care îl spera metafizica e o
speranţă oarbă şi încremenitoare, şi nefirească; dar ar fi
de aflat o sensibilitate metafizică ce se identifică esenţei
care, dacă e vid, sau percepută ca vid, e, de fapt,
disponibilitate, e raţionalitate pură, e libertate.
�
viitorul – aşa cum ni-l proiectăm - nu e decât un
prezent sintetic.
�
sensul existenţei noastre nu-l putem găsi, regăsi,
decât aici, dar e vorba de un aici sacralizat, văzut în
unicitatea lui.

76 sighiºoara - oraºul culturilor
�
sub o platformă de nori, cerul înnorat până la orizont
de unde se vede o dungă de lumină.
Nici un semn de la nimeni.
�
Desprinde-te de tot, spre a deveni centru metafizic,
unicul tău câştig, singura ta soartă. (Cioran)
�
ridicând ochii din carte, dau de nesfârşitul cerului
albastru de vară.
�
cărţi ne-au promis că vom fi fericiţi, că vom fi veşnici,
că istoria vieţii noastre are un happy end, că parcurgem
un drum spre salvarea noastră; mirajul acestei zări, acestei
încrederi „legalizate”.
�
omul căutător de esenţe, omul ce tulbură lumea
pentru a o decanta în esenţe, pentru a o organiza, omul
care distilează realitatea pentru a găsi alcoolul unui real
pur.
�
brazii foşnind viu în însorirea zilei, proaspeţi şi
însufleţiţi.
�
am mai notat cândva sentimentul că vorbele,
gesturile mele – multe uitate de mine – sunt amintiri în
mintea câtorva oameni care m-au cunoscut. Realitatea
noastră…
�
sensibilitatea absurdului nu propune un nou joc de
limbaj, ci o nouă logică care nu e explicativă, ci implicativă.
�
întâlnire cu doamna S., profesoara mea dragă din
şcoala generală; n-o mai văzusem de ani de zile şi memoria
mea o căuta ca pe un reazem. Şi, dacă azi am întâlnit-o,
şi dacă azi am vorbit în această lume în alergare şi pierdere,
timpul iar a început să alerge şi iar vom fi departe de insula
statornică a amintirilor copilăriei.
�
ploi şi iar ploi. Trăiesc într-o lume ce-mi fuge de sub
picioare, cu nişte amintiri ce şi ele pălesc, se ascund. Case
în care intram ca acasă sunt astăzi doar ziduri.
Ne-am născut într-o lume mentală ce promitea sensul
şi fericirea şi ne-am trezit însinguraţi şi muritori.
�
basmele ca povestiri ale unor încercări iniţiatice neau
rămas ca o promisiune a fericirii şi ca un miraj feeric
într-o lume închisă în imaginarul nostru.
�
a muri nu e un joc de limbaj, e realitatea.
Ce proiecte să-ţi mai faci?!
�
mintea produce o desincronizare cu firescul, cu
timpul firii, ea introduce un timp secund, uman doar.
�
cerul nesfârşit de vară,
aceeaşi răcoare a altei dimineţi în care ţi se promitea
fericirea.
Uită-te în urmă şi vezi;
Ştii acum totul!
�
cum să trăieşti oare fără gândurile tale, fără
aşteptările tale, doar cu răcoarea pe obrazul ce a început
să se descojească.
�
chiar întâlnirile cu noi înşine sunt trecătoare; propria
mea prezenţă e o întâlnire pasageră cu mine însumi.
Murim zilnic.
�
şi vezi tineri încrezători.
Ei nu au simţit încă timpul, trăiesc spaţial doar şi-n
visurile lor.
�
să cazi în anonimat, să-ţi dai zilnic un alt nume şi
fiecărei zile alt nume.
Să nu aştepţi nimic, nici o salvare, nici un miracol.
�
oare nu urmărim şi un soi ciudat de eternitate cu
mintea noastră spaţială ?
�
mă simt asemenea căpitanului Hudson părăsit întro
barcă, fără speranţă.
�
frunzărind Istoria marilor descoperiri geografice
a lui Jules Verne, carte care m-a făcut fericit, dăruită de un
Crăciun al copilăriei în camera noastră din cetate. Suntem
sortiţi doar unor descoperiri teritoriale, misterelor terestre,
tristeţilor lor. Atâtea căutări, atâtea speranţe, pentru a
alcătui doar o hartă, o orizontală. Dar cine va găsi calea
verticală?
�
o uşă larg deschisă noaptea mă face să-mi amintesc
întoarcerile sau plecările de-acasă, de când trăia mama.
Un sentiment de nedescris îmi coboară în suflet, o
metafizică de necuprins în cuvinte.
De când mama s-a dus carnea mea s-a-nsingurat pe
acest pământ.
�
las de la mine să treacă zilele. Nu-ncerc să mă opun.
�
dincolo de vocabularul final; ce se întâmplă cu
Oedip, cu vocabularul final al său? Nu apare Adevărul
atunci când acest vocabular final se prăbuşeşte?
�
adevărul a devenit istoric, al epocii, atunci când
diversitatea întâmplărilor pe care o vedea Herodot , a
început să fie prinsă într-o tendinţă, să fie simplificată şi
orientată pentru a dovedi drumul ei spre un ţel. Viziunea
lui Darwin creează această impresie şi pentru Viaţă. Şi
totuşi există o epocă anistorică în care Adevărul anistoric
a existat – Eterna reîntoarcere.
�
prietenul meu de-o viaţă, Voicu, îmi spune că doamna
profesoară S. ar fi murit mai demult la Cluj. Ştiu că nu e aşa
dar las de la mine gândul că poate cea pe care am întâlnito
şi cu care am vorbit în piaţă era doar o proiecţie a dorului
meu de ea, de insula liniştită a copilăriei.
�
cât de prezent acest copil mergând săltat cu mama
lui de mână spre undeva, prin amintirea lui. El sunt eu.
�
cu design-ul meu de om îmbătrânit, în piaţa cetăţii
pe care o străbăteam, copil, zilnic spre casă.
�
Zen-ul încearcă să îngheţe, să oprească acea scrutare
a adevărului din orizontul mintal, readucându-l, tăcut, în
preajmă.
�
zi toridă. Şi va veni o zi de iarnă când această căldură
va fi doar o amintire.
�

o zi neintenţională. Nici cumpărarea pâinii nu pare o
necesitate. Ies într-o doară. Nici imaginea cetăţii de la
fereastră nu mai e a mea. E a oricui. Pe drumul meu şi al lui
Tano, căţelul meu, când mă întorc, nu văd decât drumul.
Nici un trecut.
Pe creasta verii stăruie ziua nehotărâtă dacă s-o ia
spre primăvara unui soc înflorit din nou sau spre toamna
frunzelor de nuc, căzute.
�
pietre încălecate. Copaci trăgându-şi seva. Această
aşezare a lucrurilor întâlnindu-se cu ţesuturile mele care o
primesc ca pe o imagine.
�
„… filosofia nu este un limbaj particular. Izvoarele
sale sunt preverbale şi adesea preculturale şi una dintre
sarcinile ei cele mai dificile este să exprime în limbaj
problemele neconturate, dar intuite, fără să le piardă.
(Nagel)
citat ca „greşeală” de Rorty. Pe mine, cel puţin, mă
convinge de invers: Nagel, abia, e un filosof.
�
amintindu-mi, reaşez ca într-un joc de puzzle oameni
pe care i-am cunoscut, şi acum nu mai sunt în casele în
care au locuit.
�
noaptea, încercând să termin articolul despre Cioran.
�
depăşirea metafizicii e un fel de anulare a
mediatorului dorinţei triunghiulare (Girard), dar nu o
eliminare – pragmatistă – a lui, ci prin întruparea lui în
contingent şi imanent. Heidegger ajunsese să indice, în
ultima perioadă a vieţii lui, fiinţa în trandafirul dintr-o vază.
�
s-a trezit, sărmanul, pentru a-şi găsi moartea căzând,
în această dimineaţă, de pe scară.
�
ne prăbuşim în toamnă.
�
adăugând gânduri filosofice ierbii.
�
ruptura de nivel ar trebui să fie urmată de un salt de
nivel, o reîntoarcere dar cu o stare de spirit sacralizată.
Ruptura realitate-real se cuvine refăcută, reparată
prin
real-izarea realităţii.
�
„gândirea” haiku este o gândire pre-presocratică, o
gândire mitică purificată însă de reziduuri mitice, o gândire
ce înnoadă contrariile aici şi acum.
�
religiile instituţionalizate, atârnă de un fel de
idolatrism textual datorită cărţilor; un fundamentalism
propoziţional ecranează prin temeiuri sintetice, artificiale,
împărtăşirea din sacrul inefabil ce ţine de o altă logică, cea
a terţiului inclus şi e de natură nonverbală.
Cărţile religioase încearcă să fixeze sacrul şi prin
aceasta îl obiectualizează, îl încremenesc, or El este viu.
�
a trăi în prezent e principala şi esenţiala aspiraţie a
fiecăruia dintre noi pentru că înseamnă a trăi în real, nu în
posibil, prin posibil – a trăi sacralizat, o viaţă încărcată de
semnificaţie, o viaţă vie, o regăsire a paradisului pierdut.
Dar acest lucru e cel mai greu dintre toate pentru că
presupune un pas, doar un pas din acest prezent încărcat
de posibil spre cel real. De fapt e o problemă de semnificaţie
– a găsi realul, a-l trăi, e a trăi în miezul semnificaţiei, a
sighiºoara - oraºul culturilor
77
avea sens, a găsi trăind sensul existenţei. Dar, paradoxal,
acest sens se dezvăluie ca o lipsă de semnificaţie în sensul
nostru comun. Eclesiastul – e vorba de a pierde realul în
favoarea unui sens artificial, a confunda acţiunea asupra
lumii cu crearea de sine, cu renaşterea, de fapt. Consecinţa
este o de-realizare a vieţii., o pierdere de semnificaţie.
Sensul existenţei e araţional de aceea el nici nu poate fi
cuprins prin spunere, ci prin transpunere.
Nucleul de semnificaţie al existenţei e araţional –
iraţional, neraţional, transraţional – şi de aceea a te
pătrunde de el înseamnă a renunţa, a pierde forma logică
umană, cotidian-umană. Abia apoi umanul poate fi încărcat
de sacralitate şi forma se poate umple.
Sfârşitul tragediei nu era dezastrul, ci o muzică
despre care nu mai ştim nimic.
�
jerbe hermeneutice ţâşnesc din cărţile gândite de
teologi-teosofi; tot atâtea jerbe de iluzii, de credinţe ce
refractă gândirea ca transcendent sintetic, spre nişte
înţelesuri extrem de convingătoare şi extrem de…
nereligioase.
�
speranţa – ar trebui să deosebim speranţa între una
sintetică şi una naturală. Dacă speranţa sintetică e
proiectivă şi mentală, de multe ori asimilabilă iluziei,
speranţa naturală este cea care ţâşneşte din disperarea
lucidă şi iluminează prezentul în sensul „nepăsării”
păsărilor din vorbele lui Isus.
�
o filosofie adevărată ar trebui să se ocupe de cazuri
umane – cazul Heidegger, cazul Proust, cazul
Wittgenstein…
�
tragic şi scepticism – tragicul e o purificare de orice
proiectivitate, e o real-izare, or stoicul se convinge teoretic
de necesitatea deziluzionării.
�
suntem un popor sinistrat căruia comunismul ne-a
dus casele, ţara, inimile.
�
întâlnirea cu Misterul e una întâmplătoare dar
întâmplarea e una esenţială ce ne scoate din joc, din jocul
uman pentru a participa la jocul divin.
�
toamna se infiltrează în frunze prin nuanţe.
�
sacrul nu poate fi stocat, avut; el este o experienţă,
o dezvăluire, o fiire.
Epifaniile în concret mizează pe o purificare mentală
de un transcendent sintetic, acumulat, obiectualizat,
stocat. E o tăcere în epifania în concret în care experienţa
sacrului e aşteptată, nu anticipată. Noi suntem receptori
ai sacrului, nu producători ai lui.
Faptul că secretul a fost dezvăluit împiedică
experienţa misterului, ne face să căutăm proiectiv,
premeditat, ceea ce ar trebui să găsim la întâmplare, ceea
ce ar trebui să ne găsească. Necunoaşterea – păstrată şi
prin secret în încercările iniţiatice – permitea acea
transfigurare reală, nu sintetică, nu formală. Pasajul cu
Nicodim din Evanghelie e grăitor. Un cap al religiei nu mai
ştia absolut nimic despre renaştere.
�
adevărata salvare nu o poţi obţine decât pierzând
tot ce ai, pentru a descoperi ceea ce eşti; aici e şi adevărul
tragediei.
�

78 sighiºoara - oraºul culturilor
împlinirea, îm–plinirea, umplerea golului,
completarea ce ceea ce lipseşte pentru a fi plin, pentru a fi
întreg. Dar ceea ce ne lipseşte e chiar golul, trăit însă
altfel. Adevărata împlinire este recunoaşterea fiinţei în noi,
descoperirea nemărginirii ei în mărginirea noastră.
�
naşterea şi mai ales renaşterea este suprema împlinire
pentru că e înfiinţare.
�
sacrul nu poate fi stocat, conservat. El este
expereiere, permanentă experiere. Textele religioase sunt
sacru conservat. Textele literare rămân mai vii pentru că
nu se folosesc de conservantul generalizării, rămânând
legate de individual.
�
se taie nucul din colţul parcării, nucul pe lângă care
am trecut de mii de ori.
�
filosofia este o revelaţie degradată, răsfirată în
labirinturi verbale.
�
există o singură interioritate şi o puzderie de
exteriorităţi; nu există decât interioritatea mea şi
exterioritatea celorlalţi şi a lumii, un singur subiect şi restul,
obiecte. Când voi muri această lume(-mi) va dispărea
(privat, nu public). Doar coborând în adânca noastră
interioritate putem afla Fiinţa din noi devenind una cu
subiectul lumii, acestui cosmos.
Interioritatea noastră însă se exteriorizează şi lumea
actuală, antropocentrizată, e o încrengătură de
exteriorităţi. Socializarea noastră impusă de globalizarea
organismului social care devine omenirea, presupune tot
mai multă exteriorizare, relaţii prin ceea ce avem, nu prin
ceea ce suntem fiecare. Ne unim prin general, nu prin
individualul-universal.
Transcendentul s-a artificializat prin exteriorizare,
prin împieliţare, cum ar zice Noica, aşa cum noi creăm noi
substanţe sintetice, exteriorităţi, piei de lucruri.
Eul nu e decât un tu care ecranează sinele, este
exteriorizarea interiorităţii, aducerea ei în proiect şi obiect.
Regăsirea interiorităţii noastre, a anonimei noastre
interiorităţi, ar fi supremul bine - o împlinire, o mântuire.
�
desimultaneizăm unica întâmplare electrică în fulger
şi tunet, secvenţializăm ceea ce-şi e simultan; aşa ne
desimultaneizăm şi secvenţializăm şi viaţa, înţelegând-o
din afara ei. Zen-ul asta încearcă: să ne resimultaneizeze.
�
speranţa a fost şi ea desimultaneizată în una care
ne preocupă şi una neştiută, a interiorităţii pe care o putem
recupera abia când o pierdem pe cea exterioară nouă înşine.
�
„prevenirea” asupra divinului ne face să ratăm
întâlnirea cu El.
�
ceaţa ascunzând cu liniştea ei cetatea.
�
decăderea religiei e direct proporţională cu
abundenţa mitologizantă (v. Imperiul Roman) dar şi cu
idolatria textuală şi hermeneutica ce au creat un transcendent
sintetic.
�
mentalizarea omului a însemnat trăire anticipativă, în
proiect, în posibil, în marginea ralului, a prezentului pur.
Prezentul proiectiv e unul irizat în posibiluri, în scenarii; soluţiile
problemelor ne îndepărtează de o trăire vie, în realul nostru.
�
libertăţile pe care omul şi le-a creat întru posibil nu
ţin locul libertăţii reale de a fi pur şi simplu.
�
soluţia nu poate veni din aplicarea unui model exterior,
ci din automodelarea ce se naşte pe culmile disperării,
atunci când nu mai putem crede în nici un model salvator
care ne hrăneşte speranţele sintetice. De aceea nici nu
există soluţii, ci doar întâmplarea căderii în realitatea pură
ce ne deschide (sau nu) spre real.
�
trăim un fel de snobism al experienţei existenţiale
autentice; dorim cu toţii să-l jucăm pe Hamlet, dar nu să
fim Hamlet (Sandburg).
�
ceea ce „ne învaţă” tragedia este tăcerea. Doar în
tăcere soseşte sacrul. Si e vorba de o oprire a gândurilor,
a proiectivităţii. Oedip, rămas fără viitor, devine una cu el
însuşi.
�
sunetul ceasului din turn tulburat de ceaţă.
�
noi, europenii, am creat o metafizică de ordin conceptual,
în locul uneia simbolice, vii. Metafizica chineză
s-a conturat în pictură unde omul e pus mereu în faţa
jocului coincidenţei contrariilor, a terţiului inclus.
�
ar trebui să existe o „igienă” metafizică.
�
ger – bruma albind iarba.
�
Dumnezeu nu e intenţional, este metamorfotic.
Sacrul e chiar această metamorfoză a Aceluiaşiului din
lucrurile care la un anumit nivel sunt contrare sau
disjuncte.
�
s-a grăbit noiembrie.
Şi-a instalat corturile ceţii, ale culorilor moarte, ale
cerului cenuşiu, ale frunzelor vestejite, înmuiate de
umezeală, în această ultimă zi de octombrie.
�
sacrul nu conduce, opreşte.
�
mă gândeam în dimineaţa de ieri la o „Ecologie a
sacrului” ca răspuns dat unei „poluări” a sacrului cu
resturile sintetice ale „ambalajelor” conţinutului religios
– experienţa revelatoare, cum o numeşte Virgil, purificată.
�
mântuirea este înavuţire întru fiinţă.
�
ciudat, dar ecranarea sacrului ar putea să se producă
chiar prin credinţă. Prevenind asupra sacrului credinţa
dezvăluie secretul şi împiedică revelaţia misterului.
�
din gerul nopţii se naşte o dimineaţă strălucitoare.
�
nu sunt decât un noian de gânduri.
�
Ciocnirea intracivilizaţională a ideilor politice
inventate de Occident este înlocuită de o ciocnire
intracivilizaţională a culturii şi a religiei (Hungtington).
.„reconstrucţia” omului e strâns legată de o
ecologizare a religiilor. Dar ce poate fi această ecologizare
a religiilor, a sacrului? – nici nu ştiu cum s-o numesc. O
regăsire a unei căi directe, nepoluate, de a recepta sacrul?
�

unde şi când am greşit drumul şi-am luat-o pe calea
exilului? La ce răscruce am ales greşit?
�
ne aşteptăm zilele ca pe nişte cărţi de joc.
�
am ales viaţa veşnică, neînsufleţita viaţă veşnică,
când am ales nemurirea în locul veşniciei vieţii. Şi nu e
doar o problemă de cuvinte.
�
ecologia sacrului – oricât doresc oamenii
purificarea credinţei, nu fac decât să rămână închişi în
cuvinte şi ceremonii. A regăsi sacrul înseamnă a găsi acea
sensibilitate care revelează unicul ca disjuncţie
coincidentă.
�
o fenomenologie trăită care să găsească sacrul pur,
neînveşmântat într-o simbolistică moartă dar iluzionară,
creatoare de speranţă sintetică.
�
trăim în lume, într-o realitate derivată, sintetică, or
ea împiedică întâlnirea cu realul mai ales că şi noi am
devenit sintetici. Trăim într-o lume poluată religios, plină
de ambalaje religioase fără conţinut ce împiedică accesul
la sacru dar implică ideologii ce ţin mai degrabă de
specificul psihic al unor popoare.
�
ninge timid în această dimineaţă de noiembrie
�
prietenie – să îmbătrâneşti împreună.
�
ninge ca la-nceput de lume
fulgii alunecând pe unde de vânt, schimbându-şi
mereu direcţia.
�
psiholog (?) citat de Henry Corbin: adevărata
sănătate mentală „implică într-o manieră sau alta
disoluţia ego-ului normal a acestui fals eu adaptat în
mod savant realităţii noastre sociale alienate, implică
emergenţa arhetipurilor interioare mediatoare ale
puterii divine, trecerea acestei morţi într-o renaştere şi
recrearea unei noi funcţii a ego-ului, în care eul să nu
mai trădeze divinul ci să-l servească”.
�
adevărul e în noi dar, ca europeni, l-am proiectat
undeva într-un orizont utopic şi năzuim cu nelinişte şi
activism spre el.
�
Europa – o civilizaţie a motorului, a unui aparat de
grăbit timpul, de amplificat forţa umană, de accelerat viaţa,
de lăsat în urmă ritmul naturii. Am creat vehicule pe măsura
neliniştii noastre.
�
absolutul intelectual, misterul intelectual; noi nu mai
percepem misterul din cotidian ci doar din „civilizaţia
personală”, a faptelor noastre, a proiectelor noastre. Poate
de aceea l-am văzut pe Isus ca trimis de Dumnezeu şi nu
ca sosit de la El. Am îndepărtat Împărăţia Cerurilor, am
istoricizat-o şi ne-am apucat chiar s-o construim (v.
comunismul), neînţelegând că aproape nu înseamnă că
va veni curând ci că este aici, la un pas.
�
despre aproape – orizontalizarea şi istoricizarea
aproapelui. L-am înţeles ca pe o spaţializare, am spaţializat
timpul, am pus fiinţa la capătul unei deveniri organizate,
concentrate, orientate, angajate, accelerate.
�
sighiºoara - oraºul culturilor
79
ninsoarea fără sfârşit,
o iarnă ca-n copilărie.
�
atingerea unei gândiri a terţiului inclus (v. Lupasco,
Nicolescu) trece prin „etapa” coincidenţei contrariilor, a unui
„scandal” existenţial la nivel individual, când realizându-şi
moartea, omul o trăieşte viu fiind. De aici urmează fie un salt
de nivel, fie o lărgire consolatoare a imaginarului.
�
de ce este europeanul aşa cum este ?
Am creat o civilizaţie a ego-ului ? (v. Sartre vs.
Camus); Sartre, pe care Cioran îl caracteriza ca „simbolul
decadenţei occidentale”, este expresie a ego-ului, om
livresc, întreţinut de ideea personalităţii sale, om al istoriei,
nemântuit şi incapabil să-şi înţeleagă propria existenţă.
Camus, al cărui scris porneşte dintr-o autentică experienţă
existenţială, gândeşte cu totul altfel.
�
pentru european paradisul are ceva muzeal, al
nemuririi date de gloria personală. Europa s-a dezvoltat
în umbra unei Antichităţi muzeale.
�
nu există iniţiere întru ceva, ea e pur şi simplu iniţiere
întru nimic; cel ce află nu poate descrie. Ceea ce se poate
comunica, dincolo de cuvinte, este o stare de spirit.
�
scara spre cer e ceea ce, cu siguranţă, s-a pierdut.
�
protomonoteism (AndrewLang, Wilhelm Schmidt)
acest protomonoteism s-ar putea baza pe revelaţii
spontane.
�
suprema revelaţie e să descoperi trăit că Toate sunt
Unul, manifestări al unicului. A simţi ceea ce considerai
realitate ca pe un miraj, ca pe o cristalizare vremelnică a unui
real nedeterminat de fapt, a vedea realitatea ca pe o complicată
construcţie de gheaţă întrevăzând şi apa totodată.
Dar cum, cum putem atinge această transparenţă ce
există undeva în adâncul nostru?
Probabil că doar atunci când ajungem să facem acel
pas interior, din virtualul nostru spre realul nostru, atunci
când se rupe multicolorul văl în care vieţuim.
�
„Ideea unicităţii lui Dumnezeu presupune mai ales
acceptarea unei abstracţii, numai că primitivul (chiar
cel trăind în cadrul societăţii din vremea noastră) nu e
capabil de abstractizare” (Kernbach).

80 sighiºoara - oraºul culturilor
Nimic mai adevărat şi nimic mai greşit, totodată. Nu
poate fi vorba de abstractizare în receptarea Unului decât
în religiile pervertite de astăzi. Pentru omul realmente
religios acel Unul e trăit ca ceva concret şi universal în
acelaşi timp, nicidecum abstract, general. Abia în Eterna
reîntoarcere se poate întrevedea, cu adevărat, Unul.
�
Europa continent al cărţii, al conştiinţei deviate,
derivate, amplificate de idei.
�
marile cărţi europene sunt antilivreşti.
�
ninge atât de frumos încât ar trebui să fim fericiţi.
�
poate că trăim într-o realitate reziduală.
�
frigul. Iarna care vrea să ne acopere şi sufletele.
�
eul se ţese tocmai pe această credinţă că suntem
însoţiţi de o grijă parentală ce ne ajută, ne salvează – o
certitudine finală.
�
linia de forţă pe care se aşează filosofarea lui
Heidegger e cea a mutaţiei, transmutaţiei de conştiinţă
urmărită prin iniţiere.
�
europeanul a devenit un om marcat de o certitudine
finală, un transcendent sintetic alcătuit dintr-un fel de
material plastic ideatic de sorginte livrescă. Sfărâmarea
acestui transcendent, de fapt un transcendental, se
vădeşte în câte opere de la mijlocul secolului XX, începând
cu Proust, Kafka (nu sunt de uitat nici înaintaşii lor : Cervantes,
Ibsen, Stendhal, Flaubert, Dostoievski).
Metafizicul-transcendent e strâns împletit cu un prezent
conceptual, generalizant, ce primeşte curgerea lumii printro
grilă reductivă ce devine oarbă şi surdă la curgere, la
timp.
�
trăirea coincidenţei contrariilor ne pune în posesia
unui cod divin. Acest cod estompează diferenţele,
dezvăluindu-l pe Unul.
�
seara în care priveam fulgii dispărând în suprafaţa
lucie a băltoacei înţelegând, văzând formele cum dispar
una câte una.
�
sensibilitatea mitică e una cu cea poetică; ea vede
disjunctele sau contrariile unite aici, în preajmă.
�
pasărea rătăcită în noaptea geroasă. Stă o vreme
liniştită în mijlocul drumului, se dă apoi la o parte din
calea unei maşini şi, speriată de nişte copii, zboară undeva
în noapte.
Ce mai ştim noi despre viaţă, noi care nu ştim că
suntem acea pasăre ?
�
omul şi-a creat o lume pe măsura visurilor sale şi a
descoperit că în ea nu se simte acasă.
�
fiinţa nu poate fi sesizată decât la nivelul devenirii,
ca miez al devenirii. Fiinţă întru devenire.
�
omul a părăsit devenirea naturală pentru una laterală,
artificială. El sare din natură iar natura o face să treacă
prin metabolismul său. Am devenit un uriaş organism care
trăieşte sugând petrolul din coaja planetei.
�
a gândi la cele spirituale înseamnă cel mai adesea a
le vitrifica şi, astfel, a pierde spiritualizarea reală, vie.
�
există o ordine pe care o căutăm şi o altă ordine care
ne caută.
�
singurul lucru ferm e curgerea. A găsi un punct stabil
este a contempla această curgere, a aluneca una cu ea,
găsind astfel o constantă, un raport fix, stabil – a locui.
Locuirea în timp este atemporalitate iar a locui presupune
desghiogarea timpului de antropocentrism, de
proiectivitatea cu care îl maculăm.
�
viaţa noastră se compune dintr-o realitate pe care o
ignorăm şi un virtual obsesiv în care ne ţesem pânza de
păianjen a proiectelor noastre. E uzual să fi ceea ce ai (de
gând), nu ceea ce eşti.
�
postmodernismul nu e o fundătură, cum spune
Patapievici, ci un moment crucial de căutare a unui nou
temei după ce temeiul dat de metafizica clasică s-a dovedit
a fi unul sintetic, confecţionat, teoretic doar.
E mai uşor să fii profetic decât să-ţi suporţi propria
singurătate. Postmodernismul nu mai încearcă să fie
profetic – e o atitudine dezamăgită, disperată, care nu mai
are sensuri prestabilite.
�
revelaţia a fost înlocuită cu descifrarea, cu
dezvăluirea unor adevăruri „ascunse” după care mintea
trebuie să scormone, să caute. Adevărul este însă aici, de
faţă.
�
„Fireşte, resacralizarea postmodernă a naturii nu
poate devieni religioasă, tocmai datorită caracterului
esenţialmente nihilist al sufletului postmodern”
(Patapievici).
nihilismul reprezintă o pierdere a speranţei
nu se poate da o soluţie, nu pentru că nu ar exista
una, ci pentru că orice soluţie dată, sufocă, denaturează,
blochează soluţia trăită.
�
fără transmutaţia noastră sufletească, viaţa eşuează
în rutină, în implicarea noastră într-un mecanism care ne
absoarbe toate forţele vitale şi ne face să pierdem poezia
vieţii, unicitatea fiecărei clipe.

Radu MACRINICI
Vorbitor
PERSONAJELE
TATĂL
MAMA
FIICA
PARAMEDICUL
TÂNĂRUL
UNU
La vorbitorul unei închisori psihiatrice
TATĂL:La început au fost cuvintele şi cuvintele
erau cu mine şi cuvintele eram eu. Cuvintele au fost de la
început împreună cu mine. Şi toate lucrurile pe care le-am
făcut împreună, prin ele s-au făcut şi nimic n-a fost făcut
fără ele. În ele era viaţa şi viaţa era lumina pe care ţi-am
dăruit-o. Iar tu mi-ai dăruit-o pe ea şi acum ea nu vrea să
mai vorbească cu mine, cu toate că ea s-a făcut trup din
cuvântul meu rostit în somn către tine. Sau n-a fost aşa?
MAMA: Exagerezi, ca de obicei. Şi nu mi-amintesc
să fi dormit în noaptea aceea.
TATĂL:Exagerez?
MAMA: E un obicei de-al tău. Şi apoi, e ipocrit săţi
construieşti un asemenea discurs, atunci când e vorba
de chestiuni atât de relative.
TATĂL:Relative? Ce înţelegi prin relative?
MAMA: De pildă, faptul că fiica ta nu vrea să mai
vorbească cu tine.
TATĂL:Şi ce e relativ aici? Sun-o acum şi spune-i
că vreau să vorbesc cu ea.
MAMA: Fiica ta nu vrea să mai vorbească cu tine.
Tot ce vrea e să te uite. Obişnuieşte-te cu gândul ăsta.
Renunţă. Nu înţelegi că nu vrea să te mai vadă?
TATĂL:Eu vreau.
MAMA: Nu e acelaşi lucru. Mă mir că nu pricepi,
după tot ce s-a-ntâmplat în baie.
TATĂL:Ce s-a-ntâmplat în baie? De ce nu-mi spune
nimeni ce s-a întâmplat?
MAMA: Va trebui să-ţi aminteşti singur.
Tatăl scoate un pumnal şi o străpunge în inimă pe
Mama. Scena se petrece în imaginaţia personajului, dar
se vede pe scenă. Discuţia continuă, ca şi cum nimic nu sar
fi întâmplat.
TATĂL: Vreau doar să-i vorbesc. Ea n-are decât să tacă.
MAMA: Ştii bine că ea nu poate să tacă atunci
când tu vorbeşti. Ea vrea ca tu să taci. Pentru totdeauna.
TATĂL:Aceeaşi mizerie în fiecare dimineaţă. De ceai
mai venit?
MAMA: Aici ai putea să dormi mai mult. Asta te-ar
scuti de multe neplăceri. Ai putea visa şi poate că aşa ţi-ai
aminti tot răul pe care ni l-ai făcut.
TATĂL:Să visez? În fiecare dimineaţă trebuie să
răzbesc din nou prin pietrişul mort pentru a ajunge la
lumină. În fiecare dimineaţă îmi doresc acelaşi lucru.
MAMA: Câtă monotonie, nu crezi?
Tatăl scoate un satâr şi îşi taie degetele de la una
din mâini.
Apoi le adună şi începe să le roadă unghiile, conform
aceleiaşi convenţii
MAMA: Să nu uit. Aminteşte-mi să ud cactusul. Şi
să-i prind câteva musculiţe. Mi se pare mie sau iar ai început
să-ţi rozi unghiile? Şi fiică-ta şi le roade. I-am spus că dacă
nu încetează o s-ajungă ca Venus din Milo.
sighiºoara - oraºul culturilor
81
TATĂL: Sun-o şi spune-i c-o aştept.
MAMA: Nu va veni. Vezi, e atât de simplu să spui
ceva atât de simplu. Dar, desigur că eu nu am timpul tău liber.
TATĂL: Astăzi au plecat cu toţii. M-au încuiat aici şi
au plecat. Au fugit ca nişte peşti dintr-un acvariu. Astăzi aş
fi avut tot timpul ca să vorbim: eu şi cu ea. Amândoi. Ea a fost
acolo, a fost cu mine în baie. Ea a văzut tot ce s-a-ntâmplat.
MAMA: Şi eu am fost acolo. Şi eu am văzut. De ce
nu vrei să vorbeşti cu mine?
TATĂL:Puteam să vorbim amândoi. Eu şi cu ea.
MAMA: Să vorbiţi? Amândoi? Asta e deja prea mult. Tu
şi cu ea? Poate. Dar nu va fi nici măcar atât. Vorbeşte cu mine.
TATĂL:Au plecat în mare grabă. Erau speriaţi, dar
n-au uitat să mă încuie. În curând vei pleca şi tu. Astăzi
am vorbit atât de puţin despre ea.
MAMA: Am vorbit destul despre ea. Mă dor fălcile.
Să vorbim acum despre mine.
TATĂL: Mai ţii minte când te-au durut ultima oară fălcile?
MAMA: Nu fi porc. Şi atunci ai fost un porc. Şi te
mai miri că nu vrea să mai vorbească cu tine.
TATĂL:De ce nu vrea să mai vorbească cu mine?
De ce nu-mi spune nimeni ce s-a întâmplat?
Încep primele mişcări ale unui puternic cutremur.
Decorul se mişcă într-un mod cât se poate de natural.
MAMA: Ce faci? Încetează! Încetează, n-auzi?
TATĂL:Întotdeauna ai avut o părere prea bună
despre mine.
MAMA: E-ngrozitor. Eu plec. Plec chiar în clipa asta.
TATĂL:Am spus ceva ce nu trebuia?
MAMA: Nu se mai opreşte odată? Ce porcărie! Ce
porcărie! Ajutor! Să vină cineva! Să vină cineva să-l
oprească! Ajutor! Nu m-aude nimeni? (Iese în fugă)
TATĂL: (ţinându-se cu mâinile de masă): Nu vrea!
Nu vrea! Ce să fac dacă nu vrea? Unde fugi? N-am terminat!
Spune-i că nu sunt supărat pe ea. Spune-i că vreau să-i
vorbesc. (cutremurul începe să crească în intensitate)
Bineînţeles că n-o să se mai întoarcă. În asemenea momente,
plecările sunt un lucru ireversibil. Iar când până şi pământul
îţi pleacă de sub picioare înseamnă că undeva ai greşit.
Poate c-ar fi fost mai bine să nu cheme pe nimeni. Acum e
prea târziu. Ia te uită, şi-a uitat rujul. E pierdută.
Tatăl ia rujul, îl deşurubează şi îşi taie gâtul cu el. Heblu.
DOI
Undeva, în faţa interfonului unui bloc cu zece etaje
MAMA (apăsând un buton): Fetiţa mea iubită!
Dragostea mea! Lumina ochilor mei! Nu-i aşa că te-ai
speriat? Te implor, spune-mi că te-ai speriat.
FIICA: M-am speriat. Acum eşti mulţumită?
MAMA: Ai stat departe de geamuri?
FIICA: Nu.
MAMA: Ai fugit pe scări?
FIICA: Da.
MAMA: Te-ai ascuns sub pian?
FIICA: Nu.
MAMA: Ai sărit de la balcon?
FIICA: Da, adică... aproape.
MAMA: Da sau nu?
FIICA: Nu mai ştiu.
MAMA: Mă rog. Ai închis gazele, apa şi curentul?
FIICA: Nu.
MAMA: Ai ţipat?
FIICA: Da. De ce nu urci?
MAMA: Am trecut doar să văd ce mai faci.

82 sighiºoara - oraºul culturilor
FIICA: Şi nu urci să mă vezi?
MAMA: Nu ştiu.
FIICA: Poate că zac sub o grindă. Poate că nu mai
am picioare. Poate că sângele mi se scurge din corp,
picătură cu picătură.
MAMA: Atunci nu e nici o grabă.
FIICA: Ai fost la el, nu-i aşa?
MAMA: E treaba mea.
FIICA: E tatăl meu.
MAMA: E treaba ta.
FIICA: De ce nu mi-ai spus că te duci la el?
MAMA: Mergeam pe stradă şi m-am trezit că intru
acolo. Abia când l-am văzut mi-am dat seama că mă
rătăcisem.
FIICA: Vreau să vorbesc cu el.
MAMA: Tatăl tău nu vrea să mai vorbească cu tine.
Obişnuieşte-te cu gândul ăsta. Tot ce vrea e să te uite.
Renunţă. Nu înţelegi că nu vrea să te mai vadă?
FIICA: Eu vreau.
MAMA: Nu e acelaşi lucru. Mă mir că nu pricepi,
după tot ce s-a-ntâmplat în baie.
FIICA: Ce s-a-ntâmplat în baie? De ce nu-mi spune
nimeni ce s-a-ntâmplat?
MAMA: Va trebui să-ţi aminteşti singură.
Fiica apare în spatele Mamei şi o străpunge cu un pumnal.
Apoi dispare. Scena se petrece în imaginaţia
personajului, dar se vede pe scenă. Discuţia continuă, ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
FIICA: Vreau doar să-i vorbesc. El n-are decât să tacă.
MAMA: Ştii bine că el nu poate să tacă atunci când
tu vorbeşti. El vrea ca tu să taci. Pentru totdeauna.
FIICA: Aceeaşi mizerie în fiecare dimineaţă. De ceai
mai venit?
MAMA: Acum ai putea să dormi şi tu mai mult.
Asta te-ar scuti de multe neplăceri. Ai putea visa. Şi poate
că aşa ţi-ai aminti tot răul pe care ni l-ai făcut.
FIICA: Să visez? În fiecare dimineaţă trebuie să
răzbesc din nou prin pietrişul mort pentru a ajunge la
lumină. În fiecare dimineaţă îmi doresc acelaşi lucru.
MAMA: Câtă monotonie, nu crezi?
Fiica apare din nou, scoate un satâr şi îşi taie
degetele de la una din mâini. Apoi le adună şi începe să le
roadă unghiile, conform aceleiaşi convenţii.
MAMA: Mi se pare mie sau iar ai început să-ţi rozi
unghiile? Ai să vezi, o să ajungi ca Venus din Milo.
FIICA: Dacă nu urci, mai bine pleacă.
MAMA: Rămân. Poate mai urmează o replică.
FIICA: Eu nu mai am nimic de spus.
MAMA: Vorbeam despre cutremur.
FIICA: Pleacă.
MAMA: Nu mă grăbesc. Şi-apoi e aici atâta lume
care are nevoie de mine. Nici nu ştii ce înseamnă o vorbă
bună într-un moment ca ăsta.
Mama apasă pe butoanele interfonului, dar nu-i
răspunde nimeni.
FIICA: Au plecat toţi. În dimineaţa asta. Au fugit ca
nişte peşti dintr-un acvariu, s-au urcat în maşini şi au
plecat într-o direcţie necunoscută.
MAMA (continuând să butoneze): Unde sunteţi?
Trebuie să mai fi rămas cineva. Hei, nu vrea să vorbească
nimeni cu mine?
FIICA: Încetează, mamă! Mi-e frică!
MAMA: Ce vrei să spui?
FIICA: A fost cutremur, mamă. Pământul a crăpat
sub picioarele noastre. Am văzut cum înăuntru s-a mişcat
ceva. Cineva şi-a scos nările şi a adulmecat. Apoi a strigat
ceva într-o limbă necunoscută. Acum înţelegi, mamă?
MAMA: De ce-mi spui toate astea? De ce-mi spui
mie toate astea? De ce nu vrei să vorbim?
FIICA: Despre ce să vorbim?
MAMA: Despre mine. Tu nu vorbeşti niciodată
despre mine cu nimeni. Vorbeşte măcar cu mine despre mine.
FIICA: N-am chef. Sună-l şi spune-i că vreau să
vorbesc cu el. Avem atâtea să ne spunem. S-au întâmplat
atâtea cu noi şi noi nu ştim nimic despre noi.
MAMA: Eu ştiu. Doar cu mine nu ştiu ce se-ntâmplă.
Ai putea să-mi spui ce se-ntâmplă cu mine? Poate că dacă
vorbim despre mine aş putea să aflu şi eu.
FIICA: Nu se-ntâmplă nimic. Du-te şi hrăneşte-ţi
cactusul. Pentru astăzi s-a anunţat un nor de musculiţe
dinspre miazănoapte. Sau poate vrei să urci până la mine?
MAMA: Ca să vorbim iar despre el? Nu, mulţumesc.
Prefer să rămân aici. De altfel, am uitat să-ţi spun,
închisoarea s-a mutat de-acolo. Cu pacienţi cu tot.
FIICA: Unde s-a mutat? Trebuie să vorbesc cu el.
MAMA: Nu ştiu. N-a vrut să-mi spună nimeni. Ce
se-aude?
FIICA: E telefonul. Stai o clipă.
MAMA: Unde pleci? N-am terminat. Nu poţi să mă
laşi aşa. Sigur e vorba de o greşeală.
FIICA: Mamă, m-auzi? Cineva are nevoie de mine.
Cineva a rămas prins sub dărâmături.
MAMA: Stai, aşteaptă-mă. Şi eu am nevoie de tine. Şi
eu am nevoie de ajutor. Hei, nu m-aude nimeni? Ştiu că sunteţi
aici! De vă ascundeţi! Nu trebuie să vă mai ascundeţi!
TREI
Paramedicul a ajuns la ruinele închisorii psihiatrice.
Are un costum format din tuburi, cabluri, conducte,
butelii, pompe, manometre şi ceasuri indicatoare. Se aşează
obosit pe un morman de moloz, scoate dintr-un buzunar un
pahar de plastic, pune în el o linguriţă de cafea şi una de
zahăr, iar dintr-un furtun încâlcit îşi toarnă puţină apă rece.
Freacă energic conţinutul, apoi bea cu paiul.
PARAMEDICUL (vorbind la un reportofon): Ai
făcut primul pas. Eşti în incinta închisorii psihiatrice. E
momentul să acţionezi. Îţi prepari un Nessie-coffe,
captivant de rece şi te laşi prins de aroma lui (se încurcă
în furtunul, care îl încolăceşte ca o reptilă). Nessie-coffe!
Cum ai putea rezista, când ştii ce dulce prizonierat te
aşteaptă? E atât de cald afară, dar tu te simţi atât de bine
la răcoare. Tragi cu sete prin pai spuma rece şi uşoară şi
ştii că ai ales pedeapsa care ţi se potriveşte: eşti condamnat
la distracţie. Un an, o vară, o după-amiază care nu vrei să
se mai termine. Vei fi un prizonier model, zi după zi, noapte

după noapte, pentru că nimic nu se compară cu un Nessiecoffe
frappe, savuros şi răcoros într-o lungă vară fierbinte.
Se aud bătăi, de undeva de dedesubt. Paramedicul
se ridică, introduce un furtun printre dărâmături şi vorbeşte
printr-o pâlnie.
PARA: Bună ziua şi bine-aţi venit în epicentrul
acestui dezastru natural şi ecologic. Sunt paramedic
voluntar şi am nobila misiune de a detecta eventualii
supravieţuitori de origine umană, animală şi vegetală.
Pentru început, vă rugăm să vă identificaţi prin amprentă
vocală, pentru a putea stabili dacă sunteţi om, câine,
pisică, hamster, canar, iguană, dihor, porc de Guineea, porc
de Crăciun, ficus, lămâi sau rododendron.
Dintre dărâmături cineva îi aruncă un ruj. Paramedicul
îl deschide, îl miroase, îl probează, apoi îl mănâncă.
PARA: Câte puţin din fiecare. Nu vă supăraţi,
doamnă, eu sunt, aţi putea să-mi spuneţi unde ne aflăm?
TATĂL:Aleea Liliacului, nr. 12.
PARA (consultând o hartă): Dar nu e nici o greşeală.
Ne aflăm într-adevăr la închisoarea psihiatrică de maximă
securitate pentru adulţi. Sunteţi rănită?
TATĂL:Habar n-am. De ce nu vii să mă consulţi?
PARA: Ce nebunatică sunteţi. Dumneavoastră maţi
chemat, nu-i aşa?
TATĂL: Nu-mi amintesc să fi chemat pe nimeni în afară
de fiica mea, care oricum nu vrea să mai vorbească cu mine.
PARA: Şi totuşi cineva m-a chemat. Cineva s-a
rugat pentru venirea mea. Cineva a vrut să vorbim.
TATĂL:Oricine-ar fi, ai ajuns prea târziu.
PARA : Sunteţi sigură? De ce v-aţi aruncat rujul?
TATĂL:Rujul? L-a uitat nevastă-mea. Dacă-ţi place
poţi să-l păstrezi.
PARA: Acum înţeleg. Dumneavoastră sunteţi doar
soţul. Doriţi nişte apă?
TATĂL:Aş prefera o cafea.
PARA: Se rezolvă. Un Nessie-coffe rece ca gheaţa.
Puneţi gura la conductă, dacă nu vă deranjează.
TATĂL:Apropo, când mă scoateţi de-aici? Trebuie
să vorbesc cu fiica mea.
PARA: Regret, dar nu am astfel de atribuţii. Eu nu
sunt decât paramedic, adică par a fi medic, dar, după cum
vedeţi, mă ocup mai mult cu instalaţii, inhalaţii, intubaţii şi
instilaţii. Am venit doar să constat dacă sunteţi în viaţă şi
să vă enumăr părţile bune ale situaţiei în care vă aflaţi. O
clipă (citeşte dintr-un carneţel). Unu: sunteţi viu. Doi:
probabil nu sunteţi rănit. Trei: puteţi rezista câteva zile
fără hrană, dacă nu vă consumaţi degeaba forţele. Patru:
cineva o să vă găsească şi o să vă salveze. Cinci: aveţi cu
cine sta de vorbă, ceea ce e vital în astfel de situaţii.
TATĂL:Eu nu vreau să vorbesc cu tine, eu vreau
să vorbesc cu fiica mea.
PARA: Asta spuneţi acum, când n-a trecut decât o
oră. Mâine veţi vorbi altfel. După calculele mele, echipele
de descarcerare vor sosi aici abia peste o săptămână şi
asta în cel mai bun caz.
TATĂL:Nu-nţeleg.
PARA: Nu v-a spus nimeni? Nu pot să cred. Aceasta
e o închisoare dezafectată. Aici nu mai locuieşte nimeni.
TATĂL:De când?
PARA: De ieri.
TATĂL:Şi eu? Eu ce caut aici?
PARA: Sunteţi pacient sau gardian?
TATĂL:Pacient.
PARA: Înseamnă că v-au uitat aici. Cutremurul a
fost anunţat azi, la primele ore ale dimineţii. Evacuarea
clădirii s-a făcut în regim de urgenţă. Sunteţi, cum s-ar
sighiºoara - oraºul culturilor
83
zice, o victimă colaterală. Iar eu sunt singurul care ştie de
existenţa dumneavoastră.
TATĂL:Ai uitat de soţia mea.
PARA: Ei, ştiţi cum sunt soţiile. Se iau cu treburile
casnice şi uită de la cactus pân’ la ruj, dacă înţelegeţi ce
vreau să spun. Aşa că...
TATĂL:Aşa că va trebui să mă port frumos.
PARA: Să nu exagerăm. Dar de vorbit cred că putem
să vorbim.
TATĂL:Şi despre ce-ai vrea să vorbim?
PARA: O clipă (se uită în carneţel). Înţeleg că
sunteţi căsătorit. Felicitări şi casă de piatră. Mă rog... Tot
astăzi am aflat că aveţi şi o fiică.
TATĂL:Oana.
PARA: Vârsta?
TATĂL:Douăzeci de ani.
PARA: Iată un minunat subiect de conversaţie.
Aveţi cumva o fotografie de-a ei?
TATĂL:Nu ştiu.
PARA: Dacă nu ştiţi înseamnă că aveţi. Căutaţi-o
şi legaţi-o de capătul acestei sfori.
TATĂL:Bună idee. Dac-o găsiţi, amintiţi-i că vreau
să-i vorbesc.
PARA: Dacă n-am să uit, o să-mi aduc aminte.
Sunteţi gata? Pot s-o trag, dacă nu vă deranjează?
Paramedicul dezleagă fotografia, o miroase, o linge,
apoi şi-o prinde cu o agrafă de pantaloni, exact în dreptul
sexului.
PARA: E un copil bun, nu-i aşa? Hei, mai sunteţi
acolo? V-am întrebat ceva. Ştiţi, de sub ruinele vilei de
vizavi am pescuit o fotografie cu două fetiţe gemene.
Simpatice, nu zic nu, dar cred că fiica dumneavoastră e un
copil cu mult mai bun.
TATĂL:Nu văd unde vrei s-ajungi.
PARA: Nu mă deranjează. Spuneţi-mi, domnişoara
e studentă?
TATĂL:Da, la medicină.
PARA: Oh, un viitor doctor de cărnică. Locuieşte
singură?
TATĂL:Nu te priveşte.
PARA: Aşa cum bănuiam, locuieşte singură.
Pentru început aş avea nevoie de numărul ei de telefon.
TATĂL:Nu-l am.
PARA: Nici o problemă. O să-l aveţi în curând. E
inadmisibil ca un tată să nu aibă numărul de telefon al
adoratei sale fiice.
Paramedicul montează un furtun la o butelie de gaz
şi apoi îi dă drumul în gaură.

84 sighiºoara - oraºul culturilor
PARA: Şi astfel, numerele misterioase încep să
prindă contur. Unul câte unul. Ca nişte baloane umflate
cu gaz vor urca spre mine, iar eu le voi prinde într-un
mănunchi şi voi pleca spre parcul de distracţii.
TATĂL (îi aruncă un ghemotoc de hârtie): Ascultă,
dacă-i faci vreun rău să ştii că vin după tine.
PARA (formând numărul la un celular): Rău? Ai să
vezi. Vei fi mândru de fiica ta. Şi amândoi vom fi pe deplin
satisfăcuţi. Ssst! Sună. Alo! Bună seara, domnişoară Oana.
Permiteţi-mi să mă introduc: sunt paramedic şi mă aflu în
acest moment la o închisoare psihiatrică de maximă
securitate. Mă rog, la ce-a mai rămas din ea. Nu, din păcate
nu vă pot da acum nici un fel de coordonate. Da, desigur,
aţi ghicit e vorba de tatăl dumneavoastră. Exact. Din
nefericire nu puteţi vorbi acum cu el, starea lui e critică.
Dar stabilă. De fapt, e cea mai stabilă stare critică pe care
am întâlnit-o vreodată la un pacient.
TATĂL:Mizerabile! Dă-mi imediat telefonul! Oana!
Oana! Sunt aici!
PARA: Da, sunt convins că îl auziţi cum strigă.
Dacă are dureri? Sigur că are dureri. Dar cine nu are dureri?
Sigur că l-am sedat. Domnişoară Oana, dac-am înţeles
bine, sunteţi studentă la medicină. În ultimul an? Ce
coincidenţă. Nu, nu e vorba de mine. Vorbeam aşa, în
general. Ultimul an. Ce trist sună. Dar apoi, nu-i aşa,
urmează iar primul an şi soarele va străluci din nou.
Domnişoară Oana, din păcate echipa noastră de medici na
reuşit să ajungă până aici, aşa că v-aş ruga să ne
coordonaţi o intervenţie chirurgicală prin telefon. Nici nu
ştiu cum să vă spun. În sfârşit, sunteţi aproape medic.
Sunt convins că veţi suporta. Ei bine, tatăl dumneavoastră
a suferit un grav traumatism în regiunea organelor genitale.
Doamne? Aţi spus Doamne? Extraordinar, exact asta am
spus şi noi când l-am văzut. Cum arată? E complet
desfigurat, dacă-mi permiteţi metafora.
TATĂL:Oana, nu-l asculta! Închide, Oana! Închide!
PARA: Sigur că vă ascult. Sigur că i-am dat morfină.
Şi încă îi mai dăm. Avem aici un butoi cu morfină. (Dă din nou
drumul la gaz) Slavă Domnului, s-a mai liniştit. Acum putem
vorbi (îşi descheie cureaua de la pantaloni). Spuneţi-mi cu
ce să încep. Simt că avem atâtea să ne spunem.
PATRU
Din nou, în faţa interfonului, Mama apasă pe
butoane.
MAMA: Toate mizeriile astea. Toate mizeriile astea
care mi se-ntâmplă. Toate mizeriile astea care mi se-ntâmplă
numai mie. Acum ea s-a închis în casă şi vorbeşte cu el la
telefon. Ştiu că vorbeşte cu el. Ea nu vorbeşte cu nimeni.
Nu e nici un sinistrat, e el, ştiu că e el. Ştiu când are emoţii,
doar e fata mea, asta nu se poate ascunde, orice se poate,
dar emoţia îşi caută până la urmă un por şi iese la lumină.
N-am spus încă la nimeni, dar la mine porul e în vârful
bărbiei, la soră-mea e în unghia degetului mic, la mama era
în pleoapa stângă, dar fiica mea nu seamănă cu nimeni,
porul ei e undeva mai jos de buric şi ori de câte ori îşi duce
mâna acolo ştiu că emoţia se luptă să iasă. De atunci, de la
întâmplarea din baie, de câte ori îşi aminteşte de soţul meu
îşi ţine palma acolo şi eu înţeleg şi plec de acasă şi mă plimb
prin piaţa de cactuşi până când îmi trece. Şi acum vorbeşte
cu el la telefon şi mâna cealaltă şi-o ţine acolo, poate chiar
o idee mai jos, pentru că, nu-i aşa, fetiţa mea a mai crescut,
şi la douăzeci de ani mâinile sunt mai lungi decât la
cincisprezece. (Se opreşte pentru că cineva de sus a stropito
cu apă) E cineva acolo? Dumneata cine eşti?
TÂNARUL: Sunt eu. Am aşteptat să plece toată
lumea. Întotdeauna mi-a plăcut discreţia. Vrei să vorbim?
MAMA: De ce nu? Cred c-am putea să vorbim.
TÂNĂR: Perfect. Ce oră e?
MAMA: Cred că e trecut de opt. Aşa e. E opt şi zece.
TÂNĂR: Nu înţeleg. Ar fi trebuit să vină.
MAMA: Cine să vină?
TÂNĂR: Partenera mea. Nu pot s-o fac singur.
MAMA: E de-nţeles.
TÂNĂR: Ce-ai în poşetă?
MAMA: Un cactus. Cactaceea carnivorus. Mănâncă
numai musculiţe. Să-mi aminteşti să-i prind câteva.
TÂNĂR: Dacă n-am să uit, o să-mi aduc aminte.La
ce etaj sunt?
MAMA: La nouă.
TÂNĂR: Crezi c-o s-ajungă?
MAMA: S-ar putea să ajungă mai târziu. Trebuie să
ai răbdare.
TÂNĂR: Vorbeam de etaj. Eu cred că nouă e destul
de sus. Nouă e un etaj sigur. Toată lumea bună spune asta.
MAMA: Lumea bună nu stă niciodată la nouă.
Lumea bună stă acum în buncărele personale şi se uită la
noi cu periscopul, cum adunăm molozul din faţa blocului.
Lumea bună nu e lumea nouă.
TÂNĂR: Asta mi-a plăcut. Să mai vorbim. Ce oră e?
MAMA: S-a făcut şi jumătate.
TÂNĂR: Nu mai vine. S-a-ntâmplat ceva. Crezi c-a
făcut-o cu altcineva?
MAMA: Nu poţi să ştii.
TÂNĂR: Aşa e. Nu poţi să ştii niciodată. O fi găsit
pe unul care stă la zece. Tu ce cauţi aici?
MAMA: Îmi aştept fata.
TÂNĂR: Şi tu?
MAMA: E fata mea.
TÂNĂR: O cunosc?
MAMA: Nu cred. Vine aici doar când are de-nvăţat.
TÂNĂR: Numele?
MAMA: Oana.
TÂNĂR: Vârsta?
MAMA: 20 de ani.
TÂNĂR: Ai o fotografie de-a ei?
MAMA: Nu ştiu.
TÂNĂR: Dacă nu ştii înseamnă că ai. Aş putea s-o
văd şi eu?
MAMA: De-acolo?
TÂNĂR: Nu e treaba ta.
MAMA (arătându-i fotografia): Se vede ceva?
TÂNĂR: Tot. Până şi porii. E un copil bun, nu-i
aşa? Hei, mai eşti acolo? Te-am întrebat ceva.
MAMA: Ce mai e?
TÂNĂR: Ai vrut să vorbim. Îţi aminteşti?
MAMA: Cred că da.
TÂNĂR: Perfect. E studentă?
MAMA: Da, la medicină.
TÂNĂR: Oh, un viitor doctor de cărnică. Înseamnă
că locuieşte singură. Locuieşte singură?
MAMA: Mă priveşte.
TÂNĂR: Aşa cum bănuiam, locuieşte singură.
Pentru început aş avea nevoie de numărul apartamentului.
MAMA: Pentru ce?
TÂNĂR: Pentru început. Doar ţi-am spus că am nevoie
de o parteneră. Chiar nu pricepi că nu pot s-o fac singur?
MAMA: Asta nu e problema mea şi cu atât mai
puţin a fiicei mele.
TÂNĂR: Ascultă, curcă bătrână. Aş putea să iau
acum primul lift şi să mă opresc cu el exact între picioarele
tale umflate de varice.
MAMA: Nu am varice. Cred că mă confunzi.
TÂNĂR: Nu-i nimic, aş putea să ţi le fac eu. Sunt
doctor în varice. N-ai fi nici prima şi nici ultima. Aşa că mai
bine dă-mi numărul apartamentului şi să terminăm odată.
MAMA: Mă ameninţi? Să ştii că nu mi-e frică de
tine. Să ştii că dacă vreau aş putea să fug.

TÂNĂR: Nu, iubito, n-ai să fugi nicăieri. Pentru că
am să te ţin de vorbă până când o să ţi se-nmoaie picioarele.
Abia atunci am să cobor, o să te ridic ca pe o cârpă şi-o sămi
şterg pantofii cu tine. Ai uitat că tu m-ai chemat?
MAMA: Să te chem? Ce nebunie mai e şi asta? Eu
n-am chemat pe nimeni.
TÂNĂR: Aşa e, putea să nu-ţi răspundă nimeni.
Dar eu te-am auzit. Şi iată-mă aici, gata să vorbim despre
tine. Nu asta-i vrut? Iar tu îmi vei da în schimb tot ce ţi-am
cerut. Ce e, ţi-ai înghiţit limba?
MAMA: Nu ştiu... mi-e greaţă...
TÂNĂR: Ssst. Nu mai spune nimic. Ascultă-mă. Eu
am venit aici ca să te vindec. Cuvintele mele te caută.
Ssst, acum vorbesc eu. Cuvintele tale sunt putrede. Acum
eu mestec o bucată de carne stricată, o plimb înainte şinapoi
printre dinţi, o întorc cu limba, o lipesc de cerul
gurii apoi o-nghit. Acum eu sunt cactusul tău carnivor.
Mănânc în locul lui pentru că bucata de carne stricată a
intrat în tine şi nu vrea să mai iasă. Am fost mereu pe
urmele ei, am călătorit printr-un maţ care se termină într-o
infecţie, iar infecţia asta eşti tu. Bucata de carne stricată e
plină cu toate cuvintele pe care le-ai înghiţit în loc să le
verşi. Din seara aceea, în care ai apărut în pragul uşii de la
baie, bucata asta de carne zace în tine şi tu zaci în ea. Eu
am venit să te dezinfectez, să te golesc şi să te umplu din
nou de cuvinte. Acum bucata ta de carne e la mine, sucurile
gastrice se ocupă de ea, e aproape gata, e ca şi digerată,
acum e rândul tău, trebuie să ne hrănim unul pe altul, e
timpul să-mi dai ce ţi-am cerut, arată-mi unde e, tu nu mai
ai nevoie de ea, gata, a crescut, nu mai e pentru tine, e
timpul să se bucure şi alţii de ea.
MAMA: Patruzeci... patruzeci şi unu...
TÂNĂR: Nu-i aşa că te simţi mai bine? Nu-i aşa că
şoarecele mort a plecat din stomac? Nu-i aşa că cineva a
vorbit despre tine?
MAMA: Despre mine... patruzeci şi doi… în stânga
liftului...
TÂNĂR: Ar trebui să mai urmeze o replică.
Întotdeauna urmează încă o replică. Acum.
MAMA: Apartamentul patruzeci şi trei… în stânga
liftului... uşa din lemn de nuc… sunaţi de două ori… (se
prăbuşeşte)
TÂNĂR: Vă mulţumesc. Şi-acum e timpul să ne
cunoaştem vecinii. N-aveţi cumva o scobitoare?
CINCI
Fiica stă în faţa unei planşete şi frământă o bucată
mare de lut.
FIICA: În dimineaţa asta un abur s-a ridicat şi a
udat toată faţa pământului. Toată ziua m-am chinuit să
astup crăpăturile rămase după cutremur, dar cred că am
ajuns prea târziu. Cel care nu trebuia să vină a venit şi se
plimbă liber prin lume. Îi simt mirosul şi îi aud răsuflarea.
Mai întâi l-a găsit pe tăticul meu. Apoi pe mama. Mai
devreme sau mai târziu va veni şi rândul meu. Dar până
atunci va trebui să-mi amintesc ceva ce nu-mi aparţine
decât pe jumătate, poate nici atât, e vorba de tine, iubitul
meu tătic, dar ceva-ul tău nu e şi ceva-ul meu, deşi mama ar
spune că se potrivesc perfect, acum cărţile şi planşele mele
colorate nu mai sunt bune de nimic, acolo totul crapă de
sănătate, inima surâde, ficatul exultă, prostata jubilează, dar
acum tu te-ai defectat rău de tot, iar eu va trebui să te repar
dintr-o singură amintire, sigur c-aş putea s-o întreb pe mama,
dar mama e genul de femeie care se regulează cu lumina
stinsă şi ochii închişi, aşa că pun pariu că n-a văzut în viaţa
ei o pulă în mărime naturală. Cât despre biluţe, nu cred că lea
rostogolit în palmă nici măcar ca să se relaxeze, ceea ce e
grav pentru una care înghite calmante cu pumnul. (telefonul
sighiºoara - oraºul culturilor
85
sună) E paramedicul ăla paranoic, dar nu-i răspund pentru
că am mâinile murdare şi oricum n-am ce să-i spun acum.
Dacă mai e morfină şi hemoragia s-a oprit, tăticul meu e în
siguranţă, tăticul meu e nemuritor ca un copil, eu cred şi
astăzi că oamenii n-ar şti să moară dacă n-ar fi învăţat chestia
asta unii de la alţii, ca pe un obicei prost, un virus genetic,
când eram mică îmi imaginam că aş putea să-i opresc pe
ceilalţi din murit, mă concentram, îmi ţineam respiraţia, nu
făceam pipi o zi întreagă, strângeam din pumni şi umblam pe
stradă cu ochii închişi, lovindu-mă de toate felinarele. Pe
atunci nu ştiam că un fluture care bate din aripi la ecuator,
stârneşte o furtună în Marea Japoniei, altfel nu m-aş fi mirat
ca proasta ori de câte ori reuşeam să prelungesc o viaţă cu
câteva minute. Şi cu toate astea ceilalţi copii râdeau de mine
şi mă strigau „tanti Mudava“, dar tu mi-ai spus într-o zi: „Nu
te schimba, fetiţo. Tu n-ai nici o vină. Dincolo, în realitate,
acolo e o greşeală .“ (strică silueta de lut pe care o
construise) Ce faci, tăticule, te-ai mişcat şi va trebui s-o iau
de la capăt. Dar nu te nelinişti, încet-încet încep să-mi
amintesc, abia împlinisem 15 ani şi îmi vărsam deja sîngele
pentru patrie. Fii atent. Seară de vară, suntem doar noi doi
acasă, mama e plecată să prindă musculiţe, eu mă uit la desene
animate, tu eşti la duş de-aproape o oră, cam mult îmi zic şi
bat la uşă, adevărul e că făceam pe mine şi în împrejurimi nu
era nici un suflet de salvat. Cel puţin aşa credeam, dar când
deschid uşa şi te văd prăbuşit în cadă ca Jean-Paul Marat la
revoluţia franceză, mi se opreşte respiraţia şi rămân cu ea
oprită în tot minutul ăla de coşmar, era normal ca mama să
creadă că gâfâiam, dar eu nu gâfâiam, mă chinuiam doar sămi
umplu din nou plămânii cu aer. (Sună telefonul) De ce
suni? De ce suni? Dacă mă tot întrerupi n-o să terminăm
niciodată. Nu pricepi că am nevoie de finalul acestei amintiri,
de momentul pe care mama îl numeşte „scena incestului“?
Eu vin către tine şi încerc să te trezesc, dar tu zaci acolo ca un
porc înjunghiat, cu capul într-o parte, cu firicelul de salivă
curgând în barbă, cu sexul tău imens ca o ciupercă atomică,
pe care-l văd atunci pentru prima dată, drept pentru care
leşin şi filmul se rupe, pe urmă mă trezesc pe intrarea mamei
în baie, după felul în care ne priveşte e clar că tocmai ne-o
trăsesem, dar eu nu-mi amintesc nimic, ea îşi duce mâna la
gură,vrea să vomite sau să vorbească, se răzgândeşte, înghite
şi-o ia la fugă strigând după ajutor. A doua zi tata e dus la
închisoarea psihiatrică, iar eu trimisă la ţară. Din seara aceea
nu l-am mai văzut niciodată şi ori de câte ori mă gândesc la el
simt un gol în stomac şi mâna mea coboară acolo ca să mă
liniştească. Oare chiar am făcut-o? (se uită la falusul de lut
pe care tocmai l-a plămădit şi începe să plângă. Telefonul
sună. Într-un târziu ea ridică receptorul) Alo! Alo! Alo!
Vorbeşte! Vorbeşte, nenorocitule! Vorbeşte... te rog...
ŞASE
TATĂL (scobind cu o lingură în perete): Ăsta e
drumul. Ştiu că ăsta e drumul. Sunt prea departe ca s-o iau de
la capăt. Nu mă mai pot rătăci. Dumnezeul cârtiţelor se ocupă
acum de mine şi asta e minunat. E timp destul. Orele trec, dar
minutele sunt nesfârşite. Şi iată cum într-o singură zi pot fi
trăite toate grozăviile lumii. Şi încă ar mai rămâne timp. În fiecare
dimineaţă trebuie să răzbesc din nou prin pietrişul mort pentru
a ajunge la lumină. (găseşte un tub de neon) Dacă mi-amintesc
bine, lumina asta se găsea pe vremuri în altă parte.
Continuă să sape şi scoate dintre dărâmături o cadă
de baie în care stă fiica lui, ghemuită şi goală. Tatăl dă
drumul la duş şi se uită la apa care curge peste corpul fetei.
Şi doar le-am spus că nu vreau să fac baie. De
când sunt aici n-am făcut nici o baie. În baie se întâmplă
cele mai murdare lucruri. Şi eu am venit aici direct de la
baie. Medicul care s-a uitat la creierul meu mi-a spus că

86 sighiºoara - oraºul culturilor
tot ce nu-mi amintesc s-a întâmplat într-un singur minut.
Şi tot în baie. Minutul meu e acum în viaţa altuia.
Apare Mama, care udă cactusul cu duşul, apoi
închide robinetul şi o scoate pe Fiică din cadă. În cele din
urmă dispar amîndouă.
Cineva trebuie să-l găsească şi să mi-l aducă înapoi.
Dar n-am să mă mai gândesc până atunci la asta. Gândurile
mele au obosit şi nu mai sunt bune de nimic. Ca şi staniolul.
Odată boţit nu mai poate fi netezit. De gândurile mele de
acum atârnă gândurile mele din trecut, uscate ca nişte franjuri
de piele moartă. Dar de vorbit, trebuie să vorbesc. Cuvântul
se aude şi în întuneric. Cuvântul e nutritiv. Cuvintele mele
nu sunt lacto şi nici carnivore. Cuvântul meu e vegetarian.
Doar ierburile ştiu să iasă singure de sub pământ. Acolo
sus mă aşteaptă fetiţa mea. Când era mică, îmi ascundeam
ceasul şi o puneam să-l caute. Şi ea îl găsea întotdeauna. Vaţi
întrebat vreodată de ce găsim întotdeauna lucrurile
pierdute în ultimul loc în care le căutăm? Acum ea vrea să
ne jucăm din nou. Va trebui să-i vorbesc despre minutul
meu. Pentru că tot ce poate fi descris se poate şi-ntâmpla.
Pentru că tot ce poate fi vorbit e posibil.
Peretele cade. O lumină strălucitoare pătrunde în
scenă. Tatăl duce mâna la ochi şi urlă de durere.
ŞAPTE
PARAMEDICUL (ţinând telefonul mobil cu o mână,
iar cu cealaltă masturbându-se): Da, domnişoară Onana.
Sigur că notez. Fiţi liniştită, e pe mâini bune. Cauterizare,
chirurgie plastică, revascularizare, remodelare. Facem şiun
lifting? Sigur c-am glumit. Notez: glandul penian. Uretra
prostatică. Vezicula seminală. Vă rog, puţin mai rar. Dacă se
poate. Eu pot. Testicul. Care? Stângul? Şi eu care credeam
că sunteţi doctor în drept. Prostata. Simfiza pubiană.
Peritoneul parietal. Bulbul uretrei. (repetă din ce în ce mai
repede) Ah, mai repede, îl pierdem! Sfincterul extern. Corp
cavernos. Canalul ejaculator. Aleluia! Am terminat,
domnişoară. Dumneavoastră nu? Ei, nu-i nimic, poate data
viitoare. Nu vreţi să mai vorbim? Păcat. Mare păcat. Dar eu
vă iert, domnişoară. Gata. Sunteţi ca şi iertată.
Închide telefonul şi dă drumul unui casetofon din
care se aude cântecul formaţiei PEARL JAM, „Stupid mop“
(cârpă idioată).
„Don’t you want people to love you?
My spanking, that’s the only thing I want so much…
That’s the only thing I want so much ...
Don’t you want people to love you?
My spanking, that’s the only thing I want so much…
That’s the only thing I want so much ...“
OPT
MAMA (apăsând butoanele interfonului):
Răspunde, te rog, răspunde, comoara mea, sufletul meu,
nu eu, nici atunci, nici acum, nu eu, poate că eu, dar nu
acum, nici atunci, nimeni, poate că nimeni, dar nu eu, nu
puteam, de fapt, nu eu, nici acum, nici atunci, niciodată, poate
nimeni, dar nu eu, să nu fi fost eu, nu vreau, e prea mult?, dar
să nu fi fost eu, nici atunci, nici acum, totuşi, cineva i-a
chemat, cineva era acolo, cineva a vorbit, poate nu eu, cineva
a sunat, cineva m-a dezinfectat, cineva a vorbit cu mine,
cineva a rostit numărul unei uşi, sau poate al pantofului
meu, putea fi oricine, dar poate că nu eu, nici atunci, nici
acum, poate data viitoare, dar nu acum, n-am ştiut că el, am
crezut că ea, am fost acolo, singură, nimeni cu mine, am
văzut, am crezut, în baie, ei, amândoi, am ţipat, am fugit, am
sunat, am vorbit, i-am chemat, m-am bucurat, mi-am cumpărat
încă un cactus, m-am înţepat, am râs, m-am înţepat, am plâns,
el prăbuşit în cadă şi ea la picioarele lui, trebuia să chem
salvarea, dar eu am chemat poliţia, salvarea nu poate fi poliţia,
dar poliţia e întotdeauna salvarea, apoi am înghiţit o bucată
de carne stricată, asta s-a-ntâmplat atunci, în baie, pentru că
nimeni nu vroia să vorbească cu mine am vorbit eu şi ei au
venit, eu i-am chemat şi ei au venit (sună telefonul. Mama
răspunde) Tu? De unde mă suni? Cum adică ai ieşit? Cum
adică ai ieşit? Cum-a-di-că-ai-ie-şit?
NOUĂ
PARAMEDICUL: Cum adică ai ieşit? Ce faci? Ce
naiba faci?
TATĂL (legându-i mâinile cu un furtun): Nu mă
băga în seamă. E prea strâns?
PARA: Nu, e bine.
TATĂL:Atunci nu e bine (strânge şi mai tare).
Unde e telefonul?
PARA: Treaba mea.
TATĂL (scoate un topor din valiza paramedicului,
apoi îl prinde pe acesta cu o mână de coaie): După cum
vezi, treaba ta e în mare pericol. Te mai întreb o dată: unde
e telefonul?
PARA: În buzunar... în interior.
TATĂL (luând telefonul): Sper că n-ai apucat să
faci prea multe prostii în lipsa mea. Şi nu uita, după ce
ajungi acasă roagă pe cineva să te încheie la pantaloni. Sa
făcut curent.
PARA: Nu-mi purta de grijă, am aranjat asta cu fiică-ta.
TATĂL (punându-i capul pe valiză şi băgându-i
toporul sub nas): Nu mă obliga să umplu cu tine valiza
asta chinezească.
PARA: Biet imbecil. Habar n-ai ce vorbeşti. În
curând vor porni să mă caute. (adulmecă) Îi simt. Sunt
aproape. Dacă ţii la viaţa ta, dezleagă-mă şi dispari.
TATĂL (adulmecând): Plevuşcă. Spune-le că-i
aştept (formează un număr de telefon la care nu răspunde
nimeni) Fiica mea nu răspunde. Tu ai sunat-o ultima oară.
Ştii ceva despre ea?
PARA: Probabil că încă îţi mai studiază păsărica.
Nu-ţi spun nimic.
TATĂL:Cum vrei. (formează un alt număr de
telefon) Sunt eu. Da, dragă, ce-i cu vocea asta? De la
pârnaia psihiatrică. Cum am ieşit? Lasă prostiile şi
urmăreşte-mă cu atenţie. Din clipa asta ai cincisprezece
minute ca s-o convingi pe fiica noastră să ia legătura cu
mine. Mă asculţi? Cincisprezece minute. N-am terminat.

Am un ostatic. Da, dragă, un prizonier. Mi-a spus că ştie
tot felul de lucruri despre tine. Dacă n-o convingi pe
fată să vorbească cu mine, îl decapitez şi le spun că tu ai
făcut-o. Cum? Ce dracu, n-ai văzut pe internet? După ce
termin cu el, vin după tine. Te scap de toate migrenele.
Notează un număr: 0722386907. Şi nu uita. Paisprezece
minute.
PARA: Ajutor! Nu m-aude nimeni? Ajutor! Vreau
să vorbesc cu avocatul meu!
TATĂL: Linişteşte-te. Nu e nici o grabă. S-a anunţat
că următorul cutremur va începe abia peste două mii de ani.
ZECE
Acasă la Fiică
TÂNĂRUL: Ciudat. Ceva din locul ăsta mă face să
mă simt fericit. Poate ceaiul. Poate chiar tu.
FIICA: Mă bucur. Uite, am şi turtă dulce.
TÂNĂR: E grozav. Vrei să vorbim?
FIICA: De ce nu? Simte-te ca acasă.
TÂNĂR: La etajul zece? Glumeşti.
FIICA: E prea sus? Mie-mi place. Pe fereastră se
văd doar norii şi păsările.
TÂNĂR: Prea sus? Dimpotrivă. Abia de-aici începe
viaţa.
FIICA: Adică tocmai de unde se termină blocul
meu. Ce drăguţ eşti. Poate c-ar fi trebuit să locuieşti întrun
oraş mai înalt.
TÂNĂR: Mi-ar fi plăcut. Am auzit că adrenalina urcă
o dată cu liftul.
FIICA: Ghinion. Al meu s-a blocat la ultimul. Mai
vrei ceai?
TÂNĂR: Mulţumesc. Ce acvariu frumos. E adevărat
ce se spune?
FIICA: Ce se spune?
TÂNĂR: Că unii peştişori părăsesc corabia înainte
de cutremur.
FIICA: Crezi că se sinucid? Ai mei păreau destul
de indiferenţi.
TÂNĂR: Ţi-e frică?
FIICA: De cutremur? Nu. Când e cutremur, trebuie
să facem linişte. Să nu chemăm pe nimeni. Să nu vorbim
cu nimeni.
TÂNĂR: Cu nimeni?
FIICA: Pentru că ei abia aşteaptă.
TÂNĂR: Ei?
FIICA: Un semn. O rugăminte cât de mică. Partea proastă
e că, pe oricine-ai chema, tot ei o să vină până la urmă.
TÂNĂR: Ce palpitant. Mai toarnă-mi nişte ceai.
FIICA: Ai grijă! E fierbinte!
TÂNĂR (sorbind): Ce spui? A, nici n-am observat.
Eram atent la povestirile tale...
FIICA: Sepulcrale.
TÂNĂR: Poftim?
FIICA: Se-pul-cra-le.
TÂNĂR: Nu ştiu ce-nseamnă, dar sună bine. Dă-mi
mâinile. Hai, curaj.
FIICA: Le vrei pe-amândouă?
TÂNĂR: Ciudat. Eşti plină de lut sub unghii. Îţi
plac grădinile?
FIICA: Îmi plac. De ce nu? Dar poate că sunt şi
gropar. Poate că stau toată ziua cu mâinile în pământ.
TÂNĂR: Şi e plăcut?
FIICA: Foarte plăcut. Mai ales când ai mâinile
lungi, aşa ca mine. Atunci, dacă ştii prin ce gropi să cauţi,
poţi găsi o mulţime de lucruri pline de viaţă.
TÂNĂR: Mai vreau ceai!
FIICA: S-a terminat?
TÂNĂR: E rece.
sighiºoara - oraºul culturilor
87
FIICA (gustând din cana aburindă. Se arde.): Da,
ai dreptate. Mă-ntorc imediat. Pune-ţi nişte muzică.
Telefonul sună. Tânărul aruncă o pernă peste el.
După un timp, o ridică. Îşi pune muzică. Pearl Jam. Stupid
mop. Fata se întoarce.
FIICA: A sunat telefonul?
TÂNĂR: Era ceasul meu.
FIICA: Aştepţi pe cineva?
TÂNĂR: Acum nu mai aştept pe nimeni. (arată spre
planşeta unde falusul de lut e acoperit cu o pânză albă)
Ce e acolo?
FIICA: O amintire de familie.
TÂNĂR: Ciudat fel de a păstra amintirile.
FIICA: De ce nu? Mereu la-ndemnă. Mai ştii care-a
fost prima ta amintire?
TÂNĂR: Sigur că ştiu. E chiar din ziua naşterii mele.
FIICA: Ce tare-ai fost. Şi ce-ţi aminteşti?
TÂNĂR: Că mi-am dictat necrologul.
FIICA: Necrologul?
TÂNĂR: Da, necrologul zilei mele de naştere.
FIICA: Asta e cea mai sepulcrală chestie pe caream
auzit-o vreodată.
TÂNĂR: Mă bucur că ţi-a plăcut.
FIICA: N-am spus că mi-a plăcut. Şi ce scria în
necrologul zilei tale de naştere?
TÂNĂR: Că voi trăi singur ca o crimă, dar voi muri
ca o sinucidere în doi.
FIICA: Nu-mi spune. Soundgarden. Şi? S-amplinit?
TÂNĂR: Prima parte da. Pentru a doua aveam
nevoie de un partener.
FIICA: Înţeleg. De asta ai venit pân-aici. Despre
asta ai vrut să vorbim. Pentru asta ai trăit toată viaţa?
TÂNĂR: De ce nu? Tu pentru ce trăieşti?
FIICA: Trăiesc pentru că sunt vie. Deocamdată e
singurul meu motiv.
TÂNĂR: Şi nu te-ai gândit niciodată că te-ai putea
sinucide din cauza asta?
FIICA: N-am timp. Am prea multă viaţă de distilat.
TÂNĂR: Şi ce-i cu asta?
FIICA: Nimic. Pur şi simplu mă rafinez. Mă dublurafinez.
Devin o esenţă tare. Poate prea masculină pentru
gustul tău.
TÂNĂR: Deloc. De fapt mi-ar fi plăcut s-o fac cu un bărbat.
FIICA: Au fugit toţi. Doar eu am mai rămas.
TÂNĂR: Ar mai fi cineva. Pot să dau un telefon?
FIICA: Be my ghost.
TÂNĂR: Bună seara, stimată doamnă. Sper că vă
mai amintiţi de mine. Ne-am cunoscut acum o oră şi am
conversat de la distanţă. Exact, sunt tânărul de la 9. Lumea
nouă, aşa e. Înseamnă că vă amintiţi când vă spuneam că
n-o pot face singur. Da? Iar dumneavoastră aţi fost atât
de amabilă încât să-mi daţi adresa fetei. Nu vă mai amintiţi?
Nu-i nimic. Da, acum sunt aici. Sigur că m-a servit cu un
ceai. Nu, nu m-am îndrăgostit de ea. M-aţi înţeles greşit.
Tot ce vreau e să termin. Da, vine o vreme când cu toţii ne
gândim la asta. Iar unii merg până la capăt. Şi eu voi merge
până la capăt, dar nu singur. E o hotărâre pe care am luato
încă din prima zi de viaţă. Prin urmare, dacă în
cincisprezece minute nu-mi găsiţi un partener demn de un
asemenea gest, voi fi obligat să mă arunc în gol împreună
cu distinsa voastră fiică. Cincisprezece minute. Sărut
mâinile stimată doamnă. Şi salutări, micului cactus. Alo,
am uitat să vă întreb. Poate doriţi dumneavoastră. Cum?
A, sunteţi femeie. Soţul dumneavoastră ştie? Oricum, nu
mă uitaţi. Paisprezece minute. (închide telefonul)
FIICA: Şi ce-ai rezolvat cu asta? Mama nu va fi în
stare să găsească pe nimeni. O cunosc. Îţi pierzi vremea

88
cu ea. Ce zici? O facem la mine sau la tine?
TÂNĂR: Eu nu m-aş grăbi în locul tău. Vezi?
FIICA: Ce să văd?
TÂNĂR: Mâna. Mâna ta coboară încet spre buric,
alunecă tot mai jos, nu-i aşa că şi inima a început să bată
mai repede?
FIICA: Tata? Nu, te rog nu fă asta. El n-are nici o
vină. Te implor, lasă-l în pace. L-ai chinuit destul. Acum
mă ai pe mine. Vreau să fiu mireasa ta.
TÂNĂR: Mireasa? Cred că mă confunzi. Dar n-o să
mă supăr acum pentru atâta lucru.
UNSPREZECE
La închisoarea psihiatrică. Tatăl tocmai a terminat o
convorbire şi a închis telefonul. Se prăbuşeşte sfârşit într-un colţ.
PARAMEDICUL (cântând): „Caut un tovarăş de
zburat/ Să ne facem capul mai pătrat.“
Am auzit tot. Era consoarta, nu? Femeia care dă
veştile proaste. Nu vreau să mă amestec, dar cred că aveţi
probleme serioase. Ar fi bine să-mi dai drumul. N-aş vrea
să te-ncurc. Ai auzit, prietene? Dezleagă-mă. Nu-ţi mai
sunt de nici un folos. Crede-mă, individul ăla nu glumeşte.
O s-o facă până la urmă.
TATĂL:Vorbeşti prea mult. Mă doare capul.
PARA: Asta spuneam şi eu. Dezleagă-mă şi am să
plec în vârful picioarelor. Am să mă retrag în şoaptă. Mai
discret decât un acarian ţinut la regim. Dezleagă-mă o
dată, n-auzi?
TATĂL:Ţi-am spus să mă laşi în pace! Lasă-mă
dracului în pace! Ce vrei de la mine?
PARA: Ai înnebunit şi puţi. Puţi ca un hoit de
sconcs. N-ai decât să mă omori, dar du-te dracului mai
încolo până nu-mi vărs toată fierea.
TATĂL:Crezi că mi-ar trebui o baie?
PARA: O baie? Da. O baie oceanică. Cu flux şi reflux.
Da, o baie ar fi acum os de meduză. Dacă-mi dai
drumul promit să te frec pe spate.
TATĂL:Crezi c-o să-mi facă bine? Ultima mea baie
n-a fost cine ştie ce. Din cauza ei am pierdut un minut.
PARA: Păi vezi? Asta era. Ia uite-aici! Ia uite câte
furtunuri cu ceas am. O să te stropesc ca pe-un elefant. Ca
pe-un mistreţ. O să grohăi de plăcere. Hai, dezleagă-mă.
TATĂL:Ar mai fi ceva.
PARA: Ce să fie? Nu mai e nimic! Auzi? Cu tine
vorbesc!
TATĂL:Cu mine? Asta era. Abia acum mi-am
amintit. Ce porcărie! Eu nu trebuia să vorbesc cu tine. Ai
uitat? Eram acolo jos şi tu m-ai obligat să vorbesc cu tine.
M-ai ameninţat. Ai uitat? Eu nu trebuia să vorbesc cu
tine. Unde sunt cuvintele mele? Cuvintele? Unde sunt?
PARA: Ce vrei? Cuvinte? (îl scuipă) Poftim !
Acum eşti mulţumit?
TATĂL(căutând în valiza paramedicului): La
început au fost doar cuvintele mele şi cuvintele mele erau
cu mine şi cuvintele eram eu. Apoi ai venit tu şi le-ai aspirat
în conductele tale murdare. Acum e timpul să le iau înapoi.
(se apropie de paramedic, cu un cleşte)
PARA: Ce dracu faci cu cleştele ăla? Ajutor! Mă doare.
TATĂL(băgându-i cleştele în gură): Şi toate
lucrurile pe care le-am făcut împreună, prin ele s-au făcut
şi nimic n-a fost făcut fără ele (îi smulge paramedicului
limba din gură). Sst, nu mai spune nimic. Vorbitorul tău a
expirat. Acum e timpul s-asculţi.
Tatăl îşi bagă limba paramedicului în gură, o mestecă şi
apoi o înghite. Paramedicul zace la picioarele lui, gemând ca un
porc înjunghiat. Tatăl ia telefonul şi formează un număr.
Da, eu. Sunt gata, partenere. Voi fi acolo într-un
sfert de oră. Dar mai întâi, dă-i drumul fetei. Îţi făgăduiesc
că în seara asta nu vei muri singur. Un semn de
recunoaştere? Ştiu eu? Să zicem că tocmai m-am hotărât
să nu mai vorbesc. Cu nimeni. Aşa e, mi-am înghiţit limba.
Da, am pierdut mult sânge. Apropos, ştii de ce găsim
întotdeauna lucrurile pierdute în ultimul loc în care le
căutăm? Da, sigur c-aştept. Îmi pare rău. Nu. Pentru că
după ce le-am găsit nu le mai căutăm nicăieri, niciodată.
Din păcate. Ne vedem sus. (închide telefonul şi îl pune
în buzunarul paramedicului) Vino, prietene.
Convalescenţa s-a terminat. E timpul să-ţi regăseşti
jumătatea pierdută.
DOISPREZECE
Mama şi Fiica stau cu faţa spre public, una în stânga
şi alta în dreapta scenei. Îşi aruncă priviri cu coada ochiului,
dar nu-şi vorbesc. La un moment dat, încep să se audă
bătăile unui metronom. Mama şi Fiica îşi astupă urechile
cu palmele şi închid ochii. Se aude zgomotul făcut de un
corp uriaş care se prăbuşeşte. Mama îşi ia palmele de la
urechi, scoate din poşetă un cactus, îşi trece mâinile peste
el şi plânge. Fiica îşi ia şi ea mâinile de la urechi, iar pe una
din ele o lipeşte undeva, mai jos de buric. Din spatele
scenei apare Tatăl. Fiica începe brusc să râdă, ţinându-se
cu mâna de pântece. Mama continuă să-şi zgârie palmele
în cactus şi să plângă. Tatăl înaintează încet, lumina se
stinge uşor, metronomul se opreşte după un minut.
SFÂRŞIT

Dorin ŞTEFĂNESCU
Spiritul de fineţe
(I)
1. Fiinţă şi conştiinţă
„Nu văd decât un mijloc de a şti până unde putem
merge: acela de a ne aşterne pe cale şi de a umbla”. Această
mărturisire a lui Henri Bergson din La connaissance et la
vie (conferinţă susţinută la Universitatea din Birmingham,
în data de 29 mai 1911, al cărei text e inclus în volumul
L’Énergie spirituelle; ediţia comentată: Quadrige / P.U.F.,
1985) nu e îndreptată împotriva speculaţiei metafizice ca
atare, ci mai degrabă trebuie luată ca o dezicere de orice
demers filosofic ce urmăreşte sistemul, şi prin aceasta
triumful steril al gândirii abstracte. Putem însă concepe
cunoaşterea ca fiind de un alt tip decât una clădită pe
mecanismul cogitaţiei şi care nu se constituie ca act cognitiv
decât în chiar procesul reflecţiei de sine ? Dacă gândirea
gândeşte, şi se gândeşte, nu o face oare în virtutea unui
elan irepresibil, a unei dorinţe pure de cunoaştere a obiectului
spre care înaintează ca înspre o pradă ce-i asigură propria
existenţă ? Gândirea „dilatată” de această cucerire hrăneşte
cunoaşterea al cărei metabolism nu e înlesnit decât de
funcţia nutritivă a reflecţiei devoratoare. Orice analiză critică
a acestui proces se dovedeşte însă prematură, deoarece,
demontând mecanismul gândirii, nu află decât prealabilul
cunoaşterii, ceea ce gândirea este înainte de a cunoaşte.
Dar fără să cunoască, gândirea nu este sau, dacă dorim
totuşi să o gândim ca atare, cunoaştem doar ceea ce în ea
se opreşte fără să vadă calea ce i se deschide, un act
încremenit în aşteptare, imposibilitatea cunoaşterii înseşi.
Umbra gândirii astfel surprinse naşte întrebări speculative,
aproximări şi abstracţiuni, idei ce se substituie lucrurilor.
„Iluzia cunoaşterii definitive” izvorăşte tocmai din
necunoaşterea inserţiei gândirii în realitatea vie, în fiecare
lucru ne-definit a cărui prezenţă reclamă dreptul de a exista.
Sistemul ideatic nu cunoaşte decât printr-un fel de apriorism
critic; descoperind prealabilul gândirii concrete, el îi frânge
„elanul vital”, oprindu-i calea spre existenţa lucrurilor reale,
interzicându-i astfel accesul la experienţa nemijlocită a
faptelor. E de la sine înţeles că pre-concepţia unui astfel de
demers nu poate oferi decât schema devitalizată a unui gol
de gândire, figura unei absenţe pe care o creionează cu
ambiţia nesocotită a celui ce se încăpăţânează să fixeze
conturul pururi mişcător al unei umbre. „Nimic nu e mai
simplu decât să raţionăm geometric, cu idei abstracte”,
căci nimic nu e mai la îndemână decât rigoarea unei doctrine
ce are pretenţia să anticipe datul existenţial al
experienţei prin actul formal al unui raţionament preconceput.
Rigoare iluzorie, întrucât aşa-zisa certitudine
pe care singură şi-o oferă nu e decât expresia unei autocertificări,
dovada inutilă, dar grăitoare, a incapacităţii
de adaptare la „contururile sinuoase şi dinamice ale
realităţii”. Bergson pledează pentru o filosofie mai
modestă, care nu mai sacrifică adevărul de dragul
certitudinii şi care, lipsită de ambiţia de a deduce din
principii soluţia marilor probleme, nu se pripeşte pe o
cale fără orizont, timorată de nelinişti imaginare. O astfel
de filosofie, a relativităţii concrete, şi-ar permite răgazul
fertil al intimităţii cu lucrurile, singura certitudine
„definitivă” a adevărului pe care gândirea o poate experia
fiind tocmai aşternerea pe calea colaborării cu ceea ce,
nu o dată, o transcende în mod absolut. Ar fi „o
ascensiune treptată spre lumină”, spre o experienţă din
ce în ce mai cuprinzătoare; nu o construcţie, o operă
sistematică, ci o păşire prin desişul probabilităţilor, pe
drumul nelimitat al unei chemări.
sighiºoara - oraºul culturilor
89
Doar în cuprinsul viu al experienţei gândirea poate
coborî până la acele grupări de fapte care, fără să-i ofere
cunoaşterea dorită, îi indică direcţia cea bună, sensul unei
pre-comprehensiuni ce o orientează spre cunoaştere. În
zona existenţei concrete însă nu avem o singură cale
indicativă, un traseu privilegiat care ne-ar scoate la liman,
ci mai multe direcţii de urmat, a căror întretăiere ne-ar purta
spre un acelaşi punct. E vorba de ceea ce Bergson numeşte
„trasee de fapte” (lignes de faits), tot atâtea poteci ale
gândului care, prin convergenţa lor, ne pun pe calea
luminoasă ce duce spre adevăr. O primă direcţie este aceea
a conştiinţei coextensive vieţii, energiei spirituale specifice
existenţei omului. „Cine spune spirit spune, înainte de toate,
conştiinţă”; cine se afirmă ca fiinţă spirituală se afirmă
totodată ca fiinţă conştientă de lucrarea spiritului. Dacă
spiritul este conştiinţă, conştiinţa este în primul rând
memorie. Spiritul nu naşte conştiinţa, altfel spus nu este
conştiinţa, în fiecare clipă a unui prezent ce moare şi renaşte
fără încetare; conştiinţa nu se iveşte în prezentul acesta de
care sunt conştient odată cu trezirea conştiinţei mele. Fiinţa
mea este durată tocmai pentru că în prezentul fiecărui act
de conştiinţă vorbeşte prezenţa unui trecut din care vin şi
a unui viitor spre care mă îndrept. Conştiinţa este astfel
păstrare şi anticipare, acumulare a trecutului în prezent, dar
şi acţiune a cărei atenţie se acordă la dinamica vieţii. Dacă
spiritul se ocupă de ceea ce este, nu o face decât din
perspectiva a ceea ce a fost şi în vederea a ceea ce va fi.
„Atenţia este o aşteptare”, căci ceea ce îmi stârneşte atenţia,
adică prezenţa mea conştientă la prezentul lucrurilor, este,
pe de o parte, zăbovire în ceea ce lucrurile nu mai sunt
decât în amintire, iar, pe de altă parte, acţiune lucrătoare în
ceea ce ele nu sunt încă decât ca proiect. „Orice acţiune
este o uzurpare a viitorului”, căci ea înaintează în teritoriul
acestuia înainte ca el să se întâmple. Dar orice înaintare în
viitor, orice proiecţie anticipatoare înseamnă oare întâmplare
prezentă, fapt al prezenţei conştiinţei conştiente de sine ?
În ce sens putem spune că o conştiinţă e lucrătoare, adică
vie, în chiar prezentul conştientizării acestui act ? Dacă am
însă conştiinţa a ceea ce tocmai am spus întrebându-mă,
dacă sunt conştient de însuşi faptul spunerii, înseamnă că
conştiinţa nu înregistrează doar ceea ce spun, ci şi ceea ce
am spus deja şi ceea ce urmează să spun. Conştiinţa nu uită
ceea ce pare să nu mai fie (uitarea fiind actul prin care deconştientizez
un prezent al făptuirii), dar în acelaşi timp se
uită spre ceea ce începe să fie. Privirea ei e încărcată cu
ceea ce rămâne din ceea ce a fost şi se încarcă cu ceea ce
prinde a-şi închega fiinţarea. Ochiul conştiinţei nu poate
privi decât o altă privire; nu sunt pe deplin conştient decât
atunci când privesc ceva ce mă priveşte. Trecutul imediat
şi viitorul iminent formează substanţa duratei unei conştiinţe
care se sprijină pe ce nu mai este şi se apleacă spre ce va fi.
Este chiar durata fiinţei, materialitatea sau ţesătura
temporalităţii sale, în al cărei ochi se răsfrânge, ca într-o
lentilă bidimensională, dubla privire a unui prezent
suspendat.
Dacă „conştiinţa păstrează trecutul şi anticipă viitorul,
aceasta pentru că ea este chemată să efectueze o alegere”.
Păşim de-acum pe a doua cale sau direcţie, pe un nou
traseu de fapte care implică fiinţa conştientă de necesitatea
luării unei hotărâri. Orice alegere are loc în clipa unui prezent
ce ne angajează şi la care participăm în măsura în care el ne
solicită prezenţa. Prezent în care, din nou, se întâlnesc
experienţa trecutului şi aventura viitorului, „vechimea” celor
deja cunoscute şi „noutatea” deconcertantă a
necunoscutului. În actul alegerii, conştiinţa îşi aminteşte şi
prevede; durata în care trecutul şi viitorul se împletesc în
clipa prezentă nu reprezintă doar temporalitatea vitală a
fiinţei conştiente de sine, ci şi libertatea creatoare prin care
ea acţionează în lume. Acţiunea înseamnă mişcare, iar
conştiinţa trează nu trăieşte decât în spontaneitatea

90 sighiºoara - oraºul culturilor
dinamică a hotărârii. „Dacă conştiinţa semnifică memorie şi
anticipare, înseamnă că ea este sinonimă cu alegerea”. Ce
alege ea în libertatea creatoare a fiecărei hotărâri ?
Imprevizibilitatea şi nedeterminarea vieţii nesupuse inerţiei
şi necesităţii materiale. Afirmam că în actul alegerii conştiinţa
pre-vede ceea ce începe deja să fie, dar nu o face precum
ştiinţa ale cărei previziuni sunt de fapt predicţii bazate pe
calculele raţiunii geometrice. Pre-vederea conştiinţei nu
„ştie” ce o aşteaptă, aproape că nu ştie ce vede, căci ea
alege tocmai imprevizibilul unei situaţii existenţiale.
Aşteptarea ei atentă este chiar libertatea alegerii unui act
neaşteptat, a unei prezenţe neprovocate decât de propria
ei creativitate. Spunem de obicei că luăm o hotărâre în
cunoştinţă de cauză. Vrem să spunem de fapt că, în luarea
hotărârii, hotărâtoare e conştiinţa cunoscătoare a unei
determinări cauzale (ceva ne-a determinat să luăm o anumită
hotărâre şi nu alta), dar şi intenţionalitatea ce o deschide şi
îi face cu putinţă acţiunea. Ceea ce înseamnă că „ştim” ce şi
de ce hotărâm: pentru că în noi conştiinţa alegerii ne aduce
la cunoştinţă libertatea unui act creator în concretul
existenţei. Dacă a alege este sinonim cu a hotărî (lăsăm
deoparte cazul alegerilor întâmplătoare, când de fapt nu
noi suntem cei ce alegem, ci într-un fel suntem aleşi), rolul
conştiinţei este de a se hotărî să aleagă şi de a alege o
hotărâre. Determinarea cauzală (cunoştinţa de cauză) precede
nedeterminarea alegerii ca atare, la fel cum pre-vederea
hotărăşte alegerea imprevizibilului. Când se hotărăşte să
aleagă, conştiinţa e determinată să ia o hotărâre; e
determinarea unei cauze care „a fost” şi care este prezentă
acum în luarea hotărârii. În actul însuşi al alegerii însă,
conştiinţa ce (se) hotărăşte e libertate pură, căci ea se
deschide spre nedeterminarea unui viitor care, la rându-i,
vine spre ea. „Viaţa e tocmai libertatea ce pătrunde
necesitatea”; determinare şi nedeterminare, previzibil şi
imprevizibil se desluşesc împreună în lumina neîntreruptă a
conştiinţei.
Al treilea traseu de fapte este cel al reprezentării care
precede actul, şi nu acţiunea propriu-zisă, ca până acum.
Ce se întâmplă în această re-prezentare ce pregăteşte ivirea
acţiunii, prezenţa ca atare a conştiinţei în prezentul lucrurilor
? După Bergson, e vorba de „o viziune instantanee” care
comprimă într-o clipă de maximă intensitate perceptivă
întreaga istorie a lumii exterioare. Seria nesfârşită a
evenimentelor materiale se sublimează oarecum într-o
„senzaţie pitorească” ce condensează în străfulgerarea ei o
apariţie privilegiată. Nu e vorba de o privire panoramică
sau de o reprezentare caleidoscopică, ci de o reducţie
conştientă ce operează în in-conştienţa materiei. „Situată la
confluenţa dintre conştiinţă şi materie, senzaţia
condensează în durata ce ne este proprie, caracteristică
conştiinţei noastre, perioade imense din ceea ce am putea
numi, prin extensie, durata lucrurilor”. Ceea ce durează
inconştient în lucruri apare într-o clipă a conştiinţei duratei
noastre, dar nu ca dat indiferent al lumii înconjurătoare, ci
ca suport şi resort al acţiunii prin care conştiinţa pătrunde
în lume. Este, în ultimă instanţă, o diferenţă de tensiune şi
de energie, căci durata materială înmagazinează o energie
de putere („une énergie de puissance”) formată din
momente tensionale inerte, nediferenţiate şi neorganizate
care converg abia în momentul conştient al unei energii de
mişcare („une énergie de mouvement”). Este vorba de o
clipă unică a vieţii conştiente ce cuprinde nenumărate clipe
ale lumii materiale într-un prezent al acţiunii, într-un elan
tensional al puterii de acţiune. Tocmai datorită acestei
inserţii a spiritului în materie putem vorbi de un act liber şi
creator, de forţa conştiinţei care, în clipa reprezentării,
declanşează, pe de o parte, energia materială acumulată, iar,
pe de altă parte, adună în această clipă unică întreaga durată
evenimenţială a materiei. Avem deci de a face cu două durate
şi existenţe complementare: materia, supusă necesităţii
oarbe şi discontinuităţii, şi conştiinţa, care este memorie,
libertate şi creaţie în cuprinsul unei continuităţi progresive.
„Dacă conştiinţa este acţiune care se creează şi se dezvoltă
fără încetare, în timp ce materia este acţiune care se dislocă
sau slăbeşte, nici materia nici conştiinţa nu se explică prin
ele însele”. Materia ar rămâne inertă pe vecie iar energia pe
care o conţine ar fi o pură latenţă fără acţiunea trezitoare a
conştiinţei, după cum, la rândul ei, conştiinţa n-ar avea
unde să acţioneze şi ce să descopere dacă materia nu i-ar
oferi propria energie pe care să o convertească în mişcare.
Astfel încât evoluţia vieţii este „o traversare a materiei de
către conştiinţa creatoare”, efortul prin care conştiinţa,
conştientă de menirea lucrării sale în lume, eliberează energia
încapsulată în materie. Viaţa însăşi este tocmai această
acţiune neobosită a spiritului de a recupera şi de a recrea
materia, sădind în lume sămânţa libertăţii, ridicând-o pe
această cale la nivelul fiinţei.
Imensul curent de conştiinţă nu numai că traversează
materia, dar o determină să se organizeze, să-şi structureze
virtualităţile. Cu alte cuvinte, conştiinţa lucrează asupra
materiei, transformând-o în instrument al libertăţii, făcândo
să semnifice. Semnificaţia materiei nu este un act de
înţelegere decât în operaţia prin care conştiinţa îi dezvăluie
libertatea imanentă. În cazul în care conştiinţa se lasă prinsă
în capcana necesităţii materiale, sfârşeşte prin a aţipi şi a se
sufoca, deoarece ea nu mai ascultă de necesitatea luării
unei hotărâri, legându-şi libertatea de lanţul simplei nevoi
de supravieţuire. Dimpotrivă, conştiinţa trează este pe de o
parte transcendentă materiei, în sensul că ea reprezintă forţa
activă ce pune în mişcare, din exterior, o latenţă care, altfel,
n-ar cunoaşte elanul evolutiv, acel avânt lăuntric care
transformă materia şi o face să semnifice. Pe de altă parte
însă, tocmai pentru a răspunde menirii sale, conştiinţa se
află într-un continuu dialog cu materia, fiind ea însăşi
dependentă de mişcarea pe care o suscită şi care o
constrânge să se depăşească pururi pe sine. Eliberând
semnificaţia materială, conştiinţa îşi eliberează propria
semnificaţie, altfel spus se resemnifică cu fiecare act al trezirii
materiei la prezenţa fiinţei. De aceea ea are „facultatea de a
scoate din ea mai mult decât conţine”, căci ceea ce scoate
la iveală, în însăşi existenţa ei semnificantă, este chiar puterea
de a se adapta mecanismului materiei, de a şti să-l
stăpânească şi să-l conducă spre o lumină, pe o cale

ascendentă care marchează sensul evolutiv al existenţei
omeneşti. „O forţă lucrează înaintea noastră, care încearcă
să se elibereze de obstacole şi totodată să se depăşească
pe sine, să dea mai întâi tot ceea ce are şi apoi mai mult
decât atât: cum să definim în alt mod spiritul?” Înaintea
noastră înseamnă în noi, pe o cale călăuzitoare care ne
îndeamnă mereu înainte; ne incită şi ne cheamă în acelaşi
timp, ne răscoleşte punându-ne pe cale, arătându-ne
orizontul spre care să ne îndreptăm. O putere cu adevărat
spirituală însă doar în măsura în care nu lucrează împotriva
materiei, ci cu materia pe care o însufleţeşte. În acest suprem
efort, spiritul dă tot ceea ce are, tot ceea ce este: dinamismul
transformator şi creator, energia eliberatoare a libertăţii. Şi
apoi mai mult decât atât: se dă pe sine însuşi chezăşie, căci
actul în care îşi implică existenţa nu transcende semnificaţia
materiei decât cu preţul transcenderii propriei semnificaţii.
Spiritul e liber, şi semnifică libertatea, doar întrucât reuşeşte
să convertească o mişcare eretică, să călăuzească pe
adevăratul făgaş o împotrivire; cu alte cuvinte, să elibereze
şi să semnifice tot ceea ce rezistă.
Ceea ce rezistă este însăşi materia care se opune
clarificării spirituale, lămuririi şi sintezei prin care şi-ar putea
reînchega menirea. Rezistenţa ei e însă şi o provocare, căci
ceea ce se împotriveşte, prin chiar lipsa de temei a
obstacolului, face cu putinţă efortul. Nu depăşim un
obstacol doar datorită avântului energiei cu care îl
înfruntăm, ci şi însuşindu-ne energia potrivnică, încercând
să înţelegem ceea ce ne împiedică să ne continuăm calea.
Obstacolul depăşit e un obstacol înţeles în ceea ce îl
diferenţiază de propriul nostru proiect existenţial. Obstacolul
e celălalt cu care, pentru a-l absoarbe în tainica noastră
mişcare, sfârşim prin a fraterniza. Obstacolul e fratele
rătăcitor ce ne opreşte din drum, el însuşi risipitor de
drumuri. Destinul şi împlinirea spiritului nu înseamnă
depăşirea sa ca atare, ci întâlnirea cu el. Încercând să trecem
de un obstacol (fie distrugându-l, fie ocolindu-l pur şi
simplu), nu facem decât să trecem de noi înşine, căci
obstacolul e al nostru, precum fratele care ne aşteaptă.
Întâlnirea cu el este semnul precis al atingerii destinaţiei.
Iar „acest semn este bucuria”. „Bucuria vesteşte
întotdeauna că viaţa a izbândit”, că efortul spiritului triumfă
în propria sa transcendere de sine. Bucurie a creaţiei prin
care ceea ce rezista întrevede acum sensul şuvoiului
tumultuos al vieţii. De ce să nu se lase în voia acestui elan
originar, de ce să nu lumineze împreună cu forţa ce se
trezeşte în adâncul său? Viaţa îşi află raţiunea de a fi în
creaţie; a trăi înseamnă pentru om a crea în forma viului
sensul libertăţii viitoare. Viaţa nu e prezenţă decât ca
deschidere spre ceea ce o generează şi ceea ce ea însăşi
creează. Înălţimea spre care aspiră nu e un punct de popas,
ci un orizont mereu mişcător, o actualizare a principiului ce
o îndeamnă la drum, o regăsire a impulsului eliberator. Dacă
viaţa creează viaţă, aceasta pentru că ceea ce este creat nu
poate fiinţa decât în exigenţa pururi sporită a propriului
destin creator.
Am văzut că fluxul conştiinţei trece prin corpul pe
care îl cristalizează, ducând însă mai departe destinul
alcătuirii umane, dincolo de amprenta materială pe care o
transcende spre împlinirea vocaţiei spirituale. „Fiecare din
noi este un corp” – spune Bergson într-un alt capitol din
L’Énergie spirituelle (L’Âme et le corps, conferinţă
susţinută la Foi et Vie, în 28 aprilie 1912) – dar „noi luminăm
cu mult dincolo de corpul nostru”. Ceva în lăuntrul nostru,
în acea interioritate trans-corporală, trece mai departe de
materia care suntem, depăşind-o atât în ordinea spaţiului
cât şi în cea a timpului. Corpul e propria noastră limită,
conturul material al fiinţei care nu se opreşte însă la acest
�
sighiºoara - oraºul culturilor
91
hotar. Percepţiile noastre „văd” mai mult decât ceea ce
corpul pare să figureze în clar-obscurul prezenţei sale.
Corpul e un semn a cărui semnificaţie tinde mereu spre
altceva, acoperă întotdeauna haloul unei lumini care îi
premerge, orizontul pururi mişcător al dorinţei sale. Limbajul
corpului e eliptic; ceea ce nu poate rosti este ceea ce lipseşte
programului său destinal. Or destinul său este să fie materie
a prezentului, clipă ce nu se vede decât pe sine. Corpul
îmbătrâneşte, trecerea timpului lasă urme, urmele se
înmulţesc pe timp ce trece, iar corpul sfârşeşte prin a fi el
însuşi Urma acestei necurmate treceri, drept Semn al
corpului curgător. Doar conştiinţa „citeşte” aceste urme,
înţelege prezenţa lor ca semne ale trecutului, interpretândule
în lumina memoriei; căci urma trecutului nu e doar prezenţă
corporală, dar nici doar durată ce se scurge, ci literă a
viitorului. Conştiinţa nu pierde nimic din acest uriaş alfabet
al istoriei unui corp din care creează mereu cuvinte noi,
discursul lumii pe cale să vină. Aducând însă ceva nou în
lume, conştiinţa creează, pe de o parte, în afara ei înseşi,
investind în imprevizibilul mişcării temporale; pe de altă
parte, se creează pe sine prin sine, căci actul prin care creează
este chiar actul veşnicei constituiri de sine. Conştiinţa nu
este decât în această neobosită lucrare modelatoare, în
această creaţie de fiecare clipă prin care urma prezentă a
trecutului vorbeşte deja în viitor. Prin urmare, alături de
corpul limitat la locul unui prezent orb, mecanism a cărui
funcţionare e automată, înregistrăm apariţia imprevizibilă a
ceva ce îl transcende în spaţiu şi timp, ceva care îşi manifestă
libertatea în actul creării şi continuei re-creări de sine. Este
însuşi eul, sau sufletul, spiritul dacă vrem, „o forţă care
poate să scoată din ea însăşi mai mult decât conţine, să
ofere mai mult decât primeşte şi să dea mai mult decât
posedă”.
Ce înseamnă acest mai mult prin care sufletul
conştient transcende corpul, călăuzindu-l pe o cale mereu
nouă, în care prezentul nu e decât actualizarea unui trecut
pe care se sprijină viitorul ? Este voinţa eficace prin care
legea conservării energiei se cuplează la actul alegerii sau
al libertăţii. Actul liber eliberează atâta energie câtă voinţă
implică hotărârea de transformare şi de convertire pe care o
presupune orice operaţie creatoare. Obiectele experienţei –
interne sau externe – , întregul câmp al realului oferă aluatul
pe care voinţa îl modelează conform vocaţiei eficacităţii
sale. O gamă infinită de virtualităţi existenţiale îşi oferă
disponibilitatea activităţii libere a conştiinţei. În cazul în
care conştiinţa se află în prezenţa acestei experienţe constitutive,
energia declanşată naşte energie, voinţa spiritului
voieşte, spiritualizând tot ceea ce atinge. Ce înseamnă acest
lucru ? Că energia păstrată în materie – şi în corpul existenţei
noastre materiale – începe să lucreze, iese la lumină, e însăşi
lumina ce naşte lumină. Energia voinţei nu poate fi măsurată
de nici un instrument, căci ea e de altă natură decât energia
fizică pe care o trezeşte şi căreia îi dă o direcţie şi un sens.

92 sighiºoara - oraºul culturilor
Şi totuşi, oricât de insesizabilă ar fi în nemăsura sa, ea poate
avea efecte incalculabile, „precum acela al scânteii ce face
să explodeze un depozit de muniţii”. Rolul conştiinţei ar fi
deci acela de a converti determinismul fizic înspre scopul
său ultim, de a deturna legea conservării energiei în aşa fel
încât, în momentul hotărât (al hotărârii voinţei eficiente),
actul liber să elibereze cât mai multă energie acumulată în
somnul materiei. „A fabrica şi a utiliza explozive de acest tip
pare să fie preocuparea continuă şi esenţială a vieţii”.
Fiecare clipă trăită în prezenţa conştiinţei e o astfel de
explozie ce creează însăşi viaţa clipei, o viaţă mereu reînnoită,
mereu primenită în experienţa acestei libertăţi hotărâtoare.
Ce ne spune însă cu adevărat experienţa ? Ea ne arată
că „viaţa sufletului sau, dacă preferaţi, viaţa conştiinţei,
este legată de viaţa corpului, că există o solidaritate între
ele, nimic mai mult”. Afirmaţie pe care Bergson o ilustrează
cu ajutorul metaforei cuiului şi a hainei. Aşa cum, spune el,
o haină este solidară cu un cui de care atârnă, la fel, conştiinţa
„se agaţă” de creier. Odată cuiul dispărut, haina n-ar mai
putea atârna şi ar cădea, nemaiavând de ce să se susţină;
fără creier, adică în absenţa suportului material, conştiinţa
n-ar mai afla punctul de inserţie în corp. Solidaritate din
care nu rezultă însă un raport de echivalenţă între cui şi
haină, respectiv între creier şi conştiinţă, ci o anumită relaţie
între ele: „există ceva infinit mai mult într-o conştiinţă umană
decât în creierul corespondent”. Am văzut că acest „mai
mult” nu este o stare sufletească, ci un act determinant al
voinţei eficace, însăşi energia eliberatoare a libertăţii. Or
energia aceasta imprevizibilă nu e de aflat în creier, unde
actul ce o face posibilă e doar în stare născândă, pe calea
spre împlinire. În creier, energia e un resort încă neîntins, în
aşteptarea conştiinţei voluntare, un gând încă negândit,
un sentiment încă netrăit. Bergson aduce în sprijinul ilustrării
argumentaţiei sale o a doua metaforă, cea a spectatorului
care asistă la un spectacol. Acesta vede tot jocul actorilor
pe scenă, distingând fiecare mişcare în parte, dar nu aude
nici un cuvânt din cele rostite. Ceea ce îi scapă este trama
narativă, semnificaţia ce leagă gesturile şi atitudinile
actorilor. La fel, cel ce ar privi într-un creier, n-ar vedea
decât o scenă populată de măşti, o scenă mută în care tot
ceea ce se întâmplă pare să însemne mai mult decât lasă să
se vadă. Starea creierului, determinată de spaţiu şi timp, nu
corespunde cu starea sufletului supusă nedeterminării,
„orice stare de suflet determinată a unei persoane determinate
fiind, în mare, ceva imprevizibil şi nou”. De aici, relaţia
de corespondenţă, dar de neechivalenţă între cele două
stări pe care le desparte un alt înţeles al cuprinsului şi al
măsurii. În spaţiul unei rame, precum în cuprinsul creierului,
nu putem potrivi orice tablou; nu orice stare sufletească e
pe măsura stării cerebrale. Acţiunile simple – gesturi,
atitudini, mişcări – îşi găsesc locul în creier, căci ele sunt
abia acţiuni elementare, perfect inserabile în rama creierului
ce le pregăteşte efervescenţa; scena, pentru a continua
metafora amintită anterior, nu e potrivită să primească decât
actorii care joacă acum, într-un decor determinat. Dar, la fel
cum există şi alţi actori, ai altor piese, care şi-ar afla propria
determinare şi măsură în cuprinsul scenei date, există o
mulţime de alte tablouri care s-ar potrivi într-una şi aceeaşi
ramă. Ce deduce Bergson din această alteritate a posibilului,
din acest alt asemenea al cărui cuprins de conştiinţă e
inserabil în cuprinsul cerebral ? Faptul că, prin urmare,
„creierul nu determină gândirea”, iar „gândirea, în mare parte
cel puţin, este independentă de creier”.
Cum să înţelegem această relaţie de interacţiune, de
îmbinare a unor cuprinsuri diferite, potrivite doar în anumite
situaţii determinate, şi, pe de altă parte, independenţa stării
mentale faţă de starea cerebrală pe care o transcende în
spaţiu şi în timp? În primul rând, corpul nostru este inserat
în lumea materială, răspunzând prin activitatea cerebrală
oricărui stimul exterior. În al doilea rând, „există ceva mai
subtil, ceva esenţial”, acele mişcări abia perceptibile ce
compun direcţiile activităţii spirituale. Nici o observaţie de
tip ştiinţific, oricât de aplicată şi de elaborată ar fi, nu ar
putea surprinde această efervescenţă imprevizibilă,
fosforescenţa neîntreruptă dar insesizabilă pe care o numim
„gândirea reală, concretă, vie”. Ceea ce observăm de obicei
este un hibrid artificial format din imagini şi idei, un ansamblu
schematic, scheletul regândit în prezent al unei gândiri deja
trecute. Dar gândul ce palpită în prezentul afirmării sale,
pulsul însuşi al acestui act creator ? Bergson distinge între
idee şi gând; „ideea este o oprire a gândirii”, ea nu apare
decât atunci când gândirea îşi întrerupe cursul pentru a
reveni asupra celor gândite sau asupra ei înseşi. În acest
caz însă, cele gândite devin obiecte ale gândirii, precum
gândirea însăşi ce se gândeşte pe sine. Ideea se naşte tocmai
în această suspensie a activităţii gânditoare ce instaurează
distanţa minimă între actul cogitant ca atare şi obiectul
supus cogitaţiei. Când spunem că ne-a venit o idee, vrem
să spunem de fapt că ideea nu face parte din gândirea vie
propriu-zisă, că ea îi este oarecum exterioară, detaşată de
ceea ce tocmai gândim. De unde ne vine ideea, dacă nu
dintr-o activitate gânditoare preexistentă, dintr-un flux
cogitant pe care îl părăseşte, din care iese pentru a putea
veni ? Ceea ce vine nu este gândul prezenţei lucrului gândit
ci, paradoxal, ceea ce stă, ceea ce odihneşte în ceea ce
lucrul nu mai e decât ca obiect şi nu ca lucrare.
Dacă încercăm să gândim propoziţia „Mi-a venit o
idee”, vom observa că ceea ce gândim nu este gândul ca
atare, surprins în survenirea sa pulsatorie, ci cuvinte-idei;
însuşi cuvântul idee apare ca ceva deja gândit în momentul
rostirii sale. Dacă ideea vine, ea a venit într-un limbaj în
care gândirea se opreşte. Chiar în momentul când scriu
aceste lucruri, gândirea lucrează cu idei fixate în cuvinte, şi
nu cu gânduri ce scapă oricărui efort de discursivizare.
Gândind cu idei, gândirea se opreşte în fiecare idee în parte
şi în înlănţuirea lor ideatică; ea trebuie să se oprească
întrucât ideile, corespunzând fiecărui cuvânt, sunt
reprezentări ce vin în minte (i.e., pentru Bergson, în spirit),
ce apar în urma fiecărei operaţii cogitante. Ideea este, pe
de o parte, posterioară gândirii, a cărei mişcare o încheagă
în limbaj, dar, pe de altă parte, orice idee vorbeşte despre
anterioritatea celor gândite. Ideea care îmi vine nu sur-vine
ca gând, nu ad-vine în prezentul prezenţei sale, ca eveniment
prezentativ, ci e gândul ce re-vine ca re-prezentare, ca lucrare
oprită în lucrul obiectivat. Aceasta este însă o situaţie
artificială, o reconstrucţie ideatică (şi „idealizată”) a unui
mecanism ce refuză nemişcarea. Căci în realitate gândirea
nu se opreşte. Ea nu e o stare, ci o direcţie, „o schimbare
continuă şi repetată de direcţie lăuntrică” ce tinde să se
exteriorizeze în acţiuni şi atitudini care exprimă neîntreruptele
mişcări ale spiritului. Mişcări insesizabile de obicei, pulsiuni
inexprimabile deseori, ce se pierd în vacarmul asurzitor al

cotidianului. Atunci însă când, în rare momente de maximă
atenţie acordată vieţii, încercăm să surprindem gândirea
vie în semnificaţia ei exprimabilă, ne lovim de un obstacol
adesea insurmontabil. Cum să comunicăm altuia gândul
nostru viu, cel mai presant şi cel mai arzător? Cum să
înţelegem urgenţa nestăvilită a gândului celorlalţi ce caută
să ni-l împărtăşească fără întârziere? Întreaga problemă a
mărturisirii se află aici, dar şi a artei de a scrie. Adevărata
mărturisire, ca şi adevărata scriitură, trebuie să ne facă să
uităm că avem de-a face, de fapt, cu materia cuvintelor.
Ceea ce se mărturiseşte trece dincolo de vehiculul,
întotdeauna neîncăpător, al cuvântului; „nu mai e nimic
decât sensul mişcător ce traversează cuvintele, decât două
spirite ce par să vibreze în acelaşi ritm, fără nici o mijlocire,
într-un acord deplin”. Ritmul discursului este chiar ritmul
gândirii, acel puls lăuntric, abia conştient, ce încearcă să se
exprime. Nu este vorba de o armonie materială a sunetelor,
şi cu atât mai puţin de acompaniamentul motor al gândirii
observabil în creierul care lucrează, ci de o corespondenţă
subtilă între voinţa irepresibilă de a spune, necesitatea vitală
de a gândi împreună, şi ceea ce apare ca semnificaţie
orientată, ca act comunicant adresat. Adresare care este cu
adevărat destinare abia când ceea ce transmitem ne
transmite şi îl face pe celălalt să participe, cu propriu-i gând,
la însăşi naşterea unei gândiri ce gândeşte cu el, pentru el.
Destinaţia este destinul de neocolit al oricărei comunicări.
Gândirea este deci orientată spre acţiune; chiar dacă
acţiunea nu se realizează ca atare, ci rămâne doar o simplă
virtualitate, creierul păstrează harta acestei realităţi posibile.
Substanţa cerebrală stochează informaţii oricând
actualizabile care, cu prima ocazie favorabilă, se transformă
în gândire creatoare. Rolul creierului, spune Bergson, este
de a mima viaţa spiritului, în sensul că, fiind „un organ de
pantomimă”, el reflectă in nuce un act încă posibil. Abia
de-acum încolo, de îndată ce actul devine realitate a acţiunii
în lume, putem vorbi de o activitate mentală propriu-zisă,
distinctă de activitatea cerebrală precum o simfonie de
mişcările baghetei dirijorului. La fel cum „simfonia depăşeşte
întrutotul mişcările ce o marchează, viaţa spiritului
transcende viaţa cerebrală”. Nu în sensul că îi e absolut
exterioară, ci al acelui mai mult cuprinzător. Mentalitatea e
spiritualitatea ce află în creier punctul de inserţie în materie,
loc al mişcărilor materializabile, dar şi al materiei trezite la
realitatea conştiinţei. Căci în acest punct cuprinzătorul şi
cuprinsul îşi corespund nu pentru a se substitui într-o
reciprocitate ambiguă şi relativizantă, ci pentru a sluji
împreună o stare de veghe. Prin creier, spiritul se menţine
permanent în contact cu realităţile, atât conştiinţa cât şi
gândirea rămânând încordate, orientate spre viaţa reală şi,
ca atare, capabile de acţiune eficace. Departe de a fi un
organ al conştiinţei sau al gândirii, creierul este organul
vegherii, al unei atenţii încordate, acordat la realitatea
mişcătoare a vieţii concrete. Ceea ce mecanismul cerebral
trebuie să asigure este, prin urmare, o atenţie veghetoare la
viaţă („l’attention ŕ la vie”) ţi o adaptare la situaţie
(„ajustement ŕ la situation”).
Spuneam că activitatea cerebrală este dominată de
legea conservării energiei pe care spiritul o converteşte în
act creator. „Lucrurile, afirmă Bergson, se petrec mai degrabă
ca şi cum creierul ar sluji la trezirea amintirii şi nu la
conservarea ei”. Energia păstrată în materie nu se poate
prelungi în act dacă nu e actualizată în memoria conştiinţei,
realizată astfel şi conştientizată printr-un efort de aducere
în actualitate. Or, facultatea de a extrage fapte de memorie
aparţine creierului; doar că el mimează ceea ce conştiinţei îi
e dat să realizeze efectiv, intermediind astfel o activitate
mentală. Chiar dacă memoria (şi în special memoria
cuvintelor) este singura funcţie a gândirii căreia i s-a putut
atribui un loc în creier, rolul trezitor al acestuia se limitează
la înregistrarea unei mişcări ce îl transcende. Trezind
sighiºoara - oraºul culturilor
93
amintirea, creierul trezeşte ceva de dincolo de sine, căci
„amintirea nu e înmagazinată în creier”. Energia acumulată
nu e amintirea în sine, ci ceea ce face amintirea cu putinţă.
Din moment ce ne aflăm deja dincolo de problematica unui
corp, e dificil de vorbit despre un conţinut în care amintirile
s-ar adăposti. Şi totuşi, dacă dorim să le „localizăm” undeva,
am spune, împreună cu Bergson, că ele sunt în spirit, în
conţinutul trans-corporal al conştiinţei: „Nu există nimic
dat în mod mai nemijlocit, nimic mai real cu adevărat decât
conştiinţa, iar spiritul omenesc este conştiinţa însăşi. Or,
conştiinţă înseamnă înainte de toate memorie”. În mod
paradoxal, nu putem avea conştiinţă de ceva fără să ne
„amintim” oarecum de acel ceva. La fel cum nu putem
despărţi aducerea în conştiinţă a unui cuvânt, înţelegerea
sa, de amintirea tuturor sunetelor ce-l compun, prezentul
rostirii cuvântului nu poate fi distins de trecutul de care
aparţine încă de la prima silabă rostită. Rostind cuvântul
„vorbărie” („causerie”), în clipa pronunţării ultimei silabe,
celelalte sunt deja de domeniul trecutului. Mai mult, fiecare
cuvânt rostit nu aduce doar propria conştientizare de sine,
propria prezenţă în lumina conştiinţei, ci şi toate cuvintele
care l-au precedat; este ceea ce numim coerenţa sau izotopia
discursului. Fără memoria conştiinţei, nici o vorbire nu s-ar
putea structura într-o desfăşurare discursivă, logică şi
coerentă, ci ar fi o simplă „vorbărie” fără semnificaţie.
Bergson merge chiar mai departe atunci când afirmă că
„întreaga noastră viaţă lăuntrică este asemănătoare unei
fraze unice începute încă de la prima ivire a conştiinţei”, un
discurs neîntrerupt care este marele cuvânt al vieţii.
Întregul nostru trecut se află în această unică frază,
în acest singur cuvânt rostit cu înţelesul fiecărei clipe trăite.
Trecut subconştient, cu alte cuvinte prezent în străfundurile
conştiinţei şi pe care conştiinţa îl află în sine, nu ca pe ceva
exterior ce i se adaugă mereu din afară, ci ca pe o realitate
revelabilă nemijlocit. Ceea ce se revelează este trăirea însăşi
care se înţelege cu măsura trecutului, pe măsura celor deja
trăite, abia acum în măsură să lumineze viitorul. „Pentru
spirit, a trăi înseamnă în mod esenţial a se concentra asupra
actului de îndeplinit”, altfel spus a se insera în lucrurile
lumii prin intermediul activităţii cerebrale. Acesta este şi
rolul creierului nu numai în procesul memoriei, dar şi în
relaţie cu spiritul în general: filtrând trecutul şi nepermiţând
să se actualizeze decât trans-apariţia eficientă într-o situaţie
dată, el asigură totodată inserţia spiritului în ceea ce
transpare – ca transparenţă şi apariţie semnificantă – ca act
prezent în prezenţa vieţii. Ceea ce înseamnă că „viaţa
spiritului nu poate fi un efect al vieţii corpului”, ci mai
degrabă invers, spiritul (activitatea mentală sau „sufletul”
conştient) cuprinzând mult mai mult decât poate sluji efectiv
realitatea cerebrală (corporală). Concluzie ce aruncă o lumină
neaşteptată asupra problemei nemuririi: „posibilitatea şi
chiar probabilitatea supravieţuirii pentru un timp x”. Nu e
vorba aici de vreo revelaţie de tip religios, ci de simpla
observaţie a relaţiei dintre suflet şi corp. Dacă ar exista o
echivalenţă perfectă între cerebral şi mental, conştiinţa ar
muri odată cu moartea corpului. De vreme ce însă viaţa
mentală transcende viaţa cerebrală care nu „preia” decât o
mică parte din totalitatea conştiinţei, suntem îndreptăţiţi să
credem în ipoteza verosimilului nemuririi. Ceea ce nu moare
odată cu corpul este acea parte a conştiinţei care şi-a păstrat
mereu independenţa şi pe care creierul n-a putut-o cuprinde,
adică sufletul. Chiar dacă este o simplă probabilitate, această
teorie „experimentală” a nemuririi nu ar putea fi contestată
din cel puţin un punct de vedere: valorizând dimensiunea
conştiinţei, ea nu numai că o ancorează într-un trecut pe
care îl reabilitează, ci acordă posibilităţilor umane acea
deschidere spre ceva mai mult decât par ele să cuprindă în
limitarea lor mundană. În ultimă instanţă, ceea ce e nemuritor
în conştiinţa omului este însăşi chemarea veşnică a fiinţei.

94 talmeº - balmeº
Mediaş cultural
Trimestrialul Caietele de la Mediaş.
Dialoguri culturale, an. V, nr. 1-2/
mai 2006, mă împing către un discret dar
sâcâitor conflict de interese. La loc de
cinste se află interviul, mai exact
interviurile luate de Ion Mihai Ionescu
colegilor mei de redacţie, ca guest stars,
Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă. Că sunt
băieţi deştepţi, e de la sine înţeles, lucrurile
pe care le spun sunt de o pertinenţă ieşită
din comun; sunt idei verificate şi cizelate
în lungi şi repetitive discuţii inter şi
intraredacţionale, ba chiar
extraredacţionale. Temele celor doi critici
sunt articulate fluent şi reprezintă deja
“brandul” fiecăruia în parte. Cistelecan o
ţine pe-a lui cu noul expresionism, cu
poetul mare şi tare, iar Podoabă cu
experienţa revelatoare înainte şi jur
împrejur. Să-i laud prea mult nu se face,
să-i critic, iarăşi, nu prea (ne cam întâlnim
la redacţie, şi-i bai); dilemă văcăresciană.
Ceea ce-mi pot permite e să constat că
temele lor merg nestingherite înainte, ele
sunt liniştitor aceleaşi şi conţin o coerenţă
temeinic rodată. În pur şi dur conflict de
interese mă aflu şi în privinţa colegului
Kocsis Francisko, al cărui eseu legat de
traducere, plus traduceri în sine, din lirica
maghiară, le găsiţi tot acolo. Chiar sunt de
citit. Apoi, ce să mai zic de cronica altui
coleg, Iulian Boldea, Textul poetic şi
virtualităţile sinelui, la poemele lui
Romulus Bucur! Când, cu oarecare
satisfacţie, mă liniştesc că n-am semnat
nimic în acest număr al Caietelor…,
uşurată pe deplin de sarcina dificilă de ami
autoevalua contribuţia inestimabilă-mi,
îmi descopăr, cu stupoare amnezicseniloidă,
numele pe lista redactorilor
asociaţi. Hm. De aici decurge
obiectivitatea în afară de orice suspiciune.
Odată hopul colegial şi
autocolegial trecut, pot spune, cu mâna
pe inimă, că periodicul e bine făcut, are
un conţinut viu şi se citeşte cu participare.
Şi asta nu pentru că s-a întâmplat ca acest
număr să aibă în prim-plan figuri vatriote.
Sunt trimestre euphorionide, altele steliste
ş.a.m.d. E emoţionant însă efortul
medieşenilor de a scoate o revistă curată,
exigentă cu valoarea, incitantă în toate.
Mediaşul se poate lăuda cu un număr
considerabil de scriitori nu doar talentaţi,
dar şi dedicaţi, cu extremă generozitate,
interacţiunilor culturale. Proza, poezia,
eseurile din paginile Caietelor…răspund
unor standarde axiologice ferme,
transprovinciale. Cei care se zbat pentru
existenţa acestei publicaţii sunt George
L. Nimigeanu, Ioan Veza, Maria Antinie,
Ligia Csiki, Argentina Tătaru, Attila Csiki,
Ion Mihai Ionescu, Helmuth Knall. Şi o
fac cu mare entuziasm şi talent, astfel că
studiile, eseurile, cronicile, poemele,
proza, toate sunt la locul lor în context,
nici unul de umplutură. Semnificative sunt
contribuţiile lui Ioan Radu Văcărescu,
Dumitru Chioaru, Ion Mihai Ionescu (cu
un captivant excurs prin meandrele obscure
ale asasinării lui Ioan Petru Culianu
– Un caz Kennedy al culturii român), Ioan
Veza şi alţii. Nu în ultimul rând, ba chiar
în primul, e binevenită mâna întinsă
tinerilor scriitori ce, iată, îşi găsesc loc în
paginile Caietelor de la Mediaş. (N.S.)
Fragilitate în neatârnare
Ce-mi place mersul pe sârmă, pe
muchie de cuţit, riscul asumat in deserto,
măcar în teritoriul revistelor culturale!
Astfel că iniţiativa clujeană de a se face o
nouă revistă, bilunară, Verso se cheamă
ea, mi-a reactivat instincte donquijoteşti
de cea mai efervescentă speţă. Nu ştiu ce
studiu de piaţă s-o fi făcut, dar nici fir de
redundanţă nu se poate simţi în programul
revistei ce nu-şi revendică nici o tradiţie.
E plăcut să răsfoieşti, în stufoşenia de
filiaţii şi cercuri de interese culturale, un
prim număr (anul I, nr. 1/10-23 mai 2006),
apoi şi pe al doilea, ale unei publicaţii
libere de influenţe imediate şi facile. Dacă
ele există, apoi sunt întortocheate până la
anulare. Ceva din aerul tineresc, dar nu şi
juvenil, al “Suplimentului de cultură” se
recunoaşte aici, în ascensiune disociativă
însă. Spre deosebire de periodicul ieşean,
Verso nu face politica unei edituri, grupări,
găşti. Liber, aşadar, de control de la
Centru. Spre deosebire de acelaşi,
articolele au substanţă, conţin detonator
polemic şi idei. Virtutea de a nu fi mimetic
şi vasal e marele câştig. Menţinerea
acestui statut, în pofida croselor la patină
ce, pesemne, se vor pune, va garanta
longevitatea. Iar cea mai cruntă şi
probabilă strâmbă ar fi ignorarea revistei
neafiliate. Ignorarea ei cordială, fiindcă
paginile-s cutreierate de autori altfel
validaţi de Înalta Poartă. Nume ca Ion
Mureşan, Alexandru Vlad, Ovidiu
Pecican, dar şi mai tinerele condeie ale lui
Alex. Cistelecan sau Alex Goldiş, Adriana
Stan, Graţian Cormoş sunt omologate
sau în curs de omologare. Cât despre
numele colaboratorilor, iarăşi, reproşuri
nu încap: Marta Petreu, Andrei Marga,
Ion Pop, Mircea Tiberian, Ioan Groşan,
Alexander Baumgarten, Alexandru
Muşina, Andrei Bodiu, Şerban Foarţă,
Irina Petraş, Emilian Galaicu-Păun şi alţii
şi alţii… vorbesc de la sine.
Articole de atitudine politicoculturală,
cronici înfipte în actualitate,
eseuri scrise şi gândite admirabil, arte de
tot felul, prospeţime şi neatârnare. Foarte
frumos “Lanţul poeţilor”, rubrică gândită
pe sistemul “lanţul Sfântului Anton”, unii
se recomandă pe alţii; verigeală pe afinităţi
tandre şi altruisme severe. Interesant de
urmărit evoluţia imponderabilă sau, cine ştie,
involuţia de cumetrie. Poemul lui Ion
Mureşan, Bătaia, superb deschizător de şir.
Programul Verso exclude “argoul
mahalalei ridicat la nivel de fior liric”,
“comerţul cu bădărănii”, “erudiţia seacă
şi bătrânicioasă”, promite “eleganţă
discretă înarmată cu pix roşu”, dinamism,
viteză de reacţie.
Mari aşteptări, în ce mă priveşte,
în chestia iniţiativei imaculate. (N.S.)
Matrioşka
Grupul de presă Caţavencu, ce
aflu că tocmai a fost preluat de Realitatea
Media SA, prin achiziţionarea pachetului
majoritar de acţiuni, altfel spus preluat de
Sorin Ovidiu Vântu, scoate la înaintare, de
două luni încoace, varianta română a Le
Monde diplomatique. Redactor-şef este
Cristian Teodorescu (ştiutor de franceză,
oare?!). Marea majoritate a articolelor sunt
preluate din varianta franceză, iar la
calitatea traducerilor ar mai fi de lucrat;
mult. Coeficientul românesc e minuscul şi
se rezumă la semnalarea evenimentelor
culturale curente. În rest, puzderie de
articole deosebit de interesante, cel despre
comerţul cu munca la negru al Coreei de
Nord merită o menţiune specială (nr. 2/mai
2006). Tot în numărul doi, găsim un grupaj
iniţiat de directorul francez al publicaţiei,
Ignacio Ramonet, intitulat “Războiul
ideilor”, o dezbatere extrem de raţională şi
efervescentă asupra eficacităţii acţiunii
intelectuale în societatea franceză de azi.
Deşi de un pronunţat caracter de stânga,
prospeţimea şi răspicarea ideilor circulate
te pune pe gânduri. Dosarul voluminos
alcătuit de Ramonet porneşte de la
recentele evenimente legate de revolta din
Franţa la CPA (Contactul primei angajări)
şi se extinde către rostul şi rolul acţiunii
culturale într-o lume din care vocile unor
Pierre Bourdieu, Cornelius Castoriadis,
Jacques Derrida lipsesc. Profilul noului
intelectual, alcătuit într-o manieră
tranşantă de către Jacques Bouveresse
(titular al catedrei de filosofia limbajului şi
a cunoaşterii la Collčge de France), în
articolul “Aici am ajuns…”, e unul ce
alarmează. Noul intelectual este fabricat
de cercuri de interese (mass-media,
sindicate, grupuri politice etc.) şi
întruchipează ceea ce Nicolas Beau şi
Olivier Toscer numesc “impostura
franceză”. Personaje de vitrină ca Bernard-
Henry Lévi, Alain Finkielkraut sau André
Glucksmann sunt, în viziunea lui Laurent
Bonelli şi Hervé Fayat, “intelectuali de media”,
adică “promotori mai mult sau mai
puţin telegenici a tot soiul de cauze. Există
şi categoria de “intelectuali de guvernare”.
Toţi aceştia, de fapt, alcătuiesc un soi de
antreprenoriat ce angajează diferite
universuri sociale: universităţi, edituri,
reviste. Câmpul universitar se intersectează
cu cel sindical ş.a.m.d. Sună cunoscut, nu?
Controlul acestora conferă o poziţie cheie,
iar acest tip de nou intelectual cumulează
de fapt toate aceste instrumente de putere
ocupând poziţii importante. Cumul de
funcţii. “Poziţia lor de putere – spun
autorii - în toate aceste spaţii îi
predispunea astfel să încerce să desemneze
intelectualii «care contează» şi să impună
propria lor definiţie a acestui grup. La urma
urmei, istoria intelectualilor nu e oare
tocmai istoria acestor lovituri de forţă?”
Aceştia “depind de recunoaşterea mass media,
a şefilor de întreprinderi, a înalţilor
funcţionari sau a responsabililor politici;
aceşti intelectuali sunt conduşi în mod
structural să îşi limiteze rolul la formularea

ideilor dominante şi ale declinărilor
acestora”, sunt, la urma urmei, “repetitori
savanţi ai tematicilor construite în şi pentru
mass media”. Cu cine seamănă ei, mă
întreb? Simplul fapt că am avea
reprezentări ale acestui tip de intelectual
înseamnă că el chiar există şi la noi. Îmi
defilează în faţa ochilor chipuri de analişticomentatori
încruntaţi, senin-sceptici,
jucăuşi, blajini, aristocraţi, de tot felul.
Gândiri care mai de care mai subtile,
formule care mai de care mai ingenioase,
analişti scriitori, filosofi cărora ar trebui să
le fim recunoscători că ne permit să gândim
cu dispensă. Dosarul intelectualilor din
numărul menţionat vorbeşte despre
impostura critică şi despre lipsa de voinţă
critică. Paradoxul e că vocile autorilor sunt,
la rândul lor, încapsulate într-o anume
paradigmă jurnalistică, iar paradoxul
paradoxurilor e că varianta românească,
piesă a unui angrenaj trustual (fojgăind de
o armată de analişti), tocmai fu înghiţită în
burta chitului numit SOV Invest. Păpuşă
rusească. (N.S.)
Chef de vorbă
Un mare chef de vorbă se etalează
în nr. 5 al Orizont-ului timişorean, construit
cel puţin pe jumătate din discuţii. Mai întîi
stă de vorbă, despre de toate, Robert
Şerban cu Marcel Tolcea, al cărui interviu
se încheie, frumos, cu frumoase vise de
Titir: “Mi-ar plăcea să am o casă la ţară,
aproape de Timişoara, cu un cîine Labrador
(…), cu pomi adulţi şi iarbă multă în
jur, unde să ascult somnul de după-amiază
al copiilor mei”. Foarte pe scurt, doar întrun
colţ de pagină, ne vorbeşte apoi Daniel
Vighi despre posibilitatea organizării
scriitorilor pe euro-regiuni. Cu Delphine
Bechtel şi Xavier Galmiche, “nume de top”
printre “specialiştii în studiul literaturilor
şi culturilor Europei Centrale”, stă de
vorbă, pe îndelete, Adriana Babeţi; despre,
în principal, CIRCE, adică Centrul
Interdisciplinar de Cercetări Central-
Europene de pe lîngă Paris IV. Cu doi
directori de centre culturale (cu Roland
Chojnacki şi Dorian Branea, directorul
Institutului polonez de la Bucureşti,
respectiv al Institutului român de la
Varşovia) vorbeşte (despre probleme
specifice cum ar veni, dar şi despre
Europa Centrală), în oglindă, Teodora
Ardelean. Despre poezie, dar nu numai,
stă de vorbă Eugen Bunaru cu Nicolae de
Popa. Discuţia centrală e, de fapt, o
dezbatere pe marginea conferinţei
(Microsoft) a lui Vladimir Tismăneanu,
numită Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a
comunismului românesc (totul în
transcrierea Cristinei Chevereşan). După
îndreptăţite gratulări reciproce, întinse
generos peste o pagină, începe şi
conferinţa, care e un fel de breviar al
cărţilor de pînă acum ale Vladimir
Tismăneanu. Mai interesante chiar şi
decît conferinţa în sine (dacă se poate)
sînt răspunsurile date de Tismăneanu la
întrebările participanţilor. Dar acestea ar
merita citite în direct. (Al. C.)
talmeº - balmeº
Cărtărescu la Cluj (fugind
departe de succes)
Tot cu gratulări întinse începe şi
transcrierea discuţiilor (publicate de Steaua,
în nr. 4-5/2006) pe care le-a avut, la literele
clujene, Mircea Cărtărescu, într-o întîlnire
cu studenţii. O întîlnire ca o “discuţie în
blugi”, după cum o propune însuşi
Cărtărescu, adică sinceră şi fără fasoane.
Pe acest fond amical şi sincer (“eu cred că
voi sînteţi o continuare firească a generaţiei
mele”) Mircea Cărtărescu îşi va fi uimit,
cît de cît, admiratorii, declarîndu-le chiar
de la început că problema lui
“fundamentală” este, “la ora aceasta”, “săşi
piardă succesul” cîştigat odată cu De ce
iubim femeile. Confesiunea aceasta, oricît
de contrariantă, e un mic studiu cu
observaţii de psihologie literată: “Pînă am
ajuns la zece mii de exemplare vîndute /
…/ totul a fost în regulă. Dar după ce s-a
depăşit această limită am început să simt,
treptat, o anumită oboseală a laudelor din
reviste, cîte un mic semn de întrebare pe
ici, pe colo, cîte o mică derută chiar şi din
partea unor apropiaţi ai mei. Cînd cartea
s-a apropiat de douăzeci de mii de
exemplare vîndute, au apărut primele
cronici negative /…/. Cînd cartea a ajuns
la patruzeci de mii de exemplare vîndute
/…/ s-a făcut o linişte de mormînt. Nimeni
nu m-a mai sunat, nimeni nu mi-a mai
scris scrisori. Mă întîlneam cu colegi ai
mei, autori, care treceau pe trotuarul
celălalt cînd mă vedeau. /…/ Atunci am
simţit, încetul cu încetul, construindu-se
în jurul meu, acel cordon sanitar al
succesului.” Pornită pe aceste premise,
discuţia nu putea fi decît, pînă la capăt,
captivantă şi incitantă. Un semn, probabil,
că de succes nu se poate fugi decît tot în
succes. (Al. C.)
Supliment cu nemţi
Observator cultural (nr. 62/2006)
îşi închină suplimentul “poeziei germane
cu rădăcini româneşti”, readucînd în
atenţie un fenomen literar (şi cultural) ce
se estompează (cu mare nedreptate) tot
mai mult în memorie: cel al literaturii germane
din România; al literaturii “de
odinioară” am zice, pentru că acum
rîndurile scriitorilor germani din România
s-au rărit într-atît încît abia au mai rămas
cîteva simboluri. Nora Iuga (care face şi
introducerea la supliment), Georg Aescht,
Cristina Cercel, Andrei Zanca şi Grete
Tartler ne propun o concisă, dar
consistentă, antologie de poezie
“germană”, dar cu oarece “rădăcini” în
România, traducînd (admirabil toţi) din
Rolf Bossert, Oskar Pastior, Ernest
Wichner, Richard Wagner, Herta Müller,
Johann Lippet, Franz Hodjak, Werner
Söllner, Dieter Schlesak, Anemome
Latzina, Klaus Hensel şi Joachim
Wittstock. (Al. C.)
ce scriu ungurii
Traduceri paralele
95
În numărul 8/2006 al revistei
Helikon din Cluj, Kabán Annamária
publică un comentariu pe marginea unor
traduceri ale aceleiaşi poezii a lui Paul
Verlaine, Mon ręve familier, realizate de
Ady Endre în 1905 şi Tóth Árpád în
1917. Într-o scurtă introducere, autoarea
reia câteva dintre „postulatele“ traducerii,
printre care: este imposibilă o traducere
desăvârşită, orice traducere este doar o
aproximare a originalului, e o „trădare“
prin deviere (sau chiar „răstălmăcire“) de
la sensurile şi nuanţele gândite/simţite de
autor. Poezia este piatra de încercare a
oricărui traducător, de aceea în cultura
maghiară s-a încetăţenit expresia
„frumoasele infidele“ pentru cele mai
reuşite variante ale unor opere străine.
Autoarea, în această înşiruire, nu s-a
gândit la un aspect determinant al reuşitei
în această întreprindere: personalitatea
traducătorului, acel complex de cultură,
sensibilitate, afectivitate şi
compatibilitate. Cu adevărat nu este
posibilă o traducere perfectă, însă fidelitatea
faţă de text este prima poruncă dintr-un
cod nescris. În consecinţă la cele afirmate de
ea, putem susţine că trăim într-o colosală
denaturare, un fals istoric, deoarece nici
traducerile Bibliei nu se sustrag acestor
reguli. Sau să fie unica excepţie? Lucrurile
nu sunt chiar atât de tragice, doar în cazurile
când cârpacii sunt lăsaţi să facă lucruri la
care se pricep superficial.
În limba maghiară s-a înstăpânit un
canon general acceptat: traducătorul
trebuie să redea textul în forma
originalului. Forma este tiranică. Cultura
maghiară n-a trecut prin sincopa
cunoscută la noi, a „formelor fără fond“,
cel puţin nu cu conţinutul familiar nouă,
însă regăsim şi aici acelaşi conservatorism
şi aceeaşi stăruinţă în păstrarea structurii
formale. Când aceste canoane te obligă să
respecţi până şi alternanţa rimelor, felul
lor, traducătorul nu poate decât să recurgă
la o sumedenie de artificii, construcţii
lingvistice ori alterări de sensuri ca să intre
în tiparul prestabilit. În asemenea condiţii,
traducerea e un nou-născut cu malformaţii.
Există aspecte care se respectă
necondiţionat, dar unica regulă inviolabilă
trebuie să fie fidelitatea faţă de întregul
originalului, prioritar fiind sensul,
conţinutul.
Ady a simţit astfel şi a realizat o
traducere mai liberă, în timp ce Tóth
Árpád, unul dintre cei mai apreciaţi
traducători maghiari, a respectat mult mai
sever forma originalului. Rezultatul?
Traducerea lui Ady are un susur melodic
delicat care te apropie de mistic, de un
inefabil capabil de frisoane, de emoţie
puternică. A lui Tóth Árpád îţi oferă
certitudinea că redă armonia originalului
şi-ţi oferă şi o clipă de admiraţie şi de fior.
Dar nu-ţi stimulează într-atât imaginaţia

96 talmeº - balmeº
încât să te cutremure. În ce constă
diferenţa, câtă vreme cele două traduceri
sunt foarte asemănătoare? În câteva
sinonime, în câteva schimbări de accent,
dar cel mai cert în felul în care au fost
impresionaţi fiecare în parte la lectura
originalului şi au încercat să redea exact
aceste trăiri. În consecinţă, subiectivitatea
traducătorului este şi ea una din
elementele care intră în soluţia finală,
alături de cele enumerate mai sus.
Pentru uşurarea comparării,
autoarea redă originalul francez şi adaugă
o traducere brută proprie. Avându-le tot
timpul în faţa ochilor, un alt aspect care
se impune aproape de la sine este topica
internă a limbii. Maghiara are topica
inversă faţă de franceză, accentul cade pe
alte silabe şi are o frecvenţă foarte mare
de vocale specifice, prin care dă o altă
sonoritate decât are originalul, şi se ştie
că sunetele au capacitatea de a declanşa
emoţii. Dacă traducătorii maghiar respectă
cu atâta stricteţe canonul, n-ar trebui să
facă abstracţie nici de acest aspect, ceea
ce ar face cu adevărat imposibilă
traducerea. Consider că dintre cei doi, Ady
s-a apropiat până la identificare cu esenţa
poeziei, chiar dacă formal şi-a permis
câteva „infidelităţi“ minore.
În celelalte pagini, aş aminti eseul
lui Pomogáts Béla despre lirica lui
Kosztolányi Dezső (ce este poezia?
Limba maternă a umanităţii.) şi poemele
semnate de Luzsicza István, Muszka
Sándor şi Cseh Katalin. (K.F.)
Mereu la înălţime
De câte ori citesc revista A Hét
(Săptămâna), trebuie să constat că este
cea mai bună dintre toate editate în
România, se poate compara doar cu 2-3
editate în Ungaria.
Din numărul 20/30 mai 2006 mam
oprit la eseul lui Ágoston Vilmos,
Expoziţie discriminatoare la Muzeul
Ernst, la care au fost invitaţi să participe
artişti din Ungaria, Ucraina Subcarpatică,
Slovenia, Transilvania, Slovacia,
Voivodina, la care s-au rezervat spaţii de
expunere, sub generice individualizatoare,
artiştilor de etnie romă. Autorul eseului
consideră expoziţia „un model maghiar de
gândire discriminativă. Prin această
expoziţie se accentuează că romii nu au
patrie. La acest aspect a făcut aluzie şi
Duray Miklós (scriitor şi politician
maghiar din Slovacia, preşedintele
organizaţiei politice a maghiarilor din
această ţară, n.m.) la vernisaj când i-a
îndemnat pe romi să ia legătura cu
«ambasadorul indian». De parcă ar fi
sugerat că acolo se află pentru ei ţaramamă.
Pentru că fiecare are nevoie de o
naţiune-mamă... Sper că şi politicianul
bănuieşte că fraţii romi au nu numai
muther, dar şi father-landul aici“.
După această observaţie, Ágoston
Vilmos descompune pe elemente şi
analizează toate componentele zisului
fapt de cultură, ca să constate câtă
superficialitate şi mai ales câte
reminiscenţe ideologice se regăsesc întrun
mod ce gândire care încearcă să mimeze
un europenism înţeles aiurea. Tot atât de
supărătoare sunt şi preluările şi
„implementările“ după ureche ale unor
expresii repetate cu frecvenţă jenantă.
Autorul pune sub lupa ironiei expresia
inedită directoarei Muzeului Ernst,
Keserű Katalin, „regiuni minoritare“, un
exemplu de snobism promovat de
autoritatea conferită de poziţia dobândită
în anumite structuri, fie ele politice sau
nu. Subtilitatea contextului, un mod superior
de înţelegere, limbaj doct... prostii,
lipsa de idei şi precaritatea gândirii nu se
pot suplini prin nimic. Tot atât de
stufoasă şi plină de contradicţii a fost şi
mesajul preşedintelui, citit în deschiderea
manifestării. Politicul încearcă să dicteze
principii şi direcţii, să stabilească şi acum
criterii de valoare, îşi imaginează că artistul
trebuie „îndrumat“, şi cine altcineva s-o
facă dacă nu cei ce se pricep la toate, adică
politicienii, poate mai corect ar fi să
spunem: emulii celor ce s-au priceput la
toate, geniile comunismului. Discursul lui
Duray Miklós dovedeşte că nu s-a
schimbat deloc gândirea celor „formaţi“ de
dascălii vechilor structuri, au fost înlocuite
doar expresiile „neaoşe“, dar conţinutul na
suferit alterări semnificative; aroganţa şi
refuzul de a asculta opinii diferite, de a
avea întotdeauna dreptate sunt calităţile
celor metamorfozaţi în democraţi. Duray
Miklós s-a trezit vorbind despre arta
plastică, un domeniu care-i este străin, a
debitat enormităţi despre istoria artei, a
confundat curente şi şcoli, cu toate acestea
nimeni nu l-a contrazis, nimeni nu i-a atras
atenţia că bate câmpii, deşi erau prezente
somităţi ale domeniului. Regula veche
funcţionează. Şi la cei reprezentaţi de data
aceasta de Duray, şi la cei ce erau prezenţi
doar ca să tacă.
Dacă sancţiunea nu s-a produs pe
loc, cea aplicată acum de Ágoston Vilmos
într-o publicaţie regională va avea prea
puţin ecou. Fiecare tăcere încurajează
perpetuarea unor anacronisme. (K.F.)
Ca un tren întârziat
Magazinul săptămânal Reportaj
transilvan (Erdélyi riport, nr. 22/1 iunie
2006) care apare la Oradea, dar se difuzează
în toată Transilvania, face impresia trenului
întârziat, care i-a adus pe călători în gară,
dar între timp legăturile au plecat. Mai ales
interviul acordat de Cristian Pârvulescu pare
de acum un an, repetă aceleaşi deja
standardizate, stereotipe expresii şi fraze,
în care se înlocuiesc numai numele şi
prenumele, numai evenimentele la care se
face referire cu ultima ocazie oferită spre
vorbire, de parcă n-ar fi un interviu pe bune,
ci un compendiu al frecventelor apariţii
televizate ale preşedintelui Pro Democraţiei.
Singurul material cu adevărat
captivant este reportajul (potrivit cu titlul
publicaţiei) semnat de Varga Gábor despre
oraşul miraculos al Extrem Orientului,
Singapore, cu tot ce presupune o astfel
de scriere: informaţii geografice, istorice,
economice, socio-demografice, o
metropolă care trăieşte prin respectarea
necondiţionată a unor reguli draconice. Să
vezi Singapore şi apoi... să afli că Thomas
Stamford Raffles, reprezentantul
Societăţii Indiilor de Est, a încheiat o
convenţie cu olandezii, care au pierdut
hegemonia maritimă în această zonă în
favoarea englezilor, pentru întemeierea
unui oraş pe insulă, în 1819. Să vezi
orhideele şi să nu ai destule cuvinte pentru
a le putea descrie, să vezi statuetele
colorate ale templelor hinduse... Sigur,
cine n-ar fi impresionat?
În celelalte pagini, editorialul lui
Ágoston Hugó, Despre trecutul care nu
poate deveni viitor, se citeşte cu interes
pentru analiza lucidă a scenei politice
europene, în cadrul căreia, mai nuanţat, se
ocupă de semnificaţiile vizitei papei
Benedict al XVI-lea în Polonia, care „a
desăvârşit minunea reconcilierii germanopoloneze
în patria predecesorului său“.
Autorul ia în stăpânire toată scala şi nu de
puţine ori lasă impresia că vede mai limpede
decât editorialişti bucureşteni de notorietate,
asta poate şi pentru că nicăieri nu se simte
implicare emotivă, partizanat, nici ambiţia
de a demonstra deşteptăciunea personală.
Contraeditorialul lui Szücs László,
Întrebări şi dubii, reiterează o constatare
care tinde să devină convingere generală
printre maghiari: UDMR este preocupată
mai mult de salvarea poziţiilor dobândite
decât de orice altceva, mai ales de când
încercarea de promovare a legii
minorităţilor a născut adversităţi
neaşteptate. (K.F.)
Nota redacţiei:
Colaboratorii revistei noastre nu sînt ţinuţi să ilustreze opiniile redactorilor. Ei au libertatea de a
exprima propriile lor opinii și de a și le asuma. Redactorii, la rîndul lor, cînd au o părere, și-o asumă prin
semnătură. Ei nu-și asumă, prin extrapolare, și opiniile colaboratorilor.