CLICK AICI - Primaria Mizil

ALMANAH
CULTURAL
2013
Editat de Asociaţia Culturală
„Agatha Grigorescu Bacovia“ -
MIZIL

-
ALMANAHUL
CULTURAL
La mulţi ani !
Editat de Asociaţia Culturală
„Agatha Grigorescu Bacovia“
şi revista „Fereastra“ - Mizil

Ghiţă Laurenţiu
Pastel
Frumos mai e adesea când ninge-n urbea noastră,,
Şi vezi pe străzi cum saltă gigantice troiene
Vezi oamenii cu feţe aprinse, la fereastră,,
Tocând mărunt din buze impudice blesteme.
Frumos e când vin fulgii, ca perii unei perii
Şi mângâie văzduhul cu plecăciuni adânci,
Şi, parcă ne împuşcă, din ceruri, artilerii,
Sau stropi de valuri albe, izbindu-se de stânci.
Frumos e după-aceea, când a-ncetat calvarul
Şi trecătorii pică, făcându-şi vag mătănii,
Copiii ies afară, legând la gât fularul
Şi-şi trag printre tramvaie scheleticele sănii.
Cu mâini înmănuşate, ies gospodarii-n stradă,
Ca să-şi dezmormânteze maşina îngropată
Şi iau cu-ndemânare trei tone de zapadă,
Atâta cât încape pe câte o lopată!
Şi cară cu grăbire, cât nu e încă seară,
Că noaptea vine iute şi gerul dur nu iartă,
Oprind adesea lucrul, nevestelor să ceară
Să le aducă-o vadră de ţuică bine fiartă.

Aprilie
Decembrie
Noiembrie
Octombrie
Iunie
Mai
Iulie August Septembrie
Ianuarie Februarie Martie
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
L
M
M
J
V
S
D 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
16
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
23
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
L
M
M
J
V
S
D 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
L
M
M
J
V
S
D
1
2
3
4
4
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31

Fereastra - 2013
VREMEA COLINDELOR
Ca la fiecare sfârşit de an, coborând din munţii „vieţii şi-ai himerei”,
intuim, cu un anumit fel special de a fi, pe care nu multe popoare îl
au, ceea ce suntem şi am fost noi prin viscolul vremurilor. Reuşim,
astfel, să ne redobândim fiinţa şi, cu bucuria speranţei pe care o aduce marea
sărbătoare a creştinătăţii, Crăciunul, „deschidem poarta sufletelor”
pentru „zăpezile dalbe” ale înfloririlor ancenstrale, pe care le dăruiesc colindătorii
h
Larg deschideţi poarta sufletelor
voastre,
N-am venit să cerem, ci-am venit să
dăm.
Dalbe şi iar dalbe, flori adevărate,
Ca şi vestea bună ce v-o colindăm,
Dalbe şi iar dalbe, flori adevărate,
Dalbe şi iar dalbe, florile de măr.
Dincolo de munţii vieţii
şi-ai himerei,
Le-am cules azi noapte florile de măr,
Le-am cules din munţii unde veşnic
merii
Roditori de aur sunt într-adevăr.
Florile pe care le-am cules azi
noapte
Vor rodi în brazda sufletelor toate,
Merele de aur, merele visate
De colindătorii veacurilor toate.
4
h
Scoală gazdă bună, scoală
nu mai sta,
Florile sunt dalbe, flori de măr,
Că venim acuma a vă colinda
Florile sunt dalbe, flori de măr.
Omul bun ne va primi
Şi cu drag ne va cinsti
După datini colindăm
La mulţi ani, noi vă urăm!
Doar în toamna asta merii-au fost
sădiţi
Florile sunt dalbe, flori de măr,
Şi în noaptea asta iată-i înfloriţi
Florile sunt dalbe, flori de măr.
Din căldura inimii vor înflorii
Florile sunt dalbe, flori de măr,
Şi în pacea casei voastre vor rodi
Florile sunt dalbe, flori de măr.
Florile dalbe
Scoală gazdă din pătuţ
Florile dalbe
Şi ne dă un colăcuţ
Florile, florile dalbe
Că mămuca n-o făcut

Florile dalbe
Sită deasă n-o avut
Florile, florile dalbe
Pe când sită-o căpătat
Florile dalbe
Covata i s-o crăpat
Florile, florile dalbe
Când covata o lipit
Florile dalbe
Cuptorul nu s-o urnit
Florile, florile dalbe
Când cuptorul o lipit
Florile dalbe
Crăciunul o şi venit
Florile, florile dalbe,
Flori.
Domnuleţ şi Domn din cer
Mare-i seara de-astă seara
Domnuleţ şi Domn din cer
Şi nu-i seara de-astă seara
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s-a născut Fiul sfânt,
Fiul sfânt pe-acest pământ.
Fiul plânge, stare n-are,
Pe braţele mamei sale.
Noi umblăm şi colindăm
Cestor feţe le-nchinăm.
Ne-nchinăm cu sănătate
Tot de bine s-aveţi parte
Hristos să vă dea de toate,
Viaţă lungă, sănătate.
5
Domn, Domn să-nălţăm
Am plecat să colindăm
Domn, Domn să-nălţăm!
Când boierii nu-s acasă
Domn, Domn să-nălţăm!
C-au plecat la vânătoare
Domn, Domn să-nălţăm!
Să vâneze căprioare
Domn, Domn să-nălţăm!
Căprioare n-au vânat
Domn, Domn să-nălţăm!
C-au vânat un iepuraş
Domn, Domn să-nălţăm!
Să facă din pielea lui
Domn, Domn să-nălţăm!
Veşmânt frumos Domnului
Domn, Domn să-nălţăm!
Colindiţa
Colindiţa nu-i mai multă
Să trăiască cine-ascultă.
Sus la ceruri o-nălţăm
Şi la gazde o-nchinăm.
O-nchinăm cu veselie
Şi cu mare bucurie,
C-am ajuns seara de-ajun
A bătrânului Crăciun.
Sus, mai sus v-am înălţat,
Ce-am ştiut noi v-am cântat.
Să rămâneţi sănătoşi,
Sănătoşi şi bucuroşi.
C-am ajuns ziua cea sfântă,
Când colindele se cântă,
Sărbătoara lui Cristos,
Să vă fie de folos.
Almanah
hfgh :

Fereastra - 2013
Ligia Ana Grindeanu
Mai rămâi, colindă…
Colindă, colindă,
Pentru a câta oară
La vreme de seară
Te cânt şi te plâng
Departe de ţară…
Colindă, colindă,
Cu brazi încărcaţi
Şi luceferi fraţi
Amintiri arzânde
În pridvoare sfinte.
Colindă, colindă
Mai rămâi în tindă
Preţ de o mângâiere
Ninsoarea se cerne
E încă devreme…
Vasile Posteucă
Z
Iowa City, 8 ianuarie2012
Măr domnesc, Mărie bună
Maica Domnului şi mic
Crin de linişte şi humă,
Lacrimă şi liturghie,
Maica Domnului, Mărie...
Prunc cu zâmbet de mătasă:
Pază – înger somnoros
Pribegim şi n-avem casă
Şi Irod e duşmănos...
Cerul ni-l purtăm pe jos
Maica Domnului, Mireasă...
Şi sinedrul nou nu ştie
Decât ură şi urgie...
Una, Sfântă, Preacurată,
Maica Domnului, Mărie.
Corina Petrescu
Magia unei lacrimi
Din nori profunzi şi grei
Un fulg uşor-
O joacă pentru el plutirea -
Un drum mai lung de străbătut…
Nu-i strică nimeni zâmbetul
Sau fericirea.
Ajuns-ntr-un târziu
Deasupra tuturor
O umbră peste ochii lui,
Pe-acoperişul alb:
Sunt mult prea mic, nu-s nor.
Când lacrimă ajunge, un ban…:
– Poate-ntr-o altă viaţă
Am fost ocean.
Acum nu sunt decât o picătură,
O pată mult prea mică
De statură.
Şi dacă n-am să fiu nimic,
Gândi tristeţii pradă,
Mă bucur că am fost
Ceva: de Anul Nou,
Zăpadă.
Drag luceafăr de-altădată,
Du-ne-n strămoşeasca glie
C-am bătut pământul roată
6

Nicolae Mihai
Sărbători de iarnă
Almanah
Stă întrebarea răsturnată cu vederea
spre muntele agăţat
de grinda casei
neîntrebată
sub privirile vântului gătit
cu vorbe colorate despletite
leru-i ler cu sărbători patriarhale
ninse până la capăt de cer
înalţă amăgiri
cu miros de scorţişoară şi gâlceavă
stârnită în cănile cu vin
tocmai aflasem că urâtul şi frica
de sânge cad peste mine
ca lacrimile mamei când nu ştia
să plângă
iar Crăciunul împodobit alb-sonor
cu crăieştile poveşti deschide uşa
gândului bun pelerin şi atunci
mi-am zis că nu pot
să mă lepăd de visul acesta frumos
şi la umbra lui mă voi ascunde
printre brazi uit
respiraţia
cine s-o bănuiască
prin atâtea colivii
de răcoare
din dangătul clopotului
rămâne doar teamă
şi parcă toate sărbătorile
călătoresc
spre prăpăsti solemne
Cântecul celui apus
Spune, Doamne, o, hai spune,
Celui care sunt, şi-apune
Trup în umbră, gol zidit,
Mult mai am eu de murit
Sub semnul asfinţitului
Tot mai aproape aud
locul unde se naşte
de fiecare dată înserarea:
amestec ciudat
de lună şi pasăre
Flori de rouă -ochii mei-
Arde liniştea în ei
De la nord, la infinit,
Mult mai am eu de murit
Straie reci, din lut subţire,
Port pe mine ca un mire ;
Şi miros a somn cosit,
Mult mai am eu de murit
7

Fereastra - 2013
Românii nu întreabă niciodată:
„Scuzaţi! Unde este WC-ul”
Ei hotărăsc singuri…
Invazia de acum a căpuşelor
ne va oferi prilejul, peste câteva
sute de ani, să ne lamentăm că, în
timp ce noi luptam împotriva infamelor
insecte, vesticii îşi construiau
autostrăzi.
Poliţia a declarat că s-au
găsit arme ascunse în spatele bibliotecii
din Ferentari. Localnicii sunt
în stare de şoc. Nu ştiau că în Ferentari
există bibliotecă.
După o oră de discuţii, Tony
Blair scoate un ceas cu capac să vadă
cât este ora, iar pe capac era gravat:
„De la George pentru Tony”.
Dupa altă perioada de discuţii,
scoate şi Bush un ceas de argint cu
capac, pe care era gravat: „De la
Tony Blair pentru George”.
La finalul discuţiilor, Vladimir
Putin scoate un ceas din aur cu
diamante... Pe capac era gravat: „De
la IC Bratianu pentru Carol I”.
Doi nemţi discută într-un showroom:
– Cum ţi se pare, Dacia Duster
– Maşina românească, nu Bună...
Garda înaltă, cauciucuri groase...
- Măi, ce ţi-e şi cu românii ăstia...ar
face orice numai să nu-şi repare drumurile.
Cineva bate la porţile raiului.
Sf. Petru deschide şi vede un jucător
de fotbal. ,,Tu cine eşti ” îl întreabă
el pe noul venit. ,,Sunt jucător
în echipa naţională a României!”
,,Şi cum de-ai nimerit poarta”
Cu adâncă durere anunţăm
dispariţia, dintre noi, a celui ce a fost
şi nu mai e: Doru D. Muncă!
Dacă ţi se pare că patria ta
te ignoră, încearcă, măcar odată, să
nu plăteşti taxele... Eu am plătit
cinstit toate taxele şi acum dorm liniştit...
pe o bancă, în parc.
Dialog la Oficiul pentru Plasarea
Forţei de muncă.
− Bună ziua, vreau şi eu un loc
de muncă.
− Avem ceva foarte bine plătit,
dar e mult de lucru.
− Nu, mulţumesc. Dacă am
bani, îi dau pe băutură.
− Atunci, avem un loc în care
nu prea aveţi de muncă, dar e prost
plătit.â
− Nu, pentru că, dacă am timp,
fac rost de bani şi îi dau pe băutură.
Nu aveţi ceva unde să muncesc toata
ziua şi să fiu prost plătit
− Îmi pare rău, dar nu aveţi
studii superioare...
8

Emil Proşcan
Almanah
TURNUL DE VEGHE
Undeva, într-o scorbură a univesului timpul aşteaptă
îngrijorat de soarta pământului. Trei anotimpuri îi
stau împrejur. Se repetă secvenţe imemoriale. Albumele
prăfuite celest sunt singurul material didactic. Fumul rugăciunilor
mistifică spectacolul. Trei anotimpuri supuse
slujesc aşteptarea Pământului. Jos, al patrulea anotimp se copilăreşte printre
oameni. Scena vieţii e Pământul. Acolo departe. O poiană a universului.
Viaţa mea se derulează între două drumuri. Al plecării şi al întoarcerii.
Cu resemnare, dezinteres sau ambiţii, dimineaţa îmi părăsesc camera
şi merg. Merg spre partea învăţată din tot ce există. Exersez cu patimă incertidunea
de a mă căţăra pe linia orizontului. Merg. Prospectez zările. Întreb
în stânga. În dreapta. Cerul. Pământul. Copacii. Totul e tăcere. Eu întreb.
În şoaptă. Ţipat. Cu puminii încleştaţi. Şi oamenii tac. Pe ei nu-i întreb.
Şi ei, probabil, întreabă în jurul lor şi n-au nevoie de mine. Iau cât pot din
tăcerile întâlnite şi încerc să învăţ. Despre viaţă. Apoi mă întorc. Acasă. În
camera mea liniştea se sparge în pereţi, apoi ricoşează în mine... prin frunte,
prin coşul pieptului... Respiraţia mi-o duce în sânge. Sângele ajunge peste tot.
Dincolo de fereastră există totdeauna un anotimp care-mi supraveghează
respiraţia gândurilor şi frica. Şi liniştea. Gândurile mele se tem
de libertate. În libertate poţi învăţa zborul, adică desprinderea de Pământ.
Dar sunt aici atâtea lucruri şi nu vreau să le părăsesc. Nu vreau să zbor.
Tatăl meu, când îmi vorbea despre viaţa mea şi despre plecare, îmi
vorbea şi despre drumul pe care să mă întorc. Acasă. Îmi spunea, ca într-o
rugăciune despre drumul întoarcerii, iar eu desenam în gând acel drum râvnit
de tata şi zâmbeam a mirare. Cum să nu mă întorc
Venea de departe drumul. Şi ajungea în grădină. În grădina noastră
cu pomii niciodată număraţi. Casa noastră avea puţine odăi, de aceea se
termina în grădină. Poarta de la grădină avea un zăvor, făcut de tata într-o
dimineaţă. Zăvorul se deschidea pe ambele părţi. Am întrebat de multe ori:
„De ce tată” - am întrebat în gând. „Sigur că am să mă întorc...”, îmi spuneam.
În gând. „Toţi ne întoarcem într-o zi” spunea tata. Ca un răspuns la
întrebările mele nepuse. „Şi bunicul tău s-a întors într-o zi. Sunt atâtea lucruri
de făcut la o casă”, spunea tata cu vocea gândului său care se lăsa
auzit.
Nu ştiu dacă m-am întors vreodată acasă din drumurile mele. Tata
cu siguranţă ştie, dar nu mi-a spus... Acum nu-l mai pot întreba. Nu-i mai pot
9

Fereastra - 2013
întreba nimic pe părinţii mei. A trecut timpul.
Zăvorul porţii de la grădină e tot acolo.
Îi privesc dechiderea de pe ambele părţi.
Poate pentru zgomot l-a pus tata. Să audă
când mă întorc acasă. Acasă. Venirea acasă
nu plânge şi nu râde. Se îmbrăţişează
de zgomotul porţii. Ca un cântec.
Acum e iarnă aici. Celelalte trei
anotimpuri sunt în cer. Ca nişte surori care vor să fie împreună. E mai uşor
împreună. Privesc, de acolo, de sus Iarna plecată pe Pământ să încerce bucuria
oamenilor. O privesc cu îngrijorare şi dragoste. Fără să vrea sau să le
fie permis în anumite momente întind o mână sau un deget către surata lor
de pe pământ. Şi e zloată ca primăvara sau cald ca vara. Şi ninge şi plouă,
şi plouă şi ninge, peste tot, oricând. Precum viaţa. Precum orice viaţă. Cu
lacrimi sau zâmbet. Trei anotimpuri stau mereu de veghe. Sau poate îşi adună
puterile şi visele. Ca noi în somn. Sau poate învaţă. Învaţă să se apropie
mai mult. De oameni, de copaci, de ape, de cerul pământului. Dorinţa de a fi
înţelese. Neînţelegerea produce nedreptate. Şi durere.
E iarnă aici. Tristeţea e mult mai importantă când înfloresc ninsorile
la tâmpla lumii. Ninsoarea e mereu albă... Şi rochia de mireasă.
Cai albi
Adun amintiri
precum ziua şi noaptea
calc peste ele...
Cele ciobite
mi-au însângerat urmele.
Le unesc lacrimă cu lacrimă
ca atunci când învăţam să scriu
bastonaşe, cerculeţe, linii.
Vine ziua neprihănită şi tandră
când toate se scurg spre locul
de unde au venit,
precum părinţii mei căutând
un loc ferit de alte urme de paşi
le îngroapă în mine.
Pe ţărmul mării valul aduce
adâncul
şi eu calc cu sfială…
10
Voal de mireasă
A nins cu iertare peste deşărtăciune
şi peste toate ninsorile răstignite aici
în zilele lui Ponţiu Pilat.
Călcăm cu sfială peste oceanul
de şoapte
călăuzele şi-au pierdut
urmele şi rostul
oamenii ştiu şi nu se mai sperie
nimeni nu se mai sperie
e linişte un cerc fără margini
direcţia în care trebuie mears
este peste tot
ninsoarea nu are capăt,
sfârşit,
început
existată dintotdeauna întocmai
lacrimilor ce mângâie dureri...
Emil Proşcan

Semne de vocaţie de
agent de circulaţie
Almanah
fragment din volumul „Jurnalul unui
agent de circulaţie”(în pregătire)
Laurenţiu Orăşanu
V-am spus încă de la bun început cum am ajuns să scriu acest Jurnal.
A fost un ordin: „Te duci la Cenaclu, Chioaşcă!” Şi ştiţi cum e la noi:
„Dacă-i ordin, cu plăcere.” N-am avut nicio chemare. Cum ar spune generalul
Arnăutu: „Nicio vocaţie”.
Dar poate că vă întrebaţi cum am ajuns agent de circulaţie. Pentru
asta am avut oare vocaţie Ce să vă zic Mi-e şi mie neclar dacă în meseria
asta îţi trebuie sau nu vocaţie. Nu ştiu dacă există măcar un agent care fluieră
cu drag, îndură zăpuşeala - vara, frigul - iarna, se bucură de leafa mică
şi de muştruluiala superiorilor şi se mângâie cu sentimentul că, fără el, în
scumpa noastră capitală, traficul rutier ar fi mult mai bramburit decât îl observăm
cu toţii.
În cazul meu, au fost, fără îndoială, nişte semne care m-au condus,
aproape fără să ştiu, la Şcoala de subofiţeri de circulaţie. Când eram mic, mă
jucam tot timpul cu două maşinuţe: una sovietică şi una chinezească. Prima
era o Pobeda roşie, singura jucărie pe care o avusese tata. O păstrase cu
grijă. N-avea nicio zgârietură. O frecai de podea de câteva ori şi apoi îi dădeai
drumul. Pobeda, eliberată, făcea vreo doi metri, aşa cum îi indica, cu
braţele amândouă, militarul sovietic aflat la volan: Înainte! Degeaba mă
chinuiam să-i pun soldatului mâinile pe volan şi să-l fac să meargă fie la
stânga, fie la dreapta. Şi maşinuţa, şi şoferul ei erau din fier; nu puteai clinti
nimic. Tata spunea că aşa au ajuns ruşii de la Moscova la Berlin. N-au făcut
nici stânga, nici dreapta. Pe atunci nu ştiam nici unde e Moscova, nici unde
e Berlinul. Şi nici de ce tata le spunea ruşi, când maşinuţa era sovietică. Dar
soldăţelul acela micuţ, care conducea fără să ţină mâinile pe volan, probabil
că ştia.
Maşinuţa chinezească mi-o adusese Moşul. Acela care era Moş Gerilă
la grădiniţă şi Moş Crăciun acasă. Mi-o adusese într-o cutie de carton
pe care am folosit-o apoi drept garaj. Era tot din metal, dar un metal mai
moale: dacă o strâgeam în pumn, caroseria se deforma. Îşi revenea când desfăceam
pumnul. Era vopsită în alb şi roşu. Decapotabilă. Numai că eu pronunţam,
pe atunci, apăpotabilă. Micul chinez de la volan era galben la faţă
şi avea salopeta albastră. Nici ăsta nu ţinea mâinile pe volan. Le ţinea depăr-
11

Fereastra - 2013
tate în lături, de parcă s-ar fi pregătit să îmbrăţişeze pe cineva. Tata zicea că
în felul ăsta vrea să spună că toată lumea va fi a lor. Poate că aşa era, dacă
maşinuţele lor ajunseseră până şi în România. China era şi mai departe de
Moscova, aşa îmi spusese tata.
Maşinuţa chinezească mergea cu baterii. Apăsai pe basca şoferului
chinez şi te dădeai repede deoparte. Maşinuţa se repezea spre stânga, frâna
brusc, dădea înapoi, se repezea apoi spre dreapta. Trecea peste orice îi presăram
în cale: creioane colorate, tuburi de Mentosan, papuci de casă. Dacă
dădea peste Pobeda sovietică, trecea şi peste ea. Nimic nu-i rezista. Se
oprea doar când îl apăsam iar pe bască pe micul chinez sau când se terminau
bateriile.
Mă chinuiam să-i pun mâinile pe volan şi şoferului chinez. Nici la
el nu reuşeam, după cum nu reuşisem nici cu militarul sovietic de pe Pobeda.
Poate că la ei acolo, la Moscova sau în China, aveau voie să lase
volanul din mâini. Dar aici, la noi, toată lumea trebuia să ţină volanul cu
amândouă mâinile - îi explicam tatei. Tata râdea. Victoraş, miliţian o să ajungi!
Acum mă gândesc că poate acesta a fost primul semn că mi-era
scris să dirijez circulaţia, că mă voi face agent de circulaţie. Zic poate, pentru
că tonul tatei nu părea să spună că a fi miliţian ar fi o mare scofală. Mai
degrabă mă îndemna să mă feresc de meseria asta.
A mai fost un semn. Eram în clasa I-a. Învăţătoarea a chemat pe
cineva de la Miliţie ca să ne explice semnele şi regulile de circulaţie. A venit
sergentul-major Vasilica Preotu de la Miliţia Oraşului Mizil. Chiar aşa s-a
prezentat. Eu nu mai văzusem miliţian în fustă, rujat şi cu coadă de cal ieşind
de sub chipiu. Dar, dacă venise la oră, cu planşe şi scheme, mă gândeam
că ştiau ei ce ştiau, şi cei de la Miliţie, şi tova învăţătoare.
Ne-a explicat cum să trecem numai pe verde la singura intersecţie
din oraş. Cum să ne uităm întâi spre stânga şi numai apoi spre dreapta înainte
de a traversa prin locuri nemarcate. Ne-a explicat semnele „Cad pietre”
şi „Animale sălbatice.” De parcă noi am fi fost sub munte şi caprele negre
sau urşii se zbenguiau pe Drumul Naţional Ploieşti - Buzău, punând în
pericol circulaţia rutieră!
Tot bombăneam cu Sergiu, colegul meu de bancă: „Asta ne crede
puşti de grădiniţă.” Şi ne vedeam de vaporaşele noastre. Dar când a ajuns la
noi chipiul pe care îl dăduse să circule prin clasă şi când mi l-am pus pe cap,
m-a cuprins o căldură ciudată în tot corpul. Am transpirat imediat pe la tâmple.
Mă simţeam ca un rege. Mi se părea că e de-ajuns să fac un semn şi tot
Mizilul va cădea la picioarele mele. Mi se părea că pot opri circulaţia pe
Drumul Naţional ca să las să treacă un cârd de gâşte sau un câine vagabond.
Mi se părea că Miruna, colega din banca din faţă, de care eram îndrăgostit
în secret, se întorsese spre mine şi mă vedea, în sfârşit.
Chiar Miruna m-a trezit din vis. Se întorsese spre mine, dar nu ca
12

să-mi zâmbească: „Hai, dă-l mai departe, că doar n-oi fi numai tu!”
Am lăsat naibii vaporaşele, spre mirarea lui Sergiu. Tova sergentmajor
arăta cu totul altfel fără chipiu. Îşi trecuse coada de cal peste umăr şi
părul ei blond părea că luminează toată clasa. Vorbea cu pasiune, ca tova
învăţătoare când ne povestea cum s-a luptat Ştefan cel Mare la Podu-Înalt.
Că, dacă avem întrebări. Pregătise tova noastră vreo trei copii, între care şi
pe Miruna, care să pună întrebări. Dar eu m-am repezit cu mâna pe sus:
– Aş vrea să ştiu dacă şoferii străini, atunci când conduc prin ţara
noastră, sunt obligaţi să ţină ambele mâini pe volan.
– Bineînţeles. Regulile de circulaţie sunt aceleaşi, atât pentru cetăţenii
români cât şi pentru cetăţenii străini care participă la traficul rutier pe
teritoriul României. Ai văzut pe cineva care a făcut asta
– Am văzut odată un militar sovietic care conducea o Pobeda. Avea
ambele braţe întinse înainte. Şi, altădată, un şofer chinez care conducea fără
să ţină mâinile pe volan. Amândouă mâinile erau depărtate în lateral.
Ei, observaţi că n-am mai spus că era vorba de maşinuţe jucării, dar
cred că asta nu era important. Importantă era chestiunea în sine. Tova învăţătoare
îmi făcea semne, disperată, să mă aşez. Tova Vasilica mă privea curioasă.
Se uita la mine cum nu se uitase niciodată Miruna. Îi atrăsesem
atenţia. Nu m-am lăsat:
– Asta înseamnă că, dacă românii se duc în China, sau în Franţa,
sau la italieni, trebuie să respecte regulile de circulaţie de acolo
Vasilica Preutu a zâmbit, a dat să spună ceva, dar Sergiu, bosumflat
că îl lăsasem baltă cu vaporaşele, a izbucnit:
– Unde ai mai vazut tu, Victore, români care să plece în alte ţări
Cine le dă voie
Învăţătoarea a sărit repede cum că are şi eleva Miruna o întrebare.
Iar eleva Miruna s-a arătat interesată de felul în care poate să semnalizeze
cu mâna că face la stânga, cu bicicleta şi, în acelaşi timp să ţină ambele
mâini pe ghidon. Nu ştiu nici astăzi răspunsul pentru că, în momentul acela,
a sunat de recreaţie. Vasilica Preutu şi-a recuperat chipiul, şi-a îndesat sub
el părul blond, şi-a strâns planşele şi ne-a promis că mai vine, cu aceeaşi plăcere,
şi altă dată.
Să fi fost cădura aceea ciudată, care m-a cuprins atunci când mi-am
pus chipiul de miliţian, un semn Poate că m-aş fi lămurit dacă-mi mai puneam
chipiul odată. Dar tova sergent-major n-a revenit în clasa noastră. În
scurt timp am aflat că fusese avansată la Miliţia Ploieşti. Când am plecat de
la şcoală spre casă, Miruna s-a băgat între mine şi Sergiu.
– Victore, îmi duci şi mie ghiozdanul Hai, te rog, că nu stau
departe de voi.
Sergiu stătea la două case de mine. Miruna locuia la blocuri, două
străzi mai departe. Dar nu de distanţă era vorba. De ghiozdan era vorba. De
13
Almanah

Fereastra - 2013
ghiozdanul Mirunei. Până atunci numai Pompiliu Stratan, cel mai înalt băiat
din clasă, cel mai bun la învăţătură băiat din clasă, numai el se bucurase de
cinstea asta. Şi hop, Victore du-mi ghiozdanul! Păi eu ce aşteptam
Sergiu făcuse ochii mari, de parcă mă văzuse luând, în sfârşit, un
zece.
– Chioşculeţ, pregăteşte-ţi muşchii de filatelist! Când o afla Pompilică,
să nu te aud: Sări Sergiulică, că mă omoară!
Se vede treaba că şi Sergiu sesizase că Miruna îmi spusese numele
adevărat. Nimeni, în afară de tova învăţătoare, nu-mi zicea Victor. Eram
Chioşcarule, Chioşcu, Chioşculeţ sau Chioşcanu. Niciuna din poreclele astea
nu mă deranja. Şi uite că Miruna, zicându-mi Victor, părea să spună că
ea mă vede altfel decât restul clasei. Mă rog, la concluzia asta am ajuns: era
o concluzie prea atrăgătoare ca să mă muncesc să caut alta. Pe moment, nu
am făcut nicio legătură între întrebarea mea cu străinii care conduc fără să
ţină mâinile pe volan şi bunăvoinţa neaşteptată a Mirunei. Oricum, mă hotărâsem
să nu-i spun nimic despre maşinuţe. Speram că şi Sergiu, care se
jucase şi el cu ele, avea să-şi ţină gura.
– Şi, pe urmă, Pompiliu e cam înfumurat, continuă Miruna un gând
care străbătuse ceva cale în mintea ei. Eu scriu mai frumos ca el, dar ne dă
la amândoi zece. E normal
Ambiţioasă fată! Acum, că îşi eliberase mâinile, dădea din ele, se
întorcea când spre mine, când spre Sergiu, îşi aranja, fără ca să fie nevoie,
bentiţa şi turuia de parcă, în sfârşit, găsise ascultătorii potriviţi, de parcă se
eliberase de o povară: ghiozdanul sau Pompilică - nici nu ştiu care o împovărase,
până atunci, mai mult.
De-abia în a V-a am reuşit să stau cu Miruna în bancă. Probabil că
tova observase ceva şi mă plasa cât mai departe de banca ei. Prin manevre
complicate, oferind gume de mestecat, mere sau timbre, reuşeam să fac
schimb de locuri cu vreun coleg sau vreo colegă, astfel încât să ajung cât mai
aproape de banca ei. Contribuia şi Sergiu, căci ne mutam tot împreună.
Când, în sfârşit, am ajuns colegul ei de bancă, m-am simţit victorios,
exact ca atunci când am câştigat privilegiul de a-i duce ghiozdanul.
Victorios - ca şi când aş fi câştigat o revoluţie. Tot atunci, pe când eram în
a V-a, s-a petrecut şi Revoluţia aceea din decembrie. Una adevărată - cel
puţin aşa ni s-a părut la toţi, la televizor. Toată lumea s-a bucurat, dar mie
mi-a fost ciudă. La Ploieşti - revoluţie, la Buzău - revoluţie, la Râmnicu
Sărat - revoluţie. Mă rog, revoluţii mai mici decât la Timişoara, decât la
Bucureşti. Dar tot revoluţii se cheamă că au fost. Iar la Mizil - nimic. Nicio
cuvântare în balconul Primăriei, niciun foc de armă, niciun terorist alergat
şi prins. Nimic! Ca şi cum Mizilul n-ar fi existat pe harta plină de steguleţe
care indicau locurile unde s-au desfăşurat revoluţii! Şi doar aveam şi noi o
fabrică de oţet, aveam fabrica de saltele „Relaxa”! Nu eram chiar ultimul
14

oraş din ţară, nu
Eu şi Miruna am mers înainte, trecând prin gimnaziu şi prin liceu.
Mai mult de ruşine, ca să n-o fac de râs, învăţam de rupeam. Ea - în fruntea
clasei, mereu. Eu - mai pe la mijloc, pe unde nu mă pândea primejdia de a
o concura şi de a păţi ce păţise Pompilică. Înaintam şi pe alte planuri: prin
a X-a am început să ne ţinem de mână, pe stradă şi la filme. În a XI-a am
sărutat-o pe obraz. Tot cam pe-atunci, de ziua ei, spre dimineaţă, când rămăsesem
singuri şi strângeam după oaspeţii ei, ne-am îmbrăţişat cu atâta patimă
încât am rupt sub noi masa din bucătărie. În a XII-a, pe când făceam
practică în producţie la „Relaxa”, s-a întâmplat să rămânem singuri în depozitul
de produse finite. I-am propus să probăm o saltea, ne-am întins pe ea
şi... atât.
– Nu, Victoraş, eu vreau să mă păstrez până la nuntă.
– Şi ce ne împiedică să ne căsătorim
– La 19 ani Ar fi o mare prostie.
– Atunci aşteptăm după facultate, nu m-am lăsat eu.
– Uite ce e, mi-a spus, privindu-mă în ochi şi apăsându-şi sânii pe
pieptul meu. Noi am fost tot timpul împreună de la ora aceea cu semnele de
circulaţie. Şi am fost împreună pentru că am văzut, încă de atunci, că îţi
place de mine. Şi mie îmi place de tine. De asta am ajuns până aici.
Când a spus aici, s-a uitat la saltea, la trupurile noastre strânse unul
în altul. Şi m-a mângâiat pe obraji.
– Dar, mai departe, nu pot să merg. M-am gândit bine. Vreau să mă
înţelegi: nici eu, nici ai mei, n-or să accepte să mă cheme Chioaşcă.
N-am înţeles ce era rău cu numele meu. Mie îmi plăcea cum suna.
N-am înţeles nici de ce, dintr-odată, mi s-a răcit tot corpul. Parcă şi palmele
ei, care îmi mângâiau încă obrajii, deveniseră ca de gheaţă. N-am înţeles de
ce hotărâse ca drumurile noastre să se despartă tocmai în Depozitul de produse
finite al Fabricii de saltele „Relaxa”. Dar parcă asta mai avea vreo importanţă
Dacă ne-am fi despărţit la vreun film, sau la vreo petrecere - la
balul de absolvire, de exemplu -, n-ar fi fost acelaşi lucru M-ar fi durut mai
puţin
Nu ştiu cum de am avut puterea să merg la Balul promoţiei. Am
condus-o pe Miruna, am dansat cu ea toată noaptea, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Dar şi eu şi ea ştiam că nimic nu va mai fi cum a fost. Titanicul
se scufunda şi Phil Collins cânta „You and me in Paradise”.
– Mergi cu mine la Drept, la Bucureşti m-a întrebat Miruna.
– Cu tine aş fi mers până la capătul Pământului.
– Numai până acolo Doar atât să merit s-a alintat Miruna.
– Să văd mai întâi dacă iau Bacul. Iar pregătire suplimentară pentru
Drept n-am putut să fac. Ai mei n-ar suporta să pic examenele astea. Ştii
care e situaţia la „Relaxa”.
15
Almanah

Fereastra - 2013
În vreme ce noi înaintasem din clasă în clasă, „Relaxa” se scufundase
încetul cu încetul. Pentru doamna Vasilescu, mama Mirunei, contabilă
şefă a fabricii, scăpătarea unităţii n-a fost o nenorocire. Domnul Vasilescu,
director adjunct la Fabrica de oţet, preluase falimentara Unitate de vinificaţie,
cu dealuri şi crame cu tot. Afacerea lor mergea bine, se mutaseră la
vilă şi îi populaseră curtea cu două Mercedesuri. Pe ai mei, însă, îi măturaseră
valurile reformei. Mai întâi fusese concediată mama, care lucra la secţia
„Retuşuri”. Se întorsese la meseria ei, la croitorie, dar şi cu asta nu mergea
bine. Năvăliseră hainele „second-hand”. Nimeni nu-şi mai cosea rochii
sau pantaloni. Pe tata, mecanic la întreţinere, l-au pus pe liber când au trimis
la fier vechi ultimele utilaje. S-a angajat mecanic la o centrală termică,
la blocuri.
N-aveau cu ce să-mi plătească meditator pentru a intra la Drept.
Bacul l-am luat doar pentru că învăţasem, de dragul Mirunei, în timpul liceului.
Dar, la facultate, dată fiind concurenţa de acolo, ar fi fost sinucidere
curată să încerc. Nu mai spun că nici n-ar fi avut cu ce să mă ţină cinci ani
la Bucureşti. Tata a fost cel care a venit cu ideea:
– Victore, ce-ar fi să mergi la Şcoala de Poliţie Tot te chinuiai tu
să-i faci pe rus şi pe chinez să ţină mâinile pe volan! Intri - ai asigurate căminul
şi bursa. Termini - ieşi pe leafă şi nu te mai dă nimeni afară. Până la
pensie. N-o să ajungi niciodată ca noi, pe drumuri. Şi scapi şi de Mizil, că
vezi că aici nu mai ai niciun viitor.
– Mamă, Miruna nu era de tine. Sau, tu nu erai de ea. Vasileştii n-o să
se încruscrescă niciodată cu nişte săraci ca noi. Vezi de drumul tău. Uit-o!
Nu era un semn întâmplător, era o indicaţie precisă. Şcoala de Poliţie.
Şi, atunci când eşti rătăcit - cum eram eu, după despărţirea de Miruna
-, nu stai să te gândeşti dacă indicatorul acela îţi arată sau nu calea cea bună.
Nu te mai gândeşti deloc. Te iei după el şi crezi cu toată fiinţa că în direcţia
aceea e salvarea.
Am reuşit la examen. Am trecut prin cei trei ani de Şcoală de subofiţeri
fără să mă lămuresc dacă ăsta e rostul meu. Vocaţia mea. N-am învăţat
decât atât cât trebuia ca să trec examenele. La limită. Dar m-am ales, fără
să-mi dau seama, cu ceva: mi-am vindecat rana. Nu că am uitat-o de tot Miruna,
dar am reuşit să mă gândesc, fără încrâncenare, la anii în care fusesem
împreună. Am reuşit să mă gândesc la ea ca la cel mai frumos lucru care ar
fi putut să mi se întâmple în copilărie şi adolescenţă. O iertasem, fără ca s-o fi
condamnat vreodată.
După ce am terminat de citit fila acceasta de jurnal, în sala cenaclului
s-a lăsat tăcerea. A rupt-o generalul Arnăutu:
– Însuşi faptul că ai pus pe hârtie gândurile acestea e o dovadă că
te-ai vindecat, Victore, a concluzionat generalul Arnătu. Scrisul eliberează.
Poate că ar fi bine - mă refer la jurnal - să scrii ce s-a mai întâmplat cu
16

Miruna. Cu ai tăi, cu Sergiu, prietenul tău din copilărie.
– Tipa asta nu trebuia să dea la Drept, ci la Veterinară. E genul care
castrează fără să clipească, a sărit Sonia Clopotaru.
Nu părea să nu fi castrat şi ea, măcar o dată. Măcar aşa, de încercare.
Ca să vadă dacă poate sau nu. Interesantă vehemenţa ei, îndreptată
împotriva unei persoane necunoscute. Dar, pe undeva, avea dreptate. Nu
scrisesem în jurnal, dar, în toţi cei trei ani de şcoală, cu toate tentaţiile Bucureştiului,
nu mă uitasem la nicio colegă, nu avusesem nici măcar o întâlnire.
Mă feream, pur şi simplu.
– Oricum, motivul numelui mi se pare un subterfugiu, comentă generalul
Arnăutu. Chioaşcă sau Vasilescu, ce importanţă are Din păcate, mai
ales într-un oraş mic, ca Mizilul, poziţia socială - a se citi averea - contează
exact aşa cum conta acum o sută de ani. Poate că Miruna la treizeci de ani
ar fi putut trece peste bariera asta, barieră pe care părinţii ei o considerau de
netrecut. Dar ea era prea crudă atunci, la cât 19 ani Nu, nu cred că e vorba
aici de castrare - îi răspunse el Soniei -, nu cred că a fost nicio premeditare.
Oricât de greu trebuie să-ţi fi fost, nu poţi să nu recunoşti o anumită francheţe
în felul în care ea ţi-a anunţat despărţirea: n-a vrut să-ţi creeze false
iluzii.
– Iertaţi-mă, domnule general, dar comparaţi, vă rog, tonul cu care
colegul nostru scrie, în general, cu tonul din paginile despre Miruna. Domnul
agent de circulaţie Chioşcă Victor ia de obicei totul à l’aise, e ironic şi
chiar auto-ironic, pe când aici, în paginile pe care ni le-a citit astăzi, dă să
moară. Păi nu de castrare e vorba Dacă-l lăsăm singur cu Beyoncé, sau cu
Lady Gaga, sau cu Nicoleta Luciu, să fim siguri că nu are nici măcar ochi
pentru ele. D-apoi altceva.
Cred că v-aţi dat deja seama că Sonia nu se lăsa cu una cu două.
Voia să fie mereu deasupra. Aici însă nu era vorba numai de ambiţia ei de a
se impune cu orice preţ: avea şi un pic de dreptate. Generalul Arnăutu a trebuit
să bată în retragere:
– N-aş vrea să insistăm, mai mult decât am făcut-o deja, asupra
acestui episod intim la care Victor ne-a făcut părtaşi. L-a scris bine. Rana
pare vindecată. Dacă el nu poartă pică nimănui pentru cele întâmplate, de
ce să ne înverşunăm noi
Aşa şi era. Niciodată, nici măcar acum, când
scrisesem paginile acestea, nu mă gândisem că Miruna,
sau ai ei, îmi făcuseră vreun rău. Dacă, după patru ani de
la absolvirea şcolii, nu-mi părea rău că ajunsesem agent
de circulaţie, ce rost ar fi avut să dau acum vina pe
Miruna sau pe reforma care lovise nemilos industria şi
viile Mizilului
17
Almanah

Fereastra - 2013
MERIDIANE
Dan NOREA
Clanul sicilienilor
Când mă uit în calendar, nu-mi vine să cred: au trecut
40 ani de la absolvirea facultăţii. Cu siguranţă, pe tineri
cifra îi duce cu gândul la un moşneguţ venerabil, care merge
la aniversare sprijinit în baston, dacă nu cumva într-un
cărucior cu rotile. Textul de faţă vine cumva să contrazică această imagine.
În ultimii zece ani, ţinând legătura pe internet cu colegii de facultate,
am organizat împreună întâlniri anuale în Bucureşti, urmate de sejururi
în comun. Anul acesta, fiind cifră rotundă, am stabilit că ar fi cazul să facem
o excursie mai deosebită, că doar la Mamaia, Bran şi Sâmbăta am tot fost.
Din lista de propuneri (Portugalia, Creta şi Sicilia), a fost votată Sicilia, un
lobby puternic venind din partea unei colege care, în timpul liber, e ghid la o
agenţie. Culmea e că, în final, colega în cauză n-a mai putut veni cu noi,
fiind solicitată să conducă un grup în America de Sud. Sincer să fiu, am fost
uşor dezamăgit de alegere, despre Portugalia şi Creta mai ştiam câte ceva şi
îmi doream să văd, de exemplu, civilizaţia minoică la ea acasă. Despre Sicilia
nu ştiam mai nimic şi nici nu-mi închipuiam că ar fi mare lucru de văzut.
Dar dorinţa de a petrece o vacanţă cu colegii de facultate era prea puternică
pentru a renunţa în favoarea altei destinaţii.
Uite aşa, pe la sfârşitul lui aprilie a debarcat
pe aeroportul din Catania un grup de opt
persoane plecat din Bucureşti şi, aproape simultan,
încă un coleg îmbarcat la Stuttgart. Ultimul,
Chris, e un personaj simpatic, în ciuda
originii sale teutone, prin definiţie lipsită de
umor. De fapt, ar trebui să-i fim cu toţii recunoscători,
pentru că sursele principale ale fondurilor structurale sunt Franţa
şi Germania, ori el îşi plăteşte de mulţi ani impozitul pe casă în Franţa şi cel
pe venit în Germania.
Am fost cazaţi la un hotel din Letojanni, o staţiune mică dintre Catania
şi Messina. Hotelul este cocoţat pe vârful unui deal, pe malul mării,
oferind o panoramă superbă. Undeva, în zare, se zăreşte Italia continentală.
Menţionez, în trecere, că am beneficiat de condiţii excelente de cazare şi masă,
all inclusive, o expresie care mi-a devenit tare dragă după ce am constatat
că „all” includea şi o sticlă de vin la fiecare masă. Toate la nişte tarife
modice, pentru seniori. Remarcaţi eleganţa cuvântului „seniori”, complet diferit
de vulgara expresie „old men”.
18

Ceilalţi colegi de sejur erau, în marea lor majoritate, mai seniori
decât noi. Erau şi câteva senioare singure şi cochete, prilej de tachinări permanente
la adresa lui Chris, sosit fără consoartă.
Excepţie făcea o pereche de tineri, vecini de balcon, care plătiseră
un supliment de tinereţe. Ne-au mărturisit că fuseseră cu un an în urmă în
Grecia, în condiţii de 5 stele super all inclusive şi li s-a acrit de snobismul
românilor de acolo. Cică o cucoană nu contenea să ofteze:
– Mi-e dor de vila mea din Snagov!
Tânăra noastră a încercat să strecoare o vorbă:
– La mine la bloc…
La care cucoana, cu ochii mari, plină de respect:
– Aveţi un bloc
Am mers în excursie cu două aparate de fotografiat după mine. Unul,
proaspăt achiziţionat, avea un zoom de 35x şi când îl foloseam la maxim,
stârneam invariabil exclamaţii de uimire:
– O, ce sculă are Norică!
Paranteză: Norică e un nume vechi de 45 de ani, acordat de colegi
pentru că în facultate erau prea mulţi Dani şi Viorei.
Cum aparatul nou nu avea acumulator de rezervă, îl căram după mine
şi pe cel vechi. Lucru care s-a dovedit salutar, fără să vreau am ascultat
sfatul profesorului de la cursul de foto: „Un aparat se poate oricând strica,
aşa că e bine să aveţi în permanenţă la voi unul de back-up”. Într-o seară,
la întoarcerea dintr-o excursie lungă şi obositoare, am scos de la gât simultan
puloverul şi aparatul foto care, căzând de la înălţime, s-a făcut praf.
Şocul (meu) a durat trei secunde, până mi-am amintit că aparatul era asigurat.
Deşi aprilie, vremea era bună de plajă, se putea face baie nu numai
în piscină, ci chiar în mare. Doar că, fiind constănţeni, Leni şi cu mine nu
eram atât de dornici de plajă, aşa că ne-am înscris în toate excursiile posibile.
Am avut un singur uşor regret - din cauza lipsei de participanţi, excursia
din Malta, pe care o aşteptam cu interes încă din ţară, cea mai scumpă şi
cea mai obositoare din toate, n-a mai avut loc. Dar vă dau un exemplu grăitor
al faptului că fiecare rău are şi ceva bun în el: ştiţi ce reconfortant e să
primeşti înapoi nişte bani după ce deja îi cheltuiseşi
Una peste alta, excursiile ne-au făcut să constatăm că, în ciuda părerii
mele preconcepute, în Sicilia faţă de multe alte locuri, ai ce vedea. Ba
chiar, pe zi ce trece, am rămas din ce în ce mai încântaţi. Poate şi din cauză
că n-am avut aşteptări prea mari. Uneori, ignoranţa e un rău care are şi ceva
bun în el.
Insula are o suprafaţă de zece ori mai mică decât România şi totuşi
19
Almanah

Fereastra - 2013
vezi munţi mai înalţi decât Bucegii
noştri. Vezi” nu e doar o figură de stil,
vulcanul Etna, înalt de peste 3.300
metri, este vizibil din toată jumătatea
de est a insulei. Este un vulcan activ,
care fumegă în permanenţă. Când
am trecut prima oară pe lângă el, părea
un moşneguţ cu părul alb, pufăind
din pipă. Dar în prima dimineaţă
petrecută pe insulă, ne-am convins că nu e doar un vulcan ieşit la pensie -
am găsit terasa acoperită cu o pulbere de zgură fină, cenuşă trimisă în timpul
nopţii în semn de „Bun venit!”, ca de la un senior la alt senior. Ulterior
ne-am dat seama că era o operaţie cosmetică, de întinerire. Dacă în prima
zi, versanţii Etnei erau înzăpeziţi, de un alb imaculat, la următoarea excursie
am văzut un întreg versant înnegrit de zgura eruptă peste noapte.
Etna nu e singurul munte, întreaga insulă este un lanţ de munţi şi
de dealuri, care îşi înalţă coamele direct din mare. Poate că există şi câmpii
ascunse între munţi, dar pe unde am trecut noi, n-am văzut nicăieri o suprafaţă
plată, măcar de mărimea unui teren de fotbal. Din acest motiv, oraşele
construite în pantă au un aspect interesant, cu soluţii arhitectonice care de
care mai ingenioasă. În multe locuri, denivelările au dus la apariţia unor tradiţii
locale, cu caracter de sărbătoare, atracţii cu totul inedite pentru turişti.
În Caltagirone există o scară de aproape două sute
de trepte care, în funcţie de sezon, este ornată cu diverse
tipuri de flori. În Noto, în anumite perioade, o stradă în
pantă este acoperită de sus până jos cu picturi realizate din
petale. Din păcate, pe ultima am văzut-o doar în pliante.
Datorită climei mediteraneene, dar şi a reliefului
montan, vegetaţia este cât se poate de variată. Găseşti,
unul lângă altul, pe de o parte mirt, viţă de vie, palmieri,
oleandri, cactuşi, agave, migdali, măslini, citrice, pe de altă
parte, pini, stejari, fagi, conifere. Totul într-un amestec multicolor care îţi
încântă privirile. Şi nu doar privirile, ci şi celalalte simţuri. În sala de mese
se făcea în permanenţă o coadă mică la un aparat care producea suc din portocale
mici şi roşii. Am auzit că din cactuşi se face o dulceaţă deosebită. Nu
mai vorbesc de migdale, măsline sau de vinul de Marsala, cunoscut în întreaga
lume.
Istoria Siciliei începe din cele mai vechi timpuri, când se pare că
insula avea numele Trinakria. În traducere înseamnă „trei puncte” şi cea mai
evidentă semnificaţie are legătură cu forma triunghiulară a insulei. Dar, cu
siguranţă, simbolistica, mult mai profundă, are implicaţii religioase. Cert e
20

că expresia plastică a trinakriei, un cap de meduză
înconjurat de trei picioare, este nelipsită
la toate tarabele de suveniruri.
Din tot ce am vizitat până acum, eram
convins că Spania are diversitatea cea mai ma-
.re de influenţe culturale. Ei bine, Sicilia o depăşeşte
şi cred că în Europa este incomparabilă
din acest punct de vedere. Ca o curtezană la colţ de stradă, a fost cucerită pe
rând de fenicieni, greci, cartaginezi, romani, arabi, spanioli, bizantini, normanzi…
Nu s-au găsit încă dovezi că ar fi fost „violată” de vikingi, dar se
fac cercetări în acest sens.
După ce Zeus, respectiv Jupiter, au căzut în uitare, religiile dominante
au fost pe rând ortodoxă, musulmană, romano-catolică.
Sicilia de astăzi, variată şi atractivă, este rezultatul acestor cuceriri
succesive. Fiecare rău are şi ceva bun în el. Aşa că am putut vedea în Taormina
şi Siracuza teatre antice greceşti, de formă semicirculară, cu o acustică
perfectă, unde şi astăzi se ţin spectacole cu piesele lui Eschil şi Euripide. În
Agrigento, pe Valea Templelor, există câteva temple greceşti, unele mai
bine conservate decât Parthenonul.
Tot din epoca antică am văzut câteva teatre
romane, de formă elipsoidală, iar în Piazza
Armerina, o vilă romană cu mozaicuri foarte bine
păstrate, în suprafaţă totală de 3500 metri
pătraţi.
În Siracuza, rezistenţa pereţilor catedralei
este dată şi acum de coloanele masive ale
unui templu antic. Lăcaşul a fost pe rând templu, moschee, biserică.
Apropo’ de Siracuza, îmi mărturisesc pe această cale ignoranţa.
Ştiam că Arhimede a trăit în Siracuza, unde din când în când făcea baie şi
striga „Evrika”. Ştiam că a inventat acolo focul grecesc, cu ajutorul căruia
a incendiat flota romană. Ştiam că a fost ucis acolo de un soldat roman şi că
ultimele lui cuvinte au fost „Noli tangere circulos meos”. Dar eram convins
că Siracuza e un oraş în Grecia şi, când am auzit de Siracuza din Sicilia,
credeam că e o coincidenţă. Ei bine nu - am păşit în Siracuza pe urmele lui
Arhimede, iar o piaţă îi poartă numele.
Urmele lăsate de diverşii cuceritori ai insulei nu sunt totdeauna distincte.
În Piaţa Domului din Catania există o fântână din Evul Mediu, pe
care tronează un elefant din perioada cartagineză, care duce în spate un
obelisc egiptean.
Chiar mai interesant este amestecul de stiluri, vizibil în Catedrala
21
Almanah

Fereastra - 2013
din Monreale şi în Capela Palatină din Palermo, ambele construite de aceiaşi
meşteri, dovadă asemănarea evidentă. Deşi arhitectura generală dovedeşte
că au fost ridicate în perioada normandă, pereţii sunt acoperiţi de
mozaicuri de tip bizantin, iar în partea de jos şi în curtea mănăstirii vezi
arabescuri - ornamente cu motive geometrice şi florale.
Ocupaţiile principale ale sicilienilor sunt pescuitul şi agricultura,
atât cât permite relieful. Dar există şi ocupaţii locale, tradiţionale. Caltagirone
e cunoscut pentru ceramica sa care împodobeşte, printre altele, celebra
scară înflorată. Noto e renumit pentru balcoanele din fier forjat, cu
susţineri ornamentale fanteziste. Siracuza are mari cariere de calcar, dintre
care una e vizitată de numeroşi turişti. Are o acustică excepţională, o formă
ciudată şi o legendă care a făcut-o cunoscută tuturora. Pe vremea aceea, cariera
era săpată de condamnaţi, iar Dyonisos, tiranul Siracuzei (nicio legătură
cu zeul omonim) stătea ascuns în nişa de sus pentru a asculta, profitând
de acustică, eventualele planuri de evadare. Datorită formei, dar şi a legendei,
peştera se numeşte astăzi „Urechea lui Dyonisos”.
Sicilienii, fiind oarecum izolaţi de lumea aşa-zis civilizată, au principii
mai conservatoare. În Palermo, o fântână împodobită cu statui dezgolite
este numită de locuitori „Fântâna ruşinii”. De altfel, onoarea este un
principiu de bază în rândul Mafiei, o organizaţie veche în Sicilia de sute de
ani. Cum Mussolini încă din anii ‘20 a început o campanie anti-Mafia, mafioţii
au devenit cei mai înfocaţi antifascişti, sprijinind în mod eficient debarcarea
aliaţilor. Acordul cu anglo-americanii a dus la o înflorire a afacerilor
Mafiei după al doilea război mondial şi abia după câteva decade s-a reuşit o
reducere a influenţei acesteia. Astăzi, din ce în ce mai multe magazine au
un afiş „Pizzo free”, prin care anunţă că refuză să plătească taxa de protecţie.
Deşi lipsit total de simpatie pentru o organizaţie de acest gen, mi-am
cumpărat o şapcă specific mafiotă, numită coppola. Uşoară, comodă, răcoritoare.
Fiecare rău are şi ceva bun în el.
N-am vorbit nimic despre Palermo, al cincilea oraş al Italiei, cu
palatele, monumentele, Teatrul Massimo, unde a cântat celebrul Caruso,
catacombele capucinilor… Doamne, ce macabri pot fi oamenii uneori!
N-am vorbit despre catedralele impresionante din Palermo, Catania,
Siracuza, adăugate la şirul nesfârşit al domurilor măreţe din Europa…
N-am vorbit nimic despre Insula Bella de lângă Taormina, al cărui nume
spune totul.
Dacă le-aş descrie pe toate, ar ieşi un volum imens, pe care Sicilia
chiar îl merită. Dar nu cred că e acesta rolul meu. Pentru că, spre deosebire
de alte lumi, Sicilia trebuie nu numai văzută ci simţită prin toţi porii. Acolo,
la faţa locului.
22

Corina Petrescu
Singur
Zbor fără aripi,
Ocean fără imensitate,
Pădure fără ploi şi fără
Nicio pală de vânt,
Ierni fără zăpezi şi
Drum fără cale…
Pasărea nu mai cântă,
Sania rămâne împotmolită,
Iar gândul îşi caută culori
Pe care cu greu le va găsi
Dacă
Le va (mai) găsi…
Altarul amintirilor ia foc,
Oglinda se sparge în cioburi
Multe, dureroase, inutile…
Noi ne luăm adio
Şi nu vrem
Să plecăm.
Azi
În umerii pierduţi,
Zdrobiţi de singurătate,
Nu se mai împlântă
Aroma dimineţii.
Doruri se-nghesuie
Usturătoare,
Zăbrelele nu le mai poţi rupe,
Sunt încă în termen de garanţie.
Împleteşti zile cu amintiri:
O noapte pe faţă, o zi pe dos.
Colivia se împotriveşte plecării
Deşi uşa rămâne întredeschisă.
Iată, dincolo de ea,
Rânjeşte, nătâng, o ghilotină.
Negru
Legaţi îmi erau ochii
Cu o zdreanţă dublă, neagră,
Traseul răsăritului de soare
Nu-l mai puteam urmări.
Nori groşi îl înveleau în
Fiecare zi.
Tropotul copitelor vesteau
Grele dimineţi,
Un cal negru le colora,
Cursa lui nebună,
Fascinantă,
Le umplea până la refuz.
Dune întregi de nisip
Îşi înălţau praful până la cer,
Aerul rămas nu era deloc prietenos.
Spectacolul copitelor se întindea
Pe tot parcursul zilei
Devenind ceva obişnuit.
Şi doar noaptea
Îmi devenea un oarece prieten,
Un somn din care nu ştii niciodată
Dacă te mai trezeşti
Fie chiar şi numai
Pentru a-ţi umple urechile
Cu tropotele cailor
Negri.
Raza care
Arde sau măcar
Pâlpâie
Chiar şi după ce
Toate luminile
S-au stins…
Un pumn de
Stele albe…
Poem
Almanah
23

Fereastra - 2013
Constantin MIU
– ’Nea Dumi e acasă întrebă femeia.
Tânărul nu-i răspunse. Trase din ţigară, după care
apucă sticla de gât şi turnă alene în pahar. Bău cu sete,
pe nerăsuflate, aproape tot paharul. Se şterse cu dosul palmei, luă apoi între
degete câteva alune, pe care le aruncă în gură, dând capul pe spate.
Femeia se apropie din spate şi-i puse palma pe umăr. Abia atunci
acesta tresări şi, după ce dădu mai încet sonorul aparatului la care asculta
manele, întoarse capul.
– Marcelică, ’nea Dumi e acasă
– Doarme, tanti, doarme, repetă tânărul, părând deranjat de cea care
îl întrebase de tată.
– Cum o fi putând să doarmă pe hărmălaia-asta! se minună femeia.
– Cu spume la gură, după ce-a dat gata două sticloanţe de Săniuţă!
veni explicaţia.
– Ia, dă fuga şi scoală-l!
– Nu pot, bre, tanti Maria, că abia ce-a aţipit.
– Şi ce dacă…
– Face urât dacă-l scol înainte să-şi fi făcut efectu’ Săniuţa! O ia ca
medicament şi-i trece de toate alea!... Dacă nu-şi face efectu’ siropu’, face
urât moşu’!... Odată, am luat-o pe coajă, că tot aşa, m-a frecat la icre un
vecin, să-l scol…
– Las’ că n-o iei pe coajă, că i-am adus pensia, lămuri poştăriţa.
– Tanti, ştii ceva... Mai bine lasă-mi mie cuponu’ şi banii, că moşu’
nu-şi face somnu’, ne ia p-amândoi la ture, iar pentru mata nu răspund!...
Pentru că femeia nu dădea semne că s-ar învoi, Marcel Pestriţu insistă:
– Ai, că-ţi las de-o prăjitură şi-o ciocolată…
– La pensia lu' dom' colonel, zău c-ar merge un Garone!... Mi-e frică,
zău, să nu dau în diabet, că pensionarii ăştilalţi din cartier, cân’ le duc
pensia, în ziua respectivă, mă tratează ba c-o prăjitură, ba c-o şarlotă, cu multă
frişcă…
Marcel Pestriţu se uită atent la poştăriţă, de parcă ar fi vrut să-şi
dea seama dacă diabetul decare-i tot vorbea şi-a arătat vreun semn.
– Dacă-mi dai pensia lu’ moşu’, îţi las şi matale d-un Martini, încercă
el să negocieze.
– Ce tot mă baţi la cap, mă‚ nea Fichiret, şi vrei să ştii unde-i Mar-
24

cel se răţoi Gina Priboianu la cel care o sunase.
– Cocoană, am o urgenţă! mai insistă omul.
– Ai greşit număru’. Sună la 112 ! Şi-i închise în nas.
De felul ei, Gina Priboianu era iute, dar în acea zi, când a fost sunată
de turc - cum îi zicea ea - era chiar nervoasă. Îi spusese soţului să nu
întârzie cu transportu’-ăla, pentru că avea de gând s-o ducă în piaţă, să facă
mai multe cumpărături.
Telefonul sună iar.
– Ţi-am spus, abi, că nu ştiu pe unde golăneşte Marcel! ţipă femeia.
O fi la biliard, cu golanii lui, dracu’ să-l pieptene!... La noi vine numa’ cân’
are nevoie de ceva, şi nu face pui p-aci…
– Sigur nu ştii unde-o fi
– Alaltăieri, l-a rugat pe soţu’ să vină cu furgonu’ la Altex, că voia
să ia un frigider pe cuponu’ de pensie a lu’ ‚nea Dumi… Nici nu l-am întrebat
p-al meu dacă l-a rezolvat pe Marcel…
– Cocoană, e belea mare! Avertiză Fichiret, d-aia întrebam la tine
de Marcel.
– Ce dracu’ o mai fi făcut! se sperie femeia.
– Nu el, moşu’…
– La câtă votcă bagă-n el, o fi căzut pe stradă. Nu e prima oară! vorbi
sentenţios cea care fusese sunată.
– Căzut, căzut, repetă grav tătarul. Sculat la el, nu puteam!
– Ai dreptate, abi, cine să poată urni matahala-aia!
– Cocoana, nu puteam sculam… E mort, cocoană!
– E, pă dracu’!... A dat colţu’ ‚nea Dumi... ’Ai dă mine şi dă mine!
– Cocoana, vino repede, să iei ploconu’!... Io musuluman eram şi nu
putem să-l ţin în casă… L-am târât în curte. Aman-aman, tare greu era!
–’Ai dă mine şi dă mine! se văicări femeia. Bine că m-ai sunat,
’nea Fichi… Vin cât pot de repede, numa’ să dau dedeşteptu’-ăsta, al meu.
Nu-ş’ pe unde umblă, că nu răspunde la telefon…
Gina Priboianu se lăsă moale pe pat. Nepoata lu’ ’nea Dumi (cum
îi spunea omului toată lumea din oraş colonelului Dumitru Pestriţu, fost comandant
al unităţii de rachete) era cea care avea grijă de bătrân - de când
aceluia îi murise soţia de inimă rea - şi de unicul fiu, care la aproape 40 de
ani n-avea loc de muncă, mulţumindu-se să trăiască din pensia tatălui. Mergea
o dată pe săptămână acasă la bătrân (impropriu spus „acasă”, căci după
moartea soţiei vânduse repede vila, iar banii îi băgase într-un cont, la o bancă,
mulţumindu-se să stea în gazdă la un tătar, într-un cartier mărginaş),
pentru menaj: gătit, spălat şi călcat. De mai bine de un an, trecea tot mai rar
- la două, trei săptămâni -, căci Dumitru Pestriţu, cicălitor din fire, stătea cu
gura pe ea, cât femeia trebăluia. „Decât să mă freci pe mine toată ziua,
25
Almanah

Fereastra - 2013
bună-ziua, mai bine-ai face instrucţie cu fi-tu, că l-ai scutit de-armată, repede-repede,
şi-acum a ajuns un necioplit cu burtă de popă!” îi mai întorcea
Gina vorba.
Puse mâna pe telefon şi sună la Protoierie.
– Săru’-mâna, părinte!... Te deranjez şi eu… Am dat de necaz…
– Ce s-a-ntâmplat
– A murit ’nea Dumi…
– Dumnezeu să-l odihnească!
– M-a sunat ’nea Fichiret Osman, la care stătea în gazdă… Cică l-ar
fi găsit înţepenit în casă, de unde nu mai ieşise de trei zile…
– Fi-su ştie
– De trei zile, nu-i de găsit! De când a pus mâna pe banii de pensie
ai moşului… Cine ştie pe unde-i toacă!...
– Păcat, mare păcat… Mai făcea donaţii pentru biserică…
– Nu ştiam…
– S-au mai văzut cazuri de atei, care la bătrâneţe au găsit Calea
Domnului…
– Părinte, n-am timp de necrolog!... N-am un’ să-l duc! Ajută-mă,
că nici nu ştiu ce trebuie pentru înmormântare!...
– Adu-l la noi, la capela mortuară… Am acolo o rezervă, unde am
toate facilităţile: îl îmbăiem, îl ferchezuim şi-l îmbrăcăm în paltonu’ de scânduri…
Nu mai pierde vremea! Adu-l acolo; de rest, ne ocupăm noi!...
– Da, părinte, aşa o să fac, săru’-mâna!
– Chiar dacă nu o să fiu eu, îl găseşti pe administrator. Îi spui că eu
te-am trimis… Nu-i dai nimic!... Ne socotim după aia, că şi-aşa ai de alergat…
Acu’ tre’ să merg la un botez; naş e frate-miu şi mai schimbăm şi noi
o vorbă, două acolo, că nu ne-am mai întâlnit la sindrofii cam de multişor.
De, fiecare cu afacerile lui…
Gina Priboianu se mai linişti. Preotul paroh era un om de inimă.
Dar, după numai cinci minute o sună el pe femeie.
– Doamna Gina, să ştii că nu facem nicio scofală!
– Cum adică, părinte se sperie femeia.
– Păi, dacă zici că Fichiret l-ar fi găsit după trei zile, tre’ să suni mai
întâi la Poliţie, să preia ei cazu’… După aia îl aduci la noi…
– Da, părinte, bine că mi-ai zis. O să-l sun pe adjunct. E văr primar
cu soţul meu şi cre’ că până vii de la botez, ne rezolvă el.
– Aşa să fie!
De trei ore stăteau la poarta de la Morgă şi nu-i băga nimeni în seamă… De
sute de ori au apăsat butonul soneriei şi tot nimic! Soţul Ginei Priboianu
aţipise. Îi dădu un cot.
– Cum poţi să dormi cu mortu’ lângă tine
26

– Pe ’nea Dumi l-am pus în spate. Doar tu eşti lângă mine!... Io-te,
s-apropie cineva, mai spuse omul, frecându-se la ochi.
Într-adevăr, cineva se apropiase de poartă şi le făcu semn să coboare
din maşină.
– A sunat dom’ doctor şi a spus să vă-ntreb dacă aveţi hârtia…
– Ce hârtie
– Trimiterea de la Poliţie; fără ea nu puteţi intra! avertiză paznicul.
– Stăm aci de-atâta timp şi n-ai ieşit să ne spui de treaba-asta
– Nu-i mare scofală, dar nu sunase doctoru’!... Aşa că vă duceţi
frumos la Poliţie şi veniţi cu hârtia-aia. Pân’-atunci, poate apare şi don’ doctor.
Zicea că se duce să-şi cumpere un şorţ nou…
La Poliţie, era doar ofiţerul de serviciu. Îi spuseră pentru ce-au venit,
iar acesta îi avertiză că mai întâi trebuie îndeplinite câteva formalităţi.
– Nu-i bine c-aţi mişcat mortu’ din loc!
– Subcomisarul Abagiu zicea să ne ducem la Morgă…
– O fi zis, dar mai întâi se cuvenea întocmit un proces-verbalde
constatare… Ei, lasă, că n-o fi foc! Daţi şi voi un coniac şi ne înţelegem…
Dacă tot l-aţi cărat pân’ aci, tre’ să scriu cum l-am găsit…
–’Ai mai repede, mai repede! îl zori femeia.
– Bine că e întreg! remarcă bucuros ofiţerul.
– Da’, ce, dom’le, voiai să ţi-l aducem tranşat se interesă vădit supărat
soţul Ginei.
– În cazu’-ăsta, era nevoie să daţi şi voi declaraţii: cine, cum şi cu ce
Cei doi soţi se uitară miraţi.
– Nu vă mai uitaţi aşa la mine, că mă deochiaţi!... Vă duceţi înapoi,
unde-aţi găsit mortu’ şi luaţi declaraţii de la ăia care l-au văzut.
– Cu-atâtea referinţe, parcă-i facem dosar de angajare, fu de părere
Gina.
– Să le luaţi în dublu exemplar: un rând la noi şi altu’ îl puneţi în
coşciug, că poate o avea nevoie pe lumea-ailaltă…
– Vorbeşti prostii, dom’le! se apără Gina Priboianu. Acolo, nu se
munceşte!
– Până dimineaţă, mă găsiţi tot pe mine aci! Mai spuse ofiţerul.
La poartă, a ieşit o persoană necunoscută.
– Păi, unde-i 'nea Fichi se interesă Gina.
– S-a mutat d-aci. A vândut de grabă tot şi dusa fost! Unde anume,
nu pot şti, că n-a spus la nimeni!
– Ei, cum aşa... A plecat… Şi n-a spus la nimeni!...
– Nu… La nimeni!
– Şi când a plecat
27
Almanah

Fereastra - 2011
– Are câteva ore bune… A-ncărcat tot calabalâcul în trei camioane
şi p-aci ţi-e drumu’…
S-au întors din nou la Poliţie şi i-au spus ofiţerului ce-au păţit.
– De, ce să-i faci; sigur n-aveţi noroc, conchise acesta. Legea e lege!
– Acu’, ce facem
– Fără declaraţii, nu po’ să vă dau nimic la mână!... Să găsiţi nişte
martori… Aşa că, faceţi săpături! îndemnă el. Da’, nu vă grăbiţi, că tot pe
mine mă găsiţi. Aci sunt până dimineaţă!
–’Ai, nevastă, să luăm un târnăcop şi două lopeţi.
Gina Priboianu se uită la ceas.
– Are dreptate omu’… La Fero-metale n-a-nchis… Ai auzit ce-a
zis - ne-aşteaptă…
– Da, şefu’, facem săpături.
– Şi nu ne grăbim…
– Aşa e, oameni buni: Graba strică treaba!... Eu v-aştept. Până
dimineaţă sunt aci!... Da’ numa’ să faceţi săpături!...
Minimaxime
Să nu uitaţi că eu am primit mai multe de la alcool, decât a primit alcoolul
de la mine. (Winston Churchill)
Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie
se transformă în oţet. (Papa Ioan al XXIII-lea)
Un dezavantaj al vinului este că face omul să încurce cuvintele cu gândurile.
(Samuel Johnson)
Realitatea este o iluzie care apare datorită lipsei de alcool (Napoleon)
Nu eşti beat atâta timp cât poţi sta întins pe podea fără să te ţii de nimic
(Dean Martin)
Nu-mi trebuie decât o bere ca să mă îmbăt. Problema e că nu-mi amintesc
dacă este a treisprezecea sau a paisprezecea... (George Burns)
Spun unii că e mai bine să faci dragoste decît război, dar dacă aveţi chef
de amîndouă, căsătoriţi-vă! (Jerry Seinfeld)
Bărbatul a fost creat înaintea femeii ca să apuce să spună şi el câteva
cuvinte fără să-l întrerupă nimeni. (Jules Renard)
Un om e uman nu numai prin defectele lui, ci şi prin calităţile lui.
(Grigore Moisil)
28

Almanah
P
O
E
M
E
La minut
Doamnă, mi-a şoptit femeia îmbrăcată
în catifea (cu limba din catifea
cu buzele din catifea cu ochii din bob
de cafea)/ şovăind între mine şi dumneata
nu văd unde ne-am putea ascunde
voalul alb din priviri să nu-l vedem/
ştiu, nu mă întrebaţi, mulţimea
întreabă, dar când fac o plecăciune
pornesc din mine avioane, din cap îmi
zboară. vă mulţumesc pentru o exagerată
grijă despre nimicul de la care
pornim ca să dăm de nimic. singurul
meu viitor este somnul în care aievea
poţi împlini orice. nu, nu visul,
doamnă. acela este pentru iraţionali,
pentru cei care cred în lumi colorate
abstract. destinul meu, doamnă, cum
ar zice un mare poet, este acela de a
şchiopăta, fie şi măcar în treacăt, tot
mi-ar plăcea să şchiopătez. uite, aşa,
de drag.
acum dorm şi pot să cred orice
puteam să cred orice coraline
despre ieşirea din noapte prin
podul palmei
sau cu zepelinul din paie direct
prin pupilă
să-ţi fac din mână voioasă pa
ne vedem dincolo de memorie unde
nu am înţeles prea bine ce se află
acum dorm aşa frumos
visez că sunt un cearcăn uriaş
plin cu iubiri eşuate
ale tale coraline
cum ale mele sunt încă vii
şi le iubesc
am auzit că la noapte va ninge
în sfârşit vom avea şi noi coraline
oamenii noştri de zăpadă
melci
tresăream la fiecare pas
şi neclintita umbră mă urma
aveam corpul umplut cu inimi yo-yo
în dimineaţa în care ieşeam
din portativ
ca să merg
mă îmbătam coraline
îmi duceam la tâmplă un pistol
pe bancă o fetiţă mă certa
altă dată din palme îmi crescuseră
lujeri
care mai de care mai îngâmfaţi
cu papionul scos la vedere
am să-i îngrop în vene
poate s-or înzdrăveni şi ei
la capătul lumii cine să ne aştepte
şi castorul scobea de zor o scorbură
din tavan începu să curgă
cu melci de casă
cât pumnul
29

Fereastra - 2013
oameni şi oamenii mei
silenţioasă ca un drac urcam pe
trepte, cu
norii în spinare, munţii
şi munţii mei, nişte furnici dintre
cele mai
harnice, mă priveau, aşa, înalţi
îmi venea să mă duc, coraline
să mă tot duc departe, sus,
pe-o aripă
eu văd-strigam, tu vezi apoi,
ridicam mâna,
eram la şcoală.
altfel, pictam păduri şi glezne subţiri
de femei desprinse din îmbrăţişări
fugare
erau vremuri, coraline, ştiu,
dar nimeni
nu m-a oprit din întâmplare
cum s-a-ntâmplat s-o iau la goană
printre
icoane în ziua celui mai mare
împărat
sau când s-a croit lumea cu susul
în jos de-a
trebuit să împart creioane colorate
la soldaţi
să le amintesc de umbre, de forme,
până la urmă de culoare, nu
iubeam cum iubesc. felurit. oameni
şioamenii mei.
(cu trese de aviator pe umeri laţi, eroi
naţionali ori cascadori decedaţi
dar vestiţi)
uneori mă vizita mama printre gratii
cu un braţ de flori îmi plângea
pe umăr
tinereţea-i pierdută
mai târziu apărusem în vogue
cu florile de
la ea îmbrăţişând un copac
poezie pentru că…
pentru că îmbrăţişarea ta nu se
vedea
pentru că unghiul din care mureai
era monosilabic
îmi spuneai: sunt stăpână peste
bucata asta de scaun
pentru că înainte să fii tu eram eu,
cuierul
şi geanta din cui
zi de zi agăţată în cui prinsese forma
unică
fix între sprâncene se formase o cută
din piele confecţionată cu tine
pe umăr
traversam, atunci, căi ferate pline
cu păpădie
când să te mai risipeşti
pentru că oricât te-aş fi iubit mai
mult decât
rădăcină n-aş fi putut fi
de aceea ştii tu
boema silviană
îţi scriu dintr-un alt timp în care
toţi oamenii dorm iepureşte
dintr-un pasaj în care el se sinucide
pentru dreptate
sunt un copil prins de vreme
în singurătatea unei cucuvele
sper departe că fluturii se
vor întoarce în iarna asta mai blânzi
tu cum te mai simţi
se lasă ceaţa surdă coborând
printre degete
răsfirate drum alb în strungăreaţă
mă mai iubeşti
şi aştept în nemărginirea cuvântului
un răspuns
a nins mult în iarna asta
cu flori de liliac iubito a nins
30

Almanah
Vlad Turburea
Din ciclul
„Povestiri de la Şipot”
Şase creioane
În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau aşezate într-o cutie
de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită
de vreme şi îngroşată de lipsa slovelor; şase creioane colorate erau, de
la stînga la dreapta - alb, galben, verde, albastru, roşu, negru. Oamenii mari
săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet Copiii în schimb se plecau,
aşa cum mi se întîmpla şi mie cînd candela din perete mă apăsa pe u-
meri cu lumină.
Uneori erau ore de murire peste lume - pînă şi limba clopotului înlemnea!
Atunci, dacă aveai privirea la tine, puteai vedea toaca de la biserică
furişîndu-se pe uliţă, de dor de copac neînceput; în murirea aceea dată împrejur,
auzeam eu culorile lovindu-se între ele -albgalbenverdealbastruroşunegru
- parcă era coada unui guştere bătînd în marginile cutiei de carton.
Albgalver albgalver grunebastru şunero şunero, desena cu sunete viul
guşterului meu şi eu îl încărcam cu lăcrimarea unui lăstar de vie, retezat de
căderea aerului peste grădină.
Trecuse vremea lui an tan tichi tan şi ai tu pe tine culoarea lui verde
împăratul; în ferestre, sub muşcatele roşii, păpuşile din cîrpe se treceau în
galben, precum fecioarele începute prea devreme; arcurile din lemn de sînger
se frăgezeau pe garduri apoi păleau de prea multă ridicare spre cer; săgeţile
din cucută, în lipsa zborului, se frîngeau a amar; viermii de mătasă, de
dragul urmei lor albe pe frunza grasă de dud, se lepădau de gogoaşă a doua
oară; şotronul se desena el pe el şi tot el pe el se juca pe uluci.
Da, acum era vremea culorilor la pachet, albgalver verben verben
strunero; aratăne creioanele, spuneau copiii, verben verben strunero. Sînt de
la Bucureşti, spuneam, de la Bucureeeeeşti, întelegei voi Aşa spuneam, şi
lungeam litera e, o gustam pre limba-mi şi o loveam cu tîmpla de cerul gurii
31

Fereastra - 2013
- mama ta, îmi ziceam eu ca un om mare - o să te mestec pînă scot sunet de
literă din tine. A! se mirau copiii, şi lungeau şi ei pe e, dar nu era e-ul meu,
se săturau repede de mestecat şi înghiţeau cu noduri. Doar unchiul Costei
mai ştia rostul. De unde ai tu, Costei, cercelul de aur din ureche Din Insula
Paştelui, din Insula Paşteeeeelui, înţelegi Americane
Nu scriam niciodată cu creioanele mele, ziua le auzeam în ghiozdan
- albgalbenverde albastruroşunegru, albgalver verben verben strunero;
seara, puneam cutia la capul patului, cu capacul deschis şi mă lăsam dat difuzorului
cu membrană; bună seara copii, acum o să ascultaţi povestea prinţesei
de sare; a fost odată ca niciodată un tărîm al apelor, atît de întins, încît
paserile care îl străbăteau făceau pui în plin zbor. În penumbra odăii, creioanele
scînteiau. Mamă, mă întreba mama, de ce nu tragi şi tu măcar o linie
cu creioanele alea Nu pot mamă, spuneam, nu vezi tu, dacă scriu cu ele, se
topesc! Astea sînt lumînări, dacă scriu cu ele, se aprind şi se topesc! Şi ascultam
mai departe povestea prinţesei de sare; mă întrebam cum vine treaba
cu facerea puilor în plin zbor şi desenam în aer, cu degetul arătător, ceruri,
paseri şi ape; da, mereu cu degetul, topeşte-te tu deget al meu, mai am
nouă, dar creioanele mele sînt doar şase.
Trecuse toamna şi iarna, acum rochiile de mireasă se scuturau peste
lume, gardurile de mărăcini se înroşeau de sîngele Domnului; în dor de iarbă
crudă, oamenii se credeau miei şi se lăsau duşi la tăierea de păcate; seara,
se vedeau pe cer lehuze cu sînii grei, venind dinspre Calea Laptelui; pe la
porţi, el şi ea se sărutau - aşa spuneau unii - de fapt eu cred că schimbau
cuvinte în tăcere. Flămîndă, viaţa se începea ea pe ea din toate pările, numai
creioanele mele rămîneau neîncepute. Desenam şi acum cu degetul arătător,
ceruri, paseri, ape.
Americane, îmi spunea Costei, un cercel se poartă în ureche, la vedere,
nu în buzunarul de la piept, înţeleeeegi Nu înţeleg Costei! Începutul
Americane, începutul, ca să nu plîngi neînceputul! Ce ştii tu Costei, ce
Auzi! albgalver verben verben strunero.
Într-o zi, cutia mea cu creioane colorate albgalver verben verben
strunero a dispărut. Timpul cădea la picioarele mele cu gîtul întins. Învăţătorul
a întrebat clasa dacă are ştire de asemenea întîmplare. Da domnule
învăţător, eu le-am luat, a spus Nicolici; din caietele de pe bănci, se auzeau
petele de cerneală cum se usucă pe file; da domnule învăţător! prea strînse
în tocuri, peniţele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală; cerurile se
amestecau în călimări, cu paseri cu tot.
Treceţi prin faţa lui şi spuneţi-i ce aveţi de spus, a mai zis învăţătorul
nostru. Unul a spus - de ce Nicolici Altul - să nu mai stai în bancă
cu mine! Apoi a venit altul şi a spus: houle de culori! Şi atunci toţi copiii au
spus în cor, houle de culori, houle de culori!
Eu am spus - Nicolici, poţi să-mi dai tu creioanele înapoi, poţi
32

Se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file, peniţele Klaps
se răzvrăteau în onduleuri de sineală, hîrtia albastră în care erau îmbrăcate
abecedarele se decolora văzînd cu ochii.
Uite, acestea sînt culorile tale! Şi Nicolici mi-a dat o foaie de vocabular
pe care erau desenate ceruri, paseri, ape şi prinţese de sare.
Alchimie fără perdea
Vezi tu Iasomie ce văd eu, uite rîndunica,
se scaldă în zăpadă, vine primăvara
în decembrie Iasomie Hai femeie, zic, hai
afară să o vedem cum se coboară la vale, pe
podul Grant. La noi acasă, primăvara venea
întotdeauna de pe dealuri, aici dealul meu este podul Grant; valea Gilortului
a mea este acum Ciurelul. Hai Iasomie pe vale, să stăm cu poala întinsă,
poate ne cade în ea o pală de vînt!
Îmi iau seama, vorbesc singur, nici urmă de Iasomie prin casă; însă
nu am păreri, o rîndunică se scaldă în zăpadă; dacă o prind! am prins tot
felul de păsărime, gîngănii nu mai vorbesc - greieri, călugăriţe, licurici, scarabei,
în fine toată fojgăiala ierburilor şi a văzduhului - dar uite, rîndunică şi
libelulă, nu. Dacă… Sună telefonul; iar s-a dus rîndunica mea. Da! Alo, bă
ăsta a lu’ Anica, mă puţă, tttuu tu eşti mă vere Îmi sfîrîie inima, după vorbă
e Mitru de la Turburea... Bă, mă auzi, sînt Mitru, iote de ce te sun, vino
acasă cît poţi tu de repede. Îmi mai sfîrîie inima o dată, uite aşa, parcă pe
sub piele trec furnici - în sus, în jos, în sus, în jos. Sorin, Sorin al tău! Acum,
furnicile au găsit o firimitură de pîine şi se încaieră pe ea. Ce e cu Sorin,
Mitrule Ce să fie e bine, da’ a damblagit, auz’ că aruncă unii de pe casă
cu ţîgle dupe el. Şi zîc aşa - broască prin costreie, Sorin pe resteie! Da’ nu
ie niminea pe casă, nu vorbeşte neam, ne uitarăm şi noi, chemarăm şi pe
popa Costică, nimic bă, nimic, auz’, nimic! Vino acasă că întrebă de tine.
Vorbesc un pic cu furnicile, furnicuţăuţă la noi pe uliţă prin ţărînăînă
hai să-i dau lumină şi mălai cu susai! Nu mă îngînă nimeni, asta e bine.
Nu mă ceartă nimeni, de ce să mă certe Doar perdeaua de la fereastră se
înfoaie un pic - şi se umflă în peniţă ca mîndruţa în rochiţă - cine cînta aşa
Ori - cireşule frunză rară, frunză din poiană, sau - un hoţ de vînător rupse
trei fire de păr…Cine... Lina şi Mărin al ei, puneau duminica, la picap, placa
Mariei Lătăreţu. Se aşezau la poartă, beau ţuică şi mîncau porumb copt
pe jar, sub cazanul de aramă în care fierbeau prunele, mari cît oul de porumbel.Şi-aşa
mă, chiuia Mărin, să-i mănînc gura de femeie, că frumos cîntă!
Tomiţoaicii îi tremura barba; şi mîna în care ţinea ţoiul de ţuică îi tremura.
I se umezeau ochii – of Mărine, Mărine, să tai tu cireşul ăl pietros din vie!
Ce of Mărine, Mărine, iote a dracu’ cu cireşul tău cu tot şi născătoarea cui
33
Almanah

Fereastra - 2013
te-a făcut, iar bei fă! striga ăsta la mumă-sa. Cît sînt io de Mărin Iordanca,
te duc la nebuni, la Sofronie, să dai frunze la viermii de mătasă. Măi bine
vez’ cum faci cu zburatul peste casă, noaptea. E! a dracu de hîrlă, cu a bătrînă
cu tot. Tomiţoaica avea în păr şaptezeci de primăveri şi în urmă cu cinci
ani încă se mai urca în cireş. Îşi sufleca poalele şi aduna cireşe în şorţ. Ce
ie fă şi cu aia, i să văd toate oasăle goale, să uită copiii la ea! Luaţi mă mamă
şi mîncaţi, zicea asta, cireşe dulci mumă, să fie de sufletu’ lu’ Drie!
Alooo! Omule, tu mă asculţi Ei da, Mitru şi furnicile. Între timp,
furnicile sanitar au făcut un pic de curat în urma furnicilor soldat. Da Mitrule,
da, vin sîmbătă. Bine mă, da’ nu uita, hai noroc!
Ies pe terasă. Cald, prea cald pentru decembrie. Dinspre lacul Ciurel,
soarele se uită în urmă. Da, s-a dus rîndunica! A rămas în zăpadă doar
locul de scaldă. Îmi vine poftă să amiros, da, să amiros; chiar întind gîtul un
pic - hauuu, hauuu, fac. Hauuu, hauuu! Aici miroase a nimic, a forme de copaci,
a ghiceală de copaci, a umbra lor, a umbră de vecini, a umbră! a umbra
mea. Nici măcar flori de gheaţă pe fereastră nu sînt, să te prefaci: ia uite,
aici e o turturică, dincolo sălcii, dincoace o libelulă pe papură, haşt faci cu
mîna prin aer, haşt! şi îţi iese aburul pe gură; haşt - abur, haşt - abur şi te
trezeşti cum viaţa ta curge la vale pe geam; îţi rămîne o picătură pe degetul
arătător, ia viaţă, ce gust ai tu ce gust să aibe de viaţă.
De viaţă... Mă gîndesc un pic, bani de lemne i-am lăsat lui Sorin, de
fapt i-am pus lui Mitru în mînă, ai tu grijă, ăsta îi bea, de ale gurii să mai
fie ceva, atunci În august, cînd a ieşit de la Dobriţa, m-am înţeles cu el, gata
mă, zicea, nu mai beau, mă apuc de treabă, repar şi casa. Zău dacă te
mint! Aşa să faci Sorine, poate găseşti şi o fată mă. Mustăcea, de unde fată
De unde, de unde, te învăţ eu Mă socoteam, doamne, o fată bună îl trage
după ea, hai omule să plivim prin grădină, hai omule pe deal, a dat lăstaru’
în vie, hai omule la poartă să ne vadă lumea cum ne ţinem de mînă - uite
lume cum ne ţinem noi de mînă, nu vezi tu lume că avem deştele împletite,
ne merge bine lumeee! Da bă, aşa ie, zicea şi Mitru, o femeie bă! îţ’ ie să te,
bei din gura ei, sorbi din ea bă nărodule, nu te rîde! Te ia cu călduri, te pui
pe ea, te ia cu frig, o pui pe tine, te înveleşti cu ea, un cur de muiere, mucea!
Îhî! se uita Sorin în gol, îhî. Ce dracu mă polomotiţi atît la cap, am io viaţa
mea, viaţă! nu floare de gheaţă topită de suflarea care vă iasă pe gură. Hai
să scuipim în palmă şi să tăiem scuipitul în două, unde să duce viaţa mă
Aceasta e a doua îngereasă din suita de protocol a arhanghelului.
Intraţi domnule! spune, intraţi. Arhanghelul mă întîmpină într-o ţinută lejeră,
pe trupu-i subţire - cămaşă de in dată în două ape, poale largi, mîneci
la fel, în picioare - sandale uşoare din petice de cer. O singură podoabă la
încheietura mîinii drepte - amintirea lui despre lume, bătută în stil Lemuria,
cercuri de apă cu intarsii de pămînt. Pe un jilţ, aripile lui la odihnă – o
pasăre fără trup!
34

Almanah
Ah tinere domn, vă aşteptam, ce mai faceţi O întrebare de politeţe,
arhanghelul ştie ce fac tot timpul. Poate da, poate nu, mă citeşte el, avem şi
noi scăpările noastre. Dar despre asta mai tîrziu... haideţi să ne aşezăm. Aşadar!
ce aud despre dumneata în ultima vreme dai o atenţie deosebită curţii
noastre şi slujitorilor ei! Gustăm această silinţă şi întorsătura cuvîntului vostru.
Eu sînt înfiatul de îngeri, m-au luat de la mama mea bună pe un ciur de
lumină - ei bine, consiliul nostru se gîndeşte serios la această mirare, să aşteptăm
o vreme însă. Se apleacă spre mine; cămaşa de in se ridică de o
palmă. Mai sus de gleznă, pe sub piele, îi văd clar vinele albăstrii. Ei da, am
şi nişte monturi la degetele mari, noroc cu aceste sandale, sînt uşoare ca pana,
cum spuneţi voi. Se apleacă şi mai mult. Ştii, mai jos cu un cer se aud glasuri,
care spun că prea ne tragem de şireturi cu oamenii. Chiar ieri am avut
pe rol o chestiune delicată. Un înger grabnic din fire şi ameţit, a lovit în plin,
pe trecerea de pietoni, colţ cu strada Ceahlău, un om. Arhanghelul aproape
îmi suflă în ureche: tînăra noastră generaţie, ce să mai vorbim!... mă rog, nu
toţi... uite, îngerul ăsta e în vorbe - ca să nu spun mai mult - cu o femeie dea
voastră. Nemeşă, nu zic, ohoo...prea, prea! Arhanghelului îi licăresc ochii
- sau mi se pare
Prea - prea, repetă el. Da domnule, a trebuit să trîmbițez, să trag
nişte sfori să-i dăm omului numele înapoi şi asta fără să-l jumulim prea tare
pe îngerul nostru. Deschide braţele larg - adică spune şi dumneata, nu
Mă uit în jur - o masă din cristal Domeno Sauri, cu stratul gros de
o şchioapă. Printre reflexiile verzui se văd trecînd vieţi. Apoi scaune, scaune,
scaune - multe scaune, sprijinite pe trei picioare. Mie îmi aduc aminte
de stîlpii de la cap. Peretele din dreapta noastră se închipuie din firide în
care sînt puse la păstrare uitările - prima uitare, a doua uitare… uitarea de
azi! În stînga, fereastra mare prin care se văd cerurile cum se schimbă, lumile
cum se împestriţează. Apoi, jocul de sunete, asemănător pietrelor de
rummy, suspendat în aer. Şi peste toate, lumina, ei, nu domnilor, nu lumina
pe care o ştiţi voi! lumina asta e altfel, poţi să o apuci cu mîna, poţi să te dai
cu ea pe faţă, poţi să o întinzi pe pîine dacă vrei. Cînd am venit cu mama
prima oară aici, totul era la fel. De ce ai adus şi copilul Ană, au ne-am înţeles
noi la o asemenea lucrare Lasă domnia voastră, zicea mama, să se înveţăe
de mic cu drumurile.
Tresar. Hai să vedem şi ziua dumitale de miercuri, îl aud pe arhanghel.
Ei da, priviţi-mă, sînt eu, un pic din faţă, un pic din profil, un pic mă
trec! Da, înţeleg, vindeţi tutun, aveţi un stand deja, îi spun clientului meu.
Oh, oh - arhanghelul pune un stop cadru, secunda patruşdoi. De unde de neunde,
scoate două trabucuri. Face cu ochiul - hai, ia! Ei, încerc să mă las.
Hai, hai, ne prostim şi noi. Aprindem, pufăim... puf, puf. Dacă nu aţi fumat
asemenea trabucuri, e timpul să o faceţi.
35

Fereastra - 2013
Clientul meu e de fapt o... clientă. Doamnă, iată în această scenă
virtuală concepţia noastră privind reclama la produsele dv. În panelul perspectivă,
vedem această scrumieră octogonală din sticlă. Vertical pe scrumieră,
în axul central, un tub tot de sticlă, susţinut din patru părţi de un
schelet metalic, argintiu. Încercăm să sugerăm o rampă de lansare. Intru cu
frenezie în tot felul de detalii tehnice - da, avem cîteva surse de lumină, target
spot, omni, area light, skylight... sigur, şi umbre difuze. Tot ansamblul pe
un diamond gradient, începînd cu verdele unei frunze de tutun şi terminînd
cu o nuanţă de piele de mulatră. Plimb o target camera prin scenă şi facem
vizualizări din unghiuri diferite. Folosesc un canal alpha şi arunc din două
setări, cîteva flori de iarba dracului în tubul de sticlă...voila! Doamna pare
buimăcită. Fireşte, dimensiunile panoului publicitar le alegeţi dv., spun. Se
pare că mi-am cîştigat pîinea pe ziua asta.
Arhanghelul e uşor îngîndurat. Mă prinde discret de mînă - ştii,
avem o versiune warez despre următoarele zile ale dumitale. Ce zici Domnia
sa e pus pe şotii. Mă pun în gardă, lăsaţi, aştept să-mi procur versiunea
cu licenţă. Joi, după amiază; stau cu ochii în monitor, finisez scena virtuală
şi mă pregătesc de o randare finală. Ascult radio Romantic online. În următoarele
minute, dragi prieteni, ne vom întîlni cu Hot Chocolate, Dire Straits,
Pink Floyd, The Cranberries, Bee Gees şi surprizele nu se opresc aici pentru
nostalgici. Sperăm că v-am trezit interesul! Acum vă prezentăm un scurt buletin
meteo; în ţară se înregistrează temperaturi nefiresc de ridicate pentru
această perioadă a anului, Timişoara şi Cluj - optsprezece grade, Iaşi - cinsprezece,
Craiova - douăzeci de grade. În capitală vreme însorită şi o temperatură
de nouăsprezece grade celsius. Totuşi, meteorologii avertizează că în
următoarele zile, vremea va deveni rece, chiar geroasă în unele regiuni. Tam
- tam romantic, Romantic FM. Să-i ascultăm în continuare pe cei de la Bee
Gees cu două piese de referinţă, Stayin’ Alive şi Massachusets. Stayin’
alive… stayin’ alive, mă simt în vînă. Scena mea se randează, frame după
frame. Mă încearcă un fel de bucurie tristă, ştii! ca atunci cînd te întîlneşti
cu unul, după mulți ani. Adică, de ce nu ne-am văzut noi atîta vreme Ha
Las’ că e bine şi acum. Ce trece timpul! Parcă ieri, Mărin Iordanca, asculta
radio Craiova, la difuzorul agăţat în perete, sub o perniţă din pluş în care
ţinea înfipte acele de cusut... La cinzeci de kilometri nord de Saigon, forţele
vietnameze au doborît două bombardiere americane. Îi dovedeşte bă, se bătea
Iordanca cu palma peste genunche, îi dovedeşte, cît ie ei de americani!
O strig pe Iasomia. Hai Iasomie, arată-mi genunchii; îi ating cu buzele,
unu - doi, unu - doi... Gelu, Barbu, Gică, Gina fac gimnastică spunînd,
unu – doi, unu – doi, faceţi toţi la fel ca noi. De ce aşa Aşa! să mă aminteşti
cînd te aşezi să te rogi. Petrec mîna mai sus, pe coapsa dreaptă a Iasomiei
un peştişor dă din coadă. E peştişorul tău de aur
Nebunule! sînt însemnată, nu ţi-am spus că era mama grea şi a fu-
36

at o scrumbie A învelit-o într-o frunză de varză, să stea la răcoare, şi frunza
a ascuns-o în şorţ. Vezi, de aia am venit eu pe lume cu semnul ăsta.
Sorin a dat ochii cu lumea într-o zi de august. Nu ştiu ce i-a venit
lui tocmai atunci. La urma urmei era prea cald şi oamenii cu scaun la cap
erau deja la scuteală, la umbră. Mama ţipa în odaie! Ce e fă auzeai cîte o
voce de prin grădini, de sub pomi. Ce să fie, naşte Anica a lu’ Gheorghe.
La noi acasă începuse foiala, cîteva femei umblau ca turbate, başca
moaşa de la dispensar. Eu eram pe deal, printre prunii Titicăi şi încercam să
îi găsesc un loc lui Toma Alimoş în literatura română. Cumpărasem de la
librăria „Tudor Arghezi” din Tg-Cărbuneşti, o carte de analize literare şi mă
pregăteam pentru examenul de liceu.
Mă, a strigat unul, fugi mă acasă, a apucat-o pe mumă-ta chinurile
facerii! Mai încolo de poartă nu mă mişc; o aud pe mama... auuu, aoleu Lină,
nu mai pot. La doi paşi de mine - un coş mare din nuiele, plin cu frunze
de tutun; au început să se pălească, doar inima lor se mai ţine grasă şi verde.
Grasă şi verde se ţine! Pe aici toată lumea pune tutun, ies bani buni. Tîmp,
mă uit la frunzele ălea - măcar azi am scăpat de înşirat pe sfoara de cînepă,
îmi spun. Pieziş, văd o umbră prin via noastră. Se ţine goală după tata. Ce
te iei umbră de mine, îl aud, acum am alte treburi pe cap.
Aoleu Lină, aoleu Mărie, ţipă mama! Mai puneţi apă la fiert, strigă
moaşa! Cu tălpile goale, scormonesc în ţărîna de la poartă. Tălpile mele sînt
aripi de brabete, ba se afundă în colbul gros, ba se ridică un deşt de la pămînt.
Vaietele de durere ale Anicăi sînt urmate de aşa linişte mare, că aud
cum plesnesc boabele de struguri pe viţă. Şi omizile pe frunza de păr le aud,
foşg foşg foşg... Nu mă pricep la treburi muiereşti, şi cu atît mai adîncă mirarea
– cît îi trebuie unei femei ca să nască!
Americane, vino fuga mă! Americanu’ sînt eu, cea care mă strigă e
Lina lu’ Mărin. Mă tu auz’, ce rămăsăşi lemn O să te bag în casă, da’ nu te
uiţ’ la mumă-ta nici mort. Trec pragul; aici miroase a nuci şi a castane dezghiocate;
a sîmburi săriţi din fruct – tuf tuf! aşa amiroase lumea prima oară,
lume Trag cu ochiul, încă sînt viu; pe pulpele Anicăi a înflorit muşcata roşie;
şi mai sus de atît, tot flori de muşcată, unele ofilite, altele abia îmbobocesc.
Eşti băiat mare mă, fii atent cum facem! zice Lina. Ridici de capul patului
dinspre tălpile lu’ mumă-ta, să pui io nişte cărămizi. Aşa fac. Hai, hai
- ţîne ţîne ţîne! Lina aruncă două cărămizi sub picioarele patului - pac pac.
Gata. În timp ce ies pe uşă o aud pe moaşă: acuş că o lăsarăm de la mijloc
în jos, se opreşte şi hemoragia. Acuş, acuş, vezi să nu; tot mai multe muşcate
se îmbujorează în patul Anicăi. Pe la prînzul ăl mare vine şi salvarea.
Fleşurile de la girofar se lovesc de gardul de beton - pleaşc... pleaşc...
pleaşc. O aduc pe mama pe targă, şi în maşină cu ea. Aduceţi şi copilul, zice
un sanitar, pierdut tot. Ce e fă Băiat fă, zdravăn, sănătos. Da’ ea nu scapă!
Pleacă şi salvarea; la spitalul din Filiaşi, pleacă. În urma ei praf şi
37
Almanah

Fereastra - 2013
sunetul sirenei... fiu fiu fiu - Anica noastră se suie pe coastă în opinci de
broască...în opinci de broască...oască...oască...oască...
Auuu! Chiar vrei să laşi peştişorul meu fără solzi La ce te gîndeşti
omule, întreabă Iasomia. Mă gîndesc şi eu Iasomie, uite, ce făceai tu cînd
eu învăţam pe ce şi pe de Învăţam pe a şi pe be, e bine e bine; şi cum era
bucla lui be, Iasomie, era ca linia şoldului tău desenai tu literele cum îţi
desenez eu sînul, numai dintr-o atingere fii cuminte nebunule…ba nu, mai
încearcă-mă. O încerc - vrei să-ţi fac un copil Rîde. Tot dintr-o atingere
Ne jucăm, ne privim în oglindă, ne adulmecăm. Tu semeni cu mine!
Ba nu, tu aduci cu mine. Ba nu - ba da, uite ai gura mea, ochii mei,
fruntea mea. Ne jucăm şi nu ne săturăm de jucat. Mai mereu m-a scos cineva
din joc…şi pe coada lui scria, ieşi afară dumneata… cine nu e gata, îl iau
cu lopata… Cînd mă jucam mai bine la poartă, mă chema mama -Americane,
la masă! De mă jucam număratul pe degete, mă mustra învăţătorul
Costică Popescu - unde sînt beţişoarele din lemn de salcîm
Dacă mă joc de-a viaţa, mă scoate viaţa la tablă - ai temele pregătite
Americane
Acum, de mă joc cu Iasomia, primesc şi vestea - iată versiunea cu
licenţă a zilei mele de joi - Americane, a murit Sorin!! A murit în somn, mă.
Bine Mitrule, bine... broască prin costreie Sorin pe resteie...
Adrian PĂUNESCU
Fiori de iarnă
Adio, mare! Iarna suflă-n sare
şi frunzele horesc ca pentru crivăţ,
în oase e-un fior care ne doare
şi punem tot pământul împotrivă-ţi.
Turişti puţini, cu paşii mai nesiguri,
te caută, te gustă şi te lasă,
pescari apocaliptici trec pe diguri
cu undiţele-ntoarse către casă.
E peste tot o stare de tristeţe,
ca la un mort ce, totuşi, nu se-arată,
femeile încep să se dezveţe
de-mbrăţişarea-n valuri vinovată.
Deodată-i iarnă. Fără pic de toamnă,
în strălucirea firii care moare,
lumina la penumbră ne condamnă.
Suntem bătrâni. Plecăm.
Adio, mare!
Constanţa BUZEA
Ştiind ce vrea şi ce-i urmează
Să-ţi fie dor de fiara fricii,
S-o prinzi de vie-ntr-o capcană,
Dar vorbele îţi ies din gură
În apărarea ei, şi mor
De mila fiarei jupuite
De mii de ori de sfânta-i blană,
Frica surâde împrejurul făpturilor
Şi-n sinea lor.
Să-ţi fie dor şi deznădejde
Ştiind ce vrea şi ce-i urmează,
Când simţurile ei ca şerpii
Aştern sub talpa ta fiori,
Din când în când îi ţine-n rază
Mişcarea duhului, enormă,
Delirul tău în căutare –
Fragmente dintr-un cer cu nori.
38

Almanah
Preţul pământului Ţării
Auzim în fiecare zi, că s-au vândut mii şi mii de hectare din pământul
Ţării unor străini veniţi în părţile noastre să se căpătuiască. Fie că e
teren arabil, fie păduri, fie lacuri şi bucăţi din mare, e totuna. Auzim,
de asemenea, că ne sunt vândute tot într-o veselie bogăţiile solului şi subsolului
Ţării: petrolul, cărbunele, sarea, metalele preţioase, gazele, fără să mai
vorbim de combinate, sonde, mine şi multe altele, ştiute şi neştiute. Întâlnesc
tot mai des vârstnici şi bătrâni, care plâng, când spun astfel lucruri,
parcă ar fi vorba de familia lor, de casa lor, de bucăţica lor de pământ.
Aş propune oamenilor noştri politici, ca, înainte de a încheia un contract
de vânzare-cumpărare sau de concesiune, să citească o pagină memorabilă
scrisă de o căpetenie indiană către Preşedintele Statelor Unite ale
Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), care a făcut oferta, în anul1854, ca
statul american să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului
indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns
din partea căpeteniei Seatle. Această scrisoare se numără printre cele mai
frumoase şi mai profunde gânduri, care au fost rostite vreodată despre mediul
înconjurător al omului. Iat-o:
,,Când marele şef Alb din Washington
îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul
nostru - ne cere prea mult… Cum se poate
vinde sau cumpăra cerul şi căldura pământului
Aşa ceva ne este cu totul străin. Noi nu
suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii
apei…Fiecare părticică a acestui pământ
e sfânt pentru poporul meu. Fiecare ac
strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul
râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte în
gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte
din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul, armăsarul, vulturul
cel mare - ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul
învelit în căldură al calului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii. Această
apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi
sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e
sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi
amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei e glasul tatălui-tatălui
meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă luntrele noastre.
Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să
39

Fereastra - 2013
învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va
trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui. Ştim că omul
alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul… Faţă
de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot
cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va
distruge pământul şi va lăsa în urmă pustiu. Nu ştiu. Modul nostru de viaţă
se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu
îl dor ochii… În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există
loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul
aripii musculiţei. Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul…Omul
alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă
vreme muribund - e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să
vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga
viaţă pe care o întreţine. Vântul care i-a dat bunicului meu primul suflu va
primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi
ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul
îndulcit cu mireasma florilor. Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra
pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi
următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele
acestui pământ, ca faţă de fraţii săi. Ce este omul, fără animale Dacă animalele
ar dispărea, omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot
ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume
totul se leagă. Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa
strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul
lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi
copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte
pământul, păţesc şi copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă
pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.”
Sfaturi Părinteşti
Din cartea regretatului nostru Profesor, Părintele Dumitru Stăniloae,
intitulată Reflectii despre spiritualitatea poporului roman, redăm un
fragment tulburător despre sentimentul dorului:
,,În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea
adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine
însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului. Cel ce doreşte se depăşeşte
pe sine şi se cunoaşte într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede
decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea
pasiunilor sale...
Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaştere
la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct
40

de vedere afectiv că este sau nu este cineva lângă el. El nu suferă de absenţa
cuiva. El nu cunoaşte afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine
însuşi şi nici pe sine însuşi nu se cunoaşte afectiv, deci nu se are deschis în
ceea ce este mai adânc şi... mai uman în el. El duce o existenţă introvertită.
Este interesat numai de el. Dar şi introvertirea lui se opreşte la un zid, chiar
în fiinţa proprie, dincolo de care nu poate trece. În dor fulgeră o pătrundere
deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai
pentru că această pătrundere e înaripată de duioşie. Dorul e duioşia distanţei.
(sublinierea noastră)
Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. În dor e prezentă
într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment
indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat
de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor te
duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în
dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la
tine în carne şi oase. În dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e
omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa
lui.
În dor, românul trăieşte structura dialogică a fiinţei sale, adresând
cuvântul fiinţei iubite şi auzindu-i răspunsul… În dor, o persoană trăieşte
valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe
cu totul”.
Materiale preluate din publcaţia Scrisoare pastorală, foaie periodică, gratuită
a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi, îngrijită de preotul
Al. Stănciulescu-Bârda
Veşnicia de ieri
Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă!
Ce durere de a nu mă naşte
decât în vis, decât în lacrimile ploii...
Acum e târziu, e ieri de o veşnicie
şi eu mă înserez deja
şi mi se face noapte
şi muţenia vine
să-mi lege buricul...
moaşa mea, muţenia.
Biblioteca din Alexandria
S-au dus în deşert
şi acolo
41
Almanah
le-au înflorit mâinile şi ochii,
acolo s-au scufundat
corăbiile lor glorioase
înghiţite de valuri de nisip,
acolo şi-au întemeiat
cetatea aceea grozavă...
Timp de o mie de ani
n-a cucerit-o nimeni,
nici măcar moartea sau fericirea.
Dar într-o zi a venit Alexandru
şi a spulberat totul,
lăsând în urmă
o bibliotecă în flăcări.
Lucian MĂNĂILESCU

Fereastra - 2013
Mihai ŞTIRBU
EMINESCU ŞI VERONIACA MICLE
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
S-au cunoscut la Viena, pe când Eminescu era student la filosofie.
Amândoi aveau 22 de ani. Veronica s-a născut la 22 aprilie 1850. Era o femeie
frumoasă, stilată, educată, spirituală, căsătorită deja de la o vârstă fragedă
(14 ani), la îndemnul mamei sale, cu profesorul Ştefan Micle, cu care
a avut doi copii.
A urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Şcoala
Centrală, după ce mama sa, Ana Câmpeanu din Năsăud, trecuse munţii în
Principatul Moldova, după pierderea soţului în urma revoluţiei din 1848,
din cauza prigoanei austro-ungare. S-a stabilit întâi la Târgu Neamţ la 10 august
1850, unde a şi copilărit împreună cu fratele ei mai mare. Dar, odată
ajunsă la Iaşi, a fost o elevă excepţională, dând dovadă de o inteligenţă deosebită.
A terminat şcoala în 1863 cu calificativul „eminentă”. La examenul
final asistase rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle,
ardelean de origine. El a remarcat-o, vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi
inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie.
Mai târziu, mama sa s-a călugărit la Văratec. Când a considerat de
cuviinţă, i-a lăsat casa Veronicăi, care a donat-o mănăstirii, mănăstirea fiind
şi locul în apropierea căruia ea dorea să-şi doarmă somnul veşnic. În actul de
donaţie era o specificaţie: pe o placă de marmură trebuia scris pentru pomenire
de generația actuală şi viitoare „Casa Veronica Micle”. Urmarea: a
primit două camere lângă stăreţie, în care putea sosi oricând în vizită.
Frumoasa poveste de dragoste dintre cei doi (Mihai Eminescu şi
Veronica Micle), a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri. Dar, totul a început -aşa
cum spuneam - la Viena în anul 1872, unde ea se afla pentru un tratament.
Pe Eminescu îl ştia doar după nume, datorită câtorva poezii pe care el le
publicase. Pe Veronica a atras-o, nu gloria poetului, ci talentul pe care l-a
intuit cu o mare precizie, poate egală cu cea a lui Maiorescu.
Tânăra Veronica, deşi avea doua fetiţe şi îşi respecta soţul, tânjea
după iubirea ideală învăluită în mister, de care nu avusese parte până atunci.
Trăia primii fiori ai dragostei şi se comporta ca orice fată la vârsta ei.
„Galopul biografiilor - cum zice Tia Şerbănescu - nu modifică vârstele
organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu ţin cont de convenienţele sociale.
Veronica se afla la prima ei iubire, aproape adolescentină, şi ca orice
adolescent sau tânăr, asculta această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu
un tact deosebit, a ştiut totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia,
dar şi să dea frâu liber unei iubiri romantice. Până la moartea soţului ei,
42

iubirea lor a fost pură şi neîntinată.
Părul bălai, ochii albaştri, felul ei de a fi, probabil corespundeau
idealului la care visa poetul de 22 de ani, Mihai Eminescu. Întâlnirile de la
Viena au continuat la Iaşi, apoi la Bucureşti, şi în ciuda discreţiei presupuse,
mulţi vorbeau şi blamau relaţia dintre femeia căsătorită şi tânărul poet. După
revenirea în 1874 la Iaşi de la Berlin, chiar dacă fără titlu în urma audierilor
în filosofie, Eminescu a devenit director al Bibliotecii centrale, trăind
în apropierea Veronicăi. Se îndrăgostise de frumoasa, spirituala, cultivata
Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, şi voia
să fie aproape de „dulcea minune”, de „îngerul blond”. Biblioteca centrală
depindea de rectorat, relaţia dintre poet şi Veronica Micle fiind înlesnită şi
de relaţiile ierarhice, care-l puneau pe Eminescu - vrând, nevrând - în contact
direct cu Ştefan Micle. Mai mult, Eminescu participa frecvent la seratele
literare a celei pe care o considera ,,Luceafărul meu” şi-i dedica poezii;
ea, la rândul ei, îi scria delicate versuri. Se întâlneau şi sub teiul de la
Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Eminescu se
adresa iubitei cu apelative ca: „Scumpa mea amică, Dulcea mea doamnă,
Măi îngeraşule, Dulce şi dragă Cuţa, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă
şi respectata mea amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea
şi îngereasca mea Cuţă, Momoţi dragă, Draga mea Veronicuţa, Draga
mea Nicuţa, Măi Momoţelule, Dragă şi mititica mea Moţi, Fetiţule dragă,
Dragul meu bobocel moţat, Măi ramură de liliac”. Veronica îi răspundea:
„Miţule iubit şi al meu scump şi drăgalaş, Miţule, Băiet iubit şi drăgalaş,
Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu”. Pentru Eminescu,
Veronica era idealul feminin pe care-l visase. Îi scria: „Adormind
aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să
îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu
ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi
aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei
Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă se întâmplă
pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am să visez./ Şi dacă
se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.
Veronica îi răspundea: „Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare
şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă
credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. Veronica i-a închinat frumoase
şi delicate versuri adunate în volumul Poezii, în 1887. Cele mai valoroase
poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând
toată gama de sentimente: bucurii, supărări, momente pasionale,
revolte, temeri, mărturisiri, împăcări. Versurile ei parcă stabilesc o complicitate
cu cititorii. Au valoarea sincerităţii şi a unei graţii de necontestat:
„De câte ori am tresărit/ La fiece mişcare,/ Crezând că poate vei veni/ O,
dulce alinare.// De câte ori am plâns/ Văzând că noaptea vine/ Şi lampa
43
Almanah

Fereastra - 2013
singură s-a stins,/ Iubite, fără tine” (Lampa). Eminescu o iubea cu patos, cu
putere şi cu sinceritate. „Mi-e dor de tine, moţule ce eşti, femeie gentilă şi
dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.
Ştefan Micle tolera această situaţie. Având încredere în soţia lui,
accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost
pentru Petrarca. Pe o filă din biblioteca sa, astăzi Manuscrisul românesc -
fost 6003 - fila 82, poetul şi-a însemnat cu cerneală violet câteva rânduri
,,Ziua de 4/16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o
pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui
flori abastre care le voi ţine în toată viaţa mea’’ În perioada august 1874 -
octombrie 1877, poetul a scris cele mai frumoase poezii de dragoste, publicate
în Convorbiri literare, în Familia, sau rămase pentru posteritate. Unii
istorici literari, începând cu Perpessicius, au numit această etapă din viaţa
poetului ,,perioada veroniană’’. Chiar dacă profesorul Micle primea deseori
scrisori anonime, cu relatări despre aventurile soţiei, iubirea dintre îngerul
blond, Veronica, şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit
să existe dincolo de răutăţile celor care îi voiau despărţiţi.
În 1879, după moartea lui Micle, Eminescu o considera pe Veronica
logodnică, deşi ea încercase să-l convingă să se căsătorească, însă opoziţia
prietenilor şi depresia care deja îl marcau, au blocat orice demers pentru
unirea legală pe viaţă. Maiorescu, Slavici, Macedonski şi junimiştii, credeau
că dacă poetul se va însura „nu va mai plânge aşa frumos”. De altfel,
se pare că suferinţa necesară pentru creaţie, contextul social şi politic, căsătoria
fiinţei iubite, au fost factorii mult stimulatori pentru actul artistic eminescian.
Parcă zbaterile pentru firesc în viaţă, suferinţele impuse de convenienţe,
poate nefireşti în cazul lor, n-ar fi fost suficiente pentru preaplinul
paharului cu amar al celor doi. Dispariţia lui Ştefan Micle ar fi putut părea
o uşurare pentru dragostea lor, dar a atras şi un aspect pragmatic, lipsa
banilor. A intervenit, se spune, şi naşterea unui copil mort. Mai demult, şcoala
la care învăţase Veronica îi intentase un proces lui Titu Maiorescu, pentru
că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca
martor şi colegă a elevei. Urmarea, Maiorescu a încercat să se răzbune pe
toate căile pe Veronica, condamnând ulterior şi relaţia ei cu Eminescu. În
1883 s-a declanşat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui
Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului
Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă’’. Firesc, după
aceea au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare în ţară şi străinătate,
însă în februarie 1889 a fost internat definitiv în acelaşi sanatoriu, unde s-a
stins la 15 iunie 1889. Cei doi s-au născut în acelaşi an 1850 (o coincidenţă).
Când poetul se stingea pe patul spitalului, Veronica scria un poem
chiar despre moarte şi iubire (o coincidenţă). La 4 august 1889 şi-a luat viaţa
şi ea, la exact 50 de zile după dispariţia lui Mihai Eminescu, dar şi la
44

exact 10 ani de la moartea soţului sau.
Veronica Micle a fost la rândul ei poetă, a publicat poezii, nuvele,
traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. A debutat în 1872 în revista
Noul curier român cu două scrieri în proză: Rendez-vous şi Plimbarea
de mai în Iaşi. Veronica era conştientă de cele două posturi, de femeie
îndrăgostită, şi de poetă, poate mai prejos în creaţie marelui Eminescu:
„Vârful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge./ Lângă-acest colos de
piatră, vezi tu cât de mică sunt,/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ./ Şi doreşti a mea
iubire. Prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o
leg./ Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,/ Când măreaţa
ta fiinţă, poate nici nu o-nţeleg” (Lui Eminescu, 28 august 1885). Chiar
dacă n-ar fi fost muza lui Eminescu, Veronica ar fi trebuit să rămână în conştiinţa
neamului. Era şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate, una dintre
primele poete din literatura română. Tudor Vianu remarca: „Veronica
Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu
versuri stilizate şi tipizate în factură poetică a epocii, cu nimic mai prejos
de cele ale tuturor poeţilor care creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general”.
N. Iorga a comparat-o cu „o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o
considera „poeta unui cult”. Vorbind despre personaliatea Veronicăi Micle,
George Munteanu spune: „Veronica dispune de infinite resurse proprii
sexului ei, pentru a-l ţine în neîntreruptă uimire şi în pornirea de a o adora.
Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecator comunicativă, menită
să surprindă agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte şi
moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la
Veronica se salvează prin spontaneitate, firesc. Este o copleşitoare feminitate
prototipică în scrisul şi în felul ei de a fi, este acel feminin, atât de
admirat, de cântat şi uneori blestemat de către bărbaţi. Veronica era deplin
conştientă de toate acestea”.
Poate o sclipire de geniu a determinat-o pe Veronica să-i dăruiască
lui Eminescu, la 27 de ani, o fotografie cu o dedicaţie-jurământ de credinţă:
„Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi
scria: „noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar
unul pe altul”, apoi: „eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea” (1882). Aşa avea
să fie. La mânăstirea Văratec, Veronica şi-a invitat prietenii în cea din urmă
zi a existenţei ei pe pământ, să le citească din jurnalul Dragoste şi Poezie.
Adunase acolo poeziile dedicate lui Eminescu, şi câteva dintre cele dedicate
ei de poet. După plecarea tuturor, noaptea, a săvârşit un gest ca în antichitatea
greacă, aşa cum a subliniat N. Iorga, punându-şi capăt zilelor.
Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: „Te şi întrebi
când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, să fie o elevă
strălucită, o voce căreia i s-au oferit angajamente într-o trupă de operă,
45
Almanah

Fereastra - 2013
martoră într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o soţie ireproşabilă
- din punctul de vedere a lui Ştefan Micle - mamă a două fiice (cărora le-a
dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă,
traducătoare, poetă, o bună pianistă, o văduvă cu necazuri financiare
şi, mai presus de toate, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu”.
Şi-a adaptat mereu comportamentul. A ştiut să fie muza ideală: cochetă
când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu şi infidelă din
când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-şi găsească
mereu prospeţimea, şi ca poezia să înflorească pe soluri noi, copleşitoare
când se cuvenea şi, în fine, solidară şi în moarte. Pentru o femeie
urmărită mereu, a ştiut să fie discretă şi delicată. George Călinescu, adevăratul
critic literar, are o părere contrară romanticilor, care consideră relaţia
dintre cei doi ca fiind cea mai frumoasă poveste de dragoste din lumea
literară. „Opiniunea, aşadar, că Veronica Micle formează obiectul aproape
unic al pasiunii lui Eminescu este cu totul greşită. Eminescu cânta dragostea,
nu femeia, victimă mereu a improvizaţiunii şi a absurdului. El este
străfulgerat principial de orice femeie, pentru o actriţă de varieteu sau
pentru o tânără burgheză de periferie, întrevăzută la un geam, o urmăreşte
cu frenezia întîei iubiri, compune declaraţiuni focoase sau versuri imploratoare
şi rămâne mereu în aceeaşi nelinişte cercetătoare, nesatisfăcută.’’
Bibliografie:
Viaţa lui Eminescu, George Călinescu - Editura Eminescu - Bucureşti
1973;
Istorii de amor, Eminescu – Veronica Micle, Adevărul din 14.02.2011,
autor Maria Apostol, Cătălina Slujitoru;
Istorii de amor. Gelosul Eminescu şi frumoasa lui muză blondă: iubire
înecată într-o sticlă de otravă, Maria Apostol, Cătălina Slujitoru -
Oglinda literară Anul XI, nr. 123, martie 2012;
Armonia - de Elena Buică – 13 ianuarie 2010;
Wikipedia, enciclopedia liberă - Casa memorială Veronica Micle din
Târgu Neamţ;
Pe urmele lui Mihai Eminescu, Augustin Z.N. Pop - Editura Sport
Turism, Bucureşti, 1978.
Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României) despre Eminescu
Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul
lui Shelley. Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a
sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia
parcă a-mi secătui spiritul spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate
sau interes, mă compătimi că nu cunosteam îndeajuns Moldova sa natală.
46

Din Marea antologie a glumei evreieşti
de Teşu Solomovici
Lorzi englezi
Almanah
Moritz se întâlneşte cu vechiul său prieten:
– Ce mai faci, Moritz
– Eh, sunt valet la un lord englez.
– Asta-i bine.
– Da, dar el trăieşte cu soţia mea.
– Asta-i rău.
– Da, dar şi eu trăiesc cu soţia lordului.
– Asta-i bine.
– Ce bine Care bine Eu îi fac lorzi englezi şi el îmi face evrei…!
Haim şi Moshe şi-au deschis restaurante. La Haim e coadă zi şi noapte la
mititei, iar la Moshe - faliment.
– Măi Haim, spune-mi şi mie, cum faci tu mititei, că la tine lumea dă buzna
şi la mine nu calcă nimeni.
– Păi cum să-i fac, jumătate carne, jumătate aditivi alimentari.
– Aha! Tu pui şi carne…
E ştiut că israelienii gesticulează în timp ce vorbesc. Instrucţiuni afişate lângă
un telefon public: „Introduceţi o monedă; Cu mâna stângă ridicaţi receptorul:
Cu mâna dreaptă începeţi să vorbiţi...”
Levi urmează să fie consultat de celebrul profesor de medicină, Hermann.
Îi telefonează şi-l întreabă de onorariul său:
– Două sute de shekeli prima vizită, câte o sută următoarele.
Peste două zile Levi intră la medic şi îi spune foarte degajat:
– Bună ziua, domnule profesor, iată-mă venit din nou.
Hermann îl consultă cu grijă, după care îi spune:
– Nimic schimbat, dragă domnule, continuă tratamentul indicat data trecută.
Moşe, un tip vesel de felul lui, părea în dimineaţa aceea mohorât şi supărat.
– Ce-i cu tine, îl întrebă Şloime, ai necazuri
– Nevastă-mea, se plânse Moşe. Toată ziua îmi cere banii.
– Dar pentru ce îi trebuie atâţia bani - se miră Şloime.
– De unde să ştiu, răspunse Moşe. Până acum nu i-am dat nici un şfanţ.
47

Fereastra - 2013
Bianca DAN
Jurnalul unei umbre
închid uşa, iau cu mine ploaia
îmi sting ţigara,
am uitat că nu fumez
las acasă mirosul de om.
îmi place cum visezi,
cum aranjezi cearşafurile
mâinile tale mă strigă,
când răsfoiesc timpul
primăvara asta vreau să adorm,
să nu mai fim singuri
în această lumină
împărţită în nopţi şi zile,
vino, să te învăţ să plângi,
când îmi îmbarc umbra
în rochie de seară.
În fiecare retină,
se deschide un fluture
m-am pierdut, mă declar nulă
e o chestie de consecvenţă
m-am înrolat în viaţă
acum douăzecişinouă de ani
şi de atunci îmi mănânc fulgii
în fiecare dimineaţă
îmi beau cafeaua şi apoi
distribui absenţele
acum nu-mi găsesc locul la geam
să privesc cum trec pe lângă mine
distanţele
luna se apropie cel mai mult
sunt spectator al propriei execuţii
interstelare
port un rucsac în care am strâns
lucruri neimportante
puncte şi virgule, suspensiile de la
bicicletă
fursecurile cu plumb de la masa
de seară
nişte poeme invazive despre moarte
pe care le-am transcris în timp
ce-mi mângâiai părul
cu aceeaşi rutină de acum câteva
secole
acum dansez în burta unei
necunoscute
îmi ard tălpile şi nu găsesc drumul
spre lift
mă lepăd de haina de carne şi scriu
singurul cuvânt de legătură pe care
nu l-am împărţit cu nimeni.
Înainte de toate
şi iubirea e tot o formă de sinucidere
unii mor mai greu alţii mai uşor
unii rămân până târziu şi mor
la marginea verii
cu buzunarele pline de inimi şi pâine
mai sunt aceia care se trezesc
dimineaţa devreme
48

Almanah
şi rămân netrăiţi până la apus
atunci apar ultimii eliberaţi
ce au învăţat că e imposibil
să iubeşti cadavre
şi zeii sunt reci în primele ore
ale eternităţii.
nu te-am iubit a fost o chestie
neconvenţională
de care ne-am agăţat şi n-ai spus
niciodată nu
oricât de târziu îţi treceam prin
minte puţin deghizată
îţi defrişam gândurile cu indulgenţă
răsturnând stejarii rămaşi
să-ţi păzească sfârşitul
am stins lumina în nopţile când
voiai să mori
şi n-am lăsat nici o stea să te atingă
te-am ucis dinainte să te naşti
cu mâinile goale.
Pledoarie pentru viaţă
m-au schimbat la naştere, aveam
un zâmbet caucazian
lipit de peretele celălalt o lună plină
ascundea focuri de armă şi păpuşi
sugrumate
am fost prea aproape şi
nu m-au recunoscut
meritam cel puţin o identitate,
dar nu s-au implicat
în detonarea unui început similar
cu agonia
plus sau minus crimele lui jack
remarcam siluete prinse pe tavan
fără să pun la socoteală antrenul
nu era nimeni vinovat că
s-a născut un mort
şi mai era somnul care nu ma lăsa
să plec
decât atunci când dispăreai şi lumea
era mai mică cu fiecare ceas,
mă mai caută şi acum prin cimitire
în noptile de Sabat
cu câini şi arme de foc,
dar de fiecare dată dau
peste altcineva
căruia să-i smulgă inima şi să spună
c-au învăţat să iubească.
Poemul fără picioare
sărută-mi palmele şi abţine-te
să mori
sunt vremuri grele, iubire,
mi-am întors pe dos sufletul
şi-mi trăiesc viaţa pe apucate
ca un partipris cu Dumnezeu
mi-au înverzit gândurile
castingul unui cer îmbrăcat în ploaie
îmi îneacă puii de vrabie
din colţul luminii.
e tot mai greu să te găsesc acasă
nu mă asculţi când mă întorc
să-ţi scriu
singurul poem fără picioare, dar
cu mâinile lungi
atât de lungi încât au îngheţat
tăcerea.
Lumina din fiecare
am ezitat când stelele s-au izbit de
pămant
spălam morţii şi îi aşezam în vitrine,
mai ţii minte cum li se potriveau
hainele
apoi deschideau ochii şi ne fixau
cu milă
ca pe nişte eunuci bătrâni într-o eră
de matriarhat
până şi copiii se jucau de-a sicriele,
îngropau păpuşi de la brâu în jos
49

Fereastra - 2013
scotocind în nisip după gâze şi alte
chestii lumeşti
pe care alţii le pun la păstrat
în borcane
şi mai erau acele scări peste care
treceau licuricii
şi nu mai vedeam decât şerpi
încolăcindu-se de lună
copaci negri dansând deasupra
ferestrelor
ca şi cum ar vrea să înghită
lumina din fiecare
e cineva care să alunge întunericul
din noi
fără să-l doară palmele
de atâtea stele
Deşert
nu te mai desenez demult
ai rămas singurul deşert
pe care-l traversez spre Mecca
fără să port cu mine bidonaşul
cu apă
îmi ajunge doar cămaşa ta
pe care o îmbrac dimineaţa
când mi-e sete
nu-mi pasă de soare, de moarte,
de lagăre
de nisipul fierbinte pe tălpi,
de împăraţi,
eşti tot ce mi-a mai rămas
50
dintr-o secundă asfixiată de timp.
Iubirea, o formă a pustiului
sunt pustie ca un ecou în
Groapa Marianelor
sau un clişeu personalizat
între tonele de însemnări apocaliptice
opui rezistenţă în tot acest strigăt
pe care l-am ascuns în
semiobscuritatea unui sens
am intrat prin efracţie în inima ta
iar acum alergi după hoţi de lumină
sătul de atâtea nopţi petrecute
în palma mea
ca un implant catatonic
îti port adn-ul tuburile cu oxigen
dimineţile când priveşti în gol
întotdeauna vii nechemat
şi e prea frig să te invit înăuntru
am ajuns într-un loc unde iubirea
e cea mai odioasă stare.
Sunt zile...
sunt zile în care nu plâng, nu sap
fântâni
nu deschid uşa nimănui,
mă târăsc prin pereţi în sala
de aşteptare
îmi acopăr urechile
moartea are un limbaj bifurcat
stăm de vorbă până târziu,
tragem sforile
ascultăm cum bate ploaia în coşul
pieptului
neliniştea propriei linişti
sunt zile când nimeni nu mă caută
şi învăt arta izolării, preţul vorbelor
fără rost
în mintea mea stau deschise

Almanah
toate cercurile
de ieri, de azi, de pretutindeni
ne ţinem de mână şi construim
pentagrame din propriile oase.
Dincolo de ploaie
nu-ţi aparţin, nu-mi aparţin
nici măcar mie,
singuratatea e contagioasă, microbul
care suprimă tăcerea
nu e nimic după ziduri, poate
firele de nisip
prin care am lăsat lumina să zburde
iartă-mă, mă ierţi te-am pus
pe gânduri
şi erai atât de limpede, încât
mă vedeam prin tine
acum nu mai văd decât
nisipuri mişcătoare,
iubirea asta s-a revărsat în fântânile
arteziene
astăzi, toate femeile se îmbracă
în roşu,
îmi pun masca de ploaie şi ies
la cafea, palmele tale ude
îmi aleargă prin păr încă de dimineaţă.
Aproape toamnă
vin tăietorii de lemne-încă
un anotimp fără braţe
mă îmbrăţişezi cu milă
îmi rupi ultima frunză şi
laşi umbrele să zboare
părăsim universul rămâne carne
proaspătă pe asfalt
o linie continuă duce spre gropile
comune
am rătăcit vie în cavernele trupului tău
sunt zidul din care ies unicornii
din nopţi desprinse de timp
rămaşi fără dragoste, ne construim
inimi de paie.
Poemul submarin
e prima oară când te vizitez
la penitenciar
ca-ntr-un acvariu uriaş în care
te aştept să facem dragoste
suntem prea feroce pentru iubirea asta
salvează-mă de tine şi te voi iubi
veşnic
îţi voi confecţiona un poem din alge
şi submarine ruseşti
să te ascunzi în timp ce tragi linia
sufletului printre implozii existenţiale
gustă puţin din clipa cuprinsă de
flăcări
cuvintele ce se absorb într-un
vacuum universal
deasupra noastră se desprinde cerul
şi singur, Dumnezeu stă
în mijlocul lupilor.
Să ne iubim în piele de şarpe
Încă mai simt degetele tale pe urma
de spini
Fiecare nor obosit ce ne privea
Într-un film mut cu adolescenţi pe role
Ce-şi căutau începuturile în lumina
fiecăruia
Încă mai simt că eram predestinaţi
Să ne iubim în piele de şarpe
Şuierând, timpul să ne uite povestea
Încă mai simt povara ploii pe tâmple
Uitându-se cruciş din Cadillacul tău
roşu
Nu uita să plângi când eşti fericită,
mi-ai spus
Înainte să-mi arunci cenuşa în mare.
51

Fereastra - 2013
52
Luminita Petru
(Bruxelles)
ESEU
Îl cunoaşteţi pe
Stéphane
Hessel
Este cel care a strigat, cu câteva luni în urmă, oamenilor căzuţi în fatalismul
istoriei: „Indignaţi-vă!”, altfel zis: Nu acceptaţi să trăiţi oricum!,
Păstraţi-vă demnitatea! Acest strigăt de revoltă a fost pregătit de dezvăluirile
unor oameni ai legii şi ale unor jurnalişti care şi-au pierdut locul de
muncă din cauza asta. Ei au dezvăluit setea de câştig material a unei pături
a societăţii şi mai ales lipsa totală de responsabilitate faţă de lume (oameni
şi natură) a acestor indivizi. Apelul lui Hessel a declanşat un uragan.
Atitudinea cerută intră în contradicţie cu recomandările lui Spinoza:
„să nu te indignezi, să nu iei în derâdere, să nu plângi, ci să înţelegi.”
Hessel consideră că pentru societatea actuală acest pas este obligatoriu. Nu
se mai produc fapte morale pornind de la bune intenţii cum credea Kant, acţiunile
virtuoase sunt tot mai dificile. Ele presupun o depăşire de sine. În
contextul actual de afişare insistentă a comportamentelor deviante, patologice,
compasiunea, iubirea aproapelui e tot mai rară. Sloterdijk merge până
la a afirma că filozofia este fiica indignării produse de decepţie.
Acest nonagenar (95 de ani) a acumulat „o comoară de sens”, trăind
marile experienţe ale secolului trecut şi actual, putând face un bilanţ al
umanităţii care a ajuns la crepuscul sau în faţa căreia se deschid zorii de
ziuă. În fond deosebirea dintre cele două tendinţe o aduce afirmaţia lui: „A
rezista înseamnă să creezi, a crea înseamnă să rezişti.” Să reţinem şi faptul
că pentru el educaţia a constat în a învăţa să fie fericit şi să facă pe alţii fericiţi.
El a răspuns tuturor atacurilor realităţii refugiindu-se în poezie. Să
adaug că a ieşit totdeauna învingător şi că una din încercări a fost condamnarea
la moarte în lagărul de la Buchenwald. El vorbeşte despre liberarea
de orice forţă materială prin artă, ca despre o probă a puterii de expansiune
a sufletului omenesc. Arta îţi rafinează dorul de celălalt.
Să spui o poezie cuiva e, pentru Hessel, să te adresezi sufletului lui,
să institui o comunicare între suflete. „O viaţă bună e cea în care, în ciuda
eşecurilor, îţi creşte încrederea în tine.”
Iată unul din poemele care l-au ajutat să supravieţuiască: „Da, eu

ştiu de unde vin !/ Însetat ca flacăra/ Ard ca să mă consum./ Tot ce am
devine lumină,/ Ce las în urmă cărbune./ Sunt fără nici o îndoială flacără!”
(„Ecce homo” a lui Friedrich Nietzsche)
Şi aceasta este valoarea pe care trebuie să ajungă existenţa să o
aibă: „Să recunoşti adevărul drept adevăr şi în acelaşi timp drept eroare; să
trăieşti contrariile fără a le accepta; să experimentezi totul în toate modurile
şi să nu fi la final decât inteligenţa totului - când omul se ridică la
această înălţime devine liber ca pe orice înălţime, singur ca pe orice înălţime,
unit cu cerul cu care nu e niciodată unit, la fel cum e pe toate înălţimile.”
(Fernando Pessoa Drumul şarpelui)
Aş adăuga textul lui Edgar Allan Poe Eurêka, text care prezintă
legătura dintre om şi cosmos ca pe o expansiune ce îl depărtează pe om de
ego constituind sfere tot mai largi de integrare.
Stéphane Hessel este fiul lui Franz Hessel ale cărui romane Romanţă
pariziană şi Bazarul fericirii au fost traduse din germană în franceză
de Léa Marcou în 1987 şi 1989.
Plecând de la formula: „Cerul înstelat deeasupra capului şi legea
morală în suflet”, Stéphane Hessel găseşte că soluţia e să ne educăm fără
încetare conştiinţa într-o dialectică a dorinţei şi legii. Acesta e rolul religiilor,
filozofiilor, culturii în general. Ne aflăm veşnic la intersecţia dintre vis
şi realitate, între infinitul sperat şi limita fiecăruia. E momentul de a contrazice
definitiv mitul lui Rousseau care afirma că ar fi suficient ca oamenilor
să li se îngăduie să trăiască aşa cum vor pentru ca totul să meargă bine.
Aici Hessel diferenţiază morala de etică potrivit modelului aristotelician.
Morala e publică. Există o morală burgheză sau conformistă,
ipocrită. Dar etica e personală, ea se defineşte în raport cu o situaţie dată, e
ancorată în faptele noastre cotidiene. Ea e dictată de interesele personale
care trebuie să evolueze spre o integrare a intereselor unui grup tot mai larg,
neoprindu-se decât la interesul superior al întregii umanităţi. Era visul lui
Montesquieu.
Ce m-a entuziasmat a fost poziţia pe care Stéphane Hessel le-o
recunoaşte intelectualilor în constituirea unei etici a viitorului. Până la urmă
valoarea unei societăţi nu o poate da decât calitatea intelectualilor ei.
În occident, apelul lui Hessel: „Să ne întoarcem la trecut, va fi un
progres”, citat din Verdi are, poate, un alt ecou decât în orientul românesc.
Când unii au început sã-şi exprime regretul faţă de regimul Ceauşescu,
poziţia corectă ar fi fost să se reflecteze asupra cauzei şi nu să se
încerce înăbuşirea vocilor sub etichete insultătoare. Adevărul are multe faţete,
nici una nu trebuie ignorată, fiecare vorbeşte în forma ei despre aceeaşi
problemă. Odată descoperit motivul, ar trebui elaborat modelul care să răspundă
cerinţelor, nivelului cetăţenilor şi să permită progresul societăţii, al
53
Almanah

Fereastra - 2013
lumii. După Hessel e momentul să integrăm modelul global al vieţii, aceasta
e singura soluţie de depăşire a momentului actual.
Se impune o precizare: dialectica propusă de Hessel nu este cea a
lui Hegel: de la particular la universal, deci de la local la naţional şi apoi la
global. Globalul înseramnă aici luarea în considerare a fiecărui individ, a
dreptului său la fericire. Grăuntele de nisip care a blocat rotiţele
mecanismului social este cetăţeanul, singurul sens al puterii financiare, economice
şi politice. Această inclusivitate cere o nouă declaraţie a drepturilor
omului în contextul naturii şi mediului înconjurător. Lumea ne aparţine nouă
şi nu statelor sau forţelor financiare.
Există un trecut mitic al fraternităţii pe care numai intelectualii şi-l
pot aminti continuu ca să-l împartă cu ceilalţi.
Trecutul către care se întoarce Hessel este momentul în care, la ieşirea
din cataclismul războiului mondial, în sărăcie şi în oroare, a trebuit
organizată lumea viitorului. El aminteşte că democraţia a reprezentat: freedom
of expression, freedom of confession, freedom from fear, freedom from
want, acestea sunt cele patru libertăţi de la Atlantic stabilite de Roosevelt şi
Churchill. Ele au fost reluate de redactori în preambulul Cartei de la San
Francisco în iunie 1945.
Nu înseamnă că în occident acest model a fost respectat, nu, dimpotrivă.
Intelectualii au învăţat să tacă iar bogaţii să aibă dreptate. Modelul
de civilizaţie contemporană e lipsit de armonie, în spatele drepturilor omului
se ascunde dorinţa de a cheltui, a consuma, dreptul de a participa la focurile
de artificii generale, a vâna fericirea, a se înscrie în marea cursă împotriva
timpului pentru maximizarea plăcerii. Poziţia supradimensionată a
muncii la comandă cu constrângerile ei duce implicit, după Sloterdijk, la
consumul neînfrânat. Numai o corectă diviziune a muncii ar lăsa fiecăruia
dreptul la creaţie cu efectul ei de armonie în contextul social.
Moştenirea civilităţii a devenit greu de purtat. Peter Sloterdijk
vorbeşte de „părăsirea integrală a moştenirii” la generaţiile actuale. Comentând
contemporaneitatea Peter Sloterdijk spune că oamenii nu vor să fie
egali ci preferaţi, avantajaţi.
Rolul impunerii moralităţii ar fi revenit puterii politice. Adoptând
democraţia politicienii s-au liberat de slujirea poporului considerând că alegerile
le dau un mandat nelimitat de acţiune. Votul ar fi singurul drept al demosului.
Occidentul a căzut în capcana identificării democraţiei cu liberalismul
politic şi economic. Să avem încredere în concurenţă, în regulile
pieţii, statul să nu intervină în dezvoltarea economiei era consensul de la
Washington inspirat de economişti Milton Friedman. „Îmbogăţiţi-vă”, cum
spunea François Guizot şi totul va merge bine.
54

Nu, nimic nu merge , totul e în crizã. Societatea omeneascã a devenit
un câmp al instinctelor: libido possidendi şi libido dominandi au luat
în ultimele decenii dimensiuni planetare.
Régis Debray a dezvoltat o interesantă paralelă între topica freudiană
şi societate. Libidoul de dominare şi pulsiunile agresive sunt le ça,
inconştientul. Eul ar fi încarnat de raţiunile de stat şi normele Statului-naţiune.
Ar trebui instituit un supraeu, o instanţă de cenzură morală pentru a
rectifica pulsiunile. Lui Hessel îi place ideea ONU-ului ca organ de represie
civilizatoare a fondului nostru de sălbăticie de neîmblânzit. Este timpul
de a recunoaşte interdependenţa globală a tuturor elementelor sociale.
Ştiinţa este acum o forţă formidabilă dar s-a desprins de orice lege
etică. Politica ezită între o prohibiţie stupidă şi o încurajare oarbă. Oricum progresul
acesta ne permite să afirmăm că nu putem reduce spiritul la creer.
Împărăţia negustorului este domnia calculului. Ar trebui să o părăsim.
Căci fiinţa omenească nu poate fi împlinită prin cantitate. Ernesto Sabato
spunea că singurul observatoar ce poate cuprinde condiţia umană în întregime
e ficţiunea romanescă. Arta depăşeşte ştiinţa care progresează orbeşte.
După Hessel poezia e bătaia de inimă care ţine în viaţă universul. Iată
un exemplu: „Fără număr destinele ce se ţes alături de al meu: / Existenţa le
face să vibreze toate odată,/ Partea mea nu se mărgineşte la viaţa de aici,/
O flacără subţire sau o liră fragilă.” („Mai mulţi, fără îndoială” Hugo
von Hofmannstahl)
Să înveţi să fii angajat nu este o atitudine naturală. Şi totuşi, e posibil
să trăieşti o viaţă fără să te angajezi Oricum, exclamă Hessel, nu poţi
fi fericit fără să fii angajat. Există trei feluri de a fi: a voi să fii, a vrea să ai
şi să vrei să acţionezi. Primele două sensuri au caracterizat timpurile trecute.
Intrăm în a treia perioadă, în care rolul de frunte revine creatorului, intelectualului
ca individ şi ca nivel de evoluţie.
Edgar Morin vorbeşte despre o politică de civilizare care să corecteze
dezechilibrul în forma de relaţie cu lumea, cu natura şi cu noi înşine.
Criza este întoarcerea la întâmplător, la necontrolabil, la destin.
Adevăratul realism este cel care ia în consideraţie potenţialul uman
şi nu limitările lui. Avem în faţă mişcări care au început în utopie şi care au
devenit curente: feminismul. Ţara Ku-Klux-Klanului are un preşedinte negru.
Organele omului pot fi înlocuite. De ce să nu pornim la împlinirea unei
noi utopii, cea a omului iubitor de semeni. „Îmblânzirea fiinţei” o numeşte
Sloterdijk.
E necesitatea dispariţiei eului, afirmă Hessel, pentru a avea o viziune
universală. El l-a cunoscut pe Dalai-Lama şi îl prezintã drept: „contopit
în tot ceea ce îl înconjoară”. Impermanenţa şi interdependenţa pătrund în
gândire. „Imobilul se dispersează şi mişcătorul e stabil.” Are loc o simbioză
55
Almanah

Fereastra - 2013
a civilizaţiilor. Se formează deja în lume grupuri de intelectuali şi politicieni
luminaţi care vor să fie nucleele noii societăţi. Suntem tot mai mulţi cei care
au drept obiectiv principal să fie mândri de felul în care funcţionează lumea.
Nu în ultimul rând e de reţinut sensul vieţii potrivit formei pe care
i-o dă Rainer Maria Rilke. El îi descrie pe oameni ca pe nişte albine ce adună
mierea vizibilului în marele stup al invizibilului. Am fãcut o paralelã cu
vorbele lui Isus: „Trebuie să mă întorc la Tatăl ca El să vă trimită duhul
sfânt.”
Passionaria Stoicescu
Idem
Să trăieşti într-o epocă perversă
a bogăţiei sărace,
îndatorată până la disperare
ochiului,
un fel de epocă primitivă
îndestulată prin ecran:
să mănânci reclamă,
să bei reclamă,
să respiri reclamă,
să te iubeşti idem,
pentru că ea e sufletul comerţului!
Falsul a sărit în rang
ca un profesor simplu
devenit peste noapte universitar,
după o revoluţie făcută
peste noapte,
după un partid născut peste noapte,
după un mare amor
consumat peste noapte idem,
pentru că el e sufletul minciunii!
Să exişti în plină zi
îndatorat masajului ocular,
e tot ce-i mai poţi oferi trupului
pudrat cu cenuşi vulcanice
şi aerisit în atmosfera
saturată de sateliţi şi rachete,
hrănit şi adăpat cu
azotaţi, nitraţi, fosfaţi
56
din ape şi pământuri
zăpcite de detergenţi şi zoaie,
de promisiunile politicienilor
idem,
pentru că ei sunt sufletul tranziţiei
Să scrii,
fiindcă ţi-ai închipuit şi-ţi închipui
că înviind cuvintele
înaripezi clipa,
îl îmbunezi pe Dumnezeu
cu fărâma care eşti
şi te strădui să-i semeni,
dar printr-un masaj mai profund
pentru văzul din spatele ochilor,
pentru sufletul idem,
pentru că poetul e plus fiinţă nu
plusvaloare!
Dar vai, citirea e-n Braille
în cea mai oarbă lume,
care dacă nu pipăie bani
şi sâni sau coapse siliconate
sau merţane tunate,
explodând din iad către rai,
nu mai simte nimic,
nu mai vede nimic
prin lentilele de contact,
schimbate ca şosetele idem,
fiindcă nici cuvintele nu mai pot
să însemne
decât jalnice semne
lipsite de prima lor strălucire!

Tincuţa Horonceanu Bernevic
La început a fost…iubirea
M-am spetit muncind. Toată casa trebuia
lustruită. Ca de fiecare dată, sărbătorile sunt un prilej
de corvoadă pentru mine. Toate lucrurile trebuie
şterse de praf, spălate, curăţate, puse la locul lor. Ca
în poveştile fraţilor Grimm, când căsuţa din pădure
strălucea ca un pahar; un pahar spălat cu detergent
şi clătit de o mie de ori, se-nţelege. Fără urme de degete
pe el.
Aşa strălucea şi aragazul meu. După el, zăcea un cartof, care ar fi
putut avea frunze şi flori de când stătea acolo. Noroc că făcuse mai înainte
o baie de ulei fierbinte. Deci, aragaz ca nou, egal unghii rupte şi exfoliate.
Mănuşile luate de el, cadou de ziua mea, nu-mi ajută la nimic. Urmează mâncarea!
Ce-ai vrea să mănânci, puiuţule La început, am numărat pe degete,
apoi, mi-am dat seama că am nevoie de un caiet studenţesc ca să-mi notez
toate poftele puiuţului meu. Crăciunul dezlănţuie imaginaţia culinară a unora,
fără frontiere!
Aspic-jumătate de porc fiert, până miroase şi termopanul a usturoi,
pus cu gingăşie în boluri de semicristal, cu frunzuliţe de pătrunjel şi rondele
de morcovei, pentru design, pentru că avem musafiri şi nu se poate altfel.
Sărmăluţe în foi de viţă şi varză murată, aşa, cam cât încape în roaba de pe
şantierul vecin, că jumătate din ele le mănânci prin gustare, înainte de-a fi
fierte de-a binelea. Cârnăciori, salata de boeuf care-i aduce aminte de copilărie,
când, Doamne, nu avea nicio grijă, şi muşchiuleţul cu mămăliguţă,
şi… O tonă şi jumătate de prăjiturele de ciocolată şi nucă, în aşteptarea lui
Moş Crăciun.
Care Moş Crăciun Care va veni!
Un zâmbet şiret mă duce cu gândul la un cadou frumos din partea moşului,
şi continui să pun în oale şi ulcele, feluri de mâncare tradiţionale sau
inventate de mine. Cine ştie ce i-o fi dat prin gând moşului să-mi cumpere
Poate cizme noi, o poşetă, vreo bijuterie Emoţionată, îl împing uşor, delicat,
ca să dau cu aspiratorul pe sub picioarele lui…mai ştii, mi-o fi luat cerceii
aceia din aur alb, cu o pietricică mov, minusculă, care m-au lăsat fără
aer, când i-am văzut în vitrină la BJL Gold Aproape că ţopăi prin cameră
cu aspiratorul în mână, la aceste gânduri perverse. Mă uit la el, dar pe faţă
nu i se vede decât un zâmbet lăţit, ca o ştampilă uzată. Ştrengarul! Mă fierbe
până diseară la foc mic, iar eu, de atâta adrenalină, muncesc cu disperare!
Împodobesc bradul. Singură, că el are un meci înregistrat şi trebuie să-l va-
57
Almanah

Fereastra - 2013
dă. Glob după glob, ghirlande de beteală, şi o mormăitură
ce seamănă cu „O, brad frumos…” Nu mă aude nimeni,
numai omuleţii de zăpadă, spânzuraţi de-o creangă,
se zgâiesc la mine. Scot limba la ei şi ei încep să tuşească.
Aşa era odată! Globurile aveau personalitate,
scoteau sunete delicate ca nişte trepte pe care urcai cu respiraţia
tăiată, la Steaua Crăciunului, care se afla în vârf
de brad. Emoţiile erau copleşitoare, iar Crăciunul, un miracol!
Trag cu coada ochiului, şi, când iese din cameră,
aşez pachetele pregătite special pentru el, sub brad. Nu i-am luat mare lucru,
doar o pijama moale şi pufoasă, şi un aparat foto, digital, ambalate cu grijă.
Ştiu că o să-i placă. Gata! Intru şi eu la duş, dacă mi-am terminat toate
treburile şi las imaginaţia, sub jetul călduţ de apă şi spumă, să o ia razna.
Ce ar fi putut să-mi ia Cărţi! Da, ştie că-mi doresc nişte cărţi grozave
despre care i-am tot spus în urmă cu ceva timp! Haine Cosmetice
Ies de la duş cu inima cât un purice, trag cu coada ochiului sub brad,
nimic! Cât am stat în baie Poate am ieşit eu prea repede!
Merg să-mi usuc părul! anunţ eu cu voce tare, poate se prinde de
figură. După o jumătate de oră de bâzâit uscătorul de păr, simt că-mi arde
pielea capului şi-mi zic că e de-ajuns. Din exces de zel, trec prin faţa oglinzii
şi fac ultimele retuşuri. Parcă m-aş pregăti pentru o poză. Oboseala e ascunsă
de un strat de machiaj, aplicat cu dexteritate. Nici urmă de riduri sau
de cearcăne. O picătură de parfum înseamnă o picătură de magie. Dau o
raită pe la brad.
Într-o zi
Cadoul lui era desfăcut pe canapea,
iar el era dispărut în bucătărie, cu capul
în oala cu sarmale. O punguţă de plastic,
semitransparentă, stă aruncată neglijent, sub
brad. O iau cu mâinile tremurânde şi scot
din ea două perechi de şosete roz. Şosete
Roz Caut în punga mică şi altceva, dar nu
mai găsesc nimic.
Apare în tocul uşii. Îmi urmăreşte
mişcările şi nu ştie ce simt când şopteşte:
„bumbac 100%”, apoi pleacă iar, la degustat
sarmale.
Stau în genunchi sub brad şi o lacrimă
cât un glob, se prelinge pe obrazul
meu, proaspăt fardat. Numai oamenii de
zăpadă, spânzuraţi de-o creangă, se zgâiesc
la mine…
58
Te iubesc,
te iubesc,
te iubesc
poate nu e suficient
să ţi-o spun
poate liniştea e doar vată
de zahăr
în care noi ne ascundem
într-o zi o să te nasc
şi o să-ţi fac aripi de ceară
voi strânge în braţe catedrala
tu nu vei şti niciodată...
Tincuţa Bernevic

Anul care tocmai se încheie a fost declarat
anul dumitale, nene Iancule, şi noi miticii şi bibicii,
am sărbătorit cum s-a putut.
S-avem rezon, nene Iancule, dar dacă urmaşii
Mumuloaiei au tocat moştenirea la Berlin şi guvernul
a rămas sărac (şi cinstit - cum spunea cu emfază un
oarecare Tipătescu), zi bogdaproste pentru spectacolul
de la Union, cu nopţi furtunoase, scrisori pierdute,
cetăţeni turmentaţi, d-ale carnavalului şi alte pomeni
electorale sau sticluţe cu vitrion...
Şi, ca să nu zici că te-am uitat, publicăm, prin
grija amicului Rică Vent, cele ce s-ar fi discutat la cafenea,
în târgul conuluilui Leonida, înainte de a fi devenit celebri Guţă, Salam,Vijelie
şi alţi copii minune.
Cu salutări de Haimanale, personajele dumitale contemporane!
Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, jud.
Prahova (sat care azi îi poartă numele), fiind fiul avocatului Luca Caragiali,
secretar al Mănăstirii Mărgineni, şi al Ecaterinei Karaboa, descendentă
a unei familii de negustori greci din Braşov; A decedat la 9 iunie
1912, la Berlin. Aşadar, în 2012, se împlinesc 160 de ani de la naşterea
marelui scriitor şi 100 de ani de la moarte.
Între aceste repere se desfăşoară viaţa tumultoasă a unui spirit contradictoriu,
atras când de bâlciul deşertăciunilor (în celebrele sale comedii),
când de prăpastia abisului uman (Năpasta, O făclie de Paşti etc.) Tocmai
aceste „oglinzi”, ce transfigurează timiditatea în orgoliu şi lacrima în hohot
de râs, fac din genialitatea sa un univers greu accesibil, în ciuda verdictelor,
aproape definitive, ale criticii literare.
George Călinescu
O samă de cuvinte
Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent
de orice observaţie ori critică, constând în „caragialism” adică
într-o manieră proprie de a vorbi... Când Pristanda vorbeşte de remuneraţia
lui după buget, simţi nevoia de a striga din stal: „mică, sărut mâna, coane
Fănică”, într-atât aceste replici, sentinţe, trăiesc singure cu o pură viaţă
verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă in-
59
Almanah
2012 - ANUL CARAGIALE
1852 - 1912

Fereastra - 2013
analizabil, deşteptând simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci
prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat
cu ele.
Garabet Ibrăileanu
L-am văzut acum doi ani. Era strălucitor de vervă, şi mai tânăr decât
oricând. A vorbit şapte ceasuri în şir, în picioare şi jucând scenele pe
care le istorisea. Atunci am auzit din gura lui cele mai splendide „pagini”
de critică literară din câte cunosc. Şi tot atunci a povestit câteva scene şi a
redat câteva tipuri caracteristice, care ar face, singure, gloria unui scriitor.
Omul acesta crea viaţa jucându-se. Se poate un mai mare semn de tinereţe...
În realitate, un Caragiale nu îmbătrâneşte niciodază, căci un spirit pur
ca el, „nu cunoaşte nici timp, nici spaţiu”.
Victor Eftimiu
În opera lui e aspru, batjocoritor. În viaţă surâdea. Era plin de drăgălăşenie.
Se entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Scriitorul acesta, a cărui
operă e plină de secături şi de canalii, scriitorul acesta în care e greu să
întâlneşti un om simpatic care să nu fie un imbecil, ştia să înnobileze în viaţă
lucrurile cele mai comune.
Octavian Goga
N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranţă, să
îl frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se
revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs şi
plâns, era alinare dulce şi durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat
se desluşeau chipuri vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată
claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia
într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de
jonglerii capricioase şi deodată se oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se
strângeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie... Era clipa
când din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou... Universul devenea
mai bogat cu o minune...
Titu Maiorescu
În acest caleidoscop de figuri, înlănţuite în vorbele şi faptele lor
spre efecte de scenă cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne
arată realitatea din partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin
această realitate elementul mai adânc şi serios, care este nedezlipit de viaţa
omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei co-
60

Almanah
medii se ascunde o tragedie…
Cella Delavrancea
Caracterul său independent şi fantezist l-a împiedicat pe Caragiale
să primească o funcţie de stat. A fost totuşi o vreme director la Teatrul
Naţional. Din cauza nedreptăţilor repetate şi-a dat demisia şi s-a ocupat de
scris. Minunatele nuvele au apărut una câte una, mai întâi în ziarul Universul.
Caragiale nu scria uşor. Se frământa mult, ştergea rândul, schimba
cuvântul şi nu era mulţumit decât când fraza exprima, în graiul cel mai
esenţial, ideea sa. A studiat pe viu toate personajele literaturii sale: De aceea
a deschis o berărie pe lângă teatru, unde se adunau prieteni, admiratori
şi publicul care ieşea de la spectacol, ca să se bucure pe gratis de altă reprezentaţie,
să-l audă pe Caragiale povestind şi discutând cu prietenii lui.
Acolo era el, la cel mai bun post de observaţie, pentru a-şi nota felul de a
vorbi al fiecăruia, mahalagismele, şi pentru a provoca, după câteva halbe
de bere, conferinţe sentimentale...
I. L. Caragiale - contemporanul nostru
(Citate din volumul „Momente, schiţe, amintiri”,
Editura „Cultura Românească” – 1927)
Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se
face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel
puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne, să
lăsăm încolo orice modestie; căci este ştiut că din discuţie
răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam
pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm
continuarea discuţiei; dacă n’am da pe de lături,
ar înceta poate discuţia prea de grabă: ei! atunci de unde ar
ţâşni adevărul
Aşa, de exemplu, multe ilustraţiuni literare au discutat vre-o cinci ani
cu înaltă căldură asupra întrebărilor: Artă pentru artă sau artă cu tendinţă
Rezultatul aprigei dispute a fost că fiecare dintre polemişti a rămas să împărtăşească
până la urmă opinia sa proprie.
Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent
şi iar talent. Am zis într-adins viabilă, pentru că dintru început să eliminăm
din discuţie ideea de durabilitate, atât de străină în discuţie. Adesea literaţii
fac greşeala (după părerea noastră, mare) de amestecă, în cercetările lor despre
creaţiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămâne Cât timp va rămâne
Aşa întrebări sunt absolut afară din chestie. Întrebarea noastră, faţă
61

Fereastra - 2013
cu o lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta: opera aceasta viează Căci
încă odată, dacă are viaţă, aibă-o: pentru azi, mâine sau pentru veacuri - ea
va fi trăit, asta e condiţia fiinţei: viaţa, nu durata vieţii.
Mă rog, între o insectă care trăieşte o singură zi, la umbra unei piramide
eghiptene şi piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă
Dimensiunile Densitatea şi soliditatea structurii materiale Durabilitatea în
timp Desigur nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că, insecta e vie iar
piramida nu. Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase; insecta,
născută azi dimineaţă, va muri diseară; iar piramida e o veche cunoştinţă
a soarelui şi poate va sta neclintită şi rece pe temelia ei până mult după
ce soarele va fi încetat de a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură şi de
lumină. Da, dar piramida stă şi va sta; iar insecta va muri, însă trăieşte.
Unde sârguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu
imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual.
Statul poate decreta şi face să se execute încă trei poduri peste Dunăre,
treizeci de vapoare pe mare şi aşa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură,
filosofie!... Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie
- ceva mai mult decât un stat politic - o societate aşezată.
O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul
acesta, nu o avem. La noi n’avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce
mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală,
care’şi schimbă fisionomia în fiecare zi, care n’are nici vre-o nevoie mai presus
de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi prin urmare în nici
o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceeace se
înţelege prin cuvintele „societate aşezată”. Lumea aceasta se aseamănă cu
un vast bâlciu, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat deabinele,
nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte
mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora
decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filosofie, astea sunt monumente
pe cari nici nu se poate, nici n’ar avea de ce, să le ridice o lume
cum e cea de astăzi la noi.
Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei
incomensurabile şi eterne voinţe - fie acel fenomen o râmă oarbă, care se
târăşte lipicios pe un palmac de mocirlă în umbră, fie cuceritorul care, din
înaltele zăpezi ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor,
fericitele câmpii ale Italiei sclipind în razele soarelui. (...)
A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi
împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază
într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii
şi a artistului.
62

Almanah
Valeria MANTA - TĂICUŢU
Laudate
Dominum
în gândul Tău dintâi a fost să fie
aproape înger omul, dar, în vreme,
sub de niciunde ploi şi anateme
cum şi-a tăiat aripile, nu ştie
nici marea ce-l înghite răzvrătită,
nici muntele ce-l prinde-n adâncime;
Părinte, o poruncă din vechime
ne-a rânduit stăpâni pentru o clipă,
pe tot ce mişcă-n lumea făurită
şi-atunci, semeţi şi harnici din prostie,
uitând smerenia făgăduită,
am tăvălit prin praf ce-Ţi place Ţie,
ne-am dat satanei casa cu chirie
şi-acum primim răsplata cuvenită.
s-a dus nobleţea caselor regale,
cu luxul minţii clare, luminate,
şi-n loc doar deznădejde şi păcate,
şi falşi baroni, cu sufletele goale;
pe ei n-ai cum să-i scapi de nesimţire,
oricâte pilde li s-ar da, Părinte,
palatele lor cresc pe oseminte,
dar, proştii ca să-i laude-n neştire,
fac zeci de cruci pe zi şi temenele,
se vântură-n biserici pe la moaşte,
şi speră ca prin danii şi proptele
în mila Ta, să poţi ai recunoaşte;
Stăpâne, înainte de-a se naşte,
să-i pui în iad pe puii de căţele.
mă tem de moarte că am să Te mânii
de nu fac gol în piatră cu genunchiul,
şi nu-mi modific membrele şi trunchiul
ori nu mănânc doar iarba şi ciulinii;
întinsă-n aşternutul de mătase
regret că nu-s fachir, să dorm pe cuie,
că nu plutesc sub cerul care nu e
un sprijin pentru oasele-mi fricoase;
cumva rănită de cuvinte mari
ce m-au convins că te ascunzi de gloată,
şi că vorbeşti prin intermediari,
eu bâjbâi, în tăcerea încordată,
printre ruine, javre şi hoinari,
şi nu Te-aud, Părinte, niciodată.
trăim umili la umbra sărăciei,
sub împăraţi nebuni şi fără lege,
toţi, fii de slugi din care n-ai ce-alege,
golani şi hoţi, pe drumul avuţiei
porniţi cu sârg, în vreme ce mulţimea
îşi rade frâul, cal pentru povară,
din când în când, din ţară dat-afară,
să simtă şi printre străini asprimea
unui destin, în care o prezenţă
cu raza de lumină-ar schimba totul,
dar e prea bine ticluit complotul,
cu viclenie, ură şi demenţă
şi-n cârdăşie, lepra şi netotul
se bucură din plin de-a Ta absenţă.
63

Fereastra - 2013
bolnavă sunt, Părinte, de uitare,
ce-a fost frumos s-a istovit de zile,
în romanţări de-un leu şi în idile
ce n-au măcar grăuntele de sare;
cât am greşit, vor spune-o trupul
şubred
şi oasele ca sticla de fragile,
căci, prinsă-n curse şi-uneltiri abile,
am stat prea mult pe muşchiul lumii
muced,
pân-a trecut prin mine spada ierbii
şi s-au întors săgeţile-ngropate
să-mi redeschidă rănile uitate,
cum fac, în codrul lor tomnatic,
cerbii;
ajută-mă, Stăpâne, şi mă scoate
din traiul meu cu surzii şi cu orbii.
din trâmbiţe sunaţi la luna dalbă,
vestind că va urma o sărbătoare,
cu bucuria ei năucitoare,
Căci Dumezeu desculţ vine prin
iarbă;
Părinte, iată pâinea Ta, din grâul
cel mai ales, şi mierea de pe stâncă;
nu Te uita că n-am putere încă
şi-n urma mea, păcatul şi desfrâul
ca valurile duc - adânci vapoare
se zbuciumă în trena nesfârşită,
pe când furtuna, înspre larg pornită,
ca pe-un pocal răstoarnă-ntreaga
mare;
îngăduie-mi făptura muritoare
în preajma Ta, măcar pentru-o clipită.
Între duşmani şi noi, e mâna care
nu a lăsat şuvoiul să ne-nece,
şi-adâncul mocirlos, perfid şi rece
să ne îngroape-n moarte şi uitare;
ce vom fi fost, de nu stătea de pază,
în calea rozătorilor frenetici,
devoratori de moaşte şi biserici
o minte-atotcuprinzător de treză
în colivii, ca pasărea cenuşii
ne-am fi zdrobit, cu timpul de
zăbrele,
şi în ţărână, oale şi ulcele
ne-am fi ascuns la fel ca presupuşii
descântători de ape şi de stele;
slăvit fii, Doamne, că-Ţi iubeşti
supuşii!
nu-i cerul un hotel, să-Ţi las chirie
câţiva arginţi din plata viitoare
primită de-un maestru în trădare
care-şi va pierde-un frate pe vecie;
m-aş mulţumi, pe-o scândură, sub
scara
pe care-ţi pui piciorul, să chem
somnul
şi să visez cum că mă iartă Domnul
de toată tulburarea şi ocara
pe care le-am stârnit, scriind cuvinte
cu mult curaj, dar cu puţină minte,
deşi nu cred c-au fost din cale-afară
de dezmăţate-n faţa celor sfinte;
nu mi-am dorit, Părinte, vreo
comoară,
ci doar cântări de dragoste fierbinte.
64

Almanah
Nicolai TĂICUŢU
autobuzul gri
sub un salcâm în bărăgan stau
şi-mi privesc negrul de sub unghie
cu ajutorul unei unghii
de la cealaltă mână
şi cu indiferenţă, îl fac să dispară
acum îmi privesc albul
de sub unghie şi constat că
nu mă arde nici soarele nici luna
nu mă bate nici vântul
nici dorul de ducă
nu este împuţiciune de la hoitul
pe lângă care am trecut de curând
nu este nici cald nici rece când
trece autobuzul gri pe lângă mine
fantomatic şi din instict
fac semnul ia-mă nene şoferul
mă priveşte/ prin mine priveşte
şi trece încet mai departe
mă-nvăluie-n praf
nu înainte de a zări
silfida femeie îmbrăcată în negru
cu-al ei paner cu flori
de câmp multicolore
pe braţul stâng
stând în picioare la drapta şoferului
pregătită oricând să coboare
ca şi ieri/ probabil/ ca şi mâine
aici/ sub un salcâm în bărăgan
şoferul grijuliu nevoie mare
nu-i va permite să coboare.
vadul
am convocat prietenii
la întâlnirea de suflet la locul
de baştină, la locul preasfânt
din economie de timp şi de spaţiu
i-am rugat să fie reprezentaţi
doar prin distincţia lor în relaţia cu
mine
aşa cum i-am anunţat -
pe calea aerului, pe calea gândului -
aşa s-au şi prezentat
iată-i strânşi pe islazul comunal
de pe malul nelocuit al râului
tăifăsuind sprijiniţi de terasa râului
întinşi pe nisip sau în grupuri mici
complăcându-se întru firea omului
pe fiecare îl recunoşti
într-o aripă deprinsă anume
să ţină-n plutire bucuria revederii,
într-un picior ce ştie urmă
să lase-n nisip
în sânul, proieminenţă armonioasă
în relieful trupului şi încă
dedat adierii în neliniştea sexului
ascunsă după evantai de păpădie
sau în cel adumbrit în toamnă
într-un şold prea rotund
să fie adevărat sau într-o gleznă fină
uitată de Dumnezeu
în glasul mieros sau în altul baritonal
în bineţele date, în vorba rostită în hău
în zborul planat peste priviri
admirative
în semnul de înot al amfibiei
în propriul ochi în urma lăsată
în rouă în felul în care
unduie iarba cu gândul...
se recunosc între ei, se ating
a-mbrăţişare:
65

Fereastra - 2013
tu al cui eşti cel mare sau cel mic
cel din deal sau cel din vale
dar taică-tu unde este dar maică-ta
...undeva mai încolo, aha
sunt undeva mai încolo...
aşa nerostiţi pe buza zilei
nemuriţii mei prieteni mă aşteaptă
să încercăm vadul prin râu, vadul
doar de mine ştiut,
de mine făcut cu migală
din nisip şi pietriş ridicat, bob cu bob
de trecere întru spălare, cu apă rece
apă curgătoare, curaţi, în curtea
biserici
să ne regăsim, spre a sfinţi
monument poeziei.
căderi
dintr-un vis de copil cu praştia
am lovit pasăre nevinovată –
o aripă a căzut pe ghizdul fântânii
s-a oglindit în luciul apei
şi dusă a fost spre adâncuri
cealaltă aripă a căzut
pe pervazul ferestrei
s-a oglindit în sticla mată
a clipei de-ntuneric
şi dusă a fost înspre ceruri
trupul păsării nevinovate
a căzut între palmele mele
(întinse spre iertare, spre iertare
mi se îndreptau atunci palmele)
cu capul spre trupul meu a căzut
cu privirea spre mine...
îngrozit, dar cu grijă am strâns
palmele am simţit căldura şi fiorul:
sângele ei mi se prelingea
printre degete de-a lungul
mâinilor, spre coate, spre piept…
trupul ei dezaripat
trecea dureros în trupul meu.
Dumitru BĂLUŢĂ
Definirea rostirii
Vestigii grăitoare
prinsorile uitării abolind
întru definirea rostirii.
Tu nu pregeta,
roteşte roata rostuirii
a acestei rostiri.
Aprinde şi focul -
asaltat de jocul umbrelor reci,
dezgheţa-va cîntările
harpelor sinelui.
Lupta scutierilor scrisului
cu uitarea
Abundă uitarea
întocmai spuzei de mucegai,
luptă strânsă se-arată.
Scutierii blazonului Alfa-Omega
cu de la sine temeiuri
înaintează pe muchia scrisului.
Rugul cuvintelor sacrificate
lumina-va memoria,
învederând silitul popas.
Iată, zisce-s-a, rostuirea rostirii!
66

Ion NETE
Almanah
De-a v-aţi
ascunselea
cu moartea
Aproape de prânz, cortegiul
format la întâmplare se împestriţa
întruna, înghesuind laolaltă bărbaţi
de toate vârstele şi ,tot la fel, femei,
o parte dintre ele cu copii de ţâţă în
braţe iar pe de lături, cârdurile celor
care se ţineau pe picioarele lor, mergând
târâş, grăpiş, cu mâinile vâslind
prin aer,nemaiputându-se agăţa
de pulpanele hainelor părinţilor sau
rudelor. Fiecare ins, deşi îmbrăca ţoale
curate, era greu de distins în cortegiul
astfel întins şi lăbărţat încât umplea,
pânâ la refuz, uliţa din capul
satului. Tot deşirându-se, ajunsese până
în dreptul cişmelei fără apă, a cărei
ţeavă ruginită stăruia să le amintească
oamenilor din sat, mânaţi de
treburi pe acolo, că se afla într-un loc
rău. Semnul îngrijorării venea dinspre
casa pustie, aproape ruinată, cu
zidurile năpădite, şi pe afară şi pe
dinăuntru, de tufele bojilor printre
care îşi făceau loc smocurile de smirnă,
frumos mirositoare, lujeri de tufănică
şi mai ales bălării. Aşa se alesese
praful de ambiţia Duroaicii de
a-şi clădi locuinţa tocmai acolo, în
încrucişarea drumurilor, să le facă în
ciudă spăimoşilor din sat şi să le arate
că unei femei ca ea, nu-i pasă de
grozăviile scornite de gura lumii. Localnicii
nu uitaseră de bătrâna, uscată
ca o umbră, cu capul înierbat de
părul câlţos, a cărei slăbiciune era să
se vânture, ca o arătare, în toiul nopţii,
prin curtea plină de bălării şi cu
gardurile dărăpănate.
Popa Harcudricu, prefirându-şi
degetele pe sub patrafirul atârnat
pe piept, întorcea capul şi tot ridicându-se
în vârful picioarelor, scruta
în adâncimea convoiului, peste
mulţimea de capete, de parcă avea
neapărată nevoie să ştie dintr-al cui
neam sunt cei care s-au mai adunat
în ultimul rând, apoi, cu ochii strălucind
de ce zărise, prindea a răsfoi,
orbeşte, cartea bisericească, purtată,
mai tot timpul, în mâna stângă. După
un timp, i se auzea glasul, citind
mai mult cântat, în isonul celor doi
cântăreţi spâni, slujba pentru cei plecaţi
să se odihnească în Domnul, să
se veselească în slava cerească.
Într-un fel de închierea a fiecărei
frânturi de slujbă, spre stupoarea
alaiului, îngroşându-şi vocea,
intona o jelanie a parte, din care
mulţimea nu pricepea nici măcar unul
dintre cuvintele ciudate, învârtite ca
într-o horă, cel mai adesea folosite
fiind blagocestie, blagorodnicie, boje
moi, pomilai, priidiate, care, după
67

Fereastra - 2013
68
strădania cu care erau presărate, păreau
aduse să dospească slujba, precum
aluatul, când i se adaugă un
amestec dintr-un cheag din alea
blestemate. Poate că de aceea, în
scurtul popas, făcut pentru pomenirea
mortului, oamenii tremurau ca
loviţi de răpăiturile unei ploi încrâncenate,
pornită a se slobozi din
nori de grindină, înfrigurându-i până
în măduva oaselor pe bieţii flămânzi,
care continuau să se ţină scai
de căruţa funerară, aşteptând clipa
râvnitei pomeni. Cu toată hămeseala
care făcea să li se audă maţele
gheorţăind, nu îşi înfrânau pornirile
potrivnice strâmbării slujbei oficiate
de către preot spre un tărâm pe cât
de misterios pe atât de străin. Valul
murmuielilor -, din care abia se puteau
desluşi vorbe în doi peri, ca
„Auzi-l, cum glăsuieşte, ca Iuda”…
„Da, de unde, ascultă mai bines să
vezi că glăsuieşte chiar cu Iuda, tocmesc
arginţii pentru sufletul sărmanului
Cedică” -, tot îngroşându-se
bodogăneala, pe măsură ce sporea
numărul celor cuprinşi de legănarea
tainică a alaiului, sporovăind
cu bărbiile îngropate în piept, ca, nu
cumva, să se dea de gol, păreau că se
întâlniseră să imite un joc de-al copiilor,
în care ieşea câştigător cel care
izbutea să facă în aşa fel încât, săşi
lase vorbele să se amestece în forfăiala
grupului, fără să i se poată ghici
numele…
Niciunul dintre cei adunaţi
în urma mortului nu ar fi vrut să fie
învinovaţit de stârnirea vacarmului.
Şi, totuşi, nu puteau să-şi înfrâneze
ispita ca, din când în când, să-şi verse
năduful.
„Auzi-l cum sare, din una
în alta, ca pitpalacul… nitam, nisam,
te pomeneşti că o dă pe vecernie…
sau utrenie… nici că-i pasă
de noi, amărâţii, care îl ascultăm şi
îl privim îndurători, ca zăbăucii… ar
fi bine s-o dea şi pe pricesne, că, şi
aşa, drumul până la cimitir e lung…
de le pricesne trece mai lesne la ale
pogribaniei, stâlci-i-s-ar limba cu care
îşi tot suge buzele, c-aşa i se mai
pungesc pe gură, de parcă i le-ar fi
uns preoteasa cu miere!”
Mârâielile se stingeau la fel
de iute cum se şi aprinseseră, lăsând
în urma lor pufneli pe care popa, oricât
de ascuţit ar fi avut auzul, nu lear
fi putut deosebi, dacă erau de râs
sau pur şi simplu oftaturi de durere
după cel mort, într-un fel de acompaniament
al văicărelilor şi plânsetelor
familiei îndoliate.
Prin dreptul porţii de la casa
Toloaicii, careva, ieşind de prin
porumbii din luncă cu o găleată cu
apă, prinde a stropi drumul, aşa cum
se obişnuieşte să fie întâmpinate numai
alaiurile paparudelor şi a trebuit
puţin timp până ce căruţul, cu sicriul
în care Cedică dormea împăcat, să-şi
poată continua călătoria pe ultimul
drum spre popasul de veci, din cimitirul
împrejmuit de curtea bisericii,
cu poarta deschisă chiar între pereţii
de scândură ai clopotniţei, din vârful
căreia, clopotul lovea cu dangătul
dogit, umflând zarea, în vreme ce
puhoiul mulţimii înainta şerpuind,
luând forma drumeagului pietruit,
într-o curgere anevoioasă, lăsând impresia
că lumea păşea mai mult în

69
Almanah
loc, ca şi cum s-ar fi temut că, dând
năvală, tulbura somnul mortului.
În răstimpuri, răzbăteau de
peste încovoietura dealului Ursoii,
înspre podul Dinii, ecoul bătăilor prelungi
ale clopotului, aşternând deasupra
satului un vuiet împovărător,
din-dangurile însoţindu-se, umpleau
până şi cel mai îndepărtat cotlon al
dealurilor.
Adesea, câte unii din cei care
alcătuiau convoiul, tresăreau, dându-şi
pe faţă înfricoşarea din suflet
ca şi cum, tocmai momentul morţii
lui Cedică le adusese aminte că totul
e posibil în viaţă, chiar ca, din înaltul
Cerului, să se deschidă ochiul acela
desenat în triunghiul de pe uşa bisericii,
pentru a lua seama cât de cuviincios
se purtau oamenii, cum şi cât
de aievea îşi arătau durerea, pen-tru
a li se face aceeaşi parte, atunci când
o să simtă şi ei atingerea aripii clipei
de apoi.
Aplecându-şi capetele, îndoiţi
de şale, cei mai înalţi îşi petrecură
trupurile pe sub poalele merilor, într-o
revărsare de crengi peste curtea
lui Codin al Petrii apoi, ajungând în
faţa Troiţei, de lângă Podul Dinii, făcură
un nou popas, prilej cu care
popa Harcudricu, înfoindu-şi patrafirul,
de parcă vroia să-i încredinţeze
că are loc berechet sub el, încăpându-i
pe toţi câţi îl urmau, supuşi şi
ascultători, îngână un şir de versete
încurajatoare, asigurându-i că nu au
a-l plânge pe mort întrucât acesta a
apucat pe calea cea din dreapta care
îl va duce chiar în faţa Domnului
mângâietor şi atoateiertător…
Cântăreţii, dându-şi toată silinţa,
îi întăreau spusele, înşirând aleluia
după aleluia pe care le spuneau,
apăsate îndelung, spre a le deschide
ochii celor îndărătnici şi dedaţi la rele
când nu e prea târziu. Înduplecându-i
că, Dumnezeu e bun şi iertător, după
cum se vedea că îl primise şi pe unul
ca Cedică, în rândul celor miruiţi,
izbăviţi şi împărtăşiţi întru veşnica
odihnă din Împărăţia cerească.
Slujba, oficiată dinaintea bisericii,
se prelungise cu mult peste
aşteptările cortegiului. Oameni, cu
chipurile scofâlcite, pământii şi vlăguiţi
se strângeau ciorchine pe stâlpii
de la capetele mormintelor, asemeni
roiului de albine ameţit de fum
şi ascultau, mototolindu-şi căciulile
în palme, tresărind, ca şi curentaţi, la
auzul intonaţiilor, apăsate anume, ca
să le pună în mişcare mâna dreaptă,
însăilând semnul crucii, piezişe şi cât
mai de-a valma…
Apoi, intrase în rol Lina,
baba prin mâinile căreia treceau toţi
morţii satului, pentru ultima scaldă.
Mai întâi, dăduse la iveală, cu nişte
mişcări mai agitate, decât ale panglicarilor
de prin bâlciuri, un capăt de
pânză, ţesută din borangic, netezindu-l
în aşa fel încât să îmbrace obrajii
lui Cedică, învioraţi, parcă după

Fereastra - 2013
atâta timp stat în bătaia soarelui încât
păreau oleacă miraţi de ce se întâmplă.
Vilă şi Florea, lunganii care
urmăriseră, pas cu pas, mişcările Linii,
se îngrămădiseră peste ea, neîngăduindu-i
să mai întârzie niciun pic
lângă sicriu, după cum îşi ţinea ea
obiceiul de a fi ultima care jeluieşte
mortul.
În ajutorul lui Vilă şi Florea
săriră Luică şi Andreş, gemenii Driei
şi, meşterind, împreună, izbutiră
să încingă sicriul cu două frângii pe
care le prinseră zdravăn de capete,
după care, făcându-şi semn din ochi,
începură să-l coboare în groapă, lăsându-l
cumva să alunece cât mai lin
până i s-a auzit hârşiitul făcut la atingerea
pământului de pe fundul gropii.Totul,
petrecându-se într-o tăcere
apăsătoare, de parcă, pe nesimţite,
începuse să îngheţe tot ce se afla în
curtea cimitirului. Nu putuse dura
prea mult pentru că, poftirorii de
pomană, s-au pomenit scoşi din încremenire
de ţipătul brusc al femeilor,
pornite pe jelit de parcă abia
atunci şi-ar fi dat seama că Cedică
pleca pentru totdeauna din sat. Unele,
strigându-l pe nume, îi aminteau
că nu e prea târziu să se întoarcă din
drum, altele, oarecum, împăcate, se
rugau de Dumnezeu să-l îngăduie,
luându-l în paza Lui, chiar dacă, în
viaţă, n-a fost aşa om de treabă, cum
ar fi trebuit ca să se poată spună că
era aşezat la casa lui. Încet, încet, s-a
potolit şi văicăreala pe două tonuri
aşa că un timp nu s-a mai auzit decât
bulgării de pământ, răpăind peste
scândurile de tufan, proaspăt rindeluite.
Atmosfera de brambureală luă
sfârşit într-un mod ciudat, pentru că,
Andreş îi băgă pe toţi în sperieţi, înjugând
boi la car şi, şfichiuindu-i cu
biciul, porni să-i încurce prin curtea
cimitirului, strigând din răsputeri, cu
glasul dogit de tutun, ca al geamgiilor
sau negustorilor de vechituri: Ultimul
drum, neamule, care prinde ocazia…cine
pofteşte, pe gratis! Hai,
sus, locul sicriului e cald… Pofteşte,
neamule, prinde, ultimul drum! Să
nu plângi că ţi-a scăpat ocazia printre
deşte…
– Da, mda, da, da, mai ieri,
veneam, împreună, de la gară… ne
apucase noaptea pe drum…
Se chinuia Lambie să îşi învieze,
la întoarcerea spre casă, de la
cimitir, una dintre amintirile care îl
legau de Cedică. Glasul fonfăit, aducea,
mai degrabă, aidoma isonului cu
care ţârcovnicii se opintiseră să susţină
cântările popii.
– Era o noapte de-alea, câinoase,
chiar de pomină, îşi dăduse, în
sfârşit, drumul la depănat. Înainte să
trecem de mijlocul Pădurii Şirinesii,
cam pe unde e locul hoţilor, văgăuna
aia, lăsată pe lângă Podul de Pământ,
cât p-aci s-o zburlim… ce să
zic, am dovedit cămila, scăpând ca
prin urechile acului, de nu ne-au
sfâşiat mistreţii în colţi. Pentru că,
atunci când ne apropiasem de Podul
de Pământ, numai ce auzim un răpăit
răscolind tufişurile şi sfărâmând
uscăturile pădurii sub călcătură, parcă
galopa o ceată de călăreţi de nici
pădurea nu-i putea sta în cale.
– Aşează-te, ca mine, mi-a
70

Almanah
poruncit Cedică şi l-am văzut cu spatele
lipit de trunchiul unui tufan, atins
de putregai. Stând aşa, o să ne fie
mai la îndemână să ne apărăm, m-a
lămurit Cedică.
Ne-am lăsat soarta, să spun
aşa, pe mâinile lui „fie, ce-o fi” şi am
aşteptat, ascultând. Răpăiturile se îndeseau,
făcând să răbufnească pădurea.
După ce s-au apropiat bine de
tot am desluşit grohăiturile mistreţilor.
Abia am avut timp să ne căţărăm
în tufan.
Mistreţii s-au apucat să dea
iama în ghindă, numai că, legănatul
mogâldeţei pe sub crengi îi neliniştea
aşa că, în loc să-şi vadă de ronţăit,
roiau furioşii în jurul trupinii tufanului.
Şi-au tot ridicat râturile ameninţătoare,
cu colţii înspumaţi de clăbuci
sângerii iar după un timp, să vezi
drăcia dracului, s-au apucat să muşte
lemnul putrezit pe jumătate din trunchiul
tufanului…
De-ar fi fost noaptea niţel mai
lungă, n-am fi avut scăpare. Până în
zori, izbutiseră să facă o ditamai tăietura,
cât să bagi un lat de palmă.
N-ar fi fost de mirare să dovedească
tufanul...
– Mă’, Lambie, nici că-ţi trece
prin cap de ce nu v-au mâncat
porcii, bâzâise o vorbă, ca un tăun
răzleţit, dar îndeajuns de apăsat, ca
să se simtă că venea în răspăr cu
povestea…
Şi la urzirea unor astfel de
ghimbuşlucuri, din sat, numai sfrijitului
de Palaghia se dedulci-se, pitulându-se,
mai mereu, prin spatele câteunui
grup de oameni,dinadins, să nu
poată fi ghicit cu uşurinţă, astfel încât
să-şi poată arunca, de pe limbă,
ca şarpe, vorbele otrăvite.
Oamenii mergeau, strânşi
unii în alţii, aşa cum formaseră şi cortegiul
care urmase sicriul şi, acum, cu
cât se îndepărtau de curtea cimitirului,
se împuţinau treptat, treptat a-
şa că, în cele din urmă Lambie se pomeni
singur, casa lui fiind cocoţată
tocmai în dâmbul dincolo de care se
deschidea vălceaua Oltencii, din gura
căreia pornea un alt drumeag spre
răscrucea în care se afla prăvălia,
deschisă zi şi noapte, unde bătrânul
Anania vinde fel şi fel de vopsele şi
gallus-uri.
Lambie întredeschide poarta
apoi zăboveşte, proptit în latura
gardului. Încearcă să pricepă de unde
i se trage apăsarea de pe suflet.
Niciodată nu se mai simţise atât de
abătut şi plouat. Parcă-l bătuseră în
cap apele turbate ale unui potop. Şi,
cum sta aşa, într-o rână, descumpănit,
i se deschide dinaintea ochilor
groapa mortului din cimitr, cu pământul
scos, făcut grămadă, alături,
ca un capac scos din balamale.
Deodată se pomeneşte scuturat
de friguri. Ca şi cum, abia acum
observase că împreună cu Cedică,
fusese îngropată şi o parte din corpul
lui. Simţindu-se părăsit de ultimile
puteri, nu mai îndrăzneşte să-şi
dezlipescă umărul de uluci. Împinge,
doar, lăsându-se cu toată greutatea
pe gard, până ce alunecarea îi dă senzaţia
că începe să intre, puţin, câte
puţin, în pământ. Nu-i e limpede dacă
o făcea de frică, înainte de a-şi
descoperi corpul sluţit sau îl năpă-
71

Fereastra - 2013
72
dise părerea de rău că intrase şi el în
hora celor care îl înfruntaseră, în acel
cor surd, pe popă, atunci când o luase
razna, dând sfânta slujbă de îngropăciune
pe o gângăveală în care
amesteca tot felul de vorbe, cunoscute
şi mai ales necunoscute de care,
la urma urmei, de-ar fi fost să le audă,
sufletul lui Cedică ar fi intrat în
mormânt chiuind de bucurie, aflând
de ce lume păcătoasă îi fusese dat să
scape.
Odată ce descoperi, în gând,
voioşia stranie a lui Cedică, Lambie
trăi una din acele minuni de pomină,
pentru care oamenii, în afara celui
căruia i se întâmplă, n-au ochi s-o
vadă..
Dinaintea lui, dar de partea
cealaltă a porţii, după cât putea zări,
prin rosturile ulucilor, un morman de
umbră părea când adâncit în pământ,
când căznindu-se să iasă, afară, prin
iarbă.
Vorba vine, că, sigur, doar,
mi se pare, aşa, mi se întâmplă din
cauza oboselii,se împotriveşte Lambie
să ia de aievea ce îi arată ochii.
Ce naiba, îi dă cu bolboroseala înainte,
ca părintele Harcudricu la slujbă,
acolo nu poate fi decât umbra
mea, stâlcită, că nu putea fi altfel,
după ce s-a strecurat prin gard. Zăcuşeşte,
sărmana de ea, până o să se
refacă. Să mă-nşele şi ochii
După o iscodire îndelungată
asupra locului, Lambie se vede
nevoit să dea îndărăt. Ba, nu, acolo
nu e nici urmă de umbră… Nu-i a
bună cu mine, de încep să aiurez…
Încordându-se din răsputeri,
scociorăşte bine de tot şi, întradevăr,
nici vorbă de umbră.
Dincolo de gard, sta chiar
el. Intrat în pământ, până la gât. Capul
şi-l mai ţinea la vedere, cumva,
pe dinafară. Încercă să şi-l apropie
de corp, printr-o smucitură, dar scorbura
prea îngustă, nu-i îngădui să şi-l
strecoare, nici chiar forţat. Sfârtecat
de viermuiala fiorilor deznădejdii
vederea i se tulbură, până începură
să scapere scântei. Zvârcolindu-se
din răsputeri, dezlănţui un lanţ de smucituri.
Zadarnic. Nici cât să-l clintească
din loc. Aşa că se lăsă păgubaş.
Cât pe-aci să închidă ochii,
sperând să ademenească somnul şi
chiar atunci, totul se întoarse pe dos,
de cum aflase că se întâmpla, pe vremuri,
prin poveşti.
Mai întâi, îl vede pe Andreş,
care nu putea opri boi din încurat.
Ca un făcut, se vânturau şi înainte şi
înapoi numai prin faţa lui, că simţea
rafalele de aer biciuindu-i faţa de parcă
pornise suflarea îngheţată a Crivăţului.
Împrejurimile, i se par, acum
cu totul altfel!
O, ce bine mi-ar prinde, să
treacă pe drum careva… Codin, Garamia
sau Miai Cutan, ba nu, mai
bine de-l văd numai pe Codin, nu de
alta, da’cu el aş putea râde şi eu
oleacă, pe ziua de azi, prefăcându-mă
că n-aud cum mă roagă: „mă,
fratele meu, fă-mi şi mie un pustiu
de bine şi scarpină-mă pe şale,că m-aş
freca de un stâlp de telegraf, da, cum
să-i spun lemnului în ce loc mă mănâncă
… După ce ne-am face pofta
de râs, l-aş întoarce şi pe el cu ochii
întracolo… să-l iau de martor, că e
aievea sau mi se pare mie.

Almanah
Ca şi cum Codin era deja de
faţă, Lambie se mai uită, o dată, printre
uluci, încruntându-şi privirea, să
poată străpunge pâcla întunericului.
E clar ca lumina zilei, acolo
e chipul lui, de-adevăratelea. Recunoscându-l,
pentru nici nu mai ştie a
câta oară, simte oarece stânjeneală
că, atâta se smucise în zadar şi capul
tot nu şi-l putuse petrece de partea
cealaltă.
În devălmăşia vedeniilor, se
pomeneşte umblând cu Cedică, mortul
ţinându-se scai de el. După fiecare
întorcere a capului, nu numai că-l
găseşte, mereu, postat cam la aceeaşi
distanţă, amintindu-i de câinele
bătrân, pe care încercase să-l alunge
din curte, iarna trecută, pentru că nu
mai scotea niciun lătrat, dar, vederea
lui Lambie se umple de lumina ochilor
îngroziţi cu care se simte ţintuit
de Cedică. Parcă ar vrea să-i spună,
fără vorbe, că degeaba fuge, n-au
cum să se despartă. Desluşindu-i mai
bine înţelesul semnelor, i se pare că
îi aude ameninţarea: Lasă, lasă, că
vine şi rândul tău! Ai grijă pe unde
mergi. Ori pe unde stai, umblă morţii!
Le-a făcut Andreş şleau cu roţile
carului, când a încurat boii. Nu ai
văzut că s-a învârtit numai în jurul
tău Pândesc, pitiţi şi aşteptă până ţi
se împleticesc paşii… Şi-atunci, haţ,
te trag şi pe tine dincolo! Asta şi vrei,
altfel, nu-ţi aduceai aminte de mistreţi…
N-ai uitat, cum dârdâiam de
frică, da’nu te-am părăsit. Io m-am
pus capră, să te poţi agăţa de crengi,
nu tu! Ai uitat Sau ţi-a fost ruşine
să afle lumea că ai rămas îndatorat
mortului… Ia, să te aud, dacă nu-ţi
convine ceva din ce spun!
Ce-ai zice, să ne juca, oleacă,
de v-aţi ascunselea Ia, să mi te
văd, cât de iute eşti în stare să-ţi
pierzi numele… n-ai decât să faci, uite,
numai aşa… Şi Lambie rămâne
uluit de uşurinţa cu care Cedică îşi
trage capul de partea cealaltă a pământului.
Ia, încearcă, şi tu, îl trezeşte
glasul lui Cedică din uluială. Hai,
că e uşor. Faci doar aşa, îl îmbie, şi,
gata, ai scăpat de numele care te ţine
legat de pământ…
Şi pe urmă ce-o să fie, îngână
Lambie, părând că încă şovăie,
dacă să intre sau nu în jocul lui Cedică.
Mai întâi să te văd, eşti în
stare să faci aşa, şi capul lui Cedică
se strecoară iar, ca un şarpe, sub pământ...
Vezi că nu poţi! Ia, să-ţi dau
o mână de ajutor... îl zădărăşte Cedică,
împungându-l în piept cu degetele
împreunate.
Ia-ţi mâna de-aici, ţipă Lambie,
cui vrei să mă arăţi Bagă de seamă,
mortule, că acum nu ştiu ce-ţi
fac… vezi-ţi, acolo, de lumea ta…
Într-un târziu Lambie, atins
de răceala adusă de apropierea morţii,
nu mai are putere nici să tremure.
Doar, atât mai poate face,
să-şi întoarcă gândurile în timp, până
când se vede cum se grozăvise,
povestind, fără să-i fi cerut careva,
întâmplare prin care trecuse împreună
cu Cedică.
73

Fereastra - 2013
Emil PROŞCAN
Implozie
Oamenii nu pot trăi singuri şi nici eu nu pot trăi
fără ea. Ştiu că există. Ştiu că ştie că exist. Să ai pe cineva
este cel mai minunat lucru pe care Dumnezeu îl putea
face. Să fie numai pentru tine. Numai pentru singurătatea
ta
Ea este în linia aceea unde cerul se contopeşte
cu pământul într-o luptă frăţească. Altfel n-ar fi liniştea.
Şi nici linia... Cerul de deasupra liniştii din linia aceea e
o mare cu valuri de senin sau, în alte zile, o mare cu valuri de nori… Uneori
cerul e nemărginirea din care răsare soare, alteori o barieră roşie de corali,
în freamătul căreia naufragiază lumina. Apoi cerul şi pământul devin o mare
cu valuri de întuneric. Şi vine noaptea cu visele mele, în care simt fărădepăcatul
fericirii. Fericirea este stare de a fi cu toată fiinţa ta. Nefericirea
este pentru cei ce nu văd marea cu valuri de senin din linia aceea unde cerul
se uneşte cu pământul. Nefericirea e un păcat. Un mare păcat. Linia aceea
unde cerul se uneşte cu pământul e pentru noi. Nu e pusă acolo degeaba.
Trebuie să o vedem. Trebuie să o simţim. Pentru că trebuie să nu păcătuim.
Nu ştiu la alţii cum e pentru că eu sunt în mine mereu. Mereu. Linia
liniştii dintre cer şi pământ e întotdeauna la depărtare egală faţă de mine
atunci când mă răsucesc în jurul meu. Eu merg tot timpul. Merg. La început
credeam că am să ajung la linia aceea de linişte dintre cer şi pământ. Ea este
acolo. Ştiu că este acolo. Şi mergeam tot timpul spre ea dar paşii mei o depărtau.
Prietenul meu care nu există râdea. Eşti un prost spunea prietenul meu
care nu există. Eu nu folosesc ghilimele. Doar un punct. Esti un prost... Aşa
spunea prietenul meu. Şi râdea. Atunci mă opream şi mă răsuceam de jur
împrejurul meu si priveam linia de linişte dintre cer şi pământ din stânga mea.
Din dreapta mea. Din spatele meu. Eu nu folosesc virgule. Doar un punct.
Linia de linişte dintre cer şi pămâmt era la fel de departe de jur împrejurul
meu. Râdea prietenul meu care nu există. Eu zâmbeam. După mai multe
zile am înţeles. Am înţeles că eu trebuie să fiu la distanţă egală de linia de
linişte dintre cer şi pământ. Un fel de centru. Măreţia neatingerii. Frumoasa
măreţie a neatigerii. Pentru că linia aceea trebuie să fie totdeauna de jur
împrejurul meu. Ca un cerc.
E foarte bine să ai un prieten care nu există. E chiar grozav. Ştiam
că ea este acolo în linia aceea de linişte dintre cer şi pământ. Ştiam şi mă întristam.
Pentru ea. Era condamnată să fie meru în linia aceea de linişte. Între
74
Antologie de cenaclu

Antologie de cenaclu
Almanah
cer şi pământ. Aş fi vrut să mă întreb de ce paşii mei o depărtau de mine. Sau
de ce stă acolo. Sau până când. Dar eu nu folosesc semne de întrebare.
Am înţeles că ea trebuie să fie de jur împrejurul meu. Mereu. Ca
un cerc. Totdeauna la distanţă egală de mine. De ce trebuie să fie un cerc.
Nu întreb. Eu nu folosesc semne de întrebare. Eu folosesc doar un punct. În
mod sigur cercul vine din linia aceea de linişte dintre cer şi pământ. Sau
poate chiar ea este. Liniştea este cercul. Sau liniştea este ea. Eu nu mă mir.
Eu nu folosesc semnul mirării. Eu folosesc doar un punct. Şi sunt liniştit.
Îmi este bine. Sunt chiar fericit. Dacă există fericire. Trebuie să existe fericire.
Nu mai râde. Ai vrea tu să ai nopţile mele. Ai vrea tu să ai visele
mele. Eu sunt cu ea tot timpul. Ea îmi dă starea de bine. Ea îmi dă zâmbetul.
Atingerea ei mă face să simt clocotul acela înnebunitor. Primesc mereu
liniştea şi tot ce nu pot să ating în linia dintre cer şi pământ. Nu râde. Nu
numai noaptea e cu mine. Şi ziua. Eu înţelg. Şi-mi ajunge atăt ca să trăiesc.
Trăiesc pentru ea.
Oamenii nu pot trăi singuri. Nici eu nu aş putea. Aş fi nimic fără
ea. Totul ar fi nimic fără ea. Cu siguranţă va veni într-o zi. Pentru fiecare există
o zi. O zi în care totul sau ceva se sfârşeşte. Am văzut împrejurul meu. E
un cerc în care mergi mereu. Şi o poţi lua de la capăt.
Sigur că e frumoasă. Eu nu folosesc semne de mirare. Doar un
punct. Are chipul acela dintre toate felurile de chipuri. Şi ochii îi are din toate
felurile de ochi. La fel şi mâinile. Şi picioarele. Şi sânii. Şi buzele. Şi tot
ce e zâmbet. Şi tot ce e zbucium. E din toate zbuciumurile acelea. Va veni
cu chipul acela. Va veni cu ochii aceia din valurile de senin al mării dintre
cer şi pămănt.
Eşti tâmpit. Aşa îmi spune prietenul meu care nu există. El nu ştie
că că eu nu folosesc semnul exclamării şi tâmpit fără acest semn e altceva.
Eşti tămpit băieţaş. Ziua întâlneşti oameni. Copaci. Munţi. Ape. Sunt reale.
Te poţi bucura de ele dacă laşi
bazaconiile. Aşa îmi spune la nesfărşit
prie-tenul meu care nu există. Eu
zâmbesc pentru că el nu ştie. Îmi e milă
de el. Săracul. Nu ştie că acolo în visele
mele am toate astea. Nu ştie că ea îmi
aduce toate astea în mine.
Eu simt oamenii. Simt copacii.
Simt munţii. Simt apele. Şi nu e pă-cat.
Pentru că eu nu folosesc semnele de
ortografie. Doar un punct
75

Fereastra - 2013
Anca ELISEI
O canapea de catifea bej
O canapea de catifea bej, preşuleţul e tăiat
strâmb şi atârnă cumva între tavan şi unul din braţele canapelei.
Nu îi vede ochii, dar îi şopteşte: „Mi-era dor
de privirea ta”. Ciudat, dar nu îşi aude propria voce. O
simte întorcandu-se cumva în el. Se întreabă dacă ea
l-a auzit. Femeia de mai devreme trece prin spatele
ca-napelei ţinând în braţe o pisică. O ţine de un picior,
iar cu cealaltă mână deschide într-una uşi. De ce o
chinui, încetează, dă-i drumul, te rog, dă-i drumul...
Caută pipăind telefonul şi apasă pe „amânaţi”. Când deschide în
sfârşit ochii e deja7 40 . Asta înseamnă că a apăsat de două ori pe amânaţi înainte
să îşi dea seama că ţârâitul ăla enervant trebuia să îl scoale din pat. La
7 20 se ridică grăbit, ameţit, îşi pune cu un gest automat ochelarii, lăsă patul
în dezordine... Mersul îi este încă nesigur, din când în când îşi vede în oglindă
reflexia plimbându-se de colo-colo, cotrobăind prin dulap, aplecându-se,
revenind, la un moment dat privindu-şi chipul se gândeşte că şamponul cel
vechi îi făcea părul mai strălucitor, ar trebui să şi-l cumpere din nou, la naiba,
cum se numea.
Cu cheile într-o mână şi telefonul în celalaltă descuie uşa; o briza
de aer rece îi alunecă pe faţă ca o mângâiere răutăcioasă. La radio se difuza
o melodie tristă, vioara de pe fundal îi aducea aminte de un film în care, la
sfârşit, personajul principal murea de cancer, exact în momentul în care iubita
proba rochia de mireasă. Dacă tu ai dispărea, şi din râsu-mi şi din
plânsu-mi, te-aş găsi în sinea mea, te-aş zidi din mine însumi… Ăsta e
Alifantis sigur, după voce.
Planul pentru hala din Piteşti trebuie să fie gata peste 3 zile. Măcar
să aibă timp să îl verifice o dată marţi. Marţi după-amiază e meciul de fotbal.
Şi parcă mai era ceva marţi, sau miercuri. Ziua mamei, o să îi dea telefon
iar cadoul i-l cumpără sigur până sâmbătă, din carefourul de lângă casă.
Radiografia. Azi la 14 trebuie să meargă după radigorafie. O să îşi cumpere
atunci ţigări, fir-ar să fie, putea foarte bine să îşi ia de la chioşcul de
lângă casă, cum de fapt se şi gândise să facă; nenorocitul ăla de câine care
Dumnezeu ştie cum intrase în curte îl făcuse să uite complet de ţigări.
– O clipă, doamna doctor abia a sosit, mai durează câteva minute,
luaţi loc vă rog!
Ecranul din holul spitalului pe care rulează de obicei ştiri de tot
felul, spoturi publicitare, videoclipuri nu funcţionează. Îşi vede în el umbra:
un om cocoşat, cu un aer umil care il enerveaza. Cu spatele drept e mai bine,
dar poziţia asta îl oboseşte. În plus pare artificială. Dacă se mai uită mult în
76
Antologie de cenaclu

Antologie de cenaclu
Almanah
ecranul stins doamna de la ghişeu o să se prindă că îl foloseşte pe post de
oglinda. Numai femeile fac chestii deastea, la naiba...
Cancer. Ca tipul din film. Îi lipseşte doar iubita. Bine că nu are o iubită,
e mai puţin tragic aşa. De fapt, dacă ar avea, ar putea acum să o strângă
la piept cu toată forţa, cu toată forţa de care e încă în stare, până ar goli de
sens toate cuvintele: moarte, cancer, cancer, cancer, moarte, moarte, moarte.
Au pornit din nou ecranul de pe hol.
Kinder. Minunea dulce a Crăciunului. Aerul rece îi izbeşte faţa de
cum a pus mâna pe clanţă. Îl simte intrându-i în plămâni, inspiră adânc, o
dată, şi încă o dată, senzaţia de frig e din ce în ce mai puternică, obrajii îi
amorţesc repede, iar greutatea care îi apasă pieptul devine din ce în ce mai
grea, cu fiecare gură de aer. Semaforul arăta roşu, pe bancheta din spate a
maşinii care tocmai traverseaza intersecţia, un copil se joaca cu un avion
albastru. Îl flutură în aer de câteva ori, apoi îl izbeşte de geam, apoi îl ridică
din nou în aer. Verde. Pe partea cealaltă, în faţa maşinii, Liviu se opreşte o
clipă să caute cheile. În clipa următoare în faţa lui, învăluit în ceaţă, un bărbat
cu păr negru şi ochelari îl priveşte fix în ochi.
Alexandra Comşa
Eseu împotriva abstractului
(O piesă de teatru ce nu ar trebui să fie jucată niciodată)
Motto: La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era concret... Parcă îl şi văd,
stând acolo, marele nimic. Şi din el ieşeau alte cuvinte, ca dintr-o peşteră
adâncă...
Personaje: ea, el, alt el, ele etc...
Spectatori: eu, tu
Scena 1
El: Aaaaaaa....!!! (această vocală trebuie să fie cea mai deschisă
cu putinţă, atfel încât să încapă întrînsa foarte multe altele; la început lent
şi cu o voce joasă, spre sfârşit acest a trebuie să fie înalt şi înţepător, încât
publicul cititor să se întrebe ce mare durere, uimire sau suferinţă i-a fost
produsă personajului. Personajul trebuie să se uite în partea dreaptă sus a
sălii, arătând chiar cu degetul în acea direcţie. Spectatorii îşi întorc privirea
întracolo, timp în care pe scenă apar ele, ea şi alt el).
Alt el: Hmmm...
Ea: Hmmm...
77

Fereastra - 2013
Antologie de cenaclu
El: ...sunt un erou, la naiba!
Alt el: Ooo....da!
Ea: Daaa...
El: Don Quijote e nebun!
Ele: Don Quijote e nebun!
Alt el: Cine e Don Quijote
El: Un nebun!
Al el: Un nebun!!!
Ele (privind uimite unele la altele, întrebându-se fiecare în gândul
ei cine e Don Quijote şi de ce e nebun Şi de ce e erou, întrebarea durând
mai mult de 80 de minute până la terminarea piesei, când vor pleca acasă
la ele unde le aşteaptă soţii lor şi copii lor şi viaţa lor): Un nebun!!!
El: Eu vreau să lupt cu morile de vânt, ştiind că sunt mori de vânt!
Ea (da, acea EA, care nu se gândea cine e Don Quijote şi de ce e nebun,
cine e el şi de ce e erou, dacă piesa durează mai mult de 80 de minute):
Aici nu sunt mori de vant!
Ele (uitând să se mai gândească la ceva, puţin speriate de siguranţa
ei, puţin obosite de repetat de atâtea ori replica respectivă): Nu sunt mori
de vânt
El: Luptele se pot duce oricând, oricum. Important e să ştii.
Alt el: Important e să ştii…
Ele (ies pe rând pentru a se duce în spatele scenei pentru câteva
zeci de minute unde vor bea o cafea şi îşi vor aminti să gândească, să se
gândească, însa la ce ştiţi şi voi prea bine, pentru că la asta vă gândiţi şi
voi în acest moment, dacă nu riscăm cumva să nu facem nimic, că dacă mă
opresc aici sunt multe care nu vor mai fi, iar tu, cititorule, pentru că eşti personajul
naratorului naratorului, nu vei mai exista nici tu. Da, aşa e, nu te
grăbi, o să-ţi placă de tine, esti un personaj fenomenal, nu îţi uiţi niciodată
replicile pentru că le înveţi de prea mult timp): Important e să ştii...
Alt el: Să ştii ce (bineînţeles că El nu ştie să răspundă la această
întrebare, de aceea e important să ştii, şi publicul ştie asta, dar nu ştie ce
trebuie să ştie el, El.)
Ea: (spectatorii au văzut desigur că Ea nu a ieşit odată cu restul,
a rămas gândindu-se, numai că gândirea aceasta continuă o oprea pe loc,
timpul ei murea, încremenea, şi se trezea mereu unde fusese cu mult timp
înainte. Apoi trebuia să alerge, să nu mai se gândească, să prindă din urma
tot, să închidă ochii şi să simtă doar. Ea vru să îi spună că trebuie să ştii
când să nu lupţi, dar se opri, văzându-l atât de hotărât.)
El: Da, de lupte vorbeam, dacă nu există mori de vânt le voi construi
eu. Voi dărâma acest copac pe care îl voi sădi chiar eu şi voi construi
mori de vânt în acest loc în care nu există mori de vânt. Şi apoi le voi învinge
în mod sigur, pentru că le voi face să fie slabe, mai slabe decât mine,
78

Antologie de cenaclu
Almanah
pentru că aşa se cade, să câştig eu, eroul vostru, să plecaţi veseli de aici, să
fiţi multumiţi, spectacolul vieţii mele să fie şi spectacolul vostru. (Să vă spun
ceva, un secret… Mă gândeam să fie Ea personajul principal aici, dar m-am
răzgândit, ea nu poate lupta cu lucruri concrete, ea e ocupată cu lupta ei
cu timpul, câştigă şi pierde în acelaşi timp, aţi văzut şi voi.) Voi lupta,
aşadar, dar nu înainte de a sădi această sămânţă.
Scena 2
Sămânţa este în pământ, rodeşte, creşte, creşte, verticalitatea ei fascinează,
ambiţia cu care ţinteşte cerul. Nu ştie că va deveni motiv de luptă,
că va deveni lupta însăşi. Timpul trece, şi Ea a rămas în urmă, şi El a rămas
pe loc, aşteptând. Numai spectatorii, magnificii spectatori, şi tu, dragul meu
cititor, v-aţi dus înainte cu gândul şi sămânţa a devenit acum un copac suficient
de concret încât să se poată lupta cineva cu el. Acum S-a terminat
aşteptarea, El se poate apuca de construit mori de vânt.
Scena 3
El: Haaaaa...Copac nefericit ce eşti! Habar nu ai că vei fi învins! Habar
nu ai de ceea ce te aşteaptă. Ar trebui să urăşti soarele şi pământul, căci
din cauza lor ai ajuns aici.
Copacul: (ar vrea să spună că nu îi e frică de ceea ce nu s-a întâmplat
încă, ar vrea să spună că ce dacă va fi învins, ar vrea să spună că
i-ar fi dor numai de pământul ud şi cald, că odată ce va deveni moară de
vânt, îşi va pierde rădăcinile. Dar nu poate spune nimic din ceea ce gândeşte,
pentru simplul fapt că este doar un copac.)
El: (ar vrea să spună că îi e frică de ceea ce nu s-a întâmplat înca,
ar vrea să spună că ce dacă va câştiga, ar vrea să spună numai că i-ar fi
dor de cerul ud şi cald, că odată ce va construi ceva, îi vor creşte rădăcini.
Dar nu poate spune nimic din ceea ce gândeşte acum, pentru simplul fapt
că este doar un om.)
Ea: Ai de gând să îl tai
El: Ai venit
Ea: Da.
El: A durat ceva mai mult.
Ea: Deci Ai de gând să îl tai
El: Cred că da.
Ea: N-ai decât…o să te acuz!
El: Pentru
Ea: Pentru… pentru… defrişări!
El: Imposibil, e un singur copac.
Ea: Şi ce dacă El vine din întreaga natură şi va deveni în timp în-
79

Fereastra - 2013
Antologie de cenaclu
treaga natură a lumii.
El: Cu atât mai bine! Mă voi lupta astfel cu lumea întreagă!
Ea: Eşti nebun!
El: Nu, eu nu sunt nebun, eu ştiu prea bine ce fac!
Ea: Eh…na!
El: Daaa!
Ea: Faci cum vrei!
El: Ştiu. Şi vreau să mă lupt cu acest copac, cu această viitoare
moară de vânt.
Ea: (se gândeşte că cel mai bine ar fi fost ca acest copac să fie
abstract, având în vedere teama lui faţă de tot ce nu este concret, şi gândindu-se
începu să piardă iar teren în faţa timpului, lăsându-l pe eroul nostru
singur cu copacul acela enervant de concret. Dacă ar ştii că odată ce el
va tăia rădăcinile, va creşte un copac abstract, însă cu acela va trebui să
se lupte ea, în spatele scenei, pentru a nu supăra spectatorii veniţi să vadă
piesa lui.)
El: Iar m-a lăsat singur... mai bine aşa... pot să fiu liniştit din nou... să
mă gândesc cum să construiesc o moară de vânt. Cum se construieşte o
moara de vânt (poate vreun spectator ştie cum se construieşte, poate e un
arhitect în sală, poate e cineva care a asistat chiar la construirea morilor
lui Don Quijote… sau poate nu ştie nimeni. Oricum, mai este timp, pentru
că piesa durează mai mult de 80 de minute, dar nu mai contează... Ele au
plecat deja acasă, sunt în maşini, în tramvaie, poate au ajuns deja la copiii
şi la familiile şi la vieţile lor.) Trebuie să fie simplu... tai copacul, fac scânduri,
tai, măsor, potrivesc, bat cuie şi gata! Asta e! Dar stai... dacă îl tai înseamnă
că îl înving înainte să devină moară de vânt! Asta înseamnă că
trebuie să mă lupt cu el acum, aşa. Cum să mă lupt cu un copac (întradevăr,
cum să se lupte cu un copac Asta era o nebunie, iar o nebunie era
ceea ce el vrea să evite.)
Interludiu
(În spatele scenei se duce o altă luptă, de care voi nu ar trebui să
ştiţi, o luptă între Ea şi Copac. Un copac ce nu va deveni moară de vânt pentru
că în abstract nu există mori de vânt. Copaci da. O luptă inutilă, vă pot
spune, deoarece în lumea abstractului pierzi orice ai face; pierzi şi câştigi
în acelaşi timp, după cum ştiţi prea bine. Însă această luptă nu vă priveşte,
deja am spus prea multe, trebuie să fiţi nebuni ca să vă ridicaţi de pe scaunul
comod, să uitaţi de eroul nostru, să urcaţi uşor scările şi să veniţi în
spatele ei, să fiţi unicii martori ai unei altfel de piese tragice.)
Tu: Eu vreau să văd tragedia. Vreau să văd lupta absurdă din spatele
cortinei. Vreau să mă lupt şi eu cu abstractul.
Eu: Aşa e, m-a plictisit aşteptarea asta. Aş lupta şi eu, ştii bine, abs-
80

Antologie de cenaclu
Almanah
tractul e cel mai nefolositor lucru din lume.
Tu: Aşa e!
Eu: Trebuie eradicat!
Tu: Exterminat!
Eu şi tu: Jos abstractul, jos abstractul!
Ea (în şoaptă): Hei, mai încet! Ce vreţi
Tu: Să te ajutăm.
Eu: Să luptăm cu abstractul.
Ea: Cu acest copac abstract vreţi să spuneţi
Tu: Nu numai.
Eu: După ce îl vom învinge, ne vom lupta cu tot ce este abstract.
Şi tot ceea ce va fi învins, va fi obligat să devină concret.
Ea: Credeţi vom putea învinge orice lucru abstract, chiar şi… timpul
Eu: Da.
Tu: Da, şi va lua forma unei pietre, sau a unei pene, sau îşi va crea
el o formă proprie.
Ea: Şi tot ce e concret poate fi distrus! Să luptăm aşadar!
Eu: Să luptăm! (Îmi pare rău, dar nu pot reda această luptă, pentru
simplul motiv că v-ar distrage atenţia de la Eroul Care Luptă Cu Lucruri
Concrete, pentru simplul fapt că nu s-a mai văzut o luptă cu lucruri
abstracte până acum, cu excepţia unui caz din 1976,când, în altă poveste,
un tânăr s-a luptat cu nişte lucruri abstracte pe care nu pot să le numesc
aici, pentru că au fost învinse, şi dacă le-aş spune numele ar redeveni iaraşi
abstracte. În schimb, luptele cu lucruri concrete au loc zilnic, mulţi dintre
voi le ştiţi, vă duceţi mereu la astfel de lupte, sau uneori luptaţi chiar voi cu
ele.)
Scena 4
El: Aaaah…ce fac Ce fac (Ce face) Am câştigat, acum voi prinde
rădăcini, acum va trebui să vin zilnic aici pentru a vă delecta cu victoria
mea infinită, la infinit! (O victorie este ceva ce o să vreţi să vedeţi mereu,
chiar dacă unii dintre voi ştiţi ce se întâmplă şi în spatele cortinei. Să rămână
un secret, să nu mai afle nimeni de luptele cu lucrurile abstracte, să
nu afle nimeni cum Ea a pierdut lupta aceea, cum a pierdut tot concretul
din Ea, şi a devenit abstractă, ajungând să-i fie teamă de ea însăşi. Iar despre
el nu ştiu să vă spun cum a învins, de ce copacul era la pământ, iar el
în genunchi în faţa lui, nu aveţi decât să reveniţi şi să staţi cuminţi pe scaun,
să nu mai vă lăsaţi tentaţi de lupte cu lucruri abstracte.)
Eu: Nu, eu nu voi înceta niciodată să lupt cu abstractul, chiar dacă
unele lupte se pierd. (Nu, eu nu voi încerca niciodată să lupt cu abstractul,
chiar dacă unele lupte se pierd.)
81

Fereastra - 2013
Luminiţa BURLACU
Formă şi idee
Sculptorul contemporan Henry Moore încerca
să pătrundă sensul şi specificul artei lui Constantin Brâncuşi
raportandu-se la inovaţiile formale ale acestuia:
„De la gotic încoace, sculptura europeană a fost năpădită
de muşchi, buruieni, tot soiul de excrescenţe care
au ascuns cu totul forma. A fost misiunea specială a lui Brancuşi de a ne scăpa
de această năpădire şi de a ne face din nou conştienţi de formă”.
Ceea ce realizează Brancuşi, însă, nu este doar o descoperire a formei
sub straturile de materie adăugată, decorativă, nu este doar revelarea
unor tipare, adică nu este o simplă stilizare. Sculptura sa cheamă în memorie
forma, într-adevăr, însă mecanismul prin care această formă ia naştere şi
poate fi recunoscută este mult mai subtil. Este vorba mai întai de naşterea
ideii din materie, aşa cum prima oară s-a născut Cuvântul şi abia apoi acesta
a ordonat haosul. Ideea este cea pe care o percepem şi ea pare să ordoneze
materia.
Sculptura lui Brancuşi detronează supremaţia văzului şi, paradoxal,
face apel la simţuri dintre cele mai îndepărtate de receptarea obişnuită
a operei sculpturale. Ea se poate pipăi, precum în cazul Sculpturii pentru
orbi, şi invită la desfătări tactile. Ea se poate, de asemenea, auzi. Cella Delavrancea
povestea că, văzand pentru prima oară (prin 1923 sau 1924) în atelierul
artistului o sculptură formată din zigzaguri, a recunoscut imediat forma,
după ce mai întai a auzit-o: „Păi, ăsta este Cucurigu-gagu”. Cocoşul
fusese recunoscut după stigătul său, căci intervalurile dintre zimţi făceau succesiuni
de cvarte muzicale. (v. Dan Grigorescu, Brancuşi, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1980, p.38).
De altfel, nu sunt toate Păsările în văzduh brâncuşiene, aşa cum
le-a vrut artistul însuşi, nişte zboruri Nu pasărea o vedem, ci zborul ei despicând
aerul îl auzim, îl simţim. Recunoaştem mai întâi zborul
şi apoi pasărea. Mai întâi ideea şi apoi forma.
Există, bineînţeles, şi sculpturi în care ideea şi forma
ajung la un echilibru, disputandu-şi întâietatea: fiecare încearcă
să se impună prima receptării, însă răman într-o interdependenţă
ce creează atât sentimentul de familiar, cât şi pe
acela de necunoscut, de mister, în acelaşi timp. Este şi cazul
Măiestrelor sale, ce ni se descoperă de la început ca păsări,
dar nu numai atat. Ca şi în folclorul romanesc, măiasta nu es-
82
Antologie de cenaclu

Antologie de cenaclu
Almanah
te o simplă pasăre, ci un arhetip. Toate variantele Măiastrei, indiferent de
semnificaţiile diferite pe care le pot accepta, duc la ideea
de arhetipal. Axul pe care se sprijină nu este o stilizare
a formei piciorului, ci chiar o axis mundi, un principiu
ordonator al materiei, un „stâlp al cerului” - acel lucru
care, aşa cum credea şi ţăranul, susţine universul
care, altfel, s-ar prăbuşi.Corpul păsării prefigurează prin
rotunjimea sa Începutul lumii (sculptura din 1920).
Forma bombată şi netedă sugerează perfecţiunea
primordială, materia compactă, densă, reunind în
armonia iniţială toate formele ulterioare, toată varietatea de păsări. În această
formă rotundă pulsează, parcă, misterul vieţii, misterul acelui elan vital
ce a dat naştere lumii; i se simt căldura şi fecunditatea, măiastra fiind o
pasăre a vieţii ce-i redă flăcăului din basmele romaneşti puterile sau îi reface
integritatea corporală turnând peste el câteva picături de apă moartă. Şi
tot ea îi redă spiritul picurând din cioc apă vie.
În folclorul nostru, măiastra are şi calităţi psihopompe: ea face legătura
dintre lumea viilor şi cea a morţilor, motiv pentru care poate fi regăsită
şi în reprezentările funerare. De altfel, mitologia românească nu este singura
ce îi dă păsării această semnificaţie. La celţi, la hinduşi şi în şamanismul
uralo-altaic pasărea este intermediarul dintre cer şi pământ.Toate aceste
reprezentări au la bază arhetipul păsării-suflet, prezent şi în textele biblice,
Coran sau în Cartea Morţilor. Sculpturile lui Brancuşi par să trezească
această semnificaţie prin gâtul alungit al păsării, ca o prelungire în infinit a
acelui ax pe care se sprijină. Gâtul păsării se înalţă dincolo de lumea materială.
Prin subţirimea sa el contrasteză cu trupul, cu greul materiei, părând
o sublimare a acesteia în spirit.
Reducerea păsării la picior, trup şi gât nu este, aşadar, o simplificare
formală, o stilizare, ci redarea caracterului său arhetipal: principiu sau
Logos întemeietor, materie şi duh! Este o Măiastră!
83

Fereastra - 2013
Lucian MĂNĂILESCU
OGLINDA RETROVIZOARE
Trezit în miez de noapte şi-a
turnat în pahar restul de coniac rămas
de seara, încercând să rememoreze ziua
trecută, ziua lui de naştere, trecătoare ca toate zilele. Vechiul album cu
poze, încă deschis, l-a tentat ca un vis pe care vrei să-l prelungeşti, încercând
să-i descifrezi mai bine semnificaţiile. Pe măsură ce răsfoia paginile încerca
un fel de zădărnicie tandră: un bătrân mărunţel, având pe cap o pălărie
caraghioasă, ţinea pe după umeri o femeie cu ochii strălucind trist, teribil
de trist. Erau părinţii lui… fuseseră… Pe urmă un coleg de liceu, un drum
prăfuit de pe marginea căruia făcea cu mâna un copil desculţ, feţe zâmbitoare,
probabil la revelion, un sicriu cu mulţi oameni în jur, un munte, o apă,
troiene de zăpadă…
Erau rude, prieteni de-o zi sau de ani... Pe mulţi uitase cum îi cheamă,
mulţi muriseră, sau poate toţi muriseră, în clipa în care viaţa le-a despărţit
drumurile. Dacă i-ar reîntâlni acum nu ar fi decât nişte străini, fără legătură
cu cei pe care-i cunoscuse cândva..
Dar el - şi gândul se strecură ca un şarpe pe lespezile memoriei -,
el mai era viu Când terminase facultatea simţise, din plin, sentimentul ratării.
Repartizat la un spital rural îşi risipea timpul între tenisul de câmp şi
cărţile citite în grabă, între două beţii sau nopţi mototolite sub cearşafuri,
petrecute cu asistentele de gardă. Încerca să înţeleagă, sau doar să supravieţuiască...
Sătul de medicină, de „carcasa umana“ - cum spunea prietenul lui,
doctorul Vărzaru - a vrut să se înscrie la filozofie şi să ia totul de la capăt.
Secretarul de partid a râs când l-a auzit. „Păi, măi doctore, tu nu eşti membru
de partid, ca să dai la facultatea aia… Şi cine dracu crezi că te face Partidul
are o structură bine gândită - atâţi la sută muncitori, atâţi la sută ţărani,
atât la sută femei iar intelectuali când e nevoie de ei în posturi de răspundere;
câţiva, acolo, de sămânţă...
Tu n-ai origine sănătoasă, nu eşti muncitor sau ţăran şi nici măcar femeie.
Într-un cuvânt nu corespunzi... Avea dreptate Ghiţă, sau cum dracu îl
chema, cine era el
A privit ceasul. Se făcuse deja ora cinci. A alungat gândurile şi a început
să se îmbrace. A pus în valiză câteva lucruri de schimb, a luat cheile
Daciei, a privit, pentru o clipă, chipul neras al bărbatului din oglinda de pe
hol şi a ieşit. Îşi propusese să ajungă, în sfârşit, în satul lui natal, unde nu mai
fusese de opt ani.
Hârbul a orbecăit pe câteva străzi, după care s-a înscris spre ieşirea
84
Antologie de cenaclu

din Bucureşti. O geană de lumină roşiatică a început să înghită întunericul,
iar gândurile au trecut pe „pilot automat”. Şi-a amintit-o pe Aida, când s-a
întors din ţara tuturor posibilităţilor, la fel de obosită şi dezorientată, ca şi
cum acolo, peste ocean, nu ar fi fost decât o Românie ceva mai mare: „Ştii
ce înseamnă un spital de urgenţă la ăia. Devi robot. Coşi şi tai trupuri mutilate,
al căror şir pare să nu se mai termine. Nu ai prieteni, nu ai amintiri, nu
ai pasiuni. Doar instinctul obsedant al succesului... supravieţuirii. Copiilor
tăi li se spune la şcoală să sune la un număr special de telefon, dacă părinţii
îi tratează necorespunzător... Dar ce înseamnă „necorespunzător”, cine hotărăşte
asta şi în numele cui Îţi sunt pur şi simplu furaţi, aruncaţi în malaxorul
social şi îmbuibaţi cu drogul libertăţii. N-am putut rezista… M-am
întors, convinsă că America nu există decât în imaginaţia noastră...”
S-a întors, dar nu pentru el... I s-a părut mai cinstit să se sinucidă,
scriindu-i, pe un bileţel, câteva cuvinte: „Am fost două frunze ce se agăţau
cu disperare de văzduhul toamnei. Dar eu am obosit şi nu mai ştiu alt fel de
zbor...”
Maşina alerga prin Bărăganul cu sate abia întrezărite în ceaţa dimineţii,
printre întinderi de ciulini şi ruine fantomatice, răstignite pe orizont.
De fapt ce căuta el la Strigoaia Umbre! Umbre sunt peste tot… Depărtarea
poate vindeca amintirile, dar întoarcerile le pot ucide. O lacrimă pe
care n-o plânsese demult s-a prelins, sărată, pe colţul buzei. A apăsat acceleraţia
până la podea, însă maşina îşi vedea, în continuare, de hârâitul ei asmatic
şi ineficient, acul vitezometrului nereuşind să treacă peste sută. „Trebuie
s-o schimb - gândi - cu rabla asta nici să te sinucizi nu poţi!”.
Pe neaşteptate motorul a tuşit de câteva ori şi, îngrijorat, Matei a
tras pe dreapta, la Fântâna lui Mihai. O stupizenie patriotardă, sculptată în piatră
de Mãgura, alimentată cu apă, la inaugurare, dintr-o cisternă ascunsă sub
deal, ca să nu afle tovarăşul prim-secretar că fântâna aia somptuasă, ce marca
ipotetica trecere a lui Mihai Viteazul pe acolo, era sortită secetei veşnice.
A ridicat capota motorului, l-a lăsat să meargă la ralanti, dar totul
era, sau părea să fie, în ordine. După câteva minute l-a oprit şi s-a aşezat pe
bordura monumentului, aprinzându-şi ţigara. Fumul se deşira fără noimă, desenând
o dâră de ceaţă străvezie în lumina răsăritului. Viaţa - se gândi - asta
e viaţa! Apoi a întors, pustiit de gânduri, către cel mai străin loc din lume: acasă.
În oglinda retrovizoare se vedea cerul.
Şedinţă de cenaclu
Almanah
85

Fereastra - 2013
ulmi fără frunze –
foşnetul pădurii
sub talpa cizmei
prima ninsoare –
mirele şi mireasa
sub cireşul alb
păpurişul nins –
şi lebăda şi luna
tremură albe
singur pe bancă –
bătrânelul numără
fulgii şi anii
negură deasă –
pe drumul spre chilie
lumânări arzând
sub cireşul nins
frunte albă de poet –
singură umbra
ultimul Crăciun -
fetiţa cu chibrituri
tot fără bocanci
un nou calendar
pe acelaşi perete –
paingul la colţ
apus violet -
măceşul fără umbre
singur în nămeţi
alb până în cer –
creioane colorate
cu vârful intact
livada ninsă –
în aburul ceaiului
parfum de cireş
iazul îngheţat -
în copcile cât palma
cerul fără nori
valul îngheţat –
îndrăgostiţi pe plajă
desenând inimi
flori de gheaţă-n geam -
în dulceaţa de gutui
urme de soare
86
HAIKU
Maria Doina LEONTE
Iarnă - Flori de gheaţă-n geam la ultimul colind
satul troienit –
fumurile suie drept
spijinind cerul
bradul scuturat –
zeci de ace ţes din nou
covorul persan
alb până la nori –
pe pânza pictorului
singur măceşul
doar fumuri albe
în cătunul bunicii –
soare troienit
bunici gârboviţi –
ghioceii sub zăpezi
mai albi ca oricând
dangăte negre
la ultima ninsoare –
văduva în alb
capul aplecat –
la marginea zăpezii
primul ghiocel
brazde uscate –
pe obrazul tatălui
umbra unui nor
neguri aproape –
bunicul scoate din toc
ochelarii vechi

PROZĂ ULTRASCURTĂ
Alexandru JURCAN
87
Un hoit tăios şi rebel
Pe bulevardul cel mare al oraşului a
apărut într-o dimineaţă un hoit tăios şi rebel.
Un animal nefericit, călcat de o maşină nocturnă
adormită. La primele semne de căldură,
mirosul fetid făcea ravagii. După o săptămână,
oamenii îşi puneau mâna la nas când treceau prin preajmă. Muştele
de pe cadavru deveneau tot mai grase şi verzui.
După o lună, s-a produs primul leşin din cauză de putoare. Ziarele
relatau cu spor incidentele, bolile, victimele. Unii locatari şi-au vândut apartamentele,
cumpărând în altă parte a oraşului. După trei luni, mirosul se simţea
şi pe străzile învecinate. Totul devenea o tragedie incontrolabilă. Mulţi locuitori
au plecat definitiv din oraş. Hoitul era acolo, tot mai lichefiat şi fantomatic.
În câţiva ani nu mai erau oameni în oraş. S-au refugiat care încotro,
în lipsă de apă curentă, cei din păduri începură să pută încet şi sigur.
Apoi s-a auzit tunetul speranţei. O furtună înfiorată a curs câteva
zile în şir. Apele au spălat adânc. Cineva a adus vestea magică: hoitul din
oraş a fost măturat de ape. Oamenii s-au întors la casele lor. Mirosea a primăvară
crudă.
Când plânge noaptea pe umărul lunii
Almanah
O cheamă Raluca şi are peste 50 de ani. A fost căsătorită, însă bărbatul
a lăsat-o pentru una mai arătoasă. Raluca nu s-a străduit să se impună.
Ştia că nu sare în ochi printr-un fizic atrăgător.
Acum nu vrea să rămână nemângâiată. Secolul oferă delicii sexuale:
bani să fie! Da... e adevărat... - gândeşte ea - o oră de drago0ste cumpărată
nu e acelaşi lucru cu... Să fim serioşi! - surâde Raluca. De parcă ai
ştii ce e în mintea bărbaţilor, când răvăşesc trupurile femeilor! Plătit sau neplătit...
contează ce se întâmplă în capul ei. Mai bine zis, cum îşi îmblânzeşte
fantasmele. O prietenă i-a dat adresa unui gigolo tânăr. pe care
nici în visele cele mai turbate ea, Raluca, nu şi-ar fi putut imagina că îl va
atinge.
A vorbit cu el la telefon. Vocea ei era spartă, speriată. A luat un taxi
pentru strada Palmierului numărul 42. Era un capăt de cartier. În dreapta, un
imobil cu şase etaje. Raluca a coborât nişte scări invadate de verdeaţă de
mai, luna ei preferată. Învăţase pe dinafară adresa: scară, etaj, apartament.
Băiatul i-a deschis cu un zâmbet viril, spontan, prietenesc. Raluca a prins
curaj. Stătea în picioare pe hol... El şi-a dat jos cămaşa. Un piept bronzat,

Fereastra - 2013
puternic, tulburător. S-a aşezat lângă el pe canapea.
– Cum vrei s-o facem a întrebat el.
– Păi... adică...
– Ştii cât costă o oră, nu Acum depinde de cerinţe. Eu fac aproape
orice.
– Aş vrea să stau lângă tine, să-mi imaginez că eşti iubitul meu...
– Măi, dar eşti dusă rău cu pluta! Mă rog, pentru bani stau şi în
patru labe!
Raluca a scos banii şi i-a aşezat pe scaun. A mulţumit cu capul plecat,
înecată în gânduri. Ajunsă acasă, a ieşit pe balcon. S-a cuibărit acolo pe
fotoliul cel vechi şi a aşteptat luna. Greierii au început un concert molatic,
profund, răscolitor. Noaptea plângea pe umărul lunii.
Disperarea în formă de pisică
Nina conduce o firmă, are puţin timp liber, de aceea a angajat-o pe
vecina Florela să-i facă ordine în apartament, o dată pe săptămână. Niciodată
Nina n-a făcut vreun control ostentativ, premeditat, ca să vadă dacă nu
cumva Florela trişează, fură, subtilizează. Acum a primit un telefon de la
Florela, care se amuza în timp ce făcea curat, deoarece găsise şi desfăcuse
sticla aceea de whisky ciudat, ca o îngemănare de recipiente, cu dublă curgere.
Un lichid alb, altul ruginiu... ha-ha! râdea Florela, cred că m-am îmbătat,
doamnă dragă, nu vă fie cu supărare, apoi... trebuie să va spun că nu sunt
singură, am chemat-o şi pe nepoata mea, să guste puţin şi ea, doar aţi adus
sticla din Italia, nu Am făcut gafa să-l invit şi pe soţul meu, care a desfăcut
o sticlă de vodcă, apoi... porcul!! - a spart vaza pe care aţi adus-o de la Milano...
da, ştiu că nu e frumos, o să-l pedepsesc, vă jur! Apoi... nu ştiu de ce
nu mai pot închide robinetul... apa a năvălit peste tot, dar ne descurcăm,
bem urcaţi pe masa din salon, aceea din lemn de nuc. Pisica dumneavoastră
e cam disperată, nu îi place ceva, miorlăie mereu. Am sunat la pompieri, dar
nu ştiu cu ce să îi servesc. Să deschid vinurile din Franţa
Nina a închis brusc telefonul. A cuprins-o subit o disperare în
formă de pisică. Astfel a urcat în maşină, a băut o pastilă şi s-a repezit spre
casă.
Vinovăţie cu ramuri
Roxy conducea cu atenţie, numai că domnul Codrin visa cu ochii
deschişi, probabil, şi a traversat aiurea. Transportat la spital, el a murit, după
care Roxy, deşi nevinovată, a ajuns în tenebrele culpelor, în nopţi fără somn,
ca o smoală gelatinoasă întinsă pe spinarea orelor.
Se temea de reacţia văduvei. Doamna Monica, însă, nu i-a adresat
vreun reproş. Poate din multă durere, ori orgoliu. Aşa se frământa Roxy fără
88

încetare, până când a obţinut numărul dorit de telefon. A început să trimită
mesaje exaltate doamnei Monica, fără a primi vreun răspuns. Mai apoi a rugat-o
pur şi simplu să accepte o cafea.
Era o duminică nesigură de început de primăvară timidă, cu multe
ramuri degerate, umede. Barul de la intersecţie era pustiu. Doar ele două.
Au cerut cafea. Monica purta pantaloni mulaţi, albaştri şi o bluză argintie.
Roxy avea puloverul negru şi fusta roşie. Amestecau zahărul în cafea şi tăceau.
– Mi-ar plăcea să fim prietene - rupse Monica tăcerea.
– Credeţi asta posibil, când eu....Dumnezeule!!
– Tocmai de asta, draga mea.
– Adică întrebă uimită Roxy.
– M-ai scăpat definitiv de boul ăla. Tu ai fost unealta divină, ca să
revin la viaţă. Nu ştie nimeni ce javră era Codrin, ce libidinos, insuportabil!
Hai la un restaurant, trebuie să bem, să serbăm ca lumea evenimentul!
În uleiul altora
Valya ţine postul Paştelui cu multă credinţă în suflet. Trebuie să-i
mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de Paul, de o iubire nefericită, în
care ea şi-a investit întreg sufletul, încât era gata să-l piardă. Paul nu merita
sacrificiile ei - aşa crede Valya, rugându-se în faţa icoanei aurii din sufragerie.
Mereu retrăieşte dependenţele sterpe, zilele de aşteptări sulfuroase.
Chiar i-a spus prietenei sale la o cafea:
– Când iubeşti, îţi anulezi viaţa. Te prăjeşti în uleiul altora. Iubirea
îţi mutilează eul. Îţi distruge simţul umorului. Cândva îi compătimeam pe
cei care nu iubeau, însă ei trecuseră de fluviul dependenţelor şi trăiau adevărata
fericire.
Apoi a urmat uimirea cea negândită. Într-o seară,Valya a aprins o
lumânare lângă icoană şi, deodată, s-a înroşit aerul din jur pe porţiuni jucăuşe,
imprecise, rubinii. A ţipat uşor, însă era singură acasă, iar flăcările au
urcat spre tavan, dispărând fără urmă.
Semnele erau clare, gândea Valya. Aşadar scăpase definitiv de Paul,
de mofturile lui, de întârzieri şi neglijenţe. Cu toate că - trebuia să recunoască-
numai Paul ştia să-i ofere mângâieri totale, sărutări pătimaşe, atingeri
magnetice. Stop!! Fără amintiri!- se trezi ea la realitatea cea nouă. Cam
stearpă... îşi zicea Valya, dar curată, cinstită.
Într-un miez de noapte a simţit un trup alături. Dumnezeule! Era
Paul. Desigur... uitase... el avea cheia apartamentului... de ce nu i-o ceruse
Valya s-a zbătut o vreme sub apăsarea lui pătimaşă, apoi a izbucnit într-un
plâns tăcut, slab, alinător. Mai apoi o invadă o fericire surdă, de parcă ar fi
plouat cu miere peste ferestrele timpului.
89
Almanah

Fereastra - 2013
SCURTISIME
Locul cel mai trist din lume este... locul
de muncă.
În antichitate grecii au distrus Troia,
Persia, Egiptul, Siria, Fenicia, Babilonul...
Acum a venit rândul Uniunii Europene.
Veşti îngrozitoare din industria muzicii.
Se pare că în cursul zilei de 30 decembria,
pe la orele dimineţii, manelistul Guţă fost găsit viu în apartamentul
său.
Când Dumnezeu a creat căsătoria, i-a promis femeii că va găsi un bărbat
ideal, în orice colţ al Pământului. După care, Dumnezeu a făcut Pământul...
rotund!
Limba olandeză este încercarea unui marinar german beat de a vorbi în
engleză!
Şoferul autobuzului opreşte între staţii, întoarce capul către pasageri şi
zice: „Dacă nici unul dintre dv. nu vrea să cedeze locul doamnei bătrâne care
stă în picioare, să ştiţi că-i cedez locul meu!”
Anunţ la Radio Erevan: „Un submarin american s-a ciocnit de un iceberg
în Marea Nordului. Partea sovietică nu a suferit pierderi!”
De ce nu sunt lovituri de stat în SUA Pentru că e singura ţară din lume
care nu are ambasadă americană...
Există oameni atât de săraci încât nu au nimic altceva decât bani.
Claustrofobia reprezintă teama de spaţiile închise. De exemplu, merg la
magazinul unde se vând băuturi alcoolice şi mă tem să nu fie închis.
E bine să ai amnezie. Nu te doare nimic şi în fiecare zi afli numai lucruri
noi.
Alcoolul ucide celulele nervoase. Rămân doar cele liniştite…
Femeile cinstite nu-şi pot ierta niciodată greşelile pe care nu le-au comis.
Dacă întâlneşti o femeie frumoasă, cu ochi strălucitori, buze umede şi
care freamată din tot corpul, las-o în pace: are gripă!!
Nu-i atât de dificil să găseşti femeia visurilor tale. Dificil e s-o ascunzi
de soţie!
Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa; inteligenţa are
limite...
Soţiile marinarilor se numesc „Bergenbier”... Prietenii ştiu de ce!
90

Mihaela Bacali
Culoare de timp
(file dintr-un pseudo-jurnal)
Mă cufund în trecutul meu, intru în labirint.
Culoare întretăiate, unghere de taină pe care le redescopăr
cu greu, dar care sunt acolo, îndărătul meu, fac
parte din mine. Urmând firul Ariadnei, cel al memoriei,
dezgrop imagini, chipuri, întâmplări, mă întorc în
tainiţele trecutului, intrând în fiecare „cămăruţă”, pentru a afla miezul, centrul.
Cămara de taină.
Labirintul este în mine. O ramificaţie uriaşă în care trebuie să mă
regăsesc. Pe mine, eul meu nepieritor. Stropul meu de absolut. Trecutul e
îngropat în mine. Un puzzle multicolor. Clipe trăite, clipe visate, clipe imaginate.
Un amalgam de clipe. Amintiri, frânturi din experienţe trecute, ce se
opresc una câte una pe ecranul nevăzut al conştiinţei. O înşiruire de sfere
mici, purtând în ele chipuri, privelişti, fragmente de viaţă. Clipe dintr-un trecut
ce pare atât de îndepărtat, atât de inactual... Flash-back-uri: un moment,
o amintire vagă sau intensă, un chip, un gest. Reverberaţie.
…Mă uit înapoi şi încerc să măsor distanţa uriaşă ce mă separă de
fiinţa care am fost. Eram tot eu Mai sunt încă eu Oare nu am visat totul!
Ce este existenţa dacă nu un vis continuu, amestecat cu alte vise, ramificat
la infinit O succesiune de vise, ale noastre, ale altora, un bouillon de vise,
intrând unele în altele, desfăcându-se în coridoare întretăiate. Unde începe
visul meu Şi unde e capătul lui Eu sunt, poate, visul părinţilor mei care, la
rândul lor, sunt visul părinţilor lor... Şi cine ne visează pe toţi Oare nu
suntem toţi visul Lui
Cine sunt eu de fapt Fiinţa aceasta supusă tuturor tribulaţiilor, degradării
fizice, un chip mereu în schimbare, mereu mai tras, cu linii tot mai
ascuţite, cu privirea tot mai întoarsă către înlăuntru, sau cealaltă, sâmburele
meu de nemurire Dacă mă uit în urmă - cât din ceea ce am trăit mă reprezintă
Să-mi asum toate ,,păcatele tinereţilor”
Eul actual - o suită, o succesiune de eu-ri, pe care nu le mai recunosc.
Au dispărut din mine şi totuşi, paradoxal, sunt acolo, îndărătul meu.
Cât din ce am trăit mai face parte din fiinţa mea actuală Cine sunt de fapt
Călător, căutând scânteia de nemurire din mine. Cineva care a poposit pentru
o clipă în noaptea acestei lumi, dar năzuind mereu către Lumină. Mirajul
acesta, trupul acesta de fum, îmbrăcat în carne, dar cu auzul încordat, căutând
un dincolo îndepărtat uneori, alteori apropiat. Mă privesc parcă din
afară, dar şi din lăuntrul meu.
91
Almanah

Fereastra - 2013
Mă înalţ mereu către cer, dar mă regăsesc mereu, cu aripile frânte,
pe pământ. Cine sunt Taina aceasta pe care numai Cel de Sus o cunoaşte.
Trupul acesta fragil, atât de fragil, ,,trestia aceasta gânditoare”. Cât de
aproape şi cât de departe îmi sunt. Un şir infinit de euri ca nişte păpuşi ruseşti
imbricate unele în altele. Eul meu, cel de azi, cel de ieri, cel de mâine.
Eu, fiinţa aceasta trecătoare prin lume, prin viaţă, prin univers, înaintând
către un Capăt aflat undeva departe - aproape. Regăsesc în fiecare din aceste
euri, chiar dacă ele sunt trecătoare, dorinţa de înălţare, de transgresare a fizicului.
Dar, cu fiecare salt spre cer, o nouă cădere. Pământul care mă aşteaptă
jos, la capătul scării. O scară imensă care este în mine şi pe care trebuie
să o urc.
Ce caut în lumea asta De ce m-am ivit din neant tocmai acum,
aici Uneori strig către Cer. Atâtea taine… Chipuri, locuri, privelişti, imagini
se rotesc în jurul meu într-un carusel legănat.
Tot ce mă înconjoară este în exteriorul meu, dar şi în mine. Totul
este de fapt în mine. Timpul… Totul este în mine. Ei toţi sunt în mine, îi simt
în mine pe toţi, se ascund în mine, în volutele minţii mele. Sunt parcă o
sumă a existenţelor celorlalţi. Eu sunt de fapt ceilalţi, cei din jurul meu...
Cercul, rotirea, meandrele, spirala. Clipele ce alunecă, una îndărătul celeilalte
- picături translucide ce închid în ele fărâme de viaţă, fărâme de
existenţă.
Secunda aceasta fugace. De ce e atât de efemer totul De ce totul
se scurge, se topeşte, se volatilizează De ce nu mai rămâne nimic din noi
De ce ,,toate trec”, lăsând doar fragile urme Şi dacă rămân totuşi depozitate
undeva Sau pier odată cu noi...
Timpul
Timpul, această noţiune atât de inefabilă, de impalpabilă, acest cuvânt
frumos pe care l-am inventat ca să ne acceptăm ne-desăvârşirea, această
neputinţă de a fi veşnici, această pagină albă care se umple cu scrisul
mărunt, regulat, ordonat al vieţii.
Timpul, oamenii pe care i-am cunoscut şi pe care i-am iubit o clipă,
locurile pe care le-am străbătut şi au rămas în noi. Tot ceea ce trăim se depune
în noi. Sertăraşele memoriei sunt pline, şi uneori Cineva, neştiut, le
deschide. Timpul, această irealitate.
Ceea ce au trăit părinţii se prelungeşte în noi. Ne purtăm o viaţă întreagă,
cu greu, bagajul existenţial. Uneori îl ducem singuri, alteori mai lăsăm
din greutatea lui pe umerii altora. Viaţa, o eternă înaintare, dar şi o continuă
întoarcere. Tot ceea ce ni se întâmplă s-a mai întâmplat cândva sub o
altă formă, într-un alt timp.
Suntem responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă în univers. Când
92

greşim, natura întreagă se resimte. Cerul se întunecă. Cerul...
E în mine o tainică suprapunere de timpuri. Prezentul, pe care îl trăiesc
cu fervoare, cu pasiune, plenar, arzând ca o flacără. Trecutul, un spaţiu
pe care l-am traversat, ale cărui urme îşi fac simţită prezenţa, acum, în acest
prezent efemer. Viitorul, un text pe care urmează să-l scriu, cu cerneala albastră
a viselor. Uneori e ca şi cum aş fi murit deja. Sunt dincolo şi tot ceea
ce trăiesc mi se pare că trăiesc. Sunt într-un fel de zonă de „trecere”, un fel
de Purgatoriu unde îmi ispăşesc păcatele din vieţile trecute şi din aceasta.
În lumină
De ce ne naştem Cineva a vrut să trăim. Cineva a hotărât să ne naştem
aici, acum, în acest spaţiu şi timp. Cineva a sădit în trupul părinţilor
noştri acele particule de dragoste care unindu-se au ajuns sa fie una. Şi acest
embrion - entitate difuză, infimă - iată-l gata să înfrunte lumea, viaţa. Începe
să crească uşor, aproape imperceptibil. Şi dintr-o celulă infimă el va
ajunge într-o zi o fiinţă umană. O fiinţă umană! Cu trup de carne, cu oase,
cu mâini, cu picioare. Şi în plus, cu ceva nevăzut, neauzit, ceva ce nu se supune
legilor fizicii. Ceva tainic. Matricea. Trupul de lumină.
Eşti în găoacea protectoare a mamei. E cald şi bine acolo. Ai tot
ce-ţi trebuie: hrană, caldură, iubire. De acolo, dinlăuntru, totul se aude estompat.
Zgomotele, zarva lumii, vocile celor apropiaţi, toate sunt într-un departe-aproape
liniştitor, fără vârstă. Secundele, clipele, orele, se scurg încet,
fără grabă. E puţin cam întuneric însă. Ai vrea să ieşi la lumină, să vezi, să
simţi, să vorbeşti.
Şi într-o zi, gata. Să părăseşti un loc unde ţi-a fost bine... Nu e prea
uşor. Nu e deloc uşor. E chiar cumplit de greu. Doare foarte tare. Doare...
Acum ai ieşit la lumină. Teama de lumea cea nouă. Ce va fi acum
Ceva s-a rupt, a fost rupt. Şi e lumină. E prea multă lumină.
Primul ţipăt.
Dar o regăseşti pe ea, căldura trupului ei. Substanţa aceea albă pe
care o simţi în gură e atât de bună. Şi vine de la ea. Din trupul ei, e albă ca
lumina...
Copilăria
Mă întorc mereu cu gândul acolo, ca să mă scald în lumina aurie,
blândă, a începutului de viaţă. Dimineţi nesfârşite, timpul care se răsuceşte
lent în meandre, senzaţia că totul este posibil, că totul face parte dintr-un joc
în care eu sunt actorul principal, că totul se învârte în jurul meu. Că eu sunt
Centrul…
Stau în mijlocul paradisului acestuia şi clipele se scurg pe lângă
mine cu lentoare, liniştitor. Timpul nu mă poate atinge, mi-e încă prieten.
93
Almanah

Fereastra - 2013
Mă uimesc în faţa lumii, a minunilor ei, pe care le descopăr în fiece
moment. Mă îmbăt de lumina intensă a fiecărei zile, mă cufund în vise cu
Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, vise nesfârşite care uneori se amestecă cu
realitatea şi totul devine un mozaic multicolor, ca imaginea dintr-un ochean
de sticlă…
Iernile copilăriei… Albul zăpezii îmi umple sufletul de o puritate
îngerească. Ninge, şi zborul fulgilor e în mine, încep să mă rotesc ameţitor
prin aer, să mă las legănată în balansoarul nesfârşit al clipelor, devenite
aproape solide. Alcătuite dintr-un material incert, lipsit de duritate, gata oricând
să devină fluid şi să intre în miraculosul circuit al naturii.
Eu cea de atunci…Eram tare mică şi prăpădită. Şi, pe deasupra,
eram foarte timidă. „E pădureaţă”, spuneau părinţii, încercând să-mi scuze
astfel purtarea faţă de mulţimea de musafiri care soseau mereu şi de care fugeam,
ascunzându-mă prin tot felul de unghere. Mi se părea că privirile lor
cercetătoare mă urmăresc peste tot. Privirile lor albe de mirare… Încă de pe
atunci, cred, mă simţeam altfel. Mă închisesem în coconul acela luminos şi
îi vedeam pe ei, restul lumii, de după un zid subţire, aproape transparent, ca
pieliţa unui ou înainte să devină coajă. Era bine înăuntru. Şi eram numai eu
şi cu mine…
Şi azi am senzaţia aceea, deseori. Că sunt departe de ei. Le par ciudată
pentru că sunt diferită … Privirile lor încă mă mai caută, la pândă…
Acel spaţiu pe care îl găsisem în copilărie, numai al meu, este în mine.
Acolo, înlăuntrul fiinţei mele rătăcitoare prin atâtea lumi. E un spaţiu alb, o
găoace în care sufletul se ghemuieşte ca un fetus. Răsucit astfel, în el însuşi.
Acolo sunt singură. Nimeni şi nimic din exterior nu mă poate atinge. E o linişte
de început de lume acolo. Şi multă lumină…
Cuvintele
O vreme ai scris poezii. Nu te-ai gândit niciodată să le publici pentru
că nu erau scrise pentru alţii. Le scriai pentru că ele erau în tine. Ca un
cânt, ca un refren pe care mintea îl repetă, obsedant. Cuvintele - mici „mărgele
de sticlă” colorate, translucide, cu care îţi plăcea să te joci în copilărie.
Să le treci printre degete, să le loveşti una de alta, ca să vezi ce zgomot au.
Să le rostogoleşti şi să alergi apoi după ele. Cuvintele...
La început ele erau „o durere”, o sfâşiere, o căutare... Cel mai adesea
simţeai că nu reuşesc să exprime cu adevărat realităţile adânci ale sufletului.
Că era o distanţă între ele şi tine, uneori aproape o prăpastie.
Simţeai instinctiv că va trebui să afli de fapt „ne-cuvintele”. Că limba,
aşa cum e ea organizată, cu reguli, scheme, coduri nu poate fi poezie.
Că trebuie să le tai, decupezi, să le pui în pălărie, şi apoi să le scoţi, unul câte
unul. Să le asculţi sunetul de mărgică. Şi să le combini după alte „nere-
94

guli”. Şi mai simţeai că poezia e de fapt tăcere, că ea e mai mult un spaţiu
alb „o pagină albă”, pe care cineva va scrie odată textul.
Spirala
Urc de mult. O scară în spirală, din lemn, ce scârţâie la fiecare
pas... Ziduri vechi, din cărămidă, mărginesc spaţiul acesta. Mă împresoară...
Mă strâng parcă. Nu mă mai pot întoarce. Nu am dreptul. Undeva, departe,
aproape neverosimilă, o lumină... Dar mai sunt multe trepte până acolo. De
când urc astfel Timpul... Ce amăgire uriaşă! Sunt poate secole, milenii,
sunt la fel de bine clipe, infime clipe. Când am început să urc, ştiam că nu
există cale de întoarcere. De altfel, unde m-aş fi putut întoarce Mă zbat
printre atâtea fantasme - cioburi de lumină, de întuneric. Fragmente din alte
timpuri mi se perindă prin memorie, îmi ocupă o clipă ecranul invizibil al
conştiinţei.
Urc. Şi scara se roteşte la nesfârşit. Mă opresc o clipă. Picioarele
mi-au devenit grele, imens de grele. Mă aşez pe o treaptă şi îmi sprijin uşor
capul în mâini. Închid ochii şi dincolo de pleoapele închise e un amalgam
de culori ce se întrepătrund, se suprapun, alcătuind forme bizare. Una tinde
să le înghită pe celelalte. Pe alocuri apare luminozitatea albului pur.
Mă desprind cu greu din substanţa viziunii acesteia. Mă reintegrez
în spaţiul pe care l-am părăsit pentru o clipă. Ochii se obişnuiesc din nou cu
starea de clar-obscur. Percep mai întâi zidul care mă înconjoară, apoi scările
ce par să se înalţe spre cer, al căror capăt nu-l zăresc. Îl bănuiesc undeva, dincolo
de bariera subtilă a clipelor. Într-un spaţiu şi un timp ce nu-mi aparţin.
Îl voi afla după ce voi fi urcat, treaptă cu treaptă, rotindu-mă în volutele spiralei.
O lumină mă aşteaptă sus. Cu fiecare treaptă mă apropii. Urcând am
traversat atâtea stări, am retrăit experienţe, am visat, mi-a fost teamă, am
sperat, am suferit... Acum Lumina, pe care o simt aproape, îmi picură în suflet
o stare de pace infinită. Să ajung în sfârşit la liman... Atunci lupta cu beznele
se va încheia.
Nu mai ştiu când am ajuns aici. Nu mai ştiu nici dacă visez sau dacă
totul e real. Stau în mijlocul încăperii şi mă las invadată de lumină. Şi de
tăcere. Devin eu însămi o tăcere albă, o creatură albă, plutind în lumină. Nu
mai rămâne decât sentimentul acesta, aproape incredibil de frumos… E trăire
pură. Dincolo de cuvinte, de fraze, de noţiuni. Tot ceea ce am învăţat
într-o viaţă devine lipsit de importanţă. Totul se şterge. Lumea întreagă dispare.
Şi ştiu acum că totul a fost un vis, tot ce am trăit până acum. Un personaj
imaginat, imaginar, alături de alte personaje. La fel de imaginare. Imaginate
de Cine Cine se ascunde în spatele acestei lumi de fantoşe din care
şi eu am făcut sau mai fac încă parte Cine ne visează
Gândurile acestea trec uşoare pe lângă mine, fără să-mi tulbure li-
95
Almanah

Fereastra - 2013
niştea de taină care m-a cuprins. Simt cum totul se şterge. Şi nu mai rămâne
decât această Linişte mare, această Pace imensă. De unde îmi vine sentimentul
acesta Ce am făcut pentru a-l merita Credeam că nu sunt altceva
decât un biet Sisif, condamnat să-şi poarte la nesfârşit povara. De atâtea ori
am ridicat glasul, dar în pustiu. De atâtea ori am încercat să-mi rup înrobitoarele
lanţuri. Dar ele erau mai tari decât munţii. De atâtea ori am crezut că
voi ajunge pe culme. Dar de fiecare dată mă prăbuşeam în hăul din care cu
greu reuşeam să răzbat. Iarăşi si iarăşi, către Lumină.
Suişuri, coborâşuri, o necontenită luptă cu Timpul. Şi acum Iubirea
aceasta care mă umple până în străfundurile fiinţei mele. Acolo unde până
acum era un foc aprins, mistuitor, acum e Lumina - o lumină albă, pură, ireală.
... Şi simt cum încet fiinţa mea materială se topeşte, contururile ei
colţuroase se lasă mângâiate de această neasemuită lumină ce vine din interior,
care le dizolvă unul câte unul. E un moment de linişte intensă. Eu nu
mai sunt eu. Sunt Lumina
Sfârşit
Poate că nu acesta este sfârşitul. E doar un posibil sfârşit. Unul din
infinitatea de sfârşituri posibile, ca în Grădina potecilor care se bifurcă. Un
sfârşit este întotdeauna un început. O re-naştere. O Înviere. Linearitatea timpului,
o iluzie; că timpul e unul singur, o alta. Trăim în mai multe lumi. Paralel.
Nici măcar acolo, în punctul aparent final, ele nu se întâlnesc. Rămân
tot paralele. Existenţe paralele.
Viaţa - o carte. Spaţiul alb dintre două coperţi, un spaţiu ce trebuie
scris, re-scris... La nesfârşit... Având mereu în urmă Începutul şi înainte
Sfârşitul. Cele două limite. O carte cu pagini albe, noi, lucitoare, cu o copertă
colorată pe care se zăresc volute, forme ciudate, întortocheate. Litere
mari - hăuri încercând să înghită o realitate fugace, mişcătoare, vagă. O carte
cu coperţi frumoase. Înăuntru e o lume întreagă. Personaje-oameni mişcându-se
aievea cu iluzia că trăiesc, cu ochii aţintiţi către un Dincolo imaginat,
imaginar. Mâinile lor, căutând tăcute, îmbrăţişând aerul, picioarele lor
alergând dintr-un loc în altul, fără răgaz. Şi între ei, unindu-i fără ca ei să
ştie, o reţea imensă de fire. Nevăzute, fuioare subţiri de fum, argintii.
Viaţa - lunecare printre clipe: trecut, prezent, viitor... Spaime, iubiri,
tăceri, îngeri... Ieri, azi, mâine... Copilăria, cu jocurile ei, cu inocenţa
ei... Adolescenţa - revoltele, întrebările, căutările... Tinereţea - cu iubirile ei
trecătoare... Maturitatea - deja simţi că ai trecut de partea cealaltă a culmii,
începi să cobori. Uşor, pe nesimţite. Şi cu toate astea, trebuie să te şi înalţi.
Căderi, înălţări... O viaţă... Şi dincolo de nori, lumina intensă pe
care trebuie s-o atingi... Cu mâinile, cu tot trupul..
96

CUVINTE DĂRUITE
Despre un nou debut
(Constanţa BUZEA, România literară,
anul XXXIX, nr. 20, 19 mai
2006, p. 30)
Scria cineva, convins prin
cunoaştere de dreptatea pe care o
are, că Rodian Drăgoi îşi merită dintotdeauna
un loc în lumea bună a poeţilor.
În ziua de azi, asaltată dar şi
profund derutată de duhul libertăţii
înţelese anapoda, locul poetului adevărat
nu se mai regăseşte acolo unde
ar trebui să fie iar multă lume renunţă
să verifice cu propriile puteri şi cu
propriul simţ bun, calitatea a ceea ce
i se oferă pe piaţă, a cărţilor sărace de
versuri ce apar cu nemiluita. Felinele
mari ale criticii, ori au dispărut fizic
din peisaj, ori şi-au făcut suma
scriind despre cărţi şi defrişând în
cantitate ca să uşureze publicului calea
spre bunul gust, spre lucrul bine
făcut, spre calitatea durabilă, incontestabilă.
Parcă nimeni n-ar mai cunoaşte
pe nimeni ca lumea. Ceva s-a
97
Almanah
Generaţia lui Rodian Drăgoi (şi a mea) a avut şansa
unor mentori spirituali de o nobleţe desăvârşită. Liceul
a însemnat, pentru adolescenţii anilor '65 - '70, şi statul la
coadă la revistele România literară sau Luceafărul (ce
reviste pe atunci!) ca să îşi ia fiecare fărâma de iluzorie celebritate,
pe care o prefăceau în cuminecătură, la Poşta redacţiei,
Geo Dumitrescu, Nina Casian, Ion Gheorghe şi,
mai ales, Constanţa Buzea. Cuvintele dăruite celor ce „treceau
prin infern” - cum scrie regretata Doamnă a poeziei româneşti - devin,
pentru cei dăruiţi cu ele, cu atât mai preţioase acum, când au fost ascunse
în firida sufletului
L.M.
stricat din bunele noastre deprinderi
de a ne bucura cu sfinţenie de poezie,
de poezia celorlalţi. Parcă toată
lumea a obosit iremediabil, şi chiar a
obosit, furată de ecrane şi de ştiri din
lumea afacerilor şi a politicului, fără
istov şi fără măcar din când în când
oaze semnificative de cultură, de artă,
de poezie, în deşertul mediatic care
ne strică, ne macină instinctele şi
mecanismele de autoapărare. De multă
vreme poeziei pure îi sunt preferate
textele inteligente, fără suflet,
de o răceală vinovată, de o răutate deconcertantă
şi de atâtea ori de o vulgaritate
ce ţine de patologic şi infern.
Şi nu neapărat fără motiv întemeiat
mă întorc şi eu cu gândul la
alte vremuri, la alte secole, la personalităţile
care s-au manifestat în timpuri,
în pofida greutăţilor şi sărăciei
din contextul tinereţii şi vieţii lor întregi,
când măcar în lumea noastră a
poeţilor, ne respectam şi ne recunoşteam,
şi ne adoram cărţile triumfătoare
peste vicisitudini. Se pare că,
înaintând în timp şi istoria schibând

Fereastra - 2013
macazele-i sinistre împotriva sufletului
omenesc şi a bucuriilor fireşti,
fibra curată s-a degradat într-atât, că
nici nu ne mai uităm unii la alţii decât
ca să ne căutăm pricină de bârfă,
pentru defecte, pentru egoisme şi glorii
fabricate, făcături de azi pe mâine,
demolări, alterarea memoriei şi
dezgustul, superficialitatea devenind
mod generalizat de comportament.
Dar să mă întorc la poetul
Rodian Drăgoi, care zilele trecute a
venit la redacţie să ne dăruiască o
carte a lui, apărută de curând (intitulată,
oare de ce, Poeme de trecere)
la Ed. Deliana. Ca să înţeleg de
ce acest titlu, şi despre ce trecere este
vorba, am început să citesc mărunt,
mărunt, cum se spune, semnele
cărţii. Tulburător curajul autorului de
a-şi publica neschimbate poeziile de
început, cele de pe la 15 şi 16 ani, şi
să ne dea indicii de ce a simţit imperios
nevoia de a o face. Cred că am
înţeles întrucâtva şi am recunoscut
în demersul său, nostalgia proprie privind
textele mele, uimirea cu care le
recitesc câteodată, întrebarea irepresibilă
cum de a fost cu putinţă să nu
le includ în volume, cel de debut şi
imediat următoare debutului, pentru
că mi-e clar că acestea, rămase pe-afară,
lăsate ori neacceptaţe la vremea
aceea, ar fi dat cu adevărat o altă
măsură vibraţiei şi valorii, mă
rog, acelor apariţii editoriale.
Rodian Drăgoi explică cititorilor
săi, în pagina care deschide
Poemele de trecere, că ar fi vorba
de un nou debut, pe care şi-1 supraveghează
cu atenţia celui care ştie a-
cum mai bine ca oricând că merită
98
să fie scoase la lumină acele poeme
de început. „În februarie 1969 - îşi
aminteşte poetul - la prima consfătuire
a cenaclurilor literare teleormănene,
am fost remarcat de Ovid
S. Crohmălniceanu şi de Zaharia
Stancu. Acesta din urmă, pe atunci
preşedinte al Uniunii Scriitorilor, a
decis să-mi editeze prima carte de
versuri. Speriat de faptul că sunt prea
tânăr pentru a debuta editorial, nu
am onorat invitaţia marelui scriitor,
de a-i preda manuscrisul. De ce îndrăznesc
abia acum să-mi adun o
parte din primele poeme într-un volum
Dintr-o grămadă de motive,
cel determinant fiind - poate -, mulţimea
de autori foarte tineri care, în
ultima vreme, debutează editorial.
Îmi ofer, deci, un nou debut. Aş mai
preciza că nu am adăugat nici un
titlu, nu am înlocuit nici un cuvânt,
deşi, recunosc, am fost tentat să o fac.
Sunt poemele copilului care eram
atunci şi am considerat că le stă mai
bine aşa, cu toate naivităţile lor şi,
sper, şi cu o oarecare candoare”.
Despre împărţirea acestui
volum remarcabil, în trei părţi, autorul
ne dă câteva lămuriri. „Prima
parte, Un copil speriat şi flămând,
cuprinde o parte din primele mele poeme,
scrise în anii 1966-1967, adică
la 15 ani şi, respectiv, la 16 ani şi
au apărut în diferite reviste şi ziare
începând din martie 1967, data debutului
meu în presă. A doua parte,
Între viaţă şi moarte, cuprinde o
foarte mică parte din poemele scrise
în 1986. Nu sunt poemele mele cele
mai reuşite din anul acela, doar că
până în decembrie ’89 nu au fost lă-

Almanah
sate să apară. După aceea, nu au
vrut ele să intre cu nici un chip în următorul
volum. Ajuns aici se cuvine
să spun că timp de aproape 13 ani,
din varii motive, nu am scris şi nu
am publicat nici un vers. Partea a
treia, şi ultima, a acestei cărţi,
Poeme de trecere, cuprinde poeme
scrise în 2004. Cam asta e tot,
deocamdată”.
Ce putem adăuga lângă cuvintele
autorului, este că volumul are
pagini de referinţă critice, în care
toţi cei care au scris în timp, în presa
literară, despre poezia lui Rodian
Drăgoi, sunt prieteni adevăraţi ai poeziei
acestuia, care îl cunosc dintotdeauna
şi l-au citit cu bucurie apreciindu-i
la justa valoare poezia şi calităţile
umane, întâmplările de obicei
triste din existenţa lui, pe care le
aflăm şi noi acum, uimiţi că nu le-am
cunoscut la vremea lor. Mulţi au evocat
lucruri din vremea când Albatrosul
şi rodnicele, în acea vreme,
Concursuri pentru debutanţi,
scoteau la lumină pentru prima dată
nume de poeţi de o excelentă înzestrare
şi un minunat curaj specific tinereţii
de a ridica poezia la cel mai
înalt rang şi cu un respect rar pentru
valoare şi autenticitate. Am în biblioteca
mea volumele premianţilor acelor
concursuri şi, pe ani, (1977, 1978,
1979 şi 1980) Caietele debutanţilor
acelor concursuri, în juriul cărora
m-am prenumărat alături de colegii
Ion Acsan şi regretaţii Ştefan Augustin
Doinaş, Domnica Filimon,
Gabriela Negreanu, Mircea Sîntimbreanu,
Laurenţiu Ulici, printre
laureaţii acestor concursuri fiind, ca
să dau doar câteva nume: Liviu Ioan
Stoiciu, Florin Iaru, Mariana Marin,
Alexandru Muşina, Cristian
Sişman, George Vulturescu, Rodian
Drăgoi, Romulus Bucur, Daniel
Corbu, Ion Bogdan Lefter, Călin
Vlasie, Liviu Antonesei, Nicolae Băciuţ,
Traian Ştef, Gellu Dorian, Andrei
Zanca, Alexandru Dohi.
Rodian Drăgoi a apărut pe
firmament într-un context de forţe
lirice divers şi tenace, chiar dacă el,
prin dicteul sorţii s-a ales un singuratic
şi în unele privinţe pe care le
trece cu vederea, un păgubos. Au
scris despre apariţiile lui tinerii pe
atunci Ana Blandiana, Nicolae Manolescu,
Ovidiu Genaru, Dan Cristea,
la care se adaugă cei care semnează
referinţele critice din acest volum,
Cezar Ivănescu, Alexandru
Condeescu, Constantin Stan ş.a.
Poeme de trecere este o carte
deosebită, un act curajos din partea
unui poet din lumea bună a poeţilor,
care a găsit de cuviinţă să îşi
aşeze la locul cuvenit poeziile de început,
care au fost până acum lipsite
de o soartă pe măsura vibraţiei lor.
Să citim această carte a lui Rodian
Drăgoi, cu sentimentul că uneori suntem
imperios datori să recunoaştem
ce e de recunoscut sublim din biografiile
şi din creaţia poeţilor care au
străbătut infernul, mai mult sau mai
puţin discutabil.
Închei acest text cu câteva
poeme din secvenţa secundă a cărţii:
Mazilescu: „Întuneric pe străzi / întuneric
în case // doar în gura poe-
99

Fereastra - 2013
tului / este lumină”; Rugă pentru
poem: „Pentru că nu semănam / cu
nici unul dintre ei / m-au prins şi
m-au bătut / din toate puterile // te
vom ucide / mi-au zis // faceţi cum
vreţi / dar rogu-vă / lăsaţi-mă să termin
/ poemul acesta”; Da: „Mi-au
luat / chiar şi cele câteva lacrimi /
pe care mama mi le lăsase // numai
umbra nu au putut să mi-o ia”; În
nopţile geroase: „Casa în care atâta
timp / am trăit / de mult nu mai este
// dar în nopţile geroase / de iarnă /
imaginea ei mă caută / cu căldură /
prin lume”; Testament: „Când voi
muri / vă voi lăsa acest trandafir /
care vă va povesti / viaţa mea / niciodată
înmiresmată”. Din a treia secvenţă
a cărţii aleg Acasă rănit: „Iarăşi
m-am întors acasă rănit // Ioana
îmi ţine sângele în braţe / şi
plânge în timp ce îmi şopteşte / că ar
vrea să fie gaura / din pieptul duşmanului
meu”; Tata: „Când era foarte
supărat / tata cobora în pivniţă //
se aşeza lângă butoiul cu vin / şi se
certa cu întunericul de acolo / până
se răcorea”; Minodora: „Când am
cunoscut-o / Minodora era încă vie /
şi târâia după ea / legat cu o sforicică
/ un bloc de patru etaje”; Singur
în ploaie: „În această seară /
ploioasă de toamnă / singurătatea
mă roade / ca un bocanc de soldat /
şi nici nu mai ştiu / ce gust are pâinea
/ mâncată împreună cu tine”;
Singurătatea bătrânilor: „În duminicile
ploioase / singurătatea are cel
mai mare efect / asupra bătrânilor
singuri // le stoarce lacrimi, îi loveşte
/ cu capul de pereţi îi urcă / în
ştreang”. Şi voi transcrie, în final,
100
un poem luat la întâmplare din prima
secvenţă, ca să se vadă cât de
bine se poate scrie la 15 ani: Undeva
departe: „Cerul e gata să cadă în
somn // arborii îşi liniştesc umbrele
/ speriate de singurătate // fiecare casă
naşte un drum // undeva departe /
fântâna stăruie întoarcerea / ulciorului”.
Zăpada e singura
noastră avere
Poeme de
Rodian
DRĂGOI
Viaţa mea ca o căţea
credincioasă
„Opreşte-te”
mi se strigă în toate
limbile pământului
dar eu nu mă opresc nici o clipă
am acasă un poem care plânge
şi mă aşteaptă
„dar tu nu mai ai casă
dar tu nimic nu mai ai
numai numele ţi-a mai rămas”
îmi ascund numele
sub cămaşa mea zdrenţuită
şi alerg mai departe
şi după mine
viaţa mea ca o căţea credincioasă

Almanah
Ca o lumină desculţă
Tatăl meu a murit
înainte ca eu să mă nasc
în fiecare noapte visez un ţăran tânăr
care vine spre mine
ca o lumină desculţă
nici acum n-am aflat cine e
de fiecare dată mă trezesc
înainte ca el să ajungă la mine
Duminică în Berceni
Aici la mine în cartierul Berceni
e duminică
plouă şi sunt singur precum
un pantof
abandonat în mocirlă
vecinul meu de la etajul opt
e tot singur
până acum s-a spânzurat
de trei ori dar nu a murit
nici o dată
Mama îşi împachetează
plânsul într-un ziar
M-am trezit cu o flacără pe umărul
stâng
pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca
o pată de sânge
cu ochii deschişi dormea poemul în
mine
luna e-o rană şi clipa aceasta mă
strânge
vântul se sparge în ţăndări de geam
drumul spre tine trece mereu
printr-un nor
mama îşi împachetează plânsul
într-un ziar
în rafturi cărţile respiră liniştitor
Plânsul îşi face loc cu coatele
prin lume
Şi-n păsările oarbe se face tot mai frig
n-a mai venit nici mama să mă vadă
plânsul îşi face loc cu coatele
prin lume
şi o femeie naşte pe zăpadă
pe sub pământ tu pleci la vânătoare
şi somnul râde când se face seară
în casă-i cald dar eu sunt trist de parcă
m-ar fi uitat cuvintele afară
Ninge peste un trup
în care nu e nimeni
Ninge peste un trup în care nu
e nimeni
pe drum trece o bătrână urmărită de
riduri
părul tău încă verde adie prin arbori
un copil desenează o viaţă uriaşă
pe ziduri
prin pădure trec vânători
cu arme nevăzute pe umăr
vuieşte spaima şi vântul începe
să bată uşor
eu scriu cu sângele unei păsări încă
necunoscute
prietenul meu se ridică
cu casă cu tot într-un nor
De nicăieri vin păsări
lipsite de culoare
Ies cai aprinşi din fiece perete
s-a-mbolnăvit şi aerul de-atâta
101

Fereastra - 2013
aşteptare
pe umeri cade noaptea
ca o cămaşă udă
de nicăieri vin păsări lipsite
de culoare
şi-ncepe vânătoarea copacii prind
să fugă
se-nvolburează câinii pe valea
de sub vale
cât m-ai rugat iubito să nu împuşc
zăpada
stau ochii mei la pândă
ca două animale
Zăpada e singura noastră avere
Drumurile par mai obosite decât noi
vântul ne spulberă pe sub
îmbătrânitele ploi
luna aţipeşte sub cămaşa mea
înnoptată
spre mine se târăsc nişte şoapte
de fată
pe sub pielea câmpiei se strecoară
o fiară
până mă-ntorc să dai întunericu-afară
în piaţa de-alături o pasăre rece
pe tine te cere
iubito zăpada e singura noastră avere
Strigătul meu era
o tăcută ninsoare
Pe tâmplele mele zăceau îngeri ucişi
corbii treceau parcă purtând
catedrale în gheare
cineva îmi trimitea scrisori
din pământ
strigătul meu era o tăcută ninsoare
tu veneai răvăşită şi tremurai
ca o noapte desculţă şi cu umerii goi
un copil inventase o pădure arzândă
doar noi ne temeam să privim înapoi
Tot mai strig şi strig şi strig
Tot mai strig şi strig şi strig
că şi-n dragoste e frig
tot alerg pe sub zăpadă
rănile să nu mă vadă
de când stau să te aştept
mi-a crescut iarbă pe piept
de când nu am mai dormit
somnul mi-a încărunţit
de când nu te-am mai văzut
mi-s privirile de lut
carnea mi s-a risipit
într-un hohot de cuţit
şi de când nu ţi-am vorbit
vorbele mi-au putrezit
de când nu m-ai căutat
drumurile au secat
şi lumina s-a uscat
nu mai am nici somn nici pat
locuiesc într-un oftat
şi nici foame şi nici masă
doar zăpada mi-e mireasă
nici nu plec şi nici nu vin
m-am pus slugă la pelin
şi din zori şi până-n seară
lacrimile-mi duc la moară.
102

Almanah
LUMINI DE MIERE ARSĂ LA PARIS
Anul acesta am preferat un Paris al toamnei filtrate prin lumini de
miere arsă. Ca să ajung acolo a trebuit să îndur două zile de autocar, dar -
mai ales - umilinţa de la vamă. Patru ore de aşteptare! Nu se mai face niciun
progres în acest sens. Renumele românilor se confundă cu tot ce poate fi
mai negativ. În spatele meu călătoreşte o ţigancă ce se dă mare intelectuală.
Strigă din când în când: „Nataşa, lasă-mă tranchilă!” Fetiţa habar n-are de
nimic şi aruncă spre noi valuri de pufuleţi. „Ajungem noi la baia noastră din
Parisul nostru!” - spune femeia. „Ajungi tu la dracu, poate la boscheţi!” -
şopteşte un călător învrăjbit.
La Metz, a doua zi, autocarul nu poate străbate o stradă îngustă.
Coborâm şi mutăm cu mâinile maşinile mici de pe trotuare. Noi ne descurcăm,
avem balcanismul în sânge!
După odihna necesară, atac Parisul. Ca de obicei, ies din metrou în
faţa fântânii Saint-Michel, acolo unde se dau toate întâlnirile. Nişte adolescenţi
agitaţi intră în apă, fac poze, se zbenguie. Ai senzaţia că problemele
planetei au dispărut. Totuşi, nivelul de viaţă al francezilor a scăzut. Se spune
că 8,6 milioane de locuitori căştigă doar 781 de euro. Tarifele de energie şi
gaz urcă progresiv. Ziarele scriu despre o altă bacterie (chlamydia), despre
altă infecţie sexuală.
Mi se confundă Parisurile. Se topesc în aceeaşi identitate a Marelui
Oraş. Trebuie să revăd Turnul Saint-Jacques, înconjurat de gazonul calm,
unde lumea doarme, citeşte, printre porumbeii săltăreţi. La Beaubourg iau
„temperatura oraşului”. Acolo e sinteza, la Centrul Pompidou. Pe povârnişul
artistic de asfalt se întâlnesc tineri, pictori, cântăreţi. Bere şi porumbei.
Speranţe. Cineva afirmă că noul „mal
du siècle” ar fi celebritatea cu orice preţ.
Aici stă un băiat plin cu tatuaje, înconjurat
de câini. Ce scrie pe braţul lui
„Enervez justiţia.” Solidaritatea lui incognito.
Vărsat în oceanul lumii. Un bătrân
inundat de porumbei. Căldură divină.
Ca într-un basm. Acum ştiu: bas-
103

Fereastra - 2013
mul e refuzul realităţii.
A apărut „Bois sauvage” de Jesmyn Ward
la Editura Belfond, 340 de pagini. Pentru toamna
aceasta, Parisul a pregătit 646 de romane noi. Cine
este Jesmyn O universitară de 35 de ani, crescută
în Mississippi, într-o familie săracă. Moartea
fratelui, strivit de o maşină condusă de un şofer
iresponsabil, a împins-o spre literatură. După
un prim roman, respins de editori, iată că acum a
primit National Book Award. Recentul roman are
ceva din vânturile puternice care au stat la originea
scrierii. Un univers dur, cu metamorfoze ale
corpurilor, cu mângâieri şi arderi.
Nu puteam rata un Pirandello pus în scenă de Stéphane Braunschweig
la Teatrul La Colline. Formele scenice non-narative se multiplică
pe scenă în Şase personaje în căutarea unui autor. Scena e încadrată de o-
glinzi sumbre. Ce răspuns vor obţine spectatorii de la actorii care nu cred în
personaje
Intru la Crêperie Beaubourg. Un ţigan, dorind recompense, cântă
jalnic acolo, pe pavaj „Noi suntem români!”. Nimeni nu-l bagă în seamă.
Mai încolo stă pe un scaun un tânăr şi bate la o maşină de scris scorojită...
Ce bate În dreptul lui scrie Poète public. Intru în vorbă cu el şi aflu că scrie
la comandă, pe o temă dată.
Din nou Pont des Arts şi sutele de lacăte atârnate de cei îndrăgostiţi.
Mulţime de turişti chinezi şi japonezi. Peisajul uman se schimbă tot la
cinci minute. În faţă la Notre-Dame începe un spectacol stradal. Se întunecă.
Un spectacol al focului, cu flăcări simetrice, magice, rotunde.
Oamenii dau de mâncare porumbeilor. Fiecare face ce vrea. În anumite
limite! La Carroussel, pe iarbă, simt o eternitate crâncenă, la doi paşi de
Luvru. Impresia de ţărm al vieţii. Să fie Parisul expresia unei libertăţi paradisiace
Cobor cheiul Bourbon în Île St. Louis. Apele Senei derutate şi poetice.
Mă duc din nou la Panthéon, urcând pe strada Carmes. Citesc din nou
„aux grands hommes la patrie reconnaissante”. E ceva ireal... Miroase a glorie
şi a moarte... Mai apoi Facultatea de drept, Biblioteca Sainte-Geneviève.
Revăd Teatrul Huchette, unde „Cântăreaţa cheală” se joacă
de 55 de ani. Trec podul Louis Philippe şi ajung pe Allée
des Justes. Scrie pe clădire: „în omagiul celor care i-au
salvat pe evrei în timpul Ocupaţiei”.
Mă opresc pe o bancă în square René Viviani.
Respir vibraţiile toamnei. Lumini de miere arsă poposesc
pe băncile solitare.
Alexandru Jurcan
104

Cornel DIACONU
Almanah
Nea Codin şade pe trepte. Aşa l-am ştiut,
stând pe treptele din piatră cioplită, cu gândurile rătăcind
prin cine ştie ce unghere ale trecutului. Când
plouă se retrage abătut pe prispa înaltă. Vorbeşte
singur sau cu câinele, pe care l-a botezat Sică. Bătrân
şi el, câinele doarme cât e ziua de mare, lipit
de picioarele stăpânului. Nu-i e foame, nici sete. „Băiatu’ tatii! Mă băiatule,
mă!”... Sică îşi înalţă capul şi îl fixează recunoscător cu privirea, minute în
şir. Mereu singur, mereu pe treptele tocite, cu umbra-i, ca un melc obosit, purtându-şi
în spate casa hârbuită prin hăţişurile de lumină ale soarelui.
– Bună ziua, nea Codine! Tresare. Ochii ni se întâlnesc. Nu ştiu de ce,
mă copleşeşte un fel de tristeţe. Las panerul în care mama încropise câte ceva
de-ale gurii şi dau să plec.
– Prăpăd mare... A fost prăpăd... A venit peste mine. N-am vrut...
Da’, ce era să fac Lacrimile îi curg pe obrajii împuţinaţi. Se opresc o clipă
în barbă, apoi picură în pânza cămăşii, care le înghite cu repeziciune. Mă
friţule, mă... Nu muri mă, friţule!
Îl ascult nedumerit şi teama mi se strecoară în suflet. Ceva mă ţine
însă pironit locului. Mă aşez lângă el. Scâncetul stins al câinelui e un fluture
mare şi galben, trecând peste liniştea curţii. Nea Codin caută sub ştergarul
alb. Rupe o bucăţică de mămăligă. Parcă o mângâie cu podul palmei. Sică
o miroase, fără să se atingă de ea.
– Mănâncă mă, prostule! Oi mânca şi eu mai încolo... Tu al cui eşti
măi, băiete
– A lu’ Fane de pe Izvor...
– Să tot ai zece ani, aşa-i
– Unşpe, nea Codine; am unşpe ani...
– Văd că nu ţi-e teamă de mine. Şi nici scârbă...
O vreme am tăcut amândoi. Când m-am ridicat să plec, m-a întrebat
şovăielnic:
– Mai treci pe la mine
Am dat din cap că „da” şi am ieşit în fugă pe poartă.
:
– Mamă, de ce e singur nea Codin
Întrebarea a surprins-o.
– Nici eu nu ştiu prea bine. Din război i se trage. Acolo cică s-ar fi
105

Fereastra - 2013
ţicnit, iar când s-a-ntors, n-a mai avut nici un Dumnezeu.
– Mie nu mi se pare ţicnit. A vorbit cu mine; cred că e om bun...
– A vorbit cu tine! Nu l-am auzit vorbind vreodată cu careva. Lumea
aşa îl ştie, cu mintea rătăcită.
– Adică, e nebun
– Cam aşa ceva. Numai că e o nebunie paşnică. Trăieşte în legea
lui, cu suferinţa lui...
– Zici că a fost pe front; înseamnă că e un erou...
Mama m-a privit lung:
– Ce-i cu tine Nu te-a interesat până-acu’ viaţa lu’ nea Codin...
– Mi-e milă de el, mamă. N-are pe nimeni. La început m-am speriat.
Parcă ar fi vorbit cu cineva: „Mă friţule, mă... Nu muri mă, friţule!” După
care m-a întrebat al cui sunt şi câţi ani am. Când am plecat l-am văzut
abătut: „Mai vii pe la mine” m-a întrebat. Nimeni nu vorbeşte cu el. I-o fi
şi lui greu şi urât...
Mama a lăsat treburile şi s-a aşezat pe un scaun. Pe un alt scaun, în
faţa ei, m-am aşezat eu.
– Nea Codin a fost un bărbat de toată isprava, aşa zic cei de seama
lui. Frumos, voinic, chibzuit... Avea o iubită, pe ţaţa Anişoara. Urmau să se
căsătorească, dar l-au chemat la cătănie, în ’42. A făcut războiul şi într-o
parte şi în cealaltă. Spre sfârşit, Hitler nu mai avea cine ştie ce forţe şi-a băgat
în luptă copii şi adolescenţi, instruiţi la repezeală. Ajunsese frontul în
Cehoslovacia. Într-o zi nemţii au contraatacat, încercând să recupereze o
poziţie pierdută. Ei, bine, nea Codin s-a trezit faţă în faţă cu un copil neamţ.
A vrut să-l protejeze şi n-a tras, dar ăla a sărit spre el şi s-a înfipt cu burta în
baionetă. L-a luat în braţe şi l-a implorat să nu moară. În sufletul lui, atunci,
s-a năruit ceva. Suferinţa s-a amplificat când, întors acasă, a găsit-o pe ţaţa
Anişoara măritată cu nea Gheorghe. De-atunci n-a mai vorbit cu nimeni. S-a
închis în el şi aşa a rămas.
– Cu mine de ce a vorbit
– Ştiu eu L-oi fi prins într-un moment de luciditate.
– Ţaţa Anişoara...
– În viaţă nu faci numai ce-ţi place. Nea Gheorghe se trăgea dintr-o
familie avută; a stat acasă când ăilalţi, de vârsta lui, luptau pe front. I-a picat
cu tronc ţaţa Anişoara, fată frumoasă, dar săracă. Ea n-a avut încotro. Pe
vremea aia părinţii abia aşteptau să scape de-o gură-n plus la masă. Viaţa nu
l-a iertat nici pe el. Acuş face zece ani de când stă în pat, paralizat.
:
Pe nea Codin l-am mai văzut într-o zi de toamnă timpurie, când făcuse
mama plăcintă cu brânză. Am tăiat pe furiş o bucată şi-am zbughit-o pe
uliţă „divale”.
– Bună ziua, nea Codine! Faţa i s-a luminat dintr-o dată. Lângă el
106

Sică a început să se gudure. Bătrânul a luat plăcinta, a desfăcut-o cu gesturi
cumpătate din foaia de ziar, apoi a rupt-o în două:
– Ia măi, moşule! Azi avem bunătăţi.
Ca şi data trecută câinele i-a răspuns doar cu licărul obosit al privirii;
nu s-a atins de mâncare.
– De ce nu mănânci băiatu’ tatii Că dacă „pleci” tu, n-oi mai duce-o
nici eu cine ştie cât...
Eram stingherit. L-aş fi întrebat, cu mintea mea de copil, de ce şi-a
ascuns tristeţea într-o boală, pe care doar închipuirea lui a plăsmuit-o; de ce
s-a izolat, refuzând realitatea. Parcă mi-a citit nedumerirea. Vocea i s-a descleştat
într-un murmur de cântec: „Bubuie tunul spre Ungaria;/ Gloanţele
se-aud mereu, mereu.../ Un soldat rănit cere ajutor, suspinând uşor:/ «Of,
măicuţa mea, / De-ai fi tu colea, / Rana n-ar mai sângera!/ S-ar trece pe loc/
Să zbor iar în foc»”. Când a sfârşit avea ochii umezi. Şi i-a şters, discret, cu
dosul mâinii.
– N-am vrut... Dacă el m-ar fi-nţeles... Un copil... L-am văzut venind.
Am lăsat puşca din umăr. Degeaba... A murit în braţele mele... Doamne,
de ce m-ai pedepsit!...
:
Ninsese abundent, câteva zile. Sub sclipirea lunii, zăpada lumina tărâmul
de basm al Ajunului. Dintr-un capăt în altul al satului, trâmbiţele cocoşilor
se amestecau cu zvon de colinde. Încet, traista s-a umplut cu mere,
covrigi, gutui şi colaci aburind...
Ţaţa Anişoara mi s-a părut tristă şi obosită. Doar ochii mai păstrau
străluciri ascunse. Am zăbovit o clipă când mi-a întins bucata de cozonac,
învelită într-o folie de staniol argintiu. „Săru’ mâna!” „Să creşti mare, puiule!”
Doamne, cât mi-aş fi dorit s-o pot lua de mână şi s-o însoţesc până la
prispa înaltă, din piatră, a trecutului. Şi timpul să se fi întors, iar eu să nu
mai cred în cuvintele mamei: „ În viaţă nu faci numai ce-ţi place!”
:
Aproape spre ziuă eram gata. Când m-am despărţit de ceată şi am
fost sigur că nu mă mai vede nimeni, m-am furişat spre casa lui nea Codin.
Inima, ca o pasăre speriată, bătea din aripile-i nevăzute; abia mai răsuflam.
Era deschisă poarta. Geamul de la odaie - o pată de lumină searbădă. „Bună
dimineaţa la Moş Ajun...” Când am isprăvit colindul, uşa s-a deschis şi nea
Codin m-a poftit înăuntru. Sică părea că doarme lângă firida sobei, încărcată
de vreascuri. Pe masa rotundă, joasă, odihnea un găvan plin cu nuci, dovadă
că în noaptea aceea, în afară de mine, nimeni nu-i mai călcase pragul.
La capul patului, o fotografie îngălbenită cu doi bătrâni, privind concentraţi
spre obiectivul aparatului de fotografiat; probabil părinţii lui nea Codin.
M-am aşezat pe marginea patului, am scos traista şi am deşertat o
parte din conţinut peste cuvertură. S-a uitat indignat la mine:
107
Almanah

Fereastra - 2013
– Mă’ băiete, ce vrei să faci
Ar fi trebuit să-i răspund repede şi convingător, altfel deveneam ridicol.
M-am blocat. Am dat să plec. Mi-a ghicit tulburarea.
– Bine, iartă-mă! Ca să nu rămân dator, hai să-ţi dau şi eu ceva.
A scotocit într-un sertar din care a scos o cutiuţă catifelată.
– Ia-o! mi-a zis, cu glasul înăbuşit de emoţie. E cadoul meu, pentru
că m-ai colindat de Crăciun. Te rog să n-o pierzi. Peste ani, când vei înţelege
altfel lucrurile, să-ţi aduci aminte...
A băgat cutiuţa în traistă şi m-a îmbrăţişat cu stângăcie.
– O să mai vin şi mâine, l-am asigurat, strecurându-i în palme bucata
de cozonac de la ţaţa Anişoara.
– Ce-i aici
– Mai nimic... bunătăţi, de la o femeie din sat.
:
Am dormit toată dimineaţa aceea. Când m-am trezit, mama ţinea
în mână cutiuţa, în care se afla crucea minunată dăruită de nea Codin.
– Ai fost pe front azi-noapte Şi te-ai şi remarcat, din moment ce
ai primit „Virtutea Militară”... Nu e la îndemâna oricui... Hai să ghicesc: nea
Codin...
Am dat afirmativ din cap. În imaginaţia mea un soldat stătea pe marginea
tranşeei, muşcând îngândurat dintr-o bucată de cozonac.
Ioan FILIMON
UMOR PE RIME
La coadă la farmacie
– Scuzaţi-mă că-n faţă am intrat,
Dar am pe cineva la pat.
– Vă vom servi c-aveţi motive
Ce vreţi
– Vreo trei prezervative.
Grijă maternă
Dimineaţa, curioasă,
Mama, fata şi-a-ntrebat:
– Cum a fost în noaptea nunţii,
Spune-mi cum te-ai descurcat
Fata, foarte ruşinoasă,
Roşie până-n…cercei:
– Apoi, cum să fie, mamă
A fost…ca de obicei.
108
Basmul cu împăratul Roşu
Spune basmul cam aşa:
Împăratul Roşu sta
Peste nouă munţi cărunţi,
Nouă ţări şi nouă mări,
Nouă dealuri şi câmpii,
Nouă lunci cu păpădii…
Ştie şi tata
Vine Ion la Nicolae:
– Răsturnai carul cu paie!
– Tont ai fost, tont ai rămas
Faci prosti la orice pas.
Taică-tău ştie măcar
– Ştie sigur: e sub car

SUNT SĂTUL!
Am 74 de ani. Am lucrat din greu de la 17 ani,
în afară de o scurtă perioadă de timp, în anii '50, când
am fost în armată. În afară de perioadele când am fost
bolnav, am lucrat 50 de ore pe săptămână şi nu mi-am
luat concedii de boală timp de 40 de ani. Am reuşit să
câştig salarii rezonabile, dar n-am avut moşteniri şi
prin urmare a trebuit să lucrez ca să ajung la ceea ce am
acum. Având în vedere ce se întâmplă în economie,
pensionarea mea se pare că a fost o idee proastă şi sunt
sătul. Foarte sătul.
Sunt sătul să mi se tot spună că trebuie să ajut financiar persoanele
care nu au etica muncii pe care o urmez eu. Sunt sătul să mi se tot spună că
Guvernul va lua din banii pe care îi câştig - prin forţă, dacă e necesar - şi îi
va da oamenilor prea leneşi ca să câştige bani.
Sunt sătul să mi se tot spună să îmi reduc standardul de viaţă, pentru
ca astfel să lupt împotriva Încălzirii Globale, pe care nimeni n-are voie
să o dezbată.
Sunt sătul să mi se tot spună despre consumatorii de droguri că sunt
de fapt bolnavi şi că trebuie să îi ajut să se trateze şi să plătesc pentru
stricăciunile pe care le fac. Oare cumva, vreun bau-bau uriaş i-a înghesuit
pe o alee întunecoasă, le-a îndesat praf de cocaină pe nas şi le-a înfipt vreun
ac în venă, în timp ce ei tot luptau să se opună
Sunt sătul să tot aud de atleţi, artişti şi politicieni bogaţi din toate
părţile, care vorbesc de greşelile lor inocente, de greşelile lor stupide, de
greşelile lor din tinereţe, când de fapt toţi ştim că singura lor greşeală a fost
că au fost prinşi asupra faptului. Sunt sătul de oamenii care cred că au drept
la orice, fie ei bogaţi sau săraci.
Sunt într-adevăr sătul de oamenii care nu-şi asumă responsabilitatea
pentru vieţile şi acţiunile lor. Sunt sătul să îi ascult cum învinovăţesc
Guvenul, sau discriminările, sau orice altceva, pentru problemele lor.
Sunt de asemena sătul să văd tineri şi tinere, adolescenţi sau abia trecuţi
de 20 de ani, care se împodobesc cu tatuaje şi piercinguri, retezându-şi
singuri şansele să fie angajaţi undeva şi apoi cerşind bani de la Guvern.
Da, sunt al dracului de sătul. Dar de asemenea sunt fericit că am 74
de ani. Fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi
pare rău doar pentru nepoata mea şi pentru copiii ei. Mulţumesc Domnului
că-s pe drumul către El şi nu invers...
Bill Cosby
(unul din cei mai mari actori americani în viaţă)
109
Almanah

Fereastra - 2013
Anecdote, bancuri, şopârle
− Scumpo, ştii, când mă bărbieresc
dimineaţa, mă simt cu zece ani mai
tânăr.
− Dar nu ai putea să ta bărbiereşti
seara
Soţul către soţie:
− Ce idioată eşti!
− Bineînţeles că sunt idioată. Dacă
eram căsătorită cu un preot, eram preoteasă!
În avion, un pasager cu alură de dandy
se adresează unei însoţitoare de
bord foarte sexy:
− Cum va numiţi, domnişoară
− Mercedes, domnule!
− Frumos nume! Vreo legătură cu
Mercedes Benz
− Preţul, domnule…
El şi ea la restaurant. Ea, sorbind
dintr-un pahar de vin:
− Să ştii că nu poate fi vorba de sex
înainte de căsătorie.
− Atunci, sună-mă după ce te căsătoreşti.
Într-o zi soţul vine de la serviciu şi
nu poate băga maşina în garaj deoarece
pe drumul spre garaj erau trântite
bicicletele copiilor. Dă să bage
bicicletele în garaj şi găseşte jeep-ul
deschis şi câinele plin de noroi întins
pe banchetă. Intrigat intră în
curte unde vede copiii într-o baltă de
noroi, piscina era şi ea plină de noroi,
copiii se jucau cu furtunul. Intră
în bucătărie nu fără a observa că
geamul de la uşă era plin cu pălmuţe
de ciocolată, clanţa îmbrăcată în felii
de şuncă şi gaura cheii înfundată
cu un cârnat. În bucătărie curgea apa,
frigiderul era deschis şi conţinutul lui
vărsat pe podea, farfurii şi pahare
murdare peste tot. Pe masă o baltă
de suc. Era un vacarm de nedescris -
televizorul şi calculatorul cu jocuri
erau date la maximum. Începe să îşi
caute soţia prin toată casa. În sfârşit
o găseşte în dormitor relaxată cu o
mască pe faţă şi bigudiuri în păr. Citea
o carte şi asculta muzică cu căştile
pe urechi. O întreabă ce s-a
îtâmplat. Ea îi răspunde: „Îţi aduci
aminte când te întorceai acasă şi mă
întrebai ce am făcut toată ziua Ei
bine... azi n-am făcut!”
Nunta de argint, soţul îşi duce soţia
într-un voiaj minunat în nişte insule
uitate de lume.
− Vai dragule, ce romantic eşti, acum
că avem 25 de ani de căsătorie şi
m-ai adus aici, ce-ai să faci când vom
avea 50
− Am să vin să te iau!!!...
Ieri stăteam cu nevastă-mea de vorbă
despre eutanasiere şi i-am spus:
− Să nu mă laşi niciodată să stau
într-o stare vegetativă, sa fiu dependent
de nişte maşini şi alimentat cu
lichide. Dacă o să fiu vreodată într-o
astfel de stare, te rog să mă debranşezi
de la toate aparatele de îngrijire
care mă ţin în viaţă!...
Şi atunci ea s-a ridicat, a închis tele-
110

Almanah
vizorul şi calculatorul şi mi-a aruncat
berea la chiuvetă.
Noapte, frig, plouă cu găleata. Sună
cineva la uşă. Iese proprietarul şi o
vede pe soacră-sa udă leoarcă în faţa
uşii.
− Mamă soacră, de ce stai în ploaie,
vrei să răceşti Du-te repede acasă...
Soţia îl întreabă pe soţ:
− Ai văzut tipul care m-a salvat când
era să mă înec
− Da, a fost la mine şi şi-a cerut
scuze.
Maria, servitoarea, îi cere doamnei o
mărire de salariu.
− Spune-mi, Maria, de ce să-ţi măresc
salariul
− Am 3 motive... Primul, este că eu
calc cămăşile mai bine decât dumneavoastră.
− Cine ţi-a spus chestia asta
− Păi, domnu'!
− Al doilea motiv este că eu gătesc
mult mai bine decât duneavoastră!
− Prostia asta cine ţi-a spus-o
− Păi, tot domnu'...
− Al 3-lea motiv este că fac dragoste
mai bine decât dumneavoastră!
− Şi asta tot domnul ţi-a spus-o
− Nu doamnă! Asta mi-a spus-o
grădinarul!...
− Te-ai cam îmbătat aseară...- spune
soţia
− Termină cu prostiile că nu eram
beat, abia dacă am băut trei beri...
− Bine, dacă spui tu... Da' acum,
rostogoleşte-te din faţa garajului, că
trebuie să plec la serviciu!
Un tip sună la uşa unui apartament.
Uşa se deschide şi apare o minune de
femeie...
− Doamnă, dumneavoastră ştiţi să
faceţi sex
Tipa îi trânteşte uşa în nas. A doua zi
scena se repetă. Seara discută cu soţul,
povestindu-i întâmplarea. Acesta
din urmă decide să rămâna a doua
zi acasă. Bineînţeles, soneria se face
auzităi. Femeia deschide uşa şi tipul
pune obişnuita întrebare:
− Doamnă, dumneavoastră ştiţi să
faceţi sex
Plină de tupeu, cu soţul ascuns după
uşă gata să intervină, ea răspunde:
− Da!
− Atunci, vă rog să faceţi sex şi cu
soţul dumneavoastră ca să-mi lase
nevasta în pace...
− Fata mea împlinea 21 de ani şi,
fiind încântat că e ultima pensie alimentară
pe care i-o dau, i-am zis:
„Vreau să te duci la maică-ta cu cecul
ăsta şi să-i spui că ăsta e ultimul
pe care-l mai primeşte în viaţa ei... şi
pe urmă să vii să-mi spui ce mutră
face. Când s-a întors fata am
întrebat-o: „Ce ţi-a zis vrăjitoarea
„Mi-a zis că aştepta ziua asta, ca săţi
spună că nu eşti tatăl meu!”
111

Fereastra - 2013
Miruna Ştefana Belea
Dispariţie
– …Triburile Mbuti au, aşadar, în ciuda sărăciei şi a
epidemiilor nu rare, o spiritualitate aparte, datorată unor valori
care se bazează pe o permanentă colaborare, în opoziţie
cu competiţia specifică occidentului. De la jocurile copilăriei
până la ritualul de înmormânatre există o… Da, domnişoara Mănoiu
– Dar există şi o autoritate care îi forţează, desigur.
–
– De exemplu, aşa cum spunea C. T., iniţierea lor în societate se face
printr-un ritual mult mai dur decât stagiul militar, să zicem, acolo…
Studenţii dădeau semne de nerăbdare. (Asta o să-mi ia locul, gândea
profesorul surâzător.) Întrerupse:
– Extindem discuţia prea mult, colegii dumitale exprimă tacit nevoia
de o pauză. Dacă vrei să elaborezi ora următoare… (şi-a adus aminte
că nu va mai fi ora următoare şi a vrut, pentru o clipă să o lase moartă, însă
frica inexplicabilă că Mănoiu i-ar putea citi gândurile şi ar crede că nu o
ajută de frică să nu îi ia locul îl făcu să se răzgândească). Eh, nu chiar ora
următoare, dar ca să te lămureşti de ce educaţia se face pe cale spirituală în
triburile Africii, poţi să iei de la bibliotecă nişte cărţi…adică nu, că nu sunt
la bibliotecă. Îţi dau eu, le am…ooof, nu le am la mine, ţi le aduc (şi-a adus
aminte că nu se mai întoarce)… sau vii tu la mine acasă şi le iei altă dată.
Sala, care până atunci o bombănise încetişor pe Mănoiu, poreclită
şi „prelungitoarea”, datorită talentului ei de a pune întrebări profesorilor la
nesfârşit, prelungind mereu cursurile, amuţi. Studenţii ascultau înmărmuriţi
la propunerea deloc lipsită de apropo a profesorului, despre care, deşi nu
ştiau prea multe, îşi făcuseră o părere bună. Era un bătrân tobă de carte, dar
foarte obositor, a cărui agitaţie se putea citi în ochii verzi spălăcit, mereu
parcă injectaţi, care se mişcau cu repeziciune spre fiecare dintre ei, în timp
ce explica, recomanda, arăta poze din tinereţea lui petrecută în Africa şi
Asia, îngropată în cercetări antropologice. Scria pe tablă cu o viteză nemaipomenită,
se umplea de praf de cretă cât ai clipi din ochi, avea ticul nervos
de a-şi da bretonul des şi alb de pe frunte la fiecare câteva secunde. În acest
timp, profesorul, legănându-se pe scaunul său masiv, cu o mână sprijinită pe
spătar, îi privea aparent absent, cu o curiozitate ascunsă, dar nu prea intensă.
Reacţia lor îi era necesară numai din punct de vedere antropologic, nu-i păsa
ce credeau despre el, mai ales acum.
Un grup de băieţi din dreapta, mai cârcotaşi, rânjeau sprijiniţi cu
112

coatele pe masă, fără să spună nimic. Pe feţele lor se citea nerăbdarea de a
fugi într-un bar, în habitatul lor natural unde îşi puteau bârfi cu încredere
profesorul, apoi colegii şi colegele, facultatea şi ţara, concluzionând la plecare,
într-un mod cât se poate de serios şi de matur, că „uite, de-aia nu mai
merge nimic”. Lângă ei, un neatent, care, fără să observe că s-a întâmplat ceva
oarecum ieşit din comun pentru restul grupei, butona absorbit la un telefon,
altul decât cel plasat tactic pe masă şi, desigur, altul decât cel din buzunar.
Asta făcea neîncetat de la începutul cursului şi probabil că asta avea
să facă şi la examen. Două rânduri mai jos, nişte gâsculiţe mereu puse la
punct în ceea ce priveşte vestimentaţia, dar niciodată pregătite să se angajeze
într-o conversaţie pe teme antropologice, chicoteau imatur şi îşi dădeau
coate, arătând semnificativ spre Mănoiu, ca şi cum ar spune: „Ştiam
eu!”. În sfârşit, în colţul din stânga jos, gemenele lipsite de cărţi, caiete şi
idei personale, intrate la cu taxă, dar foarte dornice să treacă la buget de pe
semestrul al doilea, sufocând-o din această cauză pe singura studentă „adevărată”
din grupă. Precaute, din grija de a nu o supăra pe colega lor de nădejde
de la care îşi copiau mereu temele, nu păstrau pe faţă nicio expresie.
Şi, în imediata lor apropiere, Mănoiu, palidă ca de obicei, cu ochi mari şi
vivace, care, parcă imitându-şi profesorul, studia cu un aer pasiv reacţiile
celorlalţi. În spatele tuturor, în ultima bancă din dreptul uşii - Alexandru Grosu,
cu un aer distrat pe faţa lui dură, rectangulară.
Victor Mihalache se ridică alene, bătrâneşte, făcu un semn cu mâna
spre studenţi, sugerându-le că sunt liberi. Deîndată ce se goli sala, luă toate
materialele aranjate pe masă şi le băgă la repezeală într-o pungă de cadouri
uriaşă, care până atunci stătuse împachetată într-una din cărţi. Se îndreptă de
spate şi plecă spre biroul său, iar cine l-ar fi văzut în acel moment ar fi considerat
cel puţin bizară atitudinea lui, din moment ce cu câteva minute înainte
se ridicase cu aerul că avea tot timpul din lume.
După ce ieşi din sală laolaltă cu studenţii gălăgioşi, Alexandru
Grosu îşi făcu gura pungă şi scoase un fluierat prelung, aproape imperceptibil,
ca un oftat din rărunchi. Buzele lui subţiri de tot, care se mişcau
aproape încontinuu fără să spună niciodată mai nimic ( fiindcă, în fond, proprietarul
lor era un om foarte taciturn) rosteau parcă un decântec de demult.
Sau cel puţin asta ar fi spus oricine care nu ar fi făcut mai întâi cunoştinţă
cu scepticismul profesorului de biologie, un om care îşi petrecuse ultimii
douăzeci de ani din viaţă încercând să le dovedească celorlaltor amici
(le-aş fi spus prieteni dacă el ar fi fost în stare să lege prietenii) ai săi, mai
ales celor de tipul profesorului de antropologie, că toată umanitatea, filosofia
şi credinţa lor şed în meme (după cum se exprimase odată Violeta Grosu,
într-un mod foarte enervant pentru soţul ei). Alexandru Grosu dădea impresia
că pentru el nu exista nimic altceva înafara unor centri nervoşi care
produc reacţii menite a schimba strările de - impropriu spus - spirit ale fi-
113
Almanah

Fereastra - 2013
inţelor vii şi probabil că discuţiile despre spiritualitate pe care încerca să le
ţină Victor Mihalache cu studenţii (de fapt, predici în pustiu, ca ale noastre,
ca ale tuturor, ar fi comentat Violeta Grosu) l-ar fi revoltat pe biolog, dacă
nu ar fi fost preocupat de cu totul alte aspecte ale seminarului ţinut de amicul
său.
Mergând cătrănit printre studenţi, necunoscut în facultatea lui Mihalache,
Alexandru Grosu nu făcea impresie. Cu umerii lăsaţi, cu faţa posacă,
încadrată şi mai pătrăţos de părul răzleţ şi cam neîngrijit, mestecând
mereu din buze a şoaptă, profesorul lăsa impresia unui bărbat sever şi uşor
apatic, dus pe gânduri. Dar când vorbi reuşi să sperie un întreg coridor cu
vocea grea, foarte rezonatoare:
– Alo, da
Îşi dădu seama că, pentru a mia oară, ar trebui să încerce să vorbească
din gât. Rezonatorii lui nazali erau parcă furaţi de la zeii legendari.
– Da, şopti, cu buzele uimitor de subţiri. Da, eu am zis să ne vedem
la 6 diseară la Rococo. Da, Da... Păi, da, de ce să nu ne vedem, sunt patru
luni... Da, bine, mi-a dat şi mie telefon să-mi spună că nu poate....E Ce
proiect de lege Vezi că trebuie să mai stăm şi noi de vorbă...Auzi, dar Mihalache
vine... Mihalache, profesorul de antropologie!... Hai, sună-l tu, te
rog, da Că eu mă grăbesc acasă... Da, facem nuntă, da! Majoritatea au confirmat
deja prezenţa...
Ocoli facultatea îngândurat, până în parcare, unde îşi căută distrat
maşina. Un golf alb şi spaţios, pe al cărui scaun din faţă se tolăni în aşteptare.
Studenţii treceau cârduri cârduri prin faţa maşinii sale, fără să bage de
seamă că pornise motorul şi voia să plece de acolo. Victor Mihalache aşteptă
răbdător, cu un zâmbet ironic pe buze. „De ce nu pricep copilaşii ăştia
că nu e nevoie să traverseze parcarea pentru a ajunge în corpul facultăţii
Decât să vii prin spate, să sari rondul cu flori, să îţi înfigi pantofii adânc în
pietrişul grunţuros, ai putea foarte bine să intri prin faţă, scutind mult timp
şi efort. Eh, vechi dileme!” oftă persiflator în momentul în care se scurse tot
cârdul de studenţi.
Îi sună telefonul. Fu invitat diseară la şase, la Rococo. Pentru ce
Păi, nu era mare lucru. să mai stea şi ei de vorbă, că nu se mai înâlniseră de
luni de zile. Venea şi Gore, de la CEC şi Marin, şi Gandhi... şi Gandhi Da,
nu mai preda în provincie, se mutase la un liceu în Bucureşti. Aşa, da, mai
venea şi ăsta... biologul. De fapt, el convocase întâlnirea. Îl interesa în mod
deosebit proiectul de lege referitor la modificările salariale ale profesorilor.
El îl pusese pe avocat să-i dea telefon şi lui Mihalache. Dar ce păcat! Profesorul
avea meditaţie tocmai astă seară. Cum aşa, ce meditaţie mai e şi aia
de la antropologie Păi, da, la antropologie, cu un copil care mergea să dea
interviu la Oxford şi avea nevoie. Atunci să rămână pe altă dată, dar era to-
114

tuşi păcat să nu fi auzit chiar din gura avocatului proiectul de lege. Doar îl
privea! Că uite Grosu câte afaceri are şi tot se preocupă de salariu (de fapt,
Grosu nu avea decât o afacere schiopătândă cu imobiliare, dar aşa le place oamenilor
să exagereze).
În fine, puse telefonul pe scaunul din stânga şi, cu motorul pornit,
fără să plece, începu să reflecteze la această bizară convocare din partea
colegului Grosu, care ultima dată plecase din mijlocul întrunirii, bosumflat
tocmai pe el, pe Mihalache, pentru faptul că nu îi crezuse teoria de „zid în
spatele unei perdele numită moarte”, iar acum invoca un motiv atât de pueril
doar pentru a se întâlni din nou cu tot cu el, omul faţă de care nu avea
nici un fel de (re)sentiment. Probabil că dacă prodecanul nu l-ar fi atenţionat
cu flashuri că locul de parcare i se cuvine, iar asta cât mai grabnic,
Victor Mihalache ar fi stat absent, cu motorul pornit, până când ar fi găsit
adevăratul motiv al întâlnirii
– ...Şi aşa am mers aproape jumătate din drum de la Timişoara până
la Bucureşti, cu capul scos pe geam în aerul ăla într-un fel tropical, umed şi
înăbuşitor, care îmi bătea aspru în faţă de fiecare dată când trenul mergea
mai repede. Parcă mă regăsisem din nou mică, imaginându-mi că o să-mi
iau o mătură şi o să zbor cu ea sus-sus şi o să trăiesc ace-eaşi senzaţie ca asta,
a trenului... simţeam cum vântul îmi înoadă părul fără să mă tragă de el
şi mă gândeam ce bine ar fi fost pentru el să se facă coafeză. Îmi alergau
ochii în mii de nuanţe de verde cât timp am traversat pădurea... şi, ca fiecare
om lipsit de imagiaţie, mă gândeam prozaic la cât de norocoasă sunt că pot
să văd atâtea cu ochii mei...
– De fapt, nu prea poţi. Vezi numai culori. Dacă ai vedea infraroşul
în spatele roşului şi undele radio în spatele infra-roşului şi ultra-violetul,
razele X, gama...
– Şi aşa am ajuns la Bucureşti, cu capul scos pe geam, deşi trecusem
demult de copaci, chiar şi de groapa de gunoi a oraşului... iar când
s-a oprit trenul parcă tot nu îmi venea să iau bagajul şi să cobor. Am stat aşa,
cu părul înnodat de vânt, până când mi s-a spus să liberez culoarul.
– Să nu te fi văzut vreun student.
– Da, ce să spun, că m-ar şi recunoaşte dacă m-ar vedea, la cât de
des trec pe la cursuri... Ştii câţi am avut astăzi, dintre ăştia de la jurnalism
Alexandru Grosu nu ştia, nici nu-l prea interesa. Fenomenul era
mult prea banal să fie luat în seamă şi chiar nu înţelegea de ce soţia lui nu
se obişnuise încă să predice în pustiu. Se ridică de la masă, goli restul de
spaghete din farfurie în castronul câinelui, aruncă zgomotos vasul în chiuvetă.
Special să n-audă câţi studenţi avusese Violeta Grosu la curs. Cu toate
precauţiile, prinse totuşi involuntar un fragment de văicăreală până să iasă
din bucătărie: Ăstora trebuie să le dai o semiotică să se spele cu ea pe cap
115
Almanah

Fereastra - 2013
la propriu...!
Dar ea s-o fi spălat pe cap La cât praf trebuie să fi luat azi noapte
în trenul ăla jegos...de ce nu a venit la cuşetă- era un aspect simplu care
totuşi îl nedumirea pe biolog. În fine, luă telefonul şi se uită la ceas: se
apropia de şase seara. Îl sună pe avocat să-i spună că nu mai poate veni la
Rococo, intervenise ceva cu nunta. Da, măi, Marcel, cu nunta. Da, păcat că
nu ştiu şi eu de lege, poate îmi trimiţi veşti pe Victor, pe Mihalache, da...
cum nu vine Hai, fugi de-aici cu meditaţia! Ee, bine, cum vrea. Da, îmi
pare tare rău, dar sigur ne vedem până-n nuntă!
Deci aşa cu Mihalache. Aşa! Acum era rândul nunţii. Profesorul
luă planul pus la vedere de nevastă-sa, chiar pe masa din sufragerie, care îi
amintea în fiecare zi de chinul organizării a vreo sută de cunoştinţe, în funcţie
de diverse aspecte sociale şi financiare, la mesele de la nunta fiului său.
Violeta se grăbi şi ea să se aşeze pe canapea, lângă soţul ei şi să privească
meditativă la schema de pe masă.
– Am zis că îi punem pe ai tăi de la Piteşti la o masă: tanti Geta cu
fi-sa, apoi clanul Toma şi Mateeştii la o masă de nouă...
– Nu merge, n-are cum, Mateeştii oricum sunt îngropaţi în datorii,
dacă vin or să dea ca dar ori un bibelou, ori o sumă considerată ruşioasă de
clanul Toma, or să se simtă prost şi...
– Hai, Alex, că nu se uită nimeni în plic...
– Dacă nu alegeau cuscrii plicurile alea transparente şi cu numele
persoanelor gravate pe ele, să fie puse în loc de etichete la masă, poate chiar
nu se uita nimeni...
– Hai mai bine să vedem unde-l punem pe decan... dar nu la masa
de lângă uşă, e cam înghesuit, acolo stau verii tăi...
– Verii mei, normal!
– Şi cu maica Mia de la mine, dacă vrea să vină, na! Iar pe Victor
Mihalache îl pui la masa prietenilor, nu la colegi, în ciuda... a ce a fost atunci
la Rococo.
– Victor nu mai vine. Şi nu, nu ne-am certat iar, doar că s-a hotărât
să nu mai vină.
– Ţi-a spus ţie asta
– Am înţeles. El e un om care dă de înţeles.
Desigur, Sfatul a durat vreo două ore (fiindcă profesoara era obosită,
nu mai dormise de când a plecat la conferinţă la Timişoara) fără vreun
rezultat vizibil, doar o ciondăneală că uite, cuscrii au fost mereu înaintea
noastră cu pregătirile, ne pomenim că ajung oamenii la masă şi nu ştim unde
să-i aşezăm, măi, Alex... Violeta se aruncă în pat cu faţa în jos şi rămase aşa
până dimineaţă. Iar soţul ei, întins pe spate lângă ea, se gândea la profesotul
de antropologie. Aşa cum era atunci, îmbrăcat, putea foarte bine să se ducă
pe la el. Şi gata, în secunda următoare chiar se va ridica şi va porni într-aco-
116

lo. Secunda cealaltă, ba nu, ailaltă... se trezi împrospătat complet în dimineaţa
următoare. Cu siguranţă astăzi aveau să termine aranjamentele de
nuntă.
Nu dură mult până să ajungă acasă. Coborî din maşină, intră pe uşa
blocului cu acelaşi pas sprinten şi uşor grăbit cu care plecase de la cursuri,
sări câte două trepte deodată până la etajul I şi cât ai clipi din ochi învârti
cheia în uşa maronie, masivă, a apartamentului său. Acasă era atfel, era axis
mundi şi totuşi Victor - îi putem spune Victor, ca toată lumea care intră în
casa lui- nu îşi lăsă pic de răgaz.
A scos cărţile din punga de cadouri. Le-a luat la mână: „Introducere
în antropologie”, „Antropologie socială”… nu nu nu… a, uite, „Ciclul
uman”. Abia acum se opri şi ochii lui tulburi se deschiseră mari de tot şi perfect
rotunzi, de un verde străveziu, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când
se gândea la ea.
„I-ar fi plăcut să citească studiul ăsta despre viaţă. Ar fi zis «Parcă
eşti tu în Africa, punând sub lupă firea umană. Brr!» Aşa era ea, fricoasă de
tot: de boli, de avioane, de criminali în serie… şi a murit la 37 de ani, în cel
mai stupid accident posibil.” Îi privi poza mare, înrămată şi aşezată pe unul
din rafturile bibliotecii uriaşe care făcea înconjurul sufrageriei. Nu din melancolie,
nici de dor - trecuse prea mult timp să o mai regrete - ci din aceeaşi
curiozitate pe care i-o stârnise mereu, datorită căreia intrase în vorbă cu ea
şi o luase de nevastă.
Era, într-adevăr, ceva curios la femeia mignonă din fotografie. Sprijinită
de colţul unei stânci, cu valurile translucide ca fundal perfect pentru a-i
forma conturul, Florina Mihalache privea molcom spre aparatul de fotografiat
cu ochii ei nuanţaţi în maroniu deschis. Puloverul bleumarin, mult prea
larg, o acoperea ca o rochie hippie, iar părul sârmos, des şi greu, scurt până
la umeri, îi încadra chipul nelipsit de o oarecare duritate, aşa încât părea şi
mai mică decât ar fi fost în realitate. Cu obrajii proeminenţi, gura mare, cu
buze la fel de pătrăţoase ca maxilarul, nu părea deloc frumoasă, dar se putea
ghici în ea ceva deosebit, din fruntea lată şi din sprincenele lungi şi depărtate.
Părea o şcolăriţă răutăcioasă şi în acelaşi timp neobişnuită, păstrând o
mare putere de expresivitate care, deşi nu avea nimic mistic, continua să îl
fascineze în permanenţă pe Victor. El reuşise să scrie lucrări monumentale
despre trăsăturile şi caracterul celor mai ciudaţi primitivi, dar soţia lui rămânea
mereu o figură „curioasă”, care, fără să ascundă nimic, păstra cu naturaleţe
o caracteristică rămasă fără nume. Da, era într-adevăr o femeie care
s-ar fi interesat de „Ciclul uman”, o carte despre cursul simplu şi firesc ai traiului,
pe care îl urmează toti cei din triburile africane, împăcaţi cu ei înşişi,
fără să-şi întrebări sceptice ori controversate.
După ce termină sortarea cărţilor aduse de la facultate în „bune” şi
117
Almanah

Fereastra - 2013
„rele”, profesorul se apucă să cotrobăie prin bibliotecă. Mai întâi, liberă o
secţiune a unui raft, cea mai vizibilă din sufragerie: oricui ar fi păşit din holul
de la intrare în casă, i-ar fi fost imposibil să nu remarce colţul respectiv.
Apoi, luă vrac mai multe şiruri de cărţi şi din sufragerie şi din alte camere
şi le trânti în mijlocul camerei. După ce repetă selecţia de „bune şi „rele”,
le luă pe cele bune şi le puse pe raftul liber. Procesul fu anevoios: urmând
reguli stabilite de la bun început, Victor nu se putea totuşi decide care ar fi
cele mai potrivite să ocupe raftul, în ciuda faptului că puteau încăpea acolo
duzini bune de volume. Într-un final, se hotărî să le aşeze pe mai multe şiruri,
să le înghesuie şi deasupra celor aşezate deja şi nu mai lăsă decât un
spaţiu în care fotografia Florinei a încăput perfect.
A doua zi dimineaţă, după ce dădu două telefoane în zadar, Alexandru
Grosu intră calm şi fără să sune înainte pe uşa descuiată a apartamentului
aparţinând lui Victor Mihalache. Ştia, dar nu ştia ce şi mai ales de
ce. Nu schimbase nimic de când biologul intrase ultima oară în casă, înafară
de un raft înţesat cu zeci de cărţi şi portretul Florinei Mihalache, spijinit tocmai
acolo. Conferenţiarul se apropie de raft cu acelaşi pas calm, ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Era lăsat un bilet ieşind din una din cărţile puse
culcat peste cele verticale. Îl trase de acolo, să poate vedea ce scrie. Patru
cuvinte : „Domnişoarei Mănoiu. Inclusiv portretul.” Îl puse la loc, apoi dădu
un tur casei. Nici urmă de Victor...
EPIGRAME
Păun Condruţ
Mărturisirea unui poet
Nu am mai vrut să merg aseară
La şezătoarea literară;
Când văd că vremea e geroasă
Cu mult polei, mă-mbăt acasă.
Ghiocel Constantinescu
Zăpada
Aşterne iarăşi, peste vechi păcate,
Un văl superb sticlind de puritate
Nostalgic aşteptat de lumea toată
Apoi, călcăm pe el şi-l facem...
zloată.
118
Nicolae Bunduri
Iarna pe uliţă
S-a aşternut din plin zăpada
Iar frigul intră pân’ la oase
Şi iarna s-a ivit pe stradă…
Probabil a scăpat din case!
Nicolae Ghiţescu
De Sfântul Nicolae
În noaptea asta şpriţuri n-am,
Mă simt sărac peste măsură;
Mi-aş pune ghetele la geam,
Dar ce mă fac de mi le fură
Iulian Bostan
Semne
Chiar în prag, se poate spune,
C-om vedea tot vechea zare;
Deci vorbim de semne bune
... anulare.

Almanah
Cele mai frumoase poezii
ANTOLOGIA FEREASTRA
Ada Aitonean
Evanghelie nocturnă
i-am zis lui Dumnezeu
de-acum încolo
te vei numi Victor!
Şi n-ai să mai pleci nicăieri
niciodată uite, ţi-am lăsat aici lista:
coffeta - pentru orele lungi dinaintea
Genezei
mentă - câmpii nesfârşite de mentă -
pentru cei plecaţi
speranţe şi Wall Street şi nişte
cadavre
apoi vaccin conta ciumei un poster
cu Bob Dylan
ştii tu ca-n Învierea lui Lazăr
iar noaptea abia noaptea vom
sta liniştiţi
şi nici nu-i vom spune mamei
că e vorba de xanax.
îmi rezerv dreptul de a dormi
din când în când doar
o să ies să mă plimb pe ape
în timpul ăsta tu vei curăţa cartofi
cu ganglionii umflaţi a indignare
în timpul ăsta tu
vei împodobi odăile cu dantelă
şi gaz metan
Leonard Ancuţa
înăuntru e tot
înlăuntrul meu încape tot ce
e dinafară
şi dacă vrei să mergi
la mizil sau oriunde
atunci prin mine trebuie s-o apuci
şi dacă vrei să iubeşti un bărbat
atunci prin mine începe să-l cauţi
în mine sunt toate de parcă
dumnezeu a făcut lumea
după chipul şi asemănarea mea
iar atunci cînd se bărbiereşte
cu briciul şi se taie
sîngerez turme întregi cît oceanul
în asfinţit
dar să ştii că niciodată
nu m-am simţit aşa gol
ca atunci cînd groparii se odihneau
lîngă movila de pămînt reavăn
şi gaura aia în tină
se căsca precum o galaxie nelocuită
Marilena Apostu
Stau pe marginea unei lacrimi
O altă noapte
prinde rădăcini în palmele bătrânului
plecat din fotografia aceasta
pe străzi neştiute
un poem cu plâns de copil
mă tot caută
singurătatea alăptează frica din mine
stau pe marginea unei lacrimi şi ascult
cum lanţurile strigă o femeie
frumoasă pe nume
chiar acum tu intri în casă
ţinând o iarnă albă în braţe
fericită mă furişez sub pleoapa ta
stângă şi plâng
119

Fereastra - 2013
Tincuţa Horonceanu Bernevic
Două jucării
Ne ţinem de mâini
Când păşim alături
Ţi-am cusut o inimă
Mare în piept
Pe care îmi odihnesc obrazul
Apoi tu mi-ai modelat
Degete lungi
E rândul meu
Ţi-am desenat ochi albaştri
Pe urmă tu mi-ai pus pe umeri
un curcubeu
Noi doi nu suntem oameni
Noi suntem două jucării
Rămase de la Potop
Când suntem trişti
Dumnezeu ne intoarce cheiţa
Alex. Bora
poem
sunt nopţi în care
poemele mele nescrise
mă strigă pe nume:
glasurile lor sunt
atât de reale încât
nu le aud ci le văd
cum se lipsesc
obosite de geamuri.
invariabil ploaia le şterge.
invariabil sufletul meu
ajunge prea târziu
la fereastră
Ioana (Jannet) B. Carp
Ai muncit, Scarlett
Ai muncit, fată,
nu ca o negresă,
ca un ocnaş.
Ţi-s palmele numai grunjuri
şi sânge.
Printre degetele tale raze albe
conduc la salină.
Alb orbitor
fiinţa ta.
Ştefan Ciobanu
vor veni caii
vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
şi ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case
zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav
ne vor împinge aşa
printre blocuri pe străzi
prin oraşe vor ajunge cu noi
pe câmpii prin păduri
ni se vor lipi de pleoape frunze
şi crenguţe
pe sub cea mai frumoasă paradă
de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe
fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri de copaci
caii de lemn ai copilăriei
cu boturile mari
120

Almanah
Florentina Loredana Dalian
Ora stingerii
Mă uit ca
la televizor
alb-negru
văd cum îmi trec
oameni prin viaţă,
cum pleacă
din mine
fără priviri înapoi.
Aşa, dragilor, grăbiţi-vă,
căraţi-vă până la capătul lumii!
Unde mama zmeilor vă duceţi
cu toţii
şi cât de departe de inima-asta
credeţi c-o s-ajungeţi
Aveţi grijă să nu vă uitaţi pălăria,
mănuşile, năravurile, umbrela...
şi neapărat puneţi-vă două fulare
la gât!
Înfofoliţilor!
Înzorzonaţilor!
Dacă tot plecaţi, plecaţi mai repede,
mai credibil, mai... ireversibil!
Rupeţi mai hotărât cu cleştele înroşit
ceea ce vi se cuvine,
luaţi-vă colţul vostru de inimă!
Închideţi poarta!
Trântiţi-o tare, cu zgomot,
cu aplomb.
Dacă tot plecaţi, făceţi-o măcar
temeinic şi definitiv,
nu-mi lăsaţi regrete siropoase,
doruri, promisiuni
de revedere la sfântu-aşteaptă,
luaţi-vă mărunţişul de viaţă
prin buzunare
şi duceţi-vă învârtindu-vă!
Ce-aveţi De ce şovăiţi
Hai mai repede, e ora stingerii
sentimentelor second-hand!
Cine are nevoie â
de jumătăţile voastre de iubire,
de jumătăţile voastre de trădare
Valea, când zic!
Eu mai rămân în acest
noiembrie incomod
să vă număr paşii apăsaţi pe inimă.
Să nu-mi scrieţi!
Toate cuvintele omenirii nu fac
nici cât o singură plecare...
Ştefan Doru Dăncuş
***
lucrez ca un sclav în românia
zi de zi construiesc
fiecare pagină scrisă e
bornă kilometrică.
zi de zi sunt invadat de europa
oră cu oră pierd betonându-mi
versurile
înălţând baricade în propriul sânge
(peste 20 de ani)
fiul meu ridică pistolul
fiica mea se pierde în mulţimea
viermifugă a metroului
(peste 30 de ani)
desigur învins
mi-am capitonat peştera -
frumoasele cărţi
de poezie scrise cu sânge
mă apără de frig şi arşiţă
mai nou, europa vine la mine
în vizită
sunt interesant pe post de sisif
brusc o baricadă cedează
într-una din jugulare
şi imediat apar hoardele ce dau foc
bisericii care sunt. Nu mai fug
121

Fereastra - 2013
Virgil Diaconu
Dimineaţa
În fiecare zi, o armată de vrăbii
îmi deschide fereastra.
În fiecare zi, gălăgia lor
îmi aruncă în faţă dimineaţa.
Dimineaţa, prinţesa aceasta
de cartier
care îşi bagă nasul peste tot, prinţesa
cu capul plin de vrăbii,
care mă plesneşte peste ochi
cu palmele ei luminoase
şi mă umple de cântec.
În fiecare zi, o armată de vrăbii
îmi deschide fereastra,
joacă şotronul pe masa mea,
printre manuscrise.
Nici nu mă trezesc bine şi camera
se umple de larma lor.
Toate au să-mi spună câte ceva.
Toate mă ceartă pentru grădina
mea de umbre,
pentru visele rupte;
pentru trandafirii mei negri.
Ziua mea începe cu o zarvă de
vrăbii.
În fiecare dimineaţă ele trag de pe
mine leşul tristeţii
ce mă acoperă.
Eu voi pleca să cuceresc lumea
cu o legiune de vrăbii.
Voi pleca să cuceresc lumea
cu un singur poem.
Da, cu o singură vrabie mă lepăd
de întuneric
ca de o haină veche.
Luiza Dihoru
România păstrată de mine
Se trezeşte din când în când,
Într-o temniţă tainică
A inimii mele.
Când lumea e mult mai străină
Decât pot eu duce,
Închid mintea
Şi deschid altceva,
Ascuns şi amânat.
România păstrată de mine
Răspunde la strigăte din cărţi,
emailuri, cd-uri şi filme.
Se trezeşte la Petre Ţuţea,
la Steinhardt, la Eminescu,
la conferinţele lui Puric
şi la cântecul lui Ducu Bertzi.
România păstrată de mine
e fundalul cu munţi
al mănăstirii Brâncoveanu,
Este Sanda din poemele lui Noica,
aplecându-se în faţa peretelui
de nord
la Voroneţ:
Ea, care petrecuse toate frumuseţile
lumii, a exclamat:
„N-am văzut nimic mai frumos”.
România păstrată de mine
E unică şi subtilă,
E pătrunsă de taină şi destin.
România păstrată de mine
vorbeşte o limbă curată
ca cea a poeţilor,
122

Almanah
sau ca cea a femeilor de la ţară.
România păstrată de mine
nu înjură, nu cunoaşte cuvinte ca
„naşpa” sau „să moară
duşmanii mei”.
România păstrată de mine
nu are zorzoane
şi e cuviincioasă
ca o ţărancă din picturile lui
Grigorescu.
România păstrată de mine
Nu face excese
şi nu imită alamele strălucitoare
ale popoarelor însingurate.
România păstrată de mine
E hâtră şi poznaşă.
România păstrată de mine
m-a pus să scriu rândurile astea,
dimineaţa devreme,
pe o foaie sprijinita pe „Jurnalul
Fericirii”.
România păstrată de mine
M-aşteaptă să mă întorc,
ca o bunică răbdătoare,
care nu mustră şi nu dojeneşte:
„Unde mi-ai fost douăzeci de ani
va spune ea,
Hai, vino să te vindec.”
Adnana-Ionela Dincă
***
Nu mi-a cântat niciodată nimeni
nani pui
Nici somn uşor
Nici sărutari pe frunte înainte
de culcare
Lumina de veghe se stingea
înainte să adorm
Şi apoi figuri de porţelan
îşi făceau loc
Prin colţurile camerei
Mi-era teamă să mă ascund
sub pătură
Dacă ar fi venit una din figurile
acelea
Să mă apuce de picior
Nu mi-a cântat nimeni niciodatã
noapte bună
Nici nu mi-a suflat mama în obraji
Să fac gropiţe
Ridică-te copil
Hush hush
Acum se moare
Acum se tace
Acum se uitã.
Dormi
Adrian Diniş
123
Întoarcerea din Infern
Cameră plină de oameni reali
cu inimi imaginare
cameră plină de flori ca un spital,
ca un cimitir
cu tapet alb peste ziare
cu atentatele din lume şi cu fotbal
cu soneria scoasă şi o uşă metalică

Fereastra - 2013
pe care n-o deschid decât
dacă merg
la pâine
cândva cineva va spune cuiva
despre mine
aici n-a locuit nimeni
Diana Frumosu
În memoria unui criminal
scriu azi în memoria unui criminal
care şi-a ucis propria fericire
dintr-o simplă aiureală
scriu azi
în memoria criminalului din mine
Silvia Goteanschii
iepuri din pălărie
Când voi fi mare o să fiu magician,
aşa se gândea mihai şi se hrănea
cu gândul acesta
şi răutatea corpului său
se hrănea cu gândurile acelea,
nu ştiu, nu ştiu care va fi steaua lui,
dar medicii spun că va cădea
sigur în câteva zile
şi acolo unde va cădea,
vom amplasa o arenă de circ,
va fi mare spectacol şi multe
bilete vândute,
cai arabi,
urşi dresaţi,
porumbei negri,
mihai va scoate iepuri din pălărie
şi spectatorii vor plânge.
Casandra Ion
Autoportet cu meşter de sicrie
Meşterul de sicrie îmi e prieten
şi mâncăm îngheţată
duminica după-masă.
Cu părul şi braţele pline de rumeguş
el creează ultime camere
pentru sufletele
ce nu se mai potrivesc aici.
Uneori dormim în ele
îmblanzind moartea şi viaţa.
Florina Isache
Prea mult zgomot pentru nimic
Lucrurile deveniseră străvezii
în jurul nostru
şi ne era teamă să le spunem
pe nume.
Ne priveam în ele.
În fotografia mea cu tine, eram
doar eu.
Cutia toracică rămăsese deschisă.
Nisipul curgea printre coaste,
cu zgomot.
Dan C. Iulian
Potop
A fost găsit la ţărm,
pe plaja ca o pagină de ziar
deschisă la rubrica decese.
Era un înecat frumos,
aşa cum sunt morţii
pe timp de pace.
124

Avea gura ca un estuar odihnit
şi nici un alt semn
de recunoaştere.
În rest, procurorul districtual,
spectatorii plictisiţi
ca la o ceremonie mereu repetată.
Nu se anunţa nimic tulburător,
doar medicul legist
presimţise ceva.
Când l-a deschis
lumea a fugit îngrozită
ca de potop.
Iona avea valurile înlăuntrul său.
Sorin Lucaci
în patria mea poeţii mor
înainte de vreme
în patria mea poeţii mor
prea devreme
cu mult înainte de vreme
mor puţin câte puţin până
li se scurge tot sângele din poezie
până rămâne poezia ca o supă
searbădă
nici n-apucă să-şi mănânce amărâta
de pensioară
şi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită
moartea în piept sau în burtă
ca un câine zgribulit
sub streaşina casei
şi aşa tam-nesam începe să crească
şi creşte proasta creşte
ca un aluat dospind
până se face una cu pământul
până se face tină
şi nu vrea în ruptul capului să plece
scârba dracului
şi ne rugăm doar doar o pleca şi
o otrăvim în fiecare dimineaţă
putin câte puţin îi strecurăm picături
letale în ceaşca de cafea
125
Almanah
doar doar o pleca
şi mergem la vraci la babe la ţigănci
ghicitoare facem descântece dăm
în bobi
dar ea nu şi nu
încăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă
în blana ciobănescului
ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră
sordidă
fără geamuri fără uşi fără duşumea
fără angarale plătite
în faţă doar cu o sticlă de vodcă
pe jumătate goală
stă şi aşteaptă a doua venire
a lui Hristos
în patria mea poeţii nu au ce căuta
doar coţofenele şi pelicanii
îşi găsesc un loc mai bun
mai jos spre lunca dunării
îşi vor face o altă patrie doar a lor
o patrie a poeţilor undeva mai
la nord
în patria mea poeţii îşi amanetează
iluziile cărţile iubitele
îşi amanetează degetele
şi ajung doar de-şi
povestesc poemele unor necunoscuţi
la vreo nuntă sau înmormântare
în ţara mea nimeni nu-şi plânge
poeţii
în ţara mea de fapt nu mai plânge
nimeni
doar vreo bătrână trecând prin
cimitir îşi înclina capul într-o parte
şi-n alta şi printre lacrimi suspină
„maică da’ tânăr s-a dus”
în patria mea nimeni nu-şi plânge
poeţii
în ţara mea lebedele au inimi de
porţelan
şi gâturi de mucava îmbrăcate în

Fereastra - 2013
mătase neagră
vulpile au picioare de sticlă colorotă
şi berzele aripi de tinichea
în ţara mea dumnezeu îşi iubeşte
poeţii mai mult decât în alte părţi
ca un tată binevoitor îi strânge
pe toţi lângă el
şi le povesteşte despre mântuire
despre mântuirea prin artă
în patria mea poeţii
mor înainte de vreme
Ion Maria
de ce plâng bunicii
nu înţeleg de ce lăcrimează bunicii
în vechile fotografii
aşa în felul lor s-au iubit
au făcut copii şi ceva in viaţă
au trăit după ritmurile
anotimpurilor şi ale cerului
au cunoscut viaţa
cu bunele şi relele ei
şi-au plâns destul în vremea lor
mă întreb de ce ar plânge
acum aşa de târziu
de găsesc fotografiile
tot mai ude şi mereu mai ceţoase
de parcă acolo
în lumea pozelor vechi
ar fi un anotimp aparte
cu ceaţă şi ploi
Carmen-Manuela Măcelaru
O lume nevăzută
în tine am călătorit şi ziua şi noaptea
cu trenul, cu avionul
cu sandale, cu picioarele goale
pe mirişti, prin mlaştini
prin multe păduri
am stat lângă sobă împreună
când afară ningea
am alunecat pe tobogane
ne-am dat în leagăne
de oameni fericiţi temporar
am spart nuci
cu impresia că am făcut
cele mai miraculoase lucruri
în tine am văzut cele mai frumoase
muzee
cele mai vechi scrieri erau
pe umerii tăi de lut
uscaţi la soare ca nişte bulgări
de argilă
în tine m-am înfăşurat ca o mumie
pregătită pentru toate vieţile
mi-am scris pe sarcofag numele
dinaintea naşterii
în tine am văzut cei mai puternici
cai appaloosa
cum alergau pe ziduri rupestre
am colindat toate peşterile cuibărite
în oase
pajiştile cu turme de bizoni
şi ascultam cântecele indienilor sioux
ţi-m ucis de câteva ori copii, soţia
am dat foc la casa în care chipul
ţi se schimba
după fiecare noapte de dragoste
tu ai fost lumea mea
te-am sărutat cu intestinele, cu toată
cutia toracică
am mers prin pietriş până
mi-a dat sângele
strugurii copţi, vii
pulsau până rochia mi se lipea
de corp
în tine mi-am depus bijuteriile,
cojile de pâine
ochii, silabele şi cam tot ce mă durea
126

Almanah
dimineaţa sub cămaşa ta se vede
şi acum povestea asta întinsă
cum apare după plopi
ca un soare destrămat
Mihaela Manea
Cântec de leagăn
Uită-mă, iubitul meu
obosit
ai căzut
dar eu sunt cea care nu
mă mai pot ridica
de nicăieri.
Uită-mă, pentru că am fost
doar un moment
strâmb
ce n-a ştiut că nu se poate opri
că trebuie să curgă, mai departe,
făcând loc marilor ceasuri
cărora nu le aparţine.
Uită-mă
de acolo de unde nu bate nici vântul
nici privirea mea până la tine.
Eu o să rămân aici,
cu copilul nostru nenăscut în braţe,
până când vei fi îndeajuns
de departe
să nu-mi mai poţi auzi
cântecul de leagăn.
Victoria Milescu
Imitându-i pe ceilalţi
Dumnezeu şi moartea
îmi poartă de grijă
eu fac să dureze efemerul
construiesc o casă pentru vrăbii
sădesc un pom pentru Rai
fac un copil care va dărâmă casa
fiind prea mică
şi va tăia pomul
pentru că nu rodeşte
scriu o carte despre toate acestea
şi cineva o va arde
să se încălzească sub viscol…
Adela Naghiu
aşa mor poeţii
fără să spună din vreme
la ei semnele de moarte
se văd întotdeauna mult mai târziu
şi nu pe partea cu oamenii
Ei scriu, scriu
până nu se mai poate face nimic
şi toată lumea încearcă
să-i aducă pe calea cea bună
dar ei îşi cultivă nebunia
în tiraj tot mai mic
trăind mai mult
în întâmplările altora
întorcându-se în viaţa lor
numai pe străzi lăturalnice
mutându-şi sărăcia
de pe-un picior pe celălalt
şi sufletul
până în locul de unde
începe să se vadă Dumnezeu
Raluca Leontina Neagu
Cât de mult îi ia unui om
să respire
hai să vorbim
vreau să tapetăm cu nimicuri
golul dintre
un perete şi celălalt
dintre un trup şi celălalt
suntem bucăţi de carne
aşezate frumos
în căsuţe de păpuşi
măcar să pretindem că trăim
dincolo de noapte
127

Fereastra - 2013
viaţa mea se compune
din foi cu pătrăţele pe care
calculez stângaci
următoarea mişcare
cum e normal
nu îmi iese întotdeauna
de-asta vreau să îmi îmbrac
urechile
cu vocea ta
ca într-un spital în care
eşti atât de nebun încât
doar sunetul mării când devii cobai
face diferenţa
între viaţă şi moarte.
Liviu Ofileanu
excavatorul întoarce pământul
şi biserica
pentru că ai tăcut ieri,
când i-au sfârtecat pe apostoli
şi astăzi,
când fără nici o vină un autobuz
cu elevi a căzut între stânci,
filosofii s-au supărat cel mai tare
între ziua de sâmbătă şi duminică,
pentru fumul de la pearl harbour
ş.a.m.d.
de atâta amar de vreme trebuie să fi
ajuns în visele Tale
cucuta lui socrate
dar n-ai răspuns decât prin
tornade şi cutremure,
câte un mic pompei ici-acolo,
un fleac precum word trade center.
lumea s-a plictisit de aşteptare…
în absenţa emoţiilor puternice,
foamea de adevăr descarcă
adrenalina în stare pură:
cargouri cu heroină pe bază vegetală
şi astea spulberate de un tsunami
din dragoste.
speranţa ucide oamenii – de vii
le scrie numele pe crucile-de-mort.
chiar dacă am sugruma clopotele
să ducem naţionalismul până
în coreea,
xenofobia în catacombele
creştinismului
Omul tot om rămâne, sofistul care
încalcă primul ceea ce afirmă.
şi totuşi, oare cum ar fi arătat
ana lu' manole –
frumuseţea tipică plaiului,
ţăranca trupeşă, bisericoasă,
o prostănacă atrasă de mirtul unei
bărbi meditative
nu i-am văzut un obraz precum
al lunii, surâsul plural,
aglutinat în bulevardul revoluţiilor
din '89 şi 2009
surâsul feciorelnic care anula
veacuri de umilinţă
dacă trupurile putrezeau în uitare –
Ana ieşise din zid
pruncucidul e metafora libertăţii
mereu confiscate.
îmbătrânim şi nu o vedem pe ana
despletită ana.
bombele dau cu tesla morţii
strat după strat:
icter negru / ciumă roşie.
nimic mă, nimic. urmele sunt acolo,
ana nicăieri…
Deniz Otay
orice numai să îmi salvezi caii
uitarea e o altfel de moarte/ lucrează
curat cu mănuşi albe de cauciuc
pe holurile astea unde
nopţile îşi înfulecă singure
întunericul şi ne lasă
128

Almanah
descoperiţi fără colţuri în care
să agonisim gânduri să nu ieşim
goi de aici
or să ucidă caii mamă
tu ia-i şi când or să cotrobăie
în sertare ei să fie
plecaţi de mult. eu
ţi-am spus de când am ajuns
caii mei nu ştiu să zboare
în grădinile sub care
putrezesc alţii ca mine
ia-mi caii mamă ca şi când ar fi ai tăi
pe mine lasă-mă aici/ eu
nu mă tem de fotoliile electrice
ale morţii
întreabă caii de amintiri
să ai ce să îmi povesteşti
când mă voi întoarce
Ionuţ Pătraşcu
la trenul de 20. 53
ai ajuns iar prea devreme
îmbrăcat elegant enervat de
punctualitatea ta de pensionar
de palmele umede şi gulerul
prea strâmt
privind câinii descompuşi lângă
vagoanele ruginite
c-o senzaţie care nu e scârbă
nu e frică
e-un fel de jenă
un fel de-a spune dumnezeule
aşa sunt şi eu
dincolo de haine dincolo
de zâmbetul amabil şi after shave
gândul unei autopsii e mai jenant
decât
privirea altora lipindu-se
de corpul tău gol
trenul opreşte şi ea coboară
mereu din acelaşi vagon
mereu fără să te vadă
mereu ai acelaşi nod în gât
şi nu te poţi ridica să te prezinţi
ea se pierde printre ceilalţi navetişti
şi liniştea zăpezii îţi îngroapă
cu grijă scâncetele
Ion Roşioru
Când
Când mă hotărâsem, Doamne,
nemuririi să-i trec râul,
Unicornul n-acceptase să-i pun şaua
şi nici frâul!
Când dorisem spre nemoarte
să-mi urmez în taină steaua,
Unicornul n-acceptase să-i pun frâul
şi nici şaua!
Când am vrut galopul vremii
să-l preschimb într-un acum,
Unicornul fără lacrimi
m-a-mbiat cu el la drum!
Când am fost la şapte leghe
de sublimul absolut,
Unicornul meu sălbatic
s-a pierdut şi m-a pierdut!
SALVADOR DALI
129

Fereastra - 2013
Albulescu Synthia
Cântec de menestrel
Mai daţi-mi lut să-mi lipesc rana,
să-mi spăl durerea cu urât,
osânda lui Sisif să-mi fie somn
mai daţi-mi lut!
Aorta mea cutremurată-n plâns
de data asta o să cânte pentru voi
tristeţea nuferilor ce se târă în noroi
cu neputinţa verdelui
de-a fi albastru,
cântec despre căderea în genunchi,
când dragostea migrează-n
umbrele de seară
şi neîntâmplatele-i minuni
se trag în noi să moară...
Alexandar Stoicovici
peştele din Iagodărie
cu vreo cateva luni
înainte pe la ultimele
ninsori din an
începuse
să meargă vorba prin
sat că în Iagodărie ar
creşte un peşte imens
pescarii veneau în sat
şi se jurau la fiecare
sfarşit de liturghie
că peştele-i acolo şi
urcă spre cer tot mai
repede
alţii povesteau că ba
mai mult dacă bagi
capul sub apă
când e Dunărea cuminte poţi să-ţi
vezi străbunii
cum împing animalul cu palmele
cum îl înalţă în proptele de aur
la scurt timp tot satul vorbea numai
despre peştele din Iagodărie
toţi îi spuneau acum peştele-pod
asta pentru că
pornea tocmai de pe malul sârbesc
şi ajungea până la noi în sat
de Buna Vestire s-au strans mulţi
oameni (în zilele călduroase de
primăvară slujbele se ţineau sub
părul din curtea Bisericii)
am intrat pe poartă m-am uitat puţin
în jur – oamenii erau stane
de piatră mi-am îndreptat privirea
spre copac şi am rămas năuc:
popa (om bine atins de vreme) luase
coada uscată de peşte
şi o aranjase după gat în loc de
patrafir
după slujbă toată lumea se înghesuia
sub coada peştelui-pod
copiii erau întinşi pe burtă căutau
pere bătrânii adormeau cu
oglinzile pe sub piele strângeau
în mâini aceeaşi tavă de argint
pescarii făceau planuri – la fiecare
cuvânt îndesau câte o cruce mare
după vreo câteva luni pe la primele
ninsori din an începuse
să meargă vorba prin sat că
în Iagodărie ar creşte un peşte imens
m-am dus la Dunăre mi-am băgat
capul în apă
prin apa tulbure am văzut
copiii bătrânii pescarii
împingând animalul cu palmele
lacrimile le intrau şi le ieşeau
din ochi
130

Almanah
Adrian Suciu
Fotografii de la sfârşitul lumii
Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel.
Cel care va plânge se va bucura
de plânsul lui
şi se va face îmblânzitor de păsări.
Iar acela care râde nu se va folosi
de râsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă
cei mici o fugăresc toată ziua!
Vremea robiei e primăvară
pentru sufletele celor care le au!
Nimic nu se mişcă în carne.
Nici viermele orb nu mişcă în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel.
Noi nu suntem în carne.
Dacă am fi în carne, dragostea
de Domnul ne-ar mistui
ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămâne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci
singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutând
pe cineva!
Nici sfârşitul lumii nu vine în carne,
chiar dacă ochii slabi văd gunoieri
cum deşartă pe străzi tomberoane
de narcise mirosind a ţărână.
Mulţi nu ştiu asta, dar sfârşitul lumii
a fost deja de câteva ori.
Eu am mai multe fotografii cu el.
Raluca Şandor Gorcea
Abur încet se ridică
Iarna tata pleca la vânătoare
de iepuri
pe hol paşii lui înţepau
tăcut dimineţa mirosea
a cafea tata avea un halat alb să fie
ca zăpada să fie invizibil
îmi făceam griji că va rămâne aşa
că vor veni
toţi iepurii lumii şi vor săpa galerii
în zăpadă
în tata
mama şoptea vezi să nu te împuşte
dar el se întorcea bine de fiecare
dată era bine
cu rucsacul kaki mirosind crud
a căldură
a moale a moarte a foame
deasupra lucrurilor zâmbetul stelar
al tatei
era pace dincolo de geamul
bucătăriei
alunecau zepeline de zăpadă era bine
deasupra cuţitului mâna frumoasă a
mamei
era calmă şi tristă
131

Fereastra - 2013
Diana Cristea - Şerban
mă cheamă nadja
lucrez la circ şi cad în fiecare zi
din cer
mă agăţ de bucăţi groase de catifea
văd cum piotr trage de sfori
mai sus mai jos
pe scăriţa mea dansează balerine
cipicii albi îimi ating amigdalele
panglicile de păr se-nfăşoară
după capilare balerinele
trăiesc în mine indiferent
de anotimp
se aud aplauze a-sur-zi-toa-re lumea
e fericită când
noi nu-ne-mai-trezim-din-vis.
Andreea Teliban
îngroapă-te fătucă în cenuşă
mi-am lăsat tinereţea la intrare
şi am găsit-o din cap până-n picioare
transpirată tot acolo
am zărit în târgul de vechituri
un ceas care merge invers discuri
de vinil
şi o colecţie de timbre pentru toate
scrisorile netrimise
nu m-am mai gândit până acum la
nemurire decât ca la o portocală
stoarsă
a cărei suc îl beau copiii
m-am vazut plină de cenuşă
încă nu mi-am găsit mâinile iar
toţi arheologii îmi caută căldura
şi respiraţia
se pare că pentru mâinile mele
e loc în
istoria acestui oraş inexistent
şi nu-mi lipsesc decât încă
două pentru
un mozaic de unghii mici
care să paveze străzi înguste
sângele nostru ar învălui
şi carboniza un milion de locuitori
cuprind secole în cearcăne
sunt fătuca holbată
ce nu se scutură de păcate
cândva oameni cu guri străine
vor arunca între sânii mei monede
să le aduc noroc
Andrei Velea
În vama de la Oancea
în vama de la oancea se aud cocoşii
vântul piaptănă zăpada murdară
într-o gheretă prutul priveşte
un spectacol pompos
la un post rusesc de televiziune
un vameş ne caută pe sub coaste
de ţigări băuturi droguri pistoale
viaţă
132

PROZĂ SCURTĂ
Cristina Bîndiu
Cu ochii arşi
de himere
Uneori toamna cobora de-a dreptul în sat, cu ochi
mari şi albaştri de văzduh tânăr. Şi el ştia că e toamnă, că e
sfârşit, că e trecere, că e … moarte. Şi-l apuca aşa un dor nebun de viaţă, de
mirosul amar al nucilor verzi, de sunetul izvorului captiv printre rădăcinile
bradului bătrân… de alunecarea imposibilă a picăturilor de soare pe feţele
străvezii ale frunzelor de mesteacăn... un dor nebun de albastrul din ochii
Toamnei…
Nu mai avea stare. Mâinile prindeau să se frământe stăpânit de parcă
exersau modelarea unui nou Pământ, ochii începeau să-i alunece neliniştiţi
peste oameni şi lucruri fără să-şi găsească loc demn de popas, tot trupul
părea să-i fie stăpânit de un freamăt straniu, ca un foşnet greu de frunze
zăpăcite de vânturi… Noaptea nu făcea altceva decât să-i alunge somnul, iar
ziua rătăcea neodihnit de colo, colo… Lunatic, ar fi zis unii… E dus rău,
dom’le, spuneau alţii…(Doar bunică-sa, Ana, îl înţelegea… Aşa plecaseră,
sub porunci mai mari decât cele pământeşti, şi părinţii lui. Nu se mai întorseseră.
Oamenii din sat îi căutaseră zile în şir… Nici urmă de ei... Ca şi cum
s-ar fi transformat în ceaţă şi s-ar fi ridicat spre soare, sau în fir de apă ce ar
fi intrat în pământ… ). Lui nu-i păsa de ce spunea lumea. De multe ori nici
nu-i auzea. Aştepta… aştepta… până când dorinţa de a pleca devenea chemare
imperioasă, până când dorul de lumină şi cer liber devenea mai puternic
decât cotidianul gri, până când nici foamea şi nici setea nu mai aveau
putere să-l ţină locului…
Atunci o lua la pas spre munte. Cărarea pornea din spatele casei bătrâneşti
sub streşinile căreia mai stăruiau încă lacrimile pentru cei plecaţi pentru
totdeauna… Începea ca o joacă, şerpuită ca o amăgire, apoi, după ce-i
prindeai vraja, se încrunta brusc şi te punea să te iei de piept cu muntele.
Era arţăgoasă şi rea. Ici îţi purta pasul pe margini de prăpăstii, colo îţi zvârlea
în cale stânci şi rădăcini rostogolite de torenţi, dincolo te păcălea cu un
petic de verde, mai încolo pietrişul îţi luneca de sub talpă pierzându-se în
adâncimi mute. Lui îi plăcea cărarea asta. Se lupta cu ea de la 14 ani, când
setea de albastru îl stăpânise prima dată. Ştia şi unde-l va duce. Mergea cu
pas domol. Aşteptarea îi încorda simţurile, îi accelera bătăile inimii şi-i tăia
respiraţia…
Ieşi din pădure. Lumina puternică îi răni privirea. Clipi nedumerit, ca
133
Almanah

Fereastra - 2013
trezit din somn. O ameţeală plăcută făcea ca vârful pilit de vremuri, vânturi
şi ploi să-i pară legănat de lumina albă. De acolo nu mai avea înainte decât
stâncă golaşă, pătată din loc în loc cu verde auriu şi crud. Nimic între el şi
Cer. Nimeni între el şi Dumnezeu. Coti pe lângă stânca în formă de cal ce
tocmai se pregăteşte să plece în marea cursă a vieţii lui şi rămase înmărmurit
- a câta oară - în faţa priveliştii. Cerul părea că se aruncase de sus şi
îşi găsise cuib cald în scobitura muntelui. Lacul era - din nou - de un albastru
imposibil de descris. O lacrimă scursă din ochiul lui Dumnezeu aducea
aici, departe de oameni, frumuseţea şi liniştea începuturilor. Zăgazul lacrimilor
se frânse. Una câte una, lunecau pe obrazul asprit de barba nerasă.
Doar aici îşi permitea să simtă durerea…
Aşezat pe o buturugă ce-i amintea de Masa tăcerii a lui Brâncuşi,
Tudor îşi permitea să fie viu. Să-l doară frumuseţea şi să-şi aline cu ea durerea…
Cu ochii arşi de himere, un bărbat asculta sunetul tăcerii…
Laza Ne culai
I E R T A R E
Din mulţimea ţăranilor ce coborâseră de la
mănăstire, în straiele lor de sărbătoare, care acum, ce
e drept, nu mai erau scorţoase şi de culoarea laptelui,
ca scoase din ladă, ci şifonate, unele chiar întinate în
timpul prelungitelor mătănii în jurul raclei cu moaştele
sfinte, doar câteva femei mai rămăseseră înşirate
de-a lungul drumului prăfuit de ţară. Ceilalţi s-au împrăştiat,
care cu căruţe cu cai împodobiţi şi cu clopoţei
ca la Bobotează, cei mai mulţi pe jos, în grupuri gălăgioase în nerăbdarea
de a ajunge acasă şi de a mărturisi, zile în şir de acum, Taina trăită la Liturghia
de mare sărbătoare în Mănăstirea Pogorâta, mică şi neîncăpătoare de
atâta popor, dar astăzi învrednicită printr-un sobor ales de preoţi, printre care
chiar Preasfinţia-Sa Episcopul. Ceilalţi s-au împrăştiat pe drumurile ce se
deschideau, în dreapta şi-n stânga, printre dealurile cu păşuni şi turme de vite
şi livezi şi vii şi lanuri de orz cu spicul arămiu deja şi de porumb încă verde
şi, mai rar, câte-un pâlc de copaci ce amintea de pădurile ce vor fi stăpânit
vreodată cuprinsul, după cum povesteau bătrânii că ştiau de la bătrânii
lor.
Femele, purtând coşurile, ce le îngreunaseră la dus de merindele şi
darurile şi buchetele de flori, la întors ducând iconiţe pentru candilă şi legături
de busuioc, erau toate din cele două cătune, ale căror gospodării se înşirau
printre dealurile şi prăpăstiile din Largul Văii, şi mai aveau de mers,
134
PROZĂ SCURTĂ

dacă ar ajunge până-n seară, bine-ar fi… Căci era o amiază călduroasă de
vară, simţeai că te sufoci de aerul încremenit şi cald. Doar bâzâitul insectelor
şi gureşeala vrăbiilor în colbul din mijlocul drumului mai turburau
atmosfera sufocantă.
Cele mai bătrâne mergeau înainte, una în urma celeilalte, mai mult
pe tăcute, cu fruntea umbrită de straşina maramelor şi gânduri întoarse către
mănăstire sau trimise înainte, către rosturile gospodăriilor, care poate suferiseră
în absenţa lor de o noapte şi o zi. Celelalte, neveste şi ele, dar încă tinere,
pentru care asemenea drumuri erau de început, trecuseră mai uşor peste
gravitatea evenimentelor, care, desigur, le-a impresionat, dar nu le-a tulburat
peste măsură, şi mergeau alăturat, una cu braţul petrecut după mijlocul
celeilalte.Vorbeau în şoaptă, să nu le stârnească pe bătrâne, îşi şopteau
la ureche şi chicoteau, poate de glume deocheate sau bârfe despre bătrâne
ori alte femei din satul lor sau întâlnite la Praznic.
„Aveţi voi minte Muieri de acuma, cu bărbaţi şi pruncuţi, cine ştie
ce drăcării, Doamne iartă!, vă trec prin gând,” întorcea către ele privirea
tăioasă câte una dintre bătrâne. Tinerele lăsau cu ruşine capu-n pământ şi,
câteva clipe, se reinstaura liniştea încremenită a amiezii de vară, turburată
doar de bâzâitul insectelor şi gureşeala vrăbiilor…
– După cotul ăsta e Cişmeaua lui David! anunţă cu glas tare una
dintre bătrâne, să ia seama celelalte cât de bine cunoaşte ea drumul dintre
satul lor şi Mănăstirea Pogorâta, că doar nu o dată l-a făcut pe jos…
„Mare lucru o cişmea la drum lung de vară! gândeau femeile. Să-l
pomenească Dumnezeu pe David ăsta, cine o fi fost el, vreun fântânar sau
vreun primar sau vreun ţăran înstărit, că s-a gândit la suferinţa de sete a trecătorului
prin pustietăţile astea…”
La cişmea era oprit un camion, de cele cu obloane înalte, de care
veneau adesea şi pe la ele prin sate să strângă, de pe la ferme şi de la oameni,
viţei şi oi şi porci şi orătănii, după contractele de achiziţii primite de
la Consiliul Popular. Şoferul, gol până la brâu, cu bustul arămiu şi prăfuit,
meşterea ceva sub capota deschisă, de unde norul de aburi, ce se ridica, arăta
cât e de încins motorul. În cabină sta înţepenit, transpirând abundent sub
pălăria mototolită, cu aerul funcţionarului copleşit de importanţa misiunii
sale, achizitorul, zapciul - cum îi spuneau, evident, pe la spate, ţăranii, cel
care avea puterea deciziei, prin contracte şi tot soiul de procese-verbale, asupra
avutului din ograda fiecăruia.
– Dar unde pornirăţi pe vipia asta, mătuşilor, le întâmpină coborându-se
de deasupra motorului încins şoferul. Poate-avem acelaşi drum…
– De la Mănăstirea Pogorâta venim…
– Auzii c-a fost hram şi-au adus şi moaşte.
– A fost frumos şi ne-am rugat de pomenirea morţilor şi de sănătate
135
Almanah

Fereastra - 2013
şi spor pentru noi şi copiii noştri. Şi mergem de-acum acasă, în Largul Văii.
– Păi, până la crucea drumurilor de după podul de peste Albia Seacă,
vă pot duce eu. Nu e mare lucru, dar vă scutesc de şase-şapte km, tot e
ceva.
– Este, cum nu, sigur că e ceva, bogdaproste şi să-ţi dea Dumnezeu
sănătate, mulţumiră femeile şi, după ce îşi răcoriră obrajii şi sorbiră din
pumni apa rece a cişmelei, cu mulţumiri către acel David, se traseră în
dreapta camionului să răsufle, la umbră, până va fi gata şoferul.
Achizitorul se încruntă puţin, parcă nemulţumit că se făcuse înţelegerea
fără să fie consultat, el era doar şeful, dar îşi aminti convenţia: când
era camionul încărcat, era al lui, nu se băga nimeni peste marfă şi acte, când
mergea în gol, era al şoferului, mai scotea şi el un ban - şi-şi reluă aerul
funcţionarului copleşit de importanţa misiunii sale, înţepenit, transpirând
abundent sub pălăria mototolită.
– Cinci minute, mătuşilor, să mai torn o jumate de găleată în radiator…
Umplu găleata, o răsturnă pe jumătate în radiator şi, depărtându-se
puţin de camion, îşi turnă cealaltă jumătate în cap, inundându-şi bustul. Apa
scurgându-se dădu luciu muşchilor de om în putere şi femeile cele tinere
chicotiră şi-şi şoptiră oarece.
Bătrânele întoarseră către ele privirea tăioase.
Urcară cu greu în caroseria cu obloane înalte, dar se lăsară, mai
atârnând, mai răsturnându-se, de partea cealaltă, şi înainte de a răsufla uşurate
după efortul făcut, se retraseră pe şezute până simţiră cu spatele oblonul
aspru de lemn geluit la repezeală, parcă cu sfială, oricum cu surpriza vecinătăţii
neaşteptate. În faţă, pe un balot de paie, rezemat de cabină, stătea un
călugăr. Părea să nu le fi văzut ori auzit, absorbit de o carte veche, cu coperte
murdare şi foi roase pe margini de atâta umblat, pe care o ţinea pe genunchi.
Buzele în mişcare continuă, uneori însoţită de murmur, arătau că citeşte,
deşi nu dădea paginile cu regularitatea mişcării buzelor. Ca şi cum nu
citea, recita conţinutul acelor pagini, cu rol poate doar de verificare a parcurgerii
textului ori de reamintire a vreunui pasaj.
Camionul porni hurducăind, călugărul îşi continuă nestingherit îndeletnicirea
şi atunci femeile parcă ieşiră din starea de surpriză şi nedumerire
şi îngânară, aproape toate în acelaşi timp un „Săru-mâna, părinte!”,
dintr-un reflex de bună-creştere, dar destul de stins, pentru a nu-l deranja.
Călugărul rămase cu ochii în cartea lui veche, buzele îşi continuară mişcarea
continuă, uneori însoţită de murmur, părea să nu le fi văzut ori auzit,
de aceea fură surprinse de mişcarea mâinii drepte, ale cărei degete, în alcătuirea
gestului de binecuvântare, schiţară o mică cruce, suficientă de a le cuprinde
pe toate. Femeile îşi aplecară cu sfială şi mulţumire capul şi-şi îm-
136

preunară mâinile ca de rugăciune şi se afundară în tăcere. Nici chiar cele
mai tinere nu-şi mai schimbară priviri o vreme…
Camionul înainta hurducăind pe drumul de ţară plin de făgaşuri, nu
mult mai repede decât ar merge o căruţă cu caii obosiţi ori un om sănătos pe
jos, nu vor ajunge mult mai devreme în sat, dar tot era bine, îşi mai odihneau
oasele şi acolo sus, în caroserie, se simţea un oarecare curent, care le
înviora pe femei. Acestea se simţeau chiar bine, îşi împreunară cu mâinile
maramele în umbrar deasupra capetelor şi se odihneau, cu toată hurducăiala
camionului. Unele dintre ele chiar începură să-şi lase greutatea trupului pe braţele
sau umerele celorlalte, aţipind.
Una dintre cele bătrâne, după ce câteva minute l-a privit cu pătrundere
pe călugăr, se apropie de el, mai mult pe genunchi şi pe braţe, ca
de mătănii, poate şi din cauza mersului hurducăit al camionului.
– Săru-mâna, Părinte! Eu sunt Maria lui Sofronie Ocnaşu, din Râpele,
de pe Largul Văii, poate-ai auzit Sfinţia-ta…
– N-am auzit, eu îs de la un schit de dincolo de munţi. Fii binecuvântată,
Maria lui Sofronie…
– …Ocnaşu, din Râpele…
Călugărul nu-şi ridică ochii din cartea lui veche, dar părea să nu
mai citească. „Aşteaptă,” îşi zise Maria şi îndrăzni.
– Ştii, Sfinţia-ta, tatăl meu, Sofronie Ocnaşu, a murit. De mult…
De fapt a fost omorât… Atunci, cu prigoana de după război, când s-or pornit
bolşevicii pe averile gospodarilor. Că tatăl meu a fost gospodar. A moştenit
ceva ogor, pe care el îl lucra, cu plugul lui, şi pădure, din care vindea lemne
la şes, a făcut şi negustorie, apoi, după război, că era lipsă mare şi oamenii
care n-aveau vindeau pe puţin, a cumpărat o moară mai sus pe Albia Seacă,
să-l facă morar pe fecioru-său ăl mare, Ifrim, şi-o turmă de oi, să-mi fie mie
de zestre… Şi eu zic şi lumea zicea atunci că e gospodar, dar bolşevicii
l-au găsit chiabur. Şi l-au călcat şi l-au bătut să-şi dea avutul la întovărăşire.
Dar el se ţinea ţapăn şi îndârjit că e averea şi munca lui şi o să câştige în
judecată, „stai să-ţi arăt eu judecată”, s-a mâniat unul care era şeful lor şi l-a
dat cu capul de piatră în bătătura casei, a văzut jumate satul, şi şi-a dat duhul
în faţa noastră, a copiilor…
Tăcu un moment, ca pentru a-şi trage sufletul. Călugărul închise
cartea şi-o legă cu grijă să nu-i piardă foile şi-o vârî sub sutană, la piept, fără
să-şi ridice privirea de deasupra genunchilor. Încurajată, Maria continuă:
– Feraru Constantin, aşa îl chema pe răul cela, nu l-ar înghiţi pământul!
Că s-a dus şi el, la două luni după tata. L-or fi ajuns blestemele atâtor
oameni pe care i-a jefuit şi i-a asuprit… S-a răsturnat cu GAZ-ul, că
avea de la raion maşină, era şef mare, pe când se întorcea, împreună cu gealaţii
lui, beţi-morţi, spunea lumea, de la fără-de-legile lor dintr-un sat de mai
137
Almanah

Fereastra - 2013
de sus. Poate-i fi auzit, Sfinţia-ta, de grozăviile ăstea, că multă vreme s-a
vorbit prin satele din Largul Văii…
Şi iar tăcu un moment, ca pentru a-şi trage sufletul. Călugărul nu
aşteptă mai mult:
– Şi vrei să mă întrebi ceva, Maria De astea nu ştiu, ţi-am spus că
nu-s de aici, dar am auzit destule şi eu, că şi pe acolo tot cam aşa a fost…
Ce doreşti de la mine, Maria lui Sofronie…
– …Ocnaşu, din Râpele. Apăi, Sfinţia-ta, ce vreau a-ţi spune… A
trecut multă vreme… I-am făcut dezgropare de şapte ani şi-a mai trecut o dată
atâta vreme. Şi eu, Părinte, am făcut tot ce se putea face pentru liniştea
lui şi-a mea, că-s fata lui şi am menirea şi rostul meu. I-am făcut toate colivele
şi pomenirile de peste an, am ţinut toate posturile, am dat de pomană
în stânga şi-n dreapta, am plătit pomelnice, am mers la toate hramurile şi
moaştele unde-am putut ajunge cu picioarele mele, acum venim de la Mănăstirea
Pogorâta, unde-am sărutat straiele Sfinţiei - Sale Episcopul… Dar
ceva nu e bine! Nu mă simt mulţumită, nu mă simt liniştită, împăcată că am
făcut ce se cuvine… Şi în credinţa mea s-a cuibărit gândul că nici el, tatăl
meu, Sofronie Ocnaşu, acolo, n-o fi liniştit, împăcat… Sau Dumnezeu n-o
fi mulţumit de ce-am făcut sau n-am făcut eu…
Călugărul ridică, parcă cu greutate, capul şi ochii iviţi sub sprâncenele
stufoase, trişti sau obosiţi sau fără viaţă, trecură peste chipul Mariei,
care se turbură cât mai putea încăpea în turburarea sa, şi se fixară undeva în
orizontul mişcător.
– Dar pentru omul acela, Feraru…
– …Constantin, ucigaşul tatălui meu.
– …te-ai rugat vreodată, Maria, pentru liniştea şi odihna lui veşnică,
te-ai rugat, Maria
– Dar e un mare păcătos… Maria simţi că încremeneşte, că se sufocă.
E ucigaşul tatălui meu!!
– Noi judecăm păcătoşii, Maria Atunci pentru ce s-a născut şi s-a
jertfit, pe lumea asta de păcătoşi, Mântuitorul! Sau, oare, nu poţi crede că
sufletul acelui păcătos, cine ştie la ce cazne supus pentru greşealele lui, nu
are nevoie de mântuire Sau poate că mântuirea i-ar putea-o aduce iertarea
ta Noi judecăm păcătoşii, Maria!...
Se simţea goală. Nu mai avea cuvinte, căci nu mai avea gânduri…
Se retrase cu spatele spre locul ei, fără să-l piardă, cu ochii măriţi de neînţelegere
şi de groază, pe omul acela straniu, umbra aceea în sutană, care-i
vorbise ei aşa, despre iertare, despre Hristos….
Călugărul îşi plecă capul asupra genunchilor şi a palmelor deschise,
ca şi cum ar fi ţinut cartea, şi începu să citească sau să recite…
„E bolnav călugărul ăsta, e nebun,” îşi continuă gândul Maria, du-
138

pă ce coborâră, la crucea drumurilor de după podul de peste Albia Seacă, şi
o luară la deal, pe Largul Văii. „Auzi, cine a mai pomenit să se roage osânditul
pentru iertarea osânditorului, să ceară pace şi linişte veşnică pentru un
ucigaş chiar copilul celui ucis…”
Pe drumul umbrit deja de perdelele înserării, femeile, înviorate de
răcoarea ce punea capăt zădufului de peste zi, poate şi de apropierea de casă,
poate şi de retrăirea Tainei pe care urma, în curând, s-o împărtăşească
alor lor, iuţiră pasul şi deveniră mai vorbăreţe. Doar Maria părea mai obosită
sau înrobită de vreun gând ce-o făcea absentă la sporovăiala suratelor,
ar fi vrut parcă să fie în acest drum singură. De la o vreme începură să se
despartă, pe uliţe şi cărări către gospodăriile lor, şi grupul deveni tot mai mic,
până rămaseră două.
– O iei pe cărarea de sub livada lui Glancu, să mergem o vreme
împreună, sau…
– Nu, o iau pe uliţă înainte şi apoi… Şi Maria grăbi mersul, parcă
temându-se că tovarăşa ei se va răzgândi şi ar urma-o.
Când se apropie de biserică, domoli pasul şi chiar se opri în portiţa
bisericii. Se făcuse deja seară, pe uliţă nu se vedea umbră de om, se auzeau
doar râsete şi cântece lălăite la crâşma Varvarei şi lătrături de câini la casele
din margine. „Chiar o fi nebun călugărul ăsta!...” Portiţa scârţâi prelung
în balamale, apoi, trasă de arc, se trânti, în urma ei, cu pocnet, de bulumac.
Maria înaintă şovăielnic, se opri la câţiva paşi de intrare, sigur, uşa
era zăvorâtă, părintele Iordan se teme de hoţi, mai ales de când a căpătat
icoanele cele noi, găsi ea o scuză, şi porni către zidul luminat de acum de
luna ce izbutise să se înalţe peste brazii împrejmuitori. În dreapta, razele
lunii descopereau crucile cele vechi, din lemn ars de vreme, căci morţii noi
erau duşi în deal, la cimitir. Maria înaintă pe lângă zid, cu mâna stângă mângâind
piatra încinsă încă de căldura de peste zi. Ajunsă în dreptul altarului,
se opri, lăsă să-i alunece în iarbă coşul gol cu care purtase la mănăstire merindele
şi darurile şi buchetele de flori, şi de la mănăstire iconiţe pentru candilă
şi legături de busuioc, şi stătu aşa, o vreme, rezemată cu mâna stângă
de piatra zidului… În jurul lunii începură să se ţeasă fuioare de nor prevestind
schimbare de vreme, dar ea nu observă nimic. Lăsată pe genunchi, cu
umerii drepţi, mai întâi, parcă fixând privirea în piatra zidului, mai târziu
chiar prăbuşită pe coate, cu privirea căutând parcă în adâncuri, nici nu simţi
bura de ploaie din crucea nopţii, nici nu auzi cântatul de zori de zi al cocoşilor…
– Ce-i cu tine, femeie, că m-ai speriat…Ţi-e rău... o prinse de umeri
dascălul Nanu. El venea dimineaţa devreme, până la clopotul de utrenie
scutura preşurile şi perinile pentru mătănii, mătura în faţa pridvorului,
139
Almanah

Fereastra - 2013
aprindea candelele, uda florile din cărare, mai îndrepta câte o cruce… Ce
m-am speriat când te-am văzut… Căzută aici… şi eşti şi udă! Nu ţi-e bine
– Ba mi-i bine, dascăle, se ridică Maria şi, rotind privirea, acum
văzu că se lumina de ziuă şi simţi răceala straielor ude. Mi-i bine, dascăle…
Îşi petrecu palmele peste cutele straielor ei de sărbătoare şi-şi ridică coşul
lăsat în iarbă. Chiar mi-e bine!
Trecând prin dreptul uşii zăvorâte încă, îşi purtă mâna dreaptă într-o
cruce lungă rostind: „Dumnezeu să te ierte, Feraru Constantine!“ Şi
portiţa scârţâi prelung în balamale, apoi, trasă de arc, se trânti, în urma ei,
cu pocnet, de bulumac.
PROZĂ SCURTĂ
Sfârâială Livia
OCHELARII
Vântul îl izbi drept în faţă, făcându-l să lăcrimeze. Învelite în pâcla
aceea deasă, care le înghiţea cu neruşinare detaliile, lucrurile deveneau enervant
de ireale. Clipi des, încercând să risipească ceaţa. În urma consultului
oftalmologic rezultase că suferea de miopie.
Chiar astăzi era programat să ridice ochelarii. Intrând pe străduţa
cu magazinul de optică medicală, se simţi deodată extrem de obosit. Înainte
de a-i încerca, o pornire sadică îl făcu să zăbovească un moment în faţa
oglinzii de perete, cercetând cu atenţie jalnica reflexie a propriei figuri, înroşită
de băutură şi umflată de nesomn, de parcă ar fi vrut să şi-o întipărească
bine în memorie.
În mod straniu, ochelarii îl întinereau.
– Foarte bine vă vin, îi confirmă şi vânzătoarea.
Sau poate că asta le spunea tuturor clienţilor.
La primii paşi simţi un mic disconfort, o uşoară ameţeală.
– E normal în primele zile, îl linişti femeia, o să dispară după ce vă
obişnuiţi.
Nu trecură zile, nici măcar ore, cum ieşi la aer, senzaţia neplăcută
încetă. Afară toate păreau schimbate, de parcă între intrarea şi ieşirea lui din
magazin se derulaseră nu câteva minute, ci anotimpuri întregi. Strada era
proaspăt spălată, norii lăsaseră loc soarelui, iar în faţa blocului, tufa de liliac
înflorise.
Ca niciodată, urcă treptele degajat, fără să gâfâie. Smulse în fugă
plicul alb, lăsat de cineva în uşă. Din bucătărie adia un miros cald şi îmbietor
de friptură bine rumenită. Nările îi fremătară, în timp ce se aşeza la ma-
140

să. Tăie plicul şi deodată avu senzaţia că nimic nu e adevărat, ceea ce se
întâmpla nu putea fi real. „Visez”, îşi spuse ciupindu-se, „o să mă trezesc şi
totul va dispărea”. Numără de câteva ori bancnotele. Plicul conţinea nici
mai mult, nici mai puţin decât 10.000 de euro. Îl luă cu friguri. De parcă ar
fi câştigat la Loto, cu un bilet care nu-i aparţinea. Cine îl punea la încercare
Ce căutau banii aici Îşi ridică năuc ochelarii, îşi tamponă fruntea, cu gesturi
încete. Privirea îi reveni asupra mesei. Ceva nu era în ordine. Banii dispăruseră,
înteţind confuzia. Pradă unei agitaţii profunde, căută sub masă,
răsturnă oalele din dulapul de perete, fără a le da de urmă. Derutat îşi puse
din nou ochelarii. Plicul se afla la el în mână. Nu reuşea să mai gândească
coerent. Să fi ajuns într-un asemenea hal de surmenare Şi totuşi, putea jura
că adineauri plicul nu era acolo.
Soţia apăru în pragul uşii, pe jumătate dezbrăcată. Părea mai afectuoasă
decât de obicei. „Ce bine arată, aşa, languroasă. Ce şi-a făcut la păr
Şi când a slăbit aşa” Ghicindu-i parcă gândurile, femeia îi zâmbi.
– Vai, ce bine-ţi stă cu ochelari! observă ea.
– Vezi plicul din mâna mea o întrebă el direct.
– Bineînţeles că-l văd. Ce-i cu el Nu te simţi bine, dragule Ce ai
Deci nu era nebun, plicul chiar exista. Se linişti pe moment.
– Cum a ajuns plicul ăsta în uşă
– Nu l-am mai văzut, ridică ea din umeri. Lasă-l, hai în pat. Ce
importanţă are Nu-ţi mai face atâtea griji.
Îşi scoase ochelarii şi începu să mănânce. Friptura mirosea a ars şi
în mod ciudat, nevastă-sa purta acum un capot ponosit. Când se schimbase
Nu observase să fi plecat de lângă el. Capotul îi scotea în evidenţă defectele,
nici vorbă să slăbească, era la fel de buhăită ca de obicei, iar grăsimea aceea
scârboasă i se revărsa pe şolduri, atârna pe braţe... Îşi îndepărtă îngreţoşat
privirea în alt punct al încăperii. Deodată înlemni. Plicul dispăruse din nou.
Se ridică perplex. Pe masă nu se afla nimic în afara fripturii şi a ochelarilor.
– Unde l-ai pus Tu l-ai luat o întrebă rugător, în timp ce nevastă-sa
îl urmărea dispreţuitor.
– Ce să iau! Iar te-ai îmbătat ca porcu’. Locul tău e la dezalcoolizare,
nu aici, să-mi mănânci mie zilele.
– Jur că n-am mai pus alcool în gură de trei zile, negă el, dar femeia
nu părea prea dornică să-şi schimbe convingerea.
Cu mare efort se întinse după ochelari. Prin ei, nevastă-sa reapăru
sub prima sa înfăţişare.
– Eşti surmenat, soare, gânguri ea dulce, aşa ca în vremurile bune,
când abia se luaseră, hai să-ţi fac un masaj.
Repetând testul, îi scoase. Femeia masivă îl apucă de guler, scuturându-l
ca pe un gândac.
– Stârpitură ce eşti, blegule, puturosule! Treci şi repară balamalele
141
Almanah

Fereastra - 2013
alea, până nu trece ziua, beţivanule! De o săptămână îţi zic!
– Imediat, mormăi el, zvârcolindu-se în strânsoarea ei şi necutezând
s-o contrazică.
Nu se uită spre plic, ştia deja că nu mai era acolo.
– Nu imediat, tâlharule, acum, mai apucă el s-o audă tunând, înainte
de a-şi pune din nou ochelarii.
Cu mult calm, luă plicul în mână.
– Îl vezi îşi întrebă el consoarta, liniştită ca prin farmec.
– Normal că-l văd.
– Deci există
– Nu putem vorbi mâine despre plicul ăsta îl rugă ea, luându-l de
mână şi trăgându-l spre dormitor.
Purta o lenjerie nouă şi provocatoare. Pielea îi era elastică şi fermă,
nu fleşcăită, ca în ultima vreme şi pentru prima dată după mulţi ani, simţi
din nou că o doreşte.
În pat, ea încercă să-i dea jos ochelarii, dar el se opuse.
– Lasă-i, vreau să te văd.
Ea râse subţire şi-i înconjură gâtul cu braţele calde şi moi. Iar el se
lăsă în voia lor.
……..
Păpuşarul adună marionetele şi închide cutia.
MARI EPIGRAMIŞTI ROMÂNI
George
PETRONE
Cutezanţă şi
zădărnicie
Când hazardul cineva-l împarte
Soarta pune - cinic - faţă-n faţă
Temerari ce trec pe lângă moarte
Şi neghiobi ce trec pe lângă viaţă
La moartea unui nepricopsit
A fost sărac şi-a dus-o greu
Şi multe-a tras în lumea asta;
L-o fi bătut şi Dumnezeu
Dar nu cum îl bătea nevasta.
Tablou idilic
Ţăranii, care mai de care,
Cu braţ vânjos, cu pieptul gol,
Trudesc frenetic pe ogoare
… La spart conducte de petrol.
Romanţa declaraţiei de avere
„Atâta vreau: ca-n ceas târziu,
Retras pe-un colţ de masă
Să beau, să uit, şi-apoi să scriu
Că n-am nici bani nici casă…”
Doctrinarii comunişti
Diriguind societatea
Cu Marx şi Lenin în desagă,
Mereu aţi împărţit dreptatea
(În loc s-o fi lăsat întreagă!)
142

Interviu cu Doamna Ileana Vulpescu
Orice fe re astră
de schisă spre
lume e ste un
lucru re marcabil
Emil Proşcan: Stimată Doamnă, după licenţa în litere (limba şi
literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti
(1953-1958), aţi lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al
Academiei. Foarte puţini oameni cunoşteau cercetătorul - cred eu că este o
meserie ingrată din toate punctele de vedere - şi, cu atât mai puţin scriitorul,
înainte de apariţia senzaţionalului dumneavostră roman Arta conversaţiei.
Să pornim, totuşi, de aici: Ce se întâmplă cu limba română, cu
suplinitorii care i-au devenit profesori şi cu elevii vorbitori de „frangleză”
Ileana Vulpescu: Se întâmplă că limba se strică, se prosteşte... În
ziua de azi, oamenii folosesc nişte cuvinte fără să le cunoască sensul şi fără
să se uite într-un dicţionar. De curând se spunea la un post de televiziune că,
după Guvernul Boc, se speră să vină un guvern cu... expertiză. Sau, peste
tot auzi: „S-a dus să-şi aplice un CV”, adică s-a dus să-şi depună un curriculum
vitate undeva, unde vrea să se angajeze. Eu cred că mulţi dintre cei
ce folosesc expresia nu ştiu nici măcar faptul că C.V. este o prescurtare de
la curriculum vitae (o „istorie a vieţii” – în latină, o biografie în româneşte).
Deşi am lucrat la două dicţionare şi, mă rog, zic că ştiu limba română, nu
trece nici o zi în care să nu mă uit, măcar de 5 – 6 ori, într-un dicţionar, la
capul patului meu fiind totdeauna dicţionare de română, franceză sau engleză.
Constat, totuşi, că e tot mai „greu”, pentru unii, să consulte aceste
surse; cine ştie ce „boală” pot lua de acolo!... Asta provine din lipsa dorinţei
de a te informa, din facilitatea de a prelua, după ureche, cuvinte şi expresii
inexate sau împrumutate dintr-o limbă străină, cu un sens forţat.
Accept că există un limbaj tehnic sau ştiinţific, de pildă în legătură
cu internetul sau calculatoarele, dar e inacceptabil să nu te exprimi curat, în
limba ta, atunci când ai cuvinte corespunzătoare. În românia, dacă aţi observat,
nu mai există „locuri” ci „locaţii”, dar „locaţie” se traduce prin loc
închiriat, pentru un termen oarecare, în vederea desfăşurării unei activităţi.
Cine vrea să găsească greşeli să citească rubrica lui Andrei Păunescu,
din „Flacăra lui Adrian Păunescu”, care pescuieşte exemple de peste
tot: de la politicieni, din presă, de la televiziuni. Sunt de tot hazul. Mă gândesc
că nu ar fi foarte rău, din acest punct de vedere, să fie retipărită cartea
143
Almanah

Fereastra - 2013
lui Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a erorilor.
E.P.: Cum decurge o zi din viaţa Ilenei Vulpescu
I.V. : Încep prin a mă duce să pregătesc medicamentele pentru familie,
împărţindu-le în doze, pentru dimineaţă, prânz şi seară.
După aceea îmi permit, deşi îmi face rău, o cafea şi mă apuc de
scris. Când nu scriu citesc. În pauze trec să văd ce mai este prin bucătărie;
mai spăl o farfurie sau o cratiţă, mai aranjez câte ceva. Viaţa mea este, aşadar,
cât se poate de mic burgheză.
E.P.: Privind trecutul dumneavoastră literar, sunteţi tentată să reveniţi
asupra operei
I.V. : Îmi recitesc destul de rar cărţile, mai ales când uit un detaliu
sau un nume. Desigur, dacă aş relua ceva, probabil ar ieşi alte cărţi. De debutat,
am debutat în 1969, cu un volum de schiţe, nuvele şi trei scurte piese
de teatru, într-un act, care se numeşte Ş.A.M.D, despre care a scris George
Pruteanu. Mult mai multe cronici a avut romanul apărut în 1975, „Rămas
bun”
E.P.: Al doilea roman al dumneavoastră, Arta Conversaţiei a
pătruns din primul moment în inima cititorilor, devenind una dintre cele
mai citite cărţi româneşti din anii ’80. Cum v-aţi descoperit subiectul şi
personajele
I.V. : Nu le-am „descoperit”, au venit spre mine de undeva, din interior.
Singurul personaj real de acolo este Stalin, cum reală este şi scrisoarea
către el, scrisă de o colegă. Stalin împlinise 70 de ani şi zilnic se difuzau
la radio poezii sau scrisori adresate de pionieri „marelui conducător
al popoarelor”. Fetiţa-personaj, ca şi colega mea, a fost profund dezamăgită
că scrisoarea ei n-a fost citită...
E.P.: Mărturiseaţi undeva că ţineţi, cel mai mult, la romanul Sărutul
pământului acesta. Vă fascinează istoria Credeţi în destinul colectiv
mai mult decât în cel individual Şi acest destin colectiv, gândindu-ne şi
la ceea ce trăim azi, nu e cumva o manipulare
I.V.: Eu zic că unui scriitor iar prinde foarte bine să facă măcar
filologie şi istorie. Dar, chiar dacă eu nu am făcut istorie, trecutul mă interesează
foarte, foarte mult. Cartea asta am scris-o influenţată de scena din
romanul Margueritei Yuorcenar, Memoriile lui Hadrian, în care, intrând
împreună cu suita împăratului în sala subterană a tronului lui Decebal, îi
găsesc pe sfetnicii acestuia otrăviţi.
Sigur că asta e literatură şi că istoria se rescrie mereu devenind, într-un
fel, o manipulare mondială. Cred chiar că în acest moment se încearcă
o decerebrare a omenirii, dorindu-se ca aceasta să fie cât mai dependentă,
cât mai tâmpită. Pentru ca orice germen pe care-l „plantezi” acolo să se
dezvolte, sub controlul unor forţe mai mult sau mai puţin oculte. Nu trebuie
să suferi de „scenarită” ca să-ţi dai seama de asta. În momentul în care un
144

mare economist american a spus că, dacă oamenii vor să trăiască bine,
atunci trebuie să dispară 90 la sută din populaţie, este clar că asta se doreşte.
Sunt boli fabricate în laborator, cataclisme provocate, subdezvoltare întreţinută.
Malthus vorbise despre mecanismele astea cu mult înainte, teoretizând
rolul pozitiv al războaielor, epidemiilor şi bolilor în asigurarea echilibrului
demografic. Deci... nimic nu s-a schimbat.
E.P.: Cum vedeţi dumneavoastră poporul român şi ce părere aveţi
despre imaginea României în lume
I.V.: Poporul român are marile lui calităţi, ca şi marile lui defecte
Eu nu mă consider nici mai bună şi nici mai rea decât poporul meu. Nu spun
că alţii nu au mari realizări, dar nu poţi să judeci o ţară dacă te-ai dus acolo
ca turist; trebuie să trăieşti în ţara respectivă, pentru a înţelege virtuţile şi defectele
poporului său.
La fel cum, imaginea noastră în afară nu e dată de valori - nu facem
nimic să le popularizăm - ci, mai ales, de cei ce se duc acolo să fure sau să
cerşească. Nouă, străinătatea ne-a reproşat că suntem un fel de ţiganofagi;
îi mâncăm pe pâine. Aceştia s-au dus la ei, profitând de noua conjunctură
Foarte bine! Dacă le place comportamentul lor să-i înfieze; dacă pot să-i
educe şi să-i integreze mai bine decât a făcut-o poporul român, n-au decât.
Dar să asimilezi un întreg popor unei minorităţi, sau să pui tote relele pe seama
acesteia e o prostie. Să nu-mi spună nimeni că America, Germania sau
Franţa nu au hoţii, violatorii sau mafioţii lor. O altă prostie e asta cu numele
de rrom; cum să numim Ţiganiada lui Budai Deleanu – Rommaniada Cum
o să traducem titlul celebrului volumu al lui Garcia Lorca - Cântece
Rromaneşti
Sigur, au şi ei valorile lor: intelectuali, mari cântăreţi, oameni muncitori
şi cinstiţi. A judea o etnie după faptele unora dintre membri săi, este
nedrept. Eu am avut două ţigănci care m-au ajutat la menaj, harnice, devotate,
curate... Nu mi-a dispărut, niciodată, un ac din casă.
E.P.: Şcoala actuală din România este capabile să se redescopere
Ce şanse oferă ea generaţiilor viitoare
I.V.: Învăţământul a ajuns la un nivel foarte scăzut, din mai multe
motive. Tineretul este foarte derutat, vede că poţi să ajungi miliardar fără să
ai cine ştie ce studii. Apoi felul în care este tratat corpul didactic nu-i încurajează
nici pe profesori să fie exigenţi, iar relaţia de respect dintre ei şi
elevi a lăsat loc unei ambiguităţi păguboase. M-ar bucura să se reintroducă
uniforma, pentru a fi eliminate sentimentele de inechitate şi pentru a se reinstaura
acea mândrie a apartenenţei la o şcoală, pe care a avut-o generaţia
mea. Mulţi dintre foştii mei colegii mei au ajuns personalităţi în diverse domenii,
chiar dacă au purtat tot liceul un singur pulover şi o singură pereche
de pantaloni.
E.P.: Acest interviu l-am avut „promis” cu ani în urmă, prin inter-
145
Almanah

Fereastra - 2013
mediul Tatianei Stepa, care a fost atât de ataşată de familia dumneavoastră,
inclusiv în activitatea ei mai puţin cunoscută, aceea de tehnoredactor
de carte. Cum era, aşadar, omul de carte Tatiana Stepa
I.V.: Era de o inteligenţă deosebită, cu un spirit de observaţie rar şi
conştiincioasă în tot ce făcea. De fapt ea lua cartea din stadiul de manuscris,
şi o trecea prin toate fazele preliminare: corectură, alegerea literei, aranjarea
textului în pagină... Tipografilor nu le mai rămânea decât să pornească rotativa.
E.P.: Aţi avut, desigur, şi alţi prieteni. Ne puteţi spune cine erau
aceştia
I.V.: În general oameni obişnuiţi, dar cu suflete uriaşe. Cea mai
veche prietenă a mea a fost Lia, o colegă din clasa a doua primară, care s-a
mutat, spre sfârşitul liceului, la Braşov. Am rămas prietene, în poifida distanţei,
până la moartea ei, survenită în urmă cu patru ani. De fapt, niciodată
nu mi-am ales prietenii după profesii; sunt aşa cum mi i-a scos viaţa în cale.
O să-l amintesc aici şi pe doctorul Cătălin Cârstoiu, directorul Spitalului
Municipal, cel ce m-a operat împreună cu o echipă de medici tineri în 2008.
Mi-am pus viaţa în mâinile lor şi s-au dovedit de o foarte bună calitate profesională
şi umană.
E.P.: În curând va fi Paştele. Mai ştim noi „să luăm lumină”, sau
sărbătorile religioase şi-au pierdut o parte din semnificaţii
I.V.: În fiecare epocă oamenii simt altfel; acum - din păcate - există
multă făţărnicie. Când văd anumiţi politicieni ducându-se la moaştele Sfintei
Paraschiva - asediu la moaşte cum zic eu - mă întreb: dacă n-ar fi televiziunile
s-ar mai duce Una este să afişezi credinţa şi alta să fii credincios.
De fapt toate bisericile, toate cultele, sunt manifestări ale credinţei oamenilor
într-un Dumnezeu. Fiecare îşi închipuie altfel Dumnezeul lui, dar El
este unic.
Sărbătorile, înainte, aveau mult mai multă importanţă, fiind cu adevărat
comuniuni de suflet, de iubire; se strângeau împreună oameni care aveau
ceva în comun, în primul rând cei din familie. Acum, nu ştiu cum să spun,
te duci la restaurant sau nu ştiu unde - şi nu zic că e rău - dar se pierde ceva
din ideea de sărbătoare.
E.P.: Sunt fericit că am avut ocazia să consemnez, pentru revista
Fereastra, câteva din gândurile dumnavoastră şi vă rog, în final, să vă
adresaţi şi cititorilor noştri.
I.V.: Orice fereastră deschisă spre lume este un lucru remarcabil.
Le doresc cititorilor dumneavoastră ceea ce-mi doresc şi mie: în primul rând
sănătate, linişte sufletească şi, dacă se poate, să se bucure de fiecare clipă a
vieţii!
E.P.: Vă mulţumim!
(Interviu realizat la începutul lunii aprilie 2012)
146

UMOR - ANECDOTE - BANCURI
Un călător ajunge la ha-nul
„Gheorghe şi Balaurul”. Bate la uşă,
i se întredeschide şi hangiţa întreabă:
− Ce vrei
− Aş dori să înnoptez la han
şi dacă aţi avea şi ceva de mâncare...
− Nu avem! Şi i se trânteşte
uşa în nas.
Bate din nou la uşă şi hangiţa
întreabă:
− Ce mai vrei
− N-aş putea să vorbesc şi
cu Gheorghe....
Un tip merge pe autostrada
57 cu maşina şi ascultă radioul.
La un moment dat, la radio, crainica
anunţă:
− Pe autostrada 57, un nebun
merge pe contrasens.
Tipul, foarte enervat:
− Nu unul, sute, sute!
Doi olteni repară o maşină.
− Uită-te dacă funcţionează
semnalizatorul.
− Acum da, acum nu, acum
147
Almanah
da, acum nu...
Un mare concern realizează
un supercalculator care putea
răspunde aproape la orice întrebare,
drept care se convoacă presa si se
invită o persoană din sală să-şi spună
numele, adresa şi să formuleze
întrebarea. După câteva momente de
rumoare, se ridică un tip şi spune:
− Sunt Corcadase John din
Blatonia şi am următoarea întrebare:
Ce face tatăl meu acum
Dupa câteva secunde, sistemul
răspunde:
− Tatăl dumneavoastră este
la pescuit.
La care tipul replică stârnind
hohote de râs:
− Tata-i mort de zece ani!
La care sistemul răspunde
prompt:
− Soţul mamei dumneavoastră
e mort de zece ani, dar tatăl
dumneavoastră este la pescuit...
Se duce un ţigan la pescuit
cu o limuzină ultimul tip, scoate
mulineta ultimul răcnet cu fir de mătase
naturală şi ac de diamant şi, minune,
prinde peştişorul de aur.
− Ştii, eu sunt peştişoru' de
aur cu alea 3 dorinţe...
− Bine, fie! Zii ce vrei
− Domnule doctor, soţia
mea spune că sunt nebun.
− De ce
− Deoarece de fiecare dată
când beau cafea mănânc ceaşca!

Fereastra - 2013
− Cummm! Mănânci ceaşca
întreagă
− Nu, toarta o las!
− Chiar că eşti nebun! Toarta
e cea mai bună!
Raşela către Iţic:
− Iţic, de când suntem noi
împreună, tu nu mi-ai cumpărat niciodată
nimic…
− Dar, Raşela, n-am ştiut
niciodată că ai ceva de vânzare!
Iţic o sună pe dna Goldstein:
− Alo, sărut-mâna, ce mai
faceţi
− Ce să fac, sunt singură,
soţul e pe teren de-o lună…
− Atunci poate îmi permiteţi
să trec pe la dvs., bem o cafeluţă,
facem amor…
− Vai, domnule Iţic, credeţi
că sunt curvă
− Cine a pomenit de bani
− Alo, Ioane, hai la o bere
la barul din colţ.
− Păi cînd te-am sunat acum
o jumate de oră, ai zis că ai o durere
îngrozitoare de cap!
− Aveam, da’ a plecat la
cumpărături.
Dupa ce a examinat-o temeinic
pe domnişoară, ginecologul
spune:
− Deci, când vă vedeţi soţul
astă-seară ...
− Nu sunt măritată, domnule
doctor!
− Atunci, când vă vedeţi
lo-godnicul
− Nu sunt nici logodită...
− Să zicem atunci, prietenul...
− Nu am nici un prieten şi,
până acum, nu am avut nimic cu un
bărbat!
Gânditor, doctorul se duce la
geam şi priveşte în zare. După un
timp duduia întreabă:
− La ce priviţi atât de atent,
domnule doctor
− Mă uit la cer...Ultima
dată când s-a întamplat ceva asemănător,
a apărut la răsărit o stea !
Uşa se deschide brusc şi
băiatul intră în casă:
− Buna ziua, tată!â
Tatăl, fără să-şi ia ochii de la
monitor:
− Pe unde ai umblat
− Am fost în armată!
Şeful intră în atelier şi îşi
admonestează subalternii:
− V-am spus să nu mai fumaţi
în timpul lucrului...
Unul dintre lucrători se uită
mirat la el:
− Dar cine lucrează
După ce Raed Arafat a
înfiinţat SMURD-ul, are loc un incendiu
la un spital. Ca de obicei, echipa
celebrului doctor şi pompieri acţionează
organizat, se luptă cu flăcările,
sting incendiul şi intervin pentru
salvarea persoanelor aflate în pericol.
La urmă, şeful formaţiei raportează
managerului de spital:
− Dle Doctor, operaţiunea
a fost încheiată cu succes, au fost
148

Almanah
salvaţi aproape toţi, doar la subsol,
din cele trei persoane inconştiente găsite
acolo, doar două am reuşit să le
resuscităm, una... din păcate, a murit.
Ne pare rău..
− Băi, sunteţi nebuni La
subsol se află morga..!
− Mama, la uşă sunt doi
oameni care cântă.
− Dă-le câte 10 lei şi spune-le
să plece.
− Bine, dar nu ştiu dacă au
să plece; unul dintre ei e tata.
Doi condamnaţi la moarte.
− Vreo ultima dorinţă
− Aş vrea să ascult un disc
cu Guţă.
− De acord! Şi tu
− Pe mine vă rog să mă
omorâţi înainte!
− Doctore, îmi pierd
părul! Ce să fac că să-l păstrez
− Puneţi-l într-o cutiuţă!...
Într-o maternitate nasc o
unguroaică, o ardeleancă şi-o negresă.
Se încurcă brăţările la copii şi
atunci doctorul zice:
− Să-l chemăm pe ardelean
că-i mai calculat şi dacă îşi recunoaşte
copilul am scăpat.
Vine ardeleanul şi alege copilul
negru, la care doctorul zice:
− Ce faci, băi, eşti nebun
Nu vezi că-i negru
La care ardeleanul raspunde:
− Da, dar unul dintre ăilalţi
doi e ungur, şi eu nu risc.
− Alo, Poliţia, am călcat
un curcan pe şosea, ce să fac
− Ju