27.01.2015 Views

3198 - Oglinda literara

3198 - Oglinda literara

3198 - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS
  • No tags were found...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.

În acest număr:

• Gabriel Funica

• Liviu Grăsoiu

• Valeria Manta

Tăicuţu

• Aura Christi

• Maria Cogălniceanu

• Florentin Popescu

• Emil Proşcan

• Titus Filipaş

• Lucia Olaru Nenati

• Ramona Bascoveanu

• Adrian Dinu

Rachieru

• George Mocanu

• Monica Grosu

• Cristina Bindiu

• Violeta Ion

• Ion Lazu

• Al. Florin Ţene

• Mihaela Albu

• Constanţa Cornilă

• Oana Draia

• Petre Abeaboeru

• Bogdan Ulmu

• Dan Anghelescu

• Ioana Stuparu

• Marin Toma

• Ion Tatomirescu

• Francu Sava

• Virgil Panait

• Cornel Ungureanu

• Nicu Porsenna

• Tudor Cicu

• Ionel Necula

• Daniel Stuparu

• Marius Chelaru

• Theodor Codreanu

• Valeriu Rusu

• Gheorghe Andrei

Neagu

• Leo Butnaru

• Angela Furtună

• Răduţă Viorica

Axioma

• Ioan Dumitru Denciu

• Virginia Bogdan

• Florin Paraschiv

• Theodor

Gherasim

• Adrian Irvin Rozei

• Aurel Rotaru

• Ana Jitaru

• Vasile Ghinea

• Lili Goia

• Liviu Comşia

• Gheorghe Istrate

• Munir Heyzed

• Ion Micheci

• Ion Rotaru

• Titi Damian

• Ion Deaconescu

• Matei Romeo Pitulan

• Mircea Dinutz

• Lucia Cherciu

• Riad Awwad

• Ştefania

Oproescu

• Nae Georgescu

• Mircea Stănescu

• Alexandra Diaconu

• Cristian Neagu

• Ioana Petcu

• Radu Ciobotari

• Petre Flueraşu

• Ana Maria Vioreanu

• Marilena Lică-

Maşala

• Victor Sterom

• Ionel Constantin

• Radu Cosmin

• Gheorghe Olteanu

• J.W. Goethe

• Ana-Veronica

Mircea

• Doru Emanuel

Iconar

• Lucaci Sergiu

Matei

• Mircea Gheorghe

• Carmen Focşa

• Ioana Stanca Vicici

• Liviu Nanu

• Paul Sân-Petru

• Pr. Iulian Gavriluţă

• Olimpian

Ungherea

• Victor Eftimiu

• George Cornilă

• Mircea Homescu

• Laurian Stănchescu

• Rista Vasilevski

• Eugen Evu

• Iancu Grama

• Grigore Momanu

• Robert Toma

• Nicoleta Cristea

• Mihai Antonescu

• Miron Ţic

• Madeleine Fortunescu

• Vasile Tărâţeanu

• Marian Decebal

Alexandru

• Ion Moraru

• Aurel Pop

• Raicu Ionescu

Rion

• Mariana Zavati

Gardner

• Miljurko Vukadinovik

• Gabriel Dragnea

• Lucian Gruia

• Maria Postu

• Dumitru Matală

• Rodica Soreanu

• Dănilă Monica

• Petruţ Pârvescu

• Viorel Avram

• Zoe Dumitrescu

Buşulenga

• Luchian Deaconu

• Florin Popovici

• Ion Filipciuc

• Mariana Vârtosu

• Dimitrie Grama

• Liviu Pendefunda

• Diana Tăicuţu

• Georgeta Vioreanu

OGLINDA

literarã

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi

face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor

din România (APLER) şi Associazione della

Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociaţiei

Revistelor şi Publicaţiilor

din Europa

Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinul

Consiliului Judeţean Vrancea, Asociaţiei Culturale

"Duiliu Zamfirescu"

CONSILIUL EDITORIAL

Liviu Jitea Dan Pică

REDACŢIA

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu

Redactor şef adj: Gabriel Funica

Senior editori: Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu,

Liviu Comşia, Florentin Popescu, Valeria Manta

Tăicuţu, Adrian Dinu Rachieru.

Secretar literar: Ştefania Oproescu

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,

Florin Paraschiv, Cosmin Dragomir, Constantin Miu,

Theodor Codreanu, Lili Goia, Sava Francu, Ioana

Petcu, Ion Deaconescu.

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen Săpunaru,

Riad Awwad, Mihaela Albu, Marlena Lica

Masala.

Administraţie: Mircea Ghintuială

Tehnoredactare: Adrian Mirodone

Culegere: Ionica Dobre

OGLINDA literară o puteţi citi şi pe site-ul

www.oglindaliterara.ro

actualizat de:

www.bootsoftware.com

şi www.seven.com

Proiect realizat şi cu sprijinul Consiliului Local al Municipiului

Focşani şi al Primăriei Municipiului Focşani.

Conţinutul acestui proiect nu reflectă neapărat poziţia

Primăriei Municipiului Focşani şi nu implică nici o responsabilitate

din partea acesteia.

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii

răspund în mod direct de conţinutul materialelor

publicate sub semnătura proprie.

"Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C.

Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr.

1, Corp B, Sector 1, Bucureşti, România la

P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau

e-mail abonamente@rodipet.ro;

subscriptions@rodipet.ro sau on line la adresa

www.rodipet.ro".

Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu"

Cont: RO98 RZBR 0000 0600 0166 3440

deschis la RAIFFEISEN BANK FOCŞANI

E-mail:

gheorgheneagu@yahoo.com

ISSN 1583-1647

ADRESA REDACŢIEI:

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8,

ap. 6, Focşani, jud. Vrancea

Mobil: 0722-284430

Revista figurează la poziţia 4699

în Catalogul Presei Române

Abonamente numai prin RODIPET

3198

www.oglindaliterara.ro


EDITORIAL

Oglinda Literară: începuturi

Editarea unei reviste literare poate părea, pe lîngă alte înfăptuiri măreţe, un

moft, o bagatelă pentru “marele masacru al pisicii”. În general, un lucru frivol

a unor oameni puşi pe distracţie şi jocuri de societate.După cum glăsuia un guşter

realist capitalist: adevărata poezie noi o facem.Prin urmare, toţi acei care

se agită în subiect, cu unele excepţii notabile, intră la capitolul amărăşteni cu

panaş cultural. Cum bine zis-a nenea Iancu prin vocea lui Finteşteanu: nişte

scîrţa-scîrţa pe hîrtie.Pînă la proxima şi unanima recunoaştere ne vînzolim, indiferent

de blazon, într-o agreabilă obscuritate.

Gabriel Funica

Ca în multe alte sectoare ale economiei socialiste

planificate, Uniunea Scriitorilor urmărea producţia

literară, păstorea cenacluri, întîlniri literare, finanţa reviste.La

Tg. Mureş “Vatra”, la Cluj “Steaua”, la Iaşi

“Convorbiri literare”, “Argeş” la Piteşti, “Ramuri” la Craiova,

la Bacău “Ateneu”, “România literară”, “Luceafărul”,

“Contemporanul”, “Viaţa Românească”, “Secolul

XX” , la Bucureşti.În jurul lor grupurile, aproape statuare.Grupul

lui Eugen Barbu, grupul lui George Ivaşcu,

grupul lui Crohmălniceanu, grupul de la Păltiniş şi alte

grupări şi grupuscule în jurul cărora pululau varii aspiranţi,

veleitari, admiratori, suporteri, fani şi chibiţi interşanjabili,

în căutare de “logos parazitar”. Proaspăt

filolog, tînără speranţă, îndeobşte poet, trebuia să-ţi faci

un drum cît mai blandian.Şi primul drum îl făceai, normal,

la o redacţie.Dacă aveai mai mult decît noroc să

prinzi ceva, puteai spune că l-ai apucat pe Dumnezeu

de un deget. Statul te plătea acceptabil, fără să ai program

fix la turnat beton sau fontă, ca tu să fii cuminte şi

să diriguieşti doar curentele literare. De notorietate,

spre exemplu, bătălia dintre poeţii Nichita Danilov şi

Emil Brumaru, chiar pînă în ultimile zile din decembrie

1989, pentru ocuparea unui post de corector cu normă

întreagă. Rezistenţa prin cultură era prea mare ca noi

să fi putut avea un Havel altfel decît pe sfert ori jumătate,

episodic oricum.În fond, cel mai bine rezistau

scaunele de la madam Candrea sau de la restaurantul

Uniunii sau paturile de la Mogoşoaia.Oamenii erau sub

vremuri şi fotoliile sub “oamenii de cultură şi

odihnă”.Acum că norii s-au mai răzbunat revistele stau

grămadă peste sat şi depind de cel/cei care îşi asumă

postura, de multe ori ingrată, de a le îngriji financiar. De

regulă, trebuie să fie un tip care are habar de literatură

şi de lumea literară iar în acelaşi timp să-şi descopere

calităţi/dexterităţi antreprenoriale. Să se descurce la minister,

la primărie, să convingă sponsori, să se căciulească,

să primească înjurături din toate părţile.Plus

orgoliile şi patimile locale care o iau înaintea unei minime

raţiuni.După cum se observă cu ochiul liber, apar

reviste şi reviste aşa încît te întrebi de unde atîta energie

fondatoare.De fapt, ce ne mînă în luptă Scriem

peste măsură şi totuşi prea puţin.Harta sinoptică a publicisticii

culturale româneşti este într-o continuă şi

deloc stabilă prefacere.Pe acest fundal de instabilitate

“atmosferică” avea să apară Oglinda Literară (numărul

1 ianuarie 2002) la iniţiativa şi cu eforturile de tot

felul ale impetuosului manager de presă Gheorghe

Neagu.Aflaţi într-o staţiune montană vrîncenească (prilej

eminamente cultural: Salonul literar Dragosloveni,

ediţia 2001) tîrziu în noaptea macedonskiană de noiemvrie,

la gura sobei, aveam să forjăm proiectul (curăţat

prin jar) viitoarei reviste cu apariţie lunară şi

difuzare pe “întreg cuprinsul patriei”.Lucru irealizabil,

atunci, din punctul meu de adormire.O utopie.Dar se

pare că tocmai utopiile au cele mai mari şanse de a deveni

localizabile.Momentul era într-un fel favorabil: “Salonul

literar” îşi încetase apariţia iar “Revista V” a celor

doi mandarini, Florin Muscalu şi Traian Olteanu, se

edita trimestrial cu o schemă, redusă, de colaboratori.Cu

o lună înainte, la prima ediţie a “Festivalului naţional

de proză Duiliu Zamfirescu” primeam acceptul şi

promisiunea, de altfel respectată, din partea excelentei

scriitoare Magda Ursache de a face oficii editoriale prin

consacrata şi incomoda sa rubrică “Mînie liberă”, ţinută

lună de lună, timp de cinci ani şi jumătate.Practic,

Gh.Neagu a transformat “Oglinda Moldovei” pe care o

deţinea, în nu ştiu ce tip de franciză, în Oglinda Literară.Din

grupul pre-editorial, favorabil ideii, îmi amintesc

pe: Virgil Răileanu, Culiţă I. Uşurelu, Ion Panait,

Dumitru Pricop, Mircea Dinutz, Virgil Panait, Ştefania

Oproescu, Ioan D. Denciu, Florin Paraschiv, Janine Vadislav,

Mariana Vîrtosu, Corneliu Fotea, Alexandru Cucereanu,

George Costin, Sava Francu, Lili Goia, mai

tinerii Mioara Angheluţă şi Adrian Ţiglea.Aşa cum se întîmplă

în viaţă, din motive uneori justificate alteori insondabile,

oamenii se mai şi despart.Tot pe atunci, în

febra căutărilor şi a unei veri toropitoare, pe linie să-i

zicem fraternă, avea să dea în undă radiofonică, pe

“România Cultural” vocile a cîtorva dintre noi.Primul

număr al revistei Oglinda Literară, modest de tot, grafic

vorbind, apărea în următoarea componenţă redacţională

(astfel prinsă şi în “Dicţionarul general al

literaturii române” editat de Academia Română):

Gheorghe Neagu manager grup presă şi editură Zedax,

Florin Paraschiv redactor şef, Gabriel Funica redactor

şef adj., Virgil Panait secretar de redacţie, Florinel Agafiţei

consilier redacţional, Virginia Paraschiv, Ştefania

Oproescu, Lili Goia redactori seniori, Mariana Vîrtosu,

Constantin Duşcă redactori editori.Încă de la primele

numere Oglinda Literară a fost salutată de “România

literară” , “Viaţa Românească”, “Luceafărul”, “Convorbiri

Literare”, televiziuni şi posturi de radio.Adeptă a deplinei

libertăţi de expresie Oglinda Literară va publica

texte precum cele semnate de: Magda şi Petru Ursache,

Al. Săndulescu şi Ioan Adam, Paul Goma şi

Gheorghe Grigurcu, Constantin Ciopraga şi Mircea

Radu Iacoban, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Liviu

Grăsoiu, Nicolae Breban şi Aura Christi, Alexandra Hassan

şi Bogdan Ulmu, Liviu Ioan Stoiciu şi Doina Popa,

Theodor Codreanu şi Ion Filipciuc, Paul Everac şi

Romul Munteanu, Gheorghe Istrate şi Florentin Popescu,

Ionel Necula şi Ion Rotaru, Valeria Manta Tăicuţu

şi Radu Comănescu, Adrian Dinu Rachieru şi

Vasile Andru şi am putea continua, astfel, con mano

prèsto.Noi localnicii am contribuit consecvent sau mai

sporadic, consistent sau mai anemic după puteri, toane

şi talent, mirîndu-ne astăzi, că după şapte ani (o eternitate

în lumea intelectuală îndeobşte scriitoricească)

răstimp în care Oglinda Literară a apărut neabătut în

prima decadă a fiecărei luni şi că pandantul său, cenaclul

literar, tot de atunci, se ţine neîntererupt.O mică

performanţă sau început de normalitate. Poate exgerez.Îmi

permit să cred, după cele spuse, că Oglinda Literară

şi-a găsit un loc onorabil sub soarele atît de

disputat al literaturii române contemporane.N-o fi buricul

ei dar nici ultima găină.Medie poleită, perfectibilă,

în tot cazul.In fine, la cele 75 de numere cît împlineşte

acum, urez revistei Oglinda Literară viaţă lungă, sponsori

generoşi, şi difuzare cît mai bună.Cititorilor, colaboratorilor,

prietenilor şi tuturor colegilor, ochi ageri,

răbdare, inspiraţie, putere de muncă şi multă

sănătate.La Mulţi Ani !

www.oglindaliterara.ro

gabriel_funica05

@yahoo.com

Proaspăt filolog,

tînără speranţă,

îndeobşte poet,

trebuia să-ţi faci

un drum cît mai

blandian.Şi primul

drum îl făceai,

normal, la o redacţie.

Dacă aveai

mai mult decît

noroc să prinzi

ceva, puteai

spune că l-ai apucat

pe Dumnezeu

de un deget. Statul

te plătea acceptabil,

fără să

ai program fix la

turnat beton sau

fontă, ca tu să fii

cuminte şi să diriguieşti

doar curentele

literare.

De notorietate,

spre exemplu,

bătălia dintre poeţii

Nichita Danilov

şi Emil Brumaru,

chiar pînă în ultimile

zile din decembrie

1989,

pentru ocuparea

unui post de corector

cu normă

întreagă.

3199


ANIVERSARE

LIVIU GRĂSOIU

VALERIA MANTA TĂICUŢU

AURA CHRISTI

Au şi trecut atâţia ani

Chiar nu-mi vine să cred că

Oglinda literară” aparţine literaturii române

de 7(şapte) ani! Îmi vorbise despre

proiectul revistei domnul Gheorghe Neagu

la o întâlnire la Focşani, prilejuită de tradiţionalele

Saloane vrâncene. Apoi au venit

Festivalul “Duiliu Zamfirescu“, societatea

cu acelaşi nume şi în fine, revista mult

gândită ca punct de iradiere a căutărilor artistice

nu doar din zonă ci şi din oraşe reprezentative

ale României actuale.

Oglinda Literară” a avut (şi are)

apariţii în ritm de metronom, beneficiind de

o mediatizare inteligentă şi de colaboratori

constanţi şi apreciaţi.

M-am simţit bine printre ei vreme de

cinci ani, când am publicat fără interdicţie,

cam tot ceea ce mi se părea demn de interes.

Am admirat constant eforturile directorului,

prozatorul Gheorghe Neagu, de

a rezista concurenţei şi a păstra identitatea

proprie unei reviste tot mai citite. Sper că nu

mă înşel cu această din urmă impresie.

Doresc, cu toată sinceritatea, viaţă

lungă şi prosperitate publicaţiei vrâncene şi

cine ştie, dacă Dumnezeu va vrea, mă voi

număra din nou printre colaboratorii săi. Aş

fi onorat, fără îndoială.

La mulţi ani, stimaţi colegi de la

Oglinda Literară“.

Şapte ani de apariţie neîntreruptă înseamnă,

pentru viaţa unei reviste literare în

aceste vremuri tulburi şi neaşezate, o longevitate

de invidiat. Cultura pare că nu se

mai măsoară în secole de gust estetic şi de

plăcută zăbavă în compania cărţii, ci în biţi

şi megabiţi, în informaţie cu nemiluita, în

grăbite obsesii ascensionale şi într-o tranzitivită

acută, astfel că un mers în contra direcţiei

(deci a modei actuale) pare cu atât

mai surprinzător. „Oglinda literară” s-a manifestat,

programatic, împotriva prostuluigust,

împotriva kitschului literar, împotriva

veleitarilor şi a oricărei forme de impostură,

refuzând deopotrivă snobismul şi practicile

clientelare, cantonarea în provincialism (şi,

implicit, fabricarea de „glorii locale”), dar şi

acceptarea fără discernământ a geniilor

propuse de „centru”, spre orbirea „marginilor”.

Este, întâi de toate, o revistă de nivel

naţional, bine făcută, cu un program coerent

şi echilibrat, care încearcă să

depăşească dificultăţile inerente, traductibile

în lipsă de fonduri, atacuri mârlăneşti

din partea unor pseudoartişti cărora li s-a

refuzat publicarea opurilor personale, precum

şi în intrigi mărunte, al căror scop ar fi

anatemizarea colectivului redacţional şi, implicit,

publicitatea negativă a revistei.

Îi urez „Oglinzii” viaţă cât mai lungă

şi capacitatea de a-şi păstra aceeaşi grijă

meticuloasă pentru calitatea materialelor!

MARIA COGĂLNICEANU

Oglinda literară”, fidelă valorilor estetice iniţiale, cuprinzătoare a sufletului literar

naţional din generaţii diferite, din ţară şi din exil, promovează nume valoroase de ieri

şi de azi, “tineri cu stea în frunte”. Neiertătoare faţă de metehnele timpului istoric tranzitoriu,

este un fel de sală cu oglinzi eminesciene.

Noua ei haină cu tăietură europeană denotă preocupările Redacţiei de a face din

această publicaţie o revistă de top, în plan naţional şi

european.

La şapte ani de viaţă îi urez să crească mare

şi să se bucure mereu de colaborări excelente! Aş

vrea să rămână, dincolo de timp, un titlu de glorie, o

revistă fără de care nu se poate trăi. „Oglinda literară”

este, pentru mine, aidoma unei oglinzi veneţiene

fără pete şi fisuri, care-şi sporeşte în linişte, valoarea

cu fiecare zi trecută.

Domnului Gheorghe Andrei Neagu, felicitări

pentru „copil” şi pentru laurii academici din anul care

a fugit.

O oază de profesionalism

Oglinda literară este, cel puţin pentru

mine, o oază de profesionalism, o insulă

de litere, unde îţi poţi exersa radicalismul –

calitate, se ştie, rar întâlnită pe malurile glorioase

ale Dâmboviţei –, unde îţi permiţi săi

oferi lui Gheorghe Neagu – laboriosul,

inventivul timonier al acestei publicaţii

ajunse, iată, în cel de-al şaptelea an de

existenţă – fragmente de proză, eseu, dialog,

interviu, note de jurnal, orice, cu o singură

condiţie, şi anume, ca acel text să aibă

valoare.

Norocul acestei importante reviste

focşănene este scriitorul Gheorghe Neagu.

Incomod cum este, d-sa a avut curajul de a

continua să publice texte semnate de autori

„indezirabili”, prezenţa cărora în paginile publicaţiei…

afectau, previzibil pentru obiceiurile

locului, bugetul şi aşa modest,

ultramodest, al publicaţiei. A insistat ca

nume cum e cel al lui Paul Goma sau altele

să fie prezente, în pofida unor voci sceptice

sau, pur şi simplu, revanşarde şi eficiente,

aflându-se, în plus, în posesia puterii.

Salut cordial această publicaţie necesară

în contextul peisajului nostru de litere.

Îi doresc ani mulţi, ani rodnici, generoşi

în colaboratori şi colaborări mari. Perseverenţă.

Radicalism. Bani, deoarece cultura

costă. (Este o realitate, aceasta, pe care

trebuie, nu-i aşa, e cazul – de aproape două

decenii, nu-i aşa! – s-o priceapă şi guvernanţii,

care se prefac, neizbutit, stângaci, la

modul ticălos, că situaţia stă exact invers.)

Neaderare la nici un grup literar, situarea –

în arealul literaturii – într-un soi de no man`s

land, aducând o sumedenie de avantaje, nu

mai puţine dezavantaje, şi, în plus, firesc,

pierderea libertăţii pe care o presupune

orice înregimentare.

Îi urez, aşadar, revistei Oglinda literară

să rămână, în continuare, la fel de liberă!

Eu îi promit că voi aduce, în

continuare, în paginile ei scriitori ca Nicolae

Breban, Ion Ianoşi, Nicolae Balotă, Marina

Ţvetaieva, Rainer Maria Rilke, Boris Pasternak,

Vladimir Maiakovski, mulţumindu-i

lui Gheorghe Neagu că îi primeşte şi ne primeşte

în paginile girate de d-sa.

FLORENTIN POPESCU

OGLINDA LITERARĂ la o vârstă simbolică.

Vivat!

Aşadar, plăcuta, căutata şi citita

dumneavoastră revistă a ajuns la o vârstă

simbolică, moment în care nu putem privi în

altă parte, cu speranţă şi încredere, decât la

viitorul ei.

Şapte e cifra zilelor săptămânii.

Să înţelegem, prin urmare, că şi anii, tot

atâţia la număr, au trecut tot aşa de repede

ca o săptămână. O săptămână a începutului

de viaţă lungă şi totodată o săptămână a

unei experienţe benefice în plan literar şi

3200

spiritual. Negreşit, toată experienţa asta obligă

la exigenţă şi răspunderi mari în viitor.

Nu mă îndoiesc că sunteţi primii convinşi de

ele!

Dacă deschidem dicţionarul lui

Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant şi mergem

pe firul simbolisticii cifrei, vedem că

şapte mai corespunde şi numărului planetelor

din sistemul nostru solar. Fiţi, aşadar,

luminoşi ca ele şi ajungeţi “planetari”! Să vă

citească lumea la New York şi la Moscova,

la Rio de Janeiro, la Oslo şi la Sidney!

Şapte, se zice în dicţionarul celor

doi autori, corespunde şi celor şapte trepte

ale desăvârşirii. Desăvârşiţi-vă de la număr

la număr, aşa cum aţi făcut şi până acum!

În vremea copilăriei mele la şapte

ani se mergea la şcoală. Era vârsta la care

www.oglindaliterara.ro

unui copil i se deschideau porţile cunoaşterii

şi ale lumii. Ce minune a fost pentru noi,

pentru fiecare, să învăţăm alfabetul şi să

desluşim farmecul cititului şi al scrisului!

Pentru dumneavoastră, cei de la Oglinda

Literară farmecul ăsta a rămas nealterat de

şapte ani încoace. Luptaţi să-l faceţi şi mai

mare şi dăruiţi-l întregii lumi!

Dacă dumneavoastră, redactorii şi

colaboratorii vă veţi gândi măcar o clipă la

aceste rânduri, vă veţi da seama că dincolo

de necazuri şi de greutăţi merită să scrijeliţi

în continuare pe nisipurile Universului şi ale

Eternităţii.

Sunt, voi fi cu plăcere, bucurie şi

dragoste alături de voi!


ANIVERSARE

EMIL PROŞCAN

Dacă n-ar fi existat cronicarii

Apărută, în peisajul atât de eterogen

al literaturii de provincie, în urmă cu 7

ani (2002) revista “Oglinda Literară“ a avut

meritul de a se impune, foarte repede, printre

publicaţiile de profil, atuurile sale ţinând

de profesionalism, seriozitate şi promovarea

consecventă a valorilor.

Beneficiind

de aportul unui colectiv

de scriitori vrânceni,

valoroşi, cu o

structură redac-ţională

bine gândită (redactor

şef Gheorghe

Neagu, redactor şef

adjunct Gabriel Funica,

secretar literar

Ştefania Oproescu),

Oglinda literară“, în

pofida avatarurilor

materiale, cronice în

literatura românească,

a reuşit să

“compenseze” toate neajunsurile, ajungând

la un statut de invidiat, prin trudă, atragerea

unor colaboratori de marcă (regretaţii Ion

Rotaru şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, Paul

Goma, Magda şi Petru Ursache, Marius

Chelaru, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu,

Valeria Manta-Tăicuţu etc.), sau investigând

problemele actuale ale

“provinciei literare”, cu sprijinul unor interlocutori

despre a căror probitate nu poate

avea nimeni nici o îndoială (academicianul

Mihai Cimpoi, poetul Radu Cârneci, scriitorul

Gheorghe Grigurcu ş.a.m.d.).

Faptul că revista dumneavoastră

face acum parte din Asociaţia Publicaţiilor

Literare şi Editurilor din România (APLER)

şi din Associazione della Stampa Estero -

Italia, difuzarea ei în ţări precum Italia, SUA,

Franţa, Germania, Israel, Serbia, Japonia şi

China, sunt tot atâtea dovezi despre

reuşitele unui proiect, exemplar pentru

lumea atât de eterogenă a culturii româneşti.

Tot în acest sens trebuie amintit

site-ul revistei, unul dintre cele mai bune din

România

Ḋesigur ar fi foarte multe de spus

şi ne cerem scuze faţă de toţi cei ce n-au

fost amintiţi în aceste rânduri, pe talentul şi

perseverenţa cărora s-a întemeiat şi se întemeiază

renumele câştigat pe merit, în

aceşti 7 ani, de “Oglinda Literară“. Domniilor

lor li se potriveşte, de minune, întrebarea

retorică lansată, cu ceva timp în

urmă, de redactorul şef al revistei, dl.

Gheorghe Neagu: “Cine şi-ar mai aduce

aminte de voievozi dacă n-ar fi existat cronicarii”

Urându-vă “La mulţi ani!” şi “La

multe apariţii!” nu facem decât să ne exprimăm

convingerea că cercul vicios al tranziţiei

începe să-şi piardă obsedantele

contururi şi că, datorită “oglinzilor” în care

începem să avem curajul să ne privim, vom

ajunge din nou la noi înşine, la esenţa a

ceea ce suntem ca identitate culturală.

Cu deosebită stimă,

Primarul oraşului Mizil şi directorul revistei

de cultură “Fereastra”,

Emil Proşcan

TITUS FILIPAŞ

Câştigarea unui titlu

de nobleţe

Mărturisesc că pentru mine lupta pentru

a fi publicat de revista Oglinda Literară a

însemnat de facto lupta pentru câştigarea

unui titlu de nobleţe în literele româneşti. La

început, cred că toate textele mele pe hârtie

trimise redacţiei revistei Oglinda Literară

cu diligenţa Poştei Române s-au

pierdut pe drum. Apoi a venit, din fericire,

Internetul. Astfel că prin mijlocirea poetului

Loriean Carsochie, pe care îl cunoscusem

de la cenaclul ad hoc care se înfiripase pe

o parte de forum electronic la Ziarul România

liberă online, ajunse în fine la revista

Oglinda Li-terară, şi acolo fu publicat imediat,

eseul meu intitulat Ideologia Şcolilor

Centrale. Conţinutul eseului se referă la începuturile

critice, dar victorioase pentru că

au fost ideologic solide, ale României culturale

Neoacquistica din secolul XIX. Tot pe

această linie tematică ideologică a urmat

eseul Buldozerul domnului Zub, tratând despre

dificultatea politică actuală a recuperării

operei scriitorului protoromân Ioan

Cassian, atâta vreme cât un document de

stat, cauţionat de parlament, condamnă

public protocronismul românesc. Atacurile

acestea împotriva spiritului României culturale

Neoacquistica sunt dirijate dinspre

Occident. Dar atacuri externe, care au în

fond aceeaşi ţintă, vin şi dinspre Rusia. Am

arătat acest aspect în eseul Superficialitatea

lui Soljeniţîn. Unde am demonstrat că

pretenţiile Moscovei la moştenirea titlului şi

drepturilor de Nova Roma nu au vreo legitimitate,

că ele înseamnă numai implementarea

politicii predatoriale a

Gosudarului Rusiilor.

Urez nobilei reviste Oglinda Literară o

viaţă cât mai îndelungată în literele

româneşti!

P.S. Acest mesaj a fost publicat şi pe

blogul meu blogideologic.wordpress.com

RAMONA BASCOVEANU

Dragă Oglindă,

Îţi mulţumesc că exişti şi lună de lună cu

punctualitate cobori din munţii Vrancei aici

în micul orăşel de pe malul stâng al Oltului

numit şi “oraşul aurului alb”, oraş ce supravieţuieşte

datorită Uzinei de Aluminiu – Slatina

Ṡimt o mare plăcere când răsfoiesc paginile

tale şi citesc multe lucruri frumoase

despre cultura noastră. Dar să mă prezint :

mă numesc Ramona Daniela Bâscoveanu,

am 13 ani şi sunt o mare iubitoare de poezie

de unde am desluşit tainele scrisului şi

cititului. Tot ce mă impresionează şi sufletului

meu îi place transmite minţii, aceasta

mâinii, iar mâna aşterne versurile pe hârtie.

Pentru mine poezia este viaţă, este

aerul pe care îl respir, descărcarea sufletului,

mângâierea durerilor.

Voi scrie atâta timp cât mintea-mi va fi

trează şi inima-mi va bate.

Pot spune că mă simt un copil fericit

pentru că am reuşit să-mi adun aceste gânduri.

www.oglindaliterara.ro

LUCIA OLARU NENATI

Oglinda la aniversare,

Ca şi cum undeva acolo sus ar exista un

dispecerat literar naţional care a observat

valenţele neacoperite din acea zonă, dintro

dată a izbucnit către lumea cititoare

românească o nouă energie focşăneană,

Oglinda literară. Liderul ei, Gheorghe

Neagu a ştiut să se însoţească de colaboratori

vrednici şi devotaţi dintre literaţii locului,

să atragă nume de toate calibrele din

potenţialul literar naţional, să statornicească

rubrici interesante, să abordeze subiecte şi

teme de interes, să coloreze luciul Oglinzii

cu imagini mereu atragătoare şi chiar comerciale,

adică tot ce se poate şi trebuie făcut

pentru a atrage atenţia şi simpatia lumii literare,

fără a cădea în obedienţă faţă de

moguli, găşti şi direcţionări oculte, ci

înotând adesea chiar în contra curentului şi

practicând tonul polemic şi curajos. Organizarea

estivală a Zilelor Duiliu Zamfirescu,

festival literar frecventat de multă lume

bună, premiile - de un fel sau altul - acordate

performerilor vieţii literare, au venit să

potenţeze impunerea Oglinzii ca o instituţie

culturală cu personalitate. Desigur că nu au

fost toate roz şi toate de lăudat ci, ca în

orice campanie, au mai fost şi scăpări şi

erori şi pricini de sfadă, dar cum la lansarea

unei cărţi nu se spun decât calităţile ei, aşa

şi la un moment aniversar nu se subliniază

decât lucrurile de izbândă, mai ales că ponderea

lor este categoric superioară celorlalte.

Şi deasupra tuturor nu se poate să nu

vezi lupta înverşunată a realizatorilor ei, în

frunte cu bonomul temerar Gheorghe

Neagu, pentru continuitate şi supravieţuire,

cu şi fără sprijin, cu şi fără fonduri, sănătos

sau bolnav, de parcă ar fi făcut cuiva un jurământ

pe viaţă şi pe moarte că nimic nu

poate fi mai important pe lume decât ţinerea

în viaţă a Oglinzii.

In ce mă priveşte, am venit spre

Oglindă la îndemnul regretatului om de

spirit umanist George Muntean şi am publicat

în paginile ei câteva lucruri la care

ţineam mult, ca să nu amintesc decât doar

de seria de episoade ale interviului filmat,

realizat la Luganao, acasă la marea exegetă

Svetlana Paleologu Matta, prima din

lista „logodnicelor stelare ale lui Eminescu”;

am fost invitată la vreo doua ediţii ale (f)estivalului,

odată să şi susţin un recital din

cântecele cândva interpretate de Eminescu;

ba am primit şi oarece diplome

ochios colorate şi care arată frumos pe

perete; toate aceste fapte ce-mi validează

calitatea de colaborator al revistei

focşănene (chiar dacă, din diferite motive,

inconstant!) şi dreptul, ba chiar obligaţia de

a-i cunoaşte şi aprecia evoluţia şi performanţele

şi de a-i adresa cuvenitele urări la

o aniversare atipică, adică nu la o cifră rotundă,

dar desigur una cu virtuţi magice şi,

mai ales, una care, în contextul atât de agitat

şi schimbător al actualităţii noastre,

reprezintă o adevărată performanţă de înverşunată

rezistenţă publicistică.

Bref, apărută precum cele ce ţineau

odinioară de zodia localismului creator,

Oglinda literară, a reuşit în aceşti ani, cumnecum,

să străbată în orizontul literar-publicistic

naţional şi să intereseze cititori din

destul de numeroase colţuri de ţară printrun

profil distinct, atractiv şi interesant,

adică să străpungă plafonul localismului, fie

el şi creator.

Fie şi pentru atât, dar nu numai, merită

observate eforturile şi performanţele ei,

gratulate la aniversare şi însoţite acum, la

prag de nou an, cu urări de bun augur şi La

mulţi ani!

3201


ANIVERSARE

ADRIAN DINU RAC-

HIERU

CEI ŞAPTE ANI DE-

ACASĂ...

Aflu de la Gheorghe Neagu

(care, neobosit, a dat sfoară în ţară) că

revista pe care, cu destoinicie, o păstoreşte

ar împlini 7 (şapte) anişori! Prilej,

aşadar, de bilanţ; ocazie de a probozi echipa

focşăneană cu binemeritate firitiseli.

Şi, îndeosebi, şansa de a oferi / construi

acestei reviste un viitor pe măsura ambiţiilor

şi putinţelor team-ului. Având cei

şapte ani de-acasă, ea va creşte voiniceşte

chiar dacă societatea românească,

atrasă de „draculizare”, se

vulgarizează văzând cu ochii. Teletropismul

ne împinge în smârcurile subculturii.

Da, imbecalizarea (trăgea un semnal de

alarmă Octavian Paler) ne paşte! Dar

Oglinda literară (oglindind realitatea literară

aşa cum e) poate rezista. Fiindcă o

vreau cu program, sensibilă la ideocritică,

găzduind polemici, luând atitudine.

Adică o prezenţă mereu vie. Uşor narcisiacă,

poate („Sunt o oglindă purtată dea

lungul unei oglinzi”, cum sună un vers

cărtărescian), recunoscând forţa generativă

a intertextualităţii – condiţie a postmodernismului,

nu Dar mai ales,

dobândind – în timp – vizibilitate şi personalitate

în peisajul literar, încât la celebra

interogaţie (uşor deformată aici)

„Oglindă, oglinjoară / Cine e cea mai tare

din ţară”, merituosul răspuns să nu întârzie.

Iar adrisantul să fie cunoscut şi recunoscut.

LA MULŢI ANI!

GHEORGHE MOCANU

Oglinda literară” are cei şapte ani de acasă !

Zâna cea bună a fost de faţă la naşterea revistei “Oglinda literară”, acum şapte ani,

pecetluindu-i un destin fericit: viaţă lungă, trăită la intensitate maximă pe tărâmul literaturii

române. În “oglindă” şi-au aranjat chipul (talentul şi priceperea lor) autori debutanţi, printre

care mă număr şi eu, până la personalităţile ce au marcat ori marchează, astăzi, valoarea

scrisului românesc. Revistă fanion în spaţiul spiritualităţii vrâncene, “Oglinda literară” este,

orice s-ar spune de către unii sau alţii, cea mai cunoscută publicaţie de cultură a Vrancei.

Afirm acest lucru având ca reper semnalele din celelalte publicaţii de gen, cu rezonanţă

naţională sau internaţională.

Numai cei ce pun umărul cu adevărat la editarea unei publicaţii de cultură ştiu cât de dificil

este să supravieţuiască. De multe ori, autorii care îşi văd materialele publicate nu au o

imagine clară a ceea ce înseamnă munca de realizare a revistei. Nu mai departe de zilele trecute,

la Salonul literar Dragosloveni, unul din scriitorii cunoscuţi veniţi din ţară, se arăta revoltat

de faptul că revistele nu plătesc autorii pentru materialele publicate. Asistenţa părea a-i împărtăşi

frustrarea. Erau patruzeci de scriitori şi numai trei editori de reviste, care au preferat

să tacă: Gheorghe Neagu – Oglinda literară; Adrian Botez –

Contraatac şi Culiţă Uşurelu – Salonul literar.

Nu veţi fi plătiţi, domnilor scriitori, decât aşa, pe sub

mână, uneori, de către directorii revistelor care obţin banii cu

„săru’ mâna” de la aleşii „noştri”, care se uită cu un singur

ochi spre susţinerea unor astfel de demersuri culturale ! Nu

veţi fi plătiţi dacă Ministerul Culturii va reuşi să elimine, aşa

cum şi-a propus, se pare, domeniul culturii scrise din organigrama

sa, iar dumneavoastră veţi asista pasivi la asemenea

curs al evoluţiei culturii scrise româneşti !

Oglinda literară” a demonstrat în cei şapte ani de existenţă

că a ştiut, prin efortul – de multe ori de unul singur - al

redactorului-şef, scriitorul Gheorghe Neagu, să coaguleze

lângă Milcov evenimente literare de ecou naţional şi să sensibilizeze,

mai mult decât cei ce se bat cu pumnii în piept, ori

i se declară duşmani înverşunaţi pe frontul literaturii, autorităţile

locale spre a aloca fonduri şi în această direcţie a publicaţiilor

ce au menirea de a face cunoscută cultura scrisă.

Aş vrea să cred că drumul ales de „Oglinda literară” este

unul pe care edilii locali intenţionează să-l asfalteze cu borduri

din acelea europene pe care le vedem doar prin Bucureşti,

sa protejeze şi astfel de domenii de interes, mai ales

material.

Nu uitaţi, domnilor care încălziţi fotoliile din primării şi

prefecturi, că o publicaţie culturală are ca profit cultura şi nu

banul ! Sau, poate, tocmai acest lucru vă încurcă în proiectele

dvs. de viitor

Acum, la împlinirea a şapte ani de

apariţie, mă alătur şi eu celor care urează

revistei ,,Oglinda literară”, ,,La mulţi, mulţi

ani!”.

,,Oglinda literară” este o revistă cu

spirit tânăr, proaspăt, promovând acel tip de

,,freshness” englezesc, riguroasă şi deschisă

totodată, o revistă ce îţi flutură cu

tact un salut de bun venit, invitându-te să-i

devii cititor ori colaborator în măsura în care

demersul noului venit poartă amprenta seriozităţii

şi valorii.

Într-un format elegant şi cu un conţinut

dens, dispus sistematic, ,,Oglinda literară”

se înfăţişează ca o revistă modernă ce a

reuşit să-şi păstreze profunzimea şi obiectivitatea

analitică într-o epocă de interminabilă

tranziţie. Originală şi îndrăzneaţă

în abordare, ,,Oglinda literară” înaintează

pe un drum propriu, distinct, propunând

pagini de istorie şi critică literară, poezie şi

proză, eseu şi jurnal şi vii comentarii despre

mişcarea literară românească, la fel ca şi

despre evenimente culturale importante.

Pentru mine, ,,Oglinda literară” reprezintă

exemplul unei reviste dispuse la dialog,

deschisă celor care doresc să-şi

încerce condeiul, oferind un spaţiu de exprimare

într-o perioadă în care avem adesea

senzaţia sufocării.

3202

MONICA GROSU

CRISTINA BÂNDIU

Într-o epocă în care mitul banului – fie el dolar

sau euro – reuşeşte să răstoarne scara valorilor, întro

lume în care contul în bancă, vila şi maşinile fiţoase

sunt mai importante decât numărul de cărţi citite, întrun

timp care parcă te sileşte să sacrifici orele destinate

împlinirii tale sufleteşti pe altarul luptei pentru

supravieţuire, împlinirea a 7 ani de existenţă a unei

reviste literare se constituie – trebuie s-o recunoaştem

- într-un real eveniment. Sunt, mai mult ca sigur, ani

în care circumstanţele nu au fost întotdeauna favorabile,

dar munca şi dăruirea acelui grup de oameni care

şi-a pus amprenta asupra destinului revistei Oglinda

literară au reuşit nu numai să-i asigure existenţa, ci

chiar să o transforme într-un focalizator de cultură.

Statutul de revistă de provincie, departe de a-i

dăuna, o transformă într-un veritabil şlefuitor de talente,

pentru că - toţi cei care o citim ştim foarte bine

acest lucru – „Oglinda literară” nu coboară niciodată

standardele valorice, nici măcar atunci când facilitează

un debut. Nici nu are cum face acest lucru o

revistă în care au semnat, de-a lungul anilor, Valeria

Manta Tăicuţu, Bogdan Ulmu, Gheorghe Neagu,

Gheorghe Istrati, Gheorghe Grigurcu, Ion Rotaru, Mihaela

Albu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Adrian Dinu

Rachieru, Paul Goma, Mircea Radu Iacoban ( şi sunt

doar câţiva.).

Pentru mine, întâlnirea cu Oglinda literară a reprezentat

una din acele sanse unice în viaţă care îşi

pun amprenta asupra destinului unui om. De aceea, la

ceas aniversar, ţin să felicit colectivul redacţional al

revistei pentru necontenitul efort de a îmbogăţi cultura

română şi să-i urez mult succes.

Din toată inima, La mulţi ani, Oglinda literară!

www.oglindaliterara.ro

VIOLETA ION

La mulţi ani!

Aud că Oglinda literară împlineşte

şapte ani de existenţă.Prin

2004 îmi apăreau

cîteva poezii în Oglinda literară

în rubrica lui Daniel D.Marin intitulată

Nişte tineri.ro, de prin 2005

am publicat sporadic articole şi

eseuri, mai întîi la invitaţia aceluiaşi

Daniel D.Marin (un poet cam

leneş care nu se grăbeşte să publice

a doua carte) în cadrul rubricii

lui, ulterior la invitaţia

redactorului şef Gheorghe

Neagu, la un festival de poezie.M-am

bucurat că pot semna

alături de cîţiva critici şi eseişti

importanţi ca Romul Munteanu,

Zoe Dumitrescu-Buşulenga,

Gheorghe Grigurcu, Ion Rotaru

şi alţi publicişti pe care cititorii

Oglinzii îi cunosc foarte bine.

Îi doresc Oglinzii literare

să-şi păstreze şi în continuare

acelaşi climat serios, fără cenzura

ratingului cu orice preţ care

pe unii îi omoară cu zile.


ANIVERSARE

ION LAZU

Oglinda literară 7 ani...

Când au trecut atâţia ani! Îmi amintesc

faptul că la vederea acestui nume de

revistă m-am dus cu gândul la... oglinda lui

Standhal. De ce oare Apoi am început să

citesc cu consecvenţă lunară revista OL

(care este de găsit oricând la chioşcul MLR,

dar îţi este trimisă şi prin poştă!) şi mi s-a

părut extrem de ingenioasă ideea de a atribui

fiecărui colaborator o pagină întreagă,

continuarea fiind asigurată în numerele

următoare. Se împuşcă mai mulţi iepuri

deodată: un număr mai mare de colaboratori

într-o lună (colaboratori tot unul şi unul,

de ce să n-o spunem!); se realizează cursivitatea

de la o lună la alta, inclusiv posibilitatea

de a publica în OL materiale care

oricum n-ar fi încăput într-un singur număr.

Aşa se face că subsemnatul a reuşit ca în

ultimii ani să publice în OL o parte considerabilă

din materia confesiunilor scrise în dialog

epistolar cu poetul Ion Murgeanu,

apărute apoi (la finele acestui an sub titlul

Himera literaturii pe vremea terorii şi după

aceea, la editura Curtea Veche. Si de asemenea

o buna parte din materia Scenelor

din viata literara, apărute şi ele între timp la

Editura Ideea Europeană. Ca să nu mai

spun că am avut posibilitatea să public in

OL, cu o promptitudine rar întâlnită, articole

ce mi-au fost respinse sub diverse motive

la reviste din Capitală... vezi Scriitorii şi Securitatea

- Despre ce vorbim (Acum cred

că aţi înţeles care era adevăratul motiv al

respingerii...) Într-un cuvânt: nu cunosc o

altă revistă literară care să dovedească o

atare deschidere, receptivitate şi eficienţă

în rezolvarea colaborărilor. Poate de aceea

printre colaboratorii permanenţi sunt atâtea

nume sonore ale literelor româneşti actuale.

Am debutat cu poezii în 1964 în primele

numere ale revistei Ateneu de la

Bacău şi am continuat să public doar sporadic

în revistele literare ale vremii, pentru

simplul motiv că luptele pentru apariţia

unei poezii sau a unui mic grupaj îmi luau

mai mult timp si energie decât publicarea

propriu-zisa a unui volum. Aşa se face că

înainte de Revoluţie mi-au apărut 8 cărţi şi

cam tot atâtea grupaje prin reviste. Aşa

stăteau lucrurile, măcar când era vorba de

un scriitor din afara sistemului reviste-edituri-presă-radio,

căci, se ştie, poeţii de pe la

diferite reviste îşi făceau servicii reciproce...

Generozitatea cu care am fost primit la OL,

atât eu cât şi colegul I. Murgeanu, publicându-ni-se

în paralel fragmente din Himera...

m-a făcut să exclam, la un moment

dat: “Mare boierie la revista Dvs., domnule

Gheorghe Neagu!” Să mai spun că pe dl

GN nu l-am văzut niciodată la faţă Se pare

că de acolo, din oraşul de pe Milcov, de la

Curbura Carpaţilor (să nu uităm că număr

de număr pe coperta revistei OL apar imagini

de un farmec indicibil ale Focşanilor de

altădată), această oglindă... rabatabilă

“vede” fără dificultăţi şi fără greş, atât spre

nordul, sudul şi vestul ţării, aşa încât poate

să dea lesne seamă despre mişcarea cea

mai nouă din câmpul literelor româneşti. Felicitari

şi la de multe ori 7 ani de apariţie, în

cele mai agreabile condiţii!

AL. FLORIN ŢENE

Preşedintele LIGII SCRIITORILOR de

expresie română de pretutindeni.

Mesaj pentru

OGLINDA LITERARĂ

In cei şase ani de existenţă a revistei

OGLINDA LITERARĂ pot să afirm că a devenit

o importantă tribună literară în peisajul

revuistic din ţară,dar şi,a creat o şcoală a

adevărului în literatură.Această revistă ce

apare la Focşani a făcut din oraşul vrâncean

o capitală culturală prin organizarea Colocviilor

DUILIU ZAMFIRESCU. Noi, cititorii şi

colaboratorii o aşteptăm în fiecare lună ca lumina

unui început.

Ctitorul şi sufletul acestei reviste,Gheorghe

Neagu îşi desăvârşeşte marea operă

prin paginile OGLINZII LITERARE şi cum

spunea Constantin Tsatsos” omul de cultură

trebuie să se scufunde în marea elementelor,

particulare reale, fără a rupe însă

cu mâna firul subţire care leagă fiecare din

aceste elemente de universalitatea ideii.Trebuie

să fie un Titan, dar şi un slijitor, un om

viguros, dar şi hipersensibil.Să fie, ca orice

lucru de preţ din această lume, plin de contradicţii

controlate”. Până acum sufletul acestei

reviste îndeplineşte aceste condiţi.

Doresc revistei şi ctitorului ei mulţi,mulţi

ani de existenţă,să continue a ne învăţa”arta

vieţuirii”:scriitorii care merg împreună cu

epoca lor devin”citaţi”pe primele pagini ale

revistelor sau pe sticla televizoarelor.Şi există

scriitori care se opun epocii şi “generaţiei”

lor şi devin paria acestora.Este şi

aceasta un fel de a fi”citat”.Scriitorii unei

epoci sunt cei care exprimă

prezentul.Paria.de care vorbeam,sunt cei

care,deseori,exprimă viitorul.

La MULŢI ANI Gheorghe Neagu,LA

MULŢI ANI “Oglinda Literară”.

CONSTANŢA CORNILĂ

Oglinda literară” un fascicul convergent

de talente, poeţi şi prozatori, ce se suprapune

perfect peste imaginea sa,

desăvârşindu-i conturul. Astfel operele literare

din cuprinsul său, sunt rezultatul unei

fructuoase colaborări ce-a traversat timpul

de-a lungul celor şapte ani de existenţă –

fără ezitare, fără niciun popas, perseverenţa,

ordinea, curajul de-a scrie, ironia, zâmbetul

şi speranţa şi-au regăsit ecoul în această incontestabilă

revistă literară.

Fiecare dintre noi, cu toate urcuşurile

anevoioase, uneori a contribuit la realizarea

unui întreg aducător de revelaţii şi succese literare.

Într-un cuvânt, aniversarea sa e cu atât

mai rezonantă, cu cât reuşim s-o actualizăm

mai bine prin prisma unor suflete ce ştiu să

dăruiască şi să se dăruiască creaţiei literare.

Cât de viabili vom fi, decide timpul,

acest stăpân exigent al trecerii noastre printro

verigă fierbinte şi flexibilă, care este talentul.

Pe viitor, catalogul în care am subscris

fiecare, să devină neîncăpător, căci însăşi

viaţa literară este o inepuizabilă sursă de

existenţă spirituală.

La final doresc să aduc mulţumiri mentorului

acestei reviste, neobositul, generosul

şi talentatul prozator Gheorghe Andrei

Neagu.

www.oglindaliterara.ro

MIHAELA ALBU

Redactor şef - revista Lumină lină,

New York & ziarul Lumea Românească

(Michigan)

Când eşti departe, când drumul vieţii

te duce peste mări şi ţări sau uneori chiar

peste … ocean, cel mai bine îţi „ţine” de dor

limba ta, cititul în limba în care plângi sau

„te poţi opri din plâns”, vorba poetului Grigore

Vieru. El însuşi un fel de exilat, dar nu

dintre cei plecaţi din ţară, ci dintre cei cărora

le-a plecat ţara şi plecarea aceasta i-a fost

cu limbă cu tot.

Aşa cum ţi-ar ţine de cald o vorbă plină

de iubire, celui plecat departe (şi în cazul de

faţă mie personal, român plecat pe coasta

Atlanticului), o publicaţie în limba română

mi-a ţinut aproape „plapuma” familiară a

culturii române. Nu spun că altele nu ar fi

de aceeaşi ţinută şi nu ar avea acelaşi

scop, dar pentru mine Oglinda literară de

la Focşani a fost acolo, la New York, unul

dintre reperele culturale româneşti de mare

interes.

Revista care se numeşte (inspirat)

Oglinda literară mi-a devenit atât de

aproape de îndată ce am descoperit-o (absolut

din întâmplare) cu câţiva ani în urmă

la New York. Am trimis de îndată câteva

rânduri de felicitare din inimă redactorului

şef, dlui George Neagu, spunându-i, fără

nici urmă de exagerare că am citit acel

număr din copertă în copertă, din scoarţă în

scoarţă adică.

Mişcarea culturală a acelui timp am

privit-o astfel într-o oglindă căci, sunt sigură,

acesta a fost şi scopul înfiinţării publicaţiei.

Şi de atunci … au trecut ceva ani. De

atunci o cumpăr număr de număr. De atunci

… am început să public aproape în fiecare

lună articole despre activitatea literară a

românilor americani.

În haine noi de câteva luni de acum,

Oglinda are un şi mai mare impact. Să nu

ne gândim nici un moment că apare într-un

oraş de provincie. Să o deschidem şi să

citim. Articolele, subiectele, semnăturile

(multe de notorietate) trezesc interesul unui

public divers. Şi aceasta de şapte ani încoace!

Noi, cei care o citim, noi, cei care

scriem şi publicăm în paginile ei, nu cred că

ne dorim o mai curată „oglindă” pentru a ne

vedea unii cu alţii şi, împreună, pentru a

vedea ce se întâmplă acum în literatura

română.

La aniversare - îi doresc revistei „la de

şapte ori şaptezeci şi şapte”, iar colectivului

(în frunte cu inimosul Gheorghe Neagu)

putere de muncă pentru a o duce acolo

unde i-am urat!

OANA DRAIA

În viaţă sunt câteva lucruri care dau un

sens frumos şi nobil existenţei noastre. Asta

faceţi dumneavoastră prin munca pe care o

depuneţi, materializată în revista "Oglinda li -

terară" - contribuiţi la împlinirea spirituală a

noastră, a tuturor. Alături de felicitările binemeritate,

La mulţi ani, dragi corifei ai culturii!

3203


ANIVERSARE

PETRE ABEABOERU

La mulţi ani! Oglinda Literară

Iată-te, aşadar, la numărul 75. Bravo!... Ai reuşit să învingi toate obstacolele!... Şi

nu au fost puţine… Ţi-o spune unul care a fost în vâltoarea activităţilor creatoare din judeţ

şi oraşul Focşani, mai bine de 30 de ani. Când îmi amintesc cât de greu puteam strecura câte

un articolaş în ziarul Milcovul sau în vreo rară şi prestigioasă revistă literară a vremii, mă cutremur!...

Era tare greu!... După evenimentele din decembrie 1989, situaţia s-a schimbat…

Dar şi oamenii… Tocmai de aceea nucleul de scriitori, care au pus bazele Oglinzii Literare,

cu şapte ani în urmă, a dat dovadă de mare încredere în potenţialul creator al oamenilor de

pe aceste meleaguri de legendă şi emulaţie spirituală. Şi nu s-au înşelat. Abnegaţia lor a început

să dea roade, Oglinda Literară ocupând un binemeritat loc de frunte în ierarhia semenelor

sale… Când am revenit, după foarte mulţi ani, în atmosfera creatoare din cadrul

Cenaclului „Duiliu Zamfirescu” şi mai apoi a colectivului de redacţie al revistei, am avut

o mare emoţie, dar şi o strângere de inimă. Ţinuta înaltă şi exigentă a dezbaterilor, varietatea

materialelor prezentate în revistă, numele care semnau aici, m-au impresionat… Era o

altă lume, faţă de ceea ce îmi imaginam eu!... Şi aceasta datorită tenacităţii unor adevărate

talente literare: Gheorghe Neagu, Florin Paraschiv, Ioan D. Denciu, Virgil Panait, Ştefania

Oproescu, Mariana Vârtosu, Lili Goia, Gabriel Funica – majoritatea cunoscuţi încă

din tinereţe… Şi cum să nu mă bucur că de un an de zile mă număr printre aceştia!...

La mulţi ani, Oglinda Literară!, La mulţi ani!, credincioşi slujitori ai literaturii vrâncene!...

DAN ANGHELESCU

BOGDAN ULMU

La aniversară

Nici nu am realizat ce repede au trecut

cei şapte ani (de-acasă) ai revistei

Oglinda literară! Îi doresc acum, la ceas

festiv, să ajungă la şaptezeci de ani de existenţă,

păstrînd tradiţia prestigioaselor publicaţii

moldave.

Am ajuns, întîmplător, în rîndul colaboratorilor

publicaţiei ; partea proastă e că

acum nu mai pot să nu mă-ntreb, mensual,

„luna asta i-am trimis articolul lui Gheorghe

Neagu”

Deci, Oglinda... a ajuns să facă parte

din fiinţa-mi de... hîrtie, alături de alte publicaţii

de suflet, precum Convorbiri literare,

Ateneu, Ziarul de Iaşi, Colocvii

teatrale, Revista română.

Excelsior!

IOANA STUPARU

Revista Oglinda - 7 ani de la

apariţie.

Intr-o republică a manelelor şi a vedetelor

de papier mache, (unde, triumf al intelectocănimii,

bugetul destinat culturii

începe totdeauna cu 0,..% din PIB), apariţia

şi prezenţa timp de 7 (şapte ani !!!) a ceea

ce se poate numi fenomenul Oglinda,

pare să aparţină de domeniul patafizicului.

O idee de sorginte barocă afirmă că trăim

într-o civilizaţie a spectacolului. (Lumea

întreagă e o scenă declamă un personaj al

lui Shakespeare în As you like it). Aserţiunea

a devenit însă – pentru noi - adevăr

definitoriu, dacă ne privim ca fiinţe trăitoare

în maelstromul (toxic al) mixturilor de informaţie

şi divertisment (infotainementul)

cu care mediile ne asfixiază de din toate

direcţiile imaginabile.

Ceea ce, totuşi paradoxal, nu ni se

arată (nu se vrea !), este imaginea

greutăţilor (descurajante) cu care se luptă

cei ce au făcut posibil (şi continuă) acest

miracol: Gheorghe Andrei Neagu, Gabriel

Funica, Florentin Popescu, Gheorghe Istrate,

Mihaela Albu, Liviu Ioan Stoiciu,Valeria

Manta Tăicuţu, Magda Ursache, Ion

Domnule Gheorghe Neagu,cu ocazia

intrãrii în cel de-al şaptelea an de la prima

apariţie, nu am decât a mã bucura de

reuşitã si să fiu alãturi de Domnia Voastrã şi

colectivul care lunã de lunã a reuşit sã înfrumuseţeze

şi sã ne bucure sufletele prin

noianul de materiale de înaltã valoare culturalã.

Fie ca, lunã de lunã si cit mai mulţi

ani acesta şcoalã culturalã sã rãmânã în Istoria

Literaturii adevărate şi nu în cele scrise

sau ce se vor scrise ocolind de de fiecare

dată multe din valorile literare. Un an nou

fericit ,cu bucurii si implinri frumoase sa va

dea Dumnezeu.

3204

MARIN TOMA

Pachia Tatomirescu şi încă alţii. Dar, nu mai

puţin importante, şi entităţile instituţionale

care o sprijină, Consiliul Judeţean Vrancea,

Asociaţia Culturală «Duiliu Zamfirescu».

Cred că se poate vorbi aici despre o clarviziune,

o etică şi chiar un eroism al scriitorilor,

pentru care limba română continuă sa

însemne ceva. Ei ştiu că suntem modelaţi

de ceea ce citim, de informaţia care

ajunge la noi şi acţionează prin scrisul lor.

Se opun industriilor conştiinţei, fabricilor

de opinie publică, instaurării acelui despotism

al opiniei care organizează consensurile

pentru o dictatură a eficienţei, care

spală sufletele şi mintea.

Preocupat de provocările contemporaneităţii

şi - probabil - prefigurând un triumf

al acelei gândiri calculatoare, despre care

amintea Nietzsche, unul dintre gânditorii importanţi

ai conemporaneităţii, DOUGLAS

KELLNER, avertizează: cultura nu a fost

niciodată mai importantă!

Este ceea ce – şi noi - trebuie să

înţelegem, dar mai ales să preţuim, de câte

ori vom face o referire la fenomenele similare

celui pe care, astăzi, îl concretizează

Oglinda.

ION TATOMIRESCU

La OGLINDA cea mai vie,

La OGLINDA şapteanie ─

Ani ce se înauresc,

Ani ce se gheorgheneagesc ─,

Şi cu grâu de poezie,

MULŢI ANI fericiţi tot fie...!

Viscolirile din ani

Urce-n floare de castani,

Rostuindu-vă BUNI ANI,

Înstelându-vă-n MULŢI ANI,

Spre-a vă sorcovi cerescu

Pachia-Tatomirescu...!

www.oglindaliterara.ro

Ioana Stuparu

Ridică paharu’

Cu tot dragu’

Pentru Gheorghe Neagu!

Draga de “Oglindă”

Pe toţi să ne prindă!

Să vă fie şi mai bine

În Noul An care vine

Şi Întru Mulţi Ani!

LUCIA CHERCIU

Dragă Domnule Neagu,

La începutul anului 2008, aş vrea să

vă trimit câteva cuvinte despre "Oglinda literară."

Din statul New York, unde locuiesc,

citesc adesea revista dumneavoastră la

birou, când aştept să vină studenţii să mă

vadă printre cursuri să îmi ceară ajutor la

referatele sau proiectele lor literare. Nu

cunosc mulţi români în oraşul meu, Poughkeepsie,

şi citindu-vă revista pe internet mă

ajută să stau aproape de acasă şi să aflu

ce mai e nou din punct de vedere literar şi

cultural. "Oglinda literară" oferă o oază de

linişte românilor care trăiesc în afara ţării.

Revista este cu atât mai importantă de

sărbători, când îmi este mai greu să fiu departe

de acasă. De Anul Nou, vă doresc

mult entuziasm şi energie creatoare pentru

a continua succesul revistei, în care se

oglindesc şi multi români de peste hotare.

Prin internet, revista dumneavoastră devine

o metodă de comunicare prin care ne

adunăm acasă în spirit mai aproape de

familiile şi prietenii noştri din România.

La multi ani!


COMENTARII... COMENTATE

Fără, ar fi fost plictis

Oglinda literară” realizează 75 de apariţii lunare. E mult

E puţin Sper, că istoria literaturii va face bilanţuri, va evalua, va

valoriza şi se va pronunţa. Pentru mine, ca şi probabil pentru mulţi

dintre noi acest eveniment este un prilej de aduceri aminte, de întoarceri

în timp, de nostalgii dar, de ce nu, şi de revenire tonică în

prezent, precum şi de proiecte pentru viitor.

Într-o vreme când eram sincer îngrijorat de modul cum va

decurge pentru mine noua etapă a vieţii în care intram, cea a pensionării,

îngerul cel bun l-a scos în calea mea pe scriitorul

Gheorghe Neagu, mentorul Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”

şi al cenaclului cu acelaşi nume.

Nu-mi venea să cred invitaţia de a participa alături de personalităţi

ale literaturii focşănene, la şedinţele de cenaclu săptămânale

şi să am voluptatea de a mă ocupa de literatură, într-o perioadă

tot mai hotărâtă s-o abandoneze.

Cunoştinţele mele despre literatură se opresc la nivelul

bunei-cuviinţe.

Dar simţise domnul Neagu că întotdeauna mi-a plăcut să

mă bucur de compania unor spirite strălucite oferită atât de cărţile

citite de-a lungul vieţii, cât şi de câţiva creatori din elita culturală a

oraşului nostru. Şi că voiam să fac ceva cu timpul meu care să-mi

placă, după ce zeci de ani îmi făcusem datoria din obligaţie. Iar invitaţia

Domniei sale îmi oferea un sol fertil, un adevărat humus pentru

ce am eu mai acceptabil la o vârstă dincolo de care trecerea

timpului începe să conteze.

Deşi este un constant producător de

neprieteni în plan local, îl admir pe Neagu fără

bemoli. Ne leagă cu siguranţă un cult pentru

carte şi devotamentul pentru adevăratele valori

ale literaturii române.

M-am instalat cu sfială pe scaunele din spatele celor consacraţi

cu operă şi validaţi de breaslă, membri ai Uniunii Scriitorilor

şi-i ascultam cu atenţie, pe unii chiar fascinat. La urmă, ca „desert”

se încercau şi ceva catrene satirice, umoristice, mai rar epigrame,

alcătuite de mine la îndemnul mentorului şi care apăreau într-un bilunar

local. „Oglinda Literară” a apărut ceva mai târziu şi s-a impus

rapid. Am „debutat” în revistă, ambiţios, cu epigrame – nişte biete

catrene calpe, dar cu şmecherie… Eram mulţumit dacă din 15-20 mi

se publicau 5-6. Curând, am fost acceptat în Redacţie şi pentru

mine, ca şi pentru cei ce s-a perindat prin acest colectiv, revista a

devenit, cred că nu greşesc, o stare de spirit. Fiind prea înrădăcinat

în meseriile practicate, mai mult logice decât artistice, m-am implicat

în hămăleala care înseamnă corectura, paginarea şi alte munci

lipsite de strălucire, cu senzaţia de a fi o rotiţă într-un angrenaj prestigios.

Am avut tot timpul sentimentul reconfortant că sunt unul „deal

casei” şi m-am simţit aşa de fiecare dată în paginile sale,

bucurându-mă de fiecare număr ca de un succes personal. Mai ales

atunci când era şi bun. De „Oglinda literară” mă simt legat ca de

un mediu care este propice creaţiei prin afinităţile existenţiale şi estetice

dintre membrii cenaclului. Aici n-am cunoscut gustul izolării.

Am învăţat o mulţime de lucruri – deşi

ajunsesem la o vârstă a înţelepciunii,

amestec de resemnare, demnitate şi

bătrâneţe fără îndoială – înăuntrul şi în

afara literaturii. Am putut deveni cu siguranţă

mai informat şi mai familiar cu ce

s-a petrecut şi ce se petrece în plan cultural,

datorită contactului cu oameni de litere

deosebiţi, dintre care nu pot să nu-i

amintesc pe profesorul Florin Paraschiv,

un om încântător, specie destul de rară în

mediile scriitoriceşti; un intelectual

adevărat, un interlocutor cu lecturi culte,

cu fraze şi maniere civilizate, pe profesorul

Ioan Dumitru Denciu, un mare dis-

Sava Francu

cret, dar nu un om închis, un om generos

şi afectuos, fără a ajunge la intimitate, dar ştiind să o primească pe

a ta cu înţelegere, pe care l-am considerat un model; pe Gabriel

Funica, înzestrat cu un simţ ludic care l-ar complexa şi pe dracu’.

Nu pot să trec peste satisfacţiile estetice şi intelectuale transmise de

lecturile lui Lili Goia care scrie muscat, inteligent, proaspăt şi cu

miză şi la care autenticitatea este forma preferată de a face ficţiune.

Poeta Ştefania Oproescu m-a “deturnat” de la poezia ce

loveşte în plexul solar şi pe care o admiram cuviincios, la superba

poezie ce-ţi bombardează sinapsele pe care o practică cu

desăvârşit talent şi imaginaţie.

Virgil Panait mi-a temperat de multe ori efluviile de admiraţie

pentru poezia fără valoare adevărată, susţinând pe bună dreptate

că lipsa de măsură în laudă este mai rea decât critica excesivă.

Mă roade invidia că nu pot scrie ca

Viky Vârtosu, încântătoare romancieră sau

ca desăvârşitul prozator Gheorghiţă Mocanu,

care prin scrierile lor dau consistenţă şi

autenticitate revistei noastre.

Aura Christi spunea undeva că „umorul continuă să fie o

forţă a lumii”. Îl tot caut şi nu ştiu dacă mai am timp să-i găsesc subtilităţile.

Era să-l uit tocmai pe poetul Costică Duşcă cu care mă

întâlneam mai ales în afara cenaclului pe care îl frecventa mai rar,

datorită serviciului, care nu-i permitea să fie prezent tocmai în zilele

când eram împreună. Îi citeam versurile scurte, poemele concise,

esenţă de lirism şi ne consultam asupra „duhului” epigramelor

mele.

Şi nu pot să închei fără a sublinia meritul deosebit al revistei,

care număr de număr a promovat spiritul tânăr sinonim cu

valoarea, elocventă fiind prezenţa unor nume ca: Ludmila Bârsan,

Cosmin Dragomir, Natalia Cebanu, Cătălin Boacnă, Petru Fistoc,

Victor Bour, etc. Cu generozitate şi-a deschis paginile unor

valori autentice din alte zone ale ţării şi chiar din alte ţări.

La cel de-al 75-lea număr îi spun La Mulţi Ani! singurei

reviste focşănene de anvergură naţională.

Şi pentru că revista „Oglinda Literară” înseamnă pentru

mine un grup de prieteni şi îmi este atât de apropiată îi rămân înainte

de toate un cititor fidel. Fără ea ar fi fost plictis.

Oglinda literară Un pariu câştigat…

Vai, parcă a fost ieri, când la o cafea, într-un decembrie

friguros şi uscat prozatorul Gh. Neagu mi-a mărturisit intenţia lui

să facem o revistă de literatură la Focşani! Am rămas puţin surprins

dar şi mai surprins am devenit când a adăugat: „o revistă cu

distribuţie în toată ţara!”

Acum judecând la rece, sincer să fiu mi-a fost puţin teamă

de acest demers publicistic, nu mai vorbesc de neîncrederea unora

din jurul nostru care nu ne dădeau mai mult de câteva apariţii…

Şi uite aşa, am ajuns la nr. 75, o vârstă a maturităţii, nu-i

aşa Ce-a însemnat „Oglinda Literară” pentru mine Foarte mult:

VIRGIL PANAIT

www.oglindaliterara.ro

a însemnat un pariu cu mine, a însemnat un plus de încredere, în

puterile mele, a însemnat o serie de interviuri cu scriitori de seamă

ai literaturii române (Mihai Cimpoi, Constantin Ciopraga, Al.

Husar, Vlad Soreanu, Liviu Ioan Stoiciu, etc.), a însemnat întâlnirea

cu cititorii, a însemnat „Scrisoarea mea pierdută” care mia

dat curajul de a scrie, de a polemiza pe teme literare şi nu numai.

Dar, cea mai mare izbândă a mea a fost aceea că am reuşit să

scot de la naftalină, un bun scriitor şi publicist, polemist de temut:

Magda Ursache. Este mult Este puţin Vom vedea la

nr. 750!

La mulţi ani!” şi la mai multe şi bune apariţii!

3205


JURNAL

MAI 1993 Naşterea unei reviste:

TRIDENT. (Personajele principale

Cornel Ungureanu

– primele). E o vreme urâtă şi plouă can

Bacovia, acasă iar s-a spart o conductă şi e inundaţie, la redacţie

e frig; dar trebuie să rămân la redacţie fiindcă ar trebui să

treacă pe la mine, cu proiecte mari, Horst Fassel. Nu ştiu unde e

Mircea, îl caută, ca niciodată, revoluţionari, femei frumoase, studente,

bătrâne doamne de la Arad, prieteni de-ai lui Biju. Pe urmă

dau telefoane de la ziarul cutare, de la societatea cutare, de la revista

cutare. Şi iar vin vedete, viitoare miss, arădence cu soţ, copii

şi doctorese văduve cu interese strict particulare.

Aşa că atunci când a intrat frumoasa Nataşa am întrebato

de două ori dacă pe mine mă caută. Aaaaa, nu, nu ea mă caută,

nu chiar ea, eu sunt căutat de patronul ei, dumnealui ar vrea să

mă întâlnească.

Pe Nataşa o cunoşteam (vag) fusese soţia sau iubita unui

coleg de-al nostru: toţi eram de acord că nu se cade să părăseşti

o asemenea splendoare de femeie, dar mai ştii Dar mai ştii Voia

să devină star, actriţă de cinema, vedetă, spunea fostul soţ. Sigur

că era prea frumoasă pentru el – el, care scria epigrame, aforisme,

novele, publicase chiar un roman – pentru el, care n-avea succes

şi se mira că nu are succes: iar succes n-avea din cauza mârşavilor

de critici. Şi a complicilor lor. Şi a soţiei care nu pricepe nimic.

Chiar domnul Ciobotaru doreşte să vă întâlnească, chiar el

vă caută.

Nu ştiam cine e domnul, dar alături de Nataşa poţi fi fericit

în Australia sau în Tanganika, şi nu-i neapărată nevoie de un Patron

ca să fii amabil. I-am spus că nu ştiu cine-i acest Ciobotaru, iar

ea, cu zâmbetul ei de viitor star:

Nu glumiţi Spuneţi-mi că glumiţi.

Sigur că aş fi vrut să glumesc, dar nu glumeam.

- Domnul Ciobotaru, şi-a reluat dumneaei discursul (acum

cu un aer sobru, de profesoară uşor contrariată: elevul premiant

a ieşit la tablă nepregătit), e unul dintre oamenii bogaţi din Europa.

Şi apoi, cu o exaltare crescândă: are sute de milioane de mărci!

Vrea să le învestească în România! Fratele lui are în Germania

afaceri gigantice…..el s-a întors din Koeln chiar ieri… Vrea să vă

explice…Vrea să-l întâlniţi ca să vă explice…Când aţi putea să-l

întâlniţi…Când ar putea să trimită maşina după dvs V-ar conveni

după masă la 5

La ora cinci un Mercedes mă aştepta în faţa redacţiei. Şoferul

mă întâmpină de parcă eu aş fi fost milionarul. Pe fotoliul din

spate e Nataşa. – sigur că locul ei e acolo, mă va conduce chiar

ea la domnul Ciobotaru!

Spre surpriza mea, maşina a intrat pe o străduţă gheboasă,

cu noroaiele în clocot şi cu blocuri în construcţie. Noua societate nu

e încă gata, dar totul e pregătit pentru viitorul nostru fericit. Miliardarul

locuieşte deocamdată în apartamentul unui prieten, el s-a

întors chiar acum din Germania – sigur că se va aranja repede –

se va muta într-o vilă, dar deocamdată, şopteşte secretara, dar va

rămâne aici – două sau trei zile.…Cel mult trei zile.

Era un apartament de două camere, nu lipsit de eleganţă,

dar încă nu un apartament de miliardar. Domnul e fericit că mă

vede, el mă ştie de la cenaclurile literare şi mă admiră, noi putem

face împreună lucruri mari. A învăţat multe lucruri de când a plecat

din Timişoara – pasiunea lui a fost dintotdeuna filmul. Va transforma

Timişoara într-o capitală a filmului, nu vreau să-l ajut

O, mă reped eu, ţin de doi ani o emisiune de film….

Foarte frumoasă, se repede secretara.

O ştie şi domnul Ciobotaru, a auzit cuvinte bune despre ea,

de asta apelează la mine. Vom face o revistă de cultură cu cei mai

importanţi specialişti în film – aş putea să aduc într-o săptămână

proiectul Şi o editură care să tipărească monografii, cărţi despre

marii regizori, despre marii artişti, o istorie a filmului mondial. Nu-i

nici o problemă de bani, mie îmi va oferi o sumă bună. Bună de tot,

exclamă domnul Ciobotaru. Dacă aş putea să-i fac schema unei

publicaţii săptămânale…cu cele mai importante personalităţi…

3206

Trident

şi şansele postrevoluţionare ale filmului

(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre

regi, saltimbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al

doilea, de ratarea unor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri

insulare. Volumul al patrulea, din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea

filmului. Cartea e în curs de apariţie la Editura Palimpsest.)

www.oglindaliterara.ro

E nevoie de bani, spun eu cu timiditate. O publicaţie de film

trebuie să fie competitivă – iar competitivă poate fi doar una color.

Şi costă. Cel puţin un milion. Patru milioane pe lună.

Domnul Ciobotaru surâde dispreţuitor, ce bani, asta-i problemă,

banii O facem color, o vom face de 32 de pagini - n-are importanţă

cât costă, datoria mea, a directorului, e să obţin

colaborările celor mai importanţi oameni de cultură. În cât timp…

Îi spun că am deja o redacţie, cu câţiva dintre tinerii de talent

din oraş am scos o publicaţie la Casa studenţilor....

O săptămână, spune generos patronul. Puteţi angaja zece

oameni , dăm salarii mari, încheie The Big Boss.

(Cred că în următoarele zile am consumat trei salarii pe telefoane.

Întâi cu Andrei Pleşu, care ar fi trebuit să ţină o rubrică

săptămânală, Idee şi Imagine, şi un top al ideilor şi imaginilor româneşti,

bune şi rele, care se ivesc săptămânal în faţa ochilor săi

de Maestru al privirii; Mircea Martin, cu Topul cărţilor de literatură

universală în România; Laurenţiu Ulici, cu o Info-cart şi topul cărţii

româneşti; Şerban Foarţă, un top al traducerilor – o antologie a

celor mai bune traduceri din literatura universală. Ramona Mitrică,

recomandată de omul meu de nădejde, Marian Rădulescu, aflat

încă în anul patru, dar foarte bun comentator de film - un top al filmelor

proaspăt sosite în România; Freddy Buache, care era şeful

cinematecii elveţiene şi Ana Simon, un top mondial al filmelor. Şi

dialoguri cu cei mai mari dintre cei mari. Mai erau (propuşi) colaboratori

principali Liviu Ciulei (nu reuşeam să iau legătura cu dumnealui),

Pintilie, Ovidiu Iuliu Moldovan, Eusebiu Ştefănescu, Nicky

Wolcz. Aveam colaboratori la Cinecitta (Carla Ionescu), Hollywood

(Marton Schwartz, după numele lui de artist JJ Fitzcarraldo), Nicky

Wolcz (Essen sau New York), Walter Engel (Duesseldorf) ş.a. La

rubrica Timişoara, între istorie şi revoluţii ar fi scris Florin Medeleţ

şi Ioan Haţegan, istorici în ascensiune. Mai erau studenţii mei (era

sesiune, dar cauza revistei prima) - Marian Rădulescu, Robert Şerban,

Laura Gheorghiu. Secretar de redacţie – Dorin Davideanu,

excelent profesionist, a lucrat la revistele studenţeşti, acum e la Tipografia

Marineasa. Până când The Big Boss va cumpăra o tipografie,

era de părere Dorin Davideanu, putem tipări revista, putem

tipări cărţile la editura Marineasa.

I-am convocat, ei s-au pus pe muncă, eu m-am înfăţişat la

domnul Ciobotaru cu lista: Ciulei, Pintilie, Ana Simon (care ar fi

obţinut colaborările lui Freddy Buache, Jeanne Moreau etc etc) Andrei

Şerban, 200 de dolari, Andrei Pleşu, Mircea Martin , Ulici, 150,

redactorii mei – 100 de dolari pe lună, urmând a se plăti şi colaborările

- 25 de dolari. Revista s-ar numi Trident, fiecare număr ar

conţine articole mici, incitante, topurile noastre – pe lângă cele realizate

de personalităţile de mai sus. Graficiana revistei ar fi Geta

Medinski, scenografă a Teatrului Naţional, autoarea unor coperte

de cărţi pentru editura Hestia. Frumoase. Iar fotograf, Stelian Acea:

el e cel mai bun din Timişoara, din România, poate îl facem să fie

şi de pe mapamond.

Daaaa, zice domnul Ciobotaru cu ochii alunecând încet pe

listă, pentru maestrul Pleşu doar 150 de dolari Ia un pix şi dublează

sumele fiindcă trebuie să-i apreciem pe marii noştri oameni

de cultură. Dublează şi la maestrul Martin.

- Şi la domnul Ulici, susură secretara.

- Normal, e de acord Patronul. Vom da premiile Gelder (aşa

se numea societatea la care dl. Ciobotaru era Administrator general,

cu drept de semnătură pentru tot ce mişcă) pentru roman,

poezie, eseu, critică de artă şi cinematografică, pentru scenarii de

film. Vă rog să vă ocupaţi şi de editură. Veţi fi directorul editurii Trident,

profilată pe cărţi despre regizori, vedete, actori …O editură

pentru scenarii de film.

De fapt, aici se îndreptau interesele, dolarii, avântul directorial:

spre film.

(continuare în numărul viitor)


RESTITUTIO

Nicu Porsenna un scriitor actual

Calităţile sufleteşti ale

românilor sunt cumpănite de mari

scăderi. Astfel, inteligenţa strălucită a

moldovenilor (dovadă că încrucişarea

mai activă cu sângele slav a fost o experienţă

fericită pentru daco-romani)

coexistă cu o oarecare inconsistenţă

de caracter şi dezechilibru. Pilde: d.

A.C.Cuza, iniţiatorul unui mare curent

de opinie, creat de puterea intelectuală

şi sufletul său, este în acelaşi timp un

admirabil dezorganizator: e prototipul

dezordinii, versatilităţii şi spiritului dizolvant.

Mişcarea sa, care putea

stăpâni şi îndrepta ţara, a fost ţinută în

loc şi doborâtă de defectele înspăimântătoare

ale caracterului său. El

a nimicit-o în 1915 - când a pierdut pe

Corneliu Zelea Codreanu. Renăscând

mereu din cenuşa ei şi trăind firavă,

abia suflând, mişcarea s-a mai înfiripat

prin fuziunea cu oştirile lui Octavian

Goga, sub organizarea unui muntean:

Stan Ghiţescu.

Alt moldovean, Corneliu Zelea

Codreanu, a creat o mişcare de energie

naţională, dominată însă de o

mistică fără scop lămurit, fără directivă

intelectuală, având ceva din nebulozitatea

lirică şi violentă a slavilor de

peste Nistru. Mişcarea aceasta nu va

prinde o formă viabilă decât atunci

când organizarea ei ideologică va

prevedea reforme şi soluţii precise. Altminteri,

împins pe culmile Puterii de

(urmare din numărul anterior)

valul sentimentului popular, lipsa de realizări

ar putea prăbuşi pe "căpitan",

aşa cum a prăbuşit şi demonetizat pe

mareşalul Averescu.

Transilvăneanul are ceva elefantin

în structura lui mintală, influenţată

de amestecul cu rasa maghiară,

mult inferioară ca inteligenţă, însă

posedând o mare putere de adaptare

la civilizaţie, orgoliu de nobleţe şi disciplină.

Cu tot spiritul său de echilibru

.şi organizare, lipsa de substanţă psihică,

limitează şi compromite în bună

parte acţiunea munteanului. Familia

Brătianu a creat puternicul partid liberal,

dominat exclusiv de interesul partizanilor

şi servindu-se de naţionalism

ca de un simplu pretext. Aşişderi, Ion

Mihalache scoate din neant un partid al

ţăranilor, care devine însă ocrotitorul şi

speranţa minorităţilor şi ovreilor, precum

şi o simplă organizaţie de exploatare,

ca şi partidul liberal.

Aceia care manifestă însă cele

mai originale cusururi, unele aidoma cu

ale gasconilor, sunt oltenii. Aceste

fenomene ale rasei noastre sunt mincinoşi

fără pereche, guralivi, lăudăroşi,

înfumuraţi până la demenţă; incorecţi,

bănuitori şi răzbunători ca fiarele, ei

apar ca interesante exemplare ale naturii

primitive; toţi sunt nevropaţi,

dervişi urlători, insuportabili în intimitate,

foarte periculoşi în raporturile de

afaceri, un

dezastru în

viaţa publică.

Ei lasă impresia

fenomenului

ciudat al

unei rase întregi

de oameni

nebuni. Prin îngrozitoarele

lor

defecte nimicesc

toată

Nicu Porsenna

opera clădită

de marile calităţi

şi de entuziasmul lor. Tudor

Vladimirescu a căzut din pricina cruzimii

şi lipsei de tact faţă de proprii generali.

Nicolae Titulescu a folosit puterea

sa de expansiune numai pentru

reclama personală, pentru o vanitate

bolnavă, consumând 400 de milioane

lei anual din bugetul mizeriei noastre,

indignând Europa cu spectacolul unui

lux dement, în clipa când venea în numele

României să cerşească

amânarea plăţilor de împrumuturi; nu

mai vorbim de politica de aservire şi

umilinţă faţă de ovreii din Occident şi

U.R.S.S:, nici de abandonarea

românilor de peste hotare în mâinile

vecinilor ce-i deznaţionalizează.

Însă, pe de altă parte, calităţile

rasei olteneşti sunt atât de viguroase,

încât exemplarele care nu posedă

cusururile pomenite sunt elemente cu

adevărat excepţionale. Dacă acestea

sunt, în treacăt, schiţate defectele rasei

româneşti pe regiuni, cele mai grave

sunt însă cusururile generale ale întregului

neam: lipsa de energie, de perseverenţă,

de simţ moral.

Domnule Gheorghe Neagu,

TUDOR CICU

www.oglindaliterara.ro

M-am bucurat la acea vreme să am în mâini „O antologie

literară”, apărută prin truda redactorului şef al revistei

focşănene, Oglinda literară. O antologie despre care am

scris că se va constitui ca reper pentru orice altă antologie

a comunicării; şi doar Antologia este un produs al revistei, iar

dacă aceasta m-a încântat şi a încântat şi pe alţii, atunci ce

mai poţi spune despre revistă, care este Muntele ce a iscat

atâtea avalanşe ce au uimit paginile unui almanah „Nimeni

nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta

de seducţie” spunea undeva Gabriel Liiceanu. Pentru a

aprecia orice, de exemplu calitatea sau conţinutul unei reviste,

avem nevoie de repere. Faţă de aceste repere funcţionează

principiul contrastului: lucrurile sunt percepute diferit

în funcţie de ceea ce le stă alături, în timp şi spaţiu. Lângă

un lucru mare, un lucru mic va părea şi mai mic. Lloyd Cory

spunea: „Dacă în ianuarie americanii au anunţat o nouă invenţie,

în februarie ruşii declară că au făcut aceeaşi descoperire

cu mulţi ani în urmă. În martie, japonezii încep să exporte

invenţia în Statele Unite”. Ce ar trebui să se înţeleagă:

dacă şi Buzăul se laudă cu revista lor „Renaşterea culturală”

(care ba apare, ba dispare; ba este anunţată dar n-o vedem

la timp), ei bine, Oglinda literară a ţinut ştacheta sus şi nu

şi-a înşelat niciodată cititorii. Frumoasă, bogată şi respectând

termenele, respectându-şi cititorii. Ochii celui de lângă

tine îţi transmit instantaneu care sunt efectele efortului tău

de convingere; şi am simţit asta în ochii celuilalt, răsfoind

împreună cu ei Oglinda literară. Nici nu e nevoie să spui

mai mult decât o spun ochii celui de lângă tine în astfel de

situaţii. Iată unde ne sunt seducătorii! Aştept mereu revista,

cu încântarea celui care îl aşteaptă pe Prâslea cel Voinic…

să se întoarcă de pe tărâmul cuvintelor şi ideilor în palatul

fermecat al trăirilor noastre de zi cu zi.

3207


EVENIMENT

Am cunoscut-o cu prilejul festivităţilor de la Galele A.P.L.E.R. Fragilă şi graţioasă in egală masura,Aura

putea deveni vulcanica ori de câte ori şi-ar fi simţit crezurile în pericol.Atunci nu era bine să

rişti,să te joci cu focul,cum se spune.Anii au trecut,fără să-ţi vină în gând că şi Aura ar putea fi în stare

să poarte pe umeri 40 de ani de existenţă.Si iat-o!Aura este deja de-a noastră….Oare …

La multi ani şi la multe volume!

Redacţia

La mulţi ani

Aura Christi s-a născut la 12

Aura Christi

ianuarie 1967 la Chişinău. A absolvit

Liceul teoretic român-francez „Gh.

Asachi” şi Facultatea de Jurnalism a

Universităţii de Stat. Debut absolut – 1983. În 1988 e redactor

la periodicul Tineretul Moldovei, iar în 1991 – redactor-şef

al revistei de cultură Galaxia Gutenberg. În 1993

părăseşte Chişinăul şi se mută la Bucureşti. E angajată la

revista Contemporanul. Ideea Europeană în calitate de redactor

de rubrică; în 1999-2001 este redactor-şef adjunct,

iar din 2002 redactor şef la aceeaşi revistă. Înfiinţează – în

octombrie 2003, împreună cu Andrei Potlog – Fundaţia Culturală

Ideea Europeană şi Editura Ideea Europeană. Semnează

în prestigioase reviste din România, Franţa,

Germania, Belgia, Italia, Suedia, Rusia, S.U.A. Este prezentă

în antologii publicate în Franţa, Suedia, România,

S.U.A., Germania, Rusia, Republica Moldova. Este membru

al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-Clubului.

Cărţi de

poezie: De partea

cealaltă a umbrei,

1993; Împotriva

Mea, 1995; Ceremonia

Orbirii,

1996; Valea Regilor,

1996; Nu mă

atinge, 1997, 1999;

Ultimul zid, 1999;

Crini Imperiali,

1999; Elegii Nordice,

2002; Geflüster/Şoptirea,

2002; Cartea ademenirii, 2003.

Cărţi de eseu: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul

exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Exerciţii de destin,

2007; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007.

Roman: Sculptorul, 2001, 2004; Noaptea străinului,

2004; Marile jocuri, 2006; Zăpada mieilor, 2007

Cărţi de publicistică: Banchetul de litere. Dialoguri

cu…, 2006.

Traduceri: Anna Ahmatova,

Poezie şi destin, 2001; Valerii Voronţov,

România, 2003.

Ediţii alcătuite şi îngrijite:

Romanul românesc în colocvii, 2002;

Nicolae Breban · 70, 2004; Problema

evreiască, 2006.

Premii literare: Premiul pentru

poezie al Ministerului Culturii,

1993; Premiul pentru poezie al Academiei

Române, 1996; Premiul pentru

poezie al Uniunii Scriitorilor şi al

Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor

din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”,

1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei

Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, 2001; Premiul pentru poezie

al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei

Convorbiri literare, 2004; Premiul Autorul Anului (Asociaţia

Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România, 2007)

„[…] iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent,

din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să ne temem

de retorica majusculelor, al marei Poezii.” (Nicolae Balotă)

„Aura Christi este cea care posedă cel mai profund

sensul tragicului. Discursul său liric, de o forţă verbală şi

imaginativă excepţionale, nu evită pathosul […]” (Sorin Alexandrescu)

„Aura Christi posedă

numeroase virtuţi.

Forţa compoziţiei

pe multe planuri. Impactul

personal între

lecturi bogate şi o viguroasă

inventivitate. Mijloace

suple de

caracterizare. O stilistică

adaptată nevoilor

expresive.” (Ion Ianoşi)

„Scrisul cu încetinitorul îi vine bine şi nu e de împrumut,

ci somatic. Apoi, stranietatea e un lucru ce iarăşi îi iese

bine. Un fel de lirism atroce şi totodată insidios îşi face loc

între rânduri, fără să ştii de unde vine şi nici unde va

dispărea. Cât despre limbaj, bogăţia acestuia şi efervescenţa

lui ar trebui să învenineze de invidie tinerimea literatoare,

că e de peste Prut, că e de dincoace. Iarăşi,

dialogurile urcă de multe ori către o teatralitate ce ar merita

valorificată dramaturgic. Cât despre capacitatea eidetică, e

un har ce merită stors de ultima picătură, autoarea având o

înclinaţie specială către vivificarea

spaţiilor schematice, a structurilor

seci, şi o predispozitie accentuată

pentru construcţia unor edificii luxuriante,

gaudiene, pe aer. Prospeţimea

logosului, forţa lui de a se

resemnifica, trimite către o metempsihoză

a lui.” (Nicoleta Sălcudeanu)

3208

www.oglindaliterara.ro


NOTE DE LECTURĂ

Idealismul esoteric

Inteligent şi cu o fineţe analitică ce te face să-i uiţi

vârsta, Sergiu-Matei Lucaci este un exemplar atipic al generaţiei

sale pe care, privind-o de la înălţimea filosofiei nietzscheene,

tânărul din Bacău o descrie cu exactitate şi fără

rea-voinţă: „Acest cancer numit mediocritate, sau normalitate,

aşa cum îl numesc unii în mod eufemistic, ce consideră

geniul o nerozie, precum spunea Eminescu, a invadat ţesutul

viu al societăţii şi al valorilor sale consacrate cu tumorile

lui maligne, lăsând în urmă un organism ce glorifică

hedonismul, trăirile de moment, lipsa personalităţii şi socializarea

excesivă, dusă până la suprimarea identităţii individului

de către colectivitate” („Idealismul esoteric”, Editura

Psyhelp, Bacău, 2007).

Eseurile din volumul citat au o tematică variată: cultul

mediocrităţii, toleranţa, moartea patriotismului, creştinismul

între esoteric şi exoteric, tipologiile liderului în secolul XX

sau transcendentul originar, adică domenii vaste şi controversate,

în care nu te poţi încumeta neiniţiat. Sergiu-Matei

Lucaci demonstrează că are şi cunoştinţele / lecturile necesare,

şi capacitatea de sinteză, de creare a unei viziuni

structurale asupra temelor abordate. Totodată, ceea ce nu

este puţin lucru, tânărul posedă o mare uşurinţă în folosirea

vocabularului critic şi, pe lângă aceasta, flexibilitatea gândirii

şi un spirit polemic destul de rar întâlnit. Tonul, uşor sentenţios,

nu este însă dogmatic: discursul este organizat

raţional, fluid, suplu, fără inserţii axiomatice şi fără infatuare,

astfel ca lectura devine un bun prilej de actualizare a unor

probleme care i-au frământat dintotdeauna pe gânditori.

Eseul „Moartea patriotismului”, de exemplu, porneşte

de la raportul dintre raţiunea materialistă şi cea idealistă,

dintre raţiunea de stat şi voinţa poporului, pentru a se explica

modul în care se poate păstra conştiinţa naţională şi

menţine identitatea unui popor. Istoriografia, printr-un număr

vast de situaţii, a acordat laurii elitelor politice, rareori admiţând

contribuţia păturilor inferioare la acest proces. Intenţia

autorului este exprimată cu limpezime şi curaj: „Ne

propunem ca, prin eseul de faţă, să justificăm, pe baza evoluţiei

conceptelor de stat, de naţiune, spre sensul de epocă

contemporană, faptul că lipsa unei raţiuni de stat proprii, ca

principiu de bază, ca impuls şi ghid al evoluţiei istorice a unei

ţări, poate însemna daune aduse integrităţii teritoriale, economice,

politice a acesteia, dar şi că moartea patriotismului

înseamnă moartea unei naţiuni” (p. 40).

Istoria omenirii, punctată de lupte sângeroase pentru

libertate şi suveranitate statală, a intrat, în epoca actuală, în

impas; vechile idealuri „fac obiectul unei ignoranţe generalizate”:

„date sau evenimente istorice, personalităţi sau pierderi

de vieţi omeneşti nu provoacă tinerelor generaţii decât

râsete dispreţuitoare, afişate cu o iresponsabilitate şi in-

conştienţă totală faţă de faptul că sacrificiile

trecutului s-au făcut pentru

ca ei să vadă lumina viitorului” (p.

41). E limpede, pentru oricine nu-şi

face un cult din propria ignoranţă, că

istoria sancţionează, prin repetări

nesfârşite, astfel de atitudini, dar şi

că „această degenerare dintr-un trecut

istoric marcat de animare patriotică,

la un prezent adâncit în apatia

generalizată a societăţii, determină o

reformulare a raportului dintre raţiunea

de stat şi voinţa publică”.

În cadrul contractului social Valeria Tăicuţu

modern (v. şi J. J. Rousseau), scăderea

treptată a interesului faţă de actul politic duce automat

la sporirea puterii instituţionale a statului. Sergiu-Matei Lucaci

nu ezită să stabilească un raport de cauzalitate între

această atitudine şi moartea patriotismului: „Putem afirma,

cu certitudine, că acest dezinteres crescând faţă de latura

politică a existenţei sociale fundamentează lipsa unui sentiment

patriotic” (p. 44). Vina nu trebuie căutată în abuzurile

puterii, în corupţie, favoritism şi în toate relele de care

aceasta se vădeşte a fi capabilă, ci ea oglindeşte un fapt

simplu şi dureros: indiferenţi, absenteişti, bătându-şi joc de

dreptul lor fundamental la vot, oamenii sunt cei care legitimează

puterea: absenţa lor de la urne sancţionează, cumva,

corupţia, dar o perpetuează, astfel că sistemul democratic

electiv asigură guvernanţilor, de fapt, cât mai multe drepturi

şi niciun fel de obligaţii faţă de electori.

Globalizarea ca tendinţă la modă îşi are punctul de

plecare în viziunea kantiană a omului ca „cetătean al lumii”,

numai că, tradusă economic şi politic, această viziune nu înseamnă

sporirea responsabilităţii omului ca protector al civilizaţiei,

ci sporirea „dependenţei sale de restul lumii, încât

individualismul să fie eradicat în totalitate”, lăsând locul unui

nou tip de colectivism – cel de tip consumist – hedonist:

„Aşadar, privind dincolo de imaginea unei omeniri în sfârşit

reconciliate, centralizarea excesivă ne va face tributari unei

structuri monopoliste, care va impune aceleaşi standarde

economice şi sociale, ca bază a unui aşa-zis egalitarism, din

nou, nu pentru că astfel ar fi evoluat în mod natural ordinea

globală, ci pentru că deţine puterea de a face acest lucru”

(p.48).

Este interesant de remarcat modul serios şi matur în

care Sergiu-Matei Lucaci face analiza tendinţelor actuale din

gândirea economică şi politică, trecând dincolo de coaja

subţire a lucrurilor, pentru a ajunge la cauzele reale care le

determină mişcarea. Lectura eseurilor poate constitui nu

numai un drum iniţiatic, dar şi un semnal de alarmă, pe care

autorul nu se sfieşte să-l tragă, şi la care ar fi bine să luăm

aminte.

CORNELIU VASILE

OGLINDA LITERARĂ a ajuns la ŞAPTE ANI

Aşa cum o fetiţă bine crescută are cei şapte ani deacasă

când împlineşte această vârstă, revista LITERARY

MIRROR în ediţie românească, bine condusă de scriitorul

Gheorghe Neagu, împreună cu o redacţie de elită, are un

nume în peisajul literar, alături de Nord literar, Jurnalul literar,

Cetatea literară, România literară, Universul literar...

Chiar dacă sunt destule publicaţii concurente în

Focşani, în Vrancea, în centrele culturale puternice, învecinate,

Galaţi, Ploieşti, Bacău, Constanţa sau în Capitală.

Mă încântă varietatea materialelor publicate şi dorinţa

de a promova literatura şi adevărul, cultura şi civilizaţia, prin

rubrici şi pagini de poezie, articole de atitudine antitotalitară,

eseuri, recenzii, epigrame, prezentări de cărţi, interviuri, anchete,

profiluri, concursuri şi lansari. Sunt publicaţi autori care

ţin la prestigiul breslei scriitoriceşti, din ţară şi de pe alte meridiane,

între care menţionez, fără supărare pentru numeroşii

colaboratori de valoare, două scriitoare pe care le citesc

cu interes: Magda Ursache şi Valeria Manta Tăicuţu.

La mulţi ani şi noi succese!

www.oglindaliterara.ro

3209


NOTE DE LECTURĂ

Tudor Cicu

Un câmp plin

de crăiţe,

plouate,

proaspete...

Panait Istrati

în actualitate

Ionel Necula

Florina Zaharia este o trestie pascaliană răsărită la

malul Dunării – lângă ea curcubeul se dezmiardă „dea

punctele într-un orizont” şi boturi de mânz sunt ademenite

de cerul ce deschide loc unui câmp printre

„crăiţe plouate proaspete” făcând loc şi plantei de

magie a iubirii, busuiocul. Poezia ei este leac pentru

toate iubirile de pe planeta cu nume de dragoste.

Cartea de poezie a tinerei autoare (a cincia), intitulată

sileptic: „1863-1894 aşteptarea fără braţe”, apărută la Ed. Opera

Magna, Iaşi 2007, e ca un trăsnet căzut de-a lungul străzii, la fel de

simplu ca o femeie care se scaldă în râu. Poezia Florinei Zaharia

îşi îndeamnă cititorul să-şi sculpteze în cuvinte trecerea: „ştiam că

nu e nevoie de cuvinte/că voi vorbi de sub pleoape”; descântă şi

încântă prin cuvânt uimirea care şovăie în a observa acel petec de

rai din sufletele noastre: „Florina e scrisă pagini limfatice întregesc

restul fiinţei/până la pierderea de sine ea e o funie între particule

mici şi mari/de caiete mâini inimă şi infinit”. Florina Zaharia îşi desenează

singură cerul „şi se gândeşte cum vei căra după tine

norii/când o vei ţine de mână...” pentru că (nu e cuminte/se

strâmbă. îşi ridică bluza deasupra oraşului/parcurile aplaudă); un

întreg spectacol dat de tânăra autoare în buza clipei încremenite pe

retina ochiului şi „în braţele ei se răstoarnă tunetele lumii” (a şasea

poveste). Tânăra autoare, ne propune un alt joc de cuvinte: cu

tăceri şi frumuseţi de lebădă poposită pe fundalul acestui smârc

de baltă şi stuf care e viaţa. “Aş fi ajuns la tine de atâtea ori/dar

dimineţile nu se mai aşezau în jurul soarelui” – ni se mărturiseşte

poeta atunci când îşi spală sufletul cu pulberea stelelor, când “trebuia

să port cu mine dezlegările”; şi ca să poată rosti povestea

până la capăt “ascunde cuvinte/din care se scrie povestea”. În cele

şase zile cât Domnul a lucrat la facerea lumii: “Astfel au fost sfârşite

cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor” (Genesa versetul 2) şi a

trecut să se odihnească “de toată lucrarea Lui” în ce-a de a şaptea

zi – după cum ne spune Biblia -, contrar celor rânduite de Domnul,

autoarea acestei cărţi de poezie scrie câte o poezie pentru fiecare

din aceste minuni ale lumii (ciclul: 1863-1877 poveşti cu ticăit monstruos

), dar ca să despartă taina de rostirea ei – pentru asta! – îi

trebuia nişte semne care să lumineze ochiul gândului şi rătăcirea

noastră: „sunt eu/cea care împotmolesc tăcerile/şi dezleg vântul/sunt

eu/cea care plec/păzind drumul de ceilalţi”. Şi a ales a

şaptea zi ca pe ultima dintre minuni când „ea nu mai poate fi

găsită”. Florina Zaharia îşi cântă „requiem”-ul interior având o cu

totul altă proiecţie spaţială a sentimentelor faţă de acel „alter-ego

al sinelui” ca în cazul poetului american Robert Fuller Murray

(1863 - 1894). La adâncitura textului cât o brazdă de pământ negru

„are un vis/să-şi smulgă mâinile şi visul/din negrul pământului/să

ajungă întreagă/în ţara transparenţei şi a luminii” (pag.67). Poeţii

locuiesc în afara fricii – spunea aproximativ un alt poet cândva.

Florina Zaharia îşi învinge teama, trece strada poemului „senzuală

în rochia mea cea mai frumoasă” – mai mult – „merg dincolo de

carne/cu poemul în mână/...(Nichita mai intra cu şoimul pe umăr în

cetate - s.n.).../strada nu mă mai aşteaptă/intră în mine prin rochia

descheiată”. Ochiul poetei scrutează de pe aceste înălţimi totul:

„lucrurile simple rămân în privirea care se uită în tine/ele nu se văd,

doar te văd/ele nu te bucură/doar se bucură/dacă le vezi înseamnă

că ai găsit drumul/şi drumul merge prin tine”. Arthur Rimbaud scria

în „un anotimp în infern: să sfârşim cu cuvintele. Îmi îngrop morţii

în pântec”, dar Rimbaud primise drept în inimă lovitura de graţie şi

nu o prevăzuse. Florina Zaharia simte cum „cuvintele s-au legănat

şi au adormit pe cruce”. Poezia ei este plină de crăiţe, plouate,

proaspete care „s-au aprins precum lumânările”, o poezie care

convinge, încântă şi transmite în comunicare un nou orizont estetic.

Despre Maria Cogălniceanu am mai avut ocazia să scriu

atunci când i-am comentat cartea „Întâlniri irepetabile” (Editura

Limes, Cluj Napoca, 2004), o variantă feminină a jurnalului liicean,

complinit cu alte depoziţii despre alţi cărturari importanţi din viaţa

culturală a României contemporane. Am subliniat atunci apetenţa

autoarei pentru ceea ce se înţelege îndeobşte prin marea cultură

şi pentru asumarea subiectivă a neliniştilor acestei lumi.

Maria Cogălniceanu face parte din categoria acelor spirite

de provincie, necunoscuţi şi aproape anonimi, dar care stâlpesc

locul, tonifică atmosfera culturală a comunităţii şi ţin ridicată ştacheta

etablismentului cultural. În condiţiile când manelizarea şi cultura

undergrund câştigă teren şi se lăbărţează meschinizant pe arii

din ce în ce mai întinse ei, aceşti cărturari de provincie, caută să

menţină treaz interesul pentru o receptare aurorală a valorilor autentice,

nepervertite de aluviunile acestor buimace vremi.

Spuneam despre cartea sa anterioară „Întâlniri irepetabile”

că reprezintă o altă versiune a jurnalului păltinişan, dar, de

fapt, este mai mult decât un jurnal nicasian, căci nu dă seama

numai de întâlnirile sale cu Noica, dar şi de alte personalităţi importante

– ridicate din zariştea spitalului brăilean. Şi-a asumat

această misiune, de a escava prin bogata cultură a Brăilei şi de a

cinsti memoria celor care, prin opera lor, au trasat reperele evoluţiei

spirituale a spiritului brăilean.

Cum ar fi putut lipsi din această galerie referenţială de spirite

brăilene tocmai Panait Istrati, poate cel mai popular dintre scriitorii

ridicaţi din solul fertil al Brăilei Panait Istrati a fost, dacă

informaţiile mele sunt exacte, prima sa dragoste şi prima ispită hermeneutică

ce s-a ductilizat din înfiorările resimţite la lectura reputatului

scriitor.

În lucrarea sa memoralistică amintită mai sus (o memorialistică

de o factură aparte) chiar mărturiseşte că a debutat în buletinul

Asociaţiei „Les amis de Panait Istrati”, alături de Alexandru

Talex – cel mai fidel şi mai statornic admirator al scriitorului din Baldovineşti.

Tot alături de Al. Talex a participat la colocviul internaţional

„Panait Istrati et les Revolutions”, organizat de aceeaşi

Asociaţie la Paris în 1989. Ca brăileancă avea această datorie morală

de a menţine treaz interesul pentru cel mai popular scriitor ridicat

din lumea celor năpăstuiţi de soartă.

Cartea despre care ne-am propus să vorbim în aceste

rânduri ( „Istrati după Istrati”), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006

este, mărturiseşte şi autoarea în Introducere, „un mănunchi de

acte complementare la cele publicate până acum în România şi

Franţa, un instrument folositor pentru cercetările ulterioare legate

de acest subiect, dar şi o chemare la lectura operei iscălite de Panait

Istrati”.

Structurată în trei diviziuni, cartea d-nei Cogălniceanu cuprinde

documente inedite din filiala brăileană a Arhivelor Române,

corespondenţe, note, însemnări – toate circumscrise mirificului

spaţiu istratian, apoi un bogat fond epistolar provenind din Arhiva

lui Alexandru Talex şi decupaje din presa franceză referitoare la

opera istratiană, la semnificaţia şi la dăinuirea ei în lume.

Lucrarea se adresează tuturor celor ce iubesc scrierile lui

Istrati, dar şi cercetătorilor, celor ce vor să adâncească anumite

subiecte, aspecte sau teme ale universului istratian. Nimeni, mai

bine decât el, n-a scris povestea omului învins de istorie şi n-a

cărăuşit în mit şi-n legendă lumea pestriţă a Comorofcăi – o lume

răscolită de patimi şi de tulburătoare drame individuale.

3210

www.oglindaliterara.ro


CRITICĂ LITERARĂ

Urmează apoi studiul Eidola - Imagini

ale dublului în romantism, studiu în care

Braga se opreşte la Ciudata poveste a lui

Peter Schlemihl de Adalbert von Chamisso,

în cadrul căreia discută noile semnificaţii

pe care le poate comporta umbra (aici,

echivalentul sufletului, nu al inconştientului)

din perspectivă psihanalitică sau ocultă, nuvela

Horla de Guy de Maupassant, în care

analizează rolul jucat de motivul oglinzii, William

Wilson şi Portretul oval de E. A. Poe

dar şi Portretul lui Dorian Gray de Oscar

Wilde, în care are loc o inversiune – din cele

atât de dragi lui Wilde – prin intermediul căreia personajul imortalizat

pe pânză, cel real, rămâne veşnic tânăr, în vreme ce portretul

propriu-zis suferă un proces de degradare fantastică (pe când în

culturile tradiţionale, orice asemenea imagine a unei persoane echivala

cu un furt la nivel ontic, o privare de esenţă, efectul fiind

exact contrar).

În Omul fără însuşiri - Între androgin şi hermafrodit, Corin

Braga face o analiză subtilă celui mai celebru roman al lui Robert

Musil, Der Mann ohne Eigenschaften, în care vede nu un personaj

anost şi lipsit de profunzime, ci un individ care, tocmai din dorinţa

de a rămâne fidel ideii de reintegrare şi unei viziuni holistice,

refuză etichetarea într-o lume ce nu poate oferi decât deziluzii.

Omul fără însuşiri rămâne astfel un personaj căruia,

potenţial, îi stă la dispoziţie de fapt totul (de aici, două

fire călăuzitoare ce aduc în discuţie mitul androginului

şi cel al hermafroditului).

Literatura interbelică de la filia la neikos este un

alt studiu fascinant, în care autorul, pornind de la un

concept cu rădăcini în Poemul despre natură al lui

Empedocle (conform căruia armonia universului are la

bază Iubirea, iar haosul, Ura), face o foarte interesantă

analiză a degradării mitului romantic al iubirii ideale,

care la realişti şi moderni devine „doar o sinecdocă

pentru modul în care o societate rezolvă problema relaţiei

dintre contrarii. Ea depinde de modul cultural de

soluţionare a tensiunii dintre conştiinţă şi inconştient,

dintre eu şi anima, dintre principiul realităţii şi principiul

plăcerii. (...) Romantismul şi modernitatea aşează

acest raport în termeni opuşi, în baza atitudinilor lor structural divergente.”

Braga trece astfel în revistă întreaga literatură vizată,

de la M. Eminescu, B. P. Haşdeu, N. Filimon, M. Kogălniceanu, D.

Zamfirescu, I. Agârbiceanu, la Camil Petrescu (cu ilustrativul roman

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), H. Papadat-Bengescu,

L. Rebreanu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Gib

Mihăescu sau Nicolae Breban (Don Juan). Astfel, ajungem să

înţelegem cum „frumoasa fără corp” a lui Eminescu a putut deveni

mai întâi „femeia de aer” la avangardistul Constantin Nisipeanu,

pentru a se degrada complet în „femeia gonflabilă” la nouăzecistul

C. Rupa.

Poate cel mai vast şi mai amplu studiu este dedicat Postmodernismului

literar românesc, în care autorul dă adevărata

măsură a profunzimii, erudiţiei şi viziunii sale în contextul literaturii

actuale româneşti sau europene. Un aspect cheie, observat deja

de Mircea Nedelciu, e legat de felul în care postmodernismul, care

în context european subîntinde aspecte şi linii de forţă clare, la noi

devine o marotă pe care fiecare generaţie şi-o revendică spre a

servi propriilor interese. Conflictul dintre optzecişti şi şaizecişti este

studiat în cheie psihanalitică, pornind de la complexul lui Oedip:

precum regele Laios, care se teme de posibilitatea de a fi detronat

înainte de vreme, şaizeciştii încearcă să muşamalizeze tendinţele

de afirmare ale optzeciştilor. Aceştia însă nu fac decât să se

unească şi să revină cu mai multă forţă („ceea ce nu mă distruge,

mă face mai puternic”, spunea Goethe), precum Oedip.

Corin Braga se raportează la toate contribuţiile teoretice

Zece studii de

arhetipologie

(prezentare de carte)

majore de până

acum ale fenomenului

(Alexandru

Muşina, Ion

Bogdan Lefter,

Liviu Ioan Stoiciu,

Mircea

Cărtărescu, Ioan

G r o ş a n ,

Gheorghe

Crăciun, Călin

Vlasie, Radu G.

Ţeposu, Ioan Buduca,

Monica Spiridon, Stelian Tănase,

Gheorghe Perian, Carmen Muşat etc.)

(urmare din nr. anterior)

Daniel Stuparu

Iată un pasaj cu adevărat capital, genial aş zice, din reflecţiile autorului:

„Greşeala fondatoare a modernităţii a constat în a trata esteticul,

eticul, socialul, religiosul, psihologicul drept domenii

tematice şi nu drept modalităţi de expresie. În consecinţă, modernismul

a decupat realitatea în câmpuri separate pe care le-a distribuit

artei, moralei, sociologiei, religiei, psihologiei, cu interdicţia

de a sări peste graniţe. Literatura s-a pomenit înconjurată de garduri

ghimpate, pe care nu are voie să le treacă, sub ameninţarea

pierderii specificului şi a autonomiei artei.

Ghidându-se după o asemenea poetică mendeleeviană, cu

căsuţe pentru fiecare lot identificabil al realităţii, poetul

nu se poate gândi la adevăr-neadevăr şi cinstemişelie,

fiindcă acestea revin moralistului, la problemele

politicului şi ale vieţii colective, fiindcă acestea

sînt repartizate sociologului, la Dumnezeu si mântuire,

fiindcă acestea sînt de competenţa teologului, la iubire

şi angoasă, fiindcă acestea fac obiectul psihologului

etc. Astfel au fost evacuate treptat din literatură atitudinea

etică şi viaţa cetăţii, metafizica şi sentimentul religios,

funcţiile psihicului şi problemele sufletului.

Fundătura în care s-a ajuns este ca literatura nu mai

are despre ce să vorbească, în afară de propria realitate

de hârtie. Acesta este impasul textualismului: scriitorul

poststructuralist nu scrie despre spaimă şi

moarte, despre Dumnezeu şi mântuire, despre iubire şi

creaţie, ci despre angoasa în faţa foii albe şi neantizarea

autorului în semn, despre instanţa metatextuală (un Dumnezeu

care ne dactilografiază la maşină) şi despre resorbţia omului

în text, despre întâlnirea semnificantului cu semnificatul şi despre

crearea de sens prin scris.” În acest context, „oricât ar părea de

paradoxal, literatura detenţiei, care a trăit o explozie extraordinară

după căderea comunismului, vine în întâmpinarea uneia din tendinţele

paradigmei postmoderne, şi anume cea de reintegrare a

valorilor”.

Închei cu un pasaj decisiv, cu valoare de concluzie, cu privire

la postmodernism în genere: „De o parte, se află cei care definesc

postmodernitatea în termeni de descentralizare,

deconstrucţie, dispersie, fragmentarism, precum Ihab Hassan,

Jean Francois Lyotard, Jean Baudrillard etc. De cealaltă parte, cei

care o imaginează în termeni de pluricentrism, eclectism, toleranţă,

coabitare, precum John Barth, Umberto Eco, Gianni Vattimo, Gilbert

Durand, definiţie ce ar putea fi numită ‘noua antropologie’ sau

“neohermetism”. Distanţa dintre cele două clase este dată de opoziţia

dintre conceptele de fragmentare, al şcolii poststructuraliste,

şi de reintegrare, al gândirii neohermetice. (...) Rezultă de aici că

postmodernitatea ar trebui conjugată cu procesul de descentralizare,

nu însă şi cu procesul de destructurare. Ceea ce se deconstruieşte

este partea erijată în punct central, precum şi orice tendinţă

de erijare în centru, nu însă şi întregul el însuşi. Logica terţului inclus,

hermetică, se opune într-adevăr logicii clasice, dar ea nu favorizează

haosul, lipsa oricărei organizări, ci guvernează pur şi

simplu un alt mod de organizare a lumii.”

www.oglindaliterara.ro

3211


ISTORIE LITERARĂ

Cu versul cuibărit în poala dorului

sau

Cuvântul răsărit din pământul limbii

„Un cuvânt

A răsărit în pământul limbii

Şi a crescut până-n cer

A lăsat rădăcini până-n inima pământului”

Marius Chelaru

Jeton Kelmendi, Cadenţă

Poetul şi publicistul Jeton Kelmendi,

născut în 1978, la Peia (în Kosova), a absolvit

şcoala primară şi liceul în localitatea

natală, universitatea la Prishtina. A publicat

articole (pe teme culturale), poemele sale

au apărut în mai multe reviste/ jurnale din

ţară şi din străinătate. A editat până acum

şase volume de versuri 1 . Al şaptelea volum

al lui Jeton Kelmendi este această antologie,

în limba română, în traducerea poetului

Baki Ymeri.

Pe parcursul celor trei capitole, Monalisa,

Clipa de admiraţie şi Frumuseţea

frumuseţilor, apelează la un limbaj mergând

mai curând către concis, fără meditaţii abisale,

nici avalanşe retorice ori pletoră de

metafore, deşi lasă impresia că îl atrage

„joaca” cu materialul cuvintelor. Uneori pare

că adevărata dragoste despre care vorbeşte

poetul în versul său este chiar cuvântul,

care răceşte, creşte, înfloreşte şi

chiar tace (aş spune chiar că un ax al poeziei

lui se întinde între cuvânt şi tăcere, trecând

prin singurătate): „Un cuvânt/ A răsărit

în pământul limbii/ Şi a crescut până-n cer/

A lăsat rădăcini până-n inima pământului”;

sau „A răcit cuvântul/ Vara nu mai şade cu

noi”.

„Folosindu-se” de sentimente, gânduri

(situate uneori, parcă, într-o altă realitate

faţă de cuvânt: „Gândul n-are valoare

pentru cuvânt/ Sau cuvântul/ Ce spune fără

a obosi gândul”) şi de imaginile reflectate

prin acestea ca de o oglindă în care se

vede pe sine în spectacolul părţii de univers

căreia i se subsumează, pătrunde într-o

lume parcă „ferită” de spaţiul apăsător/ artificial

al străzii, al oraşului, dar şi al încastrării

„odăii”. Dar opoziţia cuvânt-gând

este numai aparentă, frumuseţea, dorinţa,

femeie, toate fiind legate de/ prin cuvânt;

căci scrie Jeton Kelmendi: „Doamnă cuvânt

eşti frumoasă/ Când domnul gând/ Îţi dă frumuseţe”.

Este o călătorie într-o lume interioară,

a sentimentelor colorate şi de secundele

care curg printre degetele timpului,

construind realitatea. Iar timpul, uneori,

pare că este parcă „pipăit”, respirat de poet,

ca orice altă „parte a realului”. Astfel, dragostea

(oricum, nu una de alcov – căci nu

alcovul generează/ catalizează introspecţia

– sau trubadurescă), timpul, patria (schiţată

doar, fără accente dramatice, dar cu profunzime)

sunt parte din pilonii pe care se

sprijină universul lui interior. Univers care

pare uneori realizat cu mijloacele pictorului,

alteori cu ale celui care caută imagini/ gânduri/

idei, nu cuvinte, cu instinctul miniaturii

interioare, ochiul treaz pentru detalii şi

mâna exersată pentru decorativ. Parcă fără

să facă distincţie între „eul pur” şi „eul biografic”,

ai senzaţia că poetul fereşte per-

3212

www.oglindaliterara.ro

deaua către universul său interior (fără însă

a fi vorba despre banala tratare a biograficului

anodin/ sentimentului personal cu injecţii

lirice). Uneori. Alteori, pornind în nota

introspecţiei sufletului uman, poezia pare a

căpăta o tentă reflexiv-intimistă, şi poetul

apare ca un artist al interiorului (şi sufletesc),

care explorează „cunoscutul” atins de

o tentă de curiozitate a evadării „în afară”,

în „necunoscut”. Parcă apelând la un gen

personal de ludic, reflexiv prin formaţie, el

nu propune subiecte „mari” ci mizează, dimpotrivă,

pe savoarea detaliului, sentimentului,

clipei, a lucrurilor şi sentimentelor

simple, pe istoria mai mult nescrisă a întâmplărilor

(interioare sau exterioare sieşi)

de zi cu zi. Iar singurătatea (văzută şi ca o

cealaltă faţă a plecării, a absenţei fiinţei

dragi) e ca o lume paralelă în care trăieşte,

uneori, poetul: „Toamnele trec pe aici/ Ca o

tăcere a începutului/ Când se închide trecutul/

În singurătate”. Până şi gândul şade

singur: „Ca un gând bun/ Ce mereu stă singur”.

Există şi o „lună a singurătăţii”, versul

se scrie singuratic („picătura versului/ care

se scrie singuratic”). Şi cuvântul se poate

însingura, şi poate sosi şi clipa în care poţi

zice că „iarna singurătăţii ţi-a căzut/ sub

sprâncene”, sau poţi implora la ceas de dor

„Nu mă însingura noapte”.

S-ar putea spune, aminteam, că un

ax al poeziei lui Jeton Kelmendi se întinde

între cuvânt şi tăcere (cea care „ne priveşte

ca un coşmar”), trecând prin singurătate,

colorat uneori în nuanţe de tristeţe, melancolie

– fără a fi obsesive, maladive. Astfel,

în poezia lui întâlnim: „tăcerea celui ce nu

spune”, tăcerea care „are prea multă febră”

şi „nu poate ieşi/ nici până la cuvânt”, sau

care „trosneşte pe pereţii răbădării”. Chiar

„uitarea devine din ce în ce mai veche/

atunci când hoinăreşte tăcerea”. Chiar şi

frumuseţea – femeia se pot defini prin intermediul

tăcerii: „Ea este tăcere vie/ Frumuseţe”.

Sau poetul construieşte o

metaforă ca: „Trupul tăcerii tale”. Dar nu

este vorba despre „tăcerea-pavăză”, căci

dincolo de tine „tăcerea cea mai sigură din

lume/ nu-ţi garantează/ linişte”. Şi, poate

una din cele mai frumoase strofe din volumul

scris de un poet care crede că dacă nu

ar cânta cântece de iubire ar arde în focul

tăcerii, este despre dragoste, frumuseţe,

tristeţe şi tăcere: „Sunt plin de duhul tristeţii/

Prin zonele rupte/ Ale ochilor tăi/ Demult

am pornit spre tine/ Despre tine/ Să

vorbesc tăcând”.

Deşi avem în faţă un volum „adunat”

din mai multe perioade de timp, care – aparent

– nu s-ar preta la tras concluzii, fără a

fi vorba despre o liniaritate a expresiei,

putem afirma totuşi că, cu un mod de construcţie

al metaforei care îl situează în câmpul

de expresie al poeţilor kosovari (dar totuşi

într-un areal nu întrutotul asemănător

cu, de pildă dintre cei traduşi şi în română,

Sali Bashota, Ibrahim Kadriu, Halil Haxhosaj,

Visar Jiti ş.a.), Jeton Kelmendi are darul

de a-şi găsi un stil personal, o arie tematică

şi o lume poetică proprie în care se mişcă

cu destulă dezinvoltură. Fără a-şi trage

seva poetică din dramatismul sfârşitului perioadei

comuniste sau/ şi războiului care a

marcat până nu demult lumea în care

trăieşte (diferenţiindu-se şi astfel de numele

enunţate mai sus), apartenenţa la istoria şi

fiinţa locurilor natale, conturate ferm (exemplu:

„Patria mea e patria a Domnului/ Ce

mi-a dat numele/ Albanez”), este în sufletul

şi versul lui alături de cel al iubirii, de pildă

(„Iubire/ Frumuseţea şi versurile împreună

curg/ Pentru tine şi patrie”).

Citind poezia lui sub lupa unei analize

a vocabularului utilizat, a procedeelor

lingvistice/ stilistice, uneori, prin felul în care

foloseşte cuvântul, Jeton Kelmendi îmi

aminteşte de ce scria una din cele mai importante

figuri ale poeziei americane moderne,

Charles Olson: „Elementele

limbajului sunt limitate, dar poetul, prin atitudinea

lui (jocul minţii) este cel care foloseşte

cuvintele într-o manieră sofisticată” 2 .

Sofisticarea, pentru Jeton Kelmendi, nu înseamnă

preţiozitate, ci încercarea de a dezvolta

un câmp semantic cât mai larg pentru

cuvântul în care-şi îmbracă poemul. Şi, de

multe ori, putem spune că reuşeşte.

Graţie efortului lui Baki Ymeri, neobosit

mesager al poeziei între limbile albaneză

şi română, avem în faţă un volum al

unui poet care are şanse să placă cititorului

român.

Jeton Kelmendi, Ce mult s-au rărit

scrisorile/ Sa fort janë rralluar letrat, versuri,

ediţie bilingvă: română – albaneză,

selecţia şi versiunea în limba română –

Baki Ymeri, Bucureşti, 2007

1

Shekulli i Premtimeve/ Secolul

promisiunilor, 1999, Përtej Heshtjes/

Dincolo de tăcere, 2002, Në qoftë mesditë/

Dacă ar fi miazăzi, 2004, Më fal pak Atdhe/

Dăruieşte-mi un pic de Patrie, 2005, Ku

shkojnë ardhjet/ Unde se duc venirile, 2007,

Zonja Fjalë/ Doamna cuvânt, 2007.

2

„The elements of language are finite, but

the poet through his attentiveness (PLAY of

mind) is the person who makes use of

words in a particular sophisticated way.” -

Charles Olson, Projective Verse, 1950. (Ch.

Olson – 1910-1970)


ESEU

CLEPTOCRAŢIA

(urmare din nr. anterior)

(fragment)

Este adevărat că demagogii, în democraţie sau în dictatură,

re-curg şi la simularea sentimentelor patriotice, ca în cazul celebru

al lui Caţavencu, încât la umbra demagogiei înfloreşte cleptocraţia,

dar ase-menea „şmecherie” politico-ideologică a fost contracarată

de cultura critică a adevăraţilor naţionalişti. Caragiale nu-l viza pe

Eminescu prin Caţavencu, ci pe aceiaşi politicieni vizaţi de poet în

Scrisoarea III sau în publicistică. Caragiale şi Eminescu exprimau

punctul de vedere al naţiunii iar nu postulanţii. Tom Gallagher pare

rupt de realităţile României postdecembriste când crede că

prădătorii au uzat de arma naţionalismului. Dimpotrivă, aceştia s-

au ferit ca de dracul să vorbească de naţionalism, fiindcă după

1989 orice referire la conştiinţa naţională era cu totul antiproductivă,

nici un partid care a vehiculat această „armă” neaccedând la

putere. Cuvintele magice au fost, în această perioadă, democraţie,

drepturile omului, Europa etc. În numele democraţiei şi împotriva

naţionalismului au prosperat cleptocraţii postdecembrişti. Naţionalismul,

dimpotrivă, a fost demonizat, confundat cu vechiul sistem şi,

deci, redus la comunism, pentru ca victoria împotriva lui să fie deplină.

Şi neprietenii românilor au profitat enorm de pe urma „extremismelor”

pamfletare ale unui Corneliu Vadim Tudor, care, după

violenţele legionare şi după demagogia lui Ceauşescu, a dat a treia

mare lovitură naţionalismului românesc. La umbra agresivităţilor

de limbaj ale lui Corneliu Vadim Tudor au înflorit cleptocraţii, sub

ochii îngăduitori şi concilianţi ai preşedintelui Ion Iliescu. Cleptocraţii

sunt solidari între ei chiar când se spurcă în public din pretinse

principii democratice. Aşadar, nu naţionalismul a creat sistemul

cleptocratic actual, ci lipsa lui, reducerea lui la condiţia de victimă

ispăşitoare. Intelighenţia a început să descopere asta târziu, postfestum,

când toate se împliniseră şi au mai rămas puţine de furat

în „eterna şi fascinanta Românie”. Vocile naţionaliştilor, în tot acest

timp, au sunat izolat, ca vorbe-n vânt. Aceştia s-au văzut marginalizaţi,

reduşi la tăcere, izgoniţi din instituţiile culturale. Când au venit

minerii, în 1991, şi l-au debarcat, prin violenţele lor, pe primul ministru

Petre Roman, acesta, într-o străluminare târzie, coborând

scările scenei, a făcut această remarcă: În România, nu se poate

face politică ignorând problema naţională! Dar actorii politici au

continuat s-o ignore cu nonşalanţă, căci aveau alte urgenţe!

Reformiştii români, care s-au mişcat atât de greu, căci legile

pentru cleptocraţii români şi străini erau mai trebuitoare, s-au gândit

prea puţin la cetăţenii României, descoperindu-i uşor de

menţinut în starea de supuşi după stingerea avântului revoluţionar.

Ei au dat vina, de exemplu, pentru nereuşitele lor în privinţa binelui

public, pe… mineriade! Este cea mai mare gogomănie pe care

am auzit-o după 1989. În realitate, mineriadele au fost semnale de

alarmă că reforma mergea prost, iar reprimarea mineriadelor cu

forţa, nu cu schimbarea la faţă a României, arată „incompetenţa

pragmatică” a actorilor politici. Ei au fost sprijiniţi de ideologii din

străinătate, înşelaţi asupra semnificaţiilor revoltei minerilor.

Guvernele au plătit bani grei unor „experţi” occidentali de la

Fondul Monetar Internaţional pentru a gândi schimbarea la faţă şi

au ignorat ofertele unor specialişti români pentru o terapie rapidă,

în beneficiul tuturor românilor. Mă gândesc la marele economist

Anghel Rugină, în primul rând, izgonit cu brutalitate atât din România,

cât şi din Basarabia. În schimb, guvernanţii au simulat „generozitate”,

iniţiind marea farsă a „cuponiadei”, distribuind ficţiuni

bieţilor supuşi, nişte hârtii fără valoare, o batjocură fără echivalent

în istoria ţării. Ce a însemnat „cuponiada” Vă dăm vouă mărunţiş,

pentru ca prada să ne rămână intactă! Acesta a fost planul adânc

şiret al reformei în România.

Dinspre minorităţile naţionale, vina pentru eşecul reformei a

fost pusă, bineînţeles, tot pe seama naţionalismului românesc, inexistent

ca putere politică în această perioadă. Iată, bunăoară,

găselniţa lui Otto de Habsburg, visătorul reîntemeietor al vechiului

imperiu habsburgic, care năzuia să tragă foloase de pe urma Declaraţiei

de la Budapesta: „Eu am multe contacte cu minorităţile şi

pot să spun că toate îşi doresc acest lucru, deoarece văd în coroană

un factor care i-ai apăra împotriva extremismului naţionalist.

De exemplu în România minorităţile ar vota în bloc pentru monarhie…”

2 .

. Minorităţile nu ştiau că liderii lor

vor prefera un regim cleptocratic în care

să se îmbogăţească precum Verestoy Attila,

până să se realizeze un regim monarhic.

În vreme ce naţionaliştii lor vor

guverna sub toate partidele româneşti,

cei autohtoni se vor fi mulţumit cu o statornică

opoziţie.

Estimp, guvernanţii, după ce au

scurs prin nisipul tranziţiei miliardele

rămase moştenire de la Dictator, au

constatat că nu mai au dolari în vistierie

şi, în consecinţă, au trecut la masive împrumuturi

externe, în special prin FMI şi Theodor Codreanu

Banca Mondială. Pe data de 9 octombrie

1991, ziarul Adevărul anunţa, chiar pe

prima pagină, că Traian Chebeleu, purtătorul de cuvânt al primului

ministru, informa că Ro-mânia se află în căutarea unor creditori externi

care să asigure circa trei miliarde împrumuturi anuale, pe o

perioadă îndelungată, ca şi cum ar fi fost Israelul care primeşte

gratuit, anual, câte trei-patru miliarde de dolari de la americani. Întro

societate organică, împrumuturile se fac pentru finanţarea unor

proiecte naţionale. Un dolar împrumutat trebuie să se dubleze, cel

puţin, spre a putea avea beneficii şi a-l returna, cu tot cu dobândă.

În România, sumele împrumutate au intrat în visteriile personale

ale cleptocraţilor, cu metode extrem de rafinate. În scurt timp, ţara

s-a pomenit cu datorii mai mari decât cele achitate de Ceauşescu,

dar fără ca talanţii să producă talanţi pentru statul român.

Ce-a ajuns România numai în doi ani După expresia lui

Mircea Dinescu, la un „capitalism sălbatic”, iar după a lui G. Liiceanu,

ţara a trecut de la „un socialism avansat” la „un capitalism

înapoiat” 3 . Ironie, căci Petre Roman nu făcuse decât să urmeze

preceptele „societăţii deschise” ale celor doi discipoli ai lui Soros!

De fapt, „reforma”, în România, era un ciudat surogat gorbaciovist

fără Gorbaciov! Revel observa că miliardele occidentale, date cu

generozitate pentru reformarea comunismului, s-au scurs fără de

folos în nisipurile mişcătoare ale sistemului. Acelaşi fenomen se

petrecea în România postdecembristă, cu pretenţia de reformare

a vechiului sistem.

Au început justificările: moştenirea dezastruoasă de la vechiul

regim! Moştenirea aceea, însă, rea-bună, a început să devină

reper pentru prăbuşirea economică zilnică. România a devenit

rapid o ţară cerşetoare, aşteptând „ajutoare” de peste tot globul.

Vorba lui Alexandr Zinoviev: „Câtă vreme îi va mai suporta Occidentul”

4 . Tot după doi ani de tranziţie, Adrian Păunescu se întreba

retoric: „S-a mai petrecut undeva, în Estul Europei, această nenorocire,

în afară de ţara noastră” 5 . Indicele producţiei era, în 1991,

59,6% din producţia lui 1989. Salariul real scăzuse cu 25% faţă de

aceeaşi perioadă. În 1992, se estima că între 700 000 şi 1 200 000

de români erau şomeri. Ţara a căzut în rândul celor subdezvoltate,

în vreme din resursele in-terne, jefuite, se îmbogăţeau descurcăreţii.

Încă de pe atunci presa a început să monitorizeze numeroase

afaceri necurate: Airbus, Banca Română de Comerţ

Exterior cu firma americană „Coopers and Laybrand”, Iskandarani,

Gigi Kent, escrocul multimilionar american Marc Rich pe capul

căruia se puseseră, în ţara lui, 750 000 de dolari. Trei regii miniere

(Deva, Baia Mare, Cluj) au pierdut 800 de milioane de lei din afacerile

cu Marc Rich. Jafurile rechinilor naţionali şi inter-naţionali au

fost dublate de jaful creierelor, cei mai buni specialişti luând calea

exilului. Exodul forţei de muncă a început. În 1990-1991, s-au înregistrat

trei milioane de avorturi, pădurile din Carpaţi au luat calea

Ungariei şi a ţărilor arabe şi europene. Paul Anghel avea senzaţia

că asistă la atacuri în hoardă, terenul fiind pregătit încă de pe vremea

dictaturii: „Morala: furaţi şi voi, jos statul totalitar, dă-i pe toţi în

p… mă-si, în frunte cu Iliescu. Ceea ce s-a şi făcut, se face, sub

zâmbetul inocent al dlui Ion Iliescu” 6 .

Reforma Roman a ajuns, fatalmente, ţap ispăşitor. Mandatul

premierului n-a putut fi dus la capăt. Dar continuatorul său,

(continuare în nr. viitor)

2

Otto de Habsburg, interviu în Die Presse, 8 octombrie 1991.

3

Gabriel Liiceanu, Prostia ca încremenire în proiect, în „22”, nr.

4/1992.

4

Alexandr Zinoviev, în dialogul cu Hélène Carrere D’Encause, în

„Le Figaro”, op. cit.

5

Adrian Păunescu, în „Totuşi iubirea”, nr. 2/1992.

6

Paul Anghel, Stăvilirea hoardelor, în „Timpul”, nr. 46/1991.

www.oglindaliterara.ro

3213


ISTORIE LITERARĂ

Marsilia, 15 ianuarie 2008

Către revista literară „Oglinda Literară” – Focşani

În atenţia domnului Gheorghe Neagu

Vă scriu la 15 ianuarie, pentru a

aminti şi pe această cale, Institutului Cultural

Român (Bucureşti), Institutului Cultural

Român de la Paris, presei literare

româneşti (în cea mai mare parte a ei),

Ministerului Culturii, că Eminescu s-a

născut la această dată şi trăieşte încă

- în ciuda denigrărilor şi a interpretărilor

penibile ale unor culturnici injectaţi cu ură

şi neînţelegere pentru Marele Poet al

Neamului - în sufletele a milioane de români.

Mă adresez, acum, cu cele mai

sincere felicitări, pentru cei şapte ani

Valeriu Rusu de existenţă, revistei focşănene

Oglinda Literară”, colectivului ei redacţional

şi tuturor oamenilor de bine şi

instituţiilor care îi sprijină apariţia în peisajul cultural românesc.

… Şi cu urarea, tot atât de sinceră, de viaţă lungă, pe aceleaşi

semnificative coordonate de ţinută estetică şi morală!

Când am precizat că mă adresez „revistei focşănene”, am

adus, prin aceasta, omagiul meu provinciei literare româneşti

care, adesea, sfidează, prin ţinuta sa, miticismul şi machiavelismul

presei literare de pe Dîmboviţa.

Căci am în memorie, formula-emblemă cu care Ion Diaconu,

acest împătimit (descins, cum spune el, din „ciobanii Vrancei”),

profesor la Liceul „Unirea” din Focşani, se adresa profesorului

său Tache Papahagi (aflat la Bucureşti), într-o scrisoare din 16 mai

1955: vă scriu de aici, din Focşani, „Heidelbergul provinciei literare

româneşti de până prin 1948”.

ŢINUTUL VRANCEI

Domnului profesor Valeriu Rusu – această serie, Ţinutul

Vrancei, I², II, 1969 – cu întreagã afecţiune şi cu bună amintire

pentru opiniile sale analitice judicioase arătate cu prilejul referatului

său alcătuit în scopul imprimării corecte a acestei monografii,

pe care din păcate o tipografie de stat a viciat-o profund, preschimbînd

bunul de imprimat al autorului meticulos într-un noian

de erori, dintre care unele sunt model de neglijenţă monumentală!

(v. pag. 16 îndeosebi, 116, 166, 177-182, 296, 216, 231, 290, 291,

etc. etc.)

BĂLAN

Iaşi, vineri 9 octombrie 1970

Ion Diaconu

***

Ion Diaconu

ŢINUTUL VRANCEI

III

Etnografie - Folclor - Dialectologie

MIORIŢA

Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de PAULA DIACONU

Domnului Valeriu Rusu,

această continuare a monografiei Vrancei, pe care a

susţinut-o la apariţia primelor două volume de acum douăzeci de

ani, cu aleasă preţuire pentru dialectologul eminent,

Ce a urmat după 1948, se ştie…

Ţinutul Vrancei ( 4 volume publicate), opera unei vieţi de

dascăl cercetător pasionat, Ion Diaconu (sfidând mizeriile vieţii de

după 1948, inclusiv cei doi ani „la Canal”, şi o sănătate şubredă –

vezi alăturat câteva copii după documentele pe care le păstrăm),

reprezintă un moment semnificativ în seria monografiilor folclorice,

etnografice şi dialectale consacrată unor provincii româneşti,

monografii devenite „clasice” în acest domeniu: Ovid

Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, 1915, Tache Papahagi,

Graiul şi folklorul Maramureşului, 1925, Ion Diaconu, Ţinutul

Vrancei, I-II, 1969, Editura pentru literatură, III-IV, 1989, Editura

„Minerva”, Mihail C. Gregorian, Graiul din Oltenia nord-vestică

şi Banatul răsăritean, 1938-39; 1969-1970 etc.

Revista „Oglinda Literară” din Focşani se înscrie, cu prestigiu,

în această orientare… provincială, cu aspiraţie naţională

certă.

… Şi chiar europeană – iată una dintre semnificaţiile acestui

mesaj trimis de un lector fidel şi colaborator al revistei. Ţin să

precizez aici, spre lauda colegiului redacţional: deşi articolele trimise

de la Marsilia nu erau întotdeauna prea „ortodoxe”, ceea ce

se pare nu a fost pe placul Ministerului Culturii, care a reacţionat

cu… represalii financiare, nu mi s-a schimbat niciodată, măcar

o virgulă în textele mele. Salut aici, la acest moment festiv, al şaptelea

an de apariţie a revistei „Oglinda Literară”, deontologia literară

de excepţie a redacţiei. O adevărată „rara avis” în mişcarea

literară românească de astăzi!

Din Marsilia, revistei focşănene,

Drum bun şi viaţă lungă!

Ion Diaconu

Bucureşti, august 1989

Editura Minerva, Bucureşti 1989

***

Domnului profesor Valeriu Rusu,

- această singură tipăritură mai extinsă de etnografie,

folklor şi diactologie, în provincia românească, tipărită fiind de

două decenii ( de după 23 Aug.’44), în răstimpuri aspre, şi pe mai

multe feluri de hîrtie, (v. studiu, pag. 1-88; texte – pag. 1-114, şi finalul

– pag. 115-118) – în condiţii de viaţă culturală – în ce-l priveşte

pe autor! – comparabilă bolgelor lui Dante (v. pag.116);

- în memoria incomparabilului nostru îndrumător, profesorul

Ovid Densusianu, pe care tînărul dialectolog - şi amic! –

ştiu că se pregăteşte a-l evoca printr-o antologie cuprinzătoare;

- şi cu rugămintea imperioasă de-a ameliora „Erata et Addenda”

(pag.115, înainte de lectură şi poate că şi de uz ştiinţific.

Ion Diaconu

Focşani, 7 ianuarie 1965

Folklor din Rîmnicul-sărat

***

Doamnei şi

Domnului prof. Valeriu Rusu

- cu afecţiune şi recunoştinţă, pentru solicitudinea arătată

„Ţinutului Vrancei”

- această „culegere” dintr-o vreme când numai „oraşul

Unirii (id est Focşani!) se încearca în ţară să publice folklor dialectal.

3214

Paula Diaconu Bălan,

www.oglindaliterara.ro

Ion Diaconu


ISTORIE LITERARĂ

Bucureşti

24 sept. 1966.

Folklor din Rîmnicul-sărat

***

Domnului Valeriu Rusu

- această teză de doctorat, la bătrâneţe,

- cu afecţiune – şi recunoştinţă pentru sprijinul

dat Ţinutului Vrancei, vol. IV.

Ion Diaconu

Buc. 10 aprilie 1964

COLECŢIA 1 ETHNOS

***

Primită azi vineri, 21mai, 1965

Focşani, 18 mai 1965

Str. N. Bălcescu, Nr. 12

Stimate Domnule Profesor Papahagi,

Scrisorii mele, din 19.VI.1964, i-a urmat răspunsul D-v.

prompt, la 29 iunie 1964. Dar, ştiindu-vă felul sobru în care acceptaţi

relaţiile cu foştii elevi, pe care de sigur, îi apreciaţi, m-am

ferit să vă mai iau din timpul preţios, pînă la un rezultat favorabil

celor ce vă scriam despre mine: mă refer la starea editorială a seriei

mele Ţinutul Vrancei, în m-s. (vol.II,III, IV,V şi VI; acesta, albumul

etnografic al Vrancei). – Lupta a fost plină de peripeţiile

inerente unui publicist, izolat în provincie, ca mine. Direct spus,

unul dintre foştii elevi ai profesorului nostru – Ovid DENSUSIANU

– a fost, în primul rînd, fostul meu coleg de la Liceul „Unirea” din

Focşani, succesorul – tot acolo – al catedrei ilustrului nostru maestru

(apoi negator!) – este d.acad. Al. Graur. D-sa m-a întîrziat doi

ani, la Editura Academiei Romîne, cu macheta albumului (pentru

care pusese un cuvînt favorabil şi actualul ministru adjunct de finanţe,

Radu Mănescu, (fost elev de-al meu), după care m-a vestit,

rece şi distant, că Academia nu are în profilul său editorial

imprimarea unor asemenea opere de … etnografie (pentru ca

peste un an să publice incoerentul volum masiv, Arta populară

din valea Jiului – v. pag. 52-53, 66-68). Am ajuns, astfel, la editura

„Meridiane”, unde am refuzat, deocamdată, să mă adresez.

Printr-o întîmplare (ciudată pentru mine!), m-am pomenit,

aici, la Focşani, că-mi face cinstea să mă vadă Boris Cazacu. Cu

care ocazie am vorbit amîndoi, mult, despre D-v. Cazacu m-a determinat

să mă gîndesc la publicarea volumelor următoare din

Ţinut.Vrancei, după ce i-am citit cîteva texte dialectale, în legătură

cu copilăria geografului S. Mehedinţi, etc. Îi revine însă meritul lui

I. Const. Chiţimia, că m-a scutit de-atîtea drumuri, de la Focşani, la

Bucureşti, pentru atîtea tocmeli editoriale: el s-a dus, de colo-colo

(„Centrul de cercetări fonetice şi diactologice”, „Editura pentru literatură”,

etc.), pentru discuţiile preliminare. I s-a adaos tînărul dialectolog

(vă stimează deosebit pe D-v.!) Valeriu Rusu. Iar cuvîntul

decisiv l-a avut d. Al. Rosetti: dînsul a făcut referatul elogios către

editură, intervenind pe lîngă directorul general al editurilor, ca să se

urgenteze editarea colecţiei întregi, cu republicarea vol. I (publicat

sub îngrijirea maestrului nostru!). Aşa se explică prospectarea apariţiei

lucrării mele în cursul anului trecut (planul de perspectivă pe

10 ani), anunţat după antologia închinată profesorului nostru. Vă trimit,

acum o fotocopie, numai după pagina necesară informării D-

v.

Îmi permit să fac şi eu – ca omul simplu – o constatare:

cît de încercuită este, acuma, „şcoala lui Ovid Densusianu, în deosebi

de şcoala potrivnică, Philippide (v. recentul studiu inept, al lui

G. Ivănescu, Al. Pilippide, în Orizont, an XVI (132) – aprilie, 1965,

pag. 52-66) – dar tot urmaşul lui Ovid Densusianu se vede a dat

primul complet dicţionar etimologic românesc (opera D-v.). Şi să

sperăm că şi cea mai cuprinzătoare monografie etnografică (a

unui ţinut caracteristic), tot elevii lui Densusianu o vor da, în curînd

(după Maramureşul D-v.!!).

www.oglindaliterara.ro

În legătură tot cu Ţinut.Vrancei: contractul de

editare s-a încheiat la 19 martie c. Dar termenul de

predare a m-sului definitivat îmi este prea apropiat:

la sfîrşitul lunii iunie. Am cerut o prelungire: sfîrşitul

lui august c. Dar nici un răspuns de la editură,

deşi acolo este alături de Vrancea redactorul-şef,

admirabilul maramureşan Ion Şerb.

Reiau rugămintea mea anterioară: ajutaţi-mă la

definitivarea lexicului vrâncenesc! Repet: n-am la

Focşani, nici 20 la sută din bibliografia filologică.

Iar drumuri pe la Bucureşti: cu ce să le fac Dintro

pensioară, de 1040 lei Imposibil! Am fetiţa la

studii; traiul îngreuiat, la Focşani; bătrîneţele în

debut; apoi – şi mai cu seamă! – plămânul drept…

La care se adaugă: imposibilitatea de-a găsi o cameră

la un hotel bucureştean: cînd vin la Bucureşti,

stau numai între două trenuri! Că Academia

Romînă, pe lîngă banii ce-i cheltuieşte statul cu

drumurile culturale pentru atîţia neisprăviţi ai condeiului,

nu poate găsi nişte fonduri, ca să

clădească, într-o fundătură din enormul său parc,

cîteva cămăruţe modeste, unde să rămână, pe-o

noapte, două, măcar cei pe care i-a premiat cu premiul său de

Stat, cînd ar anunţa ei, din funduri de provincie, că trebuie să cerceteze

biblioteca Academiei cîteva zile pe lună…

În sensul urgenţei care mă apasă, va trebui să vin la Bucureşti,

pentru bibliotecă, apoi pentru consultul meu cu D-v. (lexicul!).

M-am hotărât pentru ziua de miercuri 26 mai. Îmi veţi permite

să vă văd în cursul dimineţii, la orele 10 (când căldurile să sperăm

că vor fi suportabile). Voi aduce cu mine materialul lexical dubios

interpretării mele. Tot atunci, sper, voi putea admira, explicativ, marele

D-v. monument al lexicologiei romîneşti: Dicţionarul dialectului

aromîn! (Despre care am auzit, la Editura de Stat, că se cere

în ediţia a II-a. Cele multe înainte, dacă şi autorul va mai avea

încă numeroasele … 10 exemplare, ca drept de autor, cum văd

lucrurile din contractul ce mă priveşte).

Îmi îngăduiţi, acuma, o clarificare a punctului meu de vedere,

privind scrisorile:

Pentru mine, ele sunt o povară fatală: cum aş putea să

mă înţeleg cu cei scumpi mie, la distanţe atît de lungi Mai cu samă

în chestii culturale:cu editurile, cu colaboratorii la reviste („Milcovia”,

„Ethnos”), cu cei ce-ţi cer un sfat Numai printr-o corespondenţă

continuă, uneori destul de obositoare! Mă credeţi Uneori

răspund obligaţiilor de rigoare într-un timp regretabil de tardiv

(Acum, în ce mă priveşte, sînt prea întîrziat faţă de prietenul meu

devotat, Perpessicius: mi-a trimis, distinsul eminescolog, de ziua

mea onomastică, anul acesta, cele două volume antologice – Eminescu

şi Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclo, IIr: nici

astăzi nu i-am putut răspunde, după cinci luni de la atenţia asta

aşa de distinsă pentru mine!!!).

Am spaimă de corespondenţă!! Ca de întâlnirea cu prostia

omenească decretată de academii !!!

Îmi dă dreptate însuşi maestrul nostru Densusianu: cît era

dînsul de sobru, nu se putea feri de diluarea epistolară! Am depus

la Academie, la bibliotecă, o parte din corespondenţa mea cu ilustrul

filolog ( 22 scrisori – v. Contemporanul – vineri 21 febr.1964),

privind Ţinut. Vrancei, I. Sînt, acolo, accentele unui suflet superior,

aproape sufocat de ingratitudinea unui timp cultural în agonie.

În privinţa asta, împotriva Domniei-Voastre care-mi spuneţi

că priviţi corespondenţa ca pe-un gen literar prea subiectiv,

am de partea mea nu numai opinia regretatului Leca Morariu (cu

care am fost prieten adevărat, printr-o corespondenţă intimă – deci

subiectivă – care va fi un document cultural bucovinean important

când îi va veni rîndul împărtăşirii ei); - ci am de partea mea însuşi

trecutul cultural ilustru aromînesc: eu nu uit că Daniil

Moscopoleanul, prin „Învăţătura introducătoare” (vestitul Lexicon!)

este primul teoretician, în cultura noastră, al stilului epistolar!!

Parcă văd înaintea ochilor rîndurile evocatoare ale altui macedoromîn

ilustru – de-a cărui prietenie m-am bucurat, ca şi de

preţuirea sa academică, în 1936 – bunul Th. Capidan, în admirabila

scriere Limbă şi cultură, 1943 (pag.387-397), ca şi Macedoromînii,

1942 (pag.190-I), pe care-o păstrez, în izolarea mea, de

la Focşani, ca pe-o prea scumpă mărturie a legăturilor mele

cărturăreşti cu renumitul filolog…

(continuare în nr. viitor)

3215


FOILETON

Un securist de tranziţie

(urmare din numărul anterior)

3216

* * *

„Trezirea noastră la viaţă” cerută

imperios ba chiar ritos şi necivilizat de

unii pseudofăcători de filozofii este

Gheorghe Andrei numai în mintea celor castraţi de inteligenţă

necesară atâta vreme cât ei înşişi

Neagu sunt produsul unei şcoli naţionale româneşti.

Nici un popor recunoscut ca atare nu poate fi acuzat că nu

este treaz, numai pentru faptul că existenţa în sine a naţiunii nu

poate coexista decât în mod conştient. Starea de tensiune nu

poate fi considerată ca fiind reală dintr-un anumit punct al devenirii

naţionale. Ea s-a clădit clipă de clipă din momentul rostirii şi mai

ales al denumirii obiectelor şi a componentelor mediului înconjurător

şi a afilierii unui grup mai mare sau mai mic de indivizi la familia

de cuvinte care a început să se înfiripe în jurul unui anumit

teritoriu. A ne considera pe noi, românii, în situaţia lui Adam, când

„fiecare problemă de viaţă spirituală istorică şi politică se pune pentru

întâia oară”, înseamnă a nega contribuţia strămoşilor noştri la

definirea naţiunii române. Şi ce fel de caracter, ce fel de structură

psihofilozofică trebuie să aibă un individ pentru a-şi putea permite

să nege tot ce s-a întreprins până la el, pentru ca el însăşi să devină

un Adam al devenirii naţionale Afirmaţia că în cultura românească

se naşte un curent nou, adamic „fiindcă tot ce se naşte în

ea n-are precedent”, ar trebui să ne tulbure existenţa până la starea

de insomnie. Iar asta trebuie să nască în primul rând conştiinţe

lucide şi capabile să poată evalua atât trecutul devenirii naţionale

româneşti, cât şi momentul creşterii permanente şi de ce nu, chiar

al degradării culturii naţionale. Este perfect adevărat că „adamismul”

poate paraliza numai sufletele slabe, dar numai în măsura în

care avem de-a face cu un Gagamiţă al sociologiei româneşti. Şi

personajul marelui Caragiale avea o doză de profetism care de fapt

i-a asigurat şi reuşita efemeră în alegerile urbei uitate de lume şi de

naţiunea viguroasă a veacului demonstraţiei româneşti interbelice.

Probabil că şi Gagamiţă a crezut că viaţa parlamentară românească

a început cu alegerea sa în urbea prăfuită şi potopită

de interesele meschine ale misoginilor provinciei bântuite de un

adevărat adamism politic de intenţii electorale. Vizionat în nici una

gândirii sale, adamismul Gagamiţă îi creează acestuia suportul

moral necesar depăşirii stării de impostură în care s-a complăcut

întreaga-i existenţă politică şi socială. Dar cui foloseşte adamismul

acestuia Nici măcar Cetăţeanului turmentat.

De aceea cred că nici pentru cei turmentaţi nu se pot alcătui

axiome de genul „trebuie să suportăm cu avânt progresiv tragedia

culturii nule”. Păi dacă e nulă, atunci mai este cultură

Prin existenţa nulităţii, cultura ca entitate a sucombat mai înainte

de a i se dovedi nulitatea. Nu pot spune despre un fenomen

social că e nul, recunoscându-i existenţa doar de dragul de a-i oferi

posibilitatea să constat că există nulitatea fenomenului în sine. De

aceea „să ofensăm prin proprie forţă vidul trecutului” este mai degrabă

o ofensă prezentă adusă elementelor care au stat la baza

devenirii fiecărui individ.

Un trecut vid nu poate genera forţa necesară pentru a-l învinge.

Iată cât de lesne se poate naşte un paradox care poate

zdruncina cu aceeaşi uşurinţă judecata sănătoasă a oamenilor porniţi

să-şi caute identitatea într-un moment de sensibilitate sufletească

extremă. A ofensa „prin forţă, vidul trecutului”, încercând a

realiza „tot ceea ce a vegetat în semnul nostru istoric” este o

ofensă în adevăratul sens al cuvântului şi nimic mai mult.

A ne considera „Dumnezeul istoriei noastre”, desconsiderând

trecutul şi prezentul ce alcătuiesc fiinţa naţională înseamnă a

ne elibera din sfera filozofiei propriu-zise. A face din gesturi supreme

istorice, de orice fel, de orice culoare politică ar fi, înseamnă

a teroriza istoria. Nu din orgoliu trebuie să satisfacem istoria, considerându-ne

fiinţa supremă.

Istoria se face dincolo de existenţa noastră singulară.

Individul care acţionează izolat cu pretenţii de a schimba istoria

este rupt de adevărul atât de necesar ca trăsătură a istoriei

însăşi. Existenţa unor indivizi singulari ca atare nu poate fi niciodată

www.oglindaliterara.ro

istorie, dar acţiunea lor asupra colectivităţii poate fi un elemente

care să influenţeze o latură a istoriei.

* * *

Zilele trecuseră cu greu. Din ţară, veştile neplăcute se succedau în

şir continuu. Primise un alt ambasador. Tânăr şi plin de diplome

universitare, dar nepriceput. Sadam îi primise scrisorile de acreditare

prin interpuşi.

Discreditat, ambasadorul se ghemui într-o tăcere copilăroasă. Maiorul

crezuse că va fi chemat. Dimpotrivă. Ambasadorul îl privea

cu dispreţ. Îl evita în permanenţă.

Ceruse pe canalul lor să fie rechemat în ţară. Dar nici un răspuns.

Reveni cu insistenţă. I se răspunse cu duritate să rămână la post.

Între timp condamnările începură a curge.

Sadam îşi concentra trupe la graniţa Kuweitului.

Relaţiile cu ruşii erau deteriorate.

Se tăcea la ambele părţi.

Ucigaşul lui Creangă dispăruse.

Nici urmăririle maiorului nu mai existau.

Un scandal de proporţii ţinu cap de afiş opinia publică mondială.

Se descoperiseră nişte ţevi de tun pentru Sadam de o dimensiune

impresionantă.

Englezii şi germanii negară destinaţia.

Totuşi ţevile fură confiscate.

În ţară Macri fusese arestat.

Procesul nu prevestea nimic bun.

Maiorul intră în panică.

Simţea că rolul său la ambasadă avea să înceteze curând.

Odată, ambasadorul îi spuse:

- Dumneata ce rol ai avut la ambasadă Ca securist îţi supravegheai

ambasadorul, nu-i aşa

Maiorul încercă să spună ceva.

Ambasadorul deja îi întorsese spatele.

Furios, îşi reluă contractele cu serviciul irakian de contra-informaţii.

Îndrăzni să le ofere şi unele informaţii.

Le povesti de Abdul şi de Iulişca.

Nu-l crezură decât atunci când le depuse o copie de pe ultimul microfilm.

Irakienii îl priviră cu nedumerire.

- Şi de ce vii acum să ne spui toate astea!

- Pentru că ai mei nu mă mai doresc. Şeful meu este arestat, iar noi

suntem vânaţi pretutindeni. Cu voi n-am avut nimic. Ruşii ne-au folosit

şi ne-au trădat. Acum se pare că e rândul nostru. Noi am fost

vânduţi la Malta, iar voi la Ierusalim.

Irakienii ciuliră urechile.

Ştirea cu Ierusalimul îi interesa.

Îi promiseră protecţie dacă ştirile aveau să fie confirmate.

Maiorul plecă mai liniştit.

O telegramă de la Bucureşti îl aştepta deschisă pe birou.

Aşa ceva nu i se mai întâmplase.

Locotenentul Ichimescu era chemat în ţară.

El nu.

Furios îşi confruntă privirile în paginile pe care începuse a le detesta.

Nu-şi înţelegea şefii proaspăt numiţi şi nici nu mai putea avea încredere

în cineva.

„Sunt pe cale să cred ca Cioran”, se întrebă el tolănit în fotoliu,

confortabil, cu cartea în mână.

* * *

Domnul Pompiliu Mateescu : În ceea ce priveşte problema agricolă

care, aşa cum a vorbit şi domnul prim-ministru Roman, este

foarte stringentă şi cu adevărat este punctul nevralgic al ţă rii noastre,

eu vă spun din ceea ce am constatat în două săptămîni de zile

în două judeţe ale ţării, unde am stat de vorbă cu ţăranii. Ce vor cei

din judeţul Dîmboviţa şi din Teleorman

Ca să : terminăm cu aceste mitinguri, cu aceste mii de oa-


FOILETON

meni care .vin la oraş. Ţăranii au cerut ca 50 de ari să le fie daţi tuturor

locuitorilor satelor din România nu sub formă de folosinţă ci

în proprietate, pe viaţă, cu drept de moştenire fără plată şi cu condi -

ţia ca timp de 20 de ani să nu fie vîndut sau înstrăi nat. Şi atunci vor

avea încredere să-l muncească, să-l cultive şi vor avea încredere

în acest mic pas pe care îl facem de a distruge acest zid al neîncrederii

care s-a creat între stat şi această clasă ţărănească.

O altă problemă pe care vreau să o ridic. în comuna Tunari,

lîngă Bucureşti, a existat satul Dinieni distrus de vechea dictatură.

Au fost scoşi morţii din satul Di nieni şi îngropaţi în comuna Otopeni,

în picioare. Este sinistru, este dureros, este în afara oricăror

legi umane şi este bine să ştie toată ţara şi toată lumea acest lucru

care s-a făcut.

Ca să ne dăm seama ce înseamnă rentabilitatea în agricultură;

noi, în 1990, avem cooperative rentabile şi nerentabile,

avem I.A.S.-uri rentabile şi nerentabile şi trebuie să pornim de la

ceea ce este nerentabil în primul rînd şi pe urmă să trecem la privatizarea

to tală a agriculturii. Dar să vă dau un exemplu ce în -

semna agricultura în 1942—1943 în judeţul Teleor man, cînd din

actele oficiale, în timpul războiului, s-au scos atunci din Teleorman

34 000 vagoane de ce reale, 1291 vagoane de leguminoase, 813

vagoane ole aginoase, 541 vagoane de plante textile, 2450 vagoane

de furaje, 2679 vagoane de legume şi 32 vagoane orez. întreb,

astăzi, agricultura acestui judeţ Teleorman, la nivelul în care

ne aflăm în 1990, a scos aceste canti tăţi Nu. De aceea este necesar

să trecem să dăm ţăranului pămîntul, să fie stăpîn cu

adevărat, cu drept de moştenire, neplătibil. Şi să nu mai umblăm cu

nişle decrete, cu nişte legi, să dăm pe timp nelimitat, să lucreze. Ce

mi-au spus cei din Dâmboviţa Eu îl lu crez astăzi, eu îl îngraş

astăzi şi cine mi-l ia, mi-l ia la anu din nou. Ei trebuiesc să aibă certitudinea

că este pămîntul lor pentru vecii vecilor.

Vă mulţumesc.

www.oglindaliterara.ro

Domnul Adrian Severin: Domnule preşedinte, Doamnelor

şi domnilor,

Fiind unul dintre coautorii unuia dintre amenda mente, pot

afirma aici că răspunsul domnului prim-ministru a fost de natură a

ne convinge că, dacă nu toate problemele au căpătat rezolvări, ele

sînt în aten ţia calificată a cadrelor şi forurilor de specialitate. Şi

dacă nu aţi putut primi răspuns satisfăcător la toate, îm prejurarea

că problemele au fost reţinute este totuşi dătătoare de speranţe.

Mă voi referi în continuare, tocmai de aceea, la cîteva aspecte pe

care le consider importante. Primul dintre ele se referă la această

rezistenţă birocratică a unor factori administrativi care mie mi se

pare destul de periculoasă. În aceste zile am avut ocazia să văd

iniţiative ale diverselor organe ale administraţiei de stat care reflectă,

poate dintr-o anumită inerţie involuntară, dar în orice caz,

inerţie, o serie întreagă de concepţii pe care le-am dori înlăturate.

Astăzi, de pildă, am văzut încă propuneri, din fericire stopate la nivelul

guvernului, sau la ni velul comisiilor Consiliului Provizoriu de

Uniune Na ţională, care preconizau o reformare a sistemului so -

cietăţilor mixte, în care să se menţină de pildă, for mula de 49 la

sută capital străin şi 51 la sută capital român. Această soluţie a fost

înlăturată din fericire, dar mi se pare alarmant faptul că cineva se

gîndeşte încă la asemenea formule învechite. Am văzut, de asemenea,

propuneri care susţineau, tot de la Ministe rul Comerţului

Exterior, întîmplător am avut ocazia să văd aceste documente,

menţinerea monopolului de stat asupra comerţului exterior. Sînt

chestiuni care nu se mai regăsesc în platformele nici unuia dintre

partide, dar iată că inerţia aparatului administrativ este încă mare

şi trebuie o atenţie esenţială, sporită pentru ca asemenea fenomene

şi asemenea concepţii să fie pe cît posibil înlăturate.

Se vorbea aici, şi sînt convins că intenţii există de descentralizare.

În acest context aş face propunerea ca guvernul să solicite

comisiilor de specialitate, şi, în special, comisiei juridice să

formuleze un proiect de decret-lege prin care întreprinderile actuale

de stat, care sînt organizate ca organe administrative sau

pre ponderent organe administrative, să fie transformate în societăţi

comerciale. Aceasta nu înseamnă privatizare, pentru că ar fi societăţi

comerciale deocamdată cu ca pital de stat. însă, dintr-o dată

nu ne-am mai afla în faţa unor organe administrative, ci ne-am afla

în faţa unor organe de drept civil, organe de drept comercial, organe

care ar intra altfel şi cu altă pondere într-un sistem de descentralizare.

A doua problemă pe care o evoc pe scurt este aceea a

învăţămîntului. De ce spun învăţămînt Nu numai că domnul ministru

Şora se află în sală, ci pentru că mie mi se pare că în concepţia

noastră economică tre buie să se afle şi problema cadrelor,

a formării cadrelor. Ţările din America Latină au eşuat în încercările

lor de redresare economică, pentru că nu au benefi ciat de cadre

calificate. Toate tehnologiile importate, toate creditele, au fost zadarnice.

Dimpotrivă, unele ţări din Extremul Orient au reuşit în intenţiile

lor de restructurare a economiei tocmai pentru că au înţeles

la timp să se bazeze pe cadre corespunzătoare. De aceea, lipsa

din raportul domnului prim-ministru a oricăror referiri la învăţămînt

m-a obligat să arăt că problema învăţămîntului nu este o problemă

simplă de cultură, ci este, cred, o problemă a economiei noastre.

Şi, în fine, o ultimă problemă este legată de un aspect care a avut

legătură atît cu comerţul exte rior dar şi cu politica externă a ţării

noastre. Eu per sonal sînt convins că nici domnul prim-ministru şi

nici guvernul nu au dorit să privilegieze Franţa în sfera relaţiilor externe

ale ţării noastre. Dar, mi se pare că guvernul s-a comportat,

s-a manifestat de o asemenea manieră încît ne-a lăsat să credem

că a vrut o asemenea privilegiere. Prin urmare, ceea ce doresc să

subliniez este faptul că trebuie să acordăm o aten ţie sporită pentru

ca mesajul nostru politic în lume să fie clar, să fie lipsit de orice

ambiguităţi. Este lim pede că nu putem să dăm preferinţe unei ţări

sau alteia, nu putem să concepem politica noastră externă după

criterii sentimentale, ci trebuie să o concepem pe baza unei analize

lipsite de precipitare, a unor rea lităţi geopolitice pe care trebuie

să le luăm ca atare, pe care trebuie să le avem cu luciditate în vedere.

Vă mulţumesc.

Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu: Mi-aş permite

să vă reamintesc că s-a hotărît să încheiem discuţiile la punctul 1

la orele 14. Mai au de luat cuvîntul 24 de vorbitori. Dacă fiecare va

vorbi cîte 3 minute ne vom încadra cît de cît. Vă rugăm faceţi acest

efort pentru că altfel eliminaţi pe unii dintre cei care s-au înscris la

cuvînt şi cred că nu este plăcut pentru nici unul dintre noi.

Are cuvîntul domnul Alexandru Ionescu.

Domnul Alexandru Ionescu: Mişcarea ecologistă din România

vă mulţumeşte domnule prim-ministru pentru raportul pe

care l-aţi prezentat şi doreşte să facă două sublinieri şi să vă adreseze

o interpelare. Sublinierile se adresează do meniului agricol şi

turistic. Am dori să vă spunem, domnule prim-ministru, că dacă Ministerul

Agricultu rii poate asigura 250 kg de substanţă activă de

îngra-şămînt, aceasta este suficient şi vom obţine recoltele pe care

*le. scontăm. Mai ales că dorim să vă rugăm ca Ministerul Agriculturii

să insiste pentru folosirea în cantităţi mult mai mari a

îngrăşămintelor organice şi a compostului. Vă rugăm, de asemenea,

să insistaţi pe lingă Ministerul Agriculturii ca să sprijine

manifestă rile care au drept scop folosirea raţională a pesticide-lor.

Este foarte bine că s-a alocat acest fond. Noi ecologiştii nu sîntem

împotriva folosirii substanţelor chimice atunci cînd aceasta este

făcută raţional, pen tru că sîntem pentru o agricultură ecologică,

ceea ce înseamnă o agricultură modernă. Există însă totdea una

pericolul poluării mediului înconjurător şi a ali mentelor şi de aceea

rugăm Ministerul Agriculturii să manifeste întreaga sa grijă pentru

aceste probleme.

În domeniul turistic dorim, domnule prim-ministru, să luaţi

în considerare acest tandem nedorit, turism de litoral — Complexul

Năvodari, şi, de asemenea, măsuri urgente pentru a stabili care

zone din Delta Dunării pot să fie acum vizitate şi pot fi explorate şi

exploatate din punct de vedere turistic, în aşa fel încît Delta Dunării

să aducă valută, să aducă bani şi în acelaşi timp să fie păstrată ca

monument al naturii, ca rezervaţie naturală principală.

Iar interpelarea pe care vrem să o adresăm este ur mătoarea

: în cadrul unei noi politici demografice pe care trebuie să o

elaborăm cu toţii devine necesară abrogarea impozitului pe celibat

şi pe familiile fără copii. Este una dintre cele mai mari nedreptăţi,

care a fost comisă în trecut. Cel puţin sub aspectul cuan tumului.

Domnule prim-ministru, vă rugăm să ne daţi un răspuns la interpelarea

noastră : cînd socotiţi că acest impozit poate să fie abrogat


Vă mulţumesc !

Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu :

Are cuvîntul domnul Stelian Cincă.

(continuare în nr. viitor)

3217


ESEU

Avangarda ca orizont testamentar

(urmare din numărul anterior)

Prin urmare, interesul pentru avangardă în spaţiul

estic postcomunist generează acţiuni de restabilire a punţilor

dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi

cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul

agresiv al ideologiei bolşevice şi perniciosul realism

socialist ca “metodă” de creaţie”, pentru care cultura însemna,

întâi de toate, un sistem de interdicţii. În Rusia,

aceste punţi au fost construite în ilegalitatea litsubsolului

(anti) sovietic sau întreţinute imaginar-estetice de aşa numita

a treia literatură, care se orienta spre fenomenologii artistice

izvodite la intersecţiile artei cu metafizica, precum au

fost şi trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul,

suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul,

curente între care existau vase comunicante. În aşanumita

epocă Represans, un model de “sinteză”, de

esenţializare în spiritul avangărzii îl întâlnim, spre exemplu,

în felul de a fi, de a gândi şi a acţiona a protagonistului poeziei

lui Daniil Harms, erou liric întreprinzător, vizionar şi magician

sau, alteori, narator-observator de o naivitate

intenţionată, nepărtinitor cu ceea ce vede şi pune în balanţa

obiectivităţii sau, deopotrivă, în cea a subiectivităţii. Apoi,

mulţi autori din arealul postmodernismului creează de fapt,

în concordanţă cu dezideratele avangărzii ca protest mobilizator,

înnoitor, declanşator de ideaţii originale, de stilistici…

protestatare-creatoare. Ei mizează pe motricitatea inventivităţii,

ca propulsie a entuziasmului creator, nicidecum, obligator,

- optimist; intuiesc, descoperă şi propun noi modele

de univers artistic, modifică legile de care să se ghideze spiritul

creator, de regulă - critic, de o contemporaneitate intrinsecă

sieşi şi nu mimată sau dezorientată de racile şi

probleme depăşite, ieşite din atenţia istoriei artelor. În spiritul

operei lor, cei mai talentaţi autori tind spre multitudinea

planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere,

spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare

a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic, tradiţional,

clasic, până la limbajul trans-raţional (zaum’) sau

paradoxul zen. Drept rezultat, şi graţie lui Hlebnikov sau Maiakovski,

Krucionâh sau Burliuk etc. s-a ajuns la modificări

de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza

unui nou tip de conştiinţă artistică - cea a postmodernismului

rus (de menţionat, oarecum “întârziat” în contextul

universal al acestei fenomenologii şi tratat, încă şi astăzi, cu

destulă neîncredere şi suspiciune de incurabilii conservatori

de speţă realist-socialistă).

Această continuitate latentă, dar uneori - de ce nu

afişat-contestatoare ar trebui interpretată şi ca omagiu adus

mai multor corifei ai avangărzii ruse. Vorba e că, odată cu

generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim,

de diverse pandemii…), spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei

al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai,

chiar unii din cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a

se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind …sinucişi, oricum,

atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin

sau Maiakovski). Unii emigrează - D. Burliuk, R. Jakobson.

Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în

GULAG - B.Livşliţ, A.Vvedenski, O.Mandelştam, I.Terentiev,

M. Semenko, Ş. Tretiakov, D. Harms… Iar A. Krucionâh su-

3218

pravieţuieşte doar din “norocosul”

motiv că era considerat un … ieşit

din joc, căzut în abjecţia societăţii

bolşevice, chiar atins de o demenţă

latentă, se presupunea… Aşadar, se

Leo Butnaru

poate susţine că în “epoca rinocerilor”

poeţii autentici pur şi simplu au dispărut, fiind lichidaţi fiziceşte

sau anihilaţi spiritualiceşte. (Să mai amintim că alţi

reprezentanţi ai avangărzii, precum E. Guro, Bojidar (Bogdan

Gordeev), V. Hlebnikov se stinseseră din viaţă în, respectiv,

1913, 1914 şi 1922.) Apoi, în tragicul context al

acelei epoci feroce se întâmplă şi o “atingerea” românească,

pe viu, cu avangarda rusă, care se manifestă, însă, nu în…

manifeste, ci în destinul unuia dintre poeţii ce aveau să fie

exterminaţi. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie

1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie îşi aduce

din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918,

după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea militară din

care făcea parte, Burliuk se angajează funcţionar la Direcţia

agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al

Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti.

După ce trece printr-un confuz labirint din acele timpuri

de “rupere de lumi”, este arestat undeva lângă Herson,. judecat

de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920. Avea

31 de ani… Astfel că în modernitatea literară rusă se

înstăpânea “golul istoric” de care spune un vers bacovian. Şi

astăzi, cei care citesc sau recitesc poezia, proza şi eseistica

celor mai reprezentativi autori ai “destinelor frânte”

rămân surprinşi de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!),

sub aspect estetic, şi de valabilitatea lor axiologică

incontestabilă. Este creaţia care, parcă, nu a fost supusă

patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul - să

zic aşa - ce acţionează ca impulsuri generativ-primenitoare,

care îl pot stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerândui

noi deschideri de orizonturi ideatice şi stilistice pentru propria

sa operă. Sigur că şi graţie operei lui Hlebnikov sau

Krucionâh, Maiakovski sau Gnedov, Kamenski sau Vvedenski

etc. Tzara sau Bogza, Vinea sau Voronca, Fundoianu

sau Călugăru etc. post-avangardismul este sau devine

partea structurată, componentă a psihodinamicii creatoare –

receptoare - emiţătoare a psihologiei noastre, a oamenilor,

dar mai ales a psihologiei artiştilor acestei contemporaneităţi

“imediate”, de la care - încolo mai are deschise durate

(perspective), până să apară inerente modificări de paradigmă,

canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice

nouă. Adică, sub aspectul corelării operei celor mai

valoroşi avangardişti ruşi cu cele mai adânci timpuri ale

lumii, cu mito-creaţia (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului,

cu filozofia, cu ştiinţa în general (dincolo de dezideratele,

uneori… dezirabile, din manifestele lor, cei mai mulţi cubofuturişti

n-au crezut, totuşi, că totul… începe cu ei!) trebuie

menţionat că această operă conţine elemente active şi decantate

(deja!) ce reprezintă valori perene, undele din care

sunt incluse şi în prezenta variantă de posibilă antologie.

www.oglindaliterara.ro


POEZIE

ANGELA FURTUNĂ

când vei pleca în lume să-ţi scrii povestea

nu te pierde nu te umbri

spre a se naşte din poezie şi a cerşi apoi acelaşi lapte

să punem totul pe hârtia timp scriind

la fel cum punem copacii în pământ

şi solzii în oglindă

seminţele în luciul ochilor tăi de copil.

degetele mele ciupesc chitara sfârc smulg voci pianului alb

un cântec al descreşterii

ton m’a ; mon , au de l’.

eu sunt uimirea ta când

laptele ce iese din mamă îl vede pe copil şi ţâşneşte

înăuntrul şi înafara gurii ştirbe

înăuntrul şi înafara limbii care şlefuieşte cuvinte,

nimeni nu simte picătura albă când vine

ca un viitor necunoscut şi

sapă în om o amprentă umană.

în tot acest timp,

cât copilul rămâne încleştat de gravitaţia sfârcului,

adulmec urma fiarei ce ne dă târcoale

spre a se naşte din poezie şi a cerşi apoi acelaşi lapte.

gândesc că nu am nimic a-i reproşa lui

cum niciunui alt poet din coama cometei literare

copiii singuratici plimbăreţi ce ard de vii

în timp ce traversează placenta Cuvântului.

eu doar colecţionez amulete cârlige spini tatuaje capete de

frânghii

coduri de hărţi ce avansează singure în deşert

atâtea inimi pulsând pentru ca viaţa să fie o mare linişte

spune dacă ştii cine ce unde este când totul explodează

e un fel de a nu mai simţi haosul

rescriind întunericul pe un continent necunoscut

cum copiii mi se desprind de braţe,

de sfârc, cerul albastru al gurii lor se desprinde,

de umeri, puful lor auriu se desprinde,

de ceafă, vertebrele moi se desprind,

de creştet, perucile mov se desprind,

elitre virtuale dansând în ritmul cântecelor pentru telefon,

înghite felia de pâine cu miere,

înghite civilizaţia mutagenă,

înghite spaţiul de blog rescrie umbra fără trup,

identifică-te şi silabiseşte parola

spune dacă ştii cine ce unde este când totul explodează

altminteri nu ai acces.

la fiire cu fiinţă negată nu ai acces.

la softul iubirii nu ai acces.

la gratii nu ai acces.

tot ce ai este acest tub ce te leagă de ocean

acest sfârc muştiuc la care cântă copilul şi plânge

eliberându-te de propriile sentimente de vinovăţie.

ce lume e aceasta, în care copiii te scot din valuri

te storc de puţinul adevăr

şi întorc picătura de lapte în picătura de sânge pe care o bei apoi

de pe obrazul lor rece

omul cu frânghiile trece din când în când

omul cu frânghiile trece din când în când

prin tufişurile de pe mal, el nu e aici de fapt, doar visul copil,

în timp ce râul se umple de nelinişte

ca un suflet ce nu mai poate să curgă

când vezi ceea ce nu mai ştii să priveşti

privindu-l cum înnoadă cânepă bate iarba şi o leagănă

zburând în volute largi cu spice şi lujeri

îndură zbaterea peştilor în venele sale,

spală ţărmuri cu pletele negre

alunecă pe faleze de bazalt,

falii lucioase precum spinările de rechin

desenează cu gheara pe ţeasta copiilor mei

o identitate nouă cu şase zerouri

nu e încă noapte ci acel moment al zilei când

pietrele mici se ascund în burţile fecioarelor venite la scăldat

căci mai tărziu se vor face stânci şi scări precum toate celelalte

femei.

e un fel de timp pentru a şterge urmele

când vezi ceea ce nu mai ştii să priveşti

când adânceşti tot ce nu mai poţi să

înalţi

când uiţi ceea ce a fost odată firea fiirii.

rămân în urma ei petale parfumate

de umbră

pe unde ai tot rătăcit ca o spirală ce

produce sensul cărui vis

şi cine eşti dincolo de captaţia minţii

în câte ventricole bate ritmul tău

când tot ce există

există de două ori

şi aici

şi dincolo

fiinţa care se accelerează îşi pierde cristalele

rămân în urma ei petale parfumate de umbră

eşti totul prin plăcere când rămâi un nimic

să punem totul pe seama purităţii

un prag trecut din greşeală

ca o înghiţitură cu împărtăşanie sfântă

de teamă ca sânul să nu iasă din gura copilului

iar fiara să nu apară şi în reclamele de pe ziduri,

în literele lor, sub afişe, în tavanul de sticlă,

în cărămizi, în mortar şi în tălpile fine ale îngerilor,

fiara multicoloră a persuasiunii

ţinându-şi telefonul mobil în dreptul inimii

cu care îl aude pe copil în direct cum suge picături de galaxie.

descuietorile şi încuietorile lumii sunt în acest prunc

ce ţine ochii închişi toată viaţa lui

cum două mere din care nu muşcă viermele nici foamea de adevăr

pentru că nu mai există bine şi nu mai există rău

ci totul vine prin tubul digestiv anexat direct la telecomandă

ca un alt creier ce se autodizolvă în propria ficţiune de unică

folosinţă.

pruncul strânge pleoapele peste un vis care se repetă la infinit

plăcere curgând prin şanţurile imaginarului direct în hipotalamus

mama stoarce sânul şi deschide un evantai, cântă

nani nani fraged copilaş,

libertatea e un altfel de gust

decât sevrajul după lapte cu galaxie şi mamă.

ceva ce se ieftineşte mereu şi se intensifică te trage înafară

şi te împroaşcă în interiorul tău dureros unde

gândirea divergentă îţi şopteşte mereu că tu eşti totul prin

plăcere

când rămâi un nimic

cu mintea zgâriată de bisturiul poftei

în timp ce florile îţi miros fontanelele moi

boturile de lupi îţi sfâşie măduva

copacii te aud cum gângureşti

şi apa te usucă de mugurii plânsului după sfârc

pe dârele lăsate de memoria impersonală

să punem totul pe hârtia timp amprentele stingerii unei specii

de visători

la fel cum înlănţuim literele în cuvinte

ce înaintează cum şerpii cu şiraguri lungi de hypertext

pe dârele lăsate de memoria impersonală

şi întâmplătoare a nefiinţei de fiire

copilul meu de lapte, litere şi stele

dragul meu copil de pe urmă,

alăptatu-te-ar sfârcul sânul mama hârtia albă cuvântul cerul

înţărcatu-te-ar sfârcul sânul mama hârtia albă cuvântul cerul

pe care ne scriem amândoi textele intergalactice şi

le ascundem apoi în grote unde bubuie inimi înfricoşate,

vom pune cărţile noastre pe ramuri şi copacii pe umeri

înaintând aşa rădăcină după rădăcină cuvânt cu cuvânt

către singurul timp ce ne cuprinde şi ne dizolvă în îndumnezeire.

deschide ochii asupra nimicului ecuator şi vezi-mă aşa cum sunt

când te desprinzi de sfârcul meu femeie galaxie a speciei

umane.

copilul meu de lapte, litere şi stele

când vei pleca în lume să-ţi scrii povestea nu te pierde nu te

umbri

www.oglindaliterara.ro

3219


JURNAL NECONVENŢIONAL

Plouă din sufletele nu ştiu câtor defuncţi

Ioan Dumitru

Denciu

Lui Florin Paraschiv

Balş, 12 aprilie 2006

De zece zile de când am revenit aici, la

„munca de jos”, am avut numai trei în care

s-a putut lucra cu chiu cu vai. Într-una, am

curăţat temeinic pomii, cum demult visam.

Poate din poala copilăriei, de la vârsta de

7-8 ani, când mă jucam „de-a livada”. Înfiinţam

o complexă plantaţie, cu toate soiurile

cunoscute de mine, ordonate pe

rânduri de beţe cu etichete în capăt. Prin

mijlocul ei lăsam un drum larg, să încapă

maşina (neapărat un camion) menită să

transporte lăzile cu fructe şi noaptea să

se odihnească lângă un... foişor („prepeleac”).

Nu-mi amintesc să fi proiectat vreo

vilă – o casă cred că da–, dar aveam nevoie

mai ales de un loc cocoţat într-un

copac sau eventual între doi până la patru, spre care aş fi urcat pe

o scară de lemn, fixă, şi unde m-aş fi adăpostit, sub un acoperiş de

scândură, desigur, şi pe o platformă aşijderea, ca să veghez livada,

să aţipesc, să lenevesc la umbră, să mă feresc de arşiţă, vânt, ploi

etc. Era prevăzută cumva şi o puşcă Ori mă mulţumeam cu o furcă

şi un dulău Voi fi fost ispitit să-mi stabilesc acolo domiciliul permanent

Însă nu existau motive de evadare şi nici de unde evada,

fiindcă satul însuşi nu prinsese consistenţă în juru-mi; era doar un

spaţiu dezlânat, de puncte şi ghemotoace de mister, câţiva spini de

frică şi pete-petale de uimire, iar familia în care intrasem nu-şi

arătase colţii. De oraş aflasem – nu prezenta alt interes decât acela

c-ar fi putut cumpăra poamele mele.

O căutare de prietenie, însoţire, căsnicie Mai degrabă, nu.

Eram un mic berbec, iute preschimbabil în melc, ce tatona cu coarnele

perdelele singurătăţii. De altminteri, încercasem iniţierea unui

verişor în joc şi în taina colaborării, dar el se plictisise repede. Iar

cam cu doi ani în urmă trecusem printr-o „logodnă”: declarasem ritos

fetei de 20 şi ceva, care avea grijă de mine şi de frate-meu abia ieşit

din scutece, că o voi lua de nevastă „când am să fiu mare” şi ea, uitându-şi

consimţirea, ne-a părăsit peste câteva luni, să se mărite cu

un flăcău tomnatic.

Oricum, făcusem progrese însemnate faţă de bunicu-meu patern,

ce se retrăsese undeva în câmp, într-o colibă, să păzească la

andropauză castraveţi, să hrănească şopârle şi nişte găini şi să

„bea” tutun. Şi mă găseam în sintonie cu bunică-mea, tot după tată,

femeia înaltă, uscăţivă, curbată, aducând a moarte încă simpatică,

fără coasă, şi nutrindu-se exclusiv cu fructe din grădină. (Anacronism

în memoria mea! Bunica Vasilca mânca prune – crude, coapte,

lojnite – şi semăna cu cine am zis, mai târziu, la 80-90 de ani.)

Aş vrea eu să scriu un roman uşurel precum Între acte al Virginiei

Woolf, şi în condiţiile ei grave, dar ipotetice pentru mine, de

provocare (premeditare) a morţii. Cel pe care l-am însăilat între partitura

lui Ceauşescu şi uvertura alter-ego-ul său Iliescu, unde am povestit

şi tărăşenia cu livada, de fapt livezile... constructiviste, nu m-a

descărcat. Eram înnămolit în evenimenţial şi măsurasem doar adâncimea,

nu şi amplitudinea tragediei.

Ea (V. W.) depăşise toate fazele acestea şi nu mai urmărea,

poate, decât lepădarea de o tenace marotă occidentală: lumea ca vis

şi reprezentare, regizabile la o adică. De unde supărătorul alegorism

al scrierii sale (ultime). Anamneza orientalei Maha-maya i-ar fi

moderat nonşalanţa.

Dar a închipui pendularea între haos şi cosmos nu-i tot iluzoriu

19 aprilie 2006

M-am abţinut aproape trei luni să mai notez despre vreme. Ei

şi Ea nu s-a sinchisit. Inundaţiile continuă. Acum îşi face mendrele

Dunărea. A înghiţit un sat şi se pregăteşte să radă altele. Vrea chiar

cartiere din Brăila, Galaţi, Tulcea. Nici Tisa, la vest, nu stă cuminte:

a lovit straşnic pe unguri şi pe sârbi. Dacă mai aud că şi Nistrul... Mă

uimeşte fixaţia sentimentală pe care mi-o constat în legătură cu

apele astea. Mai-mai să iau Dunărea drept bunică, Tisa drept

mătuşă, Nistrul drept unchi... Şi, când colo, sunt nişte coloşi imprevizibili,

fără gen & sex, realii dinafara noastră, imposibil de acomodat

cu vreo idee de sacralitate, divinitate, fie şi pe dos – demonică.

La (pardon: după!) marele cutremur – cel anticipat cu înfiorare

ştiinţificoid-mediatică de atâţia ani – s-ar putea să mai ajung să consemnez

că şi Carpaţii au obosit să ne suporte. Subalternii lor, dealurile,

dau deja semne: se crapă, se cască, alunecă. Revolta ocnelor,

dedesubt; a pădurilor moarte, deasupra.

20 aprilie 2006

Femeile sunt la biserică, să se

spovedească. Eu am renunţat la

tentaţie, ştiind că se aşteaptă câteva

ore la coadă. Apoi, am căpătat

un dinte puternic contra preotului,

de când am aflat că s-a lansat şi în

afaceri: are deja magazine alimentare,

printre care o cârciumă. Chiar

dacă e şi el om, nu pot să-i acord

indulgenţă. Îmi zic: alţii se bagă (sau

băgat) în treburi mai murdare, direct

sub sutana diavolului. Dar nu

izbutesc să mă îndulcesc. Aş dori

ca măcar duhovnicul la care mă

duc... Egoist mai sunt!

Ba încă, mi-a crescut un colţ

împotriva BOR înseşi, cu prilejul

preparativelor pentru Paştele anului

acestuia. Intenţionează să organizeze

în Dobrogea un mare

spectacol sunet-şi-lumină cu două

capete: unul punk-chefliu pe plajă

(ajuns la a nu-ştiu-câta ediţie) şi

altul în peştera unde chipurile şi-a

început misiunea daco-scitică Sf.

Andrei. Acum nu numai că nu mai

există îndoieli asupra evanghelizării

strămoşilor noştri de către Apostolul

cel Mic, dar s-a şi găsit locul întâiei

descinderi: peştera respectivă!

Aşa o fi crescând credinţa, din

neştiinţă în minciună, exploatând

naiva pietate populară

Să mă ierte Sfântul dacă eu

În loc de motto:

Domnule Matusalem

(din aval te chem nedemn),

nu mă pot întoarce-n lemn,

nici în stâncă, nici în vită,

chiar de toate mă invită

cu ochi dulci şi-i o ispită

liniştea şi-n acest veac.

Domnule din Prepeleac,

mă topesc pe orice fleac

şi, când zbor la înălţime,

zboru-mi pân’la glezne-ţi

vine.

Domnule Cătuşe-Verzi,

nu ştiu dacă nu mă pierzi

din vedere prin ruine

de prea mult şi rău şi bine.

Fiindcă, domnule Moşneag,

mă-ndoiesc că vreun toiag

dintre câte-ai rupt în viaţă

te-a săltat peste un prag

de gândire, că în ceaţă

n-ai rămas, oricât de drag

te-a scăldat la sân verdeaţă

somn uşor şi aer pur.

Nu t’ei fi trezit mahmur,

dar nici de-odată mai

matur.

Numai nouă ampenajul

rănii ne-a deschis mirajul

şi ne-a ascuţit mesajul

greşesc şi ignoranţa altora cade întâmplător peste adevăr. Sau dacă

se simte satisfăcut cu o adoraţie clădită pe simpla presupunere ori

pe amăgire.

23 aprilie 2006 (prima zi de Paşti)

N-am fost la Înviere. Motivul nu-i prea onorabil: spre a nu fi

enervat de comportamentul de bâlci-discotecă în aer liber al adolescenţilor,

tinerilor şi unor adulţi. Experienţa din anii trecuţi mă avertizase;

şi scurta relatare, de acum, a soţiei mi-a confirmat ... repetiţia.

Dar oare creştinismul nu s-a vrut, de la origini, mai cu seamă al vulgului

Între acte al V. Woolf (l-am terminat de citit) nu-i tocmai ratat.

Îl salvează vreo douăzeci de pagini dinaintea sfârşitului: episodul ultimului

act – al Prezentului, oglinzilor (inclusiv literare!), numit şi „Noi

înşine”. Poate din cauză că se produce obişnuita creştere de tensiune

/ densificare a acţiunii, către final, caracteristică romanelor autoarei

(mi se pare c-o recunoaşte în jurnal).

Problema vieţii în timp bergsonian şi chiar în cel tradiţional-istoric.

Răfuiala cu timpul nu prea i-a reuşit (nici în Anii). În general,

a cucerit spaţiul, cu sugestia lui de eternitate amicală, însă timpul a

zdrobit-o. Iar la ora actuală se înverşunează să-i roadă opera,

clănţănind c-ar fi devenit de neînţeles, ca orice creaţie umană (la a

cărei păstură a contribuit totuşi!).

24 aprilie 2006 (a doua zi...)

Ceva mai bine. Dar sentimentul că sunt împins să îmbătrânesc

nu prin celulele mele în ramolire şi secare, nu de tocirea simţurilor,

ci de o conjunctură şi o instanţă exterioare, persistă. Vor ele, aceste

abstracţiuni încarnate, să-mi inducă un mental de născut vetust,

chemat din faşă la tămâierea scârţâielii din articulaţii, şovăielii şi bâjbâielii

fizice, combinate însă cu înţepenirea psihică şi morală. E

adevărat, am dat şi eu impresia, cândva, de copil apoi tânăr (prea)

serios, totuşi autopercepţia mea trebuie să fi fost încă de pe atunci

alta. Îmi amintesc energia sălbatică, adesea supărătoare, frăgezimea,

prospeţimea năvalnică, inventivitatea nestăvilită de sfioşenie şi

teamă (deşi gata mereu să cadă în idioţenie). Şi... lipsa de preţuire,

de simpatie pentru bătrâni, în special babe. Frica-neîncrederearepulsia

faţă de practicile „muiereşti” ale acestora: inframateriale,

vrăjitoreşti-superstiţioase, religios-funerare. Acum am o oarecare

îngăduinţă; sper, nefariseică.

Rămân copil, aşadar. Mă învechesc – fie! – în această vârstă

(calitate). Altfel, de ce aş mai năzui la înţelepciune Am pierdut

multe ocazii de a muri tânăr. Mă vor obliga împrejurările şi acea

spectrală instanţă să sucomb în bătrâneţe, fără un licăr eutanasic

3220

www.oglindaliterara.ro


MERIDIANE LIRICE

ANDRÉE CHRISTENSEN

VIZIUNILE LUI ISIS

(urmare din numărul anterior)

eu şi tu

vin lîngă sînge

sevă lîngă sete

înlănţuiţi

într-un mileniu de dorinţe

cordonul tău în gura mea

elipsă ofidiană

cu solzi febrili

maturare încolăcită a sufletului

care ne creează

înghiţind

bulversanta-i ejaculare

de eternitate

Frate şi soră

perpetue contracţii

a vieţii care se naşte

în cuvintele noastre

moare

se renaşte

mai puternică decît ea- însăşi

tu şi eu

spirit cu emisfere siameze

cuplu primordial deja unul

înaintea doliului

ireversibilei noastre naşteri

Morţi

pentru a fi deschis ochii

separaţi

de recviemul primului suflu

aşteptînd

să fim uniţi

în ultimul horcăit

al lumii

primul meu scîncet

strigăt dureros

al copilei care este născută văduvă

în pragul aerului

deflorat

De secole

pelerin de iubire

eu merg în mine

te caut

aşa cum fluviul

caută matca noastră

din sfert de pămînt

în sfert de lună

odată mai mult

eu plec

exod solitar al verbului

expulzat de cuvînt

rătăcind printre nisipurile

tăcerii

eu mor eternităţii

pe care aş vrea să o spun

Pulbere şi apă

eu scriu

revin de departe

avansez

către interiorul Misterului

preoteasă a orelor

cu un picior în timpul oamenilor

cu un picior în timpul zeilor

Osiris Osiris

sufletul meu vechi

unde eşti tu

dacă Moartea a creat lumea

cine ne va învăţa

să murim

Am toată setea pămîntului

lipsite de sîngele tău

apele mele fără potir

agonizează

se înneacă

Osiris Osiris

revino

inundă-mă

cu sacrificiul tău perpetuu

delirantă cataractă

de vise

de metamorfoze de coral

fie ca ţîşnirile tale fertile

să-mi fie acoperiş

Tu cei patru mii de ani

ai cărnii mele

ai spiritului meu

unghiile tale

părul tău cresc mereu

în vocea mea

tu care ai visat primul meu vis

eu te iubesc din această clipă

în care tu făcuşi să curgă în mine

aurul tău din prima dimineaţă

ruşinea-i suverană

lumină a umbrei mele

fratele meu nutritor

eu te voi iubi

pînă la explozia

ultimei stele

care se va stinge în privirea noastră

închizînd pentru totdeauna

rana eternei întoarceri

Cînd von regăsi noi

umezeala sacră

sufletul unic

plenitudine

a începutului

cînd se va sfîrşi

atît de lungul timp

Osiris Osiris

revino

inundă-mă

cu sacrificiul tău perpetuu

delirantă cataractă

de vise

de metamorfoze de coral

LAMENTAREA LUI OSIRIS

Isis Isis

sora mea în pîntecele vorbitor

soţia mea din aceeaşi mamă

femeie cu o mie de corpuri

unde eşti tu

fără mîngîierile tale iniţiatoare

carnea mea

este tunică de doliu

fără coapsele tale oferite

eu uit cum să trăiesc

o rasă de iubire

se stinge

prin inimă

www.oglindaliterara.ro

Fără liturghiile

tale de extaz

rugăciunile tale

parfumate

altarul meu se Virginia Bogdan

pîngăreşte

moare de foame

templul nu mai visează

trist

se prăbuşeşte în cuvintele mele

gîtul meu pretutindeni caută

limbile tale interzise

care desfac sufletul

inconsolabile

mîinile mele

strîng liniile curbe

ale lascivei tale absenţe

care în mod secret mă susţine

Deschide-te sora mea

ca să ascult marea

secretă noaptea ta de dincolo de negru

noaptea noastră de dinaintea cărnii

fă-mă lumină

eu sunt febra ta albă

visul tău

în care moartea mea

vorbeşte morţii tale

limbă către limbă

eu sunt visul

apelor tale silabice

cuvîntul său de grîu

Isis Neagra

care face să explodeze toate culorile

moare

dînd viaţa

foc barbar al putreziciunii

soţie care ucide

duşmanca mea vindecătoare

eu mă înnec în abisul tău viu

umplut cu arme

de otravă

între aripile tale şi Verb

eu beau negreala secretă

a laptelui tău

cu mirosul de piatră

Isis Radioasa

cu coarne de lumină

zeiţă a verdelui

mamă a oricărui lucru

una şi multipla

necunoscuta în străfundul meu

tu oceanica

purpura vulcanică

sînge al planetei

tu fiică a negrului

care luminează chipul

tuturor femeilor

atunci cînd eu voi cunoaşte

cele o mie de nume ale tale

eu voi înţelege secretele cerului

şi ale pămîntului.

Traducere: Virginia Bogdan

(continuare în nr. viitor)

3221


PROZĂ

Spre ruşinea mea, pe Ion

Beldeanu îl ştiam doar ca unul dintre

poeţii reprezentativi ai generaţiei 8o,

dar iată că zilele trecute, i-am descoperit

şi altă latură a poetului Ion

Beldeanu, cea de eseist, care prin

amabilitatea lui cunoscută mi-a trimis

ultima parte a trilogiei “de însemnări”:

“Bucovina care ne doare”, o

carte masivă, scrisă cu patos,

apărută la editura “Muşatinii”,

Suceava, 2007.

Pentru ca cititorul să înţeleagă mai

Aurel Pop bine despre ce e vorba, voi consmna

câteva repere ale trilogiei; primul

volum apăre în 1996, iar al doilea în anul 2001, care după

mărturisirea autorului, “sunt rezultatul contactului direct cu

realitatea vizată, comentată. // comentariul meu asupra celor

aflate şi trăite acolo, în zona la care azi facem o asemenea

referire: Bucovina din Ucraina.” (Epilog)

Am făcut această precizare ca cititorul să ştie că ultima

parte a trilogiei scrisă de Ion Beldeanu apare întru cu

totul altă conjuctura, deoarece autorului, autorităţile

ucrainene, i-au pus interdicţie de a mai vizita Ucraina, suspendare

care a tras după sine ruperea contactului direct cu

realitatea şi oamenii locului.

Titlurile celor câteva zeci de “însemnări”, după cum

le spune autorul, sunt captivante încât odată cartea luată

spre lecturare, greu te mai desparţi de ea. Autorul foloseşte

cu grijă întreaga gamă de mijloace scriitoriceşti. Bine structurată,

bine documentată, fiecare eveniment trăit din perioada

cât i-a fost permis să treacă graniţa este redat cu

fidelitate.

Cartea reflectă unele pasaje din care rezultă modul

umilitor la care au fost supusi: “mii de oameni, în cea mai

mare parte români, erau lăsaţi să aştepte fără motiv zile şi

nopţi în faţa porţilor închise”(Cuvânt înainte) acelaşi tratament

aplicându-i-se şi autorulul de fiecare dată de către autorităţile

ucrainene la Vama de la Porubnoe în drumul său

spre Cernăuţi. Ion Beldeanu cuprinde în trilogia sa evenimentele

care s-au perindat vreme de “o sută cinzeci de ani

din istoria locurilor” perioadă în care “deasupra impetuosului

edificiu au fluturat drapele diverse, de la cel imperial al

Casei de Austria, la cel al Regatului României, şi de la cel

roşu moscovit, la bicolorul ucranian din zilele noastre”

(Cernăuţii de altădată...). Istoricul acestui spaţiu martor multor

evenimente, al unor personalităţi de seamă ca A. Pumnul,

Eminescu, Alecsandri, Kogălniceanu, A. Russo, şi alţii

care au contribuit de-a lungul timpului la destinele românismului

din Bucovina, azi “nu mai are voga şi nici vitalitatea

de odinioară (...). Oare care să fie motivul” (Dar cei care

vin din urmă).

La fel este redat şi istoricul unor clădiri, cu

precădere a celei din Piaţa Centrală nr. 9, pe a căror culoare

se mai aude ecoul paşilor şi tumultul acestei provincii

româneşti evocat în presă de-a lungul timpului în unele situaţii

“cu o repiraţie pe cât de scurtă voloric vorbind pe atât de

superficial rezolvată.” (Confuzie şi mediocritate ). Sunt solidar

cu autorul în ceea ce priveşte întrebarea care cade ca

un laitmotiv pe parcursul paginilor acestui op: “ce este de

făcut pentru ca românii din nordul ocupat să nu aibă senzaţia

că au fost abondonaţi şi să nu-şi piardă indentitatea ”

3222

Ion Beldeanu-Bucovina

care ne doare

www.oglindaliterara.ro

(Dar cei care vin din umbră). Cititorul are bucuria de a descoperi

o gamă de răspunsuri oferită de autor la întrebarea

pusă, aviz autorităţilor române !

Memoria românilor care s-au jerfit de-a lungul

vremilor în aceste teritorii ocupate e profanată sub privirile

nepăsătoare ale conaţionalilor “noştri din Cernăuţi”, cazurile

sunt tot mai frecvent semnalate de presă, dar fără nici un

răspuns din partea autorităţilor locale, şi mai dureros că nici

autorităţile române nu scot nici un cuvânt, lasând în voaia

soartei acestă tragică problemă. Cititorul poate întâlni pe

parcursul lecturării cărţii cazuri relatate de autor despre Ilie

Motrescu şi alţii care au dispărut în condiţii misterioase.

Sunt relatate eforturile şi procupările unor personalităţi “despre

spiritul românesc din afara României” (Apa vie a indentităţii)

care au cerut prin numeroase memorii adresate

comunităţii internaţionale sprijin, informând despre situaţia în

care se află Basarabia (ex. Memoriul lui Pan Halipa adresat

preşedintelui SUA) majoritatea rămânâd din păcate fără nici

un ecou.

Raţionalizarea sau sistarea susţinrii financiare a

unor acţiuni culturale din partea statului Ucranian, cazul unor

titluri de ziare de limbă română şi a altor publicaţii literare, au

făcut ca unele voci reprezentative( Arcadie Suceveanu, V.

Tărăţeanu, I.Creţu, Grigore Bostan, prozatorul Grigore Grigan

şi alţii) să se adapteze la circuitul literar românesc.

Monitorizarea acţiunilor culturale, a presei “minorităţilor etnice,

în speţă a cele româneşti” duce “ la marginalizarea

acesteia până la eliminare” (A fi ziarist român în Ucraina).

Campania de deznaţionalizare a populaţiei

româneşti dusă de autorităţile ucrainene în rândul cetăţenilor

de etnie românească este temperată doar în perioada

electorală din Ucraina când candidaţii vin cu tolba plină de

promisiuni, abordând; “o tendinţă din ce în ce mai evidentă

de imitare a experienţei occidentale” în aşa fel ca electoratul

“să uite pe moment de revendicări şi de necazuri.” (Febra

electorală în Ucraina), după care procesul îşi reia tacit din

nou pulsul iniţial.

Autorul cărţii pune în discuţie pe zeci de pagini relaţiile

româno-ucrainene la cel mai înalt nivel; “disputa pe

marginea mult discutatului şi râvnitului tezaur”, (Păguboşi

dar mândri) “refuzul autorităţilor ucraniene de a accepta

vizita celor doi demnitari (Ecaterina Andronescu , ministru

al educaţiei şi cercetării din acea perioadă şi Doru Vasile

Ionescu, şeful Departamentului pentru românii de pretutindeni)

la Cernăuţi” (Demnitari români opriţi să intre în

Cernăuţi), “slaba reacţie a presei dâmboviţene faţă de recenta

întâlnire Iliescu-Kucima de la Cernăuţi” (Celălalt ia

totul).

Înteresantămi se pare relatarea autorului purtată la

vamă cu şeful de tură în momentul aplicării interdiţiiei de a

intra pe teritoriul ucranian: “Şi care e motivul interdicţiei ”

vreau să ştiu. Ofiţerul strânge din umeri şi face spre amicul

I. : “Ordin de la Kiev!” (fară comentarii) n.a. (Indizerabil pentru

Ucraina) dar şi demersurile intreprinse de autor pe lângă

autorităţile statului de a afla adevărul acestei interdicţii.

Actul pe care autorităţile ucrainene îl practică tacit

prin denaturarea adevărul istoric al acestui spaţiu atât de

sfidător este “ridicarea statuii fostului domnitor al Moldovei

a rămas un vis neîmplinit” (Necunoaşterea marelui Ştefan),

iar presa aservită puterii “continuă să denigreze populaţia

românească din zonă” (Antiromânismul lui Petro Kobevko).

Finalul cărţii cuprinde un P.S. cutremurător. Cum e

posibil ca o asemenea carte, “Bucovina care ne doare”, să

nu primească avizul favorabil din partea Ministerului Culturii

şi Cultelor Este şi întrebarea cu care se-nchie op-ul;

“oare nici Bucovina nu mai înseamnă ceva ”. Se pare că

pentru unii nu.


ESEU

DE LA O ETICĂ A POEZIEI LA O

POEZIE ETICĂ – ANA BLANDIANA

(urmare din numărul anterior)

Poemul „Intoleranţă” exprimă o radicalizare a poeziei

înţeleasă acum ca rigoare, „ca iubire de geometrii pure, ca opţiune

pentru culorile esenţiale” 1 („Vreau tonuri clare,/Şi culori în stare

pură,/Vreau să-nţeleg, să simt, să văd”). Aşa cum spune şi Eugen

Simion, poezia Anei Blandiana se naşte „din meditaţia asupra tuturor

posibilităţilor Poeziei, din negarea ei – încă o dată – ca literatură, şi

acceptarea poeziei ca stare de spirit şi act de cunoaştere” 2 .

Chiar dacă nu se poate vorbi încă de discurs subversiv în

acest volum, destinul poetului obligat – prin însăşi condiţia existenţei

sale – să spună adevărul se rosteşte în fraze ce denunţă, curajos, realitatea

(„Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între

noi,/Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt/Vom şti că vorbeşte

Cuminţenia Pământului/Cuminţenia acestui pământ” sau „De

mulţumirea lumii cu mâhnire/Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi/De

mulţumirea lumii cu mâhnire,/ Mă refugiez în urşi îngrozitori//Dar

sunt şi urşii mei la fel de laşi”) proorocind, în acelaşi timp,

sosirea unor vremuri în care albul frumosului şi adevărului din veritabilele

creaţii ale spiritului uman vor reuşi să acopere „cenuşa” acceptării

unor valori false, mincinoase („Vă privesc semănând praful

focului mort/Peste alba mea operă şi zâmbind vă destăinui - /Or să

vină ninsori mult mai mari după mine/Şi tot albul din lume va ninge pe

voi/ Încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acum,/Or să vină uriaşe ninsori

după noi/Şi nu veţi avea destulă cenuşă/Şi copii de mici învăţavor

să ningă/Şi-o să acopere albul slaba voastră tăgadă”).

„Am devenit puternici scăldându-ne derută/ Precum în apa

Styxului Ahil/Dar de călcâiul vulnerabil încă/Atârnă soarta universului

întreg” clamează, cu putere, glasul poetei denunţând îngheţarea

realelor valori sub stăpânirea derutei şi transformând „călcâiul vulnerabil”(

metaforă ce dă şi titlul volumului, într-o „zonă păstrată neatinsă

- simbolul unei candori ce nu vrea să se piardă” 3 , o candoare care

conţine în sine, în însăşi condiţia ei existenţială, grăuntele revoltei

faţă de tot ceea ce este străin spiritului uman, faţă de orice îngrădire,

faţă de orice vasalitate.

Poezia din acest volum se constituie ca un discurs esenţializat,

deconcertant prin simplitate, exprimând ideile într-un spaţiu

aproape epurat de metafore. Aşa cum spune Ion Pop în volumul

„Poezia unei generaţii” „poeta se descoperă singură în faţa ideii şi

pare că unicul său demers e acela de a vida o scenă, pentru ca în

spaţiul creat«mesajul»să poată suna nestingherit”.

Alături de „Călcâiul vulnerabil”, volumul „A treia taină” contribuie

la impunerea Anei Blandiana printre creatorii de frunte ai generaţiei,

revelându-i formula lirică personală.

Ion Pop descoperă noutatea de fond a poeziei din aceste

două volume în două direcţii fundamentale: „pe de o parte în această

problematizare a atitudinilor ce depăşeşte simpla opţiune anterioară

afirmată ca necesitate ideală, şi pe de alta, problematizarea însăşi a

actului de creaţie, ca expresie a acestei meditaţii asupra lumii” 4

Dacă unii critici văd elementul nou din acest al treilea volum

în întoarcerea la starea de puritate a copilãriei (pentru care pledeazã

poeme ca „Pièta”, „Dorinţă”), Eugen Simion semnalează o altă idee

în jurul căreia ar gravita versurile : „neputinţa de a alege, imposibilitatea

cunoaşterii ca act, în primul rând moral” 5 („Caut începuturile

răului/Cum căutam în copilărie marginile ploii/degeaba am crescut/Din

toate puterile/Alerg şi acum să găsesc locul unde/Să mă aşez

pe pământ şi să contemplu/Linia care desparte răul de bine”).

Discursul devine liber prozodic, original metaforic (dar fără excese),

iar tonul nu mai cunoaşte afectarea sentimentală din celelalte

volume, devenind grav, reflexiv.Uimirea în faţa misterelor lumii capătă

noi dimensiuni prin asumarea umilinţei(„Nimic, nimic nu pot să împiedic/Toate-şi

urmează destinul şi nu mă întreabă/Nici ultimul fir de

nisip, nici sângele meu/Eu pot doar spune – Iartă-mă”).Dincolo însă

de această umilinţă răzbate însă orgoliul creatorului, fără a cărui privire

- contemplatoare – Universul ar înceta să existe(„Nu îndrăznesc

să închid o clipă ochii/de teamă/să nu zdrobesc între pleoape

lumea”), pentru că, spune poeta, „Totul este eu însămi”.

www.oglindaliterara.ro

Lirismul însă nu e numai drumul

dinăuntru în afară, şi o descindere în universul

interior („Umblu prin mine/Ca printrun

oraş străin/În care nu cunosc pe

nimeni”) , un univers la fel de necunoscut, Cristina Bandiu

de straniu şi de misterios ca şi cel exterior

(„şi numai trecerea drumului/E aventură”).

Volumul care introduce, mai pregnant, dimensiunea etică în

ecuaţia lirică propusă de Ana Blandiana este „Arhitectura valurilor”

despre care Cornel Moraru afirmă că „oferă un exemplu de radicalizare

morală în limitele unei formule lirice bine cunoscute,

inconfundabile”, poemele având „semnificaţia unui nou început, a

unei adevărate resurecţii,fără să anuleze nimic din ce a scris mai înainte

poeta” 6 .

Redactat prin 1987 şi amânat din cauza interdicţiei de

semnătură, intervenită în 1988, volumul va apărea în 1990, într-un

context socio-politic şi cultural complet diferit de cel în care se

născuse.. De aceea, Ana Blandiana va face în cuvântul înainte care

deschide volumul câteva precizări importante atât în ceea ce priveşte

felul în care cititorul va trebui să abordeze lectura textelor (invitând la

lectură subversivă)cât şi „în ordinea prezenţei sociale scriitorului întrun

timp ce se grăbeşte” 7 : „Această carte a fost terminată în 1987, câteva

din poeziile care o compun fiind publicate în reviste, graţie

curajului şi solidarizării redactorilor, în cursul primăverii şi verii anului

următor, până în momentul interdicţiei de semnătură din august

1988.Ea este oglinda unei stări de spirit în care exasperarea şi umilinţa,mânia

şi disperarea,ruşinea şi revolta se topeau în sentimentul

imaginaţiei sfârşitului ca unică alternativă a atât de improbabilei

salvări. Libertatea transformă aceste poezii, din manifeste multiplicate

de mână sau citite printre rânduri, în documente ale memoriei

colective şi, pur şi simplu, în poezii care nu-şi visează altă perenitate

decât cea estetică. Le închin celor care, murind, au făcut posibilă şi

întoarcerea poeziei în sine însăşi”.

Primul poem al cărţii, intitulat sugestiv „Cursa” , abordează

tema neuitării şi a unei permanente întoarceri spre trecut, asociinduşi,

din aceeaşi perspectivă, motivul trecerii ireversibile a timpului. Motivul

oglinzii ca spaţiu de reflectare a chipului (atât exterior, cât mai

ales interior) completează sensul poemului. Cursa în care fiecare

poate cădea este de a se vedea mereu reflectat în ceilalţi.

Multe din poemele acestui volum sunt structurate pe ideea

construcţiei, o construcţie efemeră, deconstruită mereu pentru a fi reconstruită,

din nou, întotdeauna altfel. Universul straniu şi misterios

de până acum din versurile Anei Blandiana, devine unul mereu în

schimbare, conferind incertitudine şi nelinişte. („Totul se schimbă,/Sa

schimbat/Sau se va schimba/Stâncilor le cresc rădăcini/Şi dau muguri/Apoi

încep să se mişte încet/După credinţa cuiva […]Plante cu

gheare şi aripi încearcă/Să-şi salveze seminţele învăţate să

treacă/Dintr-o lege în alta,/Zbor/Lung de nori prin pământ/Clorofilă cu

plus,/Peşti pe ramuri cântând/Şi suspansul maşinii cu pâine/La capăt

de ogor,/Intertip,/Regn de trecere,/Eternitate/La fel de străină/De trecut

şi viitor”-„Trecere”).

O lume întoarsă pe dos, în care fiecare caută o modalitate de

(continuare în nr. viitor)

1

Eugen Simion, „ Scriitori români de azi”, Editura Cartea Românească,

1974

2

Eugen Simion, „Scriitori români de azi”, Editura Cartea Românească,

1974

3

Mircea Martin, „Generaţie şi creaţie”, Editura pentru literatură, 1969

4

Ion Pop, „Poezia unei generaţii”, Editura Dacia, 1973

5

Eugen Simion, „Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, 1974

6

Cornel Moraru, în revista „Vatra”,1990

7

Ioan Holban, „Poezia Anei Blandiana”, în revista „Convorbiri literare”, iulie,

2005

3223


SCRIITORI ÎN AGORA

ANGELOLOGIE CIVILĂ. ÎNGERII SE ÎNTORC

Balzac insinua visător (în Seraphita

şi aiurea)că oricând se împreună,

în extazul dragostei, două

corpuri de pământeni, în ceruri se

naşte un înger! Dar un hermeneut

angelologic nu se ţine obligat să înceapă

neapărat de aici.

Florin Paraschiv Ca făptaş al unui curs universitar

de angelologie(unicat în cultura română

şi rar, oricum pe lume), Andrei Pleşu s-a îngrozit de

abisul iscat între rugile omului şi Dumnezeu, urmate doar de

o viaţă de apoi, cu Judecata de rigoare şi ceremonialul angelic

de lângă Tronul Suprem. Să fie aceste “fatalităţi” de

ajuns Nu, se cuvine convertit “abisul” într-un spaţiu al comunicării

Om-Dumnezeu şi pentru aceasta îngerii fi-vor puşi

în deplină lucrare...Astfel, Andrei Pleşu se va arăta preocupat

de proximităţile angelice(Omul de lângă înger şi îngerulpăzitorul

ceresc de lângă om), farmecul lumilor intermediare,

imaginarul angelic, îngerii/ muzica lumii/ naţiunile ş.a.

Mai mărturiseşte marele profesor că a ţinut să aibă

o intuiţie anticipativă a peisajului transcendent, spre a apropia

ritmurile celeste de cele pământene şi Universul să moduleze

armonios întru realitate deplină Spirit-fiinţă

omenească. Măcar Dan Botta mai visase ceva asemănător...

şi va deveni cursul o carte: Andrei Pleşu, Despre îngeri,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. Dar iată că un

grup tânăr - posibil, după pilda (şi îndemnul), unui Maestru

respectat şi urmat, fie chiar prin despărţirea de Seducător -

trece la faptă mare: întâi oportunitatea unui Colocviu “Persoana

şi singurătatea îngerului“ de la Bistriţa, apoi publicarea

comunicărilor într-un volumaş dens, elegant, prompt

Îngerul şi persoana, coordonator Alexander Baumgarten,

Editura Charmides, Bistriţa 2000.

Maestrul Andrei Pleşu aruncase sămânţă de ispită:

să dorim a ne plăsmui oarece idee de sociologia Cerului, de

angelicitate în raport cu ierarhia / diversitatea / funcţionalitatea

unui Univers în realitate deplin modulată ş.c.l. Să doreşti

să investighezi de-alde aceste delicatese spirituale cu

atâta ardoare şi amor intelectualist de parcă nici c-ar mai

merita să doreşti a cunoaşte orice altceva! Ce-şi propun

aşadar în demersul lor fermecătorii tineri grupaţi în jurul lui

Alexander Baumgarten: Bianca Mucea, Miruna Tătaru-Cazaban,

Andrei Bereschi, Cosmin Andron, Gaiu Claudiu,

Radu Carp, Adrian Niţă, şi Bogdan Tătaru-Cazaban

Târcoli-vor ei (Com)uniunea cu Îngerul la Swedenborg

Mesmer iluminişti, iluminaţi, cu încununare în Balzac

Nu prea, căci prea uşure şi uzată şi demodată se arată

această cale unor tineri hermeneuţi cu aplomb şi cam bătrână

reţeaua, sau nu îndestul de bătrână...şi, oricum o

mreajă angelologică nu îndestul de spiritualizată, iertat să

ne fie oximoronul.

*

* *

Despre cartea-vedetă a Târgului Gaudeamus(Andrei

Pleşu, Despre îngeri), Gabriel Liiceanu spunea în prezentare

că îndrăzneşte să procedeze la o excursie în

nevăzut. Iar Pleşu se revanşa în speechul său: fi-va un orgoliu

neîngeresc să sapi în sus la acest subiect Oricum,

unul mai smerit şi mai legitim decât orgoliul conformismului...Lumea

e în ordine şi necesitatea simetriei a pretins existenţa

spiritualului pur, iar după obsesiile penumbrei impure

a alcătuirii noastre, să profităm şi de iradierea benefică din

înalt. În îngeri te exilezi fericit, după contactul cu şmecheria

şi imunditatea... (Adevărul literar şi artistic, nr.694, 2 decembrie

2003, pp.8-9)

Dar chiar de tupeu intelectual măreţ ai nevoie, ca

să sfidezi cu pilda angelologiei o ţară şmecheră şi plină de

draci, cum se arată a fi cea a noastră...Un experiment unic,

nu numai pentru România, acest curs universitar de angelologie

devenit carte.

Şi cât de amuzant şi provocator e să afirmi dintru

început că orice individ, fie el şi execrabil, îşi are un înger al

său care-l iubeşte! E adevărat, poate cu completarea dulcelui

părinte Ilie Cleopa despre îngerul bun şi îngerul rău,

care permanent îşi/ne dispută îndeaproape persoana omenească

(p.16). Motoarele duduie, consumând Biblie şi

Coran, mistică rusă şi Serghei Bulgakov, Paul Claudel şi Villiers

de l’Isle Adam ş.c.l. Rămânem şocaţi de subtilitatea cu

care atinge Pleşu gingaşa demonologie paulină, ca avertisment

la neputinţa omenească de a rezista la “proba aerului

(p.73).

Se derulează căprăria capitolelor şi segmentelor,

care de care mai incitant, un record de suavitate părânduni-se

Călugări, aripi, păsări şi câte n-am putea cita...

Spune Pleşu ceva despre îngerii neîndurători în bunătatea

lor (p.102); de nemărginirea chiliei-Rai a sihaştrilor (p.126);

de îngerii-litere ale subtilei armături a universului creat (

p.205) asta da rună întemeietoare! Să nu ne scape maliţia...angelică

a lui Pleşu: narcisismul-ca boală demonică

semnificativă p.213).

Totuşi poate alarma pe prăpăstioşi un mesaj remarcabil

ca acesta: “A sluji halucinat îngerul naţiunii e o erezie

nefastă. A sluji împreună cu el duhul comunitar e calea

legitimă, calea cu adevărat îngerească“ (p.170) Poate a ne

aminti de iluminata Unsinnige Loge a lui Jean-Paul Rich-

3224

www.oglindaliterara.ro


CĂRŢI DE EXCEPŢIE

“Călare pe 2 Lumi“

de prof. Rodica Bordeianu, New York

Theodor Gherasim

Rar ne putem mândri în comunitatea româneasca din exil cu

o carte bună, care nu numai să ne fie noul ghid, dar care să poată

constitui pentru întreaga Lume, un ghid către viata dar şi un gând pios

către România. Asta nu pentru ca tot romanul n-ar fi poet sau scriitor,

ci pentru ca împiedicaţi de propria modestie, sau de delăsare poate,

scriem cărţi restrânse, modeste la vedere şi ascunse repede în rafturi

colbuite de biblioteci personale. \“Calare pe 2 Lumi\“, mai pe englezeşte

adică, \“Astride 2 Worlds\“, vine insa ca o frumoasa excepţie

de la abătutele cărţi ale scriitorilor români din exil, şi care este ca un

şirag de nestemate scrise într-o engleză impecabilă, de către românul

cu inima impecabilă, Doctorul Inginer Teodor M.Gherasim. Iniţial publicată

de către LD Press USA în 2000 şi deja la a patra ediţie, \“Astride

2 Worlds\“ este autobiografia doctorului Teodor Gherasim, care din

anii \‘30 până în secolul XXI, deapănă limpede şi lin nu numai istoria

familiei bucovinene Gherasim pe trei generaţii, dar şi a întregii Românii

interbelice, comuniste şi neo-comuniste a anilor 1990. În primul capitol,

\“Bucovina\“, autorul integrează armonios o succintă istorie a regiunii

acum ruptă în doua de către forte când filo-naziste, când

filo-comuniste şi mai recent, când filo-NATO, de la Bucureşti, cat şi de

către diverse capitale străine care si-au vârât nasul şi armatele pe teritoriul

romanesc care nu le aparţinea în primul rând. In capitolul doi, intitulat

\“Granicesti, Home Sweet Home\“ (Graniceşti, dulcea vatră),

autorul descrie în stilul \“Amintirilor din Copilărie\“ a lui Ion Creanga

frumoasele peripeţii avute ca şi copil în \“dulcea Bucovina\“, cât şi sacrificiile

şi nevoile prin care au trecut gospodarii locali în timp ce marile

puteri trăgeau când înspre Moscova, când înspre Vest.\“Graniceştiul\“

este în general un studiu microcosmic amănunţit şi etno-social reuşit,

al SATULUI ROMANESC în general, văzut de-a lungul deceniilor, cu

ochi de copil şi minte de înţelept. Capitolul \“Childhood Days\“ (Zile

din Copilărie) este de fapt un studiu genealogic şi istoric al neamului

\“Gherasim\“, în care, convertind tradiţia orala prin care s-a menţinut

cronologia Gherasimenilor până la dumnealui, cu cea scrisa, autorul

se duce în istorie pana la rimii Gherasimeni ai lui Ştefan cel Mare.

Aceştia, au reuşit împreună cu clanurile Morosenilor, Sibilor, Salarilor

şi a Fluturilor să organizeze şi să se împământenească în sălaşul

Graniceştilor până în prezent, şi migrarea lor ancestrală din Maramureş

în Bucovina a creat o nouă cultură din care au ieşit mulţi gospodari,

apărători ai neamului şi intelectuali de elita ai neamului nostru.

Capitolul 4, \“Early School Days\“ (Zile de şcoala Primăvăratică) ne

arata prin ochii autorului o Bucovina şi o Românie care a început să

alunece repede în prăpastia \“sacrificiilor istorice\“ (cuvânt elegant

pentru cedarea de pământuri româneşti fără apărarea Bucureştiului a

propriei ţări), întâi în faţa hoardelor nazisto-comuniste (1939) şi mai

apoi în fata complicităţii şi trădării de la Yalta a anglo-americanilor în

fata hoardelor comuniste ruseşti. Capitolul 5, \“School Days Interrupted\“

(Zile de şcoala fără de şcoală), continuă imersiunea cititorilor

în lumea haotica şi sumbra a tranziţiei clasei politice româneşti, de la

filo-nazism, la filo-comunism, cu oamenii de rând fiind cei care plătesc

deciziile neghioabe ale guvernanţilor, de la bătrânii la copiii ţării. Capitolul

6, \“The Trials and Tribulations of War\“ (Procesele şi Procedurile

Războiului), descrise de autor sunt asemenea unui clar vis de noapte,

care se menţine în memorie a doua zi dimineaţa şi care ne copleşeşte

prin absurditatea sa. Capitolul 7, intitulat simplu şi concis \“Arrested\“,

(Arestat), este o introducere lucidă în lumea Comunistă, prin povestirea

propriei arestări politice a autorului, şi condamnarea sa la 12

ani de temniţă grea pentru ajutarea \“duşmanilor poporului\“ (în fapt,

colectarea de mâncare în timp de secetă pentru hrănirea pacienţilor

din spitale şi a puşcăriaşilor din închisori, inclusiv şi a unor prizonieri

politici). Capitolul 8, \“Jilava\“, şi capitolul 9, \“Alba Iulia\“ înseamnă

parcurgerea perioadei de detenţie a autorului prin toate centrele majore

de prizonierat concentraţionar din România comunista, şi constituie,

pentru cititorul neavizat, un coşmar care nu se vrea şi nu trebuie

sa fie uitat, coşmarul concentraţionar comunist. şi totuşi lectura captivanta

în care autorul îmbrăca patru ani şi jumătate de închisoare comunistă,

pana la eliberarea sa datorita presiunilor internaţionale la

Bucureşti, constituie o trăire de neuitat a holocaustului comunist cu

care a început şi continuat lumea comunistă până în prezent. Capitolul

10, \“Freedom\“ (Libertate), este un capitol intre ghilimele, pentru ca

autorul descrie ceea ce înseamnă \“libertatea\“ sub comunism, adică

trăirea unei vieţi în condiţii de control statal absolut. Autorul descrie

cum în condiţii de lipsuri economice şi constituţionale groaznice, deci

tipice unui regim comunist, a reuşit să termine două universităţi, pe

specialităţi, economice şi respectiv de inginerie şi cum şi-a întocmit

un cămin modest însă plin de dragoste cu soţia Florica. Apariţia celor

doi băieţi, Mihai şi Gabriel a însemnat pentru autor regăsirea echilibrului

unui cămin plin de dragoste. Capitolul 11, \“A Tragic Time\“ (Un

Timp Pustiu), documentează sfârşitul prematur al soţiei iubitoare, care

n-a putut fi îngropată de 23 August pentru ca comuniştii desemnaseră

aceasta zi ca \“sărbătoare naţională\“. Autorul descrie în culori sfâşietoare

singurătatea soţului văduvit, nesiguranţa de a şti daca va putea

creşte copiii singur, lovitura năucitoare de durere a omului lovit de

soarta a doua oara. Capitolul 12, \“My Children\“ (Copiii Mei), descrie

lumina de la capătul tunelului prin care trecuse autorul, cu copiii constituind

sursa de inspiraţie, fericire şi bucurii. Reapelând la stilul lui Ion

Creanga, şi un pic la cel caragialesc, autorul descrie peripeţiile

scumpe prin care copiii autorului l-au purtat de-a lungul anilor, de-a

lungul copilariei lor, care refuza să îşi lase visurile şi puritatea intoxicate

de către realităţile devastatoare ale comunismului. In capitolele

13, \“Critical Changes\“ (Schimbari Critice) şi 14, \“Many Blessings\“

(Multe binecuvântări), autorul ne prezintă o viaţă balansată şi mai rafinată,

adusă de căsătoria autorului cu Iuliana. Excelând în calităţi feminine

şi materne, Iuliana a devenit repede parte integrală din familie,

unde copiii şi autorul au putut să-şi redezvolte vieţile în cadrul unui

mediu sensibil, elegant, iubitor şi integru. In capitolul 14, \“The Long

Ordeal\“ (Marea Suferinţă), autorul ne introduce în suferinţa mezinului

familiei, Gabriel, care a început să aibă o deteriorare graduală a

funcţiilor rinichilor de la 13 ani. Condamnat să moara în \“raiul comunist\“

de către refuzul autorităţilor de-a aduce sau trimite pentru specializare

doctori, în domeniul Nefrologiei şi al transplanturilor de

organe, Gabriel deteriorează încet, numai pentru a fi salvat datorita

unor insistenţe caritabile de a-i sprijini cheltuielile de îngrijire, de la Biserica

Catolică şi Crucea Roşie Italiană. Capitolul 16, \“Beautiful Italy\“

(Minunata Italie), documentează, ieşirea înspre libertate şi sănătate a

tânărului Gabriel, acompaniat de autor, contrastul experimentat de

aceştia în contrapunerea îmbelşugatului univers Italian cu cel sumbru

al lumii comuniste din ţară. Frumuseţea şi umanitatea societăţii italiene

faţă de refugiaţii tată/fiu, constituie o cronică a sufletului Italian la cel

mai nobil nivel al sau. Capitolele 17, \“A Dream Come True\“ (Un Vis

Adeverit), şi respectiv 18, \“Getting To Know America\“ (învăţând Despre

America), documentează imigrarea autorului şi al mezinului familiei

în SUA, după mulţi ani de aşteptări, dintre care doi şi jumătate în

Lagărul de Refugiaţi de la Latina. Dacă în Italia a excelat factorul uman

comunitar, în SUA excelează factorul uman individual, cu respectivele

consecinţe pozitive şi negative. Autorul descrie nu atât o Americă idealizată

de cei care n-au văzut-o, cât o ţară vieţuitoare de oameni unde

multe lucruri majore politico-economice se întâmplă, de cele mai multe

ori la nivel corporat. Capitolul 19, \“Michael\“ (Mihai) documentează,

viaţa în societatea comunistă, până la căderea acestuia în 1989, pe

care Iuliana şi Mihai au trăit-o. Constrânşi de presiunile Securităţii să

divorţeze după plecarea în America a autorului şi a lui Gabriel, Iuliana

se desparte de familie, lăsând un mare gol în familie. Mihai însă îşi termină

facultatea de inginerie, se căsătoreşte cu fata iubită şi eventual

se stabileşte cu soţia în SUA. Capitolul 20, \“Never Too Late To Love\“

(Niciodată Nu-i Prea Târziu De-a iubi), introduce cititorilor pe Louise,

artista emerită a Irlandei, care după pensionare se stabileşte în SUA

şi de care se îndrăgosteşte autorul. Louise şi Teodor se căsătoresc,

şi încep împreună o bogată activitate de creaţie literara. Capitolul 21,

\“A Visit To My Homeland\“ (O Vizita în tara), serveşte ca scop dublu

de a prezenta România lui Louise, şi pentru autor de a rememora anii

trăiţi în ţară. Tabloul încondeiat de autor al României post-comuniste

şi puternic neo-comuniste este atât tandru faţă de imaginile pitoreşti

ale tarii, cât şi critic asupra vărsării de pleavă occidentala (droguri,

consumerism egoism, poluare) care s-au adăugat la deşeurile lăsate

de comunişti (corupţie, sărăcie, intoxicare ecologică). Capitolele 22,

\“Love\‘s Young Dream\“ (Visul Dragostei Tinereşti) şi 23, \“Bolts From

The Blue\“ (Fulgere Din Albastru), descriu perioade de linişte şi armonie

ale familiei în SUA, urmate de expuneri ale familie cu corupţia

şi rasismul anti-european prezent în multe medii americane. Capitolul

24 \“Exonerated! Vindicated!\“ (Indreptăţit! Răzbunat!), aduce familia

autorului la recunoaşterea societăţii americane a propriilor erori faţă de

imigranţi. Este o de-idealizare a Americii prin arătarea că în America

sunt greşeli, dar care mai pot şi fi îndreptăţite câteodată. Ultimul, Capitolul

25, \“God Holds The Reins\“ (Totul Este în Mâinile Lui Dumnezeu),

este o rememorare spirituală a autorului asupra vieţii care este

mereu în continuare şi dezvoltare şi care prin intermediul căutării şi a

găsirii forţei dumnezeieşti în noi şi în Natura, ne incită la viaţă şi ne armonizează

în paralel cu puterea divină din care facem parte! Cartea

\“Călare pe 2 Lumi\“ poate fi comandată de la oricare din librăriile anglofone

sub titulatura \“Astride 2 Worlds\“, By Dr. Teodor Gherasim,

sau de la pagina de web: http://www.bestbitesbuys.com/ldpress.html.

\“Călare pe 2 Lumi\“ în definitiv, este un etern Cântec al Vieţii, o perspectivă

etern optimistă chiar în faţa vieţii trăite în condiţii de mari vitregii.

\“Calare pe 2 Lumi\“ este o lectura obligatorie pentru cititorii de

limba engleza interesaţi în realităţile României şi în universalismul

decăderilor şi a valorilor umane.\“

Dr. Ing. Teodor Gherasim la: 16470, SW Wood Place Tigard

Oregon SUA 97224.

www.oglindaliterara.ro

3225


CRONICĂ PSEUDO-LITERARĂ

Cine are, să-i trăiască…*

Andre Irving Stan

3226

«O femeie nu e

fericită decât în

două situaţii din

viaţa ei : când rămâne

însărcinată

şi când devine

văduvă !»

De nenumărate

ori am

auzit acest comentariu,

care mi

s-a părut absurd.

Nu pentru că nu

cred că este adevărat (nefiind femeie, numi

permit să-mi dau cu părerea asupra unor

sentimente atât de intime). Ci pentru că

cele două ipostaze menţionate mi se par

perfect contradictorii : când o femeie devine

văduvă, se bucură pentru că îşi regăseşte

libertatea ; când e însărcinată ştie că intră

într-o sclavie de 30 ani. De ce tocmai treizeci

Pentru că această vârstă corespunde,

aproximativ, la cea când copii ei vor

avea, la rândul lor, copii. Ori, la întrebarea :

«De ce bunicii se înţeleg atât de bine cu nepoţii

lor », mi s-a răspuns : «Copiii noştri

sunt duşmanii noştri. Deci copiii copiiilor

noştri fiind duşmanii duşmanilor noştri, ei

devin, în mod natural, prietenii noştri !».

Asta era valabil, cu aproximaţia duratei

unei generaţii, timp de secole. Iată

însă că în ultimii ani, cel puţin în lumea economic

dezvoltată, acestui lanţ al eredităţii

începe să-i sară, pe ici, pe colo, câte una

dintre zale. Pentru că din ce în

ce mai multe femei încep să refuze

să devenă mame.

Bărbaţi cărora le era

oroare să devină părinţi şi careşi

exprimau în mod făţiş dispreţul

faţă de « mucoşi » au

existat dintotdeauna. Ajunge să

amintim spusele unui W. C.

Fields, care afirma că : «Un om

care nu iubeşte câinii şi copiii nu

poate fi intrinsec rău !». Sau cele

ale lui Sacha Guitry, care remarca

: «Iubesc copiii care urlă,

pentru că sunt imediat îndepărtaţi

de mine !».

Însă femeile, la care se

presupune că instinctul matern este o compozantă

esenţială a naturii lor, asigurau, cel

puţin, reproducerea generaţiilor anterioare,

măcar ca număr. Şi iată că deodată natalitatea

în diferite ţări economic dezvoltate a

scăzut într-un astfel de ritm încât autorităţile

se tem că în câţiva zeci de ani nu va mai

avea cine să ne plătească pensiile ! Însă,

cum se spunea altă dată, «mijloacele de

producţie în acest domeniu neaparţinând

sectorului naţionalizat, le este greu guvernanţilor

să influenţeze producţia de manieră

autoritară». Am văzut că nici măcar măsurile

dictatoriale luate de un Ceauşescu n-au

produs, pe termen lung, rezultatele scontate.

Iată însă că ceea ce apărea ca o

tendinţă aleatorie, începe să devină o atitudine

structurată şi chiar revendicată de

unele femei.

Nu demult a apărut în Franţa volumul

intitulat «No kid. Patruzeci de motive

pentru a nu avea copii». Autoarea, Corinne

Maier , nu este la prima încercare de a etala

în public idei şi atitudini care şochează cititorul

tradiţionalist. Cartea ei «Bonjour pa-

resse», care revela inutilitatea efortului în

marile societăţi, chiar şi în lumea liberală, a

fost tradusă în 25 limbi şi autoarea a fost

numită de New York Times « eroina contraculturii

franceze ».

În domeniul educaţiei parentale, Corinne

Maier nu poate fi acuzată nici de lipsă

de experienţă, nici de vreo frustrare pricinuită

de absenţa maternităţii, pentru că ea

este mama a doi copii, adolescenţi în

vârstă de 13 şi 11 ani. Ceea ce încearcă autoarea,

sub forma unui pamflet muiat în vitriol,

este să spună pe faţă lucruri pe care,

azi, multe femei le gândesc, în lumea dezvoltată

economic. E drept că a face 10 sau

12 copii, pentru ca, în urma epidemiilor sau

a războaielor, să mai rămână în viaţă vreo

3 sau 4 care să poată cultiva un petec de

pământ, moştenire familială, recompensaţi,

de cele mai multe ori, printr-un venit de mizerie,

corespunde, mai degrabă, unei structuri

economice reprezentative pentru lumea

a treia, decât unei societăţi moderne.

Autoarea pamfletului regretă cu

voce tare : « Astăzi, mi-e greu să-mi imaginez

tot ce aş fi putut face dacă nu aş fi adus

pe lume (copii). Am cu adevărat senzaţia că

am două greutăţi de 20 Kg, fiecare agăţată

la picioare». Şi enumeră, mai departe, «micile

plăceri ale vieţii » pe care un părinte e

obligat să le abandoneze :

-să dormi o noapte întreagă (cel

puţin în primele luni),

-să stai în pat până la amiază (greu,

dacă nu imposibil până la opt

ani),

-să decizi o ieşire la restaurant

sau cinema în ultimul

moment,

-să te întorci seara,

acasă, după miezul nopţii, ceea

ce crează probleme cu persoana

care păzeşte copiii,

-să voiajezi înspre alte

destinaţii decât cele mai stupide,

unde există plaja, marea şi

un club pentru copii,

-să pleci în vacanţă în

afara perioadei vacanţelor şcolare

(cel puţin când ai copii între

5 şi 18 ani),

-să fumezi în faţa copiilor,

lucru considerat, astăzi, ca o adevărată

« crimă împotriva umanităţii» etc., etc.

Însă toate aceste inconveniente

sunt, în fond, numai mici neplăceri pe care,

aş spune eu, le poţi rezolva cu uşurinţă

«moyennant finance». Adevăratul regret pe

care-l exprimă Corinne Maier este cel de a

fi sacrificat, din cauza copiiilor, o carieră

strălucită, care i-ar fi adus, în afară de mijloace

materiale substanţiale, satisfacţia

unei munci cu mult mai interesante şi o îndeplinire

personală plină de mulţumiri.

Exemplul personal pe care îl citează sunt

cei treisprezece ani petrecuţi într-un post

neinteresant, în cadrul unei administraţii,

care însă îi permitea să revină devreme

acasă, pentru a se putea ocupa, fără presiunea

muncii, de educaţia copiiilor. O dată

liberată de această corvoadă, mulţumită

succesului obţinut de primul ei pamflet, -studiile

aprofundate de psihologie pe care le-a

scris mai întâi, s-au vândut cu greu în

numai câteva sute de exemplare- Corinne

Maier are timpul şi mijloacele de a reflecta

la locul copilului în societatea noastră. Şi

constată că, pentru multe persoane, este

www.oglindaliterara.ro

« mai simplu să-ţi proiectezi visurile pe copiii

tăi, decât să te lupţi pentru a le realiza ».

Desigur că această constatare este

valabilă mai ales pentru femeile cu un potenţial

excepţional, cum este cazul autoarei

pamfletului. Însă modul în care fiecare se

realizează depinde în mod egal de această

potenţialitate şi de maniera pe care fiecare

o înţelege prin «a se realiza». În orice caz,

pentru Corinne Maier, «astăzi, sunt

convinsă că secretul unei vieţi reuşite este,

tocmai, de a şti să-ţi asculţi dorinţele personale».

Service après vente.

Corinne Maier

Pe 14 decembrie, cotidianul « Le

Monde » publica un articol intitulat « Au

boulot, les mères ! » (La lucru, mamelor !) în

care analizeazã raportul OCDE editat sub

titlul « Bébé şi patronii. Să reconciliem

munca şi viaţa de familie ». Rezultă că

epoca în care femeile erau incitate prin motivări

materiale să rămână acasă, în speranţa

că astfel ele vor face mai mulţi copii,

care vor asigura creşterea economică,

aparţine trecutului. În majoritatea ţărilor latine,

natalitatea a scăzut, fără ca numărul

femeilor implicate în viaţa activă să

crească. De unde idea că femeile pot tot

atât de bine să crească copii în timp ce lucrează,

dacă li se propun ajutoare materiale

substanţiale de către Stat. Totuşi, una dintre

concluzii este că « un copil se dezvoltă mai

puţin bine când un părinte nu se ocupă de

el în permanenţă, în primele şase luni de

viaţă ». De unde consecinţa imediată, care

se impune societăţilor dorind să reţină elementele

de valoare, de a plăti un concediu

de maternitate substanţial. De preferinţă

mamelor, pentru că s-a constatat că « taţii

rămân mai târziu la lucru, când au copii ».

Explicaţia ar fi o frică de a-şi pierde salariul

motivată de un sentiment superior al responsabilităţii

familiale.

Oare n-o fac mai degrabă pentru a

evita să suporte, acasă, plânsetele pruncilor

Cu atât mai mult cu cât, dacă dăm crezare

pamfletului precedent publicat de

Corinne Maier, la birou poţi face în linişte

«cuvinte încrucişate» !

*… cine nu, să nu-şi dorească !

(veche zicală populară)


REPERE

Lemă

sau

Despre athanor privit din interior

(Gânduri in preajma zilei de 15 ianuarie)

(urmare din numărul anterior)

Nu poate fi drept să păstrezi, să te intereseze, să

acorzi atenţie numai unuia dintre elementele unui raport

aproape echilateral, eliminându-l de tot pe celălalt. Simt azi,

când am trăit şi trăiesc şi eu atâtea lucruri ce mi-au stârnit indignare,

disperare, deprimare etc., (de parcă special şi în

mod experimental mi-au fost induse, provocate, că-l înţeleg

mult mai bine pe Eminescu aflat în acele ipostaze!) că elementele

care–mi stârnesc mie aceste sentimente nu e drept

să fie ignorate ca neimportante, în raport cu sentimentele

provocate de ele, eventual transpuse cândva „magistral în

expresie artistică”, singura asupra căreia se vor focaliza,

tremurând din bărbiţe, fini hermeneuţi! Nu e drept, de pildă

ca monştrii de neomenie care au concurat adunându-şi netrebnicia

ca să mă facă să sufăr, regresez, să ratez, să mă

împiedic din avântul ce mi se părea că-i dat de la Dumnezeu,

să fie uitaţi, trecuţi cu vederea, iertaţi şi graţiaţi în

acest fel, care cică înseamnă ignorare, deci eliminare.

Păstrând proporţiile, trebuie să ştiu exact cine şi ce l-

a determinat pe Eminescu să profereze blestemele lui

mizantropice prin care îşi chema pedeapsa, ca un dac

căderea în suliţi, ca să înţeleg în întregime raportul acesta

dintre artă şi reperul ei provocator, ca să pot aprecia corect

distanţa şi modalitatea de reacţie. Aflându-mă în interiorul

acestui fenomen, cel puţin atât cât să-l pot înţelege mai

bine, ca într-un experiment pe care-l face un savant asupra

lui însuşi, asta mi se pare a fi important în aprecierea

creaţiei: modaliatea specifică, personală, unică, de reacţie la

un stimul. Or, ca să pot evalua acea distanţă şi modalitate

trebuie să cunosc cât mai bine posibil stimulul care a provocat-o.

Deci nu numai că nu este indiferent ce anume a

provocat, biografic, mental, livresc, emoţional, etc,. acea

reacţie, ci chiar este strict necesară cunoaşterea cât mai

bună a acelui reper, aşa precum în logică este necesară existenţa

unei premise corecte spre a accede la un raţionament

corect şi deci la o concluzie validă.

Desigur se pune şi problema creaţiei revelate, a

acelei viziuni parcă trimise de cineva de sus şi în care creatorul

se execută parcă în transă şi o transcrie pe hârtia,

pânza, portativul său, şi care este proprie într-o măsură

însemnată poeţilor autentici ai tuturor formelor de expresie.

Păstrând proporţiile, eu am trăit de câteva ori acea stare

când am simţit imperios că trebuie să scriu şi am luat la

repezeală un creion şi o hârtie şi am scris parcă automat

ceva ce mi se dicta. Poemul meu cel mai citit, recitat şi

tradus este Uitam să mă trezesc în zori care a fost scris astfel.

N-am mai modificat nimic din curgerea lui muzicală.

Dar chiar şi în acele cazuri de creaţie revelată există

un element declanşator care funcţionează ca un comutator

la o energie supraraţională existentă potenţial în psihicul

oricărui creator. Ca să păstrez exemplul propriu - pe care l-

am luat aici doar pentru că îmi stă la dispoziţie din interior cu

toată forţa lui demonstrativă - atunci când am scris acest

poem aşteptam pe cineva cu care trebuia să mă întâlnesc,

fără nici o conotaţie sentimentală, ci una pur funcţională. Dar

acela întârziind, am început să trăiesc starea de aşteptare

care a adus la suprafaţă reperul mai larg al ambientului

eminescian în care trăiam de ani buni, ca muzeografă a lui

Eminescu, ipostază în care căutam în mod insistent, profe-

www.oglindaliterara.ro

sional, să aflu elementele existenţei

sale spre a le converti în realizare

muzeografică. Desigur că dincolo de

acest interes pur profesional se instituia

şi funcţiona o corespondenţă

metafizică, sufletească, din care s-a

generat acel poem pe care şi eu îl

citesc azi cu uimire de parcă l-ar fi

scris altcineva şi când cineva îmi

aduce laude pentru el, am sentimentul

că acceptându-le, comit un

păcat de trufie, de lipsă de smerenie,

cum spun preoţii la predici. Căci

nu eu, eul meu acesta pe care cred

Lucia Olaru Nenati

că-l pot controla şi dirija unde şi cum

vreau, cel de care „răspund„ prin faptele mele, este autorul

acelui poem, el este doar calea prin care acela s-a întrupat,

a curs în viaţă ca o ploaie sublimă, aşa cum se spune că

mama e doar o cale prin care fiecare om vine în viaţă de la

divinitate. Desigur, mama îl leagănă, îl iubeşte, îl alăptează,

îl îngrijeşte, îl creşte până devine el însuşi, cel care trebuie

să devină, dar cică toate astea fac parte tot din datoria dea

fi cale, de-a fi mijloc de devenire. La fel şi în cazul acelui

poem, eu am fost doar mijlocul, mâna care a scris, atenţia

trează care a simţit apropierea lui, spiritul care şi-a ascuţit şi

înteţit starea specială, propice, până la perfecţiunea ei, orgasmică,

ce a generat poemul acela sau altele câteva, dar

pe care NU ŞTIU CINE LE-A CREAT! Dar astfel am aflat

din interior, mutatis mutandis, cum a funcţionat, desigur,

mecanismul acesta magic în cazul atâtor alte creaţii întrupate

parcă de cineva din altă dimensiune şi transmise unor

oameni anumiţi, cu spiritul şi receptivitatea ascuţite la

maxim cărora li s-au încredinţat asemenea mesaje.

Dar nici aceste creaţii tot nu pot fi înţelese decât prin

raportare chiar la imanenţa lor, la inefabilul lor care devine

el însuşi reper, reacţie la cine ştie ce stimul arbitrar, poate

depărtat de acea stare. Desigur se pot aduce la bară ca în

atâtea articole şi cărţi scrise din alte cărţi, elemente de savantă

şi snoabă bibliografie, cu fel de fel de citate din

fenomenologi, esteţi, structuralişti, textualişti, semioticieni,

filozofi, ontologi, antropologi, teoreticieni ai culturii, istorici şi

critici literari superesteţi, neapărat occidentali, (sau se pot

admite să fie, cu dispensă, şi bulgari, dar numai dacă s-au

afirmat la Paris, la Tel Quel!, ori într-un mic procent, ruşi sau

cehi, dar numai dacă au fondat o şcoală, - „formală” sau „de

la Praga”- ), însă eu nu mai vreau să-mi mai dau un al doilea

doctorat, căci nici primul nu mi-a folosit la nimic. Vreau doar

să-mi mai clarific cât de cât, folosindu-mi mijloacele proprii

de percepţie (şi de recepţie a Muzei!), atâta cât există, dar

şi capacitatea de analiză, acest mecanism sublim lăsat de

Sus ca un om să transforme printr-un fel de athanor ascuns

în Sinele lui tainic şi vulnerabil (aproape obligatoriu foarte

vulnerabil şi efemer, ca o libelulă ! şi trebuind a fi lovit cât

mai corespunzător, chiar ritmic! de către societatea înconjurătoare

!) elementele preajmei sale în entităţi artistice cu

virtualităţi de eternitate.

In consecinţă, deşi nu am ajuns încă la deplina clarificare

a acestei intuiţii, revelaţii etc., voi continua s-o explorez,

s-o sondez tot mai adânc până ce mă va duce poate

la un „deschis” heideggerian. Cred, în orice caz, că e vremea

să ne schimbăm deprinderile de-a ne a apropia de

creaţie, de artă, abordând-o şi altfel, adică prin raportare la

stimulul care a provocat reacţia, nu pentru a da, ca în materialismul

vulgar, drept de preempţiune socialului, ci pentru

a evalua calitatea şi natura acestei reacţii şi raportul, nu

numai strict analitic, în sine - cale prin care nu ajungem

decât tot de unde am plecat - ci, cumva, holistic, integrator,

având în faţă ambii termeni ai magicei ecuaţii.

3227


NOTE DE LECTURĂ

3228

Literatura, ca spectacol în desfăşurare (IV)

(urmare din numărul anterior)

www.oglindaliterara.ro

Pe măsură ce înaintăm în studiul

voluminosului tom O istorie a literaturii

române de la origini până în prezent

semnat de profesorul Ion Rotaru constatăm

că autorul îi vizează deopotrivă

atât pe cititorii culţi, informaţi, iniţiaţi în

materie de literatură, cât şi pe cei care,

Florentin Popescu din varii motive, au rămas departe de domeniu

până la această dată. Cu alte cuvinte

d-sa face şi o operă de

culturalizare, de introducere în spaţiul atât de vast şi de bogat al

scrisului. Acest lucru îl realizează dând detalii, zăbovind asupra

unor amănunte care i se par relevante şi interesante în legătură cu

un scriitor sau altul, cu o perioadă, cu un cerc literar, curent de opinie

etc.

Bunăoară, propunându-şi să treacă în revistă şi să radiografieze

fondul autohton, conştiinţa naţională pune accentul,

între altele, atât pe trăsăturile caracteristice generale ale românilor

(zice: “Firea românului este sinceră, deschisă, comunicativă şi ospitalieră,

cu multă curtoazie şi îngăduinţă pentru străinul cu care

vine în contact, ştiind a se adapta cu uşurinţă celor mai neprevăzute

şi chiar ostile împrejurări”), cât şi pe contribuţiile predecesorilor

în astfel de studii, între care cel mai profund a fost

B.B.Haşdeu (cel care “a pus problema dacilor la baza etnogenezei”),

după care se opreşte asupra “protocronismului”- termen “inventat”

de profesorul Edgar Papu. Şi aci dl. Ion Rotaru dă

informaţiile necesare despre acesta (cine a fost, când a trăit, ce a

scris, prin ce trebuie cunoscut şi pentru ce e nevoie să recurgem

la bibliografia lui ş.a.).

Găsind, aşadar, un loc bun pentru a trece în revistă ideile

profesorului Papu, ale lui Dan Horia Mazilu, Paul Anghel, Mihai

Ungheanu şi alţii, autorul - în virtutea judecăţilor corecte şi imparţiale,

prezente în toată cartea - nu pregetă să pună în lumină şi

contribuţiile în domeniu ale celor invocaţi. Într-o anume măsură toţi

cei amintiţi formează un corpus separat de cei pe care autorul istoriei

îi consideră “protocronişti absoluţi”, despre care citim: «Ei

bine, protocroniştii noştri de azi, cei “absoluţi”, fără o relaţie cu protocroniştii

literar-culturali de sub mantaua lui Edgar Papu, îşi au

rădăcinile în Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu, o operă

de factură… hasdeiană, bogat documentată, barocă în felul ei, atât

prin îndrăzneala concepţiei cât şi prin construcţie, deloc populară

printre descendenţii curentului latinist în istoria noastră, iniţiat de

cărturarii şi umaniştii din secolul al XVII-lea, culminând cu “purismul

costinian, cantemirian, dezvoltat şi argumentat ulterior, în secolele

al XVIII-lea şi al XIX-lea de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi

de luminiştii de dincoace de munţi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu

şi “italinizantul” I.Heliade Rădulescu, până în fine, la marii istorici şi

filozofi pe care i-am avut şi noi ca profesori ai profesorilor noştri:

A.D.Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, A. Pilippide, Iorgu Iordan,

Ovid Densusianu, Al. Rosetti, G. Călinescu şi alţii».

Curgerea frazei de mai sus, pe care intenţionat n-am vrut s-

o întrerupem, este într-o oarecare măsură tipică şi din alt punct de

vedere: ea arată maniera comentariului rotarian şi totodată raţionamentul

practicat pe tot parcursul scrierii - un raţionament din care

nu lipseşte informaţia urmărită de-a lungul timpului şi inserată până

la ultimele ei noţiuni. Să mai dăm o mostră din acelaşi subcapitol

al Istoriei: «Pentru el, pentru N. Densusianu, mai întâi au fost pelasgii,

altfel spus “protolatinii” sau arimii. Dincolo de aceştia nu suntem

în stare să mai aflăm altceva,oricât am “scurma” - vorba

stolnicului Constantin Cantacuzino cel din Istoria Ţării Româneşti

- în adâncul timpului înainte de epoca bronzului şi cuaternar. Pelasgii

ar fi fost venind în Europa din Asia, după autorul Daciei preistorice

(consemnare ce coincide, în fond, cu opinia lingvisticii

indo-europene), înainte mult de civilizaţiile Grecilor, Celţilor, Germanilor

etc., instituind un imperiu aproximativ cât perimetrul Europei

şi chiar mai mult, cu includerea Eladei, a Peninsulei Italice, a

ţinuturilor Mării Negre, Asia Mică, Orientul Mijlociu, Egiptul, întregul

nord al Africii, până în Sahara şi spre apus până la Atlantic, încorporând

teritorii din cele trei continente, din munţii şi fiordurile Norvegiei

până dincolo de ţărmul sudic al Mediteranei.»

Ceea ce îl apropie în bună măsură pe dl. Ion Rotaru de predecesorul

lui, G. Călinescu, este, pe lângă altele o predispoziţie

spre anecdotică (în sensul bun al termenului). E vorba de “derapajul”

pe care îl face (şi-l recunoaşte!) pe alocuri de la tonul şi argumentaţia

foarte temeinice la evocarea unor întâmplări şi scene

în care a fost în egală măsură protagonist şi martor.

Interpelat şi ironizat de către un “protocronist absolut” (care

s-a întâmplat să fie chiar un nepot al lui, “foarte inteligent, expert în

computere”) în legătură cu convingerea că limba română se trage

din latină, autorul - spre a-l convinge pe acela că are dreptate - îi

sugerează măcar o lectură din Vasile Pârvan, dar e refuzat categoric.

Şi tot categoric dl. Ion Rotaru conchide: “… până nu vom istovi

de studiat întreaga problemă a latinităţii sau nonlatinităţii, nu

vom realiza mare lucru bătând şi răzbătând monedă pe tema a

ceea ce eu numesc protocronismul absolut. Nici cel de tip Edgar

Papu, exagerat de unii confraţi pe ici pe acolo, nu ne prinde numaidecât.

Ar fi un fel de a zice că noi suntem aşa şi pe dincolo. Că

Europa, dacă vrem să stea cu ochii pe noi… vorba lui Caragiale.

La urma urmei, spinoasa problemă (care nu-i atât de spinoasă, de

arzătoare cum o cred unii; căci ce mi-e dacă româna se trage din

latină sau invers, latina din română, dacă luăm în calcul perspectiva

devenirii istorice…). La urma urmei, problema nu va fi elucidată

decât convocând, la o imaginară masă rotundă, a tuturor

savanţilor din trecut şi din prezent (în principal pe toţi studioşii limbilor

romanice) şi ar sta de vorbă cu toate cărţile pe masă, atât cele

foarte vechi cât şi cele mai recente. Atât şi nimic mai mult!”.

Desigur, e greu de spus şi dacă “soluţia” - chiar şi aşa, imaginară,

cum o propune autorul! - respectivă e cea mai fericită, câmpul

demonstraţiilor şi argumentelor aduse în discuţie fiind atât de

mare încât lasă loc teoriilor şi speculaţiilor de tot felul la infinit.

Folclorul, ca “factor de coeziune” în ce ne priveşte, nu este

o idee nouă, iar reiterarea importanţei lui nu face decât să deschidă

o fereastră benefică între mit, legendă şi realitatea istorică

propriu-zisă.

Cercetând o serie de texte populare (colinde, legende, balade),

autorul află nenumărate interferenţe între fapte istorice (consemnate

ca atare de documente) şi evenimente reţinute de

creatorul popular.

Astfel, “dragostea eternă, sentimentul înstrăinării, iubirea

de locurile natale se configurează într-o poezie suavă, imediată,

gustată cu precădere de insul simplu, rămas pur în suflet însă, ca

şi rafinatul trecut prin marea cultură“ - Mioriţa, dar şi alte creaţii.

Ceea ce numim Pluguşor ar putea foarte bine să fi fost un fel de

Georgicon, un mic tratat de agricultură, mnemotehnic”, după cum,

zice ceva mai la vale comentatorul, “arhitecţii, constructorii de

mănăstiri şi biserici şi-au aflat cântăreţul în Legenda mănăstirii

Curtea de Argeş“, etc. etc.

Prin urmare, conchide Ion Rotaru, folclorul a fost acela care

a contribuit la unitatea spirituală a tuturor românilor şi la unitatea

limbii”, fiindcă e vorba de “limba doinelor şi basmelor, a cântecelor

bătrâneşti”, substituit al limbii literare cu mult înainte ca aceasta

din urmă să se fi cristalizat şi să fi căpătat forma ei modernă, vorbită

până azi.

O aserţiune la care n-avem cum şi n-avem de ce să nu

subscriem…

(continuare în nr. viitor)


ESEU

MĂRIREA ŞI DECĂDEREA CRITICII (II)

Postmodernismul şi „ravagiile relativismului”

Totuşi, puţini – bănuim – sunt cei dispuşi să admită că „ravagiile

relativismului” (ca să folosim formula lui Al. Călinescu, lansată

la un recent colocviu craiovean* *) vezi revista Mozaicul, nr. 10-11-12

(108-109-110) / 2007, găzduind Colocviile Mozaicul 2007: Relativismul

contemporan: „ficţiuni” viabile şi impas gnoseologic.)) se

leagă de ofensiva Postmodernismului, concept folosit dezinvolt, chiar

inflaţionar-publicitar, deseori. Orice observator al fenomenului poate

constata că după fervoarea deceniilor trecute am intrat într-o binevenită

temperanţă a disputelor. Fie că a fost considerată o răbufnire

a „clasicismului corupt”, un simptom al dezorientării sau o expresie a

devitalizării sfârşitului de veac, fie – mai rău – că e doar o modă, deja

decedată prin alte părţi, problematica Postmodernismului a confiscat

şi încă persecută gândirea unor exegeţi. Va avea ea soarta ideilor de

bibliotecă Este, oare, gândirea slabă, în contextul „glorificării simulacrelor”

(Deleuze), al prăbuşirii triumfalismului logic sau istoricist doar

o metaforă Dobândind o expresie culturală şi estetică, adunând

semne dispersate pentru a coagula o conştiinţă a postmodernităţii,

noua paradigmă trăieşte sub teroarea că „totul a fost spus”. De aici

„anxietatea influenţelor”, denunţată de un H. Bloom. Şi tot de aici,

dezicându-se de criteriul cronologic, prelungita criză de identitate; fiindcă

postmodernismul are orgoliul că nu se include tradiţiei ci, inclusivist

fiind, o asimilează, întreţinând o confuză „identitate plurală”,

adunând teorii, viziuni, perspective în conflict.

Cum în cultura noastră, suspectată de a fi literaturocentristă,

postmodernismul a devenit o modă cotropitoare („aproape monomaniacă”,

spunea N. Breban), ar fi interesant de urmărit nu doar incredibila

carieră a termenului ci, mai ales, „roadele” lui literare. Fiindcă

optzeciştii s-au autodecretat generaţia postmodernă, rămâne încă

de discutat dacă există un postmodernism românesc şi dacă el, în

câmpul literaturii, primeşte validarea estetică. Nu lipsesc, se ştie,

vocile mânios-potrivnice sau doar blând-dubitative.

Este însă cert că nebulosul termen a fost şi continuă a fi

folosit abuziv, în discuţii dezordonate, puţin interesate de rigoare.

Soarta acestui concept nebulos, devenit termen-umbrelă, „bun la

toate” devine incertă şi prin tranziţia tulbure şi confuză, lentă şi contradictorie

pe care o traversăm. Iată că un concept „cameleonic”

evoluează într-un context, el însuşi imprecis, considerat de unii analişti

ca fiind aşezat sub pavăza unui termen „gol”. Pentru simpul fapt

că imobilismul în Istorie este exclus, totul fiind de fapt în necurmată

tranziţie.

Cariera spectaculoasă a Postmodernismului nu anulează

însă scepticismul care l-a însoţit din start, privind – îndeosebi – noutatea

paradoxalei paradigme. Fiindcă postmodernismul este şi

rămâne o manifestare contradictorie, interogativă, inevitabil politică

(cum au observat mulţi), cultivând o mobilitate haotică şi un fragmentarism

centrifugal; adică, o putere „difuză”, dispersată, într-o societate

dezarticulată şi dezorientată, acuzând distrugerea sensului şi

întreţinând fervoarea haotică a ipotezelor. Sensul său inclusivist-recuperator

priveşte reciclarea stilurilor, revalidarea eterogenităţii,

frenezia deconstructivismului (prin pastişă, ironie, parodie, autoreferenţialitate);

adică, altfel spus, cu o vorbă la modă, respectarea diferenţelor.

Ceea ce, teoretic, sună frumos. Evident, că noul curent nu

putea fi străin de gândirea filosofică, aflându-şi impulsul în poststructuralismul

deconstructivist. El excelează prin utilizarea parodică

şi deconstructivă a realităţii şi face din noul realism un reflex ficţional,

o realitate viciată de livresc, modelată de limbaj şi deformată prin

mass-media. Mai mult, subiectivitatea „rizomatică” devine un spaţiu

aglomerat, cumulativ; iar irealitatea, promovată convergent atât de

societatea de consum prin proliferarea imaginilor mediatice cât şi de

fostele regimuri dictatoriale, prin zel propagandistic, în numele utopianismului,

sfârşeşte prin a institui „universuri ale simulacrului”.

Să observăm , aşadar, că postmodernismul, nutrit de „un

spirit al timpului” convoacă şi explicaţia epigenezei. Voga termenului

nu ascunde constatarea că similitudinile cu structurile sociale sunt

discutabile. De unde şi paradoxul postmodernismului românesc,

antrenând dezbateri de larg ecou, cu manifestări în consecinţă (vectorul

fiind generaţia optzecistă), fără a exista şi suportul postmodernităţii.

Să notăm însă că prin această cultură a consumului,

alimentând tendinţe divergente (democratizarea publicului, pe de o

parte; pe de altă parte, recluziunea elitară), clamata diferenţă devine,

de fapt, indiferenţă. În afara accesului valorizator, „creând” relief axiologic,

pluralismul şi relativismul întreţin o coexistenţă aplatizantă.

Iar complicitatea cu fenomenul consumerist, ca „blazon” al postmodernităţii,

prelungeşte un concubinaj (cultură de masă / elitism) cu

efecte perverse în câmp cultural, impunând – pe linie elitistă – con-

www.oglindaliterara.ro

formismul şi, din celălalt unghi, infantilismul

cultural. În plus, „universalizarea” producţiei

culturale nu poate ignora

internaţionalizarea pieţii; presiunea ei, prin

comercializare, stimulând „cultura epidermică”

are efect comparabil cu cenzura instituţională.

Epoca noastră face saltul de

la logocentrism la iconocentrism, trăind

sub tirania audio-vizualului.

Tensiunile opozitive (în plan strict

teoretic) ale conceptului de Postmodernism

nu ne împiedică să observăm că

Adrian Dinu Rachieru

discursul postmodern nu putea fi agreat de

regimul totalitar; dacă infiltrarea Postmodernismului, manevrând precepte

preum permisivitate, toleranţă, pluralism, relativism ş.c.l. întreţinea

o doză de subversivitate, imanentismul (stăruitor invocat)

trăda, mai degrabă, un deficit de conştiinţă civică. „Aclimatizarea”

conceptului a beneficiat, să recunoaştem, de îngăduinţa oficialităţilor

iar manifestările postmodernismului (poezia fiind vedeta anilor ’80)

au dovedit moderaţie. Totuşi, sumativ şi tolerant în plan doctrinar,

postmodernismul românesc – prin vocea optzeciştilor, având o agresivă

strategie de grup – s-a dovedit mai puţin tolerant în viaţa literară,

conştientizând zgomotos distanţa şi invocând, fără suport valoric, superioritatea

(în numele succesoratului). Să adăugăm, imediat, că sensibilitatea

postmodernă a hrănit o anume stare de spirit, refuzând

imobilismul, definitivul, certitudinile; dar este exagerat să se pretindă

că prin această „premoniţie a schimbării” ar fi fost detonatorul seismului

decembrist.

Cum au apărut cărţi temeinice care deapănă „povestea

Postmodernismului” nu vom recapitula odiseea controversatului

fenomen. Câteva întrebări nu pot fi evitate însă. O primă chestiune

priveşte postmodernismul involuntar, „susceptibil de protocronism”,

cum comentează acid unii. Prin retroproiecţie, „descoperirile” în literatura

anterioară îngăduie rescrierea / mistificarea ei şi înşiruirea /

nominalizarea „vestitorilor”, fără ca aceştia să-şi fi produs conceptul.

Acea „fantastică remodelare” pe care o stimulează postmodernismul

(ca mişcare inclusivistă) întreţine alte nedumeriri; dacă el marchează

o ruptură, atunci divorţul irevocabil de modernism s-a pronunţat. Postmodernismul

ar fi un fenomen autonom, nu tranzitoriu, nu un biet

apendice al modernismului – clamează, orgolios, voci autorizate. Pe

de altă parte, trebuie să fim de acord că nu există opere purtând

eticheta unui postmodernism pur, stingând – astfel – un conflict de

neîmpăcat. Ca „eclectism rafinat”, cum şi este, de fapt, fenomenul

postmodern transformă realitatea într-un amalgam de interpretări şi

ficţiuni devenind un narcisiac joc combinatoriu. Încât, observăm imediat,

autonomia lui e dubioasă iar supremaţia „paradigmelor locale” –

cel puţin discutabilă. Opera devine text evidenţiindu-şi structura pluralistă.

Iar deprecierea sensului înseamnă, izbitor, o prezervare a indeterminării,

plonjând în fragmentarism, incoerenţă, discontinuitate.

Deşi o ciudată „democraţie estetică” ar pleda pentru o asumare egală

a variantelor, fără şansa prelevanţei estetice (instaurând indiferentismul

axiologic), artefactul postmodern, după noi, este elitist. Şi, în

consecinţă, nu putem accepta concluzia că, în contextul pluralismului

cultural, arta înaltă n-ar avea drept de preeminenţă! Încât metafora

borgesiană a jocului de oglinzi se potriveşte de minune unui fenomen

interesat, prioritar, de sine. Mai mult, într-o vreme a ierarhiilor asaltate

şi contestate, a marasmului publicistic şi vacarmului (după suprimarea

chingilor totalitarismului), discursul critic, purtat cu aplomb sub

flamura revizuirilor, pare mai puţin interesat de recuperarea valorilor.

Dincolo de mutaţia gustului, de o altă sensibilitate estetică, impunând

– vorba lui E. Lovinescu – şi o „receptivitate complice”, el capătă, din

păcate, o turnură iacobină (E. Simion) şi e frisonat, prin unele condeie,

de pofta excomunicărilor, departe de toleranţa zgomotos clamată

din perspectiva pluralismului cultural. Dar revizuirile cerute din

„unghiul” Postmodernismului înseamnă, de fapt, o recombinare neistovit

– jucăuşă a memoriei culturale, descoperind noi corelaţii şi genealogii.

Şi impunând, prin demontarea ordinii modernului, diferenţa

şi dezacordul într-o lume care, după Francis Fukuyama, nu mai e

„împotmolită în istorie”. Şi care acuză apăsător spleen-ul unei civilizaţii

în pragul extincţiei. Aşa privind lucrurile, postmodernismului n-

ar mai fi doar o blândă succesiune. El s-ar „bucura”, dimpotrivă,

potrivit unor voci, de o existenţă permanentizată, subterană, fiind un

discurs subversiv, o replică, mereu reactivată, la paradigma dominantă,

detronând acum, chipurile, raţionalismul pentru a impune

vârtejul relativist al schimbărilor şi risipind iluzia de a gândi în categoriile

definitivului.

3229


POEZIE

AUREL ROTARU JITARU ANA VASILE GHINEA

3230

Uneori

Uneori

trăiesc dincolo de timp

dar nu sunt liber…

Devin un gentilom perfid

legat cu dorul de-o baroană

şi chiar mă duelez, când e nevoie,

sau îmbrăcat în zdrenţe

sunt cerşetorul liber de orgoliu

care visează fără griji cerşind, la colţuri sau

în catedrale,

dar într-o zi mă încurcai

în iţele ce mă-nconjoară

gelatinos în pânza de păianjen

Cu greu redevenind ce sunt.

Undeva, cândva

Undeva, cândva,

într-o dimineaţă oarecare

ploaia bătea cu pietre cadavrul toamnei,

oameni morocănoşi

Se-nghesuie în tramvaiul hodorogit,

un vecin sporovăia

cuvinte ce-abia le-nţeleg

că oboseala ce-o ştiu, din abecedar

triumfa printre degetele frânte

printre gândul departe dus,

iar ea vedeta cartierului,

trecând pe străzile absente

ce miros a timp pierdut

cu pantofi schimbaţi la marginea zilei

Sărută scheletul ploii

Atârnând

Cândva, undeva.

Sete

Mi-e sete de liniştea unei păduri,

de apusul sugrumat într-o vale,

de lupul, tăcut rătăcind aiurea

căutând o umbră să-şi vindece rana

suspinând de durerea piciorului stâng,

cel arde ca o pară,

de visul ce-n zori se destramă

bătându-mi cuvântul la uşă.

Mi-e sete de licărul sterp al iubirii

ce-am lăsat-o într-o noapte

pe eşafodul de roze împrumutate

căutând în delir

un poem nechemat despre…

Tu eşti setea mea

eu sunt setea ta

şi-nsetaţi vom dispare

fiecare în eu-l lui

împărţind blestemul în doi.

Mă-ntreb

Mă-ntreb cum nicăieri

nu am găsit răspunsul potrivit

tăcerilor absurde

la paşii fără urmă din nopţile ce ascund

ca-ntr-un convoi

oraş după oraş,

iubire după iubire

istoria eroilor pierduţi

în adâncimea oarbelor deşertăciuni,

cum s-au pierdut

iubirile sub crengi fragile

împodobite cu clipe ce există

în orice cuib cu vorbe goale,

cum înmănuncheaţi în invizibile fumigene

rechinii

devoră frunţile şi ochi de mărgean

lăsând în iubirile zăpezilor electe

bătrânele strângând între pământ şi cer

celestele simţiri

Parcă aveam ani o mie,

Parcă aveam ani o mie,

Şi eram îndrăgostită,

îndrăgostită,

Îndrăgostită, nebun de

tine, poezie.

Timpul nu mă oprea,

Căci eram eu mai mult

decât el.

Şi eram iubită, iubită,

Iubită nebun, de tine poezie.

Parcă aveam ani o mie,

Iar eu, pe atunci eram, îndrăgostită

Ca şi acum la douăzeci de ani,

Tot de tine, poezie.

Fulgi în iunie

Se spune că iubirea,

Te poate salva.

Lumina din lumină îţi poate fi

Ea,

Evlavioasă în esenţă

Cu tremur în cuvinte,

Iar dacă te face să suferi

E ca să-ţi aduci

Aminte:;

În februarie pomii înfloresc,

În martie poţi strânge nuci

În aprilie cad frunze din copaci,

Şi-n iunie se-adună fulgi.

Metamorfoza unei amintiri

Jertfesc ideea unei clipe,

Pentru tăcerea unei nopţi.

În care totul se transformă

Într-un veşmânt de mii de sorţi.

Ce nemiloasă-mi e privirea

În taina sa mă ispiteşte

Cu fiecare oglindire

Pe care ea, o oglindeşte.

Şi nu e nimeni, şi nimic.

Doar scutul unei amăgiri,

În care totul se transformă

De dragul unei – amintiri.

Tu pleci

Ei bine pleacă

Nu te mai opresc,

Alegi să fii singur

Ştiind cât de iubesc.

Tu pleci

Tu pleci

Să nu te mai întorci,

Chiar dacă vei dori

Să înţelegi ce s-ntâmplat

Cu mine în acea zi.

Tu pleci

Şi-ţi spun nu eram noi

Acele suflete aprinse,

De vremuri aşteptate

Pe geamurile plânse.

www.oglindaliterara.ro

Dimineaţa

În fiecare dimineaţă

mă trezesc a mirare.

În fiecare dimineaţă

fac cunoştinţă cu mine.

În fiecare dimineaţă

cafeaua are zaţ.

În fiecare dimineaţă

îmi verific amintirile.

În fiecare dimineaţă

umbra este mai grea.

Potrivire

Mi-am uitat în oglindă

umbra

şi de atunci

ne potrivim la întâlnire

lacrima

din ochiul singurătăţii.

Gânduri rătăcite

Eu mi-am trăit lumea

acum îmi trăiesc esenţele.

Timp nu mai am

pentru dilatarea spaţiului.

Am venit să aprind candela

până veţi găsi lumina

ultimei nopţi.

(Uşa nu mai este lumină

nici peretele întuneric.

Fericirea aţi consumat-o în Eden.

Perfidă idee de om

pe cerul albastru,

poate că Terra

este doar un popas.)

De auziţi un zgomot

la plecare…

a fost o idee fără azi.

A fost

În ce asfinţit

mi-ai scăldat uitarea

Oricât de şlefuite

ar fi cuvintele

mirarea ar fi aceeaşi.

Oricât aş împinge orizontul

tăcerea e aceeaşi.

Printre cutele somnului

lacrima îşi povesteşte

amintirile.

Doar

Câtă tristeţe, atâta plecare.

Celălalt gând de aripi

a murit de mult .

Doar păsările călătoare

mai refac

gestul mângâierii.

Patimă

Cuvintele îmi fac foame

de necunoscut

ca o biserică de Dumnezeu

şi drumul capătă forma lor

ca o patimă a supravieţuirii

într-un ocean

de indiferenţă.


ESEU

DOAMNE („BUNE“ ŞI „RELE“) ALE LITERA-

TURII ROMÂNE ŞI UNIVERSALE

PENTRU «FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DUILIU ZAMFIRESCU –

EDIŢIA IULIE 2007»:

(urmare din numărul anterior)

V) Constanţa Buzea – între bacovianism şi „culori pursânge“.

Inconfundabilul teritoriu poetic al Constanţei Buzea (Bucureşti,

29 martie 1941), circumscriind volumele: De pe pământ

(Bucureşti, Editura pen tru Literatură, 1963), La ritmul naturii (Bucureşti,

Editura pentru Literatură, 1966), Norii (Bucureşti, Editura

pentru Literatură, 1968), Agonice (Bucureşti, Editura Eminescu,

1970), Coline (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970), Sala

nervilor (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971), Leac pentru

îngeri (Bucureşti, Editura Albatros, 1972), Răsad de spini (Bucureşti,

Editura Cartea Românească, 1973), Pasteluri (Bucureşti,

Editura Albatros, 1974), Ape cu plute (Bucureşti, Editura Cartea

Românească, 1975), Limanul orei (Bucureşti, Editura Eminescu,

1976), Ploi de piatră (Bucureşti, Editura Albatros, 1979), Umbră

pentru cer (Bucureşti, Editura Albatros, 1981), Cină bo gată în viscol

(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983), Planta memoria

(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985), Pretext de

conversaţie (Timişoara, Editura Helicon, 1998) etc., este bipolarizat

de un limpid bacovianism şi de lirismul sublimărilor de la „crucificarea“

sinelui: În aerul de fier / Statuia lui topindu-se topindu-l /

Vedenii care-au împietrit / Se pot rosti sunt scrise... («Luna lui neagră,

sorele lui negru» BUm, 49); Şi iarăşi văzduhul e plin / de-al

frunzelor chin picurat / ca frunze ce pururea cad / desprinde-te suflete

lin / ocol dând pădurii de brad / ocol dând pădurii de pin / cu

ele tu fă-te vecin / şi-ndură ce e de-ndurat / nu crede sau crede

puţin / că fără să fii eşti uitat / că somnul în sine străin / senin întuneric

din brad / şi neagră lumină din pin / dormire în golul vărsat

(«Nu crede sau crede puţin»); ...plumb a aşezat pe chip pe voce /

mască de plumb pe plumb / o fostă voce din infinitul vers / de

plumb / fiinţă şi imagine una în du hul celeilalte / topindu-se-n

oglinda lui de plumb / iluzii camuflate în cuvinte / un pansament pe

care-l smulgi / ca să-l aşezi pe-acelaşi loc / (...) / în dilatarea timpului

nefericit lucid / şi condamnat / o latifundie impusă celor născuţi

/ exact cu vârsta la care se vor stinge / visând răceala limitei /

intrând într-un tipar de plumb («Plumb») etc. Într-o „cronică de întâmpinare“

la volumul de debut, din 1963, De pe pământ, de

Constanţa Buzea, Marin Sorescu subliniază cu o deosebită fineţe

detaşarea resurecţional poetică a noului val: «Pare aproape paradoxal,

dar autoarea atât de înclinată spre lirismul „pur“ nu stăruie

prea mult asupra vârstei copilăriei, spre deosebire de foarte mulţi

confraţi de generaţie, care s-au simţit obligaţi a-şi reconstitui biografia

„interioară“ a primilor ani. Nici ororile războiului, nici amintirile

despre tata, fraţi, surori, care dacă au pornit încărcate de

poezie din pana inspirată a lui Nicolae Labiş, au ajuns, acum, prin

repetare, simple clişee.» (Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări

– cronici literare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p.

366; siglă: SUş); în ceea ce priveşte lirica debutantei, noteză cu

obiectivitate: «Ea cântă „verdele înalt“ care se aventurează în ramuri

atât de subţiri, aerul cald care înfăşoară zidirile proaspete, săgeţile

de iarbă „vibrând în pământ“. Posedând o dexteritate a

pastelului, extrage din „clopotul priveliştilor“ acele detalii care trec

de obicei neobservate şi care conferă poeziei sale un gust inedit...»

(SUş, 367). Marin Sorescu mai remarcă: «eroul liric (...) percepe

realitatea cu simţuri primitive aproape, netocite...» şi «realitatea i se

destăinuie prin culori şi nuanţe sclipitoare» (SUş, 369); aceste note,

inclusiv „dexteritatea pastelului“, specie frecvent cultivată pentru

„spaţializarea“ eului, se relevă în toate volumele Constanţei Buzea:

Mărul în primăvară simte cum e / legea ce-l lasă liber şi-l

constrânge / la înflorire şi la legănare / între sfială şi promisiune /

polen şi miere zumzete şi spume / vara vestind culorile pursângen

/ galopul cărnii fructelor amare / dă sevei dulce drum către minune

/ când presimţind rănirile cu brume / în crengi se-adăpostesc

duioşii îngeri / ai desfrunzirii fără amânare / sufletul măr atunci petrece

rumen / se vede rupt de trup şi plânge-ninge / dintr-o apropiere-depărtare.

(«Culorile pursânge»); ori, cu „textualizarea“

umbrei: Copacule de ce nu pleci / De ce nu întorci spatele pădurii

/ Ce lasă drum să treacă vânătorii / Şi tăietorii de copaci // De ce

nu urli ca o fiară / Cu părul îngrozit de viscol / De ce ţi-s dragi sol-

www.oglindaliterara.ro

daţii / Ce se numesc cu nume veşted

iarbă // (...) // Când cazi şi când te duc

tăiat / Când ciotul tău e scormonit şi scos

/ Rămâne rădăcina osul cu frunze negre

/ Umbră pentru cer («Umbră pentru

cer»). Un topos complex întâlnit în mai

toate volumele Constanţei Bu zea este

Ion Pachia Tatomirescu

colina, în care Eugen Simion vede «un loc de evadare (un spaţiu

securizant)», dar «evadarea nu-i posibilă». Volumul din 1970, Coline,

consacră bacovianismul limpid al Constanţei Buzea, rezultat

al macerării sinelui în singurătate, remarcat destul de nuanţat de

criticul Eugen Si mion: «Discreţie şi tensiune, înăbuşire a marilor

elanuri, a ţipătului de revoltă sunt nuanţele ce se observă la lectura

acestui monolog neîntrerupt. Stele muribunde, petreceri în

umilinţă, Magdalene ce se jeluiesc şi, apoi, se crispează şi tac cu

îndârjire, îngeri înlăcrimaţi, „silă“, „colastru“, „anemice oglinde“, ridicare

de braţe sub impulsul unei deznădejdi grele, un cap cu două

tâmple „ce nu se înţeleg“, privelişti cu mlaştini cu stuf sau de „palate

astenice“, ninsori cu viermi de mătase, sin gurătăţi aspre în insomnii

lungi, goale iată un peisaj de coşmar, cadrul meditaţiei

poetice în Co line.» (SSra, I, 346). Limpidul bacovianism al colinei

permite, totuşi, eroului poematic al Constanţei Buzea, „o ieşire“,

prin crucificarea sinelui (supra), oglindită, mai ales, în volumele

publi cate din 1973 încoace, începând cu lirica din Răsad de spini,

„ieşire“, „schimbare la faţă“ a colinei, „primenire“, de fapt, percepută

ca „intrare în cuvânt“: Să intru în cuvânt / cu fluturarea unor

foste straie / din vremea roţii morilor de vânt // să intru în cuvânt /

trecerea lui prin linişte a mea e / urmând căldura soarelui meu

blând // să intru în cuvânt / cum intră melcu-n abur după ploaie /

cum intră rădăcina în pământ («Intrarea în cuvânt»).

VI) Ana Blandiana şi „steaua de pradă“ a lirei. După debutul

editorial cu Persoana întâi plural (1964), conţinând poeme ale

trăirilor, ale uimirilor din graţioasa vârstă a adolescenţei, Ana Blandiana

(pseudonimul Otiliei Coman, născută la 25 martie 1942, în Timişoara),

publică o serie de volume: Călcâiul vulnerabil (1966), A

treia taină (1969), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul

din somn (1977), Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983),

Stea de pradă (1985), Arhitectura valurilor (1990), 100 de poeme

(1991), În dimineaţa de după moarte (1996), Balanţa cu un singur

talger (1998), Soarele de apoi (2000) etc., unde eul liric se învulturează

la scară cosmică, dobândind conştiinţa unui resurecţional

modernism al existenţei etice. După cum subliniază criticul Marian

Popa, «situaţia dilematică este creată prin raportarea normelor biologice

la cele etic-soci ale»; «conştiinţa trupului păcătos şi precar

ajunge însă cu timpul sursa unei voluptăţi reci, sarcas tice, revendicând

ultragiul, şi mijloc de exteriorizare a vitalismului intens»

(PDlrc, 99). Chiar în vo lumul Persoana întâi plural, Ana Blandiana

nu se sfieşte să conjuge graţios paradoxul: Ştiu, puritatea nu rodeşte,

/ Fecioarele nu nasc copii, / E marea lege-a maculării / Tributul

pentru a trăi. // Între tăcere şi păcat / Ce-o să aleg cirezi sau

lotuşi / O, drama de-a muri de alb / Sau moartea de-a învinge totuşi...

(«Ştiu puritatea»). Conjugarea paradoxului transformării purului

în impur şi invers, prilejuieşte criticului literar Aurel Martin

următoarea aserţiune: «...ca şi cunoaşterea absolută, puritatea e o

stare ideală; raportată la ideea de specie, de continuitate, întruchipează

prin paradox condiţia tragică a existenţei» (Aurel Martin,

Poeţi contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967, P.

236; siglă: MarP). Criticul Alex. Ştefănescu, având în obiectiv şi

poemul Ştiu puritatea de Ana Blandiana, atrage atenţia asupra faptului

că «poeta ştie să păstreze ideile în acea stare genuină în care

nu-şi fac loc încă vicisitudinile actului de cunoaştere; ea uzează de

logică, însă numai în treacăt, ca şi cum şi-ar trece degetele pe corzile

unei harfe; lirismul Anei Blandiana este, dacă se poate spune

astfel, o mireasmă a logicii, esenţă rar întâlnită în creaţia poetică,

despre care se crede că se caracterizează exclusiv prin iraţionalitaate,

revelaţie, vizionarism» (Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură:

Ana Blandiana – reabilitarea reflecţiei, în «România literară», Bucureşti,

anul XXXV, nr. 11, 20 – 26 martie 2002, p. 10 sq.; siglă;

ŞtAB).

(continuare în nr. viitor)

3231


INTERVIUL ÎN OGLINDĂ

Aici se făcuse un loc de plăcută rezonanţă şi

întîlnire a scriitorilor

- Interviu cu poetul ION PANAIT -

Lili Goia : Cu permisiunea dumneavoastră,

aş vrea să începem acest interviu

rememorând atmosfera românească

din perioada comunismului, atunci când

aveai impresia opresantă că istoria era

Lili Goia râncedă şi semăna cu o baltă stătută

acoperită cu muşiţă verde. Privind în

urmă la acei ani, am senzaţia nevindecabilă

că îl întâlneam de multe ori pe străzile anoste pe Ivan, tânărul

erou al lui Tarcovski, care umbla trist, fără nici o noimă, de parcă

îşi pierduse definitiv identitatea omenească. Aşadar, cum era viaţa

cotidiană din Focşani, cum erau străzile oraşului, de pildă, atunci

Ion Panait: În 1969 când am venit la Focşani în cadrul

redacţiei ziarului Milcovul, am descoprit un târg de provincie patriarhal,

fostă capitală de raion, vizitată mai ales datorită vinurilor

sale extraordinare, nefalsificate – încă nu ne luam la întrecere socialistă

după cantităţile producţiei uriaşe obţinute la hectar, în

“zarea” cărora, uneori, făcea ştrengăreşte cu ochiul cîte o decoraţie

sau un titlu de erou al muncii socialiste. În paranteză fie spus,

la Jariştea, astăzi o podgorie ce a cam dispărut din catalogul de referinţă

al realităţii onomastice a genului, poposeau pe vremuri mai

ales negustorii de vinuri brăileni şi testau, bând şi degustând zile şi

nopţi la rând, calitatea licorii pe carea aveau să o cumpere. Dacă,

chiar îmbătându-se, nu-i durea capul a doua zi, însemna că totul

era în regulă. Ce vremuri... Din păcate, astăzi când vorbeşti de Jariştea

spui mai ales vin falsificat. Să revenim însă la oraşul de pe

Milcov, cu străzile lui întortocheate, trasate după cum visa proprietarul

de case, după intuiţia şi fantezia unor edili ce nu s-au gândit

niciodată la estetic, la un plan urbanistic rezistent în timp, la personalitatea

unei localităţi pline de istorie şi de cultură. Într-o corespondenţă

de prin 1972 ce am întreţinut-o cu poetul Virgil

Carianopol, acesta, după ce-şi aminteşte de personalităţi însemnate

ale culturii româneşti din partea locului, vrânceni la origine

deci – e bine de ştiut că marele Constantin Tănase îşi începea

mereu la Focşani turneele sale triumfale prin ţară, şi că negustori

vestiţi se înhămau ei înşişi la cea mai luxoasă trăsură pentru a-l

aduce la teatru, după ce-l plimbau prin tot oraşul – precum

G.M.Vlădescu, Alexandru Călinescu, Pavel Nedelcu, Ion Larian

Postolache, Virgil Huzum, etc., conchide: “...Cred că la vremea

aceea (înainte de 1947 n.n.) oraşul de pe Milcov intrase în tradiţia

noastră literară atît prin scriitorii focşăneni veniţi la Bucureşti, cât şi

prin cei de plan local. Era aici, în această urbe, ceva extraordinar

ce atrăgea, o frământare literară autentică, dar şi datorită aşezării

oraşului, unde istoria se amesteca, se îmbina cu întâmplările şi cu

oamenii. Aşa că nu era de mirare pentru nimeni faptul că aici se făcuse

un loc de plăcută rezonanţă şi întâlnire a scriitorilor.”

Cum am spus, am descoperit un oraş pastoral, cu oameni

de bună cuviinţă prin civilizaţia locurilor unde îşi formaseră caracterul

– Ţara Vrancei nu a fost eterogenă niciodată, bunul simţ al

ţăranului român din care se forma pe atunci şi noua clasă muncitorească

predomina, aşa că nici măcar noaptea, la ore târzii, nu-ţi

era teamă să hoinăreşti pe niciunde. Până şi cârciumarii cei autentici

şi mai bătrâni nu-ţi puneau la îndoială cinstea şi buna credinţă,

găsind adeseori, alături de respect, chiar şi creditul necesar

amânării unei datorii care ţinea de onoarea crâşmei. Focşaniul era

curat, plin de verdeaţă şi parcuri viabile: să ne amintim doar de grădina

de vară cu estrada fanfarei militare din, astăzi, Piaţa Unirii,

distrusă ulterior printr-o nefericită amplasare a unui colos de beton

numit Casa de cultură a sindicatelor, de parcul N.Bălcescu, “eliminat”

şi el prin două construcţii retardate: restaurantul Intim şi mai

apoi, aşa-zisul cinematograf de vară...

Am prins, din fericire, o secvenţă dintr-un oraş luminos unde un

Mecena local, l-am numit pe ofiţerul Gh.Pastia, şi-a sacrificat viaţa

şi averea pentru a dărui oraşului său de suflet două magnifice

construcţii-opere de artă, Teatrul şi Ateneul Popular, dar am trăit şi

ruşinea de a-l vedea tot atunci, la începutul anilor ‘70, pe marele

Al.Ştefănescu Goangă privind consternat cum, la un concert extraordinar

al său, Ateneul nu adunase în sală mai mult de 5 plătitori.

Eram cronicarul de serviciu la acel trist eveniment...

L.G. Să vă amintiţi de acele călătorii făcute la schitul de

la Valea Neagră, acolo unde stătea Corneliu Fotea. Mereu am avut

sentimentul decis că temperamentul lui Corneliu Fotea semăna cu

nimbul liniştitor al locurilor acelea de munte. Să reconstituiţi atmosfera

aceea de calm al omenirii în care bunul dumneavoastră

prieten trăia laolaltă cu măicuţele de o discreţie simplă, să vă amintiţi

de toamnele lungi în care lumina de octombrie se scurgea ca

mierea pe garduri şi arbori, aceeaşi lumină care avea să se lase pe

straturile târzii de crăiţe ale oraşului în ziua în care tragicul prieten

avea să fie pus în pământ…

I.P. Îmi aminteşti de o mare mâhnire gândind la Corneliu

Fotea, întrucât viaţa lui s-a consumat şi s-a derulat între întâmplări

parcă anume controlate de caracterul, firea şi destinul de care a

avut parte. Un mare ştiutor de carte, o memorie formidabilă, dar

avea o intuiţie a lucrurilor ce era parcă inversă cu sufletul său,

cu dorinţa sa exprimată între îndoieli, inadvertenţe şi amoc. Venise

dintr-o vorbă oarecare pe care el a luat-o drept invitaţie, atunci

când l-am întrebat dacă Vrancea n-ar fi locul cel mai nimerit pentru

neliniştile sale şi mi-a răspuns entuziasmat că ar prefera muntele.

Ajuns la Herăstrău cu cea de-a doua sa nevastă, Caterina, în

învăţământ, ciudat sau nu, absolut surprinzător pentru firescul lucrurilor,

el n-a preferat o gazdă în centrul localităţii, ci s-a refugiat

la Valea Neagră, la un vechi schit de maici părăsit de acestea,

unde doar bătrâna stareţă mai sălăşluia dorind cu orice preţ să-şi

păstreze prerogativele...administrative, prilej de certuri, bârfe,

ocară şi reclamaţii, împricinatul fiind, fireşte C.F. Sigur că Valea

Neagră a fost locul ce l-a vrăjit pe prietenul nostru, acolo a şi scris

şi tipărit apoi cea mai bună carte de proză a sa, Nopţile fără Caterina,

a citit enorm, a cunoscut oameni ce cărau istoria cu ei în

spate de sute de ani, şi-a amenajat o grădină de legume, a crescut

capre, oi, gâşte, a făcut drumeţii peste tot, îşi invita vechi prieteni

de oriunde în sărăcia lui materială, dar mai ales în bogăţia lui

spirituală, numai că partea aventuroasă, excentricitatea lui poate,

un anume libertinaj al firii, l-au trădat, şi toamnele lungi şi maiestuoase,

şi lumina ce se scurgea ca mierea pe arbori şi garduri

aşa cum spui, au început să pălească pe fondul unei labilităţi sufleteşti

şi a unui comportament lainic, ce nu i-au mai arătat nordul.

Născut la Voineşti, lângă Iaşi, satul unde văzuse lumina zilei şi inconfundabilul

Ioanid Romanescu, Fotea nu era învăţat să stea locului.

Ajunsese din tinereţe la Turnu Severin de unde era prima

sotie, s-a recăsătorit cu o olteancă pe care, după 1990, a adus-o

la Focşani, părăsind-o pentru cea de-a treia, o fostă elevă mai

tânără cu 30 de ani, şi viaţa lui a intrat într-un vârtej ameţitor,

într-un fel de vrie pe care o stăpânea doar instinctual. Făcea

experienţe cu propria lui suferinţă şi fiinţă ce nu-i mai

aparţinea în totalitate de la un timp, iar rostogolirea pe tobogan

n-a mai putut fi oprită. Cărţile apărute între timp, manuscrisele,

purtau amprenta unui timp al sevelor adunate în acele

amurguri fastuoase ale tinereţii ce rămăsese cu mult în urmă.

S-a sfârşit cu un amar greu de înţeles pentru cei ce nu l-au cunoscut

îndeaproape. Nu-şi mai găsea locul, şi când îl strigam în

redacţie amical „măi, Fărăpatrie”, tresărea şi zâmbea ca un copil

prins cu ceva de care nu-şi mai amintea. A fost un mare risipitor cu

talentul şi zilele vieţii sale.

L.G. Aveţi o recunoştinţă profundă pentru câmpia voluptoasă,

fără nici o oprelişte, un loc al libertăţii totale, în fond. Într-un

poem din volumul Contemplaţia umilinţei, se găseşte superba

formulă poetică “extazul pluteşte în tristeţea vegetală a clipei/ şi

îşi revarsă-n eter bolnava lui odisee…” Este aceasta o imagine

fidelă a locurilor de la Piscu, acolo unde orice întoarcere capătă dimensiuni

mitologice

I.P. Mă bucură constatarea cititorului care eşti pentru faptul

de a fi remarcat recunoştinţa mea pentru câmpie, chiar dacă

tragismul ei voluptos este subliniat în mare parte de metaforă.

Câmpia şi marea sunt două dimensiuni onomatopeice în aproape

toate cărţile mele, ele exprimă mersul, târâşul pe coate, un înot în

ape pline de talazuri, dar unde limpezimea nu lipseşte nici o clipă.

Inconfundabil, pământul începe de la un răsărit sublim şi se continuă

până la o zare pe care nu o ajungi niciodată cu ochiul, dar o

intuieşti, acolo sunt vulturii insomniei mele, ai cutezanţei, acolo sunt

cocoarele, cum ar zice Alecsandri, dintr-un capăt în alt capăt fără

3232

www.oglindaliterara.ro


INTERVIUL ÎN OGLINDĂ

de capăt al lumilor, dar mai ales acolo singurătatea mea de cursă

lungă nu-şi defineşte finişul precar, pentru că altfel aş bănui oboseala,

oftatul. Da, în orizontul preeriei, surprinzător oarecum, dar şi

al taigalei, al câmpiei pe care o frământă turmele de elani şi de

reni, eu trăiesc extazul clipei ce nu mi-a fost dată, odiseea unei copilării

ce n-ar trebui să ne părăsească nicicând. Aveam, adică

părinţii mei aveau pământuri pe Valea Gerului (la o azvârlitură de

băţ de celebra mânăstire Tudor Vladimirescu), plecam de acasă, la

prăşit porumbul, cu căruţa cu boi, pe la două noaptea şi fără

călăuză, boii ne duceau până în capătul locului, cale de 15 km.; eu

singurul priveam şirul spuzit de stele pentru că nu aveam nicio

grijă, eram copil, războiul trecea pe lângă noi ca un fapt de viaţă

tragic, dar care trebuia totuşi trăit, şi în mintea mea toate acestea

le înghiţea zarea, o câmpie de grâne şi porumburi nemăsurată, iar

mai târziu, când plecam cu turmele de oi – tatăl meu a avut într-un

timp 500 de oi – păşunea aceea zilnică a expansiunii tăcerii şi

a trecerii devenea nu numai imensitatea lumii, ci şi libertatea

totală, luminoasă a copilăriei mele. Astfel am început să visez.

Dar numai noaptea eram fericit fără măsură, când stele şi greieri,

şi paseri necunoscute decât de Dumnezeu îmi botezau sufletul cu

agheasmă neîncepută şi învăţam să cânt. Când am ajuns la mare,

am descoperit o altă faţetă a eternităţii ! Domnule Goia, eşti singurul

în faţa căruia am încercat să explic metafora şi gândul ce nu

se explică...

L.G. Într-o scrisoare pe care i-a transmis-o lui Cervantes,

Apollo Delficul îi scria acestuia dintr-un motiv necunoscut, “dacă un

poet vine în casa unui prieten ori cunoscut la vremea cinei şi,

invitat la masă, se jură că a mâncat, să nu fie crezut în nici un

chip, ci să i se dea să mănânce cu forţa.” Chiar într-un vis pe

care Mihai Eminescu l-a avut în noaptea de 11/12 februarie 1876

cu don Alfonso/don Quijote, atunci când a fost invitat la masă de

sora poetului, Aglaie, acesta a refuzat motivând că a luat masa pe

drumul spre Ipoteşti. Prin urmare, cunoscându-vă în astfel de momente

în care aveaţi o prezenţă asemănătoare, scuzându-mă de

excentricitatea întrebării, vă rog să explicaţi morala discretă din

fraza lui Apollo Delficul.

I.P. Dragă Lili Goia, de fiecare dată când îmi sună un musafir

la uşă am vaga presimţire că el se adresează inimii mele, că

numai mânat de apropierea iernii ce vine cere permisiunea să se

încălzească o clipă, dar de fapt, el vine obosit şi trist, resemnat la

gândul singurătăţii zilei de mâine. “Aşteaptă-ţi şi sfârşitul cu fruntea

sus, că vine !” decretează sublimul Arghezi într-unul din celebrii

săi psalmi, şi, dacă-i aşa, dacă destinul se presimte, de ce să

nu fii gazdă adevărată şi cu sufletul deschis acelei clipe ce îţi vine

în ospeţie Apollo Delficul vede în poet umilinţa bunei cuviinţe în

faţa unei normalităţi a clipei de care el de multe ori se lipseşte, nu

de cină are acesta nevoie, ci de aerul, de chipul ce înconjoară inefabilul

acelui timp numit miracolul firescului pe care un om îl face

către alt om. De câte ori ţăranul roman pe care l-ai îmbiat în casă

cu toată cinstea, cu tot ce presupune ospitalitatea făgăduinţei, nu

ţi-a oprit invitaţia pe buze şi ţi-a replicat simplu: “Lasă-mă întâi să

te văd, lasă-mă să răsuflu întâi, să-mi iau inima în dinţi şi să-ţi spun

ce am pe suflet, apoi om mai vedea !” Şi abia târziu, în miez de

noapte, când povara nesiguranţei cuvintelor a mai scăzut, s-a mai

estompat, se poate trece în altă vreme. Putem face şi alte speculaţii,

desigur, dacă ar fi să ne amintim numai de tânărul M.Eminescu,

cel ce, fugit cu o trupă ambulantă de teatru peste munţi,

fără resurse materiale, atunci când primeşte de la patron bani pentru

a-şi cumpăra ghete şi haine, îi arată a doua zi cu mândrie binefăcătorului

său două superbe cărţi, Goethe şi Heine, şi ar fi cum

nu se poate mai elocvent. Poetului i se cuvine cântecul întâi, el se

satură cu arta cea binecuvântată şi trilul ei este mai mult decât o

cină, oricât de necesară ar fi ea. Apollo Delficul ştia foarte bine

toate acestea, mai ales preţul sacrificial al sărăciei artistului.

L.G. Respectînd o oarecare uzanţă, vă rog să vă amintiţi

sintetic de distinsele doamne şi distinşii domni din viaţa literară din

Focşani, şi dacă a existat o perioadă în care pofta juvenilă de a

face literatură s-a ridicat deasupra istoriei. Dacă au fost segmente

de creaţie care pot fi definite ca mode literare în Vrancea, curente,

perioadei optzeciste, nouăzeciste, de pildă.

I.P. În 1930 apărea la Focşani revista Milcovia – revistă

regională de studii după cum se subintitula - prima serie (astăzi,

graţie prof.dr.Costică Neagu, aflându-se la a treia), prin pilda de

spirit a editării, ea fiind ‘’ o socoteală pentru tineri’‘, cum spunea

marele savant Simion Mehedinţi, adăugând că aceasta a luat fiinţă

atunci cînd ‘’ câţiva cărturari din noua generaţie au pus la cale o publicaţie

culturală în vechiul ţinut al Putnei.’‘ Printre semnatarii primei

serii amintim pe S. Mehedinţi, Duiliu Zamfirescu, Ion Diaconu,

Mihail Sadoveanu, Ion Pillat, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, N.Al.

www.oglindaliterara.ro

Radulescu ş.a., iar în cea de-a doua serie, apărută în 1970, întâlnim

alte nume pe care literatura romană le reţine cu majuscule: Nichita

Stănescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Al. Piru, Virgil

Carianopol, Gh.Istrate, Ştefan Careja, Virgil Huzum , etc. Perioada

la care faci trimitere domnia ta cred că începe după înfiinţarea judeţului

Vrancea, atunci cînd ziarul fanion al ţinutului – Milcovul –

promova cu temeritate şi ‘’ tupeu’‘ artistic o pagină literară săptămânală.

(Spre bucuria noastră, efortului de creaţie i s-a alăturat şi

revista Liceului Unirea, Revista Noastră, condusă de prof.Petrache

Dima). Din 1970 se poate vorbi de un reviriment artistic mai

ales în plan literar, cu consecinţe imediate în efervescenţa unor activităţi

editoriale naţionale. Mai ‘’ bătrânilor ‘’ Ion Diaconu, Virgil

Huzum, Constantin Apostol, Ionel Bandrabur (surprinzător, cu o

plachetă de versuri apărută în 1940), ţinuţi la obroc (!) de comunişti

până atunci, li s-au alăturat Fl.Muscalu şi subsemnatul cu două

cărţi de versuri apărute în 1970 şi apoi ‘’ pofta juvenilă de a face literatură’‘’

s-a declanşat ca prin farmec. Au apărut, în serie aş

spune, cărţi semnate de Dumitru Pricop, Traian Olteanu, Ion Roşu,

Constantin Zlibuţ, David Kelmer, Doina Popa, Ioan Dumitru Denciu,

Liviu Ioan Stoiciu, Ion Baciu, Emil Giurgea, Valeriu Liţă, Ion Oprea,

Virgil Panait, Corneliu Fotea, Gheorghe Neagu, Constantin Ghiniţă,

Valeriu Anghel, Viorel Munteanu, dar şi ale celor cenzuraţi

până atunci, astfel că interdicţia editării încetează în cazul I.Diaconu,

I.Bandrabur, C.Apostol. Urmarea: în 1983, după prima

Consfătuire a cenaclurilor literare din Romania (1982) la Focşani

apare primul cenaclu profesionist al Uniunii Scriitorilor din ţară. Un

fapt uluitor am spune, Focşaniul devenind un centru artistic literar

de cel mai înalt nivel. Tineri autori vrânceni sunt publicaţi în cele

mai prestigioase reviste literare, se iau premii ale Uniunii Scriitorilor

(vezi D.Pricop, LIS, IDD, Fl.Muscalu, I.Panait), s-a înfiinţat şi a

funcţionat mai ales în perioada comunismului (o spun cu mâna pe

inimă !), în 1971, cel mai bun, mai frumos şi cel mai prestigios festival

de literatură din Romania, Salonul Literar Dragosloveni, aşa

că, pentru timpurile de atunci, ne-am ridicat deasupra istoriei ce ne

era dată, permisă şi plauzibilă. Cît despre segmente de creaţie ce

ar fi putut constitui mode literare, nu prea ştiu să fi fost. Ba nu, o excepţie

tot s-a întâmplat să fie: LIS – o modă, un fenomen, o generaţie,

o revoltă, o...

L.G. Într-o apreciere care s-ar ridica la nivelul oricărui istoric

literar, Florin Muscalu scria despre poetul Liviu Ioan Stoiciu

că acesta “este singurul autor din literatura romană, de la origini

pînă în prezent, care îşi scrie viaţa şi opera simultan, după

cum îi convine.” Aceasta să fie oare explicaţia la erupţia de sinceritate

din poezia lui LIS Vă rog să spuneţi câteva lucruri despre

LIS.

I.P. Fl.Muscalu n-a fost nicicum critic sau istoric literar, el

a încercat un Dicţionar al scriitorilor vrânceni fără să aibă mijloacele

specifice la îndemană, fără un sistem de studiu pertinent şi realist,

autorii nominalizaţi în pseudo-lucrarea lui fiind judecaţi în foarte

multe cazuri subiectiv, după simpatii personale, după criterii hilare.

(ex. la capitolul I.Slavici, care, intre noi fie vorba, n-a prea publicat

nimic pe aceste meleaguri, se află la loc de cinste fotografia amicului

său T.Olteanu, rezemat de crucea marelui prozator transilvănean;

Gr.Alexandrescu, un poet în trecere cu slujba prin

Focşani timp de câteva săptămâni şi despre care nu se ştie să fi

scris efectiv ceva în ţinutul de la Milcov, este expus ca un « reprezentativ»

chiar pe copertă, în timp ce despre G.M.Vlădescu, un

vrâncean ce luase prin 1936 premiile Societăţii Scriitorilor romani,

iar in Franţa «Femina », amicul nostru se face a nu şti nimic). Aşa

că nu mă surprinde atunci când îl caracterizează pe LIS astfel (de

altfel, de aceeaşi discriminare a răutăţii şi necunoaşterii voite au

parte şi I.D.Denciu şi subsemnatul).

Revenind are şi nu are dreptate Fl.M. în caracterizarea

lui Stoiciu, gândindu-ne că în toate interviurile (de până atunci)

poetul adjudean îşi cam expunea lejer viaţa privată în orice împrejurare

– că a lucrat la mină, la calea ferată, că a fost magaziner,

muncitor cu sapa, etc., că nu are serviciu, casă, masă şi că pe sora

a treia din partea unei rude de gradul cinci o cheamă Elvira, iar

când i-au fătat oile ţurcane, un miel avea şapte stele în frunte şi

cunoştea şi limba rusă ş.a. Glumesc, desigur, sinceritatea biografică

a lui Stoiciu era – şi este – o parte a firii sale narative, dezinvolte,

dezvăluită mai târziu în Jurnalele sale şi alte cărţi. Unde este

nedrept Muscalu Atunci când vorbeşte de poet şi opera sa. Îţi

place sau nu, poezia lui LIS s-a impus chiar şi numai în faţa unei

categorii de cititori, el are o operă, un stil, este o prezenţă debordantă

şi reprezintă o personalitate a poeziei româneşti contemporane.

Nu trebuie neapărat să-ţi placă omul, dacă el există şi rezistă

prin creaţia sa. În ceea ce mă priveşte, sigur, Stoiciu este un tip

(continuare în pag. 3235)

3233


NOTE DE LECTURĂ

3234

Liviu Comşia

Despre iubire

şi

raţiune în

Balcani

„Tandru şi rece” (Ed. Cartea Românească, Bucureşti,

2007), roman de Felix Nicolau. După ce admiri execuţia

tipografică a cărţii, nedumerit, te întrebi: De ce

tandru De ce rece Ce şaradă poate fi şi asta Dezlegarea

o descoperă pe coperta a patra scriitorul Robert Şerban

care oferă următoarea interpretare: „Tandru pentru că e greu

să rezişti exuberantei feminităţi balcanice. Rece întrucât realitatea

se arată a fi vorace şi splendid de perversă. Tandru

pentru că un bărbat trăieşte de la o dragoste la alta, indiferent

de formele pe care le îmbracă pasiunea. Rece întrucât

nimic nu e sigur: nici sexul personajelor, nici sexul obiectelor.

Dacă există un Graal românesc, atunci el se ascunde în

minţile tranchilizate ale personajelor. Nimeni nu-şi posedă

identitatea Tot ce ne rămâne de făcut este să răspundem la

întrebarea Who’s who” Pe care, dacă ni se permite, ne-o

însuşim şi-o întărim prin cuvântul nostru…

… care începe astfel: în anul 2007, această carte

scrisă de dl. Felix Nicolau ne-a adus vestea că s-a născut un

romancier adevărat, care deţine ştiinţa scrisului frumos, are

simţul ritmului narativ, imaginaţie, cultură, îi plac misterele

şi mai ales iubeşte oamenii. Pare mai mult un elogiu decât

nişte modeste note de lectură entuziaste. Dar avem de-a

face cu un prozator de forţă, cum ne place a spune, care n-

are preconcepţii, dispreţuieşte clişeele şi modele, are un

program estetic, îşi este sieşi credincios, nu se înspăimântă

în faţa cuvântului savant al esteţilor cu tot dinadinsul. Îşi

vede de treaba lui silnică, priveşte încordat în jurul său, râde

şi plânge, ironizează, biciuieşte, face tot ceea ce trebuie să

facă un om cu har ca să ne spună povestea lui despre o

lume care ne este atât de cunoscută încât nici n-o mai luăm

în seamă deşi îi suntem victime.

După tipic, ar fi venit rândul acum să prezentăm

desfăşurarea narativă a romanului. Ei bine, nu o putem face

din simplul motiv că acţiunea nu există în sensul consacrat

de canoane. Pe scurt, Cosmin, personaj enigmatic,

fără prea multe date de identificare, reface viaţa prietenului

său Leo Tupilat (Leonard Taubergher), profesor de engleză,

care-şi povesteşte tribulaţiile erotice (tandru) şi profesionale

(rece) printr-un Bucureşti şi o ţară haotice, alergice şi balcanice.

Totul, întregul context social şi, prin consecinţă, sentimental,

totul dă impresia că am căzut într-un imens

sanatoriu de boli psihice. E un haos în care personajele d-

lui Felix Nicolau se luptă să rămână lucide, să-şi afle insula

amărâtă de firesc şi normalitate. Leo, aflat între două iubiri,

între două femei care fiecare în parte îl poartă în altă lumea,

una, Sabina, prototipul moral al româncei, care voieşte

căsnicie, copii, alta, Adelina, reprezentantă a noii direcţii morale

de la începutul veacului al XXI-lea, care dispreţuieşte

tot ceea ce iubeşte şi tot ceea ce crede Sabina, Leo, deci,

focalizează, ordonează şi impune semnificaţiile întregii

scrieri. Fără el nu se întâmplă nimic. Proiecţiile lui erotice

lămuresc dorinţele, necesităţile şi credinţele omului modern,

care încă se zbate între malurile abrupte ale moralei tradiţionale

şi cele line, aproape invizibile ale celei contemporane.

Percepţiile lui culturale ne luminează căile pe care a

pornit societatea românească bulversată de reforme nesfârşite

şi nefinalizate, subminate de dezordinea orientală încrucişată

cu ordinea occidentală, dând la iveală balcanismul

devenit scut, scuză, justificare, motivaţie, adică, într-un cu-

www.oglindaliterara.ro

vânt, bun pentru orice împrejurare. Uşurinţa cu care Leo

(Felix Nicolau) revine din trecutul interbelic în prezentul postdecembrist

şi apoi din nou în trecutul comunist e de natură

să ofere comparaţii când viguroase şi polemice, când ironice

şi satirice. Maestru al detaliului, dl. Felix Nicolau izbuteşte

scene memorabile: întâlnirea lui Leo cu cele două

mătuşi, Mizi şi Clemanza, înmormântarea bunicului care,

urând toată viaţa ţiganii, îşi încheie socotelile cu lumea

odată cu bulibaşa Soliman Ciocănaru sau: „Acceleratul de

Iaşi cu vagoane pentru Botoşani e o conservă botulinică,

bombată de prea multe sardele înghesuite în ea. Oamenii

îmbrăcaţi în verde, portocaliu şi albastru-peruzea aleargă la

vagoane trăgând după ei mari sacoşe de rafie, desenate cu

pătrăţele”. În acest fel elaborând detaliul, scriitorul reuşeşte

să lege puternic şi funcţional relaţia dintre personaje, cu fineţe

şi rafinament, cu semnificaţii multiple pe care cititorul le

poate desluşi în voie şi după voia sa. Chiar dacă uneori ne

vin în minte scrieri ale lui Călinescu, incursiuni psihologice

din Gib. Mihăescu sau mai ales Camil Petrescu (paginile de

jurnal sunt memorate de calculator, nu de caiete desuete),

sau finalul romanului în stilul lui Kafka, aceste scene rămân

antologice. Desigur, sunt vagi adieri ale lecturilor, fiindcă

sfârşitul cărţii în care doctorul Ulise Iolescu (să observăm

cât de bine a fost însuşită lecţia lui Caragiale!) încearcă să

obţină Marele Androgin, considerând societatea românească,

alienată, ca fiind tocmai mediul propice, aparţine logicii

interioare a unei asemenea cărţi.

Aceeaşi societate care contaminează

toate personajele. Dl. Felix Nicolau,

după opinia noastră, şi-a stabilit

punctul de fugă ici, în demonstraţia veridică,

rece, lucidă că mediul înstrăinează,

îmbolnăveşte, alienează omul.

Sabina este, de pildă, o victimă sigură,

Adelina, în felul ei, un produs, fără nici

un punct de sprijin solid decât în sexualitate

care a devenit un act mecanic,

de virtuozitate fizică. Leo, intelectualul

dezorientat, aruncat de colo colo, nu se

poate împlini în nici un fel, toţi parcă

trăiesc într-o supă vâscoasă, altădată

gelatinoasă, fără nici un orizont respirabil.

O lume larvară, cu alte cuvinte, care s-a sufocat în crisalidă…

Cu dibăcie scriitoricească, ficţiunea este străpunsă de

datele realului: persoane publice, întâmplări cunoscute de

toată lumea etc. Intrarea în fictiv, trecerea în real şi apoi în

virtual (jurnalul) se petrece cu uşurinţă, cu îndemânare, împlinind

profilul psiho-moral al profesorului de engleză Leo

Tupilat. Pe de-o parte.

Pe de altă parte, dl. Felix Nicolau se vădeşte a fi un

artist al limbajului (vezi, de pildă, reproducerea moldovenismelor,

a limbajului ţiganilor), a tehnicilor scriitoriceşti în general.

Este un pictor neîntrecut al scenelor de gen (despre

care am vorbit). Iată: „În apartamentul de trei camere din

Drumul Taberei noi o deţineam pe cea din spate, de lângă

baie. De pe balcon se vedeau periferia cu fabrici a oraşului,

strada prăfuită, tramvaiele prăfuite, porumbeii prăfuiţi, care,

din cauza pulberei de pe aripi, uneori se prăbuşeau. Erau

imediat hăcuiţi de pisici”. Sau: „ Stăteam cu ochii pironiţi pe

Casa Poporului şi mă gândeam că trăiesc în singura capitală

cu un cavou imens în centru. Un cavou public şi luxos, în

care ai fi putut înghesui viii şi morţii României şi ai Coreii la

un loc şi tot ar fi rămas spaţiu pentru un depou de autobuze”.

Deci, totodată şi mânuitor iscusit al ironiei acide ! Acesteas

doar câteva exemple luate la întâmplare (şi aşadar, nu la

superlativ), fiindcă întreaga carte e argumentul că dl. Felix

Nicolae stăpâneşte arta prozatorului.

Cu alte cuvinte, o carte polemică, o carte tragică, o

carte pe care aş aşeza-o printre apariţiile editoriale din anul

2007 pe raftul de sus. De-acum înainte ne rămâne să

aşteptăm evoluţia acestui romancier care are toate calităţile

să încredinţeze luminii tiparului cărţi peste care nu se poate

trece.


RESTITUTIO

Cea dintâi teză de licenţă având ca reper proza lui Ştefan Bănulescu, susţinută la

Facultatea de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti (1968).

MĂŞTILE TIMPULUI PIERDUT

(urmare din numărul anterior)

***

Născut în anul 1926 la Făcăeni, în

inima bălţilor dunărene, Şt. Bănulescu descinde

dintr-un pământ românesc cu o istorie

proprie şi cu un folclor ciudat care a

conservat cele mai străvechi datini şi ritualuri

păgâne. Prima lui carte, “Drum în câmpie”

(1960), era un ciclu restrâns de

reportaje pe ale căror date se rotunjeau

subiectele nuvelelor de mai târziu.

Lumea bănulesciană e creaţia inconfundabilă

a unui spirit mitic, trăind

într-un spaţiu şi un timp nedeterminat. În

spatele faptelor, lucrurilor şi oamenilor

trăieşte o mitologie cu zei autohtoni, dincolo

de un hotar peste care nu se mai poate

trece – şi de aici derivă sensul tragic, nostalgia

pustiitoare a eroilor. E un timp pierdut,

un paradis pierdut în care regnurile se

întrepătrund, planurile se întretaie, anotimpurile

se răstoarnă, pasiunile îşi ies din tiparele

fireşti.

Aici se făcuse un loc...

(urmare din pag. 3233)

(Nuvelistica lui Ştefan Bănulescu)

aparte prin comportamentul lui de frondă, dificil chiar, dar judecata

dată de Muscalu a fost nedreaptă, şi nu Dicţionarele (vezi ultimul

a lui Alex.Stefanescu) au puterea şi dreptul sentinţei valorilor. Întrebarea

în ceea ce mă priveşte, este următoarea: va rezista poezia

care se scrie astăzi în timp, sau manualele, analizele şi studiile

în domeniu vor fi « infestate» de experienţe şi mode care de care

mai spectaculoase, produse de generaţii la tot pasul

L.G. Într-un text din volumul de poeme Contemplaţia

umilinţei, sunteţi copleşit de tristeţea nevindecabilă că, din vanitatea

impetuoasă a tinereţii, nici nu vă trecea prin gând că sfâşiaţi

imensa singurătate a amiezii lui Dumnezeu. Plecând de la această

superbă îndoială, se poate înţelege cu uşurinţă că absolutul din

poezia literară este sinonim cu sentimentul religios al firii aşa cum

o definesc textele patristice. Arătaţi câteva consideraţii în legătură

cu această idee.

I.P. Un adevăr amar: toamna îmbătrânesc până şi iluziile,

e ca o deşertăciune a înserărilor când nu mai aştepţi speranţa ce

intră, târziu totuşi, pe uşa închisă. Contemplaţia umilinţei este

scrisă la vârsta de 66 de ani, când Dumnezeul meu însuşi este copleşit

de tristeţe, atunci când onoarea este cuibărită undeva într-o

nişă a umbrei, doar cu mândria de a purta în buzunarul din stânga

al pieptului, decenţa odei. Sentimentul religios al firii cu această

ocazie a vârstei ce-şi revendica uneori bastonul, este ca absurdul

ce-i recunoaşte moartea din suflet doar în oglindă. Cât despre vanitatea

impetuoasă a tinereţii, ea nu mai este acum - şi o spun cu

amărăciunea celui părăsit mereu de iubita sa iluzorie – decât doar

triumful emoţiei surazând în clipa aparţinătoare gladiolei din culise.

Stau la dispoziţia timpului – un hobby cu subiecte amare şi

atunci mă gândesc la Dumnezeul meu şi îl rog să-mi reproducă

firea prin lucrurile ei dragi, frumoase, înălţătoare, precum o livadă

de vişini, un lan de ovăz năpădit de cai sălbatici, o poiană răvăşită

Natura şi-a depăşit vârsta, oamenii

nu mai au nici ei “etate” (tânăra femeie,

iubită o noapte întreagă, dimineaţa, e încovoiată

de o bătrâneţe subită); un aer de ambiguitate

specific prozei moderne, o

eterizare a gesturilor, a vorbelor şi a atmosferei,

un suflu ermetic, parabolic, fac din

proza lui Bănulescu un univers propriu, cu

legi proprii, cu o identitate unică în literatura

contemporană română.

Fănuş Neagu, prozator viguros,

vecin de pământuri cu Bănulescu, este şi el

un romantic. Universul lui e pitoresc, nu totdeauna

fantastic, apelează la elemente de

folclor, la obiceiuri şi superstiţii. Foarte înrudiţi,

amândoi sunt atraşi de conflicte violente

care dau naştere unor întâmplări ieşite

din comun. Proza lor are ca punct de contact

opera lui Eminescu (postumă), Panait

Istrati, M. Sadoveanu, M. Eliade, V. Voiculescu.

Ei practică, de fapt, un realism

magic, amintind uneori de scriitorii sudamericani.

Nuvela contemporană cunoaşte o

dezvoltare fără

precedent în literatura

română.

Nume noi –

D.R.Popescu,

Sorin Titel, N.

Velea, Fănuş

Neagu şi Şt.

Bănulescu – reînnodată

firul nuvelisticii

ce părea

întrerupt, gen literar

în care se

specializaseră Gheorghe Istrate

într-o vreme

Marin Preda, E.

Barbu, Fr. Munteanu.

Velea e un artist al stărilor de imponderabilitate

sufletească, al pragurilor de

vârstă oscilatorie. Neagu şi Bănulescu sunt

rezonatorii unor violenţe stihiale nesedimentate

încă în tiparele lucrurilor definitive.

Ei sunt poeţi, vituperând prin recul, între rigidităţile

convenţiilor sociale şi omul genuin.

Un vânt necunoscut, populat cu monştri nedeterminaţi,

poate ai subconştientului, suflă

devastator, răbufnind din străfundurile protoistoriei

până la noi, sublimând esenţe,

motive şi sugestii folclorice, în lumina unui

romantism modern, oferindu-ne monografii

ale unei lumi unice, româneşti.

iunie 1968

de cerbi, adică o religie unde zeii nu sunt mangâiaţi de nesomnul

trufiei, iar noaptea faunii nu se visează faraoni. În ultimă instanţă,

divinul inaccesibil, dacă n-ai dioptriile potrivite, poate fi doar dimensiunea

oarbă a naturii morale, iar pentru mine Dumnezeu rămâne,

până la sfârşit, psalmul de crini şi speranţă a universului.

L.G. Oricine vă cunoaşte, ar susţine fără rezerve că aveţi

una dintre cela mai nobile însuşiri, generozitatea dezinteresată a

prieteniei. Plecând de la versul dumneavoastră “inocenţa şi tandreţea

ce învie morţii în sâmbăta Paştelui”, vă rog să ne spuneţi

până unde poate merge devotamentul prieteniei…

I.P. Până la capăt. Sau, aşa cum spune un mare poet

grec, Elitis: « ...ca sentiment, un cristal» Ştim amândoi cât dulceamar

are butada ce spune că pe fraţi ţi-i dă Dumnezeu, dar pe prieteni

ţi-i alegi tu, şi din păcate, ne amintim de aceasta mai ales când

suntem singuri. M-am mirat ades ce descoperă singurătatea: marginile

desăvârşirii, dar nu cumva ale unui adevăr trist, implacabil,

când nu mai există nici un reper împrejurul tău, când până şi cărarea

veche de o sută de ani pe unde mergeai la râu, a dispărut,

pentru că au revendicat-o neamurile Reversul prieteniei este preluat

mai mereu, ca un afiş public, culmea, de ipocrizia necomunicării.

Desigur, uneori prietenia este un destin, nu totdeauna cel

dorit: un fastuos epitaf al obscurităţii, o vânare de vânt şi necunoscutul

căruia i-ai făcut loc între pereţii cămăruţii tale nu e decât

o filozofie zadarnică a neantului, o iluzie a funcţionării a gândului.

Într-o superbă povestire, Liviu Rebreanu vorbeşte despre dragoste,

doar ca (numai) despre dăruirea de sine (reproduc aproximativ):

« ...eu nu te iubesc pentru că mă iubeşti tu; nici pentru că ai ochii

albaştri sau negri, părul de peruzea sau gâtul de lebădă şi mersul

graţiei divine – eu te iubesc pentru că te iubesc doar eu...» În prietenie

nu consulţi niciodată oglinda, nu priveşti, ca pe o condiţie ireversibilă,

reciprocitatea şi nici reversul. Generozitate şi dezinteres

– şi atunci la oblancul şeii tale, rugându-te, vei afla în surâsul de

seară al tandreţei, tolba cu lacrimi a iubitei. Fără prietenie totul devine

fad, aluziv şi vag, e ca şi cum ai servi micul pacheţel cu gustarea

de acasă ascuns în spatele dosarelor. Fără prietenie cântecul

este lipsit de fiorul dorului şi de emoţia unică prin care primeşti

www.oglindaliterara.ro

3235


POEZIE ARABĂ

Poezia – Calea spre Celălalt

Opera lui Munir Meyzed poate fi privită pornind de la aceea că este arab, nu are cum şi nu vrea să facă abstracţie de

asta, dar vrea să gândească / să scrie ca un om al lumii întregi. Păstrează în suflet tradiţiile neamului său, chiar felul de a scrie

(deşi doreşte înnoirea poeziei, alegând, de exemplu, versul alb), dar abordează o arie tematică cu accente universale / universalizantă,

raportându-se, de pildă, la evenimente care au marcat întreaga lume, nu doar partea arabă, politice, sociale, religioase,

căutând să creeze punţi care să permită o mai bună cunoaştere a celuilalt.

Din punct de vedre stilistic, caută frumuseţea versului mai curând prin profunzime şi simplitate (fără a renunţa la tropi,

folosiţi în o gamă diversă). În poezia sa întâlnim adesea şi metafore / idei care ţin de lumea chineză, japoneză ş.a. sau occidentală,

alături de cele caracteristice lumii arabe. Este, poate, vorba de întregirea căii către universalizare pe care a ales-o. În

acelaşi timp, păstrează într-o manieră personală legătura cu tradiţiile lumii arabe, nu numai prin referirea la evenimente, nume

proprii ş.a., prin tonul, uneori profetic, ci şi prin unele combinaţii stilistice care dau versului său, pe alocuri, şi o euforie aparte.

Altfel spus, Munir Mezyed, dincolo de căutarea unui nou mod de a scrie, ţine la tradiţiile neamului său, la islam, pe care

însă încearcă să le releve într-o haină croită, în viziunea sa, (şi) pe înţelesul Occidentului.

Capitol din Biblia Poeziei este, poate, una dintre cele mai elocvente dovezi despre modul în care doreşte să fie parte

a lumii în care trăieşte, a respectului cu care priveşte credinţa sa, dar şi a altora. Iar faptul că a ales să-şi editeze cartea în limba

ţării în care trăieşte acum – România, în cea maternă – araba, şi în engleză, întăresc, cred, cele spuse mai sus.(Marius Chelaru)

Capitol din Biblia Poeziei

Munir Mezyed

(versiune în limba română de Daniela Andronache

şi Marius Chelaru)

3236

(1)

Cel ce pretinde

Că ştie adevărul

Minte…

Cel ce răspândeşte lumina

Va tăia capul Hidrei

Topindu-l în lacul de foc.

(2)

Ea se roagă

Repetând întruna,

O, Doamne! Dumnezeul meu!

N-a venit încă vremea

Ca dragonul să vomite soarele

(3)

Cu siguranţă

Va apărea şi soarele…

Nu e nici un bai dacă aşteptăm un pic.

Mugurii abia iviţi nu se plictisesc niciodată

Să aştepte,

Să aştepte laptele ceresc.

(4)

O femeie ce se-mpreuna cu vântul

Mă azvârle

În inima furtunii.

Soarta mea e să trăiesc orb…

Nisip risipit în necunoscut

Şi abandona.

Întrebându-mă când îmi va veni

sfârşitul.

(5)

Ea este vinul meu aromat

Pe care îl doresc

Când sufletul meu

Are nevoie să fie primenit.

(6)

O cupă de vin aromat,

O mică idilă,

Şi dansul unei ţigănci focoase

Sunt cel mai bun elixir.

(7)

Te doresc

Cum doreşte un trandafir roua

Aşa că nu mă învinui

Dacă înşeuez caii războiului…!

(8)

Am venit să eliberez

Vrăbiile poeziei

Din cuştile escrocilor

Şi impostorilor.

(9)

Dumnezeu mă ia în răspăr

Ori de câte ori vreau să îmblânzesc

Caii destinului.

(10)

Destul!

Urăsc poveştile fade,

Poveştile proştilor

Cu creierul stricat de opiu…

(11)

Poemele mele se nasc

Din vibraţiile spiritului,

Şi dorinţele trupului,

Din şoaptele cerului pentru pământ,

Şi murmurul apei către pietre şi nisip,

Din lacrimile femeilor îndurerate,

Şi transpiraţia muncitorilor,

Din zâmbetele copiilor,

Şi săruturile îndrăgostiţilor…

www.oglindaliterara.ro

(12)

O, fiul meu,

Acest poem mi-a dezvăluit profeţia

Împărăţia Domnului…

El nici nu va pieri, nici nu va gusta

Moartea…

Va urca către El într-o zi

Şi se va statornici în legănarea Lui…

(13)

Jur pe cuvânt şi pe ceea ce ei au scris!

Ei sunt nişte impostori;

Miturile şi poveştile lor

Sunt pline de sânge şi fum.

(14)

Adevărat, cu adevărat

Vă spun:

Soarele s-a cufundat într-o barcă

Navigând în spirit

Între două umbre…

Falsa lumină a fost arsă

De aceea eu recit versetele luminii.

(15)

Aveţi milă de mine!

Nu sunt Fiul lui Dumnezeu să fiu crucificat

Pentru izbăvirea păcatelor

Aşteaptă!

Dacă sângele meu va să fie

Untdelemnul din candelele voastre,

Aşa să fie!

(16)

Din lemnul sângelui

Am aprins focul

Pe când îşi răspândea lumina

Galaxia s-a prăbuşit

Pe fruntea nopţii…


DIASPORA ROMÂNEASCĂ

O oglindă a exilului – ziarul

Lumea liberă din New York (2)

Cititorii constanţi ai Oglinzii literare au cunoştinţă,

desigur, de prezentarea - în numărul 72- a unui ziar românesc

din exilul american, Lumea liberă (apărut la New York

în 1988) şi devenit foarte curând un principal for în care se

regăseau toţi cei care se aflau pe poziţii anticomuniste.

Aşa cum au specificat editorii şi aşa cum uşor se

poate deduce din parcurgerea paginilor sale, rostul noii

apariţii în limba română era de a fi o sursă de informaţii

reale, nedeformate, din ţară, dar şi din mediul social-politic

american ori european, precum şi un suport moral pentru

cei ce încercau din răsputeri să atragă atenţia asupra dezastrului

prin care trecea România.

Astfel, venind în întâmpinarea interesului cititorilor,

editorii Lumii libere au cuprins în paginile ziarului informaţii

(şi comentarii) dintre cele mai diverse – de la cele politice

(din ţară 1 , dar şi din Statele Unite ori din alte ţări), la cele culturale,

de la cele sociale la ştiri din sport ori din lumea artistică

etc. Desigur, dat fiind şi momentul apariţiei (1988), când

pe scena politică internaţională, şi chiar şi pe cea

românească, situaţia prevestea o schimbare radicală, cei ce

gândeau compoziţia fiecărui număr al ziarului informau cititorii

români din exil despre ceea ce se întâmpla politic săptămână

de săptămână şi în lume, dar şi în România.

Subiecte fierbinţi erau cele privind situaţia celor rămaşi în

închisoarea comunistă, înfometarea, cozile interminabile,

frigul, lipsa de libertate, dărâmarea bisericilor, a caselor, dar

şi reacţiile unor intelectuali la toate acestea, ca şi ecoul

protestelor lor în conştiinţa opiniei publice internaţionale.

Pentru o mai clară înţelegere a ceea ce se petrecea în momentele

respective în România comunistă, editorii au apelat

la politologi şi istorici, oameni de cultură din exil care să

analizeze comunismul şi să-l explice. Scrisori deschise trimise

posturilor de radio „Europa liberă” sau „Vocea Americii”

au fost de asemenea reproduse în paginile ziarului pentru a

le face astfel cât mai bine răspândite şi cunoscute.

De acum încolo, vom expune în „Oglindă” câteva dintre

principalele rubrici în ordinea cronologică a apariţiei lor,

detaliind conţi-nutul celor care prezintă, retrospectiv, interes

istoric, sau al celor care au rezistat în timp, demonstrând în

acest fel dorinţa de cunoaştere a cititorilor faţă de problemele

ridicate într-o vreme în care istoria arăta că „nu mai

are răbdare”, evenimentele precipitându-se şi prevestind,

pentru cine ştia să vadă, nu după multă vreme, destrămarea

comunismului.

Astfel, rubricile anunţate încă de la primul sau al

doilea număr şi care s-au menţinut constant s-au intitulat:

„Lumea exilului”, „Scena americană”, „Carnet new-yorkez”,

„De la Nistru pân’ la Tisa”, „Din 7 în 7 zile”, „Lectura dvs.”,

„Accente istorico-politice”, „Cu degetul pe trăgaci”, „Dan

Costescu de vorbă cu cititorii”, „Sport. (Rubrică realizată de

Cătălin Georgescu)”, „Lumea în pătrăţele”, „Lumea veselă”

ş.a. O dată cu numărul 6 este iniţiată rubrica „Ultima oră”

care, aşa cum se sugerează, era menită să informeze cititorii

despre cele mai recente evenimente (în general din

www.oglindaliterara.ro

România, dar şi externe, conexe

însă cu situaţia ţării noastre).

Vom prezenta de asemenea şi

câţiva dintre principalii colaboratori,

cei care au deţinut o rubrică sau au

colaborat frecvent. Multe articole şi Mihaela Albu

multe rubrici în fiecare număr s-au

constituit în surse de informaţii de mai mare sau mai mică

întindere asupra acţiunilor întreprinse de dictator, dar şi

asupra contracarării lor de către disidenţi, dar în special de

luptătorii anticomunişti din exil, indiferent în care parte a

lumii se aflau.

Aşa cum am specificat, unele dintre rubrici sunt deschise

de la primul număr, altele apar pe parcurs, unele sunt

de interes general, referindu-se la situaţia ţării sub regimul

comunist sau la noi şi noi restricţii şi privaţiuni ale populaţiei,

dar şi la acţiunile celor aflaţi în exil în sprijinul celor de acasă.

Sunt şi rubrici care interesează direct imigrantul, cu referire

expresă la posibilitatea de adaptare şi de integrare în societatea

americană. Întâlnim de asemenea rubrici culturale,

recenzii de carte, pagini de istorie netrucată, reportaje de la

diverse evenimente, cititorul româno-american fiind astfel

permanent la curent cu tot ce se petrecea – deopotrivă în

New York sau pe întreg cuprinsul Statelor Unite, precum şi

în alte părţi ale lumii unde s-au aşezat compatrioţii lor.

Aici vom trece în revistă cu precădere rubricile care

ne dau o informaţie generală asupra perioadei respective,

multe constituindu-se în adevărate file de istorie pentru generaţiile

următoare.

Începem cu rubrica intitulată „Lumea exilului”, în care

cititorii vor găsi titluri ca „Mai aproape de Braşov”, „Braşovul

în lume”, „Acţiuni de solidaritate cu poporul român”, dar şi

„Agenda noului venit”, serial de mare ajutor pentru cei recent

sosiţi în Statele Unite, care cuprindea informaţii utile

asupra modalităţilor de integrare în noua ţară.

„Lumea exilului” este inaugurată o dată cu numărul 2,

la pagina 4 (poziţie care nu se va menţine constantă!), iar

semnăturile sunt şi ele diverse, predominând însă Dan

Costescu.

Într-o trecere în revistă a principalelor articole subsumate

acestei rubrici, vom constata că cele mai multe se

referă la activitatea de subminare a regimului de la Bucureşti

de către diverse organizaţii constituite nu numai din românii

din exil, dar şi din luptători pentru salvarea poporului nostru

aparţinând altor ţări europene sau Statelor Unite. Acţiunile

acestora sunt dintre cele mai diverse şi aceasta se va reflecta

în rubrica aceasta.

Astfel, din numărul 2 (15 octombrie 1988), la pagina

4, aflăm că „un grup de foşti cetăţeni români, de origine ger-

1

Acestea sunt cele mai frecvente, deoarece toţi cei plecaţi în exil

doreau cât mai multe informaţii despre situaţia de acasă, ştiind că

numai dacă vor fi bine informaţi îşi vor putea ajuta conaţionalii şi vor

putea lupta pentru eliberarea ţării.

3237


DIASPORA ROMÂNEASCĂ

mană, stabiliţi în Germania Apuseană au iniţiat o zi europeană

dedicată României. Adevăratelor sale probleme, adevăratelor

sale interese”, aşa cum se precizează în articolul

„Ziua de acţiune România”. Este vorba despre „un program

de activitate complex, care până la 15 Noiembrie, când se

va împlini un an de la revolta muncitorească anti-ceauşistă

de la Braşov, şi-a propus să facă cunoscute situaţia

românilor şi realitatea ţării lor unui cât mai larg şi divers

spectru politic şi social-uman din Europa.” În continuare, se

transcrie apelul pentru organizaarea acestei „zile”, din care

cităm un fragment edificator: „Prin demonstraţii, acţiuni de

informare, apeluri către diferite guverne, proteste la ambasadele

române, strângerea de semnături etc., dorim să

atragem într-o măsură mai mare atenţia europenilor asupra

situaţiei locuitorilor României. Cerem condamnarea internaţională

a regimului Ceauşescu!”

Mai departe, redactorii Lumii libere transcriu lista

personalităţilor care au semnat acest apel, printre ei

găsindu-se şi unii dintre cei mai importanţi intelectuali

români – Eugen Ionescu, Paul Goma, Monica Lovinescu,

Virgil Ierunca, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, Ion Negoiţescu

ş.a.

Peste câtva timp, în numărul 5, (din 5 noiembrie

1988), la pagina 5, sub semnătura lui William Totok, apare

articolul intitulat „Acţiuni de solidaritate cu poporul român”.

Aici se arată că „politica iraţională practicată de regimul de

la Bucureşti preocupă într-un grad nemaiîntâlnit în trecut atât

mediile de informare din întreaga lume, cât şi opinia publică

sensibilizată de relatările despre încălcarea sistematică a

drepturilor omului în ţara lui Ceauşescu.” Aici, se mai spune,

„izolaţionismul regimului a atins dimensiuni absurde, dacă

nu patologice.” Autorul articolului, scriitor german, originar

însă din România, informează în continuare despre noile

nume (unele de notorietate internaţională, ca de exemplu

Günter Grass) care s-au alăturat iniţiatorilor şi semnatarilor

anteriori în întreprinderea lor de chemare la organizarea

unei „zile de acţiune România” care urma să se desfăşoare

în toată Europa. Printre manifestări – una demnă de reţinut

a fost cea din Dresda. 2

Acţiuni de opoziţie împotriva regimului ceauşist au întreprins

şi un grup de români care a reuşit să se exileze în

ţara vecină Ungaria. Despre aceştia, ca şi despre acţiunile

lor vom afla frecvent informaţii în ziar. Pentru început însă,

în numărul 3 (22 octombrie 1988), la pagina 12, este afişată

o listă cu românii refugiaţi (nume, profesie, situaţie familială,

domiciliu din ţară). Se face apoi o informare a gestului societăţii

„Romanian Studies” de a oferi în folosul refugiaţilor întreaga

ediţie a cărţii Romanian beyond the Limits of

Endurance (care cuprinde „momente din rezistenţa

românească împotriva ocupaţiei ruseşti şi a teroarei comuniste,

eroismul şi sacrificiul generaţiei de după ultimul

război”). Din partea Uniunii pentru Credinţă şi Libertate se

face apoi un apel la ajutor: „Români, ajutaţi-vă fraţii aflaţi în

suferinţă! Ei nu au nici libertatea şi nici bunurile de care vă

bucuraţi voi aici. Să le dăm minimum din ceea ce avem noi!”,

se spune în finalul apelului.

În partea dreaptă a paginii 12 din acelaşi număr, sub

titlul „Comunitatea Europei Centrale”, se anunţă desfăşurarea

la hotelul Plaza din New York, în data de 7 octombrie,

a „sesiunii festive a Consiliului Central European care a sărbătorit

cea de a doua aniversare a constituirii Comunităţii

Europei Centrale.” Participanţi au fost importante personalităţi

din ţările din est, aflate în exil. De remarcat prezenţa fostului

ambasador în România, David Funderburk 3 – şi aici,

dar şi la hramul bisericii „Sfântul Dumitru” din Manhattan.

La sesiunea Consiliului Central European „s-a analizat

situaţia tragică a acestor ţări căzute victimă sistemului

totalitar comunist” şi s-a subliniat „necesitatea unirii forţelor”.

Redacţia ziarului Lumea liberă remarcă îndeosebi alocuţiunea

ambasadorului Funderburk, acesta punând accentul

pe „tragica situaţie a poporului român ajuns în prag de pauperizare.”

Un alt organism nou înfiinţat este anunţat de fostul

deţinut politic Dan Cernovodeanu (oaspete în octombrie

1988 la redacţia Lumii libere şi prezentat de Dan Costescu,

autorul interviului 4 , ca „activ pe frontul luptei anticomuniste,

publicist, un nume întâlnit des sub semnătură proprie sau

repetat în presa combativă a exilului nostru”). Noul organism

despre care va vorbi cel intervievat este Congresul Mondial

Românesc, la care au aderat 43 de organizaţii şi la care Dan

Cernovodeanu a fost ales vice preşedinte. Obiectivul Congresul

Mondial Românesc – „lupta anticomunistă, urmărind

eliberarea ţării de sub acest regim.” Congresul a fost salutat

de însuşi regele Mihai, dar şi de congresmeni americani.

Dat fiind spaţiul restrâns al unei reviste, nu am dat

mai sus decât câteva exemple din articolele inserate în

Lumea liberă sub rubrica intitulată „Lumea exilului”. Din

acestea însă, credem că cititorul de astăzi (în special cel

tânăr) poate avea o idee asupra faptului că în perioada comunistă,

în exil, nici românii aflaţi departe de ţară, nici organizaţii

internaţionale ori persoane mai mult sau mai puţin

particulare nu au privit cu indiferenţă situaţia poporului nostru

aflat sub dictatură. Informarea asupra acţiunilor lor se

făcea prin intermediul radioului şi a presei.

Înainte de 1989, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul

Lumii libere, presa scrisă (şi vorbită) deveniseră chiar o

modalitate importantă de întreţinere a sentimentului comunităţii

româneşti, precum şi acel spirit de continuă luptă pentru

combaterea comunismului şi eliberarea ţării.

Privind retrospectiv şi analizând ediţiile acestei perioade,

putem afirma cu toată responsabilitatea că Lumea

liberă, prin multitudinea şi calitatea informaţiilor, prin diversitatea

de rubrici şi subiecte, prin numele de prestigiu care

au semnat în paginile ei, poate fi privit astăzi ca o parte

însemnată a memoriei exilului românesc din spaţiul american,

ca un real document ce vine să completeze istoria

noastră mai recentă, dar încă insuficient cercetată şi cunos-

2

„Cea mai amplă acţiune de solidaritate cu România organizată în

Răsărit se va desfăşura între 15 Octombrie şi 13 Noiembrie la

Dresda în R.D.G. Sub titlul „Îndepărtatul nostru vecin apropiat: România/

Încercarea unei apropieri”, biserica „împăciuirii” din Dresda

a pus la punct un program complex de manifestări informative şi

culturale.” Printre acestea sunt enumerate recitaluri de poezie, iar

în încheiere – „un referat despre viaţa şi opera marelui sculptor

român, Constantin Brâncuşi”.

3.Implicarea şi acţiunile de sprijin ale ambasadorului Funderburk

vor fi frecvent semnalate în paginile ziarului.

4

v. Lumea liberă, nr. 2 (15 octombrie 1988), p. 5.

3238

www.oglindaliterara.ro


INEDIT

REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE

1989 VĂZUTĂ DE MINE

(Transcrierea notelor zilnice, după agende, dintre 15 decembrie 1989-15 ianuarie 1990)

(Urmare din numarul anterior)

Din tot

Ion Rotaru ce am dedus

bonghindu-mă la

televizor

„rivoluţia” mi s-a părut prea… dichisită, mai

cu seamă îndată după împuşcarea

Ceauşeştilor. Mi-aduc aminte că, a doua

sau a treia zi după Crăciun, ieşisem să mă

plimb pe aleea din stânga Bulevardului

Aviatorilor, împreună cu colonelul Tabarcea,

tatăl colonelului Cezar Tabarcea. Fost

statmajorist, din Crimeea până în Tatra ,

bătrânul credea că poate corecta pe ostaşul

care, cu o puşcă mitralieră, culcat pe brânci

deasupra balustradei intrării în metroul din

Piaţa Aviatorilor, trăgea de zor. „Unde-vor fi

fiind ţintele trăgătorului ăstuia” zicea

colonelul şi mă invită să privesc drept

înainte, înspre intrarea în parc. Nu se mişca

nimic pe întreaga suprafaţă a pieţii. „Măi

băiete, nu te supăra, dar trebuie să-ţi cauţi

un alt loc mai bun pentru atingerea ţintelor.

Uite acolo, în balconul acela (şi-i arată

etajul casei din unghiul străzi Brânduşei, azi

str. Uruguay, colţ cu bulevardul) urcă acolo,

ai câmp deschis pentru tragere, ai şi

adăpostul balustradei”/ „Lasă-mă în pace

domnule, vezi-ţi de treabă, eu trag unde mi

s-a ordonat”. Şi trăgea cu mare sârg, în

continuare, cu gloanţe…oarbe.

Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.),

prin Ion Iliescu îndeosebi, căuta insistent

„stabilizarea” şi continuă să o caute. Ea

poate veni, în vreo formă sau alta. Greul cel

mare însă va fi „stabilizarea” economiei.

Moştenirea Ceauşescului, o economie

excesiv centralizatoare, de foarte lungă

durată, va fi greu de administrat, cred. Pe

cât de repede ne aprindem , stârniţi de te

miri ce, pe atât de repede devenim inerţi,

delăsători, leneşi, puşi pe căpătuială

uşoară. Pe cât de tare ne manifestăm

gregar, turmă necuvântătoare, oarbă, pe

atât de individualişti - egoişti - pusilanimi ne

trezim în cele din urmă. Fiecare cu bordeiul

lui. Vorba ceia (o culeg din Ion Creangă):

„Românului îi e greu până se apucă de o

treabă, că de lăsat îndată se lasă”.*

Vom trăi şi vom vedea…

Aceeaşi zi

Revelion obişnuit. Nici o agitaţie

„revoluţionară”. Sărbătorile - cu excepţia

Crăciunului, când a avut loc procesul urmat

de executarea celor doi - au fost respectate

cu… odihnă. Ba chiar, ca de la sine înţeles,

urmând exemplul capitaliştilor occidentali,

s-a introdus, tacit, weeck-end-ul (care

durează până în momentul când transcriu

aceste pagini, lucru ce prejudiciază, cred,

economia naţională. Încă de vineri de la

prânz, mai ales dacă timpul e frumos,

lumea face planuri de „odihnă şi petrecere”,

de ieşiri în … natură sau de alte cele; ţăranii

veniţi pe şantierele de la oraş găsesc prilej

să se ocupe de gospodărie etc. nu s-a pus

niciodată problema că la nivelul nostru

economic excluderea sâmbetei din numărul

zilelor de lucru, reduse la 5 şi jumătate, este

un lux… nepermis; la drept vorbind, în

aceste cazuri, nici lunea, prima zi lucrătoare

a săptămânii, nu prea este „întreagă”. Mulţi

vin la lucru „obosiţi” de weeck-end: notă din

16 oct. 2002). Am trimis bani la Bacău, lui

Viorel Gârţu, 20.000, pentru televizor color.

Revizuiesc dactilograme la „noua Istorie”.

Marţi 2 ianuarie

Mă tem de noii impostori ce se

înghesuie ca la pomană, feluriţi demagogi,

„noicieni”, „disidenţi”, „hăulici” chiar.

Miercuri 3 ianuarie

Vizită la Luminiţa „sifon”, pe

undeva prin Lânăriei, şi ca s-o văd în

calitate de „agitatoare” pentru fortificarea

Partidului Liberschimbist, şi pentru a-l

angaja pe bărbatu-su să-mi monteze un

suport din fier în Cabană”

Joi 4 ianuarie

Găsesc publicat în fotocopie, în

nu-ş-ce ziar, certificatul şcolar al Elenei

Ceauşescu, o reproducere de pe o foaie

matricolă mai degrabă, cu note de 2 şi trei,

de la primară. Cei care se miră, cu

oarecare… satisfacţie, nu ştiu că asemenea

note se puneau cu ghiotura în cataloagele

din interbelic. Mai văd reprodusă şi o poză

cu Adrian Păunescu (în România literară)

ciocnind paharul cu Nicu Ceauşescu.

Vineri 5 ianuarie

Şedinţă de catedră. Au venit

absolut toţi, afară, nu ştiu de ce, de Aurel

Petrescu. A prezidat Melian, (notă de azi, v.

mai sus: Nu-mi explic aducerea în faţă, de

când cu „rivoluţia”, a lui Alexandru Melian. E

drept, omul s-a manifestat, chiar şi în presă

de câteva ori, propunând niscaiva „soluţii”,

ca un fel de „disident”. Totuşi, o ştim cu toţii,

el a „lucrat” într-un post important, chiar în

maşinăria Comitetului de Partid pe

Universitate, dacă nu chiar în cel care se

ocupa de întreg sistemul de învăţământ

superior. Nimeni dintre neiniţiaţi nu ştiau

cum şi ce… lucra. Era un ins mai curând

discret, retras, bombănind însă, destul de…

suspect, aş zice, împotriva răului mers al

lucrurilor. Acum, după un stagiu destul de

îndelungat la un lectorat în Franţa – la St.

Etienne, unde am predat şi eu, în paralel cu

Lyon-ul – s-a retras într-un fel de găoace,

foarte probabil iarăşi nemulţumit de cum

www.oglindaliterara.ro

merg lucrurile. Mă gândesc totuşi că el ar fi

putut fi un fel de „punte gorbaciovistă” dintre

comunismul ceauşist şi comunismul

gorbaciovist – totuşi „comunism”, însuşi Ion

Iliescu, în discursuri scăpa, în adresări, câte

un „tovarăşi”, pe atunci. Era oare A.M. o

unealtă în mâna trăgătorilor de sfori ai

momentului). Ne-am despărţit, din una, în

alte trei catedre: pe lângă cea de română,

apărând-reapărând, pe parcursul anilor,

când literatura comparată, când folclorul şi

teoria literaturii. La noi (la română) am ales

ca şef pe Paul Cornea, exact omul care a

dat afară de la chiar această catedră, acum

40 de ani, pe G. Călinescu şi pe asistenţii lui

(Al. Piru, Ovidiu Papadima, Şt. Ciobanu,

Adrian Marino, Dinu Pillat) în loc fiind adus

I. Vitner cu colaboratorii săi (Paul Cornea,

Ov. S. Crohmălniceanu, I. Mihăileanu, D.

Nanu, Zoe Dumitrescu, Emil Boldan, Vera

Călin, Silvian Iosifescu, Rica Bralower,

Viorica Huber, Ileana Vrancea, David

Naftuli, Savin Bratu, Mihai Cruceanu ş.a.).

Pe urmă am dezbătut, foarte demagogic, fel

de fel de tâmpenii între care mai ales modul

cum să alegem viitorul consiliu al facultăţii,

decan, prodecan, despărţirea de facultatea

de limbi străine etc. N-am înţeles nimic

decât că am pierdut timpul. Studenţii pretind

30% reprezentanţi în consiliu şi dreptul de

veto. Eu zic că „au murit” în revoluţie şi ca

atare au de făcut „mari revendicări”. La

urmă de tot a fost cearta, adevărat circ de

mahala, între Octav Păun şi Ioana

Lipoveanu. Nu ştiu ce au de împărţit. Au

aerul de a se acuza reciproc de…

turnătorie.

Sâmbătă 6 ianuarie

Ger foarte mare, de aproape

-20°C. Foarte de dimineaţă, am cumpărat

lapte pentru „somnoroşii” mei. Am asistat pe

Mitică, bărbatul Luminiţei „Sifon” şi pe un alt

„meşter”, prieten al lui, să repare reţeaua

electrică, stricată încă de ieri, prin

solicitarea aparatelor de încălzit pe care le

avem. Le-am dat să bea şi să mănânce cât

au vrut, plus banii şi statul în preajma lor

(„dă-mi ceia”, „dă-mi cutare lucru”, „ce mai

faceţi”, trăncăneala de rigoare). În rest, am

lucrat la Istorie.

(continuare în nr. viitor)

*Acum, după mai bine de 12 ani de la „revoluţie”,

când au apărut destule voci favorabile reabilitării

lui Ceaşescu, la mijloc venind condiţiile

economico-politice prin care trecem, sărăcia şi

sărăcirea marii majorităţi a populaţiei. În folosul

„corupţiei generalizate”, de care se bucură

magnaţii, „baronii” de toate soiurile, pare a fi

valabilă o altă vorba ceia a marelui povestitor,

cum că „Era mai bine când era mai rău” (notă din

momentul transcrierii).

3239


NOTE DE LECTURĂ

O STRUNĂ SIRIANĂ

VIBRÂND ÎN

SUNET ROMÂNESC

— RIAD AWWAD —

Am predat elevilor mei, de-a lungul timpului, multă poezie

şi, ca s-o predau, am şi citit şi poezie românească de la

începuturile ei, Dosoftei sau Miron Costin, până la poezia

momentului, dar şi mai multă poezie a lumii, fie Shakespeare,

Esenin, Baudelaire, Tagore, Rilke sau Petrarca, în

nişte tălmăciri celebre realizate de către Eminescu, Arghezi,

Blaga, Coşbuc, St. Aug. Doinaş sau G. Lesnea. Numai la

„Albatrosul” lui Baudelaire am descoperit nu mai puţine de

27 de tălmăciri româneşti. Mi-am pus problema traducerii

poeziei româneşti în alte limbi, care este şi mai greu de

făcut. Şi-au pus-o şi alţii, au găsit şi au dat replici străine

poeziei româneşti mai reuşite sau mai puţin reuşite. E greu

să pui o sentinţă definitivă. Eminescu sună cel mai bine în

româneşte…

Mărturisesc însă că nici nu mi-am imaginat vreodată

ca un străin care a învăţat relativ târziu limba română, să

mai poată scrie poezie în româneşte. Credeam că poezie

românească nu poate scrie decât cel ce s-a născut rostind

clar cuvântul „mamă”. Şi totuşi, realitatea mă contrazice.

Mai mărturisesc că am avut privilegiul – şi o pun pe

seama destinului, să mă aflu în preajma unei poete, georgiană

de origine, dar poetă de limbă română – Zaira Shamharadze,

care mi-a purtat gândurile şi emoţiile de aici la

Tbilisi, apoi prin toată Georgia, ţara sa natală, şi de acolo

spre Dumnezeu. Recent, întâmplarea a făcut să ascult poezie

românească scrisă de un sirian, dr. Riad Awwad, care

mi-a trimis gândurile şi întrebările vieţii prin Eminescu.

Citind volumele lor mi-am pus o singură întrebare: cum

cei doi au reuşit, venind din două culturi diferite, să pătrundă

miracolul acesta care se cheamă limba română

Despre Zaira Shamharadze am scris înainte de a o cunoaşte

personal iar, când am cunoscut-o, omul mi-a confirmat

pe deplin poeta, adică: vigoare, emoţie, sinceritate,

eleganţă, profunzime şi multă subtilitate.

Pe doctorul sirian Riad Awwad l-am cunoscut pe 18 mai

2007, mai întâi ca om, apoi ca poet. Erau Zilele municipiului

Urziceni, când au răspuns invitaţiei municipalităţii distinşii

oameni de cultură Florentin Popescu, pentru a-şi lansa cartea

de excepţie „Un mesteacăn rătăcit prin câmpie” şi pe

dl. editor Geo Stroe pentru a prezenta lucrarea monumentală

„O istorie a literaturii române de la origini până în

prezent” (2005) a regretatului profesor Ion Rotaru.

Am observat că, veniţi împreună din Bucureşti, mai

erau însoţiţi de o a treia persoană, mi-au făcut cunoştinţă,

doar în grabă, nu am reţinut numele. Era un ins comun, un

român „sadea”, mi-am zis eu, nu prea mare de stat, chiar

şters, modest, oarecum retras în spatele unor ochelari destul

de mari, dar totul l-am pus pe seama stânjenelii fireşti a

primei întâlniri. „Omul n-o fi din lumea literelor, îi însoţeşte

probabil pe cei doi”, mi-am zis, apoi au început pregătirile în

sala de şedinţe a Primăriei, având un fundal excepţional, expoziţia

de pictură a unei distinse doamne aflate, de fapt, în

centrul manifestărilor. În timp ce se făceau prezentările tablourilor

– foarte reuşite de altfel – de către persoane avizate,

dar şi ale cărţilor celor doi invitaţi, printre participanţi

cineva strecura, cu discreţie, fiecărui participant, o carte de

3240

TITI DAMIAN

versuri Pragul de acasă de Riad Awwad, editura PRIN-

CEPS EDIT, Iaşi (2000), pe care, oricât te-ai abţine, nu poţi

să n-o răsfoieşti. Pe măsură ce vorbitorii îşi vedeau de

treaba lor la microfon, se observau schimburi de priviri între

cei din sală, care spuneau cam aşa: „Cine-i acest autor”

Asta, până când o doamnă din anturajul pictoriţei, chiar

mama dumneaei, vorbeşte despre pictură, dar ţinând în

mână o carte de poezie. La un moment dat, o deschide şi începe

să ne citească, cred că la întâmplare, versuri din acea

carte care, pe măsură ce s-au rostit, stârneau curiozitate.

Desigur că a fost invitat să vorbească şi, cu o rară modestie,

se înroşise, se vedea că nu are exerciţiul mulţimii, a

povestit că este medic sirian, că a învăţat în România, că

tatăl său a tradus din română, că-şi face meseria la Iaşi, că

mai şi scrie în limba arabă, dar şi română.

Ajuns acasă, m-am aplecat cu toată curiozitatea, asupra

volumului. Ce-am descoperit Ceea ce descoperă orice

român, cred că şi orice european la contactul cu poezia

arabă, şi anume că singura artă pe care arabii au practicat-o

până la perfecţiune este poezia. Urma să aflu, mai documentându-mă,

că arabii acordă un respect, aproape mistic,

deopotrivă, şi poetului.

Citindu-i textele, am descoperit, la Riad Awwad, un rafinament

care are în spate exerciţii de secole ale poeziei

arabe. Descoperi „împărăţia inimii”, „puritatea lumii”, apoi

nostalgia plecării şi bucuria reîntoarcerii.

Mai descoperi coarda gravă a existenţei în meditaţii

scânteietoare precum:

„Unii sting şi-n somn lumina/ binelui dar dreapta rază/

mai densă decât bezna/ căpcăunei nopţi câinoase/…

„Timpul/ sechestrat în ochiul mare/ cum îl vezi aşa te

are”/

„Anii vieţii sunt ca norii/ lirici la-nceput pe urmă/ epici

lini apoi dramatici”/

„Orice cheie e mai bună/ decât uşa fără casă”/

„Faţă-n faţă împreună/ clipa încă se mai ţine/ dar absenţa

mea odată cine o va lua aminte”/

„Gura mare e o armă/ descărcată la mânie”/

„Omul-om de când se naşte e un semn de întrebare:/

coadă capului rămâne Ori un cap târât de coadă”/

„Orice lucru se exprimă/ după sens în rău sau bine/

lecţia de-nţelepciune/ o dă stupul de albine”/

Poezia e inelul/ ce ţi-l dărui cu smerire”/

Descoperi între atâtea meditaţii – toate, nu întâmplător,

fără titlu – şi o bijuterie lirică, o dedicaţie lui Eminescu: Graiul/

Domnul Eminescu/ îmi fu orga de sub mare/ muntele vulcanii

bolta/ dorul meu să le cuprindă/ cum în candeli arde

mirul/

Descoperi ludicul în nişte idile concentrate la maximum,

de o sinceritate dezarmantă: Domnul când creă pe Eva/ de

la vulpe vru vicleana/ târşâire ca de şarpe/ de la flori luă mireasma/

de la păsări ciripitul/ urletul de la lupoaică/ puii

scheunând în lună/ şi Adam sentimentalul/ cască-gură tot

aşteaptă/ să-i deschidă raiul poarta/

Descoperi cu surprindere parabole îmbrăcate într-o

subtilă haină a ironiei: Nu mai ştiu ce e cu mine/ oglindit în

alte feţe/ văd un ins trăgând asinul/ de căpăstru, blestemându-l,/

dar sub pleoapele-mi mirate/ nu ştiu care-i dobitocul/

şi mai rău: care-i stăpânul/

Riad Awwad scrie o poezie română aparent simplă, dar

de factură modernă, însă de o profunzime surprinzătoare,

trecută prin filtrul înţelepciunii arabe: Verbul/ linia/ culoarea/

dalta/ marmura/ octava /de la capăt îţi cer viaţa/ sau Nu citi

în vremuri triste/ cartea lumii ca poveste/ lumea n-o rosti

cum este/ ci cum ea s-ar vrea citită/ Sunt versuri şi meditaţii

de care s-ar fi mândrit şi Eminescu. Am rămas descumpănit

de comparaţia lui Eminescu cu „orga de sub mare”. „O întâmplare”,

mi-am zis…

N-a fost să fie aşa, întrucât a doua întâlnire cu Riad

Awwad m-a contrazis. Aveam să particip, pe 8 decembrie

2007, la o nouă lansare de carete a autorului, de data

aceasta la Buzău, într-o prezenţă selectă de scriitori, la in-

www.oglindaliterara.ro


O PAGINĂ BIOGRAFICĂ

Filozoful Anton Dumitriu, în arhivele Brăilei

Înfrângerea unei aspiraţii este ca scufundarea unei

luntrii în genunea apelor putrede. Un astfel de accident este

posibil oriunde şi oricând, dacă visul se ciocneşte de realitatea

crudă.

O astfel de neşansă a cunoscut şi tânărul Anton Dumitriu.

Provenea dintr-o familie modestă şi, din punct de vedere

material, a avut o viaţă de student dificilă. Faptul acesta

este luminat şi de unele documente de arhivă locală.

Maria Dumitriu (mama viitorului filosof) se adresa în

13 aprilie 1926 primarului Brăilei pentru a dispune mandatarea

bursei fiului său, student la Facultatea de Ştiinţe. Se

preciza că în lunile februarie, martie şi aprilie, acesta nu

luase masa la cantină, ceea ce presupunea restituirea unei

sume de 3.000 lei. Şeful serviciului

financiar confirmă

declaraţia Mariei Dumitriu iar

cererea este trimisă la

“comptabilitate” de unde se

vor ridica banii 1 .

Un alt document din acelaşi

dosar, însă la altă filă,

înregistrat la 20 septembrie

1926, este cererea studentului

însuşi. Brăilean, locuind

pe str. Ştefan cel Mare, nr.

132, solicită Primăriei o

bursă lunară pentru “a urma

cursurile de Inginerie Navală

în Italia”, fiindcă această

şcoală specială nu exista în

România.

Tânărul se angaja să se supună

“tuturor obligaţiilor ce decurg

din primirea acestei burse”.

Deşi spera că solicitarea sa

va avea sorţi de izbândă, “din lipsă

de fonduri”, Delegaţia permanentă

nu i-a aprobat cererea 2 .

Pentru cei care vor să cunoască

dacă Anton Dumitriu a făcut Maria Cogălniceanu

studii navale nu avem un răspuns

afirmativ. Ştim doar ce-l determina să vrea o astfel de profesie

cu plecări din portul dunărean spre porturi maritime ca

inginer naval.

În copilărie se lăsa furat de spectaculozitatea valurilor

Dunării care vuia pe timp de furtună “ca şi cum ar fi fost

vocea mării”. În închipuirea sa neînfricată, apăreau atunci

luntrii geto-dace, trireme romane şi caiace turceşti, în timp

de pace şi-n timp de război.

Dacă n-a plecat la bordul unei nave spre mări şi

oceane îndepărtate, înfrângerea acestei aspiraţii a însemnat

ghidarea şi carenarea unei alte ambarcaţiuni ce cuprindea

valori netrecătoare ale culturii româneşti din secolul XX.

Logicianul Anton Dumitriu ilustrează un model uman

şi cultural.

Acest model paideic se cuvine asimilat mai ales în

acest mileniu, fiindcă “suntem în lume atât cât însemnă idealul

nostru”. Aşa gândea filosoful.

1

Primăria Municipiului Brăila, dosar 11/1926, f. 90

2

Primăria oraşului Brăila, Registratura generală, Dosar 11 /1926, f. 262.

vitaţia distinsului editor Geo Stroe – buzoian prin origini, ialomiţean

prin naştere şi bucureştean prin formaţie, preşedintele

Academiei Dacoromâne, într-o intimitate deosebită, la

Biblioteca Clubului Sindicatelor, unde maestrul de ceremonii

a fost scriitorul Marin Ifrim.

Lectura acestei noi cărţi de poezii, Elegii eminesciene,

editura Dacoromână, Bucureşti, (2007) este prefaţată

de un eseu interesant intitulat „Omenirea în faţa războiului şi

a păcii” semnat de către autor. Ce au pacea şi războiul cu

elegii despre Eminescu m-am întrebat. „Au!”, mi-am zis

după ce am citit şi versurile, pentru că ele mi-au dezvăluit,

printr-o frază pe care o citez, această interogaţie ce ar fi

putut fi şi eminesciană: „În ce stadiu s-ar afla ţările din Orientul

Mijlociu, dacă ce nu s-a stins de patru mii de ani

ar fi înlocuit de pace Socotim că aceste ţări ar fi egalat civilizaţia

Japoniei!” Citindu-le „elegiile” mi-au adus la suprafaţă

un celebru vers eminescian pe care lumea, în graba

spre Apusul existenţei ei, l-a uitat: „Toate s-au schimbat în

lume numai Răul a rămas”. Adică Războiul care, potrivit lui

Alvin Tofler: „ este cea mai absurdă faptă care apasă din

greu conştiinţa popoarelor.” Poetul nostru sirian dă o replică

poetică – eminesciană flagelului, prin poezii precum: Trandafirul,

Să ne iubim, Dar, Pe acelaşi drum, Toamna, Fluturaş,

etc. Sunt poezii pe care trebuie să ai talent să le scrii,

dar şi mai mare talent să le citeşti. Ca şi în cazul lui Eminescu:

ori îl citeşti în întregime, noapte de noapte, apoi o iei

de la capăt descoperind mereu şi mereu altul, ori îl memorezi

şi-l duci cu tine până în clipa finală, când ajuns în

pământ, o dată cu tine, răsare iar vers în vocea altuia. De

data aceasta, Destinul a făcut ca vocea să fie a unui sirian

cu suflet românesc. Aceste versuri ale domniei sale nu pot

www.oglindaliterara.ro

fi comentate, nu le poţi aşeza frumuşel decât lângă ale Poetului.

Spre exemplificare, citez câteva strofe din finalul câtorva

poezii, scrise chiar de către poet cu litere aldine:

*

„Şi sigur traiul meu mi-l duc

Prin lumea de ruine

Împins de visul meu năuc

De-acelaşi dor de tine…”

(Pe-acelaşi drum)

*

„Ca nimic să nu rămână

Căci spre veşnicie-s duse, -

Totul cheamă spre ţărână

Glasul zilelor apuse”

(Rugăciune)

*

„Şi cu sufletul păgân

Pribegindu-te-n trecut

Eşti bătrân, tot mai bătrân,

Ai trăit dar n-ai ştiut!...

(Toamna)

*

„Voi, cei cu lacrimi pe obraz

Ce trist păşiţi în urma mea!

În nesfârşitul ieri şi azi

Ca mâine mi-ţi urma” (Presimţire)

Cine este Riad Awwad

Un sirian care a terminat

Facultatea de Medicină şi Farmacie la Iaşi (1985), fiul lui Suleiman

Awwad – primul poet arab care a prezentat literatura

română în lumea arabă -, traducător din arabă în română şi

din română în arabă a peste 100 de autori, autor a 40 de

cărţi publicate în Siria, Liban, America, Cipru şi Coreea,

membru activ al Organizaţiei Mondiale „Scriitori fără frontiere”,

şi-aş mai adăuga eu cu modestie şi cu imensă bucurie:

o strună siriană vibrând în sunet curat, românesc. Îmi

pare rău acum că nu ştiu şi nu mai pot învăţa limba arabă…

3241


CRONICĂ LITERARĂ

Noua carte a Simonei Kiselevski 1 se plasează, cu evidentă

premeditare, sub semnul unei ostentativ-banale cotidianităţi

(asumându-şi atât monotonia cât şi inevitabilele riscuri), din interiorul

căreia, cu o rafinată - aş spune aproape ceremonială - ştiinţă

a micilor amănunte, îşi elaborează întregul construct romanesc.

Aşa se face că, pe parcursul desfăşurării, textele vădesc un insaţiabil

apetit de aspersie a tot felul de întâmplări, gânduri, oameni,

personaje, fapte, evenimente, sau stări de lucruri. Se

conturează astfel un veritabil colaj de momente, unele pregnant

semnificative pentru o anume epocă; şi luăm ca pildă interzicerea

spectacolului cu Revizorul lui Lucian Pintilie. Alteori se aduc în

prim-plan aspecte ale zilnicăriilor minore: Mocăniţa cu care se

călătorea până la Rodna, preferinţele pentru muzica din filmul Doctor

Jivago, cuvintele dintr-o melodie de Gershwin (Cineva care să

vegheze asupra mea), discurile cu Mario Lanza şi Joseph Schmith,

dispariţia de pe piaţă a coniacului Courvoisier, pachetele de ţigări

Unirea, etc. . Pentru cei din generaţia autoarei, sau din generaţii

apropiate, respectivul melanj devine un mod de re-jectare – deliberată

– în realitatea anilor ’70. O realitate în care despre adevăr

se poate doar şopti. Cum se şopteşte până şi neputinţa de a-ţi

ajuta sau salva contemporanii, ori faptul că “a împărtăşi adevărul

înseamnă a pătimi”. Cât despre eficacitatea vieţii de martir, al

cărui destin devenea semnificativ doar “după ce (omul) a fost

omorât”, ni se spune că ea determină alternativele generaţiei de

care a aparţinut cel martirizat: a rămâne agăţată de el sau a se

împotmoli în sine.

Ca autor, s-ar părea că Simona Kiselevski îşi conformează

discursul şi vis a vis de două din principiile agreate de Ortega

y Gasset cu referire la roman: afirmarea estetică a

cotidianului şi oglindă a ceasului neaureolat de legendă (în

sensul de evident refuz, excludere, expurgare, a oricăror urme de

mitologie, aceasta din urmă înţeleasă ca pradă imaginară cu care

– potrivit lui Gasset- romanul ar fi hrănit dintotdeauna gustul public).

Printr-o natură ce nu va excela niciodată în limpezime

şi nici nu pare aptă a îngădui răceala unei priviri analitice, amalgamul

de materie şi spirit ce dă naştere unui text literar, se converteşte,

ori – mai bine zis – se transfigurează, într-un loc rezistent

şi efemer, condensat şi totodată fără limite, din care emană ceea

ce îndeobşte (credem că), înţelegem prin sens. Este o stare de lucruri

asemănătoare cu aceea dintr-o partitură simfonică. Ca şi

acolo am putem vorbi despre supra-încărcări, (aproape polifonice),

suprapuneri ale unor straturi de sens, polisemii! La suprafaţă – deci

într-un superius – se profilează povestea. Asemănător, ca pregnanţă,

cu o temă melodică, ceea ce înţelegem prin story va avea

totdeauna tendinţa de a acoperi şi a ocupa întregul spaţiu al unei

comunicări de tip literar. Dar, desigur, pretenţia că poate atinge, că

ar reuşi să cuprindă şi să exprime - prin lapidaritatea intrinsecă –

ceva esenţial, se va dovedi, aproape întotdeauna, falacioasă.

Redus la univocitatea dimensiunii - fatalmente liniară - a constructului

narativ, romanul nu ar mai fi (cel puţin în cazul de faţă), decât

o nesemnificativă înlănţuire de întâmplări. Şi nimic mai mult! Dar –

tocmai din aceasta perspectivă - demersul Simonei Kiselevski devine

apreciabil, romanciera izbutind inocularea în text a unei quasiinaparente

multitudini de elemente cu difuză gravitaţie

semnificativă. Prezenţa lor în substratul epic creionează conturul şi

dă substanţa – desigur evanescentă – acelor jocuri secunde ale

ficţiunii, devenite background purtător de energii fantasmatice.

El iradiază şi, treptat, tinde să ocupe - şi chiar ocupă - întreaga

scenă (imaginară) a cărţii. Notaţii fulgurante, cu impact aparent

minor, apariţii oarecum disparate, înşelător întâmplătoare, revin cu

3242

Plutiri într-un

nevrotic difuz

Dan Anghelescu

www.oglindaliterara.ro

(bună şi discret gradată) obstinaţie, printre amintiri încărcate de

tragism şi violenţă, ori printre întâmplări tenebroase ce par lipsite

de noimă. Şi – nu se mai ştie cum – în realitatea proiectată din ele

inundă o implacabil-apăsătoare şi invizibilă prezenţă!

Total dezinteresată de prerogativele atât de des invocatului

absolutism auctorial, prozatoarea nu îşi ia în stăpânire personajele.

Dimpotrivă, s-ar părea că preferă – cu o aproape zglobie

nonşalanţă - să se dizolve în glăsuirile lor. Care, în subsidiar, toate

la un loc şi fiecare în parte, îşi istorisesc – la nesfârşit – irepresibila

nevoie de sens. Căci – în interioarele acelor istorisiri – rămâne,

mereu, câte ceva ce nu se va dărui nicicum înţelegerii. Atât în privinţa

a ceea ce se vede, cât şi în privinţa a ceea ce vocile ţin, cu

tot dinadinsul, să-şi spună. Ori, într-un fel sau altul, să mai şi repete!

Ca şi vocile, fiecare destin a devenit un tip de claustru obscur,

indescifrabil, iradiat de o misterioasă forţă “ascunsă dincolo

de ecranul istoriei, metafizică şi metaistorică”. Iar peste toate,

drame, situaţii, personaje ori întâmplări, s-ar părea că pluteşte funestul

halou al unui vers, (un quasi-adagiu), din Holderlin: suntem

semne fără tălmăcire!

Evident, realitatea în care pătrundem, prin intermediul

paginilor acestui roman (care este – şi totuşi nu este! - numai o

ficţiune), aparţine unei lumi şi unei epoci care şi-au dovedit din plin

capacitatea de a inocula în sfera umanului un tot mai sever accent

psiho-nevrotic. Am putea crede că autoarea păşeşte pe urmele

uneia dintre exprimările ce s-au formulat din interiorul culturalismului

american 2 .

Potrivit acestuia, imaginea exponenţială pentru o anume istorie

(către care nu încetăm să ne întoarcem cu privirea, neştiind

cât adevăr şi câtă ficţiune sunt conţinute în ea...), este nevropatul,

copilul vitreg al civilizaţiei contemporane 3 . El e cel investit cu întreaga

încărcătură semnificativă de simbol heraldic al epocii.

Disimulată în interioritatea demersului epic, Simona Kiselevski

oferă aici o gravă interogaţie, pe care o cultivă ca pietate

a gândurilor sale. Este interogaţia asupra unui timp şi a unei umanităţi

care (cum ar fi spus Freud), nu mai poate fi dusă la psihanalist,

pentru a-i transforma disperarea nevrotică într-o nefericire

obişnuită. Şi asta pentru simplu motiv că – şi în cazul de faţă – cel

ce ar trebui să vindece, psihanalistul, el însuşi, este psihotic!

Încă de la primele pagini – devine evident – autoarea,

aproape ostentativ, vrea să înţelegem, şi fără subterfugii, că lumea

din care vorbeşte e lumea unde se vor întâlni Kain şi Abel. Lumea

desacralizată în care s-ar părea că nimeni nu mai poate opri procesul

entropic declanşat (spunem noi), de exacerbata ştiinţificitate

pozitivistă (y compris cea comunistă). Deasupra acestei lumi cerurile

s-au pustiit. Şi nici o desăvârşire nu mai e cu putinţă! După

cum nici speranţei într-o altă (re)naştere (alter / nativa!) a umanului

nu i se mai acordă un credit. Romanul devine plutire în atmosfera

unui nevrotic difuz.

Şi totuşi, pe final, ca în dilema frommiană dintre to have or

to be, apariţia miraculoasă a unui mini homo noeticus apleacă

talerul balanţei în favoarea celui de al doilea termen, (re)împăcându-ne

cu credinţa în izbânda asupra apăsării astei lumi urâtă

şi necosmică şi a puterii de a ne deschide către altă lume luminat

eliberată 4 întru speranţa unui... va fi...!

Autoare a unor cărţi incitante, Simona Kiselevski ştie să

construiască - cu o mână foarte sigură - un discurs lipsit de patetism;

sonoritatea frustă în care se drapează cu naturaleţe, e modelată

din tuşe ferme. Ea aminteşte – şi în subsidiar, chiar

îndeamnă către - exactitatea şi rigorile reci ale atât de necesarelor

terapii. Fie ele şi... chirurgicale!

—————- ! ! ! ——————

1

Simona Kiselevski – Ce va fi...va fi. Roman. Edit.Semne.

2

Cultural psychoanalysis

3

A stepchild of our culture – Karen Horney, Personalitatea nevrotică a

epocii noastre, Ed.IRI. 1996

4

Nicolai Berdiaev


ESEU

Tot ce se degajă din sunete,

semne, senzaţii şi gesturi în poezia lui Mateja

Matevski devine ca un fel de parfum nebunesc

prin alchimii complicate în retortele

misterioase de aer şi curcubeu, din substanţe

găsite doar de poet în umbra necuvintelor,

în galopul cailor flămânzi de spaţiu,

în stropul de mătase al ploii sau sub

mişcătoarele pietre unde şerpii îmblânziţi

sunt chiar gândurile căzute într-o stare de

revelaţie nesimulată. Poezia sa nu este

numai muzică, o vastă audiţie polifonică, cu

părţi orchestrate simfonic, sugerând uneori

starea de recviem, anamneză (anamnezis =

recunoaştere prin privire), o continuă meditaţie

interogativă, o vastă zbatere plină de

gravitate şi forţa metaforică a comunicării, ci

şi un copleşitor spectacol lingvistic în care

vizualul şi auditivul apar cu predilecţie. Toate

sensurile posibile ale cuvintelor folosite de

poet, toate formele sonore cu sensuri noi în

urma reorganizărilor infraverbale sau supraverbale

duc la un simbolism olfactiv, muzical,

fonetic dar mai ales ontologic, formând

un tot sau mai bine zis un text continuu matevskian.

Căci aşa cum ne spune Roland

Barthes: „L’œuvre se tient dans la main, la Texte se

tient dans le Langage; il n’existe que pris dans le Langage:

il n’existe que pris dans un discours (ou plutôt il

est Texte par cela même qu’il le sait); le Texte n’est

pas le décomposition de l’œuvre gui la queue imaginaire

du Texte” 1 .

Textul poetic al lui Mateja Matevski, continuu,

se bazează pe o intensă combustie a trăirii, pe o

dramă a spiritului şi a circumstanţelor, pe suferinţa de

a cunoaşte legile universului şi adâncimile fiinţei

umane, pe semnele şi sensurile unei limbi bogate în

atâtea fapte de poezie. Dar mai ales pe acea bancă

de nuanţe şi aluzii ştiindu-se că tezaurul unei limbi

este sub sens şi ca şti nu este un sfârşit, ci un mijloc,

că limbajul absolut este limba relativului declarat. Întro

scrisoare către Marcel Bealu, M. Jacob îi declara

acestuia: „Soufrir, c’est conaitre. On ne peut comprendre

poétiquement sans ressentir dans les côtes. L’intelligence

poétique e une pleuresie”. Or, Mateja Matevski priveşte lumea cu

ochi de copil şi cu gândurile unui Sisif sau ale unui Prometeu, căci

dorinţa sa este dorinţa Altului, în timp ce suferinţa creaţiei îi aparţine

numai lui, ca ultim sens al existenţei şi al cunoaşterii. Este aproape

sigur că poezia macedoneană are în Mateja Matevski pe unul dintre

cei mai de valoare poeţi ai săi, a cărui capacitate de abstractizare

filosofică în lirică, de esenţializare a mesajului şi de investire

a realului şi a normalului cu înalte virtuţi poetice, de prospectare a

subconştientului şi de instaurare a unui sistem propriu al meditaţiei

ontologiei, poartă sigiliul originalităţii, a aventurii spirituale spre profunzimea

sensibilităţii şi a gândirii poetice de aleasă marcă, proprie

doar marilor poeţi adevăraţi ai lumii.

Ciudat este că Mateja Matevski, posesorul unei clarviziuni

aproape metafizice, a decantării investigaţiei lirice până la esenţă,

a concentrării maxime a emoţiei, a rigorii comunicării, a clarviziunii

ideii îmbelşugate de sensuri profunde, se entuziasmează în faţa

decupajului impresionist al realului, văzut ca pretext în text şi ca

sărbătoare a Fiinţei cuprinsă de beatitudine, de fericirea contemplării

şi a înţelegerii acestuia. În fond, Mateja Matevski este un

romantic ce visează idei, un visător al sâmburelui de adevăr, a cheii

de boltă a existenţei, un visător în stare de veghe, ce nu epuizează

misterul lumii, ci-l îmbogăţeşte, la fel ca poetul român Blaga, ca

Hölderlin sau Frost, cu taina gândurilor sale, cu farmecul proaspăt

al neştiutului din cuvânt, nu cu gestul faustic ci, printr-o mirare ce

ţine de vârsta copilăriei pure, de tandreţea şi fiorul primei iubiri. De

aceea nu vom găsi în poezia matevskiană o retorică a discursului

său liric, o artă menită să şocheze, să atragă atenţia cititorului prin

formulări sau metafore grandilocvente, dimpotrivă enunţul său este

simplu dar profund, spontan şi sincer, firesc şi cald. Ca orice poet

autentic, Mateja Matevski vede şi ascultă universul în modul cel

mai normal cu putinţă, îl admiră şi-l înţelege cu surpriză, uneori cu

regret sau nostalgie, niciodată prin nepăsare suverană, ci printr-o

participare afectivă şi efectivă la simultaneitatea trăirii lumii, prin

acumularea de ipostaze şi certitudini.

* * *

FONOTEXTUL

APEI

TULBURATE

SAU

MIŞCĂTOAREA

TEMELIE A

LUMII

Ion Deaconescu

www.oglindaliterara.ro

Să începem comentariul nostru propriu-zis

cu motivul apei văzută ca sursă primordială,

ca mister în morfologia terestră şi

cosmică, sursă şi resursă a vieţii, mişcare şi

metamorfozare a ciclului, a marelui ciclu natural,

metaforă atât de îmbogăţită în sugestii

de către Mateja Matevski.

Element feminin prin excelenţă, apa dă

naturii şi vieţii vitalitate şi speranţă, ritm şi consistenţă,

certitudinea viului, semnificând eternitatea

şi unitatea existenţei. Ea ne apare în

poezia lui Mateja Matevski în variate ipostaze:

conţinut al spaţiului, oglindă a cosmosului

atunci când aparţine locului, esenţă a

nemărginirii, soră a tumultului sufletesc etc.,

dar mai ales se constituie ca simbol al ei înseşi,

în măsura în care duce şi ne aduce reflexul

prezenţei, fiind omologul metaforic al

limbajului poetic, suportul metamorfozărilor ce

permit să fie înţelese şi apreciate. Transvalorizarea

acestui motiv nu înseamnă descriere

a unei secvenţe din natură, ci comunicarea

unei impresii resimţite acut de poet, a unei revelaţii

convertite în supremă înţelegere. Aşa

este, de fapt, una din monedele de aur ale impresionismului,

mai degrabă un infra-semn al

expresivităţii voluntare. Dacă se poate vorbi

de evaporare baudelaireiană, de volatilizarea

solidului în aerian, la Mateja Matevski întâlnim voluptatea

întinderii, misterul suprafeţei, chemarea adâncului,

poetul având sufletul sonor ca aerul unei seri

umede.

Claudel afirma că „Tout ce que le cœur désire

peut toujours se réduire à la figure de l’eau”, iar Gaston

Bachelard citând această frază remarcă faptul că

Paul Claudel visează să găsească în sânul Universului

„o veritabilă apă esenţială, o apă substanţial religioasă”.

Şi Mateja Matevski caută această apă

esenţială, dar, spre deosebire de scriitorul francez, o

apă filozofică, o apă grea ce va declanşa o reacţie în

lanţ de idei şi sentimente cu o bogată încărcătură de

semnificaţii şi concepte juxtapuse dinamicii verbului

poetic

Ȧcelaşi Gaston Bachelard scria cã „Nous croyons

posible de fixer, dans la regne de l’imagination,

une loi de quatre elements gui classe les diverses imaginations

matérielles suivant qu’elles s’attachent au

feu, à l’eau ou à la terre” 2 . Din perspectiva celor patru elemente esenţiale

şi Mateja Matevski vede locul şi importanţa apei în Univers

ca şi-n poezie, sursă şi punct pascalian prezent peste tot, suport şi

temelie a lumii, semn poetic de aleasă sensibilitate:

„O! Mare! Mare!

Stai nemişcată sub salbele soarelui.

Desiş de oglinzi. Şi tăcere surâzătoare.

De aceea nimeni nu ştie ce tăinuieşti ghemuindu-te

În bezna genunilor tale ascunse.

……………………………………………………

O mare dintotdeauna cu riduri pe chip

Nu-ţi trădezi niciodată taina adâncului tău neguros

De aceea atât de iute sfârşeşti dansul nostru întunecat

Ori din pricina oboselii mele ori fiindcă ţi s-a urât”.

(Marea)

Deşi motivul oglinzii, al apei ce reflectă imaginea la fel ca

oglinda este destul de cunoscut, Mateja Matevski dă acestuia un

nou conţinut: oglinda ce păstrează imaginea, sporindu-i taina şi

misterul. De fapt, în faţa oglinzii Fiinţa se dedublează, opune preimpresiei

imaginea primită, uneori, declanşându-se conflictul între

ceea ce trebuia să fie şi ceea ce este, între speranţă şi certitudine,

între obsesie şi adevăr, oglinda sau imaginea primită şi redată

abundent stabileşte un dialog mut, revanşard şi poate chiar ironic.

Oare nu Kierkegaard spunea că „Ironia este un avertisment” Sau

altfel zis „Si je me vois en miroir, des larmes viennent, d’où”, se

întrebă Tânăra Parcă a lui Paul Valéry.

(continuare în nr. viitor)

1

Rohland Barthes, De l’œuvre au texte, In „Revue d’esthetique”, 3, Paris,

1971, p. 226.

2

G. Bachelard, L’eau et les rêves, Paris, Corti, 1942, p.4; Kierkegaard,

The Concept of Ivony Collins, 1966, p.293.

3243


JURNAL NECONVENŢIONAL

Jurnal de bibliotecă

3244

Matei Romeo

Pitulan

Din Criptografia şi

Istoria românescă

de Em. Grigoraş citate

de Eugen Barbu

în Caietele Princepelui.

“Mulţi oameni

locuind la stânga

Dunării, numiţi vlahi,

au fugit din faţa

triburilor mongolice

şi s-au adăpostit la

Muntele Athos.

Aceşti oameni

făceau parte dintr-o

sectă concurentă

creştinismului, ca şi

templierii de mai

târziu. Din interpretarea

frescelor de

pe pereţii bisericilor

de la Curtea de

Arges şi de la Boian

– Bulgaria (ridicată

de Constantin Assan

de origine română)

ar rezulta că vlahii

erau stăpâni în

acele timpuri pe ambele

maluri ale

Dunării, pe la anul

1200. După tradiţie,

oraşul Craiova (numele

ar veni de la

Crai – fiindcă Assaneştii

au fost împăraţi

– crai) şi

biserica Sfântul Dumitru

au fost construite,

de

asemenea de Assani.

Pe la 1111

Oltenia era independentă,

mărturie sunt

lei de pe blazon cu

cozile în sus şi era

cârmuită, rezultă din

criptogramă, de un

Cosnila Assan, probabil

străbunicul lui

Petru şi Ion… Cosnila

Assan se considera

împărat

roman, fiindcă în

desen există şi vulturul

bicefal. Se remarcă

şi cifra 4,

întrebuinţată mereu.

Ea este numărul

symbolic al sectei

din Memphis, adusă

de Thales din Egipt

şi trecută de

Pythagora lui Zalmoxis

al dacilor .”

La începutul anului 1970, Licio Gelli întemeiază Loja

masonică P2… Loja lui Gelli nu va avea nimic de-a face cu

masoneria, reţeaua devine în scurt timp o organizaţie secretă

ilegală, o structură de putere internă şi externă, formată din

membri marcanţi proveniţi din servicile secrete, din lumea

politică, miniştri, bancheri, patroni de ziare, reviste, radio şi

TV…şi chiar şefi de State !!...

Securitatea lui Ceauşescu şi Secretarul General al

PCR au avut relaţii secrete cu Loja P2 şi personal cu Licio

Gelli…Venerabilul Licio Gelli a fost, fapt confirmat de Generalul

Pleşita, cheia cu care Ceauşescu, membru mason al Lojei

P2, a deschis uşile cancelarilor europene. Loja P2 a lucrat serios

la imaginea externă a liderului communist, impunându-i

personalitatea în plan internaţional…

În anul 1981, când s-au sechestrat documentele, s-a

constatat că Loja P2 număra peste 1000 de membri, cu filiale

în Argentina, Bolivia, Paraguay, Venezuela, Elveţia, Franţa,

SUA, Portugalia…Cardinalii şi Episcopii au aderat “incognito”

la P2 prin “Loja Eclezia“ care avea, deja, legături cu ducele

Michael de Kent, marele maestru al Lojei Unite a Angliei…

Licio Gelli a dirijat politica şi a manipulat opinia publică

după cum a vrut... Despre criminalitatea şi asasinatele

fulminante din anii 1979 au planat suspiciuni asupra lui Gelli,

dar niciodată nu a putut fi dovedit nimic... Subterfugiile avocăţeşti,

anchetele interminabile şi fără conţinut au asigurat

achitarea şi libertatea Marelui Maestru, confirmându-i imunitatea,

dubioasă dar concretă şi de necotestat nici azi !…

Când opinia publică a luat cunoştinţă de “o listă a

catolicilor masoni“, implicaţi în afacerile dubioase dintre IOR şi

falimentul Băncii Ambroziene, vaticanologii informaţi ştiau că

în mare parte lista era un fals, dar nici nu se putea contesta,

voită sau întamplătoarea, prezenţă a unor înalte nume de feţe

bisericeşti… Astfel că până la urmă toată lumea a fost de

acord şi s-a optat pentru prudenţa afirmaţiilor cu sporadice şi

anemice dezminţiri şi prin politica de tatonare în timp s-a instaurat

“legea tacerii“…

…În anul 1990, Wojtyla, Papa Ioan –Paul al II-lea a reorganizat

din temelii IOR –ul, Banca Vaticanului şi a confirmat

noul consiliu de administraţie, nominând cinci laici neimplicaţi

în nici o formă de activităţi frauduloase sau evaziuni fiscale“

dincolo de orice suspiciune“….

Din Criptografia şi Istoria românescă de Em. Grigoraş

citate de Eugen Barbu în Caietele Princepelui.

“Mulţi oameni locuind la stânga Dunării, numiţi vlahi,

au fugit din faţa triburilor mongolice şi s-au adăpostit la

Muntele Athos. Aceşti oameni făceau parte dintr-o sectă

concurentă creştinismului, ca şi templierii de mai târziu. Din

interpretarea frescelor de pe pereţii bisericilor de la Curtea

de Arges şi de la Boian – Bulgaria (ridicată de Constantin

Assan de origine română) ar rezulta că vlahii erau stăpâni în

acele timpuri pe ambele maluri ale Dunării, pe la anul 1200.

După tradiţie, oraşul Craiova (numele ar veni de la Crai – fiindcă

Assaneştii au fost împăraţi – crai) şi biserica Sfântul

Dumitru au fost construite, de asemenea de Assani. Pe la

1111 Oltenia era independentă, mărturie sunt lei de pe blazon

cu cozile în sus şi era cârmuită, rezultă din criptogramă,

de un Cosnila Assan, pro-babil străbunicul lui Petru şi Ion…

Cosnila Assan se considera împărat roman, fiindcă în desen

există şi vulturul bicefal. Se remarcă şi cifra 4, întrebuinţată

mereu. Ea este numărul symbolic al sectei din Memphis,

adusă de Thales din Egipt şi trecută de Pythagora lui Zalmoxis

al dacilor .”

“Secta aceasta a fost una din propagandele religioase

plecate din cetatea faraonilor cu mult înaintea creştinismului.

Reînviată de arianismul egiptean, în vremea goţilor, ea a dat

ocazie vlahilor să răstoarne sub conducerea acestor triburi

germanice întreg Imperiul Roman. Săpăturile arheologice făcute

de Vasile Pârvan o confirmă ca extrem de puternică în

timpul dacilor, ceea ce explică uşor puterea acestui popor…

Ne aflăm în faţa unui fapt istoric surprinzător, găsim în

ţările noastre un stat independent Oltenia cu cel puţin un secol

şi jumătate înainte de Radu Basarab, plecând de la inscripţiile

de la Biserica Domnească din Arges!... Originea română a

Assaneştilor şi secta din care făceau parte îi împing să formeze

imperiul româno-bulgar, în loc să se subordoneze bizantinilor…

Descifrând o inscripţie de pe un inel aflat în posesia lui

A. Maniu, Em. Grigoraş găseşte: “Io, (cuvantul “Io“ nu

înseamnă altceva decât început şi sfârşit, alfa şi omega, înlocuită

fiind litera alfa cu iniţiala lui Iisus) Radu Negru V.V.,

prstina 1128” Avem prin urmare inelul – pecete, criptat, al descălecătorului

Munteniei. Criptul e asemănător celui al lui

Assan, ceea ce înseamnă că Radu Negru făcea parte din

secta amintită…

Reiese că Radu Negru nu este nici cel de la 1350,

nici cel de la Biserica Domnească de la 1260, ci a fondat

www.oglindaliterara.ro

Muntenia tocmai la1128. Deci Muntenia se întemeiază în timp

ce în Oltenia domneau Assaneştii. Cronica anonimă îl aşeza

pe Radu Negru pe la 1208, ceea ce nu este deloc imposibil.

Totodată Biserica Domnescă de la Curtea de Argeş este în

acelaşi stil ca toate bisericile Assaneştilor.

Din semnătura lui Ioniţă Assan II, de pe biserica din

Tirnovo, zidită de el, se deduce că a facut parte din secta

(semna cu trei puncte). În plus mai sunt nişte semne

aparţinând sectei mistice a zidarilor liberi (adică a fracmasonilor),

semne folosite şi azi, iar secta a fost creată de nimeni

altul decât de Marele Maestru al Ordinului Templierilor,

Jacques de Molay, despre care am scris mai sus…

Biserica lui Negru – Vodă cu trei rânduri e în stilul

templierilor…

Se deduce, din descifrarea semnăturii lui Ioniţă Assan

II, ca acesta era templier . Aşa se explică certurile dintre acesta

şi Papă şi asasinarea lui Baldovin de Flandra. Să mai spunem

că templierii au încercat în mijlocul anarhiei medievale, crearea

unui imperiu româno-bulgar, la concurenţă cu Papii, care

încercau acelaşi lucru în Ungaria.

Din decriptarea unor inscripţii gotice, avare, hunice,

reiese că aceştia făceau parte din secta valahă, anterioară

creştinismului, al cărei profet a fost Zalmoxis, zeul dacilor.

De notat faptul că pe vremuri se ţine cont de religie,

iar nu de naţionalitate…

Din altă inscripţie rezultă că Attila a făcut parte din

secta valahilor. La curtea sa se aflau o mulţime de valahi“…

“Pe mormintele lui Stetko, Latko, Bogdan, al Mitropolitului

Teoctist se găsesc câte trei puncte. Să fi făcut, oare,

aceşti domni parte din Ordinul Templierilor !

Ordinul fusese desfiinţat în Apus, dar mulţi templieri

se vor fi refugiat aici !.. Deci, la fondarea Moldovei, îi găsim pe

templieri.

Pe mormântul marelui domnitor Ştefan cel Mare

găsim o floare, o inimă, apoi o altă floare cu şapte petale.

Istoria înregistrează lupte fratricide pentru domnie

înaintea lui Ştefan, lupte învăluite în taină şi mister… Aceleaşi

semne se găsesc pe mormântul lui Bogdan încrucişatul, fiul

lui Ştefan: o stea, o ramură, trei puncte, probabil al patrulea s-a

şters… Deci ar fi vorba de aceiaşi sectă pământeană ca şi în

Muntenia, sectă derivată din cea a lui Zalmoxis….

Mircea cel Bătrân şi fiul său semnau cu trei puncte la

urmă. Deci făceau parte din secta templierilor. Se zicea, dealtfel,

că ar fi fost Cavaler de Malta, ştiind că Ordinul Templierilor

dispăruse din Occident.

Bisericile trilobite sunt construite de templieri.

În spatele luptelor dintre Daneşti şi Drăculeşti erau

cele două secte: a templierilor şi cea pământeană; Daneştii

erau pitagorieni (egipteano – pitagoreiciană), Draculeştii, templieri.

Dracu fiind fiul lui Mircea.

Semnele sectei pitagoreiciene se mai găsesc pe

mormintele lui Nicolae Alexandru Basarab, Vladislav, Radu

V.V., o parte din Assani, Petru Cercel…

Examinând semnăturile Movilestilor şi a lui Vasile

Lupu, s-ar părea că sectele au dispărut. Movileştii au dat un

Mitropolit pravoslavic, iar Vasile Lupu a ţinut primul Sinod Ortodox

la Iasi.

Dar examinând medalia lui Mihai Viteazul din Muzeul

din Viena, găsim un număr de 31 de puncte, număr pitagoreic!...

Se pare că secta pământeană a încercat, cu ajutorul

acestui erou, unirea tuturor românilor.

Aşa se poate explica trecerea celor 60000 de ostaşi

moldoveni de partea lui Mihai şi graba cu care Moldova şi

Transilvania vin în ajutorul lui când e atacat de turci. Iar

pornirea iezuiţilor de la Viena contra lui se explică tot prin

apartenenţa domnitorului Mihai la secta pământeană.

Pe semnătura lui Matei Basarab de la Arnota găsim

patru puncte... Luptele lui Vasile Lupu şi bisericile construite de

fiecare în ţara celuilalt se explică prin aceea că secta pământeană

reprezentată de Matei Basarab impusese pacea

pravoslavnicului Vasile Lupu.

Tot acum se stabileşte sărbătorirea a două zile de

Moşi la Bucureşti şi Iaşi “……

…Semificaţia şi valoarea acestei sărbători avea să se

confirme mult mai târziu…

…Şi uite aşa pe nesimţite povestea simplă de ieri a

născut în vreme fascinantă şi tulburătoarea legendă a vieţuirii

şi faptelor Cavalerilor Templieri intrată cu vremea direct în eternitate

şi prin scrierea – cercetare a celor “ trei cavaleri “ Michael

Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln, din care am extras

prima parte a textului.

…Recitind paginile înainte de-a pune punct textului,

am decis să închei consemnând un citat din Gracian: “Nimic

nu cere mai multă prudenţă decât adevărul“…

(continuare în numărul viitor)


RESTITUTIO

PREŢUL GREU AL IERTĂRII

Nu ne este

îngăduit să nu ne cunoaştem

poeţii, cu atât

mai puţin martirii, nu atât

de mulţi, dar îmbrăcaţi

sărbătoreşte în armura

viscoloasă a acelui

nebun sublim (Don Quijote)

ce a bântuit poezia

Mircea Dinutz

“frumoşilor nebuni” din

închisorile comuniste:

Radu Gyr, Ştefan Vlădoianu, Constantin

Oprişan, Sergiu Mandinescu, dar, cu deosebire,

Demostene Andronescu.

Acesta din urmă s-a născut la 3 decembrie

1927, în comuna Câmpuri, judeţul

Vrancea, absolvent al Facultăţii de Istorie, promoţia

1952, după care a locuit aproape 12 ani

în penitenciarele din Jilava, Gherla şi Aiud. Eliberat

în 1964, încearcă să se acomodeze unei

lumi de Sancho Panza, resemnată şi bolnavă…

Cele mai multe texte ce alcătuiesc acest volum

1

au fost, creaţii mentale, mărturii vibrânde şi documente

autentice ale rezistenţei spirituale în

faţa unei realităţi brutale şi coercitive, eventual

retuşate după ce experienţa limită a recluziunii

a luat sfârşit. Acestea au fost reconstituite, ordonate

şi date tiparului mult timp după conceperea

lor, la îndemnul şi cu sprijinul prietenilor.

Cu toate că Răzvan Codrescu ne avertizează

că o astfel de literatură, de o factură cu

totul specială, se cere judecată cu o altă unitate

de măsură faţă de producţia literară curentă,

precizând că în acest caz “spiritul critic trebuie

să devină mai maleabil şi mai nuanţat”,

respectul şi admiraţia noastră în faţa unei materii

poetice atât de sensibile şi bogate, a unui

mesaj, de înaltă spiritualitate, adânc şi răscolitor

, nu ne pot împiedica să observăm şi stângăciile,

dezechilibrele la nivel compoziţional, neîmplinirile

în planul expresivităţii alături de adevărate

versuri ce-şi cer dreptul la recunoaştere în plan

valoric: “Pe-o coastă stearpă spinii îndoielii,

/ Un trandafir sălbatic înflorit, /Pe mirişti arse

graurii durerii/ Şi-n fund, un nuc de patimi

desfrunzit.”. Unele texte sunt citabile în întregime

nu numai pentru generozitatea şi distincţia

mesajului, dar şi pentru frumuseţea discursului

atât de bine supravegheat: “Nebun, da sunt

nebun , dar lume, dacă / N-ar fi nebuni, ai fi

de tot săracă, / Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

/ De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină / Şiai

fi de tot comună şi banală / Şi viaţa ţi-ar fi

searbădă şi goală, / Căci cei cuminţi n-ar

face rod nici unii / De n-ar muri în locul lor

nebunii.“

Demostene Andronescu nu e un poet

care să fi trecut prin toate treptele iniţiatice ale

modernităţii, veacului al XX-lea, de care nu e totuşi

străin, nu şi-a construit o conştiinţă estetică

pe măsura talentului şi a tragismului vieţii prin

care a trecut, nu a obţinut rafinamente de efect

în urma unei trude ritmice şi nu probează aptitudini

pentru poezia de experiment; mai mult ca

sigur este vorba de o vocaţie a suferinţei sublimate

în poezie! Documentul uman zguduitor îşi

găseşte expresia cea mai potrivită cu naturaleţea

apelor pornite spre vale ce-şi găsesc singure

drumul cel mai lesnicios. Unele peisaje

“lăuntrice“ cenuşii, apăsătoare aduc de departe

aminte de autorul “Plumbului“, ca spre exemplu:

“Peisaj de toamna aiudean“, “Bacoviană“,

“Înserare“, în timp ce altele, construite în

linii simple şi directe, sunt expresia răscolitoare

a traumelor suportate în bolgiile închisorilor comuniste.

Momentele de revoltă declarată sunt

absorbite în fluxul emoţional al confesiunii, finalizată

într-o maiestuoasă împăcare cu sine în

pragul (încă unul) al desăvârşirii spirituale şi, inevitabil,

al unei vieţi trăite christic pentru ceilalţi:

“O, suflete al meu, fii tu ulcior, / Fii amforă

durerii, veşnic plină / Şi, sângerând celor din

jur lumină, / Învaţă blând, să mori în locul

lor”. Nu o dată am avut impresia că silueta lui

Don Quijote se suprapune tainic peste cea a lui

Mesia , preluându-i cel puţin o parte din atribuţii.

Deşi a fost un ucenic înzestrat la Şcoala

de Poezie patronată spiritual de Radu Gyr, N.

Crainic, V. Voiculescu, poetul originar din Vrancea

se lasă ispitit şi de tensiunile sufletului arghezian,

chiar dacă nu la aceeaşi temperatură şi

nici atingând aceleaşi cote ale expresivităţii.

Uneori suferinţa atroce îl întoarce spre blestem

şi rugăciune, cu speranţa mântuirii; “Blestemul

meu în rugă îl întoarce /Şi gândul negru-n

candelă-l preface, / Veninul ce mustesc, în

untdelemn, / Să pâlpâi rugăciuni şi să te

chem. / Să poposeşti şi în grădina mea / Şi

să mă priponeşti în pisc de-o stea”. Alteori se

aude vocea credinciosului ce-şi reprimă orice

impuls al răzvrătirii: “Mai ia asupră-Ţi,

Doamne, din povară, / Ca să mă ţin şi eu cu

Tine-n pas / Să fim tovarăşi buni…“ Mult mai

limpede şi mai înalt se aude strigătul tragic:

“Opreşte , Doamne căderea!”… şi rătăcirea,

am adăuga noi, odată ce-n mai multe rânduri îşi

mărturiseşte cu smerenie îndepărtarea de calea

luminii şi necuprinderea de sine: “Cât

nepătruns şi câte bezne ascund!”

De la acelaşi Răzvan Codrescu 2 aflăm

că Demostene Andronescu face parte dintr-un

segment impresionant al poeţilor ce s-au salvat

prin poezie şi credinţă în anii de severă detenţie.

În 1982, aflat în exil Zaharia Pană publica

la Hamilton, Canada, o antologie fatalmente incompletă,

“Poezii din închisori“, iar 11 ani mai

târziu apărea una cu mult mai cuprinzătoare

(158 de autori ): “Poeţi după gratii“, în coordonarea

lui Constantin-Aurel Dragodan (1993). În

aceasta din urmă, Demostene Andronescu este

prezent cu patru texte.

Autorul ce-şi păstrează, la cei 80 de ani

împliniţi, seninătatea şi credinţa, pregăteşte -

pentru anul în curs - un nou volum de poezie şi

memorialistică ca mărturie a suferinţelor îndurate,

mai hotărât ca oricând să ofere lumii iubirea

şi iertarea sa: “Pentru toate suferinţele

mele / eu, lume, te iert!”

1

Demostene Andronescu “Peisaj lăuntric“,

cu un Cuvânt înainte de Răzvan Codrescu, Sibiu,

Editura “Puncte Cardinale“ 1995.

2

Răzvan Codrescu, “Demostene Andronescu-ultimul

mare poet în viaţă al temniţelor comuniste“

în revista “ROST“ an V nr. 58, decembrie

2007 pp 19-22.

www.oglindaliterara.ro

A obosit lumina-Dumitru

Braneanu-108 pg

Violeta Craiu- Anotimpuri

mov

Călătoria înspre origini-

Raisa Boiangiu-ed.Danimar-122

pg

Cu dinţii strânşi-George

Cornila-Ed.Andrew-182 pg

Cusături eterne-Dumitru

Nicodim-ed.Artemis-152

pg

3245


DIASPORA

Conferinţa din New York a

Scriitorilor Americani

Între 30 ianuarie şi 2 februarie

2008 a avut loc la New

York a patruzecea ediţie a Conferinţei

Anuale a Asociaţiei Scriitorilor

şi Facultăţilor de Creaţie

Literară din America (Association

of Writers and Writing Programs).

Câteva mii de membri au participat

la aceasta conferinţă, printre

care scriitori recunoscuţi în întreaga

lume, precum şi profesori

şi studenţi de la numeroasele

facultăţi de Creaţie Literară din

America (http://www.awpwriter.

Lucia Cherciu org/conference).

Timp de trei zile, am avut

bucuria de a participa la această conferinţă şi de a asculta

unii dintre scriitorii mei favoriţi care au citit din cele mai recente

cărţi publicate, sau au dat interviuri răspunzând la întrebările

spectatorilor, scriitori şi ei la rândul lor. Printre

scriitorii de onoare se numără Sharon Olds, Galway Kinnell,

Joyce Carol Oates, Ha Jin, John Irving, Sonia

Sanchez, E. L. Doctorow, Frank McCourt, Billy Collins, şi

mulţi alţii. Pe lângă aceşti scriitori bine cunoscuţi, au fost

organizate zeci de întruniri pe teme de larg interes, precum

tehnica de organizare a unei colecţii de povestiri, arta de a

revizui un text, estetica povestirii, postmodernismul liric,

proza expe rimentală, despre puterea şi politica traducerii,

adevărul şi tabuul în scrierile autobiografice, sau scrierea

ca rezultat al traumei.

Pe lângă aceste discuţii despre tehnica de compoziţie

literară, scriitori noi şi-au citit din cărţile de debut

care se aflau la dispoziţie pentru vânzare şi au dat autografe.

În plus, au fost organizate expoziţii de carte cu vânzare,

în care scriitori noi au avut ocazia să stabilească legături

cu edituri bine cunoscute sau locale.

S-au organizat şi discuţii pe teme precum: “ce

doresc editorii şi publiciştii, metode de negociere a unui

contract de carte, şi cum se poate găsi o editură pentru un

manuscris,” în care editori şi agenţi literari şi-au împărtăşit

experienţele. De exemplu, în America de obicei un scriitor

de proză, indiferent dacă este vorba de povestive, roman,

sau ceea ce se numeşte creative nonfiction, apelează mai

întâi la un agent literar care la rândul lui se ocupă de trimiterea

manuscriselor la diferite edituri şi facilitează procesul

de negociere a unui contract (şi primeşte un procent

de cam 10% din valoarea vânzărilor). Poeţii, pe de altă

parte, sunt singurii care nu au nevoie de un agent şi îşi pot

trimite manuscrisele direct. Totuşi, şi în acest domeniu, procesul

de publicare în Statele Unite este foarte dificil ca urmare

a proliferării a ceea ce se numeşte Masters of Fine

Arts, un Masterat în Creaţie Literară. În plus, poeţii trimit de

obicei un manuscris pentru o carte de poezie la diferite concursuri

literare. Uneori, se trimit o mie de manuscrise pentru

un asemenea concurs, şi doar unul primeşte un premiu,

iar câteva altele pot fi alese spre a fi publicate de aceeaşi

edi-tură. Poeţii care vor să participe la un asemenea concurs

plătesc o taxă de lectură, între 20 şi 30 de dolari, şi

manuscrisul câştigător primeşte un premiu de până la 1000

de dolari.

De aceea, conferinţele de acest gen facilitează

procesul de comunicare dintre scriitori şi în special dintre

scriitori şi edituri. În acelaşi timp, un participant la o asemenea

conferinţă poate fi uluit de numărul de scriitori care

încearcă să publice şi de numărul mare de candidaţi pe un

un număr mic de posturi de profesori de creaţie literară în

universităţi. În acelaşi timp, conferinţa AWP reflectă situaţia

din universităţile americane în care totul se bazează pe lozinca

“publish or perish,” publică sau vei pieri!

3246

Violeta Ion

Intîmplarea a făcut să-mi cadă în mînă cartea lui Arşavir Acterian

Privilegiaţi si năpăstuiţi (Institutul European, 1992) cam în acelaşi timp

cu Jurnalul unei fete greu de mulţumit şi să citesc cu tristeţe Recviem

pentru Jeni. Ce m-a uimit însă a fost copilăria lor pe care Arşavir o evocă

în deschiderea carţii. Jeni scria în jurnal la 22 august 1933: “Vreau să-mi

fac cîteva rochii noi, cu condiţia ca tata să nu înceteze de a cîştiga.” La

ce se referea oare, la afacerile tatălui sau la jocurile de noroc care bîntuiau

figura paternă

Arşavir expune pe scurt situaţia : ” Înainte de a cunoaşte viaţa lui

Dostoievski, de a frunzări scrisorile lui patetice adresate soţiei, supusă

la grele încercări de viciul soţului şi de a citi romanul său Jucătorul, eu am

realizat ce înseamnă patima pustiitoare a jocului de cărţi, asistînd

neputincios la dramele tatălui meu, care au fost şi dramele mamei mele

şi dramele celorlalţi copii. Din această experienţă amară care ne-a supus

la repetate şi grele încercări în diferite epoci de creştere şi formare a sensibilităţii

noastre am ieşit tus-trei copiii lecuiţi de orice joc de cărţi – sau

alt joc – pe bani.Am căpătat o firească repulsie pentru asemenea jocuri.

Şi dacă noi băieţii am fost prinşi exclusiv de cu totul altfel de jocuri, sora

mea Jeni – care, ca fată, semăna leit cu tatăl ei, confirmînd unele aserţiuni

freudiene – a avut o înclinaţie şi o dibăcie uluitoare pentru atari jocuri,

pe care însă a refuzat întotdeauna să le joace pe bani – atunci cînd le-a

jucat.”

Gasim aici şi o evocare a lui Haig Acterian,

regizorul de talie europeană cu a cărui soţie,

Marieta Sadova, îşi începe Jeni ucenicia regizorală

: “Haig Acterian fu ales director al Teatrului

Naţional cu dorinţa sa de totdeauna de a servi

teatrul şi de a-şi realiza în sfîrşit viziunea, care

era şi viziunea lui Gordon Craig. Acesta abia

aştepta să fie chemat în România, după ce a fost

refuzat de englezi şi păcălit de Mussolini.Ce visau

Craig şi Haig să facă era un lucru măreţ, ceva

care evocă splendorile teatrului grecesc şi clocotul

shakespearian.Cu aceste gînduri a acceptat

direcţia Teatrului National şi s-a pornit la lucru

Haig Acterian. Zarurile erau aruncate ! Pentru a-

şi realiza planurile avea nevoie de anumite instrumente

de lucru, să-şi asocieze cîţiva tineri

entuziaşti, culţi şi talentaţi. În aceste condiţii a pornit cu tact, fără ifose şi

fără violenţă, luptînd cu indolenţa, cu inerţia, cu invidia, cu sforăriile şi

jungla actoricească, lucrînd ca un posedat zi şi noapte (…)

Şi iată-l peste noapte, după patru luni de directorat şi din nerozia

unor guvernanţi fără vocaţie care au călcat în străchini, pe directorul

Teatrului Naţional arestat, judecat, condamnat, fără nici o vină serioasă,

la 12 ani de închisoare şi expediat la închisoarea din Lugoj. După doi ani

de puşcărie în care timp Haig Acterian a finisat o monografie despre

Molière (pe vremea aceea condiţiile erau mai omenoase decît sub comunişti)

a apărut o magnanimă . Deţinutul politic putea fi eliberat cu

condiţia să plece pe cîmpul de onoare şi să se reabiliteze prin acte de

bravură sau prin moarte.Erai trimis pe linia întîi unde soarta ta era

pecetluită.E ceea ce s-a întîmplat cu Haig Acterian care la 8 august 1943,

în Kuban, la cîţiva kilometri est de Krimskaia, şi-a găsit moartea.Avea

atunci 39 de ani.

Opera scrisă a fratelui meu poate fi cercetată în bună parte la Biblioteca

Academiei Române, unde se află şi toate scrisorile (în număr de

47) ale lui Gordon Craig către Haig Acterian, dar şi la Muzeul Literaturii,

precum şi la Arhivele Statului.”

Mă reîntorc cu un sentiment straniu la fraţii Acterian. Abia acum

pot spune că nu ştiu nimic despre ei şi că am nevoie să mă reîntorc la ei

să-i descopăr, să citesc şi ce n-am citit, să văd, poate, cu mult noroc,

piese regizate de Haig Acterian şi de Jeni Acterian.

www.oglindaliterara.ro

Jeni Acterian,

fiinţa greu de

mulţumit

(II)


ISTORIA MEDICINEI ŞI MEDICII ILUŞTRI

LA ASIRIACII

DIN EPOCILE OMEYYADĂ ŞI ABBASIDĂ

ORIENT-EXCELSIOR

(urmare din numărul anterior)

Califul a manifestat un interes deosebit pentru

aducerea cărţilor din diferite domenii ale cunoaşterii

şi traducerea lor în limba arabă. De asemenea,credinţa

oficială adoptată de calif a fost cea a

mutaziliţilor, care, în pofida părţilor sale negative

reprezentate de inchiziţia “mihna” (încercare, examen),

credea în libertatea opiniei, puterea voinţei

şi raţionalism. Se pare că această atmosferă intelectuală

l-a stimulat pe Hunayn să muncească cu

seriozitate şi perseverenţă, fie în traduceri sau în

producţie, numai că epoca lui Maamun nu a durat

mult.

A tradus pentru Jibril (Gabriel) Bin Bakhtishu

cartea de anatomie a lui Galenus. A revenit în

preajma lui Yuhanna Ibn Masawaiyh, căruia i-a devenit

ucenic în medicină şi i-a tradus multe cărţi,

mai ales din cărţile lui Galenus, unele în limba siriacă

şi altele în limba arabă. Hunayn era cel mai

bun cunoscător al limbilor greacă, siriacă, şi persană

dintre oamenii din vremea sa, pe lângă deplina

stăpânire a limbii arabe prin care s-a distins.

Al-Maamun l-a făcut custodele bibliotecii palatului

“Dar Al-Hikma” (Casa Înţelepciunii) şi i-a cerut să

traducă cărţile filozofilor greci în limba arabă. Totodată,

i-a pus la dispoziţie traducători, iar Hunayn

verifica cărţile traduse de aceştia. Îi plătea echivalentul

în aur al greutăţii cărţilor traduse în arabă şi,

din acest motiv, cărţile lui Hunayn erau scrise cu litere

mari şi grafie cu caractere îngroşate, pe rânduri

cu spaţii mari între ele şi hârtie groasă care

echivala în grosime cu trei, patru foi de hârtie. Scopul

lui era să mărească volumul cărţii şi să-i

crească greutatea, pentru banii de aur pe care-i primea

în funcţie de această greutate. Folosea acel

tip de hârtie în mod intenţionat, iar acest lucru a

contribuit la conservarea cărţilor ani îndelungaţi.

Hunayn a călătorit în multe ţări, între care

Persia, unde a învăţat limba persană, ajungând

până la hotarele cele mai îndepărtate ale ţinutului

romanilor bizantini, ca să ceară cărţile pe care voia

să le traducă, şi unde a stat aproape doi ani,

învăţând limba greacă. Era interesat de traducerea

cărţilor medicale şi în special de cărţile lui Galenus,

până într-atât încât, în general, nu există alte traduceri

ale cărţilor lui Galenus decât cele făcute de

Hunayn sau cele corectate de el, după traducerile

făcute de alţii.

Hunayn bin Ishaq continuat să aibă, în primii

ani din epoca lui Al-Mutawwakil, aceeaşi poziţie

pe care o avusese la califii Al-Maamun, Al-Mutasim

şi Al-Wathiq, de confident, apropiat al palatului abbasid,

medic al califului şi şef al traducătorilor. Hunayn

l-a servit pe Al-Mutawwakil prin medicină şi

s-a bucurat de favoruri în timpul său. Al-Qufti

spune: “A fost ales pentru traducere, care i-a fost

încredinţată. Cel care l-a ales a fost Al-Mutawakkil,

care a angajat pentru el funcţionari scriitori cunoscători

ai traducerii. Ei traduceau, iar el le examina

traducerile”.

Însă nu a durat mult până când califul Al-

Mutawwakil a fost cuprins de invidie şi şi-a schimbat

atitudinea faţă de Hunayn, după ce acesta a

fost acuzat de de necredinţă de către prelaţii creştini.

Califul a poruncit să fie bătut şi întemniţat şi i-

a confiscat bunurile şi cărţile. Hunayn bin Ishaq a

stat în închisoare aproape şase luni, după care a

fost eliberat şi repus în funcţie. Numai că, după cât

se pare, el a suferit o experienţă amară prin

această “mihna”(încercare) şi a preferat să se izoleze

şi să se dedice cercetărilor şi traducerilor proprii.

La aceasta se adăuga situaţia de la palat şi

stăpânirea turcilor, care nu pricepeau nimic din activităţile

ştiinţifice şi literare ale lui Hunayn, ceea ce

l-a făcut să se îndepărteze tot mai mult de viaţa de

la palat şi viaţa oficială.

Deşi Hunayn era medic la palat şi traducător

de încredere, totuşi îndoielile faţă de el l-

au măcinat pe calif de la început. Şederea lui în ţara

romanilor bizantini, preocuparea sa pentru filozofie

şi logică, ideile sale în filozofie şi religie, toate acestea

l-au făcut pe calif să se îndoiască de Hunayn şi

i-au sporit neîncrederea. Şi poate că următoarea

legendă dovedeşte cu claritate acest lucru, atunci

când arată că Al-Mutawakkil: Îi asculta ştiinţa

(ştiinţa lui Hunayn), dar nu lua, după spusele lui,

nici un leac prescris de el până nu se sfătuia cu altcineva.

Motivul principal din spatele încercării

(mihna) la care a fost supus Hunayn bin Ishaq în

timpul lui Al-Mutawwakil sunt ideile expuse de el în

filozofie, logică şi religie. Acest calif interzisese discuţiile

despre filozofie şi logică. De aceea, trebuia

să-i oprime pe filozofi şi pe învăţaţii logicieni, între

care Hunayn, considerat un pericol pentru societate

din punctul de vedere al autorităţii abbaside,

pentru ideile filozofice răspândite de el care chemau

la îndoială în dogmă, pe lângă scrisoarea sa

polemică “Înţelegerea adevărului religiei”, în care

discuta în mod inteligent unele probleme islamice şi

din cauza căreia a fost acuzat de zindikism.

Majoritatea scrierilor lui Hunayn s-au pierdut

sau au fost distruse în timpul persecuţiei la care

a fost supus în vremea lui Al-Mutawwakil. Conform

celor menţionate de Ibn Abi Usaybiyah, din ordinul

califului, au fost aduse toate bunurile pe care le

avea, mobilă, cărţi şi altele asemenea. Totuşi, au

rămas două cărţi importante, prima “Cartea aforismelor

filozofilor”, iar a doua “Înţelegerea adevărului

religiei”.

Califul Al-Mutawakkil s-a îmbolnăvit de o

boală gravă, iar medicii, în timp ce stăteau cu el,

spuneau: Dacă Maiestatea-Ta, Emir al Dreptcredincioşilor,

ne-ar scăpa de zindikitul acela, ca să

scape lumea de el, şi o măreaţă încercare să se

arate din religie… Însă califul Al-Mutawakkil l-a iertat

şi i-a cerut să-l vindece. După ce s-a însănătoşit,

l-a copleşit cu favoruri şi daruri şi l-a făcut mai mare

peste ceilalţi medici. Există o legendă istorică ce

spune că acest fapt a fost consemnat într-o scriere

a califului abbasid Al-Motamid (256 d.Hegira / 870

d.Chr), califul în timpul căruia a murit Hunayn bin

Ishaq în anul 260 d.Hegira / 892 d.Chr).

Hunayn a fost contemporan cu nouă din

califii din neamul Abbas : Al-Maamun, Al-Motasim,

Al-Wathiq, Al-Mutawakkil, Al-Muntasir, Al-Mustain,

Al-Motazz, Al-Muhtadi şi Al-Motamid şi a trăit

şaptezeci de ani.

Ar-Razi şi Ibn Sinna, cei mai mari medici

arabi, au învăţat din cărţile scrise şi traduse de Hunayn.

Totodată, Hunayn a avut un rol însemnat în

conservarea lucrărilor lui Galenus şi răspândirea

renumelui său în lume, prin traducerile făcute după

acesta.

Locul lui Hunayn în traducerea din greacă şi

www.oglindaliterara.ro

(continuare în numărul viitor)

Dr. Riad Awwad

Califul Al-Mutawakkil

s-a îmbolnăvit

de o boală

gravă, iar medicii,

în timp ce stăteau

cu el, spuneau:

Dacă Maiestatea-

Ta, Emir al Dreptcredincioşilor,

ne-ar scăpa de

zindikitul acela, ca

să scape lumea de

el, şi o măreaţă

încercare să se

arate din religie…

Însă califul Al-Mutawakkil

l-a iertat şi

i-a cerut să-l vindece.

După ce s-a

însănătoşit, l-a

copleşit cu favoruri

şi daruri şi l-a făcut

mai mare peste

ceilalţi medici.

3247


NOTE DE LECTURĂ

“EUTHANASIA”

Florin Paraschiv ne-a obişnuit cu volume de eseuri dense la care accesul

este dificil fără o prealabilă iniţiere – o iniţiere de lungă durată – care să parcurgă

măcar pe deasupra maratonul informaţional selectiv pe care autorul

l-a parcurs pas cu pas, mai mult, s-a hrănit din el, a băut din el şi nu este

exclus să fi dormit mergând.

Parcimonios în general cu trimiterea la surse, lasă cititorul să trudească

la pătrunderea în taina textului şi parcă îi surprinzi privirea enigmatică în

care se ascunde nerostit gândul „nu-i vina mea că nu înţelegi”.

Ştefania Oproescu

În volumul de faţă, autorul propune un amplu şi bine documentat excurs

printr-o temă sensibilă „de interes public” şi de „suspectă atracţie” – EUT-

HANASIA – volumul structurat pe opt capitole trecând prin diverse planuri:

medicale, sociale, religioase, deontologice, legislative etc. Numai introducerea ar fi suficient de

tentantă cât să „agaţe” cititorul la parcurgerea pe îndelete a fiecărui capitol. Este nevoie de timp

şi de linişte ca să pătrunzi miezul textului dincolo de informaţia care l-a neliniştit pe autor până la

provocarea de a construi o adevărată bijuterie literară – şi dacă introducerea n-ar fi destul, sugerez

nehotărâtului să deschidă şi să parcurgă ultima parte ce cuprinde biografia. Va fi sigur că fructul

merită decojit şi consumat cu încredere.

Titlul cărţii, aparent simplu, este criptic în realitate. EUTHANASIA. Scurt şi sec. Înseamnă

că Florin Paraschiv nu se lasă sedus de interpretări personale în sens de verdicte ci tratează

subiectul cu înţelepciune şi detaşare, strecoară din când în când câte-o întrebare „nevinovată”

lăsând cititorul să ajungă la părerea proprie.

Ce l-ar fi determinat pe autor să parcurgă atâta informaţie în tema de faţă Dorinţa accesului

la o sursă venind în ajutorul unei posibile „noi civilizaţii” utilizatoare de internet care ar fi

cumva „stranie” şi eventual „capabilă să rezolve vechi provocări insolubile între care şi aceea a

Euthanasiei” O frământare personală care a neliniştit filozofi, medici, preoţi, legiuitori, în vremuri

şi areale diferite, fără a ajunge la o concluzie bine alcătuită, unanim acceptată şi dăinuitoare

Parcă ar înclina spre societatea medicală, ca fiind în măsură să decidă şi să aplice soluţia

oportună, cu prudenţă însă: „medicii pot găsi potrivită profesiei lor reflexia lui Platon: «nu e drept

nici cel ce vrea să spună muribundului tot adevărul». Şi chiar „Tânărul medicinist Axel Munthe din

Parisul anilor 1880 se torturează în reflecţii”.

Extrem de interesant ca document capitolul II Infernul euthanasiei,

căruia autorul îi oferă un spaţiu larg în subcapitolele „Psihiatrie

şi teroare”, „Euthanasie în lagăr”, „Euthanasie comunistă”, doar

că tema „euthanasiei criminale” n-ar avea tangenţe cu „euthanatos”

în concepţia lui Francis Bacon”. Ce adevăr anume avansează Francis

Bacon... datorinţa medicului nu va fi doar aceea de a restabili

sănătatea … dar şi de a procura bolnavului când e lipsit de orice

speranţă, o moarte blândă şi liniştită”. Poate subcapitolul „Euthanasia

de război” să aibă mai mult în comun cu eliminarea suferinţei

în situaţii limită şi să fie mai aproape de originea cuvântului. Poziţia

bisericilor (cap.III) tratează subiectul prin prisma religiei creştine şi

pare expediată (motivaţia vine din titlul „Conceptul după 1945”) între

”uşoara deschidere” promovată de papa Pius al XII-lea şi inflexibilitatea

lui Ioan Paul al II-lea. Prezentul „Nu e de aşteptat vreo schimbare

de viziune odată cu Benedict al XVI-lea, dar mai ştii Biserica

ortodoxă nu doar că se opune hotărât euthanasiei sub orice formă

dar se sprijină neclintit pe Biblie şi textele patristice, amintind că pericopa

evanghelică grăieşte despre Mântuirea ce poate veni şi în ultima

clipă, de aceea nu se cuvine ratată.” Şi poate nici n-ar fi avut

autorul prea mult de comentat câtă vreme în „Pragul” (capitolul IV)

se iveşte o altă întrebare: „Unde e pragul între viaţă şi moarte…“ De

aceea pentru preoţii foarte conştiincioşi se pune înfricoşătoarea problemă: când moare de fapt un

om O spinoasă chestiune teologică…!!!

Când se referă la aspectul deontologic tot către medici priveşte în această „veche şi veşnic

nouă chestiune”. Revine la Platon cel care „socotea minciuna nefolositoare zeilor, dar leac pentru

oameni, aşadar bună de încredinţat medicilor”.

Un posibil „Testament de viaţă şi de moarte” un „Living will” susţinut de unele asociaţii să

fie soluţia „care să facă parte din cultura fiecărei ţări moderne” Se va fi ţinut cont de testamentul

bătrânei din Marea Britanie, fostă asistentă medicală care şi-a tatuat pe pântec „o inimă roşie tăiată

cu o diagonală şi o inscripţie – DO NOT RESUSCITATE” Euthanasia devenită legală în câteva

ţări (pentru câtă vreme) să fie un pas spre civilizaţie

Fraza care deschide volumul este strigătul agonizantului Kafka: „Doctore, dacă nu mă

ucizi, eşti însuţi cel mai mare criminal!” sugerând oarecum că autorul ar cam fi de acord cu el. Nevoit

parcă să rostească limpede de care parte se situează în discuţie, concluzionează: „Îşi mai are

rost întrebarea cine oferă the kiss of Death, sărutarea de pe urmă, Dumnezeu sau seringa

Rămâne fraternitatea deplin cuprinzătoare de transcendent milostiv, dar şi de faptă prea omenească.

DA!”

3248

www.oglindaliterara.ro

Cuvinte si ingeri-Stanel

Stamate-ed.Eleonora,

78 pg

Degringolada-Nicoleta

Ifrim, Ed. Rafet

Dincolo de albastru-Traian

Jacota Bargau-ed.Eubeea-120

pg

Discordia cu zeii-

Gheorghe Mincaed.Alpha-108

pg

Dupa caderea noptii-Mariana

Pândaru-ed.Danimar-74

pg


ESEU

ACTUALITATEA IDEILOR PEDAGOGICE EMINESCIENE

(urmare din numărul anterior)

Constată apoi, cu stupoare, cantonarea

într-un învăţământ mecanicist,

bazat pe memorare, ce caracteriza, din nefericire,

jumătate din învăţământul vremii:

“Rugându-vă să consideraţi că învăţământul

mecanic este general în şcoalele noastre,

de vreme ce lipsa de cunoştinţe

pedagogice e asemenea generală, sunt de

părere că într-o dezvoltare normală a

învăţământului pedagogic, o asemenea directoare

nici ar fi cu putinţă şi nici ar trebui

suferit, dar, în împrejurările de faţă, această

şcoală e la nivelul a cel puţin 50 % din şcoalele

noastre de fete”. (p. 63)

În schimb se entuziasmează de

felul în care această metodă a fost implementată

la “Pensionul de fete” din Iaşi: “În

privinţa instrucţiei, putem susţine că în timpul

nostru sunt puţine lucruri despre care să

se vorbească aşa de mult şi cu atâta interes,

ca de metoda cea mai priincioasă,

după care să se deie şcolarilor învăţătura

cuvenită. Cu toţii ştim astăzi ce înseamnă

metoda intuitivă, însă la noi sunt foarte

puţini care s-o ştie aplica bine şi încă mai

puţine sunt şcolile în care acea metodă a

devenit familiară şi folositoare într-adevăr.

Una din aceste puţine şcoli este Institutul d-

nei Humpel. Învăţarea pe de rost cu scop

de-a dobândi noi cunoştinţe este aproape

cu totul exclusă, memorizarea regulelor (regulă

generală la noi) este înlocuită printr-o

Învăţătură minuţioasă, treptată şi sigură a

materiei de învăţământ, istorie şi ştiinţi naturale

nu rămân vorbe goale în minte sau

cu gândiri încâlcite şi idei nemistuite, dar,

ceea ce-au învăţat, şi ştiu într-adevăr”

(p.13)

Dar cu excepţia acestui principiu

intuitiv (sau metodă), căruia i-a acordat totala

audienţă, Eminescu a mai decelat, în

cadrul diverselor obiecte de învăţământ şi

alte metode specifice fiecăruia. Spre exemplu,

la apariţia “Noului metod de geografie

elementară” de A. Gorjan, comentând metodele

“după care se preda studiul geografiei

adică “metodul vechi (sau analitic), care

începe cu întregul şi ajunge la parte (…) şi

metodul sintetic, care începe cu partea şi

ajunge la întreg” (p.122), comentatorul dă

dreptate autorului cărţii în preferinţa sa pentru

“metodul sintetic” . În fond este vorba

aici de aşa numita învăţare prin descoperire,

care poate utiliza fie un raţionament inductiv

(“sintetic”, spune autorul), adică

pornind de la analiza unor fapte particulare

să se ajungă la concluzii generale, fie de un

raţionament deductiv (“analitic”), care direcţionează

gândirea în procesul cunoaşterii

de la general la particular.

Este explicabil de ce Eminescu

prefera raţionamentul inductiv (sintetic):

deoarece urmărind să se ajungă la generalizări

se porneşte de la ceea ce este cunoscut

(“de la micul capital de cunoştinţe”)

- pag. 79, de la concret, venind deci în atingere

şi cu principiul intuitiv. Astfel se ajunge

la un alt principiu al învăţării, anume al ac-

cesibilităţii care impune respectarea unor

reguli de la cunoscut la necunoscut, de la

simplu la complex, de la apropiat la

depărtat, de la particular la general.

În afara unor principii şi metode didactice

de învăţare pe Eminescu l-a preocupat

mult şi existenţa unor manuale

şcolare bine structurate metodic, a căror

penurie o deplânge. Cu toate că salută, recomandă

sau comentează diferite manuale

publicate, precum cele de citire ( “Povăţuitoriu”

lui Creangă, “Noul A.B.C. - I.P. Eliad),

de istorie ( “Istoria românilor” de G. Cristescu),

de geografie ( “Geografia României”

de Z. Antinescu), el optează totuşi, în cazul

învăţământului primar, pentru o “carte de

citire” care să înlocuiască “toate cărţile speciale

de studii” (p. 196)

Pledoaria sa pentru o “carte de citire”

nu porneşte numai de la faptul că ea

este “O enciclopedie naţională”, în care “se

cuprind descrieri ale ţării, istorisiri din trecutul

ei, caracterizarea personajelor mari ale

poporului, bucăţi de literatură şi artă”, ci şi o

carte de educaţie patriotică nu numai a “tinerimii”,

ci al întregului popor, căci ea ar inspira

“la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi

iubire pentru trecutul şi brazda pământului

lor”, ar preface “o masă de indivizi, ce sentâmplă

a trăi pe aceeaşi bucată de

pământ, într-un popor ce menţine o ţară”.

Ea este o carte absolut necesară

“educaţiunii tinerimii”, “neapărată pentru

cultura limbii materne, pentru istoria şi geografia

ţării, pentru variile cunoştinţe ce trebuie

să le aibă un om”.

Dar pentru a fi cu adevărat fundamentală

ea trebuie să respecte toate preceptele

pedagogice referitoare la

accesibilitate - “Să nu se uite că aceasta

carte de citire nu se-nvaţă pe de rost, că secretul

compunerii ei e de a fi interesant,

conform cu nivelul de înţelegere al copiilor,

şi că ea îi creşte şi instruieşte pe aceştia în

mod liber, fără a-i obosi. (p. 197)

Ea ar oferi de asemenea, prin diversitatea

obiectelor, fiecărui elev să se îndrepte

spre acele discipline care-l atrag şi

care-i dezvoltă predispoziţiile: “Prin varietatea

materiilor, ea dă libertate elevului de a fi

atras cu deosebire de-o seamă din ele: unul

va citi cu plăcere articole de ştiinţă naturală,

altul pe cele istorice, un al treilea pe cele

geografice: pentru fiecare predispoziţie intelectuală

înnăscută e câte ceva în ea.” (p.

197)

După cum lesne se poate constata,

Eminescu pledează şi cu această ocazie

pentru un învăţământ educativ, formativ,

în dauna celui instructiv, atitudine ce se reflectă

pregnant şi în respingerea supraîncărcării

programelor şcolare, problemă

atât de controversată şi în şcoala contemporană.

În acest sens considera ca unui

copil îi sunt suficiente noţiunile de bază

pentru a putea pătrunde mai uşor în orice

domeniu al cunoaşterii şi a le aprofunda

apoi cu propriile-i forţe: “Cine e destinat a

deveni învăţat va deveni şi fără programe

încărcate, căci e destul ca un copil să înveţe

a ceti cu înţeles şi să nu memoreze

www.oglindaliterara.ro

nimic, ce n-a priceput

pe deplin,

pentru ca să-i fie

deschisă calea la

toate adâncimile

ştiinţei, cu vremea

însă şi cu

munca aplicată

regulat asupra

unui singur ram”

(158)

Vituperanţă

este diatriba

adresată

ministrului liberal

Ion Micheci

al Instrucţiunii

publice G. Ghiţu care şi-a permis să încarce

şi să încurce programele. “Un alt merit incontestabil

al d-lui Chiţu este încărcarea şi

încurcarea programelor “Desfidem pe cineva

de a ne arăta programe atât de monstruos

încărcate ca în România. Uitând

vechiul şi nestrămutatul adevăr pedagogic:

non multa sed multum, d. Chiţu a presupus

că copiii români sunt toţi excepţionali prin

memorie şi judecată şi i-a încărcat cu materii

atât de multe şi atât de diverse, încât

nici profesorii, nici şcolarii nu se mai pot

orienta în capetele lor. D-sa a crezut că,

dacă copiii învaţă, vorbe, apoi învaţă, vorbe,

apoi învaţă în genere ceva. Nimic nu învaţă,

pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput,

nerumegat, unde interesul viu şi

judecata copilului n-a jucat nici un rol” (p.

170)

În scurtul său periplu în domeniul

învăţământului Eminescu e mai surprins şi

alte aspecte între care relaţia profesor - elev

nu este de neglijat. S-a observat că el pledează

nu pentru “un învăţător server şi

ţeapăn, cu vergile-n mână”, ci pentru un suflet

uman, care se coboară la treapta sufletelor

copilăreşti şi le disciplinează, nu le

siluieşte” (p. 79)

Respinge, ca eronate, direcţiile

polare relaţionale - de “respect extrem” sau

de “familiaritate fără margini” - : “avem două

direcţii, în practică, şi amândouă greşite;

avem sau nu respect, în fond însă fals, sau

o familiaritate fără margini. Efectul direcţiei

întâi este făţărnicia, efectul celei din urmă

lipsa de caracter şi nesupunere” (p. 137).

Acceptă o soluţie de compromis: o manieră

familiară din care să nu lipsească respectul,

rezultate din fapte şi măsuri pedagogice,

iar nu din “cuvinte moralizatoare”. Exemplul

personal, modelul pe care îl reprezintă cadrul

didactic este în acest sens revelator.

Şi problemele deontologice au intrat

în vizorul eminescian. Deseori, în inspecţiile

sale a avut cuvinte de laudă pentru

învăţătorii oneşti, care în condiţii uneori precare

şi-au îndeplinit conştiincios meseria.

Însă cel mai adesea răzbat din paginile sale

accente de amărăciune, fie pentru slaba

pregătire a cadrelor didactice, fie pentru

comportamentul moral al acestora.

(continuare în nr. viitor)

3249


ESEU

Nae Georgescu

Ţigani,

ţigănie,

ţigăneşte

...În tot răul acesta se ascunde şi un bine: confuzia

numelui nostru etnic încetează; intră în „furculiţa etimologică”

însăşi Roma, cetatea eternă. Abia astfel, prin nume, ţiganii

conştientizează Europa, atrag atenţia că sunt şi ei pe

aici.

În ceea ce ne priveşte, am mai îndurat o dată consecinţele

acestei confuzii, dar la un nivel mai restrâns, oarecum

elitist, oricum fără a fi sesizată marea masă. Şcoala ar

trebui să spună într-un fel aceste lucruri. În 1953, când reforma

ortografică sovietică ne-a obligat să scriem numele

poporului nostru romîn şi al ţării noastre Romînia, cu î din i,

străinii au vrut să ne dea o lecţie şi în Enciclopedia Britanică,

de pildă, iar apoi şi în alte dicţionare şi enciclopedii

străine, s-au clasat alfabetic etnonimul şi ţara imediat după

mica explicaţie la termenul ”rom”, reieşind, grafic, aparent

involuntar, că România este... ţara romilor. Asta n-a fost de

ajuns, dar trenurile de marfă româneşti care circulau în Europa

se întorceau înapoi inscripţionate cu cretă în acelaşi

sens. Sportivii români, apoi, care în întâlniri internaţionale

îmbrăcau tricouri cu inscripţionarea numelui ţării „Romînia”,

erau huiduiţi pe stadioane cu apelativul eponim. A trebuit să

se ia măsuri speciale de către stat, şi Petru Groza este

acela care şi-a asumat răspunderea de a schimba inscripţionarea

de pe tricourile sportivilor şi de pe trenurile de

marfă. Mai târziu a apărut moneda de 3 lei, pe muchia căreia

s-a gravat numele ţării cu „â” (se pare că această monedă

avea acoperire în valută). Au urmat scandalurile lingviştilor

la partid şi la guvern, pe tema: cum este posibil să se

schimbe scrierea fără ştirea lor, apoi s-a organizat un fel de

congres şi li s-a dat voie să adopte hotârârea ortografică

privind excepţia de la regula lui 1953, adică scrierea cu â în

termenii român, România şi compuşii lor. Apoi excepţiile s-

au lărgit, acceptându-se şi în numele de persoană voinţa expresă

a purtătorilor – tot din motive juridice, pentru ca fiii şi

nepoţii să-şi poată demonstra afilierea. Această lege a numelui

nu ţine cont de lingvişti, ca să-l moşteneşti pe un Rotariu,

de pildă, trebuie să te cheme în acte exact Rotariu,

astfel că a trecut în excepţie şi acel –u final, adică se scrie

– iar principiul fonetic cere să fie şi rostit. S-a ajuns, iată, la

babilonia actuală în ortoepie, a pronunţărilor cu accente

multiple – care se suprapune peste aceea, tot actuală, în ortografie,

a dubletelor: scrii Vâlsan pentru nume de persoană

– dar Vîlsan pentru numele râului, etc. etc.

Repet: şcoala ar trebui să spună într-un fel aceste lucruri.

Aceste excepţii sunt valabile până azi pentru cei care

nu acceptă noua ortografie, care cer revenirea la scrierea

cu â din a peste tot în interiorul cuvintelor. (Este vorba de

un mare număr de ziare şi reviste, cu tiraje impresionante:

ele vor scrie cum am arătat mai sus, vor accepta, apoi, să

ortografieze români – dar pentru o floare de câmp vor scrie

că este romîniţă ,etc.; şi asta trebui spus prin şcoală)

Desigur, această bagatelă ortografică nu poate arăta

mai mult decât a arătat vreo câţiva ani după 1953, şi anume

că o confuzie s-a produs la un anumit nivel, că ea a pornit

din ţară şi a fost exploatată în lumea largă civilizată. Era

vorba doar de scriere – şi doar de un semn din curgerea alfabetului.

În 1993, însă, s-a impus şi la noi termenul „rom”,

cu scriere „rrom” şi pronunţare fonetică, după regulile internaţionale.

Aflăm că a fost un congres al ţiganilor, prin 1972,

unde s-a ales dintre multele denumiri ale acestei etnii (ţigani,

gypsi, gitanes, etc.) aceea de „rom” şi s-a propus să fie

lansată internaţional. Termenul a fost primit, acceptat şi înregistrat

în patrimoniul universal (cred că prin UNESCO, dar

n-am găsit specificat nicăieri în literatura de specialitate;

este vorba de o procedură de înregistrare a unor „branduri”,

cum ar fi cele de care ne izbim acum) – iar astăzi este protejat.

Limba lor s-a numit romali şi, lucru important, s-a adoptat

pentru scriere alfabetul latin. Aceasta ar fi singura

intemeiere teoretică a plonjării în onomastica romanică. Teoretic

vorbind, orice grup etnic ajunge la un moment dat la

maturitate istorică şi îşi poate impune sieşi o denumire

generică pe care o poate, apoi, expune internaţional.Ca să

se numeasscă, însă, „romi” într-o Europă preponderent romanică,

acest grup trebuie să aibă în vedere numele ca

atare. Şi dacă o confuzie este la mijloc, intenţionată sau nu,

ea trebuie înlăturată. Acum, că a intrat în cercul acestei

confuzii chiar Roma, Maica Romă, leagănul romanităţii, lucrurile

se pot discuta şi altfel. Credem că numele însuşi,

brandul acesta, trebuie înregistrat şi protejat internaţional –

fie de către italieni, fie de către francezi, români, spanioli,

portughezi – popoarele romanice care-l respectă.

Cât despre ţigani ca indivizi, într-o lume a liberei circulaţiei

a persoanelor ei nu mai pot fi opriţi din cursa spre

sud. Odată ce au descoperit soarele Mediteranei, adică

iarna fără nevoie stringentă de foc, măslinele, portocalele şi

peştele mărunt ca hrană abundentă – vor fi atraşi de acestea

ca de nişte magneţi ancestrali puternici. Toate popoarele

migratoare au avut ca ţintă Mediterana, numită astfel tocmai

pentru că era considerată Mijlocul Pământului, centrul Terrei.

În plus, ţiganii din nord fac, după cum vedem, joncţiunea

cu populaţiile extraeuropene deja stabilite în jurul acestei

mări. Este firească, aşadar, rezistenţa Italiei, a italienilor în

general, faţă de acest nou val de migraţii, cum ei înşişi

numesc fenomenul – dar la fel de firească este atracţia

sudului ce strigă, ce mână acest val.

Şi, între lucruri fireşti, naturale, noi trebuie să vedem

ce este al nostru. Ţiganii din România nu sunt fără identitate,

nu sunt ai nimănui, nu s-au născut din pământ şi din

apă. Au toţi acte, ceea ce înseamnă că vin de undeva

anume, din sate şi oraşe definite. Nu sunt „nomazi”, ori şi-au

oprit de câteva sute de ani buni nomadismul. Literatura

română este plină de ei, de la Ion Budai-Deleanu la Mircea

Eliade sau Vasile Voiculescu putându-se construi o bibliotecă

întreagă cu şi despre ţigani. Dincolo de chestiunile

sociale, în care trebuie să privim cu duritate realitatea, cred

că noi avem şi o altă responsabilitate în această privinţă.

Trebuie să arătăm în ce măsură i-am civilizat, pe câţi dintre

ei i-am adus, de-a lungul timpului, la standarde acceptabile.

Doar n-o să creadă lumea că toţi ţiganii, de totdeauna, au

făcut corp separat între români, au fost aidoma celor care

sunt azi infractori prin Europa.

Trebuie, apoi, să-i separăm pe rudari de masa mare

şi diversă a ţiganilor: rudarii nu cunosc limba romali, n-au

cunoscut-o niciodată, sunt oamenii pădurilor, s-au îmbrăcat

din vechime în haine româneşti populare, vorbesc o limbă

românească veche, au avut totdeauna respect faţă de

românii pe ale căror pământuri au hălăduit– iar azi trăiesc

într-o confuzie identitară dramatică. Şcoala ar trebui să înregistreze

aspecte de acest fel.

3250

www.oglindaliterara.ro


PROZA

“Oameni de nisip”

fragment

Ca pe ghimpi stătea Florica, lângă vatra focului, pe stratul

de fân pe care născuse. I se părea un veac, până a treia zi, când

i-or face ursitorile fetiţei. Abia după aceea avea voie să se ridice de

acolo. Se bucura că măcar fetiţa era sănătoasă şi cuminte. Stăteau

amândouă lângă vatră, după cum era obiceiul.

În cea de a doua seară, trebuia să doarmă alături de ele,

naşa şi moaşa. Ca să nu găsească ursitorile pe mamă şi pe fetiţă,

singure.

De data aceasta, naşa n-a putut să vină, deoarece

avusese prea multe treburi de făcut şi căzuse ruptă de oboseală.

N-a venit nici moaşa. Anica fiind moaşă doar cu numele,

s-a ambiţionat şi n-a vrut să vină.

Riţa, care îi tăiase buricul fetei, ar fi vrut să vină, dar i-a

fost frică de Anica.

Astfel, dintr-o naşă şi două moaşe, Florica şi fetiţa au

întâmpinat singure ursitorile.

Nu i-a convenit deloc Floricăi, că nu şi-a dat copilul în

rândul lumii, după cum era obiceiul, dar nu avea nici o putere.

Aştepta cu sufletul la gură să treacă şi ziua de ursitori, pentru a se

putea ridica de pe strat, ca să-şi vadă de rostul casei.

*

În ziua ursitorilor, pe Mitru Leu l-a găsit

răsăritul soarelui în arie, strigând:

- Mărie, unde eşti, Anică

Anica veni, lipăind talpă după talpă.

Veni şi Măria, dar mai încet, ţinându-şi

mâinile-n sân, băgate sub pieptarul negru, de postav,

cusut de Costică al lu’ Goace din Gămănei. Venea

târându-şi piciorul după ea. Şi-l târăşte aşa,de când a

fost pocită.

Din ce i s-o fi tras, cine ştie Unii zic că ar fi

ieşit afară, taman în puterea nopţii, înainte de cântatul

cocoşilor, şi ar fi-ntâmpinat-o o stafie. Alţii zic că ar fi

fost luată din “Căluş” , fiindcă era chiar în Rusalii,

atunci când a rămas pocită.

*

Mitru zise către cele două femei, arătându-le păsările

tăiate, care se zbăteau pe lângă el:

- Luaţi lighioanele astea de colea! Găinile să le faceţi

ciorbă, iar raţele să le faceţi cu varză. Pentru ursitorile copilului.

Măria îşi duse repede mâna la gură, ca să şi-o acopere şi

zise încet şi apăsat:

- Iaca!

- Vedeţi să jumuliţi raţele acu’, cât sunt calde, că pe urmă,

când s-or răci, se jumulesc cu piele cu tot. Puneţi penele peste

ălelalte, în tinda beciului, – la spuse el, cu dojană.

Luă apoi un şomoiog de paie şi se şterse pe cracul de la

pantaloni, pe care i-l stropise cu sânge găina porumbacă.

- Şi moartă, tot afurisită fusăşi!, dojeni el, găina, care se

zbătea un pic mai încolo.

Plecă apoi la treburile lui. Îl luă pe Mărin, băiatul Anicăi şi

intră cu el în fierărie. Are de dres ceva, la căruţa lu’ Goace.

Mărin începu să tragă la foale.

- Trage, mă, mai cu inimă! se răsti Mitru la el. O să-ţi leg

un chetroi de picere, ca să nu te mai salte foalele-n sus! Eu când

aveam nouă ani, ca tine-acu’, umbla tata să mă-nsoare…

Mărin se ambiţionă şi, în câteva clipe, cărbunii începură

să arunce scântei. Îi arătă lui bâtu-său, că şi el e-n stare.

Mitru se ajută şi el cu cine poate. Până or termina ai lui cu

frontul. Tot aşa de mititei, i-a învăţat şi pe băieţii lui, meserie. Aşa

cum şi pe el, l-a învăţat tată-său.

*

Măria şi Anica adunară păsările

şi intrară cu ele în cunie.

Măriei nu-i convine deloc.

Umblă de colo-colo, fără rost,

dondonind.

- Lasă, mamă, taci din gură, că

e rost de chiuială!, o linişti, Anica.

- Că bine zici, Anico!… Eu la

asta nici nu mă mai gândisem… N-ar fi

bine s-o chemi şi pe Lenica

- Aha. O strig acuma, că tot mă

duc să iau o căldare de apă.

Ioana Stuparu

Anica luă căldarea şi plecă să

ia apă, de la fântâna din drum, care se

află chiar în colţul bătăturii Lenicăi. Strigă încet, peste gard:

- Lenică!

- Ce, fa, ţaică răspunse Lenica, din pragul cuniei.

- Vezi că avem nişte treabă. Să vii fuga, că te cheamă.

- Aha. Viu acu’.

*

Anica reteză câteva căpăţâni de varză, din oboraş. Puse

cârpătorul jos, în cunie, şi începu să toace varza cu barda. Şade în

genunchi şi toacă varza, ca şi când ar toca foi, la raţe. Apoi, o pune

pe măsuţa rotundă, cu trei picioare.

Lenica aduse, din tinda beciului, oalele cele mari de

pământ. O oală are o vadră. Le opări bine. N-au mai

fost folosite de anul trecut, când au fiert în ele

mâncarea pentru pomană. Stau oalele în tinda

beciului şi aşteaptă să le vină rândul: la pomeni, la

nunţi, la botezuri, la ursitori.

Le aşezară în vatra focului, una lângă alta, burtă

lângă burtă. Proptiră la spatele lor, sub mănuşi, câte o

cărămidă, ca nu cumva să se răstoarne, în cazul în

care, Doamne-fereşte, le-ar lovi cu vreun lemn.

Măria îşi aduse sticluţa cu ţuică. Era rost de

chiuială. Luă o înghiţitură şi dădu sticla femeilor,

îndemnându-le:

- Ia luaţi, fa, colea, că n-o fi foc! Hai noroc şi

sănătate!

Plimbară sticla de la una la alta, zicând:

- Hai, noroc şi sănătate!

Treburile mergeau strună, în privinţa Anicăi şi a

Lenicăi. Tinere erau, sănătoase erau… Chef de

muncă de ce să nu aibă, dacă era vorba de petrecere

Puseră într-o oală carnea de găină, ca s-o facă ciorbă, iar

în cealaltă oală puseră carnea de raţă şi varza, după cum le

spusese Mitru.

Turtiţa pentru ursitori o frământă Lenica. Nu mai chemară

o fată curată, după cum era obiceiul, ca să frământe turtiţa

copilului. Aşa hotărâră ele, în cunie, la vatra focului. Se gândiră că

ori Anica ori Lenica sunt destul de curate. Nu mai văzuseră bărbaţi

lângă ele, de când a început războiul.

Bărbaţii lor n-au fost norocoşi ca Ştefan, ca să nu treacă

graniţa. Au luptat numai în afara ţării. Uneori, nici nu mai ştiau de

ei, dacă mai trăiesc, sau nu.

Fac treabă şi durluie din sticla cu ţuică, zicând:

- Hai, noroc şi sănătate!

Aprinseră focul lângă burţile oalelor. Lemnele uscate

luară, numaidecât, foc. Trosnesc de ţi-e mai mare dragul!

Anica îşi deznodă barişul de sub barbă şi se încoconi,

înnodându-l la ceafă. Faţa începu să i se rumenească.

Îşi aduse şi Lenica un scăunel şi se aşeză lângă mă-sa şi

lângă Anica, la vatră.

Focul arde şi trosneşte, îmbiindu-te la povestit şi la “hai,

noroc şi sănătate” .

Începură să povestească, punând în pomelnic tot satul:

“Ba că Prina a fugit cu Nae şi că părinţii ei n-au vrut s-o

lase la el…Că s-au dus, noaptea, dispre ziuă, şi au suit-o cu forţan

căruţă, de au adus-o acasă. Iar ca să n-o vadă cineva că i-a făcut

de râsul satului, i-au pus pe cap un ţol sau o velinţă … Ba că Fane,

de când şi-a pus un dinte de fier, – câinescul de sus, ţine tot timpul

colţul gurii ridicat, ca să-i vadă lumea dintele…Ba că ăla…, ba că

aia…”

www.oglindaliterara.ro

3251


ISTORIA ÎN PREZENT

Cărţi, oameni, idei

În această rubrică vom căuta să prezentăm periodic un fapt pe care îl socotim semnificativ pentru istoriografia

română.

Vom începe prin a face o selecţie, pornind de la preocupările noastre de istoric al perioadei recente –

sau al timpului prezent ori imediat, cum se mai spune –, prin extindere al perioadei contemporane, aşa cum

face de regulă un istoric: încercând să distingă ceea ce este demn de pus în valoare de ceea ce este mai

puţin sau chiar lipsit de interes.

Vom porni întotdeauna de la o carte (sau mai multe), de regulă apariţii recente (dar şi mai vechi, pe care

le vom scoate din uitare) şi vom arunca, acolo unde statura morală se profilează, şi o privire asupra oamenilor.

Iar unde nu va fi vorba de aşa ceva, vom insista asupra ideilor, întrucât lucrul pe care un istoric îl învaţă încă

Mircea Stănescu de la început este că adevărul poate veni din oricare parte, chiar şi de la oamenii cei mai lipsiţi de onestitate.

Vom încerca să aducem disciplina istorică mai aproape de cititorul obişnuit, căutând, într-un limbaj simplu

şi accesibil, să vorbim despre o realitate care este, inevitabil, complexă.

Vom căuta apoi ca tonul să fie adecvat: pe de o parte, să pună în lumină ceea ce este important a fi reţinut şi, pe de alta, să promoveze

un discurs critic. Dorim să stimulăm – cum spunea ilustrul istoric Mihail Kogălniceanu – „o critică nepărtenitoare, aspră, [care]

să le cerceteze pe toate şi ca într’un ciur să le vânture, lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pe cele rele şi una şi alta după

principiile sale şi fără a lua seama la persoana şi starea autorilor (subl. în text).” Căci fără o abordare critică istoria încetează a mai fi o

disciplină, o ştiinţă, transformându-se în contrariul ei: ideologie, propagandă sau – mai apropiat de zilele noastre – reclamă – pozitivă

sau negativă (cea care este sufletul comerţului).

Or, sufletul istoriei – ca al oricărei discipline, de altfel – este etica. Istoricul este dator faţă de public să redea corect sursele pe

baza cărora scrie, să spună adevărul care se întemeiază pe acestea, să nu facă decupaje şi selecţii arbitrare ori interesate.

Vom îmbina diversele tipuri de demersuri proprii disciplinei: de la recenzie, prezentare de carte şi critică de întâmpinare, până la

biografie şi descriere istorică.

Desigur, în această întreprindere vom fi limitaţi chiar de obiectul a ceea ce ne propunem. Căci, în mod normal, un expozeu istoric

„popular” se produce abia pe baza unuia tehnic, or noi ne propunem exact inversul: să-l producem pe cel accesibil şi să-l oprim în

punctul în care nu şi-ar mai avea locul într-o revistă de cultură, ci ar trece într-una de specialitate. Apoi, vom fi mărginiţi chiar de propriile

noastre limite (interes intelectual, preocupări, proiecte la care lucrăm).

În această tentativă am fost mânaţi de lipsa de comunicare din cadrul breslei istoricilor (fiecare pare că lucrează pe propria-i insulă)

şi dintre breaslă şi public (uitând parcă faptul că pentru el scrie).

În fine, nu ne vom face iluzii asupra efectelor pe care le-ar putea avea tentativa noastră. În lumea românească în care trăim şi

în condiţiile date ele vor fi, după evaluarea noastră, cvasi nule. Socotim doar că este un obol pe care istoricul trebuie să-l dea pentru

prezervarea şi promovarea principiilor despre care vorbeau înaintaşii, cele care dau farmecul, pe cât de natural pe atât de discret, al istoriei

ca disciplină pusă în slujba omului.