aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812.
200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI
DE CĂTRE IMPERIUL RUS

Seria
Istorii şi Documente Necunoscute – IDN
Culegere de studii
C 3
TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812.
200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS
Chişinău – 2012
Coordonatorul seriei:
Sergiu Musteaţă

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI
DIN 1812. 200 DE ANI DE LA ANEXAREA
BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS
Materialele conferinţei internaţionale,
Chişinău, 26-28 aprilie 2012

Coordonatorii volumului:
Sergiu Musteaţă
Lector: Lilia Toma
Tehnoredactare şi prepress: Roman Mardare
Copertă: ©Vlad Mischevca – coperta 1: gravură ce reprezintă Bătalia de la Slobozia (1811), autor necunoscut;
coperta 4: posterul şi imagini de la conferinţă
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 : 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul rus / coord., pref.:
Sergiu Musteaţă. – Ch.: Pontos, 2012 (F.E.-P. „Tipogr. Centrală”). – 352 p.
200 ex.
ISBN 978-9975-51-350-0.
[94(498)+94(478)]»1812»:327
T 81
Lucrarea este accesibilă în varianta pdf: http://www.antim.md/resurse/

CUPRINS
Introducere................................................................................................................................................................................7
Veniamin Ciobanu. Mutaţii în sistemul politic european, între Pacea de la Bucureşti şi declanşarea insurecţiei
greceşti (1812-1821)............................................................................................................................................9
Valentin Tomuleţ. Repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie asupra populaţiei din Basarabia
(anii 1812-1830).............................................................................................................................................. 19
B.B. Стецкевич, Л.М. Стецкевич. Молдова, год 1812: попытка реконструкции настроений и ожиданий
местного населения......................................................................................................................................... 37
Александр Пономарёв, Положение румынских княжеств во время войны 1806-1812 годов ....................... 43
Vlad Mischevca, Florin Marinescu. Anul 1812 sub impactul factorului fanariot: marele dragoman
Dimitrie Moruzi............................................................................................................................................... 53
Ana Boldureanu. Aspecte ale circulaţiei monetare în în principatele române în perioada 1806-1812.................. 67
Valentin Arapu. Aspecte istoriografice controversate privind activitatea diplomatică a lui Manuc Bei.................. 71
Dinu Poştarencu. Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia din 1818 şi eşuarea aplicării lui......... 83
Andrei Emilciuc. Izolarea comercial-vamală a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus (anii 1812-1830).. 97
Ivan Duminica. Сolonizările bulgarilor în Basarabia ca rezultat al Tratatului de pace de la Bucureşti............. 109
Andrei Cuşco. Problema Basarabiei de Sud în discursul imperial rus după 1878: viziuni ale alterităţii
şi transferuri instituţionale.............................................................................................................................. 121
Igor Sava. Congresul de Pace de la Berlin, Independenţa României şi sacrificarea Basarabiei............................. 129
Constantin I. Stan. Ecouri în România ale centenarului răpirii Basarabiei (1912).............................................. 141
Liviu Brătescu. Istorie şi diplomaţie la 1912. 100 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus................ 147
Alexandru Istrate. Destinul Basarabiei reflectat în literatura autobiografica şi în presa romaneasca din 1912..... 157
Diana Eţco. Presa timpului despre evenimentul de la 1912................................................................................. 171
Lucia Sava. Anexarea Basarabiei: Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia ţaristă................................ 177
Valentin Constantinov. Anul 1812 şi întreruperea procesului organic de transformare a conştiinţei medievale
româneşti în cea modernă pe teritoriul Basarabiei ......................................................................................... 189
Constantin Burac. Cancelariile europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea despre identitatea
românească a moldovenilor............................................................................................................................. 195
Maria Danilov. Basarabia, contextul imperial şi dimensiunea religioasă a crizei anexării
(primele trei decenii ale secolului al XIX-lea)................................................................................................. 203
Veaceslav Ciorbă. Biserica Ortodoxă din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)................................ 217
Tatiana Varta. Consecinţele raptului teritorial de la 1812 asupra Bisericii ortodoxe române din Basarabia....... 231
– 5 –

Silvia Scutaru. Biserica ortodoxă – instrument de rusificare a Basarabiei sub regimul ţarist.............................. 237
Silvia Pantaz. Basarabia în contextul relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova
în prima jumătate a secolului al XIX (1812-1859)....................................................................................... 245
Ion Gumenâi. Nobilimea basarabeană, evenimentele poloneze din 1863 şi loialitatea faţă de ţarul rus............ 251
Valentina Samoilenco. Rolul nobilimii în viaţa publică din Basarabia în secolul al XIX-lea............................. 257
Gheorghe Negru. Mişcarea naţională din Basarabia şi legăturile ei cu România în vizorul poliţiei
secrete a Imperiului Rus (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea). Documente inedite.... 261
Alexandru Argint. Contribuţii la istoria învăţământului primar şi secundar din Basarabia (1857-1878)....... 273
Alexandr Roitman. Evacuarea evreilor din târgul Floreşti, pe motivul aflării în afara zonei evreieşti, după
documente inedit............................................................................................................................................. 287
Valentin Burlacu. Impactul relaţiilor sovieto-române asupra politicii culturale din R.S.S. Moldovenească......... 295
Sergiu Musteaţă. Anul 1812 în discursul public al mişcării de emancipare naţională din Republica Moldova
(1989-1991)................................................................................................................................................... 303
Ludmila Coadă. Anul 1812 şi pierderea Basarabiei: între discurs public şi comemorare..................................... 311
Aurelian Lavric. Apariţia chestiunii Basarabiei în spaţiul geopolitic european.................................................... 319
Adrian Viţalaru, Iulian Gherca. Anul 1812 în manualele şcolare din România înainte şi după 1989.............. 331
Dorin Cimpoeşu. Două sute de ani de ocupaţie rusească în Basarabia (Republica Moldova) 1812-2012......... 339
Recenzie................................................................................................................................................................................. 347
Agenda Conferinţei............................................................................................................................................................ 350
– 6 –

INTRODUCERE
În anul 2012, în Europa se marchează mai multe
evenimente istorice, printre ele marcarea a 20 de
ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht,
care a pus bazele Uniunii Europene. Pentru
Republica Moldova există două date semnificative,
asupra cărora mediile academice, sociale şi
politice s-au oprit în mod special: 20 de ani după
conflictul militar de pe Nistru şi 200 de ani de la
anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.
Diverse instituţii şi organizaţii neguvernamentale
din Republica Moldova au organizat
evenimente privind anul 1812. Printre acestea
se evidenţiază grupul de iniţiativă „Anul 1812”,
lansat în 2011 şi transformat în Mişcarea Civică
„Anul 1812”, care a făcut un şir de declaraţii şi a
realizat numeroase întruniri şi publicaţii în massmedia
scrisă şi on-line 1 .
În prima jumătate a anului 2012 au avut loc
trei conferinţe ştiinţifice la care s-au dezbătut
subiecte legate de războiul ruso-turc (1806-
1812), Tratatul de pace de la Bucureşti, anexarea
teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul
Rus (1812) 2 . Institutul de Istorie al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” – Filiala Iaşi a Academiei Române, cu
suportul Guvernului Republicii Moldova şi al
ICR, au organizat una dintre cele mai mari conferinţe
internaţionale despre anul 1812 şi Basarabia
(14-16 mai 2012) – „Basarabia – 1812. Problemă
națională, implicații internaționale”.
1
Declaraţia grupului de iniţiativă „Anul 1812” publicată în
TIMPUL, Actualitate pe 16 mai 2011, 05:22. http://www.
timpul.md/articol/declaratia-grupului-de-initiativaanul-1812-23337.html
(ultima accesare la 13.10.2012).
2
http://ava.md/news/015207-anons-vnimaniq-smi-mezhdunarodnaya-nauchnaya-konferenciya-prisoedineniebessarabii-k-rossii-v-svete-mnogovekovogo-moldorossiisko-ukrainskogo-sotrudnichestva.html
(ultima
accesare la 13.10.2012).
Ţinând cont de semnificaţia anului 2012,
Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din
Moldova (ANTIM) a organizat o masă rotundă
şi o conferinţă dedicate celor doi ani fatidici
(1992 şi 1812). Astfel, la 26-28 aprilie 2012,
ANTIM, în colaborare cu facultăţile de istorie
de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă” şi Universitatea de Stat din Moldova,
a organizat, la Chişinău, Conferinţa Internaţională
„Tratatul de pace de la Bucureşti din
1812 şi impactul lui asupra istoriei românilor.
200 de ani de la anexarea Basarabiei de către
Imperiul Rus”. Tema esenţială este una dintre
problemele ştiinţifice majore privind istoria politică
a Moldovei – raptul de la 1812, ce a perturbat
dezvoltarea istorică atât a Principatului Moldovei,
cât şi a spaţiului dintre Prut şi Nistru, denumit
ulterior Basarabia. Conferinţa a avut următoarele
obiective:
1. crearea unui mediu favorabil dezbaterilor
privind problemele de istorie a secolului al
XIX-lea, impactul politicilor expansioniste ale
Imperiului Rus asupra ţărilor române şi împlinirea
a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de
către Imperiul Rus;
2. dezvoltarea unei colaborări viabile între istorici
din ţările Europei şi realizarea unui schimb
academic axat pe istoria Basarabiei;
3. analizarea şi discutarea aspectelor legate de
corelaţia dintre istorie şi politică, relaţia dintre
statele mari şi statele mici şi căutarea în comun
a unor soluţii eficiente privind cercetarea istoriei
Basarabiei.
Deşi am depus proiectul de organizare a
conferinţei la mai multe instituţii din republică
şi de peste hotare, evenimentul a fost finanţat
parţial doar de Primăria municipiului Chişinău.
– 7 –

Guvernul Republicii Moldova nu a dat niciun
răspuns la cele două demersuri ale noastre. Dar,
trecând peste aceste momente, organizatorii au
reuşit să realizeze obiectivele propuse. La conferinţă
au participat peste 50 de istorici experţi în
istoria secolului al XIX-lea din Grecia, România,
Ucraina şi Republica Moldova.
Prezentul volum întruneşte majoritatea
contribuţiilor participanţilor la conferinţa organizată
de ANTIM. Fiecare studiu reprezintă o
secvenţă importantă din istoria anului 1812 şi
tratează impactul politicilor expansioniste ale
Imperiului Rus asupra principatelor române, în
general, şi asupra Basarabiei, în special. Sperăm ca
această lucrare colectivă să fie utilă publicului larg
în cunoaşterea realităţilor istorice de la începutul
secolului al XIX-lea.
Aducem sincere mulţumiri tuturor celor care
ne-au susţinut în realizarea acestui proiect, participanţilor
la conferinţă şi finanţatorilor.
Sergiu Musteaţă,
coordonatorul volumului
– 8 –

MUTAŢII ÎN SISTEMUL POLITIC EUROPEAN ÎNTRE PACEA DE LA
BUCUREŞTI ŞI DECLANŞAREA INSURECŢIEI GRECEŞTI (1812-1821)
Veniamin CIOBANU
Etapa istorică în care se plasează tematica acestei
intervenţii este dominată de prăbuşirea vastului şi,
aparent, invincibilului imperiu, creat, prin foc şi sabie,
de Napoleon Bonaparte, de încercarea sa, aproape
ireală, de a-l reconstitui, precum şi de concretizarea
consecinţelor, pe termen scurt, ale eşecului acelei
tentative.
Declanşarea marii campanii împotriva Rusiei, la
24 iunie 1812, care a marcat „the great international
struggle of Napoleon’s era” 1 , s-a produs în împrejurări
internaţionale în care, potrivit opiniei unor istorici,
Napoleon ar fi putut să obţină o pacificare generală
a Europei în condiţiile impuse de el. Deoarece, „his
marriage to a Habsburg heiress, the accommodating
attitude of Metternich in Vienna, the impotence
of Prussia, the fawning solicitude of most German
princes, the quiescence of Italy, Switzerland and the
Low Countries, all suggested that Europe was ready to
accept The Empire on existing terms” 2 .
Nu este clar în ce împrejurări a decis Napoleon să
atace Rusia. În orice caz, după încheierea Tratatului
de pace şi prietenie cu ţarul Alexandru I la Tilsit la 7-9
iulie 1807, el i-a încurajat pe turci să continue războiul
cu Rusia, declanşat în anul precedent, şi a exercitat
presiuni diplomatice asupra ţarului să se decidă să
declare război Marii Britanii şi să aplice cu stricteţe
blocada continentală, la care aderase la Tilsit. Relaţiile
dintre cei doi aliaţi s-au deteriorat însă progresiv
după semnarea Convenţiei de alianţă din 12 octombrie
1808, la Erfurt, din cauza planurilor împăratului
francez în legătură cu Polonia, inacceptabile pentru
Rusia, precum şi a faptului că Napoleon ezita să-şi
respecte angajamentul de a susţine pretenţiile Rusiei
faţă de Imperiul Otoman. Astfel că, începând din anul
1811, Napoleon a demarat pregătirile „for the great
assault which he believed would knok on his only
serious rival on the Continent” 3 .
Iminenţa agresiunii franceze a alertat cercurile
conducătoare ale Rusiei, care s-au grăbit să întreprindă
măsuri destinate să-i asigure Imperiului Rus
posibilitatea de a face faţă atacului. Între acestea, s-au
1
Franklin L. Ford, Europe, 1780-1830, London and New
York, 1979, p. 219.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 220.
numărat şi cele menite să redreseze poziţia sa internaţională,
precum grăbirea încheierii păcii cu Poarta,
obiectiv realizat la 28 mai 1812, când a fost semnată
pacea de la Bucureşti. Mai mult, diplomaţia rusă şi cea
engleză au reuşit să pună bazele unei noi coaliţii antifranceze,
cea de a şasea, în spiritul Tratatului de pace
şi de alianţă anglo-rus, încheiat la Orebro, la 18 iulie
1812, la care a aderat şi Suedia, căreia Rusia i-a promis
sprijin pentru încorporarea Norvegiei, în schimbul
Finlandei, anexată de Rusia de la Suedia în anul 1809 4 .
Cum s-a încheiat această tentativă a lui Napoleon
este cunoscut. Sub puternicele lovituri ale duşmanilor
săi, care au urmat retragerii din Rusia, acesta
mai spera în anul 1813 că endemicele rivalităţi dintre
aceştia vor constitui un mijloc de a evita colapsul total
al imperiului său. Într-adevăr, Austria era îngrijorată
de faptul că o victorie categorică împotriva lui Napoleon
ar fi putut fi doar în beneficiul adversarei sale
din spaţiul german, Prusia, şi al Rusiei şi ar fi putut
genera un impuls pentru acutizarea mişcărilor naţionale
din monarhia austriacă. De aceea, chiar în anul
1813 Metternich a sesizat avantajele pe care şi le-ar fi
asigurat Austria din menţinerea lui Napoleon, înrudit
cu dinastia austriacă, pe tronul unei Franţe reduse la
limite teritoriale acceptabile, care să nu-i mai fi dat,
în viitor, motive de revanşă. Aşa se explică ofertele
de pace avansate de Metternich lui Napoleon, care
garantau Franţei frontierele sale naturale, adică Rinul,
Alpii şi Pirineii. În plus, ar fi fost lăsate sub controlul
Franţei primele cuceriri ale Republicii Franceze, adică
Belgia, teritoriile germane din stânga Rinului şi Nisa-
Savoya. Împăratul a respins însă acele oferte, astfel că,
la 21 decembrie 1813, armatele coalizate au trecut
Rinul, îndreptându-se spre nordul Franţei 5 .
Revirimentul din lunile februarie-martie 1814,
când armatele franceze, comandate de Napoleon, au
repurtat strălucitele victorii împotriva celor aliate la
Champaubert, Montmirail şi Montereau, nu a fost de
natură să schimbe evoluţia războiului. În faţa refuzului
lui Napoleon de a accepta condiţiile de pace ale aliaţilor,
la 1 martie 1814, Austria, Marea Britanie, Prusia
şi Rusia au semnat tratatul de alianţă de la Chaumont
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 222.
– 9 –

‒ „arrêt de mort pour l’empire (al lui Napoleon –
n.n.) et digne avant-coureur de la Sainte Alliance” 6 ,
ale cărui principale prevederi stipulau ca Franţa să fie
redusă la graniţele pe care le avea la 1 ianuarie 1792, în
timp ce toate teritoriile ce fuseseră cucerite de Franţa
urmau a fi distribuite între aliaţi sau reorganizate
pe alte baze, dar fără participarea Franţei 7 . În următorul
interval de timp, armatele franceze au pierdut
toate confruntările cu cele aliate şi, la 21 martie 1814,
cele din urmă au intrat în Paris. Zece zile mai târziu,
adică la 31 martie, în Paris a intrat şi Alexandru, în
compania regelui Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea,
şi a înalţilor comandanţi militari ai trupelor aliate.
După câteva zile, Napoleon, „însingurat şi trădat” 8 , a
fost constrâns să abdice „fără rezerve”, iar la 11 aprilie
1814 a semnat Tratatul de la Fontainebleau 9 . Aliaţii
au decis să i se atribuie, cu titlu viager, insula Elba,
unde urma să fie exilat (insulă situată în proximitatea
coastelor italiene din Mediterană, în apropiere de
Piombio), să i se aloce o pensie de 2.000.000 de franci,
sumă care urma a fi suportată de dinastia Bourbon,
restaurată pe tronul Franţei, precum şi dreptul de a
purta titlul de împărat 10 . La 4 mai 1814, împăratul
6
Aşa cum îl caracteriza A. Debidour în Histoire diplomatique
de l’Europe. Depuis l’ouverture du Congrès de Vienne
jusqu’à la fermeture du Congrès de Berlin (1814-1878), Tome
premier. La Sainte Alliance, Paris, f.a., p. 7; „de la alianţa de
la Chaumont, din martie 1814, şi prin pacea de la Paris, din
30 mai acelaşi an – nota Gheorghe Cliveti – a trecut drumul
spre fundamentarea ordinii europene (subl.a.)” (Gh. Cliveti,
Concertul european. Un experiment în relaţiile internaţionale
din secolul XIX, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006, p.
25); de asemenea, mai preciza el, „actul alianţei celor patru
(de la Chaumont – n.n.; subl.a.) era, în fond, cel mai eficace
instrument politic atât în direcţia „înfrângerii şi eliminării
lui Napoleon”, cât şi în cea a evitării unei păci à la russe
asupra întregii Europe. Numai într-un asemenea înţeles al
alianţei puteau fi cenzurate „veleităţile pan-europene” ale lui
Alexandru I, reaprinse sub impresia intrării sale în Paris, la 31
martie 1814 (subl. a.)” (Ibidem, p. 104).
7
A. Debidour, op. cit., p. 7.
8
Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104.
9
Ibidem; La Fontainebleau, Napoleon se afla, potrivit relatărilor
colonelului englez Neil Campbell, „in a state of high
anxiety. For days now he had been in the most perturbed
state of mind, rubbing his forehead with his hands, stuffing
his fingers in his mouth and chewing his knuckles raw.
He was… like a caged beast. He was unshaven. He had not
combed his hair and there were thick traces of snuff scattered
over the breast of his uniform. The man who had waged war
against Europe was genuinely frightened at the thought of
being captured by pirates that infested the seas of Elba and
was secretly scared of being assassinated by royalist thugs on
his way there” (Stephen Coote, Napoleon and the hundred
days, London-Sydney-New York-Toronto, 2005, pp. 73-74).
10
Franklin L. Ford, op. cit., p. 222; A. Debidour, op. cit., p.
10; Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104; potrivit deciziei alia-
Napoleon I Bonaparte ajungea în insula Elba 11 . S-au
creat, astfel, condiţiile încheierii păcii cu Franţa, care a
fost parafată la 30 mai 1814 şi care „avea să constituie
preludiul cel mai edificant asupra dificultăţilor armonizării
„disponibilităţilor pacifice” ale principalilor
protagonişti ai concertului european (n.a.)” 12 .
Tratatul de pace de la Paris a fost încheiat de Franţa
cu fiecare dintre aliaţii de la Chaumont şi nu conţinea
niciun indiciu că aliaţii ar fi avut în vedere aderarea
Franţei la „alianţa generală”, ci stabilea noile graniţe
ale Franţei, care, cu unele mici rectificări, erau cele
pe care le avusese la 1 ianuarie 1792. În tratat a fost
inserat însă un articol, al XXXII-lea, care conţinea o
clauză ce permitea şi Franţei să participe la viitorul
congres general, ce urma să reglementeze modalităţile
de completare a dispoziţiilor Tratatului din 30 mai
1814, ceea ce deschidea calea participării Franţei la
„concertul european” 13 .
Aşadar, Congresul trebuia să armonizeze punctele
de vedere şi interesele celor patru mari puteri,
care urmau să creeze o nouă ordine europeană. Anglia
urmărea să-şi consolideze şi să-şi extindă preponderenţa
sa maritimă şi colonială. Or, succesul acelui
program putea fi asigurat, în viziunea cercurilor
conducătoare britanice, în primul rând, prin neutralizarea
Franţei şi a Rusiei: prima, din cauza puterii
sale maritime şi comerciale; cea de a doua, din cauza
politicii sale orientale care viza stăpânirea strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele şi, pe cale de consecinţă,
a Istanbulului, periclitând, astfel, interesele englezilor
în Orient. Unul din mijloacele de realizare a
acelui obiectiv a fost considerată Prusia. Ea trebuia să
primească Saxonia şi cea mai mare parte a Poloniei,
pe care şi-o adjudecase în urma celor trei împărţiri ale
acestui stat din anii 1792, 1793 şi 1795. În felul acesta,
se considera la Londra, Franţa ar fi fost supravegheată
din Est, iar Rusia nu şi-ar fi putut consolida poziţia
în Europa de Nord-Est prin reconstituirea, în profitul
său exclusiv, a Regatului Poloniei, aşa cum preconiza
ţilor, fiecare din cele patru puteri trebuia să asigure escorta
exilatului împărat; ca urmare, Rusia l-a desemnat pe generalul
Şuvalov, Austria – pe generalul Köller, Prusia ‒ pe
contele Truchess-Waldbourg, iar Marea Britanie ‒ pe amintitul
colonel Neil Campbell. Acesta din urmă era, în realitate,
agentul secret al guvernului britanic, „whose care for
Napoleon’s well-being was also their means for watching his
every move and ensuaring that he was neither rescued nor
tried to escape from Elba and cross the Mediterranean where
the Royal Navy was constantly patrol” (Stephen Coote, op.
cit., p. 72).
11
Franklin L. Ford, op. cit., p. 222.
12
Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104.
13
Ibidem, pp. 106-107.
– 10 –

ţarul Alexandru I. La realizarea acestui din urmă
obiectiv trebuia să contribuie însă şi Austria, care, de
asemenea, urma să-şi recapete toate provinciile pe care
le căpătase pe seama Poloniei în urma celor trei împărţiri
amintite 14 .
De altfel, s-a apreciat că menţionarea Austriei în
acel context nu a fost întâmplătoare, ci s-a datorat
faptului că interesele acesteia erau cel mai apropiate de
cele ale Marii Britanii. Ca şi Anglia, Austria era interesată
să nu fie surclasată pe continent nici de Franţa şi
nici de Rusia. Influenţa celei dintâi în Europa trebuia
anihilată prin scoaterea de sub controlul său a Ţărilor
de Jos, prin reorganizarea Germaniei în confederaţie,
precum şi cea a Italiei. În ceea ce priveşte Rusia,
Austria nu dorea consolidarea panslavismului, motiv
pentru care nu agrea intenţia ţarului de a reconstitui
Regatul Polon. Exista totuşi un punct în care vederile
celor două puteri erau opuse, şi anume Prusia. Căci,
dacă nu putea admite prezenţa rusă în Cracovia, nu
putea admite nici anexarea de către Prusia a Saxoniei,
deoarece s-ar fi rupt echilibrul de putere în spaţiul
german în favoarea celui mai puternic adversar al
Habsburgilor în această zonă, adică Prusia 15 .
În ceea ce priveşte Rusia, punctele sale de vedere
nu erau diametral opuse celor ale Austriei sau ale
Marii Britanii. Datorită rolului covârşitor pe care l-a
avut în înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, ţarul
Alexandru I era convins că „marea alianţă” nu s-ar fi
putut constitui şi nu ar fi putut ieşi învingătoare fără
aportul său. În schimbul acelui sacrificiu, el pretindea
că dorea să repare eroarea bunicii sale Ecaterina a II-a,
care distrusese Polonia, şi să reconstituie, sub sceptrul
său, Marele Ducat al Varşoviei, pe care tocmai
îl ocupase cu trupele sale, şi să-l doteze cu un guvern
„constituţional”, căruia să-i ataşeze restul Poloniei. În
ce priveşte problema pruso-saxonă, el o dorea rezolvată
în favoarea Prusiei, pe care o dominase dintotdeauna
şi prin intermediul căreia dorea să controleze
şi Confederaţia Germană, dar şi să exercite o permanentă
supraveghere asupra Austriei. Apoi, având
deja sub controlul său spaţiul baltic în urma anexării
Finlandei în anul 1809 şi având contact direct cu linia
Dunării în urma tratatului de pace cu Poarta de la
Bucureşti, din 28 mai 1812, cu o poziţie favorabilă în
14
„L’Empire russe – nota A. Debidour – sera donc tenu en
respect derrière la Vistule” (A. Debidour, op. cit., p. 19).
15
„De cette façon, protegée à la fois contre la Russie, contre la
Prusse et contre la France, dominant à la fois l’Allemagne
et l’Italie, pr éservant la péninsule des Balkans, l’Autriche se
regardait comme la base du grand édifice que le congrès était
appelé à élever” (A. Debidour, op. cit., p. 21).
Armenia, asigurată de tratatul de la Gulistan, încheiat
cu Iranul în anul 1813, „il songeait qu’il pourrait
bientôt, en dépit de l’Angleterre, tourner toutes ses
forces vers l’Orient” 16 .
Cât despre Prusia, ea aspira la hegemonie în
Germania, motiv pentru care manifesta faţă de
Franţa, pe care o considera „l’ennemi héréditaire”, o
ură “sălbatică”, ce părea că nu putea fi atenuată prin
niciun mijloc 17 , şi-i acuza pe aliaţi că trataseră Franţa
cu prea multă îngăduinţă cu prilejul tratatului din 30
mai 1814. În context, le reproşa acestora că nu au luat
Franţei Alsacia – „un genou à l’aide duquel la France
pesait sur l’Allemagne” – pentru a o da Prusiei 18 .
Plenipotenţiar al Franţei la Congresul de la Viena a
fost desemnat Charles-Maurice Talleyrand-Périgord,
prinţ de Benevent, devenit ministrul de externe al
lui Ludovic al XVIII-lea. Om de o inteligenţă extraordinară,
având calităţi ieşite din comun 19 , îndeosebi
16
Căci „la ruine de l’Empire ottoman était son voeux secret.
Mais il ne pouvait le dissimuler que le cabinet de Saint-James
ne l’eut depuis longtemps deviné” (Ibidem, pp. 21-22).
17
Potrivit relatărilor lui Elof Signeul, însărcinatul cu afaceri al
Suediei la Paris, „les Alliés continuent toujours à faire venir
de nouvelles troupes en France, probablement pour la ruiner
entièrement et la mettre ainsi hors d’état de pouvoir jamais
inquiéter l’Europe”; dar, comenta diplomatul suedez, „il se
pourrait cependant que le moyen leur fit manquer le but,
car les nations réduites au désespoir sont bien redoutables”;
diplomatul suedez a aflat că pe acest fundal, „des hommes
marquants ont ouvert une negotiation (sic!) avec le Maréchal
Blücher (mareşalul prusian care, împreună cu ducele de
Wellington, l-a înfrânt pe Napoleon în celebra bătălie de la
Waterloo din 18 iunie 1815 – n.n.) tendant à faire placer la
couronne de France sur la tête du Prince Royal de Prusse. Ce
plan a été accueilli par le Prince de Hardenberg, avec lequel
plusieurs conférences ont eu lieu à ce sujet. Le Roi de Prusse
a été jusqu’à faire consulter l’abbé Sieyès, qui a approuvé ce
projet à l’accomplissement duquel il ne manquait, selon lui,
que le consentement de l’Empereur de Russie” [vezi raportul
lui E. Signeul din 14 august 1815, în Europe and the Porte.
New Documents on the Eastern Question. Volume VIII:
Swedish Diplomatic Reports, 1814-1820, edited by Veniamin
Ciobanu, Editura Junimea, Iaşi, 2010, p. 13, n. 17 (în continuare,
Europe and the Porte, VIII)]; patru zile mai târziu,
adică la 18 august, el revenea asupra subiectului cu noi precizări,
în sensul că negocierile amintite au eşuat. Deoarece „les
Prussiens, sentant la difficulté d’exécuter dans le moment
présent ce projet prématuré, y ont renoncé, non sans regret.
Quoiqu’il en soit, – era el de părere – il est à craindre que
ces pour-parles (sic !) n’ayent ouvert une vaste carrière à leur
ambition et à celle des autres Alliés”, căci, preciza el, „les
Français sont disposés à tout faire pourvû qu’ils soyent delivrés
des maux qui les accablent et dont ils rejettent la faute
sur les Bourbons” (Ibidem).
18
A. Debidour, op. cit., p. 23.
19
La acea dată, Talleyrand era în vârstă de 60 de ani şi nu avea
o înfăţişare prea plăcută. „His blue eyes which, over a long
career, had watched a thousand deceits, were not so much
cold and habituated to an expressionless glitter. The naturally
fair flesh of his face was pale, sagging and dead. It fell
– 11 –

de natură diplomatică. Înainte de a pleca la Viena, a
renunţat la titlul de prinţ de Benevent, pentru a-l lua pe
cel de prinţ de Talleyrand-Périgord, spre a fi pe placul
Papei 20 , şi i-a pus chiar de la debutul prezenţei sale la
dezbaterile Congresului în derută pe reprezentanţii
marilor puteri 21 . Apoi, manevrând cu abilitate principiul
„legitimităţii monarhice” 22 , care, în concepţia
sa, însemna „the ancient house of the Bourbon kings
who had been swept away by the French Revolution”,
mai precis Ludovic al XVIII-lea 23 , şi, exploatând,
cu aceeaşi dexteritate, contradicţiile dintre marile
puteri, Talleyrand a reuşit să determine încheierea,
la 3 ianuarie 1815, a unui acord secret între Marea
Britanie, Austria şi Franţa, prin care părţile semnatare
se angajau să trimită fiecare o armată de 150.000 de
oameni împotriva Rusiei şi a Prusiei, în cazul în care
in folds around a supercilious mouth which suggested at one
and the same time satiated self-indulgence and utter disdain.
Many thought of him as reptilian”; un contemporan spunea:
„when he approached me, with his limping gait, his heavy
body, his flashing eyes, his snakelike mouth and jaw, his paralysing
smile and his affected flatteries, I thought : Nature
gave you the choice between snake and tiger, and you chose
to be an anaconda” (Stephen Coote, op. cit., pp. 5- 6).
20
„Comme on se venge de tout dans ce pays-ci en riant – nota
Elof Signeul – on a fait sur Mr. de Talleyrand une caricature.
Elle est composée de huit têtes, dont la première représente
un jeune abbé qui crie : Vive le Roi ! La seconde un évêque
député à l’Assemblée Constituante : Vive la nation ! la loi et
le Roi ! La 3 me un simple particulier : Vive la République ! La
4 me un ministre : Vive le Directoire ! La 5 me un ministre avec
un nouveau costume : Vive le Consulat ! La 6 me un ministre :
Vive l’Empereur!. La 7 me un ministre : Vive Marie-Louise ! la
8 me (on ne sait pas dans le fait ce qu’elle criera)” (vezi raportul
lui E. Signeul din 19. IX.1814, în: Europe and the Porte, VIII,
p. 14, n. 20).
21
Secretarul de stat britanic, lordul Robert-Henry Castlereagh,
„opened the proceedings with the superior tone of
one addressing a favored dependent. „The object of today’s
conference”, he told to Talleyrand, „is to acquaint you with
what the four Powers have done since we have been here».
He then turned to Metternich and, asking for the protocol,
bade him hand it to their new guest. The glittering eyes ran
quickly down the page and fastened on the word „Allies”.
„What did the word mean” Talleyrand asked with feigned
incomprehension. „Who were the Allies allied against It
cannot be against Napoleon, for he is defeated and on Elba;
nor can it be against France, as peace has been achieved.”
The Great Powers, embarrassed by the logic of this, began
to realise the depth of theirs mistake in inviting the Prince
to join them. Aware that they could hardly ask him to leave,
they agreed to withdraw the document. Another was then
produced” (Stephen Coote, op. cit., p. 8).
22
„The first priority for Europe, its greatest need – declara el
– is to banish the doctrines of usurpation and to revive the
principle of legitimacy, which is the sole remedy for all the
woes afflicting it” (ibidem).
23
Ibidem, pp. 8-9.
acestea ar fi angajat ostilităţi militare, ceea ce însemna
desfacerea quadruplei alianţe, Franţa devenind, astfel,
„a great player of the international game” 24 . Un prim
efect al acelui acord l-a constituit faptul că, informaţi
despre încheierea lui, atât Alexandru I, cât şi Friedrich
Wilhelm al III-lea şi-au moderat pretenţiile, aşa încât
problema polonă şi cea saxonă au fost rezolvate, prin
compromis, în doar şase săptămâni 25 .
Întregul edificiu creat de Talleyrand a fost însă pe
punctul de a fi spulberat de cel împotriva căruia fusese
creat, Napoleon Bonaparte, care, la 27 februarie 1815,
a evadat de pe insula Elba. Au urmat celebrele 100 de
zile ale acestuia, care au pus în derută Congresul de la
Viena şi, în egală măsură, dacă nu în una şi mai mare,
pe Bourboni, dar care s-au sfârşit prin dezastrul de la
Waterloo din 18 iunie 1815 26 . Patru zile mai târziu,
la 22 iunie 1815, împăratul francezilor Napoleon I
Bonaparte a abdicat, nu fără multe ezitări, pentru
a doua oară, fiind exilat pe insula Sfânta Elena din
Oceanul Atlantic, unde, în dimineaţa zilei de 5 mai
1821, la ora 5.49, a încetat din viaţă 27 . După abdicare,
la 2 iulie 1815, aliaţii au intrat în Paris, deoarece
mareşalul Davout, însărcinat de Napoleon cu
apărarea capitalei, realizând inutilitatea oricărei rezistenţe,
a capitulat. O zi mai târziu, la 3 iulie, s-a semnat
Convenţia de la Saint-Cloud, în baza căreia armata
franceză a fost demobilizată şi retrasă în sud, către
Loira, măsură foarte nepopulară printre francezi, iar
trupele engleze, aflate într-o vădită stare de epuizare,
au intrat în Paris 28 . Au urmat represaliile aliaţilor 29 ,
24
Ibidem, p. 10 ; vezi şi A. Debidour, op. cit., p. 36; astfel, “the
Big Four had in this sense become the Big Five. Even during
the Hundred Days, though the old Allies once again took
the field against Napoleonic France, the Bourbon France for
which Talleyrand spoke remained an active partner in a quite
different coalition (n.a.)” (Franklin L. Ford, op. cit., p. 263).
25
Franklin L. Ford, op. cit., p. 263.
26
Pentru detalii în legătură cu acele evenimente, vezi, mai
recent, Stephen Coote, op. cit., p. 121 şi urm.
27
Vezi, pentru detalii, ibidem, p. 250 şi urm. Când ştirea decesului
a ajuns la Paris, Talleyrand tocmai îşi bea cafeaua în
salonul doamnei Crawford; în liniştea care s-a făcut, cineva a
spus: „What an event”, la care Talleyrand a replicat: „It is no
longer an event, merely a piece of news” (ibidem, p. 289).
28
Ibidem, p. 263.
29
Cel mai mare exces de zel l-au făcut prusienii (ibidem, pp.
163-164), un martor ocular al acelor evenimente, însărcinatul
cu afaceri al Suediei la Paris, Signeul, a consemnat în
rapoartele sale câteva aspecte edificatoare ale comportamentului
aliaţilor. La 6 august 1815, el îl informa pe contele
Ernst von Engeström, ministrul de stat şi al afacerilor externe
al Suediei că, potrivit informaţiilor pe care le deţinea, „la
Prussie se borne à des idées de vengeance et de pillage; que
la Russie et l’Autriche tout en respectant la personne et les
malheurs de Louis XVIII sont convaincues de l’incapacité de
ses successeurs, et que Lord Castlereagh regarde cette inca-
– 12 –

precum şi cele ale Bourbonilor şi ale regaliştilor, iar
una dintre victimele ilustre ale acelor răzbunări a
fost celebrul mareşal Ney, care a fost arestat, judecat,
găsit vinovat de trădare faţă de regele Franţei, căruia
îi jurase credinţă după prima abdicare a lui Napoleon
(căruia i s-a alăturat din nou şi s-a distins în bătălia
de la Waterloo) şi de subminare a securităţii statului,
condamnat la moarte şi executat prin împuşcare 30 .
După aproximativ cinci luni de la bătălia de la
Waterloo, la 20 noiembrie 1815, aliaţii au impus
Franţei un al doilea tratat de pace, tot la Paris. Spre
deosebire de cel din 30 mai 1814, cel de al doilea tratat
de pace prevedea condiţii mult mai severe pentru
Franţa. Aceasta trebuia să renunţe la zonele din Savoia
şi din Flandra pe care le reţinuse prin tratatul anterior,
să cedeze Confederaţiei Germane fortăreaţa alsaciană
Landau, iar teritoriile situate pe Rinul Superior, Bavariei.
Obiectele de artă care fuseseră luate de Napoleon,
dar fuseseră lăsate Franţei conform primului tratat,
trebuiau restituite acolo de unde fuseseră sustrase.
Condiţiile cele mai grele erau obligarea Franţei de
pacité comme utile aux intérêts de l’Angleterre”, şi că la acea
dată, populaţia Parisului îşi mai manifesta nemulţumirea faţă
de Aliaţi, astfel încât „on attend crier tous les soirs dans le
jardin de Tuillerie: Vive l’Empereur” (Europe and the Porte,
VIII, p. 17, n. 28); apoi, la 2 octombrie acelaşi an, îl informa
că „les Anglais et le Autrichiens ont détaché avant-hier les
cheveux de Venise, placés au char qui couronne l’arc de
triomphe du Carrousel. Comme tous le bas-reliefs qui représentaient
les batailles gagnées par les Armées Françaises ont
avaient été déjà ôtés par ordre du Gouvernement, le Public
croit la Cour en connivence avec les alliés” (ibidem); aflânduse
că ducele de Wellington „avait forcé la Porte de Musée, un
observateur disait : que la France perdait quelques tableaux
et que l’Angleterre perdait un grand homme”; de altfel, rolul
atribuit Bourbonilor de către aliaţi nu era altul decât cel de a
le servi drept „instrumente de răzbunare” (ibidem).
30
Stephen Coote, op. cit., pp. 265-266; evenimentul a fost
relatat şi de Signeul, într-un raport din 8 decembrie 1815: “le
Maréchal Ney, condamné à mort à minuit, a été exécuté le
7 Décembre à 9 heures du matin dans le Jardin-même où se
tiennent les séances de la Chambre des Pairs. La précipitation
et l’heure de cette exécution prouvent à quel point la Cour
craignait que le public y fut présent.
Le Maréchal Ney a montré le plus grand courage. Après avoir
congédié le confesseur qui l’accompagnait, il fit ranger en
demi-cercle les Vétérans et se plaça contre le mur, refusant de
se faire bander les yeux. Plusieurs balles ayant porté à la tête,
il est tombé raide et mort.
Ainsi périt l’homme que tant de combats avaient illustré. Tous
les Français amis de leur pays en sont affectés et consternés.
La dureté, la passion et l’acharnement dont le procureur
du Roi a fait preuve pendant les débats ont révolté tout le
monde. La manière dont le Gouvernement Français et le
Duc de Wellington ont, comme on dit, renvoyé le Maréchal
Ney, en donnant une explication fausse à la Convention du 3
() Juillet a été jugé peu honorable.
Les derniers mots du Maréchal Ney ont été : Vivent l’honneur et
la Patrie !” (Europe and the Porte, VIII, p. 18, n. 29).
a achita o despăgubire de război de 700 milioane de
franci, precum şi de a întreţine, pe cont propriu, o
armată aliată de 150.000 de oameni pe o durată de
cinci ani 31 .
Actul Final al Congresului de la Viena a fost semnat
la 9 iunie 1815: el a consacrat înfrângerea definitivă
a lui Napoleon I Bonaparte şi a statuat profundele
mutaţii produse în sistemul politic al Europei. Potrivit
Actului Final al Congresului de la Viena, în fostul stat
polonez se constituia un Regat al Poloniei, numit, din
această cauză, şi „Regatul Congresului”, sub sceptrul
ţarului Alexandru I. Pentru constituirea lui, Prusia
renunţa la Varşovia şi teritoriul înconjurător, pe care
le adjudecase la cea de a treia împărţire a Poloniei, din
anul 1795, efectuată în colaborare cu Austria şi Rusia,
Varşovia devenea, astfel, capitala noului Regat. Prusia
a reţinut, în schimb, zona de nord-vest a Poloniei cu
Poznań, Austria a cedat noului Regat vestul Galiţiei
şi a consimţit la transformarea Cracoviei în oraş liber,
dar a reţinut restul teritoriilor foste poloneze pe care
le anexase în urma celor trei împărţiri ale Poloniei, la
sud şi est de Vistula 32 .
Constituirea acestuia fusese hotărâtă, de fapt, prin
tratatele încheiate de Rusia cu Austria şi Prusia la 3
mai 1815, care dispuneau că Regatul Poloniei era unit
pentru totdeauna cu Imperiul Rus, al cărui suveran era
ţarul Alexandru I. Ca urmare, Congresul de la Viena a
operat o nouă împărţire a teritoriilor poloneze, cea de
a patra, în urma căreia i-au fost cedate Rusiei teritoriile
centrale ale fostului Regat al Poloniei. Era o noutate
în istoria evoluţiei problemei poloneze, de vreme ce,
până atunci, Rusia îşi însuşise doar provinciile orientale,
care, în cea mai mare parte, nu erau, din punct de
vedere etnic, provincii poloneze 33 .
Actul Final al Congresului a menţionat însă şi
faptul că noul Regat Polon urma să primească o
constituţie. Deşi existenţa ei era garantată, în acest
mod, de marile puteri ale Europei, elaborarea acesteia
depindea exclusiv de bunăvoinţa ţarului Alexandru
I. Astfel încât textul iniţial, redactat de Adam Jerzy
Czartoryski, un vechi colaborator al acestuia, care a
făcut parte din delegaţia rusă la Congresul de la Viena,
a fost modificat personal de către ţar, care i-a imprimat
31
Franklin L. Ford, op. cit., pp. 256-259; „a doua pace, din
toamna 1815, după Waterloo şi «eliminarea definitivă a lui
Napoleon» avea să facă – nota Gheorghe Cliveti – imperioasă
intrarea în scenă a concertului marii politici (n.a.)” (Gh.
Cliveti, op. cit., p. 264).
32
Franklin L. Ford, op. cit., p. 263.
33
Alexander Gieysztor et al., Histoire de Pologne, Edition Scientifique
de Pologne, Warszawa, 1972, p. 464.
– 13 –

un caracter preponderent aristocratic 34 .
În primii ani de existenţă, Regatul Poloniei s-a
bucurat de un regim mai liberal şi de o evidentă
dezvoltare economică, deoarece Alexandru I vroia să
dea impresia unui monarh constituţional (a instalat,
în anul 1818, Dieta, care urma să voteze impozitele
şi legile ţării), precum şi de protector al culturii (a
admis înfiinţarea, în anul 1818, a Universităţii de la
Varşovia, dar şi de promotor al dezvoltării economice,
înfiinţând Banca Poloniei 35 . Totodată, ţarul a lăsat să
se înţeleagă că era posibil ca vechile provincii orientale
ale Republicii Nobiliare Polone, anexate de Rusia în
urma celor trei împărţiri ale acesteia din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, să fie încorporate în nouconstituitul
Regat al Poloniei 36 .
Regimul politic al noului stat polonez, aşa cum a
fost preconizat de ţarul Alexandru I, s-a dovedit a fi
efemer. După cum s-a remarcat, „la seule idée d’une
union personnelle entre l’immense Russie, au gouvernement
despotique, et le petit Royaume constitutionnel
était contre nature” 37 . În plus, la începutul
deceniului trei al secolului al XIX-lea, se remarcau tot
mai evident tendinţele reacţionare în statele Sfintei
Alianţe. Ca urmare, pericolul declanşării unei revoluţii
în Europa, precum şi puternica stare de spirit
antidemocratică, îndeosebi antipolonă, ce domina
în unele cercuri ale societăţii ruse l-au determinat pe
Alexandru I să restrângă libertăţile acordate polonezilor.
Convins că amintita constituţie nu era decât „un
don gratuit”, el nu s-a mai simţit obligat să-i respecte
prevederile 38 . Ca urmare, dieta nu a mai fost convocată,
poliţia a intensificat măsurile represive împotriva
societăţilor republicane şi ale studenţilor revoluţionari,
iar presa liberă a fost suprimată şi s-a introdus
cenzura, încă din anul 1819 39 .
În ce priveşte concepţia lui Alexandru I ‒ care nu
participase activ la înfrângerea definitivă a lui Napo-
34
Ibidem, p. 465.
35
L’histoire du monde de 1789 à 1918. Afrique, Amérique,
Europe, Extrême Orient, Océanie. Préface de Theodor Zeldin,
f.l., f.a., p. 165.
36
Alexander Gieysztor et al., op. cit., p. 473.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
L’histoire du monde, p. 165; Alexander Gieysztor et al., op.
cit., p. 273; renunţarea de către ţarul Alexandru I la ideile sale
liberale, după Congresul de la Aix-la Chapelle din toamna
anului 1818, a fost sesizată şi de însărcinatul cu afaceri al
Suediei la Petersburg, Genserik Brandel, care nota într-un
raport din 8/20 martie 1820 că „il est incontestable que
depuis l’époque du Congrès d’Aix-la-Chapelle, l’Empereur
a essentiellement changé de manière de voir en politique,
et qu’il a fortement modifié les idées libérales qui l’avaient
guidées jusqu’alors” (Europe and the Porte, VIII, p. 229).
leon la Waterloo, aceasta fiind „opera” lui Wellington
şi a lui Blücher – despre viitorul cadru juridic care
trebuia să asigure stabilitatea politică a Europei, ea era
cea a unei uniuni personale a monarhilor, bazată pe
sentimente religioase. Ca urmare, a iniţiat, împreună
cu Francisc I, împăratul Austriei, şi Friedrich Wilhelm
al III-lea, regele Prusiei, Sfânta Alianţă ‒ act semnat la
26 septembrie 1815. În viziunea lor, aceasta avea ca
misiune să gestioneze „problemele lumii, în expresia
raporturilor între suverani” 40 , în conformitate cu
„the sublime truths which the Holy Religion of Our
Saviour teaches and to watch over there respective
peoples as fathers of families” 41 . Alianţa era deschisă
oricărui suveran care ar fi dorit să adere, cu excepţia
sultanului, care nu profesa religia creştină, a papei,
care nu putea să se „alieze” cu ortodocşii şi protestanţii,
precum şi a prinţului regent al Marii Britanii,
care a invocat faptul că principiile constituţionale ale
ţării sale „forbade him to enter into such a personal
agreement” 42 . Totuşi, chiar în epocă „i-a fost refuzată
valoarea de act fondator de sistem politic”, sintagma
„sistem politic al Sfintei Alianţe”, folosită în istoriografia
problemei, fiind deci „aberantă” 43 .
Două luni mai târziu, la 20 noiembrie 1815, a fost
semnat „Tratatul Cuadruplei Alianţe”, care a reprezentat
„actul fondator şi, totodată, primul act interpretativ
al concertului european (s.a.)” 44 . Iar „expresiile
sale cele mai relevante aveau să fie date de „reuniunile
diplomatice” (congrese, conferinţe), între care
şi cele de la Aix-la-Chapelle (1818), Tropau (1820),
Laybach (1821) şi Verona (1822)” 45 .
Congresul de la Aix-la-Chapelle (Aachen), din
40
Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 325.
41
Franklin L. Ford, op. cit., p. 268.
42
Ibidem, pp. 268-269.
43
Căci „Actului Sfintei Alianţe i-a fost observată, «în epocă»,
de cei cu vocaţia raţionalizării demersului politic, contradicţia
internă sau eroarea de fond de a înscrie în eternul
divin girarea unei ordini lumeşti” (Gh. Cliveti, op. cit., pp.
335-336); mai mult chiar, „the Holy Alliance began at once
to disrupt the hoped for concert of Europe. It was, as liberal
critics pointed out in speech and in print, a compact among
rulers, not among nations. Furthermore, the grounds for
the British prince regent’s non-participation suggested an
incipient division within the Quadruple Alliance itself, as
between absolute and constitutional monarchies. But most
serious of all, the tsar’s brainchild threatened to make the
defence of „decent Christian order” an excuse for repression,
aimed at even the most respectable opponents of established
regimes” (Franklin L. Ford, op. cit., p. 269).
44
„Un concert ce avea să semnifice nu o instituţie în înţelesul
propriu al cuvântului, ci „o manieră de abordare a problemelor
de interes european” (Gheorghe Cliveti, op. cit., pp.
131-132).
45
Ibidem, p. 332.
– 14 –

toamna anului 1818, a marcat sfârşitul perioadei în
care Franţa a fost tratată ca „duşman învins”. Deşi
Quadrupla Alianţă a fost reconfirmată, prin admiterea
Franţei în concertul european s-a creat, de fapt,
o Quintuplă Alianţă, cu participarea Franţei, „to
protect the arts of peace», and to increase general
prosperity” 46 . După ce au fost rezolvate ultimele
detalii ale modalităţilor de achitare de către Franţa a
despăgubirilor de război, ce-i fuseseră impuse prin cel
de al doilea tratat de pace, cel din 20 noiembrie 1815,
s-a hotărât ca, după ce Franţa avea să le ramburseze,
trupele aliate urmau să evacueze teritoriul ei. Un alt
rezultat al acestui Congres a fost respingerea propunerii
ţarului Alexandru I de a se crea o armată internaţională
cu misiunea de a apăra „principiile sacre” ale
ordinii europene, precum şi pe cea ca „all monarchs to
grant constitutions for the wellbeing and tranquility
of their peoples” 47 .
Următorul congres, ultimul care se încadrează în
limitele cronologice ale acestui studiu, a fost cel de
la Tropau, localitate din Silezia, desfăşurat în luna
octombrie 1820. Ca şi cel de la Laybach (1821), acesta
a scos în evidenţă distanţarea Marii Britanii de aliaţii
săi continentali, deoarece au pus în discuţie problema
intervenţiei contra revoluţiilor declanşate împotriva
monarhiei Bourbon, din Regatul celor Două Sicilii şi
din Spania. În pofida eforturilor britanice de a bloca
orice rezoluţie vizând această problemă, ea a fost totuşi
aprobată. Problema spaniolă a fost lăsată temporar în
suspensie, „but the other powers at the congress voted
to authorize military action by Austrian forces in Italy
and to ask that a Russian army of 90,000 men also
stand ready to march from Poland if needed” 48 .
Modificările care se produceau cu repeziciune în
sistemul politic european erau urmărite cu atenţie
de cercurile conducătoare ale Porţii. În primul rând,
pentru că noul raport de forţe, stabilit după încheierea
păcii dintre aliaţi şi Franţa ar fi putut afecta interesele
otomane în Mediterană 49 . Nu puţină îngrijorare
provocau la Istanbul ştirile provenite din cercurile
Congresului de la Viena, potrivit cărora ruşii sperau că,
pe lângă stabilirea frontierei lor pe Vistula, ceea ce le-ar
fi asigurat posibilitatea de a supraveghea şi, eventual,
de a stingheri demersurile Austriei de a-şi consolida
poziţiile în spaţiul german, în detrimentul intereselor
46
Franklin L. Ford, op. cit., p. 270.
47
Ibidem; vezi, pe larg, desfăşurarea Congresului, la Gh. Cliveti,
op. cit., p. 354 şi urm.
48
Franklin L. Ford, op. cit, p. 271; pentru alte detalii, vezi Gh.
Cliveti, op. cit., p. 465 şi urm.
49
Europe and the Porte, VIII, p. 38.
Rusiei, Congresul va consimţi ca soluţionarea diferendelor
lor cu turcii, care nu fuseseră înlăturate de prevederile
Tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti din
28 mai 1812, să rămână în cadrul strict al raporturilor
bilaterale dintre Rusia şi Turcia, fără nicio ingerinţă a
vreunei puteri europene. Ambasadorul Marii Britanii
la Istanbul, Robert Liston (care exprima, se subînţelege,
punctul de vedere al guvernului de la Londra),
considera „cette prétention aussi probable que difficile
à admettre et montre aussi cette jalousie qui, par
sa réciprocité, semble du moins rassurer sur la véritable
existence d’une balance politique” 50 . Cu toate
acestea, „l’attention publique continue d’être fixée
sur le Congrès de Vienne”, cum observa Nils Gustav
Palin 51 , de unde se spera să parvină ştirea liniştitoare
că „les puissances auraient été d’accord au congrès sur
l’intégrité de cet Empire” 52 . De remarcat este faptul că
Poarta nu aştepta pasivă acest rezultat, ci a făcut ea însăşi
demersuri diplomatice în acest sens, prin intermediul
însărcinatului său cu afaceri la Viena, Ioan Mavrogheni,
demersuri întreprinse pe lângă şefii delegaţiilor
la Congres ai Marii Britanii, Austriei şi Franţei, care
au dat asigurări că integritatea teritorială a Imperiului
Otoman avea să fie garantată, cu condiţia ca Poarta
să lichideze diferendele sale teritoriale cu Rusia. Mai
mult chiar, potrivit unor informaţii transmise Porţii
prin intermediul unei note de către Robert Liston,
marile puteri căzuseră deja de acord „sur les grands
intérêts de ce côté des Alpes, que toute appréhension
de guerre avait disparu et qu’on espéroit 53 terminés
ces travaux par une garantie générale et réciproque de
toutes les Puissances de l’Europe. À cela la note ajoute:
pour compléter ce grand systême les Puissances de
la Chrétienté désiroient y comprendre l’Empire
Ottoman par une pareille garantie de l’intégrité de ses
Etats; Mais qu’elle ne pouvait avoir lieu tant que ses
limites n’étoient pas définitivement fixées puisqu’il
50
Vezi raportul lui Nils Gustav Palin, însărcinatul cu afaceri al
Suediei pe lângă Poartă, din 25 octombrie 1814, în Europe
and the Porte, VIII, p. 52; de altfel, tot el le sugera turcilor
„que la Porte envoye quelque personnage de marque à
Vienne pour veiller à ses intérêts au Congrès quoique cet
Empire, n’ayant pas pris part à la guerre, ne pourra pas y avoir
un Ministre membre du Congrès. Il ajoute que la Porte n’y
pourra trouver que bon accueil des Puissances de l’Europe,
ayant si souvent manifesté l’intérêt qu’elles prennent à son
integrité et à sa sûreté” (Ibidem, p. 51).
51
Ibidem, p. 57.
52
Ibidem, p. 64.
53
Terminaţiile verbale la imperfect -oit la singular şi -oient la
plural corespund unei forme vechi de conjugare, folosită în
secolele XVIII-XIX. Forma modernă de conjugare la imperfect
are terminaţiile -ait (sing.) şi -aient (plur.).
– 15 –

subsistoit entre Lui et la Russie une discussion en
quelque sorte territoriale sur les districts que la Russie
occupe et que le Grand Seigneur réclame en vertu du
dernier traité de paix (cel de la Bucureşti, din 28 mai
1812 – n.n.). L’Ambassadeur propose donc que la
Porte accepte l’arbitrage de l’Angleterre, de l’Autriche
et de France pour décider ce différend; et la prévient
que S.M. l’Empereur de Russie a déclaré vouloir se
soumettre à la décision de ces Puissances. Il demande
que la Porte se décide au plutôt, et envoye un négociateur
à Vienne pour cet objet ou qu’elle se borne en
attendant à accepter l’arbitrage, pour ne pas causer de
retard dans la conclusion du Congrès” 54 . Poarta s-a
eschivat de la un răspuns categoric referitor la propunerea
de arbitraj 55 , deoarece, potrivit opiniei sale, ea
„n’avait rien à démêler avec la Russie, qui exigeait
discussion, arbitrage ou garantie, qu’il s’agissait
simplement de s’en tenir à la lettre du Traité de paix
[de la Bucureşti (n.n.)]” 56 .
Un al motiv de îngrijorare pentru Poartă l-a constituit
crearea Sfintei Alianţe, pe care cercurile ei conducătoare
o considerau ca fiind „un pacte qui met la
Chretienté en opposition avec les ennemis”, adepţii
religiei musulmane, manifestând chiar interesul de a
adera şi ea 57 , probabil pentru a anihila, în eventualitatea
în care ar exista un astfel de obiectiv, repercusiunile
negative pe acest plan.
Iată, aşadar, o scurtă trecere în revistă, atât cât am
considerat că este necesar pentru a se înţelege cadrul
politicii generale în care s-au produs acele mutaţii
din sistemul politic european, pe fundalul continuării
crizei orientale, determinată de gravele probleme
rămase în suspensie în raporturile ruso-turce după
încheierea păcii de la Bucureşti din anul 1812. Este şi
motivul pentru care Poarta a manifestat acel interes
deosebit faţă de amploarea şi direcţiile de evoluţie ale
modificărilor care se produceau în raportul de forţe
dintre puterile europene.
54
Ibidem, pp. 67-68.
55
Ibidem, p. 68.
56
Ibidem, p. 72.
57
Paul Seraphino, dragomanul Misiunii diplomatice a Suediei
de la Istanbul, pe care marele dragoman al Porţii, Iacob Argiropulo,
îl chestionase în acest sens, cu prilejul unei întrevederi,
despre care Nils Gustav Palin raporta la 11 martie 1816,
i-a răspuns însă, „en plaisantant sur la qualité d’infidèles que
les Chrétiens et les Musulmans se donnent mutuellement.
J’ai aussi decliné une reponse raisonnée. Captivant ma raison
devant des expressions aussi augustes, j’ai dit qu’il fallait
considérer le traité comme un pacte de tolérance entre les
trois Eglises principales de la Chretienté, qui sont les dominantes
en Europe ; comme un Souvenir de l’amitié personnelle
des Souverains et comme un Boulevard des trônes
qu’on cherche dans les sentimens religieux pour prévenir le
retour des troubles attribués à l’irréligion” (ibidem, p. 130).
SUMMARY
CHANGES IN THE EUROPEAN POLITICAL
SYSTEM BETWEEN THE PEACE OF
BUCHAREST AND THE OUTBURST OF THE
GREEK UPRISING (1812-1821)
The historical stage, in which the theme of this
intervention is placed, is dominated by the collapse
of the large and, apparently, invincible Empire, forged
by fire and sword, by Napoleon Bonaparte, by his
attempt, almost unreal, to reconstruct it, and also the
materialization of the consequences, on short term, of
the failure of that attempt.
The way in which Napoleon’s attempt ended is
well known. Defeated in the great battle of Waterloo,
from June 18th 1815, he was forced to abdicate for the
second time and was exiled on Elba Island.
The final defeat of Napoleon was recorded, in
terms of public international law, in the final Act of
the Congress of Vienna, signed on June 9th 1815,
which stated profound changes in Europe’s political
system.
Regarding the conception of Alexander I, who did
not actively participated to the final defeat of Napoleon
at Waterloo, this being the „work” of Wellington
and Blucher, about the future legal framework that
was to ensure Europe’s political stability, was one of
a personal union of the monarchs, based on religious
feelings. Therefore he initiated, together with Francis
I, the Emperor of Austria, and Friedrich Wilhelm III,
the King of Prussia, the Holly Alliance, an act signed
on September 26th 1815.
Two months later, on November 20th 1815,
„The Treaty of the Quadruple Alliance” was signed,
representing the „the founding act and, at the same
time, the first interpretative act of the European
Concert”. And „its most relevant expressions were to be
the „diplomatic reunions” (congresses, conferences),
among which those from Aix-la-Chapelle (1818),
Troppau (1820), Laybach (1821) and Verona (1822)”.
The Congress from Aix-la-Chapelle (Aachen), in
the autumn of 1818, marked the end of the period in
which France was treated as a „defeated enemy” and
was admitted in the European Concert.
The next Congress, the last that fits the chronologic
limits of this intervention, was the one from Troppau,
a locality in Silesia, which took place in October
1820. As the one in Laybach, from 1821, this one
highlighted the distance that Great Britain took
– 16 –

from its continental allies, because they brought into
discussion the matter of intervention to quell the
revolutions against the Bourbon monarchy in the
Kingdom of the Two Sicilies and in Spain. Despite
the British efforts to block any resolution regarding
this matter, it was, however, approved. The Spanish
problem was left, temporarily, pending.
The changes in the European political system were
raising the attention and the concern of the ruling
circles of the Porte. First of all, because the new balance
of forces set after the peace conclusion between the
allies and France, could affect the Porte’s interests
in the Mediterranean. The news from the circles of
the Congress of Vienna caused concern in Istanbul,
especially those regarding Russia’s expectation that
the Congress would agree to set their frontier on
Vistula and would consent that the solving of the
Russo-Turkish disputes, which were not solved by
the peace Treaty from Bucharest, on May 28th 1812,
would remain in the strict framework of the bilateral
relations between Russia and the Ottoman Empire,
without any interference from a European Power.
However, the ruling circles of the Porte were hoping
that the Congress would decide to an international
guarantee of the integrity of the Ottoman Empire.
Noteworthy is, however, that the Porte did not wait
passively this result, but made its own diplomatic
demarches, through its Charge d’affaires to Vienna,
Ioan Mavrogheni, besides the heads of the delegations
of Great Britain, Austria and France that gave
reassurances that the territorial integrity of the
Ottoman Empire would be guaranteed, but only if the
Porte would solve its territorial disputes with Russia.
Another reason for the Porte’s concern was the
creation of the Holly Alliance, which its ruling circles
considered to be directed against the Muslim world,
showing, even, her interest to join it, probably to
annihilate, in the eventuality it had such an objective,
the negative repercussions.
Here is, therefore, a brief overview, that we
considered necessary, to better understand the general
policy framework in which these changes in the
European political system took place, in the context
of the continuation of the Eastern Crisis, determined
by the serious problems left pending, in the Russo-
Turkish relations, after the conclusion of the peace
from Bucharest, in 1812. That is the reason why the
Porte showed such a great interest towards the scale
and the directions of the changes produced in the
balance of forces between the European Powers.
– 17 –

– 18 –

REPERCUSIUNILE PREZENŢEI ARMATEI RUSE DE OCUPAŢIE
ASUPRA POPULAŢIEI DIN BASARABIA (1812-1830)
Valentin TOMULEŢ
Pornind de la faptul că pierderea independenţei
naţionale este un eveniment crucial în istoria oricărui
popor, ce afectează întreg procesul obiectiv de dezvoltare
a ţării, în acest articol vom insista asupra analizei
prejudiciilor cauzate Basarabiei de prezenţa armatei
ruse de ocupaţie, staţionată în regiune în anii 1812-
1830. Elucidarea acestor momente particulare ne va
permite să determinăm gradul de influenţă al regimului
de dominaţie asupra proceselor economice, sociale,
politice şi spirituale din Basarabia în sec. al XIX-lea.
Istoriografia tributară regimului totalitar-comunist
şi paradigmei marxiste dominante a descris
unilateral şi tendenţios, iar alteori a falsificat datele
şi adevărul istoric privind războaiele ruso-turce din a
doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a
sec. al XIX-lea, inclusiv consecinţele lor dezastruoase
pentru Principatele Române şi, după 1812, Basarabia.
Vom pune în discuţie o singură problemă ‒ repercusiunile
prezenţei armatei ruse de ocupaţie în Basarabia
din momentul anexării ei la Imperiul Rus până la
sfârşitul războiului ruso-turc din 1828-1829.
Dezastrul economic cauzat Principatelor Române
de armatele ruse de ocupaţie în timpul războiului
ruso-turc din 1806-1812 1 a influenţat negativ starea
populaţiei şi dezvoltarea economică ulterioară a
acestor ţări, a provocat proteste şi revolte din partea
diferitor categorii sociale.
Populaţia din Principatele Române a fost impusă să
îndeplinească prestaţii extraordinare în volume foarte
mari în beneficiul armatei ruse. Doar în februarie
1808, administraţia rusă a impus o contribuţie de 30
de piaştri de fiecare locuinţă, ceea ce depăşea de 5 ori
plata obişnuită 2 . Dacă vom lua în consideraţie faptul
că, potrivit unor date aproximative din 1808, numărul
populaţiei scăzuse şi constituia în Ţara Românească
1
Despre urmările dezastruoase cauzate Ţărilor Române de
războiul ruso-turc din anii 1806-1812 a se vedea mai detaliat:
Alexei Agachi, „Contribuţia impusă Moldovei şi Ţării
Româneşti pentru aprovi zionarea armatei ruse de ocupaţie
în anii 1806-1810”. In: Destin românesc. Revista trimestrială
de istorie şi cultură, Chişinău-Bucureşti, 1994, Nr. 1, pp.
66-76; Idem, „Situaţia financiară a Moldovei şi Munteniei
sub ocupaţia rusă (1806-1812)”. In: Ibidem, 1995, Nr. 4, pp.
3-19; Idem, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia
militară rusă (1806-1812), Chişinău, 2008, pp. 118-349.
2
E. Hurmuzaki. Documente privind istoria României, I, vol. II,
Bucureşti, 1874, p. 501.
peste un milion de locuitori, iar în Moldova ‒ 960 de
mii 3 , atunci suma cerută de administraţia rusă pentru
întreţinerea armatei ruse de ocupaţie era impunătoare.
Izvoarele de arhivă atestă numeroase cazuri de
proteste şi revolte ale ţăranilor şi orăşenilor, cauzate
de desfrâul şi samavolnicia armatei ruse de ocupaţie,
descriu fuga în masă a acestora în alte regiuni. Revizorul
Saviţki din administraţia preşedintelui Divanelor
Principatelor Române recunoştea în 1808 că
creşterea dărilor şi prestaţiilor necesare pentru întreţinerea
armatei ruse şi samavolnicia boierilor „aduc la
ruinarea şi sărăcia gospodăriilor ţărăneşti şi fuga lor
în împărăţiile de peste hotare. Orăşenii săraci, ciocnindu-se
de creşterea permanentă a prestaţiilor şi
dispoziţiilor insuportabile legate de îndeplinirea cărăuşiei,
părăsesc casele şi averea” 4 . Creşterea prestaţiilor,
tot mai insuportabile, îi face pe ţărani să se adreseze
cu plângeri direct Divanului şi preşedintelui Divanelor
Principatelor Române. În 1808, după numeroase
plângeri, comandantul suprem al armatei ruse,
feldmareşalul Prozorovski a fost nevoit să-i scutească
pe locuitorii din Moldova de obligaţia de a transporta
provizii pentru armată 5 . Cum constată oficialităţile
ruse, fuga ţăranilor din gospodăriile lor l-a impus
pe Divanul Moldovei să se adreseze preşedintelui
Divanelor cu rugămintea „să-i elibereze pe ţărani de
prestarea cărăuşiei, şi această rugăminte a fost salvatoare
pentru acest popor credincios” 6 .
Impunerea ţăranilor la lucrări în folosul armatei
ruse a afectat şi proprietăţile funciare mănăstireşti.
Egumenul Macarie de la mănăstirea Bârnova, într-o
cerere din 26 mai 1809 adresată senatorului S.S.
Kuşnikov, scria că ţăranii şi ţiganii şerbi „din cauza
numeroaselor oprimări (frecvente dări în folosul
armatei – V.T.) nu pot îndeplini muncile în folosul
mănăstirii” 7 .
Pentru asigurarea necesităţilor armatei administraţia
militară deturna dările obligatorii percepute
de Divanul Ţării Moldovei în folosul vistieriei, spre
3
Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812). Cu un
studiu introductiv de Dr. Teodor Holban, Bucureşti, 1939, p. 48.
4
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 1, inv.
1, anii 1808-1809, d. 590, f. 3.
5
Ibidem, anul 1808, d. 9, p. IV, f. 60.
6
Ibidem, anul 1808, d. 590, f. 18-20 verso.
7
Ibidem, anul 1809, d. 630, f. 32.
– 19 –

exemplu goştina 8 . În 1809, locuitorii Principatului
Moldova cereau senatorului S.S. Kuşnikov, preşedintele
Divanelor Principatelor Române, anularea acestei
dări. Dar acesta a refuzat sub pretextul că goştina „este
încasată în folosul armatelor imperiale pe întreaga
Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie… şi
din acest considerent nu le poate satisface doleanţa” 9 .
Tot în acel an societăţile mic-burghezilor şi a negustorilor
din Akkerman s-au adresat lui S.S. Kuşnikov
cu plângerea că ei îndeplinesc prestaţii, inclusiv militare,
care le cauzează numeroase prejudicii şi cereau
anularea lor. Rugămintea mic-burghezilor şi negustorilor
din Akkerman nu a fost satisfăcută, pentru că
„darea suplimentară percepută asupra oilor, numită
bani de goştină (гоштиных денег), este încasată în
folosul armatelor imperiale pe întreaga Moldovă, de
la toţi contribuabilii fără excepţie, inclusiv de la reclamanţi,
şi din acest considerent plângerea lor nu poate
fi satisfăcută” 10 .
Cele mai multe plângeri ale locuitorilor din
Moldova adresate Divanului se refereau la abuzurile
comandamentului militar, care lua de la populaţie în
mod abuziv produse alimentare, furaj, care etc. La 2
martie 1811, Divanul îi propune senatorului V.I.
Krasno-Milaşevici să le fie date locuitorilor hrisoave
(открытые листы) 11 , în care să fie indicat ce pot
cere şi la ce au dreptul militarii. Senatorul V.I. Krasno-
Milaşevici nu a fost de acord să elibereze asemenea acte,
deoarece în armată „sunt unele persoane samavolnice
care nu respectă dispoziţiile comandamentului şi din
acest considerent niciun fel de scrisori de interzicere
nu-i pot proteja pe locuitori de aceste abuzuri şi, din
8
Goştină – dare (taxă) anuală percepută în Ţările Române
pentru oi, capre şi porci. Exista o deosebire între darea plătită
pentru porci şi oi care merg la îngrăşat la munte şi darea
impusă străinilor (oaspeţilor) pentru oile şi porcii aduşi în
ţară la păscut. În primul caz, avem un fel de impozit direct,
obligatoriu pentru toţi locuitorii care folosesc păşunile, devenind
o dare generală, la care erau impuse toate categoriile
sociale, inclusiv boierii şi clerul, pe întinderea întregii ţări. În
al doilea sens, cu înţeles de taxă (vamă) pentru cei care aduc
în ţară oi şi porci la păscut. – În: Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 206.
9
ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20.
10
ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20, 37.
11
Hrisov – document prin care, în Ţările Române, domnul
acorda o danie, un privilegiu, o imunitate sau întărea un
transfer de proprietate. Spre exemplu, după nenumărate
plângeri ale ţiganilor, în 1808, Divanul Moldovei a eliberat
un hrisov ţiganilor ursari şi lingurari prin care interzicea
ispravnicilor şi proprietarilor funciari să-i asuprească
pe ţiganii nomazi din Moldova. A se vedea în: В.С.
Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX
в. (Этнические и социально-демографические процессы),
Кишинев, 1979, c. 60.
acest considerent, eliberarea lor locuitorilor o consideră
inutilă” 12 .
Una dintre obligaţiunile cele mai grele ale populaţiei
în anii războiului era încartiruirea. Militarii încartiruiţi
în casele ţăranilor şi orăşenilor trebuiau să prezinte
adeverinţe scrise de ultimii, care să ateste comportamentul
în timpul cazării. Dat fiind abuzurile comise
împotriva gazdelor/civililor, militarii ruşi falsificau
aceste documente. Conform unor date de arhivă, în
vara lui 1811, în unele localităţi ale Moldovei militarii
care au fost încartiruiţi în casele localnicilor prezentau
„adeverinţe despre purtarea lor cuviincioasă nu de la
autorităţile locale”, dar „le alcătuiau singuri în limba
rusă” 13 . A fost nevoie de intervenţia lui M.I. Kutuzov,
pentru a interzice prezentarea acestor documente false
de către militarii ruşi cantonaţi în Principate.
Dările impuse populaţiei erau atât de grele şi frecvente,
încât au adus la ruinarea gospodăriilor ţărăneşti
şi sărăcirea orăşenilor. În 1811, Divanul Principatului
Moldova raporta senatorului V.I. Krasno-Milaşevici
că nu mai poate aduna mijloacele băneşti necesare
pentru procurarea raţiei de carne pentru armată 14 .
În toamna anului 1811, la mari impozite au fost
impuşi clerul, boierii şi negustorii 15 . Creşterea prestaţiilor
extraordinare a provocat foamete, care a coincis
cu o calamitate naturală – gerurile cumplite din anii
1810-1811. Foametea din 1810-1811 a fost de o
gravitate greu de apreciat. Documentele de epocă
atestă că, în timp ce ţăranii mâncau coajă de copac,
viţă-de-vie şi tescovină măcinată, la frontieră stăteau
oprite 100 000 cetverturi de faină, 12 500 cetverturi
de crupe şi 55 000 cetverturi de orz şi ovăz cumpărate
pe banii vistieriei Moldovei. Foametea determina
acte disperate: „mulţi dintre locuitori erau bucuroşi
să-şi schimbe copiii pe pâine” 16 . Populaţia săracă era
secerată de boli, ducea lipsă de hrană şi de material de
încălzit. A. Nakko scria în această privinţă: „Iarna
anilor 1810-1811 a nenorocit şi mai mult acest popor
năpăstuit, punându-l într-o situaţie extrem de grea.
Bolile şi foamea, în condiţiile unui ger fără precedent şi
ale unor viforniţe cumplite, au smuls din mijlocul lui
o mulţime de victime şi au rămas pentru totdeauna în
memoria poporului ca nişte nenorociri fără precedent, ce
pot fi exprimate prin sintagma «Iarna lui Kamenski»,
12
ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1811, d. 3247, p. IV, f. 547 verso.
13
Ibidem, d. 3248, p. IV, f. 156-157 verso, 165-165 verso.
14
Ibidem, f. 1208-1209 verso.
15
E. Hurmuzaki, Documente privind istoria României, I, vol. II,
Bucureşti, 1874, p. 623.
16
Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţia militară rusă (1816-1812), Chişinău, 2008, p. 143.
– 20 –

cunoscută fiecărui om chiar şi în timpul de faţă” 17 .
Dezastrul economic provocat de războiul ruso-turc
din 1806-1812, precum şi anexarea forţată la Rusia
au influenţat negativ dezvoltarea ulterioară a teritoriului
dintre Prut şi Nistru în componenţa Imperiului
Rus. Prejudiciile economice cauzate de armatele ruse
de ocupaţie au fost atât de mari, încât faptul era recunoscut
de oficialităţile ruse. Şeful vămilor N. Baikov,
autorul studiului „Descrierea succintă a Basarabiei”,
datat cu anul 1813, scria: „Această ţară ce abunda în
turme (de oi şi bovine – V.T.), jefuită şi pustiită în
urma operaţiilor militare din anul 1806 până în 1810,
prezenta un vast teritoriu pustiu şi nepopulat” 18 . Rezidentul
plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev,
raporta organelor centrale, la 23 februarie 1819, că
„Basarabia, în pofida fertilităţii solului, poate fi considerată
o provincie dintre cele mai sărace, în care toate
cele necesare existenţei sunt de o scumpete neobişnuită,
chiar şi armata nu poate fi asigurată cu pâine decât prin
livrările speciale din guberniile Podolia şi Herson” 19 .
Ruinarea economică a cauzat mari daune comerţului
şi, implicit, a influenţat negativ acumularea
iniţială de capital, iar de aici procesul de construire
a burgheziei comercial-industriale, îndeosebi a celei
naţionale. Ofiţerul Cartierului General al armatei
ruse, P.I. Liprandi, întocmind în anii ’20 ai sec. al
XIX-lea descrierea istorică a Basarabiei, menţiona că
nivelul comerţului nu corespunde condiţiilor obiective:
climă favorabilă, sol fertil, posibilităţi de dezvoltare
ale tuturor ramurilor de producţie, amplasare
geografică favorabilă – provincie scăldată de apele
Prutului, Nistrului, Dunării şi ale Mării Negre, având
trei porturi etc. „Dar, din nefericire, – constată el, –
comerţul de aici, fără de care toate aceste avantaje sunt
inutile, se află într-o situaţie jalnică” 20 .
Iacov Saburov, care a studiat starea diferitelor
ramuri econo mice ale Basarabiei la 1826, scria că,
„fiind înconjurată de trei imperii, dispunând de navigaţia
pe Nistru şi delta Dunării, având o climă favorabilă,
Basarabia are menirea, din firea lucrurilor, să
ocupe o poziţie avansată în comerţul mondial” 21 . Însă,
în ciuda faptului că după anexarea acestui teritoriu
17
А. Накко, „Очерк гражданского управления в Бессарабии,
Молдавии и Валахии во время русско-турецкой войны
1806-1812 гг.”. În: ЗООИД, Одесса, 1879, т. XI, с. 305.
18
Arhiva Istorică de Stat din Rusia (AISR), F. 19, inv. 3, d. 129,
f. 17 verso.
19
Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 33-33 verso.
20
Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia (AIMSR), F.
Arhiva Militaro-Ştiinţifică (AMŞ), d. 18595, f. 12 verso-13.
21
Я. Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля
Бессарабии в 1826 году, Москва, 1830, c. 21.
la Rusia volumul valoric al comerţului exterior era în
favoarea Basarabiei, „aceste sume, constată autorul,
nu rămân aici, deoarece nu există un comerţ interior
care ar fi în stare să le atragă şi să le menţină. O parte
din aceşti bani, percepuţi sub formă de impozite şi
dări, nimeresc în întregime în veniturile de stat (ale
Rusiei – V.T.), ce alcătuiesc aproximativ 3 milioane;
cealaltă parte, ce constituie mai mult de jumătate, este
cheltuită de moşierii bogaţi în capitalele Rusiei (Sankt
Petersburg, Moscova – V.T.) şi, în mare parte, în Viena
şi Germania. Iată aproape întreaga rotaţie a celor 10
milioane ce intră; totodată, deoa rece întreaga sumă de
capitaluri comerciale aflate în circulaţie în Basarabia nu
depăşeşte 15 milioane, regiunea rămâne ca şi altădată
fără capitaluri, în sărăcie” 22 .
Dezastrul cauzat de războiul ruso-turc din 1806-
1812 a căzut pe umerii poporului, afectând întreaga
economie a Basarabiei. Acest fapt este confirmat
de raportul rezidentului imperial I.N. Inzov din
17 martie 1822, în care se sublinia că populaţia din
regiune a fost scutită pe o perioadă de trei ani de
impozite nu numai în virtutea respectării condiţiilor
Tratatului de la Bucureşti, dar şi „în scopul de a aduce
locuitorilor Basarabiei o uşurare, mult necesară după
terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia
ea a suportat multiple greutăţi” 23 .
Oricât ar fi de paradoxal, după sfârşitul războiului
ruso-turc, situaţia economică din provincie
nu s-a schimbat, deoarece populaţia era obligată să
asigure Armata a 2-a rusă, cantonată în Basarabia, cu
provizii, furaje, transport, case de locuit etc. Aceste
obligaţii au constituit o povară grea pentru populaţie
şi, în mod indirect, au inhibat antrenarea ei în relaţiile
mărfare. I.M. Hartingh relatează într-o scrisoare
adresată la 1 noiembrie 1816 comandantului Armatei
a 2-a, contelui Bennigsen, privind planul comisarului
pentru aprovizionarea armatei ruse, cneazul
Gorceakov: „Cu toată dorinţa mea de a întrebuinţa
subvenţiile locale în vederea îmbunătăţirii proviziilor
pentru armata rusă, ce au devenit pentru băştinaşi un
impozit insuportabil, lipsindu-i de ultimele mijloace
pentru propria existenţă, nu găsesc nici cele mai neînsemnate
mijloace ce ar face posibilă realizarea planului
elaborat de cneazul Gorceakov” 24 .
Gorceakov propunea ca armata rusă să fie asigurată
cu provizii pe seama stabilirii unor preţuri fixe la
22
Ibidem, p. 22.
23
AISR, F. 1308, inv. 1, d. 3, f. 2.
24
AIMSR, F. Armata Moldovenească (AM), inv. 182 “a” , d. 44,
cert. 3, f. 48.
– 21 –

produsele alimentare: un cetvert 25 de făină – 19 ruble,
un cetvert de crupe – 22 ruble, preţuri neconvenabile
pentru localnici. În plus, el propu nea să fie interzis
exportul de cereale peste hotare, metodă bine cunoscută
la care apelau des autorităţile ruse şi care a afectat
dezvoltarea social-economică, în primul rând comerţul,
şi nu numai al Basarabiei, dar şi al Rusiei 26 . I.M.
Hartingh scria în legătură cu aceasta că „nu este cazul
de a aduce dovezi de pe timpuri că limitarea comerţului,
prin care se frânează toate ramurile industriei, a devenit
cauza sărăciei totale, nemaivorbind de reducerea veniturilor
particulare ale locuitorilor, acestea fiind totalmente
diminuate de restricţiile stabilite în comerţ; ca rezultat,
erau subminate finanţele vistieriei statului” 27 .
Expunându-şi părerile privind aprovizionarea
armatei ruse cu provizii, I.M. Har tingh constata că
„interzicerea exportului de cereale peste hotare este un
mijloc nociv pentru stat” 28 . Aprovizionarea armatei cu
provizii prejudicia substanţial dezvol tarea economică
a Basarabiei nu numai din cauza frecventelor restricţii
în exportul de cereale, dar şi din cauza reducerii preţurilor
– din lipsa mijloacelor băneşti de care avea nevoie
departamentul de aprovizionare. Numai către anul
1823 intendenţa Arma tei a 2-a le datora locuitorilor
Basarabiei pentru asigurarea armatei cu provizii mai
mult de 300 mii ruble 29 . I.M. Hartingh scria în legătură
cu aceasta: „Ei (comi sionarii – V.T.), în loc să
se ocupe într-adevăr de aprovizionarea armatei cu
provizii, se ocupă cu împărţirea banilor din vistieria
statului, dându-se drept apărători fideli ai profitului în
vistieria statului. Reducând preţurile, au cauzat creşterea
impozitului pentru locuitori. Armata, nefiind
asigurată cu pâine, este nevoită să se hrănească de pe
seama locuitorilor, iar acest mod de aprovizionare este
contra plată, preţurile la pâine fiind stabilite samavolnic
de către comisionar. Aşa a procedat şi cneazul
Gorceakov în regiunea Basarabia” 30 .
Autorităţile locale explicau jaful comis de armata
rusă prin faptul că „departamentul de aprovizionare
nu dispune de mijloace pentru a trimite la timp sumele
necesare” 31 .
25
Cetvért, cetvérturi (четверть) – veche măsură de capacitate
rusă: 1 sfert de grâu de toamnă – 9 puduri 25 funţi; grâu de
primăvară – 9 puduri 7 funţi; secară – 8 puduri 34 funţi;
porumb – 5 puduri; ovăz – 5 puduri 25 funţi; mei – 7 puduri
17 funţi. În unitate de măsură românească, 2,5 cetverturi
erau egale cu o chilă.
26
AIMSR, F. AM, inv. 182 “a” , d. 44, cert. 3, f. 48 verso, 51, 52
verso.
27
AIMSR, F. AM, inv. 182 “a” , d. 44, cert. 3, f. 48 verso.
28
Ibidem, f. 49 verso.
29
AISR, F. 1263, inv. 1, d. 359, f. 320.
30
AIMSR, F. AM, inv. 182 “a” , d. 44, cert. 3, d. 50 verso-51.
31
Ibidem, f. 49.
Prin urmare, asigurarea permanentă cu provizii a
armatei ruse cantonate în Basarabia a cauzat prejudicii
dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti, deoarece
ţăranul nu totdeauna putea să-şi realizeze surplusul de
produse la preţuri rezonabile, fapt care a frânat încadrarea
gospodăriilor ţărăneşti în relaţiile mărfare.
Situaţia se complica şi mai mult în timpul războaielor,
când populaţia era supusă unor prestaţii extraordinare
în ce priveşte atât forţa de muncă, cât şi mijloacele
de transport şi forţa de tracţiune, materialele de
construcţii pentru repararea cetăţilor, drumurilor şi
podurilor, transportarea încărcăturilor militare etc.
Istoriografia din RSSM a prezentat prestaţiile
suprasolicitante impuse de regimul de ocupaţie ţarist
drept sprijin voluntar şi ajutor real activ acordat
armatei ruse de populaţia din provincia anexată 32 , pe
când sistemul de prestaţii stabilit forţat în perioada de
dominaţie otomană – drept o formă grea de dependenţă
33 . O asemenea modalitate de studiere a războaielor
ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea
– prima jumătate a sec. al XIX-lea a permis istoriografiei
oficiale moldoveneşti să treacă conştient cu
vederea problema urmărilor dezastruoase ale războaielor
ruso-turce pentru dezvol tarea social-economică
a Basarabiei.
Declanşarea crizei orientale în anii ’20 ai sec. al
XIX-lea şi evoluţia ei într-un nou război ruso-turc în
anii 1828-1829 au căzut ca o povară pe umerii românilor.
Ocupaţia militară rusă şi sarcinile care au revenit
Principatelor Române în aprovizionarea armatei ruse de
ocupaţie au cauzat prejudicii mari populaţiei. Agentul
consular al Franţei, Viollier, scria cu această ocazie că
noua invazie rusă i-a costat pe români „mai mult sânge
şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc” 34 .
A determina numărul militarilor care s-au aflat
în Basarabia în perioada războiului este destul de
anevoios. Autorităţile locale, într-un raport din 1828,
scriau în această privinţă: „Numărul armatei aflate în
această regiune şi timpul cantonării ei aici sunt imposibil
de determinat, din considerentul că pe parcursul
celor trei ani la rând armatele au trecut neîntrerupt prin
regiune, la început peste hotare în Turcia şi Moldova,
în legătură cu ostilităţile purtate cu Poarta Otomană,
32
Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.
33
Pavel V. Sovetov, „Cât a costat Ţării Moldovei dominaţia
străină (Formele economice de dependenţă a Moldovei în
sec. al XVI-lea – începutul sec al XVIII-lea)”. În: Revista de
istorie a Moldovei, Chişinău, 1990, nr. 4. p. 24.
Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.
34
Istoria Românilor: constituirea României moderne (1821-
1878), vol. VII, tom. I (coord. acad. Dan Berindei), Bucureşti,
2003, p. 78.
– 22 –

iar acum aceleaşi armate trec prin Basarabia înapoi,
neoprindu-se aici pentru cantonare permanentă, în
afară de câteva batalioane de rezervă şi regimente de
cazaci ce întreţin paza de frontieră la hotar, care sunt
înlocuite la discreţia comandamentului, şi în afară de
paza internă” 35 . Numai paza internă, conform aceluiaşi
raport din 1828, constituia 2 465 militari: 1 637 – în
oraşul Chişinău, 138 – în Ismail, 184 – în Akkerman,
166 – în Bender, 176 – în Bălţi şi 164 – în Hotin 36 .
O problemă majoră era aprovizionarea armatei.
La începutul războiului ruso-turc din 1828-1829, în
magaziile de rezervă mobile 37 ale Armatei a II-a ruse
erau stocate 96 266 cetverturi de faină şi 9 669 cetverturi
de crupe. Comandantul P.D. Kiseleff menţiona că
aceste stocuri constituiau doar strictul necesar pentru
un termen de cinci luni de asigurare a Armatei a II-a,
care număra 100 mii ostaşi 38 .
Izvoarele de arhivă, depozitate în fondul Cancelaria
Guvernatorului Basarabiei (F. 2), dovedesc că etichetatul
sprijin şi ajutor real acordat activ armatei ruse
de populaţia provinciei în timpul războiului constituie
nu altceva decât prestaţii extraordinare impuse
populaţiei Basarabiei în legătură cu situaţia militară.
Conform izvoarelor de arhivă, locuitorii Basarabiei
au fost impuşi la asigurarea mijloacelor de transport
pentru transportarea greutăţilor, proviziilor, fânului,
sării şi bolnavilor, repararea drumurilor, podurilor
şi acoperişurilor, construirea şi repararea întăriturilor,
construirea grajdurilor temporare pentru cai,
repararea cordoanelor provizorii construite în partea
stângă a Dunării, acordarea de ajutor la construirea
podurilor plutitoare pe Nistru şi Dunăre, păşunatul
cailor şi boilor de tracţiune donaţi de către stat armatei,
pregătirea fânului pentru necesităţile armatei, pregătirea
pesmeţilor etc.
Aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie a căzut
pe umerii populaţiei autohtone (care dispunea de cel
mai puţin pământ şi care nu beneficia de înlesnirile
şi privilegiile acordate coloniştilor bulgari, găgăuzi,
germani, evrei ş.a.), fapt înveterat în Proclamaţia din
25 aprilie 1828 a feldmareşalului P.H. Wittghenstein,
comandantul Armatei a II-a ruse, adresată populaţiei
Basarabiei cu ocazia intrării armatei ruse în Principatele
Române: „Lăcuitorii de toate stările! Priimiţi
35
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 12.
36
Ibidem, f. 64.
37
Magazie de rezervă mobilă – depozit mobil instituit de
administraţia militară rusă în timpul ostilităţilor militare, în
scopul asigurării armatei cu muniţii şi provizii.
38
E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor
(1781-1849), vol. II, suplimentul I, Bucureşti, 1889, p. 332.
pre vitejii ostaşi rosieneşti ca pre fraţii şi ca pre apărătorii
voştri cei fireşti. Sârguiţi-vă a agiutora mişcările
armiei şi a o îndestula pre ea la cele mai neapărate
trebuinţi; arătaţi noao dovezi a dragostei voastre de
demult cunoscute către Imperia care cu neadormire
apără dreptăţile voastre” 39 . Într-un alt rescript, P.H.
Wittghenstein sublinia că populaţia urma să-şi îndeplinească
datoria cu zel, căci au fost cunoscute cazuri
în trecut când, din cauza că nu dispuneau de mijloace
pentru a se asigura cu hrană, oamenii lăsau totul şi se
salvau prin fugă, iar ţara treptat se depopula 40 . Prin
urmare, populaţia Principatelor Române şi a Basarabiei
era preîntâmpinată de războiul ce urma să înceapă
şi era avertizată de cheltuielile ce se preconizau.
Vom insista asupra analizei doar a unor prestaţii
depistate până la acest moment, impuse populaţiei
din Basarabia în timpul războiului ruso-turc din anii
1828-1829.
Reieşind din considerentul că Basarabia era separată
de două cordoane sanitaro-vamale – unul la
Nistru, iar celălalt la Prut şi Dunăre, guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov,
prin dispoziţia din 30 iulie 1829, propune
să fie deschise puncte de depozitare a proviziilor,
furajelor şi muniţiilor pentru armată la Nistru – la
Movilău, Dubăsari şi Tiraspol, iar la Prut şi Dunăre
– la Sculeni, Leova şi Reni şi în locurile unde administraţia
regională ar fi considerat necesar 41 . În partea
dreaptă a Nistrului, asemenea puncte au fost instituite
la Bender, Criuleni şi Otaci 42 . Prin dispoziţia din 31
iulie 1829, M.S. Voronţov îi cerea guvernatorului civil
al Basarabiei ca şefii de poliţie să răspundă nemijlocit
de stocarea şi paza proviziilor, furajelor şi muniţiilor
în Sculeni, Leova şi Reni 43 . Transportarea produselor
alimentare, furajelor şi muniţiilor de la Prut şi Dunăre
pe teritoriul Principatelor Române a fost încredinţată
general-locotenentului Jeltuhin, generalului aghiotant
Cernâşev şi generalului de cavalerie, contele Vitte 44 .
Prezintă interes sugestiile lui M.S. Voronţov
privind modalitatea de transportare a proviziilor. În
aceeaşi dispoziţie din 30 iulie 1829 el scria că „odată cu
instituirea cordoanelor sanitare nu ne putem aştepta la
o angajare voluntară a cărăuşilor nu numai la preţuri
moderate, dar şi la preţuri mari; deci, această măsură
39
Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în
Basarabia. I (1812-1830), Bucureşti, 1993, p. 198.
40
E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol.
IV, supl. I (1781-1849), Bucureşti, 1881, p. 331.
41
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1315, f. 10.
42
Ibidem, f. 20-20 verso.
43
Ibidem, f. 22.
44
Ibidem, f. 10 verso.
– 23 –

urmează a fi impusă locuitorilor Basarabiei, în schimbul
unei plăţi stabilite la propunerea mea şi aprobate de
comandantul suprem al armatei” 45 . Cât priveşte transportarea
muniţiilor de la Nistru în interiorul Basarabiei
şi la centrele de depozitare la Prut şi Dunăre, M.S.
Voronţov îl ruga pe guvernatorul civil să le asigure
cărăuşilor o plată echitabilă 46 . În pofida acestor măsuri,
ţăranii erau nemulţumiţi de prestaţia la care au fost
impuşi, din considerentul că prin aceasta erau distraşi
de la agricultură, nu puteau să-şi lucreze la timp ogoarele,
în plus, istoveau forţa de tracţiune. Sumele alocate
pentru plata cărăuşilor nu erau, de cele mai multe ori,
suficiente pentru achitarea serviciilor. În raportul
din 6 noiembrie 1826 a comisionarului de clasa a 9-a
Dobrovolski, adresat guvernatorului civil al Basarabiei,
Sorokunski, se menţiona că din judeţele Hotin şi Iaşi au
fost transportate din Isakoveţ la centrele de depozitare
de la Prut şi Dunăre 5 000 cetverturi de făină şi crupe,
din Otaci – 12 000 cetverturi de făină, 4 000 cetverturi
de crupe şi 4900 cetverturi de ovăz, din Cosăuţi (vizavi
de Iampol) – până la 4 000 cetverturi de făină şi crupe
şi din Camenca – 5 000 cetverturi de făină şi crupe.
Prin urmare, suma trimisă de Dobrovolski, în valoare
de 63 799 rub. 50 kop., alocată pentru transportarea
proviziilor nici pe departe nu era suficientă şi, pentru
a nu provoca nemulţumirea cărăuşilor, el a fost nevoit
să împrumute, pentru o anumită perioadă de timp,
o parte din bani din suma alocată pentru furnizarea
produselor alimentare 47 .
Asigurarea armatei ruse cu mijloace de transport şi
cu braţe de muncă constituia o formă grea de prestaţie
extraordinară, la care era impusă populaţia Basarabiei.
Cu ajutorul carelor trase de 6 sau 8 boi erau transportate
muniţiile, echipamentul, proviziile, răniţii, bolnavii şi
chiar trupele militare aflate în trecere prin Basarabia.
Potrivit unor date incomplete, numai în anul 1829,
48 de sate din judeţul Iaşi au pus la dispoziţia armatei
1 038 de care, iar 8 sate din judeţul Hotin – 163 de
care cu căruţaşi 48 . Pentru unele sate din judeţul Iaşi
prestaţiile erau destul de grele. Spre exemplu, locuitorii
satului Chişcăreni au pus la dispoziţia armatei ruse
110 care, cei din Albineţ – 55, Slobozia-Panait – 54,
Ezăreni – 40, Şişieni – 33, Căzăneşti – 30, Mândâc –
28, Cârpeşti – 28, Buşilo – 23, Ghiliceni – 20 de care
cu căruţaşi etc. 49 . Nu mai uşoare erau prestaţiile pentru
satele din judeţul Hotin. De exemplu satul Tabani,
45
Ibidem.
46
Ibidem, f. 18.
47
Ibidem, d. 1432, f. 185.
48
Ibidem, f. 118-119.
49
Ibidem, f. 118-118 verso.
care număra la 1830 doar 78 de gospodării 50 , a pus la
dispoziţia armatei ruse 30 de care cu căruţaşi 51 .
Spre regret, izvoarele de arhivă nu permit să stabilim
numărul total de care şi cărăuşi puşi la dispoziţia
armatei ruse de populaţia Basarabiei în timpul războiului
ruso-turc din anii 1828-1829. Cert este faptul că
cantitatea de provizii şi muniţii transportată pe teritoriul
Basarabiei era destul de mare şi locuitorii, cu
greu, puteau îndeplini această prestaţie. Comandantul
militar al armatei ruse deseori îi forţa pe guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei şi pe guvernatorul
civil al Basarabiei să grăbească transportarea muniţiilor
şi a proviziilor. La 13 aprilie 1829, intendentul
suprem, obligat să asigure armata activă cu alimente,
senatorul Abakumov, îi scria din Galaţi viceguvernatorului
Golubţov să grăbească exportul pâinii din Dubăsari
în Galaţi sau Reni. Pâinea pregătită pentru export
de către guvernatorul civil din Kameneţ urma să fie
transportată cu carele locuitorilor din regiune 52 . Ca
rezultat, în perioada 22 martie-12 aprilie 1829 au fost
transportate din Dubăsari la Reni cu carele locuitorilor
10 583 cetverturi de făină, 1 315 cetverturi de crupe,
7 382 cetverturi de ovăz, 3 494 cetverturi de orz şi 24
527 de saci cu alte provizii 53 . La 30 august 1829, M.S.
Voronţov îi cerea guvernatorului civil al Basarabiei să
întreprindă măsuri energice pentru a asigura transportul
a 67 619 de puduri de obuze trimise din Kaluga
pentru flota rusă de pe Dunăre 54 . Situaţia s-a complicat
la mijlocul lunii septembrie 1829, când pe ambele
maluri ale Nistrului – la Isakoveţ, Movilău, Iampol,
Camenca şi Parcani – au fost depozitate şi urmau a fi
transportate la Reni 56 743 mii cetverturi de făină, 7
465 cetverturi de crupe şi 4 946 cetverturi de ovăz 55 .
Asigurarea forţei de tracţiune cu furaje în timpul
transportării produselor alimentare, furajelor şi muniţiilor
de la centrele de depozitare de pe Nistru la cele de
pe Prut şi Dunăre constituia o prestaţie extraordinară,
la care era impusă populaţia Basarabiei. La 24 iulie
1829, ispravnicul de Orhei îi scria viceguvernatorului
Climşa că a primit de la Administraţia Financiară a
Basarabiei 40 032 rub. 24 cop. pentru procurarea a 57
116 puduri de fân pentru hrana a 36 548 de boi şi a 1
857 de cai folosiţi pentru transportarea proviziilor şi
muniţiilor din Dubăsari la Reni 56 .
50
Ibidem, d. 1485, f. 29.
51
Ibidem, d. 1432, f. 118 verso.
52
Ibidem, f. 30.
53
Ibidem, f. 53-59.
54
Ibidem, f. 133, 135.
55
Ibidem, f. 148.
56
Ibidem, f. 82-82 verso.
– 24 –

Populaţia de la frontiera de apus a Basarabiei, în
special din localităţile unde erau depozitate proviziile şi
muniţiile pentru armată, era nevoită să pună la dispoziţie
încăperi care să servească ca depozite. La 31 iulie
1829, ocolaşii din târguşorul Lipcani îi raportau judecătorului
din Hotin, iar la 3 august acesta îi scria viceguvernatorului
Climşa că, din cauza că lipsesc construcţii
de stat pentru depozitarea proviziilor şi muniţiilor
pentru cerinţele armatei, comisionarul de clasa a 14-a
Maslovski foloseşte casele locuitorilor din Lipcani, care
se află foarte aproape una de alta, sunt foarte vechi,
şubrede şi acoperite cu stuf şi că, în caz de incendiu, pot
fi aduse mari prejudicii proviziilor depozitate 57 .
O altă prestaţie grea la care au fost impuşi locuitorii
Basarabiei era aprovizionarea armatei ruse cu
furaj. În acest scop au fost create rezerve speciale de
fân pentru armată. Doar în judeţul Hotin, în 1828-
1829 au fost colectate 78 550 puduri de fân pentru
necesităţile armatei 58 .
Războiul ruso-turc din 1828-1829 a orientat
comerţul provinciei spre satisfacerea cerinţelor
armatei de ocupaţie ruse dislocate în Principatele
Române şi alte state balcanice. Conform deciziei senatului
rus din 22 iunie 1828, în timpul războiului au
fost anulate toate taxele vamale la diverse produse:
cereale, făină, crupe, vite (în afară de armăsari), unt,
ulei de in şi de cânepă, miere, carne, icre şi ceai, exportate
din Basarabia şi diferite gubernii pe cale terestră,
prin punctele vamale de la Prut şi Dunăre, începând
de la Sculeni şi până la punctele vamale de la Marea
Neagră, cu condiţia că această decizie nu va servi drept
pretext pentru exportul de contrabandă prin Moldova
în alte state europene 59 .
Războiul ruso-turc din 1828-1829 a cauzat mari
incomodităţi centrului regional – oraşul Chişinău,
care a devenit punctul principal de evacuare a dezertorilor
şi răniţilor 60 .
Numeroasele prestaţii exagerate la care a fost
impusă populaţia Basarabiei au prejudiciat dezvoltarea
agriculturii, au înrăutăţit situaţia ţăranilor, limitând
substanţial capacitatea lor de a executa aceste
prestaţii. Despre situaţia deplorabilă creată în Basarabia
în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829
aflăm din scrisoarea mareşalului nobilimii, consilierului
de stat Başotă din 23 martie 1829 adresată guvernatorului
general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S.
57
Ibidem, d. 1315, f. 32-32 verso.
58
Ibidem, d. 2730, f. 15.
59
AISR, F. 560, inv. 4, d. 435, f. 2; Коммерческая газета,
1828, № 57, 18 июля.
60
Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993, pp. 76-77.
Voronţov 61 . Acesta încerca să-i lămurească lui M.S.
Voronţov cauzele care au înrăutăţit la maximum situaţia
populaţiei, în general, şi a ţărănimii, în particular:
invaziile de lăcuste din anii precedenţi, care au distrus
în multe locuri semănăturile; epidemia care a cuprins
toate judeţele şi, nefiind lichidată, a nimicit jumătate
din vitele cornute, care constituiau unul dintre
izvoarele de bază ale venitului ţărănimii; îndeplinirea
prestaţiilor de război, îndeosebi transportarea pe timp
de iarnă a proviziilor şi muniţiilor militare necesare
armatei; spiritul slab de organizare al administraţiei
locale şi al funcţionarilor, având drept consecinţă
greşeli evidente în sfera de administrare a economiei
provinciei. Astfel, vitele cornute mari au fost nimicite:
începând cu luna mai 1828 şi până la data redactării
scrisorii au pierit mai mult de 40 mii de boi, cu care
agricultorii locali nu numai că îşi lucrau ogoarele, dar
îşi satisfăceau cerinţele proprii, la fel şi cele obşteşti;
semănăturile obişnuite de toamnă în regiune lipseau,
iar speranţele în cele de primăvară erau nule; în lipsa
industriei, izvoarele bunăstării populaţiei erau creşterea
vitelor şi agricultura, dar, cum s-a constatat mai
sus, localnicii au fost privaţi de aceste ramuri 62 .
Situaţia critică în care s-a pomenit Basarabia în
primăvara anului 1829 îl îngrijorează pe M.S. Voronţov.
În scrisoarea din 12 aprilie 1829 adresată comandantului
Armatei a II-a ruse, generalului I.I. Diebici,
M.S. Voronţov recunoştea şi confirma argumentele
aduse de mareşalul nobilimii din Basarabia, Başotă.
Informaţiile survenite din Basarabia au fost verificate
de M.S. Voronţov prin intermediul adjutantului său,
care scria că „majoritatea locuitorilor au pierdut forţa
de tracţiune, iar faptul că mulţi din ei sunt încadraţi
în îndeplinirea serviciului de corvoadă îi lipseşte de
posibilitatea de a se ocupa de lucrările agricole şi de
a cultiva la timp ogoarele” 63 . M.S. Voronţov constata
că într-o situaţie similară s-au pomenit şi coloniştii
aşezaţi în regiune, în pofida faptului că „situaţia lor
a fost totdeauna mai bună, din considerentul că ei
beneficiau de privilegii, dispuneau de un lot mult
mai mare de pământ, iar pe timp de pace erau scutiţi
de încartiruire şi alte prestaţii în natură” 64 . Pentru a
redresa situaţia din regiune, M.S. Voronţov propunea
ca, după terminarea războiului, locuitorilor Basarabiei
să li se acorde privilegii la achitarea prestaţiilor de stat
pentru o perioadă de doi ani, în legătură cu situaţia de
război, scutindu-i concomitent şi de plata restanţelor
61
AIMSR, f. AM, inv. 184 „a”, d. 112, cert. 88, f. 3-4.
62
Ibidem, f. 3-3 verso.
63
Ibidem, f. 1 verso.
64
Ibidem, f. 2.
– 25 –

la prestaţii. Voronţov, prin intermediul ministrului de
interne, intenţiona să se adreseze împăratului pentru a
obţine privilegiile solicitate 65 .
Numărul enorm de trupe militare care au împânzit
Basarabia şi care urmau a fi întreţinute de populaţia
locală cauza mari prejudicii, crea probleme în relaţiile
cu populaţia civilă. Conform calculelor efectuate de
cercetătorul Igor Ojog, populaţia Basarabiei, care,
conform datelor statistice din 1827, număra 583
868 de persoane, a întreţinut pe teritoriul său în vara
anului 1827 cca 30-40 mii de soldaţi; spre sfârşitul
lui septembrie – 70 mii, iar de la sfârşitul toamnei
lui 1827 până la 26 aprilie 1828 – peste 106 mii de
soldaţi 66 .
Prezintă interes plângerile ţăranilor şi orăşenilor
împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în
Basarabia, încartiruirea fiind o povară insuportabilă
pentru locuitorii multor sate, târguşoare şi oraşe din
provincie. De menţionat că istoriografia sovietică
din Republica Moldova a trecut conştient cu vederea
această problemă. În culegerea de documente dedicată
situaţiei ţăranilor şi mişcării ţărăneşti din Basarabia
în anii 1812-1861, alcătuită de I.A. Anţupov şi C.P.
Krîja novskaia, din cele 65 de documente referitoare la
perioada 1812-1828 (Partea I), un singur document
(nr. 19) se referă la această problemă. Şi acela doar
tangenţial. Este vorba de dispoziţia guvernatorului
Basarabiei, I.M. Hartingh, din 20 iunie 1816, adresată
Departamentului II al Guvernului Regional, privind
amplasarea abuzivă a celor 224 de militari ai regimentului
Ohotsk în ţinutul Orhei, fără a se indica prejudiciile
materiale şi morale cauzate de militari locuitorilor
acestui ţinut 67 . Nu diferă în acest sens nici partea a
doua a aceleiaşi culegeri de documente. Astfel, din cele
47 de documente cu referinţă la aceeaşi perioadă, un
singur document, datat cu 23 ianuarie 1828, relatează
despre transportarea muniţiilor pentru armata rusă,
prestaţie la care au fost impuse cele 1 497 de familii de
colonişti (se lua câte un car de la 37 de familii) 68 .
Nu mai bine stau lucrurile şi în lucrările monografice
dedicate diferitelor categorii sociale şi sistemului
de impozitare a acestora. Informaţiile cu referire la
această temă sunt fragmentare, superficiale şi nu redau
65
Ibidem.
66
Igor Ojog, „Aspecte din activitatea militară a lui P.D. Kiselev
în Basarabia”. În: Omagiu lui Vladimir Potlog şi Constantin
Drachenberg la 70 de ani, Chişinău, 1997, p. 191.
67
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии.
(1812-1861 годы). Сборник документов. Составители
И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Часть I,
Кишинев, 1962, c. 39.
68
Ibidem, Partea a II-a, Chişinău, 1969, pp. 95-96.
un tablou amplu al situaţiei. Doar în lucrarea cercetătorului
Dinu Poştarencu dedicată anexării Basarabiei
la Imperiul Rus, apărută recent, este consacrat un
paragraf special încartiruirii militarilor ruşi în Basarabia
după anexare, dar care cuprinde o perioadă de
timp destul de scurtă, doar anul 1813 69 .
Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia conform principalelor forme
de manifestare, în anii 1812-1818 (tabelul 1), de la
anexarea ei la Imperiul Rus până la adoptarea „Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia
din 29 aprilie 1818”, în baza doar a unui fond
de documente – Fondul 2 (Cancelaria guvernatorului
Basarabiei).
Analiza datelor generalizate în tabelul 1 ne permite
să constatăm că după anexarea Basarabiei la Imperiul
Rus, în pofida diverselor „privilegii” acordate diferitor
categorii sociale şi a intereselor majore de a crea
în provincie o atmosferă atractivă pentru popoarele
balcanice, situaţia populaţiei s-a înrăutăţit cu mult,
fapt confirmat de numeroasele plângeri şi reclamaţii ale
ţăranilor şi orăşenilor.
Potrivit datelor din tabelul 1, protestele şi revendicările
care au avut loc în Basarabia în această perioadă
pot fi grupate în 8 categorii vizând: abuzurile moşierilor,
ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor ş.a. –
373 (36,4%); prestaţiile, impozitele şi dările exagerate
– 318 (31%); abuzurile militarilor ruşi – 133 (13%);
strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste
Nistru – 93 (9,1%); fuga ţăranilor în Moldova de
peste Prut – 62 (6%); abuzurile administraţiei regionale
şi ale funcţionarilor ruşi – 31 (3%); restricţiile
în comerţul interior şi exterior – 13 (1,3%) şi informaţii
cu privire la mişcarea haiducească sau la acte de
tâlhărie – 3 (0,3%).
Este semnificativ faptul că din cele 1026 de proteste
şi revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut
loc în această perioadă, 523 (51%) au revenit ţinutului
Orhei, care era cel mai mare după teritoriu, includea
cele mai multe aşezări rurale şi urbane, avea cea mai
densă populaţie şi, principalul, avea cele mai multe
aşezări ţărăneşti (răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti,
cele mai multe biserici – respectiv, cel mai mare
număr de oameni cărturari, care puteau scrie plângeri,
era cel mai aproape de centrul regional Chişinău etc.
Ţinutul Orhei era urmat de ţinuturile: Tomarova –
cu un număr de 87 (8,5%) de proteste, Bender – 85
(8,3%), Soroca – 72 (7%), Iaşi – 67 (6,5%), Codru –
69
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus,
Chişinău, 2006, pp. 178-180.
– 26 –

61 (5,9%), Greceni – 50 (4,9%), Hotin – 48 (4,7%) şi
Hotărniceni – 33 (3,2%). Prin urmare, mai mult de
jumătate din numărul total de proteste şi revendicări
ale populaţiei din Basarabia în anii 1812-1818 au avut
loc în ţinutul Orhei.
Datele ce reflectă plângerile ţăranilor şi orăşenilor
împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi
în Basarabia în anii 1812-1818 sunt sistematizate în
tabelul 2.
După numărul plângerilor adresate de diferite categorii
sociale din Basarabia în această perioadă de timp,
plângerilor ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor
militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia le revine locul al
treilea. Datele din tabelul 2 arată că 127 (95,5%) din
cele 133 de plângeri au fost înaintate guvernatorului
civil al Basarabiei de către locuitori în anii 1812-1816;
58 (43,6%) de plângeri au fost din partea locuitorilor
din ţinutul Orhei, 17 (12,8%) – din ţinutul Tomarova,
16 (12%) – din ţinutul Hotin, 14 (10,5%) – din
ţinutul Bender, 9 (6,8%) – din ţinutul Iaşi, 7 (5,3%) –
din ţinutul Hotărniceni, 4 (3%) – din ţinutul Soroca
şi 3 (2,3%) – din ţinutul Codru.
Prejudiciile materiale şi morale aduse locuitorilor
nu cunoşteau limite. Ţăranilor li se luau produsele
alimentare, fânul pregătit pentru iernatul vitelor, căruţele
pe care ei le foloseau la muncile agricole etc., fără a
li se plăti; în unele cazuri, ţăranii erau chiar brutalizaţi
şi bătuţi. La 24 octombrie 1812, locuitorii din ţinutul
Orhei se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că
regimentele militare, postate pe linia de frontieră, le
cauzează diferite ofense şi oprimări. Guvernatorul
a intervenit pe lângă generalul I.M. Hartingh, şeful
militar al forţelor armate ruse aflate în Basarabia,
pentru ca comandantul unităţilor militare să-şi mute
reşedinţa din satul Costeşti în Făleşti, aceasta pentru
soluţionarea mai rapidă a plângerilor 70 .
În plângerile din toamna anului 1812 (octombrienoiembrie),
adresate guvernatorului civil al Basarabiei
de către ţărani (satele Boghiceni, Păuleşti, Hânceşti,
Bravicea, Târzieni, Leuşeni, Şişcani, ţinutul Orhei;
Şişcăuţi, ţinutul Hotin; Curătura, ţinutul Soroca;
Gangura şi Baccealia, ţinutul Hotărniceni; Teliţa,
ţinutul Bender etc.), aceştia se revoltau împotriva
militarilor încartiruiţi în satele lor, care le aduc diferite
prejudicii, luându-le produsele alimentare, fânul
pentru iernatul vitelor, căruţele şi alte bunuri, fără a le
plăti, în plus ofensându-i şi oprimându-i 71 .
70
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 58
71
Despre plângerile ţăranilor şi orăşenilor din toamna anului
1812 împotriva abuzurilor armatei ruse a se vedea mai
amănunţit: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 35-214.
Insuportabilă ca prestaţie pentru orăşeni şi ţărani
era încartiruirea trupelor ruseşti care staţionau în
Basarabia. Drept confirmare servesc plângerile orăşenilor
adresate guvernatorului civil al Basarabiei. La 18
februarie 1813, comunitatea creştinilor din Hotin se
adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea
să-i scutească pe membrii ei „de încartiruire,
să-i apere de cerinţele exagerate ale militarilor de a-i
asigura cu carne, lemne de foc etc.” 72 . La 10 ianuarie
1814, ţăranii din satele Cainari şi Cainara, ţinutul
Hotărniceni, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei
împotriva căpitanului Muratov şi militarilor încartiruiţi
în aceste sate, care „îi asupresc peste măsură: le
iau caii şi căruţele, cer de la ei pâine, găini etc.” 73 . La 7
august 1814, ţăranii din satul Budeşti, ţinutul Orhei,
îi scriu guvernatorului civil al Basarabiei că militarii
încartiruiţi în satul lor îi asupresc şi îi bat 74 .
Pentru a-şi camufla fărădelegile şi crimele comise în
timpul încartiruirii, comandanţii de regiment îi impuneau
pe ţărani să le scrie adeverinţe ce ar confirma
comportamentul adecvat al militarilor. De cele mai
multe ori însă aceste adeverinţe nu redau realitatea.
Spre exemplu, conform unui raport al autorităţilor
locale din 6 februarie 1814, răzeşii din satul Ialoveni
şi ţăranii din satul Steţcani, ţinutul Orhei, refuzau
să dea adeverinţe de conduită corectă în relaţiile cu
ei pentru ostaşii regimentului 57 vânători. Administraţia
locală argumenta astfel refuzul ţăranilor: „locuitorii
acestei localităţi au prezentat asemenea recipise
nu din propria voinţă, ci fiind obligaţi de militari” 75 .
La 10 iulie 1816, ţăranii din satele Drăguşeni, Pereni,
Paşcani, Cristeşti, Scoreni, ţinutul Orhei, au refuzat să
dea comandantului regimentului de vânători o adeverinţă
care ar fi dovedit „corectitudinea de care au dat
dovadă militarii în timpul încartiruirii”, motivând
că comandantul regimentului nu le-a plătit ţăranilor
pentru produsele alimentare puse la dispoziţia ostaşilor
76 .
Abuzurile militarilor îi determinau pe locuitori
să se adreseze guvernatorului civil cu cereri de a li se
uşura situaţia sau de a fi scutiţi de încartiruire. La 29
februarie 1816, răzeşii şi ţăranii din satul Ialoveni,
ţinutul Orhei, se adresează guvernatorului civil al
Basarabiei cu rugămintea să li se „acorde unele facilităţi
în ceea ce priveşte încartiruirea celor două unităţi
de artilerie repartizate în satul lor şi să li se plătească
72
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 78, f. 7 verso.
73
Ibidem, d. 237, f. 119 verso-120.
74
Ibidem, d. 233, f. 28.
75
Ibidem, d. 237, f. 511 verso-512.
76
Ibidem, d. 467, f. 87 verso-88.
– 27 –

pentru furajul luat de la ei în mod forţat” 77 . În schimb,
locuitorii satului Sânger (Sângereni), ţinutul Hotin, se
adresează, în aceeaşi zi de 29 februarie 1816, guvernatorului
civil al Basarabiei cu rugămintea ca, în genere,
„să-i mute din satul lor pe militari, invocând că ei sunt
foarte săraci şi nu pot face faţă încartiruirii îndelungate
a acestora” 78 .
Abuzurile militarilor comise împotriva populaţiei
în timpul încartiruirii i-au impus pe unii locuitori să-şi
părăsească locuinţele. La 10 iulie 1816, comunitatea
moldovenilor şi cea a armenilor din târguşorul Orhei
se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva
companiei de artilerie a colonelului Kravţov, încartiruită
în această localitate, pentru faptul că militarii
„au cauzat comunităţilor mari prejudicii şi i-au asuprit
pe locuitori peste măsură; [...] unii din ei, nemaiputând
suporta greutăţile, au fugit din târguşor” 79 .
Nemulţumiţi de povara grea a încartiruirii, ţăranii
şi orăşenii organizau manifestări deschise. La 21
aprilie 1816, locuitorii din ţinutul Soroca se plâng
guvernatorului civil al Basarabiei că sunt asupriţi
peste măsură. Mai mult ca atât, manifestările ţăranilor
au luat proporţii. Situaţia creată l-a determinat pe
guvernator să emită o dispoziţie adresată guvernului
provinciei Basarabia, ca acesta „să întreprindă toate
măsurile pentru a-i linişti pe ţăranii revoltaţi din cauza
prejudiciilor provocate de încartiruire” 80 .
Să analizăm dinamica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia conform principalelor forme
de manifestare în anii 1819-1828 (tabelul 3), de la
adoptarea Regulamentului din 1818 până la lichidarea
în 1828 a autonomiei Basarabiei şi începutul
războiului ruso-turc din 1828-1829.
Analiza datelor generalizate în tabelul 3 ne permite
să constatăm că, spre deosebire de perioada precedentă
(anii 1812-1818), în care am stabilit convenţional
opt forme de proteste şi revendicări, în această
perioadă (anii 1819-1828) numărul de forme de
proteste şi revendicări s-a majorat până la nouă. Din
cele 745 de proteste şi revendicări din perioada 1819-
1828, 217 (45,5%) au fost cazuri de abuzuri din partea
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor
etc.; 88 (18,4%) – abuzuri comise de militarii ruşi; 65
(13,7%) ‒ plângeri împotriva prestaţiilor, impozitelor
şi dărilor exagerate; 38 (8%) – plângeri împotriva
mişcării haiduceşti sau actelor de tâlhărie; 23 (4,8%) ‒
cazuri de revolte făţişe, daune şi prejudicii aduse moşi-
77
Ibidem, f. 15.
78
Ibidem, d. 467, f. 15 verso.
79
Ibidem, f. 98.
80
Ibidem, d. 466, f. 148.
erilor; 18 (3,8%) – cazuri de strămutări în interiorul
Basarabiei şi peste Nistru; 10 (2,1%) – cazuri de fugă a
ţăranilor în Moldova de peste Prut; 9 (1,9%) – plângeri
împotriva abuzurilor administraţiei regionale şi
ale funcţionarilor ruşi; 9 (1,9 %) – plângeri împotriva
restricţiilor în exercitarea comerţului interior şi/sau
exterior.
Este semnificativ faptul că, similar primei perioade,
din cele 477 de proteste şi revendicări ale populaţiei
din Basarabia care au avut loc în anii 1819-1828
‒ 106 (22,2%) au revenit ţinutului Orhei, după care
urma ţinutul Ismail cu 113 (23,7%) proteste, Iaşi – 93
(19,5%), Hotin – 73 (15,5%), Bender – 56 (11,7%) şi
ţinutul Akkerman – 35 (7,3%).
Prin urmare, se schimbă ponderea şi locul unor
forme de proteste şi revendicări: rămân pe aceeaşi
poziţie, deşi se micşorează la număr, revoltele împotriva
abuzurilor moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor,
concesionarilor etc.; plângerile împotriva abuzurilor
militarilor ruşi trec de pe locul trei pe locul doi şi cresc
numeric; atacurile haiducilor sau atacurile tâlhăreşti
asupra gospodăriilor trec de pe ultimul loc, în prima
perioadă, pe locul al patrulea şi cresc numeric; prestaţiile,
impozitele şi dările exagerate trec pe locul al
treilea, dar se micşorează ponderea lor comparativ cu
prima perioadă; se micşorează numărul reclamaţiilor
legate de abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor
ruşi etc.
Micşorarea numărului de proteste şi revendicări
ale populaţiei în anii 1819-1828 comparativ cu perioada
precedentă poate fi explicată nu doar de consolidarea
poziţiilor administraţiei imperiale în teritoriul
nou-anexat, de adoptarea unui şir de acte normative
care asigurau anumite garanţii stărilor sociale sau
de instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi
Dunăre etc., dar şi de o reglementare mai aspră a relaţiilor
dintre diferite stări sociale şi de aplicarea unor
metode de constrângere mai dure faţă de persoanele
nesupuse. Notăm că dacă, la început, multe plângeri
şi reclamaţii nimereau spre soluţionare direct la guvernator,
ulterior, în special după adoptarea Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia
din 29 aprilie 1818, aceste plângeri erau trimise către
departamentele guvernamentale, care aveau competenţa
de a soluţiona aceste probleme etc.
Prin urmare, spre deosebire de prima perioadă,
când ţinutului Orhei îi revenea mai mult de jumătate
din numărul total de proteste şi revendicări, în această
perioadă numărul protestelor nu este atât de nuanţat
şi nu se observă o disproporţie atât de mare.
– 28 –

Mai frecvente, decât în prima perioadă, devin
protestele şi revoltele ţăranilor şi orăşenilor împotriva
abuzurilor şi obligaţiilor pe care ei le îndeplineau
pentru întreţinerea militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia
(tabelul 4).
După cum constatam anterior, plângerile ţăranilor
şi orăşenilor adresate organelor regionale împotriva
abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia
deţin locul al doilea. Datele din tabelul 4 confirmă că
din cele 88 de plângeri, 53 (60,2%) au fost înaintate
guvernatorului civil al Basarabiei de către locuitori
din diferite ţinuturi în anii 1819-1820, 21 de plângeri
(23,9%) – în anul 1823, celorlalţi ani revenindu-le un
număr neînsemnat. Cele mai multe plângeri au fost
înaintate de către locuitorii din ţinuturile Orhei – 20
(22,7%) şi Ismail – 19 (21,6%). O disproporţie semnificativă
pe ţinuturi în cadrul acestei forme de protest
nu se observă: 17 (19,3%) plângeri – ţinutul Hotin, 15
(17%) plângeri – ţinutul Bender, 13 (14,8%) plângeri
– ţinutul Iaşi şi 4 (4,5%) plângeri ‒ ţinutul Akkerman.
Ca şi în anii precedenţi, o povară grea pentru populaţia
Basarabiei o constituia încartiruirea. La 15 martie
1819, locuitorii satului Hânceşti, ţinutul Orhei, se
plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva
încartiruirii, care le aduce mari prejudicii materiale.
Pagubele erau atât de grave, încât guvernatorul civil
al Basarabiei a dat dispoziţie de a-i scuti pe locuitorii
acestui sat de încartiruire 81 . La 24 martie 1820, ţăranii
din satul Ţiganca, ţinutul Ismail, se plâng guvernatorului
civil al Basarabiei împotriva militarilor încartiruiţi
de mai mult timp în satul lor. Ispravnicul scrie
că, fiind peste măsură asupriţi de aceştia, „locuitorii au
întreprins mai multe tentative de a fugi peste hotare” 82 .
Un alt exemplu este cel al locuitorilor din Otaci,
ţinutul Hotin, care, la 10 aprilie 1820, se adresează
guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea „să-i
scutească de încartiruire şi de obligaţia de a asigura cu
cai transportarea militarilor care trec prin localitate şi
cer să i se acorde localităţii statut de târguşor, pentru
a se putea ocupa cu comerţul” 83 . Comunităţile locuitorilor
din oraşul Chişinău (moldoveni, ruşi, ucraineni,
armeni, bulgari) se plâng la 9 octombrie 1820
guvernatorului civil al Basarabiei că suferă de pe urma
încartiruirii, revoltându-se în special împotriva şefilor
comisiei de chirie, care, „repartizând militarii pe la
casele lor, le fac şi mai grea situaţia” 84 .
Deseori, pentru a linişti spiritele, administraţia
81
Ibidem, d. 596, f. 80 verso.
82
Ibidem, d. 676, f. 606 verso.
83
Ibidem, d. 690, f. 290.
84
Ibidem, d. 666, f. 78-78 verso.
regională dădea dispoziţie de a li se elibera ţăranilor şi
orăşenilor recipise care confirmau că aceştia au livrat
alimente militarilor şi că li s-a plătit pentru produse.
La 26 august 1822, ţăranii din diferite localităţi ale
ţinutului Bender se plâng rezidentului plenipotenţiar
al Basarabiei, generalului I.N. Inzov, împotriva comandanţilor
regimentelor Kamceatka, Ohotsk şi al cazacilor
de pe Don, care nu le-au plătit pentru alimentele
furnizate. Rezidentul a dat dispoziţie ca ţăranilor să li
se elibereze recipise pentru alimentele livrate 85 .
Locuitorii satelor şi oraşelor pe unde treceau drumurile
militare, de poştă sau comerciale sufereau din cauza
abuzurilor militarilor ruşi. Drept exemplu serveşte plângerea
din 5 ianuarie 1823 a comunităţii creştinilor din
oraşul Bender adresată guvernatorului civil al Basarabiei:
„dat fiind că prin Bender trece drumul principal, locuitorii
acestui oraş sunt permanent asupriţi de comandamentul
cetăţii, care îi impune să ajute armata la transportarea
muniţiilor, furajelor, proviziilor şi ostaşilor” 86 . La
13 aprilie 1823, ţăranii din satele Zaim, Căuşeni, Sălcuţa
şi Batâr, ţinutul Bender, se plâng guvernatorului civil al
Basarabiei că „sunt impuşi să aprovizioneze armata cu
furaje” 87 . Locuitorii satului Ciuciuleni, ţinutul Orhei,
înaintează la 13 mai 1824 guvernatorului civil al Basarabiei
o plângere împotriva comandantului diviziei
17 infanterie, general-maiorului Jeltuhin, infor mând
că „subofiţerii regimentului Tobolsk au luat în mod
arbitrar de la ei carele” 88 .
Sporirea prestaţiilor locale, în general, şi a celor
pentru întreţinerea armatei ruse de ocupaţie, în
special, este atestată de mai multe documente. La 6
aprilie 1823, comunitatea negustorilor din Ismail se
plânge guvernatorului civil al Basarabiei că „prestaţiile
orăşeneşti s-au dublat în comparaţie cu anii precedenţi.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre încartiruirea
militarilor şi întreţinerea spitalului militar” 89 .
Analiza celor 1 502 documente depozitate doar
într-un singur fond de documente – fondul 2, Cancelaria
Guvernatorului Basarabiei (1812-1917), al
Arhivei Naţionale a Republicii Moldova – ne permite
să concluzionăm că poziţionarea pe locul al treilea în
prima perioadă ‒– în cadrul celor opt forme de proteste
şi revendicări ale populaţiei – a plângerilor şi reclamaţiilor
ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor
militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia şi poziţionarea
acestei categorii pe locul al doilea în a doua perioadă
85
Ibidem, d. 795, f. 109.
86
Ibidem, d. 794, f. 62.
87
Ibidem, d. 842, f. 15.
88
Ibidem, d. 919, f. 1.
89
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 794, f. 301-301 verso.
– 29 –

– în cadrul celor nouă forme de proteste şi revendicări
ale populaţiei (neluând în consideraţie plângerile
împotriva unor moşieri şi funcţionari ruşi) ‒ contestă
teza expusă la timpul său de academicianul Ya.S.
Grosul că „mişcarea ţărănească în Basarabia nu a luat
un colorit antinaţional rus, din simplul considerent că
aici, îndeosebi în primii ani după alipirea la Rusia, erau
puţini moşieri ruşi, iar ţărănimea, în marea ei majoritate,
a cunoscut asuprirea, în primul rând, din partea
proprietarilor funciari basarabeni, locali” 90 . Mai mult,
printre varietatea de plângeri şi reclamaţii adresate de
ţărani şi pe care le analizează Grosul în monografia din
1956 nu s-a găsit loc pentru niciun exemplu care ar
ilustra plângerile împotriva armatei ruse de ocupaţie, a
militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia sau a moşierilor
şi funcţionarilor ruşi.
De aici şi concluzia pe care o transmite Grosul că,
în primii 10-15 ani după anexare, în Basarabia nu a
luat amploare o luptă a ţărănimii împotriva regimului
ţarist de ocupaţie, iar mişcarea ţărănească în Basarabia
nu a avut un colorit antirus pronunţat.
În concluzie, războaiele ruso-turce din 1806-1812
şi din 1828-1829, precum şi prezenţa sau trecerea
armatei ruse de ocupaţie prin Basarabia au cauzat mari
prejudicii populaţiei. Povara războaielor a căzut pe
umerii populaţiei civile, care a fost impusă să suporte
numeroase prestaţii în natură exagerate. Sustragerea
ţăranului şi a orăşeanului de la agricultură şi meşteşugărit,
istovirea forţei de tracţiune, sărăcirea generală au
influenţat negativ dezvoltarea economică a Basarabiei,
au frânat încadrarea gospodăriilor ţără neşti în relaţiile
mărfare. Constatăm că consecinţele războaielor
ruso-turce şi prezenţa armatei ruse în Basarabia au
fost dezastruoase pentru această regiune şi au generat
proteste şi revolte din partea populaţiei.
SUMMARY
THE REPERCUSSIONS OF THE PRESENCE OF RUSSIAN MILITARY TROOPS OF OCCUPA-
TION ON THE POPULATION OF BESSARABIA (1812-1830)
Moldovan postwar historiography, tributary to
the Communist totalitarian regime and dominant
Marxist paradigm, studied unilateral and biased, and
sometimes the falsified the true data and historical
truth regarding the Russo-Turkish wars in the second
half of the XVIII th century – first half of the XIX th
century, including their disastrous consequences for
Bessarabia and Romanian Principalities.
In this study the author discusses only one problem,
one that concerns the repercussions caused by the
presence of Russian military troops of occupation on
Bessarabia since its annexation to the Russian Empire
until the end of the Russo-Turkish war of 1828-1829,
the suppression, by the decision of Senate taken on 26
September 1830, of the Nistru customs cordon and
the inclusion of the province in the economic and
political system of the Empire.
Using an impressive volume of unpublished
archival sources, the author ascertains that the population
of Bessarabia was required to accomplish
important extraordinary services for the benefit of the
90
Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.),
Кишинев, 1956, c. 253.
occupying Russian army, which had a negative impact
on the population situation and future economic
development of the territory and as a result provoked
the increase of the number of protests and riots of the
different social categories.
For the purpose of objective research of this
problem, the author analyzed 1503 complaints and
claims of various social groups to the civil governor
of Bessarabia, in the years 1812-1828, deposited
only in a single fund of documents, the fund No 2 –
The Office of Civil Governor of Bessarabia – of the
National Archive of the Republic of Moldova. These
documents were classified in complaints that reflect
the following forms of protests and claims: abuses of
landowners, county administrators, lessees, concessionaires,
etc., exaggerated services, taxes and duties;
the abuses of Russian militaries; flee, the displacement
of population in the interior of Bessarabia and
over the Nistru river, the flee of peasants to Moldova
over Prut; the abuses of Regional Administration and
Russian officials; extern and domestic trade restrictions;
outlawry or robberies. Protests and claims of
population were conventionally divided into two
– 30 –

periods: 1812-1818 and 1819-1828, corresponding,
in fact, to changes that have taken place in the administrative
territorial system of Bessarabia.
Analysis of these documents enables the author to
conclude that 1026 (68,3%) of complaints were made ​
by different social groups in the years 1812-1818.
But 513 (51%) of complaints were submitted to the
Civil Governor of Bessarabia by the Orhei county
residents. Of the total number of appeals submitted
in the first period – 534 (52,1%) belong to the landed
peasants, 206 (20,1%) – yeomen, 132 (12,9%) – to
the different categories of citizens, 46 (45,5%) – colonists,
24 (2,3%) – mazils peasants, 6 (0,6%) – ruptash
peasants, and one complaint (0,1%) was made ​by
Gypsies. Among the major complaints in the first
period, showing: complaints and reclamation about
abuses of landowners, county administrators, lessees,
concessionaires, etc. – 373 (36,4%), excessive services,
taxes and duties – 318 (31%), the abuses of Russian
militaries – 133 (13%), flee, displacement of population
in the interior of Bessarabia and over Nistru river
– 93 (9,1%); peasants fleeing over the Prut river in
Moldova – 62 (6%), the abuses of Regional Administration
and Russian officials – 31 (3%), etc.
Quite unbearable were services and taxes for the
benefit of the Russian troops stationed in Bessarabia.
Within the number of complaints of various social
categories of Bessarabia during 1812-1818, peasants
and townspeople complaints against the abuses of the
Russian troops quartered in Bessarabia, lies in third
place. The data confirm that 127 (95,5%) of the 133
complaints were submitted to the Civil Governor of
Bessarabia by the inhabitants of different provinces
in the years 1812-1816, 58 (43,6%) of complaints
originated from Orhei county residents, 17 (12,8%)
– from the county of Tomarova, 16 (12%) – from the
county of Hotin, 14 (10,5%) – from the county of
Bender, 9 (6,8%) – from the county of Yassy, 7 (5,3%)
– from the county of Hotărniceni, 4 (3%) – from the
county of Soroca and 3 (2,3%) – from the residents of
Codru county.
In the second period, 1818-1828, the number of
different forms of protests and claims increased to 9,
although their number reduced. Among 745 protests
and riots that took place in Bessarabia during this
period, 217 (45,5%) were provoked by abuses of landowners,
county administrators, lessees, concessionaires,
etc., 88 (18,4%) – abuses of Russian militaries
(transferring this form from third place in the first
period, to the second place in the second period), 65
(13,7%) – complaints against the exaggerated services,
taxes and duties 38 (8%) – that attests outlawry and
robberies, 23 (4,8%) – from outright riots, damage
and injury to landowners, 18 (3,8%) – from exodus,
resettlement in Bessarabia and over Nistru river, 10
(2,1%) – the flee of the peasants to Moldova over the
Prut, 9 (1,9%) – the abuses of regional administration
and Russian officials, 9 (1,9%) – against restrictions
on the exercise of external and domestic trade.
Analysis of just one fund of documents allows us to
conclude that Russian-Turkish wars from 1806-1812
and from 1828-1829, and the presence or the Russian
army of occupation in Bessarabia caused great prejudices
to its population. Hardships of war have fallen
on the shoulders of peasants and townspeople, who
were forced to endure numerous exaggerated dues.
The circumvention of peasants and townspeople
from agriculture and crafts, exhaustion of traction
force, mass impoverishment of the population had
negatively influenced the economic development of
Bessarabia, had slowed the employment of farms in
commodity relations. Only these few presented arguments
allow us to argue that the consequences of
Russian-Turkish wars and the Russian military presence
in Bessarabia were disastrous for the territory
and as a result have caused protests and riots of population.
– 31 –

Anexe
Tabelul 1
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform principalelor forme de manifestare
în anii 1812-1818 *
Ţinuturile
Abuzurile
moşierilor,
ispravnicilor,
arendaşilor,
concesionarilor
etc.
Prestaţii, impozite,
dări exagerate
Formele de protest şi revendicări
Abuzurile militarilor
ruşi
Fuga, strămutările
ţăranilor în
interiorul Basarabiei
şi peste
Nistru
Fuga ţăranilor
în Moldova de
peste Prut
Abuzurile
administraţiei
regionale şi ale
funcţionarilor
ruşi
Restricţii în comerţul
interior
şi exterior
Mişcarea haiducească
Hotin 18 5 16 1 6 - 2 - 48 4,7
Soroca 42 9 4 13 - 3 1 - 72 7,0
Iaşi 30 16 9 3 7 - 1 1 67 6,5
Orhei 178 224 58 29 5 21 6 2 523 51,0
Bender 28 24 14 16 - 3 - - 85 8,3
Hotărniceni 11 8 7 7 - - - - 33 3,2
Codru 16 14 3 13 12 3 - - 61 5,9
Greceni 19 9 5 6 11 - - - 50 4,9
Tomarova 31 9 17 5 21 1 3 - 87 8,5
În total 373 318 133 93 62 31 13 3 1026 100,0
În % 36,4 31,0 13,0 9,1 6,0 3,0 1,3 0,3 100,0 -
*
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117, 118, 125, 128, 133, 144, 189, 192, 216,
233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272, 284, 332, 382, 387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563,
569, 583, 584, 586, 596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692, 726, 728, 732, 775, 781, 794, 795, 836-839,
842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929, 939, 943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498,
1500.
În total
Raportul, în %
– 32 –

Tabelul 2
Plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1812-
1818 *
Anii **
Hotin
Soroca
Iaşi
Orhei
Ţinuturile
Bender
În total
Raportul,
în %
1812 2 1 1 13 1 2 - - 1 21 15,8
1813 3 2 2 5 7 - 2 3 5 29 21,8
1814 3 - 1 14 4 5 - 1 4 32 24,1
1815 2 - 4 6 - - - - 3 15 11,3
1816 3 1 1 20 2 - 1 1 1 30 22,6
1817 3 - - - - - - - 3 6 4,5
În total 16 4 9 58 14 7 3 5 17 133 100,0
În % 12,0 3,0 6,8 43,6 10,5 5,3 2,3 3,8 12,8 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi tabelul 1.
**
Datele pentru anul 1818 lipsesc.
Hotărniceni
Codru
Greceni
Tomarova
– 33 –

Tabelul 3
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia conform principalelor forme de manifestare în
anii 1819-1828 *
Formele de protest şi revendicări
Ţinut
Abuzurile moşierilor,
ispravnicilor, arendaşilor,
concesionarilor
etc.
Abuzurile militarilor
ruşi
Prestaţii, impozite,
dări exagerate
Mişcarea haiducească,
atacuri tâlhăreşti
Revolte făţişe, daune
şi prejudicii aduse moşierilor
Fuga şi strămutarea
ţăranilor în interiorul
Basarabiei şi peste
Nistru
Refugierea ţăranilor în
Moldova de peste Prut
Abuzurile administraţiei
regionale şi ale
funcţionarilor ruşi
Hotin 31 17 12 1 8 - - 2 3 74 15,5
Iaşi 47 13 20 4 2 4 1 1 1 93 19,5
Orhei 56 20 9 13 3 3 - 1 1 106 22,2
Bender 26 15 7 3 1 3 - 1 - 56 11,7
Ismail 44 19 12 11 8 4 9 3 3 113 23,7
Akkerman 13 4 5 6 1 4 - 1 1 35 7,3
Total 217 88 65 38 23 18 10 9 9 477 100,0
În % 45,5 18,4 13,7 8,0 4,8 3,8 2,1 1,9 1,9 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi tabelul 1.
Restricţii în comerţul
interior şi exterior
Total
Raportul, în %
– 34 –

Tabelul 4
Plângerile ţăranilor şi orăşenilor împotriva abuzurilor militarilor ruşi cantonaţi în Basarabia în anii 1819-1828 *
Ţinuturile
Raportul,
Anii **
Hotin Iaşi Orhei Bender Ismail Akkerman
În total
în %
1819 1 - 4 - 8 1 14 15,9
1820 10 7 11 5 5 1 39 44,3
1821 - 2 - - - - 2 2,3
1822 1 1 1 1 - - 4 4,6
1823 3 3 1 8 4 2 21 23,9
1824 1 - 2 1 - - 4 4,5
1825 - - 1 - 2 - 3 3,4
1826 1 - - - - - 1 1,1
În total 17 13 20 15 19 4 88 100,0
În % 19,3 14,8 22,7 17,0 21,6 4,5 100,0 -
*
Tabelul a fost alcătuit în baza aceloraşi izvoare, ca şi tabelul 1.
**
Datele pentru ani 1827-1828 lipsesc.
– 35 –

– 36 –

МОЛДОВА, ГОД 1812: ПОПЫТКИ РЕКОНСТРУКЦИИ НАСТРОЕНИЙ
И ОЖИДАНИЙ МЕСТНОГО НАСЕЛЕНИЯ
В.В. СТЕЦКЕВИЧ, Л.М. СТЕЦКЕВИЧ
Российское продвижение на Балканы в ХVІІІ-
ХІХ веках – как геополитическая мегазадача Санкт-
Петербурга! – напрямую затрагивало Молдову, все
юго-западное Причерноморье и Придунайский
край. В ходе противоборства России и Турции этот
регион постоянно находился в эпицентре событий и
оказался объектом экспансии. Путь России на Балканы
всегда пролегал только и только через Молдову
(Terra Moldaviae) и Дунай. Вот почему эти земли
и местное население – и прежде всего в междуречьи
Днестра и Прута – стали своеобразной «разменной
монетой» (к тому же еще и конвертированной) в руках
противоборствующих империй.
И это было обыденной (обычной) практикой имперских
государств, в том числе России и Турции в
ХVІІІ-ХІХ веках на Балканском направлении; правда,
свою экспансию царизм, чаще всего, осуществлял
здесь под флагом «помощи братским православным
народам в их национально-освободительной борьбе
против турецкого ига». Такой элемент действительно
присутствовал. Это – факт! Но это отнюдь
не меняло существо имперской политики России в
этом регионе. Историки Болгарии, Украины, Молдовы,
Греции, России, Румынии, Польши, Сербии и
других государств, практически единогласно и адекватно
оценивают ее (т.е. эту политику) в этом регионе
как имперскую и далеко не безкорыстную. Примеров
такой оценки в историографии предостаточно.
Однако приведем здесь аргументацию, которую
использовал румынский историк Ион Константин
(Ion Constantin) для иллюстрации аннексионистской
политики царизма: он довольно оригинально
использовал мысль известного российского писателя
Николая Гоголя (украинца по происхождению)
о том, что у России на всем евразийском пространстве
нет ни начала, нет и конца… 1 . То есть, образно
говоря, Россию в своей экспансии ничто не сдерживало:
ни границы, ни нормы международного права,
ни мораль; она действовала по праву сильного, которому,
как известно, всегда мало…
Бухарестское соглашение 1812 г. – это лишь один
из эпизодов такой экспансии и «обмена территориями»,
тем более в одной из зон, которые некоторые
1
Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţiе sovietică de la Stalin
la Gorbaciov, Bucarest, 1994, p. 7.
исследователи называют «буферными», приграничными
и даже спорными 2 .
Как восприняло местное население, прежде всего
в Молдове, Бухарестские договоренности, каковы
были его реакции и как все это отложилось в исторической
памяти молдаван
К сожалению, социологических замеров таких
настроений в то время никто не делал. Тем не менее,
документы того времени сохранились, и на их основании
создан обширный массив литературы, который
представляет совокупный историографический
образ Молдовы, в первую очередь Бессарабии 1812
года. Какова полнота этого образа (т.е. насколько достоверно
выписана историками картина, например
общественной атмосферы, настроений населения и
его реакций на мир 1812 г.) сказать однозначно трудно.
Тем не менее есть причины думать, что основное
содержание этого историографического образа близко
к адекватному.
Анализ научной литературы, которая и несет
этот образ, дает нам основания сделать вывод о том,
что как во всей Молдове, так и в междуречьи Прута и
Днестра, практически не было протестов и не предпринимались
решительные, тем более массовые действия
против российского подданства или, как нынче
стали квалифицировать этот акт, «аннексии». Во
всяком случае, исторические источники не доносят
нам свидетельства о национальных героях, о протестах,
тем более о вооруженных выступлениях молдаван
против российской армии и администрации. В
пользу этого тезиса говорять и раздумья к юбилею
Бухарестского договора Н. Йорги (Nicolae Iorga)
– одного из самых авторитетных румынских историков;
известно, что 16.05.1912 г. он с сожалением
констатировал, что сто лет тому назад (т.е. в 1812
году) не нашлось ни одного героя, которого можно
было бы назвать национальным лидером борьбы
против аннексии Восточной Молдовы, где проживало
не менее 350 тыс. етнических молдаван… И
поэт Михаил Эминеску сокрушался из-за того, что в
ХІХ веке не нашлось никого, кто «осудил бы потерю
святой земли Родины» 3 . Обратим внимание, что
2
Д.В. Николаенко, Социокультурные миры, Санкт Петербург,
2002.
3
Василе Стати, История Молдовы, Кишинев, 2003, p. 235.
– 37 –

в обоих случаях речь идет о междуречьи Днестра и
Прута, позже названном Бессарабией. Само существо
констатации у Н. Йорги и у М. Эминеску тождественно:
в Молдове не было лидеров, которые бы
организовывали и возглавили борьбу против ее расчленения
и передачи ее восточной части России; не
было тут и массовой (всенародной) борьбы против
этого. Правда, М. Эминеску – поэт, а не профессиональный
историк-исследователь и потому можно допустить,
что он не работал с корпусом различных документов,
а следовательно мог и не знать реальной
реакции населения Молдовы на Бухарестский мир.
Впрочем, это всего лишь предположение. Ибо поверить
в то, что он сделал приведенное выше высказывание
чисто эмоционально невозможно. Да и жил
он во второй половине ХІХ века, и народная память
донесла бы до него имена героев борьбы против передачи
части Молдовы России. Тем более невозможно
даже предположить, что такой авторитет как Н.
Йорга мог без достаточных аргументов сделать свой
вывод о ситуации в крае в 1812 году.
В теории познания прошлого Н. Йорга последовательно
придерживался фундаментального правила:
только документы – во всей их полноте! ‒ дают
право историку на воссоздание действительной
картины прошлого. Иного не дано. То, что правда
о прошлом лежит в документах (различных источниках)
– это аксиома, которую исповедуют и авторы
этого сообщения. Историк реконструирует прошлое
на основе документов. И это бесспорный элемент
исторического познания. Но бесспорно и то,
что историк на основе документов не только фиксирует
факт (или факты) истории, так как это не конечный
шаг в познании, а он (т.е. исследователь) еще
обязан и пояснять историческое событие (факт),
интерпретировать его и давать ему оценку. Кстати,
здесь-то как раз, согласно Максу Веберу, «в каждой
работе… и проявляется личность автора». Описать
(или еще проще – лишь зафиксировать) событие
или факт и пояснить его – это различные процедуры;
более того – это еще разные этапы и уровни
познания и осмысления прошлого! Одно дело
– изложить факты сухим языком фиксации события
(дата, имена, числа и т.д.), иное дело – осмысление
события (факта) во всей его полноте и взаимосвязях
с иными событиями, в разных его измерениях
и проявлениях, в том числе и с учетом знаний добытых
смежными науками по этому факту…
Сведения, которыми располагают авторы сообщения,
в том числе оценки и суждения историков
Молдовы и Румынии, а также России, как одного
из непосредственных участников событий 1812 г. в
Молдове, равно как и приведенные выше оценки Н.
Йорги и М. Эминеску, дают нам основания сказать,
что в историческом описании ситуации в Молдове
в 1812 г. присутствует чаще всего изложение факта
расчленения Молдовы, но не всестороннее описание и
анализ реакции и рефлексий местного населения на
расчленение Молдовы.
Наш анализ трудов молдавских историков – и
прежде всего учебной литературы и справочных
изданий плюс использование интернет-ресурсов –
тоже не пошатнул наших выводов об отсутствии в
Бессарабии протестов против Бухарестского соглашения
1812 г. Неужели прав был Тарас Шевченко,
саркастически заметив в поэме «Кавказ», что в России
под властью царя-батюшки была не только «неисходимая
Сибирь», но еще и «от молдованина до
финна на всех языках все молчало, ибо благоденствовало»
Правда, это совсем не означает, что на бытовом
уровне, на уровне обыденного сознания и в умах
молдавского сообщества не могло быть протестных
настроений или несогласия и неприятия итогового
документа в Бухаресте 1812 г. Думается, что они могли
быть в обоих частях Молдовы. Однако они были
настолько несформированы и неактивны, что в конечном
итоге не вылились в протестные движения
и акции неповиновения. Кстати, исследователи не
сообщают также о массовых, всенародных манифестациях
или «гуляниях» в поддержку этого договора;
источники доносять лишь отдельные сведения о
благодарственных молебнах в православных молдавских
храмах. Однако молебны нельзя рассматривать
как свидетельство всенародной поддержки…
При этом мы говорим о двух расчлененных частях
Молдовы: о ее правобережной по р. Прут части
и левобережной – названной Бессарабией. Жалобы
отдельных бояр Западной Молдовы на узурпацию
(«похищение») национального достояния в объеме
48% территории Молдовы, как об этом пишет Владимир
Мискевка в «Истории румын с древнейших
времен до наших дней» [Кишинев, 2002, p. 135] –
по научно-правовой классификации – это всего лиш
жалобы, но не протестные и тем более массовые антироссийские
выступления за воссоединение.
Не изменяет суть нашого вывода и дошедший до
нас протест бояр Молдовы господарю Скарлату Калимаху
по поводу «расчленения края». По своему
содержанию этот документ тоже правильнее квали-
– 38 –

фицировать как жалобу, а не протест или воззвание
к восстанию за воссоединение родины. В Константинополе
этот документ – прежде всего в силу международной
коньюнктуры – остался без ответа. Более
того, как утверждают И.А. Ожог и И.М. Шаров,
«большинство бояр отклонило протест по поводу
аннексии Бессарабии» 4 .
Не было массовых протестов и в самой Бессарабии.
Российские архивы не сохранили таких свидетельств,
хотя иного содержания документы есть – в
том числе о том, что местное население «выносило
тяготы без ропота»… Нельзя назвать массовым
протестным движением «против царского владычества»
и переселение за Прут, по подсчетам В. Мискевки,
болеe 5 тыс. семей етнических молдаван 5 .
Правда, В.С. Зеленчук в монографии «Население
Бессарабии и Приднестровья в ХІХ в.» [Кишинев,
1979] называет иные цифры: по его мнению, в переселении
за Прут приняло участие около 3,8 тыс. семей.
Однако, в любом случае, говорить о массовом
исходе молдаван в знак протеста против российского
владычества не приходится…
Иными словами, Молдова в 1812 г., в том числе
Бессарабия, не дала истории своего Тудора Владимиреску;
даже в 1821 г. – во время массового восстания
‒ разделенная Молдова не поднялась за воссоединение
и суверенитет. Поэтому, возможно и небезосновательно,
Помпилиу Елиаде высказывал осторожное
предположение о том, что 1812 год «открыл
молдаванам неведомые перспективы, и у них
(т.е. молдаван – В.С.) пробудились новые запросы».
Думаем, что основания прислушаться к мнению этого
авторитетного историка есть, тем более, что речь
идет именно о 1812 г. – т.е. о времени, которое еще
не давало массовых примеров негативного опыта
проживання под игом царизма в течении нескольких
лет или даже десятилетий; вместо этого ‒ было
время ожиданий и надежд на позитивное сосуществование.
Правда, мы можем сказать, что в европейском
обществе резонанс на Бухарестские договоренности
был: так возник так называемый бессарабский вопрос.
Однако его происхождение не было обусловлено
внутренними протестами в Молдове и в иных румынских
княжествах. Это была реакция Европы – и
прежде всего Франции ‒ на усиление геополитических
позиций России на Балканах, а не реакция под-
4
И. Ожог, И. Шаров, Краткий курс лекций по истории
румын, Кишинев, 1997, с. 125.
5
История румын с древнейших времен до наших дней,
Кишинев, 2002, p. 136.
держки извне на массовые протесты внутри самой
Молдовы.
Из сказаного выше – из этой констатации исторических
реалий 1812 г. – вытекает одна, но настоятельная
потребность, суть которой состоит в поисках
ответов на естественные вопросы, которые
вытекают из анализа настроений молдавского (бессарабского)
общества в 1812 г. на присоединение
края к России.
Авторы в данном случае апеллируют не только
к научной литературе, но и к исторической памяти
молдаван, ибо она (память) была и есть одним из
мощных информативных исторических источников
познания прошлого, однако не единственным и тем
более не является абсолютно достоверным и адекватным
источником, особенно если речь идет о памяти
отдельного индивида; в меньшей мере это относится
к коллективной памяти. К тому же авторы разделяют
методологически эффективную и провереную практикой
рекомендацию французских историков о том,
что «история – это не память; в своих научных исследованиях
историк собирает воспоминания, сопоставляет
их с документами… и устанавливает то, что
было действительно; история память учитывает, но
не сводит все к памяти» 6 .
Мы тоже не сводим все только к памяти, но и не
игнорируем ее, а используем вместе с другими источниками.
Итак, опираясь на письменные источники, историческую
память и научную литературу (главным
образом молдавскую, российскую, украинскую и румынскую),
поставим главный вопрос: почему Молдова
решительно не протестовала и не поднялась
против: а) расчленения (раздела) исторически целостного
– в этническом, духовно-ментальном, религиозном,
экономическом измерениях – субъекта
европейской истории, какой была Молдова еще
с ХУ в.; б) передачи под юрисдикцию России междуречья
между Днестром и Прутом и создания тут
территориально-административной единицы империи
под названием Бессарабия.
Однако логика наших рассуждений требует поставить
и другой вопрос, а именно: почему (если гипотетически
предположить, что Бессарабия готова
была подняться на вооруженную борьбу против
царизма), она не начала ее даже тогда, когда история
дала ей уникальный военно-политический шанс: 24
июня 1812 года Наполеон начал масштабную войну
против России Очевидно, что в условиях агрессии
6
Cf. Liberation, 13.12.2005.
– 39 –

Франции Санкт-Петербург был вынужден бросить
свои лучшие силы на защиту Центральной России,
а новоприобретенная территория Бессарабии находилась
на периферии империи и вдали от театра военных
действий… Поддержала бы Франция выступление
в Бессарабии против России в ходе этой войны
Знали ли тут о нападении Наполеона на Россию
или не было кому оценить эту благоприятную
для восстания геополитическую и военную ситуацию
Или тут были какие-то иные по отношению
к царю настроения и ожидания, а не готовность к
национально-освободительной войне
Не политизируя ситуацию ХІХ в. и, тем более, не
оглядываясь на политическое противостояние в современной
Молдове, а следуя уже названному выше
манифесту французских историков, «не переносить
на прошлое современные идеологические схемы и не
трактовать события прошлого с позиций приоритетов
сегодняшнего дня» 7 , попробуем поискать ответы
на поставленные выше вопросы.
Некоторые из ответов, правда, скорее вероятностного
типа, могут быть такими:
1. В Бессарабии местное население – и прежде
всего местная элита (знать) – расценило Бухарестские
договоренности как «меньшее зло» на фоне
существующего положения до 1812 г. и интуитивно
восприняло «российское подданство» как своеобразное
избавление от многолетнего и, по определению
местного населения, ненавистного, ментально
и фактически чужого мусульманского ига; тут была
явная исторически обусловленная усталость от
Османской империи; по-видимому, здесь в то время
преобладали поиски выхода из-под ее (Турции) давления
и надежды хотя бы на призрачную самостоятельность
в каком-нибудь ее проявлении, и ожидание
лучшего, а готовности к борьбе, тем более вооруженной,
против России еще не было.
Не случайно ведь отдельные группы молдаван
принимали участие в борьбе против турок в составе
российской армии еще в ХУІІІ в., немало таких было
и в начале ХІХ в. Во всяком случае заподозрить таких
добровольцев-волонтеров (voluntari) (а их статус
был именно таким, ибо они не были рекрутами)
в том, что они шли «за царя и Отечество», за реализацию
геополитических планов России и продвижение
ее влияния на Балканы, за утверждение идей
Москвы как Третьего Рима и укрепление ее господ-
7
См. Liberation, 13.12.2005; M. Macmillan, The uses and
abuses of history, Profile Books, 2009; Wojciech Wrzosek, O
mysleniu historicznym, Bydgoszcz, 2009 и др.
ства на всем православном евразийском пространстве
– трудно; маловероятно, что в ХІХ в. молдаване
исповедовали именно такие идеалы и готовы
были за них умереть; думается, что их чаяния были
теснее связаны с национальными интересами молдаван,
хотя некоторые из них и совпадали (или могли
совпадать) с планами имперской России.
Но не более того! Этническое самосознание и
понимание национальных интересов большей частью
молдавского общества в то время были реальностью.
Более того, думается, что реализация национальных
интересов в сознании и планах социума отнюдь
не не сводилась к поискам зависимости, а то и
полного подданства России, Турции или иным державам.
Иное дело, что ситуация складывалась так,
что реализацию своих устремлений сообщество вынуждено
было искать на путях компромиссов, уступок
и в том числе сотрудничества с Россией или поисков
сильных покровителей…
Таковы были реалии того времени и таков был
«расклад» сил.
Ряд исследователей (например: В.С. Зеленчук,
П.М. Шорников, В.И. Царанов, И.Д. Чобану и др.)
– особенно в советское время – такое участие молдаван
в российской армии, как и все Бухарестские соглашения
1812 г., трактовали как «реализацию молдавского
проекта», «достижение заветной мечты»,
а истоки этих устремлений усматривали в действиях
Дм. Кантемира, который еще в начале ХУІІІ в. искал
протекции у «царя всея России», а не у турок.
(Детальнее об этом свидетельствуют Луцкие договоренности
1711 г. Дм. Кантемира и Петра І.) Не потому
ли в литературе той поры 1812 г. не обозначен
как трагический Более того, и последующие за ним
годы не обозначены в исторической памяти молдаван
периодом тотальной коллаборации местной знати,
особенно той ее части, что вошла в различные органы
российской администрации. Ибо если интересы
господаря и вассала (подданного) совпадают, то вопрос
о коллаборации исключается: в таком случае
речь идет о сотрудничестве в позитивном значении
этого термина, но не о предательстве, как это принято
квалифицировать в случае реальной коллаборации.
Тем более, что есть полновесные свидетельства
о том, что уже в 1807 г. господарь Константин Ипсиланти
проявил инициативу приведения населения к
присяге Александру І; правда, царь этот шаг не одобрил,
так как не желал международных осложнений.
2. Молдова (именно Молдова как целостный
субъект европейской истории ХІV-ХVІІІ вв. от Ба-
– 40 –

кэуского цинута на западе до Сорокского на востоке),
наверное, не имела в то время консолидированного
социума, а тем более единой национальной (молдавской)
элиты, выполняющей роль лидера общества,
отстаивающего его интересы и готового поднять и
повести за собой молдаван против расчленения родины.
Или это понимание реальной бесперспективности
борьбы против империй плюс инстинкт самосохранения
действовали отрезвляюще и удерживали
молдаван от антироссийских и антитурецких выступлений
Тем более, что разделы территорий (а равно и целых
государств – суверенных субъектов европейской
истории!) в Старом Свете в ХVІІ-ХVІІІ вв. имперскими
державами были повседневной практикой:
в таком положении были все Балканы, Италия,
но наиболее ярким примером – была Польша, которая
в 70-90-е гг. ХVІІІ в. пережила целых три раздела.
Знала свой раздел и Украина: в 1686 г. Польша
и Московия поделили между собой эту землю по
Днепру: Правобережье досталось Речи Посполите,
а Левобережье – северному соседу; наступил так званый
«вечный мир», ибо оба субъекта удовлетворили
свои аппетиты за счет чужих земель. Аналогии с
Молдовой 1812 г. тут очевидны: во-первых, и тут и
там разделы земли провели по созданным природою
рубежами – по рекам Днепру и Пруту; но более существенна
другая аналогия: и в Молдове, и в Украине
деление территорий и установление своего владычества
осуществлялись без согласия, без волеизлияния
местного населения и без учета его интересов. Вопрос
о легитимизации таких актов в те годы никто
не ставил.
3. Возможно были и иные мотивы, связанные, например,
с надеждой на то, что под российским протекторатом
молдавская идентичность не будет размыта,
а тем более – не будет уничтожен ее этнический
фундамент, заложенный к тому времени у молдаван
уже на генетическом уровне. И единство в
православии играло тут, по-видимому, не последнюю
роль. Думаем, что Ион Силвиу Нистор в книге
«История румын Транснистрии» не без оснований
пишет о том, что 1812 год открыл «румынскому
элементу в Транснистрии… новую гарантию сохранения
своей национальности» 8 . Как видим, автор
отождествляет здесь молдаван и румын, т.е. ставит
между ними знак равенства, из контекста отчетливо
следует, что он имеет в виду тех, кто жил по-
8
Ion Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria, Editura
„Eminescu”, 1995, p. 124.
сле 1812 года в междуречьи Прута и Днестра и имел
«гарантию сохранения своей национальности», т.е.
этнической идентичности, о чем собственно и идет
речь выше. Тем более, что в конце ХVІІІ в. – начале
ХІХ в. в Старом Свете завершался исключительно
важный исторический процесс формирования современных
европейских наций. Не стоял вне этого
объективного движения и этнос Молдовы.
Поэтому вполне возможно, что именно такие гарантии
(cf. И.С. Нистор) или просто интуитивное
понимание того, что молдавская этническая самобытность
и идентичность не будут уничтожены и
удерживали «бессарабцев» от антироссийских выступлений.
Исключать сегодня такие настроения сообщества
в те годы у нас оснований нет.
Во всяком случае, последующие ХІХ и ХХ столетия
пребывания молдаван («бессарабцев») под
российско-советским «покровительством» дают
повод для бесспорного и вполне адекватного вывода
о том, что в междуречьи Днестра и Прута за прошедшие
200 лет автохтоны (т.е. местное население)
не утратили своей этнической самобытности, национального
самосознания и тождественности, менталитета,
языка и культуры, а тем более – исторической
памяти, т.е. всего того, что в конечном итоге
обеспечивает народам (нациям) самосохранение и
приводит их к ренессансу в широком смысле слова,
к национально-освободительной борьбе за независимость
и к созданию суверенных государств. Добавим
тут лишь то, что это универсальная формула (матрица),
а не специально и адресно сконструированная
формула исключительно для молдаван Бессарабии.
Ее универсальность проверена историей от Латинской
Америки до Азии. Поэтому, хотя Россия и
прилагала, cогласно П.М. Шорникову, усилия для
формирования в Бессарабии после 1812 г. «российского
государственного сознания» и «российской
государственной идентичности» 9 , тем не менее конец
80-х – начало 90-х годов ХХ в. показали: генетическая
память молдаван не была уничтожена, а национальное
возрождение и этническая идентичность
оказались сильнее усилий империи по привитию тут
(в Бессарабии) своей «российской государственной
идентичности». В конечном итоге все это и привело
в Молдове в конце ХХ в. к движению за суверенизацию
и строительство независимого государства.
9
См.: П.М. Шорников, Молдавская самобытность, Тирасполь,
2007, c. 148.
– 41 –

– 42 –

ПОЛОЖЕНИЕ РУМЫНСКИХ КНЯЖЕСТВ
ВО ВРЕМЯ ВОЙНЫ 1806-1812 ГОДОВ
Александр ПОНОМАРЁВ
Мы идем освобождать райев*,
чтобы добиться для них равенства прав.
Можно ли при этом не прыснуть со смеха
П. Чаадаев
Дата подобная этой – 200-летие подписания
Бухарестского мирного договора 16(28) мая 1812
г. – еще в не столь далекие времена праздновалась
бы с небывалой помпой. Носители румынского
языка и румынской (молдавской) идентичности
давно осознали, что юбилей ‒ это серьезный
повод для раздумий не только о прошлом, но и о
будущем Республики Молдовы, равно как и всей
Бессарабии и Приднестровья. Сейчас возможно
без фальшивого славословия, но и без преднамеренного
очернения дать справедливую оценку
событиям, разделившим цельный материк румынской
культуры на две неравные части, одна из
которых на правах „бедного родственника” все же
пытается добиться восстановления своего попранного
имени. Оставив в стороне проблемы самоидентификации,
названия государственного языка
и связанных с этим комплексов проблем, отметим
следующее.
С провозглашением независимости 9(21) мая
1877 г., а, тем более, после октября 1878 г. Румынское
княжество не могло спокойно смотреть на
нахождение бессарабских земель в составе России.
Этнические румынские земли, выйдя из состава
одной империи, оказались в границах другой, в то
время как в Молдове и Валахии во второй половине
ХIХ в. (после Революции 1848 г.) разворачивалось
интенсивное государственное строительство,
увенчавшееся созданием политических и
культурных институтов.
Вместе с тем, сравнивая османскую и российскую
юрисдикцию в Княжествах, соответственно
до войны 1806-1812 гг. и после, стоит указать следующее.
До фанариотского господства в Княжествах
(после этого гнет лишь усилился), вмешательство
Порты сводилось к обязанности господарей
выплачивать харадж, сумма которого постоянно
возрастала, и выставлять войска в случае военных
действий. В остальном, Турция напрямую не вторгалась
в экономическую деятельность Княжеств,
предоставляя право регулировать эту сферу жизни
господарям. Статус неинкорпорированной территории
в составе Османской империи выгодно
отличался от предполагаемого статуса обычной
губернии.
Именно губернии, так как во время своего
командования русскими войсками в Княжествах
фельдмаршал А. Прозоровский составил проект
их разделения на четыре русских губернии: Бессарабия,
Молдова, Большая Валахия (Мунтения)
и Малая Валахия (Олтения) 1 . Уже вскоре после
начала войны, из-за бесчисленных реквизиций,
податей и налогов населению Княжеств „в сравнении
с установленным игом порядки времен
турецкого господства начали казаться более
мягкими” 2 .
Военной истории русско-турецкого противостояния
1806-1812 гг. в царской России
было посвящено несколько обстоятельных
трудов, но при этом совершенно замалчивалась
другая – экономическая сторона пребывания
русской армии на территории Княжеств, а также
связанная с этим деятельность Диванов Валахии
и Молдовы, полностью подконтрольных Петербургу.
Угроза поглощения Княжеств Россией, а
также длительные и непосильные повинности в
ходе этой и других русско-турецких войн на протяжении
ХVIII-ХIХ вв. приведут к тому, что позже,
накануне войны 1877-1878 гг. Румыния выдвинет
условие – русские войска войдут в княжество
только после подписания и ратификации военнополитической
конвенции. Согласно данной договоренности,
Петербург предоставил Бухаресту
займ в размере 2 млн. рублей золотом для переоснащения
армии, который будет погашаться Румынией
путем учета стоимости предоставленных
* Райяты, райя – подданные в мусульманских странах.
1
А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia
militară rusă (1806-1812). Ediţia a 2-a revăzută şi completată.
Chişinău: PONTOS, 2008, р. 44.
2
Ibidem, р. 30.
– 43 –

услуг за пользование имперской армией коммуникациями,
складами, телеграфом, а также за предоставление
фуража и провианта. Урок предыдущих
войн был учтен Румынией в полной мере.
Против однобокого, преимущественно военного
толкования исторических событий войны
1806-1812 гг. еще в 1896 г. выступил академик
Василе Александреску-Урекя, который отмечал,
что „мы понимаем иначе написание истории
румын и думаем, что для любого румына составляет
больший интерес знание о том, как управлялась
его страна, как вершилось правосудие, какие
существовали церковные учреждения, в каком
состоянии были финансы, гигиена, школы, общественная
культура, нежели знания о том, сколько
москалей было убито под Туртукаем и сколько
турок пало под Брэилой” 3 .
Смещение турками господарей-русофилов в
августе 1806 г. привело к войне, начатой Россией
в ноябре того же года 4 . Но в январе 1807 г. на
престол взошел лишь Константин Ипсиланти,
возглавивший оба княжества. Он заверил царя,
что сделает все для обеспечения войск продовольствием.
Смещение К. Ипсиланти, последовавшее
уже в августе 1807 г. 5 , произошло из-за:
1) неспособности князя прекратить злоупотребления,
совершаемые боярами; 2) отсутствия
учреждений, которые осуществляли бы контроль
за деятельностью Дивана и местных властей; 3)
невозможности выполнить свои обязательства
по снабжению русской армии: все возрастающим
количеством провизии и фуража; дровами для
обогрева и приготовления еды; военными квартирами,
госпиталями, транспортными средствами
и дорогами. Последнее должно было осуществляться
путем увеличения повинностей, податей и
налогов, возлагаемых на жителей Княжеств. Кроме
того, создание „земского войска” численностью в
10 тысяч человек вынудило К. Ипсиланти ввести
чрезвычайный налог, чем было спровоцировано
дополнительное недовольство народа 6 .
3
Аpud A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 12.
4
Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul
secolului al XIX-lea. Chişinău: CIVITAS, 1999, p. 54: „la 11
(23) noiembrie 1806, fără nicio declaraţie de război, trupele
ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara”.
5
К. Ипсиланти правил „dе факто” до 16 августа 1807 г.,
когда он спешно покинул Бухарест и выехал в Киев, а с
избранием на пост председателя Диванов С. Кушникова
17 февраля 1808 г. окончилось правление господаря
и „де юре”. См. Vl. Mischevca, P. Zavitsanos, Principele
Constantin Ypsilanti, 1760-1816. Chişinău: CIVITAS,
1999, p. 91-108.
6
A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 40.
В свою очередь, Россия осталась недовольна
решением К. Ипсиланти привести народ к
присяге царю и господарю, т.к. русские войска
формально „временно оккупировали Княжества,
без намерения присоединить их к России или
оторвать от Порты, но для восстановления прав
и порядка, существующих до сих пор, а признавая
их как и раньше в подданстве Порте со всеми
вытекающими последствиями для внутреннего
управления, сохраняя все как было установлено”
Турцией, которая больше не поверит в бескорыстность
намерений России 7 . Князь, сам того не желая,
раскрыл планы России касательно Княжеств.
Сложными были отношения между боярами и
господарем, которого поддерживала лишь протурецки
ориентированная партия, состоящая в большинстве
из греков. Не было понимания между
боярами и господарем из-за того, что он хотел
увеличить поступления в господарскую казну для
удовлетворения нужд русской армии, прося бояр
удовольствоваться только суммами, необходимыми
для их проживания. Между К. Ипсиланти
и боярской группировкой во главе с К. Филипеску,
который надеялся взять власть в свои руки,
используя свое влияние на генерала М. Милорадовича,
также существовали напряженные отношения
8 .
Между тем не было взаимопонимания у господаря
и с русскими генералами. К. Ипсиланти
требовал отзыва М. Милорадовича, который, по
его мнению, мало заботился о деле, а лишь „хотел
жениться на боярских дочерях и думал только о
женщинах” 9 . Не желал господарь „отблагодарить”
И. Михельсона и М. Милорадовича, которые
„пожелали” при посредничестве великого вистиерника
70-80 кошельков. Отказ К. Ипсиланти дать
взятку русским генералам стал роковым.
После этого в Княжествах воцарилась русская
администрация, во главе с сенатором С. Кушниковым
(февраль 1808 – март 1810) и В. Красно-
Милошевичем (март 1810 – октябрь 1812),
которые были назначены Александром I председателями
Диванов, будучи прямо подчинены глав-
7
Ibid., р. 41; Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri
la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: CIVITAS, 1999,
p. 56.
8
Вл. Мискевка, „Князь Константин Ипсиланти”, in
Подвижники й меценати. Iсторико-бiографiчнi нариси
/ Διαφωτιστές και ευεργετες. Ιστορικο-βιογραφικά δοκίμια.
Київ, 2001, с. 265-289; А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara
Românească…, р. 41.
9
A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 42.
– 44 –

нокомандующему русской армией. За шесть лет
пребывания русской армии в Княжествах главнокомандуюших
было восемь: И. Михельсон (ноябрь
1806–август 1807), К. Мейендорф (август 1807–
сентябрь 1807), А. Прозоровский (октябрь 1807–
август 1809), П. Багратион (август 1809 – март
1810), Н. Каменский (март 1810 –март 1811), А.
Ланжерон (февраль-март 1811), М. Кутузов (март
1811–май 1812), П. Чичагов (май-октябрь 1812) 10 .
Совершенно ясно, что при такой ротации
руководства армией какого-то порядка в ведении
дел ждать не приходилось. Сама война получила
названия „странной”, поскольку успешные
военные действия сменялись месяцами затишья.
В отношениях с Диванами Княжеств присутствовало
неизменно одно – выполнение воли царя
относительно обеспечения войск всем необходимым
и скорейшего изучения и использования
природных ресурсов Княжеств. Это сопровождалось
злоупотреблениями как местных чиновников,
так и русских военных.
„Когда заняли Княжества в 1806 году, начали
тем, что совсем изменили и запутали управление.
Учредили одного президента (сенатора С. Кушникова
– А.П.) для обоих Диванов Молдавии и
Валахии, и так как он не мог быть в одно и тоже
время в Бухаресте и в Яссах, ему подчинили двух
вице-президентов. Вскоре потом назначили ревизоров,
секретарей, переводчиков и множество
мелких чиновников. Таким образом, расходы
правительства учетверились, и злоупотребление во
всех частях умножилось до бесконечности. Если,
например, армия делала требование о высылке
50 парных подвод с волами, правительство требовало
200, министр финансов прибавлял 50 на свою
долю; исправники, которым поручалось исполнение,
еще увеличивали цифру, так что назначение
50 подвод доводили обыкновенно до требования
500. Тогда жители, не имея возможности удовлетворять
таковые требования, просили дозволения
поставить необходимое количество подвод, а за
остальные заплатить, на что и соглашались, полагая
за каждого быка по два и по три червонца; деньги
эти делили между собою. Соразмерно этому исполнялись
и все другие требования” 11 .
10
Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la
începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: CIVITAS,
1999, p. 134.
11
[П.В. Чичагов], „Из записок адмирала Чичагова. Дела
Турции в 1812 г.”, In Русский архив. 1870, № VІІІ, стлб.
1535.
Утвердясь в должности председателя Диванов,
С. Кушников решил основательно разобраться
в социально-экономической ситуации в Княжествах,
потребовав от членов Диванов следующую
информацию: о налогообложении жителей; о категориях
приходов, обозначая четкое количество
каждого источника; о количестве всех годовых
расходов страны.
Сенатор затребовал также и данные относительно
состава и прерогатив Диванов в период,
когда Княжества находились под управлением
господарей; список всех членов и чиновников
Диванов, департаментов и чиновников, подчиняющихся
им, с указанием функций, должностей
и длительности выполнения функций; роста
жалованья и правила в соответствии, с которыми
они были установлены. Следовало предоставить
информацию относительно численности
народонаселения, разделенную по населенным
пунктам и социальным слоям; списки всех гражданских
и уголовных дел, как закрытых, так и тех
которые ведутся; объем добытой соли и выработанной
селитры; количество и название цинутов и
жудецов 12 .
Для достижения информации, нарушая при
этом прерогативы и авторитет Дивана, сенатор
интересовался состоянием дел всех исправников
и пыркалабов цинутов Молдовы и жудецов
Валахии, требуя от них информировать его, через
Диваны о количестве смертей, самоубийств,
разбоев, грабежей, насилий, эпидемий, эпизоотий,
стихийных бедствий, численности рожденных
и умерших, цен на хлеб, соль и другие продукты
питания. Сенатор требовал статистические данные
о населенных пунктах каждого цинута, с указанием
городов, фабрик и предприятий. Наконец,
С. Кушников приказал Диванам Княжеств: „не
действовать без моего согласия даже в самых
малейших изменениях в составе правительства и
чиновников, подчиненных ему, а любая надобность
осуществить изменения должны быть представлена
мне на утверждение” 13 .
Из вышеупомянутого перечня можно было
бы сделать вывод, что подобная информация
запрашивалась для более эффективного управления
Княжествами. Возможно, но отнюдь не во
благо освобожденного народа. О двойных стандартах
российской администрации касательно
12
А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 52.
13
Ibid., р. 52-53.
– 45 –

Княжеств можно судить из депеши А. Чернышева
14 новому главнокомандующему армией П.
Багратиону. А. Чернышев следующим образом
размышлял об отношении бояр к России и о положении
Княжеств, находящихся под двойным
гнетом (местной элиты и русской армии): „Весьма
сомнительно, чтобы бояре управляющие были к
нам преклонны. Им однакож, хотя бы из благодарности,
надлежало быть нам преданными, ибо мы
позволяем им грабить безнаказанно. Они притворяются,
будто вздыхают о народном бедствии, и
имеют бесстыдство приписывать сие расходам,
причиняемым армией. Но достоверно то, что
земля сия при хорошем управлении могла бы
содержать армию вдвое многочисленнее. Бедность
есть токмо следствие их грабительств. Никогда
земля не была так угнетена, как при греческих
господарях. Почему Ваше сиятельство не перемените
расположения вашего к боярам, коим
вверили управление Почему оно не может быть
вверено русской комиссии” 15 . Подобные сетования
можно принять в расчет лишь отчасти, так
как на тот момент уже два года Диваны Княжеств
подчинялись русскому сенатору С. Кушникову.
В январе 1810 г. генерал П. Багратион, обращаясь
к боярам Валахии в надежде найти полное
понимание и поддержку в исполнении планов
царя, акцентировал внимание на том, что „православная
вера грекокафолическая, единомыслие и
единообразныя расположения из давних времен
положили основание связи между россиянами и
обывателями Княжеств Молдавии и Валахии” 16 .
Еще до появления знаменитой уваровской
формулы – „самодержавие, православие, народность”,
видно, что в этом русле мыслила большая
часть „освободителей”.
В том же 1810 году на вопрос Наполеона:
„Что ваши генералы сильно грабят в Турции
(Княжествах – А.П.)”, А. Чернышев ответил, что
подобные злоупотребления неизвестны в наших
войсках и что в последних войнах в Финляндии и
Турции строго соблюдалась дисциплина. На это
французский император возразил, смеясь: „Вы не
откровенны со мною; я знаю; что русские войска
14
Чернышев Александр Иванович – с 1809 г. военнодипломатический
представитель России во Франции.
15
Apud A.H. Попов, Сношения России с европейскими державами
перед войною 1812 г. СПб., 1876, с. 265 (депеша от 8
декабря 1809 г.).
16
Национальный архив Республики Молдова (далее -
НАРМ), ф. 1, оп. 1, д. 1403, л. 2.
не так грабят, как мои; но не отвечаю за ваших авангардных
начальников и казачьих полковников” 17 .
В действительности же Княжества рассматривались
как сырьевой придаток, и финансовоэкономические
интересы России с этими землями
превышали связи духовные, о которых говорил П.
Багратион. В годы войны шли интенсивные изыскательские
работы относительно наличия в недрах
Княжеств полезных ископаемых. В 1808-1809 гг.
фельдмаршал А. Прозоровский вел переписку с
Диваном Молдовы о добыче золота в валашских
реках Бузэу, Дымбовице, Ольте и Яломице. Председатель
Диванов С. Кушников, ссылаясь на фельдмаршала,
который „предписывал дабы собираемый…
в реках… золотосодержащий песок, с которого
доход обращался прежде в пользу супруги
господаря, доставляем был” к царскому двору,
вследствие этого уже предлагал Дивану, чтобы „все
то золото, какое с отбытия последнего господаря
из Валахии получено или получится… прислать
немедленно ко мне” 18 . Однако объемы ранее разведанных
месторождений уже не удовлетворяли
Петербург.
Позже, по случаю присылки митрополитом Г.
Бэнулеску-Бодони в Петербург образцов руды,
содержащих цветные металлы, в ноябре 1809 г.
Горному департаменту было поручено отправить
инженера, 2-3 чиновников и от 15 до 20 мастеровых
для „надлежащего минералогического
обозрения и разведок в горах Карпатских, коих
часть принадлежит Молдавии и Валахии” 19 .
В сентябре 1811 г. инженер Эйхфельд докладывал
Горному департаменту, „что при самой
вершине реки Рымник он открыл свинцовую
руду, состоящую из свинцевого блеска, блеклой
серебрянной руды и серного колчедана”, уточняя
при этом возможности построения завода для
выплавки свинца и серебра 20 .
В другом рапорте более подробно излагались
результаты геологических экспедиций. „Кроме
золотоносных мест, о коих упоминал я, – писал
Эйхфельд, – лучшие еще найдены около вершины
рек Арджиша, около Ольта и в нижней части реки
Рымника… при городе Питешти найдена чистая
самородная ртуть… что по не достатку металла
сего в России тем более заслуживает внимания…
17
Apud A.H. Попов, Сношения России с европейскими
державами перед войною 1812 г. СПб., 1876, с. 266.
18
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 303, л. 1.
19
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 1.
20
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 120-120 об.
– 46 –

в Горжинском уезде при реке Гальбине хорошая
железная руда… медная руда в Мегедниском
уезде… обретены в разных местах земли селитрянные
и купоросныя” 21 .
Несмотря на заключение Бухарестского договора,
изыскательские работы и добыча золотоносной
руды продолжались до конца ноября 1812
г. Тот же Эйхфельд писал из Ясс в Петербург, что
„внимания стоют золотоносные пески в горах при
речке Богатой близ города Фальтичени в Сучавском
уезде”. При этом эффективность добычи
золота и производительность труда на этом
прииске, по подсчетам инженера, были достаточно
высокими. Один человек мог извлечь из горы до 50
пудов золотоносной руды, а промыть до 250 пудов
в день (!) 22 . Данные о возможной добыче драгоценного
метала в день отсутствуют в этом донесении 23 .
Всего русская администрация вывезла из Княжеств
18 кг. золота, что было немало, учитывая примитивные
способы добычи металла в то время 24 .
Не слишком приглядными выглядели и
церковные дела. В мае 1808 г., в связи с „добровольным
отречением” молдавского митрополита
В. Костаке духовным пастырем Бессарабии,
Молдавии и Валахии был определен Г. Бэнулеску-
Бодони, который столкнулся с тем, что не все
настоятели греческих монастырей признали юрисдикцию
Священного Синода 25 . Монастыри,
преклоненные Афону и Гробу Господнему, чьи
доходы были неподконтрольны новым (как,
впрочем, и прежним) властям, были втянуты в
конфликт, в основе которого были экономические,
а не религиозные мотивы. Новый экзарх и
митрополит принял решительные меры. Главный
зачинщик непослушания иегумен Галатского
монастыря в Яссах Паисий был выслан весной
1811 г. во Владимир. Еще шесть священнослужителей
содержались под арестом в монастырях
Галата и Четецуя, пока их также не отправили в
21
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 120-120 об., 123-123 об., 124
(рапорт от 19 декабря 1811 г.).
22
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 1246, л. 143 об.-144 (рапорт от 26
августа 1812 г.).
23
Начало разработок золотых россыпей в Карпатах
восходит к бронзовому веку, а основная добыча велась
во время существования римской провинции Дакии
(106-271 гг.), когда было добыто ок. 190 тонн золота. В
средние века в этом регионе было получено из недр ок.
200 тонн. // Марфунин А.С., История золота. М., 1987,
с. 31.
24
A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 353.
25
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 2090, л. 31-31 об. (начало конфликта
относится к октябрю 1810 г.).
дальние российские губернии 26 . Правда, после мая
1812 г. всех их за ненадобностью выслали обратно
в Княжества.
Г. Бэнулеску-Бодони был послушным орудием
в руках Петербурга, о чем свидетельствует не
только его „услуги” по доставке образцов полезных
ископаемых в Петербург, но и его запоздалая
докладная записка о тяготах населения Княжеств.
Так, в феврале 1812 г. митрополит писал М.
Сперанскому, что „беднейшая часть народа угнетается
до безконечности и не имеют даже способа”
пожаловаться; „главнокомандующие армией, имея
верховную во всем власть, распоряжаются часто
и в гражданских делах… побуждены будучи единственно
собственными интересами”; а „военные
обстоятельства преподали чиновникам… большие
средства к угнетению народа и к разорению земли”,
отмечая также, что к Диванам причислено „чрезвычайно
великое число ненужных и бесполезных
лиц, которым производится жалованье, а другим…
пенсии” 27 .
Между тем, не только царане Княжеств страдали
от непосильных повинностей, налогов и
податей, но и сама государственная машина была
надломлена из-за длительных и непомерных
нагрузок. К этому можно еще добавить: утраченную
Княжествами выгоду от прекращения
торговли с Портой; потери по причине принудительных
и неоплачиваемых работ, выполненными
жителями Княжеств; изменение валютного курса
в ущерб Княжествам и внедрение на валютный
рынок русского рубля; стоимость проживания
расквартированных военных; стоимость строительных
материалов; потери из-за заниженных цен
на хлеб, закупаемого для армии; стоимость фуража
и провизии, взятых у населения под расписку;
стоимость 80 тысяч быков для транспортировки
грузов; потери вследствие бесплатной транспортировки
фуража и провизии 28 .
Не принесла выгод длительная война и Российской
империи. Кроме того, что она была одной
из самой длительных и дорогостоящих – затраты
составили около 200 млн. руб. –, война впервые
велась на двух театрах военных действий: в Княже-
26
НАРМ, ф. 1, оп. 1, д. 2090, л. 61-61 об.; Vl. Mischevca,
Fl. Marinescu, Mitropolitul Grigore Irinupoleos (1764-1846).
Studii şi documente referitoare la egumenul grec al Goliei. Iaşi:
AXA, 2010.
27
Сборник исторических материалов, извлеченных из
архивов Е.И.В. канцелярии. Под ред. Н. Дубровина. Вып.
3, СПб., 1890, с. 237.
28
А. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească…, р. 353, 356.
– 47 –

ствах и Закавказье. Из 150 тыс. павших в войне
одна треть пришлась на боевые потери, а остальные
погибли от ран, болезней и климата. Истощением
материальных и человеческих ресурсов заплатила
Россия за присоединениe Бессарабии. Не
было суждено сбыться в этой войне и исполнению
заветных планов царизма – овладению Константинополем.
Несмотря на возможность бесконтрольной
эксплуатации Княжеств, обеспечивших русскую
армию всем необходимым, России в войне с
турками удалось закрепить военный успех дипломатическим
путем лишь частично и с очень
большим трудом. Активная внешняя политика
Наполеона, который сумел вовлечь Порту в сферу
своего влияния путем обещаний вернуть ей Крым,
побережье Черного моря и Румынские княжества
принесла свои плоды. Поверив Франции,
Порта выдвинула в 1810 г. условие, что граница с
Россией должна проходить по Днестру. В связи с
этим, Александр I писал, что неужели турки „могут
думать, что мы согласимся на такое предложение,
когда Бессарабия, Молдавия и Валахия давно уже
покорны российскому оружию, когда мы имеем в
нашей власти все крепости на Дунае...” 29 . Император
считал, что нет „ни потребности, ни пристойности
удовольствоваться другой границей, нежели
как Дунай” 30 . Самонадеянность монарха легко
развеялась в октябре 1811 – мае 1812 гг., когда
русско-османские переговоры приняли затяжной
характер, причем явно не в пользу России 31 . Император
весной 1812 г . в разговоре с адмиралом П.
Чичаговым отмечал, что „мир с Турцией не подвигается;
неистовства войск наших в Молдавии и
Валахии раздражили жителей; ко всему этому
присоединяются беспечность и интрига. Кроме
того, я не думаю, чтоб теперешний главнокомандующий
(Кутузов – А.П.), виновник этих бедствий,
был способен получить результаты, для которых
потребны: энергия, сила воли и поспешность в
исполнении” 32 .
Успех на переговорах, обычно приписываемый
М. Кутузову, был скорее дипломатиче-
29
А.Н. Попов, Сношения России с европейскими державами
перед войной 1812 г. СПб., 1876, с. 254.
30
Ibidem, с. 255.
31
См.: Сведения о войне России с Оттоманскою Портою с
1806-го по 1812-ой год. Собранные из достоверных источников
генерал-майором Пущиным // Институт Рукописи
НБУВ. ф.V. ед. хр. № 838. л. 132-180.
32
[П.В. Чичагов], „Из записок адмирала Чичагова...”, In
Русский архив, 1870, № VІІІ, стлб. 1522-1523.
ским поражением России, не сумевшей за столом
переговоров закрепить военные завоевания 33 .
Поэтому в условиях, когда Порта пользовалась
поддержкой Франции и накануне вторжения
последней в Россию, с точки зрения российских
государственных интересов, проведение границы
по Пруту в 1812 г. было „золотой серединой” для
Петербурга, что позже было расценено российской
историографией как значительное продвижение
на Балканы. В действительности же дипломатические
неудачи в процессе длительных переговоров с
Портой Россия постаралась заретушировать якобы
выгодным для нее Бухарестским трактатом.
Поначалу благие намерения властей относительно
Бессарабии были достойны восхищения.
Главнокомандующий русской армией адмирал
П. Чичагов в инструкции касательно управления
новой провинцией, адресованной губернатору
С. Стурдза, писал: „Управляя Бессарабией,
вы должны стараться положить основание более
прочному зданию; обеспечьте право владения,
облегчайте приобретение его вновь поселившимся.
Общественные должности должны быть
распределены справедливо; добросовестность
правителей должна заставить жителей забыть
прежнее отсутствие всякой правильности и закона.
Доставьте жителям Бессарабии выгоду отеческой
и свободной администрации. Обратите ловким
образом внимание соседних жителей на страну,
которую вы сделаете счастливою. Последняя
война подавала большие надежды христианским
населениям: в настоящее время, когда наша армия
действует в другом месте, надобно подумать, как
сохранить их привязанность к нам и оградить от
влияния наших неприятелей: болгары, молдаване,
валахи, сербы отыскивают себе отечество: от вас
зависит, чтобы они нашли его” 34 .
Однако администраторов подобных П. Чичагову
в Бессарабии было ничтожно мало, да и сам
он впоследствии стал жертвой оговора, закончив
жизнь в бедности и забвении вдали России. Об
„отеческом и свободном” управлении краем в
дальнейшем говорить не приходилось, а Скарлат
Стурдза был первым и последним губернатором,
представлявшим титульный этнос – молдаван.
33
Vl. Mischevca, „Considération sur le sujet de la genèse de
la „question bessarabienne” (1812)”, In Revue roumaine
d’histoire. (Bucarest). Tome XXXIV, 1995, nr. 3-4, p.
337-350.
34
[П.В. Чичагов], „Из записок адмирала Чичагова...”, In
Русский архив, 1870, № VІІІ, стлб. 1550-1551.
– 48 –

Принимая во внимание политическую оценку
войны 1806-1812 гг., отметим, что возможность
поглощения Россией Румынских княжеств произвела
сильное впечатление в Европе. Думается, не
будет большой натяжки в предположении, что
расчленение Молдовы в 1812 г., наряду с общим
изменением геополитической ситуации на континенте,
послужило причиной для изменения
инструментов воплощения внешней политики
великими державами. После Венского конгресса
1815 г. именно договоренности между государствами
набирали все больший вес, открывая новый
период в истории международных отношений,
когда политико-дипломатическое искусство, –
как отмечает Г. Кливети, – привело к переписыванию
истории отношений между державами. От
„истории договоров и соглашений”, чье классическое
развитие пришлось на ХVІІ-ХVІІІ ст., это
искусство достигло „успеха истории дипломатии”
в ХІХ ст., на горизонте которого основной акцент
ставился на определении не столько правовой
сферы, сколько факторов воплощения политики,
которая базировалась на силе 35 . В то же время
дипломаты ведущих европейских держав с 1815 г.
вводят в оборот понятие „европейский концерт”,
что означало согласованность действий великих
держав при принятии важных решений в сфере
международных отношений.
Нельзя не отметить, что со временем акт 1812 г.
станет отправной точкой в оценке и последующих
событий для тех бессарабских румын, которые
осознали все „прелести” хозяйствования русской
администрации в крае. Так, корреспондент либеральной
бухарестской газеты „Телеграф”, описывая
последствия царской экономической политики,
приведшая крестьян к поиску свободных земель,
писал летом 1880 г.: „Румынский язык звучит
среди Кавказских гор, в Самарской губернии, на
полях южной Сибири; везде бедный румын ищет
себе защиту против его захватчиков. Плодородная
земля древней Бессарабии принадлежит русской
военной аристократии и бюрократии, русским и
греческим монастырям… и молдавским боярамренегатам,
которые, после того как отказались от
своего происхождения, обобрали и предали народ,
который забыл свой язык” 36 .
35
Gh. Cliveti, „De la „istoria tratatelor” şi „istoria diplomatică”
la „istoria relaţiilor internaţionale”, In Itinerarii istoriografice.
Profesorului Leonid Boicu la împlinirea vârstei de 65 de
ani. Iaşi, 1996, р. 25.
36
Basarab, Scrisori din Basarabia, vol. 1, 1880-1883, Chişinău-
Bucureşti, 1996, р. 3.
В декабре того же 1880 г. журналист, возвращаясь
к тревожащей его теме утраты национального
самосознания частью правящей элиты,
отмечал, что „наше боярство не потеряло ничего от
того, что уступило Бессарабию в 1812 г.; его привилегии
остались почти нетронутыми, оно ничего не
потеряло из-за этой исторической несправедливости;
оно отказалось от наследства, очень скоро
освоившись со своим новым положением и, отрекшись
от своего происхождения, объявило себя
русскими” 37 .
Более сдержанные оценки социальной мимикрии
молдавской политической элиты, имевшей
место после 1812 г. дают современные историки. „В
новых условиях, для того, чтобы не потерять свои
привилегии, которыми они пользовались в своей
родной стране, бояре высказали свою лояльность
по отношению к царским властям, что способствовало
интеграции Бессарабии в административную
систему империи. Для усиления преданности
молдавских бояр державе двуглавого орла,
управляющие с Невы кооптировали их в ряды
русского дворянства, предоставив им те же самые
права и привилегии, которыми пользовался этот
правящий социальный слой России” 38 . Как следствие,
– отмечает в итоге Д. Поштаренку, – бессарабское
боярство, будучи местной элитой, стало
важной социополитической опорой для царского
режима в регионе.
Россия со времен Екатерины II, которая говорила
об Украине, Финляндии и Прибалтике, что
„сии провинции… надлежит легчайшими способами
привести к тому, чтоб они обрусели и перестали
бы глядеть как волки в лесу”, руководствовалась
наставлениями императрицы, возведя их в
ранг политического императива 39 . После 1812 г.
эти положения стали всецело относится и к Бессарабии.
Нация, теряющая своих поводырей в безудержном
потоке запретов, русифицировавших
бессарабскую школу, церковь, печатное слово,
уже не могла сама противостоять соблазнам называться
русскими. Если боярство спешило превратиться
в русских дворян, то обедневшие землевладельцы
видели возможность продвижения
наверх путем поступления на военную службу.
37
Ibid., р. 27.
38
D. Poştarencu, Aneхarea Basarabiei la Imperiul Rus.
Chişinău, 2004, p. 149.
39
Сборник Императорского Российского исторического общества.
1871, Т. 7, c. 348.
– 49 –

Перед этим, в ХVІІІ в. путь поступления на
военную службу был единственным для румынского
нобилитета, желавшего поселиться в России.
Румыны диаспоры, сделавшие карьеру в России, со
временем идентифицировали себя как россияне.
Замечательный историк Д.Н. Бантыш-Каменский
также не избежал этой участи. Пребывая на исторической
родине, он описывал валахов и молдаван
совершенно отстраненно и даже с некоторым
оттенком пренебрежения 40 . Сын первого бессарабского
губернатора, европейски образованный
дипломат Александр Скарлатович Стурдза, не
терявший связей ни с Бессарабией, ни с Запрутской
Молдовой, был не только известным филантропом,
но и ярым консерватором, отстаивающим
право России влиять на религиозную жизнь в
Яссах 41 .
Потеря реперных точек для сопротивления
постепенной и неумолимой русификации путем
ликвидации культурных институтов и проведения
административных реформ, лишивших Бессарабию
автономии сопровождалась численным
увеличением русскоязычного населения.
Нобилитет Бессарабии в 1812 г. на 95% состоял
из румынских бояр, а уже в 1912 г. удельный
вес бессарабских румын в русском дворянстве
составлял около трети (31%) из-за нахлынувшего
потока русских чиновников и военных, которым
была обещаны подъемные и быстрое продвижение
по службе. Денационализация элиты и русификация
всех сфер жизни привела к размытости
национального самосознания коренного восточнороманского
населения в последующие периоды
его существования в Пруто-Днестровском междуречье.
Возвращаясь к положениям, высказанным в
начале статьи, отметим, что зная истинное лицо
российского империализма – экспансионизм,
было бы наивно говорить об освобождении от
турецкого господства, в некоем безотносительном
плане, без учета тогдашних реалий. Иначе об
экспансионизме пришлось бы говорить как о категории
абсолютно альтруистической.
Исходя из синергетического подхода в оценке
40
[Д. Бантыш-Каменский], Путешествие в Молдавию,
Валахию и Сербию. М., 1810, c. 24.
41
Государственный архив Одесской области, ф. 141, оп.
1, д. 11, л. 3-4; Там же д. 14, л. 1-2; Публикацию документов
по этой теме см.: А. Пономарёв, „Новые данные
об Александре Стурдза из Одесского архива (два письма
середины ХІХ века)”, In Тiragetia. Seria nouă. Vol. V [XX],
№ 2, 2011, Chişinău, р. 261-270.
событий прошлого, отметим, что Бухарестский
договор стал точкой бифуркации, когда Молдова
как социально-политическая система была разделена
на две части и развитие этих частей продолжалось
различными путями. При врéменном включении
в состав России части Молдовы в 1812 г.
события 1859-1861 гг. (Объединение Княжеств)
и 1877-1878 гг. (Война за независимость) должны
были подтолкнуть царизм к возврату “освобожденной
Бессарабии”. Но именно эти события,
которые румынская дипломатия называла воплощением
„политики свершившегося факта”
не привели к возврату, а наоборот – к закреплению
утраты этой провинции. Очередное
международно-правовое признание новых границ
Порты в 1812 г. и 1829 г. и нового статуса равно
как и границ Румынии в 1859-1861 гг. и 1877-
1878 гг. лишь отдаляло официальный Бухарест от
того, что царизм будет рассматривать „бессарабский
вопрос” с учетом точки зрения румынской
стороны. Каждое новое перекраивание политической
карты Европы, при котором Бессарабия вся
или частично, как в 1856-1878 гг., находилась в
составе России, показывало континуитет владения
этими землями, начиная с 1812 г.
Однако, некогда могущественная Российская
империя так и не смогла окончательно интегрировать
в свой состав Бессарабию ни в ментальном,
ни в языковом, ни в культурном аспектах. Нация
смогла сохранить свой стержень, свое ядро, что
позволило ей стать на путь возрождения своих
ценностей. Россия же, потратив колоссальные
суммы на войны с Турцией в ХIХ в., неоднократно
пыталась выровнять границу своих владений на
юго-западных рубежах. Новые границы, проведенные
впоследствии советскими правителями
только усугубили положение коренного населения,
которое оказалось разделенным между
несколькими государствами и государственными
образованиями.
– 50 –

SUMMARY
POSITION OF THE ROMANIAN PRINCIPALITIES DURING THE WAR OF 1806-1812
In the article is mentioned the perspective of an
the economic situation of Principalities in 1806-
1812, on the basis of contemporary records, a number
of the sources published untill 1917, and also the
latest monographs about the military occupation of
the Romanian Principalities during Russian-Turkish
war of 1806-1812. This perspective is considered in
a context of expansionist aspirations of tsarism on
the relation to economic capacity of Principalities.
In this regard the role of administrative structures in
the Principalities which have been directly created by
official Petersburg is shined.
It is emphasized the role of the prince Constantin
Іpsilanti in administration of Рrincipalities after
restoration on thrones of Moldova and Walachia
in January, 1807, his plans on strengthening of the
independent status of Principalities. Among the
reasons which led to Constantin Ipsilanti’s removal
in August, 1807 were: the conflicts with the boyars,
which most part were fanariot’s; absence of body
supervising Councils, and also impossibility to
provide with the food and fodder occupational
Russian army. Unwillingness to lend Russian military
money only strengthened hostility to gospodar from
their party. Since February, 1808 when Councils
of Principalities were headed by senator Sergey
Kushnikov as administrator, there came the new
period during which Russian military authorities
through chairman of Council demanded the most
exhaustive statistical data on and national economy,
including data on population, administrativeterritorial
division, volumes of crop, data on epidemics
and diseases and so on. Thus the slightest changes in
structure of Councils and adoption of any decisions
were allowed with the permission of senator Sergey
Kushnikov. The Russian military authorities, on which
the Principalities completely depended, imposed
the introduction of new taxes, and requisitions on
inhabitants of Principalities. Bureaucratic confusion
and embezzlement of public funds reigning in Sofas,
led to that the sizes of demanded help for Russian army
in a result, increased four times. To it the desire of the
Romanian boyars to be enriched in the conditions of a
wartime increased also.
The expansionist role of tsarism in carrying out
prospecting works, production and export of minerals
found in Principalities is in detail shown. For this
purpose in November, 1809 to the Carpathian region
the group of officials and gonny engineers were
equipped, and untill November, 1812, that is after the
conclusion of the Bucharest treaties were engaged in
exploring of the subsoil of Principalities. The main
attention by these groups for search of minerals was
given to non-ferrous metals among which were: gold,
silver, mercury, sulfur, copper vitriol, copper, lead. Thus
the main place at research of the subsoil was occupied
by search and gold mining, and so in the years of war
was taken out from Principalities 18 kgs of gold.
Economic motives layed to the removal of priors
and of a number of monasteries bent to the Holy
Placed, not wishing to recognize jurisdiction of the
Sacred Synod, and respectively to send their income
to the order of Petersburg. In this regard, the figure of
eminent church person Gabriel Benulesku-Bodoni is
in a new way shined. In the context of his pro-Russian
orientation are shown his services for Russia, also
concerning the group of search of minerals.
War exhausted the economical capacity of
Principalities, because of unreasonable taxes, taxes
and duties, but also as well because of: the forced
hard and no-charge labour executed by inhabitants
of Principalities; cut prices of the food and fodder;
unpaid requisitions of draft force; losses from a
quartering of armies; losses because of the termination
of foreign trade; change of an exchange rate owing to
introduction in calculations of Russian ruble.
The Imperial authorities plans were to absorb all
the territory of Principalities in the days of war of
1806-1812 reveal. Emperor Alexander 1 sacredly
believed that the territory occupied with Russian
army will belong to Russia. In this regard tendencies
of Petersburg were to show on that that as it is possible
the most part of the Romanian lands to be obtained
by Russia.
Occupation of Principalities and the cut of
Moldova in two parts by Russia led to a change in
Europe of tools of foreign policy. At the same time
diplomats of leading European Powers, since 1815, put
into circulation the concept “the European concert”,
that meant coherence of actions of great powers at
adoption of important decisions in the sphere of the
international relations.
– 51 –

The estimates of the Bucharest treaty which have
led to denationalization of Bessarabian Romanian’s
because of policy russification within Russian Empire,
on the one hand, and readiness of the Moldavian
nobility to change citizenship in exchange for saving
of privileges, with another are considered. Nobility
of the Bessarabia in 1812 for 95% consisted of
the Romanian boyars, and in 1912 the Romanian
nobility made about a third (31%) because of the
gushed flow of Russian officials and military which
were fast promoted. Denationalization of the
elite and russification of all spheres of life led to a
confusion of national consciousness of Bessarabian
Romanians which despite of everything could keep
the ethnomental kernel, having coming back to values
of the people.
Estimates of the act of 1812 are given in the liberal
Bucharest press of the end of the 19th century in
comparison with the estimative data in the newest
historiography of the Republic of Moldova. Also
the political and economic reasons which allowed
Bessarabian nobility to accept conditions of Russia
after the act of 1812 are specified. The importance
of the Bucharest treaties for historical destinies of
indigenous people of Bessarabia is shown.
– 52 –

ANUL 1812 SUB IMPACTUL FACTORULUI FANARIOT:
MARELE DRAGOMAN DIMITRIE MORUZI
Vlad MISCHEVCA
Florin MARINESCU
Trăsăturile principale аle războiului ruso-turc din
1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei
autohtone din Principatele Române, au fost
nu atât operaţiile militare, cât contactele diplomatice 1 .
Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi
otomani, în care au fost implicaţi direct şi grecii fanarioţi,
s-au soldat cu semnarea la 16/28 mai 1812 а Tratatului
de pace de la Bucureşti. Soarta poporului şi a Ţării
Moldovei a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa
negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc, în etapa
finală (1811-1812), la Giurgiu şi Bucureşti, cu încălcarea
drepturilor moldovenilor şi a obligaţiilor atât din
partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din
partea celei „ocrotitoare” (Rusia). Şi asta considerând
că, după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, statutul juridic
internaţional al Moldovei şi al Ţării Româneşti prevedea
o trecere de la protecţia unilaterală otomană tributară
(’ahd ad-dhimma) la o protecţie bilaterală turcorusă
(prezentă până la Pacea de la Paris, 1856).
Tratatul de pace, semnat la Hanul lui Manuc din
Bucureşti, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea (Articolul
IV) ca frontiera dintre cele două imperii să fie
stabilită pe râul Prut. Un hotar arbitrar, ce poate fi considerat
un compromis între ambiţiile imperiale ale părţilor
beligerante (Rusia pretindea iniţial la ambele principate,
apoi doar la Moldova, ulterior cerând ca hotar
râurile Milcov, Siret), care dezmembrau în două о ţară.
La baza acestei decizii a celor două imperii а fost
pusă, din capul locului, înţelegerea „principială” de а se
desemna noua graniţă pe „un fluviu care să merite să
fie hotar între cele două părţi” 2 . Practicarea pe larg, în
timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а
dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate
şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit,
neştiind încă mult timp detaliile acestui tratat spoliator,
chiar şi după semnarea lui. Vom remarca aici că ţinerea
în taină а negocierilor dirijate а fost caracteristică
pentru activitatea diplomatică а lui М.I. Golenişcev-
Kutuzov, feldmareşalul armatei ruse de la Dunăre.
1 Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la
începutul secolului al XIX-lea, Chişinău, 1999, pр. 87-108;
Idem, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de
către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, p. 27-69.
2 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti,
Chişinău, 1992, р. 178.
Pe lângă factorii de importanţă majoră cu impact
nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume
interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat
şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit
sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii.
Martorii oculari (Аl. Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.)
redau atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а
dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi Bucureşti.
Potrivit lui Alexandre Langeron, autorii Păcii
de la Bucureşti nu au fost diplomaţii împuterniciţi de
Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit
formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate,
ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri Ţara
Românească şi Moldova. E necesar de menţionat că
mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai
Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate
tratativele de pace ale turcilor duse în timpul războaielor
– începând cu cel de la Carlowitz (1699) şi sfârşind
cu Tratatul de la Bucureşti (1812) – poartă amprenta
factorului fanariot. În această privinţă, Talleyrand spunea:
„Politica turcească este reglată de aceşti hospodari
care sunt la curent cu tot ce se petrece în Europa” 3 .
Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a
scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente),
el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea
ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre
deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv,
odată cu începutul războiului din 1806-1812,
creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să
se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol,
cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord
de Dunăre. Un şir de istorici români (N. Iorga, Gh.
I. Brătianu, L. Boicu, P. Cernovodeanu, A. Goşu, M.
Stroia, Vl. Mischevca, ş.a.) au cercetat impactul fanarioţilor
asupra semnării Păcii la 1812. Cu privire la rolul
diplomatic al marelui dragoman Dimitrie Moruzi în
contextul problemei basarabene 4 , vom aborda acest subiect
mai detaliat.
3 Rеlаţiile internaţionale ale României în documente. 1368-
1900, Bucureşti, 1971, р. 53.
4 Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti,
1812. Chişinău: Ştiinţa, 1992; Vladimir Mischevca, Moldova
în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea.
Chişinău: Civitas, 1999; Armand Goşu, Pacea de la Bucureşti
şi Moruzeştii, în: Naţional şi universal în istoria românilor.
Profesorului Şerban Papacostea. Bucureşti, 1998, pp. 362-390.
– 53 –

Pentru a prezenta un tablou obiectiv al circumstanţelor
în care Principatelor le-a revenit rolul de obiect,
şi nu de subiect al raporturilor internaţionale şi în care
marile puteri au ignorat/încălcat dreptul naţional şi
echitatea istorică, militând pentru o soluţie de compromis
între imperiul ţarist şi Otoman, care afecta grav
integritatea teritorială şi interesele Moldovei, trebuie
să ţinem cont atât de complexitatea, cât şi de particularităţile
acestei probleme, de semnificaţia ei pentru
istoria naţională, înaintând drept obiectiv prezentarea
contradicţiilor şi suspiciunilor ce planează (până-n
prezent) în privinţa influenţei pe care au exercitat-o,
într-un mod sau altul, fraţii Moruzi, în momentul deciderii
soartei Principatelor Române (în special, a teritoriului
dintre Prut şi Nistru). Prin urmare, se impune
elucidarea unui aspect cercetat dacă nu tendenţios,
atunci incomplet, vizavi de o eventuală trădare a acestor
fanarioţi.
Rolul diplomatic al fanarioţilor Moruzi în problema
basarabeană este pe cât de esenţial, pe atât de
controversat 5 . În condiţiile în care lipseşte un amplu
studiu al acestuia, rămân fără explicaţie un şir de evenimente
de o importanţă majoră, situaţie care contribuie
frecvent la apariţia concluziilor preconcepute.
Consecinţele acţiunilor întreprinse de fraţii Moruzi
sunt pregnante şi actuale, întrucât ele pun într-o
nouă lumină anexarea Basarabiei la 1812 – moment
de cumpănă al istoriei Moldovei, ţară la graniţa a trei
imperii, atunci când cursul unui teritoriu românesc a
fost deviat în mod abuziv şi aproape iremediabil pentru
cel puţin următorul secol (până în 1917-1918).
Aşadar, este imperioasă o reactualizare din perspectiva
unor noi publicaţii şi documente de arhivă şi o deconspirare
a locului şi rolului grecilor fanarioţi în contextul
expansionismului rus.
Dificultatea demersului ştiinţific în acest domeniu
al istoriei relaţiilor internaţionale rezidă în faptul că,
investigând o asemenea problematică, ce ţine de diplomaţia
secretă, îţi asumi riscurile inerente unui studiu
ce se pretează unor multiple – adeseori adverse – interpretări,
devenind prin aceasta, practic, inepuizabil.
În cele ce urmează vom schiţa doar unele concluzii, în-
5 Cele mai recente studii sunt două lucrări publicate concomitent
în 2008: vezi compartimentul „Pacea de la Bucureşti
(mai 1812) şi Moruzeştii” din cartea istoricului Armand
Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene
la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti, 2008, pp.
232-251, precum şi Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul
diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în
Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele
simpozionului internaţional. (In honorem dr. hab., prof. univ.
Gheorghe Gonţa). Chişinău, 2008, pp. 555-591.
cadrate în perioada cronologică premergătoare actului
din luna mai 1812.
Evoluţia evenimentelor analizate s-a desfăşurat pe
fundalul războiului ruso-turc din 1806-1812, atunci
când au fost date în vileag scopurile ascunse şi interesele
marilor puteri implicate în problema orientală.
Acest important episod al războiului în cauză, cel al
fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de
mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea 6 .
M. Eminescu considera că „rubla rusească şi trădarea
dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile
tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte
a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut” 7 .
Referitor la rolul deţinut de familia fanariotă Moruzi
în diplomaţia epocii s-a scris destul de puţin, printre
cei mai însemnaţi autori ai subiectului dat fiind M.
Drăghici, N. Iorga, L. Casso, A. Goşu ş.a., iar o succintă
analiză a argumentelor „pro” şi „contra” a fost
făcută recent în câteva lucrări publicate la Chişinău 8 .
Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre
sunt completate de către istoricul Armand Goşu,
care a abordat în mod independent tematica respectivă
9 . Autorul, un bun cunoscător al documentelor
de arhivă ruseşti, consideră: „Da, Dimitrie Moruzi a
trădat Poarta, al cărei mare dragoman era” – deoarece,
oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge
rece propriul interes” 10 . „Dar nu Moruzeştii au fost
6 Autorii din secolul XIX (M. Drăghici, M. Eminescu, P.
Eliade ş.a.) susţin întru totul „frauda” Moruzeştilor de la
1812. Vezi: M. Drăghici, Istoria Moldovei timp de 500 ani.
Vol. II. Iaşi, 1857, pp. 77-78; P. Eliade, Influenţa franceză
asupra spiritului public în România. Originile. Bucureşti,
1982, pp. 98-99; M. Eminescu, Basarabia (Seria „Clio”).
Bucureşti, 1990, p. 42. Istoriografia franceză pledează pentru
vinovăţia Moruzeştilor. – Ulterior, N. Iorga a pus sub
semnul întrebării acest caz. (N. Iorga, Alte lămuriri despre
veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei
şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II, tom. XXXII. 1910-1911.
Memor. Secţ. istorice. Bucureşti, 1911, p. 180; Л.А. Кассо,
Россия на Дунае и образование Бессарабской области.
Москва, 1913, 230 с.
7 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. –
Ed. a 2-a. Chişinău: Litera Internaţional, 2008, pp. 157-158.
8 I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la Bucureşti..., pp.
163-166; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor
puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas,
1999, pp. 98-99; Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul
diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în
Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele
simpozionului internaţional. (In honorem dr. hab., prof. univ.
Gheorghe Gonţa). Chişinău, 2008, pp. 555-591.
9 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi
universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban
Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani. – Bucureşti, 1998,
pp. 362-387.
10 Armand Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene
la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti, 2008, p. 249.
– 54 –

piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa
antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai
profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia
nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi” 11 .
După cum a demonstrat Nicolae Iorga, urmat de Gheorghe
Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul
veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile,
dar pacea de la Bucureşti arată egoismul
şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor,
care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a
creat de duşmanii lor din Fanar” 12 .
Reieşind din materialul documentar cunoscut şi
din activitatea politico-diplomatică a celor trei membri
ai familiei Moruzi, putem concluziona că scopul
lor suprem a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite
fanarioţilor de către Poarta Otomană şi dobândirea
multrâvnitului tron al Principatelor, care conferea un
inegalabil statut de influenţă economică şi politică.
* * *
Dimitrie Moruzi aparține unei strălucite familii fanariote
cu rădăcini din Trapezunt 13 . Deși numele de
Moruzi apare în secole mai vechi, despre o continuitate
a familiei se poate vorbi din secolul al XVII-lea.
Atunci primii membri ai familiei s-au stabilit la Constantinopol,
unde, dovedind calități multiple, mai ales
diplomatice, timp de mai bine de un secol, au jucat un
rol important pe scena politică a Imperiului Otoman.
După 1821, au jucat un rol mai puțin important decât
înainte în viața economică, politică sau socială din
Grecia, România, Franța sau alte țări.
Doar doi reprezentanţi ai familiei Moruzi au reuşit
să devină domnitori ai Principatelor Române: Constantin
(decedat la 22 martie 1788) şi fiul său – Alexandru
Moruzi: de trei ori domn al Moldovei (1792-1793;
1803-1806, 1806) şi de două ori domn al Ţării Româneşti
(1793-1796; 1799-1803). Astfel încât Al. Moruzi
are meritul de a fi dobândit una dintre cele mai prestigioase
funcţii, în care s-a manifestat onorabil şi, per ansamblu,
în conformitate cu interesele Porţii Otomane.
Cu toate că acţiunile şi comportamentul său denotă
atât tendinţe francofile, cât şi filoruse, totuşi, la
începutul ostilităţilor ruso-otomane din 1806-1812,
11 Ibidem, p. 250.
12 Gh. Bezviconi, Manuc-bei. Ed. a II-a. Chişinău, 1938, p. 25;
N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare
apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria
II, tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. istorice. Bucureşti,
1911.
13 Φλ. Μαρινεσκου, Η Τραπεζουντιακη οικογενεια Μουρουζη.
Γενεαλογικη μελετη. Θεσσαλονικη, 2011.
el şi-a afişat fidelitatea faţă de Sublima Poartă. Şi doar
invazia, urmată de ocupaţia militară rusă l-a împiedicat
să revină în scaunul Moldovei.
De regulă, atunci când se menţionează în istoriografie
despre „cazul Moruzi” la 1812, se utilizează noţiuni
intens vehiculate precum „trădare” şi „fraudă”,
care îi sunt atribuite anume acestui membru al familiei
Moruzi – Dimitrie (1768-1812), fără a se face o
amplă interpretare obiectivă a „vinovăţiei” sale 14 . Până
în prezent, continuă să planeze incertitudinea asupra
existenţei unei scrisori adresate sultanului de către Napoleon
şi ascunse de către fraţii Moruzi 15 . Deşi, aşa
cum s-a exprimat istoricul Armand Goşu, avem de a
face cu două probleme: pe de o parte, cea a „trădării”
Moruzeştilor, iar pe de altă parte, a „vinovăţiei” lor în
anexarea de către Rusia a Basarabiei, cele două chestiuni
nu pot fi în întregime separate una de alta, dar nici
nu trebuie comasate şi confundate 16 .
În cele ce urmează, vom prezenta o analiză sumară
a argumentelor „pro” şi „contra”, în virtutea cărora
poate fi apreciat rolul diplomatic şi ponderea acţiunilor
lui Dimitrie Moruzi în contextul problemei basarabene,
atunci când, fiind în serviciul Imperiului Otoman,
servea Rusia.
Dimitrie s-a născut în 1768 la Constantinopol.
Era fiul domnului Moldovei Constantin și Smaragdei
Sulgearoglu. Tatăl său a fost domn al Moldovei
între 1777 şi 1782, fratele lui Alexandru a fost domn
de cinci ori în ambele țări române (de trei ori în Moldova
și de două ori în Țara Românească), frații lui
Gheorghe și Panaiotis au fost mari dragomani. Dintre
urmașii lui, un nepot (de frate), Constantin, a fost
mare dragoman, iar un altul, Nicolae, frate cu Constantin,
a deținut funcția de dragoman al flotei, fiind
ultimul grec care a ocupat această funcție.
În acele vremuri (până la 1821), pentru cineva cu o
funcție importantă era un lucru destul de neobișnuit
ca să moară de moarte naturală. Toate aceste persoane
sus-menționate, dacă nu au fost executate de turci sub
acuzația de trădare, au suferit, cel puțin, exilul sau trimi-
14 În cartea sa Histoire des états balkaniques jusqu’en 1924
(Paris, 1924), Nicolae Iorga răstoarnă categoria de trădare
de care erau acuzați membrii familiei Moruzi, caracterizând
drept „mituri” aceste acuzații – vezi mai ales pp. 162-163.
Același autor s-a ocupat în mod special cu cedarea Basarabiei
în 1812. Vezi: N.Iorga, La vérité sur le passé et le présent
de la Bessarabie (București, 1931), capitolul IV cu titlul
„L’annexion de 1812, le régime russe d’un siècle et la déliverance”,
mai ales pp. 35-40.
15 Scurtu Ionel, Răpirea Basarabiei, In Literatura şi Arta, nr. 25
(3486), 21 iunie 2012, p. 2.
16 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi
universal în istoria românilor. Bucureşti, 1998, p. 366.
– 55 –

terea la galere. Iar atunci când fratele lui Dimitrie, domnul
Alexandru, a decedat, contemporanii săi și-au exprimat
îndoiala că ar fi murit de moarte naturală, planând
suspiciunea de otrăvire. Familia Moruzi a fost una dintre
familiile ce au plătit un mare tribut de sânge amestecului
membrilor ei în viața politică a Imperiului Otoman.
Fiind din naștere un spirit neliniștit, Dimitrie a
beneficiat și de o educație aleasă, profesori particulari
dintre cei mai renumiți în epocă învățându-l limbi europene
și asiatice 17 , dar și filologia și filozofia. A urmărit,
se pare, și cursuri de teorie a politicii, ce i-au fost
ulterior de mare folos. Cu un exterior fizic destul de
plăcut, discuta totdeauna teme interesante pentru interlocutori,
câștigându-le repede simpatia 18 .
Dimitrie Moruzi s-a căsătorit cu Eufrosina Suțu,
fiica domnului Moldovei Mihail (Μιχαηλ Σουτζου).
Căsătoria lor fusese binecuvântată de însuși patriarhul
Constantinopolului 19 . Din această căsătorie s-au năs-
17
Să nu uităm că cunoașterea limbilor străine, mai ales celor
apusene, era o condiție sine qua non pentru un viitor
dragoman, turcii neavând dreptul să le studieze
18
Despre aceste calități avem destule mărturii. În primul rând,
în memoriul lui A. Langeron, De l’influence des Mourouzi dans
les événements politiques qui ont ébranlé l’Empire ottoman, p.
422. Memoriul este menționat în volumul Empire Ottoman.
Inventaire des mémoires et documents aux Archives du Ministère
des Affaires Etrangères de France, tome 30, ff. 419-422. În
memoriile sale, generalul rus de origine franceză Alexandre de
Langeron scria despre el: „…Ca toți cei din Fanar, acesta era
un om fin, șiret, versat în politica Divanului și, în plus, plin
de spirit, bine informat și extrem de amabil în societatea ale
cărui rafinament și ținută le intuise (…) Era un om cultivat,
politicos și extrem de fin…” (vezi: Vlad Mischevca, Ion
Mischevca, „Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema
basarabeană”, în volumul In honorem Gheorghe Gonța. Țara
Moldovei în contextul civilizației europene, Chișinău, 2008, p.
574, cu trimitere la surse bibliografice românești şi ruseşti).
Același general scria: „Τοus les auteurs qui ont pu entrer en
contact avec ce personnage vraiment extraordinaire – qui,
fils du prince de Moldavie Constantin Moruzi et frere puine
du prince Alexandre Moruzi, occupa la dignité si enviée de
Grand-Drogman de la Porte, entre 1808-1812, ont évoqué
son intelligence exceptionnelle et la domination presque absolute
qu’il avait réussi a exercer sur presque tous les rouages de
l’édifice politique, diplomatique, économique et administratif
de l‘empire ottoman...” (vezi: Dan Lăzărescu, L’influence de la
Révolution Française sur la mentalité roumaine et sur les structures
de la société roumaine, în volumul La Révolution Française
et les Roumains (coordonator Al. Zub), Iași, 1989, pp. 97-98. Iar
Konstantinos Koumas îl caracteriza ca pe un „Apolo al noilor
muze ale noastre” (vezi: Ρωξάνη Αργυροπούλου, Ο Βενιαμίν
Λέσβιος καί η ευρωπαϊκή σκέψη του δέκατου όγδοου αιώνα, Atena,
2003, p. 77). În sfârșit, vezi o emoționantă dedicație pe care i-a
adresat-o Dimitrios Alexandridis, traducător în limba greacă a
lucrării lui Oliver Goldsmith, Ιστορία της Ελλάδος, Viena, 1806,
pp. 3-18.
19
După decesul lui Dimitrie și al fratelui său Panaiotis, una
dintre surorile lui Dimitrie, deghizată, s-a deplasat la locuința
lui Piotr Fonton, cerându-i să o sprijine pe văduva lui Dimitrie
(vezi: Armand Goșu, op. cit., p. 234).
cut trei băieți (Gheorghe, Constantin și Alexandru) și
trei fete (Roxana, Smaragda și Sevastia) 20 .
În viața politico-socială a Imperiului Otoman Dimitrie
Moruzi s-a remarcat prin activitatea sa în trei
domenii, și anume: 1) ajutorul acordat compatrioților
săi subjugați, 2) rolul său în administrarea / politica
sanitară și 3) implicaţia sa activă în politica externă, în
calitate de mare dragoman.
Și-a ajutat în mod divers, atunci când a avut posibilitate,
compatrioții săi, primind de la turci titlul de
„Εθνάρχης” (conducător al neamului). Acesta i-a dat
posibilitate să intervină în mai multe situații dificile
pentru greci. Una dintre preocupările sale de bază a fost
educația acestora. A intervenit des, atât în plan financiar,
cât și organizatoric. A arătat un interes deosebit
pentru Marea Școală a Neamului din Constantinopol.
În 1793 i-a donat suma de 2 000 de groși, iar în 1797
alţi 3 000 21 . În 1804 a reorganizat pe baze moderne 22
Școala, ce fusese mutată din Fanar la Kuruceșme, în
palatul lui Alexandru Mavrocordat-Firaris 23 .
Acțiunile sale au fost mult ușurate de numirea sa (la
începutul anului 1805) de către sultan ca efor pe viață
al susnumitei Școli, dar și de epitrop al spitalelor 24 . În
prima sa ipostază a încercat să organizeze Școala conform
cu modelele europene, înființând și un sistem de
premiere a elevilor, în special a acelora care demonstrau
aptitudini la geometrie. Premiile constau în obiecte de
valoare achiziţionate din Europa. Grație eforturilor
sale, dar și ale altor epitropi, sistemul de învățământ,
oarecum independent de Biserică, s-a dezvoltat în
bună măsură 25 .
Dimitrie Moruzi este considerat de unii istorici
„primul om politic al Elenismului, în sensul larg al
cuvântului, care s-a interesat și s-a ocupat intens de
20
Mai mulţi membri ai familiei Moruzi, atât dintre urmașii lui
Dimitrie, cât și din alte spiţe ale acestui neam, s-au stabilit în
Rusia. Vezi: Μαρινεσκου Φλοριν, Η Τραπεζουντιακή οικογένεια
Μουρούζη. Γενεαλογική μελέτη. Θεσσαλονικη: Εκδοτικός Οίκος
Κυριακιδης, 2011. Σελίδες : 158, 196, 197, 200, 205 - 207.
21
Vezi: Τρύφων Ευαγγελίδης, Η Παιδεία επί Τουρκοκρατίας, vol.
I, Atena, 1936, p. 281.
22
Despre mutarea Școlii vezi și G. Chassiotis, L’instruction
publique chez les Grecs, Paris, 1881, p. 40.
23
Palatul a fost cumpărat cu suma de 85 000 de groși, sumă
oferită de patriarhul Calinic, de arhiepiscopi, de fanarioți
înstăriți, de Alexandru Moruzi, de mitropolitul Moldovei
(vezi: Β.Α. Μυστακίδης, Ιστορικαί ειδήσεις περί Κουρούτσεσμε,
ήτοι περί των εκκλησιών, Πατριαρχείων, σχολείων, αρχιερατικών
εκλογών, αυθεντικών οίκων, κρηνών, τάφων κ. λπ... Κεφάλαιον
Β΄, în revista Παρνασσός, vol. XI, Atena 1887, p. 476, reluat în
periodicul Δελτίον Εταιρείας Μελέτης της Καθημάς Ανατολής,
τόμος Α’, Atena, 2004, p. 570.
24
Vezi: Γριτσόπουλος, op. cit., vol. II, pp. 72, 76.
25
Vezi: A. Σταυρόπουλος, Τα νοσοκομεία..., p. 149.
– 56 –

evoluția medicinii și de aplicarea progreselor acesteia
în spațiul unde activa” 26 . Concomitent, a încercat să
transforme Marea Școală a Neamului într-o instituție
de nivel universitar și să creeze acolo o Facultate de
Medicină 27 . Încercarea era posibilă numai cu aprobarea
autorităților otomane, aprobare dificilă şi întru
totul necesară, dat fiind că la Facultatea de Medicină
urma să se studieze anatomia și să se execute autopsii,
care nu erau conforme cu religia musulmană. Demararea
acestui proiect a fost posibilă grație firmanului
lui Selim al III-lea, prin care Dimitrie era numit „efor
pe viață și epistat al spitalelor”. Până la urmă, proiectul
a eșuat, iar Facultatea s-a înființat mult mai târziu,
în 1832, cu ajutorul unor medici francezi. El însuşi a
renunțat la acest proiect din cauza reacțiilor ostile la
adresa sa și a politicii sale în domeniul medical 28 .
Τοt în domeniul medicinii Dimitrie a ajutat mult
la intensificarea unui sistem de vaccinare în capitala
Imperiului, demarat în 1801, grație eforturilor
medicului ambasadei britanice Scott. L-au ajutat
în această privință și italianul Pezzoni, dar și (prin
corespondență) medicul vienez Ludovico Karen. În
plus, a mai susţinut încercarea unui alt profesor de medicină,
italianul Eusebio Valli, de a prepara un vaccin
împotriva holerei în 1803 29 .
În afară de Marea Școală a Neamului, Dimitrie
Moruzi a ajutat școlile și societățile din diverse regiuni
ale Imperiului Otoman. Iată doar câteva exemple: - a
susţinut efectiv școlile din Chios și Kydonies (Aivali);
- grație lui, intelectuali ca Athanasios Christopoulos,
Anthimos Gazis, Grigorios Kostandas și alții au lansat
ideea înființării unei universități în Zagora (Pilio);
- a sprijinit încercarea lui Grigorios Kostandas de
a înființa, împreună cu Daniill Filipidis și Anthimos
Gazis, o academie în provincia Magnisia, unde urmau
să studieze tineri din toată Grecia. Încercarea a eșuat
din cauza divergențelor dintre cei trei; - l-a convins pe
sultan să-i dea poruncă pentru înființarea unei Acade-
26
A. Σταυρόπουλος, Ο Δημήτριος Μουρούζης και η προσπάθειά
του γιά ίδρυση Ιατρικής σχολής στη Κωνσταντινούπολη στις αρχές
του 19 ου ααιώνα, în volumul Πόλη και Παιδεία, Atena 1997, p.
106. Despre prima încercare de întemeiere a unei Facultăți
de Medicină în Imperiul Otoman vezi: Κωνσταντίνος
Τρομπούκης, Η Ιατρική στη Κωνσταντινούπολη, 1856-1823,
Αtena, 2000, capitolul ΙΙ (Facultatea Imperială de Medicină
și profesorii ei greci).
27
Vezi și Γεράσιμος Πεντόγαλος, Σχολεία ιατρικής παιδείας στην
Ελλάδα, Salonic, 1991, p. 14.
28
Pe adversarii lui îi deranja mai ales sprijinul neprecupețit
pe care l-a acordat medicului italian Pezzoni. Amănunte în
cartea lui Σταυρόπουλος, Τα νοσοκομεία..., vezi: pp. 315-329.
29
Amănunte în articolul sus-menționat al lui Αριστοτέλης
Σταυρόπουλος, pp. 107 și urm.
mii de Medicină în Constantinopol (deşi această încercare
a eșuat); - sub egida lui și a fratelui său Panaiotis
s-a restaurat biserica Sfânta Fotini din Smirna în 1804;
- l-a mai convins pe sultan să dea poruncă pentru restaurarea
bisericii cu hramul Intrării în Pera (Constantinopol);
- a făcut demersuri pentru refacerea bisericii
Învierii din Ierusalim, care fusese distrusă de invazia
armenilor 30 .
Adept al ideilor progresiste, a transmis dușmanilor
săi următoarele cuvinte: „Νu-i deranjați pe filozofi,
căci vă va părea rău” 31 .
În domeniul educației menționăm efortul lui de
a ajuta la alcătuirea unui mare Dicționar al limbii
grecești, cu concursul unor renumiți intelectuali ai vremii,
precum: Scarlat Ghica, Vlastos, Neofit Vamvas,
Spiridon Valetas și alții. Primul volum a apărut deja
după moartea lui, în 1819 32 .
În ceea ce privește rolul lui în politica sanitară a
Constantinopolului, reamintim că, deja din 1793, sultanul
Selim al III-lea l-a numit epitrop pentru buna
funcționare a spitalelor. Același sultan, zece ani mai târziu,
îl anunța pe patriarh despre numirea lui Dimitrie
ca epitrop al spitalelor și al facultăților. Până la urmă,
ultimul l-a convins pe Selim al III-lea să dea un decret
prin care era numit director și supraveghetor al spitalelor,
responsabil de reorganizarea lor, de asemenea și de
înființarea școlilor sanitare 33 . Prin același decret Dimitrie
căpătase dreptul de a lua contact direct cu Selim al
III-lea pentru orice problemă ce se referea la greci.
În încercarea de a aplica o politică nouă în domeniul
sanitar, a acordat o mare importanță bunei
funcționări a spitalului din Galata, singurul spital de
medicină generală. Interesul său deosebit pentru acest
spital rezultă și din faptul că, deși în 1807 nu mai era
efor, a donat suma de 1 500 de groși, iar împreună cu
alți membri ai familiei sale a acordat 16 690 de groși
din suma totală de 25 690 de groși ce s-a adunat pentru
refacerea spitalului din Galata, care arsese în 1806.
Era firesc ca multiplele sale activități în favoarea
30
Bibliografie și amănunte în cartea: Μαρινεσκου Φλοριν, Η
Τραπεζουντιακή οικογένεια Μουρούζη. Γενεαλογική μελέτη. –
Θεσσαλονικη: Εκδοτικός Οίκος Κυριακιδης, 2011.
31
Κ. Θ. Δημαράς, Νεοελληνικός Διαφωτισμός, Αtena, 1977.
32
Despre această lucrare, apreciată drept „vocabulaire
universel”, vezi comentarii în cartea contelui Marcellus,
Episodes littéraires en Orient, vol. I, Paris 1851, mai ales pp.
324-347. Despre prenumeranții volumului vezi: Filippos
Iliou, Ιστορίες του ελληνικού βιβλίου (sub îngrijirea lui Anna
Mathaiou – Stratis Burnazos-Popi Polemi), Iraklion, 2005,
pp. 209-211.
33
Vezi: Α. Σταυρόπουλος, p. 149, Τάσος Γριτσόπουλος, Η
Πατριαρχική Μεγάλη του Γένους Σχολή, vol. ΙΙ, Atena 1971,
pp. 72, 76, 441-443.
– 57 –

conaționalilor eleni să-i atragă din partea multora cuvinte
de laudă, fiind considerat un „sprijinitor luminat
al educației în Constantinopol”, „unul dintre cei mai
de seamă fanarioți ai timpului său” sau un „Apollo al
noilor muze” 34 .
Profitând de bunăvoinţa de care se bucura din partea
lui Selim al III-lea, l-a convins pe acesta ca să se
organizeze un corp de greci, cu permise speciale în
Grecia, apărați de legile turcești și scutiți de impozite.
Această măsură a avut rezultate foarte pozitive, mai
ales printre negustori și marinari, în general în domeniile
unde activau aceștia 35 . Grație acestei măsuri, insulele
Hidra, Spetses și Psara au căpătat dreptul de a
construi vase de lungimea de până la 50 de picioare.
În domeniul politic D. Moruzi s-a dovedit a fi un
om de încredere pentru turci, fiind consilier al lui Izet-
Pașa, care era reis efendi 36 , încă înainte de 27 aprilie
1807, când dușmanii acestuia l-au convins pe sultan
să-l exileze în Kesaria 37 .
Un an și jumătate mai târziu, la 27 septembrie
1808, a fost numit mare dragoman, cu titlul „Divanhumayum
ve mukamleme terciiman” 38 . În noua sa
funcţie, timp de patru ani a fost la curent sau antrenat
din oficiu în marile evenimente politice și militare
care au tulburat Europa în acea epocă. L-a însoțit, de
exemplu, pe marele vizir la tratativele de pace dintre
Turcia și Rusia desfășurate la Iași, de la începutul anului
1809 şi până în aprilie 39 . Înlocuitor la Constantinopol
l-a lăsat, inițial, pe Scarlat Rosetti-Bibică, iar apoi
34
Putem adăuga și elogiul (pe 16 pagini) adus lui Dimitrios
Alexandridis, traducătorul în greacă al operei lui Oliver
Goldsmith, Ιστορία της Ελλάδος, unde-l caracteriza ca pe
un „geometru de seamă și specialist în domeniul științelor
exacte”, „ziarele din Europa sunt pline de elogii la adresa ta și
se ocupă de calitățile tale”.
35
Vezi: Iakovos Rizos Neroulos, Νεώτερη ιστορία της Ελλάδος
μετά την πτώση της Οθωμανικής Αυτοκρατορίας, Geneva, 1828,
pp. 178-179.
36
Reis efendi – titlu de dregător în Imperiul Otoman, echivalent
cu cel de ministru al afacerilor externe.
37
Prima știre legată de rolul său politic e datată cu 18/30 august
1806. Trimisul Rusiei la Constantinopol, A.I. Italinski, se
referă într-o scrisoare în limba franceză adresată ministrului
său de externe, A.I. Budberg, la Dimitrie, înștiințindu-l că luni
13/25 august 1806 prințul Dimitrie Moruzi, trimis al fratelui
său Alexandru, care era domn în Moldova, a fost chemat la
Poartă și timp de șase ore l-au amenințat până l-au convins
să demisioneze din acest post. E prima știre – cronologic –
referitoare la rolul său politic, vezi: Vneșneia politika Rossii...,
(ВПР). Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
T. III (1806-1807). M., 1963, c. 264, 266-267.
38
Secretarul său, mai ales în cursul tratativelor sus-numite, a
fost Apostolakis Stamo(u). Vezi: Călători străini despre țările
române. Secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, p. 354.
39
Hurmuzaki, Documente..., Vol. II, Supl. I. Bucureşti, 1885,
p. 531-543.
pe fratele său Panaiotis. Negocierele nu s-au încununat
de succes, deoarece turcii au venit la acel congres
„cu hotărârea fermă să nu cedeze o palmă de loc de pe
malul drept al Nistrului”, pe când ruşii doreau să aibă
„Dunărea sau cel puţin Siretul” drept hotar. 40 Langeron
era de părerea că, D. Moruzi, din cauza „atracţiei
unuia din cele două Principate” nu putea „...să favorizeze
pretenţiile ruseşti. Ca toţi cei din Fanar, acesta
era un om fin, şiret, versat în politica Divanului şi în
plus plin de spirit, bine informat şi extrem de amabil în
societatea ale cărei rafinamente şi ţinută le intuise” 41 .
Dimitrie și restul delegației otomane au părăsit capitala
Imperiului în iunie 1809. El s-a oprit la Rusciuk,
unde l-a informat pe Panaiotis despre mersul acțiunilor
militare, despre eșecul trupelor ruse la Şumla etc. În august
1811, puțin înainte de reînceperea tratativelor, Dimitrie
Moruzi a trimis prietenilor săi o scrisoare plină
de laude la adresa noului mare vizir (Ahmed-Pașa), fost
șef al garnizoanei Brăilei. Este cel care, în iunie 1811,
încercase – fără succes – să recucerească Rusciukul. În
paralel, își exprima admirația pentru ostașii turci, care
declarau că „mai bine mor decât să se retragă” și făcea
bilanțul „urechilor tăiate ale rușilor”.
Νimic nu lăsa în acel moment să se întrevadă un
viitor trădător al intereselor otomane 42 . Este greu de
susținut în ce măsură Dimitrie a fost vinovat de anexarea
Basarabiei, dat fiind că hotarul pe râul Prut fusese
acceptat de către marele vizir cu câteva luni înainte 43 .
Nu un diplomat oarecare, fie un Moruzi sau un Fonton,
au luat decizia nefastă de a croi noile hotare. Precum
scria Langeron: „n-a fost greşeala lui Fonton că
împrejurările în care se afla Rusia în 1812 ne-au silit să
pretindem doar Prutul şi atunci am fost chiar fericiţi
să obţinem această frontieră” 44 .
40
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 330.
41
Ibidem.
42
Conform unui memoriu în limba franceză ce se păstrează
în arhivele franceze, unul dintre scopurile sale era de a
guverna singur în Dacia, ca prinț independent. Era în legătură
cu coaliția împotriva Franței, căreia-i promisese că va
strânge 20 000 de oameni. Dimitrie, conform cu cele scrise
în memoriu, încercase să atragă și Poarta în această coaliție.
Vezi amănunte: Florin Marinescu, Étude généalogique sur la
famille Mourouzi. Atena, 1987, mai ales p. 67.
43
După înfrângerile otomane din octombrie 1811 pe frontul
de la Dunăre, marele vizir ceruse armistițiu. Generalul M.
Kutuzov înaintase drept una din condiții stabilirea noilor
frontiere pe Prut, și nu pe Nistru, cum ar fi dorit marele vizir,
condiție pe care ultimul a acceptat-o. Au urmat întâlnirile
celor două părți beligerante la Giurgiu, la care a participat și
Dimitrie Moruzi ca dragoman otoman.
44
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 331.
– 58 –

Cert se prezintă că, în timp ce sultanul Mahmud
II, la începutul anului 1810, continua să-l considere pe
„fostul voievod al Moldovei, Alexandru Moruzi, pildă
printre emirii neamului Mesiei” 45 – guvernul rus a
întreprins acţiuni ca să-și asigure serviciile fratelui său
Dimitrie. O dovedesc și mărturiile oficialilor ruși. P.V.
Ciceagov scria că „prințul Moruzi ne e devotat atât de
mult, fără să-și piardă capul” 46 . Diplomatul rus, baronul
Gr.A. Stroganov, a fost și el convins de devotamentul
lui Dimitrie, consemnând mult mai târziu că: „...
dintre toți grecii (D. Moruzi – n.n.), e cel mai demn de
protecția Majestății Sale și cel mai devotat Rusiei” 47 .
Mai cităm și o informație din nr. 3 al periodicului grec
Ελληνικός Τηλέγραφος, din 10 ianuarie 1812 (p. 11),
conform căreia Dimitrie Moruzi și fratele său Panaiotis
l-au vizitat pe generalul Kutuzov în ajunul Crăciunului
din anul 1811 48 .
În sfârșit, contele Langeron scria într-un raport că,
Kutuzov îl considera „deplin devotat intereselor noastre
și s-a înșelat” 49 . Generalul rus de origine franceză
Alexandre de Langeron nota în memoriile sale: „Era
un om cultivat, politicos şi extrem de fin. Kutuzov îl
credea în întregime devotat intereselor noastre şi se
înşela. Nu era devotat decât sieşi, ca toţi grecii din Fanar.
Dar am reuşit să-l atragem, oferindu-i perspectiva
tronului Ţării Româneşti, pe care credea că-l va obţine
cu ajutorul nostru şi al lui chihaia (kehaya) bei, ceea ce
totuşi nu i-a reuşit” 50 .
Motivele care l-au determinat pe D. Moruzi să acţioneze
în favoarea Rusiei derivă nu atât din existenţa
vreunui ataşament faţă de aceasta, ci din dorinţa de a
obţine sprijin politico-militar pentru fratele său care
domnea la Iaşi (încă de când Al. Moruzi era domnitor,
Dimitrie informa ambasada rusă de la Constantinopol
despre luările de poziţie din Divan şi guvern, despre
relaţiile Porţii Otomane cu puterile străine) 51 şi din
oportunitatea de a concura cu celelalte familii fanari-
45
Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României.
Vol. III (1791-1812). Bucureşti, 1986, p. 260.
46
Vezi: N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după
izvoare apusene. Luarea Basarabiei și Moruzeștii. Extras din
Analele Academiei Române. Seria II. Tom. XXXIII. Memoriile
Secțiunii istorice, București, 1910, p. 174.
47
Vezi: Andrei Oțetea, Scrieri istorice alese. Cluj-Napoca,
1980, p. 206.
48
În aceeași ordine de idei, dușmanii celor doi frați i-au acuzat
că au ascuns sultanului o scrisoare a împăratului Napoleon,
care anunța începerea campaniei militare împotriva Rusiei.
Vezi: Leon Kasso, Rusia și bazinul dunărean, Iași, 1940, pp.
198-199.
49
Ηurmuzaki, Documente..., Supliment 1, vol. III, p. 378.
50
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 354.
51
A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 370.
ote, care se repliau în spatele altor ambasade (mai ales
ale Franţei şi Marii Britanii). În acest sens, trebuie de
menţionat că „pentru a obţine domnia sau a o păstra,
Moruzeştii au dus o luptă permanentă, ca să-şi anihileze
adversarii, fanarioţi ca şi ei” 52 .
Pentru a elucida menirea pe care o avea şi locul pe
care-l ocupa D. Moruzi pe arena politico-diplomatică
a vremii, trebuie să atragem atenţia şi asupra dilemei cu
care s-a confruntat: pe de o parte, expansiunea teritorială
a Rusiei intra în contradicţie cu interesele familiei
sale (şi cu ale celorlalţi fanarioţi), întrucât obţinerea
scaunului domnesc de la Bucureşti sau Iaşi era un ideal,
pentru atingerea căruia grecii fanarioţi nu precupeţeau
nici bani, nici intrigi sau alte mijloace 53 . Teoretic,
aceasta îl determina să se opună unei anexări integrale
a Principatelor Române („La perte de la Moldavie et
de la Valachie est certainement ce qui touche au vif le
prince Morouzi, sa famille ayant été plusieures fois pourvue,
de père en fils, d’une des deux principautés, et ayant
l’espoir fondé encore, après la paix”.) 54 , deşi, practic,
comunitatea religioasă cu Rusia ortodoxă şi speranţa
înfrângerii militare a otomanilor, cel puţin la Dunăre,
l-au motivat să mizeze pe sprijinul autocraţiei ruse. Un
motiv important l-au constituit, desigur, banii, moşiile
şi decoraţiile promise la cel mai înalt nivel din partea
Rusiei ţariste la începutul anului 1811. 55
Moruzeştii îşi coordonau deseori tainicele acţiuni
cu familia Ypsilanti. Erau organizate întrevederi conspirative
la Constantinopol, la care participau bătrânul
Alexandru-voievod, tatăl lui C. Ypsilanti, D. Moruzi şi
unii membri din familia diplomaţilor ruşi Fonton, la
care se discuta, printre altele, şi despre iminenta invazie
a ruşilor în Principate 56 .
D. Moruzi, activând în conformitate cu interesele
Rusiei, oferise funcţionarilor turci daruri în giuvaiere,
a căror valoare depăşea 150 000 lei. El se bucura
de favorurile şi încrederea sultanului, întrucât fusese
numit director şi inspector al spitalelor, având privilegii
şi deţinând prerogative inedite în istoria Imperiului
Otoman. Nemaivorbind de faptul că fusese elogiat în
toate bisericile, ceea ce echivala cu solemnitatea rugăciunii
pentru sultan, denumită khousbé 57 . Totodată, la
2 februarie 1806, D. Moruzi înmânase Sublimei Porţi
52
Fl. Marinescu, Moruzi, o familie fanariotă. Evoluţie istorică,
în Arhiva Genealogică II (VII), Iaşi, 1995, nr. 3-4, p. 49.
53
A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 377.
54
ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 50.
55
Ibidem, p.61.
56
Hurmuzaki, Supliment I, vol. II, p. 309, 311 (10 mai, 21
iunie 1805).
57
Ibidem, p. 311.
– 59 –

două memorii în care expunea atitudinea pe care Poarta
trebuia să o aibă în raport cu Franţa: să se alieze cu
Rusia şi cu Anglia, dar să menţină relaţii de prietenie
cu imperiul napoleonian, fără a face vreo concesiune 58 .
Iniţial, D. Moruzi îşi respecta obligaţiunile faţă de
Sublima Poartă, încercând să afle prin intermediul lui
Manuk-bei cum ar putea marele vizir să-l contacteze
direct pe P. Bagration, comandantul armatei ruse din
Moldova în acea perioadă, ca să se convină asupra începerii
tratativelor de pace (fără implicarea Franţei) 59 .
Dar împăratul Alexandru I, fiind gata oricând să răsplătească
serviciile spionilor şi agenţilor săi de influenţă,
nu era şi persoana care s-ar fi încrezut în orice
demers diplomatic – fără ca acesta să fie susţinut din
plin de victoriile repurtate pe câmpul de luptă 60 .
Reieşind din raporturile diplomatice ruso-franceze,
constatăm că, la începutul secolului al XIX-lea,
fraţii Moruzi s-au bucurat de respectul sultanului
şi au exercitat o mare influenţă în politica Porţii (au
furnizat informaţii secrete şi s-au implicat: în acţiunile
militare împotriva lui Pazvantoglu, în tulburările din
Serbia, detronarea lui Selim al III-lea, neutralizarea lui
Mustafa Bairaktar în acţiunile sale contra Rusiei, semnarea
tratatului turco-englez din 1809, încercarea de a
alinia Turcia alianţei împotriva Franţei ş.a.) 61 .
Înşişi diplomaţii ruşi recunoşteau că jocul duplicitar
al Moruzeştilor era foarte periculos, căci „fiind
descoperit, ar putea să-l ducă la pierire (pe D. Moruzi
– n.n.) şi de aceea... el nu ar fi pornit pe acest drum
periculos, fără să ştie că se expune oricând primejdiilor
din partea Porţii” 62 . De altfel, D. Moruzi, conştientizând
pericolul ce plana deasupra sa, a fost impus de
circumstanţe să adopte anume o astfel de conduită,
mai ales că tentativa familiei sale de a obţine sprijinul
politic al Franţei a eşuat încă în ajunul războiului rusoturc.
„Marja sa de acţiune era una limitată. El trebuia
să joace totul pe o singură carte – cartea rusească” 63 .
58
Ibidem, p. 324.
59
ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
Т. V (1809-1811). – М., 1967, с. 334-335. „Comandantul
armatei din Moldova P.I. Bagration către Alexandru I”, 24
decembrie 1809 (5 ianuarie 1810).
60
ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 242-243.
61
Vezi: De l’influence des Moruzi dans les événements politiques
qui ont ébranlé l’Empire ottoman. În: Empire ottoman. Inventaire
des mémoires et documents aux Archives du Ministère des
Affaires Etrangères de France, tome 30, f. 442; Fl. Marinescu,
Moruzi, o familie fanariotă. Evoluţie istorică..., pp. 49-50;
A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., pp. 370-383;
Arhiva ВПРИ, fond „Посольство в Константинополе”,
inv. 517/1, dos. 30, f. 344.
62
A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 371.
63
Ibidem, p. 383.
Francezii recunoşteau în timpul războiului că cei
doi dragomani, fraţii Moruzi, dintre care unul ocupa
funcţia de mare dragoman, influenţau într-o măsură
considerabilă vectorul politicii externe al Porţii Otomane
(„...sont les personnages qui dirigent les affaires
étrangères”) 64 .
Ruşii încercau, fără a compromite Curtea Imperială,
să-l convingă pe D. Moruzi că, indiferent de interesele
marilor puteri şi de soarta ulterioară a celor „două
provincii” româneşti, nu poate fi nicio îndoială că ele
sunt irecuperabil pierdute pentru Poartă, care ar trebui
să se bucure dacă mai devreme sau mai târziu nu
vor urma alte cedări, „cu mult mai sensibile” pentru
turci. Reieşind din relaţiile amicale dintre D. Moruzi
şi consilierul P.A. Fonton, comandantul-şef al armatei
ruse ceru, în ianuarie 1811, ca acesta din urmă să-l asigure
de bunăvoinţa lui Alexandru I pentru zelul lor şi
să-l convingă în ceea ce priveşte apreciere înaltă a serviciilor
acordate de către familia Moruzi Rusiei, care nu
pune la îndoială perseverenţa acestor eforturi. Cerând,
totodată, să se evite a promite ceva concret şi să nu-şi
asume nicio promisiune formală. Astfel, se tatona terenul
ambiţiilor fraţilor Moruzi cu scopul de a se afla
doleanţele acestora faţă de partea rusă 65 .
Pentru a fi mai convingător, Alexandru I făcuse o
promisiune tentantă Moruzeştilor, fapt despre care
relatează N.P. Rumeanţev într-o depeşă adresată comandantului
suprem N.M. Kamenski: „Referitor la
(...) principele Moruzi, Majestatea Sa vă împuterniceşte
pe deplin să-i promiteţi înalte ranguri, decoraţii
şi moşii, doar dacă acţiunile sale vor grăbi încheierea
păcii. În afară de toate aceste înlesniri personale, o recompensă
pe care însuşi împăratul e dispus s-o ofere
cu toată generozitatea sa, precum şi întregii sale familii
să-i ofere tot felul de distincţii şi să-i adăpostească în
imperiul său, doar că toate acestea să urmeze drept o
răsplată pentru serviciile prestate tronului rusesc” (...
„кроме всех наилестнейших за то наград ему лично
государь император не менее расположен излить
свои щедроты и на все его семейство доставлением
им всяких отличий и устроением жребия их посреди
своей империи, лишь бы всё то было возмездием услуг
его российскому престолу.”) 66 .
64
Hurmuzaki. Documente privitoare la istoria românilor. Vol.
III. Supl. 1 (1709-1812). – Bucureşti, 1889, pp. 55-56.
65
ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 50, 52; (original – în l. fr.).
„Instrucţiunile comandantului armatei ruseşti din Moldova N.M.
Kamenski către P.A. Fonton”, 28 ianuarie (9 februarie) 1811.
66
Ibidem, p. 61. „Ministrul afacerilor externe N. Rumeanţev
către comandantului armatei din Moldova N. Kamenski”, 4
(16) februarie 1811.
– 60 –

La 30 ianuarie (11 februarie) 1811 P.Fonton a sosit
în lagărul marelui vizir de la Şumla pentru a negocia
începerea tratativelor propriu-zise. În discuţia lui Fonton
cu Moruzi, ultimul a observat că situaţia Porţii
„e deplorabilă, dar nu şi disperată”. Poarta va prefera
această situaţie, numai să nu fie de acord cu cedarea
malului stâng al Dunării, „în speranţa că alte împrejurări
o vor favoriza”. Poarta va accepta pacea, dacă Rusia
îşi va schimba revendicările în legătură cu cedările teritoriale
din Asia, în privinţa sârbilor şi dacă va consimţi
să întoarcă teritoriile din stânga Dunării în schimbul
unei indemnizaţii băneşti sau să întoarcă măcar „Valahia”,
pentru ca în ceea ce o priveşte Moldova să se
meargă la o soluţie de compromis, recunoscând-o drept
un „stat-tampon”. Moruzi asigura că „Anglia era gata
să propună Curţii ruseşti ca, pentru refuzul de a incorpora
Moldova şi Ţara Românească, Rusia să primească
o despăgubire (teritorială – n.n.) în America”. După
spusele lui Moruzi, Austria şi Franţa, de asemenea, nu
doreau alipirea Valahiei şi Moldovei la Imperiul Rus,
ferindu-se de mărirea influenţei ruseşti în Balcani, şi
prin intermediul reprezentanţilor săi din Constantinopol
încercau să înduplece Poarta să nu accepte revendicările
ruşilor 67 .
Peste jumătate de an de la această întrevedere cu P.
Fonton, D. Moruzi, graţie atât flexibilităţii şi abilităţii
diplomatice, cât şi unei bune orientări geopolitice,
relansează propunerea de a modifica statutul juridic
al Ţării Moldovei, transformând-o într-un „stat-tampon”
(„stat de barieră” – în l. rusă) 68 .
Deoarece primele contacte oficiale dintre ruşi şi
turci nu au avut efectul scontat, noul comandant şef
al „Armatei Moldoveneşti” – generalul M. Kutuzov,
la scurt timp de la sosirea la Bucureşti, l-a trimis din
nou într-o misiune specială la Şumla pe P. Fonton.
La 8 (20) mai 1811, Fonton se porneşte spre lagărul
marelui vizir din Şumla şi poartă tratative cu marele
vizir Ahmed paşa, reis-efendi, şi, totodată, are discuţii
în particular cu dragomanul Porţii, D. Moruzi. După
lungi tocmeli turcii au acceptat ca să-l desemneze pe
Abdulhamid efendi (scribul ienicerilor Înaltei Porţi)
în calitate de plenipoteţiar al negocierilor de pace.
Ca urmare a acestei sugestii a lui D. Moruzi, incompatibilă
la acea dată cu doleanţele Curţii Imperiale
ruseşti, A. Italinski, desemnat plenipotenţiar al negocierilor
de pace din partea Rusiei, formulează indicaţii
noi lui Fonton (la 3/15 mai 1811), în care face referi-
67
Ibidem. Nota 97, p. 692-693.
68
Ibidem. Nota 132, p. 698 (Raportul secret al lui P. Fonton
adresat lui M. Kutuzov la 29 mai (10 iunie) 1811).
re la informaţiile pe care D. Moruzi le-a oferit ruşilor,
precizând că dragomanul Porţii trebuie şi în continuare
să fie stimulat cu promisiuni: „Ştirile pe care D. Moruzi
le-a oferit ne permit să sperăm că ne va comunica
şi alte informaţii. Pentru a-l stimula în această privinţă,
consilierul de stat Fonton îi va reitera asigurările, deja
oferite lui în timpul primei călătorii, referitoare la faptul
că Majestăţii Sale îi sunt cunoscute serviciile pe care
le-a prestat în trecut, şi că va putea să preţuiască şi acele
servicii pe care acesta le va oferi nouă în acest caz şi nu
va uita să-şi exprime satisfacţia şi să dea curs înaltei sale
bunăvoinţe atât lui, cât şi familiei sale” 69 . Ulterior, din
răspunsul ceva mai concret al lui P. Fonton către A.
Italinski (11 iunie 1811), aflăm că lui D. Moruzi i s-a
promis că va fi decorat în secret cu un ordin rusesc şi
i s-a sugerat despre posibilitatea de a emigra în Rusia
împreună cu întreaga familie 70 .
Inspirându-se din ideea lui Dimitrie Moruzi de
formare a unui „stat-tampon”, generalul Kutuzov, bun
cunoscător al mentalităţii orientale, a încercat să explice
Curţii Imperiale că Moldova, ocupând o poziţie
periferică, se preţuia mai puţin la Constantinopol, iar
Nistrul era o graniţă greu de apărat de turci, fapt care
ar favoriza cedarea unei jumătăţi din Principatul Moldovei
– pe linia Prutului, ca să mai rămână şi o altă
jumătate sub vasalitatea Porţii – fief pentru fanarioţi.
Abilul general rus prevăzuse, încă la începutul anului
1811, limitele concesiunilor otomanilor. În această
privinţă, el a adresat şi o scrisoare lui Rumeanţev, propunându-i
următoarea soluţie de compromis: teritoriul
cuprins între Nistru, Marea Neagră, Dunăre şi Prut să
fie anexat Rusiei 71 : „Considerând, în circumstanţele actuale,
puţin probabil să obţinem în condiţii bune întrun
an sau doi Valahia, cred însă că nu este prea greu să
ajungem până la cedarea Moldovei (de către Imperiul
Otoman – n.n.), pentru că, în primul rând, intenţiile
lacome ale persoanelor particulare din Constantinopol
în privinţa celor două Valahii (aşa-zisele „Mica” şi
„Marea Valahie” – n.n.) vor continua mult timp să fie
alimentate de aviditatea lor; în al doilea rând, dragomanul
Moruzi, în discuţiile confidenţiale, s-a referit deja
la Moldova, vorbind despre ea ca despre un teritoriubarieră,
în baza unei oarecare constituţii... În susţinerea
speranţelor mele o persoană demult cunoscută – consulul
general austriac Josef von Raab (consulul Austriei
69
Ibidem, p. 112, 114; (original – în l. fr.).
70
Arhiva ВПРИ, Fondul „Посольство в Константинополе”,
inv. 517/1, dos. 55, f. 61; A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi
Moruzeştii..., p. 379.
71
Leo Casso, Rusia şi bazinul dunărean. Pref. A. Stan; trad. Şt.
Berechet. Bucureşti, 2003, pp. 101-102.
– 61 –

la Iaşi: 1811-1812 – n.n.), sosit din Constantinopol,
m-a asigurat că acolo, printre funcţionarii ministerelor,
circulă zvonul că va fi necesară cedarea teritoriilor până
la Prut, ceea ce reprezintă jumătate din cât ar putea ei
pierde dacă ar renunţa la toată Moldova” 72 .
Această atitudine conciliantă a ruşilor a fost parţial
încununată de succes, de vreme ce marele vizir a
hotărât trimiterea la Bucureşti pentru stabilirea preliminariilor
păcii a comandantului corpului de ieniceri,
Abdulhamid efendi. Însă, în discuţiile cu generalul
Kutuzov şi cu negociatorii A. Italinski şi I. Fonton,
oficialul turc a anunţat că misiunea sa „constă doar din
a restabili vechiul hotar (pe Nistru – n.n.)” 73 . Aşadar,
tratativele au intrat în impas chiar înainte să înceapă.
Legătura diplomatică dintre plenipotenţiarii ruşi
(în mod special P. Fonton şi M. Kutuzov) şi Dimitrie
Moruzi nu era doar neoficială şi secretă, ci şi una fortificată
deja, întrucât comandantul armatei ruseşti acceptase
unele asigurări ale dragomanului privitor la o
situaţie ce putea fi catalogată drept tărăgănare: „A doua
zi (14/26 octombrie 1811), dimineaţă am avut prima
întâlnire cu principele Moruzi. Vorbind despre un scop
binefăcător, pentru care s-au adunat plenipotenţiarii
ambilor părţi, am pomenit, de asemenea, de împuternicirile
sultanului, cu care, fără îndoială, presupun eu că
marele vizir era înzestrat; dar spre extrema mea mirare,
am aflat de la primul dragoman al Porţii (D. Moruzi –
n.n.) că vizirul abia cu patru zile în urmă a solicitat acele
împuterniciri de la Constantinopol. După asigurările
principelui Moruzi, nu există nicio îndoială în grabnica
sosire a acelor împuterniciri; în fine, a adăugat el că, în
opinia sa, această formalitate nu împiedică începerea
între timp a negocierilor, convenirea asupra articolelor
şi chiar pregătirea proiectului de tratat; pentru care
sunt destule împuternicirile date de vizir, întrucât, de
fiecare dată când acesta este numit comandant al armatei,
el are automat dreptul de a încheia pacea.
Demonstrându-i principelui Moruzi că deplina
mandatare din partea sultanului nu este doar o simplă
formalitate, ci un lucru necesar pentru hotărârea şi
chiar tratarea (interpretarea) păcii, fără de care tratatul
nu are nicio valoare, ne-am despărţit, stabilind ca la
ora cinci după masă, să vină la mine pentru prima dată
împuterniciţii otomani” 74 .
72
Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г.
Бескровный. T. III. М., 1952, pp. 453-454; Cf.: Arhiva Istorico-Militară
din Moscova [РВИА =ЦГВИА]. Ф. ВУА, д.
2884, лл. об. 159-161.
73
Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României.
Vol. III (1791-1812). Bucureşti, 1986, pp. 273-280.
74
ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 209-210.
Ulterior, într-o scrisoare (secretă) a lui Kutuzov
adresată ministrului afacerilor externe N.P. Rumeanţev
(datată din Giurgiu, la 10/22 noiembrie 1811),
este readusă în discuţie problema plenipotenţei delegaţiei
otomane şi limitele cedărilor teritoriale, având
de această dată o remarcă interesantă: „Traducătorul P.
Fonton a iscodit „persoana cunoscută” (nota editorului:
prin „persoana cunoscută” se subînţelegea dragomanul
Porţii – principele D. Moruzi), cu care, aflându-se
în relaţii de încredere, deoarece acesta primise
prin intermediul curierului de la fratele său (Panaiot
Moruzi – n.n.) din Constantinopol o scrisoare în care
se mărturisea că sultanul nicidecum nu e dispus să
confirme pentru Rusia cedarea părţii Moldovei până
la Siret făcută de către (marele) vizir, ba din contra
vrea să-şi păstreze în partea europeană oraşul Galaţi şi
cetatea Ismail cu pământurile lor adiacente. Persoana
sus-numită (D. Moruzi – n.n.), cunoscută împăratului
Alexandru I, comunicase ruşilor că sultanul acceptase
la acea dată drept hotar pentru Rusia malul stâng al
Prutului până la Fălciu, de acolo graniţă terestră în linie
dreaptă până la lacul Catlabuga, al cărui mal drept
până la Dunăre să revină Porţii, iar stângul Rusiei – de
rând cu cetăţile Chilia şi Ackerman...” 75 .
În seara duminicii, la 19 noiembrie (1 decembrie
1811 - stil vechi), Galib-efendi l-a trimis pe primul
dragoman al Porţii la Kutuzov. Acest fapt demonstrează
o dată în plus că nu doar Dimitrie Moruzi practica
diplomaţia secretă, dar şi plenipotenţiarul turc, Galibefendi,
aproba şi uneori organiza asemenea întrevederi
în afara cadrului negocierilor oficiale.
Despre acea întâlnire relatează M.I. Kutuzov într-o
depeşă adresată ministrului afacerilor externe N.P. Rumeanţev:
„Principele Moruzi, reiterându-mi dorinţa sa
de a vedea finalizându-se cu succes şi cât mai grabnic
negocierile începute, a confirmat că lui nu-i este cunoscut
dacă Galib-efendi ar avea permisiunea să cedeze
din propunerile făcute de acesta consilierului de taină
Italinski. Ba din contra, primul plenipotenţiar otoman
(Galib-efendi – n.n.) se jura pe cuvântul său de musulman
că el, în propunerile făcute, a urmat întru totul
conţinutul instrucţiunilor sultanului; iar refuzul din
partea noastră (a ruşilor – n.n.) poate să genereze ruperea
negocierilor şi, de aceea, l-a şi trimis Galib-efendi
pe Moruzi pentru a-mi cere insistent să prezint aceste
noi condiţii Înaltei Curţi (ruseşti – n.n.) şi a le întări –
fapt care, desigur, l-am refuzat. (...) Sultanul considera
75
Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г.
Бескровный. T. III. М., 1952, p. 699; ВПР. Серия I (1801-
1815). Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 238-239 (primită la
21.11.1811).
– 62 –

că hotarul pe râul Siret era inacceptabil şi dorea restabilirea
hotarului în baza status quo-ului ante bellum. Cu o
recompensă bănească pentru toate teritoriile ocupate,
începând de la Nistru (Marele vizir a propus suma de
15 milioane de piaştri – n.n.). Tototadă, restabilindu-se
şi tratatul de alianţă ruso-otoman. I-am ordonat consilierului
Fonton să se întâlnească cu persoana cunoscută
alteţei voastre (era vorba despre D. Moruzi – n.n.) şi să
obţină de la acesta informaţii amănunţite în ceea ce priveşte
noile propuneri ale sultanului în legătură cu noul
hotar (ruso-otoman – n.n.)” 76 .
O altă confirmare a faptului că D. Moruzi era acel
informator secret, care avea o titulatură conspirativă în
documentele diplomatice, ca urmare a rolului său special,
reiese din doc. 926 al aceleiaşi ediţii documentare
şi din Nota editorului: „La ff. 95-98 este anexat raportul
secret al lui P.A. Fonton către M.I. Kutuzov din data de
4 martie 1812 (în limba franceză). Raportul conţine relatarea
discuţiei dintre Himmel şi Galib-efendi, pe care
Fonton a primit-o de la „persoana cunoscută”. Întrucât
la acea discuţie, cu excepţia celor două persoane menţionate,
a mai participat doar dragomanul D. Moruzi, acest
fapt dovedeşte o dată în plus că anume el este „persoana
cunoscută”, care l-a informat în mod secret pe Fonton 77 .
Faptul că numele lui D. Moruzi era cifrat sub forma
de „persoana cunoscută” dovedeşte că „el nu era numai
o sursă de informaţii, ci şi un agent de influenţă în slujba
Rusiei” 78 .
De altfel, întrevederile dintre P. Fonton şi D. Moruzi
au devenit tot mai dese, motiv pentru care acestea
se fixau în funcţie de importanţa informaţiilor ce urmau
a fi comunicate.
Cu toate acestea, experimentatul general rus intuia
faptul că D. Moruzi, promotor al propriilor sale interese,
avea anumite rezerve şi nu era întru totul sincer şi
devotat ruşilor: „După întoarcerea mea în Bucureşti,
am dorit să-l folosesc pe Barozzi 79 pe lângă Moruzi,
76
ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий.
Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 244-246. (Giurgiu, 28
noiembrie (10 decembrie) 1811. Secret); Cf. Notele de la pp.
720-721.
77
Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный.
T. III. М., 1952, pp. 829-830; Архив внешней политики
Российской империи (АВПРИ), ф. Канцелярия, д. 1982, лл.
91-94, об. Подлинник. „Scrisoarea lui M. Kutuzov către N.
Rumeanţev despre întâlnirea la Bucureşti a baronului suedez
Himmel şi Galib-efendi” (4 martie 1812; Secret).
78
A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 371.
79
I.S. Barozzi (1760-1822) – general în cadrul armatei ruse din
Moldova; în perioada 1811-1812 făcea parte din cancelaria
diplomatică a lui M.I. Kutuzov. Acestui grec i se impusese
din Petersburg să-l urmărească în taină pe M. Kutuzov. (Vezi:
Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской
области. М., 1913, с. 119.)
dar în scurt timp am observat că cel din urmă este rece
şi foarte suspicios faţă de el. Motivul era subtilitatea
lui Barozzi, precum şi, cred eu, invidia şi gelozia acelor
care erau până în prezent în relaţii cu Moruzi. Între
timp, şi-a găsit Barozzi un vechi cunoscut de-al său,
care era foarte apropiat de Moruzi, şi a creat posibilitatea
să se vadă des cu el şi a refăcut fosta lui prietenie
strânsă şi legăturile cu el. Acest om are acces la hârtiile
dragomanului (D. Moruzi) şi este utilizat la cifrarea
acestor hârtii, care pleacă la fratele său, ce ocupă postul
de dragoman la Constantinopol (P. Moruzi). Prin intermediul
acestei persoane s-au adeverit vechile mele
păreri cum că Moruzi ne trimite (ca şi cum în sinceritate
deplină) doar ceea ce kehaya-bei găseşte de cuviinţă
să ne insufle...” 80 .
Iată, deci, că se adevereşte concepţia potrivit căreia
oscilaţiile rămân a fi una dintre puţinele certitudini ale
raporturilor diplomatice, întrucât bătrânul Kutuzov
revine asupra aprecierii sale, dându-i de înţeles lui Alexandru
I că Moruzi era, totuşi, de partea lor: „Îmi e cunoscut
că dragomanul Moruzi a primit acum trei zile
o depeşă de la Mavrogheni, împuternicitul în afaceri al
Porţii la Viena, de asemenea o creatură a Moruzeştilor
(în sensul de agent secret al Moruzeştilor – n.n.). Din
relatarea lui Barozzi reiese că dacă această scrisoare ar fi
ajuns în mâinile lui kehaya-bey, nu ne-am mira dacă el
ar începe din nou să se târguiască în privinţa hotarelor.
Dar pare-se că acea scrisoare nu i-a fost prezentată (de
către Moruzi – n.n.)...” 81 .
Şi în cursul lunii mai 1812 au avut loc mai multe
întâlniri secrete între D. Moruzi şi P. Fonton. Însă interesul
ruşilor era mult mai mare în privinţa acţiunilor
diplomaţiei franceze la Poartă, decât pentru şedinţele
finale ale negocierilor de pace de la Bucureşti.
Chiar şi după semnarea tratatului de pace, la 16/28
mai 1812, D. Moruzi a rămas împreună cu restul delegaţiei
otomane în capitala Ţării Româneşti, continuând
să le ofere informaţii ruşilor. Despre acea perioadă
relatează noul comandant al armatei ruse de la Dunăre,
amiralul P.V. Ciceagov: „Principele (care ne este
apropiat atât cât e posibil să fie fără să-şi primejduiască
zilele) mi-a spus că populaţia Constantinopolului, mai
obişnuită ca niciodată cu revoluţiile, nu putea suporta
ideea vreunei concesii şi că, recunoscându-şi slăbiciu-
80
Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г.
Бескровный. T. III. М., 1952, p. 848; Arhiva РВИА (fosta
ЦГВИА), Ф. ВУА, д. 2884, лл. 172- 173. Copie. (18 martie
1812; Secret).
81
Кутузов М. И. Сборник документов. T. III. М., 1952,
p. 882; Архив внешней политики Российской империи
(АВПРИ), ф. Канцелярия, д. 1982, лл. 3-6 об. (20 aprilie
1812, Bucureşti).
– 63 –

nea, prefera să piardă totul cu arma decât
să cedeze ceva, căci aşa ar fi trebuit să se împlinească
profeţia care anunţa căderea Imperiului şi guvernul e
silit să menajeze populaţia, că sultanul e de asemenea
nemulţumit de pretenţiile mereu sporite pe care le găseşte
umilitoare pentru turci şi că, jignit de refuzul întâmpinat
în ceea ce priveşte înapoierea trupelor luate
la Slobozia, e gata să se lase antrenat de partida opusă.
Nu există deci alte mijloace de a încheia alianţa decât
de a termina definitiv prima tranzacţie şi ceea ce noi
am încercat să facem. Prin această pace noi dobândim
o parte de teritoriu în Europa şi restituim în Asia doar
ce a fost cucerit în ultimele bătălii. Această pace ne e
necesară; nu putea fi obţinută în alte condiţii în situaţia
în care ne aflam, căci toată lumea e de acord aici că
cele mai bune prilejuri au fost ratate pentru a încheia
o pace pe care am fi dorit-o şi că negociatorii turci au
fost mai ales încurajaţi să reziste de graba cu care s-a
insistat să se semneze preliminariile. Pentru a evita întârzierile
(„les longueurs”), atât cât ţine de mine, am
obţinut de la marele vizir trecere
pentru dl Bulgakov, trimis la Constantinopol cu misiunea
de a sonda ministerul otoman şi pe miniştrii curţilor
aliate nouă, pe care l-am înzestrat cu scrisori de
recomandare. (...) L-am prevenit pe principele Moruzi
de intenţia pe care o aveam de a-l trimite pe dl Bulgakov
la Constantinopol; mi-a spus că pentru moment
era lucrul cel mai bun. (...)” 82 .
La 26 august 1812 reis efendi Galib Bei, șeful misiunii
otomane, și Dimitrie Moruzi au primit ordin să
se întoarcă la Șumla. La 26 octombrie (7 noiembrie)
Moruzi a primit de la marele vizir Ahmed-Pașa de Trapezunt
un caftan onorific ca recompensă pentru realizarea
păcii, dar imediat după aceea a fost decapitat 83 .
Locul execuției și referirile la acest eveniment diferă
destul de mult de la un scriitor la altul 84 .
82
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 553.
83
Vezi mărturia lui Adam Neale în volumul Călători... secolul
al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, p. 179.
84
Marietta Minotou, Άγνωστο ημερολόγιο των παραμονών της
Επαναστάσεως του 1821, în Ελληνικά, Γ’, Αtena, 1930, pp.
480-481, confirmă prezența la execuție a sultanului însuşi,
ceea ce înseamnă că ea a avut loc la Constantinopol. În
schimb, Abdolonyme Ubicini, în lucrarea sa Provinces danubiennes
et roumaines, vol. II, Paris, 1856, pp. 112-113, afirmă
că, la sosirea lui Dimitrie la Rusciuk, Galib l-a oprit imediat
și l-a trimis la Șumla, unde se afla marele vizir. Asasinarea s-ar
fi produs în cortul acestuia din urmă. Capul său a fost trimis
la Constantinopol, unde a fost expus timp de trei zile. Robert
Walsh (Voyage en Turquie, 1828, p. 215) redă o altă variană
a execuţiei lui Dimitrie Moruzi, conform căreia acesta fusese
invitat să urmărească o conferință la Șumla. La intrarea lui
Moruzi în cortul marelui vizir, ultimul l-a ucis cu ajutorul
După asasinarea lui Dimitrie turcii s-au deplasat
în Moldova și Țara Românească, ca să-i depisteze pe
agenții lui. Avertizați din timp, aceștia trecuseră Prutul
și se refugiaseră în noile posesiuni ale Rusiei 85 .
Despre evenimentele care au precedat uciderea lui
Moruzi, relatează Wyburn, călător englez ataşat generalului
Wilson, într-un „Raport către ministrul de externe
al Marii Britanii, lord Stewart”: „(...) atunci când
Moscova a fost luată de Napoleon (septembrie 1812),
a suferit tot blamul şi răzbunarea ambasadorului
francez Sebastiani (adică fusese îndepărtat în
septembrie din postul de mare dragoman al Porţii la
cererea Franţei – n.n.), şi-a pierdut capul (adică a fost
decapitat – n.n.) pentru osteneala şi devotamentul
faţă de interesele Europei. Acelaşi Galib effendi este
tocmai numit mare vizir („grand vizier”) şi nepotul cel
mai mare al lui D. Moruzi (a cărui întreagă familie a
fost până acum persecutată de turci, din anul 1812)
ajunge mare dragoman al Porţii” 86 .
Un alt contemporan, Adam Neale, punctează elocvent:
„La 7 noiembrie (26 octombrie – st. v.) 1812
principele Dimitri Moruzi, (...) unul dintre plenipotenţiarii
otomani de la Congresul de la Bucureşti, care
a semnat tratatul de pace cu Rusia, a fost decapitat la
Şumla, cartierul general al marelui vizir, potrivit ordinelor
trimise de sultan 87 . Se afirmă îndeobşte că el
a suferit această pedeapsă pentru că se ştia că era un
partizan al Rusiei 88 . Aceasta a fost soarta lui D. Mogărzii
ce-i pusese la dispoziție Galib Bei. În sfârşit, William
Turner scrie în lucrarea sa Journal of a tour în the Levant (vol.
I, Londra, 1820), că „pe dragoman l-au tăiat în bucățele”.
85
Florin Marinescu, Etude..., p. 68. Istoricul ucrainean V.
Tomazov menţionează că Moruzeştii refugiaţi în Rusia
au fost bine răsplătiţi de către autorităţile ţariste: „За
заслуги князів Мурузі перед російською короною їх
нащадкам були подаровані землі в тільки що приєднаній
до Російської імперії Бессарабії, дочки наближені до
двору, а хлопчики зараховані до Пажеського корпусу
для виховання і здобуття освіти за казенний рахунок...
В 1829 р. родина Мурузі (familia lui Ralu Moruzi – soţia
lui C.D. Moruzi, 1785-1821, n.n.) мешкала в с. Комарове
Хотинського повіту Бессарабської губернії і складалася:
з синів – Алеко, 28 років, Димитрія, 26 років, Панайота,
14 років, Костянтина, 9 років і дочок – Зоїци, 18 років,
Євфросинії, 16 років, Марії, 14 років, Агліци, 10 років
і старенької матері, 99 років” (vezi: B.B. Томазов, Між
Оттоманською Портою i Російською Імперією: Історія
династії Маврокордато. In: Українська oрієнталістика.
Випуск 4-5, 2009-2010).
86
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Serie nouă. Vol. I (1801-1821), pp. 994-995. (7 aprilie 1821,
Sibiu (Hermanstadt)).
87
Ahmed-Paşa din Trapezunt, mare vizir otoman (a deţinut
această funcţie din aprilie 1811 până în septembrie 1812), l-a
îmbrăcat pe D. Moruzi cu un caftan îmblănit ca mulţumire
pentru slujba făcută şi apoi l-a decapitat.
88
Extras dintr-o scrisoare din Viena (22 decembrie 1812) –
„Morning Post Newspaper” (tot acolo: Călători străini...).
– 64 –

uzi, soartă care, de obicei, este şi cea care încheiase
viaţa domnitorilor fanarioţi lipsiţi de credinţă şi
intriganţi...” 89 .
Nouă ani mai târziu, în 1821, cunoscutul intelectual
Konstantinos Oikonomos a evocat personalitatea
lui Dimitrie într-un discurs ținut în biserica greacă din
Odesa 90 . Oikonomos era atașat de familia Moruzi încă
din Constantinopol. A ajutat pe membrii familiei lui
Dimitrie și a lui Constantin să se refugieze la Odesa.
Acolo, văduva lui Dimitrie i-a încredințat lui Oikonomos
educația fiilor ei.
Dimitrie Moruzi nu a servit Rusiei cu atâta tărie,
precum o făcuse domnul fanariot Constantin Ypsilanti,
preferând să rămână, în primul rând, devotat
intereselor propriei sale familii (iar pentru realizarea
acestora se impunea o conlucrare secretă până în ultima
clipă cu Petersburgul).
Este de netăgăduit că el a fost un important informator
secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe
care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului
faţă de pretenţiile teritoriale ale Curţii ruse),
fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale,
iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de autorităţile
ruse pentru serviciile prestate de către dânsul, în
mod special 91 . Să nu uităm că D. Moruzi – unul dintre
cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat
simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând
în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea
ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale
faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al
românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele
său Alexandru, scaunul domnesc al Principatelor Române
(planul unei Dacii Mari ori al „ambelor Dacii”)
sau, cel puţin, al Moldovei amputate. Fapt care l-a sti-
89
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea.
Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti, 2004, p. 179.
90
Vezi: Oikonomos, Λόγοι..., vol. I, sub îngrijirea lui Th. K.
Sperantza, pp. 69-112.
91
Printre lucrurile personale ale lui D. Moruzi s-a găsit un
inel cu briliante în valoare de 15 000 piaştri (C.C. Giurescu,
Istoria românilor. Vol. III, p. 239). În hârtiile lui D. Moruzi
s-a găsit un ukaz al ţarului rus, prin care i se dăruia o moşie
în Basarabia. Sora lui D. Moruzi, Ralu (1779-1839), căsătorită
cu C. Kaliarhi, decedând la Iaşi, a lăsat o moşie de 6 000
desetine de pământ în Budjac, judeţul Ackerman (Arhiva
Naţională a Republicii Moldova. F. 2. Inv. 1. D. 3757).
Moruzeştii refugiaţi în Imperiul Rus au primit moşii considerabile
şi au avansat în cariera lor ca dvoreni ruşi. În centrul
Peterburgului s-a păstrat până în prezent „Casa Muruzi” –
un adevărat monument de arhitectură aparţinând faimoasei
familii, construit în stil mauritan de către Al.D. Moruzi la
1874-1877. În această vestită casă au locuit multe personalităţi
ilustre, printre care şi Iosif Brodski, laureat al Premiului
Nobel (1987), până la emigrarea sa forţată din 1972 (vezi: A.
Кобак, Л. Лурье, Дом Мурузи. СПб., 1990. 31 с.).
mulat, de asemenea, să-i grăbească pe turci la semnarea
păcii din 1812.
Astfel prezentate argumentele, reiese indubitabil că
D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană,
dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia
sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea
personală pentru raptul arbitrar din 1812, pe care o
poartă în fond doar părţile beligerante: imperiile otoman
şi ţarist. Fie şi în postură de mare dragoman, D.
Moruzi nu apare drept un factor de decizie, întrucât el
nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812, delegaţia era
condusă de Galib efendi). Iar abrogarea sau acceptarea
unui tratat internaţional nu era în competenţa negociatorilor
şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman
şi sultanului.
Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat
la 16/28 mai 1812, marchează un compromis (într-o
conjunctură internaţională extrem de frământată)
pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei problemei
orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei
basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii date este
de natură politică, constând în integritatea naţionalteritorială
a românilor moldoveni şi rezultă din cucerirea
şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui
hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în
jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării – semnificând,
astfel, geneza unei noi probleme etnopolitice
internaţionale. Dacă chestiunea română ca problemă
internaţională semnifica în secolul XIX imperativul
unităţii naţionale, atunci cea basarabeană rezidă în
scindarea naţional-teritorială a românilor moldoveni.
– 65 –

Résumé
L’année 1812 sous l’impact du facteur phanariote –
le grand drogman Démétrios Mourouzis
Les traits essentiels de la guerre russo-turque de 1806-
1812, qui a eu des conséquences néfastes pour la population
de la Moldavie, ne consistent pas tellement dans les opérations
militaires proprement-dites, que dans les négociations diplomatiques.
Ces négociations à longue durée (1811-1812) entre
la délégation ottomane (qui comprenait aussi des Grecs phanariotes)
et la délégation russe se sont déroulées initialement à
Slobozia et Giurgiu et ultérieurement à Bucarest.
La conclusion de la paix de Bucarest a été le résultat des
intérêts géopolitiques des parties belligérantes, certainement,
mais elle a été aussi influencée par des facteurs subjectifs
d’ordre interne – et nous avons en vue le rôle joué par certains
diplomates phanariotes qui ont réfléchi et trouvé une
formule de cession limitée de territoires, pour pouvoir garder
la Valachie et la Moldavie, les deux Principautés Roumaines
où les princes phanariotes avaient déjà régné pendant les derniers
cent ans.
Les diplomates phanariotes auxquels nous faisons référence
appartiennent à la famille Mourouzi, originaire de Trébizonde,
qui a eu une présence continue tant dans l’Empire
ottoman que dans la vie politique, sociale et culturelle d’autres
pays européens (surtout après 1821).
Si nous prêtons tellement d’attention au rôle joué par les
membres de cette famille – et spécialement par Démétrios,
grand drogman de la Porte – dans la question de la Bessarabie,
c’est parce que ce rôle non seulement a été essentiel, mais
aussi très controversé. C’est pourquoi, notre étude essaie de
clarifier certains aspects liés à la vie et surtout à l’activité de ce
personnage.
Démétrios Mourouzis, fils de l’ancien prince régnant de la
Moldavie, Constantin et de Smaragda Sulgearoglu, fut le frère
d’Alexandre, prince régnant des deux Principautés Roumaines et
de Pannayiotis, suppléant du grand drogman. Il est né en 1768 et
a bénéficié d’une éducation distinguée, mais en parallèle il a fait
aussi des études très approfondies de philosophie, de philologie
et même – parait-il – de théorie politique.
Dans la vie politico-sociale de l’Empire ottoman, il s’est fait
remarquer par son activité déployée principalement en trois
domaines : 1) l’aide accordée à ses compatriotes grecs soumis
à la Porte ; 2) le rôle qu’il a joué dans la politique sanitaire des
autorités ottomanes ; 3) son engagement actif dans la politique
externe de l’Empire, surtout pendant la période 1808-1812,
quand il a détenu la fonction de grand drogman.
Dans le premier domaine, on doit remarquer le titre de
«Εθνάρχης» (ethnarque, c’est-à-dire «dirigeant du peuple »)
qui lui a été accordé par le Sultan et qui lui a permis d’intervenir,
dans plusieurs situations difficiles, en faveur de ses compatriotes.
L’une de ses préoccupations fondamentales concernait
l’éducation de ceux-ci : il a contribué essentiellement, tant sous
aspect financier que sous l’aspect de l’organisation, à l’établissement
de la Grande Ecole de la Nation (où il a été nommé
éphore à vie). Il a essayé de transformer cette école dans une
institution universitaire et d’y créer une Faculté de Médecine
(et pas seulement). Il a accordé son soutien à d’autres écoles de
Chios et Kydonies et il s’est intéressé aussi à la restauration de
– 66 –
certaines églises de Constantinople et de Jérusalem.
Il a aidé également au bon fonctionnement des hôpitaux
(surtout à celui de l’hôpital de Galata, qui était à l’époque le
seul hôpital de médecine générale et auquel il a accordé des
grandes sommes d’argents), ainsi qu’au fonctionnement des
écoles sanitaires.
Dans le domaine politique, il s’est avéré digne de la
confiance des Turcs, même avant 1807. En septembre 1808, il
a été nommé grand drogman de la Porte, fonction qu’il a détenue
jusqu’à son assassinat, en 1812. Il a été membre actif de la
délégation ottomane aux transactions de paix avec la Russie et
il était au courant avec les grands événements politiques et militaires
qui avaient troublé l’Europe de son époque. Au début,
dans les lettres adressées à ses amis, il faisait l’éloge du nouveau
vizir Ahmed pacha (Laz Ahmet Pasha), en parallèle avec le bilan
des « oreilles coupées des Russes ».
Rien ne laissait entrevoir en sa personne un futur traître
des intérêts ottomans, car il respectait toutes ses obligations
vers les autorités turques, il fournissait des informations secrètes
et il facilitait, par ses propres actions ou par celles de
ses frères, les jeux politiques du Sultan. Démétrios jouissait de
privilèges qui n’ont jamais été connus auparavant dans l’Empire
ottoman.
De l’autre côté, la Russie essayait elle-aussi d’attirer Démétrios
Mourouzis. Le grand drogman était très versé dans la politique
ottomane et très bien informé. En plus, il poursuivait
ses propres intérêts, qui étaient liés au trône des pays roumains
(où son frère Alexandre régnait déjà). Et les Russes, après lui
avoir promis leur soutien pour l’aider à monter au trône de la
Valachie, ont réussi de l’attirer de leur côté. Ils étaient sûrs de
son dévouement, car il avait des relations (entre autres) avec
le conseiller P.A. Fonton, général d’infanterie M.I. Kutuzov,
l’amiral P.V. Tchitcheagov. Les diplomates russes ont promis
qu’il allait être décoré en secret avec un ordre russe et qu’il
pourrait émigrer par la suite en Russie, avec toute sa famille.
Après la signature du Traité de paix russo-turc (16/28
mai 1812), Démétrios Mourouzis est resté à Bucarest avec les
autres membres de la délégation ottomane et il a continué de
fournir des informations aux Russes. Finalement, les dispositions
du Traité de paix (y compris la cession de la Bessarabie)
ont été jugées insatisfaisantes par la Porte qui, à travers son
grand vizir, a ordonné que le grand drogman soit décapité à
Shumla (26.10. / 7.11.1812).
Ainsi prend fin la carrière diplomatique de Démétrios
Mourouzis, homme politique phanariote qui, pendant une
période fort troublée de l’histoire du Sud-Est de l’Europe, a
poursuivi ses propres buts personnels (et ceux de sa famille),
buts qui ont coïncidé temporairement avec les intérêts politiques
de la Russie. Il est indéniable qu’il était un informateur
secret russe de premier plan. Il a révélé instructions du plénipotentiaires
turcs et leur position sur les revendications territoriales
de la Russie, poussés par des promesses et des récompenses.
Descendants de la famille Moruzi ont été récompensés
par les autorités russes pour les services rendus par lui.

ASPECTE ALE CIRCULAŢIEI MONETARE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE
ÎN PERIOADA 1806-1812
Ana BOLDUREANU
În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812,
în Principatele Române s-a înregistrat un fenomen
monetar aparte, legat de practica Imperiului Rus de a
imita anumite monede forte ale epocii sau de a bate
emisiuni monetare speciale pentru teritoriile ocupate
cu scopul finanţării expediţiilor militare ruse în străinătate
şi al achitării soldei militarilor ruşi din zonele de
frontieră ale imperiului. Astfel, în timpul războiului
ruso-turc din 1769-1774, comandamentul armatei
ruse de ocupaţie a iniţiat baterea unor monede divizionare
din tunurile capturare de la turci, la Sadagura,
lângă Cernăuţi. Peste o sută de ani, la monetăria din
Sankt Petersburg s-au bătut monede de aur de tipul
ducaţilor olandezi. Aspectul, greutatea şi titlul acestora
corespundeau întocmai ducaţilor olandezi originali.
Odată cu ocuparea Principatelor Române în
noiembrie 1806, prin intermediul soldelor militarilor,
al salariilor funcţionarilor ruşi şi în scopul aprovizionării
armatei ruse, pe piaţa locală a intrat o cantitate
importantă de monedă rusească. În acea perioadă,
sistemul monetar rus era alcătuit din imperiali şi 1/2
imperiali de aur, din ruble, 50 de copeici, 25 de copeici
şi 10 copeici de argint, din 5 copeici, 2 copeici, denga
şi poluşca de cupru. Din cauza conţinutului intrinsec
relativ înalt al emisiunilor ruseşti de argint, faţă de alte
emisiuni din acelaşi metal care circulau în Principatele
Române, o mare parte a acestor bani era retrasă
imediat de pe piaţă, fiind tezaurizată sau scoasă în
afara Principatelor prin speculă cu monede de aur şi
argint.
La 21 mai 1808, preşedintele Divanurilor Moldovei
şi Ţării Româneşti, senatorul S. Kuşnikov, i-a raportat
comandantului-şef al armatei ruse A. Prozorovski că
din Principatele Române în Imperiul Otoman, dar şi
în teritoriile austriece sunt scoase cantităţi importante
de monedă de argint 1 . Cauza acestui export ilicit,
raporta el, ar fi valoarea intrinsecă înaltă a monedelor
ruseşti, fapt care favoriza transformarea lor în afara ţării
în alt tip de monedă sau în obiecte de podoabă. Din
cauza pierderii lichidităţilor, armata rusă era impusă
1
В.К. Трутовский, „Из истории чеканки иностранных
монет в России”, Труды Московскаго Нумизматическаго
oбщества, I, Москва: Типография и Словолития
О.О. Гербека, 1898, p. 172.
să utilizeze în tranzacţii monedele aflate în circulaţie
pe piaţa locală, în primul rând emisiunile otomane şi
austriece. În acelaşi raport, Kuşnikov s-a angajat să ia
măsuri drastice pentru a împiedica exportul ilicit de
monedă de argint. În acest sens, a obligat divanurile
Moldovei şi Ţării Româneşti să intensifice controlul
vamal la frontierele cu Imperiul Otoman şi Austria,
iar locuitorii şi negustorii să fie anunţaţi prin intermediul
unor înştiinţări că nu au voie să scoată bani ruseşti
din ţară 2 . O altă măsură de contracarare a exportului
rublei ruseşti a fost ridicarea cursului acesteia de la 2
lei 3 şi 25 de parale la 3 lei, sau 120 de parale, iar a cervoneţului
– de la 8 lei şi 30 de parale la 10 lei, justificând
această hotărâre prin valoarea intrinsecă mai înaltă
cu 27 de parale a rublei faţă de yüzlükul otoman care
circula în Principate 4 . A. Prozorovski şi S. Kuşnikov,
conştienţi că aceste măsuri nu sunt destul de efective,
într-un raport către ministrul de război referitor la
situaţia rublei ruseşti în Principate, au venit cu un
demers în vederea baterii în Rusia, pentru cheltuielile
de război din Principatele Române, a unor „lei” identici
cu cei turceşti, care ar înlocui emisiunile ruseşti de
argint pe piaţa locală. Pentru a convinge autorităţile
centrale de calitatea inferioară a emisiunilor otomane,
în comparaţie cu cele ruseşti, Prozorovski a trimis la
St. Petersburg patru tipuri de monede otomane: 2
exemplare de yüzlük, egale cu 100 de parale, 2 piese
de ikilik de 80 de parale, un altmışlık de 60 de parale
şi 4 exemplare de lei, adică de kuruşi, numiţi şi piaştri,
egali cu 40 de parale, paraua fiind egală cu o copeică de
argint 5 . Prozorovski a fost destul de convingător, astfel
încât la 27 iulie 1808 ministrul Finanţelor F. Golubţov
a primit ordin de a se emite lei sau piaştri de tipul
celor turceşti conform modelelor oferite de kneazul
2
Ibidem, p. 173.
3
Din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Moldova,
în baza talerului olandez, dar şi al kuruşului otoman,
apare o monedă de calcul, numită leu. Leul de calcul se
subîmpărţea în parale, şi ele, la rândul lor, fiind subunităţi
de calcul. Odată cu adoptarea leului de calcul, preţurile
erau exprimate în lei şi parale, iar plăţile efective se
făceau prin intermediul diferitor emisiuni monetare reale
aflate pe piaţa locală, de provenienţă diversă: emisiuni
otomane, austriece, ungureşti, raguzane etc.
4
A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţie militară rusă (1806-1812), Pontos, Chişinău,
2008, pp. 247-248.
5
В.К. Трутовский, op. cit., pp. 174-175.
– 67 –

Prozorovski, în vederea opririi speculei cu monedă
rusească de argint în Moldova şi Valahia. Era preconizată
baterea a 300 000 de astfel de monede, utilizând
în acest scop argint din rezervele Vistieriei de Stat 6 . La
numai două luni de la emiterea ordinului, Golubţov îi
trimite deja lui Prozorovski probe de lei, promiţând să
expedieze în timp util cantitatea necesară armatei, dar
îl roagă să testeze pe piaţă cele opt exemplare executate
după modelele trimise şi să le compare cu emisiunile
originale. Fără să aştepte răspunsul lui Prozorovski, la
10 octombrie, Golubţov s-a grăbit să trimită în Principate
un lot de 30 000 de lei. În scrisoarea de răspuns
expediată la 15 noiembrie, Prozorovski i-a confirmat
primirea ambelor colete. I-a raportat şi referitor la
acţiunile sale privind testarea probelor de lei. Pentru
aceasta, pretinzând că este vorba de un fals, l-a rugat pe
boierul valah dragomanul Mavro să compare proba de
un leu cu monedele otomane originale. Boierul valah
a notat deosebirile dintre exemplare într-o notiţă
în limba franceză, anexată în raport de Prozorovski,
din care reiese că monedele „contrafăcute” sunt mai
bune decât originalul, legendele fiind mai clare şi mai
uniform imprimate. În acest sens, Prozorovski îi recomandă
lui Golubţov să ia în calcul aceste observaţii
pentru a apropia calitatea şi aspectul următoarelor
tranşe de „lei de Petersburg” de piesele otomane originale.
Totodată, el menţionează că emisiunile respective
au fost bine primite pe piaţă, doar că populaţia
îşi dă seama imediat că monedele nu sunt turceşti,
acestea arătând şi prea noi. Din aceste considerente,
ministrul este rugat să dispună la monetărie găsirea
unei metode de a le oferi un aspect de parcă acestea ar
fi fost deja în circulaţie şi, totodată, recomandă să fie
bătuţi lei, utilizând mai multe ştanţe. La 20 ianuarie
1809, Golubţov a cerut Departamentului monetar
permisiunea de a micşora titlul „leului”, dar deja la
acel moment cele 300 000 de exemplare preconizate
fuseseră bătute. Emiterea lor nu s-a oprit la această
cantitate, iar strădaniile de a le da un aspect de monedă
aflată în uz au dus atât la micşorarea titlului argintului,
cât şi la scăderea greutăţii pieselor. Iniţiativa
lui Prozorovski a fost dezagreabilă pentru speculanţii
de monedă, care şi-au pierdut sursele de îmbogăţire,
dar atâta timp cât „leii de Petersburg” aveau o valoare
intrinsecă care depăşea monedele otomane originale,
aceştia au fost bine primiţi pe piaţă. Însă scăderea calităţii
emisiunilor de „lei” a servit drept pretext pentru
refuzarea lor, fiind consideraţi falşi. Comercianţii au
cerut reîntoarcerea pe piaţă a rublei ruseşti de argint,
6
Ibidem, pp. 175-176.
acţionând în acest sens prin intermediul consulilor
străini. Astfel, vicepreşedintele Divanului Munteniei,
generalul G. Enghelgard, responsabil, printre altele, de
aprovizionarea trupelor ruse şi de anihilarea influenţei
şi intrigilor dăunătoare intereselor Rusiei 7 , i-a raportat
lui Kuşnikov că negustorii francezi şi austrieci, din
cauza leilor falşi aflaţi în uz, şi-au închis prăvăliile şi
nu mai vor să activeze. Comercianţii ruşi au dughenele
deschise, dar refuză leii şi primesc doar ruble şi
cervoneţi ruseşti. Kuşnikov l-a informat imediat pe
Prozorovski, iar acesta, la rândul său, a dispus divanelor
ca, pe măsura posibilităţilor, să înlocuiască
leii noi acumulaţi de comercianţii austrieci pe altă
monedă aflată în circulaţie, iar leii noi să fie utilizaţi
la plăţile pentru porţia de carne şi pentru finanţarea
spitalelor. Divanul a refuzat să efectueze aceste schimburi,
declarând că acei bani sunt nişte falsuri fabricate
de ţigani. Îmbolnăvirea şi moartea feldmareşalului
Prozorovski la 9 august 1809 au oprit emiterea „leilor
de Petersburg”, dar n-au putut opri nemulţumirile
comercianţilor şi populaţiei.
În baza unor amprente de plumb de pe emisiunile
„otomane” de Petersburg aflate în colecţia Ermitajului
de Stat din Rusia şi în colecţia de ştanţe a Monetăriei
de la St. Petersburg, au fost precizate variantele
de kuruşi otomani care au fost copiaţi de Rusia. S-a
stabilit că au fost imitaţi kuruşi de la Selim al III-lea
din anul 7, 10 şi 13 de domnie a sultanului, bătuţi la
Islâmbol şi din anul 1 de domnie bătuţi la Trablusgarb
(Tripoli), precum şi kuruşii din anul 1 de domnie a
sultanului Mustafa al IV-lea, bătuţi în Kostantiniye 8 .
La prima vedere, diferenţa dintre „leii de Petersburg”
este nesemnificativă. Specialiştii însă pot observa mai
multe deosebiri ce ţin atât de aspectul monedelor, cât
şi de conţinutul legendelor. Astfel, cum am menţionat
mai sus, kuruşii din emisiunile ruseşti, mai ales
cei din prima partidă, sunt mai luminoşi, mai strălucitori
şi mai bine poleiţi. Diferă şi maniera de gravare
a legendelor, acestea având liniile mai subţiri, cifrele
redate mai stângaci şi amplasate înghesuit, turaua mai
puţin clară, îndeosebi în partea de jos. Au fost observate
şi greşeli în scrierea numelui atelierului Islâmbol,
precum şi lipsa unor semne diacritice în legendele
aversurilor şi reversurilor.
Kneazul P. Bagration, care l-a urmat pe Prozorovski,
nu a susţinut emiterea şi circulaţia „leilor de
7
A. Agachi, op. cit., p. 51.
8
М. Северова, „Турецкие монеты, чеканенные на
Петербургском Монетном дворе”, Сообщения Государственного
Эрмитажа. Вып. 40, Ленинград:
Аврора, 1975, стр. 77-82.
– 68 –

Petersburg”, şi în Principate a revenit moneda rusească
de argint. Bagration a ordonat senatorului Kuşnikov
să recomande Divanului ca în viitor rubla să fie calculată
la cursul de 120 de parale, deoarece, conform
opiniei sale, cursul rublei nu este calculat corect şi
din această cauză se află „în mare rătăcire” 9 . Cu toate
acestea, contrabanda cu monedă rusească a continuat.
Potrivit unor rapoarte, afaceriştii evrei aveau un venit
de 20 de parale la fiecare rublă rusească. Nici ridicarea
cursului rublei, începând cu 20 septembrie 1811, la
144 de parale (3 lei şi 24 parale) şi a cervoneţului la
12 lei n-a oprit exportul clandestin de ruble ruseşti. În
martie 1811 au fost confiscaţi patru saci cu monede
ruseşti de argint trimişi de la Iaşi spre Austria de un
zaraf evreu, care mai trimisese pe această cale alţi 10
saci 10 .
Conform calculelor ministrului rus de finanţe D.
Guriev, din momentul intrării trupelor ruse în Principate
până în ianuarie 1811, în posesia locuitorilor
au intrat până la 20 de milioane de ruble ruseşti de
argint 11 . Participarea Rusiei la opt războaie în perioada
1805-1812, la cinci din ele ‒ concomitent, necesita
cheltuieli uriaşe, resimţite atât în ţară, cât şi în
teritoriile ocupate. În vederea soluţionării deficitului
financiar, guvernanţii ruşi au încercat să înlocuiască şi
în Principatele Române banii de aur şi argint cu asignatele
de hârtie aflate în uz pe piaţa internă a Rusiei.
Prima tentativă a fost făcută de ministrul de război al
Rusiei, A. Arakceev, care a obţinut în acest sens aprobarea
ţarului în august 1809. Comandatul suprem al
armatei ruse, generalul P. Bagration, a solicitat părerea
guvernatorului civil al Principatelor, S. Kuşnikov, cu
privire la cantitatea asignatelor care ar putea fi introduse
în circulaţie în schimbul monedei de aur şi argint.
Acesta a recomandat însă trimiterea în Principate
a unui număr mic de asignate, deoarece populaţia
băştinaşă, fiind obişnuită din cele mai vechi timpuri
cu moneda de metal, nu acceptă bani de hârtie. Întru
justificarea opiniei sale, guvernatorul i-a recomandat
comandantului suprem să cerceteze corespondenţa
predecesorului său A. Prozorovski, referitoare la
introducerea în Principate a „leilor de Petersburg”. Cu
toate acestea, la sfârşitul anului 1810, ideea scoaterii
unei cantităţi de monedă de aur şi argint din Principate
prin schimbarea lor pe asignate a fost reluată.
Comandantul-şef de atunci al armatei, generalul N.
Kamenski, a dat dispoziţiile corespunzătoare în Ţara
Românească şi în Moldova, recomandând să fie aleşi
oameni de nădejde pentru desfăşurarea în secret a
operaţiunii respective. Considerând că schimbul ar
putea aduce venituri haznalei Rusiei doar prin impunerea
unui preţ mai mic de achiziţionare a banilor
decât la Petersburg, a fost fixat raportul de 9 cervoneţi
pentru 100 de ruble asignate 12 . În vara anului 1812,
când trupele ruseşti se pregăteau să părăsească Principatele
Române, a fost efectuată o altă operaţiune
de schimb, fiind scoasă de pe piaţă o nouă tranşă de
monede de aur şi argint în valoare de 1 000 000 de
asignate.
În perioada de autonomie a Basarabiei, alături de
monedele ruseşti, vor circula în continuare şi diverse
monede străine, mai ales otomane, şi doar începând cu
1 ianuarie 1928, acestea vor fi interzise.
Spre deosebire de monedele de Sadagura, „leii de
Petersburg” sunt mult mai rar atestaţi în colecţiile
numismatice private şi publice. Una din cauze ţine de
identificarea mai dificilă a pieselor islamice, dar poate
fi de vină şi confundarea lor cu emisiunile otomane
originale.
9
A. Agachi, op. cit., p. 249.
10
Ibidem, p. 250.
11
Ibidem, p. 258.
12
A. Agachi, op. cit., p. 261.
– 69 –

SUMMARY
ASPECTS OF THE MONETARY CIRCULATION IN THE ROMANIAN PRINCIPALITIES
BETWEEN THE YEARS 1806 AND 1812
During the Russo-Turkish war of 1806-1812, in the
Romanian Principalities there has been noticed a distinct
monetary phenomenon connected to the Russian Empire’s
practice of imitating certain strong monetary emissions of
the time, as well as the minting of some special monetary
emissions for the territories that had been occupied by
Russia, with the purpose of financing the Russian military
expeditions on foreign territories and of paying the wages of
the Russian soldiers from the Empire’s borderlands. Thus,
during he Russo-Turkish war of 1769-1774, the headquarters
of the Russian occupation army initiated the minting of some
divisional coins out of the cannons that they had captured
from the Turkish army, in Sadagura, close to Cernauti.
During more than a hundred years, at the Sankt-Petersburg
mint, there have been minted golden coins, similar to the
Dutch ducats. Their aspect, as well as the weight and the title
was identical to the original Dutch ducats.
With the occupation of the Romanian Principalities in
November 1806, an important quantity of Russian coins
has entered the local market, through the soldiers’ wages,
the clerks’ salaries and the army’s supply. At that time, the
Russian monetary system was composed of gold imperials
and half imperials, rubles emissions, silver 50 copecks, 25
copecks and 10 copecks and copper 5 copecks, 2 copecks,
dengas and polushkas. Due to the inherent relatively
common presence of Russian silver emissions, comparing
to other emissions of the same metal that were circulating
inside the Romanian Principalities, a big part of this
money was immediately withdrew from the market, and
it was treasured or taken out of the Principalities through
means of speculation with gold and silver coins. In the
purpose of stopping the estrangement of the gold and silver
Russian coin emissions from the Romanian Principalities’
market, with the initiative of the chief-commander of the
Russian occupation army, A.A. Prozorovski, imitations of
silver coins, similar to the Ottoman emissions that were
circulating at the time inside the Romanian Principalities,
have been minted at the official Sankt Petersburg mint.
There has been planned the minting of 300.000 items, but
their number was even larger. As long as the “Petersburg
leus” had an intrinsic value that surpassed even the original
Ottoman coins, they were very welcome on the market.
The decline of their quality however has served as a pretext
for refusing them, as they started to be considered as fake.
Based on some lead prints on the Petersburg Ottoman
emissions, that are currently to be found in the State
Hermitage of Russia’s collection, but also of the puncher
collection of the Petersburg Mint, the variants of Ottoman
Kurushes that had been copied by Russia have been
determined. It was thus found that Kurushes from Selim
the III-rd from the Sultan’s 7th, 10th and 13th reign years,
minted at Islambol and from the 1st year of reign, minted at
– 70 –
Trablusgarb (Tripoli), as well as Kurushes from the 1st year
of reign of the Mustafa the IV-th, minted at Kostantiniye,
had been imitated. At first sight, the difference between the
original coins and the “Petersburg leus” is insignificant. The
specialists can however observe more differences related to
both the aspect of the coins and the content of the legends.
The Russian emissions of kurush, especially the ones from
the first party, are lighter, shinier and better polished. The
legends’ engraving manner is also different, as these have
thinner lines, clumsily drawn and very closely arranged
digits, and a less clear tura, especially in its bottom side.
There have also been observed errors in the writing of the
name of the workshop – Islambol – as well as the missing of
some diacritics in the legends on the obverses and reverses.
The Prince P. Bagration, who followed Prozorovski,
did not support the emission and the circulation of the
“Petersburg leus”, and the Russian silver coin came back to
the Principalities, increasing the Russian ruble’s value to
120 para. Despite this, the contraband with Russian coins
continued.
According to the calculations of the Finances Minister
of Russia, D. Guriev, from the moment when the Russian
troops entered in Principalities and until January 1811,
up to 20 millions of Russian silver rubles entered in the
possession of the local population. Russia’s involvement
in eight wars between the years 1805 and 1812, out of
which five were simultaneous, required huge expenses,
both inside the country, and inside the occupied territories.
In order to find a solution to the financial difficulties,
the Russian governors have tried to replace – also in the
Romanian Principalities ‒ the gold and silver money with
paper assignats, that were in use on the internal market of
Russia. The first attempt was made by the war minister of
Russia, A. Arakceev, who obtained the approval of the tzar,
in August 1809. The supreme commander of the Russian
army, the general P. Bagration, has asked for the opinion of
the Civil Governor of the Principalities. Still, S. Kushnirov
has recommended to send to the Principalities a small
number of assignats, because the local population, who
was used to metal coins from the oldest times, would not
accept paper money. In order to give reason to his opinion,
the governor has recommended to the chief-commander to
examine his predecessor’s correspondence, A. Prozorovski,
referring to introducing the “Petersburg leus” in the
Principalities. Despite all this, at the end of the year 1810,
the idea of taking out a part of the gold and silver coins
from the Principalities, and replacing them with assignats
was retaken. In the summer of 1812, when the Russian
troops prepared to leave the Russian Principalities, another
exchange operation was performed, by taking out a new
tranche of gold and silver coins, in the amount of 1 million
assignats.

ASPECTE ISTORIOGRAFICE CONTROVERSATE PRIVIND ACTIVITATEA
DIPLOMATICĂ A LUI MANUC BEI
Valentin ARAPU
Probabil că despre Manuc Bei Mirzaian, negustorul armean, diplomatul şi agentul secret,
nu se va cunoaşte niciodată întregul adevărşi adevărata sa poveste.
(Eduard Antonian)
Manuc Bei şi-a desfăşurat activitatea sa de om de
afaceri şi diplomat în Imperiul Otoman, Ţara Românească,
Ţara Moldovei şi Imperiul Rus, de altfel
anume în aceste spaţii geografice el este cunoscut până
în zilele noastre.
Manuc-Emanuel Mirzaian 1 s-a născut la Rusciuc
în 1769 din a doua căsătorie a tatălui său cu Mamica,
fiica lui Hanum-Oglu, o persoană destul de înstărită.
Era fiul lui MartirosMirzaian, originar din localitatea
Carpi, regiunea Ararat. La vârsta de 12 ani Manuc a
fost trimis la Iaşi, pentru a învăţa limbile în casa unui
negustor armean. La Iaşi a învăţat franceza şi rusa,
ulterior se spunea că vorbea 12 limbi la perfecţie 2 . În
1785 a fost rechemat de către tatăl său pentru a se
însura cu Mariam, fiica armeanului Avet (Avedis). În
scurt timp, Manuc rămâne orfan, fiind nevoit să preia
în mâinile sale gestionarea întreprinderilor părinteşti 3 .
În Ţara Moldovei Manuc avea mai multe rude, dintre
care cel mai cunoscut era Hagi Manciuc Bogdan
(Asfadur) Buiucliu.
Prima parte a vieţii lui Manuc Bei nu stârneşte
careva controverse în plan istoriografic. Dar, odată
cu lansarea sa în afaceri, Manuc Bei interacţionează
şi caută protecţie din partea exponenţilor politici:
funcţionari ai Porţii, demnitari de stat şi dregători din
Ţara Românească, înalţi ierarhi bisericeşti.
În istoriografia română, interesul pentru activi-
1
„Manuc”, tradus în română, înseamnă „prunc”. Numele
familiei sale era „Mirza”, în alte transcrieri se întâlneşte
forma „Mirzoian”, „Mirzaian”, „Mirzaianţ”. Numele lui
Manuc Bei este reprodus în scrierile istorice în mai multe
variante ortografice: Manuc-Bei, Manuc bei, Manuc-bei,
Manuc Bey. Titlul de „bei” era asociat cu cel de „prinţ”,
dar în Rusia acest titlu nu i-a fost nici confirmat, nici
oferit vreodată. Chiar dacă această familie se bucura de
distincţia unei familii princiare, în Imperiul Rus nu i-a
fost confirmată nici măcar apartenenţa la tagma nobilimii.
Abia urmaşii lui Manuc Bei din Basarabia s-au
„înnobilat” prin încheierea unor mariaje cu descendenţi
/descendente de viţă aristocratică.
2
Bogdan Căuş, Figuri de armeni din România. Dicţionar,
Bucureşti, Editura Ararat, 1997, p. 156.
3
George Potra, Hanurile bucureştene, Bucureşti, Institutul
de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, 1943, p. 29.
tatea diplomatică a lui Manuc Bei s-a manifestat în
mod constant, fapt explicat, în mare parte, de rolul său
contradictoriu jucat în timpul războiului ruso-turc
din anii 1806-1812 şi al anexării Basarabiei de către
Imperiul Rus în urma încheierii tratatului de pace de
la Bucureşti. Vom prezenta în continuare câteva abordări
istoriografice ale cercetătorilor români privind
subiectul enunţat.
Cercetătorul Ştefan Ionescu, în lucrarea sa monografică,
pune accentele pe activitatea de zaraf şi
diplomat a lui Manuc Bei 4 . Marcat de postulatele
marxiste, autorul porneşte de la analiza dezvoltării
economice a ţărilor române, accentuând ponderea
capitalului cămătoresc 5 . Exponenţi ai acestui capital,
„negustorii şi zărafii au jucat şi un rol politic” 6 .
Manuc Bei a îmbinat „cu multă abilitate negustoria
cu politica” 7 . În spaţiul balcanic şi cel al Ţării
Româneşti, „Manuc Bei s-a putut afirma ca un mare
capitalist, precum şi ca om politic şi diplomat. El a
jucat un însemnat rol în desfăşurarea evenimentelor
politice şi militare din Peninsula Balcanică şi Ţara
Românească, de la începutul secolului al XIX-lea” 8 .
Într-o altă ordine de idei, autorul constată că Manuc
Bei „era considerat un adevărat şef al spionajului rus
în Balcani” 9 . Referitor la activitatea sa diplomatică,
Ştefan Ionescu accentuează „rolul de mediator pe care
l-a avut în timpul negocierilor de pace, grăbind şi chiar
determinând încheierea ei” 10 . Întreaga activitate „îl
confirmă pe Manuc Bei ca [pe] un mare capitalist şi un
om politic pentru care capitalul era mijlocul prin care
îşi putea realiza obiectivele politice, după cum politica
era mijlocul prin care îşi putea realiza afacerile sau
4
Ştefan Ionescu, Manuc Bei: zăraf şi diplomat la începutul
secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1976, 208 p.
5
Ibidem, p. 5.
6
Ibidem, p. 7.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 8.
9
Ibidem, p. 188.
10
Ibidem, p. 195.
– 71 –

cele mai îndrăzneţe proiecte economice” 11 . Prevalarea
afacerilor asupra altor activităţi îl determină pe autor
să constate că Manuc Bei „nu a fost un om de convingeri
politice sau adeptul unei ideologii. El nu avea idei
politice, el avea interese pe care şi le realiza cu ajutorul
politicii” 12 . Manuc Bei „a fost omul de încredere al
turcilor câtă vreme aceştia au fost tari; a devenit omul
de încredere al ruşilor când a ajuns la convingerea că
aceştia vor câştiga războiul” 13 . În concluzie, autorul
scrie că „prin influenţa pe care a exercitat-o din umbră
la Constantinopol, Bucureşti şi chiar Petersburg 14 ,
Manuc Bei a provocat evenimente, dintre care, unele,
au atras consecinţe istorice. Şi astfel, şi numele lui s-a
înscris pe scena istoriei, dar mai ales în culisele ei...” 15 .
Istoricul Leon Casso, în lucrarea sa „Rusia şi
bazinul dunărean”, i-a dedicat doar câteva rânduri
lui Manuc Bei, prezentat drept „un mare întreprinzător,
devotat Rusiei”, care, într-o lungă conversaţie
cu Galib Efendi la Bucureşti, îi explica „că dacă Rusia
reuşeşte să păstreze numai o mică parte din Moldova,
ambele jumătăţi ale Munteniei vor fi sortite să devină
pradă setei habsburgice” 16 . Conversaţia a fost „transmisă
în extenso în adresa lui Fonton către Kutuzov la
24.II.2012” 17 .
În anul 1941, consilierul şi conferenţiarul Aurel
Sava, fiind invitat de Fundaţia Culturală Armeană şi
de Comitetul Bibliotecii Centrale Armene, a prezentat
un discurs al cărui rezumat a fost publicat în revista
„ANI” 18 . Pe lângă aprecierile obişnuite de „bogătaş
armean”, posesor a peste douăzeci de proprietăţi în
împrejurimile Bucureştiului, creditor „prin sume
legendare” a domnilor şi a „mai-marilor de atunci”,
salvator al capitalei muntene de jafurile bandelor
„turceşti ale lui Manaf Ibrahim”, autorul a insistat
asupra „valorii politice şi diplomatice a lui Manukbey”,
care şi-a impus autoritatea faţă de turci şi ruşi,
11
Ibidem, p. 195.
12
Ibidem.
13
Ibidem, p. 196.
14
Este o eroare a autorului, deoarece denumirea de Petrograd
i-a fost dată oraşului Sankt-Petersburg între 18/31
august 1914 şi 26 ianuarie 1924.
15
Ştefan Ionescu, Manuc Bei: zăraf şi diplomat la începutul
secolului al XIX-lea, p. 197.
16
Leon Casso, Rusia şi bazinul dunărean,traducere din
ruseşte şi studiu introductiv de Şt. Gr. Berechet, Bucureşti:
Editura Saeculum Vizual, 2003, pp. 137-138.Leon
Victor Constantinus Casso şi-a publicat această lucrare în
rusă cu titlul Rossija na Dunae i obrazovanie Bessarabskoj
oblasti, Moskva, 1913.
17
Ibidem, p. 137.
18
Aurel Sava, Manuk ca om politic. În. „ANI: Anuarul
culturii armene”, Bucureşti: Tipografia „Carpaţi”
P. Bãrbulescu, 1941, pp. 467-469.
„autoritate care era să-l facă dacă nu autorul, cel puţin
factorul principal al păcii ruso-turce din Bucureşti” 19 .
În timpul refugiului său de la Braşov (1815), cele trei
mari puteri ale timpului – Rusia, Austria şi Turcia –
concurau pentru „a-l avea în serviciul lor”. Din corespondenţa
diplomatică franceză „reiese în mod clar
marea valoare diplomatică a lui Manuk-bey, a unui
om care, din păcate, este cunoscut în analele româneşti
ca un „hangiu” oarecare, prin simplul fapt că alături
de numeroasele sale proprietăţi, poseda şi un han la
Bucureşti” 20 . Conferenţiarul Aurel Sava era de părerea
că Manuc Bei nu trebuie legat nici de Ruşciuc (chiar
dacă se născuse acolo), nici de Basarabia (chiar dacă la
invitaţia ruşilor se stabilise la Hânceşti), „el era foarte
legat de această ţară”, de Bucureşti şi poate „fi considerat
ca unul dintre acei boieri ai Munteniei care s-au
dus să caute un refugiu în Basarabia”. Într-un final,
Manuc Bei „apare ca primul adevărat boier armean
din Muntenia şi care este un fel de simbol al legăturilor
spirituale dintre poporul armean şi poporul român” 21 .
H. Dj. Siruni 22 , într-un studiu dedicat armenilor
19
Ibidem,p. 469.
20
Ibidem, p. 467.
21
Ibidem. Într-o adeverinţă de protecţie „pentru serviciile
acordate Rusiei”, emisă de A. A. Prozorovski la 18
decembrie 1808, este menţionat „boierul valah Manucbei”
(Д. Фаньян, Новые документы о Манук-Бее
(1808-1829). In: „Вестник архивов Армении”, № 3,
Ереван, 1983, с. 78.)
22
Hagop Djololian Siruni – enciclopedist: istoric, jurnalist,
paleograf, arhivist, muzeograf, orientalist, poet şi traducător
român de origine armeană. S-a născut în Adapazar,
Turcia (19.04.1890), într-o familie modestă: tatăl Arakel
era zugrav, iar mama Mariam lucra în familia unor turci
înstăriţi din Constantinopol. În anul 1921 s-a stabilit în
România, unde a cercetat şi elaborat numeroase studii istorice,
fiind ajutat şi tutelat de către Nicolae Iorga (R. Rosetti,
N. Iorga ca prieten al armenilor. În: „ANI: Anuarul culturii
armene”, Bucureşti, Tipografia „Carpaţi” P. Bãrbulescu,
1941). La 22 decembrie 1944, din ordinul lui L. Beria a
fost arestat şi trimis în URSS, fiind învinuit de colaborare
în timpul războiului cu persoane ostile puterii sovietice. A
fost deţinut în patru închisori şi un lagăr siberian din cadrul
GULAG-ului. Deşi vina sa nu a fost demonstrată în faţa
instanţei de judecată, între anii 1946-1955 a fost obligat
să locuiască la Erevan, unde s-a bucurat de condiţii mult
mai bune, deşi i-a fost îngrădit accesul la informaţie. În
perioada aceasta a aflat şi despre motivul adevărat al arestării
şi detenţiei sale, şi anume că într-un articol din ziarul
săptămânal „Araz” şi-a permis să critice persoana lui L.
Beria. În anul 1955, lui Siruni i s-a permis să se întoarcă în
România. A cercetat minuţios documentele armeneşti şi
turceşti legate de istoria românilor. H. Dj. Siruni a fondat
şi condus Societatea de Orientalistică din România până
în anul trecerii sale în nefiinţă (7.04.1973). (Munca unui
savant armean în România: Hagoр Djololian Siruni. Cu
o prefaţă de Vartan Arachelian, Bucureşti, 2008, pp. 7-48;
Bogdan Căuş, Figuri de armeni din România. Dicţionar,
Bucureşti, Editura Ararat, 1997, p. 213).
– 72 –

din Basarabia, trece în revistă principalele localităţi
în care erau atestate comunităţi armeneşti. Vorbind
despre Hânceşti, menţionează că acest oraş „a căpătat
o însemnătate deosebită după ce s-a retras aici una
dintre figurile armene cele mai însemnate” din secolul
XIX 23 . În viziunea autorului, „vestitul Manuc Bei” a
fost „nevoit să părăsească regiunile de sub influenţa
turcească”, preferând „un adăpost mai sigur în Rusia”.
„Interesul aşa de temeinic al ruşilor faţă de „Prinţul
armenilor” era explicat prin faptul că el intenţiona să
întemeieze un oraş în cinstea lui Alexandru I – Alexandropol
„la vărsarea Prutului în Dunăre, cam acolo
unde se află târgul Tamarova sau Reni” 24 . De altfel, H.
Dj. Siruni susţine că Manuc Bei „a cumpărat cu 300
mii lei moşia Hânceşti a lui Ioniţă Iamandi” cu scopul
aprovizionării „noului oraş cu lemnul de clădire” 25 .
Stabilindu-se la Hânceşti, Manuc Bei „înălţa clădiri,
încuraja agricultura, sprijinea mai cu seamă prima sută
de familii emigrate cu el, care au răspândit fulgerător
vestea despre minunea de la Hânceşti, pretutindeni” 26 .
La 14 aprilie 1958, la Muzeul de Istorie a oraşului
Bucureşti, H. Dj. Siruni a ţinut o conferinţă publică
cu genericul „Manuc Bey ca iniţiator al şcolii armene
din Bucureşti” 27 . Multe dintre însemnările, documentele
şi manuscrisele lui H. Dj. Siruni nu au fost
publicate, dar cel puţin au fost trecute în revistă de
către Vartan Arachelian şi Claudiu Victor Turcitu 28 .
În însemnările sale cu titlul generic „Legăturile lui
Manuc Bey cu Rusia”, H. Dj. Siruni nota în paranteze
„legăturile comerciale, politice, rolul lui Manuc
Bey de spion al ruşilor” 29 . În alte notiţe nepublicate
autorul releva „serviciile aduse de Manuc Bei ruşilor în
acest război (1806-1812,n.a.) şi recompensele primite
pentru ele” 30 . Alte însemnări, cu titlul „Manuc Bey şi
războiul ruso-turc”, expun despre „ajutorul dat ruşilor
de Manuc în timpul războiului din 1806-1812” 31 .
23
H. Dj. Siruni, „Ţara voievodului Ştefan”(Pe marginea
unui manuscript armenesc scris în 1460 la Cetatea-
Albă). Extras din ANI, Bucureşti, Tipografia „Carpaţi”,
1941, p. 9.
24
Ibidem, p. 9.
25
Ibidem.
26
Ibidem, p. 10.
27
Munca unui savant armean în România: Hagop Djololian
Siruni, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti,
2008, p. 61.
28
Vartan Arachelian este autorul primului compartiment cu
titlul: Iorga şi Siruni, sau fericita întâlnire a doi savanţi.
Cuvântul introductiv a fost alcătuit de către Claudiu
Victor Turcitu.
29
Munca unui savant armean în România: Hagop Djololian
Siruni, p. 190.
30
Ibidem, p. 228.
31
Ibidem, p. 271.
În manuscrisul întitulat „Manuc Bey şi pacea de la
Bucureşti”, unul dintre compartimente este dedicat
rolului lui Manuc Bey în încheierea acestui tratat” 32 .
În lucrarea „Manuc Bey în Rusia”, Siruni se referă
la legăturile acestuia cu ţarul Alexandru şi cu înalţi
demnitari ruşi 33 .
Gheorghe Bezviconi a elucidat multiple aspecte
ale activităţii lui Manuc Bei 34 . În prefaţa lucrării
sale, autorul îl prezintă pe Manuc Bei drept „prinţ
al armenilor în Basarabia”, iar personalitatea sa este
una „romantică, plină de mister” 35 . Descriind anii
de tinereţe, Gheorghe Bezviconi aduce mai multe
laude lui Manuc Mirzaian, care „se impunea nu doar
prin bogăţia sa, ci şi prin înfăţişare, minte şi suflet
rar întâlnit. Înalt, frumos, cu o frunte mare, ochi
negri scânteietori, era energic, ager, fin, amabil, dar şi
îndrăzneţ. Avea darul vorbirii şi al prevederii” 36 . Activitatea
diplomatică a lui Manuc Bei este analizată în
baza unor documente ale epocii, în special relatările
contelui Alexandru de Langeron, care remarca că
în anul 1810, în pofida multiplelor servicii acordate
ruşilor de către „aventurierul şi spionul” Manuc Bei
„şi prietenii săi de felul arhitectului armean Grigore,
erau bănuiţi spioni şi neagreaţi de ofiţerii ruşi. Să nu
te încrezi în războiul cu turcii (...) în armeni, greci şi
valahi...” 37 . Referindu-se la hanul din centrul Bucureştilor,
Gheorghe Bezviconi scrie că în incinta sa „se
afla stat-majorul lui Manuc Bei, cartierul său de informaţie
în gustul haremului şi al tainei răsăritene” 38 .
După stabilirea în Basarabia, „beiul a obţinut din
partea împăratului o deosebită bunăvoinţă”, urmând
„să rămână şi agent confidenţial al Rusiei, un fel de şef
al serviciului de informaţie secretă al ruşilor în Balcani,
pentru misiuni secrete” 39 .
Într-o altă lucrare, Gheorghe Bezviconi remarcă
unicul palat cu „blazon princiar”, de la Hânceşti, care
aparţinea „faimosului dragoman fugar Manuc-Bei” 40 .
Manuc Mirzaian, „vestit aventurier, ajuns un demn
bărbat de Stat şi diplomat, faimos şi prin legendele
repetate de contele de Lagarde, Stanislas Bellanger şi
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 272.
34
Gheorghe Bezviconi, Manuc Bei. Ediţie îngrijită de
Marius Marian Şolea, Bucureşti, Editura Zamca, 2011.
35
Ibidem, p. 5.
36
Ibidem, p. 9.
37
Ibidem, pp. 27-28.
38
Ibidem, p. 31.
39
Ibidem, p. 52.
40
Gheorghe G. Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi:
articole, Bucureşti, Librăria Editurii Universitare „I.
Cărăbaş”, 1943, p. 115.
– 73 –

alţii” 41 . Războiul ruso-turc din 1806-1812 s-a terminat
„în mare parte graţie” lui Manuc Bei „prin pacea de la
Bucureşti (1812)” 42 .
În monografia dedicată istoriei relaţiilor românoruse
Gheorghe Bezviconi afirma că Manuc Bei nu
era sigur de statornicia situaţiei din Balcani, fapt care
l-a determinat să devină supus rus în luna mai 1806,
fiind ajutat în această privinţă de „Ipsilanti şi Ipolit
Bolkunov, consulul Rusiei la Iaşi” 43 . În octombrie
1807, Manuc a fost numit mare dragoman al Porţii,
iar în septembrie 1808 a obţinut „demnitatea de
bei sau principe al Moldovei” 44 . La Constantinopol
Manuc era considerat drept boier muntean, iar titlul
de domn al Moldovei i-a ridicat prestigiul în cadrul
negocierilor cu ruşii. „Lui Manuc Bei i s-a încredinţat
domnia Moldovei, care – în eventualitatea
unor negocieri conciliatorii din ambele părţi – putea
să fie salvată poate de dânsul, pentru Turcia, datorită
simpatiilor de care se bucura la ruşi” 45 . În ianuarie
1811, turcii i-au poruncit marelui dragoman Manuc
Bei să negocieze pacea cu ruşii. Tratativele încep la
Giurgiu în luna octombrie a aceluiaşi an. Ulterior Gh.
Bezviconi nu vorbeşte nimic despre rolul lui Manuc
Bei în negocierea şi încheierea păcii de la Bucureşti,
care „a constituit o lovitură neaşteptată pentru diplomaţia
occidentală” 46 .
Cercetătorul Gh. Bezviconi recunoaşte că
Manuc Bei a fost un „agent al ruşilor în războiul
din 1806-1812” 47 ,totodată îi constată şi calitatea de
„sfetnic al Marelui Vizir Mustafa Bairactar, faimos
Dragoman şi Bei al Turciei, unul din făuritorii păcii
de la Bucureşti (1812), fruntaş de mare însemnătate
pentru viaţa Balcanilor, consilier de stat efectiv din
Rusia” 48 .
Aurel George Stino a prezentat pe paginile revistei
„ANI” materialul publicat de către Gheorghe Bezviconi
în revista „Din trecutul nostru”. Studiul este
dedicat „ciudatei şi romanticei figuri a prodigiosului
41
Ibidem, p. 164.
42
Ibidem.
43
Gheorghe G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor
româno-ruse (din cele mai vechi timpuri pînă la mijlocul
secolului al XIX-lea), 1962, Bucureşti: Întreprinderea
Poligrafică nr. 2, p. 187.
44
Ibidem, p. 191.
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 200.
47
Idem, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru: Actele
Comisiei pentru cercetarea documentelor nobilimii din
Basarabia, la 1821. Vol. 2, Bucureşti: Fundaţia Regele
Carol I, 1943, p. 13.
48
Ibidem, pp. 51-52.
Manuc Bei” 49 , care a jucat un rol apreciabil în diplomaţie,
iar după stabilirea sa în Imperiul Rus trebuia
să joace „rolul unui agent confidenţial pentru întregii
Balcani” 50 .
George Potra, într-un studiu dedicat hanurilor
bucureştene, afirma că la începutul secolului XIX,
Manuc Mirzaian era „un personaj cu foarte multă
trecere atât în Ţara Românească, graţie Ruşilor şi boierilor
români, cât şi în sudul Dunării prin legăturile de
prietenie şi de afaceri pe care le avea cu comandantul
turc Mustafa-Bairactar Paşa din Ruşciuc” 51 . „Manuc
Bei a fost un om minunat, un adevărat diplomat, care
a scos din încurcătură pe foarte mulţi oameni şi a fost
folositor, în acelaşi timp, Turcilor, Ruşilor, Domnitorului,
boierilor din Ţara Românească şi tuturor acelora
care şi-au îndreptat rugămintea către el. Pentru acest
motiv i s-a dat din partea tuturor acte de mulţumire
şi recunoştinţă” 52 . George Potra numeşte mai mulţi
oficiali ruşi care i-au mulţumit lui Manuc Bei, printre
aceştia figurează mareşalul rus Prozorovski, generalul
Bagration, consulul rus Chirico, generalul Miloradovici.
Cea mai mare apreciere i-a făcut însuşi ţarul rus
Alexandru I, decorându-l, la 20 mai 1810, cu Ordinul
Sf. Vladimir, gradul III 53 .
George Potra aminteşte mulţumirile aduse lui
Manuc Bei din partea Sfatului muntean în frunte
cu mitropolitul, care menţionau că „a arătat în mai
multe prilejuri, pe vremuri furtunoase, fără cel mai
mic interes, şi chiar cu primejdia vieţii sale, sentimentele
sale binevoitoare, făcând mult bine ţării noastre şi
neamului nostru”. A împrumutat vistieriei 60.000 de
lei, apoi a mai oferit un împrumut de „100.000 de lei,
refuzând dobânda lor de şase mii de lei. E un adevărat
patriot” 54 . Împrumutul acordat „ţării”, adică vistieriei,
este menţionat şi de către Constantin C. Giurescu,
dar într-o altă succesiune: mai întâi „cu 100.000 de
taleri şi, a doua oară, cu 60.000” 55 .
În iulie 1809 mitropolitul Dosoftei i-a mulţumit
lui Manuc Bei, „prieten al creştinătăţii”, „pentru
toate faptele de bine ce le-a făcut ţării” prin aducerea
ajutoarelor militare de la Ruşciuc de la Mustafa-Paşa şi
49
Aurel George Stino, Gheorghe Bezviconi: Manuc Bei. În:
„ANI: revistă de cultură armeană”, 2, vol. 4, Bucureşti,
aprilie-iunie 1938, p. 86.
50
Ibidem, p. 87.
51
George Potra, op. cit., p. 30.
52
Ibidem, p. 30.
53
Ibidem, pp. 30-31.
54
Ibidem, p. 31.
55
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor: Din cele
mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966, p. 270.
– 74 –

alungarea bandei lui Manaf Ibrahim, trimis de paşaua
Vidinului Pasvantoglu să prade ţara „şi să ducă în
robie pe creştinii de aici” 56 .
În timpul războiului ruso-turc (1806-1812)
Manuc Bei „a aranjat lucrurile cum nu se poate mai
bine pentru Ţara Românească”: în fruntea armatei
turceşti care invadase Bucureştiul era prietenul său
Ahmed-Efendi, care primise ordin să omoare „pe
câţiva boieri ce fusese necredincioşi faţă de Poartă”,
dar, la rugămintea lui Manuc-Bei, demnitarul turc le-a
păstrat viaţa boierilor. Manuc-Bei a scăpat astfel ţara
de prădăciuni şi boierii de la moarte „fără să cruţe nici
bani, nici osteneli”. Multiple acţiuni de binefacere i-au
adus ulterior profituri substanţiale, iar vestea despre
averea sa „foarte frumoasă”, probabil, i-a „atras mai
târziu urgia stăpânirii turceşti” 57 .
Constantin C. Giurescu, în lucrarea dedicată
istoriei Bucureştilor, îl etichetează pe Manuc Bei
drept „foarte bogatul armean Emanuel Mirzaian”,
„faimosul Manuc Bei, care a fost numit domn alMoldovei,
în 1808, fără să ocupe însă efectiv scaunul” din
cauza războiului 58 . Este şi „omul de încredere a lui
Mustafa-paşa Bairactarul, având legături puternice cu
ruşii”, „aducând servicii apreciabile şi bine răsplătite
ambelor părţi” 59 . „Amintirea acestui fastuos potentat”
„s-a păstrat mai ales prin hanul pe care l-a clădit în
Bucureşti, vestitul Hanul lui Manuc, „purtând după
aceea numele de Hotel Dacia” 60 .
Distinsul istoric român, originar din Basarabia,
Leonid Boicu, analizând raporturile internaţionale
de la finele sec. XVIII – începutul sec. XIX, a nuanţat
criza în care se afla Imperiul Otoman şi încercările de
a o depăşi prin reformele promovate de sultanul Selim
III, susţinut în eforturile sale de „o grupare politică
„Amicii din Rusciuk”,cu participarea intelectualităţii
birocratice turce şi a creştinului Manuc Bey” 61 . Ulterior,
Manuc Bei apare după încheierea armistiţiului
de la Slobozia, când Turcia preferă să încheie direct
pacea cu Rusia, fără medierea Franţei. În acest scop
„Bairaktar şi Manuc Bei iau legătură cu C. Ipsilanti,
aflat la Kiev” 62 . La 28 iulie 1808, Bairaktar a efectuat
o lovitură de stat, primind o putere mult mai mare
decât a unui vizir numit de sultan. Lui Bairactar îi
56
George Potra, op. cit., p. 31.
57
Ibidem, p. 32.
58
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 270.
59
Ibidem, p. 270, 313.
60
Ibidem, p. 270.
61
Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice
internaţionale (1792-1821). Ediţia îngrijită de Victor
Spinei, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 35.
62
Ibidem, pp. 236-237.
era îngăduit să meargă pe calea păcii cu Rusia; într-o
scrisoare din 25 august 1808 adresată lui Manuc Bei,
„prietenul meu cel respectuos şi zelos”, se menţionau
următoarele: „Poarta a cerut să se încheie pacea la
Paris şi a făcut cunoscut Franţei şi Austriei „precum
că nu va renunţa la nici o palmă de pământ, iar dacă
va reîncepe războiul este gata şi pentru aceasta”; la
Rusciuk sau Bucureşti să-i declaraţi lui Prozorovski că
sînt marele vizir, că pacea internă a fost întronată, că
acum trebuie realizată pacea cu Rusia; relativ la principate
nu se va renunţa „la nici o palmă de pământ”;
mai mult, sultanul a interzis chiar discutarea acestei
chestiuni; nici un armistiţiu nu a durat un an, ca cel
dintre ruşi şi turci; noi abandonăm unele condiţii
iniţiale, dar „cu menţinerea stării de mai înainte”; în
caz de război franco-rus, pot da în scris că Rusia nu va
avea motive să pună la îndoială conduita leală a Porţii;
să observaţi dacă există relaţii între ruşi şi austrieci” 63 .
Marele vizir spera, „prin mijlocirea lui Manuc Bei,
să-şi mărească creditul la Petersburg” şi „pentru a-l
încuraja pe Manuc bei în strădaniile sale pe lângă ruşi,
Bairactar îl anunţa la 22 septembrie 1808 că sultanul
i-a acordat rangul de „voievod al Moldovei”, „eveniment”
a cărui semnificaţie demnă de reţinut constă
în reconfirmarea dorinţei marelui vizir de a sfârşi un
război dezastruos, dar cu păstrarea sub suzeranitate a
Principatelor (proaspătul şi invidiatul rang de voievod
nu-l va opri pe Manuc Bei să fugă la ruşi în martie
1809) 64 .
Anton Cristea scrie că Manuc Bei a fost „cel ce a
jucat un rol deosebit în menţinerea unui echilibru în
relaţiile armenilor cu cei ce îşi disputau puterea şi posibilitatea
de a influenţa unele relaţii cu armenii”, a fost
„zaraf şi diplomat ce a dominat la începutul secolului
al XIX-lea viaţa Bucureştiului. Influenţa lui a cuprins
viaţa economică, politică şi socială” 65 . În continuare
autorul preferă să vorbească de faptul că mulţi armeni
cunoşteau limba turcă, fiind astfel „utili la mijlocirea
contactelor pentru afaceri” 66 .
Într-o sinteză dedicată personalităţilor armene din
România, Bogdan Căuş scrie că Manuc Bei „a jucat
un rol anume în Muntenia şi pe plan diplomatic european
în lupta antibonapartistă” 67 . Fiind „abil şi şiret,
curtenitor şi voluntar”, a „devenit cel mai bogat cetă-
63
Ibidem, pp. 237-238.
64
Ibidem, p. 238.
65
Anton Cristea, H. Dj. Siruni şi economia ţărilor române.
In: „ANI. Anuar de cultură armeană”. Anul II-III (Serie
nouă), Bucureşti, 1995-1996, p. 91.
66
Ibidem, p. 91.
67
Bogdan Căuş, op. cit., pp. 156-157.
– 75 –

ţean străin din Ţara Românească”. „Prin însuşirile
sale naturale şi prin ascuţita sa abilitate diplomatică el
a adus servicii atât Rusiei, cât şi Turciei, pe când aceste
două state puternice erau în război. Aceste servicii
i-au fost plătite nu numai cu titluri, decoraţii şi înalte
scrisori de mulţumire, dar şi cu mult aur, scutiri de
impozite şi alte avantaje” 68 . Referindu-se la tratativele
de pace de la Bucureşti, autorul constată că „plenipotenţiarii
ruşi şi turci, împreună cu suitele lor, care se
ridicau la 200 de persoane, au fost găzduiţi la Hanul
lui Manuc, contra bani grei, iar două saloane spaţioase
ale hanului au fost transformate în spaţii pentru discutarea
şi semnarea păcii” 69 .
Cercetătorul Ion Varta prezintă un tablou mai
echilibrat al activităţii lui Manuc Bei, „personalitate
aproape legendară care a influenţat într-o oarecare
măsură evenimentele politice şi diplomatice legate
de războiul ruso-turc din 1806-1812” 70 . „Spion al
Petersburgului în tabăra turcească, mediator la tratativele
de pace ruso-turce, apoi consilier de stat al
împăratului Rusiei, exercitând din umbră o anumită
influenţă la Constantinopol, Bucureşti şi Petersburg
cu unele consecinţe istorice”. Autorul afirmă că „în
soarta principatelor române Manuc Bei a jucat un rol
contradictoriu”.Fiind în relaţii bune cu Mustafa-Paşa
Bairactar, a salvat de câteva ori capitala Munteniei
de incursiunile otomanilor. În situaţii dificile pentru
vistierie a acordat credite domnului Ţării Româneşti
71 . „Pe de altă parte, în perioada războiului din
1806-1812 a făcut nenumărate servicii ruşilor, contribuind
într-un fel la rezultatul final al acestui război”.
Din 1806, prin intermediul lui Manuc Bei, deja marele
vizir Mustafa-paşa Bairactar a început tratativele de
pace cu comandantul armatei ruse. Bucurându-se de
încrederea ruşilor, Manuc Bei devine şi agentul lor
în tabăra adversă. „Încheierea Tratatului de pace de
la Bucureşti (nefast pentru Principate) a avut loc cu
concursul nemijlocit al acestui diplomat” 72 .
Domnul Ion Varta a publicat o scrisoare a lui
Manuc Bei adresată ministrului de externe Capodistria
la trei ani după anexarea Basarabiei. Aceste
„Observaţii asupra stării actuale a Basarabiei” includ
un şir de critici la adresa generalului Harting, care,
împreună cu unul dintre cei doi secretari ai lui, se face
68
Ibidem, p. 158.
69
Ibidem, p. 159.
70
Ion Varta, Manuc Bei despre situaţia Basarabiei la
1815. In: „Patrimoniu. Revistă de lectură istorică”, nr. 3,
Chişinău, 1991, p. 6.
71
Ibidem.
72
Ibidem.
vinovat de o administrare proastă, de vinderea funcţiilor
şi de corupţie 73 . În acelaşi context, cercetătorul
H. Dj. Siruni constata înflorirea târgului Hânceşti în
condiţiile când unii dintre administratorii Basarabiei
„căutau să tărăgăneze valorizarea proiectelor” elaborate
de către Manuc Bei 74 .
Anton Moraru, într-un şir de publicaţii cu
tentă publicistică, aduce critici dure la adresa lui
Manuc Bei, care, în viziunea sa, este „trădător”. În
articolul„Manuc Bei: diplomat trădător”, autorul
scrie că „Manuc şi-a făcut studiile la Iaşi, devenind un
bun cunoscător al istoriei şi al ştiinţei care dirijează
relaţiile dintre state, adică diplomaţia. El s-a dovedit a
fi vrednic de a cunoaşte şi câteva limbi străine: turca,
franceza, germana; desigur în afară de armeana şi
româna. Înarmat cu asemenea cunoştinţe şi având o
avere destul de solidă, Manuc a avut un destin din cele
mai uimitoare; devenit om de încredere al Porţii” 75 .
În articolul cu titlul sugestiv: „Un spion rus: Manuc
Bei”, Anton Moraru analizează critic activitatea şi
personalitatea lui Emanuel Mirzaian, etichetat drept
„o personalitate controversată care a adus daune colosale
poporului român”, pentru care a rămas „un spion
rus, un trădător, care sub masca unui negustor, comerciant
i-a vândut la început pe ruşi turcilor, iar mai apoi
i-a vândut pe turci şi pe români – Rusiei ţariste” 76 . În
viziunea autorului, actul anexării Basarabiei la 1812
„s-a realizat cu ajutorul lui Manuc Bei, care era spion
rus, lupta de partea Rusiei pentru a cuceri Principatele
Române”; „Rolul lui Manuc Bei nu era de diplomat,
el juca rolul unui agent dublu: pentru Rusia şi pentru
Turcia”; „Nu poţi face un erou dintr-un spion care a
adus daune colosale prin răpirea Basarabiei. Figura şi
activitatea lui Manuc Bei le-a adus un mare rău chiar şi
armenilor din Basarabia”; „Manuc Bei era un om fără
ţară şi fără patrie. El era hapsân. Patria lui era numai
bogăţia altora. Era un om fără moravuri, avea principii
false de viaţă” 77 . Istoricul lansează un şir de învinuiri,
care, de altfel, nu sunt probate de documente, precum
că Manuc Bei şi agentura sa ar fi fost implicaţi în asasinarea
lui paşa Tersenicli-Oglî, a sultanului Selim III şi
73
Ibidem, p. 9.
74
H. Dj. Siruni, „Ţara voevodului Ştefan”(Pe marginea
unui manuscript armenesc scris în 1460 la Cetatea-
Albă), p. 10.
75
Anton Moraru, Manuc Bei: diplomat trădător. În:
http://www.tribuna-basarabiei.ro/2010/06/manuc-beidiplomat-tradator.html
76
Anton Moraru, Un spion rus: Manuc Bei. In: „Literatura
şi Arta”, nr. 13(3213), 29 martie 2007, p. 6.
77
Ibidem.
– 76 –

a lui Bairactar-Paşa 78 .
În albia hipercriticismului se înscriu şi informaţiile
prezentate de către Anton Moraru în privinţa destinaţiei
Hanului lui Manuc de la Bucureşti, care ar fi
reprezentat „centrul de colectare a informaţiei pentru
armata rusă”, iar după stabilirea lui Manuc Bei în
Basarabia el conduce centrul serviciului de spionaj al
Rusiei în spaţiul balcanic, şi, respectiv, „acest centru de
spionaj a fost organizat de Manuc Bei nu la Chişinău,
dar la Hânceşti, o regiune împânzită de păduri, mai
ferită de ochii lumii” 79 . A. Moraru conchide că Manuc
Bei „a jucat un rol negativ în istoria Moldovei”, „a
dus tratative şi a încuviinţat împărţirea Moldovei şi
anexarea la Rusia ţaristă a Basarabiei” 80 . Criticele acide
finalizează cu următorul pasaj: „Aceşti oameni politici
care astăzi (2007, guvernul V. Tarlev –n.a.) încearcă
să restabilească conacul lui Manuc Bei (palatul lui
Manuc de la Hânceşti –n.a.) îndreptăţesc politica
colonială a Rusiei ţariste promovată în Basarabia. Ei ne
leagă memoria noastră de soarta unor tâlhari, bandiţi,
spioni, trădători şi vânzători de popoare, precum a
fost Manuc Bei” 8182 .
În istoriografia sovietică activitatea diplomatică a
lui Manuc Bei a fost abordată în contextul „progresivităţii
alipirii Basarabiei la Imperiul Rus” în urma
încheierii păcii de la Bucureşti. În acest context vrem
să aducem drept exemplu o apreciere care-i aparţine
lui Dj. S. Fanian: „Alipirea Basarabiei la Rusia a fost
un act formidabil în istoria poporului moldovenesc şi
a întregii populaţii a ţinutului, care, eliberându-se de
sub jugul Turciei, şi-a legat destinul pentru totdeauna
78
Ibidem.
79
Ibidem.
80
Ibidem.
81
Ibidem.
82 *
Nu împărtăşim nici pe departe acest punct de vedere,
mai ales în ceea ce priveşte reabilitarea Palatului lui
Manuc din Hânceşti. Ţinem să precizăm un fapt bine
cunoscut în istoriografie, şi anume că fiul lui Manuc Bei
- Ovanes/ Ioan-Murad Mirzaian (1810-1893) a construit
conacul de la Hânceşti în anul 1861, în 1872 a edificat o
biserică armenească, iar la 1881 au fost finisate lucrările
la castelul vânătoresc. Manuc Bei decedase în 1817
şi nu are nicio legătură directă cu construirea edificiilor
menţionate. Cu atât mai mult că biserica armenească a
fost distrusă totalmente şi irecuperabil de hoardele sovietice
în 1944. Conacul lui Manuc a servit în calitate de
sediu pentru Colegiul de Construcţii până în 1992, an
în care a început degradarea complexului arhitectonic,
până a ajunge în zilele noastre într-o stare deplorabilă,
dar sperăm că încă recuperabilă, inclusiv prin sesizarea
cercurilor ştiinţifice, a opiniei publice, a autorităţilor
naţionale şi europene în privinţa dispariţiei treptate a
unui monument istoric care face parte din patrimoniul
cultural european.
de poporul rus. Cu toate că, şi în Rusia, domnea jugul
naţional şi social [subl. n.], totuşi în faţa ţinutului au
fost deschise posibilităţi pentru o dezvoltare rapidă
a forţelor de producţie, sporirea populaţiei, familiarizarea
ei cu cultura rusă avansată, iar ulterior – cu
mişcarea democratică generală rusă de eliberare” 83 .
Militar de carieră şi doctor în istorie, Dj. S. Fanian
a publicat un şir de documente despre Manuc Bei,
însoţindu-le cu un mic studiu introductiv 84 . Autorul
trece în revistă principalele date legate de biografia lui
Manuc Bei, menţionând că „din anii tinereţii el s-a
manifestat în calitate de părtaş consecvent al eliberării
Armeniei cu ajutorul Rusiei” 85 . Bogăţiile imense
şi calităţile personale i-au permis să acceadă pe scara
ierarhică otomană de la funcţia de vistiernic al paşei de
Ruşciuc până la demnitatea de consilier diplomatic al
marelui vizir, având în gestiunea sa finanţele Porţii şi
fiindu-i acordat de către sultan titlul de bei. După Dj.
Fanian, „logica întregii vieţi conştiente şi a activităţii
lui Manuc-bei denotă imbatabil faptul că el, ocupând
funcţii importante în aparatul administrativ al Porţii,
îşi folosea atribuţiile în interesul realizării aspiraţiilor
de eliberare a propriului popor” 86 . El s-a încadrat
în serviciul militar şi diplomatic al Rusiei, iar când
pericolul pentru viaţa sa devenise iminent, a plecat
fără ezitare în Rusia. „Talentul diplomatic şi organizatoric
al lui Manuc-bei s-a pronunţat în mod strălucit
în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812”.
Anume în această perioadă, Manuc Bei „a dus o luptă
dârză şi eficientă cu agentura Franţei napoleoniene în
Balcani”, a neutralizat şi combătut provocările antiruse,
acţionând în calitate de înalt oficial la tratativele
ruso-turce, promovând interesele Rusiei. Manuc i-a
ajutat pe oficialii ruşi (Mihelson, Prozorovski, Bagration,
Kamenski, Kutuzov, Ciceagov, Miloradovici)
în obţinerea victoriei asupra turcilor şi la „încheierea
tratatului de pace de la Bucureşti în 1812, convenabil
ruşilor”, deoarece le-a permis să-şi organizeze apărarea
în faţa invaziei lui Napoleon 87 .
Mult mai discutabile sunt afirmaţiile lui Dj. S.
Fanian în privinţa acţiunilor lui Manuc Bei în Basarabia,
care ar fi „desfăşurat o activitate patriotică
printre populaţia armenească din ţinut”, a format un
83
Дж. С. Фаньян, Григор Захарян в Молдавии. In:
„Историко-филологический журнал”, № 3(74),
Ереван, 1976,c. 189.
84
Д. Фаньян, Новые документы о Манук-Бее (1808-
1829). In: „Вестник архивов Армении”, № 3, Ереван,
1983, с. 75-88.
85
Ibidem, p. 75.
86
Ibidem, p. 76.
87
Ibidem.
– 77 –

detaşament de voluntari pentru a ajuta armata rusă
în timpul campaniei lui Napoleon din 1812. Este
curios faptul că planul său de edificare a unui oraş
în apropiere de Reni prevedea, în viziunea autorului,
„formarea unui oraş-stat armenesc” cu denumirea
Alexandropol 88 . Anume cu acest scop, împreună cu
Alexandru I, a participat la Congresul de la Viena,
stabilind relaţii strânse cu Lazarev, unul dintre conducătorii
mişcării de eliberare a armenilor. Despre eventualitatea
construirii unui „oraş armenesc” în regiunea
localităţii Reni scria şi Capodistria la 30 iunie 1816
guvernatorului Basarabiei Bahmetev 89 .
Într-un articol dedicat activităţii diplomatice a lui
Manuc Bei, Dj. S. Fanian afirmă că din anii copilăriei
rudele lui Manuc i-au educat simţul patriotismului,
sugerându-i ideea că anume Rusia este acea putere care
poate dărâma Imperiul Otoman 90 . Autorul presupune
că Manuc Bei putea fi atras de diplomaţia rusă după
terminarea războiului din 1787-1791, când Kutuzov
a fost numit ambasador la Constantinopol, iar ceva
mai târziu într-o scrisoare adresată lui Alexandru I,
Kutuzov îl numea pe prinţul Manuc „marele prieten
al Rusiei” 91 . La 25 decembrie 1806 turcii l-au capturat
pe consulul rus de la Bucureşti, Luca Kirika, pe care
l-au întemniţat împreună cu familia la Ruşciuc. În
urma eforturilor depuse de Manuc Bei, deţinuţii au
fost eliberaţi 92 . Într-o scrisoare adresată de Kutuzov
lui Rumeanţev (ianuarie 1812) se menţionează că
Galib-efendi a propus din partea turcilor ca frontiera
dintre Rusia şi Turcia să fie stabilită pe râul Prut, dar
Manuc Bei a răspuns că această propunere este inacceptabilă
93 .
Referitor la planul său de edificare a unui oraş
în sudul Basarabiei, s-a păstrat epistola adresată lui
Alexandru I la 24 aprilie 1816. Noul oraş-port urma
să devină centrul de strămutare a circa jumătate de
milion de armeni din partea europeană a Imperiului
Otoman. În acest scop guvernul rus i-a oferit 35.000
desetine de pământ în regiunea Reni. Către anul 1817
Manuc Bei mai avea în proprietatea sa 45.000 desetine
de pământ în Basarabia, Moldova şi Valahia 94 .
Dj. Fanian a elucidat tangenţial activitatea diplomatică
a lui Manuc Bei într-un studiu dedicat arhi-
88
Ibidem.
89
Ibidem, p. 83-84.
90
Дж. С. Фаньян, Манук-бей и его дипломатическая
деятельность. In: „Историко-филологический
журнал АН Арм. ССР”, № 4, Ереван, 1977, с. 151.
91
Ibidem, pp. 152-153.
92
Ibidem, p. 155.
93
Ibidem, p. 161.
94
Ibidem, p. 163-164.
episcopului Grigor Zaharean 95 . În februarie 1810,
ajuns la Bucureşti, Grigor Zaharean s-a întâlnit cu
Manuc Bei, aflat în fruntea coloniei armene. Fiind de
ceva timp stabilit aici cu familia, Manuc Bei „lucra în
statele comandamentului rus în calitate de traducător
diplomatic – dragoman” 96 . Cu ajutorul lui Bagration,
iar ceva mai târziu şi cu sprijinul contelui Kamenski,
„Manuc Bei şi Grigor Zaharean au format un detaşament
de voluntari armeni pentru a participa la războiul
împotriva Turciei”. Acest detaşament de voluntari a
participat la expediţia armatei ruse la sud de Dunăre,
luptând lângă Ruşciuc (1810-1811) 97 . După numirea
lui Kutuzov în fruntea armatei ruse, „Grigor Zaharean
împreună cu Manuc Bei, menţinându-şi legăturile cu
adepţii şi prietenii din tabăra turcă, prin toată activitatea
desfăşurată, contribuie la realizarea succesului
(...) militar, politic şi diplomatic” al ruşilor 98 .
Într-o sinteză enciclopedică, printre autorii căreia
se enumeră N. A. Mohov, E. M. Russev, V. I. Ţaranov,
Manuc-Bei (1769-21.VI.1817) este prezentat drept
„diplomat, moşier basarabean de origine armeană”,
care, în calitate de dragoman al Porţii, „în timpul
războiului ruso-turc din 1806-12 (...) a stabilit relaţii
secrete cu autorităţile ruse, acordându-le un sprijin
substanţial, fapt pentru care în anul 1810 a fost
decorat cu Ordinul Sf. Vladimir de gradul III. Făcând
parte din delegaţia turcă a participat la pregătirea
Tratatului de pace de la Bucureşti din 1812” 99 . Pentru
a evita persecuţiile din partea turcilor pentru „colaborarea
cu Rusia, a plecat în Transilvania, iar mai apoi în
Rusia. În 1814, pentru contribuţia adusă diplomaţilor
ruşi, lui Manuc-Bei i-a fost conferit titlul de consilier
de stat efectiv” 100 .
Un autor care a tratat doar tangenţial activitatea
diplomatică a lui Manuc Bei a fost A. H. Toramanean.
Analizând activitatea de construcţie a edificiilor
publice, de cult şi private ale armenilor din
Moldova, autorul menţionează despre „renumitul
diplomat şi marele proprietar funciar Manuc-bei/
Mirzoianţ/ urmărit de către autorităţile turceşti
din Balcani”, fapt care l-a determinat să se mute din
Bulgaria la Hânceşti 101 . Referitor la planul de edifi-
95
Дж. Фаньян, Григор Захарян в Молдавии, с. 184-194.
96
Ibidem, p. 188.
97
Ibidem.
98
Ibidem.
99
Советская Молдавия. Краткая энциклопедия,
Кишинёв, Главная редакция Молдавской советской
энциклопедии, 1982, с. 364.
100
Ibidem.
101
А. Х. Тораманян, Из истории строительной деятельности
армян в Молдавии, Москва, Внешторгиздат,
– 78 –

care a unui centru urban nou în sudul Basarabiei, A.
H. Toramanean avea să constate că proiectul care viza
„construcţia oraşului Alexandropol a dispărut pentru
totdeauna odată cu decesul lui Manuc Bei” 102 . De
aceeaşi părere este şi Bogdan Ceauş, care menţionează
că după moartea lui Manuc Bei „treburile lui negustoreşti
încep să se destrame” 103 .
În studiul monografic dedicat lui Mustafa-paşa
Bairactar, cercetătorul A. F. Miller 104 abordează
tangenţial mai multe aspecte ale activităţii diplomatice
a lui Manuc Bei. Primele referiri sunt legate
de activitatea grupului „Amicii din Ruşciuk”, din
cadrul căruia, de rând cu reprezentanţii intelectualităţii
turceşti în devenire, făcea parte şi nemusulmanul
„bancher armean Manuc Mirzaian” 105 . Ceva mai
târziu, „aproape toate tranzacţiile comerciale dintre
Ruşciuk şi Bucureşti erau efectuate prin mijlocirea lui
Manuc”, el devine oaspete des la curtea lui Ipsilanti,
domn care l-a atras în treburile politice, cultivându-i
şi aspiraţiile proruse 106 . Anume Ipsilanti a intervenit
pe lângă consulul rus de la Iaşi şi la curtea imperială
rusă, în ceea ce priveşte acordarea actelor de supus
rus pentru Manuc Bei – în documentele înmânate
în mod secret figura numele „Manuc Mardirosov
(Martirosian), născut la Erivani” 107 . După ce Mustafapaşa
Bairactar a devenit mare vizir, Manuc Bei a
plecat la Constantinopol, asista la primirea trimişilor
străini, trăia în lux într-o vilă de pe malul Bosforului.
Pentru prima dată funcţia de dragoman al Porţii a
fost oferită „nu unui fanariot, dar unui armean” 108 .
La 16 octombrie 1808, Manuc Bei, în fruntea unui
alai festiv compus din circa 100 de armeni, a intrat
în Constantinopol, unde a fost desemnat oficial în
funcţia de dragoman. „Comunitatea armenească din
Constantinopol era atât de încrezută în puterile lui
Manuc, încât armenii îşi făceau deja calcule în privinţa
primirii de la marele vizir a unui firman care ar
consemna dreptul lor exclusiv asupra locurilor sfinte
din Ierusalim” 109 . Asasinarea lui Mustafa Bairactar a
schimbat radical priorităţile lui Manuc Bei, care, în
ziua de 10 decembrie 1810, s-a prezentat în faţa lui
1991, с. 37.
102
Ibidem, p. 38.
103
Bogdan Căuş, op. cit., p. 159.
104
А. Ф. Миллер, Мустафа паша Байрактар. Оттоманская
империя в начале XIX века, Москва-Ленинград,
Издательство Академии Наук СССР, 1947.
105
Ibidem, p. 9.
106
Ibidem, p. 200.
107
Ibidem, p. 201.
108
Ibidem, p. 272.
109
Ibidem, p. 296.
Prozorovski la Bucureşti, propunându-i serviciile
sale în ce priveşte medierea păcii cu turcii. „Manuc
insista ca principatele dunărene să fie păstrate după
Turcia” 110 . Atât eşecul suferit de grupul „Amicilor din
Ruşciuk”, cât şi dispariţia protectorului său Mustafapaşa
Bairactar l-au determinat pe Manuc Bei să treacă
definitiv de partea ruşilor. Cu atât mai mult că activitatea
sa comercială şi financiară era pusă în pericol
de lipsa unei siguranţe în tabăra turcilor. Prozorovski
a salutat decizia luată de Manuc Bei, promiţându-i
bani şi oferirea unui ordin. Manuc a refuzat banii,
declarând că are destui, iar ordinul a rugat să-i fie
acordat atunci când îl va merita cu adevărat, pentru
serviciile pe care urma să le aducă autorităţilor ruse 111 .
Cercetătorul A. F. Miller a elucidat activitatea diplomatică
a lui Manuc Bei în legătură cu programul de
transformări propus de grupul „Amicii din Ruşciuk”,
care erau „în strânsă legătură cu exponenţii negustorilor
şi ai burgheziei din sânul popoarelor creştine din
imperiu – greci, armeni, parţial bulgari. Această legătură
era menţinută de către Manuc Bei şi persoanele
lui de încredere – fraţii Sebastian (Bogos, Mesrop şi
Gabriel)” 112 .
Una dintre ultimele lucrări în care este abordată
tangenţial activitatea diplomatică a lui Manuc
Bei aparţine lui Vladimir Tarnakin şi Tatiana Soloviova
113 . Lucrarea este prezentată drept „proiect
culturologic”, incluzând şi informaţii generale despre
Manuc Bei. În compartimentul „Visul neîmplinit
al cneazului” autorii se întreabă retoric dacă au fost
lecturate de către cercetători toate paginile vieţii
ascunse a lui Manuc Bei 114 .„Mintea ageră, instruirea şi
bogăţia i-au deschis lui Mirzaian calea spre Olimpul
imperiului sultanal. De la vistiernicul paşei de Ruşciuc
a avansat până la consilierul diplomatic al vizirului
Porţii”. Ocupând funcţii-cheie, Mirzaian ducea un joc
dublu, asigura cu informaţii preţioase serviciul militardiplomatic
al ruşilor. Talentul său diplomatic a ieşit la
iveală în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.
În baza legăturilor sale, Manuc Mirzaian a jucat un rol
important de mediere în cadrul procesului de negocieri.
Imperiul Rus a apreciat înalt meritele „dragomanului-bei”,
decorându-l cu Ordinul Sf. Vladimir
de categoria a III-a. Cea mai mare preocupare a fiului
110
Ibidem, p. 338.
111
Ibidem, p. 339.
112
Ibidem, p. 292.
113
Владимир Тарнакин, Татьяна Соловьёва, Бессарабские
истории. Историко-краеведческие журналистские
расследования, Chişinău, Pontos, 2011.
114
Ibidem, p. 168.
– 79 –

poporului armean era soarta conaţionalilor lui „oprimaţi
în Imperiul Osman”. Oare nu această grijă l-a
determinat pe tânărul întreprinzător să devină un
Stierlitz 115* al armenilor 116
Materialul analizat ne permite să facem un şir de
concluzii referitoare la aspectele istoriografice controversate
care vizează nemijlocit activitatea diplomatică
a lui Manuc Bei:
1) Manuc Bei a fost o personalitate istorică controversată,
fapt care se reflectă nemijlocit asupra abordărilor
istoriografice şi a aprecierilor date acestui personaj:
„mare capitalist”, „om politic şi diplomat”, „zaraf”,
„bancher”, „şef al spionajului rus în Balcani”, „mare
întreprinzător, devotat Rusiei”, „spion al ruşilor”,
„bogătaş armean”, „primul adevărat boier armean din
Muntenia”, „hangiu”, „Prinţul armenilor”, „faimosul
dragoman fugar”, „vestit aventurier”, „bei sau principe
al Moldovei”, „fastuos potentat”, „personalitate
aproape legendară”, „trădător”, „negustor”, „comerciant”,
„agent dublu”, „vânzător de popoare”, „moşier
basarabean de origine armeană”, „Stierlitz al armenilor”.
2) O atenţie sporită faţă de activitatea diplomatică
a lui Manuc Bei este prezentă în istoriografia română,
în special, în studiile elaborate de către cercetătorii
George Potra, Bogdan Căuş, Ştefan Ionescu, Leon
Casso, Aurel Sava, Gheorghe Bezviconi, Constantin
C. Giurescu, Leonid Boicu, Anton Cristea, Ion Varta.
Reputatul istoric român de origine armeană H. Dj.
Siruni a însumat principalele aspecte ale activităţii lui
Manuc Bei, fiind semnificative în acest sens titlurile
studiilor elaborate: „Manuc Bey ca iniţiator al şcolii
armene din Bucureşti”; „Legăturile lui Manuc Bey cu
Rusia (legăturile comerciale, politice, rolul lui Manuc
Bey de spion al ruşilor)”; „Manuc Bey şi războiul rusoturc”;
„Manuc Bey şi pacea de la Bucureşti”; „Manuc
Bey în Rusia”.
115 * Max Otto von Stierlitz (cunoscut sub numele Maxim
Maximovici Isaev, dar numele său nativ este Vsevolod
Vladimirovici Vladimirov) este un personaj literar, erou
al mai multor lucrări ieşite de sub pana istoricului rus
din perioada sovietică Iulian Semionov. După legenda
creată, Stierlitzera un cercetaş sovietic, infiltrat în structurile
militare ale Germaniei naziste, acordându-i-se
şi gradul de standartenführer SS, echivalent cu cel de
colonel. Personajul lui Stierlitz a devenit foarte popular
după realizarea serialului televizat „Şaptesprezece clipe
ale unei primăveri“. Rolul lui Stierlitz a fost jucat de
către actorul Veaceslav Tihonov. Filmul a fost regizat de
Tatiana Lioznova, primind şi Premiul de Stat al Federaţiei
Ruse (RSFSR) în anul 1976. Max Otto von Stierlitz a
devenit imaginea de cercetaş consacrat în perioada sovietică,
comparabil, în ţările occidentale, cu personajul lui
James Bond.
116
Ibidem, p. 170.
3) Hipercriticismul este dominant în publicaţiile
cercetătorului basarabean Anton Moraru, care
susţine că Manuc Bei „a jucat un rol negativ în istoria
Moldovei”, „a dus tratative şi a încuviinţat împărţirea
Moldovei şi anexarea la Rusia ţaristă a Basarabiei”.
Totodată, unele învinuiri lansate de către Anton
Moraru la adresa lui Manuc Bei ca diplomat sunt
lipsite de o argumentare relevantă. Autorul afirmă în
acest sens, fără a prezenta careva dovezi documentare,
că Manuc Bei şi agentura sa au fost implicaţi în asasinarea
lui paşa Tersenicli-Oglî, a sultanului Selim III şi
a lui Bairactar-Paşa.
4) În istoriografia sovietică problema activităţii
diplomatice a lui Manuc Bei era abordată prin prisma
serviciilor aduse Imperiului Rus şi a susţinerii mişcărilor
de eliberare naţională a popoarelor aflate în
componenţa Imperiului Otoman. Pentru autorii din
perioada sovietică – Dj. S. Fanian, A. F. Miller, A.
H. Toramanean, N. A. Mohov, E. M. Russev, V. I.
Ţaranov – diplomatul Manuc Bei era, în primul rând,
exponentul armenilor din Turcia, care tindeau spre o
emancipare naţională, mizând pe sprijinul acordat de
Imperiul Rus. Aspectul legat de soarta conaţionalilor
armeni„oprimaţi în Imperiul Osman” este prezent
şi în lucrarea autorilor ruşi contemporani Vladimir
Tarnakin şi Tatiana Soloviova, care consideră că
anume preocuparea pentru emanciparea naţională a
poporului său l-a determinat pe tânărul întreprinzător
Manuc Bei să devină un „Stierlitz al armenilor”.
5) În plan istoriografic, reiese că activitatea diplomatică
a lui Manuc Bei a fost importantă, dar nu a fost
nici pe departe una determinantă în cadrul jocului
marilor puteri. În acelaşi timp, este cert şi faptul că,
îmbinând afacerile cu politica, Manuc Bei a reuşit să
influenţeze anumite decizii în favoarea sa, fapt care a
determinat ca numele său să fie înscris în istorie, dar şi
mai mult în culisele istoriei.
– 80 –

SUMMARY
CONTROVERSIAL HISTORIOGRAPHICAL ASPECTS ON
DIPLOMATIC ACTIVITY OF MANUC BEY
Manuc Bey developed its activity as a merchant
and diplomat in the Ottoman Empire, the Romanian
Country, Moldova and the Russian Empire, in these
geographic areas he is actually better known to our
days.
Manuc-Emanuel Mirzaian was born in 1769 in
Rusciuc of his father’s second marriage with Mamica,
daughter of Hanum-Oglu, a very wealthy person. He
was the son of Martiros Mirzaian, a native of Carpi
town, Ararat region. At age 12 Manuc was sent in Iaşi, to
study languages in the house of an Armenian merchant.
In Iaşi he learned French and Russian, subsequently it
was said that he spoke12 languages to perfection. In
1785 he was recalled by his father to marry the daughter
of the Armenian Avet (Avedis), named Mariam. Soon
Manuc remains an orphan, forced to take parental
business management in his hands.
Manuc’s early life does not stirring any controversy
on historiographical plan. But since his merchantry
launching, Manuc Bey interacts and seeks protection
from political representatives: Ottoman officials, lords
of the Romanian Country, State dignitaries of the
Russian Empire.
In Romanian historiography, the interest in Manuc
Bey’s diplomatic activity was constantly proved, fact
which was largely explained by its contradictory role
he played during the Russian-Turkish War from 1806-
1812, resulted with the annexation of Bessarabia by
Russian Empire following the conclusion of the peace
treaty of Bucharest.
Manuc Bey was a controversial historical figure,
which is reflected directly on historiographical
approaches and labeling of this character: “big
capitalist”, “politician and diplomat”, “money
lender”, “head of Russian espionage in the Balkans”,
“great entrepreneur, devoted to Russia”, “Russian
spy”, “wealthy Armenian”, “creditor with legendary
amounts”, “the first truly Armenian nobleman from
Muntenia”, “landlord”, “Prince of Armenians”, “famous
fugitive dragoman”, “famous adventurer”, “governor
or prince of Moldova”, “luxurious potentate”, “almost
a legendary figure”, “traitor”, “merchant”, “trader”,
“double agent”, “vendor of peoples”, “Bessarabian
landowner of Armenian origin”, “Stierlitz of
Armenians”.
A wide interest towards Manuc Bey’s diplomatic
activity is presented in Romanian historiography,
especially in research undertaken by the researchers
George Potra, Bogdan Căuş, Ştefan Ionescu, Leon
Casso, Aurel Sava, Gheorghe Bezviconi, Constantin
C. Giurescu, Leonid Boicu, Anton Cristea, Ion Varta.
The famous Romanian historian with Armenian
origin, H. DJ. Siruni, summed up the main aspects
of ManucBey’s activity, the titles of the developed
studies being significant: “Manuc Bey as the initiator
of the Armenian school in Bucharest”, “ManucBey’s
relationships with Russia (commercial, political
relationships, Manuc Bey’s role as a Russian spy)”,
“Manuc Bey and the Russian-Turkish war”, “Manuc
Bey and Bucharest peace”, “Manuc Bey in Russia”.
H. DJ. Siruni noted that Manuc Bey was “one
of the most important Armenian figures” of the
XIX century,who was “forced to leave the regions
under Turkish influence”, preferring “a safer shelter
in Russia”. Established in Bessarabia, Manuc Bey
contributed to the development of Hancesti locality.
“The wide interest of the Russians towards the
Prince of Armenians was explained by the fact that
he intended to found a city in honor of Alexander I
– Alexandropol – “the flowing of the Prut River into
the Danube, about where there was the Tamarovaor
Reni market”.
The hypercriticism is dominant in publications of
Bessarabian researcher Anton Moraru, claiming that
Manuc Bey “played a negative role in the history of
Moldova”, “he led negotiations and agreed the sharing
of Moldova and annexation of Bessarabia to the Tsarist
Russia”. Also some accusations launched by Anton
Moraru at Manuc Bey’s address, as a diplomat, do not
have a relevant argument. In this respect, the author
says, without presenting any documentary evidence
that Manuc Bey and his agents were been involved in
murder of pasha Tersenicli-Ogli, of the sultan Selim
III and pasha Bairactar. In Soviet historiography
the problem of Manuc Bey’s diplomatic activity was
addressed by services rendered by him to the Russian
Empire and by the support of national liberation
movements in the Ottoman Empire. For the authors
of the Soviet period – Dj. S. Fanian, A. F. Miller, A.
H. Toramanean, N.A. Mohov, E.M. Russev, V.I.
– 81 –

Ţaranov – the diplomat Manuc Bey was, first of all,
the Armenians exponent in Turkey, tending towards
national emancipation relying on the support from
the Russian Empire.
The issue of the fate of Armenian fellows,
„oppressed in Osman Empire”, is also presented in
the work of contemporary Russian authors Vladimir
Tarnakin and Tatiana Soloviova, who consider that
the concern for national emancipation of his people
led the young entrepreneur Manuc Bey to become a
„Stierlitz of Armenians”.
In terms of historiography, it results that Manuc
Bey’s diplomatic activity was not far determinative
within great powers game. At the same time, it is clear
that combining merchantry and politics Manuc Bey
managed to influence certain decisions in his favor,
prompting his name to be inscribed in history, but
also more in history „backstage”.
– 82 –

REGULAMENTUL PRIVIND ORGANIZAREA REGIUNII BASARABIA
DIN 1818 ŞI EŞUAREA APLICĂRII LUI
Dinu POŞTARENCU
Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia
din 1818. La 29 aprilie 1818, cu ocazia vizitei
întreprinse la Chişinău, când şi-a văzut prada de
război, Alexandru I a promulgat Regulamentul privind
organizarea regiunii Basarabia 1 , cu caracter de probă.
Actul respectiv urma să fie aplicat provizoriu, pentru
a se face modificările de rigoare şi apoi să fie aprobat în
variantă definitivă, împăratul atrăgându-i atenţia rezidentului
plenipotenţiar al Basarabiei, general-locotenentului
A.N. Bahmetev în acest sens: „Decizia, atât
de semnificativă după importanţă, pe care o conţine,
trebuie să fie întărită, în prealabil, de vreme şi experienţă.
În această privinţă, înainte de a o aproba definitiv,
voiesc ca D-voastră să treceţi la punerea ei în
practică şi să urmăriţi cu atenţie, pe parcursul anului
curent, modul de aplicare a acesteia” 2 .
La 12 decembrie 1818, Bahmetev a anunţat Consiliul
Suprem al Basarabiei că, pentru a aduce la cunoştinţă
publică şi a direcţiona activitatea administrativă
a regiunii, la tipografia din Chişinău a fost tipărit
textul Regulamentului în limbile rusă şi română,
exemplarele scoase urmând să fie distribuite tuturor
instituţiilor de stat 3 .
Conform Regulamentului, în provincie este instituit
Consiliul Suprem (numit în actele de epocă,
redactate în română, Înaltul Sfat) al Basarabiei – instituţie
specială, organizată într-o nouă formulă, constituită
din preşedinte, patru membri ai Guvernului
Regional şi şase deputaţi. Postul de preşedinte urma
să-l deţină şeful principal al regiunii Basarabia, guvernatorul
general militar al Podoliei (adică, Bahmetev),
1
Acest act normativ este cunoscut în istoriografie, conform
traducerii de epocă, şi cu denumirea de Aşezământul obrazovaniei
oblastei Basarabiei. Dintr-un memoriu al lui Filip
V. Vighel aflăm că proiectul acestui regulament a fost
redactat de Kriniţki, şeful Cancelariei Rezidentului Plenipotenţiar
al Basarabiei (Ф.Ф. Вигель, „Замечания на
нынешнее состояние Бессарабии”, în Русский архив, 1893,
книга первая, Приложение, p. 6). Potrivit, însă, afirmaţiei
lui A. Nacco, Kriniţki şi-a adus contribuţia principală
la elaborarea proiectului (A. Н., „Очерк гражданского
устройства Бессарабской области с 1812-1828 г.”, în
Записки Императорского Одесского Общества истории и
древностей, Одесса, 1900, том XXII, p. 158).
2
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
С.-Петербург, 1830, том XXXV, nr. 27 357, p. 222.
3
ANRM, F. 3, inv. 4, d. 11, f. 1; ANRM, F. 17, inv. 1, d. 117, f.
668v.
iar în calitate de membri: guvernatorul civil, viceguvernatorul,
doi preşedinţi ai tribunalelor Civil şi Penal
şi şase deputaţi aleşi din partea nobilimii pe un termen
de trei ani şi confirmaţi de guvernatorul militar
general. Din cei şase deputaţi făcea parte şi mareşalul
provincial al nobilimii.
Consiliul Suprem al Basarabiei avea sarcina de a
dirija toate activităţile din cadrul regiunii, şi anume:
de ordonare, executive, financiare şi economice; de
asemenea, să examineze cazurile de apel, penale şi de
anchetă, precum şi procesele civile cu privire la orice
avere mobilă şi imobilă şi la delimitarea proprietăţilor
funciare.
„Lucrările în Consiliul Suprem se vor executa
în limbile rusă şi moldovenească, după felul specific
pentru acestea, şi anume: cele de ordonare, financiare,
penale şi de anchetă – în limbile rusă şi moldovenească,
respectând legile Imperiului Rus şi menţinând
drepturile şi obiceiurile pământului referitoare la
protejarea proprietăţii private, pe când procesele civile
şi de hotărnicie se vor realiza doar în limba moldovenească
şi vor fi judecate în baza legilor şi obiceiurilor
moldoveneşti” 4 .
În privinţa acestor sfere de funcţionare a limbii
române Bahmetev convenise anterior cu secretarul
de stat Ioan Capodistria 5 , însărcinat să coordoneze
problemele basarabene. Răspunzându-i, la 20 ianuarie
1818, lui Capodistria că el a adus la cunoştinţa Consiliului
Suprem al Basarabiei observaţiile privitoare la
organizarea Basarabiei pe care acesta i le-a trimis prin
adresa din 22 noiembrie 1817, Bahmetev a enumerat
4
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
том XXXV, nr. 27 357, p. 224.
5
Ioan Capodistria (1776, oraşul Capo d‘Istria de pe insula
grecească Corfu – 1831, Atena), om politic grec, om de stat
în Rusia, conte. Între anii 1799 şi 1807 a colaborat cu administraţia
rusă în Insulele Ionice. După încheierea Tratatului
de pace de la Tilsit (25 iunie 1807), el s-a angajat în serviciul
Rusiei, fiind inclus, în 1809, în componenţa Colegiului
Afacerilor Externe. Peste doi ani este trimis ca secretar la
Ambasada Rusiei din Viena, apoi a dus corespondenţa diplomatică
a amiralului P.V. Ciceagov. Din 1813 l-a însoţit pe
împăratul rus Alexandru I în calitate de şef al cancelariei acestuia,
iar în 1816 este numit secretar de stat (în Rusia, secretarul
de stat exercita atribuţia de secretar pe lângă împărat),
funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1827. Ales, la 11
aprilie 1827, preşedinte al guvernului Greciei, I. Capodistria
revine în ţară la 18 ianuarie 1828.
– 83 –

principiile esenţiale ale acestei organizări, inclusiv
următoarele: „Întrebuinţarea limbii moldoveneşti în
sfera de ordonare şi judecătorească, în procesele penale
şi de anchetă se cuvine în conformitate cu observaţiile
pe care mi le-aţi comunicat; cauzele civile şi de hotărnicie
se vor judeca doar în această limbă” 6 .
Referitor la obligaţiile Guvernului Regional al
Basarabiei, Regulamentul stipula ca lucrările în cadrul
acestui organ executiv „să se efectueze în limbile rusă
şi moldovenească, în funcţie de necesitate. În sfera de
ordonare, toate anunţurile, poruncile şi publicaţiile,
emise de conducere, vor fi scrise în limbile rusă şi
moldovenească, spre a fi aduse la cunoştinţa publică” 7 .
Analizând prevederile Regulamentului, Alexandru
Boldur a tras concluzia că este „greu a-i găsi analogii
printre legiuirile străine despre autonomie”. Dimpotrivă,
textul lui conţine „instrucţiuni ruseşti şi, fără
greutate, găsim principiile administrative ruse” 8 . De
aceea, consideră acelaşi Al. Boldur, Regulamentul
din 1818 a avut menirea de a introduce „Basarabia în
angrenajul instituţiilor ruseşti” 9 .
Chiar de la începutul activităţii sale, Consiliul
Suprem îşi desfăşura o parte din lucrări doar în limba
rusă, pe care unii dintre boierii moldoveni nu o înţelegeau.
Bunăoară, în 1818, spătarul Vasile Ruset 10 şi-a
şters semnătura de pe un proces-verbal al Înaltului
Sfat, motivându-şi acţiunea prin necunoaşterea limbii
ruse: „Cetind jurnalul ci era închiet în limba rusască,
care foarte puţin o înţăleg şi pentru care de îndestuli
ori în putere obrazovaniei 11 am pus înainte sovetului 12
să se contenească o aşa lucrare în singur limba rusască,
dar nu am avut ascultare” 13 .
La 1823, potrivit lui Filip F. Vighel 14 , contemporan
6
ANRM, F. 17, inv. 1, d. 119, f. 96v.
7
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
том XXXV, nr. 27 357, p. 225.
8
Al. Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în
1812-1828, Chişinău, 1929, p. 33.
9
Ibidem, p. 61.
10
La 28 iunie 1818, Bahmetev a informat Consiliul Suprem
al Basarabiei că el a aprobat lista candidaţilor la funcţia de
deputat în acest Consiliu, prezentată de către mareşalul
provincial al nobilimii din Basarabia, în listă fiind incluşi
următorii boieri: spătarul Vasile Ruset, comisul Ştefan
Râşcanu, funcţionarul de clasa a VII-a Pruncul şi funcţionarii
de clasa a VIII-a Zamfirache Ralli şi Feodosiu (ANRM, F. 17,
inv. 1, d. 119, f. 1000v).
11
Adică, în baza Regulamentului.
12
Consiliului.
13
L.T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii
la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, Tipografia
Eparhială Cartea Românească, 1932, p. 9.
14
Filip F. Vighel (1786-1856), funcţionar rus, memorialist. În
perioada 6 noiembrie 1825 – 27 ianuarie 1826, a exercitat
funcţia de viceguvernator al Basarabiei.
cu evenimentele, Consiliul Suprem se conducea după
următorul program de lucru: „Pentru examinarea
cauzelor civile, care se realizează în limba moldovenească,
sunt fixate zilele de luni, miercuri, joi şi
sâmbătă. În aceste zile, rolul de preşedinte îl are mareşalul
provincial al nobilimii şi asistă cinci deputaţi
aleşi de nobilime şi doi membri din partea coroanei.
Pe când în zilele de marţi şi vineri se examinează chestiunile
în limba rusă; este prezent rezidentul, guvernatorul,
viceguvernatorul şi ambii preşedinţi: în acest
caz, adunarea este completă şi se ocupă de problemele
executive şi financiare” 15 . Din punctul de vedere al
lui Vighel, acest program de activitate reprezenta o
inconvenienţă în procesul de administrare a regiunii şi
o deficienţă comisă din cauza neatenţiei lui Bahmetev
atunci când se elabora Regulamentul din 1818.
Discrepanţe lingvistice. Dacă prin Regulamentul
privind constituirea administraţiei provizorii în
Basarabia din 1812 puterea imperială a oficializat în
provincia încorporată limbile română şi rusă, pentru a
funcţiona paralel în instituţiile publice, Regulamentul
din 1818 conţine specificări în acest sens: în textul
lui este stipulată folosirea acestor două limbi doar în
cadrul unor instituţii, în timp ce relativ la alte organe
Regulamentul nu include nicio prevedere despre
limbă sau se menţionează că acestea se vor conduce de
legile ruseşti şi, evident, vor utiliza numai limba rusă
(guvernatorul civil, procuratura, arhitectul provincial,
inginerii cadastrali, poliţia urbană). Astfel, în 1818,
limbii ruse i s-a acordat, în unele privinţe, o arie de
funcţionare deosebită în raport cu limba română. Pe
lângă aceasta, „legiuitorii nu au stabilit modalităţile
concrete de transpunere în viaţă a principiilor juridice
cu privire la funcţionarea” acestor două limbi 16 şi,
drept consecinţă, „mecanismul relaţiilor dintre instituţiile
ce funcţionau în baza limbii române şi a celor
care activau numai în baza limbii ruse” 17 s-a dovedit
a fi confuz. Acest fapt relevă, în mod repetat, „iscusinţa
notorie a demnitarilor imperiali de a-şi camufla
tendinţele centraliste şi rusificatoare prin etalarea
unor intenţii nobile” 18 . Din cauza acestor nepotriviri
legale cu privire la funcţionarea limbilor în viaţa
publică, s-au iscat divergenţe între unele organe ale
regiunii.
15
Ф.Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние
Бессарабии, p. 6.
16
Gh. Negru, „Limba română în instituţiile juridice şi administrative
din Basarabia (1812-1828)”, în Caiete de istorie, 2002,
nr. 5, p. 1.
17
Ibidem, p. 2.
18
Ibidem, p. 1.
– 84 –

Printre primele instituţii care au reacţionat, peste
puţin timp după repartizarea exemplarelor tipărite ale
Regulamentului, a fost Judecătoria Ţinutală Orhei,
care, la 29 mai 1819, i-a raportat Consiliului Suprem:
încă la 26 martie 1819, ea a „făcut cunoscut Verhovnului
Sovet 19 , prin raport, că pricinile criminaliceşti ce
au întrat la această judecătorie stau fără nicio lucrare
din pricină că toate delile 20 s-au alcătuit numai în limba
rusască” şi, neavând traducător, nu are posibilitate să
le traducă; însă, în privinţa acestui raport nu a urmat
nicio rezolvare, deşi Judecătoria a dispus Isprăvniciei
acestui ţinut şi Poliţiei oraşului Chişinău ca dosarele
prezentate să fie însoţite, potrivit Regulamentului, şi
de traduceri, pentru a fi examinate mai uşor de către
Judecătorie, dar aceste instituţii au informat-o că nu
au putinţă să execute dispoziţia respectivă. De aceea,
Judecătoria, fiind în imposibilitatea de a examina
astfel de dosare, anunţă despre aceasta Consiliul” 21 .
Comunicări oficiale, redactate în ruseşte,
prezentau Judecătoriei Ţinutale Akkerman poliţiile
urbane din oraşele Akkerman şi Chilia şi Isprăvnicia
ţinutului Akkerman. Neavând traducător pentru a
lua cunoştinţă de conţinutul comunicărilor, Judecătoria
s-a văzut nevoită să înştiinţeze despre această
situaţie instanţa superioară: „Cu necontenire au
început a trimite dele vechi şi nouă în feliuri de pricini
spre cercetare şi hotărâre de către această judecătorie
care văzându-să că sânt lucrate numai în singură limba
rusască, de care cilenurile 22 moldoveni neavând ştiinţă,
cu ucazul ei măcar de au şi întors înapoi poliţiei o delă
şi i-au făcut cunoscut ca să povăţuiască întocmai după
cuprindere obrazovaniei la fila 9 şi 10, însă poliţia
iarăşi i-au trimis-o înapoi” 23 . Ea a mai adăugat la cele
menţionate mai sus că un raport scris în ruseşte şi
datat cu 28 decembrie 1818, „nefiind atunce scriitori
moldoveni, ce numai unul rus, trimis de ea giudecătoriei
politiceşti 24 , a primit de la aceia ucaz cu care
i-au întors acel raport înapoi pentru că a fost scris
în limba rusască şi i-a poruncit ca toate hârtiile ce le
va trimite să nu fie într-alt chip scrise decât în limba
moldovenească” 25 .
Corespondenţă în limba rusă expedia şi Poliţia
oraşului Ismail.
După cum reiese din informaţia pe care o expunem
19
„Verhovnului Sovet” – Consiliului Suprem.
20
„Delile” – dosarele.
21
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1275, f. 1-2; Gh. Negru, „Limba
română în instituţiile…”, p. 2.
22
„Cilenurile” – membrii.
23
L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 12.
24
De la Chişinău.
25
L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 12.
în continuare, cazuri similare s-au produs nu puţine,
din care motiv această chestiune a fost discutată în
cadrul şedinţei Consiliului Suprem al Basarabiei din 7
mai 1819. În referatul prezentat a fost subliniat faptul
că, potrivit rapoartelor instituţiilor publice ţinutele,
expediate Consiliului Suprem, referitor la dificultăţile
pe care acestea le întâmpină în cazul examinării
litigiilor în limba rusă, necunoscută de către angajaţii
moldoveni şi din cauza lipsei în cadrul acestor
instituţii a traducătorilor, a devenit imposibilă soluţionarea
litigiilor. Considerând că este necesar să fie
prezent la toate judecătoriile ţinutale, isprăvniciile
şi poliţiile urbane din provincie câte un traducător,
cunoscător al limbilor rusă şi română, Consiliul
Suprem a formulat în hotărârea adoptată propunerea
ca în fiecare dintre instituţiile enumerate să fie numit
câte un traducător 26 .
Examinând propunerea Consiliului Suprem „cu
privire la dificultăţile apărute în cadrul corespondenţei
întreţinute de către judecătoriile ţinutale cu isprăvniciile
şi poliţiile orăşeneşti, din cauza necunoaşterii de
către unele dintre aceste instituţii a limbilor rusă şi
moldovenească”, Bahmetev a acceptat-o doar parţial.
Din punctul lui de vedere, expus în adresa trimisă
Consiliului Suprem la 16 iulie 1819, „acest inconvenient
poate fi înlăturat prin folosirea traducătorilor
numai în judecătoriile ţinutale, unde există necesitatea
de a traduce. Aceşti traducători vor fi obligaţi să
traducă atât hârtiile care sosesc, cât şi cele expediate,
deoarece între poliţiile ţinutale (isprăvnicii – D.P.) şi
cele orăşeneşti asemenea dificultăţi nu apar” 27 .
Prin decizia respectivă, Bahmetev a transmis instituţiilor
care utilizau doar limba rusă un mesaj clar de
încurajare. El le-a dat de înţeles că pot neglija în continuare
limba română, având în vedere confuzia strecurată
în actul normativ din 1818.
Acest mesaj al conducerii de vârf a Basarabiei i-a
îndemnat pe unii funcţionari ruşi să reacţioneze în
mod sfidător faţă de limba română. Drept mărturie
serveşte atitudinea negativă pe care a manifestat-o
Poliţia oraşului Ismail. Neacceptând acte trimise ei
în limba română, ea a declarat: „Fiindcă hârtiile de
la giudecătoria politicească şi de la giudecătoria ţânutului
Izmailului şi isprăvniciile pământeşti, anumi a
Hotinului, a Eşii, a Benderului şi a Orheiului întră
cătră această poliţăe mai mult în limba moldovenească,
apoi celor întăi giudecătoriii să li să facă
26
Gh. Negru, „Limba română în instituţiile…”, p. 2.
27
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1275, f. 20; Gh. Negru, „Limba
română în instituţiile…”, p. 2.
– 85 –

cunoscut prin raport, iar celor di pi urmă prin soobşcenie
28 , că hârtiile ci vor întra di la acele locuri cătră
această poliţăe în limba moldovenească vor rămâne
fără de nici o înplinire” 29 .
Aşadar, precum a concluzionat Leon Boga, instituţiile
care, conform Regulamentului din 1818, aveau
dreptul să întrebuinţeze numai limba rusă – în special,
poliţiile urbane – căutau să impună această limbă în
sistemul administrativ al provinciei. În acest scop
a servit şi numirea în posturi a funcţionarilor ruşi.
Concludent în acest sens este cazul funcţionarului
rus Sancikov, numit secretar la Isprăvnicia ţinutului
Hotin. Acesta, bineînţeles, executa lucrările în ruseşte.
Sesizat despre aceasta prin raportul „zasădatelilor” 30 ,
ispravnicul ţinutului Hotin, Filodor, trimite Înaltului
Sfat al Basarabiei un raport datat cu 6 martie
1820, în care a relatat că, potrivit raportului „zasădatililor
ei” Stoian Solomon, Mihalache Ciomârtan
şi Vasile Mohorâtu, în această Isprăvnicie „purure
de la o vreme încoace lucrare hârtiilor să urmiază în
limba rusască şi puţină ştiinţă ce i-ar agiuta de a înţălege
cuprindere lor, până acum de au şi iscălit niscaiva
hârtii lucrate, pre cu multă îngrijiri, în nădejde pre
milostivului şi voitoriului de bine al nostru părinte
în cari deşi vreo greşeală să va întâmpla, vor câştiga
ertăciune. Apoi fiindcă acum, din oarişcare hârtii
văzându-le isprăvnicia întoarsă înapoi cu vigovor 31 şi
ştrafuri 32 însămnaţi de la locurile cele mai înalte, din
care cugetul mustrându-i, ca din pricina nelucrării
hârtiilor în limba moldovenească pătimesc aceste,
asămenea şi cele ce să ating prin ţânutu, de a lor îndatorire
a să lucra negreşit în limba naţii sale aducu
ostanovcă 33 la săvârşire şi lucrarea lor, punând nainte
că milostivul monarh a dăruit oblastii aceştia ce din
nou cătră Rosăia alăturată a sale vechi obiceiuri şi
pravile, precum şi în obrazovania 34 înalt înbunătăţită
să cuprinde, că la toate locurile de prisudstvii 35 să se
lucreze toate hârtiile în naţia moldovenească. Pentru
aceea, în temeiul bunii voinţi, aleargă cătră această
isprăvnicie, rugându-se ca să mijlocească prin locul ci
să cuvine ca şi canţălăria acestii isprăvnicii să se înte-
28
„Soobşcenie” – înştiinţare.
29
L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 13. Traducere
românească din epocă, extrasă de Leon Boga din:
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1275, f. 52-53.
30
„Zasădatel” (rusism) – membru ales. În cazul dat se au în
vedere membrii aleşi ai Isprăvniciei.
31
„Vigovor” (rusism) – mustrare.
32
„Ştrafuri” – amenzi.
33
„Ostanovcă” (rusism) – întrerupere.
34
„Obrazovania” (rusism) – constituire (se are în vedere Regulamentul
din 1818).
35
„Prisudstvii” (rusism) – instituţii publice.
meieză lucrare ei în limba moldovenească, precum a
fost şi mai înainte, ca nu cumva după vreme să rămâie
în vreo răspundere. S-a hotărât să să raportuiască înaltului
sfat şi excelenţei sale d. gubirnator politicesc al
oblastii Basarabii şi ocârmuirii expediţiei înplinitoare,
arătându-să pre largu toate celi cuprinsă şi în locul
săcrătarului Săncikov să să cei a să să rândui săcritariu
pi dumnialui dvorianinul Ioan Boţan, ca unu ci au
mai slujit ţănutului acestuia şi ari ştiinţă de carte şi de
lucrare hârtiilor ci să atingu de datoria unui săcrătariu.
Căci întru acestea urmând şi ucazul giudecătorii ţănutului
cătră isprăvnicie ca toate hârtiile să să lucreze în
dialectul moldovenescu, după ucazu ci au primit şi
giudecătoria ţănutului acesta de la giudecătoria politicească
a oblastii Basarabiei” 36 .
Consiliul Suprem şi-a dat consimţământul de a-l
numi în locul lui Sancikov pe Ioan Boţan şi, astfel,
limba română a reintrat în drepturile sale la Isprăvnicia
ţinutului Hotin, dar nu pentru multă vreme, căci, din
anul 1824, ispravnicii ţinuturilor nu mai erau aleşi de
boierime, ci au început să fie numiţi 37 , ceea ce, evident,
a slăbit influenţa autohtonilor asupra administraţiilor
publice ţinutale. Drept urmare, treptat, limba română
a fost exclusă din cancelariile acestor administraţii.
Modificarea echilibrului de forţe în Consiliul
Suprem al Basarabiei. În virtutea Regulamentului
din 1818, Consiliul Suprem al Basarabiei îşi adopta
deciziile cu o majoritate de voturi a membrilor săi, însă
raportul dintre numărul reprezentanţilor imperiali şi
cel al elitei locale din cadrul acestei structuri administrativ-judiciare
era în defavoarea celor dintâi (5:6). De
aceea, nu peste multă vreme după aplicarea Regulamentului,
puterea centrală şi-a corectat eroarea: la 20
martie 1820, împăratul a vizat o nouă lege cu privire la
instituirea Consiliului Suprem al Basarabiei, prin care
a fost modificat numărul de membri. Conform noii
componenţe numerice, Consiliul Suprem era alcătuit
din preşedinte (unitate prevăzută pentru guvernatorul
general militar al Podoliei, care era şeful principal
al Basarabiei) şi următorii membri: guvernatorul
civil al provinciei, viceguvernatorul, cei doi preşedinţi
ai tribunalelor Penal şi Civil, şase deputaţi aleşi din
partea nobilimii pe un termen de trei ani şi confirmaţi
de Bahmetev, printre aceştia numărându-se şi mareşalul
provincial al nobilimii, şi doi membri permanenţi
desemnaţi de conducerea superioară 38 .
În plus, spre deosebire de prevederea Regulamen-
36
L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, pp. 14-15.
37
Ibidem, p. 15.
38
ANRM, F. 302, inv. 2, d. 17, f. 72.
– 86 –

tului din 1818 de a adopta deciziile cu o majoritate de
voturi ai membrilor Consiliului, noul act normativ a
schimbat substanţial modul de votare. Potrivit modificării
intervenite, rezidentului plenipotenţiar i s-au
acordat următoarele prerogative: „Şeful principal al
regiunii asistă la şedinţele consultative şi judiciare, însă
cu acea deosebire că el, în cadrul şedinţelor consultative,
dispune de vot deliberativ, care prevalează în
cazul divergenţelor. Pe deasupra, în cazul chestiunilor
de importanţă majoră ce comportă câştig sau pagubă
pentru vistierie, el are dreptul să sisteze aplicarea
hotărârilor Consiliului până se va da o soluţionare
imperială. În cadrul şedinţelor judiciare, guvernatorul
general militar, dimpotrivă, votează în calitate de
membru principal, dar nu are puterea de a suspenda
examinarea legală a cauzelor judiciare” 39 .
La început, unul dintre membrii numiţi din partea
coroanei era din rândul boierilor locali. Bunăoară, la
una din şedinţele Consiliului Suprem din 1821 au
asistat în calitate de membri: guvernatorul civil al
Basarabiei Constantin Catacazi, mareşalul provincial
al nobilimii Dimitrie Constantin Râşcanu, viceguvernatorul
Matei Krupenski, preşedintele Tribunalului
Penal Regional al Basarabiei Piotr V. Kurik 40 ,
preşedintele Tribunalului Civil Regional al Basarabiei
Fiodor I. Nedoba 41 . Deputaţi din partea nobilimii:
spătarul Vasile Mihail Ruset, funcţionarul de
clasa a VII-a Ioan Constantin Pruncul, funcţionarii
de clasa a VIII-a Zaharia Grigore Ralli şi Sandul
Teodosie Feodosiu, stolnicul Matei Andrei Donici.
În calitate de membri din partea coroanei: consilierul
39
Ibidem, f. 73.
40
Piotr V. Kurik, ucrainean de origine. În anii 1783-1808 a fost
militar în armata ţaristă. Prin decretul imperial din 19 noiembrie
1817, el este desemnat preşedinte al Tribunalului Penal
Regional al Basarabiei (a intrat în exerciţiul acestei funcţii la
3 ianuarie 1818), funcţie pe care, având vârsta de 60 de ani, o
deţinea şi în 1828. În 1818, drept recompensă, împăratul i-a
făgăduit 5 000 de desetine din pământurile nepopulate din
sudul Basarabiei, teren pe care el l-a primit în martie 1824
(ANRM, F. 6, inv. 2, d. 212, f. 16-20, stat personal; F. 17, inv.
1, d. 119, f. 12).
41
Fiodor I. Nedoba, ucrainean. În 1790, s-a înrolat în armata
ţaristă. Din 1797 a exercitat funcţia de dragoman pe lângă
consulul rus de la Iaşi, apoi a fost consul general în Moreea
(1804-1808). În 1809 a fost pus în subordinea comandantului-şef
al armatei ruse de ocupaţie din Principatele
Române, care l-a trimis în Serbia ca agent diplomatic. În
timpul Congresului de la Viena a activat în cadrul cancelariei
contelui Ioan Capodistria. În 1815 este numit consul general
în Baguza şi Dalmaţia, iar în 1817 – preşedinte al Tribunalului
Civil Regional al Basarabiei, post pe care l-a deţinut până
la 22 mai 1823. Era prezent în Basarabia şi în 1841, fiind, de
la 16 noiembrie 1834, membru al Consiliului şi Cârmuirii
Serviciului Asistenţei Publice din Basarabia (ANRM, F. 6,
inv. 8, d. 59, f. 938-943; F. 6, inv. 8, d. 89, f. 43-54).
militar Ivan A. Logvinov şi clucerul Nicolae Grigore
Cerchez 42 . În luna noiembrie 1822, rolul de membri
permanenţi îl aveau acelaşi I. Logvinov şi un alt reprezentant
al elitei locale, funcţionarul de clasa a VI-a
Başotă 43 . Însă numirea unui reprezentant local în calitate
de membru din partea coroanei a durat un timp
scurt.
În privinţa utilizării limbilor rusă şi română în
cadrul Consiliului Suprem a fost păstrată formularea
cuprinsă în textul Regulamentului din 1818,
doar că în loc de conjuncţia şi a fost scrisă conjuncţia
sau: „Lucrările în Consiliul Suprem se vor executa în
limbile rusă sau moldovenească”. Această diferenţă,
care a introdus o ambiguitate asupra modului de
funcţionare a limbilor în cadrul Consiliului Suprem,
înclina balanţa în favoarea limbii ruse. Astfel, dacă
în cazul conjuncţiei şi, după cum se poate interpreta,
exista posibilitatea de a folosi paralel ambele limbi,
atunci în cazul conjuncţiei sau una dintre limbi o
excludea pe cealaltă ca alternativă. Desigur, prioritate
avea limba rusă, pe care o posedau majoritatea
membrilor Consiliului.
Consiliul Suprem dispunea de doi secretari: unul
de limbă rusă şi altul de limbă română. În 1821,
funcţia de secretar al secţiei de limbă română era exercitată
Toma Ioan Paninopulo 44 .
Într-un act din 6 iulie 1821, adresat mareşalului
provincial al nobilimii, Dimitrie Râşcanu, de către
Consiliul Suprem al Basarabiei, este scoasă în relief
o deficienţă a acestui for suprem al regiunii: „insuficienţa
de oameni care posedă ambele limbi” 45 , adică
română şi rusă.
Sub un nou rezident plenipotenţiar: contele
M.S. Voronţov. Ocupând în Basarabia posturilecheie,
funcţionarii ruşi, ca şi toţi funcţionarii din
Rusia, după cum s-a convins generalul Langeron, „nu
erau fără păcate” 46 .
Încălcări de lege a săvârşit şi Bahmetev. Oficial,
el a demisionat pe motiv de boală, în decretul imperial
din 15 iunie 1820 menţionându-se: „Acceptând
solicitarea rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei,
general-locotenentului Bahmetev, îl eliberăm în
concediu pentru a pleca peste hotare să-şi restabilească
sănătatea” 47 . Însă din surse neoficiale aflăm că acest
42
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 224, f. 9.
43
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1300, f. 263.
44
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 224, f. 9. Un timp, Toma Paninopulo
a fost inginer hotarnic.
45
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 50, f. 9v.
46
„Записки графа Ланжерона. Война с Турцией. 1806-1812
г.г.”, In Русская старина, 1907, septembrie, p. 566.
47
ANRM, F. 302, inv. 2, d. 17, f. 147, 215.
– 87 –

demnitar a fost impus să demisioneze, din cauza abuzurilor
comise în decursul celor câţiva ani cât a guvernat
Basarabia. Într-o scrisoare din 1823, N.M. Longhinov
i-a comunicat contelui S.R. Voronţov, ambasador al
Rusiei în Marea Britanie: „Basarabia a fost o ţară nefericită,
dată pentru jaf unei teribile bande de escroci,
adusă de Bahmetev din Cameniţa, reprezentând ceea
ce era mai rău în Podolia. Iar ataman al acestei bande
era soţia sa. Devine straşnic când auzi despre faptele
lor. […] Conte, veţi înţelege uşor cum acest om slab,
precum este Bahmetev, a devenit aproape complice
criminal al soţiei sale şi a tuturor acestor polonezi,
greci, armeni şi evrei, pe care i-a aşezat în oraş şi cum
toate instituţiile judecătoreşti ale lui făceau din negru
alb şi din alb negru” 48 .
Prin acelaşi decret imperial din 15 iunie 1820, în
locul lui Bahmetev a fost desemnat, cu statut de interimar,
general-locotenentul I.N. Inzov 49 , care, după
cum consideră A. Nacco, s-a dovedit a fi „mult mai
prudent în acţiunile sale decât Bahmetev” 50 .
Mereu ocupat, având şi alte obligaţii (de la 8
februarie 1818 era tutorele principal şi preşedinte al
Comitetului Coloniştilor Străini din Sudul Rusiei,
iar în perioada 17 iulie 1822-7 mai 1823 a deţinut şi
funcţia de guvernator general al Novorosiei), Inzov,
pe parcursul administrării sale a Basarabiei, precum
opinează F. Vighel, „nu a fost în stare să facă ceva
folositor. Mersul lucrurilor erau pe calea de a se opri,
abuzurile sporeau, totul devia spre o dezorganizare
totală” 51 .
La 7 mai 1823, împăratul l-a numit guvernator
general al Novorosiei şi rezident plenipotenţiar al
Basarabiei pe contele M.S. Voronţov, căruia I.N.
Inzov i-a predat ambele funcţii la Chişinău, în ziua
de 28 iulie 1823 52 . În acest timp, opinează în mod
exagerat A. Skalkovski, regiunea Basarabia „era deja
obişnuită cu administrarea rusească” 53 .
Cu ocazia vizitei sale la Chişinău, Voronţov inspectează
instituţiile din provincie. În urma controlului
efectuat, el a constatat existenţa unei debandade în
toate sectoarele administrative, mai cu seamă în cadrul
48
Русский архив, 1912, nr. 7, p. 408.
49
ANRM, F. 302, inv. 2, d. 17, f. 147, 215.
50
A. Н., op. cit., p. 187.
51
Ф.Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии,
p. 5.
52
А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории
Новороссийского края. 1730-1823, Одесса, 1838, часть II,
p. 316.
53
А. Скальковский, Историческое введение в статистическое
описание Бессарабской области, С.-Петербург, 1846,
p. 63.
organelor de poliţie, fapt despre care a menţionat în
comunicarea sa din 8 august 1823 adresată Consiliului
Suprem al Basarabiei 54 .
Despre nelegiuirile ce se comiteau în Basarabia
citim în scrisoarea din 4 septembrie 1823 expediată
de N.M. Longhinov lui S.R. Voronţov, tatăl lui M.S.
Voronţov: „Fratele meu l-a însoţit pe contele Mihail
Voronţov prin Basarabia şi îmi scrie că ei au depistat
lucruri îngrozitoare, încât se face părul măciucă. În
temniţe s-au pomenit oameni băgaţi fără de nici o
anchetare, mulţi decedând în ele. Erau ţinuţi acolo de
teama că ei vor denunţa cum au fost jefuiţi şi nedreptăţiţi.
Şi toate acestea se făcea în văzul lui Inzov,
care locuia în Chişinău. Contele Mihail a trebuit să
renunţe la toată poliţia, în formaţia ei completă, şi s-o
substituie cu alta nouă, în privinţa celei vechi dând
dispoziţie să fie deschisă o anchetă. Oameni cinstiţi
vor fi găsiţi suficienţi pentru a-i înlocui pe escroci” 55 .
Pe lângă remanierile pe care le-a operat în această
primă vizită a sa în provincia ce i-a fost subordonată,
Voronţov l-a desemnat, prin ordinul său din 8
septembrie 1823, ca membru din partea coroanei în
Consiliul Suprem al Basarabiei, în locul lui Başotă, pe
Filip Vighel 56 , căruia i-a dat şi misiunea de a întocmi
un memoriu privind situaţia din Basarabia, deoarece,
îi spunea el, „cei de la Petersburg n-au o închipuire
clară despre treburile Basarabiei” 57 . F.F. Vighel soseşte
la Chişinău în ziua de 18 septembrie 1823 şi începe
să desfăşoare o activitate şovină. „În ce au constat
dorinţele mele, scopul eforturilor depuse de mine”
– se întreba mai târziu în memoriile sale Vighel.
Şi tot el răspundea: „Ca această palmă de pământ,
recent acaparată, să devină, pur şi simplu, gubernie
rusească” 58 .
Redactând, în octombrie 1823, memoriul referitor
la situaţia din Basarabia, F. Vighel pleacă, la sfârşitul
lui decembrie 1823, la Odesa şi-l înmânează contelui
Voronţov, care, după ce l-a citit, i-a declarat: „Ca şi cum
mi-aţi luat un văl de pe ochi: atât de clar este prezentată
situaţia din regiune şi caracterele oamenilor” 59 .
Boierii bătrâni, a remarcat Vighel, „cu excepţia
limbii materne, posedau puţin limba greacă. Pe când
boierii de vârstă medie, chiar şi cei cu barbă, urmând
exemplul îndrumătorilor săi – al ruşilor, aproape toţi
vorbeau franţuzeşte, iar unii în germană”. Regreta, însă,
54
A. Н., op. cit., p. 195.
55
Русский архив, 1912, nr. 7, p. 409.
56
A. Н., op. cit., p. 196.
57
Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, Москва, 1865, часть 6, p. 87.
58
Ibidem, p. 102.
59
Ibidem.
– 88 –

că „nimeni dintre ei nu poseda limba rusă şi n-a manifestat
interes de a vedea Moscova sau Petersburgul; din
vorbele lor se putea constata că ei considerau nordul
nostru drept o ţară sălbatică. În schimb, mulţi dintre
ei călătoreau la Viena, care e mult mai aproape şi unde,
într-adevăr, e mai cald şi mai vesel” 60 .
Despre oamenii simpli a ţinut să sublinieze: „Moldovenii
de rând mai că ar reprezenta cel mai neprihănit
popor din lume; înrobiţi, ei şi-au păstrat puritatea
neobişnuită a firii; neluând în seamă pildele rele, ei nu
se dedau furturilor, nu cunosc patima paharului, sunt
blânzi, dar îndărătnici ca boii păscuţi de dânşii” 61 .
Între timp, prin decretul imperial din 16 octombrie
1823 a fost eliberat din funcţie, la cererea sa, viceguvernatorul
Matei Krupenski şi numit în locul lui
viceguvernatorul guberniei Herson, V.V. Petrulin 62 ,
remaniere adusă la cunoştinţă Consiliului Suprem al
Basarabiei la 4 decembrie 1823 63 . Pe cât se pare, Matei
Krupenski a fost demis din cauza abuzurilor la care se
deda, despre acest viciu al lui menţionând şi F. Vighel
în memoriul înaintat contelui M. Voronţov.
Concomitent cu remanierile pe care le efectua,
Voronţov promova şi o politică şovină, manifestând
tendinţa de a elimina din sistemul administrativ al
provinciei elementele locale, specifice acestui sistem.
Astfel, în cadrul şedinţei din 26 aprilie 1824,
Comitetul de Miniştri al Rusiei a luat cunoştinţă
de memoriul datat cu 17 martie 1824 şi prezentat
de ministrul Afacerilor Interne cu privire la hotărârea
Consiliului Suprem al Basarabiei de a suprima
funcţia de semiraş. Din textul memoriului miniştrii
au aflat că până la adoptarea acestei hotărâri, în Basarabia
a existat obiceiul moldovenesc de a dispune de
semiraşi (curieri). Cheltuielile de întreţinere a semiraşilor
le lua asupra sa un sat bogat, care, în schimb,
era scutit de orice prestaţie. Noul rezident plenipotenţiar
a constatat, însă, că semiraşii nu aduc niciun
folos Guvernului, care, conform ordinei stabilite
în imperiu, sublinia rezidentul, are la îndemână alte
mijloace pentru corespondenţă: prin intermediul
poştei sau, în cazuri excepţionale, prin curieri speciali.
Din cauza acestui mod de întreţinere a semiraşilor,
îşi exprima părerea Voronţov, statul suportă daune
şi, prin urmare, el a „propus” Consiliului Suprem al
Basarabiei, al cărui preşedinte era, să anuleze obiceiul
local de a folosi semiraşii în calitate de curieri, iar satele
60
Ibidem, p. 98.
61
Ф.Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии,
p. 21.
62
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 416, f. 1.
63
Ibidem, f. 3.
obligate să-şi asume cheltuielile de întreţinere a semiraşilor
să fie incluse în rândul localităţilor care plătesc
impozite şi îndeplinesc prestaţii. Fiind acceptată de
către Consiliul Suprem, propunerea respectivă a fost
aprobată în cadrul acestei şedinţe din 26 aprilie 1824
a Comitetului de Miniştri, care, totodată, a informat
împăratul despre această decizie a sa 64 .
Atribuind isprăvniciilor, după cum afirmă F.
Vighel, cea mai mare parte a dezordinilor existente în
provincie, Voronţov, „chiar de la început, şi-a pus în
gând să înlocuiască ispravnicii din fiece ţinut şi patru
comisari, care erau aleşi de nobilime, cu funcţionari
ruşi din partea coroanei” 65 .
Drept urmare, pe ordinea de zi a aceleaşi şedinţe
din 26 aprilie 1824 a Comitetului de Miniştri a
figurat încă un memoriu referitor la Basarabia, alcătuit,
la 10 martie 1824, tot de Ministerul Afacerilor
Interne. Prin memoriul înaintat, ministerul, mai întâi,
a atras atenţia asistenţei asupra neadoptării definitive
de către împărat a Regulamentului din 1818: promulgându-l
la 29 aprilie 1818, Alexandru I i-a atribuit
un caracter provizoriu, cu condiţia să fie evidenţiate,
timp de un an, prevederile acceptabile şi imperfecţiunile
lui şi, astfel, să fie înlăturate cele din urmă. Dar
în anul următor, Ioan Capodistria i-a comunicat lui
Bahmetev în privinţa acestei condiţii: „Având în
vedere că acest Regulament, care s-a învrednicit de
aprobare, însă nu în mod decisiv, şi care continuă să
fie supus verificării, nu poate fi considerat drept o
hotărâre irevocabilă şi fermă, împăratul a dispus ca
administrarea regiunii Basarabia să ia un curs obişnuit
nu înainte decât după acel moment când organizarea
ei se va încheia cu desăvârşire” 66 . Verificarea, însă,
continua, din care cauză Regulamentul nu era aprobat
în variantă finală nici în 1824.
În virtutea Regulamentului din 1818, se menţionează
mai departe în memoriu, „nobililor basarabeni
le-a fost dăruit dreptul, de care se bucurau nobilii din
Rusia, de a-i alege pe unii dintre ei pentru a ocupa
funcţii administrative, inclusiv cea de ispravnic. Prin
dispoziţia imperială din 1 aprilie 1819, adusă la cunoştinţă
lui Bahmetev de către secretarul de stat, contele
Nesselrode 67 , acest drept a fost extins şi asupra desem-
64
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
С.-Петербург, 1830, том XXXIX, nr. 29878, р. 262.
65
Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 134.
66
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
С.-Петербург, 1830, том XXXIX, nr. 29869, р. 256.
67
Prin adresa din 18 aprilie 1819, secretarul de stat Karl Nesselrode
l-a informat pe Bahmetev despre următorul ordin imperial:
„Până la aprobarea definitivă a Regulamentului privind
organizarea regiunii Basarabia, toate instituţiile şi persoanele
– 89 –

nării ispravnicilor în ţinuturile Bender, Akkerman şi
Ismail, deşi în ţinuturile respective erau puţini nobili.
În prezent, având în vedere condiţia de a remarca şi,
cu timpul, de a modifica acele stipulaţii ale Regulamentului
care creează inconveniente şi nu contribuie
la implementarea intenţiilor binefăcătoare ale
Guvernului, rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei,
general-aghiotantul contele Voronţov, a comunicat
Ministerului că administrarea poliţienească ţinutală 68
din această regiune se află într-o stare foarte proastă
şi chiar dezorganizată cu totul; că acţiunile ilegale,
abuzurile, violenţele, dezordinile de orice gen ale
acesteia nu au limită şi că toate eforturile depuse de
conducerea superioară, cu scopul de a ameliora situaţia
în acest sector, sunt zadarnice; deoarece drept
obstacol de neînvins în calea succesului stă instabilitatea
ispravnicilor şi a membrilor aleşi de către nobili;
că aceste slujbe sunt ocupate de oameni care defel nu
se gândesc să-şi îndeplinească obligaţiile în mod cinstit
şi sârguincios şi care nu cunosc nici legile, nici chiar
limba rusă, iar acest impediment, foarte important
până acum, va fi şi mai mult resimţit, când, conform
intenţiei aprobată de împărat, Ministerul Finanţelor
va strămuta în Basarabia 20 000 de ţărani de stat din
guberniile cu pământ puţin” 69 .
Pentru a impresiona autorităţile de la Sankt
Petersburg şi, astfel, a fi mai convingător în privinţa
solicitării sale, Voronţov a recurs şi la un alt neadevăr.
Deci, atribuindu-i ispravnicului ţinutului Akkerman
săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, rezidentul
plenipotenţiar a mai afirmat că acesta, fiind moldovean
şi necunoscând limba rusă, administrează un
ţinut ai cărui „locuitori, fără excepţie, sunt toţi ruşi” 70 .
Înfăţişându-i pe funcţionarii de origine română
în cele mai nefavorabile culori, Voronţov a solicitat
învoire imperială de a numi persoane din partea
coroanei în posturile de ispravnici şi de membri ai
de aici care, pe baza acestui Regulament, sunt împuternicite
să aibă raporturi cu Consiliul de Stat şi cu unii miniştri să
se adreseze cu chestiuni de serviciu, în locul acestora, direct
secretarului de stat, contelui Capodistria, iar până la întoarcerea
acestuia, absentând în prezent, – contelui Nesselrode”
(ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1260, f. 121).
În 1824, contele K. Nesselrode a primit în posesiune
pământul dăruit de împărat în Basarabia, cu o suprafaţă
totală de 10 000 de desetine, din care 4 955 de desetine – în
judeţul Akkerman, iar 5 044 de desetine – în judeţul Bender
(Статистическое описание Бессарабии собственно так
называемой, или Буджака, Аккерман, 1899, рp. 265-266,
359-360).
68
Competenţă pe care o aveau isprăvniciile.
69
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
С.-Петербург, 1830, том XXXIX, nr. 30048, рp. 510-511.
70
Ibidem, p. 511.
isprăvniciilor din Basarabia. Propunerea s-a bucurat
de sprijinul Comitetului de Miniştri, iar la 2 septembrie
1824, ea a fost vizată de împărat 71 . Drept consecinţă,
necunoscătorii legilor ruse şi ai limbii ruse au
fost privaţi de dreptul de a ocupa slujbe în cadrul
isprăvniciilor şi, în modul acesta, limba română a fost
exclusă din instituţiile respective.
În plus, Voronţov a anunţat puterea administrativă
centrală că după acest demers al său vor urma
şi altele, în vederea introducerii modificărilor necesare
în Regulamentul din 1818, „pe care el intenţionează
să le propună, dar numai după ce ele vor fi puse
în concordanţă cu necesităţile locale şi privilegiile
dăruite regiunii” 72 . În realitate, Voronţov urmărea
scopul să reducă din privilegiile acordate, să dilueze
specificul naţional şi, în cele din urmă, să minimalizeze
elementele neînsemnate de autonomie stabilite
pentru Basarabia.
Venind, la sfârşitul lunii aprilie 1824, pentru a
doua oară în Basarabia pe durata primului său an de
guvernare a provinciei, Voronţov a dat noi dispoziţii
de ordin administrativ, care „nu puteau fi pe placul
moldovenilor” 73 , printre noile dispoziţii numărânduse
şi cea referitoare la operarea remanierilor preconizate
în cadrul isprăvniciilor. Însă, cum recunoştea
Vighel, desemnarea ispravnicilor şi a comisarilor din
ordinul lui Voronţov, dar nu în bază de alegeri constituia
o „evidentă încălcare a Regulamentului” 74 din
1818. Potrivit afirmaţiei acestui secundant al lui Voronţov,
moldovenii şi-au propus să protesteze împotriva
schimbării ordinii de numire a ispravnicilor. „Pentru
a-şi exprima nemulţămirea, ei au hotărât să înainteze
un memoriu, în care au voit să explice că, întrucât
sunt lipsiţi de dreptul de a alege funcţionarii isprăvniciilor,
nobilimea renunţă şi la dreptul de a alege
casierii ţinutali 75 , ca, în caz de irosire a banilor de către
aceştia, să nu poarte nici o răspundere pentru ei” 76 . În
continuare, Vighel declară că el a depus eforturi spre
a-i abate pe nobili de la această intenţie, căci ea le va
fi zadarnică. Oricum, nobilii nu au întreprins nicio
acţiune de protest împotriva violării acestui drept
acordat lor. Intenţia lor de a adresa un memoriu s-a
tărăgănat în legătură cu schimbarea ce a intervenit pe
tronul imperiului.
71
Ibidem, p. 510; ANRM, F. 88, inv. 1, d. 101, f. 12.
72
Полное собрание законов Российской империи с 1649 года,
том XXXIX, p. 512.
73
Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 134.
74
Ibidem, p. 134.
75
Sameşii.
76
Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 135.
– 90 –

Rezidentul plenipotenţiar i-a numit în posturile
de ispravnic pe câţiva ofiţeri în retragere, pe care îi
cunoştea personal, şi anume: colonel-locotenenţii
Skorobogatov şi Taraşkevici. Alţi foşti militari ruşi
au fost desemnaţi în calitate de comisari. Nu exista
problema de a găsi asemenea militari, deoarece, cum
ne comunică Vighel, mulţi dintre ei „se aflau fără
treabă în Basarabia” 77 .
Voronţov cerea de la foştii ispravnici, relatează acelaşi
Vighel, să i se adreseze lui în privinţa tuturor cazurilor
complicate. Ispravnicii îi scriau în limba română,
întrucât nu dispuneau de secretari care să posede limba
rusă. Contele a cerut şi de la noii ispravnici, desemnaţi
din ordinul său, să-i scrie în rusă, dar s-a iscat o altă dificultate:
aceştia trebuiau să semneze acte redactate în
limba română, necunoscută lor, actele respective fiind
întocmite de subalternii ispravnicilor, care nu au fost
înlocuiţi. În asemenea caz, ispravnicii au angajat pe cont
propriu secretari ruşi, iar pe cei de etnie română „i-au
forţat să înveţe limba rusă şi lucrurile au mers bine” 78 . În
modul acesta a început procesul de rusificare a funcţionarilor
români din cadrul instituţiilor ţinutale.
Bucurându-se de acest pas al autorităţilor ruse,
F. Vighel, totodată, a remarcat prin prisma de invadator:
„Nu ştiu, zău, dacă ispravnicii ruşi au devenit
mai puţin lacomi de bogăţii decât moldovenii. Poate
greşesc, însă eu totdeauna am privit cu indulgenţă
la pământenii noştri săraci, care, neavând nimic în
ţinutul natal, în cel cucerit se străduiesc să agonisească
o mică avere. Statornicindu-se, ei se obişnuiesc cu
ţinutul, în care, educându-şi copiii în spiritul patriei
sale, servesc drept un început de predominare. N-ar
fi rău ca însăşi guvernul să arunce asemenea seminţe
în fiecare sol nou: ce rod ar fi dat ele până acum în
Livonia şi chiar în Lituania!” 79 .
Rolul de „complotist”, după cum s-a exprimat
Vighel, adică de colaborator al lui Voronţov, l-a avut
şi viceguvernatorul V.V. Petrulin 80 , care, în scurt timp,
a completat cadrele Direcţiei financiare a Guvernului
Regional al Basarabiei, aflată în subordinea sa, cu
„oameni ruşi” 81 .
77
Ibidem.
78
Ibidem.
79
Ibidem, p. 135-136.
80
V.V. Petrulin (1778 – 6 noiembrie 1824). Prin decretul
imperial din 16 octombrie 1823, în locul viceguvernatorului
Basarabiei, Matei Krupenski, a fost numit V.V. Petrulin, care
ocupa postul de viceguvernator al guberniei Herson. Ordinul
despre demiterea lui Krupenski şi desemnarea lui Petrulin a
fost adus la cunoştinţă Consiliului Suprem al Basarabiei de
către Voronţov la 4 decembrie 1823 (ANRM, F. 3, inv. 1, d.
416, f. 1-3).
81
Ф.Ф. Вигель, Воспоминания, часть 6, p. 109.
Şirul prefacerilor administrative în detrimentul
băştinaşilor a continuat. În adresa din 30 septembrie
1824, expediată Consiliului Suprem al Basarabiei,
Guvernul Regional al Basarabiei a abordat chestiunea
cu privire la desfiinţarea Biroului moldovenesc 82
din cadrul acestui guvern. Conform Regulamentului
din 1818, se sublinia în adresă, lucrările în cadrul
Guvernului Regional se efectuau în limbile rusă şi
română. Procesele-verbale, redactate în limba rusă,
erau semnate de guvernatorul civil, consilierii din
partea coroanei şi membrii aleşi, iar cele scrise în limba
română erau semnate doar de guvernatorul civil şi
consilierii din partea nobilimii, „întrucât consilierii şi
membrii din partea coroanei nu posedă limba moldovenească,
iar consilierii aleşi nu cunosc limba rusă” 83 .
După această scurtă expunere a problemei,
Guvernul Regional şi-a formulat dezideratul: „Deoarece
continuarea unui asemenea mod de executare
a lucrărilor în cadrul acestui Guvern, experimentat
timp de mai mulţi ani, este socotit foarte nepotrivit,
Guvernul Regional a considerat necesar să lase această
problemă la aprecierea Consiliului Suprem şi, dacă
binevoieşte, să obţină prin demers pe lângă conducerea
superioară permisiunea de a executa toate lucrările
în cadrul Guvernului numai în limba rusă, cu
excepţia publicaţiilor aduse la cunoştinţa publică, care
trebuie trimise prin ţinuturi în ambele limbi. Totodată,
Guvernul are onoarea să raporteze că efectuarea
lucrărilor în cadrul Guvernului în ambele limbi este
considerată nu numai dificilă, dar, se poate spune în
mod sigur, chiar imposibilă, judecând după numărul
mare de hârtii care intră şi ies din Guvern” 84 .
Conform informaţiilor depistate de Leon T. Boga,
Expediţia împlinitoare a „Cârmuirii oblastiei Basarabiei”
a cerut prin raportul din 9 octombrie 1824,
adresat Înaltului Sfat, încuviinţarea să întrebuinţeze
doar limba rusă, iar pe un colţ al acestui raport el a
citit: „S-a desfiinţat deja biroul moldovenesc, după
ordinul autorităţilor superioare” 85 .
După ce a fost suprimat Biroul moldovenesc al
Guvernului Regional al Basarabiei (deocamdată,
nu a fost stabilită data când s-a produs acest eveniment),
un timp, în cadrul acestei instituţii executive
a activat o Secţie moldovenească provizorie, despre
care se menţionează în raportul din 27 februarie 1825
înaintat guvernatorului civil interimar al Basarabiei,
viceguvernatorul Filip F. Vighel, de către doi tradu-
82
„Молдавский стол”
83
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1318, f. 1.
84
Ibidem, f. 3.
85
L.T. Boga, Lupta pentru limba românească…, p. 15.
– 91 –

cători 86 ai Guvernului Regional al Basarabiei. Semnatarii
raportului i-au comunicat că ambele direcţii ale
Guvernului Regional şi „secţia provizorie instituită
pe lângă acestea” primesc zilnic foarte multe hârtii în
limba română, care trebuiau să fie traduse. În genere,
continuau ei, „secţiei moldoveneşti au început să-i fie
aduse, într-un număr mare, registre groase, pentru a fi
traduse, încât, uneori, din cauza neizbutirii traducerii
acestora, sunt reţinute hârtiile care necesită o executare
urgentă” 87 . Motivând că în ultima vreme a sporit
numărul hârtiilor şi al registrelor în limba română, pe
care ei nu reuşesc să le traducă, raportorii au cerut să
fie scutiţi de traducerea acestor registre.
Istoricul Gheorghe Negru a depistat următoarea
notă făcută pe marginea raportului traducătorilor,
înaintat, în februarie 1825, lui Vighel: „Secţia moldovenească
este deja lichidată”. Prin urmare, a conchis
Gh. Negru, „anularea utilizării limbii române în
guvernul basarabean s-a produs în intervalul octombrie
1824 – februarie 1825” 88 .
În acelaşi timp, era menţinută activitatea Secţiei
moldoveneşti din cadrul Consiliului Suprem al Basarabiei.
Bunăoară, pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului
Suprem din 20 ianuarie 1825 a figurat chestiunea referitoare
la examinarea cererii lui Constantin Başotă,
prin care acesta a solicitat să fie angajat ca secretar în
Secţia moldovenească a Consiliului Suprem. Cererea
i-a fost rezolvată în mod favorabil, cu atât mai mult că
solicitantul a exercitat anterior această funcţie, până la
data de 31 decembrie 1823 89 .
În perioada 19 februarie 1824 – 3 februarie 1825, din
personalul Secţiei moldoveneşti a Cancelariei Consiliului
Suprem a făcut parte şi Constantin Scodre 90 .
La 3 februarie 1825, membrii Consiliului Suprem au
aprobat cererea lui Gheorghe Manuilov de a fi încadrat
în Cancelaria Consiliului Suprem, fiind cunoscător al
limbilor rusă şi română. El mai activase în Consiliul
Suprem în perioada 15 iunie 1816 – 5 august 1821 91 .
Curând, la 20 februarie 1825, a fost angajat în
calitate de arhivar, cu statut de străin, grecul Dimitrie
Mallu-Petro, care poseda limbile rusă şi română.
Fostul arhivar, Solomon, deţinuse funcţia respectivă
până la 27 ianuarie 1825, când a fost eliberat pentru
86
Unul dintre traducători se numea Holuviţki, iar numele
celui de-al doilea este indescifrabil.
87
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1318, f. 5.
88
Gh. Negru, „Limba română în instituţiile…”, p. 3.
89
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, f. 50.
90
Ibidem, f. 147.
91
Ibidem, f. 151.
a ocupa postul de membru în Judecătoria Ţinutală
Bender, ales în acest post de către nobilime 92 .
Timp de şapte ani (20 septembrie 1818 – 10 noiembrie
1825), funcţia de traducător în cadrul Consiliului
Suprem a exercitat-o Cernevici. El a fost eliberat din
funcţie ca urmare a transferării lui cu serviciul la Sankt
Petersburg, unde, conform asentimentului imperial,
adus la cunoştinţă lui Voronţov de către ministrul
Afacerilor Interne, avea să fie desemnat în calitate de
traducător de limbă română în cadrul Departamentului
asiatic 93 .
De la 22 ianuarie 1825, sarcina de a traduce actele
intrate în Cancelaria Consiliului Suprem în limbile
română şi greacă o avea Mihail Chifalov, care deţinea
aici postul de traducător şi în iunie 1826 94 .
În octombrie 1827, postul de secretar al Secţiei
moldoveneşti a Consiliului Suprem îl deţinea
Beideman 95 .
La 15 octombrie 1827, Consiliul Suprem a
examinat cererea funcţionarului de clasa a XIV-a
Stepan Todorovschi de a fi angajat în Secţia moldovenească
a Cancelariei Consiliului Suprem. Anterior,
acesta activase în cadrul Isprăvniciei din ţinutul
Akkerman. Potrivit informaţiei prezentate de secretarul
Secţiei moldoveneşti, la acea oră, lucrările de
scriere în cadrul acestei secţii se efectuau preponderent
în limbile rusă şi română, iar Todorovschi era cunoscător
al ambelor limbi. Luând în consideraţie propunerea
favorabilă a secretarului, Consiliul Suprem a
acceptat cererea solicitantului 96 .
Funcţia de traducător din română în rusă exista şi
în cadrul Cancelariei Guvernatorului Civil al Basarabiei.
În perioada 15 mai 1824 – 4 decembrie 1824,
această funcţie a ocupat-o Grigore I. Leca 97 .
Concomitent, luându-se în consideraţie prevederile
Regulamentului din 1818, unele acte oficiale,
inclusiv anunţurile destinate pentru public, erau tipărite
şi în limba română, paralel cu textul rusesc.
De exemplu, în decembrie 1819, Guvernul Regional
al Basarabiei a comunicat Consiliului Suprem
al Basarabiei că, după cum i s-a poruncit, a tipărit la
tipografia sa, în limbile rusă şi română, Regulamentul
92
Ibidem, f. 311.
93
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 569, f. 432.
94
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 758, f. 243. În intervalul 10 iunie –
10 noiembrie 1824, M. Chifalov a activat ca traducător în
cadrul Comisiei de urmărire penală a instituţiilor publice
orăşeneşti şi ţinutale, constituită în oraşul Chişinău.
95
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 930, f. 470. „Секретарь Верховного
Совета по молдавскому отделению”.
96
Ibidem, f. 498.
97
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 337, f. 250v-251.
– 92 –

cu privire la carantină, aprobat de împărat la 21 august
1816, pe care l-a trimis tuturor poliţiilor urbane şi
isprăvniciilor 98 .
În conformitate cu ordinul din 1824 al contelui
Voronţov, la Tipografia Dicasteriei Duhovniceşti
din Chişinău au fost imprimate în limbile română şi
rusă 869 de exemplare, după numărul de biserici din
regiune, ale anunţului către locuitorii Basarabiei despre
scopul adevărat al recensământului populaţiei realizat
în provincie de către autorităţi 99 . La începutul anului
1825, tot la această tipografie au fost tipărite în ambele
limbi 890 de exemplare ale anunţului rezidentului
plenipotenţiar al Basarabiei despre învoirea imperială
de a schimba existentul sistem împovărător de percepere
a impozitelor, pentru a fi citit în biserici 100 .
Deşi anunţul către locuitori despre scopul recensământului
populaţiei s-a tipărit şi în limba română,
administraţia imperială a prescris ca rezultatele recensământului
să fie expuse doar în limba rusă. Pentru
efectuarea recensământului, Consiliul Suprem al
Basarabiei a instituit, pe lângă Adunarea Deputaţilor
Nobilimii din Basarabia, o comisie regională specială,
compusă din mareşalul provincial al nobilimii, Ioan
M. Sturdza, în calitate de preşedinte, deputaţii Consiliului
Suprem Gheorghe Em. Donici şi Ioan Gh.
Russo şi membrul din partea coroanei în Consiliul
Suprem, F.F. Vighel, în calitate de membri, comisie
care şi-a inaugurat activitatea pe data de 2 februarie
1824 101 , iar în luna martie 1824 au fost constituite
comisii ţinutale pentru realizarea recensământului 102 .
Având necesitatea de a traduce unele texte din română
în rusă, Comisia Regională a decis, la 14 martie 1824,
să-l invite în acest scop pe traducătorul Consiliului
Suprem al Basarabiei, Cernevici 103 . Totodată, Comisia
respectivă a elaborat o instrucţiune cu privire la efectuarea
recensământului, după care aveau să se călăuzească
comisiile ţinutale. Potrivit hotărârii din 16
martie 1824 a Comisiei Regionale, această instrucţiune
urma să fie tradusă în română şi expediată comisiilor
ţinutale.
Întrucât comisiile din ţinuturile Iaşi şi Orhei, după
cum acestea au raportat, începuseră să înregistreze
datele recensământului în limba română, Comisia
Regională le-a ordonat, la 16 mai 1824, să întoc-
98
ANRM, F. 3, inv. 4, d. 49, f. 1, 6.
99
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, f. 502; F. 3, inv. 4, d. 246.
100
ANRM, F. 3, inv. 4, d. 246, f. 6.
101
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 94, f. 1.
102
Ibidem, f. 6.
103
Ibidem, f. 9.
mească listele în limba rusă, conform instrucţiunii 104 .
În cadrul şedinţei din 22 august 1824, Comisia Regională
a examinat raportul din 11 august al Comisiei
Ţinutale Iaşi, prin care a înştiinţat Comisia Regională
că Isprăvnicia ţinutului Iaşi nu i-a pus la îndemână doi
copişti ruşi pentru a transcrie în ruseşte listele recensământului
sau – întreba ea – să le prezinte în limba
română. În urma examinării raportului, Comisia
Regională a decis: „De a dispune Comisiei Ţinutale
Iaşi ca ea să scrie în registrele pentru recensământ în
ruseşte, la fel ca şi celelalte comisii şi în conformitate
cu dispoziţiile date anterior” 105 . La 10 septembrie
1824, Comisia Regională pentru realizarea recensământului
populaţiei Basarabiei i-a poruncit din nou
Comisiei Ţinutale Iaşi să prezinte în ruseşte informaţiile
acumulate 106 .
Ca rezultat al desemnării ispravnicilor din partea
coroanei, care erau alogeni, s-au creat stări conflictuale
de ordin lingvistic între isprăvnicii şi judecătoriile
ţinutale.
O asemenea stare s-a iscat între Isprăvnicia ţinutului
Bender şi Judecătoria Ţinutală Bender. Prin
raportul din 24 ianuarie 1825, această isprăvnicie
a informat conducerea Basarabiei că ea, în repetate
rânduri, primeşte de la Judecătoria Ţinutală Bender
diferite ordine în limba română, care, spre a fi executate,
nu pot fi însărcinate ocolaşilor, ci numai comisarilor.
În acelaşi timp, ispravnicul ţinutului Bender,
Skorobogatov 107 , a dat Isprăvniciei o dispoziţie prin
care personalului i s-a pus în vedere următoarele:
„Deoarece toţi ispravnicii şi comisarii sunt numiţi din
partea coroanei şi ei sunt funcţionari ruşi, Isprăvnicia
să nu mai trimită comisarilor săi niciun ordin scris în
limba moldovenească. Drept urmare a acestei dispoziţii,
Isprăvnicia cere acestei Judecătorii ca, pe viitor,
să nu mai trimită ordine în limba moldovenească” 108 .
În replică, Judecătoria a făcut trimitere la prevederea
Regulamentului din 1818, potrivit căreia procedura
judiciară civilă se desfăşoară în limba română. Prin
urmare, ţinând cont de această prevedere, instanţa
judecătorească civilă dispune de cancelarie în care
lucrările se efectuează doar în limba română 109 .
A urmat reacţia guvernatorului civil al Basarabiei
vizavi de acest diferend, reacţie care s-a dovedit a fi în
104
Ibidem, f. 42.
105
Ibidem, f. 116.
106
Ibidem, f. 134v.
107
Skorobogatov exercita funcţia de ispravnic al ţinutului
Bender şi în ianuarie 1824 (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, f. 56).
108
ANRM, F. 302, inv. 2, d. 124, f. 7.
109
Ibidem.
– 93 –

favoarea isprăvniciei. În dispoziţia sa din 13 mai 1825,
dată Judecătoriei Ţinutale Bender, el a declarat că,
potrivit ştirii ce a ajuns la urechea lui, Judecătoria se
simte ofensată din cauza cererii Isprăvniciei ţinutului
Bender, exprimată în raportul semnat de comisarul
Gorjevski, de a-i trimite ordinele nu în limba română,
ci în rusă, deoarece nici ispravnicul, nici comisarul nu
posedă limba română. Şi în loc să găsească o soluţie
satisfăcătoare, se arăta nemulţumit guvernatorul, Judecătoria
a aplicat o mustrare aspră şi a folosit expresii
necuviincioase la dresa ispravnicului Skorobogatov.
Făcându-i observaţie pentru insultarea ispravnicului,
guvernatorul a prevenit Judecătoria ca pe viitor să se
abţină în asemenea cazuri, iar ordinele sale expediate
Isprăvniciei să fie însoţite, cel puţin, de traduceri, dacă
nu este în stare să le adreseze în ruseşte 110 .
Un alt incident s-a produs între Isprăvnicia ţinutului
Ismail şi comisarul acestui ţinut Bolotnikov.
Restituind ordinele scrise în limba română trimise de
către Isprăvnicie, Bolotnikov a explicat în rapoartele
din 8 mai 1825 şi 27 mai 1825 că el a procedat astfel,
întrucât din copilărie a locuit în Rusia şi nu posedă
limba română. În plus, el nu este obligat să execute
ordinele redate în limba română, deoarece comisarii
sunt numiţi din partea coroanei şi aceştia nu sunt
datori să-şi exercite funcţia în conformitate cu prevederile
Regulamentului din 1818, care îi vizează doar
pe comisarii aleşi de nobilime 111 .
Prin raportul din 13 iunie 1825, semnat de ispravnicul
maiorul Paterachi, Isprăvnicia ţinutului Ismail
a pus la curent Consiliul Suprem al Basarabiei despre
neexecutarea ordinelor de către comisarul Bolotnikov,
din motivul că acestea erau scrise în limba română.
La fel proceda şi comisarul căpitanul Malevici. Ordinele
pe care aceşti doi revizori le respingeau erau date
nu numai de Isprăvnicia ţinutului Ismail, dar şi de
Guvernul Regional al Basarabiei, Tribunalul Civil
Regional al Basarabiei, Judecătoria Ţinutală Ismail şi
de alte judecătorii ţinutale din provincie, toate aceste
instituţii trimiţându-le tot în limba română. În acest
context, Isprăvnicia a subliniat faptul că ea se conduce
de o serie de dispoziţii – cum ar fi cea din 22 martie
1822 a Secţiei moldoveneşti a Guvernului Regional al
Basarabiei – ce prescriau că acele hârtii care au început
să fie examinate în limba română pot fi examinate şi
mai departe tot în această limbă. De asemenea, existau
dispoziţiile Judecătoriei Ţinutale Ismail din 6 martie
1819, 2 decembrie 1819, 28 octombrie 1820 şi 17
110
Ibidem, f. 5.
111
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 706, f. 4-5.
noiembrie 1823, care se bazau pe dispoziţiile Tribunalului
Civil Regional al Basarabiei, cu următoarea prevedere:
cauzele civile să fie examinate în limba română
conform Regulamentului din 1818, în caz contrar se
va aplica o amendă. De vreme ce, ca urmare a modului
cum procedau comisarii Bolotnikov şi Malevici, se
tărăgăna examinarea dosarelor civile scrise în limba
română, Isprăvnicia a întrebat Consiliul Suprem cum
să acţioneze în asemenea situaţie. Cu atât mai mult că
Isprăvnicia nu avea posibilitatea să traducă actele, în
statul de funcţii, potrivit Regulamentului din 1818,
nefiind prevăzută funcţia de traducător 112 .
Neprimind răspuns, la 4 iulie 1825, Isprăvnicia
ţinutului Ismail a expediat Consiliului Suprem un alt
raport, semnat de acelaşi ispravnic Paterachi, rugând
să sloboadă „mai în grabă dezlegătoriu ucaz la raportul
din 13 zile a trecutei luni iunie cum să urmeze în
pricina comisarilor acestei isprăvnicii Dumnealor
Bolotnikov şi Malevici pentru nesupunere de a duce
întru împlinire ucazurile ce li se slobod în dialectul
moldovenesc şi întoarcerea lor înapoi isprăvniciei,
căci măcar de li s-au scris nu în puţine rânduri ca să le
aducă întru împlinire, însă ei nicicacum nu se supun
pentru care spre pliroforia acelui Înalt Sfat” 113 .
Nerecunoaşterea de către funcţionarii ruşi a
actelor întocmite în limba română s-a manifestat în
continuare. Un asemenea subiect a fost abordat în
cadrul şedinţei Consiliului Suprem al Basarabiei din
12 octombrie 1827. Mai întâi a fost audiat raportul
din 16 iulie 1827 al Judecătoriei Ţinutale Hotin, prin
care s-a adus la cunoştinţă că această judecătorie a
primit din partea Isprăvniciei ţinutului Hotin nouă
rapoarte referitoare la procesele civile, scrise în rusă, în
timp ce, conform Regulamentului din 1818, cauzele
civile trebuiau să fie judecate doar în limba română,
din care motiv le-a înapoiat Isprăvniciei, avertizândo
să nu mai trimită, contrar regulamentului, astfel de
rapoarte, deoarece va fi trasă la răspundere. Dar la 28
iunie, Isprăvnicia i-a răspuns Judecătoriei că anterior,
în virtutea Regulamentului din 1818, membrii Isprăvniciei
erau aleşi din rândul localnicilor, iar de la un
timp, prin hotărâre imperială, în calitate de membri
„sunt numiţi ruşi din partea coroanei, care deloc nu
înţeleg limba moldovenească şi nu dispun de traducători,
de aceia ea nu are nici o posibilitate să execute
ordinele Judecătoriei. În plus, Isprăvnicia are ordin
dat de conducerea superioară de a executa lucrările
şi de a se pune în legătură cu instituţiile publice prin
112
Ibidem, f. 1-3.
113
Ibidem, f. 6. „Pliroforie” – lămurire.
– 94 –

intermediul limbii ruse” 114 . Impusă de situaţie, Judecătoria
a ţinut să atragă atenţia Consiliului Suprem
că, potrivit Regulamentului din 1818, procesele civile
şi cele de hotărnicie se execută doar în limba română,
iar în decretul imperial din 3 august 1825, prin care
s-a dispus să fie încetată examinarea acţiunilor civile
în cadrul Consiliului Suprem al Basarabiei şi transferarea
acestora în Departamentul al II-lea al Senatului
Rusiei, se menţionează că Tribunalul Civil Regional
al Basarabiei, acceptând apelurile depuse de părţile
litigante, este obligat să traducă în ruseşte atât apelurile
respective, cât şi conţinutul dosarelor pentru a le
înainta Senatului Rusiei. Deci, conchidea Judecătoria,
în decretul din 3 august 1825 este clar enunţat că actele
se traduc în ruseşte atunci când dosarul, în caz de apel,
este expediat Senatului. Deşi în 1825 s-a dat dispoziţie
cu privire la desemnarea în cadrul isprăvniciilor
a funcţionarilor din partea coroanei, pentru executarea
lucrărilor le-au fost lăsate drept călăuză prevederile
Regulamentului din 1818, fără nicio modificare.
În timp ce Isprăvnicia a declarat că i s-a poruncit să
anuleze executarea lucrărilor în limba naţională, Judecătoriei
nu i se dăduse niciun ordin în acest sens 115 .
În continuare a fost supus atenţiei raportul din 28
iulie 1827 al Judecătoriei Ţinutale Bender, din care
asistenţa a aflat că Mihail Florescu, angajat al cancelariei
acestei judecătorii, a predat Isprăvniciei ţinutului
Bender două ordine. Peste o zi, comisarul Isprăvniciei,
Malevici, în mod arogant, a restituit cancelariei
Judecătoriei cele două ordine. Aruncându-le pe masă,
el a declarat că nu le primeşte, deoarece sunt scrise în
limba română. Fiind prezentă în registrul Judecătoriei
semnătura funcţionarului Isprăvniciei despre primirea
ordinelor, Mihail Florescu împreună cu un alt funcţionar
de cancelarie, Trofim Bortescu, i-au dus comisarului
ordinele respective şi l-au rugat să le ia înapoi.
Malevici le-a aruncat din nou şi, ameninţându-l cu
bătaia pe Bortescu, a cerut să i se dea registrul pentru
a şterge semnătura, însă acesta era încuiat în cufărul
unui alt funcţionar, care lipsea. Restituite a doua oară
Judecătoriei, ordinele au rămas aici fără a fi executate.
Peste câteva zile, aflându-se în incinta Judecătoriei
împreună cu ispravnicul ţinutului Bender, Skorobogatov,
Malevici a anunţat: „Pe viitor, Judecătoria să
nu mai trimită lor dispoziţii în limba moldovenească,
căci el nu o să le execute, întrucât nu posedă această
limbă”. Cu toate că Judecătoria le-a indicat articolul
din Regulament, precum şi ordinul din 15 noiembrie
114
ANRM, F. 3, inv. 1, d. 930, f. 456.
115
Ibidem, f. 457.
1819 al Tribunalului Civil Regional al Basarabiei,
prin care s-a dispus tuturor judecătoriilor ţinutale ca
ele nici într-un caz să nu examineze procesele civile
în limba rusă, ci în română, conform Regulamentului
din 1818, aceşti doi funcţionari ruşi – ispravnicul şi
comisarul – nu au voit să ia în consideraţie prevederile
legale. Mai mult decât atât, ei au afirmat că Regulamentul
din 1818 este abrogat 116 .
După aceasta a fost adus la cunoştinţă încă un
raport al Judecătoriei Ţinutale Bender, datat cu 13
august 1827, despre nepreluarea de către funcţionarii
Isprăvniciei ţinutului Bender a 17 ordine expediate de
cancelaria acestei judecătorii, drept motiv al refuzului
servind porunca comisarului Malevici de a nu accepta
ordinele judecătoriei scrise în română 117 .
Prin al patrulea raport din 30 septembrie 1827,
expus în cadrul aceleaşi şedinţe al Consiliului Suprem,
Judecătoria Ţinutală Bender înştiinţa că de la data de
13 august s-au acumulat 24 de ordine scrise în limba
română adresate Isprăvniciei ţinutului Bender, dar
nepreluate de aceasta din cauza interdicţiei stabilite
de Malevici. Drept urmare, ordinele rămâneau neexecutate,
în timp ce, se explica în raportul Judecătoriei,
comisarul Malevici putea afla conţinutul lor cu
ajutorul copiştilor şi al registratorului, care se pricepeau
în privinţa traducerii din română 118 .
Consiliul Suprem şi-a exprimat următoarele consideraţii
vizavi de această situaţie dificilă redată în cele
patru rapoarte: „La 3 aprilie 1826, Consiliul Suprem
a examinat rapoarte similare ale Isprăvniciei ţinutului
Ismail, în privinţa cărora a conchis: Deşi prin
Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia
cu adevărat s-a permis de a examina acţiunile civile
în limba moldovenească, dar tot în aceleaşi instituţii
publice trebuie să fie examinate în limba rusă acţiunile
penale, chestiunile financiare şi de ordonare. Aceasta
serveşte drept dovadă că în toate instituţiile respective
întotdeauna au fost, iar acum în mod special se
află, funcţionari care posedă ambele limbi – rusă şi
moldovenească. Eschivări de la participarea la lucrări,
sub pretextul necunoaşterii unei sau altei limbi, nu
pot fi tolerate în timpul exercitării funcţiei, fiindcă
membrilor şi funcţionarilor, obligaţi să soluţioneze
chestiunile sau să execute ordinele instituţiei superioare,
chiar dacă nu cunosc una dintre aceste două
limbi, trebuie să li se facă traduceri exacte. Deci, să i se
ordone Direcţiei executive imediat să dispună ca toate
116
Ibidem, f. 458-459.
117
Ibidem, f. 459-460.
118
Ibidem, f. 460.
– 95 –

persoanele din cadrul instituţiilor regiunii să nu se
abţină de la executarea obligaţiilor sale sub asemenea
pretexte, pentru a preîntâmpina consecinţele dăunătoare
în serviciu. Instituţiile, în ale căror schemă nu
erau prevăzuţi traducători, să se adreseze Direcţiei
executive în privinţa necesităţii lor. După ce va colecta
informaţiile necesare în acest sens, Direcţia executivă
va raporta Consiliului în vederea obţinerii de la
conducerea superioară a salariilor pentru traducători,
iar până atunci Direcţia executivă va porunci tuturor
acestor instituţii să-i antreneze în traducerea textelor
pe funcţionarii de cancelarie care posedă ambele limbi
sau să-i înlocuiască pe unii dintre ei cu traducători, în
limitele sumelor prevăzute pentru cancelarii. Decizia
în cauză a fost executată la 16 aprilie 1827, însă Consiliul
Suprem nu este informat ce a întreprins Guvernul
Regional în această privinţă” 119 .
Încheind dezbaterea, Consiliul Suprem a hotărât:
„În conformitate cu Regulamentul privind organizarea
regiunii Basarabia, procesele civile se judecă în limba
moldovenească, iar în puterea deciziei Consiliului,
redată în informaţia prezentată anterior, s-a dat ordin
Direcţiei executive să dispună ca toate instituţiile şi
persoanele din regiune să nu se eschiveze de la executarea
acestor obligaţii. Cu toate acestea, se constată
contrariul. De aceea, Direcţiei executive să i se pună în
vedere ca această decizie a Consiliului neapărat să fie
adusă la îndeplinire. De a-i porunci Direcţiei executive
să efectueze cercetări în legătură cu opunerea şi acţiunile
împotriva acestei reguli de care au dat dovadă
funcţionarii nominalizaţi mai sus şi să se procedeze
faţă de vinovaţi după lege, raportându-i-se Consiliului.
Între timp, cu scopul de a exclude încetineala în mersul
treburilor, despre care au explicat judecătoriile în
rapoartele sale, Consiliul va dispune direct isprăvniciilor
ţinuturilor Hotin şi Bender să nu refuze să execute
ordinele judecătoriilor ţinutale cu privire la procesele
civile scrise în limba moldovenească, pentru a evita
aplicarea sancţiunilor în conformitate cu legea” 120 .
La 29 februarie 1828, împăratul Nicolai I a
promulgat Regulamentul privind administrarea regiunii
Basarabia, prin care a fost abolită bruma de autonomie
acordată provinciei în baza Regulamentelor
din 1812 şi 1818, spulberând, prin acest act legislativ,
iluziile autohtonilor creduli.
Aşadar, Regulamentul din 1818 a fost în vigoare
timp de 10 ani, dar, subliniem, fără a fi aprobat în mod
definitiv. Pe parcurs, s-a intervenit în textul lui, modifi-
119
Ibidem, f. 461-462.
120
Ibidem, f. 462-463.
cările introduse fiind în defavoarea autonomiei limitate
ce fusese acordată Basarabiei. Astfel, aplicarea acestei
legi administrative – a treia la număr de la anexarea
provinciei – a eşuat. La drept vorbind, acest experiment
al ruşilor nici nu putea să dureze. Trebuia, în cele din
urmă, să fie depăşită bariera lingvistică. Soluţia, însă, s-a
dovedit a fi şovină, panslavistă, lovind crunt în limba
română şi punând-o în inferioritate. Din acest moment,
în spaţiul dintre Prut şi Nistru, limba română a început
să fie supusă unui calvar de lungă durată.
SUMMARY
THE REGULATION ON THE
ORGANIZATION OF BESSARABIA REGION
FROM 1818 AND ITS APPLICATION FAILURE
On April 29, 1818, Alexander I promulgated the
Regulation on the organization of Bessarabia region,
with character evidence. This act was meant to be applied
provisionally, to enter in the text of the necessary changes
and then approved the final version. The new document was
specified that should be used only in Romanian and Russian
languages in institutions, while relative to other organs, the
Regulation did not include any provision on language or
stated that they will lead the Russian laws and, of course,
use only Russian language (civil governor, prosecutor,
provincial architect, cadastral engineers, urban police).
Therefore, in the administrative system of Bessarabia began
to produce linguistic discrepancies, which, surely, had a
negative impact on regional administration.
On May 7, 1823, Alexander I appointed to the
post of plenipotentiary resident of Bessarabia Count
M.S. Vorontzov, which, in administering the province,
promoted, simultaneously, also chauvinistic policy,
showing a tendency to eliminate from the administrative
system of Bessarabia local elements, specific to this system.
Drawing attention on not adopted final Regulation of
1818, he managed to obtain from the king Alexander I
the promulgation of some adverse actions that have led to
changes on the local population of Bessarabia.
Finally, as a result of his interventions to the imperial
court, on February 29, 1828, Nikolai I approved a new
regulation on the administration of Bessarabia, which
was abolished when was frozen the autonomy granted to
province in the Regulations under 1812 and 1818.
So, the Regulation of 1818 was in force for 10 years, but
without being definitely adopted. Along that period, there
have been made interventions in the text, the changes being
introduced at the expense of limited autonomy.
So, the application of this administrative law – the third
in number from the annexation of the province – has failed.
– 96 –

IZOLAREA COMERCIAL-VAMALĂ A BASARABIEI
DUPĂ ANEXAREA SA LA IMPERIUL RUS (1812-1830)
Andrei EMILCIUC
În istoriografia sovietică, anexarea părţii de est
a Principatului Moldovei la Imperiul Rus era apreciată
drept un factor determinant pentru dezvoltarea
comerţului şi relaţiilor sociale şi de producţie în teritoriul
dintre Prut şi Nistru. O reevaluare nepărtinitoare
a izvoarelor de arhivă ce reflectă acţiunile guvernului
rus în regiunea nou-anexată ridică anumite semne de
întrebare privitor la scopurile adevărate urmărite de
acesta, pe lângă cele declarative de a contribui la prosperarea
provinciei şi populaţiei autohtone. În articolul
de faţă ne propunem să analizăm mai minuţios
acele măsuri de ordin comercial-vamal întreprinse de
guvernul rus în Basarabia după anexarea sa la Imperiul
Rus, pentru a stabili prin ce metode s-a realizat
includerea provinciei în sistemul comerţului intern şi
extern rus şi a da o justă apreciere scopurilor urmărite
de factorii imperiali de decizie.
Pe durata războiului ruso-turc din 1806-1812,
în pofida prestaţiilor extraordinare impuse locuitorilor
din Principatul Moldovei pentru deservirea
armatei ruse, activitatea comercială a negustorilor nu
a contenit, inclusiv în domeniul exportului 1 . Potrivit
calculelor istoricului Valentin Tomuleţ, din cele 94
de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate în anul
1808 de administraţia de ocupaţie, 64 au fost pentru
exportul mărfurilor din Principatul Moldovei în
guberniile ucrainene ale Imperiului Rus; în 1809, din
144 – 110 (73,4%); în 1810, din 196 – 140 (71,4%);
în 1811, din 283 – 172 (60,8%) şi în 1812, din 256
– 150 (58,6%) 2 . O astfel de poziţie a oficialilor ruşi,
care neglijau lipsurile pe care le putea suferi populaţia
locală, avea drept scop declarat de a-i feri pe negustorii
ruşi de pierderile pe care le puteau suferi, mai ales în
condiţiile închiderii strâmtorilor Bosfor şi Dardanele
de către partea otomană. Această atitudine avea
să se schimbe radical după încetarea acţiunilor militare,
dându-se dovadă de chiar prea mult zel şi „grijă”
1
A. Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia
militară rusă (1806-1812). Ediţia a II-a. Chişinău:
Pontos, 2008, p. 118; Ф. Захариевич, Хлебная торговля
в черноморских и азовских портах Южной России. În:
Журнал Министерства внутренних дел. СПб., 1854, отд.
3, ч. 4, кн. 1, с. 66-71.
2
V. Tomuleţ, Unele probleme de discuţie privind includerea
Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse (anii 1812-1868).
În: Tyragetia. Anuar IV-V. Chişinău, 1997, p. 29-36.
pentru siguranţa alimentară a populaţiei autohtone.
După încheierea războiului ruso-turc din 1806-
1812, armatele ruse au rămas dislocate, pentru o
perioadă de timp, în Principatele Române. De aceea
reglementarea raporturilor comerciale dintre Rusia,
regiunea recent anexată dintre Prut şi Nistru şi statele
vecine a rămas în prerogativele comandamentului
militar, şi anume a amiralului P.V. Ciceagov, care
viza personal fiecare caz de export al produselor din
Basarabia peste hotarele imperiului. Fiind direct
responsabil de aprovizionarea cu hrană a militarilor
dislocaţi în provincie, acesta va fi extrem de precaut
în aprobarea cererilor ce parveneau de la negustori şi
chiar va emite diferite interdicţii la realizarea exportului
3 . Astfel, la 26 mai 1812 amiralul P.V. Ciceagov a
interzis exportul proviziilor în Principatul Moldovei.
La 1 iunie 1812, ministrul militar M.B. Barclay de
Tolly, într-un raport adresat ministrului de finanţe,
D.A. Guriev, sublinia că într-adevăr exportul proviziilor
din guberniile de hotar vestic a fost interzis, dar
nicidecum în Principatul Moldovei, unde era dislocată
Armata Dunăreană, deci nu putea fi vizat de această
interdicţie 4 . La 10 iunie 1812, ministrul de finanţe,
prin intermediul Departamentului comerţului extern,
a dispus ca în privinţa Basarabiei dispoziţiile imperiale
să fie adaptate la condiţiile şi necesităţile concrete
existente în teritoriu 5 . La insistenţa negustorilor din
Basarabia şi Principatele Române, la 2 august 1812
a fost permis formal exportul în guberniile ruse şi
peste hotare al cerealelor, săului, pieilor neprelucrate,
sării, lânii şi altor produse, cu perceperea taxei vamale
normale 6 , adică în baza tarifului vamal rus din 1797 7 .
Exportul peste hotare a mărfurilor era permis doar în
baza certificatelor comerciale şi doar prin porturile
Ismail, Chilia şi Akkerman – cu acordul comandanţilor
acestor cetăţi, iar prin Reni – cu acordul comandantului
portului Ismail 8 .
Din noiembrie 1812 preşedintele Comitetului de
3
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare,
ANRM). F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4.
4
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 2-2 verso.
5
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 2 verso.
6
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4.
7
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 15, f. 108 verso.
8
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 15, f. 180 verso.
– 97 –

Miniştri S.C. Veazmitinov, şi el militar de carieră,
general de infanterie, a preluat în mâinile sale examinarea
problemelor ce vizau comerţul Basarabiei 9 .
Iniţial, guvernul rus a adoptat un şir de măsuri menite
să încurajeze comerţul din provincie şi să faciliteze
comerţul Basarabiei cu Imperiul Otoman şi Imperiul
Habsburgic. De altfel, şeful vămilor de control L.S.
Baikov afirma, în raportul din 18 martie 1813 adresat
ministrului de finanţe, că drept rezultat al măsurilor
întreprinse, mulţi negustori din oraşul Akkerman
– greci, armeni şi evrei ‒ practicau nu doar comerţul
intern, ci şi exportul cerealelor şi altor produse în
oraşul-port Odesa din gubernia Herson 10 . Şi negustorii
din guberniile interne s-au implicat activ în
relaţiile comerciale cu provincia nou-anexată. Astfel,
în anul 1813, găsim un negustor de ghilda întâi din
Odesa încheind un contract de livrare a 7,2 mii puduri
de grâu de pe moşia lui I. Sichiraş, inclusiv 900 puduri
de grâu arnăut 11 . Cu toate acestea, atât negustorii
locali, cât şi cei din guberniile interne ruse vor descoperi
rapid numeroase piedici în dezvoltarea afacerilor
comerciale în Basarabia, fie ca sursă de produse pentru
export sau ca piaţă de desfacere a mărfurilor din alte
regiuni.
În anul 1813, odată cu răspândirea veştii despre
izbucnirea ciumei în Principatele Române, organele
imperiale au dispus închiderea circulaţiei de mărfuri
peste Prut şi Dunăre, fapt ce s-a răsfrânt negativ asupra
comerţului – îndeosebi asupra exportului de cereale.
În iunie 1813, pentru eficientizarea măsurilor sanitaro-vamale
a fost luată decizia de a transfera carantina
şi oficiul vamal de la Reni la Ismail. Ca urmare,
negustorii din Reni au fost lipsiţi de posibilitatea de a
practica comerţul extern şi au suferit pagube substanţiale.
În demersul expediat spre examinare ministrului
de finanţe, negustorii din Reni subliniau că, datorită
situaţiei sale avantajoase, Reniul deservea din cele mai
vechi timpuri exportul peste mare al produselor din
toate ţinuturile fertile ale Basarabiei. Se menţiona
de asemenea că după anexarea provinciei la Imperiul
Rus, mulţi străini, îndeosebi bulgarii, s-au stabilit
cu traiul permanent atât în Reni, cât şi în împrejurimile
lui, construind multe case, prăvălii şi magazine,
astfel că activitatea comercială a avansat foarte mult,
9
Я.С. Гросул, Автономия Бессарабии в составе России
(1812-1828 гг.). Труды по истории Молдавии. Кишинев,
1982, с. 148.
10
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burghezii comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 326.
11
B. Жуков, Формирование и развитие буржуазии и пролетариата
Бессарабии. Кишинев, 1982, c. 57.
iar mutarea oficiului sanitaro-vamal la Ismail a spulberat
toate speranţele şi încercările acestor negustori
de a-şi dezvolta afacerile iniţiate 12 . Pentru a nu se
ruina, negustorii din Reni au fost nevoiţi să-şi exporte
mărfurile prin Ismail, dar pe parcurs s-au ciocnit cu
multe incomodităţi, neajunsuri şi pierderi, ce i-a
impus, în cele din urmă, să abandoneze comerţul.
Transpor tarea mărfurilor la Ismail întâmpina dificultăţi
din cauza golfurilor ce existau între Reni şi Ismail,
care se revărsau mai ales în sezonul cel mai intens de
navigaţie comercială. În plus, transportarea cerealelor
presupunea costuri adiţionale mari, care uneori
dublau preţul mărfii 13 . Iată de ce negustorii insistau să
fie restabilit portul din Reni. Negustorii cereau, în caz
că nu ar fi posibil de a institui un oficiu vamal, să fie
deschis cel puţin un punct vamal pentru exportul în
străinătate a produselor locale 14 .
Fiind informat de către ministrul de finanţe
D.A. Guriev în privinţa acestui demers, cneazul A.B.
Kurakin, înalt demnitar de stat care prezida Consiliul
de Stat 15 , în răspunsul său din 29 septembrie 1813, îi
scria guvernatorului civil al Basarabiei, I.M. Hartingh,
că în portul Reni nu poate exista un comerţ permanent,
dar, dorind să satisfacă interesele negustorilor, permite
expor tul cerealelor doar pentru perioada de navigaţie a
anului 1813, cu plata taxei prevăzute în Tariful vamal
normal 16 . Pentru a supraveghea ca exportul să fie efectuat
în baza tarifului, I.M. Hartingh urma să trimită
la Reni funcţionari competenţi, iar controlul sanitar
al vaselor urma să se realizeze la Ismail. Ca urmare,
I.M. Hartingh îl deleagă pe colonelul V.I. Poltavţov
să răspundă nemijlocit de securitatea vamală şi să
supravegheze ca vasele angajate prin contract să nu fie
din Galaţi sau alte porturi unde bântuia ciuma 17 . V.I.
Poltavţov urma să se conducă de dispoziţia semnată la
6 septembrie 1813 de A.B. Kurakin, ce prevedea diferite
măsuri de prevenire a pătrunderii ciumei, pentru
care lucru a elaborat câteva reguli: cerealele pregătite
pentru export din Reni să fie examinate la faţa locului
şi numai după aceasta să li se permită negustorilor să le
exporte peste hotare; să se adune informaţii referitor
la cantitatea de cereale şi localităţile unde acestea erau
depozitate; să se evite diferite încălcări şi falsificări şi să
12
Arhiva de Stat din regiunea Odesa (în continuare, ASRO). F.
1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 1-1 verso.
13
ASRO. F. 1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 1 verso – 2 verso.
14
ASRO. F. 1, inv. 214, d. 26, 1816, f. 3.
15
Potrivit Tabelului rangurilor, funcţia pe care o deţinea A.B.
Kurakin (действительный тайный советник) era pe a
doua treaptă ierarhică, ca şi cea de vicecancelar.
16
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 99 verso.
17
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 199, f. 60-60 verso.
– 98 –

se întreprindă toate măsurile de protejare a hotarelor
de răspândirea epidemiilor de ciumă şi holeră etc. 18 .
Potrivit regulilor care au fost elaborate la 29 septembrie
1813, organele locale din Reni urmau să verifice
cantitatea de cereale prevăzută pentru export. De
asemenea, negustorii erau obligaţi să ofere date despre
cantitatea de cereale depozitate în localităţile din
apropierea portului Reni 19 . Tot la 29 sep tembrie 1813
A.B. Kurakin şi-a dat acordul de a începe exportul
cerealelor prin portul Ismail în baza aceloraşi reguli
sanitare care au fost prescrise de el pentru comerţul
prin portul Reni 20 . Dar odată cu încheierea navigaţiei
în acel an portul din nou a fost închis pentru export.
Doar la insistenţa negustorilor din Ismail, la 21 aprilie
1814, A.B. Kurakin a permis din nou exportul cerealelor
prin portul Ismail. Concomitent, A.B. Kurakin
a cerut ca în Ismail să fie înfiinţată o comisie provizorie,
care, împreună cu negustorii din port, urma să
aleagă din rândurile negustorilor o persoană de încredere
pentru supravegherea comerţului şi informarea
comandantului portului Ismail în această privinţă 21 .
Închiderea vechilor porţi comerciale ale provinciei
nu s-a terminat aici. La 9 octombrie 1813, A.B.
Kurakin a prezentat preşedintelui Comitetului de
Miniştri, S.C. Veazmitinov, viziunea sa asupra organizării
cordonului sanitaro-vamal pe Prut şi Dunăre, în
care a propus ca vama de la Akkerman să fie lichidată,
deoarece distanţa mică până la Odesa o făcea de prisos.
În opinia istoricului Valentin Tomuleţ, această propunere
denotă cu elocvenţă că autorităţile imperiale
promovau chiar şi faţă de teritoriul nou-anexat o politică
protecţionistă, folosind diverse mijloace pentru a
apăra portul Odesa de cea mai mică concurenţă din
partea oficiilor vamale din apropiere 22 . La recomandarea
guvernatorului militar din Herson, generalul
A.E. de Richelieu, la 26 aprilie 1814 comandantul
cetăţii Akkerman, colonelul S. Arseniev, s-a adresat
general-maiorului I.M. Hartingh cu propunerea de a
permite vaselor şi negustorilor din Odesa să exporte
cereale din Akkerman. I.M. Hartingh, la rândul său,
s-a adresat organelor centrale din Sankt Petersburg. Ca
rezultat, prin dispoziţia din 2 mai 1814 A.B. Kurakin
a aprobat cererea lui S. Arseniev de a permite exportul
grâului şi altor produse din Akkerman, cu condiţia ca
18
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 199, f. 60 verso, 65-65 verso.
19
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 32-33.
20
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 199, f. 59.
21
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 31-31verso.
22
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 155-156.
intrarea vaselor în Akkerman să fie permisă doar după
ce acestea ar fi supuse carantinei la Odesa 23 .
Dreptul exportului cerealelor din Rusia prin vămile
terestre în statele vecine prietene, aprobat prin decizia
din 15 decembrie 1813, a intrat în vigoare pentru
Basarabia abia la 22 mai 1814. Aceasta s-a realizat
la insistenţa lui I.M. Hartingh, prin intermedierea
ministrului de finanţe D.A. Guriev, care a solicitat, la
15 martie 1814, preşedintelui Comitetului de Miniştri
S.C. Veazmitinov, adoptarea unei dispoziţii în acest
sens 24 . Dar permisiunea în cauză nu a fost de durată.
La 24 septembrie 1814 ispravnicul ţinutului Soroca îi
sugera lui I.M. Hartingh să fie interzis exportul peste
hotare a cerealelor din cauza recoltei slabe, pentru a
preîntâmpina insuficienţele care puteau apărea în
alimentarea locuitorilor 25 . La 22 decembrie 1814,
Comitetul de Miniştri rus a decis interzicerea temporară
a exportului de cereale din Basarabia prin punctele
vamale de pe uscat pe lungimea hotarului vestic
al imperiului. Acest lucru era justificat prin faptul
că negustorii austrieci cumpărau în cantităţi mari
cereale, lucru ce provoca creşterea exagerată a preţurilor
şi sărăcirea populaţiei 26 . Bazându-se pe decizia
menţionată, I.M. Hartingh a interzis exportul cerealelor
şi prin oficiile vamale Dubăsari, Movilău, dar şi
prin punctul vamal Maiaki, deoarece din Basarabia
cerealele puteau fi exportate şi prin Odesa 27 .
Potrivit afirmaţiilor din 15 ianuarie 1815 ale
contelui F.P. Pahlen, funcţionar civil de clasa a V-a,
numărul vaselor care circulau între Akkerman şi
Odesa creştea zi de la zi 28 . Relaţiile comerciale ale
provinciei cu guberniile interne ruse se coordonau
prin şefii oficiilor vamale de la Nistru – Movilău şi
Dubăsari. La 15 martie 1815, I.M. Hartingh a primit
dispoziţia lui D.A. Guriev, prin care autorităţile locale
erau înştiinţate că oficiile vamale Dubăsari şi Movilău
şi punctul vamal Maiaki au primit dreptul de a permite
exportul cerealelor din Rusia în Basarabia fără niciun
obstacol, deoarece provincia a fost deja inclusă în
componenţa Imperiului Rus 29 . Cu toate acestea, administraţia
provinciei urma să supravegheze ca cerealele
exportate din Rusia în Basarabia să nu fie exportate
23
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 73.
24
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101, f. 62-62 verso, 71.
25
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 16.
26
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 36-37.
27
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 69-69 verso.
28
AISR. F. 1308, inv. 1, d. 14, f. 116 verso.
29
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 75.
– 99 –

ulterior în alte ţări” 30 , lucru ce denotă că măsura avea
drept scop doar asigurarea trupelor dislocate în Basarabia
cu cereale mai puţin cultivate aici, precum orzul
şi ovăzul, şi nicidecum să ofere porturilor de aici posibilitatea
de a concura cu Odesa.
Interdicţiile la exportul cerealelor peste hotare
prejudiciau substanţial veniturile negustorilor atât
din provincie, cât şi din afara ei. Astfel, negustorul
de ghilda întâi din Odesa Dmitri Paleolog, care n-a
putut să exporte la timp 1300 de cetverturi de grâu
din cauza că nava comercială a fost arestată în Ismail,
a suferit pagube în valoare de 70 mii lei 31 . De altfel,
din cauză că ispravnicii nu-şi dădeau acordul de a
exporta grâu din ţinuturile pe care le administrau, la
20 martie 1815, Societatea Negustorilor din Ismail i-a
cerut lui I.M. Hartingh, prin intermediul deputa ţilor
Sterea Popondopolo şi Anton Ţuni, să li se permită
să scoată grâul achiziţionat de la locuitorii din diferite
ţinuturi 32 . După numeroase cereri, la 28 martie 1815,
negustorii au primit dreptul să exporte în Imperiul
Otoman cerealele pe care le aveau stocate în docurile
din Ismail, odată cu deschiderea navigaţiei în acel an 33 .
De asemenea, conform deciziei Consiliului de Miniştri
din 15 mai 1815, porumbul, care reprezenta principala
cultură cerealieră cultivată în Basarabia, a fost permis
pentru export sub motivul că armata rusă dislocată
în provincie se aproviziona doar cu grâu şi secară 34 .
La 1 iunie 1815, S.C. Veazmitinov a transmis această
decizie lui I.M. Hartingh 35 . Dar diferite interdicţii la
exportul cerealelor din Basarabia au continuat să fie
impuse. Într-un raport din 21 iunie 1815 adresat lui
I.M. Hartingh, autorităţile locale menţionau că Departamentul
al II-lea al guvernului provincial a discutat
raportul din 16 iunie al serdăriei din Orhei, în care
aceasta, în baza prezentărilor făcute de ocolaşi, informa
că, deşi recolta în judeţ a fost mică, negustorii achiziţionau
nestingherit de la locuitori cereale pentru a le
exporta. Ca rezultat, la 15 iulie 1815, Departamentul
al II-lea a primit ordinul de a interzice locuitorilor
să mai vândă surplusul de cereale de care dispuneau
negustorilor care practicau exportul acestora 36 .
Abia la 16 februarie 1816 I.M. Hartingh a primit
dispoziţia ministrului de poliţie, în care se menţiona
30
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 75.
31
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 53-53 verso, 60-60 verso.
32
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 55-55 verso.
33
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 58-59 verso.
34
Полное собрание законов Российской империи (în continuare,
ПСЗРИ), (собрание I), том XXXIII, 1815-1816.
СПб., 1830, № 25848, p. 124.
35
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 71-71verso.
36
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245. f. 72-73.
că la 1 februarie Comitetul de Miniştri a constatat
că împrejurările ce au cauzat interzicerea exportului
cerealelor s-au schimbat, de aceea exportul cerealelor
şi altor produse agricole putea fi reluat în baza aceloraşi
norme care au fost în vigoare până la 1812 37 . Ca
răspuns, la 24 martie 1816 I.M. Hartingh s-a adresat
senatorului F.F. Sievers, solicitând informaţii despre
normele în cauză, de care nu avea cunoştinţă 38 . Dar,
între timp, la Petersburg se întreprind măsuri de înlăturare
a acestuia de la cârma Basarabiei. Prin ucazul
din 21 mai 1816, pentru guvernarea Basarabiei a fost
delegat un funcţionar special, în calitate de rezident
plenipotenţiar, în persoana general-locotenentului
A.N. Bahmetev (1816-1820) 39 . În nota anexată la
rescriptul privind numirea sa, acestuia i se atrăgea
atenţia că exportul cerealelor este un articol destul
de important şi profitabil pentru provincie, de aceea
ramura respectivă merita a fi susţinută, dar trebuia
şi supravegheată în contextul situaţiei existente şi al
relaţiilor cu statele vecine. În plus, se insista asupra
scoaterii restricţiilor de pe exportul cornutelor mari şi
mici şi al cabalinelor. Rezidentul plenipotenţiar urma
să întreprindă măsurile necesare restabilirii comerţului
prin portul Reni, grav afectat de mutarea vămii
şi carantinei la Ismail 40 .
Restricţiile la exportul mărfurilor din Basarabia,
din cauza faptului că afectau grav relaţiile comerciale,
creau o nemulţumire generală a negustorilor.
În raportul din 26 mai 1816, elaborat ca rezultat al
controlului efectuat de ispravnicul de Tomarovo
Kropivny şi funcţionarul civil de clasa a IX-a Krasnikov,
se sublinia că negustorii din Reni refuzau să
prezinte date privind cantitatea de cereale de care
dispuneau, prezentând doar lista maga zi nelor pe
care le au în posesie 41 . În pofida acestor nemulţumiri,
administraţia provincială şi cea imperială continuau
să adopte diferite măsuri restrictive. Astfel, la 1 iunie
1816, I.M. Hartingh i-a solicitat lui S.C. Veazmitinov
ca exportul vitelor din Basarabia în scopuri comerciale
să fie efectuat de localnici doar cu acordul său personal,
deoarece preţul şi cererea înaltă al acestora peste hotare
puteau conduce la reducerea considerabilă a şeptelului
necesar pentru alimentarea populaţiei locale 42 . De
37
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 87-87 verso.
38
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f.88-88 verso
39
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXIII, 1804-1805. – СПб., 1830,
№26271, c. 665.
40
A. Клаус, Наши колонии. Опыты и материалы по истории
и статистике иностранной колонизаций в России. Вып. I.
СПб., 1869, Приложение X, c. 90-91.
41
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 104-104 verso; 107-107 verso.
42
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245, f. 102 verso - 103.
– 100 –

asemenea, prin ordinul ministrului de finanţe din 27
iulie 1816, s-a prevăzut ca, în cazul exportului mărfurilor
din provincie pe cale maritimă prin Akkerman în
Odesa, respectivele să fie supuse unei taxe vamale ca
şi mărfurile exportate peste hotare, din considerentul
că mărfurile puteau fi exportate prin contrabandă
peste hotare 43 . Decizia în cauză a fost determinată,
în primul rând, de creşterea substanţială a numărului
de vase ce transportau cereale în portul Odesa pentru
a fi exportate ulterior peste hotare. Această creştere,
la rândul său, rezulta din cererea ridicată la grâne pe
piaţa externă şi sporirea în consecinţă a interesului
negustorilor din Odesa pentru cerealele din provincie,
la care se adăugă acele multiple impedimente pe care le
întâmpinau negustorii din Basarabia la exportul cerealelor
prin porturile provinciei.
În Basarabia, în comerţ se puteau încadra toţi locuitorii
provinciei şi străinii, fără nicio deosebire, în baza
aceloraşi principii existente până la 1812. Dar şi după
destituirea lui I.M. Hartingh, negustorii, atât locali,
cât şi cei de ghildă din guberniile de peste Nistru, au
trebuit să obţină în continuare permisiuni speciale
pentru a putea exporta mărfuri peste hotarele provinciei.
Spre exemplu, negustorul de ghilda întâi din
Odesa Emanuil Kriţ a putut exporta în Constantinopol
400 chile de grâu doar după ce, la 1 septembrie
1816, general-locotenentul A.N. Bahmetev a dispus
expres funcţionarilor postului vamal din Ismail acest
lucru 44 . A.N. Bahmetev a încercat totuşi să elimine
orice alte impedimente din faţa comerţului extern al
provinciei. La 1 noiembrie 1816, acesta insista, într-o
scrisoare adresată comandantului-şef al Armatei a 2-a,
contele L.L. Bennigsen, asupra consecinţelor negative
ale interzicerii exportului cerealelor din Basarabia.
În opinia sa, interdicţia ‒ deşi facilita menţinerea
unui preţ mic la cereale, agreat de comandamentul
armatei ruse, pentru că permitea achiziţionarea cantităţilor
necesare de proviant la condiţii avantajoase ‒
ruina agricultorii şi lipsea statul de venituri vamale şi
fiscale 45 . Probabil, tot ca urmare a insistenţei lui A.N.
Bahmetev, în conformitate cu dispoziţiile Comitetului
de Miniştri din 28 noiembrie 1816, exportul
cerealelor din Basarabia în guberniile interne ruse a
fost admis fără plata taxelor vamale 46 .
43
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 94.
44
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 467, f. 1021 verso.
45
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
(1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei,
Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 275-276.
46
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 682, f. 4-5 verso.
Toate aceste dispoziţii, adoptate atât de organele
imperiale, cât şi de cele regionale, au fost generalizate
în Hotărârea Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie
1816 în privinţa comerţului Basarabiei. Acest act
constituie o etapă nouă în dezvoltarea relaţiilor comerciale
între Basarabia şi guberniile ruse şi în integrarea
provinciei în sistemul pieţei interne ruse. Decizia din
28 noiembrie 1816 punea, însă, un şir de obstacole
importului de mărfuri ruse în Basarabia, deoarece
acestea erau supuse taxelor vamale conform tarifului
din 1816, de parcă teritoriul nu ar fi fost în componenţa
Imperiului. În plus, sumele acumulate în oficiile
vamale ale Basarabiei din perceperea taxelor vamale
reveneau provinciei, ceea ce va genera o tendinţă a
administraţiei locale de a spori pe cât se poate această
sursă de venit. Hotărârea prevedea, de asemenea,
eliberarea de taxe vamale a mărfurilor produse în
Basarabia şi exportate de negustorii locali în guberniile
ruse 47 . Cât priveşte această ultimă prevedere,
menţionăm că în iunie 1817 Consiliul de Miniştri a
discutat propunerea înaintată de A.N. Bahmetev de
a permite şi negustorilor din guberniile limitrofe cu
Basara bia să exporte liber peste Nistru mărfuri de
provenienţă autohtonă fără plata taxelor vamale, aşa
cum li se permitea locuitorilor din provincie 48 . Sprijinind
activitatea comercială a negustorilor din guberniile
ruse, autori tăţile provinciale căutau să limiteze
astfel sursele de venit ale negustorilor străini, în special
supuşi otomani şi habsburgici, care beneficiau în Basarabia
de privilegii substanţiale 49 .
Pentru a putea exporta mărfuri din Basarabia fără
plata taxelor vamale în restul imperiului, negustorii
din provincie trebuiau, în conformitate cu prevederile
Hotărârii din 28 noiembrie 1816, mai întâi să obţină
confirmarea originii locale a produselor de la poliţia
oraşului de reşedinţă, iar apoi să se prezente cu ea la
Chişinău pentru a obţine de la departamentele de
resort permisul de trecere a cordonului sanitaro-vamal
de pe Nistru 50 . Ca urmare, deseori, negustorii depăşeau
47
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
(1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei,
Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 278-279.
48
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burghezii comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 99.
49
Vezi: A. Emilciuc, Statutul negustorilor fără reşedinţă în
oraşele Basarabiei şi Odesa (1812-1861). In: Tyragetia:
Revista Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a
Moldovei. Seria nouă. Vol. III [XVIII], nr. 2: Istorie şi Muzeologie.
Chişinău, 2009, p. 39-60.
50
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
(1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei,
Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 276.
– 101 –

timpul prevăzut în contractele de furnizare şi erau supuşi
penalităţilor. La 2 septembrie 1817, un grup de negustori
din Akkerman i-a solicitat rezidentului plenipotenţiar
în Basarabia A.N. Bahmetev dreptul de a transporta
o cantitate considerabilă de grâu în Odesa prin
Ovidiopol, doar cu certificatele comerciale eliberate de
poliţia din Akkerman. A.N. Bahmetev a acceptat doleanţele
negustorilor din Akkerman, şi la 19 septembrie
s-a adresat guvernatorului militar de Herson, pentru ca
acesta să dispună autorităţilor vamale trecerea liberă a
produselor agricole din Basarabia doar cu certificatele
comerciale eliberate de poliţiile orăşeneşti şi comunale
51 . Tot la 19 septembrie 1817, A.N. Bahmetev scria
Departamentului al II-lea al guvernului regional, având
ca temei plângerile negustorilor, că obligaţia de a se
prezenta la Chişinău era împovărătoare pentru negustori,
îndeosebi pentru cei ce locuiau în localităţi îndepărtate
de centrul administrativ al provinciei 52 . Cu atât
mai mult, că grâul şi alte cereale nu erau aduse de peste
hotare, ci erau produse în Basarabia şi exportul lor peste
Nistru în guberniile ruse, conform deciziilor instanţelor
superioare, urma a fi scutit de taxe vamale. A.N.
Bahmetev considera că negustorii locali care comercializau
cereale urmau să fie susţinuţi de stat, iar exportul
acestor mărfuri peste Nistru urma să fie permis doar
în baza certificatelor comerciale puse la dispoziţie de
poliţia orăşenească sau judeţeană de unde erau exportate
cerealele 53 . La 25 septembrie 1817, Departamentul
al II-lea a discutat propunerile lui A.N. Bahmetev în
vederea adoptării unor măsuri ce ar eficientiza exportul
liber în Odesa al grâului şi al altor produse cerealiere 54 .
În acest scop, guvernul regional a decis ca cerealele să
fie exportate în guberniile de peste Nistru doar în baza
certificatelor comerciale eliberate de poliţia din localitatea
sau judeţul de unde proveneau acestea 55 . Cu
toate acestea, pentru ca poliţia să elibereze certificatul
respectiv, negustorii urmau să-şi convingă furnizorii să
depună jurământul despre originea autohtonă a cerealelor,
lucru ce crea mari incomodităţi.
De fapt, istoricul M.P. Muntean, care a studiat
tan genţial această problemă, menţiona că în lista
măr furilor admise pentru exportul din Basarabia
în Rusia fără plata taxei vamale au fost incluse doar
acele mărfuri care nu erau solicitate pe piaţa internă
rusă şi erau exportate în cantităţi neînsemnate 56 .
51
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 395, f. 32 verso-36.
52
ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 9.
53
ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 9 verso.
54
ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 10.
55
ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586, f. 10-10 verso.
56
М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной
Бессарабии. In: Ученые записки Кишиневского университета,
т. 117 (ист.), 1971, c. 273.
Din ele făceau parte produsele agricole: cerealele,
crupele, seminţele de in şi cânepă, legumele şi fructele
etc.; produsele zootehnice: lâna, pieile şi părul aspru
neprelucrat, carnea proaspătă şi afumată, mezelu rile,
săul, laptele etc.; peştele proaspăt şi icrele; obiec tele
de meşteşugărit şi de artizanat: cazmalele, coşurile,
funiile, cărbunele de lemn, cărămida, ţigla, obiectele
de olărit, varul, lutul, nisipul, vasele din lemn
etc. Cerealele, chiar şi fiind incluse în lista produselor
admise fără plata taxelor vamale la importul în
guberniile ruse, odată cu creşterea cererii la acestea în
oraşul-port Odesa, inclusiv din Basarabia, pentru a fi
exportate peste hotare, revin în atenţia administraţiei
locale. Rezidentul plenipotenţiar în Basarabia A.N.
Bahmetev, sub pretextul că încearcă să preîntâmpine
eschivarea negustorilor de la plata taxelor vamale, a
decis ca cerealele achiziţionate în Basarabia şi expediate
de negustori prin Akkerman în Odesa să fie în continuare
supuse taxei vamale de export pe loc. Astfel, la
17 aprilie 1818, A.N. Bahmetev i-a comunicat comandantului
oraşului Akkerman, platz-maiorul Nedelkov,
că acceptă propunerile acestuia privind permiterea
încărcării vaselor venite în Akkerman din portul
Odesa cu cereale în vederea expedierii în acel port
pentru exportul ulterior. Rezidentul plenipotenţiar
în Basarabia atenţiona să fie respectate toate măsurile
necesare de precauţie, inclusiv încasarea taxelor
vamale cu etichetarea mărfurilor 57 . La interpelarea
oficialilor postului vamal din Akkerman pe această
problemă, A.N. Bahmetev a insistat la 15 septembrie
1818 că este absolut obligatoriu ca mărfurile expediate
pe mare la Odesa să fie supuse taxelor vamale. De taxe
vamale erau scutite doar mărfurile transportate pe
liman, prin Ovidiopol la Odesa, în virtutea faptului că
procesul se desfăşura la vederea inspectorilor vamali 58 .
Dar, ca urmare a solicitării venite din partea funcţionarilor
postului vamal din Akkerman la 2 octombrie
1818, A.N. Bahmetev a încuviinţat ca şi exportul
peste liman al cerealelor şi altor produse autohtone
prin Ovidiopol la Odesa să fie transmis în evidenţa
acestui post. Se urmărea astfel prevenirea transportării
peste Nistru a produselor neautohtone sau a celor care
trebuiau supuse taxelor vamale. Negustorii erau obligaţi,
în urma acestei decizii, să prezinte certificate ce
ar fi confirmat că mărfurile exportate au fost produse
în Basarabia 59 .
Decizia în cauză a lui A.N. Bahmetev era deza-
57
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 119, f. 559.
58
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 148.
59
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 284.
– 102 –

probată de funcţionarii vamali din portul Odesa.
La 19 noiembrie 1818, guvernatorul militar de
Herson, contele A.F. Langeron, i-a solicitat lui A.N.
Bahmetev să interzică funcţionarilor postului vamal
din Akkerman perceperea taxelor vamale pentru
cerealele expediate pe mare la Odesa. În apărarea sa,
rezidentul plenipotenţiar preciza că dispoziţia sa în
această privinţă era justificată prin faptul că vasele
comerciale ce se încărcau în Akkerman şi ieşeau în
larg scăpau vizorului autorităţilor vamale şi puteau
să-şi schimbe traseul şi să transporte produsele peste
hotare. A.N. Bahmetev considera supunerea taxelor
vamale la Akkerman ca absolut necesară pentru
a preveni contrabanda. Achitând sumele cuvenite,
negustorii primeau etichete care serveau drept
confirmare pentru a nu fi supuşi pentru a doua oară
taxării vamale în alte porturi ruse 60 . Totuşi, autorităţile
vamale din Odesa ignorau aceste documente şi îi
obligau pe negustori să mai achite încă o dată taxele
vamale, când aceştia exportau cerealele în străinătate.
Acest lucru nu este de mirare, în condiţiile în care o
bună parte din taxele percepute în vama portuară din
Odesa reveneau administraţiei orăşeneşti 61 . Nici A.N.
Bahmetev nu era dispus să cedeze, căci, după cum s-a
menţionat anterior, şi veniturile vamale ale Basarabiei
reveneau administraţiei provinciale. Din disputa
respectivă aveau, însă, de suferit negustorii.
Şi relaţiile comerciale ale Imperiului Rus cu statele
vecine de la hotarul de sud-vest, în special cu Principatele
Române, dar şi cu Imperiul Habsburgic, se realizau
prin Basarabia. E necesar să menţionăm faptul că, în
conformitate cu prevederile ucazului din 5 martie
1804, a fost declarată libertatea comerţului de tranzit 62 ,
ce urma să se realizeze inclusiv prin intermediul punctelor
vamale de la Nistru – Movilău şi Dubăsari 63 .
Prevederile în cauză au fost reconfirmate prin ucazurile
din 4 august 1805 64 , 2 octombrie 1808 65 , 24 martie
1811 66 , din 14 august 1818, precum şi de Tratatul de
comerţ şi navigaţie, semnat la 27 februarie/11 martie
60
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 511 verso – 512.
61
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXII, 1812-1815, СПб., 1830, №
25247, c. 442.
62
Imperiul Rus îşi punea teritoriul la dispoziţie pentru
comerţul de tranzit al Principatelor Române, al Imperiului
Habsburgic şi al Prusiei, şi viceversa.
63
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXVIII, 1804-1805. – СПб., 1830, №2
1196, c. 191-194.
64
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXVIII, 1804-1805. – СПб., 1830, №
21864, c. 1153.
65
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXX, 1808-1809. – СПб., 1830, №
23292, c. 595.
66
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXI, 1810-1811. – СПб., 1830, №
24565, c. 592.
1825 între Prusia şi Rusia 67 . Potrivit reglementărilor, o
bună parte a mărfurilor destinate tranzitului urmau să
fie direcţionate prin oficiile vamale din Basarabia. Însă
cordonul sanitaro-vamal dublu ce exista în provincie
îngreuna la maximum procedurile vamale ce urmau să
prevină abuzurile, iar termenul de recuperare a taxelor
plătite în avans era prea scurt. Ca urmare, negustorii
preferau să ocolească Basarabia, lipsind provincia de
veniturile ce puteau rezulta din acest comerţ.
Nemulţumirile negustorilor legate de dubla supunere
cu taxe şi proceduri vamale au continuat să
parvină pe adresa lui A.N. Bahmetev. Ca urmare, la
23 februarie 1819, rezidentul plenipotenţiar în Basarabia
s-a adresat ministrului de finanţe D.A. Guriev,
informându-l că negustorii din Odesa, precum ar fi
Ilya Novikov, i se plâng că sunt supuşi să achite taxele
vamale pentru exportul cerealelor de două ori: o
dată la Akkerman la exportul din Basarabia şi a doua
oară în vama din Odesa, la exportul peste hotare. Ca
urmare, A.N. Bahmetev îi solicita lui D.A. Guriev
ca, atunci când transportau produse agricole din
Akkerman la Odesa pentru exportul ulterior peste
hotare, negustorii să fie supuşi taxelor vamale doar
la Akkerman 68 . Până la urmă, la dispoziţia lui D.A.
Guriev, A.N. Bahmetev a fost nevoit să-şi anuleze, la
30 aprilie 1819, dispoziţia prin care produsele agricole
exportate prin portul Akkerman la Odesa erau supuse
taxelor vamale. Negustorii au fost obligaţi să ofere în
schimb garanţii că mărfurile, în decurs de jumătate
de an, să fie exportate prin portul Odesa, iar vameşii
din Odesa trebuiau să elibereze negustorilor certificate
care să confirme că mărfurile au fost exportate cu
plata taxelor vamale 69 . În caz contrar, aceştia urmau
să achite o taxă vamală de 1,5 ori mai mare decât cea
ordinară. La 2 mai, şeful postului vamal Akkerman a
informat duma orăşenească despre decizia în cauză 70 .
Probabil, în contextul disputei în cauză, A.N.
Bahmetev a avut o poziţie dezaprobatoare faţă de
iniţiativa administraţiei oraşului Akkerman de a-şi
spori veniturile din contul comerţului. Astfel, la 20
noiembrie 1818, într-o adresă către şeful poliţiei din
Akkerman, acesta şi-a expus poziţia privind solicitarea
Dumei orăşeneşti de a se institui o nouă taxă în vederea
acumulării resurselor financiare necesare pentru
amenajarea carantinei portuare din Akkerman. Indiferent
dacă produsele erau exportate peste hotare direct
67
ПСЗРИ, собр. 1, т. XXXV, 1818. – СПб., 1830, № 27479,
c. 449-454.
68
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596, f. 293-295.
69
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 127, f. 88-88 verso.
70
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 127, f. 89.
– 103 –

sau prin portul Odesa, negustorii urmau să achite către
Administraţia Fiscală orăşenească câte 20 parale de
pe fiecare chilă de grâu şi câte 10 parale la alte cereale.
A.N. Bahmetev a răspuns că această problemă nu e de
competenţa organelor regionale şi depinde doar de
acceptul benevol al negustorilor din Akkerman 71 . Societatea
negustorească din oraş a convenit până la urmă
să achite taxele respective, cu condiţia ca şi negustorii
fără reşedinţă care exportau cereale prin Akkerman să
fie taxaţi. Ca urmare, şase negustori din Odesa şi Nejin
au adresat lui A.N. Bahmetev o plângere în care subliniau
că li se cerea să plătească taxele calculate în baza
acestei decizii pentru grâul exportat prin Ovidiopol în
Odesa în anul 1818. Negustorii respectivi au pretins
că nu sunt obligaţi să achite astfel de taxe, însă, fiind
cointeresaţi în instituirea cât mai grabnică a carantinei,
au acceptat benevol să contribuie cu 500 de lei,
dar i-au cerut rezidentului plenipotenţiar să dispună
administraţiei din Akkerman să nu mai supună negustorii
din alte oraşe la plaţi „arbitrare”. Ca urmare, la 18
ianuarie 1819, A.N. Bahmetev l-a atenţionat pe şeful
de poliţie din Akkerman că decizia organelor orăşeneşti
din Akkerman era una ilegală, care, în plus, afecta
comerţul 72 . Administraţia oraşului a propus în schimb
ca taxa la grâul exportat din Akkerman de negustorii
din alte oraşe şi de cei străini să fie micşorată la 10 parale
de la fiecare chilă. Prin dispoziţia din 8 martie 1819
A.N. Bahmetev a respins categoric aceste propuneri 73 .
Cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, chiar şi după
definitivarea celui de la Prut şi Dunăre, a fost păstrat
şi în vederea asigurării securităţii sanitare a guberniilor
interne ruse. Însă acest lucru avea repercusiuni majore
asupra comerţului. Astfel, potrivit prevederilor dispoziţiei
Consiliului de Stat din 29 martie 1819, atunci
când erau semnalate cazuri epidemiologice în Basarabia,
legăturile comerciale dintre malurile Nistrului
urmau a fi sistate şi doar mărfurile care nu erau
susceptibile de propagarea epidemiilor, precum cerealele
şi sarea, puteau fi exportate, cu condiţia curăţării
sacilor în care erau transportate acestea 74 . Totuşi, în
octombrie 1819, după ce în judeţul Hotin s-a depistat
ciumă, termenul de carantină pe Nistru a fost ridicat
până la 42 de zile. Acest lucru a vizat şi carantina de la
Ovidiopol, lucru ce, practic, a paralizat transporturile
de cereale şi sare între Akkerman şi Ovidiopol 75 . Societatea
negustorilor din Akkerman a făcut o plângere
71
ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117, f. 520 verso –521.
72
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596, f. 84 verso –85 verso.
73
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596, f. 375.
74
ASRO. F. 1, inv. 214, d. 3, f. 113.
75
ASRO. F. 1, inv. 249, d. 34, f. 6.
pe numele rezidentului plenipotenţiar. Ca urmare,
la 5 mai 1820, A.N. Bahmetev a dispus Poliţiei din
Akkerman să informeze negustorii din oraş că el
s-a adresat şefului administraţiei speciale a oraşului
Odesa, N.I. Tregubov, cu cererea de a permite trecerea
fără reţineri a produselor ce nu necesitau respectarea
procedurilor de carantină şi a primit confirmarea că
acesta a dat dispoziţiile corespunzătoare postului de
carantină de la Ovidiopol 76 .
După adoptarea tarifului prohibitiv din 1822,
măsurile protecţioniste luate de organele administraţiei
provinciale a Basarabiei şi cele imperiale s-au
înteţit. Astfel, studiind măsurile de precauţie propuse
de noul rezident plenipotenţiar în Basarabia, generalul
I.N. Inzov, Comisia privind problemele vamale
şi comerciale, pentru a exclude diferite abuzuri la
importul de peste hotare a vinului, a decis ca pentru
vinurile străine importate în Basarabia prin vămile
de la Prut şi Dunăre şi prin punctul vamal Akkerman
să fie percepută nu taxa vamală tradiţională de 3% ad
valorem, ci taxa vamală prohibitivă stabilită în baza
Tarifului vamal normal rus din 1822, indiferent dacă
vinul era destinat comercializării în Basarabia sau
tranzitului prin provincie 77 . În plus, în conformitate
cu decizia Consiliului de Miniştri din 30 octombrie
1823, rachiul de fructe (ţuica) exportat din Basarabia
peste Nistru a fost supus unui acciz similar celui
perceput de la fabricanţii de rachiu din Novorosia,
adică 6 ruble de la fiecare vadră. Mai mult decât atât,
la propunerea ministrului de finanţe din 21 ianuarie
1824, importul rachiului din Basarabia în Rusia urma
să fie permis doar prin două puncte vamale – Dubăsari
şi Movilău, din motiv că doar aceste oficii vamale
erau asigurate cu funcţionari şi utilaje necesare pentru
controlul cantităţii şi calităţii rachiului 78 .
Măsurile luate de guvernul rus creau obstacole
importante exportului mărfurilor din Basarabia în
guberniile ruse. Ca urmare, negustorii erau nevoiţi să
se adreseze cu diferite plângeri administraţiei provinciale,
pentru soluţionarea situaţiilor dificile în care
se pomeneau în realizarea tranzacţiilor externe. De
exemplu, la 21 iulie 1824, guvernatorul civil a înaintat
spre examinarea guvernului provincial cererea fabricantului
de postav Şens, care se plângea de dificultăţile
76
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 677, f. 81 verso.
77
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 104.
78
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 108.
– 104 –

pe care le întâmpina la exportul lânii cumpărate din
Chişinău la Moscova. Poliţia orăşenească şi procurorii
de ţinut nu permiteau exportul lânii, cerând ca
locuitorii de la care furnizorul a cumpărat lâna să fie
supuşi jurământului prin care ar fi confirmat că lâna
era de producţie autohtonă. Această măsură nu putea
fi aplicată în practică, deoarece, de regulă, intermediarii
achiziţionau lâna de la locuitorii mai multor sate
şi cătune. Întârzierile cauzate astfel i-ar fi provocat
mari pierderi, deoarece lâna nu putea fi transportată
la timp către fabricile din Moscova 79 . La 23 iulie 1824,
guvernul regional a primit o nouă cerere similară, de
data aceasta din partea negustorului grec Gheorghi
Popandopolo, care, la fel, se plângea de greutăţile
pe care le întâmpina în exportul lânii la fabricile de
postav din Moscova 80 .
Ca urmare a multiplelor plângeri pe care le recepţionau
organele administraţiei provinciale, la 3
decembrie 1824, procurorul regional al Basarabiei i-a
prezentat contelui M.S. Voronţov, guvernator general
al Novorosiei şi rezident plenipotenţiar în Basarabia
din 19 mai 1823, un raport în care scria că locuitorii
provinciei întâmpinau multiple greutăţi în exportul
produselor proprii peste Nistru, deoarece, în afară de
certificatul eliberat de poliţie, negustorii urmau să mai
obţină încă un certificat – eliberat de guvernul regional.
Fiind nevoiţi să ajungă la Chişinău, pierdeau
mult timp, suportau cheltuieli ce se ridicau şi până la
jumătate din preţul mărfii. Aceste proceduri urmau a fi
respectate şi de negustorii din alte gubernii ale Rusiei,
care încercau să achiziţioneze din Basarabia mărfuri
pentru a le exporta peste Nistru 81 . M.S. Voronţov s-a
arătat de acord că după introducerea tarifului vamal
din 1822 nu mai era necesar de a impune regulile
comercial-vamale care existau în Basarabia cât timp a
existat taxa denumită vamă (de 3% ad valorem) 82 . Cu
toate acestea, soluţionarea problemei în cauză nu a
survenit
Adoptarea la 17 februarie 1825 a unui nou Regulamentul
privind comerţul Basarabiei nu a dus la
soluţionarea în întregime a problemei izolării comercial-vamale
a Basarabiei. În primul rând, locuitorii
provinciei nu au primit dreptul de a exporta mărfuri
în Rusia, deoarece de dreptul comerţului pe întreg
teritoriul Imperiului beneficiau, conform reformei
din 1824 a ghildelor, doar negustorii de ghilda întâi
şi cei de ghilda a doua, pe când în Basarabia sistemul
79
ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 19-19 verso.
80
ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 20.
81
ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27-27 verso.
82
ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444, f. 27 verso.
de ghildă încă nu fusese introdus. Regulamentul a
lovit destul de puternic în exportul din Basarabia în
Rusia a vinului şi sării 83 , mărfuri destul de solicitate
pe piaţa inter nă rusă. Spre exemplu, exportul sării
prin punctele va male ale districtului Odesa (Maiaki,
Parcani, Ovidiopol, Nikolaev şi Herson) s-a redus de
la 1 670 345 pu duri în 1824 la 1 011 432 puduri în
1828 84 . Nemulţumirile şi protestul negustorilor au
determinat autorităţile imperiale să facă unele cedări.
Astfel, în Regulament s-a prevăzut ca cerealele din
Basarabia să fie importate în Imperiul Rus nu doar
fără plata taxelor vamale, ci şi fără prezentarea certificatelor
comerciale 85 .
Greutăţile create de statutul comercial-vamal
special al Basarabiei au întârziat integrarea provinciei
în sistemul comerţului intern şi extern al Imperiului
Rus, dar nici nu au permis provinciei să-şi dezvolte un
sistem comercial propriu. Lichidarea totală a acelei
izolări comercial-vamale în care s-a pomenit Basarabiei
după anexarea sa la Imperiul Rus a fost posibilă
doar odată cu adoptarea, la 26 septembrie 1830,
a Regulamentului privind transferarea cordonului
vamal de la Nistru 86 spre hotarul de vest al Basarabiei 87 .
Odată cu suprimarea cordonului vamal de la Nistru,
centrele comerciale ale Basarabiei s-au apropiat de
portul Odesa pentru a-şi deservi necesităţile de desfacere
a mărfurilor 88 , chiar dacă provincia avea propriile
porturi comerciale, care puteau pe deplin să servească
acestui scop. Această situaţie, cu siguranţă a reprezentat
o consecinţă a acelei izolări comercial-vamale,
create atât sistemic, cât şi conjunctural, care a dus la
ruperea provinciei de pieţele ei externe tradiţionale, la
pauperizarea negustorilor autohtoni şi la substituirea
lor cu negustori parveniţi din guberniile interne ruse.
Acest lucru convenea de minune organelor imperiale,
deoarece le oferea sprijinul social atât de necesar
într-un teritoriu anexat recent.
83
Vezi: A. Emilciuc, Comerţul cu sare în Basarabia în contextul
includerii provinciei în sistemul economic al Imperiului Rus
(1812-1850). In: Tyragetia, serie nouă, vol. V [XX], nr. 2,
Istorie. Muzeologie, Chişinău, 2011, p. 55-70.
84
ANRM. F. 134, inv. 3, d. 10, f. 3.
85
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
(1812-1830). Documente inedite din arhivele Rusiei,
Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 126.
86
Cordonul sanitar de pe Nistru a fost transferat pe Prut şi
Dunăre abia la sfârşitul anului 1832, iar suprimarea lui a fost
realizată abia în anul 1846.
87
V. Tomuleţ, Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei
în perioada 1812-1830. În: Tyragetia. Muzeul Naţional de
Istorie a Moldovei. Anuar VI-VII. Chişinău, 1998, p. 212.
88
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia
şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale.
Chişinău: CEP USM, 2002, p. 222.
– 105 –

Ca urmare, putem afirma că, după anexarea la Imperiul
Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru, denumit
ulterior impropriu Basarabia, prin Pacea de la Bucureşti
din 16/28 mai 1812, autorităţile imperiale au
manifestat un interes viu pentru includerea provinciei
în sistemul pieţei interne ruse. Totuşi, aceste intenţii
au fost supuse mai multor interese neeconomice, în
special în contextul militar în care era conceput teritoriul
nou-anexat. Efectul negativ pe care l-a avut
războiul ruso-turc din 1806-1812 asupra Basarabiei,
precum şi dislocarea aici a armatelor ruseşti după 1812
au determinat adoptarea la nivelul organelor regionale
a numeroase restricţii asupra exportului cerealelor şi
vitelor, cele mai solicitate mărfuri pe piaţa externă,
în vederea asigurării alimentare a populaţiei, dar, mai
ales, a militarilor. În plus, provincia avea de suferit din
motiv că chiar dacă a fost inclusă politic în hotarele
Imperiului, ea a continuat pentru o perioadă îndelungată
să fie supusă unor măsuri protecţioniste în
ce priveşte exportul în guberniile ruse a unor mărfuri
extrem de solicitate precum sarea, vinul, rachiul ş.a.
SUMMARY
COMMERCIAL AND CUSTOMS ISOLATION OF BESSARABIA AFTER ITS ANNEXATION
TO RUSSIAN EMPIRE (1812-1830)
In Soviet historiography the annexation of
Bessarabia to the Russian Empire was appreciated
as a catalyst for development of trade, social and
production relations in the territory between the Prut
and Nistru Rivers. However, an unbiased review of
archival sources reflecting actions taken by the Russian
government in the newly annexed region raises
questions about the true aims pursued by it, besides
the declarative ones to contribute to the prosperity of
the province and the local population. In this article
we intend to analyze more closely these measures in
domain of trade and customs, taken by the Russian
government in Bessarabia after its annexation to the
Russian Empire, to determine the methods by which
the inclusion of the province into the Russian domestic
and foreign trade was realized, and to appreciate the
real goals pursued by the imperial decision makers.
Based on archival sources the article shows that
despite the measures taken to encourage trade in
the newly annexed province, there were numerous
prohibitive decisions, which targeted the main export
items such as cereals and cattle. Prohibitions on grain
export, decided at the level of central and local organs
of power, substantially prejudiced the provincial
merchants, and created obstacles to penetration of
the commercial capital from abroad. Because the
interdictions were affecting trade seriously, there
was a general dissatisfaction among the merchants,
especially due to the fact that in Bessarabia the trade
practice remained in the addressed period the right of
all the inhabitants of the province and even foreigners,
without any discrimination, based on the same
principles that existed until 1812.
A first attempt to regulate the commercial
relations of Bessarabia was made by the Regulation of
November 28, 1816. This, however, failed to resolve
multiple issues generated by the trade and customs
isolation of Bessarabia after its annexation to the
Russian Empire. The Regulation created a number of
obstacles to imports of Russian goods in Bessarabia,
because they were subject to duties under the tariff of
1816, as if Bessarabia was a foreign state. In addition,
in order to export from Bessarabia to the rest of the
Empire duty-free admitted goods, the merchants of
the province firstly had to obtain a confirmation of
local origin of products from the police department
of the city of residence, and then to present with it
to Chisinau to obtain from competent bodies the
permission of crossing the Nistru customs and sanitary
cordon. Moreover, historians that have previously
investigated the problem (M. Muntean, V. Tomuleţ)
concluded that the list of allowed merchandise for
exportation from Bessarabia to Russia without the
payment of customs duties included only those goods
that were not requested in Russian domestic market
and were exported in minor amounts. Edifying in this
sense is the case of grains, which export to Ukrainian
gubernias, apparently, didn’t make any sense and
thus were included in the list of duty-free allowed
goods. However, problems faced by local merchants
in exportation through the ports of the province, and
a growing interest for grains from the merchants of
– 106 –

Odessa, under high demand on foreign markets, have
caused a substantial increase in their transportation
over Nistru. In response the regional government
immediately adopted measures to countervail this
phenomenon. Thus grains transported from Bessarabia
to Odessa via Akkerman and other local ports were
imposed to payment of full customs duties, to which
the merchants were again imposed when they exported
the merchandise abroad from Odessa. Also, grain and
salt, were subjected to excessive sanitary procedures of
up to 42 days, although according to legal provisions
the duration of cleaning goods that were not likely to
spread the plague, including these ones, was one day,
as they needed only the change of sacks. Moreover,
in some cases, when epidemiological situations were
registered in Bessarabia, the commercial connections
between the banks of the Nistru river were completely
ceased, making the merchants not being able to
comply with the contract terms. Due to numerous
complaints merchants addressed to decision makers
in St. Petersburg, these abuses have been eliminated,
but only when external market demand for cereals has
declined substantially.
After adoption of prohibitive tariff of 1822,
protectionist measures taken by the Imperial and
provincial administrative bodies of Bessarabia have
escalated. Measures taken by the Russian government
created important obstacles to importation of foreign
goods to Bessarabia. Even though the traditional 3%
ad valorem custom tax on importation of foreign goods
was abolished, the province still didn’t get a broader
access to the internal Russian market. On February
17, 1825, a new Regulation on trade in Bessarabia
was adopted, which still, did not fully liquidated
customs and commercial isolation of Bessarabia.
The Regulation pretty strong affected the export
of wine and salt from Bessarabia to Russia, highly
required goods in Ukrainian gubernias. In addition,
inhabitants of Bessarabia still didn’t receive the right
to export goods to Russia without intermediaries,
because according to the law, only merchants of guild
first and second could trade throughout the Empire,
and in province the guild reform wasn’t implemented.
Difficulties created by the special trade and
customs status of Bessarabia delayed the integration of
province into the system of internal and external trade
of the Russian Empire, but neither had it allowed
the province to develop its own trading system. The
liquidation of customs and commercial isolation in
which Bessarabia found itself after the annexation
to the Russian Empire, was possible only with the
adoption on 26 September 1830 of the Regulation
regarding the transfer of the Nistru customs and
sanitary cordon to the western boundaries of
Bessarabia. With the suppression of Nistru customs
cordon, Bessarabia’s commercial centers got closer
to the port of Odessa, in order to serve its needs of
export of goods, even though the province had its
own commercial ports, which could fully serve for
this purpose. This certainly was a consequence of that
commercial and customs isolation, which was created
systemically and conjecturally after 1812, and resulted
in tearing of the province from its traditional foreign
markets, impoverishment of local merchants, and their
substitution with Russian merchants coming from
internal gubernias. This perfectly suited the imperial
authorities because it gave them the much needed
social support in the newly annexed territory.
In conclusion we can say that after the annexation
of the territory between the Prut and Nistru to the
Russian Empire, later called inappropriate Bessarabia,
by the Peace of Bucharest on 16/28 May 1812, the
imperial authorities had expressed a desire for inclusion
of the province into the system of Russian domestic
market. However, these intentions have been subject
to several non-economic interests, particularly in the
military context in which the newly annexed territory
was perceived. The negative effect the Russo-Turkish
war of 1806-1812 had on Bessarabia and deployment
of Russian troops here after 1812 led to the adoption by
provincial bodies of many restrictions on grain exports,
the merchandise required mostly on foreign markets, in
order to ensure the supply needed for the alimentation
of population, but especially of the military troops.
In addition, the province had suffered because even
though it was politically included into the boundaries
of the Empire, it continued for an extended period
to be subject of protectionist measures regarding the
export to Russian gubernias of such well-merchandised
goods as salt and alcoholic beverages.
To sum up, the commercial and custom isolation of
Bessarabia after its annexation to the Russian Empire
was determined by several obstacles resulted from
local and central authorities decisions:
1) The importation duty was left 3% for a decade,
but the goods prohibited by Russian Normal Tariff
weren’t allowed;
2) Sanitary cordons on both borders of the
province existed and officials often decided maximum
quarantine time even for non-suspicious goods;
– 107 –

3) Merchants were frequently obliged to pay the
custom taxes repeatedly because of the double customs
cordon;
4) Military authorities were frequently prohibiting
the exportation of goods needed for the army
dislocated in the province, which were also the most
requested on external markets;
5) Local merchants could not practice commerce over
the Nistru river, because they weren’t stratified in guilds,
and didn’t have the right, as Russian merchants had;
6) Local ports didn’t receive the full commercial
rights, and only one from four was decided to have
quarantine and full custom office;
7) For several years imperial authorities could
not decide which port should be the one, and their
decision shifted from Reni to Ismail and then back to
Reni, and again to Ismail;
8) Particular merchandises (such as salt and wines)
were subject to protectionist restrictions from imperial
government when imported to internal gubernias;
9) Merchants were obliged to get several documents
from local and regional authorities in order to carry
their merchandise over the Nistru river, obligation
which was time-wasting, often making merchants not
be able to respect contract terms and thus suffering
penalties.
– 108 –

СOLONIZĂRILE BULGARILOR ÎN BASARABIA
CA REZULTAT AL TRATATULUI DE PACE DE LA BUCUREŞTI
Ivan DUMINICA
În acest an – 2012 – se împlinesc 200 de ani de
când a fost semnată Pacea de la Bucureşti, în urma
căreia partea de est a Principatului Moldovei a fost
anexată de Imperiul Rus. Acest fapt a cauzat pătrunderea
şi stabilirea liberă a emigranţilor transdanubieni
pe aceste teritorii. De aici încolo, anul 1812 va fi
decisiv şi pentru coloniştii de peste Dunăre. Studierea
imigrării şi stabilirii bulgarilor în Basarabia ne oferă
posibilitatea să vedem cum şi pe ce căi s-au produs
modificările etnodemografice pe teritoriul prutonistrean.
Aşadar, teritoriul Basarabiei, pe parcursul sec. al
XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, poate fi definit
ca o zonă de contacte interetnice, care, în dezvoltarea
sa istorică, a fost legată de evenimente asociate cu
schimbări fundamentale în structura etnică a populaţiei
din această zonă. Modificări semnificative au avut
loc nu numai după trecerea Principatelor Române sub
suzeranitatea Imperiului Otoman în sec. al XV-lea,
dar şi după războiul ruso-turc din anii 1806-1812,
care a stabilit graniţa dintre Rusia şi Imperiul Otoman
pe râul Prut. Aceasta a cauzat creşterea migraţiei în
Basarabia, mai ales în partea ei sudică, care, în literatura
istorică, este numită Bugeac 1 . Migrarea bulga-
1
Bugeacul – o regiune de stepă în sudul Basarabiei. Denumirea
iniţială a acestei regiuni a fost „Stepa getică”,
iar în sec. XIII-XIV apare denumirea de Caravlahia, în
sec. XVI – Basarabia şi în următorul veac – o parte din
teritoriul ocupat de nogai va primi denumirea Bugeac.
În opinia lui D. Cantemir, denumirea regiunii provine
din limba tătară şi înseamnă unghi, şi se numeşte astfel
pentru că pământul dintre Nistru şi Dunăre deasupra
Mării Negre se întinde de-a lungul şi formează un unghi
ascuţit (D. Cantemir. Descrierea Moldovei. Chişinău:
Literatura artistică. 1988, p. 30). Ca răsplată pentru participarea
tătarilor la campania sultanului otoman Baiazid
II din 1484 pentru cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, hanul
din Crimeea, Mengli Ghirai, a primit „venitul de la unele
locuri care aparţineau voievodatului Moldovei” (И.Г.
Киртоагэ. Юг Днестровско-Прутского междуречья
под османским владычеством (1484-1595 гг.).
Кишинев: Штиинца, 1992, р. 15-18). În sec. XVI, din
cauza foametei pricinuite de secetă, în această regiune, de
pe Volga prin Crimeea pătrund nogaii. Pentru a-i distinge
printre alte grupuri turanice, ei au fost numiţi de către
autorităţile locale tătari bugeceni. Potrivit contemporanilor,
cei din Bugeac sunt „independenţi şi nu se supun
nici hanului, nici sultanului” (В. Ляскоронский. Гийом
Левассер де Боплан и его историко-географические
труды относительно Южной России. Киев. 1901, р.
24). Conduşi de Cantemir Mârza, ei îşi jefuiau vecinii.
rilor la nord de Dunăre a fost cauzată, în primul rând,
de motive politice: Bulgaria, cinci secole, a fost sub
dominaţie otomană, fapt ce s-a manifestat şi printro
politica de deznaţionalizare pe teritoriile bulgare.
Bulgarilor li s-a interzis să vorbească propria limbă
şi să împărtăşească religia creştină 2 . În al doilea rând,
din cauza frământărilor feudale din Bulgaria de
Nord suferea populaţia autohtonă, care a fost supusă
jafurilor şi terorii ienicerilor 3 . Motivele economice
În a doua jumătate a sec. XVII, aici s-a stabilit un nou
val de nogai, conduşi de neamul mârzac Orumbet oglu.
În 1673, după participarea în războiul turco-polon, mulţi
tătari şi nogai au rămas în Bugeac. Autorităţile otomane
au stabilit hotarul dintre moldoveni şi tătari pe Valul lui
Traian de Sus şi pe râul Ialpug. Teritoriul se afla sub
supravegherea beilerbeiului de Silistra, Halil-Paşa. De
aici încolo, Bugeacul va obţine statut de teritoriu separat
de Ţara Moldovei. După semnarea Păcii de la Bucureşti,
la 16/ 18 mai 1812, Bugeacul devine parte componentă a
Imperiului Rus. În această regiune au trăit turci şi nogai.
Autorităţile imperiale ruseşti au evacuat populaţia tătară
în număr de 30.000 de oameni şi o parte din cea autohtonă
în Dobrogea şi Crimeea. Acest teritoriu a fost lăsat
pustiu. Despre acest fapt menţionează şi unele surse:
„În 1812, populaţia rurală a fost constituită din locuitori
autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari, cu
excepţia Bugeacului, care era pustiu după evacuarea tătarilor
bugeceni” (Сумароков П. Путешествие по всему
Крыму и Бессарабии в 1799 году с историческим и
топографическим описанием всех мест. Москва:
Унив. тип. Ридигера, 1800, p. 23; Н.А. Мурзакевич.
Поездка в Крым в 1836 году // Журнал Министерства
народного просвещения. CПб. Кн. 13. 1837, p.
625-691; Памятная книжка Бессарабской области
на 1862 год. Кишинев. 1862, р. 151; А.У. О заселении
Крыма новыми поселенцами // Русский вестник. СПб.
1866. № 5, p. 256-269).
2
Н.С. Державин. Болгарскiя колонiи въ Россiи (Таврическая,
Херсонская и Бессарабская губернiи).
Матерiалы по славянской этнографiи // Сборникъ
за народни умотворения и народописъ. София:
Държавна печатница. 1914. Кн. XXIX, p. 10.
3
Credem că acest factor este unul dintre principalii, pentru
că slăbirea internă a Imperiului Otoman încă din ultimele
decenii ale sec. XVII s-a transformat, la sfârşitul
sec. XVIII, într-o adevărată criză acută. În istoriografia
bulgară, această perioadă este numită „timpul cârdjaliilor”
sau „timpul răzmeriţelor”. Perioada anarhiei feudale
ce a durat un sfert de veac şi-a lăsat adânc amprenta în
amintirea bulgarilor care au suportat calamităţile ei.
Pierderea din partea puterii centrale a controlului asupra
proprietăţii agrare şi a finanţelor se soldează cu dezorganizarea
armatei de spahii. Ieniceratul îşi pierde caracterul
său de corp militar şi se transformă în cete neorganizate,
numite cârdjalii. Majoritatea ogeacliilor, devenind un
– 109 –

constau în faptul că bulgarii căutau pământuri noi
unde puteau să înfiinţeze colonii agricole. În acelaşi
context, trebuie de menţionat că războaiele ruso-turce
au influenţat semnificativ exodul masiv al bulgarilor.
Ultimii se temeau de răzbunarea turcilor, din cauza
că populaţia locală mereu a susţinut armata ţaristă,
pe care o considera drept eliberatoare 4 . Acest proces
a fost benefic pentru curtea ţaristă, deoarece bulgarii
imigrau cu inventarul, averile şi animalele proprii.
Autorităţile ruse îi ademeneau prin promisiunea că
le vor acorda anumite privilegii care le vor favoriza
prosperarea 5 . Aceste motive i-au determinat pe mulţi
element parazitar al oraşelor, îşi cumpără ferme şi fac
comerţ, fapt ce a dus la creşterea puterii aianilor locali,
ca, de exemplu, Osman Pazvantoglu şi Trăşteniclioglu,
iar în consecinţă, la descentralizarea şi decăderea puterii
politice. Văzând slăbiciunea puterii centrale, ei abuzau
de puterea lor, fără a apăra populaţia asuprită de tâlhari.
Cârdjalii au fost folosiţi de aiani ca angajaţi cu plată,
care trebuiau să se lupte cu formaţiunile militare ale
altor aiani din regiune. Tot ei trebuiau să strângă de la
populaţia locală impozite către conducătorul regiunii.
Tatargic Abdulia, în memoriul său către Selim al III-lea,
scria: „Poporul geme sub greutatea impozitelor. Oamenii
muncesc şi zi şi noapte împreună cu copiii lor flămânzi şi
desculţi şi toate acestea numai pentru a putea plăti dările.
Şi totuşi nu reuşesc să le plătească, deoarece pentru
aceasta nu este de ajuns puterea omenească. Poporul este
nevoit, vrând nevrând, să-şi părăsească casele şi pământurile
natale; multe localităţi au rămas pustii şi cu desăvârşire
golite de locuitori. Mulţi au plecat peste hotare.
Dacă lucrurile vor continua aşa, imperiul va pieri...”.
(А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи
и Новороссiйскомъ крае. Статистическiй очеркъ
А. Скальковскаго. Въ Типографiи Т. Неймана и
Ко. Одесса, 1848, p. 6-7; М. Теофилова. Бунтът на
Пазвантоглу и неговото значение. София. 1932, p.
7-12; П. Атанасов. Преселения на българите след
падане на Второто Българско царство до 1856 год //
Отец Паисий. София. 1937. Год. Х. Кн. 10, p. 386-494;
В. Мутафчиева. Кърджелийско време. София: Наука
и изкуство. 1977, p. 345; А.Ф. Миллер. Мустафа паша
Байрактар. Оттоманская империя в начале XIX в.
Москва-Ленинград. 1947, р. 87.).
4
I.I. Nistor, Aşezările bulgare şi găgăuţe din Basarabia.
In: Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii
istorice. Seria III, tomul XXVI, meni.13. Bucureşti:
Imprimeria naţională. 1944, p. 11-12.
5
Н.И. Казаков Из истории русско-болгарских связей
в период войны с Турцией (1806-1812) // Вопросы
истории. Москва. 1955. № 6, p. 42- 55; В.Д. Конобеев.
Русско-болгарские отношения в 1806-1812 гг. //
Из истории русско-болгарских отношений. Москва,
1958, p. 194-291; В.П. Грачев. Към въпроса за преселването
на българи в Русия в началото на XIX в. (1800
-1806 гг.) // Българското Възраждане и Русия. София,
1981, p. 264-287; Ст. Дойнов. Руско-турските войни
(1768-1856) в политическата съдба на българския
народ // Военоисторически сборник. София. 1981.
Г. 50. Кн. 2, p. 13-28; И. Грек, Н. Червенков. Българите
от Украйна и Молдова. Минало и настояще.
София: Издательска къща: «Христо Ботев». 1993, p.
bulgari să-şi părăsească propriile sate şi să se stabilească
pe pământurile de la nord de Dunăre, inclusiv în Principatul
Moldovei. Până la semnarea Păcii de la Bucureşti,
bulgarii deja sunt indicaţi şi în Basarabia. Aşa,
în 1803, în Condica liuzilor sunt indicaţi sârbi care
au trăit în ţinuturile Codru, Greceni şi Orhei 6 . Aici
trebuie de menţionat că, în documentele din această
perioadă, imigranţii bulgari din oraşele Plovdiv, Panagiurişte,
Stara Zagora şi Kazanlâc au fost înscrişi cu
etnonimul „sârb” 7 . Probabil, aflându-se sub suzeranitatea
Imperiului Otoman, domnitorii Ţării Moldovei
au vrut să evite problemele cu Constantinopolul
referitoare la acordarea exilului pentru bulgari, care
susţineau deschis armata rusă în timpul războaielor
ruso-turce. Unii lingvişti explică acest fenomen prin
faptul că „într-o epocă nu prea îndepărtată, românii
au cunoscut la sud de Dunăre o singură populaţie
slavă, pe care o numeau sârbi, indiferent de adevărata
ei origine etnică” 8 . Alţii cred că vameşii din Principate
nu înţelegeau limba nou-veniţilor şi credeau că
ea seamănă cu cea sârbă. Aici trebuie de adăugat că
îmbrăcămintea şi a unora şi a altora era asemănătoare 9 .
Explicaţia cu vameşii este cu atât mai convingătoare,
cu cât anume ei trebuiau să audă mai multe despre
poporul sârb, care, în acea perioadă, sub conducerea lui
Caragheorghe, s-a revoltat împotriva jugului otoman,
fapt ce a generat represiuni din partea otomanilor,
iar ca rezultat – un exod masiv al populaţiei locale în
afara graniţelor Imperiului 10 . Drept consecinţă, datele
18; И. Думиника. Переселение балканских народов
в Бессарабию в первой половине XIX в. в русской и
румынской историографии. In: Analele ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Lucrări studenţeşti”.
Ştiinţe socioumaniste. Chişinău: CEP USM, 2010,
p. 66-70; I. Duminica. Romanian Historiography of the
Emigration of the Bulgarians in Bessarabia at the Beginning
of the XIX Century. In: Ethno-confessional realities
in the Romanian area: historical perspectives (XVIII-XX
centuries). Oradea: Iers, 2011, p. 259-275; I. Duminica.
Aşezămintele domnitorilor Ţării Moldovei pentru
imigranţii bulgari între anii 1790-1810. In: Conferinţa
Ştiinţifică: „Politici europene de cercetare şi inovare:
cooperare, idei, oameni şi capacităţi”. Ştiinţe umanistice
şi sociale. Chişinău: CEP USM, 2011, p. 26-27.
6
Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la
istoria românilor. (Publicate de T. Cordescu), Iaşi, 1886,
vol. VIII, p. 253, 255, 281.
7
И. Дундаров, В. Пелин. Грамотите на молдовските
князе за приемането и настаняването на българи в
Молдова през 1790-1810 г. Ямбол: Изд. Къща «Жельо
Учков». 2005, p. 19.
8
I. Iorgu. Toponimia românească. Bucureşti: Editura
Academiei, 1963, p. 200.
9
P. Constantinescu-Iaşi. Studii istorice româno-bulgare.
Bucureşti: Editura Academiei RPR. 1956, p. 10.
10
И. Думиника. Русская, молдавская и румынская
– 110 –

statistice din această perioadă nu sunt precise, ceea
ce îngreunează stabilirea numărului exact al bulgarilor
în spaţiul românesc. Trebuie de menţionat că,
în această perioadă, imigrările bulgarilor la nord de
Dunăre aveau un caracter spontan şi nu au fost organizate
de guvernul rus, care era antrenat în războiul cu
otomanii. O dovadă în acest sens este scrisoarea din
1810 a generalului Armatei Dunărene, S. Tucikov,
în care el observă că „bulgarii nu au fost impuşi de
nimeni să imigreze în Rusia, iar cauza este nu doar
faptul că ei căutau libertate şi pământ, dar şi dorinţa
de a lupta împreună împotriva duşmanului comun” 11 .
Potrivit recensământului efectuat în octombrie 1811
de către Divanul Moldovei pentru a calcula veniturile
vistieriei, aici au fost stabiliţi 2.487 de bejenari de
peste Dunăre, din care 1.008 familii au fost ale moldovenilor
din Dobrogea 12 . La 9 mai 1812, comandantul
suprem al Armatei Dunărene, M.I. Kutuzov, în scrisoarea
trimisă lui V.I. Krasno-Milaşevici, menţiona
că în Basarabia locuiesc 2.700 de familii de imigranţi
transdanubieni 13 . La 14 mai 1812, marele vistiernic
din Principatul Moldovei, Iordache Ruset-Roznovanu,
i-a scris preşedintelui Divanurilor Moldovei
şi Valahiei, V.I. Krasno-Milaşevici, că în ţinuturile
Bender, Tomarovo şi Ismail se aflau 4.000 de familii
de sârbi 14 . În total, în Ţările Române, în anul 1812
au fost stabiliţi între 87.800 15 şi 90.000 16 de bulgari,
историография к вопросу о переселении сербов на
территорию Бессарабии в начале XIX в. In: Молодежь
и наука: Реальность и будущее. Материалы III
Международной научно-практической конференции.
2010. Т. III. История. Политология. Психология.
Философия. Невинномысск. 2010, p. 53-55; I. Duminica.
Sârbii în Basarabia la începutul sec. al XIX. In:
Сonferinţa studenţească de totalizare a activităţii ştiinţifice.
15 martie 2010. Chişinău: CEP USM, 2010, p. 13.
11
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare
- ANRM), Fond. 1, inventarul, 1, dosarul 2393, filă
270-271.
12
L. Воga. Populaţia Basarabiei (etnografie şi statistică).
Extras din „Monografia Basarabiei”, Chişinău: Tip.
”Cartea Românească”. 1926, p. 18.
13
История Молдавии. Документы и материалы. Т. II.
Устройство задунайских переселенцев в Бессарабии
и деятельность А.П. Юшневского. Сборник документов.
Кишинев: Государственное издательство
Молдавии, 1957, p. 50.
14
T. Bulat. O statistică a Moldovei din 1809. In: Arhivele
Basarabiei. Chişinău. 1929, № 1, р. 67.
15
И.И. Мещерюк. Первое массовое переселение болгар
и гагаузов в Бессарабию в начале XIX в. In: Известия
Молдавского филиала Академии наук СССР.
Ученные записки. Институт истории, языка и литературы.
Кишинев, № 3-4(11-12), 1950, p. 93.
16
Ст. Дойнов. Българите в Украйна и Молдова през
Възраждането (1751-1878). София: Академично
издателство „Марин Дринов”. 2005, p. 82.
sau 20.000 de familii 17 , din care 10.900 au fost cei din
Basarabia 18 .
După războiul ruso-turc din anii 1806-1812 dintre
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la Bucureşti s-a
încheiat pace. În urma semnării Tratatului de pace
de la Bucureşti (16/28 mai 1812) 19 , Imperiul Rus
anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei.
Conform articolului IV al Păcii de la Bucureşti, timp
de 18 luni, populaţia creştină care a trăit în dreapta
Prutului avea dreptul să se transfere în partea lui
stângă 20 . Autorităţile ţariste, prin ofiţerii lor din
Principatele Române, duceau o propagandă intensă
pentru a stimula migrarea în Basarabia a imigranţilor
transdanubieni. Un exemplu în acest sens este cazul
locotenentului major D. Vatichioti, care a venit cu o
propunere similară către 3.000 familii de bulgari de pe
teritoriul judeţului Călăraşi, din Ţara Românească 21 .
Promisiunile ofiţerilor şi încrederea în „fraţii slavi” au
dus la strămutarea masivă a bulgarilor în Basarabia.
Imperiului Rus i-a căzut la îndemână Bugeacul
pustiu din Basarabia, favorabil pentru a-l popula cu
reprezentanţi ai altor etnii decât cea autohtonă. Nu
întâmplător, în iulie 1812, comandantul suprem al
Armatei Dunărene, admiralul P. Ciceagov, în instrucţiunea
către guvernatorul civil al Basarabiei, S. Sturza,
scria: „Trebuie să oferim locuitorilor ţinutului posibilitatea
să simtă beneficiile guvernării noastre, astfel
să atragem atenţia popoarelor vecine către oblastea
dată” 22 . La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie
rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că
era chiar de acolo, fie că venise să se stabilească acolo,
cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă
de ţar. Articolul XXII al statutului respectiv prevedea:
„Toţi locuitorii provinciei, precum şi cei ce vor veni
să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp
de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol
către stat”. Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii
provinciei, precum şi cei ce ar veni să se stabi-
17
Ст. Романски. Българит въ Влашко и Молдова.
Документи. София: Държавна печатница. 1930, p.
109-110; История Молдавии. Документы..., p. 40; C.
Velichi. Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în
timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 In: Romanoslavica.
Bucureşti, VIII, 1963, р. 27.
18
И.И. Мещерюк. Первое массовое переселение..., p.
82.
19
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României,
publicate de D.A. Sturdza şi C. Golescu-Vartic, vol.
I. Bucureşti, 1888, p. 297-298.
20
История Молдавии. Документы…, р. 18-19.
21
Ibidem, p. 70.
22
Чтения в Обществе истории и древностей российских.
1875, кн. 1, p. 145.
– 111 –

lească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul
militar” 23 .
La 14 octombrie 1812, guvernatorul civil al Basarabiei,
Scarlat Sturza, în raportul său, atestă că în
Basarabia sunt stabilite 2.700 familii de bulgari 24 . La
21 august 1813, împăratul Alexandru I i-a dat indicaţii
lui S. Sturza să profite de dorinţa moldovenilor,
grecilor, bulgarilor şi sârbilor de a se stabili cu traiul
în Basarabia. El trebuia să contribuie la mărirea populaţiei
Basarabiei, utilizând articolele Tratatului de la
Bucureşti, mai ales că „bulgarii, moldovenii şi sârbii
îşi caută o patrie, pe care trebuie să le-o propunem
aici” 25 . La 26 septembrie 1813, guvernatorul Basarabiei,
general-maiorul I. Hartingh, îi scria cneazului A.B.
Kurakin că Alexandru Pini, care era consul rus la Iaşi,
i-a comunicat că la el au început să vină bulgarii cu tot
cu familii şi averi, care, emigrând din locurile natale,
doresc să locuiască în Basarabia 26 . Tot aici el scria că
consulul speră că imigrarea bulgarilor în Basarabia
va continua şi cere guvernatorului ca el, cu scopul de
a le acorda ajutor, să dispună străjilor de la hotar să
permită trecerea bulgarilor în Basarabia cu paşapoarte
eliberate de el. Cererea a fost aprobată, pentru că I.
Hartingh i-a ordonat consulului rus să-i înştiinţeze pe
refugiaţii de peste Dunăre că pot să treacă în Basarabia
prin vama Sculeni 27 .
Stabilindu-se în Basarabia, imigranţii transdanubieni
nu se bucurau de o atenţie deosebită din partea
autorităţilor locale, ceea ce se explică prin faptul că, în
ţinuturile basarabene, ispravnicii ţarişti „conduceau
bazându-se pe obiceiurile lor, care urmăreau îmbogăţirea
proprie” 28 . Bulgarii nu au beneficiat de privile-
23
A. Crihan. Drepturile românilor asupra Basarabiei după
unele surse ruseşti. In: Basarabia, Chişinău, 1991, №. 11,
p. 115.
24
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 10, f. 23v.
25
И.И. Мещерюк. Первое массовое переселение..., p. 98.
26
ANRM. F. 5, inv. 1, d. 1, f. 926.
27
ANRM. F. 2, inv. 1, d. 75, ff. 3-10; П. Куницкий.
Краткое статистическое описание Заднестровской
области, присоединенной к России по мирному
трактату, заключенному с Портою Оттоманскою
в Бухаресте 1812 г. СПб. 1813, р. 25.
28
Cu scopul de a atrage în Rusia cât mai mulţi colonişti,
M.I. Kutuzov, la 26 aprilie 1811, a dat publicităţii o adresare
specială către locuitorii creştini care se mutau de pe
malul drept pe malul stâng al Dunării, în care celor din
urmă li se promitea: scutirea de impozite şi prestaţii pe
un termen de 3 ani, înzestrarea cu pământ în locurile de
trai pe care şi le vor alege, să creeze o comunitate separată
a coloniştilor, independentă de Divanurile Principatelor
Moldovei şi Munteniei, şi ispravnici. Ca rezultat, în
1812, în Basarabia au venit 25 de mii de bulgari, faţă de
4 mii câţi erau aici în 1809 (ANRM. F. 2, inv.1, d. 372, f.
10-11; ANRM. F. 1, inv. 1, d. 57, f. 329; Н. Дубровин.
Сборник исторических материалов, извлеченных из
архива собственной Eго императорского величества
канцелярии. Выпуск 7. СПб. 1895, р. 300).
giile pe care le promitea încă la 26 aprilie 1811 comandantul
suprem al Armatei Dunărene, M.I. Kutuzov 29 .
Situaţia s-a agravat şi prin aceea că S. Sturza, în raportul
său către împăratul Alexandru I, sublinia că conducerea
tuturor ţinuturilor basarabene se va efectua
conform „legilor şi obiceiurilor locale” 30 . Reieşind din
aceasta, bulgarii care pretindeau la un statut special,
altul decât cel al populaţiei autohtone, urmau să beneficieze
de aceleaşi drepturi ca şi populaţia locală, ceea
ce nu era în favoarea lor, pentru că, după ce au parcurs
un drum greu şi lung spre Basarabia, ei aveau nevoie de
timp pentru a se statornici cu traiul aici, ceea ce necesita
anumite înlesniri fiscale pentru un trai decent în
perioada iniţială. Evident, egalitatea în drepturi cu
ţăranii moldoveni nu a rămas neobservată de funcţionarii
locali, care vedeau în bulgari o sursă de venituri 31 .
Starea acestora s-a înrăutăţit şi din cauza că pământurile
libere din Bugeac, care se considerau proprietate
a coroanei ţariste 32 şi pe care a fost stabilită o mare
parte a coloniştilor, au fost date în arendă moşierilor.
Printre ultimii se număra şi Gheorghe Broşevan, care
era ispravnic al ţinutului Codru şi, în acelaşi timp,
arenda pământurile pe care erau stabiliţi imigranţii
bulgari, cu scopul de a cere de la aceştia bani pentru
stabilirea pe moşiile lui. Nedorind să plătească, bejenarii,
în număr de 70 de familii, s-au plâns guvernatorului
civil al Basarabiei pe Gheorghe Broşevan, care i-a
impus să treacă cu traiul pe pământurile moşiereşti 33 .
De exemplu, coloniştii Hristo Milişoglu, Gheorghe
Sarioglu, Nikola Ciolakoglu, Trandafil Iuvarlakoglu
şi Nicolai Malişoglu din satul Kirsovo, ţinutul Bender,
susţineau că Broşevan le-ar fi luat ilegal 12 bivoli,
7 vaci, 3 cai, 100 oi şi o mare cantitate de pâine 34 .
Aceasta a fost una din cauzele începerii aşa-numitului
proces de reemigrare, când sute de familii de bulgari şi
moldoveni au fost nevoite să părăsească locurile natale
şi să treacă de partea dreaptă a râului Prut 35 .
Situaţia s-a agravat şi din cauza că în Bugeac,
unde trăiau bulgarii, moşierii mari, ca Ion Sturza,
29
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 65. ff. 52-53.
30
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 372. f. 111.
31
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 65. ff. 56-57.
32
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 387. f. 316v.
33
Ibidem.
34
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 75. f. 11.
35
Bulgarii au fost antrenaţi de către ispravnicii locali şi în
transportarea lemnului pentru construirea caselor „coloniştilor
germani din ducatul Varşovia”, care au venit în
ţinutul Akkerman în perioada 1814-1815 (U. Schmidt.
Die Deutschen aus Bessarabien. Eine Minderheit aus
Sudosteuropa (1814 bis heute). 2., Durchgesehene
Auflage. Bohlau Verlag. Koln, Weimar, Wien, 2004, p.
10-12).
– 112 –

Ion Balş, Panaiot Kazimir, Grigorie Codrean, au
anunţat că pământurile le aparţin lor şi de aceea
imigranţii trebuiau să lucreze pentru ei 12 zile pe
an, de exemplu să taie şi să transporte lemn 36 şi alte
lucruri 37 , şi să se achită goştina 38 . În plus, ei cereau de
la bulgari, pe lângă desetină, câte 6 lei pentru fiecare
locuinţă 39 . Izvoarele ne arată că moşierii mari şi-au
atribuit ilegal pământurile Bugeacului. Asta deoarece
se cunoaşte că până la venirea imigranţilor transdanubieni,
aici au trăit nogaii, unde se mai adaugă faptul
că la un sat pretindeau câţiva moşieri 40 . În acelaşi
context, trebuie de menţionat că, după plecarea de
aici a nogailor, stepa a rămas aproape pustie. Unii
imigranţi bulgari din ţinutul Greceni se adresează
guvernatorului civil al Basarabiei, cu rugămintea să
le prelungească termenul de achitare a goştinii, în
folosul arendaşului 41 . Alţi colonişti, de exemplu cei
din satul Borceag, ţinutul Greceni, îi scriu, în noiembrie
1813, guvernatorului civil al Basarabiei, I.M.
Hartingh, că strămoşii lor „sârbi şi bulgari sunt veniţi
din raiaua Hotin; ei s-au stabilit în ţinutul Hotărniceni,
pe pământurile ce aparţineau curţii domneşti
şi dispun de acte care îi scutesc de prestaţii” 42 . Alţi
bulgari, care nu aveau asemenea documente, deoarece
erau nou-veniţi, fugeau pe pământurile libere, pentru
că se considerau „agricultori liberi care nu sunt datori
cu nimic moşierilor” 43 . În consecinţă, numai în 1815,
36
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 414. f. 71; ANRM. F. 2, inv. 1. d.
355. f. 18; ANRM. F. 2, inv. 1. d. 596. f. 8.
37
Dare care se percepea în oi, porci sau vaci.
38
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. f. 41v.
39
Până la anexarea Basarabiei, pământurile Bugeacului
erau împărţite în trei mari proprietăţi: prima aparţinea
Porţii şi era administrată de funcţionarii turci care
lucrau în raialele otomane. Pe a doua trăiau nohai. A
treia, cu satele Hadjichioi, Chazaiaclî, Baimaclî, Tomai,
Cajdamgalî, Carabaul Mic, Taratau-Otlarî, Ciobolakci-Otlarî,
Şamailî şi altele, se afla în proprietatea
unei moschei din Constantinopol (Cтатистическое
описание Бессарабии собственно так называемой,
или Буджака с приложением гинерального плана
его края, составленное пригражданской съемки
Бессарабии производившей по Высочяйшему
повелению, размежевание земель оной на участки с
1822 по 1828 г. Аккерман: «Издание Aккерманского
земства», 1889. р. 500; A. Защук. Материалы
для географии и статистики России, собранные
офицерами Генерального Штаба. Бессарабская
область. СПб. 1862. Часть I, р. 164).
40
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. f. 41v.
41
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 117. f. 1.
42
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 372. f. 111.
43
Г. Занетов. Българските колонии в Русия. Колониите
в Бессарабия. In: Периодическо списание на българското
книжовно дружество в Средец. Средец. 1895.
Г. IX. Кн. 48, р. 863.
de pe moşiile lui I. Balş au fugit 6.000 de colonişti 44 ,
iar în 1816, tot de la el au fugit deja 1.800 de familii
de bulgari 45 . Mulţi dintre refugiaţi cereau ajutor de la
autorităţile ţariste. Astfel, izvoarele arată că comunitatea
bulgarilor din oraşul Tucikov, ţinutul Ismail, se
plânge guvernatorului civil al Basarabiei pe arendaşul
care îi obligă pe membrii acesteia să achite de două ori
taxele 46 . Cu rugămintea de a fi eliberaţi de prestaţii
veneau şi voluntarii bulgari care au participat la războiul
ruso-turc din 1806-1812, însă ei au fost refuzaţi 47 . Alţii
cereau permisiunea să se strămute pe pământurile
libere care aparţineau statului în Bugeac. Un exemplu
în acest sens este cererea bulgarilor din satele Şamalia
şi Enichioi, ţinutul Codru, şi a celor din Baimaclia,
ţinutul Bender, de a li se atribui loturi de pământ în
stepa Bugeacului, pentru a se muta acolo cu traiul 48 .
La rândul său, moşierul I. Balş se adresează guvernatorului
civil al Basarabiei, I.H. Karagheorghe, cu cererea
„să li se interzică bulgarilor să se mute de pe moşiile lui
pe pământurile statului” 49 .
În afară de aceasta, bulgarii au fost amăgiţi
de comercianţii care doreau să preia ilegal averea
imigranţilor. Un caz demonstrativ este cel din Capaclia,
ţinutul Codru, când negustorul Popovici le-a
acaparat averea 50 . Din cele menţionate anterior reiese
că moşierii şi negustorii locali îi considerau pe bulgarii
nou-veniţi drept o forţă de muncă ieftină. Aici trebuie
de adăugat că bulgarii erau speriaţi de zvonuri precum
că în Basarabia, la fel ca şi în alte gubernii ruseşti, va
fi introdusă iobăgia. Din moment ce fugarii bulgari
nu au primit explicaţii şi ajutor, ei au fost nevoiţi să
părăsească Basarabia, înşelaţi în aşteptările pe care
le-au avut când s-au pornit de pe pământurile bulgăreşti
51 . Acest proces a fost constatat şi de către funcţionarii
din St. Petersburg, care menţionau că „neli-
44
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 414. f. 43.
45
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 80. f. 1128.
46
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 596. f. 36.
47
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. ff. 25v, 29.
48
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 464. f. 34.
49
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 233. f. 46.
50
În perioada 1817-1822, aproximativ 3.000 de familii de
imigranţi transdanubieni trec graniţele Imperiului Otoman
(I. Pelivan. The movement and increase of population in
Basarabia from 1812 to 1918. Paris: Imprimerie des Arts
et des Sports. 1920, p. 11; Al. Arbore. Informaţiuni etnografice
şi mişcări de populaiţe din Basarabia sudică şi
Dobrogea în veacurile XVIII şi XIX cu specială privire la
coloniile bulgăreşti din aceste regiuni. Extras din Analele
Dobrogei, anul X, 1929. Cernăuți. 1929, p. 25).
51
ANRM. F. 5, inv. 2. d. 308. f. 178; А. Клаус. Наши
колонии. Опыты и материалы по истории и статистике
иностранной колонизации в России. Выпуск I.
СПб: Типография В.В. Нусвальта, 1869, p. 85.
– 113 –

niştea iscată în Basarabia a luat o amploare atât de
mare, încât multe familii pleacă în afara graniţelor
noastre” 52 . Trecerea coloniştilor transdanubieni
peste Prut a căpătat proporţii considerabile, de aceea
domnitorul Moldovei Scarlat Calimachi l-a informat
pe consulul A. Pini despre dorinţa a 60 de familii din
ţinuturile Greceni de a se stabili cu traiul în ţinutul
Fălciu 53 . Doar în 1816, din ţinutul Codru au fugit
290 de familii, din Hotărniceni – 906 persoane, din
Greceni – 1.000 familii de imigranţi transdanubieni 54 .
Pentru a-i întoarce forţat pe bulgari pe locurile vechi
de trai, după ei au fost trimişi cazacii, care se purtau
urât cu fugarii 55 . Fiind reîntorşi pe pământurile moşierilor,
coloniştii refuzau oficial să îndeplinească prestaţiile
boiereşti 56 . Bulgarii, care îşi vedeau confraţii aduşi
înapoi forţat, au început să se revolte, s-au dus la casa
ispravnicului ţinutului Codru, sub supravegherea
căruia se aflau bulgarii capturaţi şi i-au eliberat. Autorităţile
locale, considerând nemulţumirea coloniştilor
drept „revoltă”, au trimis armată să o stingă 57 .
Curtea din Petersburg aminteşte despre bulgari
numai după 1815, când a fost semnată Pacea de la
Viena. Anume atunci împăratul Alexandru I şi-a
adus aminte de mica cucerire, căreia nu-i mai acordase
atenţie 58 . După schimbările de pe arena politică
externă, bulgarii au văzut că patria lor încă nu putea fi
eliberată de sub ocârmuirea otomană şi întorcându-se
în cadrul hotarelor Porţii, vieţile lor puteau fi puse în
pericol. Din acest considerent, ei au început să caute
alte modalităţi eficiente pentru a obţine dreptul de
a se stabili liber, cu statut de colonişti, în sudul Basarabiei.
În lipsa acestora, imigranţii transdanubieni
se adresează ministrului Afacerilor Interne O.P.
Kozodovlev, cu rugămintea de a le acorda privilegiile
promise. În caz contrar, ei avertizau că se vor întoarce
în Imperiul Otoman. Fiind îngrijorat de faptul că,
fugind din Basarabia, bulgarii vor prezenta Imperiul
Rus într-o lumină nefavorabilă acestuia în Balcani,
la 31 decembrie 1815, ministrul rus de Interne i-a
ordonat guvernatorului I.M. Hartingh să adune informaţii
despre situaţia coloniştilor stabiliţi în Basarabia.
52
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 309. ff. 5-6.
53
П. Cвиньин. Описание Бессарабской области. In:
Записки Одесского Общества истории и древностей.
Одесса. 1867. Т. VI, p. 273-274, 316, 318, 320.
54
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 387. f. 173.
55
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 464. f. 39v.
56
ANRM. F. 2, inv. 2. d. 2. ff. 30-32.
57
Ф. Вигель. Замечание на нынешнее состояние Бессарабии,
писанное в октябре 1823 года. Москва. 1892,
р. 56.
58
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 214. f. 21.
O.P. Kozodovlev mai cerea ca guvernatorul Basarabiei
să ia măsuri pentru a pune capăt asupririlor bulgarilor
şi a stopa refugierea lor peste Prut 59 .
La rândul său, I. Hartingh creează în 1816 o
Comisie specială, formată din maiorul Miletici,
consilierul titular şi ispravnicul ţinutului Greceni,
Marcenco, consilierul de curte A. Iuşnevschi şi
rotmistrul D. Vatichioti. Comisia, cu sediul în târguşorul
Reni, urma să colecteze informaţii referitoare la
numărul bulgarilor în Basarabia şi să identifice locurile
care pot fi folosite pentru formarea coloniilor agricole
în Bugeac 60 . Cei care au verificat starea bulgarilor
au constatat situaţia gravă a ultimilor. Imigranţii nu
pierdeau speranţa într-o viaţă decentă, de aceea, la 25
iunie 1816, coloniştii bulgari din satul Frumoasa îi
înmânează lui Iuşnevski o plângere împotriva moşierilor
şi ispravnicului 61 . Reprezentanţii comisiei îi
cereau lui I. Hartingh să ia măsuri, astfel ca bulgarii
să nu mai fie asupriţi. Când au văzut că acesta nu a
reacţionat, ei au trimis o plângere comandantului
suprem al Armatei a II-a, generalul L.L. Bennigsen, în
care atenţionau că Rusia i-a primit pe bulgari pentru
că a dorit să le acorde libertate, dar nu dependenţă
de moşieri. Tot acolo se menţiona că, dacă nu vor fi
întreprinse măsurile necesare, bulgarii nu vor putea
să se ocupe cu aceea ce doreşte de la ei împăratul 62 . În
plus, se cerea ca în Basarabia să fie trimişi specialişti
de cadastru, care ar elabora planurile pământurilor
libere pentru colonişti. Pentru a-i ocroti pe bulgari de
samovolnicia ispravnicilor, se propunea crearea unui
organ special care să se ocupe anume de problema dată
şi să fie trimis un ofiţer sau un funcţionar care ar apăra
drepturile coloniştilor. În răspunsul său către membrii
comisiei, L.L. Bennigsen a dispus ca D. Vatichioti,
ajutat de A. Iuşnevschi, să îndeplinească funcţia de
curator al imigranţilor transdanubieni, cu ajutorul
unui staroste ales din partea societăţii coloniştilor 63 .
Totodată, ministrul O.P. Kozodovlev a interzis
transferarea bulgarilor de pe pământurile statului pe
moşiile proprietarilor mari şi a dispus să fie întreprinse
măsuri pentru a le reîntoarce imigranţilor averea lor 64 .
Din cele expuse anterior, putem constata că anul
1816 este unul decisiv, deoarece autorităţile oficiale
ruse încep să acorde o atenţie deosebită bejenarilor de
peste Dunăre. Un rol important în acest sens l-a avut
59
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 11.
60
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 466. f. 28v.
61
ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. ff. 17-20.
62
ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. f. 14.
63
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 53.
64
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 127.
– 114 –

comisia condusă de Iuşnevschi şi Vatichioti, care a
atras atenţia Petersburgului asupra stării grave a bulgarilor.
Măsurile întreprinse au avut un efect pozitiv,
pentru că nu doar au stopat refugierea bulgarilor, dar
şi au generat stabilirea în Basarabia a unor noi colonişti.
Astfel, la 25 iunie 1816, Vatichioti şi Iuşnevschi
constată că „multe familii de bulgari din Moldova şi
Muntenia au dorinţa de a imigra în oblastea Basarabiei,
ca să se unească cu compatrioţii lor” 65 . Ei menţionează
că colonizarea Basarabiei cu imigranţi transdanubieni
va aduce la prosperarea regiunii 66 . În scrisoarea adresată
împăratului Alexandru I, la 3 iulie 1816, ei cer ca
bulgarii să fie stabiliţi pe pământurile statului ca agricultori,
iar în acest sens, să se bucure de un beneficiu
adăugător, care ar consta în eliberarea lor de impozite
pe o perioadă de 6 ani şi care i-ar viza şi pe doritorii
de a se stabili în Basarabia. Referitor la pretenţiile
marilor proprietari de pământuri către bulgari, cei doi
scriau că imigrarea şi stabilirea lor aici nu depindea de
hazna şi de moşieri 67 . Aceasta, în opinia noastră, este o
dovadă a faptului că la început imigrările în Basarabia
nu au fost dirijate de autorităţile ţariste, iar refugiaţii
veneau fără a fi atraşi de diverse privilegii, însă când
funcţionarii ruşi au început să vadă în bulgari o forţă
care ar putea asigura prosperarea lor şi a sudului Basarabiei,
colonizărilor a început să li se acorde o atenţie
deosebită. În scopul reţinerii aici a bulgarilor şi al
stimulării unui nou val de colonizări, guvernatorul A.
Bahmetev îl trimite, în luna noiembrie a aceluiaşi an,
în colonii, pe consilierul de stat Navroţchi, ca acesta
să-i convingă pe bulgari că numai sub ocrotirea împăratului
rus, bejenarii ar putea dobândi prosperarea, iar
introducerea iobăgiei în Basarabia este doar un zvon 68 .
La 13 iulie 1816, Comisia specială şi-a încheiat activitatea.
În raportul final al acesteia se constată că „după
cum reiese din recensământul efectuat pe nume, societatea
bejenarilor de peste Dunăre este constituită din
12.813 suflete de genul masculin, din care 10.756 sunt
bulgari adevăraţi, 1.872 – moldoveni şi 185 – greci”.
Tot aici se menţiona că trebuie să fie egali în drepturi
cu nou-veniţii şi locuitorii autohtoni, care sunt în
număr de 1.160 de suflete de genul masculin şi care
trăiesc pe lângă imigranţi” 69 . În raportul lui Bahmetev
către L.L. Bennigsen se menţionează că activitatea
Comisiei a deschis calea pentru măsuri ulterioare ce ar
permite stabilirea bulgarilor în Bugeac 69 .
65
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 127v.
66
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 521. f. 88.
67
ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. ff. 173-177.
68
ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. ff. 163, 165.
69
ANRM. F. 17, inv. 1. d. 17. f. 105.
D. Vatichioti, continuând să apere drepturile coloniştilor,
şi-a expus propria opinie. În scrisoarea sa din
13 noiembrie 1816 adresată guvernatorului Basarabiei,
el se arată convins că statul trebuie, în primul
rând, să-i concentreze pe toţi coloniştii pe pământurile
libere ale ţinutului Tomarovo. În al doilea rând,
administrarea coloniilor trebuia să efectuată de un
organ special (Comitet titular – I.D.), condus de un
funcţionar fiabil, care ar putea să asigure imigranţilor
apărare echitabilă şi protecţie împotriva hărţuirii din
partea moşierilor mari. În al treilea rând, el susţinea
că refugiaţii trebuie să fie autoadministraţi de către un
staroste bulgar 70 . Scrisoarea a ajuns şi la St. Petersburg,
iar ca rezultat – prin decretul imperial din 22 martie
1818 a fost instituit Comitetul tutelar privind coloniştii
străini din Sudul Rusiei 71 , sub conducerea lui
I.N. Inzov 72 .
La 29 decembrie 1819, împăratul Alexandru I
emite un decret („tzarskaia gramota”) prin care acordă
coloniştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi
privilegii deosebite. Printre cele mai principale au fost
acordarea statutului de colonist şi, ca urmare, primirea
în folosinţă a câte 60 desetine de pământ şi scutirea de
multe dări şi impozite 73 .
Acordarea de privilegii a favorizat colonizările
ulterioare şi sporirea numărului coloniilor în Bugeac.
În prima perioadă a colonizării masive, 1806-1819,
bulgarii originari din regiunile de nord-est ale Bulgariei,
împreună cu alţi refugiaţi transdanubieni, se
70
ANRM. F. 2, inv. 1. d. 214. ff. 32-33.
71
Comitetul îşi avea sediul în or. Ekaterinoslav, din 1820 –
la Chişinău, de unde, în 1833, este transferat la Odesa (D.
Poştarencu. Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei.
Chişinău: Grafema Libris, 2005, vol. I, p. 54).
72
Полное собрание законов Российской империи.
Собрание первое. 1819 г. Издательство: Тип. II Отделения
Собственной Его Императорского Величества
Канцелярии. Составитель: Сперанский М.М. Том
XXXVI. СПб, 1830, p. 154.
73
Mai detaliat despre rolul lui I.N. Inzov la acordarea
privilegiilor coloniştilor bulgari şi conţinutul decretului
imperial vezi: I. Duminica. Aportul lui I.N. Inzov la
acordarea privilegiilor coloniştilor bulgari [Приносът
на И. Н. Инзов за предоставяне на привелегиите за
българските колонисти]. In: Relaţiile moldo-bulgare:
Personalităţi marcante. Învăţământul şi ştiinţa. Cahul:
S.Ş.B. 2011, p. 44-59; I. Duminica. Decretul Imperial
din 29 decembrie 1819 şi reglarea statutului coloniştilor
bulgari în Basarabia. In: Proprietatea funciară în Basarabia:
tradiţie, organizare şi reglementare. Chişinău: Bons
Offices. 2011, p. 22-24; I. Duminica. Politica Imperiului
Rus de acordare a privilegiilor coloniştilor bulgari din
Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea. In: Muzeul
Naţional de Istorie şi Arheologie a Moldovei. Sesiunea
ştiinţifică (Rezumate). Chişinău: Bons Offices, 2011, p.
54-55.
– 115 –

aşezau compact formând următoarele colonii: 1806
– Anadolca, Doluchioi (Bahate) 74 , Giurgiuleşti, Hagi-
Abdula; 1808 – Erdec-Burno (Utkonosonka), Etulia;
1809 – Cubei (Cervonoarmâiske); 1811 – Beşghioz 75 ,
Congaz, Caracurt (Jovtnevoe), Curci, Djoltai,
Kirsovo 76 , Taşbunar (Kamenca), Tomai; 1812 –
Avdarma, Babeli, Bugeac, Batâr, Baurci, Cartal,
Codjamgalii, Cazaiaclia, Cioc Maidan, Caragaci,
Dezghinje, Ivanovca, Novopocrovca, Tabac, Tatar-
Copceac (Copceac), Tomai, Vulcăneşti; 1813 – Taraclia,
Cişmeaua Văruită (Krinicine), Ciişia (Horodne);
1814 – Beşalma, Bolboca; 1819 – Ciadâr-Lunga,
Enichioi, Şichirli-Chiai (Suvorovo), Traianul Vechi 77 .
Din cauza venirii masive a bulgarilor, se măreşte
numărul coloniilor formate de ei. De exemplu, dacă în
1817, aici găsim 12 colonii bulgăreşti 78 , în 1830 erau
74
În paranteze sunt indicate denumirile coloniilor de astăzi
(И.В. Дрон. Гагаузcкие географические названия
(tерритория Пруто-Днестровского междуречья).
Кишинев: “Штиинца”, 1992, 184 p.; Ив. Дундаров.
Живите трофеи или откъде се взеха в Русия
толкова много българи. Българските колонии в
Съветския Съюз и родствените им метрополии
в България. In: Отечество, XV, 353 (12), 26 юни
1990, p. 14; А.В. Шабашов. Ногайские поселения
Буджака 1770-1807 годов. In: Юго-Запад. Одессика.
Историко-краеведческий научный альманах. Вып.
2., Одесса. 2006; А.В. Шабашов. Ойконимия болгарских
пунктов юга Украины (Одесская, Кировоградская,
Николаевская области). In: Българска Бесарабия.
Болград, 1999. вып. I, p. 58-132; А. Шабашов,
С. Гизер. Названия болгарских населенных пунктов
Буджака ногайского происхождения. In: Българите
от Молдова и Украйна – език, литература, история,
культура и образование. София: Феникс. 2009, p.
100-103).
75
Istoricul bulgar V. Diakovici, referitor la Beşghioz sau
denumirea veche Cupcui, scrie că satul este înfiinţat
în 1813 de către imigranţi din Dobrogea (В. Дякович.
Българите в Бесарабия. Буджак. Насeлени места.
Численост. In: Отец Паисий. София. 1929, бр. 10, р.
173-176).
76
Ultimele cercetări au arătat că datarea satului Kirsovo
poate fi trecută la anul 1810 (И. Думиника. Храм
Успения Божией Матери cела Кирсово. Исторические
аспекты. Кишинэу: Garomont-Studio SRL, 2012,
р. 16.
77
А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи...
p. 45-88; В. Кабузан. Народонаселение Бессарабской
области и Левобережных районов Поднестровья.
Кишинев: Штиинца. 1974, p. 117-199; C. Бернштейн.
Основные этапы переселения болгар в Россию. In:
Советское cлавяноведение. Москва. 1980. № 1, р.
51-52; И. Грек, Н. Червенков. Българите... p. 14-15;
М. Станчев. Болгары в Российской империи, СССР,
странах Балтии и СНГ. Том 1 (1711-2006). Статистический
сборник. София: Академическое издательство
имени проф. Марина Дринова. 2009, р. 31-33.
78
I.I. Nistor. Aşezările bulgare şi găgăuţe din Basarabia.
(Exstras din Analele Academiei Române, Memoriile
deja 83 (50 сu populaţie bulgară, 20 – găgăuză şi 13
sate moldoveneşti) 79 , în 1835 aici sunt înfiinţate 35 80 /
83 81 de colonii, iar către 1850 numărul lor este 57 82 . În
1897, bulgarii au trăit în 12 oraşe şi 65 de colonii 83 . În
total, potrivit datelor statistice, până la perioada interbelică,
în Basarabia existau 42 de colonii bulgăreşti şi
25 găgăuze 84 .
În încheiere, putem concluziona că apariţia minorităţilor
naţionale, în cazul dat a bulgarilor, pe teritoriul
Basarabiei, a fost o urmare a proceselor de colonizare
a teritoriului de către Imperiul Rus, ce au avut
loc la începutul sec. al XIX-lea. Analiza izvoarelor din
arhivă ne permite să conchidem că unele acţiuni ale
guvernului ţarist privind stabilirea refugiaţilor din
Bulgaria în Basarabia au avut efecte pozitive. Stăpânirea
ţaristă sprijinea prin toate mijloacele aşezarea
lor în Bugeac, unde era mult pământ pustiu, părăsit
de nogai. În urma acestei colonizări, acolo s-au înălţat
67 de colonii bulgaro-găgăuze, care se bucurau de o
anumită autonomie, garantată lor de către guvernul
rus. Colonizarea bulgarilor pe acest teritoriu a avut
un impact pozitiv asupra dezvoltării economice a regiunii.
Asta chiar dacă primii ani după semnarea Tratatului
de la Bucureşti au fost grei pentru colonişti, din
cauza asupririlor din partea moşierilor mari şi a ispravnicilor.
Acest fapt a cauzat aşa-numitul proces de
reemigrare a circa 3.000 de bulgari în partea dreaptă
a Prutului. Acei care au rămas în Basarabia trimiteau
scrisori către deputaţii şi oficialii ruşi şi sperau că vor
avea o viaţă mai bună.
În acest articol am demonstrat că bulgarii, luptând
Secţiunii istorice. Seria III, tomul XXVI, meni.13).
Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Imprimeria Naţională. 1944, p. 13-14.
79
Cборник статей И.С. Иванова о некоторых выдающихся
событиях из современной жизни болгар.
Кишинев: Типо-литография Ф. П. Кашевского.
1896, p. 18; С.З. Новаков. Община и реформа П.А.
Столыпина в Болгарских и гагаузских поселениях
Бессарабии. In: Болгарская общность в Молдове и
Украине (XIX-XX вв.) Страницы истории и культуры.
Chişinău: Tipografia Centrală. 2010, р. 123.
80
A. Arbore. Informaţiuni etnografice… p. 24.
81
Însă A. Scalkovski, referindu-se la datele lui M. Butcov,
care era tutorele coloniştilor bulgari, scrie că în 1835,
în Basarabia erau constituite 83 de colonii bulgare cu
o populaţie de 56.630 de suflete (А. Скальковскiй.
Болгарскiя колонiи в Бессарабiи... p. 39).
82
Н.С. Державин. Болгарскiя колонiи въ Россiи
(Таврическая, Херсонская и Бессарабская губернiи).
Матерiалы по славянской этнографiи. СбНУ, кн.
XXIX, София. 1914, p. 26-27.
83
П. Атанасов. Българите в чужбина. In: Отец Паисий.
София. 1937. Год. X, кн. 4, р. 156.
84
N. Enciu. Basarabia în anii 1918-1940. Evoluţia demografică
şi economică. Chişinău: Civitas. 1998, p. 24.
– 116 –

pentru drepturile lor şi cu ajutorul direct al curatorului
lor, Ivan Nikitici Inzov, au dobândit atât de
mult doritul statut de colonişti. Bulgarii nu puteau
fi supuşi legilor locale, dar beneficiau de un statut
special, ceea ce se datorează în primul rând faptului că
au fost atraşi în Bugeac având garanţii de la comandanţii
supremi ruşi, ca, de exemplu, Mihail Kutuzov,
care încă în 1811 le promitea drepturi şi privilegii
dacă se vor stabili în Basarabia. În al doilea rând, ei
nu puteau fi supuşi moşierilor, din cauza că venind în
Basarabia, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, aici deja
era guvernare ţaristă, care nu recunoştea legile vechi
ale Principatului Moldovei. Şi în al treilea rând, bejenarii
au venit aici să caute libertate, dar nu să fie supuşi
dependenţei de cineva. Colonizările Bugeacului au
avut un efect pozitiv, pentru că bulgarii au prelucrat
terenurile neocupate, care se aflau în proprietatea de
stat a Basarabiei. Ei au început să dezvolte rapid agricultura,
horticultura, zootehnia în Bugeac. Încă în
1816, ofiţerul rus A.P. Iuşnevschi a remarcat faptul
că, cu mâini harnice, coloniştii bulgari au prelucrat
pământurile din sudul Basarabiei, care au fost până
atunci sălbatice. La rândul lor, meşteşugarii şi negustorii
bulgari au promovat dezvoltarea în continuare
a relaţiilor marfă-bani în provincie. Aici putem să
adăugăm că prin relaţiile cu confraţii lor din Balcani,
ei au contribuit şi la dezvoltarea comerţului extern al
acestei provincii. Şi în perioada interbelică, istoricii
români au constatat că Bugeacul a fost colonizat cu
o populaţie bulgară cuminte, rezonabilă şi conştiincioasă.
În pofida evenimentelor istorice şi indiferent
de locul de trai în mediu urban sau rural, bulgarii basarabeni
şi-au păstrat specificul naţional-cultural, care
în prezent este susţinut şi dezvoltat.
Anexe
Anexa 1. Date statistice referitoare la numărul bulgarilor în Basarabia (1812-1897) 85 .
Anii Autori Numărul
P. Svinin 482 familii
1812
V. Kabuzan 2.626 familii (10.943 suflete de ambele sexe)
G. Murgoci 2.800 de familii
1816 V. Kabuzan 6.609 familii (30.995 suflete de ambele sexe)
I. Nistor 1 482 familii (2.410 suflete de ambele sexe)
1817
P. Cernovodeanu 19.300 suflete
L. Roman 25.214
1819 P. Köppen, Z. Arbure, L. Berg, N. Mihov. 6.532 de gospodării
1821 Z. Arbure 44.500
1826 A. Crihan 24.404
1827 Statisticeskoe opisanie 25.679
1835 P. Köppen, L. Roman, A. Scalkovski 64.736
1843-1844 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 4126. 64.686
1846 L. Roman 76.982 2
1850 L. Roman 69.525
1858 N. Derjavin 35.882
1859
Spiski naselennyh mest, N. Derjavin 57.000
V. Zelenciuk 84.200
1860 A.Zaşciuc 48.216
1861-1862
A. Zaşiuc, P. Batiuşchov, G. Murgoci, V.Zelenciuk 56.166
Zapiski Bessarabskogo 25.684
1867 N. Derjavin 60.000
1891 L. Roman 85.361
1897 Pervaia vseobşiaia perepisi naselenia, V. Zelenciuk 103.225
85
Cifrele anilor 1858-1869 se raportează numai la coloniile din aria Basarabiei, rămasă între hotarele Imperiului Rus după
semnarea Păcii de la Paris. În urma pierderii Războiului din Crimeea, Principatului Moldovei i-au fost reîntoarse trei
judeţe: Cahul, Ismail şi Bolgrad. Conform estimărilor lui S. Novacov, numărul bulgarilor se ridica la 43.373 suflete de
ambele sexe, din care 32.374 erau bărbaţi, iar 20.999 – femei (С.З. Новаков. Социально-экономическое развитие
болгарских и гагаузских сел южной Бессарабии (1857-1918). Chişinău: “Tipografia Centrală”, 2004, p. 42-43).
– 117 –

1 Datele lui I. Nistor sunt greşite, pentru că alte surse din
perioada respectivă arată că numai în ţinutul Bender locuiau
527 familii bulgăreşti. (И. Халиппа. Роспись землевладения
и сословного строя населения Бессарабии по
данной переписи 1817 г. // Труды Бессарабской Губернской
Ученной Архивной Комиссии. Кишинев, 1907. T.
III, p. 174-175). Iar în Chişinău se numărau 503 familii de
bulgari (ANRM. F. 3, inv. 5, d. 25. f. 110). Şi este cunoscut
faptul că reprezentanţi ai aceleiaşi etnii erau stabiliţi cu traiul
în ţinuturile Codru, Greceni şi Ismail.
2 Cifrele prezintă populaţia totală a coloniilor bulgare.
Izvoare: А. Скальковскiй. Болгарскiя колонiи
в Бессарабiи..., p. 96; Списки населенных мест
Российской империи, составленные и издаваемые
Центральным статистическим комитетом
Министерства внутренних дел. Вып. 3. Бессарабская
область: [по сведениям 1859 года]. СПб:
Издан в типографии Карла Вульфа. 1861, р. XIX;
А. Защук. Материалы для географии и статистики
России, собранные офицерами Генерального
Штаба. Бессарабская область. СПб. 1862. Часть I,
p. 180; А. Защук. Этнография Бессарабской области
// Записки Одесского Общества истории и древностей.
Одесса. 1963. Т. V, р. 536; П.П. Свиньин.
Описание Бессарабской области // Записки Одесского
Общества истории и древностей. Одесса Т.
VI. 1867, p. 175-320; Cтатистическое описание
Бессарабии собственно так называемой, или
Буджака, 1899, p. 25; Записки Бессарабского областного
статистического комитета. Том первый.
Изданный под редакцией А.Н. Егунова. Кишинев:
Печатано в типографии областного правления.
1864, р. 91; П. Кеппен. Об этнографической карте
европейской России, П. Кеппена, изданной Императорским
Русским географическим обществом,
СПб. Тип. Академия Наук, 1852. p. 31-35; П.Н.
Батюшковъ. Бессарабія. Историческое описаніе.
Спб: Tипография Товарищества „Общественная
польза”. 1892, p. 176; Первая всеобщая перепись
Российской империи 1897 г. Издание Центрального
Статистического Комитета. III. Бессарабская
губерния. CПб. 1905, p. XXI; Н.С. Державин.
Болгарскiя колонiи въ Россiи (Таврическая, Херсонская
и Бессарабская губернiи). Матерiалы по славянской
этнографiи. СбНУ, кн. XXIX, София. 1914, p.
14; Л.С. Берг. Население Бессарабии. Этнографический
состав и численность. Петроград: Российская
Гос. Акад. Тип. 1923, p. 21; В. Кабузан. Народонаселение
Бессарабской области…, р. 32; В.С.
Зeленчук. Населениe Бессарабии и Поднестровья в
XIX в. (Этнические и социально-демографические
процессы); Отв. ред. В. И. Козлов. Кишинев:
Штиинца. 1979, p. 153; Z. Arbore. Basarabia în
secolul XIX. Bucureşti: Institutul de Arte Graf. “Carol
Gobl”, 1898, p. 106-107; I. Nistor. Populaţia Basarabiei
1812-1918 // Arhiva pentru ştiinţa şi istorie
socială. Bucureşti. 1919. An. I. № 1, p. 94; G. Мurgoci.
La population de la Bessarabie : étude démographigue
avec cartes et tableaux statistiques. Paris, 1920. 80
р. Tbl. I şi III finale; N. Mihov. La population de la
Turquie et de la Bulgarie au XVIII e et XIX e siècles, III.
Sofia. 1929, p. 248; A. Crihan. Drepturile românilor
asupra Basarabiei după unele surse ruseşti. Bucureşti:
Editura Eminescu, 1995, p. 58; L. Roman. Populaţia
Basarabiei în sec. XIX: structura naţională // Studii
şi articole de istorie. Bucureşti. 1995, LXII, p. 40-41;
L. Roman, R. Vergatti. Studii de demografie istorică
românească. Bucureşti: Editura Enciclopedică. 2002,
p. 203; Istoria Românilor. Bucureşti: Editură Enciclopedică.
2002. Vol VI, p. 714.
Anexa 2. Evoluţia numărului bulgarilor în Basarabia
(1812-1897)
– 118 –

ZUSAMENFASSUNG
DIE KOLONISIERUNG DER BULGAREN IN BESSARABIEN ALS RESULTAT DES FRIEDENS-
VERTRAGS VON BUKAREST
Schlüsselwörter: bulgarische Kolonisten, Kolonisierung,
Bessarabien, Privilegien, Friedensvertrag von
Bukarest.
Die Aktualität des Themas besteht darin, dass
dieses Jahr der 200. Jahrestag des Friedensvertrags von
Bukarest sein wird, der die Annexion des Fürstentums
Moldova durch das Russische Imperium markiert.
Diese hatte dazu geführt, dass transdanubische
Immigranten sich in diesem Territorium frei ansiedeln
konnten. Von hier an sollte das Jahr 1812 auch
für die Kolonisten jenseits der Donau entscheidend
sein. Die Betrachtung der Emigration der Bulgaren
und ihrer Ansiedlung in Bessarabien ermöglicht es
uns, die ethnodemographischen Veränderungen auf
dem Gebiet zwischen Pruth und Dnjestr zu erhellen.
Gegenstand der Betrachtung sind die bulgarischen
Kolonisten Bessarabiens, insofern sie Teil der transdanubischen
Emigranten sind, die sich in Folge der
massiven Kolonisierung dieser Region hier angesiedelt
haben. Deswegen kann das Territorium der bessarabischen
Gebiete im Verlaufe des gesamten 16. bis zum
Beginn des 19. Jahrhunderts als Zone des interethnischen
Kontakts gesehen werden, deren Entwicklung
wesentlich von Ereignissen geprägt war, die mit dem
fundamentalen Wandel in der ethnischen Struktur
der Bevölkerung dieser Zone zusammenhängt. Bedeutende
Veränderungen haben nicht nur stattgefunden,
nachdem die rumänischen Fürstentümer im
15. Jahrhundert unter die Hoheit des ottomanischen
Imperiums gekommen waren, sondern auch nach
dem Russisch-türkischen Krieg der Jahre 1806-1812,
in Folge dessen der Pruth die neue Grenze zwischen
Russland und dem Ottomanischen Reich geworden
war. Dies hat zu einem Ansteigen der Migration nach
Bessarabien und insbesondere in den südlichen Teil
geführt, der historiographisch als Bugeac bezeichnet
wird. Die Motive für die Migration der Bulgaren nach
Norden über die Donau waren in erster Linie politisch:
Bulgarien war fünf Jahrhunderte unter ottomanischer
Herrschaft gewesen, was zu einer Politik der
Denationalisierung auf den bulgarischen Territorien
geführt hat. Es wurde ihnen verboten, ihre eigene
Sprache zu sprechen und eine christliche Religion zu
praktizieren. Außerdem litt die autochtone Bevölkerung
unter den Plünderungen und dem Terror der
Yeniceri (Name türkischer Elite-Infanteriesoldaten)
im Kontext feudaler Unruhen.
Ökonomische Motive bestanden darin, dass die
Bulgaren neue Böden für die Gründung landwirtschaftlicher
Kolonien suchten. In diesem Kontext
muss aber auch erwähnt werden, dass die Folgen der
russisch-türkischen Kriege den massiven Exodus der
Bulgaren deutlich beeinflusst haben. Letztere fürchteten
die Rache der Türken, da die lokale Bevölkerung
die zaristische Armee immer unterstützt hatte,
die sie als Befreier betrachtete. Diese Entwicklung
war für den Zarenhof vorteilhaft, da die Bulgaren
mitsamt Inventar, Vermögen und Tieren emigrierten.
So lockten die russischen Autoritäten die Bulgaren
mit dem Versprechen, dass sie ihnen Privilegien
einräumen würden, die Wohlstand versprachen. All
dies waren Bedingungen dafür, dass viele Bulgaren
ihre eigenen Dörfer verlassen und sich nördlich der
Donau niedergelassen haben, unter anderem im
Fürstentum Moldau.
Im Rahmen unserer Forschung konnten wir drei
Perioden abgrenzen, in denen massive Kolonisierung
Bessarabiens stattgefunden hat; Periode I: Mitte des
18. Jahrhunderts bis erste Jahrzehnte des 19. Jahrhunderts,
Periode II: 1806-1819, Periode III: 1828-
1829, Periode IV: 1860-1861. Obgleich in allen
Perioden der Migrationsprozess große Dimensionen
hatte, haben wir uns in unserer Studie auf die Jahre
1812-1819 konzentriert, in denen die ersten bulgarischen
Kolonien im Bugeac gegründet wurden. Den
Ankömmlingen gewährte die zaristische Regierung
am 29. Dezember 1819 ähnliche Bedingungen, wie
den Deutschen und ihnen in Bessarabien eine Landfläche
von 557.608 Desetinen (Russisches landwirtschaftliches
Flächenmaß, welches 1,09 ha entspricht)
zur Verfügung gestellt. Bis 1826-1827 gründeten
die Bulgaren in Südbessarabien 42 Kolonien, welche
insgesamt 24.404 Einwohner zählten. Die meisten
Kolonien wurden in den Jahren 1829-1830 gegründet.
In Bessarabien gab es mit den Städten Bolgrad und
Comrat zwei wichtige bulgarische Zentren. Bolgrad
wurde 1820 gegründet und hat sich zu einem wichtigen
Zentrum im Leben der bulgarischen Kolonisten
im Bugeac entwickelt. Comrat – eine ehemals tatarische
Gemeinde - wurde 1829 gegründet und wurde in
– 119 –

kurzer Zeit zum zweiten wichtigen Sitz für die bulgarischen
Kolonisten nach Bolgrad. Unter dem Schutz
des Staates betrieben die Bulgaren Landwirtschaft
und Viehzucht in den Kolonien, die in der Näheh der
Städte Izmail, Chilia, Tamarova (Reni), Ackerman
und Chişinău lagen. In den großen Städten betrieben
sie Gemüse- und anderen Handel in großen
Dimensionen. Zuletzt können wir schließen, dass das
Auftauchen nationaler Minderheiten im Falle der
Bulgaren in Bessarabien eine Folge der Prozesse der
Kolonisierung des Territoriums seitens des russischen
Imperiums war, welche im 19. Jh. Stattgefunden hat.
Die Analyse von Archivdaten zeigt uns, dass einige
Maßnahmen der zaristischen Regierung zur Ansiedlung
von Bulgaren positive Effekte gezeitigt haben.
Das zaristische Regime versuchte mit allen Mitteln
Anreize zu setzen, dass sie sich im Bugeac niederlassen,
wo viel freier Boden war, der von Nogaiern verlassen
worden war.
In Folge der Kolonisierung wurden dort 67
bulgarisch-gagausische Kolonien errichtet, die sich
einer gewissen Autonomie erfreuten, die ihnen die
russische Regierung garantierte. Die Kolonisierung
von Bulgaren auf diesem Gebiet hat einen positiven
Impakt auf die ökonomische Entwicklung der Region
gehabt. Die ersten Jahre nach der Unterzeichnung
des Vertrags von Bukarest waren allerdings wegen der
Unterdrückung seitens von Gutsherren und Statthaltern
sehr hart gewesen. Dies hat zum sogenannten
Prozess der Remigration von ca. 3000 Bulgaren auf
die rechte Seite des Pruts geführt. Die, die in Bessarabien
blieben, hofften mittels Briefen und Abgeordneten
der russischen Behörden ein gutes Leben haben
zu können. Wir haben gezeigt, dass die Bulgaren,
welche mit direkter Hilfe Ivan Nikitici Inzovs für
ihre Rechte kämpften, den begehrten Status von
Kolonisten erworben haben. Die Tatsache, dass
die Bulgaren nicht lokalen Gesetzen untergeordnet
waren, sondern von einem Sonderstatus profitierten,
ist vor allem darauf zurückzuführen, dass sie mit
Garantien ins Bugeac gelockt wurden, wie z.b. diejenige
des höchsten russischen Kommandanten Mihail
Kutuzov, der noch 1811 Rechte und Privilegien im
Falle einer Niederlassung in Bessarabien versprach.
Außerdem konnten sie nicht den Gutsherren unterworfen
werden, weil sie bereits in der ersten Hälfte
des 19. Jahrhunderts nach Bessarabien gekommen
waren und zu dieser Zeit bereits der Zar hier regierte,
der die alten Gesetze des Fürstentums Moldova nicht
anerkannte. Drittens kamen die Bejenari (so wurden
bulgarische Flüchtlinge von den Moldauern genannt)
hierher, um Freiheit zu suchen, ohne von jemandem
abhängig zu sein. Die Kolonisierung des Bugeacs hatte
einen positiven Effekt, weil die Bulgaren brachliegende
Böden bearbeitet haben, die sich in Staatsbesitz
Bessarabiens befanden. Sie haben rasch begonnen,
Landwirtschaft, Gartenbau und Viehzucht im Bugeac
zu entwickeln. Noch 1816 bemerkte der russische
Offizier A.P. Iuşnevschii, dass die bulgarischen Kolonisten
mit fleißiger Miene die Böden Südbessarabiens
bearbeitet haben, die bis dahin brachlagen. Die
Handwerker und Kaufleute haben ihrerseits kontinuierlich
die Ware-Geld-Beziehungen in der Provinz
entwickelt. An dieser Stelle können wir hinzufügen,
dass sie mittels der Beziehungen zu ihren Brüdern
auf dem Balkan auch zur Entwicklung des externen
Handels dieser Provinz beigetragen haben. In der
Zwischenkriegszeit haben auch rumänische Historiker
festgestellt, dass das Bugeac von einer klugen,
vernünftigen und umsichtigen bulgarischen Bevölkerung
kolonisiert wurde. Trotz historischer Ereignisse
und urbaner sowie ruraler Lebensräume haben die
bessarabischen Bulgaren sich ihre national-kulturelle
Besonderheit bewahrt und bis in die Gegenwart
beibehalten und fortentwickelt.
– 120 –

PROBLEMA BASARABIEI DE SUD ÎN DISCURSUL IMPERIAL RUS DUPĂ
1878: VIZIUNI ALE ALTERITĂŢII ŞI TRANSFERURI INSTITUŢIONALE
Andrei CUŞCO
Retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei
către Imperiul Rus, conform prevederilor Tratatului
de la Berlin (1878), a marcat nu doar un punct culminant
al „competiţiei simbolice” ruso-române pentru
o parte a spaţiului basarabean 1 , ci şi crearea unei
anomalii administrative în cadrul Imperiului Rus.
Comasate într-un singur judeţ, cu centrul la Ismail,
fostele teritorii româneşti şi-au păstrat, pe parcursul
întregii perioade de până la Primul Război Mondial,
specificul instituţional şi legislativ, reprezentând un
caz interesant de transfer al unor structuri caracteristice
statului-naţiune într-un context imperial complex
şi deseori ostil acestui gen de experimente. Dincolo
de acest aspect pragmatic, cazul judeţului Ismail este
relevant şi din punctul de vedere al percepţiilor reciproce
ruso-române. Funcţionarii şi oficialii ruşi s-au
confruntat direct cu dilema integrării administrative a
unei regiuni supuse, pe parcursul a peste două decenii,
politicii naţionalizante şi omogenizatoare a statului
român, aflat în faza iniţială a consolidării şi dominat
mai întâi de zelul reformator al lui Al. I. Cuza şi apoi
de construcţia unui aparat guvernamental modern,
după 1866. În acest articol voi discuta, în primul rând,
poziţia unor observatori şi oficiali ruşi faţă de administraţia
română din regiune (în intervalul 1856-1878)
şi, în al doilea rând, polemica din interiorul birocraţiei
ruse cu privire la oportunitatea şi modalităţile de integrare
a acestui teritoriu în cadrul imperiului. Discursul
adoptat de funcţionarii ruşi cu această ocazie este un
amestec (uneori deconcertant) de pragmatism, raţionalitate,
inerţie, impulsuri centralizatoare şi consideraţii
determinate de contextul local. La un alt nivel,
se pot însă distinge anumite elemente ale atitudinii
generale faţă de sistemul politic şi modelul instituţional
românesc, bazate pe o apreciere (pozitivă sau
negativă) a modernităţii sociale şi politice. Lipsa unei
viziuni coerente (la nivel central, dar şi local) sugerează
fragmentarea şi diversitatea de opinii existente
în Rusia acelei perioade în raport cu modelele alternative
de organizare instituţională şi legitimare politică.
1
Pentru o discuţie extinsă a controversei diplomatice rusoromâne
în contextul războiului din 1877-78 şi a Congresului
de la Berlin, vezi Andrei Cuşco, „The Russian-
Romanian 1878 Controversy: between Realpolitik and
National Dignity”, Pontes, Nr. 5, 2009, pp. 51-102.
1. Aspecte discursive
Atitudinea funcţionarilor şi autorilor ruşi faţă de
politica statului român în Basarabia de Sud este, în
mod previzibil, ostilă sau circumspectă. Totuşi, există
anumite nuanţe (în funcţie de sursa acestui discurs şi
publicul-ţintă) care ne prezintă o imagine mai nuanţată
şi complexă a unor asemenea aprecieri. Practicile
şi scopurile administraţiei româneşti în regiune erau
prezentate (cu o evidentă tentă polemică) drept pur
instrumentale şi / sau asimilatoare. Mai mult, retorica
publicaţiilor ruse consacrate acestui subiect tindea să
minimalizeze orice potenţial impact al politicii guvernului
român asupra societăţii sau realităţilor locale.
Astfel, într-o lucrare elaborată în 1898 pentru a marca
a 20-a aniversare a „reunirii” judeţului Ismail cu Imperiul
Rus se afirma:
Guvernul român înţelegea că acest ţinut, smuls de la
Rusia în virtutea consideraţiilor politice, însă dobândit
cu ajutorul sângelui rusesc, populat şi organizat prin
eforturile guvernului rus şi care reprezintă, prin situaţia
sa geografică şi componenţa etnografică a populaţiei, o
parte firească a Basarabiei ruse, va gravita mereu înspre
Rusia şi, mai devreme sau mai târziu, va reveni în
frontierele statului rus. Din acest motiv, românii întotdeauna
considerau stăpânirea lor în Basarabia de Sud
ca o achiziţie temporară, ca un soi de chirie, şi acţionau,
călăuzindu-se de principiul: „să luăm cât mai mult şi să
dăm cât mai puţin”. Atitudinea faţă de interesele ţinutului
era determinată doar de interesele fiscului şi ale
funcţionărimii 2 .
Politica modernizatoare promovată (fie şi inconsecvent)
de statul naţional român reprezenta, fireşte,
principala ţintă a criticilor faţă de regimul anterior.
Aceste critici aveau însă un caracter destul de ambiguu:
pe de o parte, erau subliniate lacunele administraţiei
româneşti în sfera economică şi a asigurării „bunăstării”
populaţiei locale, iar pe de altă parte, se insista
pe presiunile constante şi chiar caracterul violent al
guvernării româneşti 3 . Argumentele de acest fel erau
orientate spre construirea unui contrast perfect între
esenţa „represivă” a dominaţiei române şi politica
binevoitoare şi flexibilă a autorităţilor ruse faţă de
populaţia locală. Iniţiind un „dialog virtual” cu inte-
2
C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, in
Живописная Россия, 1898 г. Т. 5. Гл. 2. С. 173.
3
C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, c.
173-174.
– 121 –

lectualii şi politicienii români, care afirmau că administraţia
din perioada 1856-1878 a contribuit la familiarizarea
localnicilor cu drepturile civile şi instituţiile
politice moderne, comentatorii ruşi negau, simultan,
ierarhia implicită a formelor de guvernare, conform
căreia modelul imperial era considerat arhaic şi imperfect
din punct de vedere al raţionalităţii birocratice
şi eficienţei administrative. Fiind extrem de critici la
adresa capacităţilor administrative şi a performanţelor
guvernării româneşti în regiune, observatorii ruşi îşi
sintetizau această viziune cu ajutorul conceptului de
„pseudoconstituţionalism”, care era menit să sublinieze
elementele fundamentale ce deosebeau cele două
sisteme politice. Totodată, potenţialul asimilator al
statului român era pus sub semnul întrebării, fiind
considerat neînsemnat, chiar dacă se admitea existenţa
unor tendinţe „naţionalizante” 4 . Această imagine
a unui stat slab, controlat de o birocraţie rapace şi
afişând doar anumite trăsături superficiale ale unui
sistem politic modern reieşea, pe de o parte, din stereotipurile
încetăţenite în publicistica rusă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, care acuzau elitele
româneşti de imitaţie oarbă a modelelor occidentale şi
de pierderea legăturii directe cu „poporul” 5 . Pe de altă
parte, o astfel de strategie retorică le permitea autorilor
cu înclinaţii politice conservatoare să conteste
legătura dintre tempoul accelerat al modernizării şi
existenţa unui sistem politic pluralist.
O altă latură a politicii româneşti în Sudul Basarabiei
devenită subiect de dispută, dar şi un fascinant
prilej de articulare a viziunilor alterităţii este legată de
problema bisericii locale. În general, activitatea guvernului
român în sfera „construcţiei naţionale” din cele
trei judeţe a lăsat o amprentă deosebit de durabilă
tocmai în domeniile cultural şi ecleziastic. Biserica
era percepută de stat drept un instrument eficient de
educare şi inculcare a valorilor naţionale româneşti
în mediul populaţiei multietnice din această regiune,
fiind efectiv subordonată „interesului naţional”. Un
exemplu concret (şi elocvent) al acestei strategii integraţioniste
este şi crearea, în 1864, a noii episcopii a
Dunării de Jos, cu sediul la Ismail. În afara scopului
declarat al „românizării” (culturale şi instituţionale)
a bisericii basarabene, prin noua politică ecleziastică
se urmărea şi identificarea elementelor etnice diverse
a „Basarabiei de Jos” cu „idealul românismului” 6 .
4
C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, c. 173, 176.
5
Asemenea aprecieri (uneori degenerând într-o critică
virulentă a „intelighenţiei române”) se conţin, de
exemplu, în memoriile lui F. F. Vighel sau (într-o formă
mai atenuată) în cartea lui V. Kelsiev (publicată în 1868),
Галичина и Молдавия: Путевые письма.
6
M. Pacu, „Amintiri bisericeşti şi culturale din Basarabia
Discursul promovat de membrii clerului era adesea
înţesat de elemente naţionale, dar nu poate fi nici
pe departe redus la acestea. Ar fi extrem de tentantă
analiza „în oglindă” a politicilor ruseşti şi româneşti
în această sferă. Biserica ortodoxă, atât prin particularităţile
structurii sale, cât şi prin acceptarea târzie
(şi parţială) a retoricii (şi substanţei) curentelor
naţional(ist)e, a avut o poziţie incertă şi complexă în
contextul încercărilor de a o subordona proiectelor
naţionale. În contextul relaţiilor ruso-române, apartenenţa
la aceeaşi comunitate religioasă era dublată
(şi subminată) de profundele diferenţe structurale
existente între biserica română şi cea rusă, dar şi de
competiţia simbolică (şi canonică) pentru Basarabia.
Este destul de dificil de a extrage o viziune coerentă
a cercurilor ecleziastice ruse asupra „chestiunii naţionale”
şi, cu atât mai puţin, a „problemei Basarabiei”,
care rămâne marginală în dezbaterile din epocă şi
nu afectează decât sporadic sfera politicii practice.
Totuşi, biserica putea funcţiona, în cazul rus, drept o
instituţie cu dublă funcţie, fiind producătoare şi, totodată,
„nivelatoare” a distanţei culturale ruso-române.
În prima ipostază, cercurile oficiale şi bisericeşti din
Imperiul Rus percepeau viziunea modernizatoare
propusă de paşoptişti drept un proiect „de import”,
fundamentat pe o preluare automată şi necritică a
modelului occidental (în special francez). Rezultatul
final al acestei evoluţii „nefireşti” (din punctul lor de
vedere) era îndepărtarea tot mai pregnantă a elitelor
de „rădăcinile vieţii populare” şi subminarea ortodoxiei.
Anume o astfel de percepţie sumbră a realităţilor
României moderne se degajă, bunăoară, din lucrarea
episcopului Arsenii Stadniţki, originar din Basarabia
şi unul din puţinii autori ruşi interesaţi de istoria ecleziastică
românească. În reflecţiile sale asupra „influenţelor
occidentale” în societatea şi biserica românească
de după 1848, Stadniţki apare ca un critic consecvent
(chiar violent) al modernităţii. Iată cum apreciază
prelatul rus eforturile modernizatoare ale paşoptiştilor
şi, de altfel, proiectul naţional românesc în totalitatea
sa:
Renaşterea spirituală a poporului român
[народности], manifestându-se sub influenţa civilizaţiei
Europei Occidentale, [...] a început să urmeze
treptat o direcţie tot mai unilaterală, contrară structurilor
istorice ale vieţii poporului român. Renaşterea
românilor avea loc în acelaşi timp cu adoptarea de către
ei a culturii franceze... Având în vedere totala lipsă de
pregătire a românilor pentru asimilarea şi perceperea
Sudică sub cârmuirea română din 1857-1878”, Revista
Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău,
Vol. XIX, 1929, pp. 379-392, aici p. 382.
– 122 –

oadelor culturii europene, ultima le învenina sufletul
şi, mutându-i de pe solul datinilor istorice, îi îndrepta pe
calea imitaţiei servile a Occidentului neortodox, străin
pentru ei nu numai prin credinţă, dar şi prin modul de
viaţă. Urmarea acestei pasiuni pentru Occident a fost
duşmănia faţă de popoarele de rasă nelatină şi, mai
întâi de toate, faţă de greci 7 .
În mod previzibil, Stadniţki are viziuni la fel
de tranşante în legătură cu evoluţia relaţiilor rusoromâne,
identificând acelaşi „ţap ispăşitor” ‒ occidentalizarea
crescândă a societăţii româneşti. De astă
dată însă el condamnă direct „naţionalismul românesc”,
care i se pare deosebit de periculos. Antimodernismul
este cuplat cu reluarea clişeelor „misiunii
civilizatoare” a Rusiei în Balcani, rezultând într-o
viziune destul de coerentă: „Urmând acelaşi principiu
al direcţiei îngust-naţionaliste, sub influenţa Occidentului
luminat, iniţiatorii „renaşterii” au început să
manifeste o puternică atitudine duşmănoasă şi faţă de
Rusia, ca reprezentantă a ortodoxiei pe care o urau”.
În consecinţă, Rusia încetează să mai fie percepută
drept „apărătoare istorică şi eliberatoare de servitutea
turcească” şi începe să fie văzută (în acord cu noul
vocabular naţional, dar în evident dezacord cu ideologia
tradiţionalistă a lui Stadniţki) ca „un duşman
periculos pentru existenţa naţională a românilor” 8 . În
continuare, „paşoptiştii” sunt acuzaţi de „şovinism”,
imputându-li-se cultivarea unei atitudini ostile faţă
de ortodoxie: „Şi iată, adversitatea naţională faţă de
greci şi ruşi se transformă în curând într-o ură bolnăvicioasă
faţă de ortodoxie, faţă de acea ortodoxie care
reprezintă religia istorică a poporului român şi care
a educat atâtea generaţii, care a adus servicii uriaşe
naţionalităţii române, salvând-o nu o singură dată de
aservirea faţă de turci şi Occident” 9 . Rolul „discursului
clerical” pentru evoluţia percepţiilor reciproce rusoromâne
este deseori subapreciat din cauza concentrării
excesive a istoriografiei asupra polemicilor din
jurul „problemei Basarabiei”. Diversele paliere ale
acestui discurs (de exemplu pretinsul rol al „propagandei
catolice” în România sau legătura imaginată
între principele – apoi regele – „străin” şi îndepărtarea
României de „lumea ortodoxă”, în accepţia rusă
a termenului) au contribuit însă destul de mult la cristalizarea
imaginii „globale” a României moderne în
publicistica şi literatura rusă din epocă şi au structurat
(fie şi indirect) acţiunea politică, mai ales în perioadele
de „tensiune simbolică”, inclusiv în momentul 1878.
Aceste aspecte necesită, desigur, o cercetare mult
7
Арсений (Стадницкий), Исследования и монографии
по истории молдавской церкви. СПб., 1904, c. 388.
8
Ibidem, c. 388-389.
9
Ibidem, c. 389.
mai aplicată; am schiţat aici doar o posibilă linie de
interogaţie pentru o analiză complexă a relaţiilor
ruso-române de până la 1914. Dincolo de „raţionalismul
birocratic” al funcţionarilor ruşi (pe care îl
voi examina în a doua parte a articolului), discursul
de sorginte ecleziastică ne oferă o perspectivă interesantă
şi, uneori, inedită a construirii (sau minimalizării)
„distanţei culturale” şi a unor strategii retorice
de revendicare a spaţiului basarabean de către
centrul imperial. Pentru a exemplifica, mă voi limita
la o scurtă discuţie a unui text produs de un personaj
cunoscut, altfel, ca un promotor activ şi eficient al rusificării
bisericii din Basarabia. Este vorba de episcopul
Pavel Lebedev (1871-1882), care, în virtutea poziţiei
sale, este un participant direct şi angajat în ceremoniile
simbolice de retrocedare a celor trei judeţe,
organizate în octombrie 1878. A doua zi după transferul
oficial al suveranităţii spre Imperiul Rus (pe 10
octombrie 1878), episcopul Pavel a ţinut o predică
solemnă în catedrala din Ismail, care nu se limita la
consfinţirea definitivă a „reintegrării spirituale” a
regiunii în spaţiul canonic al Bisericii ruse, ci elabora o
argumentare mult mai complexă a apartenenţei ţinutului
la spaţiul rus. Argumentele invocate cu această
ocazie sunt un amestec curios al temelor tradiţionale
ale universalismului ortodox cu un vocabular naţionalizant,
marcând, într-un anume fel, o perioadă de
tranziţie. Mi se pare deosebit de relevantă, pe de o
parte, retorica spaţială şi organicistă pe care o foloseşte
episcopul şi, pe de altă parte, invocarea unor consideraţii
„geopolitice” într-un context aparent puţin
propice unor asemenea meditaţii. Astfel, ţinutul
anexat este considerat un „membru viu al poporului
rus”, iar Dunărea este văzută (metonimic) drept un
spaţiu aproape sacru – un „fluviu al cântecelor noastre
populare, la fel ca Volga şi Donul” 10 . Basarabia de Sud
era astfel asociată spaţiului naţional (nu doar imperial)
rus, impresie accentuată de componenţa etnică
a regiunii („populată de ruşi [русскими людьми] şi
slavii-bulgari”). Frontierele Basarabiei sunt interpretate
într-un mod aproape „ontologic: „retrocedarea”
celor trei judeţe nu este decât „restabilirea Basarabiei
în graniţele ei fireşti”, iar fosta frontieră ruso-română
apare ca „mai mult imaginată, decât reală, naturală”
(evident, spre deosebire de teritoriul „organic” al
Basarabiei) 11 . Mai mult, deşi în cheie providenţialistă,
episcopul Pavel se lansează în meditaţii despre expansiunea
rusă în Asia Centrală, pe care o prezintă drept
„compensaţie divină” pentru pierderile de la Dunăre,
10
Слово…, произнесенное преосвященным Павлом,
епископом Кишиневским и Хотинским, с. 1.
11
Ibidem, с. 2. Metaforele spaţiale apar, în acest text, în
mod recurent.
– 123 –

dar şi ca pe o recompensă în lupta permanentă cu
redutabilul adversar geopolitic al Imperiului Rus –
Anglia, care „este gata să ne anihileze, să ne şteargă
de pe faţa pământului” 12 . În acelaşi timp, atitudinea
episcopului faţă de fosta administraţie şi poporul
român este ambiguă. Dacă transferul jurisdicţiei ecleziastice
este perceput în termeni neutri (fostul episcop
al Ismailului, Melchisedec, era prezent în catedrală),
atunci dominaţia românească este caracterizată drept
„străină” [чуждая власть], iar prevederile Tratatului
de la Paris sunt considerate o „violenţă” la adresa integrităţii
„corpului naţional” rus. Se pot însă urmări
şi unele elemente ale viziunii mai vechi a Rusiei ca
putere protectoare şi „civilizatoare” în regiunea balcanică
(aceste elemente persistă mai mult timp tocmai
în mediile ecleziastice tradiţionale). Astfel, deşi străin,
poporul român este şi „prieten” (дружественный), iar
acuzaţiile directe adresate guvernării române lipsesc.
Basarabia de Sud figurează şi ca o „provincie-model”
(oarecum, o reminiscenţă a rolului preconizat pentru
întreaga provincie la 1812). Ţinutul „reunit” este
perceput ca un „avanpost atât al poporului rus, cât şi al
bisericii ruse, un avanpost prin care poporul şi biserica
rusă intră în contact cu popoare de aceeaşi credinţă şi
de acelaşi sânge cu noi. După tine mai ales vor judeca
ele şi despre poporul rus, şi despre biserica rusă” 13 . În
fine, este reafirmată cu hotărâre misiunea de „apărare
şi protecţie” asumată de Rusia în raport cu „popoarele
creştine mai mici” din Balcani (listă care îi includea,
evident, şi pe români) 14 . Acest document este un
amalgam fascinant de teme tradiţionale şi moderne şi
marchează, probabil, apogeul „construirii simbolice”
a Basarabiei de Sud ca obiect al discursului imperial
rus. Legătura dintre strategiile de legitimare internă şi
politica externă a regimului imperial reiese cu destulă
claritate din această analiză sumară a „cuvântului”
episcopului Pavel.
2. Aspecte instituţionale
După retrocedarea Basarabiei de Sud către Imperiul
Rus, în 1878, noua unitate administrativă
(reunită într-un singur judeţ cu centrul la Ismail)
şi-a păstrat, pe parcursul întregii perioade de până la
1914, anumite particularităţi instituţionale şi legislative
care o transformau într-o „anomalie” în contextul
regimului ţarist. Poziţia funcţionarilor şi demnitarilor
ruşi faţă de „aberaţia administrativă” din Ismail era
destul de contradictorie şi echivocă, oscilând între
două extreme: tendinţa spre unificare şi centralizare
12
Ibidem, c. 2.
13
Ibidem, c. 8-9.
14
Ibidem, c. 9
administrativă (care presupunea lichidarea imediată
a legislaţiei române şi introducerea reglementărilor
imperiale în regiune) şi abordarea flexibilă faţă de
„legile româneşti”, care reieşea dintr-o atitudine pragmatică
şi relativ tolerantă faţă de diversitate la periferiile
imperiului. Tensiunea dintre cele două strategii
reflecta, de fapt, diferenţe fundamentale în percepţia
transferurilor instituţionale şi a adaptării acestora unui
context imperial aflat în plină evoluţie. Pe de o parte,
argumentul eficienţei şi raţionalităţii administraţiei
locale din Ismail, construită după model francez (prin
filieră românească), era destul de convingător pentru
a impresiona o mare parte a birocraţiei ruse locale şi
centrale. Pe de altă parte, cercurile birocratice afiliate
Ministerului de Interne insistau asupra uniformizării
imediate a legislaţiei şi lichidării oricăror vestigii ale
influenţei „naţionalizante” româneşti în regiune.
Astfel, relativa toleranţă a centrului faţă de diversitatea
instituţională se explică nu doar prin inerţia birocratică
a aparatului guvernamental rus, ci şi prin existenţa
unei diversităţi de opinii la nivelul facţiunilor concurente
din guvernul rus. Cazul „anomaliei” din judeţul
Ismail ne arată, în fapt, cât de mult depindea funcţionarea
statului rus de acest sistem de facţiuni şi grupuri
de interese, în raport cu care autocratul îşi asuma doar
rolul de arbitru. Chiar dacă interminabila polemică
referitoare la strategiile de integrare a Basarabiei de
Sud se explică şi prin inerţia birocratică de la centru,
se pare că „experimentul” din Ismail era perceput
în termeni favorabili de o parte a demnitarilor ruşi.
Toate aceste consideraţii erau complicate de factorul
extern şi de chestiunea problematică a loialităţii locuitorilor
din regiune, care figurau deschis în justificarea
„prudenţei” autorităţilor ruse în Ismail. Perspectiva
„iredentismului românesc” era un factor îndeajuns
de important pentru a tempera zelul centralizator al
Ministerului de Interne de la St. Petersburg.
Înainte de Primul Război Mondial s-au făcut
câteva încercări de a revizui statutul „excepţional” şi
structura instituţională „anormală” a judeţului Ismail,
însă toate au fost abandonate din raţiuni diverse. Cele
mai serioase discuţii în acest sens au avut loc, mai întâi,
imediat după retrocedarea sudului Basarabiei către
Rusia, în 1879-81, şi apoi în primii ani ai secolului al
XX-lea (1900-1901), când funcţionarii din Ministerul
de Interne au fost pe punctul de a-şi impune opinia
despre necesitatea înlocuirii instituţiilor române cu
cele imperiale. Eşecul acestor încercări a fost determinat,
printre altele, de un set de argumente expuse de
adversarii uniformizării legislative. Aceste argumente
pot fi clasificate în trei categorii: 1) raţionalitatea şi
modernitatea structurii administrative româneşti în
– 124 –

comparaţie cu modelele imperiale existente; 2) strategia
integrării diferenţiate a periferiilor şi necesitatea
„prudenţei” în respectarea particularismului regional
în etapa iniţială; 3) sensibilităţi de politică externă şi
problema imaginii Rusiei în străinătate (aici se include
şi tema loialităţii populaţiei locale). Ar trebui să subliniem
că liniile de demarcaţie dintre adversarii şi partizanii
uniformizării sunt mai curând instituţionale, şi
nu „spaţiale”. Astfel, unii reprezentanţi ai instituţiilor
centrale (în special, ai Ministerului Finanţelor şi Justiţiei)
urmau linia „flexibilă” a acceptării instituţiilor
locale, iar funcţionarii Ministerului de Interne erau
adepţi fervenţi ai unificării legislative.
Argumentul cel mai clar bazat pe raţionalitatea şi
eficienţa modelului românesc se conţine în „nota” (de
fapt, o analiză extinsă şi detaliată a instituţiilor româneşti)
trimisă la Ministerul de Interne de guvernatorul
Basarabiei, E. O. Iankovski, în 1881 15 . Guvernatorul
atrage atenţia superiorilor săi că „unele elemente ale
organizării sociale” din Sudul Basarabiei, datorate
administraţiei româneşti, „merită o atenţie excepţională
(subl. în original); aceste [aspecte] se referă, mai
ales, la organizarea comunală şi sistemul de taxare egală
[a cetăţenilor], fără a se ţine seama de stările sociale
[бессословная]” 16 . În fapt, guvernatorul foloseşte argumentul
eficienţei modelului administrativ românesc
pentru a formula o critică destul de radicală la adresa
sistemului social al Rusiei din acea epocă, pe care îl califică
drept învechit şi necompetitiv în contextul lumii
moderne. Ca urmare a analizei detaliate a avantajelor
instituţiilor româneşti, Iankovski conchide că „toate
aceste date pledează pentru păstrarea părţii reunite [cu
Rusia] ca o unitate [administrativă] separată, cel puţin
până la revizuirea reglementărilor noastre legislative
cu privire la taxe şi administraţia publică rurală” 17 .
Admiţând totuşi că „raţiunile superioare de stat” ar
putea determina guvernul să introducă imediat legile
ruseşti şi să lichideze judeţul Ismail, împărţindu-l între
judeţele limitrofe, Iankovski rămâne partizanul unei
strategii flexibile şi prudente, afirmând că „în chestiunea
reformării acestei regiuni [участка] este necesar
să acţionăm cu deosebită prudenţă, astfel încât, prin
sfărâmarea tuturor normelor existente şi înlocuirea
lor cu reguli noi, dintre care unele trebuie apreciate
drept mai puţin satisfăcătoare [decât cele existente],
să nu trezim printre locuitori regrete în privinţa separării
lor de România” 18 . Dincolo de această aluzie
15
«Записка бессарабского губернатора Янковского об
устройстве воссоединенного края», с приложениями
за 1881 год // РГИА, Фонд № 573, оп. 21, д. 54.
16
РГИА, Фонд № 573, оп. 21, д. 54, л. 72.
17
Ibidem, л. 75.
18
Ibidem, л. 84.
transparentă la necesitatea încurajării loialităţii populaţiei
din judeţul Ismail, se pare că poziţia flexibilă a
guvernatorilor locali a influenţat acţiunile Ministerului
de Interne (sau, mai bine zis, lipsa acestora). Cel
puţin, acest lucru este admis de funcţionarii ministerului
20 de ani mai târziu, în 1901, când se recunoaşte
că anume demersurile guvernatorilor au influenţat
poziţia centrului. Atât Iankovski, cât şi succesorul său,
A. P. Konstantinovici (1883-1899), remarcau „avantajele”
organizării comunale româneşti faţă de administraţia
rurală rusă 19 .
Deşi funcţionarii Ministerului de Interne erau,
în mod evident, departe de a fi convinşi de astfel de
argumente (atât în 1879, cât şi în 1900), chiar şi în
„consideraţiile” ministrului de Interne referitor la
integrarea Basarabiei de Sud în Imperiu se puteau strecura
elemente „pragmatice”, dictate, în primul rând,
de factorul extern. De exemplu, în nota explicativă a
Ministerului de Interne din 15 martie 1879 adresată
ministrului Justiţiei (în care se argumentează necesitatea
introducerii „imediate” a legilor ruseşti în regiune
şi se insistă asupra „echivalenţei funcţionale” a instituţiilor
româneşti şi a celor imperiale), găsim următorul
pasaj (oarecum surprinzător în acest context).
Nu există vreo îndoială că, în virtutea sincerei simpatii
manifestate de populaţia ţinutului faţă de retrocedarea sa
către Rusia, această populaţie merită o atenţie deosebită
din partea Guvernului nostru. În plus, având în vedere
că presa străină, în majoritate ostilă Rusiei, încearcă să
prezinte viitoarea soartă a acestei populaţii, odată cu
alipirea ei la Basarabia, în cele mai triste culori, nu putem
decât să conchidem că în acest caz trebuie, în general, să
acţionăm cu toată prudenţa posibilă şi să evităm, mai
ales, orice încălcare substanţială a acelor drepturi şi privilegii
care aparţineau populaţiei Basarabiei în timpul
guvernului român 20 .
Mai mult, ministrul încearcă să legitimeze această
atitudine prin invocarea unor principii generale
ale politicii ruse la periferiile imperiului, aplicabile,
prin extensie, şi cazului basarabean: „Guvernul rus
se călăuzea mereu de aceleaşi viziuni şi cu privire
la alte teritorii [местностям] alipite la Imperiu în
timpurile trecute – anume guberniile baltice, regatul
Poloniei şi chiar Basarabia. Nicăieri nu s-a purces la
sfărâmarea simultană a întregii [ordini] existente în
aceste teritorii şi la înlocuirea acesteia printr-o altă
orânduire, necunoscută populaţiei, căci o asemenea
tactică ar fi condus, fără îndoială, la confuzia generală
şi nemulţumirea populaţiei, mai ales dacă noile
19
Ibidem, л. 160.
20
РГИА, Фонд № 1405, оп. 77, д. 5920, 1879 г. («Об
административном устройстве присоединенного по
Берлинскому трактату участка Бессарабии»), л. 15.
– 125 –

condiţii s-ar fi dovedit mai puţin satisfăcătoare decât
cele anterioare” 21 . Astfel, reintegrarea Basarabiei de
Sud trebuia să aibă loc „treptat”, iar guvernul urma
să studieze „particularităţile şi necesităţile” regiunii
pentru a promova apoi mai „ferm” reformele necesare
22 . Această perspectivă asupra judeţului Ismail s-a
dovedit însă prea optimistă, funcţionarii zeloşi de la
centru cedând, până la urmă, inerţiei birocratice, dar şi
rezistenţei elitelor locale şi unor instituţii centrale mai
conservatoare (întâi de toate, a Consiliului de Stat).
În consideraţiile Ministrului de Interne prezentate
împăratului Alexandru II în 1879 predomină argumentele
centralizatoare (se invocă necesitatea introducerii,
în judeţul Ismail, a zemstvelor şi a organizării
rurale similare cu restul Imperiului) 23 . În acelaşi timp,
ambiguitatea inerentă politicii imperiale la periferii
(dar şi contradicţiile interne ale legislaţiei ruse)
sunt evidenţiate cu ocazia „explicaţiilor” oferite de
guvernatorul Basarabiei, N. I. Şebeko, în legătură cu
păstrarea legilor române în teritoriul retrocedat:
Alipirea acestui teritoriu la Rusia l-a supus aceleiaşi
Puteri Supreme, dar nu are drept consecinţă necondiţionata
sau presupusa abolire a tuturor legilor sau instituţiilor
care funcţionau în această regiune până la alipire
şi nici introducerea [imediată] a legilor sau instituţiilor
în vigoare în restul Imperiului. Astfel, Marele Ducat al
Finlandei, Regatul Poloniei şi alte regiuni ale Imperiului
Rus, fiind supuse aceleiaşi Puteri Supreme, totuşi aveau
şi au în continuare legi şi instituţii diferite de cele din
restul imperiului. Înlocuirea ordinii existente în teritoriul
anexat, în virtutea noţiunii inviolabilităţii şi fermităţii
legilor care protejează viaţa civilă şi socială a populaţiei,
nu poate fi presupusă şi nu este o consecinţă automată a
evenimentului alipirii [la Rusia] 24 .
O asemenea interpretare „legalistă” (şi, aparent,
modernă) a integrării juridice şi instituţionale a periferiilor
ne sugerează, de fapt, că Imperiul Rus continua
să funcţioneze, chiar şi în această perioadă, ca un
stat cu jurisdicţii multiple şi suprapuse, iar singurul
principiu de unitate era reprezentat de prerogativele
(extralegale) ale monarhului 25 .
Cu toate acestea, unii funcţionari locali nu ezitau
să-şi exprime nemulţumirea şi frustrarea în legătură cu
persistenţa legilor române („străine” şi/sau învechite)
21
Ibidem, л. 15.
22
Ibidem, л. 15.
23
Ibidem, л. 137-138.
24
Ibidem, л. 93.
25
Această impresie este confirmată chiar de Şebeko, în
concluziile sale, conform cărora doar un ordin direct al
monarhului putea schimba situaţia. Acest ordin a întârziat
să vină (în pofida faptului că ţarii ruşi înclinau să
rezolve rapid „anomalia” din Ismail). РГИА, Фонд №
1405, оп. 77, д. 5920, 1879 г., л. 93.
în sudul Basarabiei, optând univoc pentru abolirea lor.
În contextul acestor polemici, în anul 1884, guvernatorul-general
interimar al Odesei şi Novorosiei, von
Roop, are un punct de vedere foarte diferit de cel al
guvernatorului Basarabiei. Într-un raport adresat
direct lui Alexandru III, von Roop consideră „exagerate”
numeroasele plângeri şi petiţii ale populaţiei
noului judeţ Ismail, care „nu se verifică” nici de emisarii
trimişi de von Roop în regiune, nici de inspecţia personală
a oficialului în Bolgrad şi Ismail. Dimpotrivă, el
subliniază progresul adus de noua administraţie rusă şi
deplânge persistenţa legilor române în ţinut.
Se întâlnesc şi acum unele abuzuri separate, dar, în
orice caz, populaţia le suportă într-o măsură mult mai
mică decât în timpul guvernului român, când banii şi
protecţia reprezentau puterea covârşitoare, iar tribunalele
şi parchetul erau totalmente în mâinile bogatei clase
dominante, care în prezent îşi pierde deja importanţa
preponderentă. Totuşi nu se poate nega că legile comunale
româneşti, care s-au păstrat acolo, oferă şi până
astăzi pretexte pentru exploatarea populaţiei de către
comitetele locale [земскими], fapt care se manifestă
mai ales în Comitetul din Bolgrad... În orice caz, din
momentul revenirii în sânul patriei a regiunii riverane
a Dunării, temporar pierdute, au trecut aproape şapte
ani şi de aceea, continuarea în viitor a acestei stări de
tranziţie şi incertitudine nu mai trebuie, evident, tolerată,
chiar dacă în acest scop vor fi necesare eforturi şi
sacrificii deosebite... 26 .
Alexandru III a consimţit întru totul, aplicând
rezoluţia „Este timpul să hotărâm definitiv
[chestiunea]” 27 . În pofida opiniei ţarului, „chestiunea”
a trenat încă trei decenii, judeţul Ismail intrând
în Primul Război Mondial cu acelaşi statut separat,
pentru unii observatori ruşi fiind chiar ameninţat de
spectrul „iredentismului românesc”.
Ambiguitatea şi contradicţiile caracteristice poziţiei
birocraţiei ruse în „chestiunea Ismailului” se pot
urmări foarte bine şi la nivel personal. Un caz deosebit
de relevant şi elocvent în acest sens este cel al cneazului
S. D. Urusov, guvernator al Basarabiei între 1903 –
1904. Considerat (în general, pe bună dreptate), un
funcţionar cu vederi liberale şi un critic destul de
competent al politicii rusificatoare a centrului imperial
la periferii, Urusov dă dovadă de o inconsecvenţă
revelatoare în opiniile sale privind „anomalia administrativă”
din Sudul Basarabiei. Dacă în memoriile sale
(publicate iniţial în 1907, într-o perioadă de opoziţie
deschisă faţă de guvernul imperial), Urusov adoptă
o atitudine mai curând neutră, atunci în rapoartele
26
РГИА, Фонд № 1405, оп. 77, д. 5920, 1879 г., л.
111-112.
27
Ibidem, л. 111-112.
– 126 –

oficiale către ministrul de interne oficialul apare ca
un partizan al uniformizării şi al lichidării vestigiilor
administraţiei româneşti. Iată opinia lui Urusov
privitor la situaţia judeţului Ismail în 1903:
În gubernia Basarabiei există judeţul Ismail, cu o
suprafaţă însemnată şi condiţii naturale bogate, compus
din trei [foste] prefecturi româneşti – Ismail, Bolgrad şi
Cahul. Deja de 25 de ani sus-numitul judeţ, fiind reunit
cu Imperiul Rus, este administrat conform vechilor legi
româneşti, modificate în prezent chiar şi în România
[este vorba despre Codul Civil din 1865 şi legea comunală
din 1864], din cauza neconcordanţei lor cu necesităţile
vitale ale populaţiei. Primind de multe ori petiţii
de la locuitorii judeţului privind introducerea în ţinut
a instituţiilor ruseşti, am încercat să îmi dau seama
despre aspectele vulnerabile ale ordinii existente în judeţ
şi am ajuns la concluzia că principalul defect este lipsa
de organizare a vieţii rurale din cauza imperfecţiunii
administraţiilor comunale... Oraşele judeţului sunt
administrate extrem de satisfăcător, însă amenajarea
vieţii rurale lasă mult de dorit... Activitatea instituţiilor
administrative ale guberniei nu se răsfrânge asupra
judeţului Ismail, din care cauză este subminată supravegherea
administraţiilor comunale, în care se descoperă
destule abuzuri... Motivele amintite, precum şi separarea
nedorită (în sensul lipsei unităţii statale) a acestei
părţi a Basarabiei limitrofe cu România impun introducerea
cât mai rapidă în judeţul Ismail a instituţiilor
ruseşti (s.n.) 28 .
În pofida aparentei preocupări pentru lichidarea
„particularităţilor” regiunii retrocedate la 1878, în
memoriile sale, fostul guvernator nu se limitează la
prezentarea, pe larg, a structurii comunale conform
legislaţiei româneşti (fără cea mai mică tentă peiorativă),
dar îşi permite chiar unele reflecţii potenţial
„subversive” în legătură cu viitorul acestui teritoriu.
Urusov este, totodată, destul de critic la adresa proiectelor
integraţioniste promovate de guvernul de la St.
Petersburg. Iată ce afirma, în 1907, cel ce recomanda
introducerea imediată a legilor ruseşti în 1904:
superiorii din Petersburg nu se preocupau deloc de
Ismail şi aveau cea mai nebuloasă închipuire despre
organizarea acestui judeţ. Cu toate acestea, în Ministerul
de Interne nu înceta grija pentru introducerea
în Ismail a instituţiilor ruseşti – a şefilor de zemstvă,
a plaselor [волостей], a nobilimii şi a noului regulament
privind zemstvele şi oraşele. Consiliul de Stat însă
28
РГИА, Фонд № 1284, оп. 194, д. 94, 1904 г. («Отчет о
состоянии Бессарабской губернии за 1903 г».), л. 11.
Tema „particularităţii administrative a judeţului Ismail”
apare şi în alte rapoarte ale guvernatorilor de la începutul
secolului al XX-lea, de exemplu la 1912: РГИА,
Фонд № 1284, оп. 194, д. 116, 1912 г. («Приложение к
отчету Бессарабского губернатора за 1912 г.»).
respingea mereu acest soi de proiecte propuse de minister
sub pretextul articulării şi argumentării insuficiente a
ideii, conform căreia era necesar să se distrugă orânduirea
locală veche de dragul nivelării generale a administraţiei.
Aşa a şi rămas judeţul Ismail, până în prezent,
o excepţie în structura judeţeană a Imperiului Rus.
Probabil, va trebui să aştepte reforma generală a administraţiei
noastre locale, dacă nu cumva, ca urmare a
vreunei combinaţii internaţionale, nu va trece din nou
la România, care îi întinde braţele materne de dincolo
de Prut, râul de frontieră 29 .
Aşadar, o combinaţie de indiferenţă, inerţie birocratică,
rivalitate instituţională, dar şi un anume
pragmatism şi toleranţă a diversităţii administrative
la periferii par să fie factorii care explică, în
primul rând, posibilitatea iniţială a acestui transfer
instituţional şi, în al doilea rând, persistenţa acestei
„anomalii” într-un context rus tot mai ostil, chiar şi
la începutul secolului al XX-lea. Exemplul lui Urusov
ne arată însă şi altceva: cât de conjuncturale şi „retorice”
puteau fi argumentele „centralizatorilor”, care
operau în universul complex al „corectitudinii politice”,
în versiunea imperială rusă din epocă. În acelaşi
timp, atât în ipostază „oficială”, cât şi în cea „privată”,
Urusov manifestă o vădită sensibilitate faţă de statutul
„incert” al regiunii din punct de vedere geografic (sau
chiar geopolitic). Factorul românesc îşi face tot mai
simţită prezenţa în primul deceniu al secolului al
XX-lea, când problema loialităţii populaţiilor de la
periferii devine aproape o obsesie pentru conducătorii
imperiului. În această perioadă (şi, probabil, în
contextul discuţiilor aprinse cu privire la necesitatea
introducerii zemstvelor la periferiile occidentale ale
imperiului), statutul „incert” al Basarabiei de Sud
a devenit un motiv de îngrijorare serioasă pentru o
anumită parte a cercurilor guvernante. Astfel, într-un
raport cuprinzător despre situaţia generală a Basarabiei,
redactat de un ofiţer al contraspionajului rus
cu anumite legături (probabil, chiar personale) cu
Basarabia, destinat şefului Departamentului Poliţiei
şi trimis de la Constantinopol pe 19 februarie 1914,
„problema Ismailului” este abordată direct. Autorul
raportului sublinia că judeţul Ismail din Basarabia
se găseşte într-o situaţie mai proastă [faţă de restul
provinciei]. [Aici], chiar din timpul reîncorporării sale
în Imperiul Rus, nu este vizibil nici cel mai mic semn
al rusificării, astfel încât ţi se pare că eşti în România.
Acest lucru se datorează nu doar alipirii recente a acestui
ţinut la Rusia, ci şi legăturilor pe care localnicii le au cu
românii. [Astfel,] aproape tot comerţul cu produse agri-
29
С. Д. Урусов, Записки губернатора: Кишинёв, 1903-
1904 гг., Litera, Chişinău, 2004, pp. 206-207.
– 127 –

cole este orientat spre România; împrumuturile pentru
micii proprietari rurali sunt [oferite de] băncile româneşti,
datorită condiţiilor mai avantajoase, în comparaţie
cu băncile particulare evreieşti din Sudul Rusiei.
[O altă cauză] este că, până în prezent, aici s-au păstrat
regulamentele şi legile româneşti în domeniul administraţiei
locale 30 .
Dacă, la începutul perioadei inaugurate de reintegrarea
Basarabiei de Sud în Imperiul Rus, preluarea
modelului instituţional românesc era privită fie în
termeni pragmatici, fie ca o cedare temporară dictată
de necesitate, fie ca un exemplu de flexibilitate strategică
a politicii centrului la periferiile multietnice
ale imperiului, odată cu „naţionalizarea” crescândă a
discursului imperial şi a politicii practice se evidenţiază
tot mai mult relevanţa factorului „naţional”.
Judeţul Ismail devine o potenţială ţintă a „iredentismului
românesc”, iar particularismul său administrativ
– o realitate tot mai greu acceptată şi tolerată.
În acelaşi timp, continuitatea elitelor locale, spaţiul de
manevră destul de larg care le era oferit de autorităţile
imperiale, precum şi persistenţa „anomaliei instituţionale”
din Ismail pe parcursul a aproape 40 de ani ne
sugerează complexitatea atitudinii birocraţiei ruse faţă
de modelele administrative străine. Acest „pragmatism”
era dictat şi de inconsecvenţa politicii imperiale,
în cadrul căreia nu exista o viziune comună în privinţa
integrării periferiilor.
Concluzii
Orice proiect imperial îşi bazează ideologia pe
30
ГАРФ, Фонд 529, оп. 1, д. 26, л. 9-11. Секретное донесение
№ 39, 19 февраля 1914 г.
SUMMARY
– 128 –
pretenţii universaliste şi pe accentuarea diferenţei
(atât la nivelul politicii interne, cât şi în raport cu
rivalii săi). În acelaşi timp, imperiile moderne (inclusiv
Imperiul Rus) au fost permanent implicate în procese
complexe de împrumut, transfer conceptual, imitare
reciprocă şi, uneori, chiar „plagiat” direct. Astfel se
explică, parţial, flexibilitatea de care dădea dovadă
regimul la periferii. Cazul Basarabiei de Sud / judeţului
Ismail este un exemplu revelator în acest sens.
Periferiile reprezentau spaţii contestate şi incerte, în
care politica imperială era determinată de combinaţia
dintre interesele de politică externă şi procesele locale
de integrare şi rezistenţă. Politica externă şi controlul
asupra spaţiilor de frontieră apăreau ca indisolubil
legate pentru elitele imperiale, care luau în consideraţie
diferite modele de organizare instituţională (inclusiv
străine) şi le aplicau în funcţie de priorităţile momentului.
Paralelele dintre integrarea sudului Basarabiei
şi experienţa din Polonia şi Finlanda sunt mai mult
decât retorice: autorităţile imperiale acţionau adesea
pe baza precedentului. În pofida caracterului marginal
al „experimentului” din Ismail, acesta ilustrează, pe de
o parte, că prudenţa şi compromisul cu elitele locale
puteau fi motivate de factorul extern (românesc, în
acest caz) şi, pe de altă parte, că periferiile au rămas,
chiar şi în această perioadă târzie a Rusiei imperiale,
spaţii privilegiate pentru experimente juridice şi
administrative. Atât în domeniul „discursiv”, cât şi în
cel al politicii „practice”, politica rusă în regiune era
ambiguă şi inconsecventă, dar extrem de sugestivă
pentru modul în care un imperiu se putea confrunta
cu instituţiile unui stat-naţiune şi, într-un context
mai larg, cu provocările modernităţii.
THE PROBLEM OF SOUTHERN BESSARABIA IN THE RUSSIAN IMPERIAL DISCOURSE
AFTER 1878: VISIONS OF OTHERNESS AND INSTITUTIONAL TRANSFERS
The reintegration of three Southern Bessarabian
districts into the Russian Empire in 1878 represented
not only a high point of the Russian-Romanian symbolic
competition for Bessarabia, but also the creation of an
‘administrative aberration’ within the Russian Empire. The
former Romanian territories, merged into the new Ismail
uezd, preserved their institutional and legal peculiarities
for almost 40 years. Thus, the modern structures of an
emerging nation-state were transferred into the Russian
imperial context. This article will discuss, first, the attitude
of a number of Russian observers and officials towards
the 1856-1878 Romanian administration, with a special
emphasis on mutual perceptions and the foreign policy
dimension. Second, the article will examine the polemics
concerning the alternative strategies for integrating this
region within the empire. The Russian bureaucracy was
divided on the issue, oscillating between a centralizing
approach and a more pragmatic attitude which admitted
the continued existence of the Romanian institutions.
The discourse displayed by the Russian officials on this
occasion is a curious amalgam of flexible pragmatism,
modern rationality, bureaucratic inertia, centralizing
impulses and foreign policy considerations. The general
attitude towards the Romanian nation-building project
also reflected their broader vision of social and political
modernity. The lack of coherence of the Russian policies on
the Southern Bessarabian periphery points to the contested
and fragmented nature of the imperial discourse regarding
the alternative models of institutional organization and
political legitimacy.

CONGRESUL DE PACE DE LA BERLIN, INDEPENDENŢA ROMÂNIEI
ŞI SACRIFICAREA BASARABIEI
Igor SAVA
Războiul ruso-turc din 1877-1878 este ultimul
dintr-o serie amplă de conflicte bilaterale care au
marcat secolele XVIII şi XIX. El a însemnat pentru
România, ca şi pentru alte naţiuni balcanice, ultima
etapă în desprinderea de influenţă otomană şi
cucerirea independenţei. La finalul războiului, atunci
când intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa judeţele
Cahul, Bolgrad şi Ismail devenea o realitate, o astfel de
pretenţie, formulată acum oficial, nu numai că ştirbea
integritatea teritorială a României, pe care Rusia se
angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei
româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, dar constituia
o mare nedreptate istorică. Congresul european de
la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în
vederea revizuirii Tratatului de pace de la San Stefano,
a recunoscut independenţa României şi drepturile
acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea
celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad)
la Imperiul Rus. În felul acesta, marile puteri dădeau
satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe
la gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“
forţat de către autorităţile de la Sankt Petersburg cu
Dobrogea, străvechi pământ românesc dintre Dunăre
şi Marea Neagră.
Ceea ce ne propunem în acest studiu nu are
pretenţia unei noi abordări a problemei obţinerii
independenţei, de altfel competent şi minuţios tratată
de atâţia istorici, ci a readuce în discuţie drama trăită
de România în anul 1878, când realizarea acestui
deziderat naţional a fost umbrit de raptul sudului
Basarabiei. Analiza condiţiilor istorice din ultima
etapă a războiului ruso-turc şi a preliminariilor păcii,
care a vizat şi Basarabia ca subiect de litigiu în relaţiile
internaţionale în cadrul complicatei „probleme
orientale”, ne va permite cunoaşterea momentelor
tensionate în raporturile româno-ruse şi explicarea
motivelor diplomaţiei ruse în realizarea acestui rapt
teritorial.
După capitularea Plevnei la 28 noiembrie 1877,
conform deciziei comandamentului aliat 1 , armată
română a primit o zonă de operaţii proprie, principalul
ei obiectiv fiind anihilarea puternicei grupări otomane
1
D.P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi
problema Basarabiei, Bucureşti, 2000, p. 94.
de la Vidin. În timp ce armata rusă înainta spre sud,
în direcţia Constantinopol, pentru a-şi realiza visul
secular de a stăpâni atât capitala otomană, cât şi cele
două strâmtori care controlau traficul dintre Mediterană
şi Marea Neagră, armata română continua ofensiva
spre vest, reuşind să obţină două victorii importante
la Smârdan (12 ianuarie) şi Vidin (15 ianuarie).
Deşi dispunea de trupe suficiente pentru a organiza
apărarea Constantinopolului, spargerea frontului
principal de către armata rusă şi apropierea acesteia
de capitală au obligat conducerea otomană să solicite
marilor puteri medierea pentru încetarea războiului
şi încheierea păcii. Implicarea Angliei în susţinerea
Porţii, prin manevrele flotei britanice din preajma
Dardanelelor, cu scopul blocării înaintării armatei
ruse spre capitala otomană 2 , şi acuzaţiile Austro-
Ungariei aduse Imperiului Rus că acesta a încălcat
acordurile de la Reichstadt (iulie 1876) şi Budapesta
(ianuarie 1877) prin intenţia de a crea un stat bulgar
sub protectoratul său determină atitudinea Rusiei de a
opri manevrele militare şi a semna armistiţiul.
În primele zile ale negocierii armistiţiului de război
dintre imperiile Rus şi Otoman a intervenit un prim
dezacord între partea română ca beligerantă şi Rusia
prin neacceptarea colonelului Eraclie Arion, trimisul
special al României la tratativele preliminarii de pace 3 .
Sosit la Cartierul General al armatei ruse din Kazanlâk,
la 10 ianuarie 1778 el raportează Ministerului de
Externe al României că l-a informat pe Marele Duce
Nicolae despre misiunea sa. Urmează scrisoarea ultimului
către principele Carol I, în care comandantul
rus se arăta nedumerit de insistenţa României şi „nu
înţelege a interveni altcineva în preliminariile păcii
decât numai cele două părţi: Rusia şi Turcia” 4 .
În plină tensiune diplomatică guvernul României
depune eforturi, prin trimişii săi speciali de pe lângă
2
Istoria diplomaţiei, sub îngrijirea lui V.P. Potemkin, vol.
III, traducere din limba rusă de H. Berler, ediţie revăzută
de A. Oţetea, Bucureşti, 1948, p. 55.
3
Printre instrucţiunile date de Minister colonelului Arion
figurau prevederi prin care România dorea tratarea ei, în
raport cu puterea suzerană, ca stat suveran, anume: recunoaşterea
absolută a independenţei, dărâmarea cetăţilor
turceşti de pe malul stâng al Dunării, retrocedarea României
a gurilor Dunării etc.
4
Documente privind istoria României. Războiul pentru
independenţă, vol. VIII, Bucureşti, 1955, pp. 478-479.
– 129 –

capitalele puterilor garante ale Tratatului de la Paris
din 1856, de a face cunoscută poziţia Rusiei privind
neadmiterea delegatului român la tratativele de pace
şi intenţia cabinetului de la Petersburg de a reanexa
sudul Basarabiei. Atitudinea Imperiului Rus era o
sfidare a prevederilor dreptului internaţional conţinute
în tratatul din 1856 şi o încălcare flagrantă a
angajamentelor sale asumate în Convenţia românorusă
din 4 aprilie 1877. Ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu făcea cunoscută această stare de fapt la
11 ianuarie, când cerea agenţilor săi diplomatici de
a informa guvernele europene că Rusia şi-a părăsit
aliatul român. Aceste încercări par să nu fi fost auzite
de oficialii europeni, după cum indică izvoarele româneşti
ale perioadei. Relevantă este nota agentului
român de la Paris, N. Callimachi-Catargi, care raporta
Ministerului de Externe de la Bucureşti, la 13 ianuarie,
că din discuţiile avute cu reprezentanţii marilor
puteri a înţeles că „toţi, în general, sunt foarte nepăsători
pentru chestiunea Basarabiei şi că nu e de neaşteptat
nici un ajutor pentru România, nici chiar de la
Germania” 5 . Atitudinea prusacă faţă de cauza românească
este confirmată de misiunea lui Ion Câmpineanu
la Berlin 6 . La rândul său, generalul Ioan Ghica,
diplomatul român acreditat la Petersburg, prin câteva
telegrame trimise la 14 ianuarie, informa Bucureştiul
că ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov nu
vor admite România la negocieri, susţinând că ea nu
poate fi parte contractantă odată ce Europa nu a recunoscut
independenţa ei. În privinţa sudului Basarabiei
partea rusă a declarat că pentru ei problema prezintă
un caz de demnitate naţională şi a reafirmat intenţia de
a-l reocupa, sub pretextul că el a fost restituit Moldovei
în 1856, şi nu României. Când diplomatul român i-a
amintit lui Gorceakov de Convenţia de la Livadia,
ultimul l-a întrerupt, spunându-i răspicat: „Orice
argumente ai aduce nu vei putea să schimbi hotărârile
noastre, căci ele sunt nestrămutate. Dumneata te afli
în faţa unei necesităţi politice” 7 .
Refuzul Rusiei de a-l admite pe reprezentantul
României la tratativele de pace şi intenţia sa de a reîncorpora
cele trei judeţe din sudul Basarabiei, restituite
Principatelor Române în 1856 prin Tratatul de la
Paris, au provocat mare indignare în ţară. Domnitorul
5
Apud D.P. Ionescu, op. cit., p. 98.
6
Întors în ţară, Câmpineanu îi raporta, pe 21 ianurie, lui
Carol I despre rezultatul discuţiilor sale cu cancelarul
Bismark astfel: „Impresiunea generală cu privire la
chestiunea arzătoare este că Basarabia e pierdută pentru
România” (Ibidem, p. 101).
7
Ibidem, p. 99.
Carol I, guvernul, Parlamentul, presa, toată opinia
publică din România au protestat împotriva intenţiei
Imperiului Rus de a nu respecta prevederile Convenţiei
din 1877. În parlamentul român, în cadrul celor
două camere întrunite la mijlocul lunii ianuarie 1878,
s-a dezbătut pe larg independenţa ţării şi au fost
exprimate de către corpurile legislative atitudini faţă
de problema Basarabiei. În acest timp, delegaţia rusă
condusă de generalul Ignatiev a impus părţii otomane
semnarea la Adrianopol a unui protocol, de la negocierea
căruia a fost exclusă delegaţia românească, după
cum raporta lui Kogălniceanu, pe 20 ianuarie, colonelul
Arion 8 . În pofida unor critici aduse de conservatori
guvernului liberal condus de I.C. Brătianu în
privinţa „lejerităţii” tratării problemei basarabene,
deputaţii prezenţi ai Camerei şi Senatului au votat
moţiuni similare prin care se pronunţau pentru
păstrarea integrităţii teritoriale a României, garantată
de marile puteri europene şi de Rusia, în mod special
prin Convenţia semnată la 4 aprilie 1877. Primministrul
român declara cu această ocazie în Camera
Deputaţilor că „naţiunea română nu va consimţi, nu
la sescesiunea, dar nici chiar la schimbul unei părţi
din teritoriul său, fie chiar cu despăgubirile cele mai
avantajoase” 9 . Discuţiile din parlamentul român
despre salvarea sudului Basarabiei, care au continuat
pe parcursul tuturor lunilor când a fost negociată
independenţa ţării, şi moţiunile deputaţilor au
creat satisfacţii în societatea românească şi au produs
impresie şi în unele cercuri intelectuale europene favorabile
cauzei româneşti. Însă iluziile oamenilor politici
români au fost spulberate atunci când au constatat o
mare indiferenţă faţă de situaţia României la guvernele
de la Viena, Londra, Paris şi Berlin, întâlnindu-se
doar la Roma o vagă, dar ineficientă simpatie. Agentul
diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu,
comunica cu tristeţe la Bucureşti, la 30 ianuarie/12
februarie, că ambasadorul englez din capitala Austro-
Ungariei, Elliot, i-a afirmat răspicat că ţara sa nu are
cunoştinţă de pretenţiile Rusiei asupra României şi că
„Anglia, ca şi celelalte puteri, au de rezolvat chestiuni
mult mai importante decât cea basarabeană” 10 .
Austro-Ungaria, nemulţumită de tergiversarea
negocierilor privind semnarea păcii între Rusia şi
Poarta Otomană, a propus, la 22 ianuarie, organizarea
unei conferinţe europene cu participarea pute-
8
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p. 82.
9
Apud D.P. Ionescu, op. cit., p. 102.
10
Apud P. Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii
istorice româneşti în context politic internaţional (1812-
1920), Bucureşti, 1993, p. 98.
– 130 –

ilor garante ale Tratatului de la Paris 11 , însă demersul
Habsburgilor a rămas fără răspuns. Cele două puteri
aflate în conflict au semnat totuşi, la 31 ianuarie 1878,
armistiţiul de la Adrianopol, la care nu au fost admise
delegaţiile română şi sârbă. Articolul trei al acordului
prevedea recunoaşterea independenţei României,
oricum condiţionată, precum şi un schimb de teritorii
pe care aceasta urma să-l facă 12 . Guvernul rus a
întârziat să aducă la cunoştinţa marilor puteri prevederile
protocolului de la Adrianopol, iar diplomaţii
săi informau guvernele europene că Imperiul Otoman
a refuzat să trateze cu vasalul său România. La 12
februarie, Monitorul oficial al României a publicat
condiţiile armistiţiului de la Adrianopol, sporind
curentul antirus şi neliniştea în rândul maselor.
Rezultatele modeste obţinute de diplomaţii români
în capitalele europene l-au determinat de M. Kogălniceanu
să-l informeze pe domnitorul Carol I, la 17
februarie/1 martie, că marile puteri nu dădeau României
vreo speranţă de a participa la semnarea păcii:
„Nici Franţa, nici Austria, nici Germania nu voieşte să
ia o iniţiativă în favoarea României” 13 .
Discuţiile asupra subiectului Basarabiei au continuat
cu înverşunare în parlamentul român. Opoziţia
conservatoare a acuzat direct guvernul, mai ales pe
ministrul de externe Mihai Kogălniceanu, semnatarul
Convenţiei din 4 aprilie, de pierderea Basarabiei,
chestiune vitală pentru România, după cum remarca
opoziţia. Acest fapt ar fi însemnat, în opinia parlamentarilor
români, îndepărtarea conducerii de politica
externă tradiţională promovând o politică duplicitară,
ceea ce a făcut ca marile puteri să-şi piardă încrederea
în România. Cea mai gravă acuzaţie suna într-o formă
cam exagerată că prin acţiunile lor liberalii au anulat
prevederile Tratatului de la Paris, act internaţional ce
asigura existenţa statului român, săvârşind, astfel, un
act de trădare naţională, fapt care îi motiva pe conservatori
să dea un vot de blam guvernului Brătianu 14 .
Agitaţia din rândul clasei politice româneşti şi
nu numai demonstrează interesul mare al opiniei
publice faţă de Basarabia şi încercările guvernanţilor
de a salva cuceririle naţionale de la 1856 încoace. Însă
acţiunile Rusiei demonstrează refuzul cancelariei de
la Petersburg de a trata România ca un stat suveran,
11
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
116.
12
A. Goşu, „Basarabia sub ocupaţie ţaristă”. In: I. Scurtu
(coord.) et al., Istoria Basarabiei de la începuturi până
la 1998, Bucureşti, 1998, p. 59.
13
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
351-352.
14
D.P. Ionescu, op. cit., pp. 104-109.
sprijinindu-se pe argumentul că ea nu obţinuse calitatea
de subiect al relaţiilor internaţionale, odată ce
independenţa nu i-a fost recunoscută juridic de statele
semnatare ale Tratatului de la Paris. Cu atât mai mult,
în pofida nerespectării angajamentelor stipulate în
Convenţia româno-rusă, Imperiul Rus nu se simţea
obligat faţă de aliatul său, care era izolat diplomatic,
din moment ce nici Poarta suzerană nu se „grăbea”
să recunoască dezideratul român din 9 mai 1877.
Totodată, criticile virulente aduse guvernului de către
opoziţia conservatoare şi lipsa unităţii clasei politice
româneşti au facilitat într-un fel acţiunile antiromâneşti
ale Rusiei.
Deşi a semnat un armistiţiu privind încetarea ostilităţilor
militare, armata rusă nu renunţa la intenţia
de a ocupa Constantinopolul. Ca urmare, din ordinul
guvernului britanic din 12 februarie, flota engleză,
condusă de amiralul Horny, trece strâmtoarea Dardanele
şi ancorează la circa 12 kilometri de capitala
otomană 15 , contracarând, astfel, înaintarea armatei
ruse. Presiunile exercitate de Marea Britanie şi Austro-
Ungaria, nemulţumite de manevrele diplomatice şi
militare ale guvernului rus, şi posibilitatea ruperii
relaţiilor diplomatice de către acestea cu Petersburgul,
ceea ce ar fi însemnat stare de război, au determinat
Rusia să-şi tempereze înaintarea victorioasă către
Constantinopol, să ocupe orăşelul San Stefano şi să
urgenteze semnarea tratatului de pace cu Poarta. În
pofida demersurilor diplomatice şi cererilor repetate
din partea României, Serbiei şi Muntenegrului de
a fi admise ca beligerante la negocierile de pace prin
reprezentanţii săi, respectiv coloneii Eraclie Arion,
Gheorghe Catargi, Stanko Radovici 16 , Rusia şi Poarta
nu au dat curs acestor cerinţe, semnând bilateral, la
19 februarie/3 martie 1878, Tratatul de pace de la
San Stefano. Ziua semnării păcii nu a fost una întâmplătoare.
Ea marca evenimente ca: urcarea pe tron a
împăratului Alexandru al II-lea în 1855 şi desfiinţarea
şerbiei în Rusia în 1861. Prin aceasta Petersburgul
sugera Europei calitatea de mare putere mondială a
Imperiului Rus, dorinţa de revanşă după umila înfrângere
din Războiul Crimeii şi, totodată, anunţatul curs
de modernizare.
Tratatul de la San Stefano, semnat din partea rusă
de generalul-conte N. Ignatiev, membru al Consiliului
imperial, şi Al. Nelidov, consilier de stat, iar
din partea Imperiului Otoman de către Savfet-paşa,
ministrul afacerilor externe, şi Saadulah-bei, ambasa-
15
Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 57.
16
P. Cernovodeanu, op. cit., p. 98.
– 131 –

dorul Turciei la Berlin, era alcătuit din 29 de articole,
din care 6 se refereau direct la România, iar 8 aveau
tangenţă cu interesele ei. Conceput ca o revanşă după
umilitoarea pace din Războiul Crimeii, trecând peste
o serie de obligaţii pe care le contractase faţă de unele
dintre marile puteri de a se menţine neutre în timpul
conflictului, prin acest tratat Rusia a dictat condiţii
grele de pace Porţii, cerând despăgubiri uriaşe şi a
realizat o reducere drastică a teritoriului Imperiului
Otoman 17 . Fidelă politicii sale seculare de „eliberare” a
popoarelor creştin-ortodoxe din sud-estul Europei de
sub dominaţia otomană, Rusia imperială a „convins”
Poarta să recunoască formal independenţa foştilor ei
vasali – România, Serbia şi Muntenegru, fapt dispus
în articolele 1-5 ale tratatului. Apoi, potrivit articolelor
6-12, urma să fie creat marele principat autonom
al Bulgariei, cu suprafaţa de 160.000 km 2 , pe contul
cedării unor teritorii sârbe, în special a Macedoniei,
şi cu acces la Marea Neagră şi Marea Egee. Articolul
12 prevedea ca toate fortificaţiile de pe Dunăre să fie
distruse, vasele de război erau interzise în apele principatelor
România, Serbia şi Bulgaria, iar prerogativele
Comisiunii Internaţionale a Dunării de Jos erau
menţinute intacte 18 . Totodată, contribuţiile de război
pe care Poarta urma să le plătească Rusiei erau estimate
(articolul 19) la 1,41 miliarde ruble, iar strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, potrivit articolului 24, rămâneau
deschise în timp de pace şi de război vaselor de
comerţ ale statelor neutre, care vin şi se îndreaptă spre
porturi ruseşti 19 .
Din cele 29 de articole ale tratatului, 6 se refereau
direct la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele
ei. Tratatul preciza, în articolul 5, că „Sublima Poartă
recunoaşte independenţa României”. Aceasta va
valorifica drepturile sale la o despăgubire, ce va urma
să fie dezbătută între ambele părţi, iar până la încheierea
unui tratat direct între părţi, supuşii români se
vor bucura în Imperiul Otoman de toate drepturile
asigurate supuşilor celorlalte puteri europene 20 . Articolul
8, care a nemulţumit profund diplomaţia românească,
prevedea că până la organizarea unei armate
naţionale bulgare, trupele ruse aveau să rămână în
sudul Dunării în vederea menţinerii ordinii încă doi
17
Poarta Otomană mai păstra în Balcani, după cum remarca
istoricul rus S. Tatişcev, „doar Constantinopolul, Adrianopolul,
Salonicul şi provinciile Epir, Thesalia, Albania,
Bosnia şi Herţegovina”.
18
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
366.
19
Ibidem, p. 367, 369.
20
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
363.
ani. Comunicaţiile cu Rusia ale acestui corp militar
urmau să treacă prin România şi prin porturile Varna
şi Burgas 21 . Cele mai mari nemulţumiri ale României
a provocat articolul 19, prin care Poarta era obligată
la indemnizaţii de război faţă de Imperiul Rus.
Nu valoarea sumei, ci formula diplomatică şi condiţiile
achitării îndemnizaţiei de către partea otomană
au provocat cele mai vehemente proteste ale opiniei
publice româneşti, deoarece Rusia, luând în considerare
greutăţile financiare ale Imperiului Otoman, prin
dictat şi fără consultarea guvernului de la Bucureşti,
îşi asuma dreptul de a „consimte să înlocuiască plata
unei mari părţi... prin cesiunile teritoriale următoare:
a) Sangeacul Tulcea, adică districtele Chilia, Sulina,
Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hîrşova, Kiustenge
şi Medgidie împreună cu insulele din Deltă şi
Insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu
şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea
de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi
mărginită la sud cu talvegul braţului Chilia şi cu gura
Stari-Stambul” 22 .
Tratatul de la San Stefano a marcat apogeul politicii
ţariste de expansiune şi dominare în Balcani. El
anula o parte a prevederilor păcii de la Paris din 1856,
prin înlocuirea consensului între garanţii Imperiului
Otoman cu protectoratul rusesc impus în sud-estul
Europei. Această modificare politică în regiune leza
direct interesele României, Serbiei, Greciei, ale căror
interese naţionale au fost încălcate de acesta. Dintre
statele angrenate în conflict, numai Muntenegru, al
cărui teritoriu s-a mărit de trei ori, şi noul principat
autonom bulgar erau mulţumite de prevederile Tratatului
de la San Stefano. Ieşirea la Marea Egee a principatului
bulgar a deranjat marile puteri. Ele se temeau
că Rusia, cuprinzând Bulgaria în sfera ei de influenţă,
putea deveni o putere mediteraneană. Noile frontiere
ale Bulgariei erau aşa de aproape de Constantinopol,
încât strâmtorile şi capitala turcă se aflau sub permanenta
ameninţare a unei lovituri pornite dintr-o bază
militară a statului bulgar 23 .
Semnarea Tratatului de la San Stefano a provocat
un nou val de nemulţumire în România, în unele
state balcanice şi europene, ale căror interese naţio-
21
Ibidem, p. 365; Cf. Л. Нарочницкая, Россия и национальноосвободительное
движение на Балканах, 1875-1878 гг.,
Москва, 1986, p. 106.
22
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
367; Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru istoria
României, Bucureşti, 1977, vol. I, p. 235.
23
Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 58; N. Ciachir, România
în sud-estul Europei (1848-1886), Bucureşti, 1968, pp.
177-178.
– 132 –

nale au fost încălcate de acesta. San-Stefano nu putea
reprezenta altceva decât o serie de termeni preliminari,
valabili până la un tratat european final 24 . Dezacordul
unor cabinete europene în legătură cu înfiinţarea
marelui principat autonom bulgar a determinat
repunerea în discuţie a păcii de la San Stefano. La 6
martie 1878, Andrássy, cancelarul Imperiului Austro-
Ungar, a cerut în mod oficial convocarea unui congres
european al marilor puteri, care să revizuie tratatul
semnat între ruşi şi otomani. Diplomaţia vieneză era
indignată de faptul că Rusia nu a respectat prevederile
Tratatului de la Budapesta din 15 ianuarie 1877,
referitor la ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către
Austro-Ungaria. Totodată, crearea unui mare stat
bulgar în Balcani ar fi lezat interesele imperialiste în
regiune ale Vienei 25 .
Ciocnirea de interese între Anglia şi Rusia în
„problema orientală” a căpătat forma unui dezacord,
ele devenind principalele antagoniste până la
Congresul de la Berlin. Paralel cu intensa activitate
în scopul anulării înţelegerii ruso-otomane de la San
Stefano, Marea Britanie a continuat pregătirile de
război, şi-a sporit flota din Mediterana Orientală, a
mărit contingentele de rezervişti şi a ameninţat că-şi
va retrage ambasadorul de la Petersburg, măsuri care,
formal, vizau intimidarea Rusiei. Demisia ministrului
de externe Derby şi înlocuirea sa cu lordul Salisbury
au favorizat apropierea anglo-rusă în privinţa semnării
unei noi păci europene. Anglia susţinea ca toate clauzele
Tratatului de la San Stefano să fie supuse discuţiei
în congresul concertului european, iar Rusia, de acord
cu întrunirea acestuia, insista ca el să se concentreze
doar asupra problemelor din cuprinsul tratatului de
pace care interesau puterile europene, excluzându-se
cele circumscrise relaţiilor ruso-otomane 26 .
Imperiul german de după 1871, neafectat de
pacea de la San Stefano, chiar avantajat de clauzele
sale comerciale, s-a angajat din plin în aplanarea diferendelor
dintre Viena şi Petersburg. Deşi păstrase
o neutralitate binevoitoare, odată cu noul ministru
de externe, Waddington, Franţa se orientează spre
Anglia şi câştigă treptat încrederea lui Bismark. Diplomaţia
franceză era predispusă semnării unui nou tratat
european, fiind nemulţumită de prevederile păcii de la
San Stefano, care a anulat aproape tot ce s-a hotărât la
Congresul de la Paris cu privire la Balcani, unde ea a
24
S.K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iaşi,
2002, p. 112.
25
Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 59.
26
B. Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea, Iaşi, 2000, p. 318.
jucat rolul de arbitru. Prin ieşirea Bulgariei la Marea
Egee, interesele franceze erau periclitate în zona Mării
Marmara, Constantinopol, în Siria şi Egipt, fapt
pentru care a declarat Tratatul de la San Stefano ca
fiind „inadmisibil” 27 . Italia, la rândul ei, nu a protestat
şi nu a ridicat pretenţii în prima perioadă după San
Stefano, dar în ajunul Congresului de la Berlin s-a
apropiat de punctul de vedere englez 28 .
În acest timp, diplomaţia românească a protestat
vehement împotriva prevederilor din tratat şi a
utilizat toate resursele pentru a-şi face cunoscută
cauza în cercurile politice din Europa cu privire la
recunoaşterea independenţei, a păstrării integrităţii ei
teritoriale şi a participării României la viitorul congres
european. M. Kogălniceanu a trimis, la 25 februarie/
8 martie, o circulară agenţilor diplomatici români din
străinătate, însoţită de un memoriu cu explicaţii istorice,
politice şi economice asupra Basarabiei, spre a fi
înmânat marilor puteri, cărora să le solicite admiterea
României la noul congres european. Pe 2/14 martie,
ministrul de externe român anunţa Viena că armatele
ruse au trecut la ocuparea militară a sudului Basarabiei
şi, ca să salveze regiunea românească anexată, guvernul
l-a trimis pe Ion Ghica în capitala austriacă, pentru
a obţine acordul monarhiei habsburgice în această
problemă. Activitatea diplomatică a trimişilor speciali
în capitalele europene, Ion Ghica şi Dimitrie A.
Sturza, ultimul la Budapesta, pentru a schimba atitudinea
marilor puteri în privinţa României nu s-a soldat
cu succes. Trataţi ca simpli agenţi diplomatici ai unui
stat a cărui suveranitate nu fusese recunoscută, ei nu
aveau autoritatea necesară pentru a angaja acţiuni de
amploare. Marile puteri apreciau convenţia cu Rusia,
proclamarea independenţei şi participarea României
în războiul ruso-româno-turc ca acţiuni care depăşeau
garanţia colectivă a Europei.
Relaţiile României cu Imperiul Rus au cunoscut şi
alte motive de temporară încordare. Ele au pornit din
dorinţa Petersburgului, formulată la 25 februarie/9
martie, de a încheia o convenţie militară românorusă
privind tranzitarea teritoriului românesc de către
armata rusă ocupantă a Bulgariei. Dorinţa decurgea
din prevederile Tratatului de la San Stefano, iar
guvernul de la Bucureşti s-a arătat extrem de reticent.
A urmat un protest al premierului I.C. Brătianu şi
al ministrului de externe M. Kogălniceanu, la 12/24
martie, împotriva articolului 8 din tratat, în care se
27
N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei
în epoca modernă (1789-1923), ediţia a II-a, Bucureşti,
1998, pp. 319-321.
28
Ibidem, p. 321.
– 133 –

pretindea că pentru a-şi asigura comunicaţiile cu
armata de ocupaţie din Bulgaria, armata rusă îşi va
organiza „depozitele necesare pentru durata ocupaţiei
pe teritoriul românesc” 29 .
În contextul agravării conflictului cu Rusia, la
16/28 martie M. Kogălniceanu cerea printr-o nouă
notă adresată diplomaţilor români din străinătate ca
aceştia să protesteze mai departe împotriva Tratatului
de la San Stefano. Pe linia tradiţiilor de colaborare
cu statele balcanice România încerca să creeze un
front comun, mai ales cu Serbia, pentru reprezentarea
intereselor lor la noul congres european 30 . Totodată,
România s-a adresat Greciei, nemulţumită de amputările
teritoriale aduse ei de pacea ruso-otomană, pentru
încheierea unei alianţe împotriva unui mare stat
bulgar aflat sub influenţa Rusiei, care să fie acceptată
de Viena şi Londra 31 .
La 17 martie a intrat în vigoare Tratatul de la San
Stefano, fapt pentru care premierul I.C. Brătianu a
plecat la Viena şi Berlin pentru a discuta cu Andrassy
şi Bismark în ce măsură putea România să se sprijine
pe Austro-Ungaria şi Germania. Guvernul de la Viena
i-a oferit delegaţiei româneşti puţină încurajare şi a
îndemnat-o la rezistenţă, dar i-a sugerat că va trebui
să atragă de partea sa Anglia. Potrivit cercetătoarei
Uta Bindreiter, în încercarea de a opri expansiunea
rusă, Andrassy şi-a exprimat dorinţa de a sprijini
România la orice viitor congres european, dar nu a
făcut nicio promisiune privind Basarabia sudică, a
cărei anexare de către ruşi o acceptase prin Acordul
de la Reichstadt. El ar fi spus reprezentantului român
la Viena că „dacă Congresul va aduce pacea... şi dacă
toate celelalte puteri vor accepta pretenţia rusească (la
cele trei judeţe din sudul Basarabiei), noi singuri nu
vom face din problema Basarabiei un casus belli... Pe
de altă parte, dacă Congresul va rezulta într-un război,
ceea ce este foarte posibil, atunci vom adăuga, cu siguranţă,
problema basarabeană la toate celelalte motive
de nemulţumire pe care le avem la adresa Rusiei” 32 . La
27 martie/8 aprilie, Brătianu a fost primit la Berlin
de cancelarul Bismark, care i-a declarat premierului
român că problema Basarabiei trebuie rezervată unui
congres european, care va fi prezidat de Germania şi
va avea la bază prevederile Tratatului de la Paris din
1856 33 .
29
P. Cernovodeanu, op. cit., pp. 100-101.
30
N. Ciachir, op. cit., p. 321.
31
G. Ciorănescu, Basarabia, pământ românesc, Bucureşti,
2001, p. 49.
32
Apud G. Ciorănescu, op. cit., p. 50.
33
D.P. Ionescu, op. cit., pp. 114-115.
Informat de misiunea premierului Brătianu,
guvernul rus a recurs la presiuni diplomatice de intimidare
a României. Cancelarul Gorceacov l-a convocat, la
20 februarie/1 aprilie, pe generalul I. Ghica, somândul
să insiste la Bucureşti asupra încheierii grabnice a
convenţiei militare, în caz contrar exista ameninţarea
ca România să fie ocupată de trupele ruseşti şi armata
ei dezarmată. La aceste intimidări domnitorul Carol
I l-a chemat a doua zi la palat pe consulul general al
Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, şi, faţă de
Kogălniceanu, i-a răspuns cu demnitate: „Ar trebui să
se ştie la Petersburg că pe tronul României şi în fruntea
armatei sale e un Hohenzollern, [...] şi că o armată care
a combătut la Plevna sub ochii ţarului... nu se va lăsa să
fie dezarmată. Vom fi sfărâmaţi poate, dar dezarmaţi,
niciodată” 34 .
La 25 martie/6 aprilie M. Kogălniceanu, în faţa agravării
litigiului cu Rusia, a propus principelui Carol I ca
armata, depozitele de muniţii, hrană şi medicamente,
la necesitate şi guvernul să se retragă în Oltenia, unde
să ocupe poziţii defensive. Între timp, guvernul de la
Petersburg devine mai conciliant şi Gorceacov trimite
la Bucureşti, la 29 martie/10 aprilie, prin consulul rus
o telegramă lui Carol I, în care îl anunţa că „Rusia e
gata să încheie cu România o nouă convenţie militară”,
nemaifăcându-se nicio aluzie la dezarmarea armatei
române 35 . Totuşi, guvernul român s-a menţinut
în continuare în defensivă, cu atât mai mul că la 31
martie/12 aprilie, rezidentului român de la Petersburg
i s-a comunicat că un corp de armată rusesc condus
de generalul Zimmerman, ce staţionase până atunci în
Dobrogea, a ocupat mai multe puncte strategice din
Basarabia. În situaţia creată, la 8/21 aprilie generalul
Ghica a fost rechemat la Bucureşti pentru consultări,
sub pretextul unui concediu de odihnă, urmând să fie
amânată semnarea convenţiei cu Imperiul Rus până la
conferinţa generală a puterilor europene 36 .
În luna aprilie, când comandamentul rus efectua
concentrări de trupe chiar în apropierea Bucureştiului,
dezbaterile în parlamentul român au dobândit un
accent deosebit de critic privind atitudinea Rusiei, în
paralel cu acuzaţiile aduse în Senat guvernului liberal.
Premierul Brătianu a condamnat acţiunea opoziţiei de
a hărţui zilnic guvernul cu moţiuni ce conţineau dubii
asupra patriotismului cabinetului condus de el. Mărturisindu-şi
regretul, el a menţionat că, în urma vizitelor
făcute la Viena şi Berlin, s-a convins că marile puteri
34
Ibidem, p. 115.
35
P. Cernovodeanu, op. cit., p. 101.
36
Ibidem, p. 102.
– 134 –

au acceptat retragerea armatelor ruse prin România
ca o ocupaţie strategică, iar până la încheierea păcii,
într-un nou congres european, este valabilă Convenţia
din 1877. Astfel, guvernul nu poate să anuleze această
retragere, care este mai degrabă o ocupare strategică a
punctelor importante din sudul Basarabiei, dar poate
interzice staţionarea trupelor ruse pe teritoriul românesc
37 . Imperiul Rus nu a respectat Convenţia din 4
aprilie 1877, şi-a stabilit Statul Major la Bucureşti şi
a interzis domnitorului Carol I de a părăsi capitala.
Noul protest adresat de M. Kogălniceanu marilor
puteri, invocându-se dreptul public european, nu a
soluţionat litigiul cu ruşii, ultimii refuzând garanţilor
europeni de a analiza pacea de la San Stefano şi
provocând astfel pericolul unui nou conflict armat. În
replică, la 20 aprilie/2 mai guvernul român a concentrat
40.000 de ostaşi în nordul Olteniei, între Carpaţi,
Piteşti, şi Câmpulung, unde a ocupat poziţii strategice,
pregătindu-se pentru o eventuală luptă cu fostul aliat
rus. Peste 9 zile, Carol I a plecat în Oltenia, revenind
la Bucureşti în a doua parte a lunii mai 38 .
Rusia, neavând suficient sprijin din partea Germaniei,
iar din punct de vedere militar nefiind în stare
să continue războiul cu Poarta Otomană, avându-i ca
adversari acum şi pe Anglia, Austro-Ungaria, a fost
nevoită să cedeze şi să accepte ideea revizuirii Tratatului
de la San Stefano într-o conferinţă europeană.
Petersburgul dorea discutarea problemelor legate
de interesele generale ale puterilor europene, dar
excludea schimbarea frontierelor Bulgariei. Anglia şi
Austro-Ungaria pretindeau, sub ameninţarea cu un
nou război, la discutarea tuturor articolelor de la San
Stefano 39 .
Dar congresul ce se preconiza a fost precedat de o
serie de tratative de culise dintre marile puteri. Principalele
fluxuri de negocieri au fost cele dintre Rusia
şi Austro-Ungaria, pe de o parte, şi dintre Rusia şi
Anglia, pe de altă parte. Demersul rusesc la Viena,
transmis prin intermediul lui Ignatiev, viza să disocieze
de Marea Britanie dubla monarhie. În afara
reînnoirii vechii oferte ruseşti ca Austro-Ungaria
să anexeze Bosnia şi Herţegovina, Rusia accepta ca
Viena să preia o serie de alte privilegii politice şi militare,
care extindeau sfera ei de control în aria nordvestică
a Balcanilor şi înspre Adriatica. Însă tranzacţia
de bază pentru pregătirea viitoarei conferinţe de pace
a fost cea realizată între Anglia şi Rusia, prin memo-
37
Dumitru P. Ionescu, op. cit., pp. 117-119.
38
G. Ciorănescu, op. cit., p. 82.
39
N. Ciachir, op. cit., p. 324.
randumul din 18/30 mai 1878, parafat de ministrul
de externe al Angliei, lordul Salisbury, şi ambasadorul
rus în Marea Britanie, Piotr Şuvalov. Documentul
fixa o serie de puncte esenţiale ale împărţirii teritoriilor
şi sferelor de influenţă ale celor două puteri,
care urmau să fie opuse ca un fapt împlinit celorlalte
ţări participante la viitorul congres de pace şi, prin
consensul Angliei şi Rusiei, să fie înscrise în tratatul
ce avea să reglementeze statutul postbelic al Europei
de Sud-Est 40 . În privinţa problemei Basarabiei de
Sud, cabinetul britanic, pornind de la premisa că
celelalte ţări semnatare ale Tratatului de la Paris nu
sunt pregătite să susţină prin arme delimitarea României
prevăzută în tratat: „Anglia nu se găseşte destul
de interesată în această chestiune pentru ca ea să fie
autorizată să rişte singură responsabilitatea de a se
opune schimbării propuse şi astfel se angajează de a nu
contesta decizia adoptată în acest sens” 41 . Memorandumul
a fost făcut cunoscut mai târziu şi acceptat de
celelalte ţări, cu excepţia Imperiului Otoman, României,
Greciei, Serbiei şi Muntenegrului. Astfel, soarta
Basarabiei era pecetluită chiar înaintea congresului
internaţional, ceea ce demonstra cinismul şi lipsa de
consideraţie a marilor puteri faţă de ţările mici, atunci
când aveau de împărţit sferele de influenţă 42 .
Linia înţelegerilor separate a continuat prin
convenţia secretă semnată la 23 mai/ 4 iunie între
Anglia şi Imperiul Otoman, prin care Angliei i se recunoştea
dreptul de a ocupa şi administra insula Cipru,
în schimbul susţinerii intereselor turceşti în posesiunile
asiatice împotriva oricărei tendinţe expansioniste
din partea Rusiei. În acelaşi sens, la 25 mai/6 iunie
1878, Anglia semnează un acord cu Austro-Ungaria
cu privire la o linie politică comună în cadrul congresului
43 .
Diplomaţia europeană a stabilit locul şi data
congresului: Berlin, 1 iunie, 1878. Guvernul român,
la 22 mai/ 5 iunie, a făcut un ultim apel către marile
puteri privind admiterea delegaţiei României la
congres. Nota adresată Italiei de a înainta cererea
României la congres a fost urmată de un refuz, care
a sugerat să se apeleze la Imperiul Otoman, fostul
suzeran. Răspunsul Porţii a fost de asemenea negativ,
argumentul ei fiind că „acum sunteţi independenţi” 44 .
Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin, pentru
40
Л. Нарочницкая, op. cit., p. 108.
41
P. Cernovodeanu, op. cit., p. 103.
42
Ibidem.
43
N. Ciachir, Războiul pentru independenţa României în
contextul european, Bucureşti, 1977, p. 261.
44
D.P. Ionescu, op. cit., p. 122.
– 135 –

că în epocă Germania era principala putere europeană.
Lucrările au durat între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878,
fiind prezidate de cancelarul Bismark, asistat de
ministrul de externe german şi ambasadorul german la
Paris. Celelalte şase mari puteri europene participante
– Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul
Otoman, Italia, Imperiul Rus – au fost reprezentate
de câte trei delegaţi, cu excepţia Italiei, care avea doar
doi. România şi Serbia ca state beligerante nu au fost
admise cu drepturi depline la lucrările Congresului,
în virtutea argumentului că nu le era recunoscută
independenţa. După mai multe consultări, delegaţiilor
României, Serbiei şi Greciei li s-a aprobat participarea
cu vot consultativ la şedinţele unde vor fi discutate
interesele lor. Scopul acestui for al marilor puteri
europene al timpului era, cum mărturisea Bismarck,
de a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a
guvernelor semnatare ale tratatelor din 1856 şi 1871,
precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere
comună şi pe baza unor noi garanţii” 45 . Or, după cum
au decurs lucrările, marile puteri au fost preocupate
mai mult de propriile interese.
Ajungându-se la problemele statelor balcanice,
a intrat în discuţie şi situaţia României. Cu toată
opoziţia ţărilor participante, Carol I decide totuşi să-i
trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu,
deşi îşi exprima convingerea că niciuna dintre marile
puteri nu va susţine România. Delegaţia română avea
instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate
sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei,
iar dacă se va decide la congres „spolierea României”,
reprezentanţii ei trebuiau să protesteze energic,
aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord
cu voturile parlamentului român. Sosiţi la Berlin,
reprezentanţii României au insistat zadarnic, încă
din prima zi, să fie admişi la lucrările congresului. Ei
au reuşit doar câteva întrevederi cu plenipotenţiarii
marilor puteri spre a le capta bunăvoinţa, dar nu
au primit decât asigurări platonice de simpatie.
Reprezentanţii Franţei şi Italiei l-au sfătuit pe
Brătianu să pregătească opinia publică românească să
suporte şocul deciziilor luate la congres.
La 12/24 iunie, delegaţia română a prezentat un
memoriu cancelarului Bismark, conţinând principalele
probleme pe care România le înainta spre dezbatere
şi aprobare congresului. Cele cinci revendicări prevedeau:
integritatea teritorială; teritoriul României să nu
constituie loc de retragere pentru armata rusă; luarea
45
http://foaienationala.ro/marea-britanie-romaniacongresul-de-pace-de-la-berlin-1878
în stăpânire a gurilor Dunării cu insulele respective,
inclusiv insula Şerpilor din Marea Neagră; primirea
unei despăgubiri de război proporţională cu numărul
ostaşilor români participanţi în război; recunoaşterea
independenţei şi neutralităţii României de către
marile puteri.
Congresul de la Berlin a dezbătut problema românească
în două şedinţe. Pe 17/29 iunie, după ce au fost
audiaţi delegaţii Greciei, lordul Salisbury propune să
se decidă dacă reprezentanţii României vor fi audiaţi,
deoarece „Înalta Adunare, după ce [i-]a ascultat [pe]
delegaţii unei naţiuni care reclamă provincii străine,
ar acţiona echitabil să[-i] audă pe reprezentanţii unei
ţări care cer să păstreze ţinuturi care-i aparţin” 46 .
Bismark, profitând de calitatea sa, a încercat o digresiune,
afirmând că reclamaţiile delegaţilor români ar
putea complica „buna înţelegere”. Pusă la vot, propunerea
lui Salisbury de a primi delegaţia română într-o
şedinţă a fost acceptată, fiind sprijinită de Waddington,
Andrassy şi reprezentantul Italiei, Corti, ultimii
doi invocând precedentul cu delegaţia Greciei. La
aceeaşi şedinţă Gorceakov afirmase că el nu se opune
admiterii diplomaţilor români, dar preciza că „observaţiile
delegaţilor români nu pot decât să mărească
dificultăţile discuţiei” 47 .
Problema audierii plenipotenţiarilor români la
congres a constituit subiectul celei de-a doua şedinţe,
din 19 iunie/1 iulie 1878, când Radowitz, secretarul
general al Congresului, i-a introdus la lucrări pe cei
doi miniştri romani, iar Bismarck, presedintele lucrărilor,
s-a ridicat, a întins mâna delegaţilor români şi i-a
invitat să-şi prezinte memoriul. Pentru prima data in
istoria sa, România lua parte în calitate de stat independent
la un congres european, rezervat în acele
timpuri doar marilor puteri ale continentului. Luând
cuvântul, M. Kogălniceanu, în calitate de istoric şi
diplomat, a expus concis şi documentat, într-o limbă
franceză impecabilă, drepturile României, insistând
ferm asupra caracterului lor legitim, istoric şi
naţional. Elocvenţa lui Kogălniceanu i-a impresionat
pe membrii şedinţei. În scurta sa cuvântare premierul
I.C. Brătianu a pledat de asemenea pentru cauza
independenţei şi respectarea integrităţii teritoriale,
precizând că acceptarea ruperii sudului Basarabiei de
la România ar spulbera încrederea naţiiunii române
în legitimitatea tratatelor internaţionale şi în principiile
dreptăţii absolute pe care ele le revendică. Cei
doi diplomaţi români au părăsit şedinţa congresului
46
Apud G. Ciorănescu, op. cit., p. 84.
47
Ibidem.
– 136 –

cu convingerea că forumul european aprobase deja
cedarea sudului Basarabiei către Rusia.
La dezbaterea ce a urmat delegaţia rusă a respins
toate cererile României, începând cu „argumentul”
că în 1856 sudul Basarabiei a fost cedat Moldovei şi
nu României şi terminând cu „generoasa” lor ofertă
că Dobrogea reprezintă pentru statul roman o
despăgubire suficient de mare pentru cedarea sudului
provinciei basarabene. Deşi premierul britanic
Disraeli a propus păstrarea sudului Basarabiei de
către România, totuşi condiţionarea independenţei
României de îndeplinirea revendicărilor teritoriale
ale Rusiei a fost susţinută, cu anumite nuanţări, de
delegaţii celorlalte state. Gorceacov a replicat că
Rusia ţine foarte mult la cele trei judeţe, iar comerţul
Angliei pe Dunăre nu va suferi odată cu revenirea lor
la statul rus. Bismark a susţinut poziţia lui Gorceacov,
menţionând că, deşi acest teritoriu contează puţin
pentru Rusia, nu trebuie supărat ţarul care doreşte
sudul Basarabiei, cu atât mai mult că România va primi
o compensaţie corespunzăroare în cazul Dobrogei.
Considerând că românii au fost cam dur trataţi,
Waddingtom, Andrassy şi Corti s-au declarat pentru
reuniunea Dobrogei la România, propunând o extensiune
teritorială care includea şi oraşul Silistra. Ideea a
fost respinsă de Gorceacov sub pretextul că extinderea
ar leza interesele teritoriale ale Bulgariei 48 , stabilinduse,
în cele din urmă, ca frontiera româno-bulgară la
Marea Neagră să nu depăşească linia pe Mangalia.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele delegaţiei
române şi împotriva aspiraţiilor româneşti, diplomaţii
europeni de la congres nu numai că au acceptat retrocedarea
celor trei judeţe basarabene Imperiului Rus,
ci, influenţaţi de Alianţa Universală Israelită, au
condiţionat recunoasterea oficială a independenţei
Românie cu diversiunea chestiunii evreieşti. După
cum s-a procedat şi cu Serbia şi Grecia, delegaţia
română a fost numai „auzită”, dar nu şi „ascultată”.
La trei zile după audiere, delegaţilor români li
s-a cerut să facă o declaraţie de supunere la deciziile
congresului, dar ei au refuzat. Nu au vrut să lege
interesele naţionale de deciziile marilor puteri, dictate
de „politica interesului şi egoismului care învinsese”
pe acea a dreptului, după cum sugestiv releva
Kogălniceanu. Fără să aştepte terminarea lucrărilor
congresului, Brătianu şi Kogălniceanu au revenit la
Bucureşti, aducând, deşi condiţionată de pierderea
Basarabiei de Sud şi impunerea unei modificări a
Constituţiei, vestea de acceptare a independenţei
48
D.P. Ionescu, op. cit., p. 126.
României şi de revenire a Dobrogei în vechile hotare
ale ţării. La 25 iunie/7 iulie ei i-au raportat principelui
Carol I că „pentru România nu rămâne altceva de
făcut decât să se supună lucrului inevitabil” 49 .
După o lună de tratative, negocieri şi deliberări, la
1/13 iulie 1878 reprezentanţii celor şapte puteri au
semnat Tratatul de pace de la Berlin, care modifica
sensibil prevederile celui de la San Stefano. Privitor la
situaţia popoarelor sud-slave erau rezervate mai multe
articole, care nu au luat în calcul toate doleanţele naţionale
ale acestora. Suprafaţa principatului autonom
al Bulgariei a fost micşorată simţitor, la 64.000 km 2 ,
creându-se totodată, la sud de Balcani, provincia
autonomă Rumelia, cu guvernator creştin numit
de sultan. Recunoaşterea formală a independenţei
Serbiei şi Muntenegrului a fost validată, ambelor
state reducându-li-se teritoriul pe care l-au obţinut la
San Stefano (Serbia a pierdut aproape jumătate, iar
Muntenegru, două treimi). Macedonia şi Tracia au
rămas în componenţa Imperiului Otoman, pe când
Bosnia şi Herţegovina au fost date spre administrare
Austro-Ungariei. Ultima era autorizată să dispună de
o garnizoană în sangeacul Novi Pazar, ce despărţea
Serbia de Muntenegru. Anglia, în baza înţelegerii
anterioare cu Poarta, primea spre administrare insula
Cipru, iar Grecia a realizat mici modificări de frontieră
cu otomanii 50 .
Mai multe articole ale noului act internaţional,
în special 43-55, se refereau la România. Retragerea
trupelor ruseşti prin teritoriul românesc, timp de un
an, era prevăzută în articolul 22 51 . Recunoaşterea independenţei
României, conţinută în articolul 43 52 , era
legată de îndeplinirea de câtre statul român a condiţiilor
expuse în următoarele două articole: a) eliminarea
tuturor restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor
politice şi civile tuturor locuitorilor ţării (art. 44),
cuprinse în articolul 6 al Constituţiei din 1866; şi b)
„Principatul România retrocedează M.S. Împăratul
Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de
Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856” (art.
45.) În compensaţie, România urma să primească, prin
articolul 46, delta Dunării, insula Şerpilor şi Dobrogea
până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre,
până la Mangalia, pe coasta Mării Negre. Următoarele
zece articole reglementau delimitarea apelor pe
Dunăre, tranzitul de mărfuri prin România, atribuţiile
49
Ibidem, p. 128.
50
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, pp.
370-384; Barbara Jelavich, op. cit., p. 319.
51
Ibidem, vol. IX, p. 378.
52
Ibidem, vol. IX, p. 382.
– 137 –

consulilor, drepturile supuşilor otomani în România,
libertatea navigaţiei şi desfiinţarea fortificaţiilor de pe
Dunăre, drepturile şi prerogativele Comisiei Europene
a Dunării, în care a fost inclusă şi România, cu exercitarea
autorităţii suverane de la gurile fluviului până la
Galaţi, precum şi alte chestiuni 53 .
Deci, la acest for european marile puteri au fost
preocupate de propriile interese, discutând soarta
popoarelor balcanice fără participarea directă a reprezentanţilor
lor. Decizile luate aici erau spre beneficiul
marilor puteri şi în dauna intereselor naţionale ale
statelor mici, care nu îşi puteau proteja interesele.
Problema principală dezbătută a fost Bulgaria, iar
lupta s-a dat, în special, între Rusia, Austro-Ungaria
şi Anglia, cele mai interesate în „problema orientală”,
secundate de Franţa şi de Italia, şi sub privirea atentă
a cancelarului Bismarck, care tindea să aducă cât mai
multe beneficii Germaniei.
Ştirea despre deciziile Congresului de la Berlin a
şocat opinia publică românească. În presă şi în Parlament,
numeroşi oameni politici au subliniat nedreptatea
făcută României şi au exprimat dezacordul total
faţă de orice înstrăinare de pământ românesc. Marea
decepţie este subliniată şi în mesajul lui Carol I din
5/17 iulie, prezentat la închiderea Corpurilor Legiuitoare,
după o sesiune lungă de 7 luni 54 . Cu toate
acestea, România a trebuit să se supună hotărârilor
Congresului de la Berlin, începând să le aplice după
29 august/13 septembrie, fiind chemată, după cum se
arăta în mesajul de închidere a camerelor Parlamentului,
„a face păcii lumii sacrificii grele şi dureroase” 55 .
În septembrie 1878, Austro-Ungaria devine primul
stat care recunoaşte juridic independenţa României,
fiind urmată de Rusia, în noiembrie. Celelalte state au
făcut-o unilateral şi condiţionat. Acreditarea reprezentantului
diplomatic român la Sankt Petersburg s-a
făcut numai după ce autorităţile române au evacuat,
la 1/13 octombrie, sudul Basarabiei, reprezentat de
judeţele Cahul, Bolgrad şi Izmail. România a pierdut
prin concurs european o regiune cu o suprafaţă de
9.125 km 2 , unde erau amplasate 6 oraşe şi 108 comune
rurale, cu o populaţie de circa 150.000 de locuitori 56 . Al
treilea stat care a recunoscut independenţa României a
fost Imperiul Otoman, care, în decembrie, şi-a acreditat
ministrul plenipotenţiar la Bucureşti. Italia o va face abia
53
Ibidem, vol. IX, p. 383.
54
Dumitru P. Ionescu, op. cit., p. 129.
55
N. Adăniloaie, “România independentă”. In: Istoria
românilor, vol. VII, tom I, coord. D. Berindei, Bucureşti,
2003, p. 697.
56
D.P. Ionescu, op. cit., p. 138.
în noiembrie 1879, la presiunile Germaniei şi Angliei
şi numai după operarea modificării constituţionale.
Rezistenţa naţională la dictatul marilor puteri şi a presiunii
Alianţei Israelite din România a fost învinsă 57 .
Articolul 7 din Constituţia de la 1866 a fost modificat
în octombrie 1879, după o luptă politică care a durat
circa 16 luni. Franţa, Germania şi Marea Britanie vor
stabili relaţii diplomatice cu România în februarie 1880,
întârzierea fiind condiţionată de răscumpărarea din
partea guvernului român a căilor ferate de la acţionarii
germani. De remarcat că au fost plătite 713 mln lei faţă
de 237 mln, cât au investit acţionarii occidentali.
În privinţa consecinţelor, rezultatul cel mai important
a fost că Congresul de la Berlin i-a consfinţit
juridic României calitatea de stat suveran, egal în
drepturi cu celelalte state independente. A fost ruptă,
astfel, legătura juridică şi descătuşată de servituţile unei
suzeranităţi cu Imperiul Otoman, care a durat aproape
patru secole. Ca stat care a cucerit independenţa cu
sacrificii umane şi materiale, România va putea să-şi
înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă,
ceea ce a însemnat o etapă importantă în procesul ei de
modernizare şi afirmare în plan european. Totodată,
acest precedent va orienta acţiunile politicienilor şi
intelectualilor în pregătirea desăvârşirii unificării statale
a naţiunii române, pentru a pune capăt nedreptelor
amputări teritoriale care i s-au făcut la 1812 şi 1878.
Pentru Basarabia, în special populaţia românească
din sudul provinciei, acest dictat al „areopagului”
european la insistenţele Sankt Petersburgului a
constituit nu numai întreruperea unui proces firesc
de modernizare şi integrare statală cu naţiunea, ci
şi o nouă dramă, mai intensă ca cea de la 1812, dacă
luăm în calcul schimbările operate de autorităţile ruse,
momentul culminant fiind intensificarea procesului de
deznaţionalizare a românilor şi noile colonizări cu ruşi
sau alţi alogeni. Nu credem că apelul adresat locuitorilor
în care se insista asupra „sceptrului binefăcător al
ţarului” ori scutirea de impozite pentru câteva luni ar fi
redus cumva din experienţa amară a acestei populaţii.
Totodată, drama este sesizată şi de populaţia română
din restul judeţelor, pentru că faptul de la 1878 a spulberat
speranţele multora în revenirea, prin concurs
european, la teritoriul patriei – România.
Cum a fost posibilă pierderea Basarabiei Dincolo
de speculaţiile prezente în rândul clasei politice
româneşti şi de acuzaţiile aduse de către opoziţia de
atunci guvernului I. C. Brătianu, în special lui M.
57
R. Theodoru, România ca o pradă, în http://romania-ca-o
prada.bravehost.com/Capitol%206.html
– 138 –

Kogălniceanu, că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate
drepturile României şi că ar fi acceptat tranzacţia
de teritorii, accentuăm faptul că documentele epocii
valorificate de cercetători arată că guvernul de atunci
a utilizat toate căile pentru a preveni înstrăinarea de
teritorii româneşti. Cu toate că România a adus o
contribuţie considerabilă în războiul ruso-turc, marile
puteri, prin practica neglijării intereselor statelor mici,
nu i-au admis pe plenipotenţiarii săi la tratativele
privind semnarea păcii. În acest scurt studiu am analizat
momentele principale ale demersului diplomaţiei
de la Bucureşti de a convinge marile puteri, în speţă
aliatul său în război, Rusia, să respecte prevederile din
Tratatul de la Paris şi Convenţia din 1877 privind
integritatea teritorială României. Chiar dacă la un
moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut,
Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia
pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială
dincolo de Dunăre, cum opinia sa nu a prevalat, el a
acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului
din care făcea parte.
În 1878, România nu avea niciun aliat. Acesta este
paradoxul pe care îl vor constata toţi oamenii politici
şi principele Carol I. România obţine independenţa,
dar era lipsită de aliaţi. Ea avea nevoie de aliaţi care
să-i ofere protecţie în cazul unei ameninţări, mai ales
când era vorba de contracararea ambiţiilor imperialiste
în Balcani ale Rusiei, care vizau ieşirea la Mediterană.
Independenţa României, ca şi aceea a micilor naţiuni
balcanice desprinse din Imperiul Otoman – Serbia
şi Muntenegru, cărora li s-a aplicat un tratament
similar cu cel al României – trebuie judecată, asa cum
consideră majoritatea istoricilor de azi, într-un context
internaţional şi mai puţin ca o mare victorie a românilor.
Însăşi independenţa României avea să fie
recunoscută de puterile europene numai cu anumite
condiţii: modificarea Constituţiei şi schimbul sudului
Basarabiei (pe care tot acestea l-au dat României la
1856) cu Dobrogea, ceea ce constituia o imixtiune
în afacerile interne româneşti. Incontestabil, până la
1812, dar şi după, Basarabia a fost un obiect permanent
al intereselor geopolitice, disputat de mai multe
puteri europene, o regiune a interferenţelor culturale.
Miza pentru stăpânirea ei reieşea din poziţia strategică,
care oferea acces spre gurile Dunării şi Marea Neagră.
Interesul deosebit pentru ea a apărut atunci când
pentru unele puteri a devenit o necesitate externă.
Acesta a fost raţionamentul principal pentru Imperiul
Rus, care a recurs la multiple războaie cu Imperiul
Otoman şi a investit enorm pentru a o cuceri în secolul
al XVIII-lea şi a o păstra în cursul celui următor.
Reanexarea sudului provinciei în 1878 era o ambiţie
şi o chestie de demnitate a ţarismului, fapt menţionat
expres în cursul negocierilor pentru pace. Sacrificiile
făcute de Imperiul Rus în cursul războiului, presiunea
sa asupra României de a accepta schimbul Basarabiei
cu Dobrogea, o regiune mai valoroasă din punct de
vedere economic (15.263 km 2 ), precum şi insistenţele
diplomaţilor ruşi la Congresul de la Berlin confirmă
acest fapt.
Cum soarta Basarabiei fusese pecetluită prin
anexarea rusă din 1812, pentru puterile europene
garante ale sistemului de pace de la Paris din 1856 ea
nu mai prezenta niciun interes, revendicările lor fiind
orientate spre alte teritorii. Congresul de la Berlin a
constituit un insucces pentru diplomaţia ţaristă. În
faţa marilor puteri europene Rusia a fost nevoită să
cedeze şi să piardă toate avantajele obţinute la San
Stefano. Astfel, diplomaţia europeană a reuşit să
stopeze pentru moment întărirea poziţiei Rusiei în
Balcani, oferindu-i în schimb cele trei judeţe basarabene.
Ca în 1812, şi în 1856, la Congresul de la Berlin,
Basarabia avea să fie sacrificată pentru a realiza „aşanumitul
echilibru” în relaţiile internaţionale din
Europa, mai corect ‒ pentru a satisface ambiţiile imperialiste
ale marilor puteri, aflate într-o competiţie acerbă
pentru împărţirea sferelor de influenţă în Sud-Estul
Europei ‒ acea regiune continentală numită „butoiul
cu pulbere al Europei”, cu încărcătura semantică de
teritoriu al înapoierii, lume a vrajbei, urii interetnice
şi a naţionalismelor extreme, spre care, paradoxal,
râvneau acestea. România s-a aflat în faţa dilemei: pierdere
de teritorii sau independenţa. Logica diplomaţiei
româneşti este lesne de înţeles: de ce a acceptat suveranitatea.
În acel context internaţional, când România
nu avea aliaţi printre marile puteri, iar soarta Basarabiei
de Sud fusese hotărâtă pănă la semnarea păcii
de la Berlin, recunoaşterea independenţei era lucrul
maximal ce putea fi obţinut de un mic stat al Europei.
O rezistenţă armată a României, care putea să opună
nu mai mult de 50.000 de ostaşi, împotriva gigantului
Imperiu Rus nu numai că era imposibilă, luând în
calcul raportul inegal de forţe, ci şi ilogică, deoarece
în condiţiile nerecunoaşterii suveranităţii sale această
acţiune ar fi dus la o ocupare militară totală a ţării de
către armata rusă. Asupra României plana pierderea
independenţei, cucerită cu atâtea sacrificii. Congresul
de la Berlin este un exemplu clasic cât de uşor un stat
mic poate cădea victimă a intereselor marilor puteri.
– 139 –

RÉSUMÉ
Congrès de la Paix à Berlin,
l’indépendance de la Roumanie et Bessarabie sacrifie
Cette étude analyse le contexte politique européen
de l’obtention de l’indépendance d’état par la
Roumanie en 1878, dont les réalisations nationales
ont été assombries par la perte de la Bessarabie du
Sud, retournée à la Russie tsariste par le Traité de paix
de Berlin. L’auteur présente, dans le cadre de la phase
finale de la guerre russo-turque et des préliminaires
de paix, l’évolution des relations entre la Roumanie
et la Russie, visant la Bessarabie comme sujet de litige
dans la “question orientale” et explique les motifs de
la diplomatie russe pour la ré-annexion du sud de la
Bessarabie. La perte de la Bessarabie méridionale a été
favorisée par la conjoncture politique internationale
de 1878, défavorable à la Roumanie, qui a conduit à
son isolement diplomatique. Même la reconnaissance
internationale de l’indépendance de l’État roumain
a été déterminée par les grandes puissances, étant en
compétition pour les sphères d’influence en Europe.
Les grandes puissances européennes, signataires du
Traité de paix de Berlin, ont réussi à arrêter, pour ce
moment-là, le renforcement de la position de la Russie
dans les Balkans mais lui ont donné en récompense le
sud de la Bessarabie.
– 140 –

ECOURI ÎN ROMÂNIA
ALE CENTENARULUI RĂPIRII BASARABIEI (1912)
Constantin I. STAN
În anul 1912 s-au împlinit 100 de ani de la răpirea
Basarabiei de către Rusia țaristă prin semnarea
Tratatului de pace de la București la 16 mai 1812.
Autoritățile ruse au organizat cu acest prilej ample
manifestații jubiliare în Basarabia. În acest scop a
fost lansată o proclamație intitulată pompos „Ziua
cea de prăznuire pentru Basarabia” (16 mai 1812
– 16 mai 1912). Documentul glorifică secolul de
ocupație sovietică în Basarabia, arătând, totodată, că
în teritoriul dintre Prut și Nistru „se săvârșesc rugăciuni
și mulțumiri pentru acel lucru că s-au împlinit
o sută de ani de când ea a fost slobozită de sub sarcina
turcească și alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept
credincioasă”. Biserica românească a intrat „întru cea
mai aproape unire cu biserica pravoslavia din Rusia”.
Prezentând rolul așa-zis „civilizator” al acelor o sută
de ani de ocupație rusească, proclamația sublinia
că pentru Basarabia acel veac a însemnat ivirea „pe
cerul ei negru și întunecat zarea cea mai luminoasă
a viitorimii”. Documentul înfățișa, în final, o revigorare
culturală a românilor basarabeni, în realitate
inexistentă. Potrivit acestei pretinse relansări culturale,
„prin toată Basarabia s-au întins ca năvodul fel
de fel de școli. Norodul cu îmbelșugare se îndestulează
foarte împodobite ale lui biserici” 1 .
Proclamația avea un vădit caracter propagandistic.
Ea denatura în mod voit realitatea istorică, încercând
să dovedească „binefacerea” stăpânirii țariste. În realitate,
românii basarabeni se aflau într-o considerabilă
înapoiere economică, dar mai ales culturală. Din aceste
motive, proclamația nu s-a bucurat de ecoul scontat.
Festivitățile oficiale organizate de autoritățile ruse
au început cu mare fast chiar în ziua de 16 mai 1912.
Orașul Chișinău a fost pavoazat cu arcuri de triumf,
steaguri imperiale, scuturi cu monogramele „A. I.” şi
„N. I.” (numele țarilor Alexandru I, cuceritorul Basarabiei,
şi Nicolai II, aflat pe tron la vremea aceea) și
o impresionantă cantitate de flori. Ghirlande de flori
se găseau la ferestrele caselor din zona centrală a capitalei
Basarabiei, locuită în cea mai mare parte de ruși,
ucraineni sau evrei. Toată acțiunea avea un caracter
înșelător. Relevând acest lucru, profesorul A. Frunză
dezvăluie în paginile renumitului cotidian bucureștean
„Adevărul” scenariul mincinos al autorităților de la St.
1
Cf. Vasile Moisiu, Știri din Basarabia de astăzi, București,
1915, pp. 161-162.
Petersburg. „Deci Centenarul se face cu toate formele
și pompele cerute de măreția actului, aici arheologii și
istoricii vor arăta urme de existență a rușilor tocmai
înainte de expediția lui Darius și vor dovedi drepturile
istorice ale coroanei de la Petersburg asupra acestui
pământ, autoritățile școlare vor arăta prin cifre mincinoase
asimilarea românilor, (…) generalii vor povesti
despre bravura ostașilor și bătăliile câștigate pentru
cucerirea acestei provincii” 2 . Prin urmare, festivităţile
urmau un scenariu bine pus la punct în cele mai mici
amănunte. Se crea o imagine falsă, deformată asupra
realităților concrete din Basarabia, unde românii erau
ținuți într-o îngrozitoare înapoiere economică, socială
și culturală.
Manifestările omagiale la Chişinău au debutat la
orele 8.30 cu un serviciu religios oficiat de arhiepiscopul
Chișinăului Serafim, asistat de trei episcopi,
Nicodim al Cinghinului, Gavril al Akermanului și
Zenobil al Izmailului. Liturghia s-a citit în limba
română, cu scopul clar de a se demonstra opiniei
publice că ar exista o deplină libertate religioasă pe tot
cuprinsul Imperiului Rus.
După ce s-a încheiat Te Deumul, la orele 11.30,
cortegiul oficial a părăsit catedrala arhiepiscopală,
îndreptându-se, în frunte cu țarul Nicolai II, către
platoul numit „Rășcănava”, unde s-a oficiat o nouă
slujbă religioasă și s-a tras un salut de 100 salve de
tun. A urmat trecerea în revistă a unităților militare
de către ţar. În după-amiaza aceleiași zile au avut
loc la Chișinău ample festivități: serbări, concerte,
reprezentații teatrale. În celebrul „Auditoriu” s-a jucat
opera intitulată „Viață pentru țar”.
A doua zi, 17 mai 1912, s-a pus piatra de temelie
a monumentului închinat ţarului Alexandru I, care a
anexat Basarabia 3 .
Din cauza căldurii ori a emoției sau, poate, datorită
unui blestem, noul arhiepiscop al Chișinăului,
Serafim, a leșinat. Momentul nu a putut trece neobservat
de cei prezenți şi de opinia publică internă și
internațională.
Nicolae Iorga, un observator extrem de atent al
evenimentelor de peste Prut, a publicat un articol
2
A. Frunză, „Centenarul răpirii Basarabiei”, în Adevărul,
XXV, nr. 8144, 10 mai 1912.
3
P. Colbotean (Pan Halippa), „Scrisori din Basarabia”, în
Viața românească, Iași, an VII, vol. XXV, 1912, pp. 403-405.
– 141 –

în ziarul „Neamul românesc”, unde vorbește pe
larg despre accidentul „Vlădicăi Cigeacov”. Iorga
condamnă festivitățile de la Chișinău, arătând că
ele „se încadrează unei zile de provocație și beție,
de imoralitate cinică față de Dumnezeu și față de
oameni”. Celebrul istoric demască faptul că toate
acestea au fost puse la cale de arhiepiscopul Serafim,
care era „un muscal, un nobil muscal, un fost ofițer
rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare
și intoleranță”, iar „din căţuia de argint fumegă sânge
și mirosul de tămâie se preface în greul miros de luptă,
praf de pușcă, sudoare, moarte”. În final, istoricul
român declară că „nu este încă un Dumnezeu pentru
nedreptate, iar un Dumnezeu cel drept respinge și
doboară pe oricare cutează să ridice către dânsul
prinosul crimelor vechi ca și ale crimelor nouă” 4 .
Serbările jubiliare nu s-au bucurat de entuziasmul
și participarea largă a populației românești, după
cum sperau autoritățile guvernamentale. Atmosfera
era de tăcere, reculegere, de pasivitate. Surprinzând
această stare de spirit, revista „Flacăra” consemna în
paginile sale: „Niciodată o sărbătoare oficială nu va
fi desfășurată într-o atmosferă de tăcere mai siluită
și în mijlocul unor suflete mai absente ca acestea”.
Protestul populației, constată cunoscuta publicație
bucureșteană de stânga, „se simte în tăcerea cu care va
fi înconjurată inhibiția oficialităților și a instrumentelor
sale, se simte în fiecare vorbă românească pe care
o mamă o trece pe buzele copilului ei ca pe o moștenire
sfântă și indestructibilă a trecutului, se simte în fiecare
gest, schițat abia ca o tendință care ar vrea să arate că
un alt soare e așteptat din Apus” 5 .
Atitudinea românilor basarabeni era generată de
spiritul patriotic de care erau animați, dar și de munca
desfășurată de unii intelectuali locali. Ion Pelivan,
fiind magistrat la Bălţi, a refuzat să participe la orice
fel de manifestație jubiliară şi a purtat panglică de
doliu. Autoritățile țariste l-au pedepsit aspru pentru
acest protest. I s-a deschis o anchetă penală și a fost
forțat să demisioneze din magistratură. El era calificat
în actele de acuzare drept „trădător”, „separatist”,
„spion român”, gestul său patriotic a indignat, chipurile,
toate cercurile rusești 6 .
4
Constantin I. Stan, „Nicolae Iorga și centenarul răpirii Basarabiei
(1812-1912)”, In [Universitatea „Dunărea de Jos”,
Galaţi], La frontierele civilizațiilor. Basarabia în context
geopolitic, economic, cultural și religios, Galați, 2011, pp.
148-149.
5
„Aniversare odioasă”, în Flacăra, I, nr. 30, 12 mai 1912, p. 243.
6
Cf. Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu,
Gheorghe I. Ioniță. Istoria Basarabiei. De la începuturi
până în 1994, București, 1994, p. 95.
C. Constantinovici și învățătorul Gheorghe (Iorgu)
Tudor au plănuit editarea într-un beci a unei foi în
limba română, intitulată „Făclia țării”. Când tipărirea
publicației era practic încheiată, poliția a intervenit în
forță confiscând toate exemplarele găsite 7 .
Opinia publică din România a primit cu indignare
manevrele demonstrative ale autorităților țariste.
Ziarul „Universul” scria că guvernanții ruși au cheltuit
nu mai puțin de 734 000 ruble pentru toate activitățile
organizate. Pentru iluminatul orașului Chișinău și
împodobirea Palatului Gubernial au fost alocate 20
000 de ruble. Alte 7 000 ruble au fost repartizate celor
șapte reședințe de județ 8 .
Cotidianul „Adevărul”, prin pana directorului său,
reputatul jurnalist Constantin Mille, își informa cititorii
despre evenimentele din capitala Basarabiei. Articolul
său purta un titlu semnificativ, „Zi de doliu, zi de
reculegere sublimă”: „În ziua aceasta când se împlinesc
o sută de ani de când Basarabia ne-a fost răpită, când
pe de o parte dincoace de Prut, ochii noștri plâng, iar
dincolo oficialitatea rusă serbează centenarul acestei
răpiri, e poate bine venit momentul de a ne reculege
pentru un minut” 9 .
Profesorul ieșean Ion Simionescu consemna, plin de
speranță, în paginile revistei „Convorbiri literare”, cu
toată durerea pe care o poate dezvălui cuvântul tipărit:
„Fie ca imnurile ce se vor înălța dincolo de Prut pentru
proslăvirea unui act samavolnic, ca sunetele clopotelor
și ale surlelor care vor înăbuși plângerile unor silnice
despărțiri de frați să ne dea putere și de o parte și de
alta și să găsim orice mijloace pentru ca prăpastia să fie
micșorată”. În vederea înfăptuirii acestui deziderat se
impunea strângerea legăturilor cultural-artistice între
frați: „Cultura ține azi locul pumnului, conchidea
profesorul Simionescu, schimbă forța latentă dintrun
om și dintr-un neam în forță vie (…). Ea trebuie
să fie sprijinul nostru ca neam îmbucătățit. Într-însa
fiindu-ne singura speranță, trebuie să câștigăm toate
mijloacele pentru ca să ușurăm întinderea ei la frații
noștri de peste Prut” 10 .
Revista bucureșteană „Flacăra” publică un articol
de fond în numărul din 12 mai 1912, în care sublinia
necesitatea păstrării cu sfințenie a limbii, tradițiilor și
obiceiurilor strămoșești de către românii basarabeni.
7
Iorcu Tudor, În vâltoarea revoluției din 1917-1918. Basarabia
autonomă și republică (Manuscris aflat în posesia familiei,
f. 26-27.)
8
Universul, XXX, nr. 132, 16 mai 1912.
9
C. Mille, „Zi de doliu, zi de reculegere”, în Adevărul, XXV,
nr. 8145, 17 mai 1912.
10
Ion Simionescu, „Moldova dintre Prut și Nistru”, In Convorbiri
literare, an XLVI, nr. 5, mai 1912, p. 499.
– 142 –

Se evidenția, de asemenea, nevoia stringentă de a întări
legăturile între frații „trăitori” pe ambele maluri ale
Prutului. Autorul articolului, rămas încă anonim, arată
că în secolul XX, în care omenirea intrase de peste
un deceniu, „puterea ideilor a biruit uneori trăsnetul
tunurilor, de aceea să nu uităm că orice manifestare a
conștiinței naționale este prin ea însăși chezășie pentru
viitor”. Toți românii așteptau cu multă nerăbdare
și speranță soarele dreptății viitoare, care va învinge
până la urmă, cu condiția „să-i dăm căldura sufletelor
noastre, măcar atâta căldură cât e nevoie ca să strige
licărirea amintirilor de ieri și a speranțelor de mâine” 11 .
O poziție asemănătoare întâlnim în ziarul
„Opinia”, organul de presă al Partidului Conservator
Democrat de la Iași. Se sublinia că sărbătorirea centenarului
anexării Basarabiei a fost impusă de autorităţile
țariste, care „au călcat în picioare ce e mai sfânt
unui popor: limba, legea, sufletul”. Publicația ieşeană
atrăgea atenția cititorilor și opiniei publice asupra
necesității manifestării unei depline și ferme solidarităţi
cu frații de peste Prut: „Ne asociem din suflet la
strigătul de revoltă al întregului neam și suta de ani ce
se încheie mâine de la răpirea Basarabiei o socotim o
cartă ce a trimis Dumnezeu neamului nostru pentru
fărădelegile celor ce ne-au cârmuit” 12 .
Un alt cotidian din fosta capitală a Moldovei,
„Mișcarea”, s-a dovedit a fi mai pesimist. Publicația
liberală afirma că peste Prut „este sărbătoarea
nedreptății triumfătoare, aici e sărbătoarea durerii
unui neam neîndreptățit. Este râsul sarcastic al
violenței, în sărbătoare, aici este suspinul care mistuie
sufletul în zăbranic de doliu”. Situația românilor basarabeni
se dovedea cu atât mai grea, cu cât sub teroarea
regimului autocrat rus ei nu aveau posibilitatea să-și
exprime durerea. În teritoriul cuprins între Prut și
Nistru se petrecea astfel „cea mai zdrobitoare dramă
a vremurilor de astăzi, instinctul conservării individuale,
în luptă cu instinctul conservării naționale”.
În pofida acestor condiții grele, speranțele românilor
se mențin, căci „flacăra românismului nu se stinge,
ea pâlpâie, trăiește și radiază puteri tainice”. Pentru
români această aniversare constituie practic o comemorare,
deoarece „în ziua de 16 mai va trebui ca la
casa fiecăruia tricolorul să fâlfâie trist, îndurerat, învăluit
în doliu, căci va fi o zi de amărăciune […] pentru
sufletul oricarui român” 13 .
Comemorarea anexării Basarabiei a atras după sine
11
Flacăra, I, nr. 30, 12 mai 1912, p. 235; C. I. Stan, „Centenarul
răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912)”, în
Destin românesc, IV, nr. 2 (14), 1997, pp. 57-58.
12
“Basarabia”, în Opinia, Iași, IX, nr. 1550, 16 mai 1912.
13
Mișcarea, Iași, I, nr. 106, 16 mai 1912.
organizarea unor conferințe publice. La una din aceste
manifestări, ținută la Craiova, generalul G. Marcu
evidenția faptul că românii trec prin momente grele,
dar cauza națională va triumfa, căci „ea este sfântă și nu
ni se poate contesta nici de cei mai implacabili răuvoitori”.
Victoria finală era izvorâtă, în concepția oratorului,
din comuniunea de tradiții, obiceiuri și credința
în același Dumnezeu. Toate acestea, după părerea
oratorului, ne vor înlesni succesul abisal. Scuturarea
jugului dominației ruse nu se putea realiza decât prin
unirea tuturor forțelor națiunii: „Uniți mai cu putere și
înzestrați cu acea voință fermă caracteristică neamului
nostru românesc, bătrânii și tinerii, tot ce e suflet românesc
să zicem, ‒ cu Dumnezeu înainte! Jos tirania! Jos
diplomația acaparatoare! Jos sclavia fraților apăsați!” 14 .
La Ploieşti, profesorul Dimitrie Munteanu-Râmnic
a ţinut o frumoasă conferință publică. Oratorul s-a
ridicat cu fermitate contra politicii de deznaționalizare,
promovată cu consecvență de autoritățile țariste. El
a condamnat totodată indiferența cu care era privită
problema frațiilor basarabeni în România: „E o mare
nedreptate ce se face fraților de acolo prin lipsa de interes
a celor de aici. Să nu creadă că pot stârpi mai bine decât
atrăgând atențiunea tuturor asupra acestui fapt” 15 .
Academia Română a comemorat și ea, sub
președinția lui Iacob Negruzzi, răpirea Basarabiei.
Cu această ocazie, profesorul Constantin Istrati a
prezentat o comunicare intitulată „Cetatea Hotinului”.
Vorbitorul a scos în evidență importanța
istorică, strategică și militară a acestei impunătoare
fortărețe, rolul ei în lupta de apărare a independenței
naționale, mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare.
Nicolae Iorga a rostit comunicarea intitulată „Însemnătatea
ținuturilor de peste Prut”. Marele istoric a
reliefat faptul că „monumente românești, amintiri
românești, ogoare românești, drepturi românești
se întâlnesc la tot pasul”. Astfel, românii au dovedit
statornicie și dragoste fașă de glia străbună. În schimb,
întâlnim „ruși veniți de peste Nistru, bulgari fugiți de
peste Dunăre de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni
exilați cât mai departe de proslăvia oficiată, nemți în
căutare de privilegii cu îmbogățiri rapide, neavând, în
mai toate cazurile, decât vechimea celor de o sută de
ani strecurați de la tratatul din 16/28 mai 1812” 16 .
N. Iorga atrăgea atenția că, după o perioadă scurtă
14
General G. Marcu, Răpirea Basarabiei. Tristă comemorare:
1812-1912, Craiova, g.a., p. 34.
15
D. Munteanu-Râmnic, Pentru Basarabia. Culegere de texte,
Ploiești, 1912, p. 124.
16
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, vol. II, ediție de
Iordan Datcu, București, 1997, pp. 51-70.
– 143 –

de autonomie, Basarabia a fost supusă unui proces
amplu și agresiv de rusificare, limba băștinașilor a fost
scoasă din biserică și școală. Oratorul a făcut o trecere
în revistă a istoriei statelor feudale românești, cu o
atenţie specială pentru domniile lui Alexandru cel
Bun și Ștefan cel Mare.
În partea a doua a comunicării sale, N. Iorga s-a
ocupat pe larg de viața culturală a Basarabiei, încheind
cu cercetarea cântecelor și poveștilor basarabene
şi a obiceiurilor tradiționale. El a afirmat că „vița
răzească aproape neatinsă până azi, cu sărbătorile ei
tradiționale, cu obiceiurile ei străvechi trebuie să fie
păstrată mai bine decât orice alt strat popular românesc,
cântecul național”. Marele cărturar patriot a scos
în evidență activitatea neobosită desfășurată cu multă
pasiune și pricepere de învățătorul Vasiliu Tătăran,
culegător de folclor moldovenesc. El relevă faptul că
„poezia populară basarabeană n-a putut fi înrăurită
(…), astfel gândul, simțirea, ritmul, rima au rămas în
cântecul basarabean complet neschimbate și absolut
autentice”. În pofida multiplelor greutăți și obstacole
ivite la tot pasul, N. Iorga era plin de optimism.
El credea cu tărie în unitatea spirituală a românilor ca
o premisă solidă a celei politice, căci spunea în final:
„Un popor care se întărește prin cultură nu poate pieri
în veci și niciunul din locurile pe care le-a fructificat
munca și conștiința sa, le-a făcut vii” 17 .
Autoritățile de la București au dovedit destul de
multă prudență. Ele au decretat totuși pentru ziua de
16 mai 1912 doliu național. Drapelul național a fost
coborât în bernă. În tot Regatul au avut loc mitinguri,
comemorări, marșuri ale tăcerii în semn de solidaritate
cu frații din Basarabia, răpită cu un secol în urmă.
La București a avut loc o impunătoare comemorare
sub patronajul Ligii Culturale, la care au participat
mii de oameni, locuitori ai capitalei și din împrejurimi.
Cei prezenți s-au adunat mai întâi în fața sediului
Ligii, după care s-a oficiat un Te Deum de către
preotul paroh D.C. Butculescu de la Biserica „Sfântul
Gheorghe” din centrul Bucureștiului. După slujba religioasă
s-a vernisat o frumoasă expoziție de cărți despre
Basarabia, realizată la editura lui N. Iorga. Cu această
ocazie a fost oficiată o slujbă de preotul Gheorghe
Rădulescu de la Biserica Albă și Mihai Busuioc de la
Biserica „Precupeții Noi”, amândouă din București 18 .
17
Ibidem, pp. 68-70; Constantin I. Stan, „Nicolae Iorga şi
centenarul răpirii Basarabiei (1812-1912)”, în [Universitatea
„Dunărea de Jos”, Galaţi], La frontierele civilizațiilor. Basarabia
în context geografic, economic, cultural și religios, Galați,
2011, pp. 155-157.
18
„Centenarul răpirii Basarabiei”, In Dimineața, IX, nr. 2844,
17 mai 1912.
În după-amiaza aceleiași zile, Liga Culturală a organizat
o impunătoare adunare comemorativă, care a
fost deschisă de N. Iorga. El a reamintit celor prezenți:
„Acum o sută de ani, la 16 mai 1812, prin tratatul de la
București între Rusia și Turcia am pierdut pământul
pe care numai cu greu îl pot numi impotriva adevărului
istoric „Basarabia”, căci Basarabia era numai
partea din gurile Dunării”. Oratorul a subliniat că
autorităţile țariste nu au aprobat înființarea de școli
în limba română și nici editarea unor ziare și reviste
cu alfabet latin. Basarabia a fost supusă unui draconic
proces de rusificare, devenind o sumbră gubernie rusă.
N. Iorga s-a pronunțat pentru înfăptuirea unității
naționale, ridicându-se împotriva „semănătorilor de
vânt”. Celebrul istoric i-a îndemnat pe toți românii să
conlucreze la realizarea României Mari, trecând peste
animozitate și rivalitatea de clasă. „Neînțelegerile de
sus și neputiința inculturii, sărăciei de jos vor trebui
să înceteze. Nu vom cruța nici o silință pentru ca să
ajungem acolo. Și atunci când de la un capăt al teritorului
național până la celălalt, va fi în milioane
de oameni același simț, aceeași conștiință, aceeași
mîndrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul
care fusese cândva stăpân în moștenirea noastră” 19 .
Socialiștii români au organizat în Sala „Dacia” din
capitală o adunare comemorativă, la care au vorbit,
între alții, Cristian Racovski, Zamfir Arbore, Ilie
Moscovici, Toma Dragu. Ei au condamnat cu energie
politica de asuprire socială și națională a românilor
basarabeni, promovată cu asiduitate de autoritățile
ruse. Principalul orator a fost Cristian Racovski, care a
înfierat politica Rusiei țariste față de România, considerând-o
ca fiind reacționară şi imperialistă: „Astăzi,
tovarăși, arăta el, se vorbește mult de fapta hrăpăreață,
de actul mârșav al unui stat străin, [care] prin perfidie
a cucerit un teritoriu care nu era al lui […] populat cu
români, vorbesc de Basarabia”. Președintele Partidului
Social-Democrat amintea că răpirea Moldovei dintre
Prut și Nistru s-a făcut în mod brutal. El constata
„lipsa de protestare, această lipsă de izbucnire a sentimentului
național, lipsa care se constată cu ocazia
aniversării anexării Basarabiei” 20 .
Același ton relevant regăsim în Manifestul Partidului
Democrat din România, lansat cu acest prilej.
Partidul Democrat aprecia că „imperialismul moscovit
și-a anexat un teritoriu străin, locuit de populație
românească. Săvârșind această cucerire, țarismul
rusesc era consecvent cu trecutul său. Războiul și cucerirea
au fost totdeauna o manifestare normală a impe-
19
„Centenarul anexării Basarabiei”, In România muncitoare,
VIII, seria a II-a, nr. 36, 16 mai 1912.
20
Ibidem.
– 144 –

iilor absolute și semiasiatice ca Rusia”. Manifestul
constata planurile țarilor de a ajunge la Marea Mediterană,
iar pentru aceasta ar fi trebuit să pună stăpânire
pe strâmtorile Bosfor și Dardanele. Dar drumul spre
Constantinopol duce prin România și Bulgaria. Iată
cum românii au fost condamnaţi să fie prima victimă a
cuceririi rusești în această direcţie. Documentul critica
politica balcanică a Imperiului Rus: „Sub pretextul
mincinos de a emancipa popoarele mici din Europa –
Rusia urmărea în realitate decât cucerirea Balcanilor, a
strâmtorilor și ieșirea la Marea cea Caldă” 21 .
Martor al evenimentului, cunoscutul gazetar C. Mille
consemna în cartea sa de rememorare: „Socialiștii s-au
întrunit seara în sala „Dacia” și dintre fruntașii lor au
asistat C. Dobrogeanu-Gherea, Zamfir Arbore, doctorul
Racovski, Ion Teodescu, Ct. Lambru, Toma Drăgușu.
Prezidează d. Toma Drăgușu, care dă cuvântul mai
întâi d-lui Zamfir Arbore.
Apoi vorbește doctorul C. Racovski, ale cărui
cuvinte de protestare interesează mai mult fiindcă
acest om e unul dintre cei care a susținut, ca bolșevic,
drepturile Rusiei asupra pământului basarabean.
Doctorul Racovski spunea că este o onoare pentru
Partidul Socialist fiindcă protestează contra răpirii
Basarabiei. Protestarea doctorului Racovski, ca toate
postulatele socialiștilor, este asociată ideii cum că
numai proletariatul emancipat va putea desrobi
Basarabia” 22 .
Iașiul a organizat ample acțiuni comemorative.
Pregătirile au început încă din ultimele zile ale lunii
martie 1912. La 29 martie, profesorul Alexandru
D. Renapol a trimis o adresă rectorului universității
ieșene, informându-l: „Un comitet de profesori alcăltuit
din D-nii C. Climescu, P. Rășcanu, A. Obreja, I.
Bărbulescu și subsemnatul au convocat pentru ziua
de 30 mai multe persoane pentru a discuta ce măsuri
sunt de luat pentru a răspunde din partea poporului
român la serbările din partea Rusiei a centenarului
anexării Basarabiei. Vă rugăm să binevoiți a pune aula
Universității la dispoziția acestei întruniri, care va
21
Ibidem.
22
C. Bacalbașa, Bucureștiu de altă dată. 1910-1914, vol. IV, Ed.
a II-a, București, 1936, p. 87. C. Racovski nu a rămas consecvent
punctului său de vedere. Părăsind România pentru a
se alătura loviturii de stat bolșevice, a renunțat la poziția sa
exprimată în 1912, abordând, în aceeași chestiune, o poziție
diametral opusă (vezi Victor Frunză, Istoria stalinismului
în România, ed. a II-a, București, 1990, pp. 46-47). Notând
această bruscă schimbare, C. Bacalbașa consemna în 1924
despre C. Racovski că „ori la 1912 nu era bun român, ori
acum nu este suficient de sincer apărător al Rusiei Sovietice”
(vezi C. Bacalbașa, „Doctorul Racovski în chestiunea Basarabiei”,
în Adevărul, XXXVI, nr. 12372, 30 mai 1924).
avea loc la 3 ore p.m. Primiți, Domnule Rector, asigurarea
considerației mele” 23 .
Cu această ocazie, Dimitrie C. Moruzi a editat o culegere
de cântece basarabene la Iași, printre care figurau:
Marșul răzeșilor din Basarabia, Doina mazilului, Dorul
basarabeanului, Hora basarabeanului, Pribeagul 24 .
În vechea capitală a Moldovei, ceremoniile au
debutat la primele ore ale zilei de 16 mai în sunetele
de durere ale clopotelor bisericilor și catedralei
mitropolitane. Întregul oraș a avut drapelul coborât
în bernă. Mii de oameni de diverse vârste și profesii
au ținut să participe la festivități. Studenți, elevi,
profesori, funcționari, pensionari, muncitori au
răspuns chemării secției locale a Ligii Culturale. La
catedrala mitropolitană s-a oficiat un Te Deum de
către un sobor de preoți în frunte cu episcopul vicar
Antem Botășăneanu. După slujbă participanții au
pornit într-un marș al tăcerii pe arterele principale ale
Iașului. Procesiunea s-a îndreptat în liniște și ordine
pe străzile Ștefan cel Mare, Golia până la Piața Unirii,
unde a avut loc o frumoasă solemnitate. Studenți și
elevi intonau imnul național 25 .
Seara, Teatrul Național din Iași a fost gazda unui
program artistic. Festivitățile au început prin intonarea
Imnului Regal de către fanfara liceului-internat
din oraș. A urmat conferința, plină de patos și sensibilitate,
a profesorului universitar ieșean A.D. Kenopol,
președintele comitetului de organizare a manifestațiilor.
Oratorul a anunţat că la Chișinău au loc fastuoase
serbări aniversare ale ocupanților „vremelnici țariști”,
susținând că „este bine și înțelept ca asemenea acte să fie
trecute sub semnul tăcerii, iar nu comemorate și înfipte
în amintirea urmașilor, prin ridicări de monumente
și serbări zgomotoase, căci mai în urmă, orice ai face
țintuiește pe stăpânul veșniciei decât propria rușine” 26 .
A luat apoi cuvântul actorul State Dragomir,
originar de pe meleagurile basarabene. El a condamnat
în alocuțiunea sa poziția autorităților țariste, care au
proslăvit secolul de stăpânire rusă asupra Basarabiei.
Din partea tineretului universitar, prezent în număr
mare în sala devenită neîncăpătoare, a vorbit Horia
Dăscălescu, președintele Societății Studențești din
România, care a salutat inițiativă organizării acestor
acțiuni comemorative 27 .
După discursuri, actorii State Dragomir și A. Cozinu
23
Cf. Anghel Popa, „1812-1912. Centenarul anexării Basarabiei
și implicațiile sale asupra națiunii române”, In Revista
istorică, serie nouă, tom. VII, nr. 9-10, sept.-oct. 1996, p. 750.
24
Dimitrie C. Moruzi, Cântece basarabene, Iași 1912, passim.
25
Opinia, Iași, IX, nr. 1591, 17 mai 1912.
26
A.D. Xenopol, „Răpirea Basarabiei”, In Arhiva, Iași, an XXII,
nr. 5, mai 1912, p. 200.
27 Evenimentul, Iași, XX, nr. 62, 16 mai 1912; vezi și Anghel
Popa, op. cit., pp. 750-751.
– 145 –

de la Naționalul din Iaşi au recitat versuri patriotice, iar
corul Mitropoliei Moldovei a cântat imnuri religioase și
„Marșul triumfal”, compus de Gavriil Musicescu 28 .
Mitinguri de solidaritate cu basarabenii s-au
desfășurat și în alte orașe ale țării. O astfel de manifestare
a avut loc în acele zile fierbinți la Ploiești.
Manifestanții au defilat pe străzile orașului în tăcere cu
drapelul tricolor îndoliat. Profesorul D. Munteanu-
Râmnic de la Liceul „Sf. Petru și Pavel” a ținut cu acest
prilej o frumoasă cuvântare omagială 29 .
Buzoienii nu au rămas indiferenți față de suferințele
conaționalilor din Basarabia. Ei au organizat la 16 mai
1912 sub patronajul Ligii Culturale o adunare comemorativă.
Instituţiile publice și localurile particulare
din oraș au abordat drapelul tricolor în bernă. Ceremoniile
au început cu un Te Deum oficiat la Biserica
Banu. După serviciul religios cei prezenți au mers la
Teatrul „Moldovia”, unde s-a derulat o frumoasă
manifestație patriotică. Mitingul comemorativ a fost
deschis de profesorul Toma Dicescu, președintele
secției locale a Ligii Culturale, sub patronajul căreia s-a
derulat întreaga activitate. El a omagiat lupta și sacrificiile
românilor basarabeni, a vorbit despre înscenarea
care avea loc dincolo de Prut 30 . În aceeași manieră au
vorbit și ceilalți oratori: G. Rășcanu, profesorul Petre
Zăhărescu, avocatul și omul politic „takist” Pompiliu
Ioanițescu, N.I. Bărbulescu. Liberalul C. Sarca a
încheiat seria cuvântărilor. Prezentând foarte succint
discursurile rostite, „Gazeta Buzăului” nota: „Oratorii
au descris mijloacele clandestine de care lacomii
noștri vecini s-au servit spre a ne smulge Basarabia și
au îndemnat poporul să lupte cât mai mult pentru
dezvoltarea construcției naționale, exprimându-și
speranța că dreptatea va triumfa” 31 .
Unii buzoieni au ținut să exprime individual deplina
solidaritate cu românii de peste Prut. G. Teișanu i-a
transmis lui Constantin Stere, cu ocazia tristei comemorări,
o scrisoare în care își exprimă durerea față de
cei 100 ani trecuți de la anexarea Moldovei dintre Prut
și Nistru: „Tristă reamintire încearcă sufletele noastre
astăzi (…). Durerea noastră e cu atât mai mare, cu cât
jaful acesta a fost săvârșit nu cu victoria armelor, ci prin
mită și înșelăciune și sub masca ocrotirii popoarelor
creștine de sub dominația semilunii” 32 .
Acțiuni similare au avut loc în alte orașe din
România liberă: Craiova, Pitești, Bacău, Caracal,
Brăila, Botoșani, Constanța etc. Ele au fost urmărite cu
28
Ibidem.
29
D. Munteanu-Râmnic, op. cit., pp. 123-124.
30
Gazeta Buzăului, II, nr. 18, 20 mai 1912.
31
Ibidem.
32
Ibidem; vezi și C.I. Stan, Buzăul pe calea progresului și modernizării.
1877-1918, Buzău, 2005, p. 83.
multă atenție de către autoritățile ruse. Pentru preîntâmpinarea
unor eventuale frământări în Basarabia,
de la St. Petersburg au fost ordonate măsuri drastice
de securitate. În acest scop au fost întărite posturile
de grăniceri și au fost puse în stare de alarmă unitățile
militare din garnizoanele basarabene. Potrivit relatărilor
făcute de ziarul „Universul” în numărul din 7
iulie 1912, „Ohrana țaristă a trimis agenţi secreţi în
principalele centre ale României ca să afle și să raporteze
ce fel de discursuri s-au ținut, care este starea de
spirit a populației din Regatul român. În rapoartele
trimise, agenții ruși au precizat, între altele, că: „idealul
românilor ar fi să intre în posesia Basarabiei” 33 .
Împlinirea pe 16 mai 1912 a unui veac de la
răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia
țaristă a fost un moment oportun pentru reafirmarea
solidarității românilor din România liberă cu românii
basarabeni. Acțiunile patriotice hotărâte, organizate cu
simț de răspundere de poporul român, au făcut ca ceremoniile
fastuoase inițiate de guvernanții ruși să nu-și
poată atinge scopul propus. Pentru români centenarul
anexării Basarabiei a fost un eveniment comemorativ,
dureros şi, totodată, un nou și potrivit prilej de reafirmare
a dorinței unanime de înfăptuire a reîntregirii
naționale. Peste numai șase ani, la 27 martie/9 aprilie
1918, Basarabia s-a unit cu România prin hotărârea
Sfatului Ţării. Acest moment a marcat începutul
desăvârșirii statului român unitar, act istoric continuat
de unirea Bucovinei cu Ţara la 15/28 noiembrie 1918
și de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1
decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crișana
și Maramureșul s-au alipit Regatului Român.
RÉSUMÉ
Échos dans la Roumanie à 100 ans après
l’annexion de Bessarabie
Cette étude présente le moment des cérémonies somptueuses
déroulées à Chisinau le 16 mai 1912, pour fêter le centenaire
de l’annexion de la Moldavie d’est par l’Empire russe.
Les autorités tzaristes ont donné une grande importance
à l’événement, elles ont voulu justifier la domination
russe dans la région située entre le Prut et le Dniestr. Ils
voulaient montrer leur rôle dans la civilisation de la population
de la Bessarabie.
L’auteur relève l’attitude passive et retenue des
Roumains de Bessarabie envers les festivités de Chisinau.
On présente les conférences organisées par La Ligue Culturelle
à Bucarest, Iasi, Ploiesti, Buzau et autres villes de Roumanie
pour commémorer le rapt du 16 mai 1812. Les citoyens
roumains ont considéré cette date un moment opportun pour
condamner l’occupation russe de la Bessarabie.
33
Apud G. Marcu, Inedite la răpirea Basarabiei, Craiova, f.a., p. 3.
– 146 –

ISTORIE ŞI DIPLOMAŢIE LA 1912.
100 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE IMPERIUL RUS
Liviu BRĂTESCU
Obişnuiţi să vedem anexările teritoriale ca adevărate
drame naţionale, ne-am aştepta în mod normal ca şi
aniversarea de către un stat a extinderii sale teritoriale
de la un anumit moment în detrimentul altui stat să
provoace o anumită agitaţie în rândurile clasei politice,
care era astfel nevoită să rememoreze un eşec.
În ciuda unei astfel de aşteptări, aniversarea de către
guvernul ţarist la 1912 a o sută de ani de la răpirea
Basarabiei nu producea în societatea românească
decât o reacţie destul de slabă, după părerea noastră,
şi aceasta mai degrabă la nivelul opiniei publice şi prea
puţin la nivelul actorilor politici importanţi din epocă.
Explicaţia pentru o astfel de situaţie este una multiplă
şi ea se regăseşte la cel puţin trei paliere: internaţional,
intern şi, nu în cele din urmă, la nivelul realităţilor din
Basarabia la începutul secolului al XX-lea.
Dacă ar fi să ne oprim puţin la primul nivel
enunţat, ar trebui să spunem foarte clar că pentru
diplomaţia românească din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea Rusia a reprezentat o permanentă
preocupare, dată fiind atenţia pe care aceasta din
urmă a acordat-o spaţiului balcanic din momentul în
care Imperiul Otoman dădea tot mai multe semne de
slăbiciune. Necrezând în grija pe care guvernul ţarist o
clama faţă de popoarele creştine din Balcani, factorii
politici de la Bucureşti au fost în permanenţă atenţi la
semnalele pe care acesta le transmitea periodic. Desfăşurarea
Congresului de la Berlin (1878) şi atitudinea
Rusiei faţă de angajamentele luate prin Tratatul de la
Bucureşti din aprilie 1877 reprezentau pentru clasa
politică românească dovada necesităţii unei distanţări
reale faţă de politica guvernului ţarist. Adevărul este
că subiectul Basarabia şi soarta românilor din această
provincie nu a existat practic pe agenda clasei politice
române până la Primul Război Mondial. Singura
dată în care se face o referire explicită la teritoriul
de peste Prut este momentul de după Congresul de
la Berlin când Parlamentul de la Bucureşti trebuia
să ratifice cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei
– Cahul, Ismail şi Bolgrad – către Rusia ţaristă.
Dincolo de reproşurile opoziţiei la adresa guvernului
liberal pentru modul defectuos în care considera că
tratase I.C. Brătianu colaborarea cu Rusia, subiectul
menţionat anterior va dispare treptat din atenţia
clasei politice române. Interesantă, credem, a fost şi
o altă situaţie pe care a trebuit să o gestioneze statul
român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi
anume tendinţa puterilor occidentale de a prezenta
orice încercare de normalizare a relaţiilor cu Rusia atât
înainte, cât şi după Congresul de la Berlin din 1878 ca
o dovadă clară a intenţiilor ascunse ale Bucureştiului
de a imprima politicii sale externe o orientare filorusă.
Nici măcar I.C. Brătianu, cel care rostea cel puţin
înainte de 1876 destule discursuri în care se pronunţa
clar în favoarea unei alianţe cu state precum Franţa,
Italia, Anglia, nu scăpa de astfel de suspiciuni. Aserţiunea
diplomaţiei occidentale potrivit căreia politica
externă a României ar fi avut o orientare filorusă nu
a dispărut nici după apropierea României de Tripla
Alianţă la 1883, act care avea să-i asigure celei dintâi
liniştea necesară pentru continuarea modernizării
ei interne. Deloc surprinzător, tocmai acele puteri
foarte vocale la adresa modului în care guvernul de la
Bucureşti înţelegea să facă politică externă în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea aveau să se apropie, la
începutul secolului al XX-lea, de Rusia ţaristă.
Anul 1912 venea după alți câțiva ani în care societatea
românească demonstrase că avea un mod asemănător
cu cel din lumea occidentală de raportare la trecut
și, mai ales, la personajele care intraseră prin activitatea
lor în panteonul național. După inaugurarea statuii
lui Ștefan cel Mare (1883), I. C. Brătianu (1903), C.
A. Rosetti ( 1903) sau Mihail Kogălniceanu (1911),
ca să cităm doar câteva din statuile celebre ale epocii,
apărea firesc întrebarea cum avea să se raporteze societatea
românească la ideea ridicării unei statui a fostului
domnitor Al. I. Cuza. Pregătită îndelung, omagierea
„domnului unirii” întârzia, printre altele, din cauza
comemorării din anul 1912 a o sută de ani de la pierderea
Basarabiei. Intelectuali și oameni politici deopotrivă
aveau să demonstreze că, dincolo de disputele lor
cotidiene și de dorința firească a unui câștig de imagine,
nu exista, din păcate, prea mult spațiu de manevră
pentru un gest de protest categoric față de acțiunea
organizată la Chișinău în mai 1912 de către guvernul
țarist. Evidențierea contribuției tuturor actorilor care
iau parte la manifestările pregătite la Iași pentru luna
mai 1912, dar și contextul intern și internațional în care
au loc sărbătoarea de la Chișinău și comemorarea de la
Iași reprezintă câteva din obiectivele studiului de față.
– 147 –

După mai multe momente de la sfârşitul secolului
al XIX-lea în care diplomaţia rusă găsise destule canale
de comunicare cu factorii decizionali de la Viena şi
Berlin, începutul secolului al XX-lea aducea, mai
ales după războiul ruso-japonez din primul deceniu,
o apropiere din partea Petersburgului faţă de state
precum Franţa şi Anglia. Primul pas avea să fie făcut
prin încheierea unui acord cu Anglia, pe 31 august
1907, moment care, ţinând cont de existenţa deja a
tratatului anglo-francez din 1904, contribuia la conturarea
unei alianţe între Rusia, Franţa şi Anglia îndreptate
împotriva celeilalte structuri politice importante
a Europei, clădită în jurul Austro-Ungariei şi Germaniei.
Obţinând prin această schimbare de strategie
sprijinul cercurilor politico-financiare interesate de
dezvoltarea comerţului cu spaţiul anglo-francez 1 ,
guvernul ţarist avea să ducă o politică deosebit de
activă în Balcani şi în Orientul Apropiat prin Aleksandr
Izvolski, ministrul de externe rus între 1906-
1910. Succesorul acestuia, Serghei Sazonov, cel care a
condus ministerul de externe din 1910 până în 1916,
era considerat, împreună cu predecesorul său, ca făcând
parte dintr-o o nouă generaţie de politicieni dornici
să promoveze interesele Rusiei împotriva Turciei şi
Austro-Ungariei 2 . În ciuda acestei intenţii, inventivitatea
sa politică îl va ajuta să încheie în septembrie
1908 la Buchlau un acord cu reprezentantul Austriei,
contele Alois von Aehrenthal, în urma căruia dubla
monarhie anexa Bosnia-Herţegovina conform deciziei
Congresului de la Berlin, în schimb ‒ urma să nu
reacţioneze la deschiderea strâmtorilor pentru navele
militare ruse 3 . Chiar dacă în aceeaşi perioadă avea
loc Revoluţia Junilor Turci, declanşată pe teritoriul
Macedoniei la 1908-1909, ea căpătă, prin forţa lucrurilor,
o dimensiune redusă, fiind depăşită de consecinţele
internaţionale ale înţelegerii ruso-engleze de
la Reval din iunie 1908 şi ale acordului ruso-austriac
deja amintit de la Buchlau din septembrie 1908 4 .
În tot acest timp, societatea românească trecea
prin situaţii cel puţin interesante şi, când spunem asta,
avem în vedere diferite manifestări care trădau încercări
fireşti de căutare a unei normalităţi, dar şi existenţa
unor spaime specifice mai degrabă altor secole.
Pentru un stat care avusese destule ocazii, pe parcursul
secolului al XIX-lea, să înţeleagă ce însemna o rapor-
1
Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei (trad. de Areta
Voroniuc), Editura Institutului European, Iași, 2000, p. 431.
2
Ibidem, p. 432.
3
Ibidem.
4
Gheorghe Cliveti, România și puterile garante. 1959-1878,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1988, p. 258.
tare intolerantă la adresa celor de alte etnii, luările de
poziţie din iulie 1902 ale patriarhului ecumenic şi cele
din iulie 1904 ale ministrului educaţiei Spiru Haret
împotriva acţiunilor desfăşurate de ordinul călugăresc
Maicile de la Notre-Dame surprindeau cu siguranţă.
Reproşul că cele din urmă ar fi fost implicate în acţiuni
de propagandă antinaţională şi de prozelitism religios
arăta dificultatea desprinderii de o anumită epocă 5 .
Dacă astfel de manifestări ne fac să ne gândim că
avem un stat român ezitant în acțiunile sale publice,
după doar doi ani de la un eveniment neplăcut precum
cel amintit, guvernul de la Bucureşti punea în scenă un
întreg spectacol prin care dorea să marcheze 40 de ani
de domnie a lui Carol I şi care, în viziunea autorităţilor
române, nu trebuia să rămână unul doar al românilor.
Acesta fusese motivul pentru care expoziţia deschisă
la 6 iunie 1906 la Bucureşti, cu acelaşi prilej jubiliar,
fusese concepută ca una internaţională, la care fuseseră
invitate state precum Franţa şi Austro-Ungaria, dar
şi, deloc întâmplător, reprezentanţi din regiuni istorice
româneşti precum Bucovina, Transilvania, Basarabia,
Banat 6 . Nu știm dacă manifestările desfăşurate
în onoarea regelui la nivelul întregii ţări au dat sau nu
o anumită vigoare clasei politice româneşti, dar discuţiile
din cadrul parlamentului român din 1908-1909
cu privire la renunţarea la alianţa cu Puterile Centrale
şi revenirea la alianţa tradiţională cu Franţa atrăgeau
atenţia diplomaţiei europene asupra României. Nesusţinerea,
în cursul aceloraşi ani, a intenţiilor devenite
vizibile ale Austro-Ungariei în Bosnia devenea un
semnal clar în privinţa puţinei disponibilităţi pe care
guvernul condus de Ionel Brătianu o mai avea de a
respecta obligaţiile de aliat, destui dintre liderii europeni
gândindu-se deja la ziua în care România urma să
treacă de cealaltă parte a baricadei 7 .
Trecerea în noul secol aducea la St. Petersburg noi
lideri politici, din perspectiva cărora Rusia trebuia să
aibă o politică externă mult mai ofensivă. Din această
nouă direcţie în plan extern făcea parte şi pregătirea
acţiunilor ce urmau să se desfăşoare la Chişinău în
primăvara anului 1912, prin care guvernul ţarist intenţiona
sărbătorirea a o sută de ani de la anexarea Basarabiei.
În mod normal, o astfel de manifestare nu putea
să nu stârnească animozități şi comentarii în societatea
românească, nedepăşind însă anumite limite în condiţiile
în care state precum Franța, prin președintele
5
Catherine Durandin, Istoria românilor (trad. de L. Buruiana-
Popovici), Editura Institutului European, Iași, 1998, p. 153.
6
Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva, Editura Humanitas,
București, 2007, p. 239.
7
Catherine Durandin, op. cit., p. 153.
– 148 –

său Raymond Poincaré, considera alianţa cu Rusia
ca fiind o condiţie indispensabilă salvării ţării sale,
iar Italia, declarând la 1911 război Turciei, provoca
noi complicaţii în Balcani, de care putea profita tot
Rusia 8 . Ceea ce devenea interesant era faptul că nu
doar Rusia transmitea semnale amicale către Franţa,
ci și aceasta din urmă – către guvernul ţarist. Preşedintele
Poincaré îl anunţa în 1912 pe ambasadorul
rus despre disponibilitatea Franţei de a intra în război
dacă şi Rusia va întreprinde acelaşi demers. Intenţia
Franţei era determinată de faptul că sprijinul Germaniei
pentru Austro-Ungaria şi în această problemă a
teritoriilor din Balcani era bine cunoscută diplomaţiei
europene, ambasadorul rus fiind, cu siguranţă, cel
mai încântat diplomat european de noua abordare
franceză în politica internaţională. Rusia devenea în
aceşti ani atractivă nu doar pentru cercurile politice
franceze, ci şi pentru cele engleze, exemplară fiind în
această privinţă corespondenţa subsecretarului de stat
în Ministerul de Externe britanic expediată ambasadorului
britanic din Rusia, care trăda teama celui
dintâi ca ezitările guvernului englez să nu determine
Rusia să se reapropie de Germania 9 .
Treptat, lucrurile deveneau tot mai clare. În timp ce
Germania considera că menținerea alianței cu Austro-
Ungaria era indispensabilă pentru dubla monarhie 10 ,
guvernul ţarist încerca, la 1912, să profite de sentimentul
de dezamăgire pe care-l provoca Austria în
România şi Bulgaria, dar fără a da prea multe semne
de amiciţie, preferând să lase apropierea de Antanta pe
seama Franţei, chiar dacă nici aceasta din urmă nu părea
să se grăbească să răspundă ataşamentului român faţă
de statul francez, dovada cea mai clară fiind schimburile
comerciale reduse între Franţa şi România, în timp
ce Germania şi Austro-Ungaria furnizau împreună
60% din produsele importate de România 11 .
Privit în ansamblu, anul 1912 este anul în care
cele două grupări politico-militare prind tot mai
mult contur. Chiar dacă Tripla Alianţă se reînnoieşte
în 1912, Italia începe să dea tot mai multe semne de
nervozitate din cauza intereselor divergente pe care le
aveau ea şi Austro-Ungaria în Balcani. În acelaşi timp,
Franţa şi Rusia ajung să încheie acorduri militare prin
8
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV (trad. de
M. Timu), Editura Institutului European, 1998, p. 317.
9
Henry Kissinger, Diplomația (trad. din engl.), Editura All,
București, 1998, p. 178.
10
Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei (trad. din
fr.), Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 359.
11
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor (secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea) (trad. de M.-E. Avădanei), vol. I, Editura Institutului
European, Iași, 2000, p. 184.
care-şi promit sprijin militar reciproc în cazul unui atac
german, chiar dacă războiul va avea ca sursă veşnicele
probleme balcanice 12 . Dacă acesta era contextul
internaţional ce precedase anul 1912, e absolut necesar
să vedem cum se poziţionau principalele forţe politice
româneşti în preajma unui eveniment atât de important
cum se anunţa a fi comemorarea a o sută de ani de
la anexarea Basarabiei de către guvernul ţarist.
Tensiunile existente la nivel internaţional nu puteau
să nu aibă o anumită influenţă şi asupra vieţii politice
interne româneşti. Obişnuiţi să vedem scena politică
românească structurată în jurul celor doi poli deveniţi
tradiţionali, cel liberal şi cel conservator, deceniul doi al
secolului al XX-lea aducea o anumită transformare în
această privinţă prin apariţia întâi mai timidă, apoi cu
destulă forţă a unei noi grupări desprinse din Partidul
Conservator. Anul 1912 se anunţa a fi unul deosebit de
agitat încă de la debutul său, când, la 8 ianuarie, sediul
Partidului Conservator din Bucureşti era devastat de
autori necunoscuţi, dar bănuiţi, iar în întreaga ţară erau
organizate mai multe manifestaţii împotriva conservatorilor.
Cei din urmă nu vor rămâne datori adversarilor
lor politici, organizând şi ei mai multe acţiuni prin
care dezvăluiau din ceea ce ei considerau a fi afaceri
incorecte ale liberalilor. Criza prin care trecea familia
politică conservatoare era sugerată de ceea ce avea să
se întâmple la 28 martie 1912, când formarea unui
guvern condus de Titu Maiorescu producea o mare
nedumerire în rândul conservatorilor. Echipa pe care
liderul junimist o prezenta în faţa Camerei Deputaţilor
la 2 aprilie 1912 a fost acceptată de către conservatori
numai după ce politicieni marcanţi precum Marghiloman
şi P.P. Carp şi-au declarat sprijinul pentru
noua formulă guvernamentală. Încrederea parlamentului
fusese obţinută, dar problemele rămâneau reale
în condiţiile în care prea puţini lideri conservatori se
regăseau în acest nou guvern care reprezenta, pentru
foarte multă lume, o soluţie de compromis şi de închidere
temporară a unor incidente, precum cele generate
de subiectul „Societăţii de Tramvaie”, ce generase un
conflict serios între liberali şi conservatori. Ultimii se
aflau cu adevărat în faţa unei dileme. Pe de o parte,
pentru supremaţia lor politică conservatorii aveau
nevoie de sprijinul lui Take Ionescu, dar pentru aceasta
trebuiau să accepte sugestiile acestuia privind rezolvarea
afacerii tramvaielor (Primăria Capitalei, care
se bucura de autonomie şi în fruntea căreia se afla C.
Dobrescu, partizan al lui Carp, a încercat să tărăgăneze
soluţionarea, spre nemulţumirea lui Take Ionescu,
12
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 319.
– 149 –

care lega colaborarea sa de satisfacerea cererilor liberale
13 ), iar pe de altă parte, să găsească un echilibru între
Carp şi Titu Maiorescu, care ‒ apreciat fiind de Carol
I ‒ putea să le asigure rămânerea la guvernare 14 .
În planul relaţiilor externe, guvernul Maiorescu
încerca, mai ales în contextul internaţional amintit,
să nu înrăutăţească raporturile cu Rusia, chiar dacă
aceasta decisese sărbătorirea răpirii Basarabiei.
Dincolo de voinţa guvernului, în întreaga ţară, diferite
asociaţii, precum Liga pentru Unitatea Culturală,
pregăteau manifestări împotriva acestei celebrări
nefaste pentru români, ajungându-se şi la trimiterea
unei telegrame de către un mare grup de intelectuali
români preşedintelui Dumei de Stat cu cerinţa ca
Rusia să nu facă o sărbătoare din doliul naţional al
României. Înţelegând exact ce sentimente puteau să
declanşeze acţiuni precum cele ce urmau să aibă loc la
Chişinău în primăvara anului 1912, Rusia săvârşea un
alt act politico-strategic, şi anume cu prilejul împlinirii
a 50 de ani de la numirea ca sublocotenent al Regimentului
II Dragoni al Rusiei, regele României era numit
mareşal al armatei ruse, iar o delegaţie militară rusă
venea la Sinaia pentru a-i înmâna lui Carol I bastonul
noului său rang militar 15 .
Nemulţumirea opiniei publice româneşti faţă
de acţiunile pregătite de guvernul ţarist la Chişinău
pentru primăvara anului 1912 apărea în urma unui
interes crescut al societăţii româneşti faţă de viaţa
politică şi culturală din Basarabia, manifestat în
mod vizibil la începutul secolului al XX-lea. Una din
publicaţiile care aveau să reflecte cu fidelitate diferitele
manifestări culturale şi politice din Basarabia
era revista Viaţa românească. Anul 1905 reprezenta
primul an când începeau să fie publicate numeroase
cronici cu informaţii din teritoriul anexat de guvernul
ţarist la 1812, în cadrul unei rubrici intitulate
„Corespondenţa din Basarabia” 16 . Tema care trezea, în
mod evident, cel mai mare interes era descrierea procesului
de rusificare, fapt care era oglindit de cele mai
multe ori sub pana lui Alexis Nour, cel care publica
la 1906 și 1907 numeroase cronici pe tema amintită.
Ceea ce se poate observa la nivelul vieţii politice
din Basarabia pentru începutul secolului al XX-lea
este apariţia unor grupări politice româneşti distincte,
care au proiecte şi strategii diferite. Fiecare din ele avea
să fie structurată în jurul unui jurnal politic. Astfel,
13
Ion Bulei, Mamina Ion, Guverne şi guvernanţi (1866-1916),
Editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 137.
14
Ibidem, p. 138.
15
Ibidem, p. 139.
16
Catherine Durandin, op. cit., p. 158.
pe 24 mai 1906 vedea lumina tiparului primul jurnal
naţional democratic, Basarabia, unde de-a lungul
anilor va scrie Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion
Inculeţ. Luările de poziţie ale celor amintiţi contribuiau
la constituirea lor într-o grupare ceva mai
dinamică, care solicita în mod deschis autonomia
Basarabiei, întrebuinţarea limbii române în şcoli
şi administraţie. Cealaltă grupare, conservatoare,
îşi făcea un ziar aparte, numit deloc întâmplător,
ţinând cont de intenţiile sale politice, Moldovanul, şi
intenţiona o alianţă politică cu conservatorii ruşi 17 .
Dincolo de caracterul efemer al acestei publicaţii,
apărută în limba română la Chişinău între 14 ianuarie
1907 şi 15 octombrie 1908 şi care-şi arăta fidelitatea
faţă de guvernul ţarist, faptul că în Moldovanul, condus
de Gheorghe Madan, se vorbea despre apartenenţa
etnică a moldovenilor din Basarabia, se sublinia că
Moldova de peste Prut, Muntenia, Oltenia, Banatul,
Ardealul sunt locuite „tot de neamul nostru” 18 şi se
invoca în permanenţă istoria în rubrici ca „Din istoria
neamului”, „Bărbaţi însemnaţi ai neamului” ‒ era un
câștig important pentru acel moment.
Victoria conservatorilor la alegerile din 1912 în
Duma de Stat şi excluderea progresiştilor din Dumă
determinau plecarea la St. Petersburg a unor intelectuali
ca Ion Inculeţ, alţii s-au refugiat la Kiev
[Alexandru (Alexe) Mateevici], un număr de intelectuali
au început să scrie în Viaţa românească,
Sămănătorul şi Convorbiri literare 19 .
Această atmosferă contribuia la apariţia, în 1912,
a unor scrieri ruseşti jubiliare, iar soclul monumentului
ţarului Alexandru I, cel care anexase Basarabia,
era aşezat demonstrativ în faţa Mitropoliei. Biserica
Ortodoxă, sub conducerea episcopului Serafim, apropiat
de „Uniunea adevăraţilor ruşi” 20 , decidea în 1912
suprimarea predicilor călugărului Inochentie din
Bălţi, care predica în limba română sfârşitul lumii şi
venirea lui Iisus pe pământ, călugărul a fost ridicat de
o echipă de cazaci şi deportat la Mănăstirea Adormirii
Maicii Domnului aproape de lacul Onega, iar reprimarea
protestului ţăranilor adepţi ai inochentismului
s-a soldat cu 60 de morţi 21 .
Dincolo de aceste consideraţii, apare întrebarea:
ce s-a întâmplat totuşi în primăvara anului 1912
raportat la acţiunile jubiliare organizate de guvernul
17
Ibidem, p. 159.
18
Dinu Poștarencu, O istorie a Basarabiei în date și documente.
1812-1940, Editura Cartier, Chișinău, 1998, p. 132.
19
Catherine Durandin, op. cit., p. 159.
20
Ibidem, p. 160.
21
Ibidem, p. 160.
– 150 –

ţarist la Chişinău Pentru o societate care demonstrase,
fie numai şi după modul în care marcase 40
de ani de domnie a lui Carol I 22 , că avea o anumită
predilecţie pentru organizarea unor acţiuni publice
ample 23 , reţinerile autorităţilor privind organizarea
unor acţiuni de comemorare a o sută de ani de la pierderea
Basarabiei pot părea de neînţeles dacă nu avem
în vedere aspecte ca cele menţionate mai sus.
Primăvara anului 1912 aducea la Iaşi primele
acţiuni de pregătire a protestului din luna mai a
aceluiaşi an. Comitetul organizatoric s-a întrunit
pentru prima dată la 30 martie, apoi la 8 aprilie 1912.
Cel care avea să prezideze onorata adunare era A.D.
Xenopol, cel care a avut iniţiativa de a comemora
pierderea Basarabiei în 1812 24 . În viziunea istoricului
ieşean, ceremoniile plănuite la Chişinău pentru 16 mai
1912 de către guvernul ţarist, cu scopul de a celebra
centenarul anexării, nu puteau rămâne fără nicio
reacţie din partea românilor. Ceea ce provoca dezbateri
în cadrul comitetului organizatoric era maniera şi,
mai ales, amploarea pe care trebuiau să o aibă aceste
acţiuni. Insistenţele lui Xenopol au dus la conturarea
unui program, considerat minimal, dar care avea toate
elementele necesare unei ceremonii de acea factură.
Arborarea tricolorului îndoliat, procesiuni ale Ligii
Culturale în toată ţara, conferinţe în capitalele de judeţ
şi discursuri tipărite trimise în zonele rurale, un festival
la Teatrul Naţional din Iaşi seara şi slujbe adecvate în
biserici erau câteva din elementele comemorării din
primăvara anului 1912 25 . Important era ca întreaga
ţară să participe la acţiune, pentru ca mesajul transmis
guvernului ţarist să fie nu doar unul ferm, ci să
arate şi o nemulţumire generală. Exprima încărcătura
unui moment precum urma să fie cel din primăvara
anului 1912, dar şi atenţia acordată fiecărui gest din
timpul procesiunilor disputa dintre doi membri ai
comitetului organizatoric, P. Răşcanu şi A.C. Cuza,
pe tema modului în care trebuia arborat drapelul
naţional. În timp ce primul propunea arborarea steagului
negru la toate casele, plus închiderea magazinelor,
suspendarea cursurilor etc., al doilea susţinea
doar arborarea tricolorului îndoliat 26 . În ciuda acestor
dispute, cei doi universitari erau de acord măcar într-o
22
Cu acest prilej au avut loc ceremonii fastuoase, parade militare,
o mare expoziție națională s-a deschis la 6 iunie 1906,
mii de oameni în haine de sărbătoare au pornit pe Dealul
Filaretului (a se vedea Gabriel Badea-Păun, op. cit., p. 236).
23
Ibidem, p. 237 .
24
Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Iași (mai departe,
DJANI), Fond Rectorat, dosar 783/1912, f. 189.
25
Universul, 10 aprilie 1912, p. 3.
26
Ibidem.
chestiune, oarecum surprinzătoare, dar care demonstra
că temerile politice privind politica externă dusă
de Rusia în ultimii ani cuprinseseră treptat şi mediul
academic ieşean 27 . Practic, Râşcanu şi Cuza pledau la
unison, ca niciun aspect ce ţinea de comemorare să nu
poată sugera existenţa vreunui element de legătură cu
oficialităţile române şi să nu afecteze cumva relaţiile
româno-ruse.
Obişnuiţi, poate, să vedem că organizatorii unor
manifestaţii publice de amploare cu diferite prilejuri
reclamau implicarea redusă a statului şi fondurile
minore pe care acesta le oferea, observăm acum că
se dorea din partea organizatorilor ca „guvernul,
din anumite motive, nu poate sau nu trebuie să
se amestece în această manifestaţie” 28 . Atitudinea
echilibrată a lui A. C. Cuza, dat fiind temperamentul
său şi opiniile sale politice radicale, ne surprinde de
această dată, chiar daca atenţia era concentrată doar
împotriva steagului negru, văzut ca o posibilă sursă
de tensiune diplomatică în raporturile României
cu Rusia: „aceasta, printre altele, ar pune guvernul
nostru într-un impas neplăcut” 29 . Temerea lui A.
C. Cuza mai era indusă de o cauză ‒ de modul în
care puteau fi interpretate de diplomaţia europeană
discursurile antiruseşti la comemorarea amintită
în apropierea unui alt eveniment mult aşteptat de
societatea română, şi anume inaugurarea statuii lui
Alexandru Ioan Cuza, care urma să capete o greutate
semnificativă prin participarea regelui Carol I. Acesta
era şi motivul pentru care, dincolo de intenţiile suveranului
român, comitetul de la Iaşi – în persoana lui
Ghica-Deleni – se întreba nu doar retoric dacă nu
devenea oportună în contextul amintit o amânare a
dezvelirii statuii fostului domnitor după marcarea
centenarului răpirii teritoriului de peste Prut 30 . Ceea
ce dorea Ghica-Deleni, şi nu doar el, era o distanţare
în timp a celor două evenimente, fie şi pentru că unul
reprezenta un moment de bucurie, iar celălalt era
marcarea unei tragedii naţionale.
Dorinţa de a evita orice conflicte cu puterile vecine
îi determină pe liderii de la Iaşi să îndepărteze aluziile
pe care le putea aduce omagierea lui Cuza-Vodă cu
privire la teritoriile româneşti aflate în componenţa
unor state străine. Acestea erau motivele pentru care
autorităţile române nu păreau foarte dornice de a
susţine în vreun fel prezenţa românilor din Imperiul
Austro-Ungar la manifestările prilejuite de inaugu-
27
Universul, 10 aprilie 1912, p. 3.
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Opinia, 26 aprilie 1912, p. 3.
– 151 –

area statuii lui Cuza, ajungându-se chiar în situaţia
în care comitetul inaugurării statuii lui Cuza-Vodă să
nu accepte propunerea lui Virgil Arion de a organiza
primire oficială delegaţiilor din partea instituţiilor
româneşti de peste munţi 31 . Rămaşi poate şi cu amintirea
discursului lui Petre Grădişteanu din 1883, care
evoca teritoriile româneşti din afara graniţelor statului
român, liderii politici ai momentului nu mai păreau
dispuşi să gestioneze noi tensiuni create de discursuri
care să facă trimitere la teritorii româneşti aflate în
componenţa statelor vecine. Dându-şi seama că nu
puteau forţa prea mult nota nici cu opinia publică din
România, decidenţii de la Bucureşti nu ezitau să-şi
manifeste deschis simpatia faţă de reprezentanţii ardelenilor
sau bucovinenilor care ajungeau la Iaşi pe cont
propriu 32 .
Contextul internaţional îl determina şi pe suveranul
român să încerce o diminuare a amplorii evenimentelor
pregătite de Liga pentru Unitatea Culturală
a Românilor pentru comemorarea pierderii Basarabiei.
Guvernul conservator, alături de monarh, era
vizibil preocupat ca declaraţiile prounioniste şi aluziile
la Basarabia 33 să fie cât mai puţine, mai ales că existau
destule informaţii despre dimensiunea pe care urmau
să o aibă acţiunile antiruseşti în întreaga ţară 34 .
Încercarea Ligii pentru Unitatea Culturală de a
organiza în acelaşi timp (22 şi 23 mai) congresul ei
de la Iaşi şi inaugurarea statuii lui Cuza-Vodă putea
da naştere la alte comentarii şi interpretări. Or,
din acest motiv suveranul român, în ciuda apelului
făcut de reprezentanţi ai Ligii ca I.P.S.S. Mitropolitul
Moldovei, Dim. Greceanu, şi N. Gane 35 , a decis
amânarea inaugurării statuii fostului domnitor.
În felul acesta nu mai exista pericolul ca acţiunile
de protest faţă de ce intenţiona guvernul ţarist să
transmită prin acţiunile de la Chişinău să capete
o greutate prea mare, aşa cum ar fi dorit membrii şi
simpatizanţii Ligii 36 .
Fără a ţine cont de resentimentele pe care le puteau
provoca peste Prut, autorităţile ruse de la Chişinău
hotărau pe 8 aprilie 1912 programul ceremoniilor
care trebuiau să omagieze intrarea Basarabiei în imperiul
Romanovilor, ziua aleasă fiind de 16 mai. La fel
ca şi în România cu alte prilejuri, autorităţile ţariste
31
Adevărul, 17 mai 1912, p. 3.
32
Opinia, 27 mai 1912, p. 3.
33
DJANI, Fond Rectorat, dosar 783/1912, f. 189.
34
Arhiva Națională Istorică Centrală (în continuare, ANIC),
Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, dosar 73/1912, vol.
I, f. 10.
35
Ibidem.
36
Universul, 13 aprilie 1912, p. 1; Opinia, 20 mai 1912, p. 3.
stabileau că banii necesari pentru ridicarea unei statui
a lui Alexandru I să fie strânşi printr-un efort colectiv,
fapt ce avea să se concretizeze în strângerea unei sume
de 734.000 de ruble 37 .
Fără a se opune public manifestărilor de protest ale
Ligii pentru Unitatea Culturală de la Iaşi, guvernul
român găsea diferite modalităţi prin care încerca să
descurajeze o participare populară cât mai largă. Una
dintre aceste acţiuni gândite de executivul conservator
era acordarea unei scutiri de doar 25% pentru biletele
de tren (nu de 50% cum s-a cerut) pentru cei care ar
fi vrut să vină la Iaşi cu prilejul manifestărilor amintite.
Întâmplător sau nu, dar treptat apăreau şi alte
probleme, cum ar fi cele legate de cazare, autorităţile
neoferind pentru eventualii oaspeţi decât 500 de
camere (cu plată) şi un maximum de alte 200 de
camere la hoteluri 38 .
Casa Regală, dornică să nu dea amploare
protestelor, a ales ca modalitate discretă de evitare
a unei posibile tensiuni diplomatice plecarea într-o
excursie pe Dunăre chiar în săptămâna în care pe
unul din malurile Prutului era jubilare, iar pe celălalt
– consemnarea unei înfrângeri. Prudenţa devenea
pentru guvernul român cuvântul de ordine, mai ales
că se vorbea despre prezenţa la Chişinău, cu prilejul
dezvelirii statuii ţarului Alexandru I, a ţarului Nicolai
al Rusiei şi a regelui Ferdinand al Bulgariei 39 . Preocuparea
lui Carol I era aceea de a îndepărta orice
posibilitate de a acorda comemorării de la Iaşi, prin
prezenţa sa, greutatea unei replici pentru jubileul de
la Chişinău. Posibila prezenţă a suveranului Bulgariei
punea în gardă guvernul şi pe suveranul român, pentru
că ultimii ani arătaseră un stat bulgar tot mai ofensiv
în urma alierii sale cu Rusia şi Serbia şi a consolidării
relaţiilor cu Puterile Centrale, fiind preconizate vizite
ale regelui Ferdinand la Viena şi Berlin în săptămâna
9-16 mai 1912 40 .
După trei zile de la plecarea lui Carol spre
Olteniţa, de unde urma să plece în excursia amintită,
ţara întreagă începea acţiunile de comemorare a
celor întâmplate la 1812. Te Deum-uri, precum
era cel organizat chiar la 16 mai la Biserica Antim
din Bucureşti 41 , aveau să fie oficiate în întreaga ţară.
Încercând să inducă ideea unei normalităţi, importantul
ziar „Universul” publica o informaţie despre
37
Ibidem.
38
Opinia, 21 aprilie 1912, p. 3.
39
Voinţa naţională, 2 mai 1912, p. 1.
40
Andi Mihalache, Mănuși albe, mănuși negre, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2005, p. 183.
41
Universul, 16 mai 1912, p. 1.
– 152 –

acţiunea de la Biserica Antim, iniţiată de basarabeni,
dar şi o fotografie mare despre excursia regală. Într-o
societate ca cea românească, care acorda multă atenţie
amănuntelor şi transmitea anumite mesaje prin
imagini, nu era întâmplătoare imaginea de pe prima
pagină a aceluiaşi ziar „Universul” pe 17 mai, în care
într-un chenar negru apărea un cazac ce înlănţuia o
ţărancă în costum românesc. Ajuns la Constanța pe
20 mai, adică în ziua în care destui lideri politici și
nu numai ar fi dorit să aibă loc dezvelirea statuii lui
Cuza 42 , dat fiind faptul că atunci avea loc și congresul
Ligii Culturale, regele reușea să amâne destul de inabil
un moment festiv mult așteptat pentru o săptămână 43 .
Încercând să inducă ideea că doar o coincidență făcuse
ca regele să nu poată ajunge măcar pe 20 mai la Iași,
autoritățile publicau rapid o telegramă a acestuia, în
care se anunța cu mult patos prezența lui și a întregii
familii regale la Iași, pentru a aduce la un loc ceea ce,
în viziunea lui, erau „trecutul, prezentul şi viitorul” 44 .
Surprinzător, dar prudența regelui avea să-i contamineze
și pe inițiatorii din partea Ligii ai protestului
pregătit pentru 16 mai: aceștia şi-au asumat
importanța neprovocării altor orgolii în cadrul cercurilor
politice rusești, motiv pentru care încercau să
fie cât mai moderați. Cu toate acestea, cântecele cu
rezonanță „Deşteaptă-te, române!” şi „Pe-al nostru
steag”, cântate de participanţii la procesiunea condusă
de Xenopol, reflectau o stare de spirit existentă în acel
moment în rândul ieșenilor 45 .
Atitudinea cumpătată a românilor într-un moment
de reflecţie şi tristeţe, chiar dacă ruşii simţiseră nevoia
să marcheze victoria din 1812 prin „strigăte de triumf
şi cu slujbe bisericeşti făţarnice”, aşa cum consemna şi
Nicolae Iorga, a generat ca reacţie doar „organizarea
unor adunări culturale, scrieri doveditoare, durere
liniştită şi fecundă reculegere”. La Iaşi, după adunarea
din Piaţa Unirii, rectorul Gh. Bogdan îi îndeamnă pe
cei prezenţi să se despartă în linişte 46 . Îndemnul nu
era deloc întâmplător în condiţiile în care, deşi marea
majoritate a protestatarilor înţeleseseră importanţa
evitării unor discursuri înflăcărate, membrii parti-
42
Carol I notează în corespondența către sora sa Maria de
Flandra la 15 iulie că, după șederea la Constanța, va merge la
dezvelirea statuii lui Cuza, fără să mai facă vreo altă precizare,
adăugând că primirea din capitala Moldovei a fost entuziasmantă,
ceea ce arăta că, din punctul de vedere al suveranului,
practic, protestele de la Iași nici nu existau ca acțiune publică,
în Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 491.
43
Universul, 9 mai 1912, p. 1.
44
Universul, 10 mai 1912, p. 3.
45
Evenimentul, 17 mai 1912, p. 3.
46
Neamul românesc, an V, nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 273.
dului liberal din localitate au încercat să ducă acţiunea
într-o altă direcţie decât cea preconizată: „cu ocazia
manifestaţiei pentru comemorarea centenarului
răpirii Basarabiei, clubiştii liberali au luptat din
răsputeri pentru a determina pe o parte din studenţi
ca să se dedea la acte de dezordine, proiectând chiar o
demonstraţie la consulatul rusesc” 47 .
Privite în ansamblu, comemorările publice, ca şi
aniversările sau jubileele, din societatea românească au
provocat de fiecare dată numeroase dispute, generate
în primul rând de dorinţa fiecărei grupări politice sau
a fiecărui lider de a transfera asupra sa din câştigul de
imagine pe care îl puteau aduce astfel de manifestări.
Acesta era motivul pentru care, aproape după un tipar
binecunoscut, organizatorii – partidul aflat în acel
moment la guvernare – încercau să se lege simbolic şi
mai mult de acel eveniment, în timp ce opoziţia era
preocupată să găsească numeroase definiţii de organizare
sau, dacă era posibil, ca la 1912, chiar să deturneze
acel eveniment. Revenind la primăvara anului 1912,
putem observa că episodul „16 mai” a provocat destule
dispute, iar când spunem asta ne gândim, în primul
rând, la demisia lui Dimitrie Greceanu din funcţia de
primar al Iaşului şi la înlocuirea lui cu G. Botez 48 .
Opinia publică ieşeană avea de răspuns la o întrebare
dificilă în apropierea unui moment important
pentru comunitate: ce anume îl determinase pe edilul
ieşean să recurgă la un gest atât de radical ca demisia.
Explicaţia a fost oferită într-un timp destul de scurt
de presa locală, care numea ca principală printre
posibilele cauze ale demisiei refuzul ministrului
cultelor C.C. Arion şi a lui D. Greceanu să intre la
un anumit moment în structurile guvernamentale 49 .
Intervenţia regelui Carol I, prezent la Iaşi cu ocazia
dezvelirii statuii lui Cuza, devenea necesară pentru
buna funcţionare a echipei conservatoare, mai ales că
motivele se plasau în sfera unor presupuneri şi a unor
neînţelegeri personale: „domnul Grecianu a declarat
că ştie pertinamente, că notele răutăcioase apărute în
ziarele de opoziţie şi afirmarea că d-sa nu poate intra
în minister din cauză că face parte din comitetul contra
serbărilor din Basarabia” 50 .
Apare întrebarea dacă îngrijorările provocate
de serbările şi contraserbările din 16 mai 1812 erau
exagerate Înclinăm să dăm un răspuns negativ,
ţinând cont de faptul că la puţină vreme după consumarea
episodului basarabean, apărea o ştire potrivit
47
Adevărul, 17 mai 1912, p. 4; Evenimentul, 17 mai 1912, p. 2.
48
Opinia, 1 mai 1912, p. 2.
49
Ibidem.
50
Opinia, 1 mai 1912, p. 2.
– 153 –

căreia: „Ministrul de război a luat dispoziţia ca pentru
serbările Cuza-Vodă să fie aduse în Iaşi trupe din alte
garnizoane, deoarece cele din Iaşi se află în concentrare
la Şipote” 51 . Întâmplător sau nu, numărul jubiliar al
gazetei Bessarabskaia zhizn din Chişinău simţea nevoia
să atragă atenţia ca agitaţiile din România nu puteau
să sperie un guvern precum era cel ţarist. Siguranţa
ziarului de orientare filorusă nu era nici pe departe un
bluff, ci exprima sentimentul de forţă pe care-l transmitea
un guvern aflat într-o serioasă ofensivă încă de
la începutul secolului al XX-lea 52 . Cu toate acestea,
nici informaţii precum cele oferite la 12 mai 1912 de
Alexandru Averescu, care expedia mai multor generali
ai armatei române (Crăiniceanu şi Simionescu Staur)
o copie a unui articol de N. Durnovo în gazeta Peterburgskie
vedomosti, în care se pleda pentru o alianţă
cu Romania împotriva Austriei 53 , nu puteau fi trecute
cu vederea.
Reacţia statului român faţă de ceea ce urma să se
întâmple la Chişinău pe 16 mai şi, în general, preocuparea
de a menaja susceptibilităţile vecinilor aveau
câteva explicaţii. Pentru un rege cu experienţă politică şi
diplomatică cum era cea a lui Carol I era greu de crezut
că acesta nu ştia de înţelegerea încheiată în martie 1912
între Bulgaria şi Serbia, prin care cele două state se
obligau să-şi acorde ajutor în cazul unui atac suportat
de una dintre ele din partea României sau Austro-
Ungariei 54 . Fără a fi existat tensiuni diplomatice până
atunci între România şi Serbia, disponibilitatea acesteia
din urmă, asumată de altfel prin convenţia militară
semnată la 29 aprilie 1912 cu Bulgaria, prin care se
angaja să acorde ajutor în cazul unui atac din partea
României, surprindea cu siguranţă. În egală măsură,
posibila schimbare de forţe din Balcani, devenită foarte
probabilă după declanşarea conflictului militar italoturc,
contribuia serios la concentrarea atenţiei a tot
mai multe state asupra zonei balcanice. Marea vedetă
a acestei perioade în Balcani părea Bulgaria 55 , stat care
permitea, prin atitudinea sa, pregătirea unei ofensive
ruseşti în Balcani 56 şi care reuşea să aibă relaţii tot mai
bune cu Viena.
Dincolo de jocurile pe care Bulgaria le făcea în
51
Opinia, 20 mai 1912, p. 3.
52
Evenimentul, 23 mai 1912, p. 1.
53
Alexandru Marghiloman, Note politice, Editura Scripta,
Bucureşti, 1993, p. 80.
54
Vasile Cristian, România în relaţiile internaţionale, Editura
Junimea, Iaşi, 1980, p. 365; Gh. Nicolae Căzan, Şerban
Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, 1878-1914,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 301.
55
Adevărul, 3 aprilie 1912, p. 1.
56
Idem, 7 aprilie 1912, p. 3.
această perioadă, neliniştea cea mare era provocată
României de politica şi intenţiile ţariste. În aceste
condiţii, articole precum „România ameninţată de o
invazie rusă” 57 sugerau atmosfera care exista în spaţiul
românesc cu nu mai puţin de o lună înainte de serbările
jubiliare de la Chişinău. Unele din aceste temeri erau
mai degrabă speculaţii, aflate într-o legătură mai mare
sau mai mică cu acţiunile ce urmau a se desfăşura în
fosta capitală a Moldovei, dar care pot să explice de ce
suveranul român a încercat în tot acest timp să evite
cât a putut de mult implicarea lui în demersul Ligii
pentru Unitatea Culturală. Măsurile de prevedere care
înconjuraseră întreaga desfăşurare de forţe de la Iaşi
şi nu numai se datorau mai degrabă nu unui pericol
real, ci mai mult unei dorinţe de a evita dispute diplomatice
într-o perioadă extrem de volatilă la nivelul
concertului european.
Ceea ce se întâmpla la 1912 a reprezentat şi
expresia conştientizării de către clasa politică de la
Bucureşti a statutului său real dincolo de discursuri şi
intervenţii publice. Depăşind momente precum cele
din mai 1912, conservatorii aveau să mai guverneze
o bună perioadă de timp, printre altele şi datorită
mişcării inspirate din octombrie 1912, când aveau să
formeze un nou guvern care reunea ambele grupări,
cea condusă de Take Ionescu şi cea a vechilor conservatori
reprezentată de Titu Maiorescu 58 .
Maturitatea unor lideri precum Titu Maiorescu,
prudenţa unui suveran precum Carol I şi înţelepciunea
unor intelectuali precum A. D. Xenopol, toate
acestea la un loc făcuseră ca, dincolo de frustrarea
generată de sărbătorile organizate de guvernul rus la
Chişinău pentru a marca anexarea Basarabiei 59 , societatea
românească să demonstreze o prudenţă maximă
într-un context intern şi internaţional deosebit de
complicat.
57
ndi Mihalache, op. cit., p. 187.
58
Ion Bulei, Mamina Ion, op. cit., p. 140.
59
Dezvelirea monumentului ţarului Alexandru I a avut loc la
Chişinău la 3 mai 1914, piatra de temelie a fost pusă în mod
solemn la 17 mai 1912. Înălțat în fața Mitropoliei, monumentul
îl înfățișa pe împărat stând în picioare, figura lui de
bronz fiind așezată pe un postament din granit de culoare
roz, spre care duceau 7 scări din același granit. Postamentul
avea în față un altorelief ce reprezenta două femei, una din ele
simbolizând Rusia, care o îmbrățișa pe cealaltă, al cărei chip
simboliza Basarabia (a se vedea Dinu Poştarencu, op. cit., p.
154).
– 154 –

SUMMARY
HISTORY AND DIPLOMACY IN 1912.
CENTURY FROM THE ANNEXATION OF BESSARABIA BY THE RUSSIA
For an exact image on a subject of the proposed
analysis and the contribution of all factors involved
in unfolding of the events in May 1912, I structured
the text on the three planes. The first plane is of the
international context within the epoque, of the
relations between the European powers, Russia and
the dynamic balance of forces in the South-Eastern
Europe. The second plan is an introspective approach
into mode in which is gradually structured the
Romanian politics in the early twentieth century and
not the least cause tensions that appear now. The third
plan has in the centre of attention the main elements
of political and cultural life in Bessarabia after 1900
and with the main focuse on the transformations that
have taken place in the process of Russification.
In 1912 some representatives of the political class
in Bucharest gave the expression of awareness by
towards its real status, beyond speeches and public
interventions. Romanian public manifestations
of discontent regarding the actions of the Tsarist
government in Chisinau prepared for the spring of
1912 was no haphazard. It appears from an increased
interest of Romanian society to the politics and culture
in Bessarabia, clearly manifested at the beginning of
the twentieth century.
In the meantime, the spring of 1912 brought to
Iasi the first preparations of protest, that auctioned in
May of the same year. Romanian state reaction to what
would happen in Chisinau on May 16 and general
concern to elude the suspicions from the neighbours,
not to take any action that could be considered as
provocation, certainly, has several explanations. For
king Charles I as political and diplomatic experience,
it was hard to believe that he did not even understood
the arrangements, in March 1912 between Bulgaria
and Serbia, through which two countries obliged
themselves to offer dual help in the case of an attack
on one of them from Romania or Austria-Hungary.
Without diplomatic tensions hitherto existed between
Romania and Serbia, enabled its availability of the
latter, actually assumed by the military convention
signed on April 29, 1912, with Bulgaria, through
which committed them to provide support in the case
of an attack from Romania certainly was considered
surprising. In equal possibility of a shift of forces in
the Balkans became more and more likely to happen.
In wake of such a deployment of forces it is normal
to put a question; namely whether the caused concerns
provoked by the celebrations and counterfestival
celebrations of May 16 were exaggerated or not Our
tendency is to give a negative response taking into
consideration that in a short while after the consuming
of the Bassarabian episode appeared a story according
to which the ministry of war gathered more troops
in garrison in Iasi and a number of newspaper Jubilee
“Besarabscaia Jizni” from Chisinau pointed out to
the public tsarist one. The security aspect enforced by
the newspaper’s filo-Russian orientation, at the social
instability from Romania could not scare, but only
irritate a government in serious offensive since the
beginning of the XX century.
Looked at as from a wider perspective, the public
commemorations, like anniversaries or Jubilees,
from the Romanian society, caused numerous
disputes, generated first of all by the desire of every
leading political group or leader to transform the
manifestations into personal capital of image. This
the reason why from a well-known pattern of the
organizers (the party in power at that time) tried
to make a big symbolic link to that event, while
others were mainly preoccupied to find numerous
malfunctions of organization or if it was possible, as in
1912, to try misappropriate the main event.
The steady attitude of Romanians in the spring of
1912, in a moment when the eastern part of the Prut
River marked the annexation of Bessarabia by the
Russians, obviously represented a clear awareness that
the political and military potential of Romania had to
imply a greater caution in reporting the neighbouring
powers. Beyond expectations, the protest action of
Romanians from the Kingdom, had taken the form
of cultural meetings and actions that had some form
of recollections and also was a certain maturing
and also an expression of a society which began to
understand that beyond the normal disappointments
in front of the will of Great Powers, a nation as was the
Romanian remained not so many options. Evoked at
just only a week after protests against the annexation
of Bessarabia, in Iasi, through the personality of Al. I.
Cuza, the inauguration of the statue of former ruler
definitely had a role of encouragement of an entire the
nation.
– 155 –

– 156 –

DESTINUL BASARABIEI REFLECTAT ÎN LITERATURA
AUTOBIOGRAFICĂ ŞI ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ DIN 1912*
Alexandru ISTRATE
Ce se ştia despre Basarabia în 1912 Un bilanţ
neconvingător
Reflecţiile noastre încearcă să distingă trăirile
autentice de festivismul de ocazie, cunoaşterea veritabilă
de fraza golită de sens, manifestări testate în
societatea românească cu prilejul împlinirii centenarului
pierderii Basarabiei. Ar trebui să optăm între
afirmaţia categorică a lui Nicolae Iorga, conform
căreia „despre cel mai de curând smuls pământ al
României, Basarabia, care, până la 1878, era încă un
colţ al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decât
China, Japonia, Sumatra” 1 şi discursurile înălţătoare
ţinute doar pe parcursul lunii mai al anului 1912. Să
cântărim între vorba omului luminat, care accepta
deznădăjduit că dincolo de râu e ţara muscalului, care
nu ne va da nimic înapoi 2 , şi visul câtorva în unire.
Într-un scenariu ideal, conştiinţa istorică ar apărea
drept sursa principală în conturarea unei moralităţi
sociale, în afirmarea unui ideal în care naţiunea să-şi
fi investit speranţele. Să fi fost oare aşa pe parcursul
secolului XIX şi începutul celui următor Să fie aşteptările
noastre exagerate, întreţinute fiind şi de un
discurs istoric distorsionat de ingerinţele ideologice,
dar şi de ignoranţa multora dintre predecesorii noştri
Ce se ştia despre Basarabia, pretinsă a fi a noastră, dar
mai deloc cunoscută de locuitorii din Regat Unde se
despărţea discursul literar de cel politic
O posibilă lămurire aflăm în răspunsul dat de
Nicolae Iorga unui polonez în trenul spre Bălţi.
Întrebat fiind ce se scrisese în România despre
problema socială din Basarabia, istoricul mărturisea
tranşant: „Noi nu ne ocupăm decât de ale noastre” 3 ,
temându-se, e drept, şi de răstălmăcirea vorbelor de
către autorităţile ruseşti. Dar mai presus de orice era
expresia neîncrederii în patriotismul negustoresc,
într-o boierime ruinată şi într-o biserică unde „icoana
1
*Acest articol face parte din proiectul de cercetare Revizitând
trecutul. Elita intelectuală românească în literatura
autobiografică. 1860-1918, finanţat prin contractul
POSDRU/89/1.5/S/49944 – Dezvoltarea capacităţii de
inovare şi creşterea impactului cercetării prin programe
postdoctorale.
Nicolae Iorga, Veşti din Basarabia, In „Sămănătorul”, nr.
52, 29 decembrie 1904, p. 817.
2
Ibidem, p. 818.
3
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, Bucureşti,
Socec, 1905, p. 49.
stă alături de armele [blazon, n.n.] împărăteşti” 4 .
Literatura autobiografică probează indiferenţa unor
lideri publici faţă de un subiect încărcat de tensiune.
Alexandru Vaida-Voevod ajungea în 1912 la Chişinău
în căutare de clientelă pentru cabinetul de la Karlsbad,
dar şi pentru stabilirea unor contacte cu medicii basarabeni
5 . Nu pomenea nimic însă despre însemnătatea
interstiţiului. Nici Alexandru Marghiloman, unul
dintre liderii conservatorilor, nu consemna nimic
în notele sale politice despre ceea ce se petrecea la
Chişinău.
În fond, ce se putea şti în România când în cadrul
expoziţiei jubiliare organizată în 1906, vizitatorii
putuseră admira la pavilionul Basarabiei o rusoaică în
picioarele goale, care abia lega câteva cuvinte în româneşte,
unele ţesături din regiune, dar cele mai multe
având cuvinte în ruseşte, nişte fotografii şi picturi
nereuşite 6 Nepăsarea organizatorilor era sancţionată
dur în presă. Intransigenţa îşi avea rostul ei. Nicolae
Iorga le amintea compatrioţilor săi de tăcerea de neînţeles
care cuprinsese Regatul şi în 1875 la împlinirea
unui alt centenar nedorit, scurs de la pierderea Bucovinei
7 . Prin urmare, lumea românească mai trecuse
printr-un astfel de moment, dobândind, ne-ar fi plăcut
să credem, un soi de experienţă utilă pentru gestionarea
evenimentelor ce se anunţau dinspre Răsărit.
Însemnările personale, rareori, lasă impresia unor
preocupări pentru soarta românilor aflaţi sub administraţii
străine. O recunoştea onest şi G. Sion, ajuns
în 1857 dincolo de Prut la îndemnul prietenului
Mihail Kogălniceanu 8 . Pornea nehotărât la drum,
ştiind că mai fuseseră alţii înaintea lui, care nu consideraseră
nimic demn de scris sau de povestit din ceea
ce văzuseră. Iar observaţiile sale tind să nu-i contrazică,
vorbind de o lume rurală împăcată cu destinul ei, fără
4
Idem, Veşti din Basarabia, în „Sămănătorul”, p. 818.
5
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. I. Prefaţă, ediţie
îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 219.
6
Nicolae Iorga, Pavilionul Basarabiei, In „Neamul românesc”,
nr. 22, 23 iulie 1906, p. 347.
7
Nicolae Iorga, Sufletul românesc în Basarabia după
anexare, In „Neamul românesc”, nr. 138, 4 decembrie
1909, p. 2346.
8
G. Sion, Suvenire de călătorie în Basarabia meridională.
Cu o prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, Editura Librăriei
Universale „Leon Alcalay”, 1919, p. 10.
– 157 –

nici o trimitere, fără nici o aluzie la istorie. Nimic nu
i-a stârnit interesul. Accidental, află informaţii despre
documentele păstrate în Arhiva Senatorilor, pe care
le punea la dispoziţia celor interesaţi. Într-un discurs
ţinut la Academia Română 9 , Nicolae Iorga îl amintea
ca fiind primul român care adusese vestea privitoare
la fondurile arhivistice de la Chişinău. Dar nimeni nu
cercetase arhivele şi bibliotecile Basarabiei, la fel cum
nu se interesase de materialul folcloristic 10 . O făcea
tardiv Vasile D. Moisiu, culegând obiceiuri şi datini
despre nunţi, botezuri, înmormântări. Lipsa studiilor
lingvistice, lămuritoare în nenumărate îndoieli asupra
limbii, devenise un handicap în combaterea ofensivei
ideologice ruseşti. Când limba moldovenilor de peste
Prut era studiată de celebrul filolog Weigand, fin
cunoscător al nuanţelor şi sensurilor cuvintelor româneşti,
mediile intelectualilor din Regat păreau imune
la astfel de cercetări de teren 11 .
Zamfir C. Arbure publica în 1897, la o editură
neînsemnată din provincie, broşura autobiografică
În temniţă 12 . Finalul introducerii vorbeşte de suferinţa
celui care, în 1873, pleca în exil în Elveţia şi care
decidea peste şase ani să se stabilească în România. Îi
apărea atunci ca singura soluţie acceptabilă. Regretele
însă nu întârziau să apară. Şederea în Regat a reprezentat
un efort continuu al solitudinii, deplângerea
unei inadaptabilităţi cronice, fără amici şi prieteni,
cu gândul mereu la tinereţea petrecută în Rusia şi
Basarabia. E testamentul tragic al unui destin adus la
cunoştinţa contemporanilor fără nici un menajament:
„Dumnezeu să păzească pe copiii voştri de a deveni
supuşi ruşi, pentru ca copiii voştri să nu-şi blesteme
părinţii care i-au născut robi ai pravoslavnicei Rusii” 13 .
Menţiunile lui Zamfir C. Arbure preschimbau rostul
amintirilor. Ele nu mai aparţineau unei conştiinţe, nu
mai erau păstrate într-un sertar, transformându-se
într-o voce publică. Abandonau tăcerea pentru a mişca
o societate absolut imună la strigătele conaţionalilor.
Ca şi în cazul lui Constantin Stere, lumea românească
9
Nicolae Iorga, Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut.
Comunicare ţinută în şedinţa Academiei de la 12 mai
1912, în Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia.
Vol. II. Ediţie îngrijită, note, comentarii şi bibliografie
de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1997, p. 67.
10
I. Licea, Scriitorii ruşi despre literatura noastră, In
„Neamul românesc literar”, nr. 45-46, 25 noiembrie, p.
719.
11
Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi. Cu o
introducere de Dumitru Furtună, Bucureşti, Editura şi
Institutul de Arte Grafice „C. Sfetea”, 1915, p. 149.
12
Zamfir. C Arbure, În temniţă, Craiova, Institutul de
Editură Rallian şi Ignat Samitca, 1897.
13
Ibidem, p. 8.
l-a privit cu neîncredere, lipindu-i imaginea nihilistului
convins, a cărui prezenţă putea periclita liniştea
şi siguranţa Regatului. Prejudecata a fost mai presus de
raţiune, biruind ultimul dram de înţelegere. Nici D.C.
Moruzi nu înţelegea de ce mişcările naţionaliste, nu
doar din Basarabia, ci şi din Polonia erau luate drept
înscenări ale revoluţionarilor sau ale reacţionarilor 14 .
Notele intime admiteau precaritatea informaţiilor
referitoare nu doar la Basarabia, ci chiar şi la „Colosul
de la Nord” 15 . Pregătindu-se pentru un voiaj în Rusia,
în anul 1912, Radu D. Rosetti constata că singurele
informaţii pe care le avea la îndemână erau impresiile
de călătorie ale unui contemporan, G. Flaişen, publicate
abia cu un an în urmă, în 1911 16 , şi rapoartele
comisiilor militare trimise în Rusia pentru achiziţionarea
unor cai necesari armatei române. Fireşte, literatul
nu stăpânea şi nu era la curent cu bibliografia, e
adevărat săracă a subiectului, dar trasa un orizont de
aşteptare, în mare măsură corect. Cu doar câţiva ani
înainte, Nicolae Iorga îşi publicase impresiile călătoriei
făcute în Basarabia. La finalul volumului menţiona
trei autori care se arătaseră preocupaţi de provincia
ţaristă: I.H. Zucker, I.G. Kohl şi D.C. Moruzzi. Dintre
aceştia doar ultimul era cunoscut în publicistica de
la noi. Ajuns la graniţă, Radu D. Rosetti remarca pe
peronul gării din Ungheni: „Ce puţin timp i-ar trebui
armatei duşmane, la caz de izbândă, să intre în a doua
capitală a ţării!” 17 . Dar, interesant şi sugestiv totodată,
Chişinăul sau vechile cetăţi nu s-au regăsit pe itinerarul
călătoriei. Cu şapte ani în urmă, Nicolae Iorga
lua o fărâmă de piatră din cetatea Hotinului pentru
a o duce „acasă la românii liberi” 18 . Pentru Radu D.
Rosetti ar fi fost îndeajuns de a citi lucrarea lui Iorga,
publicată în 1905. De ce nu a făcut-o Nu suntem în
măsură să judecăm, însă putem observa că, în ciuda
redescoperirii Basarabiei, interesul rămânea minimal.
Chiar şi încercarea lui D.C. Moruzi de a spune o
poveste 19 , e adevărat tristă, mascată în romane, dar şi
în articole de presă 20 nu a suscitat curiozităţi.
14
D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, Bucureşti, Editura Institutului
de Arte Grafice „Minerva”, 1906, pp. 12-13.
15
Radu D. Rosetti, Prin pravoslavnica Rusie. Note de călătorie,
Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 8.
16
G. Flaişen, O excursiune prin Rusia, Bucureşti, Tipografia
profesională Dim. C. Ionescu, 1911.
17
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 13.
18
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 32.
19
D.C. Moruzi, Înstrăinaţii. Studiu social în formă de
roman (1854-1907), Vălenii de Munte, Editura Tipografiei
„Neamul românesc”, 1910; vezi şi Pribegi în ţară
răpită. Roman social basarabean, Iaşi, Institutul de Arte
Grafice N.V. Ştefăniu & Co., 1912.
20
D.C. Moruzzi, Chişinăul, In „Mişcarea”, nr. 69, 29 martie
1912, pp. 1-2.
– 158 –

Exceptând intervenţiile lui Constantin Stere 21 , cu
precădere în presa ieşeană, problema basarabeană nu s-a
constituit într-un dosar de lucru. Scurtele, dar inconsistentele
paragrafe trecute fie la rubricile culturale, fie la
cele politice, fie la ştiri din străinătate nu spuneau mai
nimic românilor despre soarta basarabenilor. „Viaţa
românească”, „Arhiva”, „Neamul românesc” aminteau
sporadic de lumea de dincolo de Nistru, fără a susţine
însă un proiect editorial de durată. În comparaţie cu
ştirile despre Bucovina şi Transilvania, cele din Basarabia
erau cu mult mai rare şi mai lapidare. La rubrici precum
De la românii de peste hotare 22 , cititorii îşi regăseau conaţionalii
din Ardeal, Ungaria, Bucovina, nu însă şi pe cei
din Basarabia, precum nici pe cei din Bulgaria. Sever
de Zotta, încercând să atenueze discrepanţele, anunţa
în programul „Arhivei genealogice” ambiţia editorilor
„de a trezi şi a mări în cercurile largi ale societăţii româneşti,
dincoace şi dincolo de hotarele ei politice, interesul
pentru istoria, viaţa şi viitorul familiilor, pentru ca
din interesul acesta special să profite interesul general
pentru istoria, viaţa şi viitorul neamului românesc” 23 .
Era printre cele dintâi pledoarii în care nu se făcea diferenţă
între românii din provinciile istorice.
Nicolae Iorga era printre puţinii intelectuali care
urmăreau noutăţile din presa de la Chişinău. În
„Neamul românesc” semnala cititorilor apariţia gazetelor
„Luminătorul”, „Viaţa basarabeană”, „Moldovanul”,
„Basarabia”. Aşadar, nici o parte nu excela în
reanimarea legăturilor certificate de o istorie comună.
În preajma centenarului, sintezele semnate de
Zamfir C. Arbure 24 şi Alexandru Xenopol 25 , apărute
la finele secolului XIX, reprezentau recomandările 26
culturii româneşti privitoare la istoria Basarabiei. Erau
numele citate cel mai des, alături de Nicolae Iorga 27 ,
21
Vezi Constantin Stere, Publicistică. Vol. I (1893-1905).
Text ales şi stabilit, note şi comentarii, indice de nume
de Victor Durnea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2010; Idem, Publicistică. Vol. II (1905-
1909). Text ales şi stabilit, note şi comentarii, indice
de nume de Victor Durnea, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2012.
22
Din „Neamul românesc”.
23
Sever de Zotta, Ce voim, în „Arhiva genealogică”, nr. 1,
ianuarie 1912, p. 1.
24
Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898.
25
Referinţele privesc capitole şi fragmente din sinteza
Istoria românilor.
26
***, D-nii A.D. Xenopol şi Zamfir C. Arbure despre răpirea
Basarabiei. Câteva spicuiri istorice cu privire la trădarea
din 1812, In „Universul”, nr. 134, 18 mai 1912, p. 1.
27
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905;
Idem, Din ţinuturile pierdute. Boieri şi răzeşi în Bucovina
şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare,
Bucureşti, Librăriile Socec, Sfetea şi Librăria Naţională,
atunci când pasiunea tindea să devină model de analiză
istoriografică. Istoricul plecase pe drumurile basarabene
pentru a cerceta bisericile vechi 28 . Despre cetăţile Chilia
şi Cetatea Albă scrisese în 1899 29 , lucrarea fiind primită
foarte bine, obţinând din partea Academiei Române
Premiul „Alexandru Bodescu”. Contribuţia despre
fortificaţiile de la Dunăre, suprapusă cărţii lui Arbure,
Basarabia în secolul XIX, apărută doar cu câteva luni
înainte, iniţia seria abordărilor istoriografice asupra
Basarabiei. Pentru prima oară după 1812, documentul
şi rigoarea ştiinţifică demonstrau neadevărurile propagandei
ţariste. Restituirea istoriografică nu mai putea fi
atribuită sentimentaliştilor basarabeni, ci discernământului
unor istorici, bazat pe mărturiile de arhive.
Ambiguitatea discursurilor
Discursurile au balansat între invocarea inechităţii
istorice şi indiferenţa fraţilor din Regat, între reproşurile
la adresa Rusiei, care îi storcea de ultimul bob
de grâu pe basarabeni 30 şi îndemnul adresat fraţilor de
peste Prut de a-i primi în universităţile din România
pe acei tineri obligaţi să studieze doar în limba rusă.
Era perspectiva care privea spre România cu speranţă.
Una frântă de calculul politic. Aflându-se vremelnic la
conducerea primei universităţi din Regat, Constantin
Stere căuta soluţii pentru aducerea adolescenţilor
promiţători să studieze la una dintre facultăţile de aici:
„Ca rector al Universităţii din Iaşi, cu mare greutate
am obţinut zece burse (citiţi bine: numai zece) pentru
studenţii basarabeni la acea Universitate – în total
12.000 de lei pe an! Şi primul act al urmaşului meu
la rectorat a fost să suprime şi aceste burse... În acelaşi
timp, pentru Macedonia, în buget figurau sute de mii
şi milioane, şi câte încă nu figurau!...” 31 . Registrul era
mult mai complicat, având în vedere şi mişcarea naţională
din Transilvania, precum şi freamătul ce venea
dinspre Bucovina. Vasile Alecsandri a fost printre
puţinii care a cadrat cu egală măsură cele trei zări,
adunând balade, doine, hore şi alte cântece bătrâneşti
într-o culegere de poezii 32 pe care Titu Maiorescu
1912; Idem, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani
de la răpirea ei de către ruşi, Vălenii de Munte, Editura
şi tipografia Societăţii „Neamul românesc”, 1912.
28
Idem, Neamul românesc din Basarabia, 1905 p. 54.
29
Idem, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1899.
30
O româncă din Basarabia, Românii basarabeni, In
„Evenimentul”, nr. 61, 16 mai 1912, p. 1.
31
C. Stere, Marele război şi politica României, Bucureşti,
Editura ziarului „Lumina”, 1918, p. 104.
32
Poezii populare ale românilor. Adunate şi întocmite de
Vasile Alecsandri, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor
asociaţi, 1866.
– 159 –

nu avea nici o reţinere în a le considera ca aparţinând
întregului popor 33 . Din nefericire, confirmările
au întârziat să apară. Pentru Alexandru Odobescu,
dosarul basarabean avea certe influenţe economice
prin afectarea intereselor de la Dunăre 34 . Mărturisit
în 1881, la puţin timp după pierderea zonei din sudul
regiunii, gândul istoricului nu trimitea şi la celelalte
provincii istorice. Judecata lui pragmatică vorbea de
pierderea unor terenuri, nu a unei populaţii cu istoria
şi tradiţiile ei. Pictorul Theodor Pallady, aducându-şi
aminte de vacanţele petrecute în familie, la casa ridicată
de părintele său la Coada Stâncii, revedea „în
depărtare dealurile Basarabiei, de care ne despărţea
Prutul” 35 . Era privirea melancolică bântuită de sentimente
confuze, încercată de locuitorii ţinuturilor de
margine 36 . În 1905, profitând de călătoria făcută în
Bucovina, Nicolae Iorga nu ezita să treacă şi în Basarabia
pierdută. Exceptându-l pe G. Sion, istoricul
e poate singurul om de cultură care a mers în Basarabia
mânat de „un dor vechi, o neapărată nevoie de a
cunoaşte şi de a spune şi altora despre satele şi oamenii
ce se află dincolo de gardul de spini, dincolo de poarta
de aramă, în tainiţa balaurului cu ghearele de oţel” 37 .
În credinţa istoricului nu mai era nici visare, nici
închipuire, nici un construct literar seducător. Ceea
ce ţintea el era simpla realitate, uitarea şi dezinteresul.
Nu credem că societatea românească a fost ruptă
între ataşamentul faţă de transilvăneni, bucovineni
sau basarabeni. Este uşor sesizabilă tentaţia unor
interpretări ce par a favoriza acţiunea coordonată
de Octavian Goga, Vasile Lucaci, Alexandru Vaida-
Voevod. Influenţele literare, debutul fulminant al lui
Octavian Goga, prestanţă şi apariţii publice în cazul
lui Stere la Iaşi animau gândurile despre fraţii aflaţi
vremelnic dincolo de graniţele ţării. Cu ani buni în
urmă, figura lui Hasdeu păruse a le reaminti românilor
de gândurile uitate despre viaţa de dincolo de
33
Titu Maiorescu, Asupra poeziei noastre populare, In
Opere. I. Critice. Ediţie îngrijită, cronologie, note şi
comentarii de D. Vatamaniuc. Studiu introductiv de
Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale
pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic,
2005, p. 80.
34
Alexandru Odobescu, Opere. IX. Corespondenţa. 1880-
1883. Text stabilit, note şi indice de Filofteia Mihai,
Rodica Bichis, Nadia Lovinescu, Bucureşti, Editura
Academiei; scrisoarea către Ghica din 17/29 octombrie
1881, p. 228.
35
Pallady scriind. Jurnale, scrisori, însemnări. Ediţie
îngrijită de Dana Crişan, Bucureşti, Editura Compania,
2009, p. 292.
36
Nicolae Iorga, Veşti din Basarabia, In „Sămănătorul”, p.
817.
37
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 4.
Prut. Recunoaştere socială şi ştiinţifică, distincţii şi
premii academice, primite chiar din partea Academiei
Imperiale de Ştiinţe din Sankt Petersburg 38 , păreau a
califica modelul intelectualului basarabean. Se suprapunea,
parţial, cu binefacerile şi dăruirea boierului
basarabean Vasile Stroescu, nume rostit cu evlavie
în Ardeal 39 . Şcolile şi bisericile – instituţiile simbol
ale naţiunii române din Transilvania – primiseră o
susţinere materială 40 net superioară alocaţiilor bugetare
aprobate de autorităţi. Vasile Stroescu pusese la
dispoziţia ardelenilor alte 50.000 de coroane, capitalul
necesar pentru înfiinţarea unor bănci populare în
sate 41 , menite a pune umărul la prosperitatea micilor
comunităţi rurale. Urmările acestui gest erau apreciate
şi de Nicolae Iorga. În Săliştea Sibiului, banca îşi
dădea tot venitul pentru funcţionarea şcolii din sat 42 ,
la care predau zece dascăli. În Orăştie, Banca „Ardeleană”
deţinea cel dintâi hotel din oraş, semn pentru
vizitatori că vremea românilor se apropia.
Alături de acest mecena, Pan Halippa îi amintea
pe C. Stamati, Alexandru Hajdeu, pe Neculai Casso.
Ultimul donase „Junimii” o tipografie pentru a fi
publicate „Convorbirile literare” 43 . Dorinţa bogatului
proprietar venea într-un moment în care în Iaşi „nu
mai apărea nici un jurnal, nu se tipăreau nici cărţi şi
nici chiar broşuri” 44 . Basarabeanul aflase de greutăţile
întâmpinate de membrii „Junimii” de la prietenul său
Vasile Pogor 45 . Decizia sa e cu atât mai demnă de apreciat
în condiţiile în care elita ieşeană recunoştea că nu
avea idee de ceea ce a însemnat Basarabia în istoria
românilor. Iacob Negruzzi o spunea fără echivoc:
Basarabia nu era „atât cunoscută în Junimea ca parte
integrantă a României, decât ca un tablou al lui P.
38
B.P. Hasdeu, Corespondenţă. Ediţie critică, prefaţă, note
şi comentarii de Stancu Ilin, Bucureşti, Editura Floarea
Darurilor, 2006; scrisoarea către soţie şi fiică din 25 ianuarie
1884, pp. 98-99.
39
G. Bezviconi, Alte vremuri, Bucureşti, s.n., 1940, p. 23.
40
Pan Halippa, Basarabia noastră, Bucureşti, Tipografia
ziarului „Universul”, 1941, p. 19.
41
Vasile C. Osvadă, Mişcarea cooperativă. Propuneri
pentru întruparea şi organizaţia cooperaţiei române din
Ungaria, în legătură cu donaţiunea d-lui Vasile Stroescu,
In „Luceafărul”, nr. 11, 1912, p. 214.
42
N. Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească
la 1906. Ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2005, p. 109.
43
Pan Halippa, Basarabia noastră, p. 19.
44
Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, în Scrieri.
Vol. II. Text ales şi stabilit, note şi comentarii de Andrei
Nestorescu şi Nicolae Mecu, Bucureşti, Editura Minerva,
1983, p. 107.
45
Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, în Fapte
trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău, Editura Universitas,
1992, p. 195.
– 160 –

Verussi” 46 . Era un gând păstrat în amintirile personale,
fără rezonanţă în sfera publică, dar nu dintr-o
temere ori vreo strategie a semnatarului. La momentul
potrivit, academicianul nu ezita să vorbească despre
uitarea ce se lăsase peste ţara românească. Întocmirea
unui referat al operelor dramatice scrise de Constantin
Stamati-Ciurea, în vederea obţinerii unui premiu
din partea Academiei Române, îi prilejuia o tristă
reflecţie. Vorbind în faţa unui distins auditoriu, îşi
exprima părerile de rău, văzându-se obligat să ajungă
la concluzii pesimiste: „[…] foarte rar ne mai este dat
astăzi să auzim ecouri, chiar palide şi depărtate, din
acea parte locuită de români şi fiecare cuvânt românesc
ce ne vine de acolo aduce inimii noastre o îndoită
mulţumire” 47 . Erau cuvinte rostite în anul 1889.
Basarabia nu putea concura însă cu mişcarea de
emancipare a transilvănenilor, aşa cum nici nu putea
să facă vorbire de un patrimoniu încărcat de istorie,
precum mănăstirile bucovinene. Zamfir C. Arbure
accepta această realitate, apreciind rolul jucat de biserica,
şcolile şi ziarele româneşti din Transilvania şi
Bucovina 48 în apărarea drepturilor istorice ale românilor.
Înţelegea că o provincie aflată la periferia imperiului
nu putea produce o cultură respectabilă, atâta
vreme cât „Rusia a rămas mult îndărăt de Europa” 49 .
Arbure invoca opresiunea politică drept scuză pentru
slaba dezvoltare a literelor basarabene.
Zona bucovineană s-a bucurat de un dram de şansă.
Literatura de călătorie aflase în pana lui T.T. Burada şi
A.D. Xenopol şansa unor recomandări convingătoare.
Plimbările acestora, cu ani buni înaintea celor întreprinse
de Nicolae Iorga, se concretizaseră în adevărate
reportaje istorice. Poveştile fragmentelor şi resturilor,
atâtea câte mai rămăseseră din zidirile în piatră, au
încurajat un alt mod de redescoperire a timpurilor
de demult. Gheorghe Ghibănescu era încredinţat că:
„Fiecare mănăstire din Bucovina îţi evocă alte pagini
din trecutul neamului şi dacă nici una nu-ţi evocă
mai adânci şi sfinte sentimente ca mănăstirea Putna,
în schimb contribuie fiecare la complexul sentimentului
din trecut, că după ce ai perindat toată Bucovina
cu toate ale ei tezauri vechi, simţeşti adânc ce rău s-a
46
Iacob Negruzzi, op. cit., p. 252.
47
Idem, C. de Stamati-Ciurea. „Opuri dramatice”, în op.
cit., p. 520.
48
Zamfir C. Arbure, O carte tipărită din ordinul M.S. Împăratului
Rusiei, Bucureşti, Tipografia ziarului „Lupta”,
1893, p. 6.
49
Idem, Centenarul înstrăinării Basarabiei. Intelectualii
ruşi. Spre sfârşitul autocraţiei. În triumful democraţiei
e eliberarea Basarabiei, In „Adevărul”, nr. 8134, 6 mai
1912, p. 1.
produs în sufletul tău de român prin ruperea acestei
ţări de la trupul nostru, ea fiind leagănul moldovenismului
pe aici” 50 . În Basarabia situaţia era cu mult mai
rea. Ştefan Ciobanu accepta că „multe din mănăstirile
şi schiturile Basarabiei au fost desfiinţate înainte
de 1812” 51 . Totuşi, înainte de anexare, se găseau
40 de mănăstiri şi schituri. Peste aproximativ cinci
decenii, mai funcţionau doar 10 mănăstiri şi 8 schituri
52 . Nicolae Popovschi oferea şi o lămurire, lăsând
să se înţeleagă că nu neapărat politicile ostile ruseşti
ar fi dus la distrugerea lăcaşurilor de cult. Interpetând
date preluate din arhive, Popovschi arăta că în 1812 se
găseau în Basarabia 775 de biserici parohiale, din care
doar 40 din piatră, iar restul din lemn 53 . Majoritatea
se aflau într-o stare precară. Şi starea mănăstirilor lăsa
mult de dorit. Pierdute prin păduri, o parte erau redescoperite
în preajma unirii 54 , fără a mai impresiona.
Într-un exerciţiu de sinceritate, se admitea că
„Basarabia e uitată. Nu e nici un foc care să ardă în
inimi. A trebuit să vie insolenta sărbătoare a răpirii,
pentru ca un comitet, compus din oameni de inimă
din Iaşi, să ia iniţiativa unei protestări, care la Iaşi va
avea poate vreo strălucire oarecare, iar în restul ţării va
fi un prea pitic foc de paie, care cu greu se va aprinde
şi se va stinge numaidecât” 55 . Credinţa semnatarului
trecea dincolo de orice amabilităţi. Ce doliu puteau
invoca românii, atâta vreme cât nu făcuseră nimic
pentru fraţii lor Mersese cineva prin satele basarabene,
încercase statul român să cultive prin acordarea
de burse tinerilor de peste Prut sentimentul
naţional Ce puteau pretinde românii că ştiau despre
zbuciumul ultimului secol, dacă referinţele se limitau
doar la câteva nume, precum şi la succintele informaţii
prezentate de „Viaţa românească” Părerea fusese
susţinută şi de D.C. Moruzi în 1906: „Da! E un zid
între noi şi fraţii noştri basarabeni! Zid mai puternic şi
mai de nepătruns decât zidul chinezesc, căci deşi nu e
clădit cu piatră şi ciment, e alcătuit de o parte de neşti-
50
Gheorghe Ghibănescu, O excursie în Bucovina, IV, In
„Opinia”, nr. 1574, 22 aprilie 1912, p. 1.
51
Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia
sub stăpânirea rusă, Chişinău, Editura Enciclopedică
„Gheorghe Asachi”, 1992, p. 22.
52
Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti,
Tipografia „Carpaţi”, 1943, p. 76.
53
Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în
veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, Tipografia Eparhială
„Cartea Românească”, 1913, p. 13.
54
Ioan Dragu, Campania anilor 1916-1918. Pe urmele
bolşevicilor. Notele, impresiile, indiscreţiile unui ofiţer
român în Basarabia, Bucureşti, Editura librăriei H.
Steinberg, 1918, p. 98.
55
N. Cantuniar, Basarabia, In „Ramuri”, nr. 10, 15 mai
1912, p. 297.
– 161 –

inţă şi prejudecăţi, iar de cealaltă de aceeaşi neştiinţă şi
de cea mai rece nepăsare” 56 . Prea multe vinovăţii, prea
puţini vinovaţi.
Trecând peste orice neajuns, Basarabia nu putea
lupta, mai ales, cu ignoranţa. Conştiinţa individuală
a unor artişti dispuşi să joace peste graniţele ţării
venea în contradicţie cu politica autorităţilor. Iacob
Negruzzi îl caracteriza pe Neculai Luchian, unul
dintre pionerii spectacolelor în limba română, drept
„exclusiv moldovan”, care nu a vrut să treacă Milcovul
niciodată 57 . Cel mult, acceptase să joace la Chişinău
şi Cernăuţi, deoarece considera Basarabia şi Bucovina
părţi ale Moldovei. Ceea ce se petrecea la Chişinău,
ceea ce se percepea în România era „armonia între sila
neruşinată şi inconştienţa supusă” 58 .
Între argument şi propagandă
La Chişinău, sărbătorirea centenarului era argumentată
de o istoriografie asumată de autorităţi, dar
şi de materialele din gazete care dădeau aparenţa unui
interes major pentru fenomen. Termenii folosiţi la
superlativ vorbeau de o vastă literatură 59 , care, în realitate,
consta în reproduceri ale unor scrieri mai vechi.
Majoritatea titlurilor erau identice, făcând trimitere
la răpire, centenar. Un vocabular redus, formulând
aceleaşi teorii care, cu greu, puteau anima simţirea
românească. Mai trist era publicarea lor în limba
rusă, dovadă că vremurile nu fuseseră deloc îngăduitoare.
Nu era însă o surpriză. Nicolae Iorga observa
cu ani buni înainte la Chişinău că „nu e nici o carte
românească la biblioteca publică, nici în librării, aşa
nu o vei afla nici la purtătorii celor mai bune nume
româneşti” 60 . Intervenţiile propagandistice din presă
se făceau de pe poziţii de forţă, conturând imaginea
unei Basarabii mulţumite că a fost alipită la o mare
putere, neînţelegându-se de ce românii s-ar simţi
nedreptăţiţi 61 . Era cultivată imaginea ţarului, atent la
problemele supuşilor săi, dus în eroare însă de strategiile
reprezentanţilor din Dumă. Intenţia Zemstvei
din Chişinău de realizare a unei monografii a familiilor
boiereşti din Basarabia urmărea să prezinte
ţarului valorile şi tradiţiile elitelor. Era gândită ca un
56
D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, p. 185.
57
Iacob Negruzzi, Din copilărie. Aduceri aminte şi impresiuni,
In op. cit., p. 23.
58
N. Iorga, Un centenariu, In „Neamul românesc”, nr. 53,
18 mai 1912, p. 834.
59
Alexis Nour, Scrisori din Basarabia. Basarabia de la
1912 încoace, In „Viaţa românească”, 1914, nr. 3, p. 410.
60
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p.
127.
61
***, Ruşii despre jubileul Basarabiei, In „Evenimentul”,
nr. 66, 23 mai 1912, p. 1.
argument în favoarea acordării drepturilor de oficiere
a serviciului religios, dar şi de predare în învăţământul
primar în limba română 62 . Monografia dorea
să schimbe percepţia asupra unei lumi considerată
mereu la periferia marelui imperiu, rămasă prea mult
în trecut pentru a mai putea fi revigorată.
Pregătirea unei triste aniversări
În 16 martie 1912, ziarul „Opinia” din Iaşi anunţa
intenţia lui A.D. Xenopol de a se consulta cu profesorii
de la Facultatea de Litere în privinţa modului
cum „România ar trebui să se comporte faţă cu serbările
ce vor avea loc în Basarabia, cu prilejul împlinirii
unui centenar de la anexarea ei” 63 . Informaţia a apărut
în majoritatea ziarelor locale 64 , dar şi în unele centrale,
devenind subiect de polemici. Iar miza acelei triste
aniversări creştea pe măsură ce parveneau ştiri despre
ostentaţia cu care administraţia de la Chişinău plănuia
să celebreze secolul petrecut sub ruşi.
Universitarii ieşeni adoptaseră o atitudine
prudentă, în căutarea echilibrului. Era greu de înţeles
de ce vecinii noştri făceau un gest de forţă inutil, considerat
drept o greşeală 65 . Fastul cultivat de autorităţile
din Basarabia apărea drept o sfidare odioasă, pentru
că nu era „sărbătorirea unei victorii, unei cuceriri pe
câmpul de luptă, unde ar fi curs sânge, unde s-ar fi stins
vieţi în floare, ci este sărbătorirea unui furt ordinar” 66 .
Semnale veneau şi din presa rusă. Ziarul „Peterburgskie
vedomosti” publica un material în care încerca să
înţeleagă argumentele agitaţiei din România. Motive
erau destule. Redacţia ziarului combătea atitudinea
episcopului Ciceagov din Basarabia, nepotul generalului
cu acelaşi nume care ocupase provincia în 1812.
Părăsind cariera militară, el o îmbrăţişase pe cea bisericească.
Caracterizările făcute la adresa lui erau extrem
de dure, arătându-l drept „persecutor al moldovenilor
din Basarabia” şi că „are numeroşi spioni de care se
serveşte pentru a opri pe preoţii români să servească în
limba moldovenească” 67 . Nu întâmplător, dintre toate
instituţiile, biserica a fost prima care şi-a prezentat
programul manifestărilor. În apelul lansat de episcopul
62
***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1497, 19 ianuarie
1912, p. 3.
63
***, Informaţii, In „Opinia”, nr. 1544, 16 martie 1912, p.
2.
64
***, Ultime informaţii, îIn „Mişcarea”, nr. 61, 16 martie
1912, p. 3.
65
***, Sărbătoarea de ieri a Iaşului, In „Opinia”, nr. 1592,
18 mai 1912, p. 1.
66
***, Centenarul..., In „Ramuri”, nr. 10, 15 mai 1912, p.
293-294.
67
***, Centenarul Basarabiei, In „Mişcarea”, nr. 76, 6
aprilie 1912, p. 3.
– 162 –

Serafim Ciceagov, „ziua aniversării alipirii Basarabiei
către Rusia trebuie să fie o zi de rugăciune publică cu
mulţumiri Celui-de-Sus” 68 , deoarece stăpânirea creştină
reuşise să pună capăt tuturor tulburărilor şi jafurilor,
garantându-le locuitorilor că „toate s-au aşezat,
ca să nu se mai clintească şi tulbure în veci” 69 .
În atari condiţii, trebuia cântărită orice reacţie
pentru a nu da prilej oficialităţilor ţariste să acţioneze.
Profesorul P. Răşcanu dorea ca „protestarea să fie
cât mai demnă însă cu cât mai puţin provocatoare la
adresa Rusiei pentru a evita dificultăţi şi neplăceri” 70 .
A fost desemnat şi un comitet, format din A.D.
Xenopol, C. Stere, A.B. Brandia, Matei Cantacuzino,
D. Grecianu, G.D. Şerban, P. Râşcanu şi G.B.
Pennescu. Aceeaşi ştire era anunţată şi în „Evenimentul”,
semnalând preocupările venite dinspre
mediul universitar, privitor la maniera în care ţara
trebuia să întâmpine ziua de 16 mai 71 .
În seara zilei de 30 martie a avut loc o întâlnire în
aula universităţii ieşene în vederea pregătirii manifestărilor
de la Iaşi. A.D. Xenopol ţinea cu acel prilej o
conferinţă, la finalul căreia au intervenit A.C. Cuza
şi C. Stere. Prevăzător, A.D. Xenopol afirma că dacă
ruşii nu vor organiza vreo festivitate şi românii ar
trebui să se abţină pentru a nu fi considerat un gest
provocator. Admitea că s-ar fi dat dovadă de laşitate
dacă ruşii comemorau momentul, iar românii nu ar
fi reacţionat 72 . Probabil, istoricul avea cunoştinţă
de reţinerile oficialităţilor de la Chişinău, dispuse
la un moment dat, să amâne pentru luna octombrie
serbarea, când doreau să o cupleze cu o expoziţie agricolă
73 . Posibilitatea reprogramării festivităţilor era
dictată de temerea autorităţilor ruse faţă de reacţiile
populaţiei româneşti. În toamnă, la finalul recoltei,
tradiţiile populare vorbeau de cânt şi joc, nicidecum
de revoltă. Oricum, făcuseră publică intenţia de a
invita şi persoane notabile din Iaşi 74 .
Până la urmă, C. Stere propunea ţinerea unei
68
***, Centenarul Basarabiei. Programul episcopului din
Chişinău, In „Mişcarea”, nr. 80, 11 aprilie 1912, p. 3.
69
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p.
78.
70
***, Ultime informaţii, In „Mişcarea”, nr. 64, 20 martie
1912, p. 3.
71
***, Informaţiuni, In „Evenimentul”, nr. 15, 16 martie
1912, p. 2.
72
Dan, Centenarul răpirii Basarabiei, In „Adevărul”, nr.
8099, 1 aprilie 1812, p. 4.
73
***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1560, 6 aprilie
1912, p. 3.
74
***, Informaţii, In „Opinia”, nr. 1496, 18 ianuarie 1912,
p. 2.
serbări 75 , al cărei program să fie stabilit de comitet.
Răzgândirea autorităţilor de la Chişinău i-a surprins
nepregătiţi pe membrii comitetului. Reacţia lor a stat
sub semnul generalităţilor, îndemnând opinia publică
să protesteze prin „arborarea drapelelor tricolore
cernite cu o bandă neagră, prin conferinţe, procesiuni
şi orice mijloace vor găsi de cuviinţă comitetele locale
din întreaga ţară” 76 .
Suta de ani de la încheierea păcii de la Bucureşti
se împlinea la 16 mai 1912. Prin urmare, jelirea teritoriului
dintre Prut şi Nistru era concurată de serbările
regalităţii de la 10 mai, de centenarul naşterii lui
George Bariţ şi, mai ales, de inaugurarea statuii lui
Alexandru Ioan Cuza la Iaşi. Grigore Ghica-Deleni,
preşedintele comitetului de iniţiativă pentru ridicarea
monumentului în amintirea lui Alexandru I. Cuza,
propunea o amânare, pentru ca omagierea domnitorului
să nu se suprapună pe centenarul răpirii ‒ „zi
de doliu pentru toţi românii” 77 . Amânarea a fost
aprobată, totul reprogramându-se pentru 27 mai. În
contrast cu noi, ruşii nu renunţau la nimic: puneau
piatra de temelie a statuii ţarului Alexandru I, dezvelită
doi ani mai târziu, la 3 iunie 1914, operă a sculptorului
italian Ximenes, pentru care s-au strâns repede
700.000 de ruble 78 . În planul serbărilor era prevăzută
şi realizarea unui bust al aceluiaşi ţar, ce urma a fi aşezat
în sala de şedinţe a nobililor 79 . S-a votat şi înfiinţarea
a cinci burse, ce purtau numele „Alexandru”. T.N.
Krupenski dona liceului nr. 3 din Chişinău terenuri
în valoare de peste 5.000 de ruble, cerând, în schimb,
ca stabilimentul să poarte numele „Nicolae” 80 .
Intimidate de zelul cu care vecinii sărbătoreau
anexarea din 1812, autorităţile române nu au acordat
nici un sprijin asociaţiilor culturale care încercau să
dea cumva o replică festivismului de peste Prut. Altele
erau grijile noastre, căderea iminentă a guvernului P.P.
Carp fiind dezbătută în toate ziarele şi cafenelele; iar
legea tramvaielor părea mai importantă decât orice
altceva. Revista „Biserica Ortodoxă Română” publica
în numărul din mai cuvântarea mitropolitului Pimen
al Moldovei rostită la dezvelirea statuii lui Cuza, fără a
75
***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1556, 1 aprilie
1912, p. 3.
76
***, Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1571, 19 aprilie
1912, p. 3.
77
***, Inaugurarea statuii lui Cuza Vodă, In „Opinia”, nr.
1576, 26 aprilie 1912, p. 3.
78
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura
„Victor Frunză”, 1912, p. 381.
79
***, Centenarul răpirii Basarabiei, In „Mişcarea”, nr.
82, 13 aprilie 1912, p. 3.
80
Ibidem.
– 163 –

aminti măcar în vreo notiţă ceea ce se petrecea în Basarabia.
În acest context, decizia avocaţilor din Iaşi de a
nu pleda în nici un proces în data de 16 mai ori telegrama
de protest adresată preşedintelui Dumei 81 erau
departe de a avea vreun efect.
La Iaşi, epicentru al comemorărilor din 16 mai
1912, profesorul universitar P. Răşcanu avansa ideea
ca fiecare casă din urbe să pună în poartă un steag
negru (plus închiderea magazinelor şi suspendarea
cursurilor) după modelul francezilor, care deplânseseră
astfel pierderea Alsaciei şi Lorenei. Dar nici
în cazul de faţă formalismul nu a putut fi combătut.
În vreme ce în Franţa, Războiul din 1870, Revanşa,
Alsacia-Lorena deveniseră marile teme ale expoziţiilor
de pictură 82 , la noi nu circulau nici măcar ştiri
despre basarabeni. În aceste condiţii, faptul că A.C.
Cuza era doar pentru drapelul tricolor îndoliat 83 lăsa
impresia unei discuţii sterile. Fiecare avea argumentele
sale, atent la simbolistica gesturilor. Argumentul
lui A.C. Cuza era că steagul negru ar fi semnificat că
românii pierduseră Basarabia pentru totdeauna. Mai
mult, dovedea şi resemnarea noastră. Cei doi polemişti
fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect
care privea relaţiile româno-ruse: comemorarea să nu
pară o iniţiativă oficială, care să pună statul nostru în
dificultate 84 . Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce
că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata
inaugurare a statuii lui Cuza s-ar subsuma unui acelaşi
puseu „revizionist” 85 . Dar cum asemenea proiecte erau
totuşi uşor de personalizat, tensiunile nu întârziau să
apară. Bunăoară, ideea lui A.C. Cuza ca serbările să fie
patronate doar de Liga Culturală îl enerva pe profesorul
Răşcanu, care părăsi comitetul, nemulţumit că o
asociaţie culturală era preferată Universităţii. O caracteristică
a intelectualilor români de la 1912 era ataşamentul
teoretic faţă de chestiunea Basarabiei şi, totodată,
repulsia faţă de problemele ei reale. De exemplu,
A.C. Cuza se remarca prin declaraţiile de simpatie
faţă de „fraţii” de dincolo, dar în plan concret făcea o
figură aparte: se opunea ideii lui Iorga de a se construi
81
***, Centenarul răpirii Basarabiei. O telegramă pentru
preşedintele Dumei, In „Adevărul”, nr. 8145, 17 mai
1912, p. 2.
82
Maurice Rheims, Infernul curiozităţii. De la „Marat în
baie” la „Colţişorul de zid galben”. Vol. II. Traducere,
note şi postfaţă de Rodica şi Leon Baconsky, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1987, p. 77.
83
Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1555, 31 martie 1912, p. 3.
84
Andi Mihalache, Mănuşi albe, mănuşi negre. Cultul
eroilor în vremea dinastiei Hohenzollern, Cluj Napoca,
Editura Limes, 2007, p. 181.
85
Ibidem.
un cămin pentru studenţii basarabeni 86 , bănuindu-i că
ar fi anarhişti şi – mai grav, în opinia lui – „în contact
cu jidanii care mişună peste tot” 87 . Era combătut de
Constantin Stere, care pleda pentru calitatea studentului
basarabean venit, îndeosebi, din mediul rural.
În acest mediu investise speranţă şi Nicolae Iorga,
admiţând că patriotismul nu era învăţat şcoală, ci
ţinea de sufletul curat al individului, fie el şi mai puţin
cultivat 88 . Nu uitase cum găsise vorba şi gândul bun
acolo unde se aştepta mai puţin, la o bătrânică în
timpul aşteptării trenului spre Bălţi, într-o gară de
sat. Şi lui D.C. Moruzi îi plăcea să creadă că ţăranul
de la 1905 e tot ţăranul de la 1812 89 . Doar iluzia mai
rămăsese în aria argumentelor favorabile mişcării naţionale
din Basarabia. Legenda hrisoavelor iscălite de
Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, a suliţelor şi baltagelor
ascunse de săteni 90 întreţinea o speranţă.
Imaginile ţăranului cu toiag şi cuşmă 91 , ale ţiganilor
săraci îmbrăcaţi doar cu câteva cârpe 92 completau seria
fotografiilor şi litografiilor inserate în cotidienele
vremii. Câteva dintre ele fuseseră folosite şi în notele
de călătorie ale lui Nicolae Iorga. Istoricul preciza şi
sursele. O parte din imagini le luase din cartea cu ilustraţii
scoasă de Wolkendorf 93 , necunoscută la noi, alte
vederi le-a achiziţionat de la papetăria Wolkenberg
din Chişinău 94 . O tipologie a reprezentărilor vizuale
săracă, redusă la două-trei cetăţi şi imortalizarea unor
chipuri umane cu o privire, deşi calmă, susceptibilă a
purta o deznădejde fără leac. Tipuri şi costume româneşti
95 lăsau impresia unei lumi tăcute, strânsă în
jurul unei mese pentru a servi un pahar de băutură şi
a mânca o felie de pâine. Doar de atât se putea bucura
ţăranul, deşi Basarabia era „pământul cel mai roditor al
Rusiei” 96 . În cuprinsul unui articolaş semnat de Zamfir
C. Arbure, intitulat Fruntaşii intelectuali ai poporului
moldovean din Basarabia 97 , deasupra textului era o
86
N. Iorga, Jalea pentru Basarabia pierdută, In „Neamul
românesc pentru popor”, nr. 21-22, 23 mai 1912, p. 342.
87
Dan, Centenarul răpirii Basarabiei, p. 4.
88
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p.
42.
89
D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, p. 196.
90
Ibidem, p. 201.
91
***, Ţăranii basarabeni, In „Dimineaţa”, nr. 2944, 17
mai 1912, p. 4.
92
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p.
52.
93
Ibidem, p. 147.
94
Ibidem, 115.
95
Vezi „Dimineaţa”, nr. 2946, 19 mai 1912, p. 1.
96
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 20.
97
Zamfir C. Arbure, Fruntaşii intelectuali ai poporului
moldovean din Basarabia, In „Adevărul”, nr. 8145, 17
mai 1912, p. 1.
– 164 –

vedere cu temniţa politică din Chişinău. Sugestionarea
era pusă la lucru. Într-un alt ziar, era reprodus un
tablou păstrat la Academia Imperială din Petersburg,
înfăţişându-l pe Dumitraşcu-Vodă Cantemir intrând
în Iaşi 98 . Alături de acesta erau reproduse portretul
mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni şi monumentul
lui Puşkin din Chişinău. Ruinele cetăţii Hotin
şi Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile
Lupu, ilustrau o parte a patrimoniului românesc 99 .
Cert este că ştiam foarte puţine lucruri despre
Moldova de dincolo, informaţiile exacte fiind suplinite
de cuvântări şi declaraţii de bune intenţii. Nu
întâmplător, imaginea ţăranului basarabean cu toiag
şi cuşmă 100 era mereu „convocată” în cotidienele
vremii. Pentru C.G. Costaforu, mai nocivă era atitudinea
defetistă, lipsită de orice angajament faţă de
românii din afară 101 . Dându-i dreptate lui Iorga în
privinţa construirii unor cămine pentru studenţii din
Basarabia, dar şi pentru cei din Transilvania, Bucovina,
Banat şi Macedonia, C.G. Costaforu nu credea
în capacitatea societăţii româneşti în a se dedica unor
astfel de acţiuni.
În ton cu dezinteresul şi patriotismul de operetă
din regatul său, Carol I evita, în 1912, o călătorie pe
braţul Chiliei, motivând că „acolo e prea trist pentru
mine din cauza nefericitei pierderi a Basarabiei” 102 .
Ca să nu pară totuşi indiferent, spunea apropiaţilor
că „un singur lucru aş dori să revăd înainte de a muri:
restituirea celor trei judeţe pierdute de ţară în timpul
domniei mele” 103 . Persista încă ceva din hotărârea
mărturisită fratelui său Leopold în toamna anului
1878: „Voi insista asupra faptului că nici unul dintre
actele referitoare la cedarea [sudului] Basarabiei nu
poartă semnătura mea. Ruşii nu vor putea face altceva
decât să se împace cu această situaţie” 104 .
98
In „Opinia”, nr. 1591, 17 mai 1912, p. 1.
99
In „Opinia”, nr. 1592, 18 mai 1912, p. 1.
100
***, Ţăranii basarabeni, In „Dimineaţa”, nr. 2944, 17
mai 1912, p. 4.
101
C. G. Costaforu, Părerile unui spectator. Naţionalismul
şi aniversarea răpirii Basarabiei, In „Adevărul”, nr.
8145, 17 mai 1912.
102
Grigore Antipa, Câteva amintiri despre regele Carol I,
Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 14.
103
Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu,
vol. II. Îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de
Elisabeta Simon, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 6.
104
Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen
1878-1905. Studiul introductiv, stabilirea textului, traducerea,
adaptarea şi notele Sorin Cristescu, Bucureşti,
Paideia, 2010; scrisoarea către Leopold din 6/18 septembrie
1878, p. 44.
Citind presa din Regat
Revistele literare de prestigiu nu au reuşit să alcătuiască
măcar un volum tematic cu substanţă. De
pildă, pentru numărul din mai al „Convorbirilor literare”,
una dintre cele mai apreciate reviste, semnau Al.
Lapedatu 105 , G. Bogdan-Duică 106 , alături de mai puţin
cunoscuţii I. Simionescu 107 , N. Dobrescu 108 , Ion S.
Floru 109 . Dintr-un cuprins aparent echilibrat, darnic
în informaţii, pot fi reţinute doar textele semnate de
primii doi. Alexandru Lapedatu pleca de la un manuscris
inedit din 1843, înscriindu-se în genul studiilor
de caz, restrânse la o documentare strictă, fără nici un
impact public. G. Bogdan-Duică readucea în atenţie
însemnările de călătorie ale maiorului Dimitrie Asachi
prin ţările Caucazului, dar şi numele lui Al. Donici, Al.
Hasdeu şi al fiului său Bogdan-Petriceicu. Prea puţin
totuşi pentru o revistă de anvergura „Convorbirilor”.
Nici alte publicaţii nu au excelat în calitatea materialelor,
în adecvarea lor la importanţa momentului.
În primul număr al „Arhivei” din 1912 era publicată
o poezie, în patru strofe, compusă de Pan Halippa 110 .
Nu versurile ne-au atras atenţia, cât necesitatea localizării
geografice a autorului –„Chişinău-Basarabia”.
Menţiunea acestei asocieri venea oare să suplinească
unele carenţe culturale Şi Nicolae Iorga realiza, în
numărul din mai al „Neamului românesc literar”, un
scurt grupaj din trei poezii 111 . Cu excepţia lui G. Sion,
ceilalţi doi, G. Săpunaru şi Spiridon, nu spun nimic.
Peste munţi, la Sibiu, „Luceafărul” făcea referiri la
pământul dintre Prut şi Nistru „atât de înfrăţit cu
amintirile trecutului românesc”, admiţând că mişcarea
de redeşteptare naţională ce cuprinsese întreg ţinutul
românesc nu atinsese regiunile Orheiului, Hotinului
şi Sorocii 112 . Octavian Goga deschidea numărul
dedicat Basarabiei cu poezia Vorbeau azi noapte două
ape, punând în versuri odiseea Transilvaniei şi a ţinutului
de la est de Prut.
105
Alexandru Lapedatu, Un scriitor basarabean necunoscut.
Dimitrie Balica comisul, In „Convorbiri literare”,
nr. 5, 1912, p. 513-516.
106
G. Bogdan-Duică, Cei din urmă, In „Convorbiri literare”,
nr. 5, 1912, p. 517-522.
107
I. Simionescu, Moldova dintre Prut şi Nistru, In „Convorbiri
literare”, nr. 5, 1912, p. 491-499.
108
N. Dobrescu, Biserica din Basarabia de la 1812 până la
1912, In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 500-506.
109
Ion S. Floru, Basarabia o sută de ani provincie rusească,
In „Convorbiri literare”, nr. 5, 1912, p. 507-512.
110
Pan Halippa, În stepa rusă, In „Arhiva”, 1912, nr. 1, p. 37.
111
Este vorba despre G. Sion, La Basarabia (1857), G.
Săpunaru, La Prut, Spiridon, Basarabiei, la 16 mai 1912,
In „Neamul românesc literar”, nr. 18-19, 19 mai 1912, p.
274-276.
112
***, Însemnări, In „Luceafărul”, nr. 21, 1912, p. 391.
– 165 –

[...]
Şi chicotind prin neguri Prutul
Vorbea cu Murăşu’n Ardeal:
În taina apelor afunde
Un ţintirim de veacuri port,
Mi’e albul înspumatei unde
Mai trist ca giulgiul unui mort...
Din vreme’n vreme mă străbate
Un lung îndepărtat fior,
Şi-ncheieturile trunchiate
Atâta de cumplit mă dor...
N’auzi cum strigă Basarabii
Blestemul zilelor ce vin,
Cum sună-n bucium pârcălabii
De la Soroca la Hotin...
Eu simt cum matca mea tresare
De’al amintirilor şuvoi,
Arcaşii lui Ştefan cel Mare
Îmi cer azi moaştele-napoi.
Aşa tulburător de ţară
Urla ne’nduplecatul glas,
Pân’ fulgerele se curmară
Şi-o ploaie blând’ a mai rămas.
Atunci o ’ntunecată noapte
Pe creasta codrilor cădea
Şi’n plânset lin urzit de şoapte
Bătrânul Mureş răspundea:
În valul meu de veacuri plânge
Acelaşi vaier stins şi mut,
Mai multe lacrimi decât sânge
Nisipul meu a cunoscut.
Tu-ţi plângi mărirea îngropată,
Eu jalea veche an de an,
Tu ai avut părinţi odată
Eu veci de veci am fost orfan 113 .
Într-un alt material, Răpirea Basarabiei 114 , autorul
îşi construia argumentaţia pe neşansa istorică a provinciei.
Părerile lui Mihai Eminescu şi Vasile Conta,
enunţate la vremea lor în termeni extremi de duri faţă
de ruşi, completau grupajul dedicat de către confraţii
ardeleni basarabenilor 115 . Un studiu cuprinzător,
113
O. Goga, Vorbeau azi noapte două ape, In „Luceafărul”,
nr. 22, 1912, p. 393.
114
S.D., Răpirea Basarabiei, In „Luceafărul”, nr. 22, 1912,
p. 394.
115
Octav Minar, Conta şi Eminescu despre Basarabia, In
„Luceafărul”, nr. 22, 1912, p. 394.
aducând informaţii noi şi spirit sintetic era semnat de
Sever de Zotta în „Arhiva genealogică 116 ”. Trecând de
orice festivism, Sever de Zotta puncta evoluţia nobilimii
basarabene în ultimele decenii, cu implicaţiile
sociale şi politice. Ceea ce surprinde neplăcut este
neimplicarea majorităţii elitei culturale într-o dezbatere
a principiilor şi raţionamentelor.
Aşa ne putem explica de ce ziariştii de la „Conservatorul”
au crezut mai nimerit a relata excursia
membrilor Academiei Române la Târgovişte 117 , decât
de a improviza măcar o ştire despre Basarabia. Şi nu
credem că a fost vorba de o scăpare, cât mai degrabă
de o politică editorială precaută. A doua zi, pe 17
mai, ediţia se deschidea cu o analiză despre campania
prezidenţială din Statele Unite, cu un atac împotriva
liberalilor şi continuarea relatărilor despre banchetul
academicienilor la Târgovişte. Dovada cea mai bună
privind strategiile şi poziţiile redactorilor „Conservatorului”
reiese dintr-o scurtă înştiinţare, intitulată
Inaugurarea muzeului basarabean, tipărită pe 18 mai.
În doar câteva rânduri, ziarul îşi anunţa cititorii că în
data de 17 mai s-a deschis, din iniţiativa lui Nicolae
Iorga, în clădirea „Ligii Culturale” din Bucureşti,
Muzeul Basarabean 118 . Nimic spectaculos. Doar că
semnatarul nu punea în context semnificaţia momentului.
Istoricul, aşa cum ştim, gândise totul drept un
semnal puternic pentru fraţii de peste Prut, din dorinţa
de a le arăta că nu fuseseră uitaţi. Un singur cuvânt
nu făcea vreo trimitere la ceea ce se petrecea în Basarabia,
inaugurarea muzeului fiind instrumentată doar
ca o acţiune locală, culturală. „Adevărul”, „Neamul
românesc”„Dimineaţa” nu au ignorat nici ele expoziţia,
intitulată sugestiv Muntele de Pietate, unde erau
expuse produse capodopere ale artizanatului şi importante
documente basarabene 119 . Vizitatorii erau încredinţaţi
că merită să o viziteze, urmând a vedea frânturi
din „viaţa curat românească a Basarabiei” 120 , nealterată
de stăpânirea instaurată cu un secol în urmă. „Liga
culturală” făcea apel la cetăţeni pentru trimiterea
câtor mai multe obiecte vechi. Şi nu a fost în zadar.
Trei încăperi ale stabilimentului „Ligii culturale” au
116
Sever de Zotta, Despre nobilimea Basarabiei, In „Arhiva
genealogică”, nr. 4-5-6, aprilie-mai-iunie 1912, p. 49-74.
117
***, Membrii Academiei Române la Târgovişte, In
„Conservatorul”, nr. 106, 16 mai 1912, p. 3.
118
***, Inaugurarea muzeului basarabean, In „Conservatorul”,
nr, 108, 18 mai 1912, p. 2.
119
***, Centenarul răpirii Basarabiei. Consfătuirea de la
„Liga Culturală”, In „Adevărul”, nr. 8142, 14 mai 1912,
p. 4.
120
***, O expoziţie a Basarabiei în Bucureşti, In „Neamul
românesc”, nr. 49, 4 mai 1912, p. 770.
– 166 –

fost aranjate cu hărţi, stampe, documente, cărţi bisericeşti,
lucrări franceze despre Basarabia. Erau parte
a colecţiilor şi bibliotecilor personale deţinute de G.
Sion, N. Iorga, Zamfir C. Arbure, Sergiu Cujbă 121 .
Şi „L’Indépendance roumaine” reconfigura
contextul, prezentând o ştire despre centenarul lui
1812 la nivelul relaţiilor dintre guvernul rus şi cel
francez. Mai precis, cititorii români erau înştiinţaţi că
autorităţile ruse ceruseră permisiunea celor franceze
de a cerceta în arhiva Ministerului Afacerilor Străine,
în cea a Muzeului Militar „tous les dessins, estampes,
aquarelles, gravures et miniatures relatifs à la campagne
de Russie de 1812” 122 . Se dorea crearea unui „musée
du Centenaire qui sera créé à Saint-Petersburg ou à
Moscou” 123 . Informaţia publicată de „L’Indépendance
roumaine” ne ajută să trecem dincolo de sensibilităţile
româneşti. Prin deschiderea acelui muzeu, ca şi
prin serbările ţinute în marile oraşe ruseşti, guvernul
dorea renaşterea sentimentelor şi idealurilor marelui
popor. Ideea imperială îşi găsea în astfel de manifestări
argumentele legitimităţii. Redacţia mai publica
două succinte înştiinţări referitor la subiect, subliniind
rolul Ligii Culturale şi al lui Nicolae Iorga în
organizarea acţiunilor din ţară 124 . Era informaţia tip,
regăsibilă în majoritatea cotidienelor 125 . Faţă de alte
serbări, autorităţile nu au alocat fonduri şi nici nu au
sprijinit deschis manifestările. Semnalele din presă
indicau „Liga Culturală” 126 , prin filialele din ţară,
drept principalul organizator. Astfel s-a reuşit ţinerea
unor solemnităţi la Galaţi, Tulcea, Craiova, Caracal,
Focşani, Corabia, Alexandria şi Râmnicu-Vâlcea 127 .
Exceptând articolaşele patriotarde 128 , măsura echilibrului
lipsea. A.D. Xenopol a fost printre puţinii
intelectuali care au pus la lucru argumente istorice,
luciditate şi cumpătare. Sub un titlu ce tindea spre
banalitate, inserat şi în alte gazete 129 , Centenarul
121
***, Expoziţia de la Liga culturală, In „Dimineaţa”, nr.
2945, 18 mai 1912, p. 3.
122
***, Extérieur, în „L’Indépendance roumaine”, nr.
11.127, 8 (21mai), 1912, p. 1.
123
Ibidem.
124
***, Le centenaire de la perte de Bessarabie, nr. 11.134,
17 (30 mai), 1912, p. 2; nr. 11.135, 18 (31) mai, 1912, p.
2.
125
Vezi şi Centenarul răpirii Basarabiei. Consfătuirea de la
Liga culturală, în „Dimineaţa”, nr. 2941, 14 mai 1912, p. 7.
126
***, 16 mai la Iaşi, în „Universul”, nr. 123, 7 mai 1912,
p. 5.
127
***, Protestarea contra comemorării răpirii Basarabiei,
In „Universul”, nr. 134, 18 mai 1912, p. 5.
128
Vezi, Mestugean, Răpirea Basarabiei, In „Universul”,
nr. 127, 11 mai 1912, p. 5.
129
***, Centenarul răpirii Basarabiei, In „Universul”, nr.
126, 10 mai 1912, p. 1.
răpirii Basarabiei, istoricul publica în ziarul „Opinia”
din Iaşi, pe parcursul mai multor numere, un succint
expozeu pe marginea contextului internaţional din
anii 1806-1812. E spiritul sintetic din Istoria românilor.
Profesorul universitar revenea la începutul lunii
mai cu o retrospectivă a evenimentelor petrecute în
ultimul secol, construindu-şi textul prin contrapunerea
a două modele: românul naiv, care crezuse în
bunele intenţii ale Rusiei în războiul din 1806-1812
şi care, în 1877, salvase armata ţarului de la înfrângere
şi calculul politic imoral şi inechitabil 130 al cabinetului
de la St. Petersburg. Ca şi în articolul publicat
în „Arhiva”, A.D. Xenopol blama vechile familii boiereşti
care susţinuseră rusificarea în schimbul păstrării
unor drepturi şi privilegii. Gheorghe Ghibănescu,
deşi admitea că „este ceva care zguduie orice suflet
de român când aude de Basarabia – sora noastră cea
mezină – mai ales în acest an al centenarului unei
tâlhării politice” 131 , considera că pana nu i s-a articulat
pentru un studiu. Ceea ce s-a scris şi vorbit pe parcursul
anului 1912 privea, covârşitor, doar prezentul, şi mult
prea puţin trecutul. Emoţia şi pasiunea luaseră primplanul
raţiunii şi argumentării.
Faptul că „Opinia” deschidea ediţiile din 16-17
mai într-un chenar negru putea, cel mult, să stimuleze,
vizual, o emoţie. La fel proceda şi redacţia
„Universului” în 17 mai, e drept puţin cam târziu.
Trecute acele zile, Basarabia se scufunda, iarăşi, în
uitare. Presa revenea la luptele şi atacurile politice. Şi
cei de la „Flacăra” adoptau această formă de protest,
poate singura la îndemână, pentru a răspunde la ceea
ce credeau ei a fi actul de „necuviinţă al imperiului
rusesc” 132 . O confruntare inegală între idealismul
câtorva intelectuali şi pragmatismul politic. Numărul
dedicat Basarabiei se deschidea cu un tablou în alb şi
negru, chenarul fiind ilustrat sub forma unui lanţ gros.
Simbolic, Basarabia era întruchipată într-o fecioară
încătuşată, îmbrăcată în straie populare, ferindu-se de
loviturile de bici ale stăpânului rus. Dincolo de orice
text, impactul afectiv îl tulbura pe cititor. Redacţia
revistei de cultură îşi asigura cititorii că aniversarea
odioasă 133 organizată de răpitorii ipocriţi va fi doar o
clipă nefericită din istoria românilor. O reprezentare
asemănătoare aflăm şi pe prima pagină a „Dimineţii”
130
A.D. Xenopol, Basarabia, In „Opinia”, nr. 1580, 1 mai
1912, p. 1.
131
Gheorghe Ghibănescu, O excursie în Bucovina, I, In
„Opinia”, nr. 1567, 14 aprilie 1912, p. 1.
132
***, Ecouri, In „Flacăra”, nr. 29, 5 mai 1912, p. 232.
133
***, Aniversare odioasă, In „Flacăra”, nr. 30, 12 mai
1912, p. 1.
– 167 –

din 17 mai. Doar că aici, alături de „copila răpită de
către cazacul lacom şi fără de milă” 134 , apărea şi ţara,
mai precis Moldova, o femeie matură plângând în faţa
acestei cruzimi.
Între timp, presa prorusă insista pe imaginea unei
Basarabii fericite că fusese alipită la un mare imperiu 135 .
În replică, distingem atitudinea lui Ion Pelivan, locţiitor
de judecător la Bălţi: el nu a participat la ceremonii,
deşi statutul îi impunea acest lucru, alegând, în
schimb, să se îmbrace în doliu! Era deschisă o anchetă,
iar magistratul era dat afară din slujbă 136 . Şi astfel
ajungem la unul dintre cele mai incomode adevăruri
ale anului 1912: nu amintirea anexării ne supăra cel
mai mult, ci un fapt de mare actualitate atunci; ne
referim la participarea mitropoliei din Chişinău şi a
boierimii basarabene rusificate („renegaţii noştri din
Basarabia”, cum îi numea „Adevărul”) la proslăvirea
raptului produs cu un veac în urmă. A.D. Xenopol
nota mâhnit că „durere mai mare este că această
serbare nu s-a făcut atât de ruşi, pe cât, după îndemnul
lor, de clasa rusificată a românilor basarabeni” 137 .
Profitând de contextul serbărilor ce se anunţau la
Chişinău, Zamfir C. Arbore îşi înăsprea criticile la
adresa boierilor şi târgoveţilor 138 , arătând că au fost cea
dintâi structură socială rusificată, renegându-şi naţionalitatea,
mulţumiţi că li s-au recunoscut privilegiile
de către noua stăpânire. Nominaliza şi câteva familii:
Krupensky, Casso, Lazo, Leonard, Semigradof, Purişcovici.
Lipsa unei aristocraţii care să aducă cu sine
echilibrul şi respectul societăţii lipsea. Acei boieri rusificaţi
atât de uşor erau boierii care ocupaseră posturi
în administraţie, punând interesele personale înaintea
conştiinţei. Dintre toţi, Krupensky era demonizat,
ducându-i-se vestea că „ia cuvântul în Duma rusească,
să susţină că basarabenilor nu le trebuie nici biserici,
nici şcoli româneşti!!!” 139 .
Or, publicaţia basarabeană „Făclia ţării”, apărută
pentru scurt timp în 1912, afirma că „centenarul
anexării l-au serbat boierii, care au primit medalii de
la împăratul, cinovnicii, nemţii, evreii şi alţii, care nu
au nici o legătură cu Basarabia” 140 . Se înţelege că ideile
134
Vezi, „Dimineaţa”, nr. 2944, 17 mai 1912, p. 1.
135
***, Ruşii despre jubileul Basarabiei, In „Evenimentul”,
nr. 66, 23 mai 1912, p. 1.
136
Ioan Pelivan, Nicolae Ştefan Casso, In Fapte trecute şi
basarabeni uitaţi, p. 241-242.
137
A.D. Xenopol, Răpirea Basarabiei, In „Arhiva”, 1912,
nr. 5, p. 198.
138
Zamfir C. Arbure, Centenarul înstrăinării Basarabiei
(16 mai 1812-16 mai 1912). Clasa boierilor şi târgoveţilor,
In „Adevărul”, nr. 8133, 5 mai 1912, p. 2.
139
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 20.
140
Silvia Grossu, Presa din Basarabia în contextul socioculrespective
iritau autorităţile, astfel încât suprimarea
gazetei venea ca un final aşteptat. Ar trebui să fim
surprinşi de comportamentul celor de peste Prut În
şcolile ruseşti, copiii învăţau că moldovenii nu aveau
istorie, explicându-li-se că erau urmaşii „unor hoţi
aduşi de Traian, craiul Râmului din temniţe de la
Râm” 141 . Şi într-o societate preponderent rurală, căreia
i se interzisese „a se ruga lui Dumnezeu româneşte” 142 ,
astfel de măsuri afectau negreşit spiritul identitar.
Prin intermediul şcolii, autorităţile ţariste rusificaseră
pătura cultă basarabeană, încercând acelaşi lucru,
cu ajutorul bisericii, în lumea satelor 143 . Din fericire,
lumea rurală a rezistat mai bine „reeducării”, însă
târgurile 144 au resimţit din plin influenţa administraţiei
imperiale.
Alexandru V. Boldur explica succesul rusificării
prin abilitatea administraţiei ruse de a cointeresa
elitele, speculând afinităţile religioase şi dându-le
senzaţia că joacă un rol mult mai important decât
în fosta Ţară a Moldovei; „naţionalitatea s-a închis
în ţărănime, iar cultura naţională a pierdut elementele
mai puţin rezistente” 145 , concluziona el. Aprecia
că ruşii luaseră în 1812 „jumătatea răsăriteană a
Moldovei până la Prut, partea cea mai roditoare, cea
mai fertilă” 146 . Ideea era preluată de la Nicolae Iorga,
care vorbise despre Basarabia ca fiind „jumătatea cea
mai bună din Moldova” 147 . Chiar şi aşa, scriitorii ruşi,
din raţiuni politice, insistau că în momentul anexării
nu existau nici şcoli, nici ştiutori de carte 148 . Radicalismului
manifestat de istoriografia rusească i s-a răspuns
într-o permanentă notă de surescitare din partea
cărturarilor basarabeni.
Pan Halippa le imputa şi românilor partea lor de
vină, scriind că „până la 1812 Basarabia a fost, ca să
zicem aşa, o simplă vacă de muls pentru boierii şi guvernanţii
Moldovei” 149 . Tot el dădea dreptate ruşilor care
pretindeau că nu găsiseră acolo nici o şcoală. De altfel,
nici la început de secol XX nu se constata o creştere a
tural al anilor 1906-1944, Chişinău, Editura „Tehnica-
Info”, 2003, p. 24.
141
Vasile D. Moisiu, op. cit., p. 53.
142
Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, p. 24.
143
Ibidem.
144
Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918,
Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1992, p. 159.
145
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 382.
146
Idem, Basarabia românească, Bucureşti, Tipografia
„Carpaţi”, 1943, p. 7.
147
N. Iorga, Două aniversări, In „Neamul românesc literar”,
nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 273.
148
Petre Cazacu, op. cit., p. 184.
149
Pan Halippa, Starea culturală a Basarabiei sub ruşi
(1812-1912), In „Arhiva”, 1912, nr. 5, p. 201.
– 168 –

interesului nostru faţă de Basarabia, Halippa bănuind
că „românii se înflăcărează şi ne întind braţele numai
la zile mari” 150 . Un amănunt interesant: Halippa
împărţea perioada ocupaţiei ruse în două intervale.
Primul, până pe la mijlocul deceniului VIII, arătase
disponibilitatea autorităţilor de a se îngriji de bunul
mers al lucrurilor; ulterior, guvernanţii au înăsprit
regimul, această tendinţă accentuându-se de teama
naţionalismului românesc, după unirea Moldovei
cu Muntenia în 1859. De aici şi impresia că ne-am
confruntat cu o perioadă „închisă” 151 , despre care
avem informaţii doar din preajma marilor evenimente,
cum a fost războiul din 1877-1878 152 . Filele de
corespondenţă probează fiorul resimţit de societatea
românească la scurt timp de la terminarea ostilităţilor.
Vasile Alecsandri îi împărtăşea temerea bunului său
prieten Iacob Negruzzi privitor la luarea Basarabiei 153 .
Astfel de momente petrecute pe parcursul unui veac
conturau deja un resentimentalism, care va exploda
în preajma Primului Război Mondial, atunci când
societatea românească se rupea în două, nu neapărat
pro şi contra germanilor, cât mai ales din cauza urii
faţă de ruşi. Lumea trebuia să ştie cum „la 1812 şi
la 1878, creştinul a luat de la creştin, prietenul de la
prieten, cel îndatorit de la cel care-l îndatorise şi cel
bogat de la cel sărman” 154 . Atunci apăruse „o nouă şi
falsă Basarabie” 155 , dictată de interesele Rusiei. Toată
această zbatere, Iorga o termina într-o manieră epică:
„Am dovedit că nu e ogor, monument, aşezământ
local, neam vechi în Basarabia care să nu fie al nostru,
sânge românesc, faptă românească, gând românesc” 156 .
N-a fost să fie, Basarabia neputându-se lupta şi cu
ruşii, şi cu lehamitea noastră. Nuanţele discursului
public despre Basarabia, rar întâlnit în sfera publică
românească pe parcursul secolului XIX şi începutul
celui următor, pot fi atribuite mai degrabă contextului,
prejudecăţilor şi ignoranţei decât unor credinţe
şi idealuri, împărtăşirii unui destin comun. Elita inte-
150
Idem, „Viaţa românească”, 1912, I, p. 409.
151
Silvia Grossu, op. cit., p. 5.
152
Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice.
Ediţie îngrijită şi note de Florin Rotaru. Traducere
de Ecaterina Holban, Bucureşti, Editura Semne, 1995, p.
28.
153
Vasile Alecsandri, Opere, X. Corespondenţă (1871-
1881). Ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta
Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1985; scrisoarea
către Iacob Negruzzi din 22 februarie 1878, p. 394.
154
N. Iorga, Jalea pentru Basarabia pierdută, p. 342.
155
N. Iorga, Din ţinuturile pierdute. Boieri şi răzeşi în Bucovina
şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare, p. 1.
156
Idem, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la
răpirea ei de către ruşi, p. 169.
lectuală, cu mici excepţii, a stat deoparte de subiect, în
vreme ce liderii politici, clamând prudenţa au acţionat
după alte considerente, mascate deseori cu ipocrizie
sub sensul politicilor naţionale.
RÉSUMÉ
Réflexion sur le destin de la
Bessarabie dans la littérature
autobiographieque et la presse
roumaine en 1912
Nos réflexions essaient de distinguer les sentiments
authentiques du caractère exagéré des fêtes d’occasion,
la connaissance véritable de la phraséologie vidée de
sens, aspects manifestés dans la société roumaine à la
commémoration du centenaire de la perte de la Bessarabie.
Nous devrions opter entre l’affirmation catégorique
de Nicolae Iorga, conformément à laquelle „la
situation de la terre la plus récemment arrachée à la
Roumanie, la Bessarabie, qui, jusqu’en 1878, était
encore un petit bout de terre qui nous appartenait, est
complètement inconnue, pire que celle de la Chine,
du Japon ou de Sumatra” et les discours exaltants
prononcés rien que pendant le mois de mai 1912.
Il faut peser entre les mots de l’intellectuel éclairé,
qui acceptait désolé qu’au-delà de la rivière de Prout
c’était le pays des Russes qui ne nous rendront rien de
ce qui était le nôtre, et le rêve d’unité de quelques-uns.
Dans un scénario idéal, la conscience historique apparaîtrait
comme une source principale de la formation
d’une moralité sociale, de l’affirmation d’un idéal qui
réunisse les espoirs de la nation. C’était vraiment ça
la réalité pendant le XIXe siècle et le début du XXe
Nos attentes seraient-elles exagérées, entretenues par
un discours historique qui subissait les distorsions
provoquées en même temps par les ingérences idéologiques
et par l’ignorance de beaucoup de nos prédécesseurs
Que savait-on sur la Bessarabie, prétendue terre
roumaine, mais presque inconnue par les habitants
du Royaume Où le discours littéraire se séparait-il de
celui politique
Les nuances du discours public concernant la Bessarabie,
se manifestant rarement dans la sphère publique
roumaine durant le XIXe siècle, peuvent être attribuées
plutôt au contexte, aux préjugés et à l’ignorance
qu’aux croyances et aux idéaux de la société.
– 169 –

– 170 –

presa timpului despre EVENIMENTUL DE LA 1912
Diana EŢCO
La 16 mai 1912, la Chişinău, capitala Basarabiei,
şi la Sankt Petersburg, capitala Imperiului Rus, urma
să se desfăşoare un eveniment de importanţă majoră
în istoria statului nostru, şi anume se validau o sută
de ani de la dramaticul eveniment când armatele
ţariste, retrăgându-se de pe frontul dunărean, „n-au
mai trecut Nistrul, ca de obicei, ci s-au oprit la Prut,
tăindu-ne în două, pentru totdeauna, vechea şi năpăstuita
Moldovă” 1 .
Iniţial, încorporarea teritoriului românesc dintre
Prut şi Nistru la statul rus era tratată cu neseriozitate
atât de ruşi, cat şi de turci, ceea ce implica posibilitatea
revenirii acestor teritorii în albia lor firească. Diplomatul
turc Galib spunea că „pământul cedat e un teritoriu
neînsemnat şi până la expirarea termenului de
evacuare, fixat la trei luni, evenimente fericite ar putea
aduce schimbări în politica otomană” 2 . Boierii moldoveni,
care s-au opus cu înverşunare împărţirii ţării, au
crezut până în ultima clipă că pământul cedat va fi
recăpătat. Spiritul ecliptic al acestei himerice idei i-a
stăpânit şi după ce realitatea s-a dovedit a fi cu mult
mai dură decât se aşteptau, căci „Prutul rămânea hotar
între cele două împărăţii. Adică, între aceia care ar
putea să ne păstreze întregi pentru unitate şi neatârnare
şi aceia care nu era să ne restituie ceea ce căpătase
cândva” 3 .
Autorităţile nou-instalate în proaspăt botezata
Basarabie şi-au consolidat gradual poziţiile în acest
teritoriu, transformându-l într-o provincie ţaristă,
rusificând şi deznaţionalizând populaţia autohtonă,
pe care au anchilozat-o într-un sistem autoritar.
Derulându-se firul timpului, la un secol de la acel
eveniment, el urma să fie celebrat cu multă pompă în
capitala Basarabiei şi, în paralel, în capitala Imperiului
Rus, Sankt Petersburg.
Programul, surprinzător de grandios, urma să arate
importanţa pe care o avea Basarabia în realizarea unor
proiecte de anvergură pentru extinderea frontierelor
statului rus în Balcani. Programa jubiliară prevedea
antrenarea populaţiei, a instituţiilor de stat şi ecleziastice
în sărbătorirea acelui jubileu de extindere teritorială
a Rusiei. Festivităţile de la Chişinău urmau
să culmineze cu vizita monarhului rus Nicolai II şi
1
N. Iorga, Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut,
Bucureşti, 1912.
2
N. Iorga, Basarabia noastră, Chişinău, 1993, p.131.
3
Ibidem.
cu inaugurarea monumentului ţarului Alexandru I,
în timpul domniei căruia s-a realizat anexarea. Însă
impresionantele scenarii au rămas la nivel de intenţii...
Ce s-a întâmplat Ce a intervenit inopinat, dând
peste cap planurile autorităţilor ţariste şi impunând
modificarea programului, astfel încât evenimentul în
cauză să ia un caracter strict bisericesc
Propunem câteva reflecţii vizând evenimentul ce
s-a produs la 16 mai 1912, în capitala Basarabiei. Presa
ecleziastică a timpului a reflectat cel mai bine festivităţile
respective. Nicolae Dobrescu, într-un articol
publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”, a
exprimat oprobriul societăţii române faţă de politica
ţaristă şi evenimentul respectiv. El a redat declaraţia
arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului, Serafim, că
„ziua aniversării alipirii Basarabiei la Rusia trebuie să
fie o zi de rugăciune publică cu mulţămiri Celui de
Sus” şi a descris detaliat organizarea serbării în cauză,
subliniind mesajul cultural-religios al ei. Precum e şi
firesc, autorul îşi pune întrebarea: „Ce i-a determinat
pe ruşi să confere serbării de la Chişinău un pronunţat
caracter bisericesc”.
Analizând realităţile basarabene, N. Dobrescu
menţionează că, în pofida politicii coloniale ţariste
de suprimare a fiinţei naţionale a românilor din Basarabia,
„la 1912 majoritatea populaţiei din Basarabia o
formează moldovenii. Ei constituie aproximativ 2 mil.
din cele vreo 3 mil. de locuitori. Românii basarabeni
nu au cu ruşii stăpânitori nimic comun decât credinţa
comună creştină, biserica...”.
Constatând o vagă manifestare a conştiinţei naţionale
în rândurile românilor pruto-nistreni, autorul
opinează că, pentru a-i atrage să participe la festivitatea
„împlinirii a o sută de ani de la luarea ţării lor
în stăpânire de către ţar, ruşii au făcut ca serbarea să
aibă loc pe singura punte comună dintre stăpânitori
şi stăpâniţi, punând biserica în care cred şi se închină
şi unii, şi alţii” să aibă o pondere decisivă în cadrul
acestor festivităţi.
Mai mult, pentru a-i ademeni pe români, căci
tocmai de ei avea nevoie administraţia ţaristă pentru a
da prestanţă show-ului preconizat, autorităţile bisericeşti
au îngăduit ca, în ziua de 16 mai, să se citească, în
catedrala episcopală din Chişinău, evanghelia, „Apostolul”
şi alte câteva rugăciuni în română.
Sensibil la dimensiunile psihologice ale soluţiei
– 171 –

la care s-a ajuns (conform logicii, festivităţile ar fi
trebuit să poarte un caracter preponderent militar sau
politic), N. Dobrescu arată că „biserica a fost adusă de
ruşi să dea binecuvântarea ei unui act care nu are în
sine nimic creştinesc – răpirea Basarabiei”.
Astfel stând lucrurile, oricine are dreptul să se
întrebe: „E românească biserica din Basarabia Acea
biserică care vine să dea binecuvântarea ei sfâşierii
neamului creştinesc – răpirea Basarabiei”.
Invocând rolul bisericii în rusificarea populaţiei
româneşti dintre Prut şi Nistru şi care servea drept
eşafod al autorităţilor ţariste, autorul aduce la cunoştinţa
publicului românesc activitatea dezastruoasă a
arhiepiscopului Pavel Lebedev, înscrisă pe coordonatele
vituperării fiinţei naţionale a creştinilor români
basarabeni. Acest lucru autorul îl face în baza informaţiilor
cuprinse în lucrarea lui N. Durnovo, Politica rusă
panslavistă în Orientul pravoslavnic şi în Rusia 4 , editată
în 1908, la Sankt Petersburg. Dezvăluind, în fond,
politica colonială ţaristă promovată prin intermediul
bisericii, N. Dobrescu conchide că rusificarea forţată
a bisericii din Basarabia nu a avut şi nu are un alt scop
decât înstrăinarea românilor de neamul lor prin ceea ce
e mai sacru, prin însuşi cuvântul lui Dumnezeu:
Straniu şi incalificabil lucru! Biserica, instituţia
divină, întemeiată pentru a aduce între oameni unire,
pace, dragoste, înfrăţire, să ajungă, graţie unor stăpânitori,
care nu ratează ocazia de a parada cu sentimentele
lor pravoslavnice, străină tocmai de neamul
care o formează, să ajungă, contrar năzuinţelor acestei
naţiuni, de a se ruga în graiul moştenit de părinţi, să
ajungă unealtă de asuprire şi înstrăinare a lui!
Nu ne îndoim că aceasta convine scopurilor politice
ale ruşilor, dar iarăşi, nu ezităm de a spune cât
mai tare că nu e lucru mai necreştinesc, mai osândit
de Dumnezeu şi mai urât de oameni decât să înjoseşti
lucrurile sfinte şi să le utilizezi pentru atingerea unor
meschine scopuri omeneşti.
Punem la dispoziţia domniilor voastre şi alte
spicuiri din presa timpului.
[...] bucuria ruşilor pentru despoierea noastră, ruşii
se vor bucura în curnd, muscalii sălăşluiţi în muncă
românească şi pe pământ de lungă jertvă românească,
peste Prut. Se vor bucura cu liturghii de vlădici mari,
cu cântări de slavă în sunet de clopote, cu alaiuri de
oaste, cu clădiri de case înalte şi cu înălţare de statuie
purtând chipul celui dintăiu Împărat ce a stăpânit
4
Н.Н. Дурново, Русская панславистская политика на
православном Востоке и в России. М.: Тип. «Русская
печатня», 1908 г.
acolo, în săraca gospodărie moldovenească. Vor
mulţămi lui Dumnezeu, care, dacă este Dumnezeul
oştilor celor drepte, nu poate fi îngăduitorul jafurilor,
al cotropitorilor, al stăpânirilor în silă, al despărţirii
fratelui de frate; vor mulţumi Celui Bun, Blând, Drept
şi Îndelung-Răbdător pentru că acum o sută de ani au
smuls la ei partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, supt
cuvânt că au biruit pe turci, ocrotitorii averii noastre
de pământ, pe care n-aveau voie să şi-o iea ei singuri, cu
atâta mai puţin s-o arunce altora.
De o sută de ani poporul moldovenesc de acolo
stă supt biciu, şi lumina învăţăturii celei adevărate, în
lmba strămoşească înţeleasă de oricine, n-o vede. De
o sută de ani biserica unde bâiguie sloveneşte popa cel
străin ori înstrăinat e mută pentru sufletul Basarabeanului,
şi şcoala primeşte pe copil cu vorbe care n-au
înţeles în urechea lui şi ori il resping în neştiinţă, ori îl
momesc la trufia cea proastă a lepădatului de neamul
său. De o sută de ani boierimea aproape toată şi-a uitat
de sângele ei ca şi al nostru, de mormintele ei moldoveneşti,
de datoria ei faţă de acest neam. De o sută de
ani peste trupul prins în lanţuri de fier stă vulturul cel
negru cu două capete lacome, şi două pliscuri ascuţite
rup din carnea noastră. Să se bucure! 5
Sau:
[...] la Chişinău,unde stă guvernatorul Basarabiei
şi Vlădica rusesc, care blastămă vorba şi cartea românească,
s-au purtat prapurele pe stradă, s-au întins
mese pentru mâncare şi băutură fără plată, ca la
pomana morţilor.
Slobozi sunt dumnealor, muscalii, să-şi tragă clopotele,
să-şi primbe prapurele şi să-şi facă şi pomană
înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Vor uşura românilor
înmormântarea străinilor care i-a biciuit, i-a
stors şi i-a umilit.
Noi, din partea noastră, am înţăles altfel. S-au
făcut slujbe pe la biserici pentru toţi ai noştri cari, pe
pământul furat, au muncit şi au adus jertfe fără să li se
ţie în seamă. S-a strâns lumea ca să audă cum, de două
ori, la 1812 şi la 1878, creştinul a luat de la creştin, prietenul
de la prieten, cel îndatorat de la cel care-l îndatorise
şi cel bogat de la cel sărman. Şi pe străzile oraşelor
celor mari fiecare trecător a fost rugat să dea câte ceva,
cât îl lasă puterea şi tragerea de inimă, pentru ca să poată
alcătui la Iaşi o casă în care să stea şi să afle hrană feciorii
de români din Basarabia, cari n-ar vrea să se adape de
tulburea învăţătură muscălească, ci de limpedea învăţătură
în graiul lor, la şcoala înaltă din Iaşi.
5
Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, 1912, Nr.
17, pp. 278-279.
– 172 –

S-au strâns, credem, vreo 10-15 000 de lei. Şi o să
mergem şi până la 50.000. Şi foaia noastră a început
să primească bani pentru casa românească a basarabenilor.
Şi nu credem că e departe ziua când în faţa făcătorilor
de întunerec vom ridica, pe temelii de drept şi de
jertfă, lăcaş de lumină! 6
[...] când puterea turcescă a început a slăbi, atunci
ruşii au răzbit pământurile altor stăpânitori, până au
ajuns cu hotarul la Nistru. Din acea vreme au început
pe capul nostru necazurile şi mai straşnice; căci, pe
lângă că suferim aşa de multe de domnia grecească,
acuma trebuia să mai îndurăm nevoi şi de pe urma
războaielor.
Noi eram un popor mititel; ruşii erau un popor
mare, ca şi azi, căci sunt 120 de milioane numai în
Europa. Turcii slăbiseră aşa, că nu li-a fost greu ruşiloir
ca, atunci când au bătutu pe turci de la 1806, să
ceară ca, despăgubire de războiu, o parte din trupul
Moldovei, numită şi până azi Basarabia. Despre cum
s-a făcut această răpire, vă vor spune alţii, poate chiar
d. Iorga, la vreme. Eu voiu să vă arăt că fie pâinea cât de
rea, tot mai bine-n ţara mea... 7
[...] Au biserici frumoase, vor fi având preoţi buni,
că doar e pravoslavnica Rusie la mijloc, dar limba lor
în biserică e tot rusească. Aşa că omul se lasă păgubaş.
Spioni pe toate drumurile, aşa că românul se teme a
le mai spune pe toate pe şleau cum le ştia el a spune.
Acum vreo două veri, cei ce alcătuiesc „Liga culturală”
la Galaţi au plecat în plimbare la Ismail, oraş în
josul Basarabiei. I-au primit bine toţi, cu primarul în
frunte. Când să plece vaporul, un preot din Galaţi li-a
mulţămit acasă la ei pe rusăşte, urându-li bun rămas.
Spionii au spus de treaba asta celor mari, şi toţi slujbaşii
din Ismail au fost permutaţi în fundul Rusiei ca
pedeapsă, încât mulţi, neavând bani să se ducă acolo,
s-au lăsat păgubaşi de slujbă. Şi asta au făcut-o ruşii
pentru că Liga culturală vrea unirea tuturor românilor.
8 [...] întăiu să muncim, să facem ca toţi românii să
aibă o singură simţire, o singură iubire, numai pentru
neamul românesc. Să veghem, ca fecioarele înţelepte
din Evanghelie, aprinzându-ni în inimă făclia
dragostei de neam. Şi acum, când ruşii vor face mari
serbări, vor ridica un monument în amintirea răpirii
Basarabiei, noi să arătăm că nu suntem părtaşi bucuriei
lor, că hrănim în sufletul nostru şi al copiilor
6
Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, numerele
21-22, 23 mai1912, pp.341-344.
7
Ibidem, p.165.
8
Ibidem, p.166.
noştri nădejdea în vremi mai bune. Anul acesta să fie
un an de doliu sufletesc pentru tot românul. Cetind
faptele privitoare la „răpirea Basarabiei”, mai mult să
ni cernim inimile. Şi, astfel pregătiţi, să aşteptăm în
tăcere desfăşurarea viitorului. 9
[...] Suntem 12 milioane de români, şi să căutăm
cu toţii a ni ţine cu sfinţenie legea noastră creştinească
şi a ni apăra cu sfinţenie neamul şi moşia strămoşească;
a ne deşteptacu toţii şi a fi strâns uniţi în cugete
şi-n simţiri, a arăta şi de acuma înainte lumii întregi
cine-am fost, cine suntem, cine iar vom fi odată. Şi
aşa, fraţilor, să căutăm în toate a fi cum se cade şi de
acuma înainte bine pregătiţi pentru acel ceas aşteptat,
fi-va atuncea veselia cea mai mare a sufletelor noastre,
şi, când vom ajunge de a fi adevăr o turmă şi-un păstor,
adecă uniţi cu toţii supt un steag şi o coroană, atunci
împrejurul moşiei, rotunzite cum a fost odinioară,
vom striga cu toţii în horă:
Fals hotar azi nu este,
Una suntem fraţi ca fraţi,
Horă mândră să se-ncingă,
Pe supt poale de Carpaţi! 10
Condamnarea univocă de către societatea românească
a dominaţiei ruse în Basarabia s-a repercutat
asupra atitudinii administraţiei ţariste. Mesajul
contestatar mediatizat de presa românească în publicistica
europeană a generat teama autorităţilor ruse
de eventuale acţiuni din partea forţelor naţionale şi
le-a determinat să-şi tempereze planurile exuberante
legate de festivităţile prilejuite de împlinirea a o sută
de ani de la „eliberarea Basarabiei”, lilmitându-se la o
serbare religioasă şi contramandând vizita ţarului şi
inaugurarea statuii lui Alexandru I .
Exemplele ar putea continua, confirmându-ne
viabilitatea opoziţiei românilor faţă de nelegiuirea
savârşită la 1812 şi consecinţele ei. Poziţia respectivă
relevă o chintesenţă ambivalentă – atât a perceperii
exhaustive a realităţilor dintre Prut şi Nistru, cât şi a
unei emotive pledări pentru cauza naţională a fraţilor
din stânga Prutului.
Infirmând părerea că doar intelectualitatea şi clerul
din dreapta Prutului au sfidat ostentativ celebrarea
actului abuziv de la 1812, vom da citire unei atitudini
exprimate chiar în inima Imperiului Rus. În 1912, în
Sankt-Peterburgskie vedomosti au fost inserate o serie
de articole semnate de publicistul rus N. Durnovo 11 ,
9
Ibidem.
10
Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, nr. 21-22,
p. 347.
11
Pravda dlia svedenia bessarabskogo duhovenstva i
– 173 –

în care, pe lângă faptul că se înfierează politica colonială
ţaristă în Basarabia, se conţine un apel către
autorităţile ţariste de a restitui Basarabia României.
Cu apelul lansat de publicistul rus se solidarizau 95 de
clerici basarabeni. Cu regret, nu le cunoaştem numele.
S-au păstrat semnăturile lor, care pot fi identificate
doar printr-o expertiză.
Ceea ce iese în vileag la o lectură atentă a protestului
în cauză este faptul că unii dintre semnatarii acestuia
deţineau funcţii importante în ierarhia ecleziastică
din Basarabia, deoarece fraudele financiare de care e
învinuit Serafim Ciceagov nu puteau fi cunoscute de
un simplu cleric. Acest apel condamnă public activitatea
frauduloasă a unui arhiereu, care trebuia să fie un
model de corectitudine şi omenie pentru păstoriţii săi.
Radiografia morală a lui S. Ciceagov, după cum reiese
din cele declarate de semnatari, este diametral opusă
doctrinei creştine. Iată ce spicuim din acest mesaj referitor
la activitatea arhiepiscopului Serafim în fruntea
bisericii din Basarabia la 1912:
Vlădica al nostru administrează arbitrar mijloacele
eparhiale, deposedând, fără vreo autorizaţie, clerul
local de fabrica de lumânări. În pofida dezacordului
clerului, a construit Casa Eparhială, care, categoric,
nu serveşte nici la un bun eparhiei, a privat eparhia
de posibilitatea de a deschide a doua şcoală eparhială,
construind, în schimb, un alt impresionant edificiu–
Casa Eparhială 12 .
Autorii demersului susţin că S. Ciceagov a făcut
acest lucru în scopul de a pune în propriul buzunar
cca 50 000 ruble. Ei demască comportamentul revoltător
al episcopului Serafim. Se afirmă că episcopul se
comportă autoritar, brutal şi insolent cu clerul local.
Eliberează din serviciu, fără nicio motivaţie pertinentă,
ghidat doar de intoleranţă, preoţi în etate, care mai
mult de 50 de ani s-au dedicat serviciului ecleziastic,
slujirii Domnului: „[…] Vlădica al nostru mai este şi
talentat, o adevărată nenorocire pentru eparhie, căci
ba se apucă de scris cântece religioase, ba se dedică cu
pasiune picturii, ba elaborează prospectele viitoarelor
construcţii eparhiale. Odată cu începutul noului an, el
a deschis la Chişinău magazinul eparhial de rechizite
bisericeşti, unde producţia expusă la vânzare e mult
mai scumpă decât în oricare alt magazin” 13 .
În continuare, Nicolai Durnovo, supunând unei
analize mesajul celor 95 de clerici basarabeni, subliniază
că plăcerea de a avea Casă Eparhială va costa
istorii eparhii, p.1.
12
Ibidem, p.2.
13
Ibidem.
Basarabia foarte scump, deoarece va rămâne debitoare,
„fiind impusă forţat şi nejustificat să achite sume
enorme de bani, blocând prin acesta posibilitatea de a
deschide o nouă şcoală eparhială, atât de necesară ei”.
Tendinţa autocrată a arhiepiscopului Ciceagov,
sub auspiciile căruia urma să se consume mediatizata
„celebrare” de 100 de ani de dominaţie ţaristă în teritoriile
dintre Nistru şi Prut, era aspru condamnată de
publicistul Nicolae Durnovo.
[...] Vlădica Serafim a cerut imperativ, fără pic de
jenă, să fie premiat pentru înălţarea Casei Eparhiale
cu 1500 ruble, iar disputatul edificiu să fie numit în
cinstea sa „Casa Serafim”. După toate probabilităţile,
acestă idee i-a fost sugerată de Casa Eparhială
din Odesa, care se numeşte „Dmitrievskij dom” în
onoarea arhiepiscopului Dmitrii, care a jertvit pentru
construcţia ei, din mijloacele personale, […] cca
300.000 de ruble, pe când la Chişinău totul e de-ndoaselea.
A fost înălţat edificiul eparhial şi, ca urmare,
diriguitorii construcţiilor au pus în propriul buzunar
cca 50.000 de ruble.” 14
Desigur, acuzaţiile aduse de reprezentanţii clerului
autohton au trezit o reacţie violentă din partea
autorităţilor ecleziastice ţariste, care au demarat o
campanie de apărare în presa timpului, în special, în
revista Eparhialnye vedomostişi în cotidianul Drug.
Încercând sa-l disculpe pe Ciceagov de învinuirile susmenţionate,
avocatul acestuia declara următoarele:
„Să-i fie cunoscut domnului Durnovo adevărul netăgăduit
că vlădica a fost premiat nu la insistenţa cuiva,
dar la dorinţa necondiţionată, sinceră a clerului eparhial,
lucru confirmat de sutele de iscălituri ale clerului,
profund recunoscător arhipastorului lor” 15 .
Şubrede contraacuzaţii au inundat presa ţaristă,
care interpreta protestul celor 95 de reprezentanţi
ai clerului basarabean drept „un ecou la mass-media
românească, care a aruncat în adresa Rusiei injurii şi
insulte drept recunoştinţă pentru izbăvirea lor de sub
jugul turcesc şi libertatea pe care le-a dăruit-o. Demonstraţiile
revoltătoare ale românilor erau sincronice
festivităţilor din Basarabia. Ele s-au manifestat prin
oficierea panihidelor pentru moldoveni, afişarea
doliului şi purtarea drapelelor de traur, organizarea
mitingurilor la Iaşi, rostirea discursurilor de către
profesori, tipărirea unui şir de caricaturi în care se
arată cum cazacii ruşi biciuiesc pe moldoveni, răspândirea
de proclamaţii antiruseşti, publicarea de articole
defăimătoare în adresa lui vlădica Serafim”.
14
Ibidem, p.6
15
Ibidem, p. 7.
– 174 –

Ceea ce trebuie de subliniat, în încheiere, este faptul
că şi românii, şi ruşii s-au pregătit cu febrilitate de
evenimentul comemorării de 100 de ani de la anexarea
Basarabiei. Deja, pe la 1900, s-au organizat deplasări
în Basarabia ale celor mai valoroşi oameni de cultură
din România, printre care şi cea din 1905 a istoricului
Nicolae Iorga. Cu scopul de a pregăti opinia publică
pentru centenar, s-au editat lucrări, s-au publicat articole
în presă. La fel a procedat şi Rusia. Pregătirile
pentru serbare au început cu mult înainte de celebrarea
propriu-zisă. Excludem categoric elementul
simplei coincidenţe a aflării lui Serafim Ciceagov în
fruntea bisericii din Basarabia la momentul celebrării
a 100 de ani de anexare a acestei regiuni la Imperiu.
Faptul că în fruntea bisericii basarabene se afla Serafim
Ciceagov, nepotul amiralului P.V.Ciceagov, conducătorul
armatei ruse de la Dunăre când s-a realizat
această tranzacţie teritorială, trebuia să sublinieze
o dată în plus importanţa conferită manifestaţiilor
preconizate la Chişinău 16 .
Eforturile cumulate ale românilor şi occidentalilor
de a intimida autorităţile ţariste s-au încununat
cu succes. Astfel, serbarea evenimentului a fost mult
mai rezervată decât s-a prevăzut iniţial. A fost anulată
vizita monarhului rus în capitala Basarabiei. Acest
lucru putea să se întâmple doar din motive foarte
serioase. Şi, evident, e exemplificată slăbirea şi decăderea
Imperiului Rus la acel moment. Deja, nu mai
era o putere competitivă pe piaţa politică. Şi nici în
plan intern nu mai avea acea posibilitate de a ţine sub
control periferiile,unde luau avânt mişcările sociale şi
naţionale.
Protestul celor 95 de clerici a ilustrat elocvent că
în clerul basarabean deja se înfiripau şi se promovau
ideile unioniste, acestuia urmând să-i revină rolul de
forţă dinamizantă în promovarea unor idealuri care
urmau să fie realizate prin actul de la 1918.
RÉSUMÉ
La presse du temps sur les événements de 1912
En 1912, on a marqué le centenaire de l’annexion
de la Bessarabie à la Russie. La presse roumaine et
occidentale a condamné avec véhémence ce rapt.
L’impact a été considerable. Les autorites tsariste
sont été alertées. En conséquence, le programme
descérémonies prévues a Chisinau a ete change,
étant réduit à une célébration religieuse. Dans la
presserusse centrale on a publié un article signé par un
groupe de 95 pretres de Bessarabie. Il sont demandé
de céder la Bessarabie à la Roumanie et ontaccusé
l’archevêqueSéraphim d’abus en service.
Le clergé bessarabien s’est révélé une des forces
dynamisantes des changements de 1918.
16
Ibidem, p.9.
– 175 –

– 176 –

ANEXAREA BASARABIEI: MENTALITATE ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ
ÎN BASARABIA ŢARISTĂ
Lucia SAVA
Timp de trei secole, est-europenii au folosit istoria
şi interpretarea ei pentru a vorbi despre identitatea lor naţională.
(Katherine Verdery)
Anexarea Basarabiei. Impactul politicii de colonizare,
rusificare şi deznaţionalizare asupra structurii
populaţiei provinciei. În urma semnării Tratatului de
pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812), Imperiul Rus
anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei,
numite în 1813 Basarabia 1 . Din momentul anexării şi
pe parcursul secolului al XIX-lea, autorităţile ţariste
au urmărit două scopuri principale în politica promovată
în Basarabia. Primul presupunea integrarea cât
mai rapidă a provinciei în structurile social-politice
ale imperiului, lichidarea specificului naţional românesc
şi rusificarea populaţiei autohtone. Cel de-al
doilea scop ţinea de interesele geopolitice şi strategice
ale Imperiului Rus în sud-estul Europei. Acesta viza
cultivarea unei imagini atractive a modelului rusesc de
bună guvernare în ochii popoarelor balcanice. Aceste
două scopuri se aflau în permanentă contradicţie.
În primele două decenii după anexare s-a acordat
preferinţă celui de-al doilea scop, nefiind neglijat nici
primul, care va deveni dominant începând cu sfârşitul
anilor 20 ai secolului al XIX-lea.
Politica autorităţilor ţariste s-a extins asupra direcţiilor
esenţiale ale societăţii basarabene; ea s-a manifestat
în organizarea politică-administrativă, în relaţiile
social-economice şi în viaţa naţional-culturală a
provinciei, lăsându-şi amprentele şi asupra mentalităţii
basarabenilor.
În acest context, trebuie să menţionăm că, în
ajunul anexării Basarabiei, populaţia românească alcătuia
o majoritate covârşitoare în ţinut (86%), dar după
o colonizare masivă, ponderea acesteia va înregistra o
continuă scădere. Potrivit lui Zamfir Arbore, înainte
de anexare, în Basarabia locuiau nu mai mult de 25-30
000 de locuitori de altă origine decât cea românească 2 .
Aceeaşi opinie este împărtăşită de V. Zelenciuc, care
1
Numele Basarabia desemna iniţial Bugeacul, zona restrânsă
de la nordul gurilor Dunării, care se afla sub dominaţia
otomană. Ulterior, acest termen a fost extins la întreg teritoriul
cuprins între Nistru şi Prut. „Nume fals şi fără rost”, cum
avea să declare, un secol mai târziu, istoricul Nicolae Iorga.
2
Z. Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1898,
pp. 95-96.
susţine că „până în secolul al XIX-lea, în comparaţie
cu numărul locuitorilor băştinaşi ai ţării – moldovenii,
greutatea specifică a populaţiei de naţionalitate
străină era mică, constituind nu mai mult de 10%” 3 .
Majoritatea românilor era atât de evidentă în
Basarabia, încât nu există niciun recensământ oficial
rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate
spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor
şi călătorilor ruşi şi străini care au vizitat Basarabia au
consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor
în regiune, chiar dacă recensămintele nu fixau întotdeauna
expres acest lucru.
Într-o publicaţie rusă din perioada ţaristă, situaţia
demografică a Basarabiei în primii ani după anexare
este prezentată astfel: „Populaţia rurală era constituită
din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat
de colonişti bulgari, cu excepţia Bugeacului,
care era pustiu după evacuarea tătarilor bucegeni. În
oraşe, pe lângă români, mai locuiau: greci, armeni,
evrei şi, parţial, fugari ruşi” 4 .
În primii ani după anexare, pentru a da senzaţia unei
perpetuări a vechii stări de lucruri şi pentru a asigura o
tranziţie lentă de la un regim la altul, autorităţile ţariste
au păstrat particularităţile de organizare administrativă
şi juridică locale; amiralul P. Ciceagov l-a numit, la 23
iulie 1812, în calitate de guvernator civil al Basarabiei,
pe boierul român Scarlat Sturdza, refugiat de multă
vreme în Rusia. În Instrucţiunile... date de P. Ciceagov
lui Scarlat Sturdza (primul şi ultimul guvernator de
origine română al Basarabiei), în 1812, se menţiona:
,,Este necesar de a da posibilitate locuitorilor din Basarabia
să resimtă avantajele unei administraţii părinteşti
şi generoase şi să se atragă, în chip ingenios, atenţia
popoarelor vecine asupra acestei provincii. Ultimul
război a antrenat minţile şi speranţele moldovenilor,
sârbilor şi ale altor popoare ataşate de Rusia […] este
necesar să menţinem ataşamentul acestor popoare şi
să-l ocrotim de influenţa duşmanilor noştri. Această
3
В.С. Зеленчук, Население Бессарабии, Chişinău, 1973, p. 149.
4
Памятная книжка Бессарабской области на 1862 год,
Chişinău, 1862, p. 151.
– 177 –

constatare vă va servi drept bază pentru toate acţiunile
Dumneavoastră în funcţia respectivă” 5 .
Aşadar, în decursul primului an de ocupaţie, Basarabia
a fost administrată conform vechilor obiceiuri
şi legi ale Modovei. La 2 februarie 1813 este instituit
guvernul provizoriu al Basarabiei, alcătuit din două
departamente, în cadrul cărora boierii moldoveni
deţineau majoritatea funcţiilor (în proporţie de 7:12).
Celelalte funcţii erau deţinute de funcţionari ruşi care
au activat în Principatele Române în perioada 1807-
1812. La 17 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat,
pe motiv de boală, din funcţia de guvernator al Basarabiei
şi este înlocuit de generalul I. Hartingh. Acesta,
ignorând prevederile Regulamentului privind administrarea
provizorie a Basarabiei (23 iulie 1812) 6 referitoare
la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale,
accelerează procesul de transformare a Basarabiei
într-o gubernie rusească. Are loc substituirea funcţionarilor
moldoveni cu funcţonari ruşi, este ignorată tot
mai frecvent legislaţia locală.
Alarmaţi de aceste abuzuri, boierii moldoveni
expediază, prin intermediul mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni,
mai multe demersuri împăratului
Alexandru I, Consiliului de Miniştri şi Consiliului de
Stat, inclusiv solicitarea de a numi drept guvernator o
persoană din rândul boierilor autohtoni ‒ demersuri
neglijate de autorităţile ruse.
Protestul faţă de anexarea Moldovei de Răsărit şi
faţă de politica de rusificare şi-a gasit expresie în strămutările
masive ale populaţiei din Basarabia în dreapta
Prutului. Migraţia în masă a populaţiei româneşti
din Basarabia avea mai multe motive. Unul dintre
ele a fost teama ţăranului moldovean de o eventuală
introducere a şerbiei în provincia ocupată. Au fost
cazuri în care sate întregi, în frunte cu preoţii lor, ,,au
fugit peste Prut” 7 . Conform afirmaţiilor lui I. Nistor,
„moldovenii fugeau cu duiumul dincoace de Prut,
temându-se ca robia muscălească să nu fie introdusă
şi în noua oblastie...” 8 . În al doilea rând, abandonarea
Basarabiei de către mii de români era impusă
de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii
basarabeni de autorităţile ţariste. Vexaţiunile cazacilor
şi soldaţilor ruşi, cazaţi pe la casele băştinaşilor,
comportamentul discriminatoriu al poliţiei ruse faţă
de populaţia românească din târgurile şi satele basarabene
au constituit alte motive ale acestui exod.
5
I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, pp. 180-181.
6
Şt. Purici, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 2011, p. 21.
7
I. Scurtu, D. Almaş et al., Istoria Basarabiei de la începuturi
până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 40.
8
I. Nistor, op. cit., p. 205.
Amplificarea migraţiei alarma autorităţile ruseşti.
Acest fenomen afecta imaginea Rusiei în faţa popoarelor
balcanice. Pentru a opri procesul, a fost fortificat
hotarul pe Prut. Cu toate acestea, exodul nu a încetat.
Înţelegând că Basarabia are o poziţie strategică
favorabilă, guvernul ţarist a căutat să ia măsuri suplimentare
pentru a crea în această regiune o situaţie mai
stabilă. Cu scopul de a constitui o bază socială leală, el
a iniţiat o amplă acţiune de colonizare. În primul rând,
era colonizată zona de sud a Basarabiei (Bugeacul),
deoarece în timpul războiului ruso-turc din 1806-
1812 câteva mii de nohai au părăsit Bugeacul, retrăgându-se
la sud de Dunăre, în Dobrogea. În anii 1808-
1809 autorităţile ţariste transferă restul populaţiei
nohai din Basarabia în regiunea Taurida.
Pentru a stimula afluxul de colonişti, administraţia
rusă le garantează celor sosiţi numeroase privilegii:
scutire de impozite şi de alte prestaţii pentru o
perioadă de 10 ani, acordarea unor loturi de pământ
semnificative (între10 şi 60 desetine), a unor credite
avantajoase pe termen lung, scutire de încartiruire şi
de serviciul militar pentru o perioadă de 50 ani (pentru
etnicii germani, pentru totdeauna), autonomie religioasă
şi culturală etc.
Cel mai mare aflux de colonişti venea din guberniile
ruse şi decurgea în două moduri: organizat şi
spontan. Deja la 23 aprilie 1815, Harting menţiona
pentru ministrul poliţiei S.K. Veazmitinov că, timp
de un an, „din provincie au fost expulzate în guberniile
Kiev, Herson, Ekaterinoslav şi alte gubernii circa
3000 de persoane” 9 [venite din proprie iniţiativă din
guberniile sus-numite pentru a se stabili în Basarabia,
n. red.].
Duplicitatea politicii guvernului ţarist referitoare
la migraţiile înregistrate în Basarabia este vizibilă
inclusiv în istoriografia sovietică moldovenească,
unde se menţionează că această politică a avut un
caracter contradictoriu: „pe de o parte, le poruncea
autorităţilor locale să pună capăt prin măsuri de
pedepsire adăpostirii fugarilor, iar aceştia să fie expulzaţi
la locurile de trai de mai înainte sau să fie recrutaţi,
surghiuniţi în Siberia, iar pe de altă parte, nu se
permitea deranjarea lor daca s-au stabilit temeinic în
Basarabia” 10 .
Ca urmare a politicii de colonizare a Basarabiei
cu diverse etnii, situaţia demografică a provinciei
s-a schimbat mult în perioada anilor 1812-1918. În
9
Ibidem, p. 19.
10
История Молдавии. Документы и материалы, Chişinău,
1969, tom III, p. II, p. 605.
– 178 –

primul rând, populaţia Basarabiei a crescut într-un
ritm mult mai ridicat, în comparaţie cu celelalte
regiuni ale Imperiului Rus, ajungând să numere în
1856 peste 990 000 de locuitori. Printre ţinuturile cu
cea mai mare densitate a locuitorilor figurează Hotin
şi Chişinău, urmate de Orhei şi Soroca. Această creştere
s-a datorat nu sporului natural, ci masivelor colonizări
efectuate de administraţia rusă. Pentru intervalul
1837-1857, statisticile oficiale arată că, anual,
au fost strămutaţi cu traiul aproximativ 21 000 de
colonişti străini pe teritoriul dintre Nistru şi Prut.
Coloniştii aşezaţi în Basarabia au adus contribuţia lor
la valorificarea ţinutului, la dezvoltarea economiei,
au convieţuit cu populaţia băştinaşă. În ciuda acestui
fapt, nu se poate nega preponderenţa românilor, care
reprezentau în continuare majoritatea incontestabilă
a populaţiei.
Această situaţie este confirmată şi de mărturiile călătorilor
străini care vizitează Basarabia în perioada ţaristă.
Istoricul polonez J. Kraszewski consemna, la 1843, că
„populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti” 11 .
Câţiva ani mai târziu (1845), inginerul francez de mine
X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, scria: „La
luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă
complet la vechile lor posesiuni pentru a se retrage dincolo de Dunăre;
nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie
creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti” 12 .
Venind în Basarabia în anul 1862, călătorul rus
Afanasiev-Ciujbinski nota că „în afară de departamentul
Hotinului, Basarabia era locuită numai de
moldoveni, care ignorau total limba rusă. Limba lor
era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină.
Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu
spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele,
din cauza asupririi la care era supus”. Afanasiev-Ciujbinski
se revolta împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai
poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare
propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului” 13 .
Preponderenţa demografică a românilor în Basarabia
este confirmată şi de către ruşi. Astfel, istoricul
şi omul politic P. Batiuşkov, un fervent susţinător
al rusificării, recunoştea că „Basarabia este departe de a fi
rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această
provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut” 14 .
11
Şt. Ciobanu, La Bessarabie. Sa population. Son passé. Sa
culture, Bucarest, 1941, p. 15.
12
I. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie,
Paris, 1920, p. 8.
13
M. Muşat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul
român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.
14
I. Alexandrescu, „Basarabia”, în Revista de istorie militară,
Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.
Caracterul românesc al Basarabiei este expus şi de
către academicianul rus L. Berg: „Moldovenii sunt românii
care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk
şi Herson învecinate cu ea; în număr mic, ei locuiesc şi în gubernia
Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar
României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau
valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale” 15 .
Relevante pentru confirmarea caracterului românesc
al Basarabiei în perioada ţaristă sunt mărturiile
etnografului rus T. de Pauly (1862): „Valahii, vlahii
(moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un
popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci,
romani şi slavi. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari…
La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriuzişi,
la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est
cu Marea Neagră”. În continuare, T. de Pauly susţine:
„Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare,
Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get»,
totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai…
Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui
Traian este locuită în principal de valahi sau români şi, de fapt, n-a
fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte
ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt
aceiaşi români, ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă
şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti”. T. de
Pauly conchide: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală
au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor” 16 .
Căpitanul de stat-major A. Zaşciuk a efectuat
în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei.
Cu această ocazie, el prezintă mărturii ample despre
populaţia teritoriului dintre Prut şi Nistru: „Moldovenii
formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală.
Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale
şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii
acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată,
amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi
păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a
romanilor decât italiana” 17 .
Datele istoricilor ruşi sunt completate de afirmaţia
geografului francez Emmanuel de Martonne, care,
vizitând Basarabia, susţinea în 1919: „Totul indică o ţară
locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am
intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti
şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti
oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi
sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc,
15
L.S. Berg, Populaţia Basarabiei, componenţa etnografică
şi numărul, Petrograd, 1923, apud A. Boldur, Istoria
Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 492.
16
A. Crihan, „Drepturile românilor asupra Basarabiei după
unele surse ruseşti”, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991,
pp. 121-123.
17
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400. Pentru
detalii, a se vedea А. Защук, Материалы для географии
и статистики России. Бессарабская область. Санкт-
Петербург, 1892.
– 179 –

în mod invariabil, moldoveni” 18 . În acelaşi context, E. de
Martonne nota că provincia „este locuită de o populaţie
pestriţă, unde mariajele interetnice trebuie să fie
des întâlnite, iar noţiunea de rasă (naţionalitate) are
un termen nedesluşit”, de vreme ce „o persoană care
se declară drept găgăuz se aseamănă mai mult cu un
malorus, un bulgar – cu un român din Muntenia, iar
un rus declarat nu era altceva decât o persoană a cărui
tată era moldovean şi mama sa – bulgăroaică” 19 .
Aşadar, în pofida politicii de colonizare cu
elemente etnice străine şi de deznaţionalizare a românilor
din Basarabia, urmărită de autorităţile ţariste pe
parcursul secolului al XIX-lea, relatările contemporanilor
consemnează majoritatea numerică a românilor,
comparativ cu alte etnii din această provincie.
Această situaţie reiese şi din datele statistice oficiale
ale perioadei. Semnificative sunt datele recensământului
imperial din 1897. Conform acestuia, la acea
dată, Basarabia avea 1 935 412 locuitori, din care
293 332 (15,2%) erau concentraţi în oraşe, iar 1 642
080 (84,8%) constituiau populaţia rurală. Oraşul
Chişinău, centrul administrativ al Basarabiei, avea
56 734 locuitori de sex masculin şi 51 749 locuitori
de sex feminin şi se situa pe primul loc ca populaţie.
Recensământul, care avea drept criteriu determinant
limba maternă şi nu apartenenţa etnică, prezintă
componenţa etnică a populaţiei Basarabiei după
cum urmează: moldovenii reprezentau 47,58% din
numărul total de locuitori, fiind urmaţi de ucraineni
– 19,62% şi, la o diferenţă mică, de evrei – 11,79%.
Situaţia este diferită, dacă analizăm coraportul dintre
populaţia urbană şi cea rurală. Urmărind structura
populaţiei urbane, remarcăm că în oraşe un procent
mai mare îl constituie evreii – 37,1%, ruşii – 24,42%,
urmaţi de ucraineni – 15,75% şi, abia în al patrulea
rând, de români (moldoveni) – 14,16% din numărul
total al locuitorilor oraşelor basarabene. Prin opoziţie,
structura populaţiei rurale era total diferită de cea
urbană: moldovenii reprezentau 53,55%, ucrainenii
– 20,31%, iar evreii şi ruşii doar 7,25% şi, respectiv,
5,12% din numărul total al populaţiei rurale 20 . Datele
statistice ne permit să concluzionăm că, în ansamblu,
18
Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, Tomul
XXXVII, 1916-1918, Bucureşti, 1919, articol publicat
iniţial în ziarul Journal des débats. A se vedea şi: E. de
Martonne, What I have seen in Bessarabia, Paris, Imprimerie
des Arts et des Sports, 1919, pp. 9-10.
19
Ibidem, pp. 9-10.
20
Первая всеобщая перепись населения Российской империи,
1897 г. III. Бессарабская губерния, Издание Центрального
Статистического Комитета Министерства Внутренних
Дел, 1905, p. 1.
politica de colonizare şi rusificare a Basarabiei a fost
promovată mai intens în mediul urban; satele moldoveneşti
îşi păstrează specificul naţional pe tot parcursul
secolului al XIX-lea.
Este relevantă în acest sens structura etnică a
oraşului Chişinău. Conform aceluiaşi recensământ
(1897), analizând componenţa etnică a populaţiei
oraşului Chişinău după criteriul limbii materne, situaţia
era următoarea: pe primul loc se situau evreii,
care constituiau circa 45,93% (49 829 persoane)
din numărul total de locuitori (108 483 persoane).
Pentru comparaţie, în întregul judeţ Chişinău, evreii
constituiau 19,48% din numărul total de locuitori,
ceea ce înseamnă că în oraş erau concentraţi cu aproximativ
30% mai mulţi evrei decât în judeţ 21 . Aceştia
erau urmaţi de vorbitorii de limbă rusă (32 722
pers./30,16%, în timp ce în judeţ ruşii, ucrainenii şi
bieloruşii constituiau 13,81% din numărul total al
populaţiei) şi abia pe locul al treilea se situa populaţia
băştinaşă, moldovenii, care constituiau 17,58% (19
081 pers.) în oraş şi 62,90% în judeţ. În afară de naţionalităţile
deja prezentate, în oraşul Chişinău locuiau
polonezi (2,99%), nemţi (1,17%), bulgari (0,85%),
precum şi armeni (0,34%), greci (0,28%), ţigani
(0,13%), turci (0,03%) 22 .
Contrastul existent între urbanizarea lentă a populaţiei
româneşti, comparativ cu celelalte etnii conlocuitoare
din Basarabia, este evidenţiat şi de N. Babilunga,
care menţionează: „Nivelul scăzut al urbanizării
moldovenilor era determinat de procesele de migraţiune
din secolul al XIX-lea, când sporirea contingentului
de locuitori orăşeni decurgea intens, dar nu atât
pe contul afluxului populaţiei rurale a Basarabiei spre
oraşe, ci mai curând în urma colonizării organizate de
guvern şi a celei spontane” 23 .
În pofida datelor complexe pe care le conţinea,
recensământul imperial din 1897 a fost supus unor
numeroase critici din partea cercetătorilor. Încă în
1907, V.N. Butovici, care deţinea funcţia de director
al şcolilor din Basarabia, a acumulat un bogat material
etnografic, publicat în anul 1916, urmărind scopul
studierii procesului „românizării rapide a populaţiei
nemoldoveneşti, cu precădere a celei ucrainene” 24 . În
baza materialului statistic acumulat, autorul menţionează
privind datele înregistrate în timpul recensă-
21
Ibidem, pp. 2-3.
22
Ibidem, pp. 2-3.
23
Н. Бабилунга, Национальный состав городского населения
Бессарабии, p. 25.
24
В.Н. Бутович, Материалы для этнографической карты
Бессарабской губернии, Киев, 1916, p. 3.
– 180 –

mântului: „Cea de-a patra naţionalitate, după număr,
o reprezintă ruşii. În realitate, numărul lor este mai
mic decât cel pe care îl indică recensământul, deoarece
împreună cu ei au fost incluse în calcule aproape toate
persoanele instruite din gubernie care utilizează limba
rusă literară” 25 .
Aceeaşi idee este susţinută de istoricul basarabean
Ştefan Ciobanu, care scria cu referinţă la această
problemă că autorităţile ruse „îi considerau ruşi pe
moldovenii care ştiau ruseşte, fiind trecuţi în recensământ
la rubrica ruşi” 26 .
Trebuie de menţionat însă că autorităţile ţariste
urmăreau evoluţia demografică a populaţiei imperiului
îndeosebi în ceea ce priveşte structura ei socială
şi confesională, dar nu şi componenta ei etnică, chiar
dacă acesta includea un conglomerat de etnii 27 . Această
„deficienţă” a statisticilor demografice imperiale este
consemnată şi de Alexei Miller, care susţine că „până
la Primul Război Mondial, statistica oficială imperială
nu a operat cu termenul de etnie” 28 . Tendinţa autorităţilor
ţariste de a nu reflecta veridic situaţia demografică
a imperiului sub aspectul ei etnic a determinat
anumite carenţe în datele Recensământului imperial
din 28 ianuarie 1897, care rămâne totuşi izvorul cel
mai complet şi mai amplu referitor la situaţia demografică
a Imperiului Rus la interferenţa secolelor
XIX-XX.
Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia
ţaristă. Identitatea naţională începe de la definirea
acelor considerente, larg regăsite în mentalitate, care
să permită majorităţii compleşitoare a membrilor
unei naţiuni să-şi pronunţe fără sentimente adverse
originea. Prin urmare, identitatea naţională reprezintă
un ansamblu de date şi trăsături prin care se individualizează
o persoană sau un grup în relaţiile sale cu
cei din jur.
În esenţă, constituirea unei naţiuni include mai
multe etape distincte, cum ar fi identitatea sau capacitatea
unui grup de a gândi despre sine că aparţine
unei naţiuni; legitimitatea acesteia; unitatea sau capacitatea
unei naţiuni de a cuprinde întreaga populaţie;
participarea sau reprezentarea la activitatea de guvernare
a diferitelor categorii din care este constituită
populaţia; distribuirea sau împărţirea avuţiei naţionale
între diferite categorii ale populaţiei; ş.a.
25
Ibidem, p. 23.
26
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Bucureşti-
Chişinău, 1992, p. 31.
27
D. Poştarencu, op. cit., p. 20.
28
А. Миллер, Империя Романовых и национализм, Москва,
2006, p. 172.
Pornind de la aceste etape, putem defini identitatea
naţională ca reprezentând o caracteristică dominantă
a membrilor unei naţiuni, pe baza unităţii de teritoriu,
limbă, obiceiuri şi tradiţii, viaţă economică. În
acelaşi context, membrii unei naţiuni au un sentiment
naţional care exprimă următoarele trăsături:
conştiinţa naţională care reprezintă ansamblul ideilor,
aspiraţiilor, sentimentelor prin care membrii unei
comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună a
unităţii.
În calitate de concept, identitatea naţională se
poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive
ale unui grup ca naţiune (aceeaşi descendenţă, limbă,
cultură, religie) şi la sentimentul de apartenenţă al
unui individ la acestea (care se manifestă prin respectarea
obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice) 29 .
Pentru a înţelege esenţa discursului identitar,
trebuie să pornim de la cele două postulate principale
despre orice tip de identitate: a) identitatea este esenţială,
fundamentală, unitară şi neschimbată, aşa cum
e miezul în nucă, susţinută de modelul esenţialist;
b) identităţile sunt construite şi reconstruite ‒ după
modelul instrumentalist 30 .
Totodată, există două aspecte ale modelului instrumentalist
care îl fac atât de atrăgător. Primul aspect
afirmă că identitatea nu e în interiorul a ceva, de
exemplu nu e „înlăuntrul” nostru, ci se constituie ca
o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem. Cea mai
exactă caracteristică a unui element constă în a fi ceea
ce nu sunt ceilalţi. O comunitate naţională utilizează
acest mecanism pentru a se caracteriza drept o naţiune
diferită de alte naţiuni. Pe acest mecanism se bazează
relaţia „noi – ei”, crucială în orice constituire a identităţii
naţionale [de exemplu, în Basarabia ţaristă acesta
este reprezentat de relaţia „noi (românii) şi ruşii”]. Al
doilea aspect important al modelului instrumentalist
este presupoziţia că identitatea există, se constituie
prin discurs şi naraţiune. Pentru a spune ceva despre
o comunitate anume, utilizăm o minimă naraţiune
– când a apărut această comunitate, evenimentele
importante prin care a trecut ş.a.m.d.
Deosebirea principală dintre identitatea etnică şi
cea naţională este starea nemobilizată politic a iden-
29
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, 1983, trad. Adam, Robert,
Bucureşti, Ed. Antet, 1997, p. 34; E. Hobsbawm, Naţiuni şi
naţionalism din 1790, trad. Diana Stanciu, Chişinău, Ed.
Arc, 1998, p. 12.
30
Atunci când cuvântul „identitate” devine un conceptumbrelă
în ştiinţele sociale, el are deja sensul de „construcţie”.
Termenul de „identitate” este impus în uz prin lucrarea lui
Erik Erikson, Identity: Youth and Crisis, London, Pluto,
Faber, 1968, p 37.
– 181 –

tităţii etnice, care e mai degrabă o identitate la nivelul
vieţii cotidiene şi ai cărei indicatori sunt, de regulă,
vestimentaţia, alimentaţia specifică unei comunităţi,
practicile religioase, comportamentul. Însă aceste
mărci ale identităţii de grup nu constituie o identitate
politică. Spre deosebire de identitatea etnică,
identitatea naţională presupune o organizare socială
omogenă, o societate marcată de mobilitate socială, un
egalitarism cel puţin relativ, industrializare şi o organizare
a muncii mai degrabă semantic-comunicativă
decât fizică, educaţie standard comună, cultură standard
comună, noi forme ale imaginarului colectiv sau
o comunitate imaginată 31 .
Ernest Gellner dă următoarea definiţie naţionalismului,
care, evident, nu este absolută: „Naţionalismul
este mai întâi un principiu politic, care statuează că
unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente.
Naţionalismul ca sentiment sau ca mişcare poate
fi cel mai bine definit în termenii acestui principiu.
Sentimentul naţional este satisfacţia datorată aplicării
sale. Mişcarea naţionalistă este aceea însufleţită de un
sentiment de acest tip” 32 .
În această ordine, J.S. Mill echivalează naţiunea
cu guvernul propriu şi apartenenţa statală. În acest
model naţional-statal, se consideră că statele naţionale
moderne s-au constituit din „comunităţile politice,
ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a
înglobat într-o naţiune” 33 . De cealaltă parte, în modelul
naţional-cultural, postulatul se fundamentează pe
elemente culturale integrate într-un sistem politic.
Aşa cum spunea L. Blaga, naţiunea se defineşte prin
organic. Sistemul de referinţă îl reprezintă identitatea
culturală şi cultural-naţională, cu ascendent asupra
factorului politic. „Nu naţiunea noastră a fost creată
de un stat, afirma N. Iorga, ci statul nostru a fost creat
de o naţiune. La noi, statul este o creaţie a naţiunii” 34 .
Totuşi, teoriile identităţii, grupate în substanţialiste,
oferă o viziune statică asupra identităţii, analizând
trăsăturile obiective ca substanţă a identităţii. E.
Gellner afirmă că identitatea naţională se defineşte în
termenii culturii împărtăşite ca un „individ colectiv”
cu personalitate proprie. În opinia cercetătorilor J.-R.
Ladmiral şi E.M. Lipiansky, identitatea naţională/
31
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare,
1918-1930, Bucureşti, 1998, pp. 111-157.
32
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, 1997, p. 9.
33
C. Ducu, „Argumentele lui J.S. Mill pentru principiul
non-intervenţiei”, în Revista de filosofie analitică, vol. I, nr. 1,
iulie-decembrie, 2007, pp. 109-126.
34
Cugetările lui Nicolae Iorga au apărut prima dată în
1905, sub titlul Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare
altul (Bucureşti, 1905).
culturală se fondează pe factori obiectivi (moştenirea
istorică, contextul politic, originile etnice, tradiţiile,
limba, religiile), însă ea se bazează şi pe reprezentări
sociale subiective (imagini, simboluri, stereotipuri,
mituri originale, legende istorice), care-i permit unei
colectivităţi să se definească şi să fie recunoscută de
alţii şi care-i conferă conştiinţei colective o configuraţie
a unităţii sale 35 .
Astfel, identitatea naţională este considerată un
tip specific de identitate socială colectivă. Specifice
unei naţiuni sunt: limba vorbită, un sistem de valori
comun, apartenenţa la un popor care are o anumită
istorie şi se caracterizează prin anumite trăsături psihomorale,
simboluri politice etc. Considerând relaţia cu
celălalt drept elementul hotărâtor în formarea identităţii,
identitatea naţională apare la A. Gavreliuc ca o
„neîncetată construcţie şi negociere socio-culturală” 36 .
Identitatea naţională ca identitate socială este un
fapt mai uşor de conceptualizat şi verificat empiric,
conform modelului elaborat de H. Tajfel 37 . Acesta
caracterizează fenomenul identitar ca fiind legat de
cunoaşterea individului şi de apartenenţa lui la anume
grupuri sociale, precum şi de semnificaţia emoţională
şi evaluativă care rezultă din acestă apartenenţă.
Potrivit opiniei sale, în orice societate complexă, un
individ aparţine unui grup mare de grupuri sociale,
încât apartenenţa la un anume grup va fi foarte importantă
pentru el, în vreme ce apartenenţa la altele va
fi mult mai mică. Factorii ce implică acest fenomen
sunt mult mai legaţi de permanenţa grupurilor, de
statusul grupal şi de posibilitatea sau imposibilitatea
de a renunţa la calitatea de membru al grupului etc.
În orice caz, diferitele apartenenţe la grup contribuie
diferit la formarea identităţii sociale a individului 38 .
Conceptul de identitate naţională este unul prin
35
Vezi J.-R. Ladmiral, E.M. Lipiansky, La communication
interculturelle, Paris, A. Collin, 1989.
36
A. Gavreliuc, Psihologia interculturală. Impactul
determinărilor culturale asupra fenomenelor psihosociale,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 28.
37
Teoria identităţii sociale a fost dezvoltată de către H. Tajfel,
fiind generată de interesul său pentru psihologia socială,
a prejudecăţii, a discrminării, a conflictului intergrup, a
schimbării sociale, ca şi de dorinţa sa de a forma o psihologie
social-europeană.
38
Printre lucrările cele mai semnificative: H. Tajfel, Human
Groups and Social Categories: Studies. In: Social Psychology.
Cambridge: Cambridge University Press, 1981; H. Tajfel,
J.C. Turner, Social Identity Theory. In: Human Groups and
Social Categories. Cambridge, UK: Cambridge University
Press, 1981; H. Tajfel, J.C. Turner, The social identity theory
of inter-group behavior. In: S. Worchel, L.W. Austin (Eds.),
Psychology of Intergroup Relations. Chicago: Nelson-Hall,
1986 ş.a.
– 182 –

excelenţă modern şi a marcat, în versiunea sa idealizată,
întreg secolul al XIX-lea, cunoscând o evoluţie particulară
în cazul Basarabiei. Naţionalismul ca doctrină
politică legitimată şi conceptul de identitate etnică ca
unul dintre elementele constitutive ale acesteia apar
ca rezultat al Revoluţiei Franceze şi coincid cu perioada
în care Basarabia este anexată de Rusia ţaristă 39 .
Astfel, Basarabia era izolată de restul Europei chiar
în perioada când ideea naţională, a identităţii etnice
şi a mândriei de a aparţine la o comunitate cu aceeaşi
limbă, cultură, tradiţii şi dreptul fiecărei colectivităţi
de acest fel de a crea un stat propriu câştiga din ce în
ce mai mult teren în Europa. Această situaţie a determinat,
în esenţă, apariţia cu întârziere a conştiinţei
naţionale la românii basarabeni, în sensul de conştiinţă
politică 40 . Au existat de asemenea alţi factori care,
potrivit concepţiei istoricului I. Caşu, au contribuit
la fenomenul menţionat: rata redusă de urbanizare a
populaţiei locale 41 , analfabetismul în masă, lipsa unei
limbi standard de comunicare, lipsa presei în limba
română ‒ elemente considerate de unii autori indispensabile
pentru apariţia unei „comunităţi imaginate”
precum este naţiunea 42 . Pe de altă parte, un factor care,
de obicei, a declanşat procese de diferenţiere etnică în
alte regiuni – colonizarea cu elemente străine – a avut
un impact redus asupra basarabenilor. Spre deosebire
de alte provincii româneşti înstrăinate (de exemplu
Transilvania), unde exista o diferenţiere religioasă
clară, în Basarabia rusească majoritatea coloniştilor
– ruşi, ucraineni, bulgari – aveau aceeaşi confesiune
39
Anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă a generat un adevărat
conflict identitar, ale cărui amprente sunt puternice şi în
prezent, având în vedere faptul că acesta devine o moştenire
pentru Republica Moldova.
40
Un studiu interesant despre particularităţile identităţii
naţionale a basarabenilor în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea au realizat istoricii I. Şarov şi A. Cuşco, „Identitatea
naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul
XIX”, în Basarabia: dilemele identităţii, Iaşi, 2002. Autorii
îl citează pe A. Pippidi (A. Pippidi, „Identitate etnoculturală
în spaţiul românesc. Probleme de metodă”, în Al. Zub (ed.),
Identitate şi alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi,
1996, pp. 56-79), care identifica mai mulţi factori în definirea
identităţii, printre care: 1) numele naţional propriu; 2) limba
naţională; 3) comunitatea de religie; 4) apariţia unei istoriografii
naţionale; 5) unitatea politică, implicit existenţa unui
stat naţional/etnic propriu; 6) o identitate culturală bine
definită şi dezvoltată. Referindu-se la situaţia din Basarabia,
istoricii menţionaţi consideră că, dacă primii trei factori
sunt caracteristici locuitorilor autohtoni ai acestei provincii,
despre ultimii trei factori nu poate fi vorba în condiţiile Basarabiei
de atunci.
41
Şt. Ciobanu, Basarabia: populaţia, istoria, cultura, Chişinău,
1992, p. 25.
42
I. Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-
1989), Chişinău, 2000, p. 118.
religioasă, creştină ortodoxă, fapt care a atenuat perceperea
acută de către populaţia locală a celor veniţi ca
străini, implicit ultimii nu prezentau alteritatea absolută
43 .
De altfel, încă A.D. Xenopol remarcase în legătură
cu războaiele ruso-turce că „un singur lucru mai
rămăsese de la străbuni: religia, dar pentru nenorocirea
ţării, religia ei era identică cu aceea a Rusiei, încât
cel puţin din această pricină, ţara nu putea să vadă în
ruşi un pericol pentru existenţa sa. Interesul naţional
dispăruse; cel religios nu opunea nici o stavilă. De aici
se înţelege uşor pentru ce ţara întreagă s-a aruncat cu
atâta orbire în braţele ruşilor” 44 .
În acelaşi context se înscrie opinia exprimată de
Leon Casso în 1912, potrivit căreia una dintre cauzele
lichidării autonomiei Basarabiei în 1828 a fost inactivitatea
boierilor locali, prea conformişti şi nepunctuali,
din care motiv Consiliul Suprem al provinciei
nu-şi putea îndeplini prerogativele care îi reveneau 45 .
Casso citează o descriere a consilierilor moldoveni
care aparţine viceguvernatorului Basarabiei, Vighel:
„De obicei se adună pe la ora zece cu o înfăţişare de
nemulţumire. După aceea, ascultă cu o mină de plictiseală
şi de nepăsare, fiecare cască mai mult de şase ori
pe ceas. Când însă bate ceasul douăsprezece, atunci
privirile tuturor se îndreaptă spre ceasornicul de pe
perete. Când în sfârşit bate ceasul, atunci toţi se ridică
cu zgomot, chiar dacă ar rămâne o pagină neascultată
din afacerea începută...” 46 .
Nu există deocamdată date sistematizate referitoare
la mentalitatea basarabenilor la răscrucea secolelor
XIX şi XX. Străinii care au cunoscut Basarabia
curând după 1812 „lăudau simplitatea, statornicia în
credinţe strămoşeşti, curajul faţă de moarte şi supunerea
faţă de autorităţi” 47 .
Un contemporan consemnează în presa timpului:
„Mă uitam în jurul meu şi mă minunam de buna
credinţă, curăţenia şi simplitatea moldovenilor, până
când nu trecuse 100 de ani de când ruşii îi stăpâneau,
până n-a trecut peste ei vijelia rusificării, cu toate metodele
ei de impuneri şi asupriri, aşa erau de curaţi la
suflet, aşa erau de nepătaţi în limbă, decât numai că în
loc de cuşmă moldovenească purtau şepci ruseşti, atâta
putuseră să impună ruşii moldovenilor de la sate…” 48 .
43
Ibidem, p. 118.
44
A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor
asupra Ţărilor Române, Bucureşti, 1997, p. 23.
45
L. Casso, Rusia şi basinul dunărean, Iaşi, 1940, pp. 323-324.
46
Ibidem, p. 324.
47
P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918,
Chişinău, 1992, p. 102.
48
***, „Omul cât trăieşte multe vede sau ceea ce am văzut de la
– 183 –

Schimbările intervenite în mentalităţile timpului
ca urmare a politicii ţariste se fac resimţite îndeosebi
în zonele urbane, iar oraşul Chişinău, în calitatea sa
de capitală, a fost cel mai mult supus acestui proces.
Acelaşi autor evidenţiază: „Cu oraşele se schimbase
treaba, că moldovenii se căzneau să grăiască cât mai
curat ruseşte, şi se râdeau unii pe alţii, că-şi stâlceau
limba lor, rusească se înţelege, se batjocureau făcânduse
ţigani şi mămăligari unii pe alţii, adică cum îi făceau
ruşii mai pe toţi la un loc, şi ca să dovedească că s-au
civilizat, mâncau semicichi (seminţe de floareasoarelui,
n.n.) şi beau votcă de 90 de grade, iar la chef
cruşon, blinele şi spărgeau paharele, ba mai trăgeau
câte odată şi din revolvere ca ruşii…” 49 .
Conform contemporanilor, conştiinţa naţională a
moldovenilor din Basarabia n-a putut să se manifeste
liber sub regimul ţarilor Rusiei. Organizarea moldovenilor
s-a realizat abia la începutul secolului al XX-lea,
când, după exemplul altor naţionalităţi din Rusia, au
început să-şi însuşească metodele şi curajul acestora în
ce priveşte revendicările politice, naţionale, economice,
culturale, sociale şi administrative pentru Basarabia.
Ca urmare, actul Unirii de la Chişinău s-a înscris
cu litere de aur în istoria neamului nostru ca triumful
dreptăţii noastre, iar în istoria universală ‒ ca un act de
realizare a marelui principiu pentru care s-a măcelărit
lumea în conflagraţia mondială: dreptul naţiunilor de
a dispune de soarta lor 50 .
Dar la începutul secolului al XX-lea numai o
minoritate neînsemnată a intelectualităţii basarabene
conştientiza nevoia unirii Basarabiei cu România;
o bună parte dintre aceştia erau foşti absolvenţi ai
Seminarului Teologic din Chişinău, care din 1898
beneficiaseră de dreptul de a da examene de admitere
la unele universităţi din interiorul Imperiului Rus 51 .
Studiind la Kiev, Harkov, Moscova, St. Petersburg şi
Tartu (Estonia), basarabenii au trăit experienţa aflării
departe de casă şi sentimentul de alienare şi au resimţit
nevoia de re-găsire identitară. În cadrul aceloraşi
universităţi, ei au avut posibilitatea de a face cunoştinţă
cu lucrări valoroase în limba română, inaccesibile
în Basarabia şi au contactat cu reprezentanţi ai unor
naţiuni cu un sentiment naţional puternic.
Presa periodică de limbă română a timpului a făcut
unele încercări de consolidare a sentimentului naţional.
Revista „Basarabia”, creată cu sprijinul direct al
alipire şi până azi în Basarabia”, în Prut şi Nistru, an. II, nr. 7,
martie 1935, p. 6.
49
Ibidem, p. 6.
50
P. Halippa, „Aniversarea Unirii Basarabiei”, în Viaţa Basarabiei,
an. VII, nr. 4-5, 1938, pp. 1-7.
51
I. Scurtu, Istoria Basarabiei, de la începuturi până în 1998,
Bucureşti, 1998, p. 66.
lui C. Stere, şi-a propus să contribuie la răspândirea
ideii de renaştere naţională printre basarabeni, însă
această revistă a apărut doar în perioada iulie 1906
– martie 1907, fiind interzisă de autorităţile ruseşti.
Între altele, revista aborda o serie de probleme precum
cea a deschiderii de şcoli naţionale, dreptul basarabenilor
la limba şi cultura naţională. Însă aceste iniţiative,
ca şi altele, lansate de reviste culturale cu caracter
asemănător nu s-au încununat cu succes.
Totodată, Primul Război Mondial a avut un
impact profund asupra întregii Europe, atât în domeniul
politic, cât şi în cel economic, social şi cultural:
„Războiul a adus o zdruncinare puternică în viaţa
popoarelor şi a statelor. El nu numai a făcut mai
urgente unele nevoi existente în timp de pace, dar încă
a pus în lumină altele noi, izvorâte fie din condiţiile de
trai puse de război, fie din năzuinţele fiecărui stat sau
neam...” 52 .
Pentru basarabeni Primul Război Mondial a
însemnat perioada în care s-au produs cele mai
profunde schimbări din întreaga lor istorie modernă,
îndeosebi în ce priveşte conştientizarea în masă a ideii
că ei constituiau o colectivitate distinctă, cu anumite
caracteristici speciale, ce o deosebeau de restul populaţiei
din Imperiu.
În momentul în care Sfatul Ţării a votat Unirea
cu România, la 27 martie 1918, o parte importantă
a basarabenilor era mai mult confuză decât entuziasmată
cu privire la acest eveniment, probabil şi din
motivul că România regală nu avea o faimă bună în
rândurile basarabenilor 53 .
Gradul redus de participare politică şi perpetuarea
modului de gândire tradiţionalist – convingerea
că lucrurile vor evolua spre bine de la sine 54 ,
precum şi teama de a nu fi anexaţi la Ucraina sau la
Rusa bolşevică au fost printre cauzele principale ale
acestei situaţii. Promisiunea guvernului de la Bucureşti
de a garanta autonomie locală şi angajamentul de
a promova reforme sociale şi economice radicale, - au
fost alte argumente convingătoare invocate de unionişti.
Totuşi, revendicările naţionale au fost eclipsate
52
Este vorba despre un articol semnat de Un român (anonim),
„Nevoile urgente”, publicat în ziarul Mişcarea din 6 martie
1918.
53
O. Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească,
vol. I, Cluj-Napoca, 1926, p. 40, 42.
54
Această concepţie includea, între altele, ideea percepţiei
ciclice a timpului, potrivit căreia nimic nu se schimbă, totul
se repetă, destinul oamenilor se află în mâinile lui Dumnezeu.
În acest sens, viitorul nu poate fi influenţat de acţiunile
omului. A. Bobeică, Sfatul Ţării – stindard al renaşterii naţionale,
Chişinău, 1992, pp. 162-163.
– 184 –

de cele de ordin economic şi social 55 . Un alt punct de
vedere postulează că atât liderii reacţionari, cât şi cei
revoluţionari ai Basarabiei erau împotriva bolşevicilor
şi a ideii de unire cu România, deoarece ei se temeau
pur şi simplu de instaurarea unui regim politic diferit
de cel existent până atunci 56 .
Unirea Basarabiei cu România nu a însemnat
schimbarea bruscă a mentalităţii. În mai multe ziare
ale timpului se menţiona că prin populaţia sa românească
şi prin dreptul istoric Basarabia e românească,
„dar nu există încă în sufletul acestei populaţiuni o
puternică conştiinţă naţională, care să o apere de orice
ademeniri din afară şi să o lege indisolubil de restul
poporului român” 57 . Pentru consolidarea conştiinţei
naţionale era nevoie de a se lucra în mai multe direcţii.
În primul rând, printr-o sinceră şi larg democratică
reformă politică-socială, care să lege astfel de faptul
unirii un maximum de drepturi politice şi bunăstare
economică ale populaţiei şi să consolideze astfel
unirea naţională prin identificarea ei cu satisfacţia
aspiraţiilor democratice egalitare ale acestei populaţii.
Apoi, printr-o vastă operă propriu-zis culturală, care
să dea instinctului naţional forma şi amploarea unei
conştiinţe naţionale 58 .
O mărturie importantă referitoare la mentalitatea
basarabenilor din ajunul Unirii aparţine prim-ministrului
României, Alexandru Marghiloman. Aflându-se
la Chişinău cu două zile înainte de Unire, acesta scria:
„Viaţa începe la ora 11, se lucrează până la 3. Se prânzeşte
lung, mult, încet, fumând...”. A. Marghiloman este
uimit că la sosirea sa a văzut „puţină lume pe străzi, se
adună numai în faţa hotelului. Nepăsare Ostilitate” 59 .
Nicolae N. Alexandri, membru marcant al Sfatului
Ţării, scria cu referire la influenţa pe care a avut-o
procesul de rusificare asupra mentalităţii basarabeanului:
„Geniul slav este geniul care îl caută în permanenţă
pe Dumnezeu, reflectat atât de bine în literatura
rusă şi care ne-a molipsit şi pe noi. Din aceste considerente,
basarabeanul nu mai este un român simplu, ci
un român complicat” 60 .
55
I.-A. Rus, „The roots and Early Development of „Moldovan”-
Romanian Nationalism in Bessarabia (1900-1917)”, în
Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, tom.
XXXIII, 1996, pp. 287-302.
56
I. Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-
1989), Chişinău, 2000, p. 122.
57
Ibidem, p. 122.
58
C. P., „Naţionalizarea Basarabiei”, în Mişcarea, 8 septembrie
1918.
59
A. Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, 1995, pp.
123-124.
60
I. Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise,
realizări (studii şi documente), Chişinău, 1998, p. 288.
După Marea Unire, unele personalităţi marcante
ale timpului au exprimat doleanţe în ceea ce priveşte
aportul fiecărei provincii la propăşirea României.
Astfel, N. Iorga, în articolul din aprilie 1918 intitulat
sugestiv Ce le cerem basarabenilor, scria că „basarabenii
ar trebui să dăruie Ţării idealismul care ne lipseşte
prea mult... idealismul hotărât şi fanatic, ireductibilul
idealism luptător până la moarte, acela care vede între
ideea ajunsă la crez şi între realitatea ei un drum, lung
ori scurt, ce are de a face!, dar o linie dreaptă, care e a
unei datorii faţă de viaţa, cu tot ce poate să dea familia,
cu tot ce are dreptul să reclame cugetarea, cu tot ce ar
dori să mai ştie, să mai lege, să mai guste, nu e nimic,
idealismul pentru care în vechea noastră patrie Rusia,
mii de oameni au murit zâmbind în funia spânzurătorii
şi înaintea plutonului de execuţie” 61 .
Prin urmare, din cauza unor factori subiectivi sau
obiectivi, mentalitatea românului basarabean în perioada
din ajunul şi de după Unire rămâne încă destul
de refractară la opera de culturalizare a statului român
şi putem presupune că progresul în ceea ce priveşte
procesul de conştientizare a identităţii naţionale a
fost anevoios sau basarabenii înţelegeau diferit, nu
prea entuziast, modul de a-şi afirma apartenenţa la
naţiunea română, în orice caz nu prin dragoste prea
mare de carte şi „iluminare” naţională. Vicisitudinile
perioadei, frustrările acumulate au determinat astfel
conservarea, dacă nu chiar accentuarea identităţii regionale:
„suntem moldoveni mai întâi de toate, şi apoi
români” 62 , în detrimentul identităţii panromâneşti.
Despre regionalismul basarabean, Gh. Bezviconi
aprecia: „Basarabenii sunt regionalişti, dar nu îndrăznesc
să se recomande sub această calitate…” 63 .
Prin urmare, putem evideţia în mentalitatea basarabeanului
un caracter identitar regionalist. Ideologia
regionalistă ‒ pe care unii o consideră o ideologie
îngustă, ancorată în empiric, periculoasă şi distrugătoare
de ideal, iar alţii, din contra, o ideologie realistă
şi salvatoare ‒ este definită de autor „ca o doctrină care
61
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997,
pp. 170-171.
62
Despre acest lucru vorbeşte, indirect, Irina Livezeanu în
lucrarea Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-
1930, Bucureşti, 1998, pp. 111-157.
63
Gh. Bezviconi, “Reflecţii asupra regionalismului basarabean”,
în Viaţa Basarabiei, an. VII, nr. 1-7, 1938, p. 111. „Regionalismul
este periculos numai atunci când favorizează grupările
regionale; el este şi mai periculos când cultivă aspiraţiile regionale,
pe când regionalismul care cultivă nevoile locale este
eficace şi salvator, fiind o politică de realităţi. Regiunea nu
poate avea aspiraţiuni, ci numai nevoi de satisfăcut. Singur
neamul are aspiraţiuni şi idealuri, la care regiunea trebuie să
aspire”, conchide Gh. Bezviconi.
– 185 –

soluţionează, ‒ nu favorizează ‒, nevoile, dar nu şi aspiraţiile
grupărilor regionale”. Gh. Bezviconi distinge
trei tipuri de regionalism:
1. regionalismul ambiţioşilor şi al nemulţumiţilor
semidocţi. Acesta nu constituie o doctrină politică,
ci pasiunea nestăvilită şi periculoasă a unor personalităţi
politice „marcante”, care confundă regiunea cu
persoana lor. Basarabia nu cunoaşte asemenea cazuri
politice patologice. Evenimentele politice premergătoare
actului Unirii, adică Republica Democratică
Moldovenească şi Sfatul Ţării, n-au fost acte politice
ce prevesteau un regionalism politic, ci simple acte de
strategie politică pentru a integra Basarabia în românism.
Amintirea acestor acte politice trădează un
„particularism” basarabean, care poate fi o mândrie de
independenţă ca om;
2. regionalismul ca mentalitate sau regionalismul
local, natal, destul de puternic în Basarabia; poate fi,
în concepţia autorului, periculos, fiindcă poate devia
repede de la un regionalism economic şi cultural la un
regionalism politic. În cazul de faţă, regionalismul nu
este determinat de nevoile locale şi de cadrul naţiei, ci
constituie o continuitate ereditară. Astfel, românul cu
conştiinţa naţiei, care se poate stabili oriunde pe teritoriul
Ţării, încearcă să cunoască şi să realizeze local,
adică regional, dar numai în contextul necesităţilor
locale şi în cadrul naţiei;
3. regionalismul de realităţi este salvarea economică
şi culturală a Basarabiei. El trebuie să stea la orice
icoană din Basarabia şi să fie o mândrie pentru orice
român basarabean. Acest tip de regionalism presupune
cunoaşterea nevoilor locale, satisfacerea lor şi o prodigioasă
activitate regionalistă încadrată în românism 64 .
Mentalitatea îngustă, regionalistă a basarabeanului
este evidenţiată de mai mulţi contemporani. N.
Costenco menţiona cu referinţă la aceasta: „Sub zodia
politicianismului de ieri, basarabeanul a trăit zile de
cruntă nelinişte şi veninos zbucium sufletesc. Am avut
norocul de a cădea victima unei mentalităţi false. Şi
nimic nu înrâureşte în rău sau în bine asupra dezvoltării
unui popor ca starea de spirit, mentalitatea.
Falsa mentalitate, pentru Basarabia, a fost, în timpul
robiei seculare sub Rusia ţaristă şi de la Unire încoace,
prezenţă stihiară, de neînfrânt. Fatalitatea acestui
rău a înăbuşit orice aspiraţie omeneşte plauzibilă, a
făcut ca basarabeanul să se retragă în noaptea izolării
sale…” 65 . Autorul scoate în lumină o serie de particularităţi
ale mentalităţii românului basarabean, care
au determinat caracterul regional al acesteia: „Soarta
64
Ibidem, pp. 112-117.
65
N.F. Costenco, “Era nouă”, în Viaţa Basarabiei, an. VII, nr.
8-9, 1938, pp. 3-7.
a făcut ca norodul basarabean să aibă un tipar sufletesc
specific, modelat în lupta pentru libertate politică
şi dreptate socială pe care au dus-o toate popoarele
împărăţiei moscovite împotriva jugului ţarist, precum
şi în mişcarea intelectualităţii ruse, în misticismul ei
fanatic, s-a închegat şi oţelit sufleteşte elita românimii
din Basarabia” 66 .
Tiparul sufletesc specific al Basarabiei se rezumă,
în concepţia lui N. Costenco, la următoarele trăsături
generale: credinţa aproape mistică într-un ideal social
ireductibil (remarcat la C. Stere); structura cerebrală
aptă pentru abstracţie şi rigiditatea doctrinară; înclinaţia
de a duce tezele până la ultimele lor consecinţe
logice şi pasiunea neînfrântă în susţinerea şi propagarea
convingerilor proprii; încrederea în conştiinţa sa; onestitatea,
un dezvoltat sentiment de pudoare; respectul,
care reclamă reciprocitate, al proprietăţii şi al individualităţii;
naivitatea, cu extraordinară aplecare către
idealism; basarabeanul este fiu al paradisului ideilor
ireductibile; platonician într-o anumită măsură 67 .
În aceste condiţii, întâlnirea dintre intelectualul
basarabean, cu profilul anterior bine definit, şi intelectualul
bucureştean, caracteristica spiritului căruia
era elasticitatea, a prilejuit evidenţierea unui contrast
izbitor, care a făcut inevitabil conflictul de ideologii şi
a determinat caracterul izolator al celui dintâi.
Politica interesată a instituit imediat o serie de stări
excepţionale, s-ar putea spune permanente, uneori sub
formă deghizată, oferind basarabenilor prilejul să retrăiască
toată exasperarea şi jignirea simţului de demnitate
cetăţenească şi omenească, chiar dacă pretindeau
mai mult ca orice libertatea şi dreptul legitim. De aici
a rezultat opinia regionalistă, concepţia autonomă
de idei; s-a constituit starea de spirit protestatoare şi
dorinţa admirabilă, ca, prin puteri proprii, să se ridice
un spirit oprimat de veacuri pentru a sta, prin roadele
ce le va da cu necesitate, pe picior de egalitate alături
de ceilalţi fraţi români.
Mişcarea culturală provincială regională se caracterizează,
în cazul basarabenilor, prin retragerea intelectualilor
şi organizarea lor într-un corp independent,
fără a fi totuşi exclusivist, în scopul de a da putinţă
şi imbold capacităţii creatoare a spiritelor băştinaşe
să se folosească de mijlocul de a se realiza pe tărâmul
universal al culturii 68 .
Totuşi, idealismul basarabenilor, invocat de N.
Iorga, nu s-a manifestat din plin prin latura sa cea
mai bună, şi nu numai din vina basarabenilor. Din
contra, s-a arătat acel idealism ale cărui caracteristici
66
Ibidem, p. 5.
67
Ibidem, p. 6.
68
Ibidem, pp. 3-7.
– 186 –

sunt mai mult negative, împrumutat tot de la ruşi şi pe
care România îl avea cu prisosinţă ‒ idealismul omului
„care e întotdeauna nemulţumit de orice, care merge
neţesălat şi cu injuria pe buze, care scormoneşte fără
ca scormonitura să fie o brazdă şi aruncă înlăuntru
o otravă care ar fi în stare să ucidă orice sămânţă;
sumbrul idealism de complot şi de conspiraţie care,
negăsind sensul pozitiv al vieţii, răspândeşte pretutindeni
sepulcrala ştiinţă a negaţiei şi neputând muri cu
un zâmbet, trăieşte cu un blestem” 69 .
În concluzie, analizând situaţia generală a Basarabiei
în perioada dominaţiei ţariste, putem conchide
că acest ţinut a avut o soartă foarte dificilă şi tragică.
Prin anexarea de la 1812 şi prin promovarea unei
politici aspre de colonizare a Basarabiei cu elemente
etnice străine, care urmăreau intensificarea procesului
de deznaţionalizare şi de rusificare a populaţiei
autohtone româneşti, dar şi prin promovarea diferitor
înlesniri pentru coloniştii străini, autorităţile ţariste
au reuşit să-şi consolideze dominaţia în această parte
geopolitică a Balcanilor.
Aceste vicisitudini au scos în evidenţă unele trăsături
de mentalitate mai puţin agreabile ale basarabenilor,
apreciate fiind din punctul de vedere al interesului
naţional, al relaţiei cu celălalt ‒ trăsături care pot
fi explicate din punct de vedere uman şi istoric, care
s-au accentuat şi au declanşat uneori o anumită apatie,
alteori chiar dispreţ pentru apartenenţa la comunitatea
politică şi culturală românească. Totuşi, cum
constata Charles Tissot, consulul Franţei la Iaşi în
1866, mentalitatea basarabenilor s-a schimbat: aceştia
„nu se mai mulţumesc să nu devină slavi, ca până
atunci, ci tind energic să redevină români” 70 .
RESUME
Annexion de la Bessarabie: MENTALITE ET IDENTITÉ NATIONALE
dans la Bessarabie tsariste
L’étude met en évidence le contexte socio-politique,
culturel et national de la Bessarabie après
l’annexion de cette région roumaine par l’Empire
russe en 1812. Les conséquences de la politique de
colonisation, de russification et de dénationalisation
des Roumains bessarabiens, suivie par les autorités
tsaristes ont été très dures ; on les retrouve dans tous
les domaines de la vie sociale de cette région, mais
surtout dans le discours identitaire et dans la mentalité
de la population autochtone.
Avant l’annexion la grande majorité de la population
de la Bessarabie était d’origine roumaine, mais
les mesures entreprises par les autorités russes ont
déterminé de grands changements démographiques,
surtout dans la structure ethnique des villes, dominées
par les Russes. Par contre, l’esprit de l’identité nationale
reste presque inchangé dans le milieu rural. Les
témoins et les sources officielles de l’époque prouvent
que la Bessarabie a réussi à conserver son spécifique
national. On le voit dans la lutte pour la liberté nationale,
pour les idéaux et les aspirations nationales,
culminant avec l’Acte de 27 mars 1918 ‒ l’Union de la
Bessarabie avec la Roumanie.
La mentalité des Bessarabiens présente une sorte
de régionalisme, qui porte l’empreinte des éléments
slaves mais, en même temps, conserve l’esprit de
l’identité roumaine.
69
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti, 1997,
pp. 170-171.
70
Şt. Purici, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 2011, p. 44.
– 187 –

– 188 –

ANUL 1812 ŞI ÎNTRERUPEREA PROCESULUI ORGANIC DE
TRANSFORMARE A CONŞTIINŢEI MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ÎN CEA
MODERNĂ PE TERITORIUL BASARABIEI
Valentin CONSTANTINOV
Începutul Evului Mediu, pe lângă procesele
complexe economice, sociale şi politice, a generat un
fenomen de o profunzime nemaipomenită, care va
supravieţui până în zilele noastre şi va genera atâtea
controverse, mai mult sau mai puţin argumentate. Este
vorba de formarea popoarelor – un proces complex,
uneori contradictoriu, care se raportează la nişte
reguli precise şi exacte, pe care nimeni nu le poate anticipa,
ci doar explica 1 . Formarea popoarelor medievale,
care au ca principal element distinct – limba, diferă
de procesele moderne ale conştiinţei, declanşate odată
cu iluminiştii francezi, care făceau apel la solidaritatea
tuturor locuitorilor unui stat, indiferent de statutul
social în primul rând. Procesul constituirii conştiinţei
naţionale a fost declanşat cu precădere în secolul al
XIX-lea, când pe teritoriul european au apărut naţiunile
moderne. Tot atunci a fost creată şi naţiunea
română, care susţinea necesitatea unificării tuturor
românilor într-un singur stat şi efectuarea reformelor
modernizatoare. Cum s-a răsfrânt acest proces asupra
Basarabiei şi ce influenţă a avut anul 1812 în acest
proces ne propunem să dezbatem în acest articol.
Formarea popoarelor europene a stat la baza
formării statelor europene. Statele din perioada medievală
însă nu întrunesc la nivel de conştiinţă elementele
necesare pentru a desemna „o naţiune”. Fără îndoială
că a existat o conştiinţă medievală care ţinea de
conştiinţa apartenenţei la acelaşi etnie. În perioada
medievală, atunci când încă nu există conştiinţa naţională
sau, mai exact, aceasta se află în proces de constituire,
conştiinţa etnică este mai degrabă o constatare
a identităţii, decât enunţarea unui program politic
bine argumentat ideologic. De asemenea, în perioada
medievală există o solidaritate mai degrabă de
clan, decât una a reprezentanţilor unei etnii. Şi totuşi,
aşa cum istoria deseori este ştiinţa excepţiilor, o să
1
În ce priveşte etnogeneza românilor, una dintre lucrările cele
mai sugestive care explică fenomenul în complexitatea lui
este lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol
istoric: poporul român, apărută pentru prima oară în limba
franceză, în anul 1940, ca răspuns la întrebarea cunoscutului
istoric francez Ferdinand Lot despre enigma pe care o vedea
el în formarea şi menţinerea elementului românesc la nord de
Dunăre.
constatăm şi aici câteva. Conştiinţa medievală stă de
multe ori la originea unor proiecte politice ale suveranilor
unor ţări care tind să-i unească sub spectrul lor
pe reprezentanţii aceleiaşi etnii, chiar dacă ei trăiesc în
ţări diferite. Se impune, aşadar, stabilirea în linii mari
a câtorva componente necesare pentru desemnarea
procesului de conştiinţă etnică, dar şi legătura acesteia
cu statul medieval şi, apoi, modern.
În Evul Mediu, reprezentanţii unei etnii pot avea
unul sau mai multe state sau să fie cooptaţi, la rândul
lor, în componenţa unor state conduse de suverani
străini. În cazul românilor, problema pluralităţii
statale a suscitat mult minţile istoricilor de la noi, până
la urmă găsindu-se răspuns la toate întrebările puse 2 .
De fapt, începând cu corifeii Şcolii Ardelene,
problema etnogenezei şi conştiinţei medievale şi
moderne româneşti poartă un caracter pronunţat
politic 3 .
Transilvania a intrat de timpuriu sub influenţa
politică a Regatului apostolic al Ungariei. Acest
fapt a devenit unul care a deturnat procesul firesc al
formării unui stat românesc unic la nord de Dunăre 4 .
Formarea ambelor țări române extracarpatice a decurs
în condiţii complexe şi la care au contribuit diferiţi
factori, unul dintre elementele principale a fost cel
2
În istoriografia românească au apărut mai multe lucrări cu
privire la explicaţia problemei pluralităţii politice în Evul
Mediu românesc, una dintre lucrările reprezentative fiind
semnată de Petre P. Panaitescu, „De ce au fost Ţara Românească
şi Moldova ţări separate”, în Interpretări româneşti.
Studii de istorie economică şi socială, prefaţă, note şi comentarii
de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1994, pp. 99-110.
3
La 100 de ani de la anexarea Transilvaniei la Imperiul Habsburgic,
corifeii Şcolii Ardelene au redactat o scrisoare cu
revendicări politice pentru cei mai numeroşi şi vechi locuitori
ai Transilvaniei – românii. Aceasta a fost însoţită de argumente
istorice cu privire la vechimea elementului românesc
în Transilvania. Aşa cum era de aşteptat, autorităţile austriece
nu au dat curs acestor revendicări, ci, dimpotrivă, au formulat
nişte răspunsuri care, cu timpul, au devenit elementul de
bază al teoriei discontinuităţii românilor în Transilvania, în
special, şi al românilor la nordul Dunării, în general. Pentru
întreaga problemă vezi: D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Academică, 1984.
4
Fapt explicat şi de Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 100.
– 189 –

demografic. Astfel, în preajma formării celor două
state, dar și după aceste evenimente, din Transilvania
vor veni și se vor stabili pe teritoriul viitoarelor state
mai mulți coloniști. Fie că era vorba de elite politice,
fie că era vorba de oameni simpli. În urma acestui
proces se va ajunge la creşterea numărului populației
deja existente la acel moment în aceste regiuni, ceea
ce va contribui și mai mult la formarea viitoarelor
state medievale române: Țara Românească și Țara
Moldovei. În cronicile ambelor țări va fi vehiculată
teoria „descălecatului”, care trebuie înțeleasă în
sensul venirii și stabilirii pe teritoriile viitoarelor state
românești a coloniștilor din Transilvania. Acest proces
nu se va opri odată cu întemeierea statelor românești.
Domnii Țării Românești și ai Țării Moldovei vor
sprijini procesul colonizării atât din Transilvania,
cât și din cealaltă țară românească pentru sporirea
numărului contribuabililor și, respectiv, a bogățiilor
țării – „ungurenii”, „muntenii” și „moldovenii” sunt
chemați fiecare în celelalte țări, fiind scutiți de plata
totală sau parțială a dărilor pe o perioadă de doi-trei
ani. Deplasările populației românești dintr-o țară în
alta sunt atestate mai ales în anii de răstriște, când una
dintre țări este atacată din afară. Și chiar dacă existau
tratate politice care prevedeau întoarcerea fugarilor,
chiar dacă și erau respectate, oricum întoarcerea se
producea într-o măsură foarte mică, cea mai mare
parte rămânând în noua lor patrie. Aceste deplasări
de populație, firește doar a unei mici părți, au asigurat
limbii române o unitate extraordinară, care poate fi
explicată numai prin acest fenomen al pendulării și
strămutării dintr-o țară în alta. În străinătate românii
erau numiţi „valahi”, iar ţările lor ‒ „Valahii”, cu derivatele
lor: vlah, voloh, olah, iflac – toate însemnând
acelaşi lucru. Fireşte că străinii, dar şi românii au fost
conştienţi de unitatea lor etnică, dar şi de pluralitatea
statală. Termenul Valahia apare trecut în hărţi încă
din secolul al XV-lea 5 . În documentele din epocă,
cele două ţări române sunt numite Valahia Maior
(sau, uneori, Magna) şi Valahia Minor 6 sau „ambele
Valahii” – adică Ţara Românească şi Moldova 7 .
Ştefan cel Mare, atunci când se referea la domnii din
Ţara Românească, pe care i-a schimbat de atâtea ori,
vorbea de „l’altra Valachia” 8 ‒ o dovadă sugestivă a
5
Eugen Stănescu, „Unitatea teritoriului românesc în lumina
menţiunilor externe: «Valahia» şi sensurile ei”, Studii,
1968, nr. 6, pp. 1105-1123, p. 1114.
6
Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti,
1983, p. 135.
7
Ibidem, pp. 130-140.
8
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, Bucureşti,
1913, pp. 341-344.
unităţii etnice a populaţiei din cele două ţări române
extracarpatice. De-a lungul Evului Mediu, problema
unităţii etnice a românilor va apărea destul de des,
iar începând cu formarea ţărilor române extracarpatice
în secolul al XIV-lea, vom întâlni frecvente cazuri
ale colaborării lor politice 9 . Mai târziu, în secolul al
XVI-lea şi, mai ales, al XVII-lea se formează unitatea
strategică a spaţiului nord-dunărean, iar cele trei ţări
române sunt apreciate ca un tot întreg 10 .
Procesul constituirii conştiinţei medievale româneşti
a fost unul continuu şi cu consecinţe fireşti 11 .
Cele două componente ‒ de apartenenţă politică la un
stat românesc sau la unul condus de străini, cum era
cazul Transilvaniei, şi de apartenenţă la etnia română
‒ au devenit definitorii spre răscrucea secolelor XVI-
XVII. Proiectele dacice 12 apărute odată cu sfârşitul
secolului al XVI-lea aveau să marcheze întregul secol
al XVII-lea. Fapta lui Mihai Viteazul avea să schimbe
în profunzime criteriile de conştiinţă. Chiar dacă şi
după asta se vor menţine criteriile de diferenţiere în
primul rând din punct de vedere politic, evenimentele
produse în spaţiul românesc în anii 1599-1601 vor
marca profund dezvoltarea proceselor de conştiinţă 13 .
Secolul al XVII-lea este secolul marilor realizări
culturale. Atunci sunt scoase de sub tipar cărţile
importante ale culturii româneşti, unele tipărite la Iaşi
în „limba românească” 14 . În aceleaşi timpuri cronicarul
Grigore Ureche scria despre descendenţa românilor
din coloniştii romani 15 . Cel care va teoretiza problema
unităţii medievale româneşti va fi un alt cronicar
moldovean ‒ Miron Costin. Ambii cronicari au fost
9
Prima asemenea menţiune datează încă din timpul lui
Alexandru cel Bun, care a fost ajutat de Mircea cel Bătrân să
ocupe scaunul Ţării Moldovei.
10
Vezi în acest sens culegerea de studii intitulată sugestiv Restitutio
Daciae, vol. I-II, semnată de Ştefan Andreescu, Bucureşti,
1980, 1989.
11
Ioan Aurel Pop, Naţiunea română medievală. Solidarităţi
etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,
1998.
12
Despre utilizarea termenului „Dacia” vezi N. Stoicescu, op.
cit, pp. 140-147.
13
Despre concepţia politică a lui Mihai Viteazul vezi: Gh.
Pungă, „Unele consideraţii cu privire la planul dacic al lui
Mihai Viteazul”, în Idem, Studii de istorie medievală şi ştiinţe
auxiliare, pp. 149-164.
14
„Carte româneascâ de învăţătură de la pravilele împărăteşti
şi de la multe giudéţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui
Vasilie voivodul şi domnul Ţărâi Moldovei din multe scripturi
tălmăcită din limba ileneascâ, pre limba româneascâ”, în
Carte românească de învăţătură. 1646, Bucureşti, Ed. Academiei,
1961, numită şi Cazania lui Varlaam.
15
Scriind despre limba vorbită în Ţara Moldovei, cronicarul
preciza că „ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor
de prinprejur, măcară că de la Rîm ne tragem ...” (în Grigore
Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 25).
– 190 –

şcoliţi la colegiile iezuite din Polonia, la distanţă de
câteva decenii evident 16 . Miron Costin, în cea mai
importantă lucrare a sa, De neamul moldovenilor,
scria: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă,
să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi
seminţie sîntu lăcuitorii ţărîi noastre, Moldovei şi
Ţărîi Munteneşti şi romînii din ţările ungureşti, cum
s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi
sîntu...” 17 . Este momentul decisiv în stabilirea
originii tuturor românilor care locuiau în Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania cu teritoriile din
preajmă: Partium, Banat ş.a. Stabilirea adevărului
privind unitatea românilor în opera lui Miron Costin
trebuie abordată dintr-o perspectivă complexă. Susţinător
al unităţii medievale româneşti, cronicarul şi
primul istoric moldovean este însă un adversar al
unirii politice a ţărilor în care trăiesc românii într-un
singur stat. Scriind despre Mihai Viteazul, îl acuză de
„nesăţioasă hire”, de unde i s-a şi tras pieirea. Asemeni
lui, şi Vasile Lupu a păţit 18 . Fireşte că, pe de altă parte,
aceleaşi „nesăţioase hiri” aveau să se afirme de-a lungul
întregului Ev Mediu românesc: Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel
Mare, Radu cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Petru Şchiopul şi, desigur, Mihai Viteazul.
Fiecare dintre cei menţionaţi au avut intervenţii în
una din celelalte două ţări române pentru impunerea
voinţei sale. În timpul domniilor lui Petru Şchiopul 19 ,
în Ţara Românească domneau fratele lui Alexandru II
Mircea şi, apoi, nepotul lui de frate, Mihnea II Turcitul.
Fiul celui din urmă, Radu Mihnea, timp de trei ani, va
asigura practic conducerea ambelor ţări române extra-
16
P.P. Panaitescu, „Influenţa polonă în opera şi personalitatea
cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin”, AAR MSI,
seria III, tomul IV, Mem. 4, 1925.
17
Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv,
note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu,
Bucureşti, 1958, p. 241.
18
„O! nesăţioasa hirea domnilor spre lăţire spre lăţire şi avuţie
oarbă. Pre cât să mai adaoge, pre atîta rîhneşte. Poftile a
domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avîndu multu, cum
n-ari acea nemică le pare…”, iar după enumerarea suveranilor
care au avut numai de pierdut din această cauză: Darie,
împăratul persan, cartaginezii, care au atacat Roma, Pirus,
care dorea să cucerească Italia, adaugă: „Aşea şi Mihai vodă
vrîndu să hie crai la unguri, au pierdutu şi domniia Ţărîi
Munteneşti”. Pasajul fiind dedicat domniei lui Vasile Lupu,
nu-l ocoleşte nici pe domnul Moldovei în exerciţiu: „Aşea şi
Vasilie vodă… ori că nu-l încăpea Muldova ca pre un omu cu
hire înaltă şi împărătească, mai multu decît domnească, ori
să siliia să vadză pre fecioru-său, Ionu vodă, la domnie, care
hire au părinţii spre feciorii săi, să-I vadză în viaţa lor ieşiţi la
cinste” (Ibidem, p. 113).
19
Numit sugestiv de Grigore Ureche „domnu blându ca matca
fără ac” (Grigore Ureche, op. cit., p. 115).
carpatice între anul 1623 şi începutul anului 1626 20 .
Astfel, vor merge, pas cu pas, tradiţia şi înnoirea în
ceea ce priveşte pluralitatea politică statală în Evul
Mediu. Lucrurile oarecum se vor agrava de-a lungul
perioadei fanariote, când, pe lângă declinul general al
Moldovei şi Ţării Româneşti şi anexarea Transilvaniei
de către Imperiul Habsburgic, se va adăuga declinul
din domeniul cultural, probabil cel mai pronunţat
pentru ambele ţări vasale Imperiului Otoman.
Anume în această perioadă se generalizează, mai ales
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, termenul
de „limbă moldovenească” 21 , în sensul de utilizare a
limbii române în Ţara Moldovei. Începutul secolului
al XIX-lea prinde Ţara Moldovei în această situaţie.
În perioada când Basarabia a fost anexată la Imperiul
Rus, în Ţara Moldovei se utilizează la scară largă
termenul de „limbă moldovenească”, deşi în continuare
era utilizată denumirea de „limba română” 22 .
Această denumire a limbii o vor menţine vorbitorii de
limbă română în Basarabia pentru întreaga perioadă
a secolului al XIX-lea. Un alt element de profunde
transformări a ocolit Basarabia în secolul al XIX-lea.
Este vorba de trecerea scrisului la alfabetul latin. După
o perioadă de tranziţie care va dura începând cu anii
’30 ai secolului al XIX-lea, în principatele române se va
trece, odată cu înfiinţarea Societăţii Literare din anul
1867, transformată mai apoi în Academia Română, la
alfabetul latin. Basarabia va continua să utilizeze alfabetul
chirilic pentru textele scrise în limba română, iar
acest proces va fi vegheat îndeaproape de autorităţile
ţariste din regiune.
Procesul de formare a naţiunilor în spaţiul european,
după cum era firesc, n-a ocolit nici spaţiul românesc.
Problema este că la acest proces nu au participat
românii din Basarabia, spre deosebire de cei din Transilvania,
care, de la bun început, au fost angrenaţi în
procesele de transformare a conştiinţei din spaţiul
românesc 23 . Mulţi dintre ei vor lupta pentru unirea
Transilvaniei cu România. Trebuie să precizăm că şi
din Basarabia în România s-au stabilit câţiva intelectuali,
dar numărul lor şi importanţa au fost mult mai
20
Pentru realităţile politice interne, externe, aspecte culturale
din cele două ţări române, vezi Valentin Constantinov, Ţara
Românească şi Ţara Moldovei în timpul domniilor lui Radu
Mihnea, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2007.
21
Fenomenul utilizării termenului „limbă moldovenească” a
fost analizat de Vasile Arvinte, Român, românesc, România,
Iaşi, 2008, pp. 164-182.
22
Ibidem.
23
Este vorba, în primul rând, de corifeii Şcolii Ardelene şi, apoi,
de numeroşii intelectuali transilvăneni care s-au stabilit cu
traiul în Moldova şi Ţara Românească.
– 191 –

mici în comparaţie cu activitatea transilvănenilor.
În plus, plecând din Basarabia, ei lăsau în urmă un
spaţiu gol care nu va fi suplinit de alţi intelectuali.
Prin urmare, în Basarabia nu se va constitui o mişcare
culturală, nu va exista o literatură românească propriuzisă
24 , care să contribuie la formarea unei conştiinţe
naţionale a românilor basarabeni.
Marile schimbări în societatea românească au
început odată cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
Editarea primelor ziare româneşti, în Principatul
Moldovei ‒ cu numele sugestiv „Albina românească”
(1 iunie 1829, Iaşi), şi începutul utilizării frecvente
a termenului de limbă română au fost urmate de
formarea, în ambele principate dunărene, a mişcării
paşoptiste la începutul anilor ’40. În ambele ţări, în
calitate de ideologi au ieşit personalităţi marcante care
aveau să formuleze programul politic al unităţii naţionale
române: Nicolae Bălcescu 25 şi Mihail Kogălniceanu
26 .
De partea cealaltă, „jandarmul Europei” 27 a vegheat,
aşa cum arată evenimentele, ca în Basarabia să nu se
formeze o mişcare cu caracter naţional. Astfel, ceea ce
a fost posibil în Transilvania odată cu formarea confesiunii
greco-catolice, deschiderea de şcoli şi editarea de
materiale didactice şi ştiinţifice în limba română ‒ nu
a fost posibil în Basarabia. Limba băştinaşilor a fost
scoasă din administraţie, nivelul şcolarizării era la un
nivel foarte scăzut, iar în în scurt timp, au intrat în uz
24
Stefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stapânire
rusă, Chişinău, 1923.
25
În Cuvântare ţinută la Societatea Studenţilor Români din
Paris în anul 1847, Bălcescu spunea: „Ţinta noastră socotesc
că nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor.
Unitate mai întâi prin idei şi simtimente, care să aducă apoi
cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, moldoveni,
din basarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din
bănăţeni un trup politic, o naţie românească, un stat de şapte
milioane de români” (N. Bălcescu, Scrieri istorice politice şi
economice. 1844-1847, Bucureşti, Editura Academiei, 1974,
p. 176).
26
Programul politic a fost expus în Dorinţele partidei naţionale
din Moldova: „Pe lângă aceste radicale instituţii, singurele
care ne pot regenera patria, apoi partida naţională mai
propune una, ca cunună tuturor, ca cheia bolţii, fără care s-ar
prăbuşi tot edificiul naţional: aceasta este Unirea Moldovei cu
Ţara Românească, pe temeiul puncturilor de mai sus, şi care
se vor putea modifica de către Adunarea Obştească Constituantă
a ambelor ţări unite; o unire, dorită de veacuri de toţi
românii cei mai însemnaţi, a amânduror Principatelor, o
unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au
vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care şi
ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării
Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului” (Mihail Kogălniceanu,
Scrieri literare sociale şi istorice, Chişinău, pp. 200-254,
p. 223).
27
Cum a fost numit Imperiul Rus după înăbuşirea revoluţiilor
europene din anul 1848.
numeroase cuvinte de provenienţă rusă 28 . Concomitent
cu procesele de constituire a conştiinţei naţionale
româneşti în principate şi, mai ales, concomitent cu
unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 1859 29 ,
autorităţile ruse vor veghea şi mai strict mişcările în
direcţia creării în Basarabia a unei conştiinţe naţionale
30 . Întrebuinţarea în continuare a denumirii limbii
ca „moldovenească” a fost întărită oficial, utilizarea
sintagmei de „limbă română” este descurajată. Oficialităţile
ruse au înţeles foarte repede că utilizarea termenului
de „limbă română” ar fi făcut trimitere la identitatea
românească a băştinaşilor, care, într-o bună zi, ar
dori unirea. Ca urmare, acţiunile lor preventive erau
cu un pas-doi înaintea unor eventuale manifestări cu
caracter naţional în Basarabia.
Problema formării conştiinţei naţionale s-a lovit
de o altă problemă – lipsa şcolilor şi a instituţiilor
culturale, care ar fi creat condiţii pentru crearea
unei asemenea conştiinţe. Progresele considerabile
în restul Moldovei au fost realizate după anul 1821.
Pe teritoriul Basarabiei, în anul 1812, nu se aflau cele
mai importante târguri din Moldova istorică. Acestea
rămâneau în dreapta Prutului. Aproape întreaga viaţă
culturală a regiunii era concentrată în capitala principatului
– oraşul Iaşi.
În momentul evenimentelor din anii 1917-1918,
majoritatea băştinaşilor din Basarabia considerau
că sunt „moldoveni” şi că vorbesc „limba moldovenească”.
De altfel, aceeaşi situaţie era şi în perioada
1988-1991, în momentul izbucnirii unei noi mişcări
naţionale. Dar şi într-un caz, şi în altul afirmarea
apartenenţei la grupul „moldovenilor” şi a utilizării
„limbii moldoveneşti” nu poate fi considerată o formă
a conştiinţei naţionale. Populaţia din Basarabia nu a
participat la procesul formării naţiunii române, dar la
fel este adevărat că procesul formării naţiunii române
în Basarabia a fost întrerupt în anul 1812, iar cei 22
de ani interbelici nu au fost suficienţi pentru definitivarea
procesului de formare a conştiinţei naţionale
în Basarabia. În plus, în anul 1944, din Basarabia s-au
refugiat în România cei mai mulţi intelectuali basa-
28
Acest lucru se poate constata citind actele care mai sunt scrise
în limba română în Basarabia la mijlocul secolului al XIX-lea.
Vezi, de exemplu, documentul editat de noi: „Un document
cu privire la istoria localităţii Nisporeni”, Revista de istorie a
Moldovei, 2001, nr. 1-4, pp. 131-145, care poate fi înţeles cu
greu de o persoană care nu ştie limba rusă.
29
Gh. Platon, „Conştiinţa naţională românească: geneză emergentă,
orizont european”, Analele ştiinţifice ale Universităţii
„Al. I. Cuza” din Iaşi. Istorie (serie nouă), XXXVI, 1990
(extras).
30
Gheorghe Negru, ţarismul şi mişcarea naţională în Basarabia,
Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2000.
– 192 –

abeni, formaţi în perioada interbelică, au plecat de
teama represiunilor sovietice după modelul anului
1940. Deportările din 1949 vor lovi din nou elita
socială a basarabenilor, încât va fi nevoie de multă
vreme pentru a o reface.
Odată cu reanexarea Basarabiei, în Moldova
Sovietică va fi declanşat un proces amplu de creare
a unei identităţi distincte de cea românească 31 . De la
bun început aceste încercări au intrat pe o pistă cel
puţin dubioasă, atâta timp cât normele gramaticale
ale „limbii moldoveneşti” erau aceleaşi ca şi ale limbii
române, clasicii literaturii „moldoveneşti” erau aceiaşi
ca şi ai literaturii române etc. Aceste realităţi i-au
bulversat şi mai mult pe reprezentanţii etniei titulare
din Moldova Sovietică, considerând că cele mai importante
elemente ale culturii materiale şi spirituale din
teritoriul care odată se numea Ţara Moldovei proveneau
din dreapta Prutului, adică de pe teritoriul ţării
care se numeşte România.
În loc de concluzii ne permitem lansarea unor
ipoteze. Populaţia românească din Basarabia în
secolul al XIX-lea nu a participat la formarea naţiunii
române. Principalele evenimente care reprezintă
baza unei conştiinţe naţionale ‒ revoluţiile din 1821
şi 1848, Unirea din 1859, Războiul de Independenţă
din 1877 – s-au desfăşurat (cu excepţia teritoriilor
care au revenit la Principatul Moldovei după anul
1856, dar care au fost în acea componenţă doar până
în anul 1878) fără participarea ei.
La nivel de societate, acum în Republica Moldova
nu există o conştiinţă naţională. Dilema falsă lansată la
sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 prin contrapunerea
termenilor „român” şi „moldovean” a produs
o şi mai mare confuzie, atâta timp cât ambele conţineau
cel puţin o parte din adevăr, erau complementare
şi nu excludeau cealaltă realitate: ori românească
– în calitate de reprezentant al comunităţii vorbitoare
de limbă română, ori moldovenească – în calitate de
locuitor al unui teritoriu unde cândva a existat statul
moldovenesc medieval. După toate probabilităţile,
procesele globalizatoare care se produc în Europa nu
vor împiedica procesul de constituire a conştiinţei
naţionale pe teritoriul Republicii Moldova. Şi doar
timpul poate să arate: va fi formată o conştiinţă naţională
românească, prin care se va urmări unirea Republicii
Moldova cu România sau se va constitui o altă
conştiinţă naţională, care ar avea la bază cetăţenia
Republicii Moldova.
31
Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”.
Studiu şi documente, Ed. Civitas, Chişinău,
2009.
– 193 –

SUMMARY
YEAR 1812 AND INTERRUPTION OF THE ORGANIC PROCESS OF TRANSFORMATION
OF THE ROMANIAN MEDIEVAL CONSCIOUSNESS IN THE MODERN ONE ON THE
TERRITORY OF BESSARABIA
European nations led to the formation of European
states. States medieval level of consciousness not meets
the necessary elements to describe „a nation”. The
nations appear in the XIX th century. The Romanian
population of Bessarabia in the XIX th century did not
participate in the formation of the Romanian nation.
The main events that are at the basis of national
consciousness, Revolutions of 1821 and 1848, the
Union of 1859, the War of Independence that took
place in 1877, had been occurred (with a small
exception of the territories returned to the principality
of Moldova after 1856, in this composition only
until 1878) without its participation. Now in the
Moldovan society there is no national conscience.
The false dilemma launched in the late 80s –
early 90s by opposing the terms „Romanian” and
„Moldovan” produced an even greater mess as long
as both contained at least part of the truth, were, in
other words, complementary and did not excluded
the other reality, as Romanian – is a representative of
the Romanian-speaking community and Moldovan
– represents a resident of a territory where there was
once a medieval Moldovan state. In all likelihood, the
globalizing processes that occur in Europe, will not
prevent the formation of national consciousness in
Moldova. And only time can show: if these will be
formed a Romanian national consciousness which
will follow the unification of Moldova with Romania,
or there will be another national consciousness that
would be based on Moldovan citizenship.
– 194 –

CANCELARIILE EUROPENE DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL
XIX-LEA DESPRE IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ
Constantin BURAC
Problema identităţii oricărui popor îşi găseşte
rezolvarea, în primul rând, în strămoşii care i-au dat
naştere, iar în al doilea rând – în limba pe care o foloseşte,
precum şi în obiceiuri, tradiţii, religie, sistemul
juridic etc.
Izvoarele istorice îi amintesc pe români începând
cu secolul al X-lea, sub numele de vlahi, ca popor
constituit de o parte şi de alta a Dunării. Vlahii, ca o
nouă realitate etnică a Peninsulei Balcanice de la sfârşitul
mileniului întâi, sunt surprinşi de Aurel Decei la
nordul Dunării în Geografia lui Moise Chorenaţ’i din
a doua jumătate a secolului al IX-lea, unde se aminteşte
„ţara necunoscută ce-i zic Balak” 1 , apoi documentar
într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile
al II-lea Macedoneanul din anul 980, menţiune repetată
mai târziu de acelaşi împărat într-un act din 1020 2 .
Împăratul Constantin Porfirogenetul, în lucrarea sa
De administrando imperio, precizează că aceştia erau
urmaşii coloniştilor romani aduşi de împăraţii romani
şi că se deosebesc de populaţia bizantină, pe care o
numeşte romei, faţă de populaţia romanică, romani.
În perioada următoare, menţiunile despre aceştia
se înmulţesc, fără a se face precizarea dacă este vorba
despre vlahii sud sau nord-dunăreni. Primele izvoare
care pomenesc, fără niciun dubiu, prezenţa românilor
la nordul Dunării sunt izvoarele narative: Cronica
lui Nestor, zisă şi Cronica rusă de la Kiev, realizată la
sfârşitul secolului al XI-lea sau începutul secolului
următor, şi Cronica lui Anonymus 3 , alcătuită la sfârşitul
secolului al XII-lea 4 , ambele, însă, pe baza unor
izvoare cu mult mai vechi. Documentele cancelariei
regatului ungar din secolele XIII-XIV cuprind numeroase
informaţii, în mod deosebit cu privire la românii
din Transilvania, unele – cu trimiteri la perioada lui
Ştefan I 5 .
1
Aurel Decei, Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea
în lumina izvoarelor armeneşti, Bucureşti, 1938, p. 102.
2
A. Armbruster, Romanitatea românilor, Editura Academiei
Române, 1972, p. 12.
3
Ambele au fost publicate în ediţia G. Popa-Lisseanu, vol. VII;
I, respectiv, vol. I, 1935.
4
Istoria românilor, vol. III. Genezele româneşti, coordonatori:
acad. Şt. Pascu, acad. Răzvan Theodorescu, Editura Academiei
Române, 2001, p. 10.
5
Vezi Ioan-Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici.
Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele
XIII-XIV), Editura Litera, Bucureşti, 2011.
Interesante relatări despre originea, vechimea şi
limba românilor ne-au lăsat diverşi călători străini
care au trecut prin ţările române începând cu secolul
al XIV-lea. Între aceştia, un loc aparte îl ocupă sasul
Georg Reicherstorffer (înainte de 1500 – după 1550).
În calitate de secretar regal şi consilier al lui Ferdinand
I, ca un bun cunoscător al românilor, a alcătuit două
lucrări importante – Chorographia Moldovei (1541)
şi Chorographia Transilvaniei (1550) 6 . În primele
ediţii, editorii acestor texte le-au publicat împreună,
ca fiind părţi ale Daciei 7 . Contemporan cu acesta,
Anton Verancsics (1504-1543), secretar regal al lui
Ioan Zapolya şi episcop al Transilvaniei, într-un
capitol separat al lucrării sale privitoare la expediţia
lui Soliman în Moldova şi Transilvania, intitulat De
situ Transylvania, Moldaviae et Transalpinae, face o
descriere geografică şi istorică a celor trei ţări româneşti.
Ca un mare erudit şi bun cunoscător al prefacerilor
şi schimbărilor din centrul şi sud-estul Europei,
el atrăgea atenţia acelora „de care atârnă soarta şi
salvarea statelor creştine” ca „să vegheze şi să se străduiască
din toate puterile” ca Transilvania, Ţara Românească
şi Moldova „să nu cadă în puterea turcilor”, căci
„pierderea acestor ţări” nu face decât să „ameninţe tot
restul Europei” 8 . Este pentru prima dată, cu excepţia
domnului Moldovei Ştefan cel Mare, când un bun
cunoscător al cabinetelor monarhilor europeni scotea
în evidenţă importanţa celor trei ţări româneşti în
oprirea expansiunii otomane spre centrul Europei.
În acelaşi sens a scris şi veneţianul Giovanni Francesco
Commendone (1523-1584), care în calitate de
secretar al papalităţii a îndeplinit mai multe misiuni
la curţile unor monarhi, timp în care i-a cunoscut şi
pe români. Despre aceştia din urmă el a lăsat o scurtă
consemnare în limba latină, din 1574, asupra Valahiei,
în care afirmă că aceasta „se împarte – spune el
– în două părţi şi în două state”, una delimitată de
fluviul Dunărea şi hotarul Transilvaniei, numind-o
„Transalpina”, iar „cealaltă care se deschide mai larg şi
este mai bogată” o numeşte Moldova. Pentru actele de
6
Călători străini despre Ţările Române, volumul I, îngrijit de
Maria Holban, Bucureşti, 1968, pp. 194-203 şi, respectiv,
207-226; în continuare se va cita Călători străini.
7
Ibidem, pp. 184-185.
8
Anton Verancsics, „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi
Ţării Româneşti”, în Călători străini, vol. I, p. 398.
– 195 –

vitejie ale valahilor împotriva polonilor şi a turcilor,
Commedone propune sanctităţii „ca să trimită şi
el [adică domnul – n.n.] săi la conciliul”
papalităţii, care se desfăşura în acea perioadă.
Asemenea aprecieri asupra importanţei românilor
în oprirea înaintării Imperiului Otoman spre inima
Europei se vor înmulţi în perioada următoare.
Totuşi, în primele secole, după constituirea
statelor medievale româneşti, istoria lor era prea puţin
cunoscută nu numai de către străini, dar chiar şi în
interiorul lor. Acestă lipsă a fost suplinită prin alcătuirea
unor cronici la iniţiativa domnilor români, îndeosebi
a celor din Moldova. Un exemplu edificator îl
constituie Cronica anonimă a Moldovei, care a stat la
baza elaborării unor cronici destinate informării străinătăţii,
între care pomenim Cronica moldo-germană,
moldo-polonă şi moldo-rusă 9 . Acestea nu erau suficiente
pentru că „letopiseţul nostru”, spune Grigore
Ureche, „pre scurt scrie, că nici de viaţa domnilor
carii au fost toată cârma, nu alege, necum lucrurile
den lăuntru să aleagă” 10 . Cronicarul, în letopiseţul
său, încearcă să facă unele corecturi asupra denumirii
date de străini teritoriului locuit de români şi asupra
originii lor. Grigore Ureche arată că Valahia, parte a
Sciţiei, cuprindea Moldova, Ardealul şi Ţara Românească
11 , ai căror locuitori „s-au tras de la izvod”, adică,
spune mai departe cronicarul, „de la Râm” 12 .
Mai târziu Miron Costin, unul dintre cărturarii
renumiţi ai Moldovei (apreciat atât de către turci,
cât şi de către poloni), a scris pentru poloni Cronica
Ţărilor Moldovei şi Munteniei, zisă şi Cronica polonă,
apoi o Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească, sau Poema polonă 13 . La începutul secolului
al XVIII-lea Dimitrie Cantemir avea să scrie, la
recomandarea Academiei din Berlin, în limba latină,
Descrierea Moldovei 14 , pentru a face cunoscut publicului
european istoria ţării sale.
Miron Costin a clarificat pentru prima dată, în
lucrarea sa intitulată De neamul moldovenilor, ideea
originii românilor şi a limbii lor pe baza mărturiilor
„vestiţilor istorici” 15 . Constatând că nu se cunoştea
9
Toate sunt publicate în Cronicile slavo-române din sec.
XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată
de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959.
10
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 58.
11
Ibidem, pp. 59-60.
12
Ibidem, p. 61.
13
Miron Costin, Opere. Ediţie critică cu un studiu introductiv,
note şi comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu,
1958, pp. 202-217 şi, respectiv, 218-240.
14
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1973.
15
Miron Costin, op. cit., pp. 241-274.
mai nimic despre „începutul aceştii ţări”, adică a
Moldovei, se apucă să elaboreze o istorie în care
susţine fără nicio fărâmă de îndoială că „neamul
ţărilor acestora” 16 , adică locuitorii „Moldovei şi Ţărâi
Munteneşti şi românii din ţările ungureşti...
toţi un neam şi o dată discălecaţi sunt” 17 . Iar numele
locuitorilor „ţărâlor acestora”, vechi şi înrădăcinat,
este rumân, adică râmlean, de la Roma”, nume care stă
precum „cela din rădăcină nu să mută”, „ca un temei
neclătit” 18 . În contrast cu aceste constatări, Miron
Costin observă că „străinii şi ţările împrejur le-au pus
acestu nume vlah (...) de pre Italica, cărora zic vloh” 19 ,
adică de unde „au pornitu Traian împăratul Râmului
fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatu în aceste
ţări a Dachiei cei vechi” 20 .
Miron Costin, prin Cronica polonă, adresată unui
reprezentant al coroanei polone, combate cele susţinute
în unele lucrări istoriografice din vremea sa,
aratând că, în pofida multor „basne”, „numele cel
mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin
Traian este rumân sau romanus, care nume acest
popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii [...] până
astăzi, [...] nume este dat îndeobşte şi muntenilor
şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în ţara
Transilvaniei” 21 . Pentru ca lucrurile să fie clare şi bine
înţelese, cronicarul se simte obligat să explice şi cum
s-a ajuns la denumirea actuală a poporului român. În
baza consultării lucrărilor istoricilor vechi şi a comparaţiilor
făcute între limba vorbită de poporul din
care făcea parte şi limba latină, ajunge la concluzia că
numele de „Rumân este un nume schimbat în curgerea
anilor din roman; şi astăzi când întreb pe cineva dacă
ştie moldoveneşte, spun: ştii rumâneşte, aproape ca:
scis romanice. Un alt nume ei înşişi nu au primit între
dânşii niciodată” 22 .
Diferitele numiri pe care străinii le-au dat moldovenilor,
muntenilor sau ardelenilor arată că aceştia
„ştiau bine [...] că acest popor este din Italia, pentru că
îl numesc cu acelaşi nume ca şi pe italieni” 23 , dar după
Miron Costin, „cea mai strălucită dovadă a acestui
popor, de unde se trage, este limba lui care este adevărată
latină, stricată, ca şi italiana” 24 . În Poema polonă,
adresată regelui Ioan Sobieschi, cronicarul conchide
16
Ibidem, p. 241.
17
Ibidem.
18
Ibidem, p. 249.
19
Ibidem, p. 268.
20
Ibidem, p. 269.
21
Ibidem, p. 207.
22
Ibidem.
23
Ibidem, pp. 207-208.
24
Ibidem, p. 212.
– 196 –

că românii din Moldova, Ţara Românească şi din
„Ţara celor Şapte Cetăţi” (Transilvania) sunt urmaşii
coloniştilor romani veniţi încă din timpul lui Traian
pe aceste meleaguri şi că „nimeni nu se îndoiseră că se
trag de la Roma” 25 .
Cu Dimitrie Cantemir lucrurile se schimbă mult,
în sensul că eruditul domn caută să introducă de data
aceasta formarea poporului român în cadrul mai larg al
procesului de formare a popoarelor Europei. El poate
fi considerat drept cel care pune pentru prima dată
într-o ecuaţie modernă formarea poporului român
şi, mai ales, apariţia conştiinţei şi naţiunii române. Pe
baza izvoarelor istorice ajunge la aceeaşi concluzie ca
şi înaintaşii săi că „românii din Dachia, care astădzi
sînt moldovenii, muntenii şi ardelenii”, sunt singurii
şi „adevăraţii moştenitori [...] şi cu curat sîngele fiilor
săi” 26 , adică al romanilor aduşi de Traian în Dacia.
Referindu-se la popoarele Europei, despre care arată
că „măcar că astăzi mari, tari şi evghenisite”,
ele nu-şi pot cunoaşte „alţi părinţi […] fără numai pe
gothi, vandali, unni (huni – n.n.), sclavini” 27 . Şi pentru
a sublinia şi mai mult acest lucru, afirmă că Italia, patria
romanilor, a cunoscut „atâta zămintitură şi amestecătură
de varvari”, încât cu greu „cineva a-l cerca mult să
să osteniască şi de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari
să-l poată alege” 28 . Istoricul domn a căutat să demonstreze
pentru întâia dată că gradul de romanitate al
românilor este cu mult mai mare decât al celorlalte
popoare neolatine, idee care a fost preluată şi aprofundată
de Şcoala Ardeleană şi edificată de istoriografia
secolului al XX-lea.
În contrast cu acestea, Dimitrie Cantemir afirmă
că neamul romano-moldo-vlahilor „de-i vom căuta
cea mai pre urmă vărstă (de când adecă Traian împăratul
din Roma, împărătiasa cetăţilor, alegând cetăţeni
romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe
anul tocmirii firii omeneşti 107 să fie început”, deci cu
mult mai vechi decât celelalte popoare ale Europei, al
căror început îl pune de abia în secolul al V-lea, după
aşezarea migratorilor 29 , ceea ce este şi adevărat.
Pentru urmaşii coloniştilor lui Traian din Dacia a
urmat, după savantul european, o perioadă de prefaceri,
de naştere a unui popor nou, ce va fi cunoscut
sub numele de vlahi, adică români. În această perioadă
25
Ibidem, p. 220.
26
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor,
în idem, Opere. Vol. I, texte, cronologie, glosar, referinţe
critice şi introducere de Stela Toma, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2003, pp. 886-887.
27
Ibidem, p. 882.
28
Ibidem.
29
Ibidem, pp. 883-884.
s-a produs, după eruditul domn, „schimbarea sau mai
adevărată tălmăcirea numelui Dachiia în Valahia”.
„Multă vreme toate trei ţărâle pomenite” 30 , adică
Ardealul, Ţara Muntenească şi Moldova, au stat „supt
o stăpânire şi un singur domn” 31 . Abia în timpul lui
Radu-Vodă Negru şi a lui Dragoş-Vodă, Valahia s-a
împărţit, după Dimitrie Cantemir, în două, în care
„partea Valahii cea mai mare, de pe apa Moldova [...]
s-au numit Moldova, singura Ţara Muntenească cu
numele Valahii rămăind” 32 .
Ca unul din cei mai erudiţi oameni din Europa de
la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul erudit
îşi expune întreaga concepţie despre caracterul unitar
al locuitorilor vechii Dacii în chiar titlul lucrării sale,
intitulată Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor,
scrisă în 1717. Aceasta este considerată una dintre
scrierile sale cele mai documentate. Titlul lucrării
reproduce sintetic întreaga istorie a evoluţiei originii
românilor şi a limbii lor, în care romanii „sînt moşii,
strămoşii noştri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor
şi a tuturor, oriunde să află, [...] şi limba cea
părinţască (care din româniască sau lătinească iaste)
nebiruit martur ne iaste” 33 .
Lucrările lui Miron Costin şi ale lui Dimitrie
Cantemir, care reprezintă în lumea spirituală de
atunci un factor hotărâtor în demararea formării
conştiinţei de neam, au produs ecouri şi prin cabinetele
diplomatice ale marilor puteri, ele fiind destinate
acestora şi, totodată, cerute de acestea. „Credinţa în
latinitate şi preţuirea nobleţei de origine i-au fost
poporului român, susţine, pe bună dreptate, istoricul
Gh. Platon, ajutor mântuitor în împrejurări care n-au
seamăn, poate, în istoria lumii” 34 .
Pe fondul discuţiilor generate de dezmembrarea
Imperiului Otoman, anticipată încă de către Dimitrie
Cantemir, care a şi scris Istoria creşterii şi descreşterii
Imperiului Otoman, Rusia propunea, în cadrul
tratativelor de la Nemirov (Polonia) din 1736, ca
Moldova şi Ţara Românească să fie unite într-un „stat
independent sub garanţia Rusiei” 35 . Transilvania era
deocamdată lăsată deoparte, fiindcă strategii ruşi nu
doreau să supere Austria. Problema a fost reluată în
1770, motivându-se de data aceasta constituirea din
30
Ibidem.
31
Ibidem, p. 1221.
32
Ibidem, p. 1229.
33
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 987.
34
Gh. Platon, „Ideea Daco-României în conştiinţa generaţiei
de la 1848. Geneză şi continuitate”, AIIA, Iaşi, XIV, 1977, p.
335.
35
Veniamin Ciobanu, „1699-1815”, în România în relaţiile
internaţionale. 1699-1939, Iaşi, 1980, p. 30.
– 197 –

cele două state româneşti extracarpatice (Moldova şi
Ţara Românească) a unui „stat tampon” între cele trei
mari imperii: Imperiul Habsburgic, Rusia şi Imperiul
Otoman 36 . Fiind tenace în demersul ei, Ecaterina a
II-a îi dezvăluia, doisprezece ani mai târziu, împăratului
Iosif al II-lea, printr-o scrisoare, proiectul „de
a forma din Principatele Române un stat independent,
cu numele de Dacia” 37 . Acest proiect era, pentru
acel moment, inacceptabil în judecata diplomaţiei
austriece, fiindcă în graniţele imperiului habsburgic
se aflau provincii întregi din vechea Dacie, locuită în
majoritate de către români. Ca urmare, proiectul a
decăzut încă de la conceperea lui.
Alte tratative dintre marile puteri, în special dintre
Rusia şi Austria, vizau aproape cu obstinaţie în general
acelaşi statut pentru Moldova şi Ţara Românească.
Ele conţineau propuneri care prevedeau trecerea
lor fie în stăpânirea Austriei, fie a Rusiei sau să fie
proclamate independente, dacă nu chiar de a fi unite
într-un regat dacic. Oricare din aceste proiecte nu era,
credem, vehiculat întâmplător. Oamenii politici de
atunci, cu toate că erau încă prizonierii concepţiilor
tradiţionale şi tipic feudale, luau în calcul, chiar dacă
nu o exprimau public, elementul etnic şi statutul juridico-politic
comun care legau cele două principate 38 .
Dovada o constituie mulţimea de însemnări, relatări
şi scrieri, mai cu seamă cele din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi prima parte a celui următor,
în care numele Dacia este aproape nelipsit, ca şi afirmaţia
că locuitorii de acum ai acesteia sunt românii, a
căror origine o pun toţi, fără nicio reţinere, pe seama
vechilor colonişti romani aduşi de Traian în Dacia, de
la care au păstrat şi limba.
Argumentele invocate de către politicienii austrieci
împotriva constituirii Principatelor Române într-un
singur stat erau că independenţa Moldovei şi Munteniei
putea să devină „inconfortabilă cu securitatea şi
liniştea statelor austriece”, că ar putea „distruge echilibrul,
ca şi liniştea Europei în general” şi că n-ar mai
constitui „o barieră capabilă să oprească incursiunile
tătarilor” în statele austriece 39 . Formularea diplomatică
austriacă ascundea în fapt teama ca românii din
Austria să nu manifeste tendinţe iredentiste, luând ca
model pe confraţii lor extracarpatici 40 .
36
Ibidem, p. 38.
37
Ibidem, p. 46.
38
Leonid Boicu, Scrieri istorice alese. Ediţie şi studiu introductiv
de Dumitru Vitc. Indice de persoane de Alexandrina
Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011, p. 304.
39
Hurmuzaki, II, p. 858.
40
Leonid Boicu, op. cit., p. 308.
Un exemplu edificator, privitor la interesul cabinetelor
diplomatice despre vechii locuitori ai Daciei,
îl constituie însemnările bavarezului Franz Joseph
Adolf Schneidawind (1799-1857). Se pare că părerile
acestuia se bucurau de multă apreciere în lumea
politică de atunci, fiind decorat de mai mulţi suverani
europeni, între care împăratul Austriei, ţarul Rusiei
şi regele Prusiei, pentru activitatea lui istoriografică
privitoare la „discuţiile diplomatice dintre Rusia şi
Poartă” asupra românilor. În acest context el arată
„că Moldova, căreia îi aparţinuse mai înainte Bucovina,
şi Ţara Românească au fost colonii romane” 41 ,
iar locuitorii acestora se disting de ai celorlalte ţări
vecine prin faptul că sunt „un popor la care latina
constituie aproape limba maternă şi care caută necontenit
să-şi afirme originea de la vechii romani” 42 . Din
aceste considerente politicienii vremii puteau trage
concluzia că „românii nu se aseamănă cu nici un alt
popor creştin”, cum aprecia pe bună dreptate George
Waddington (1793-1869) 43 .
Interesante sunt, în acest sens, şi aprecierile germanului
F.S. Chrisman cuprinse în însemnările călătoriei
sale de la München la Constantinopol. El arată că
limba românilor „evocă vechea patrie a neamului lor
şi istoria adevereşte dovezile originii lor”, dar că mai
sunt, din păcate, „unii voiau să-i tăgăduiască
nobleţea originii şi să-i atribuie o sorginte slavă” 44 .
Împotiva acestei teze se ridicase, între alţii, istoricul
rus Karamzin, pe care autorul pomenit îl invocă.
Francezul Auguste Fréderic Louis Viesse de
Marmont, duce de Raguza (1774-1852), mare comandant
de armată în vremea lui Napoleon Bonaparte,
apreciat în lumea ştiinţei şi artei, fiind primit, în 1816,
în Academia de Ştinţe din Paris, afirmă, în descrierea
călătoriei sale (1834) printr-o serie de ţări şi regiuni,
ca Banat, Transilvania şi Bucovina, că populaţia Ţării
Româneşti, Moldovei, Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei, adică locuitorii acestora sunt „descendenţi
ai coloniilor romane şi vechi stăpâni ai ţării” 45 .
41
Franz Joseph Adolf Schneidawind, „Imagini de călătorie din
Serbia, Moldova şi Ţara Românească”, în Călători străini
despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă.
Volumul III (1831-1840), Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2006, p. 69 (se va cita Călători străini sec. XIX).
42
Ibidem, p. 69.
43
Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 92.
44
F.S. Chrisman, „Relaţia călătoriei prin Banat, Transilvania şi
Ţara Românească. 1833”, în Călători străini sec. XIX, p. 89.
45
Auguste Frédéric Louis Viesse de Marmont, duce de Raguza,
„Călătoria mareşalului duce de Ragusa în Ungaria, în Transilvania,
în Rusia Meridională, în Crimeea, pe ţărmurile Mării
Azov, la Constantinopol, în câteva părţi ale Asiei Mici, în Siria
şi Palestina şi în Egipt”, în Călători străini sec. XIX, p. 196.
– 198 –

În grupul acestora înglobează şi Basarabia, care „este
de asemenea locuită de români” 46 . Împrejurul acestei
populaţii, intactă şi „izolată ca o oază” 47 , sunt „la
nord şi la sud [...] populaţii de origină slavă” 48 . Aceşti
români vorbeau, după Karl Otto Ludwig von Arnim
(1777-1861), apreciat în lumea diplomatică, cu deosebire
de către regele Greciei, „o limbă comună numită
româna”. El crede că aceasta este „o fiică a celei latine,
deoarece de departe cele mai multe cuvinte provin din
limba latină şi doar cea mai mică parte este un amestec
de cuvinte slavone, turceşti şi greceşti” 49 . Pastorul
anglican Nathaniel Burton, bun cunoscător al limbii
latine, nu putea să nu constate că „limba românească
poate fi învăţată în scurt timp de cel care are cunoştinţe
clasice, datorită asemănării ei cu limba latină” 50 .
Călătorul rus prinţul Anatoli Demidov (1812-
1870), în jurnalul său de călătorie publicat în 1838
sub titlul Esquisse d’un voyage dans la Russe méridionale
et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la
Moldavie, arăta, ca şi cronicarii noştri, fără a se şti dacă
le-a cunoscut opiniile sau nu, probabil doar Hronicul
vechimii a romano-moldo-vlahilor a lui Dimitrie
Cantemir, că numele de „valah” dat coloniştilor
romani care luaseră în stăpânire Dacia apare „tocmai
în această epocă de invazie a slavilor” 51 . Concomitent
spune că românii, consultaţi de către prinţ, susţin cu
toţii „că numele de valah” este un nume nou „cunoscut
în istorie [...] datând din secolul al XII-lea şi le-a fost
aplicat de către străini, şi este aproape necunoscut
printre locuitori”, că „acest popor îşi zice el însuşi
român” 52 .
Demidov, după ce prezintă sincer şi spontan trăsăturile
de origine, vechime şi continuitate a românilor,
atrage atenţia acelor care neagă aceste caracteristici
că „ar însemna o cruzime să le pui la îndoială glorioasa
lor origine care urcă de la daci şi de la romani” 53
sau, cum subliniază în alt loc, că „te vei simţi prost să
vii să-i conteşti această origine” 54 . Cât despre limba
română „vorbită de către popor”, afirmă că, „cu foarte
mici deosebiri, este practic aceeaşi în Moldova şi Ţara
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Karl Otto Ludwig von Arnim, „Observaţii fugare ale unui
călător grăbit”, în Călători străini sec. XIX, p. 495.
50
Nathaniel Burton, „Relatarea călătoriei prin Ţara Românească
şi Transilvania”, în Călători străini sec. XIX, p. 591.
51
Anatoli Demidov, „Schiţa unei călătorii în Rusia de Sud şi în
Crimeea prin Ungaria, Ţara Românească şi Moldova 1838”,
în Călători străini sec. XIX, p. 628.
52
Ibidem.
53
Ibidem, p. 627.
54
Ibidem, p. 629.
Românească” 55 . Aceeaşi opinie o împărtăşesc şi călătorii
francezi Auguste Labatut şi Raoul Perrin, care
susţin că „limba locuitorilor [celor două Principate –
n.n.] este prea puţin diferită” 56 .
Multe dintre constatările călătorilor străini, observând
asemănările de necontestat între locuitorii din
Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, converg
spre susţinerea ideii de reconstruire a vechii Dacii.
Constituirea unui asemenea stat, sub numele de Dacia,
era susţinută cu obstinaţie, în general, de către diplomaţia
rusă. Francis Summerers (1780-1822), acreditat
de către ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol
pe lângă domnul Ţării Româneşti, informa,
la 23 decembrie 1806, pe superiorul său că generalul
rus Ioan Ioanovici Michelson, comandantul general al
trupelor ruse intrate în Principatele Române, afirmase
public, în prezenţa suitei sale, proclamarea prinţului
Constantin Ipsilanti ca „domnitor al acestor două
provincii” 57 . Ipsilanti însuşi se considera „domnitor al
ambelor ţări Moldovei şi Ţării Româneşti” 58 .
Călătorul rus Ignatie Iakovenko, în calitate de
funcţionar al consulatului rus de la Bucureşti (1820-
1833), apoi director al Serviciului Poştelor din Ţara
Românească, a cunoscut bine realităţile româneşti.
Privitor la istoria românilor, el ne trimite la „Dacia
străveche, compusă din cele mai frumoase regiuni:
Transilvania, Moldova, Ţara Românească” 59 . Dovada
cuceririi acesteia de către Traian stă în „valurile
de pământ care trec în multe locuri ale Basarabiei,
Moldovei şi Ţării Româneşti”, numite „valuri ale lui
Traian” 60 . Apoi arată „că locuitorii băştinaşi şi acum se
numesc români” 61 , vorbesc o limbă care „îşi are izvorul
în latină”, limbă vorbită de romanii „colonizaţi
în Dacia încă mult înainte ca limba romană să fi
fost stricată în Italia, prin pătrunderea acolo a goţilor
şi vandalilor” 62 , fapt dovedit şi de „mulţimea cuvintelor
din scriitorii , care nu se găsesc de loc
în limba italiană” 63 , şi că domnii acestor ţări se conduc
„după reguli şi sisteme identice” 64 .
55
Ibidem, p. 678.
56
Auguste Labatut şi Raoul Perrin, în Călători străini sec. XIX,
p. 713 şi, respectiv, p. 758.
57
Francis Summerers, în Călători străini sec. XIX, p. 236.
58
V.A. Urechea, Istoria româmilor, vol. IX, Bucureşti, 1896, p.
101, 131 şi 139.
59
Ignatie Iakovenko, „Situaţia actuală a Principatelor Moldova
şi Ţara Românească”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p.
818.
60
Ibidem.
61
Ibidem, pp. 818-819.
62
Ibidem, p. 837.
63
Ibidem.
64
Ibidem, p. 825.
– 199 –

Iată cum este descris, la 1831, locuitorul de rând
al principatelor dunărene de către un călător rus, care
se trăgea dintr-o familie piemonteză, care ‒ în calitate
de şef al serviciului de contrainformaţii al diviziei
a 16-a de infanterie, iar în 1828-1832 stabilit în
principatele române cu scopul de a culege informaţii
stategice pentru campania militară ce avea să izbucnească
‒ a cunoscut foarte bine societatea românească
din acea perioadă: „Ţăranul român din Moldova şi
Ţara Românească este sfios şi nepăsător, dar supus,
răbdător, blând şi total străin de ticăloşie. Ca dovadă
poate sluji Basarabia, unde delictele penale sunt atât
de rare între moldoveni, încât dacă compar numărul
oamenilor simpli condamnaţi cu numărul boierilor
moldoveni-basarabeni condamnaţi, aproape că acesta
din urmă îl întrece pe cel dintăi” 65 . Şi francezul F.G.
Laurençon, care a stat doisprezece ani în Ţara Românească,
întemeind şcoala franceză din Bucureşti,
observa aceleaşi calităţi, afirmând că „românii sunt
îndeobşte un popor blând şi puţin aplecat spre rele” 66 ;
cu alte cuvinte, „românii sunt, după călătorul englez
Charles Colville Frankland, un popor ales, robust,
activ şi îndatoritor, foarte sărac” 67 .
Ideea originii comune a locuitorilor din Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania, precum şi a limbii
lor o împărtăşea şi Charles Frédéric Reinhard (1761-
1837), care – stabilit în Principatele Române cu
acceptul Porţii otomane cu rangul doar de consul
general şi păstrarea titlului de ministru, nu de
ministru plenipotenţiar al Franţei, pe care îl deţinea
‒ a putut să-i cunoască destul de bine pe români şi
pe domnii acestora. Într-un raport către Talleyrand,
din 1 august 1806, dezvăluia că misiunea sa „avea ca
obiect depunerea principelui Ipsilanti şi reunirea celor
două Principate sub conducerea prinţului Moruzi 68 .
Diplomatul francez nu avea o părere prea bună
despre domnul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti.
În raportul menţionat afirma că acesta, în ciuda
faptului că „este un om versat în politica Europei şi
care cunoaşte îndeajuns oamenii şi faptele”, calităţile
sale îi sunt umbrite de faptul că este „pătimaş, în ciuda
disimulării, neliniştit pentru viitorul său, neavând
alt principiu conducător decât interesul personal,
antrenat în opoziţia contra Franţei de împrejurările şi
de interesul său părelnic de atunci şi dorind mai mult
decât sperând să reintre în graţii” 69 . În schimb, despre
65
Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 303.
66
Ibidem, p. 33.
67
Ibidem, p. 278.
68
Charles Frédéric Reinhard, „Raport către Talleyrand despre
misiunea sa”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 249.
69
Ibidem, p. 244.
domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, consulul
francez are aprecieri pozitive, fiind „menit a deveni
omul trebuitor şi e posibil să găsim la el curaj, hotărâre
şi dăruire” 70 . Generalul rus Andrault conte de
Langeron, de origine franceză, cunoscut sub numele
de generalul Langeron, formulează aceleaşi aprecieri
faţă de cei doi domni, fără a le cunoaşte pe cele făcute
de Reinhard. Generalul Langeron aprecia că „Moruzi
avea calităţi de preţ. A fost singurul administrator bun
întâlnit în lunga serie a acestor domni nevrednici care
s-au străduit doar să se îmbogăţească”, iar despre Ipsilanti
spunea că „era un bărbat la 45 de ani; era deştept
ca toţi grecii, dar tot ca ei, avea puţină judecată şi nu
îndeajuns consecventă în idei, iar ambiţia sa nemăsurată
nu se potrivea cu mijloacele şi nici cu situaţia lui.
A făurit planul de a deveni rege al Daciei sau cel puţin
domn ereditar al Ţării Româneşti şi al Moldovei” 71 .
Un alt francez, Armand Charles conte de Guillement
(1774-1840), care a mediat condiţiile armistiţiului
între ruşi şi turci din 1807 de la Slobozia,
informându-se asupra situaţiei Moldovei, Valahiei şi
Basarabiei, arată că locuitorii acestor „ţinuturi descind
din colonia romană stabilită de împăratul roman
Traian, după ce a izgonit pe daci” 72 . Privitor la limba
pe care o vorbesc afirmă că „este latină stricată amestecată
cu multe cuvinte străine, de asemenea denaturate”.
Aceste afirmaţii sunt susţinute de „câteva
vestigii ale renumitului drum roman care traversează
câmpiile Daciei de la vest la est” 73 .
Se poate deduce că la acea vreme diplomaţia franceză
devenea tot mai convinsă ca Moldova şi Ţara
Românească ar putea să se constituie într-un singur
stat, chiar dacă încă nu se exprimă explicit. În acest
sens, F.G. Laurençon aprecia că cele două principate
luate separat „sunt lipsite de orice însemnătate”.
Românii însă gândeau altfel. Observatorul francez
consemnează, pentru superiorii săi, gândurile unuia
dintre românii fugiţi, din cauza evenimentelor din
Ţara Românească, în Transilvania, care sugera că
dacă „vor ajunge un frumos mugur într-o zi, în coroana
cuiva [...] le va putea stăpâni liniştit” 74 . Era prezentarea
disimulată a unei păreri de unire a românilor,
împărtăşită de o parte a elitei politice româneşti 75 .
70
Ibidem, p. 249.
71
Generalul Langeron, „Relatări privind războiul ruso-turc din
1806-1812 şi realităţi româneşti din aceeaşi epocă”, în Călători
străini sec. XIX, vol. I, p. 312.
72
Armand Charles conte de Guillement, „Moldova şi Valahia”,
în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 363.
73
Ibidem.
74
Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 38.
75
Ibidem, p. 38-39.
– 200 –

Aceste constatări ne determină să credem că iniţiativa
diplomaţiei ruse începea să ia contur. Epoca napoleoniană
şi exemplul acaparării Bucovinei de către
Austria ofereau Rusiei posibilitatea unor negocieri cu
celelalte puteri, în mod deosebit cu Austria, în care
problema românilor, pentru moment a Moldovei şi
Ţării Româneşti, să capete o rezolvare convenabilă. În
concepţia lui Pavel Vasilievici Ciceagov (1765-1849),
comandantul militar al Principatelor Moldova şi Ţara
Românească, aceste două „regiuni vor fi [pe durata
războiului, n.n.] canalul de comunicare între cartierul
mieu şi Constantinopol, Serbia, Bosnia, Herţegovina,
Muntenegru şi Albania” 76 .
În această perioadă cercurile diplomatice austriece
erau poate cele mai interesate de cunoaşterea în
amănunt a realităţilor româneşti, mai ales că în Imperiul
Habsburgic existau regiuni destul de întinse
locuite de o populaţie românească compactă şi destul
de consistentă. Din această perspectivă, Statul Major
al armatei imperiale însărcinează, în 1820, pe căpitanul
Radisitz, de origine croată, să întocmească o
descriere completă a Principatelor Moldova şi Ţara
Românească 77 . Chiar din primele rânduri căpitanul
arată că „Moldova şi Ţara Românească” constituie
doar „o mică parte din provincia romană de altădată
Dacia” 78 . Locuitorii acestora sunt „cunoscuţi
împreună, continuă ofiţerul austriac, sub numele de
români” şi vorbesc, „atât unii cât şi alţii, [...] o limbă
comună asemănătoare cu cea italiană şi un amestec de
slavă: printre ele se găsesc şi cuvinte ungureşti” 79 .
Aceleaşi constatări le întâlnim şi la politicienii
britanici. Cărturarul şi călătorul englez Edward
Daniel Clarke (1760-1822) arata că „Ţara Românească
şi Moldova erau atunci cuprinse, , în graniţele
unei singure împărţiri a Daciei” 80 . În realitate,
Dacia cuprindea, după învăţatul englez, „mai multe
părţi din Ungaria, Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova” 81 . De asemenea, el face trimiteri la originea
românilor, afirmând că împăratul Traian, după supunerea
Daciei, a trimis aici „o colonie de treizeci de
76
Pavel Vasilievici Ciceagov, „Relatare despre Ţările Române,
în calitatea de comandant militar al lor, în timpul războiului
ruso-turc”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 550.
77
Căpitanul Radisitz, „Structura topografică şi statistică a
Moldovei şi Ţării Româneşti”, în Călători străini sec. XIX,
vol. II, p. 69.
78
Ibidem.
79
Ibidem, p. 73.
80
Edward Daniel Clarke, „Călătoria în Ţara Românească şi
Transilvania”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 58.
81
Ibidem, p. 73.
mii de oameni [romani – n.n.] ca să cultive pământul
[...] pentru îndestularea armatei lor în timpul războiului
cu sciţii şi sarmaţii” 82 . Urmaşii acestora vorbesc
limba coloniştilor romani, despre care spune că „nu
este destul să se spună că este înrudită cu latina: în
multe privinţe ea este latina curată”, fiindcă multe
din „numirile de lucruri de trebuinţă pentru călători,
îndeosebi de provizii sunt latineşti” 83 . Acest lucru a
fost posibil, după însemnările de călătorie ale contelui
ungar Vince Batthyány (1772-1828), în urma procesului
de romanizare a dacilor învinşi de către Traian,
timp în care „a ajuns multă latină în limbă, de altfel,
precizează călătorul, proprie acestei naţiuni” 84 . Mai
mult, Edward Daniel Clarke constată că „locuitorii
băştinaşi de acuma îşi zic români”, iar „în obiceiurile
lor, ei păstrează multe din superstiţiile romane” 85 .
Englezul Thomas Thornton, cu multiple legături
în lumea diplomatică, pentru o scurtă vreme – consul
al Marii Britanii la Odesa (1804), vizitând Principatele
Române în perioada 1802-1806, face, în capitolul
IX al lucrării sale Statul actual al Turciei (1807), trimitere
la vechea Dacie în care se înscriu astăzi, ca o parte
a acesteia, Valahia şi Moldova, la locuitorii acesteia,
care „îşi zic rumuni”, adică români, şi care vorbesc „o
latină stricată, semănând oarecum cu limba italiană” 86 .
William Wilkinson, în calitate de reprezentant
diplomatic britanic în Principatele Române între
1814-1818, a avut ocazia să cunoască bine aceste
regiuni şi pe locuitorii acestora. În urma călătoriilor
de documentare prin Moldova şi Ţara Românească,
constată o serie de asemănări instituţionale, juridice,
economice, culturale, a portului ţăranilor, care „se
aseamănă, spune el, cu acela al dacilor aşa cum sunt
înfăţişaţi la Roma pe Columna lui Traian” 87 . Pentru
ceea ce ne interesează aici, subliniem constatarea sa că
„limba munteană sau cea moldovenească este alcătuită
dintr-un amestec corupt de cuvinte străine, a căror
ortografie şi pronunţare originară sunt alterate”, dar
caracteristica generală, după diplomatul Wilkinson,
este că „fondul ei este latin şi slav” 88 . Iar Ludwig von
Stürmer completează că „din această limbă [franceza
82
Ibidem, p. 58.
83
Ibidem, p. 59.
84
Vince Batthyány, „Călătoria prin Transilvania şi Moldova”,
în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 98.
85
Edward Daniel Clarke, op. cit., p. 59.
86
Thomas Thornton, „Moldova şi Ţara Românească”, în Călători
străini sec. XIX, vol. I, p. 375.
87
William Wilkinson, „Relaţiile despre Principatele Ţării
Româneşti şi Moldovei”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p.
649.
88
Ibidem, p. 639.
– 201 –

– n.n.] şi din latină derivă aproape toate expresiile
româneşti” 89 .
În tot mai multe consemnări ale militarilor,
diplomaţilor, scriitorilor sau ale unor călători simpli
întâlnim nenumărate aprecieri de felul „toate câte s-au
spus despre Ţara Românească sunt la fel de adevărate
şi pentru provincia soră Moldova” 90 sau „tot ce am
spus despre Ţara Românească se poate, de asemenea,
aplica Moldovei” 91 . Unii fac chiar precizări în sensul
că aceste asemănări privesc „produsele solului cât şi
moravurile şi obiceiurile locuitorilor” 92 . Alţii anunţă
de la început că vor descrie cele două ţări, Moldova
şi Ţara Românească, împreună „căci locuitorii sunt
întru totul asemănători în moravurile şi datinile lor” 93 .
În concluzie, se poate susţine că cele afirmate de
vechii cronicari români, invocaţi mai sus, dar şi de alţii,
au fost preluate şi amplificate de istoricii, călătorii şi
jurnaliştii europeni. Constatările şi afirmaţiile acestora
despre originea poporului şi limbii române vor deveni
argumente, chiar dacă nu au fost spuse în mod explicit,
în proiectarea de către cabinetele marilor puteri, începând
cu secolul al XVIII-lea, a unei game întregi de
strategii referitoare la rezolvarea problemei orientale.
Soluţionarea acesteia depindea într-o mare măsură,
la un moment dat, de rezolvarea problemei românilor.
O variantă de soluţionare privea reconstituirea
vechiului regat dacic. Realizarea acestuia constituia,
însă, una dintre cele mai complicate probleme ale
sfârşitului secolului al XIX-lea şi ale celui următor.
Trebuia de ţinut cont că multe părţi din vechea
Dacie erau încorporate în Imperiul Habsburgic, iar
din 1812, partea dintre Prut şi Nistru, ca şi Basarabia
turcească, a intrat, în urma războiului ruso-turc, sub
stăpânirea Rusiei. Aceste realităţi politice de conjunctură
au constituit tot atâtea impedimente de a putea
fi convinse cele două puteri să renunţe la teritoriile
locuite de români. În vâltoarea acestor frământări,
în cabinetele politice s-a dezvoltat tot mai mult ideea
reconstituirii „regatului dac” doar din Moldova şi
Ţara Românească, fapt realizat, în final, prin voinţa şi
conform dorinţei românilor, la 1859.
89
Ibidem, pp. 713-714.
90
Ibidem, p. 92.
91
Ibidem, p. 38.
92
Ibidem.
93
Ibidem, p. 70
SUMMARY
CANCELLERIES IN THE SECOND HALF OF THE XIX th CENTURY
ABOUT THE ROMANIAN IDENTITY
In the study European Chancelleries in the second half
of the XIX th century about Romanian identity, the author,
proceeding from the finding of the first historical sources
that prove the presence of the Wallachians/Romans since
the end of the first millennium in the Balkan-Carpathian
space and from the unquestionable evidence brought
by Romanian chroniclers (Grigore Ureche, Constantin
Cantacuzino, Miron Costin and Dimitrie Cantemir),
regarding the origin of the Romanian language and nation
and position within Medieval Europe’s oldest nations
(Dimitrie Cantemir), formed in the antique territory of
Dacia, justifies the birth in the European Chancelleries
preoccupied with the resolution of the Oriental Problem,
of the creation of a „Kingdom of Dacia” made of Moldavia,
Wallachia and Transylvania.
During the struggle to find an acceptable solution, there
were mainly contoured the positions of Russia (as the initiator
of the built of the „Dacian Kingdom”) and Austria
(opposed to this idea, having already within its boundaries,
a dense geographical component, i.e. the Romanian
– 202 –
people in Transylvania and from 1775 also Bucovina).
The two powers, neighbors of the Ottoman Empire and
of the Romanian Principalities, brought and end to the
moments of crisis by occupying Romanian provinces (in
1175 Austria occupied Bucovina with the complicity of
Russia and in 1812 the territory between the Prut river, the
Nistru river and the Mouths of the Danube was occupied
by Russia), disregarding the opinions of the conductive
elite in the Romanian Principalities. With this occasion,
among the information about the inhabitants of the three
Romanian provinces, there are highlighted the opinions of
important representatives of the Russian diplomacy who
underline the fact that inhabitants of Moldavia and Wallachia
speak „with few differences” the same language and
that it would be „cruel to doubt their glorious origin that
ascends from Dacians and Romans”. The same opinions
were shared by the Austrian elite who realized the fact that
Moldavia and Wallachia formed „a small part of the old
Roman province of Dacia” and that their inhabitants are
known as Romanians.
What remains of all the records and the information
coming from strangers, which got on the table of the
Chancelleries of the Great Powers, is that the inhabitants
of Moldavia, Wallachia and Transylvania were called
Romanians and spoke the same language, sharing the same
origin and having common traditions, customs etc.

BASARABIA, CONTEXTUL IMPERIAL ŞI DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ
A CRIZEI ANEXĂRII (primele trei decenii ale secolului al XIX-lea)
Maria DANILOV
Imperiul Rus, care, în urma războiului din 1806-
1812, îşi însuşise aproape o jumătate din Moldova,
a comis un act nelegitim, „o înşelăciune neiertată
faţă cu turcii” în zona sud-estică a Europei. Pierderea
teritorială a dezechilibrat atât viaţa economică,
politică şi culturală a Principatului Moldovei, cât şi
pe cea a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în
componenţa Imperiului Rus şi redenumit Basarabia.
Agenţia austriacă din Iaşi raporta la Viena că vestea
despre pierderea acelui teritoriu a produs „o mare
consternare în rândurile boierimii moldoveneşti, care
prevedea urmările acestei cesiuni de teritoriu în toată
grozăvia lor” 1 . Protestele boierimii locale, atât anaforaua
Obşteştii Adunări către domnitorul Scarlat Calimachi
din 2 octombrie 1812, cât şi multe alte plângeri
adresate Imperiului Otoman nu mai puteau să
schimbe starea de lucruri. Pornirile celor „două împărăţii
aşa de puternice, una pravoslavnică şi alta păgână,
dar ambele deopotrivă de lacome şi dispreţuitoare a
drepturilor celor mici şi slabi” nu puteau fi stăvilite
prin mijloace improvizate 2 .
Multă vreme, „locuitorii moldoveni au ţinut pacea
încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând
dintr-o zi până în alta înapoierea pământului luat de
către ruşi şi întregimea hotarului ţării precum a fost
mai dinainte” 3 . Starea de incertitudine era sporită
de apariţia unor zvonuri, precum apropierea unei
epidemii de ciumă dinspre Răsărit (care şi-a făcut
apariţia în toamna anului 1812 la hotarul sudic de la
Nistru, dinspre Odesa) şi introducerea servajului pentru
ţărani. Mai mult, se vorbea că vor fi aduşi din interiorul Rusiei şi
aşezaţi în Basarabia moşieri străini împreună cu ţăranii lor şerbi
pentru a ocupa noua provincie 4 . O asemenea stare de lucruri era
necunoscută moldovenilor, pentru că ţăranii basarabeni, ca stare
socială, erau liberi. Chiar şi boierii erau îngrijoraţi, din cauza că se
răspândise vestea că „vor fi lipsiţi de drepturi, privilegii şi supuşi
pedepselor corporale” 5 .
Leon Casso, în 1913, a asemănat fenomenul cu
„la Grande Peur” de la 1789, în vremea Revoluţiei
1
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei, Chişinău: Prut Internaţional,
2006, p. 21.
2
Ibidem, p. 22.
3
Manolache Draghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani.
Până la dzilele noastre, tomul II, Iaşi, 1857, p. 93.
4
Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской
области, Москва, 1913, c. 203.
5
Ibidem, p. 208.
Franceze 6 , pentru că spaima populaţiei locale faţă de
noile schimbări intervenite pe neaşteptate era la fel de
mare: „Martorul ocular protopopul Kunitski 7 a lăsat
o descriere sfâşietoare a exodului ţăranilor cuprinşi
de panică. La distanţa de un veac stăruie o penibilă
impresie a sentimentului de deznădejde de care au
fost cuprinşi mii de locuitori paşnici”. Între altele,
continuă L. Casso, „şi în istoria altor popoare se întâlnesc
asemenea situaţii de sentimentul turmei […] şi
care îi împing la ieşiri extremiste. La Grande Peur,
numesc francezii asemenea situaţii” 8 .
Chiar şi ruşii veniţi anterior de dincolo de Nistru
fugeau cu românii în Moldova din dreapta Prutului.
Protopopul Fiodor Maleavinski, în raportul adresat
către Dicasteria, în 9 noiembrie 1812, declara că
locuitorii satului Şaba (jud. Cetatea Albă) au fugit,
„rămânând în comună numai vreo trei-patru familii
[…], biserica şi preotul” 9 . În legătură cu tendinţa de
emigrare a localnicilor, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
îi comunica principelui A. Golitzyn,
ober-procuror al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse
(1803-1824), că „atunci când francezii pătrunseseră în
adâncurile Rusiei, iar turcii erau pe malurile Dunării
şi Prutului […], aproape întregul popor din această
provincie s-a neliniştit şi era gata să plece în Moldova
de peste Prut, în Turcia, peste Dunăre, astfel încât nu
putea fi oprit nici cu forţa armelor” 10 . Reprezentantul
puterii ţariste, guvernatorul I.M. Harting (1813-
1817), în loc să potolească nemulţumirile populaţiei,
a contribuit la agravarea lor prin măsurile de rusificare
6
Matossian, Mary Kilbourne, Poisons of the Past: Molds,
Epidemics, and History (New Haven: Yale, 1989) 7. [„La
Grande Peur de 1789” – Selon Mary Matossian, l’ergot de
seigle – présent en grande quantité dans la farine de l’époque
et présentant des caractéristiques hallucinatoires – aurait fait
partie des causes de la Grande Peur].
7
Protoiereul Petre Kunitski (1774-1837), născut în Ucraina.
A fost hirotonit preot de mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni. Odată cu înfiinţarea exarhatului din Moldova şi
Valahia în 1808, a fost chemat la Iaşi, unde este numit rector
al Seminarului de la Socola. A ocupat şi postul de rector –
întâiul – al Seminarului din Chişinău (1813-1821).
8
Л.А. Кассо, Россия на Дунае…, c. 203-204.
9
Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea
rusă, Chişinău: Editura Enciclopedică „Gheorghe
Asachi”, 1992, p. 10.
10
А. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх молдовлахийский
(1808-1812 гг.) и митрополит Кишиневский,
Кишинев, 1894, c. 276.
– 203 –

a provinciei, reducerea numărului şi influenţei localnicilor
în administraţie şi înlăturarea vechilor legi şi
obiceiuri autohtone.
Tulburările au fost accentuate de faptul că ruşii,
imediat după anexarea Basarabiei, au început să facă
colonizări masive de populaţii străine în acest teritoriu.
Numai că tentativa Rusiei de a transforma Basarabia
într-o regiune atractivă pentru străini, în special pentru
popoarele din sud-estul Europei, nu a dat rezultatele
scontate. Contele Ioan Capodistria (şeful cancelariei
imperiale), într-o adresă către generalul A.N. Bahmetev,
numit guvernator în 1816, mărturisea că „scopul politic
urmărit de către Imperiul Rus – imediat după semnarea
Tratatului de pace cu Înalta Poartă – era de a face din
această provincie un adăpost, un refugiu pentru toţi cei
ce erau prigoniţi de osmani. Dar s-a întâmplat tocmai
contrariul: în loc să-i atragă pe străini, administraţia
imperială a provocat emigrări în masă ale băştinaşilor” 11 .
În baza rapoartelor expediate de ispravnicii de
judeţ către Departamentul din Chişinău despre fuga
locuitorilor, s-a stabilit că între anii 1812 şi 1814 au
plecat peste Prut 820 de persoane. Alte statistici stabilesc
că numai din ţinutul Hotin, până la începutul
anului 1816, s-au refugiat 3 353 de locuitori, din
ţinutul Codru – 290 de familii; din ţinutul Hotărniceni
– 906 persoane 12 . Fuga ţăranilor a continuat până către
mijlocul secolului. Ca să stăvilească migraţia peste Prut,
autorităţile ţariste, în perioada imediat următoare
anului 1812, au închis aproape ermetic regiunea Basarabiei
între două cordoane de frontieră:
1. cordonul „sanitaro-vamal” de la Nistru, instituit
în 1793 (după anexarea la Rusia a unui vast teritoriu
din stânga Nistrului în urma Păcii de la Iaşi din 1791)
şi care a continuat să funcţioneze şi după anul 1812, în
pofida disputelor dintre administraţia locală şi cea de
la Sankt Petersburg. Va fi anulat prin ucazul Senatului
în 26 septembrie 1830 13 ;
2. după anul 1812, hotarele imperiului s-au extins
până la râul Prut, Dunăre şi litoralul de nord-vest al Mării
Negre, acest segment devenind cel de al doilea cordon
de frontieră. În luna aprilie 1818 sunt confirmate oficial
şi statele de personal ale oficiilor vamale care activau în
baza Regulamentului de carantină (din 1796) 14 .
11
Устройство задунайских переселенцев в Бессарабии и
деятельность А.П. Юшневского. История Молдавии.
Документы и материалы, Кишинев, 1957, c. 207.
12
П. Свинин, Описание Бессарабской области. Записки
Общества истории и древностей. Том VI, Одесса, 1867, c. 211.
13
Valentin Tomuleţ, Consideraţii privind regimul vamal al
Basarabiei în perioada 1812-1830. In: Tyragetia [Anuar],
vol. VI -VII, 1996-1997, Chişinău, 1998, p. 210.
14
Ibidem, p. 216.
Începând cu anul 1818, orice trecere peste hotarul
de la Prut era înregistrată la oficiile vamale, grupate
în două districte principale: 1. Sculeni – cu statut de
carantină centrală; Novoseliţa [Noua Suliţă] – carantină
centrală; Leova – carantină specială; Lipcani –
post de carantină; 2. Ismail – carantină centrală, Reni
– carantină specială, Akkerman – post de carantină 15 .
Restricţiile de frontieră erau deosebit de aspre, în
special în cazul regimului de carantină cu o durată de
până la 10-16 zile.
* * *
În condiţiile descrise mai sus, cea mai statornică
instituţie a ţării era Biserica Ortodoxă, condusă de
mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, căruia însuşi
Alexandru I îi scria la 1 aprilie 1816 că a fost informat
privitor la intenţiile sale ce nu s-au realizat: „aflândumă
în această plină socoteală, am aşăzat eu întăias
[i]dată o vremelnică ocîrmuire în Basarabia, puind
temeiu acestii ocîrmuiri cele de mult a ei obiceaiuri
şi pronomii […]. Eu am vrut mai înainte a fi încredinţat
din dovezi şi am aşteptat ca vremea şi stările
împrejur, precum şi cele adevărate înştiinţări, pentru
toate se-mi arate mie ce urmări se cade a se aştepta
de la această cercare” 16 . Pentru a linişti populaţia, în
1816, mitropolitul a trimis o circulară în eparhie, prin
care îi îndeamnă pe clerici şi pe toţi creştinii „să nu
creadă că în Basarabia va fi introdusă iobăgia [… şi] că
din înalta împărătească milostivire aveţi ocârmuirea
din naţia voastră şi în limba voastră” 17 . O consecinţă
a panicii ce cuprinsese populaţia a fost faptul că autorităţile
imperiale au fost nevoite să amâne depunerea
jurământului de credinţă a întregului popor către
împăratul Rusiei 18 .
Consecinţele crizei anexării s-au făcut simţite şi în
cadrul instituţiilor ecleziastice. Încercând să organizeze
tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română în
eparhia nou-înfiinţată a Chişinăului şi Hotinului (21
august 1813), mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
(1813-1821) trebuia, în primul rând, să-şi subordoneze
activitatea tipografică Ucazului sinodal din 4 mai
15
Ibidem, p. 212.
16
Alexandru I, Circulară către Mitropolitul Gavriil de numirea
unui împuternicit în Basarabia, 1 aprilie, Sankt Petersburg, 1816
[in folio]; vezi Colecţia „Documente vechi”, Muzeul Naţional
de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Chişinău (FB- 6734-1).
17
Ştefan Ciobanu, Cultura românească…, p. 11.
18
Pastorală pentru depunerea jurământului către Scaunul Împărătesc
de către toţi locuitorii, iscălind şi tabelele ce se vor arăta,
Chişinău: Tipografia Exarhicească; Vezi Colecţia „Documente
vechi”, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a
Moldovei, Chişinău (F/N).
– 204 –

1814, care impunea restricţii deosebit de dure: cărţile
tipărite în Tipografia Duhovnicească a Basarabiei
urmau să fie reproduse, în exclusivitate, după ediţiile
apărute anterior în tipografiile sinodale ale Bisericii
Ortodoxe Ruse („În Tipografia Exarhală se vor tipări
cărţi bisericeşti şi în limba moldovenească, ce vor fi
traduse din slavoneşte după aceleaşi cărţi sinodale”,
Ucazul Sf. Sinod, 4 mai 1814) 19 .
Biserica locului, din această provincie românească,
avea o tradiţie seculară a practicii liturgice şi ea nu
putea fi întreruptă brusc printr-un ucaz sinodal al
unei Biserici străine. Cărţile liturgice române aveau
în trecut (ca şi acum) deosebirile lor în comparaţie
cu cele slavone (ediţii sinodale) 20 . Evident, mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni era conştient de acele
schimbări radicale ce ar fi intervenit în viaţa duhovnicească
a Basarabiei, dacă aceste cerinţe ale Sinodului
rus ar fi fost respectate întocmai şi imediat. Pregătind
pentru tipar prima carte de cult apărută la „Tipografia
Exarhicească” 21 din Chişinău – ediţia Liturghierului
(1815) –, mitropolitul Gavriil Bănulecu-Bodoni, sesizând
perfect schimbările în structura cărţii, a „socotit
drept aceia de trebuinţă a arăta mai ales preoţilor carii
slujesc în limba rumânească că, aflând în această Liturghie
oare-şi care cuvinte într-alt chip tălmăcite, nu
precum se află în cele mai dinainte rumâneşti tipărite,
să nu se mire de aceasta, nici să socotească de greşală
[…]” 22 . Drept argument al schimbărilor făcute, exarhul
Gavriil Bănulescu-Bodoni exemplifică diferenţierile
din textele prinse în versiunile din limba slavonă şi
limba română, precum şi din greacă 23 . Astfel, în final,
Liturghierul (1815) este o ediţie parţial elaborată după
versiunile unor texte „mai înainte tipărite” (ediţii
româneşti), de până la anul 1812, la care s-au adăugat
„îndreptări şi adaosuri” după ediţiile sinodale (din
Moscova) şi din Kiev (sinaxarul sfinţilor pe 12 luni).
Mitropolitul va fi nevoit să caute de fiecare dată, la o
nouă apariţie editorială 24 , o variantă de compromis ce
19
ANRM (Arhiva Naţională a Republicii Moldova), F. 205,
inv. 1, f. 7-9.
20
Maria Danilov, Cenzura sinodală şi cartea religioasă în Basarabia.
1812-1918 (între tradiţie şi politica ţarista), Chişinău, 2007, pp.
49-54. Vezi, spre exemplu, Apostol, Evanghelie şi Trebnic.
21
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 404, f. 4-9. Ucazul sinodal în
vederea înfiinţării tipografiei a fost aprobat la 4 mai 1814.
22
Liturghie, Chişinău: Tipogr. Exarhicească, 1815, pp. 1-2.
23
Liturghie…, 1-5; A. Стадницкий, Гавриил Банулеско-
Бодони…, c. 346-347.
24
Vezi, spre exemplu, şi alte titluri îngrijite de mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni (apărute la Tipografia Exarhicească
din Chişinău): Ceasoslov, 1817; Psaltire, 1818;
Minei de obşte, 1819; Molitvenic,1820; Evanghelie, 1820;
Apostol,1820.
ar fi împăcat dominaţia politică şi ecleziastică a ruşilor
cu viaţa duhovnicească a basarabenilor. Activitatea
cărturărească a mitropolitului Gavriil Bănulescu-
Bodoni se înscrie perfect – în opinia noastră – între
tradiţie şi politica ţaristă.
Pe fundalul acestor fenomene de criză social-politică
şi ecleziastică manifestate în noua provincie încorporată
în Imperiul Rus, ia naştere, în 1817, Filiala
Basarabeană a Societăţii Biblice. Înainte însă de a intra
în unele amănunte referitoare la activitatea filialei,
considerăm necesară conturarea unei imagini a fenomenului
biblic existent în Imperiul Rus.
Apariţia societăţilor biblice în Europa continentală
s-a produs în perioada Restauraţiei britanice (1600-
1680). În Imperiul Rus, această mişcare religioasă a
apărut mult mai târziu, abia la începutul secolului al
XIX-lea, în epoca ţarului Alexandru I (1801-1825),
mai exact – în cea de a doua perioadă a domniei acestuia,
deosebită esenţial de cea dintâi. Este epoca triumfului
asupra lui Napoleon, dar şi a unei noi politici,
atât pe plan extern, cât şi intern, ca urmare a constituirii
Sfintei Alianţe şi a Congresului de la Viena.
Contextul imperial
Existenţa unei Societăţi Biblice în Rusia este
consfinţită prin Ucazul imperial din 6 decembrie
1812, emis în baza raportului prezentat ţarului de
către principele Al. Golitzyn. Însuşi ţarul Alexandru I
devine membru al acestei societăţi, ceea ce i-a asigurat
din start un interes general în viaţa politică a Rusiei.
Societatea creată, cum se declara în raport, „trebuia
să urmărească un scop unic – editarea cărţilor sfinte:
Vechiul şi Noul Testament în limbi străine” 25 . Vom
observa că, în linii mari, proiectul Societăţii, aprobat
de ţarul Alexandru I, era o copie exactă al celui britanic
– British and Foreign Bible Society (1804) 26 . În cele 14
puncte de „proiect”, alcătuitorii nici nu se încumetă
să vorbească direct despre o activitate biblică/misionară
în mijlocul populaţiei alogene a Imperiului Rus.
Deşi ar trebui să observăm şi altceva: aceasta iniţiativă
străină – crearea Societăţii Biblice în Rusia – a găsit un
teren destul de fertil în spaţiul întinsului Imperiu Rus.
Pe 11 ianuarie 1813, în casa principelui A. Golitzyn
a avut loc şedinţa de constituire a Societăţii Biblice din
St. Petersburg şi a fost ales comitetul de conducere.
Conform regulamentului statutar, în comitet erau
acceptate feţe bisericeşti şi laice de orice rang, gen,
25
Пыпин, А. Н., Религиозные движения при Александре I., изд-во
Огни, Тип. Гл. Упр. Уделов, Петроград, 1916, c. 21-22.
26
Societăţi biblice existau deja în Germania, Elveţia, Finlanda
şi în mai multe oraşe din America.
– 205 –

confesiune etc. În Comitetul biblic de prima componenţă
au fost aleşi, în marea lor majoritate, laici 27
(cu excepţia pastorului Pitte), după cum urmează:
preşedinte – principele Al. Golitzyn, şeful Departamentului
pentru confesiunile străine; vicepreşedinţi:
V. Kociubei, A. Razumovski, M. Donaurov, oberhofmeister
R. Koshelev, O. Kozodavlev, K. Gablitz;
directori: general-superintendent Reinbot, pastorul
Pitte, principele P. Mescerski, K. Liveni, baronul
B. Fitingof, N. Fuse, N. Jukovski, S. Djunkovskij,
A. Lenivtzev, S. Uvarov; secretari: V. Popov şi A.
Turghenev; casier: Ya. Shmidt 28 . În prima şedinţă de
lucru comitetul nou-ales a stabilit ca sarcină principală
a Societăţii: obţinerea banilor necesari/suficienţi
editării cărţilor de cult, scopul final al mişcării fiind
„de a asigura cu biblii pe toţi locuitorii statului care
nu au posibilitatea să şi le procure”. În acest scop erau
prevăzute şi alte măsuri:
1. să fie reduse preţurile pentru procurarea cărţilor
Noului şi Vechiului Testament în limba slavă editate
de Sf. Sinod;
2. editarea şi multiplicarea cărţilor de cult în alte
limbi pentru creştinii de diferite confesiuni din
imperiu: nemţi, polonezi, finlandezi, elveţieni, letoni,
români, armeni, greci ş.a.;
3. asigurarea cu biblii a categoriilor de cetăţeni
săraci, ce nu aveau posibilitatea să-şi procure cărţile
de cult, în special dintre cei care au suferit în „ultimul
război”, după anul 1812 ş.a.;
4. asigurarea cu cărţi de cult a marii majorităţi a
populaţiei multietnice a Imperiului Rus, inclusiv
„mahomedani” şi alte categorii de „necredincioşi” 29 .
În 1813, Societatea avea deja şase filiale. Până la
începerea activităţii editoriale Societatea a procurat
biblii (în diverse limbi) apărute în străinătate, cărţile
fiind distribuite filialelor. În scopul iniţierii unei
activităţi editoriale proprii Societatea Biblică din St.
Petersburg a primit ajutoare importante de la societăţi
similare străine, în primul rând de la Societatea
Britanică 30 : în 1813 – 500 lire sterline; în 1814 – 2
200 31 . Primele cărţi tipărite de Societate au fost: Biblia
în finlandeză, apoi în germană, Noul Testament în
27
Numărul acestora prevala, de fapt, printre membrii-titulari ai
Societăţii din Petersburg.
28
А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 28. Ţarul devine
membru onorific al Societăţii Biblice şi a donat în acest scop
25 mii rub. şi o cotizaţie anuală de 10 000 rub.
29
О цели Библeйскаго Общества и средствах к достижению
оной, СПб, 1814, c. 3-17.
30
La aniversarea de 50 de ani, în 1854, British and Foreign Bible
Society editase Biblia în 148 de limbi, cu un tiraj de 46 000
000 exemplare.
31
А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 31.
limba armeană 32 . Au urmat ediţiile în polonă, franceză
şi slavă 33 . În total, tirajul ediţiilor Noului Testament a
atins cifra de 600.000, iar în limbile letonă şi estonă –
22.500 exemplare 34 .
Traducerea Bibliei în limba rusă şi protestele
teologilor
Probabil că, în etapa schimbărilor intervenite în
componenţa Comitetului Societăţii pe parcursul
anului 1814, apare ideea traducerii Bibliei în limba
rusă 35 . Trebuie să observăm că această idee a fost
promovată de Societate (în persoana conducătorului
ei, principele Al. Goliţân) cu o foarte mare precauţie 36 .
Era acest „tainic gând” al principelui Al. Goliţân, de
altfel, o adevărată revoluţie pentru mentalitatea ecleziastică
a ortodoxiei imperiale din epocă. Deşi, privită
din perspectiva activităţii misionare întreprinse de
Societatea Biblică Rusă, ideea apare ca un rezultat
firesc al acesteia. Cum altfel ar putea fi explicat/interpretat
faptul că Societatea, asumându-şi responsabilităţi
pentru asigurarea cu cărţi de cult – „în limbile
lor” – a tuturor străinilor din imperiu: a nemţilor şi
francezilor, letonilor şi tătarilor, armenilor şi românilor,
nu avea intenţia să declare că şi ruşii, la fel ca alte
popoare, au nevoie de o Biblie „în limba lor” 37 . Cum
totuşi au evoluat lucrurile
Preşedintele Societăţii, principele Al. Golitzyn, s-a
folosit de un moment foarte prielnic – la întoarcerea
ţarului în Sankt Petersburg [după încheierea Congresului
de la Viena (1814-1815)], la sfârşitul anului
1815, i-a prezentat acestuia, în numele Comitetului,
câte un exemplar din ediţiile în diferite limbi editate de
Societate. Ţarul a rămas foarte mulţumit de activitatea
editorială desfăşurată de Societate şi i-a poruncit preşedintelui
să intervină cu propunerea către Sf. Sinod
„că Măria Sa doreşte sincer ca şi rossienii să poată citi
cuvântul Domnului în limba lor rossienească, decât în
dialectul slav în care sunt tipărite Sf. cărţi” 38 .
32
Noul Testament (Sankt Petersburg, 1814), apărut în tipografia
ierodiaconului armean Iosif Ioannesov.
33
Filiala moscovită – condusă de N. Bantîş-Kamenscki – a
tipărit Noul Testament după ediţia sinodală de la 1778.
34
Societatea Biblică, în 1816, a primit în dar de la Alexandru I
o clădire special amenajată pentru tipografie, depozit de carte
şi magazin pentru vânzări.
35
Второй отчет Российскаго Библейскаго Комитета,
Санктпетербург, 1815, c. 7.
36
Prima încercare de traducere în rusă a textului biblic este
atestată la sf. sec. XVII, după originalul ediţiei polone a
Bibliei (1663), însă versiunea n-a fost aprobată de patriarhul
Bisericii Ortodoxe Ruse, Ioakim (1620-1690).
37
А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 39.
38
И. Чистовичь, История перевода Библии на русский язык,
ч. I, Санктпетербург, 1872-753, c. 38.
– 206 –

În şedinţa din 28 februarie 1816, Sfântul Sinod
a ascultat raportul preşedintelui, în care problema
traducerii Bibliei în rusă era prezentată drept o doleanţa
a monarhului. Este important să precizăm că
traducerea Bibliei în rusă a fost delegată către alte
instituţii teologice, şi anume către Comisia Şcolilor
Duhovniceşti. Or, aceasta echivala cu refuzul Sinodului
de a-şi asuma responsabilităţi în realizarea
acestui act cultural şi spiritual deopotrivă. Astfel, în
ediţiile tipărite de Societate va apărea doar numele
acelor teologi care erau şi membri ai Societăţii Biblice,
însă fără binecuvântarea Sf. Sinod. Acesta a fost
marele risc pe care şi l-a asumat preşedintele Societăţii
Biblice Ruse în realizarea scopului misionar în Rusia
ortodoxă, iar consecinţele nu s-au lăsat mult aşteptate.
Protestele curentelor ostile Societăţii Biblice
s-au declanşat imediat, pentru că traducerea cărţilor
de cult în limba rusă era interpretată de către o bună
parte a clerului rus drept o abatere flagrantă de la ortodoxia
pravoslavnică. În opinia acestora, exact acesta ar
fi fost scopul adevărat urmărit de Societatea Biblică
Rusă. Printre oponenţii lui A. Golitzyn, în prim-plan
apar persoane influente din anturajul ţarului: mitropolitul
de Novgorod şi Sankt Petersburg, Serafim (cel
care a ocupat imediat postul de preşedinte al Societăţii
după demiterea lui A. Golitzyn în 1824), contele A.A.
Arakcheev, amiralul A.S. Shishkov (cel care a ocupat
postul de ministru al Instrucţiunii Publice după demiterea
lui A. Golitzyn în 1824) 39 .
În Darea de seamă (a şasea) pe anul 1818 se
amintea de cele patru Evanghelii, cu text paralel –
slavon-rus – tipărite de Societate. În 1819 au fost
scoase de sub tipar două ediţii a câte 10 000 exemplare
fiecare. Evanghelia se vindea la un preţ de 5 rub. Din
materialele publicate în Darea de seamă pe anul 1821,
mai consemnăm că traducerea Vechiului Testament
s-a făcut de către teologii de la Academia Duhovnicească
din Moscova şi Kiev. În 1822 a ieşit de sub tipar
Psaltirea în versiune rusă. În 1823, Comitetul din St.
Petersburg anunţa despre finalizarea tipăririi Noului
Testament în „dialectul rus” (în 1821 apăruse ediţia
bilingvă: slavon-rus.) 40 .
În urma unor intrigi politice permanente ce
planau asupra Societăţii Biblice, situaţia acesteia, pe
la mijlocul anului 1820, s-a agravat mult. Principele
39
А.Н. Пыпин, Религиозные движения…, c. 83-155.
40
Traducerea textului biblic din slavonă în rusă, iniţiată de
Societatea Biblică în 1816, a fost continuată mai târziu de
foştii membri ai acesteia: mitropolitul Moscovei Filaret şi
prot. Gherasim Pavski. Ediţia integrală a Bibliei în rusă a fost
publicată abia în 1876.
Al. Goliţân a fost nevoit să-şi dea demisia din funcţiile
cumulate – cea de ministru al Instrucţiunii Publice şi
de ober-procuror al Sfântului Sinod (15 mai 1824),
apoi şi din cea de preşedinte al Societăţii Biblice (17
mai 1824). Prin rescriptul ţarului Nicolai I, la 12
aprilie 1826, Societatea Biblică Rusă a fost dizolvată.
În baza altui rescript împărătesc – din 15 iulie 1826 –
toată proprietatea societăţii (estimata la 2 mln rub.) a
fost trecută în gestiunea Sf. Sinod 41 .
Ce a însemnat, în fapt, activitatea unei societăţi
misionare, de asemenea proporţii, în Imperiul Rus
Timp de nouă ani (1812-1821) Societatea Biblică
a tipărit: 129 ediţii în 29 de limbi (slavă, rusă, idiş,
elino-greacă şi greaca nouă, germană, franceză, poloneză,
finlandeză, estonă, letonă, georgiană, armeană,
turco-armeană, carelă, ciuvaşă, ceremisă, samoghită,
mordovă, bulgară, română, persană, zâreană,
kalmâcă, mongolo-bureată, tătaro-turcă, în dialectul
tătar de Orenburg şi în cel tătaro-evreiesc), cu un
tiraj de 675.600 exemplare. Cu excepţia ediţiilor (în
29 limbi) menţionate mai sus, trebuie să precizăm că
Societatea a fost preocupată şi de distribuirea cărţilor
aduse din străinătate – în 14 limbi: engleză, olandeză,
elveţiană, daneză, evreiască-germană, evreiască-poloneză,
italiană, latină, arabă, chineză etc. La adunarea
solemnă a Societăţii Biblice Ruse din 1822 (la 10
ani de activitate misionară), principele Al. Golitzyn
sublinia cu satisfacţie meritele deosebite în editarea
primei ediţii integrale a Noului Testament şi a Psaltirii
în limba rusă 42 .
Dacă în perioada iniţială Societatea a respectat
modelul britanic, ulterior s-a distanţat tot mai mult
de acesta. Cercurile opoziţioniste s-au manisfestat
chiar din primii ani de activitate a Societăţii Biblice.
În raportul prezentat la adunarea generală din
1815, preşedintele Societăţii, principele A. Golitzyn
susţinea, între altele: „[…] incredibil, însă în Societatea
noastră sunt încă feţe bisericeşti care nu pricep
simplitatea cauzei noastre, nici nu gândesc asupra
rolului salvator al răspândirii cărţilor sfinte în mijlocul
poporului, ci văd în aceasta doar scopuri ascunse” 43 .
O propagandă religioasă în afara Bisericii oficiale era
ceva de neconceput în Rusia pravoslavnică, care era la
o primă experienţă de acest gen. În 1824, după demiterea
principelui Al. Golitzyn, mitropolitul Serafim
declara triumfător: „Biblia din nou va fi tipărită doar
de Sinod” 44 .
41
А.Н. Пыпин, Религиозные движения..., c. 82.
42
Ibidem, p. 68.
43
Ibidem, p. 38.
44
И. Чистовичь, История перевода Библии..., 1875, c. 74.
– 207 –

***
Ce conţin arhivele basarabene privitor la viaţa religioasă
de la începutul secolului al XIX-lea Sursele
sunt dispersate în mai multe fonduri şi inventare:
fondul Dicasteriei Duhovniceşti 45 , al Consistoriului
Duhovnicesc 46 , al Cancelariei guvernatorului civil/
militar 47 ; al vămii Sculeni 48 etc. Cele mai consistente
informaţii privitoare la subiectul dat se află în dosarele
Dicasteriei Duhovniceşti. De asemenea, se cere menţionat
că datele oferite de acest fond, în special cele ce
ţin de istoricul Filialei Basarabene, au fost valorificate
parţial în sec. XIX 49 . Unele date de referinţă sunt
consemnate în lucrările lui A. Stadnitzki, Şt. Ciobanu,
N. Popovschi, Al. Boldur 50 . O reluare a „subiectului
biblic” în literatura istorică basarabeană s-a făcut în
ultimul deceniu al sec. XX.
Istoricul Filialei Basarabene a Societăţii Biblice
Ruse rămâne o problemă insuficient cercetată în
istoriografia basarabeană. Subiectul luat în dezbatere
este doar unul dintre multiplele aspecte ale acestui
fenomen ce ţine de istoria ecleziastică a provinciei din
perioada ţaristă (primele trei decenii ale secolului al
XIX-lea). De reţinut că problema Societăţii Biblice
Ruse, în ansamblul ei, şi aspectele misionare legate de
aceasta au rămas mult timp neglijate şi în istoriografia
rusă. Şi doar în măsura în care epoca ţarului Aleksandr
I a suscitat un interes sporit printre istoricii ruşi
– pe tot parcursul secolului al XIX-lea – problemele
legate de istoricul Societăţii Biblice Ruse n-au putut fi
evitate cu desăvârşire. După cum consemna istoricul
A.N. Pypin într-o adresă către Societatea Biblică din
Marea Britanie, arhiva propriu-zisă a Societăţii Biblice
Ruse – după închiderea acesteia (1826) – a devenit
inaccesibilă persoanelor particulare. Din această cauză
el a fost nevoit „să se limiteze doar la sursele publicate
– dările de seamă ale Societăţii (de altfel, foarte rare
şi care se găseau integral doar în colecţia Academiei
45
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 144; idem: d. 2876, 323 f.;
d. 6184, 6 f; d. 6008, 8 f.
46
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360; idem: inv. 3, d. 120, 16 f.; inv.
3, d. 103, 23 f.; inv. 5, d. 639, f. 14.
47
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 570, f. 4; idem: F. 2, inv. 1, d. 696, 16
f.; F. 2, inv. 1, d. 7815, f. 12.
48
ANRM, F. 195, inv. 1, d. 321, f. 2.
49
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение Российского
Библейскoго oбщества. In: Кишиневские Епархиальные
ведомости, No. 7-8, Кишинев, 1872, c. 210-215, 239-346.
50
A. Стадницкий, Гавриил Бaнулеско-Бодони, екзархь
молдовлахийский и митрополит Кишиневский, Кишинев,
1894, c. 355-360; Ştefan Ciobanu, Cultura românească…,
pp. 43-45; Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia
sub ruşi, Chişinău: Tipografia Eparhială, 1931, pp. 7-72.
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti: Editura
Victor Frunză, 1992, pp. 312-315.
Imperiale din Sankt Petersburg), ştirile despre Societatea
Biblică (despre şedinţele Comitetului) publicate
în presa vremii, memoriile unor personalităţi implicate
în activitatea Societăţii” 51 . Şi mai mult: A. Pypin îi
roagă pe cei de la British and Foreign Bible Society să-i
acorde unele informaţii din arhivele britanice 52 , presupunând
că acestea din urmă dispun „de date curioase
ce ar putea vărsa mai multă lumină asupra cauzelor
căderii mişcării misionare în Rusia” 53 .
Specificul local
Basarabia era „cu mult mai realistă, decât centrul.
Ea nu se lasă ademenită de misticism şi nici de masonism”,
susţinea Alexandru Boldur 54 . Şedinţa de constituire
a Filialei Basarabene a Societăţii Biblice Ruse a
avut loc la 27 septembrie 1817 55 , când a fost ales comitetul
de conducere. În componenţa acestuia intrau
atât feţe bisericeşti, cât şi laici. Vicepreşedinte a fost
ales mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni. Sarcina
imediată a comitetului consta în organizarea distribuirii
cărţilor de cult de la depozitul central al Filialei.
Înainte însă de a contura un tablou al difuzării
cărţilor editate de Societatea Biblică, vom încerca să
lămurim unele aspecte legate de activitatea mitropolitului
Gavriil Bănulescu-Bodoni în legătură cu editarea
Bibliei (1819) în limba română la Sankt Petersburg.
Istoricul Bisericii basarabene „sub ruşi”, Nicolae
Popovschi, constata că „traducerea Bibliei în română
întreprinsă de Societatea Biblică Rusă a dus la întemeierea
Filialei basarabene” 56 .
O bună parte din documentele referitoare la istoricul
tipăririi Bibliei, semnalate în arhivele locale ale
Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău încă în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, astăzi nu mai pot
fi consultate din simplul motiv că lipsesc 57 . Referinţele
istoricilor ruşi asupra Bibliei româneşti, 1819, bazate
pe informaţiile culese din sursele sinodale sunt mai
mult decât modeste 58 . Or, numai o decodificare a arhivelor
sinodale ar putea, pe viitor, să arunce mai multă
lumină asupra contextelor în care a fost cenzurat
textul Sfintei Scripturi şi să sugereze exact la ce etapă
a tiparului a fost omis fragmentul de text „a lui Iosip
51
А.Н. Пыпин, Религиозные движения ..., c. 461.
52
Ibidem, p. 462. Vezi adresa prof. A. Pypin din 3 februarie
1869 către British and Foreign Bible Society.
53
Ibidem, p. 462.
54
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei…, p. 312.
55
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 210.
56
Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia sub ruşi...,
p. 72.
57
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение…, c. 210-215.
58
А.Н. Пыпин, Религиозные движения..., c. 42.
– 208 –

Macavei carte” 59 din cuprinsul Bibliei româneşti de la
1819, apărută la Sankt Petersburg 60 . Şi nu în ultimul
rând, apare o altă întrebare, nu mai puţin importantă
pentru istoricul Bibliei de la 1819: de ce tiparul ediţiei
integrale a Bibliei a fost executat în tipografia particulară
a lui Nicolae Greci 61 , şi nu la cea sinodală
În funcţie de anumiţi factori care au influenţat
direct tipărirea Bibliei în limba română atât în anturajul
ecleziastic din Chişinău, cât şi în cel de la Sankt
Petersburg, am putea delimita în istoricul tipăririi
cărţii cel puţin două etape:
· 11 august 1815 – 18 decembrie 1817. La această
etapă s-a finisat tipărirea Noului Testament (1817)
şi corectura primelor două cărţi din Vechiul Testament
62 . Tipărirea cărţii a fost asigurată prin intervenţiile
directe ale mitropolitului Gavriil Bănulescu-
Bodoni, textele fiind expediate pentru corectură din
Sankt Petersburg la Chişinău şi viceversa. Iniţiativa
de a trimite la Chişinău foile tipărite din textul biblic
pentru a fi corectate de „o faţă duhovnicească” îi aparţine
principelui Al. Golitzyn, preşedintele Societăţii
Biblice din Sankt Petersburg 63 ;
· 18 decembrie 1817 – 15 august 1819. La cea
de a doua etapă, supravegherea tiparului a continuat
doar în anturajul funcţionarilor ecleziastici din Sankt
Petersburg şi a egumenului moldovean Varlaam Cuza.
Iar în cazul „unor diferenţieri esenţiale” (să înţelegem,
dintre versiunile textelor sinodale şi din originalul
românesc) a fost consultat episcopul Filaret Drozdov,
rectorul Academiei Teologice din Sankt Petersburg.
Cea de a doua etapă, clasificată de noi, între 18
decembrie 1817 şi 15 august 1819, este cea mai dificilă
sub aspectul restituţiei documentare a evenimentelor
ce ţin de istoricul tipăririi Bibliei în limba
română la 1819. Anume în această etapă a fost omis
de către cenzura sinodală din Petersburg un fragment
din textul Vechiului Testament („a lui Iosip Macabei
carte”) – moment insuficient cunoscut şi apreciat
în literatura de specialitate, rămas cunoscut doar la
nivelul unor informaţii pur bibliografice semnalate la
început de secolul XIX, mai exact în 1900 64 .
59
Maria Danilov, Cenzura sinodală şi cartea religioasă…, p. 56.
60
Biblia, Sankt Petersburg: Tipografia Nicolae Greci, 1819,
1249, p. 303.
61
Nicolae Greci (1787-1867), renumit editor de carte la Sankt
Petersburg.
62
Noul Testament, Sankt Petersburg: Tipogr. Sf. Sinod, 1817,
p. 274.
63
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 1-44.
64
Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria
umanismului românesc, Cluj-Napoca, 1979, p. 172; Fragmentul
de text „a lui Iosip Macavei carte” este cuprins în
Biblia de la Blaj, 1795, p. 833.
Corpul cel mai important de documente din istoricul
tipăririi Bibliei româneşti îl constituie corespondenţa
dintre preşedintele Societăţii Biblice Ruse,
principele Al. Golitzyn, şi exarhul Gavriil Bănulecu-Bodoni.
Înainte de înfiinţarea Filialei Societăţii
Biblice la Chişinău (27 septembrie 1817), Comitetul
din St. Petersburg s-a adresat către exarhul Gavriil
să i se trimită o Biblie românească, care ar fi servit
drept model pentru o nouă ediţie sub egida Societăţii
Biblice. Este de asemenea cunoscut că Societatea
primise în acest scop (pentru editarea Bibliei în limbile
popoarelor ce locuiau în imperiul ţarist) sume de bani
speciale prin misionarii englezi – o subvenţie de 300
lire sterline. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
a expediat la St. Petersburg „două Biblii – una de la
1688, de la Bucureşti şi cea tipărită în Transilvania, la
Blaj, în 1795”. Mitropolitul considera că Biblia de la
1688 „este o traducere greoaie, neclară”, pe când cea
din Ardeal ar fi „o traducere de pe ediţiile celor 70 de
bătrâni înţelepţi din Răsărit şi este mai clară. În ea se
întrebuinţează limba cea nouă, mai înţeleasă” 65 .
La 26 ianuarie 1816, preşedintele Comitetului
Biblic Rus, principele A. Golitzyn, în adresa expediată
pe numele exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni
la Chişinău, comunica, între altele, că, ţinând cont
de opţiunile acestuia, „se va opri asupra Bibliei de la
Blaj” şi, cât mai curând, va începe tipărirea Noului
Testament (ediţie separată). Exarhul mai era informat
despre decizia Comitetului în privinţa corecturii
cărţii, care va fi „supravegheat de principele Ipsilantie
şi consilierul Matei Krupenski”, cunoscători de limbă
„moldovenească” 66 . În această adresă mai semnalăm
şi alt moment important: preşedintele Comitetului
Biblic îl ruga pe exarhul Gavriil „să însărcineze o
faţă duhovnicească din eparhie, cunoscător al limbii
moldoveneşti, care ar face corectura foilor pe care le
va trimite la Chişinău. În cazul unor greşeli mai grave
ce ar putea schimba sensul cuvântului sau să difere
mult de la originalul textului, va trebui să fie corectate
şi numai după aceea expediate la Sankt Petersburg” 67 .
La adresă au fost anexate şi primele coli tipărite din
textul Noului Testament. Ar trebui să reţinem două
momente din documentul citat:
1. tipărirea Bibliei (pornind de la principiile de
activitate a Societăţii) trebuia să treacă aprobarea
unor feţe din ierarhia bisericească, moment ce l-a
determinat pe preşedintele Comitetului să caute o
65
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 213.
66
Ibidem, p. 213.
67
Ibidem, p. 213.
– 209 –

persoană care ar fi asigurat corectura tiparului;
2. iniţiativa de a trimite la Chişinău foile tipărite
ale textului biblic (tipărirea cărţii era sub supravegherea
unor feţe laice de la Sankt Petersburg) pentru a
fi corectate de „o faţă duhovnicească” îi aparţine lui A.
Golitzyn. Or, exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi-a
asumat o mare responsabilitate în editarea unei noi
ediţii integrale a Bibliei în limba română.
După dată amintită mai sus – 26 ianuarie 1816,
informaţiile oferite de diverşi autori asupra istoricului
Bibliei sunt dispersate. Anumite informaţii, repetate
de la un autor la altul sunt „prinse” fragmentar, sunt
bucăţi preluate şi rupte uneori din contextul documentului
citat, şi care uneori se suprapun, provocând
chiar anumite confuzii. Asta s-a întâmplat, credem,
din motivul că datele citate nu mai puteau fi verificate
după surse. Observăm că Şt. Ciobanu, făcând referinţă
la adresa din 26 ianuarie 1816, constata că principele
Golitzyn „roagă să i se trimită o faţă duhovnicească şi
să ia însăşi mitropolitul grija reviziei şi corecturii” 68 .
Această „rugăminte” a principelui A. Golitzyn a fost
scrisă ceva mai târziu, în luna iunie anul 1816. În
adresa din 26 ianuarie exarhul era rugat (repetăm!) „să
însărcineze o faţă duhovnicească” din eparhie care ar
fi în stare să facă corectura colilor trimise la Chişinău.
Însă exarhul, „neavând pe nimeni în eparhie care să ştie
gramatica şi ortografierea, a întreprins singur corectura
textului” 69 . Şi atunci ce se întâmplă Făcând corectura
primelor coli din textul Noului Testament, mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni a depistat mai multe
greşeli de tipar: „În capitolul 3 versetul 11 [Evanghelia
după Matei], era omis un cuvânt; În capitolul 13
versetul 35, fusese omis aproape o jumătate din text”.
În 23 iunie 1816, exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni
expedia o adresă specială pe numele preşedintelui
Comitetului Biblic din Petersburg: „Întru asigurarea
supravegherii tipăririi Sfintei Scripturi, să se trimită
hârtie şi caractere la Chişinău, pentru a continua
culegerea cărţii în Tipografia Exarhicească” 70 . Mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni îşi asuma, astfel,
misiunea să supravegheze personal tipărirea integrală
a Bibliei.
Iniţiativele lui Gavriil Bănulescu-Bodoni nu
conveneau celor din anturajul Societăţii Biblice din
68
Ştefan Ciobanu, Cultura românească..., p. 43.
69
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 213; Ştefan
Ciobanu, Cultura românească..., p. 43.
70
С. Петровски, Екзарх молдо-влахийский и митрополит
Киевский и Кишиневский Гавриил Банулеску-Бодони, în
ЗИООИД /Записки Одесского Общества истории и
древностей/, тoм. 19-й, Oдесса, 1896, c. 92-94.
Sankt Petersburg. Preşedintele Comitetului Biblic a
încercat totuşi să aplaneze situaţia delicată intervenită
în legătură cu tipărirea Bibliei româneşti, explicând
mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni: „Comitetul
s-ar expune unor mari greutăţi dacă ar trimite
la Chişinău materialul necesar tipăririi cărţii […], iar
cheltuielile pentru editarea Bibliei vor spori mult” 71 .
Anticipând, vom constata că Biblia în limba română
editată de Societatea Biblică Rusă a fost într-adevăr
foarte scumpă. Un exemplar din Biblie va fi pus în
vânzare la Chişinău cu 12 rub. 50 cop., pe când Biblia
rusească era vândută la un preţ de numai de 6 rub. sau
cea germană – cu 10 rub. etc. 72 . Dar să revenim. Comitetul
a găsit totuşi o ieşire din impas şi A. Golitzyn îl
roagă pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (în
adresa amintită mai sus) să supravegheze în continuare
corectura textului biblic, ca pe viitor toate „greşelile să
fie evitate, iar foile corectate vor servi drept original
pentru culesul la tipar”. Mai este rugat să caute o „faţă
duhovnicească” pe care ar trimite-o la Petersburg
pentru a supraveghea tiparul şi acolo, astfel încât „toate
erorile” să fie evitate. Comitetul îşi asuma „întreţinerea
cuvenită a persoanei trimise, alocând în acest
scop 25 000 rub.” 73 . Amintim, în context, că în lipsa
unui „duhovnic” care ar fi îndeplinit supravegherea
textului biblic la Petersburg, corectura a fost doar în
competenţa unor feţe laice: principele Al. Ipsilanti şi
consilierul Matei Krupenski. Probabil, după data de
23 iunie 1816, relaţiile dintre exarhul Gavriil şi principele
Golitzyn s-au tensionat. Odată ce i s-a refuzat
ca „tiparul Bibliei să fie continuat la Chişinău”, chiriarhul,
supărat, se vede, a „întârziat” mult în căutarea
unei feţe duhovniceşti ce urma să fie trimisă la Sankt
Petersburg. După cum susţinea şi A. Stadnitzki,
„Gavriil, îndeplinind ultima rugăminte” a principelui
A. Goliţân, va trimite totuşi la Sankt Petersburg „o
faţă duhovnicească”. Acest lucru s-a întâmplat abia
la 15 februarie 1817 (o întârziere de aproape şase
luni). A luat drumul spre Sankt Petersburg egumenul
mănăstiri Dobrovăţ (din Moldova), Varlaam Cuza,
ulterior hirotonit arhiereu 74 .
Se cuvine să subliniem şi faptul că preşedintele
Comitetului Biblic din Sankt Petersburg era foarte
grăbit cu tipărirea versiunii româneşti a Bibliei. Avea şi
motive s-o facă. Se lucra în paralel şi asupra altor ediţii
ale Sfintei Scripturi, tipărite în limbile popoarelor
înglobate în imperiu. În primii nouă ani de activitate
71
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 215.
72
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 17.
73
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 215.
74
Ibidem, p. 216.
– 210 –

editorială (1812-1821) a Societăţii Biblice Ruse au
fost tipărite cărţi ale Sf. Scripturi în peste 26 de limbi.
Sau: 104 ediţii cu un tiraj de 507.600 exemplare 75 .
În adresa lui A. Golitzyn sosită la Chişinău la 21
iunie 1817 (nr. 271), se sublinia: „Comitetul Societăţii
Biblice Ruse, bucurându-se de succesul în întreprinderea
lui Varlaam în tipărirea Bibliei moldoveneşti,
a hotărât, pentru a scurta timpul pentru revizuirea şi
corectura textului care se va tipări aici, să Vă trimită
Prea Sfinţeniei Voastre părţile corectate…”. Şi tot
acolo se adaugă: „Numai după ce părţile corectate vor
fi văzute şi aprobate de Î.P.V., vor fi date la tipar” 76 .
Şi aici se iscă o firească întrebare: de ce principele A.
Golitzyn, odată ce a respins iniţiativa exarhului „de a
continua corectura şi tipărirea cărţilor la Tipografia
Exarhicească din Chişinău (adresa din 23 iunie 1816),
exact peste un an, la 21 iunie 1817, propune exarhului
Gavriil din nou „trimiterea foilor” pentru a fi văzute
şi corectate
Este important să reţinem motivaţia pe care o face
A. Golitzyn în adresa amintită: „Conform Statutului
de activitate a Societăţii Biblice, care nu poate edita
cărţile Sfintei Scripturi nici într-o oarecare altă limbă,
fără a fi aprobate de ierarhul bisericii respective, avem
nevoie de încuviinţarea Prea Sfinţeniei Voastre […]” 77 .
Or, preşedintele Comitetului avea obligaţia să respecte
acest principiu în editarea Cărţilor Sfinte (ediţii noi
ale Bibliei) de către Societatea Biblică Rusă. Cum vor
evolua lucrurile până la urmă A fost oare respectat
întocmai acest principiu A apărut Sfânta Scriptură
cu „binecuvântrea” ierarhului Bisericii din Basarabia
Bineînţeles, mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni va continua corectura asupra textului biblic –
primele două cărţi din Vechiul Testament – „Facerea”
şi „Exodul”. La 17 octombrie 1817, Gavriil Bănulescu-Bodoni
expedia o adresă pe numele preşedintelui
Comitetului Biblic:
În partea întâia ar fi o nepotrivire foarte mică cu
textul grecesc şi cel slavonesc şi de aceea speram că în
celelalte cărţi nu vor fi mari piedici, dar, mai presus
de aşteptările mele, în cartea a doua am întâlnit
atâtea obstacole, care mă fac să mă adresez Excelenţei
Voastre cu lămuriri amănunţite. Citind Ishodul [...],
75
În 1821, Societatea Biblică Rusă a mai pregătit pentru
editare cărţi ale Sfintei Scripturi în alte opt limbi, 111.000
ex. La cules erau date încă şase ediţii (în cinci limbi) cu un
tiraj de 30.000 ex. Astfel încât numărul total al volumelor
editate ajunge la 129 de ediţii în 29 de limbi, cu un tiraj de
675.600 ex. Dintre ediţiile editate în limbile altor popoare
din imperiu este arătată şi cea „în limbă moldovenească”.
76
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 215.
77
Ibidem, p. 215.
am văzut că traducerea moldovenească în multe locuri
de fel nu se potriveşte: nici cu cea grecească, nici cu cea
slavonească […], în comparaţie cu cea grecească şi cea
slavonească sau se omit stihuri întregi, sau este tradus
cu totul altceva […] 78 .
Mitropolitul mai arată că asemenea greşeli se găsesc
şi în alte cărţi ale Vechiului Testament. Acestea fiind
spuse, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni amintea
că „arhimandritul Varlaam nu putea să nu observe
aceste nepotriviri”. Despre acestea i-a comunicat ceva
mai înainte că „traducerea valahă este mai aproape de
cea latinească şi franţuzească, decât de cea grecească şi
slavonească”, fapt de care mitropolitul nu se îndoia,
„întrucât această Biblie este tipărită în Transilvania de
uniaţi”. Iată de ce, explica mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
„într-un lucru atât de important” nu se
va încumeta să-şi dea aprobarea, „pentru că poporul
nu numai că nu va primi binevoitor această Biblie, dar
se va revolta asupra lui, odată ce a «binecuvântat» o
asemenea Biblie nepravoslavnică” 79 .
Ce propune mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni:
Mai întâi, cred că Biblia moldovenească, adică
Vechiul Testament, ar trebui să fie corectat după traducerea
slavonească editată de Sfăntul Sinod al Rusiei, şi
întru totul să fie acordată cu aceasta, deoarece ediţia
slavonească, pe parcursul mai multor ani, a fost revăzută
şi comparată cu mai multe variante a celor şaptezeci
de bătrâni […] 80 .
Iar pentru a asigura o ediţie îngrijită a Vechiului
Testament, precum şi pentru continuarea cu succes
a tiparului, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
îl roagă pe preşedintele Societăţii să-l trimită pe
egumenul Varlaam la Chişinău, ca „împreună să facă
corectura asupra textului”, şi numai după o asemenea
întreprindere cărţile corectate vor fi trimise, prin
egumenul Varlaam, la Sankt Petersburg, „unde vor
fi culese pentru editare” 81 . În speranţa că iniţiativele
întreprinse în vederea tiparului vor fi susţinute de
cei din Petersburg, mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni a reţinut părţile corectate din cuprinsul
textului biblic (insistenţa şi consecvenţa exarhului
sunt cunoscute, moment, de altfel, sesizat şi în aprecierile
istoricilor ruşi) 82 .
Principele A. Golitzyn pare a fi foarte iritat de
insistenţele exarhului, încât va stărui să-i dea chiar
78
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 216.
79
Ibidem.
80
Ibidem, p. 218.
81
А. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони…, c. 361.
82
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 219.
– 211 –

unele „învăţăminte” acestuia (adresa din 18 decembrie
1817): „Dacă a şi fost vreodată Biblia în mâinile poporului
moldovenesc, apoi care altă Biblie decât cele două
cunoscute [Bucureşti, 1688; Blaj, 1795 – n.n.]” 83 .
Este important să reţinem că, după data citată mai
sus – 18 decembrie 1817, informaţiile asupra tipăririi
Bibliei „se întrerup brusc” în arhivele din Chişinău.
Tăcerea arhivelor din Chişinău este, de fapt, îndreptăţită.
Starea de conflict dintre mitropolitul Gavriil
Bănulescu-Bodoni şi preşedintele Societăţii Biblice
Ruse a atins apogeul. Preşedintele Comitetului Biblic
din Sankt Petersburg, după data amintită, nu va mai
apela la serviciile exarhului basarabean.
De reţinut că, între timp, culesul versiunii româneşti
a Bibliei fusese oprit. Tipografia Sinodală suferea
„pierderi financiare”. Probabil, la această etapă intervine
şi schimbarea tiparniţei: de la Tipografia Sinodală
la cea a proprietarului Nikolai Greci – cunoscut
editor în epocă. Am putea presupune chiar că aceasta
a influenţat ulterior şi preţul de comercializare a cărţii,
care a fost, după cum s-a menţionat mai sus, exagerat
de scump pentru posibilităţile celor cui era destinată
cartea Sfintei Scripturi 84 .
După 18 decembrie 1817 a urmat decizia finală a
Comitetului Biblic: tipărirea Bibliei va fi făcută direct
după originalul de la Blaj (1795), corectura fiind în
supravegherea arhimandritului Varlaam, „iar în cazul
unor diferenţe esenţiale va fi consultat episcopul
Filaret, care cunoaşte ebraica […] şi asta trebuie făcut
cât mai repede, pentru că poporul moldovenesc e lipsit
totalmente de hrana spirituală, ceea ce ar fi mult mai
grav […], decât continuarea discuţiilor critice asupra
unor cuvinte şi sensuri nepotrivite […]” 85 . Constatăm,
de fapt, că între 18 decembrie 1817 şi 15 august 1819
corectura textului Biblic se va face doar în „anturajul”
feţelor duhovniceşti din Petersburg. Or, acest
moment delimitează o etapă importantă a tiparului,
care ar putea ajuta să identificăm anume când a fost
omisă ultima bucată de text (A lui Iosip Macabei carte
– text prezent în Biblia de la Blaj, 1795 – dar lipsă
în Biblia de la 1819) din cuprinsul Vechiului Testament.
Apoi, e de presupus că anume „ochiul de veghe”
al episcopului Filaret (Drozdov), rectorul Academiei
Teologice din St. Petersburg, a şi observat ultima carte
din Vechiul Testament – A lui Iosip Macavei carte –
prezentă în versiunea ediţiei române a Bibliei de la
Blaj (1795), după care se culegea textul şi, respectiv,
83
А. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони…, c. 361.
84
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2876, f. 46.
85
A. Балцатеску, Бессарабское oтделение..., c. 219-220.
lipsa acesteia în ediţiile sinodale slavoneşti! Acest
fragment a fost înlăturat de cenzura sinodală. Situaţia
fiind deosebit de delicată, autorităţile din Petersburg
nu vor interveni pe lângă exarhul din Chişinău pentru
a obţine binecuvântarea. Astfel, Biblia românească
din 1819 apare numai „cu blagoslovenia Sfântului
Îndreptătorului a toată Rossia Sinod Dumnezeiască
scriptură a legii vechi şi cei noao de tălmăcire rumânească
care mai întîiu s-au tipărit în Transilvania, iară
acum s-au tipărit cu cheltuiala Rossieneşcii Societăţi a
Bibliei […]” (Biblia, 1819, pagina de titlu). Acest fapt
istoric consemnat între filele cărţii a constituit, de
fapt, finalul acelei situaţii de conflict intervenite între
exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi preşedintele
Societăţii Biblice Ruse, A. Golitzyn 86 .
Difuzarea Bibliei şi problema fondului de carte
(gestionat de Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice
Ruse) după 1826.
Fondul de documente privitor la activitatea
Filialei conţine suficiente mărturii care conduc la
concluzia că „mişcarea biblică” în Basarabia a fost
orientată, în temei, spre distribuirea – prin vânzări – a
cărţilor de cult printre reprezentanţii diferitor confesiuni.
Anume această formă de misionarism biblic a
căpătat la noi o amploare deosebită. La diverse etape
s-au inclus în această mişcare nu numai protopopii de
ţinut/circumscripţie, călugări de la mănăstiri şi schituri,
reprezentanţi ai diferitor confesiuni, ci şi persoane
laice din diverse categorii sociale. Această mişcare,
la periferiile imperiului, era susţinută şi cu diverse
materiale informative, de propagandă. După fiecare
şedinţă a Comitetului Biblic din Sankt Petersburg se
expediau către filiale informaţii (extrase) privitoare
la succesele activităţii misionare din alte gubernii.
Tabloul mişcării misionare din Basarabia poate fi
lesne închegat in baza documentului oficial. Pentru
că, în linii mari, acest specific local (după cum mărturisesc
sursele) se conturează dintr-o scara ierarhică
oficială. Autorităţile administrative de diferite nivele
s-au implicat direct în desfacerea cărţilor. Acest sistem
de comandă mai avea o acoperire într-o propagandă
de cancelarie (nimic comun cu modelul britanic, în
baza căruia s-a constituit Societatea Biblică Rusă).
Astfel, în final, avem o difuzare a Bibliei sub controlul
strict al autorităţilor ecleziastice şi laice, fie locale sau
de la centru (din Sankt Petersburg).
Care era procedura de desfacere a cărţilor Cert
este că Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice Ruse îşi
desfăşura activitatea după modelul din centru: scara
86
Maria Danilov, Cenzura sinodală…, p. 67.
– 212 –

ierarhică/socială era respectată întocmai – dispoziţiile
sinodale/episcopale erau aduse la cunoştinţa tuturor
supuşilor prin intermediul funcţionarilor ecleziastici
sau laici. Încă de la apariţia primelor ediţii din
cărţile sfinte editate de Societatea Biblică din Sankt
Petersburg, acestea erau expediate pentru difuzare în
eparhia Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil
Bănulescu-Bodoni, începând cu anul 1815, trimitea
donaţii de la basarabeni 87 . Oricum, către acest an
(1817), încă nu existau la Consistoriul Duhovnicesc
din Chişinău, nici la Comitetul Biblic liste concrete
referitor la acele parohii/biserici unde lipseau Biblia
sau Noul Testament 88 .
Anume acest lucru li s-a cerut odată cu constituirea
Filialei Basarabene. Sursele locale au înregistrat o
abundenţa copleşitoare a unui asemenea tip de document
de cancelarie. Solicitările care au fost făcute pe
teren – de către preoţii din parohii – ne oferă date
surprinzătoare 89 . Toate aceste informaţii din arhivele
locale adunate la un loc ar întregi, cu certitudine, pe
viitor, o imagine mai clară asupra fenomenului basarabean
din perioada ocupaţiei ţariste (1812-1918).
Aceste surse locale ar mai trebui coroborate cu cele din
arhivele imperiale, cu sursele publicate în istoriografia
rusă în secolele XIX-XX cu privire la subiectul biblic.
Consemnăm doar una, referitoare la personalitatea
exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, publicată în
Darea de seamă a Societăţii Biblice din St. Petersburg
(1817):
Mitropolitul Gavriil, exarhul Chişinăului şi
Hotinului, vicepreşedintele Filialei Basarabene,
ne-a informat că bulgarii, vecini cu noi şi de aceeaşi
credinţă, au mare nevoie de cărţi în limba lor, deoarece
în slavona veche nu pricep. De aceea s-a interesat dacă
Societatea nu dispune de cărţi deja traduse în bulgară,
în caz contrar va încerca să caute un traducător”.
Iată care sunt comentariile la acest subiect în istoriografia
oficială rusă: „Se pare că exarhul şi Comitetul
la acea vreme nu aveau ştiinţă că acest popor vecin şi
de aceeaşi credinţă este tocmai acela căruia îi aparţine
prima traducere în slavonă a cărţilor sfinte 90 .
87
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1628, f. 4-5.
88
А.Н. Пыпин, Религиозные движения..., c. 41. În primii
ani de activitate, Societatea Biblică din Sankt Petersburg a
fost susţinută financiar constant de cea Britanică. În scopul
editării Noului Testament în română au fost expediate sume
speciale. În darea de seamă pe anul 1815 se indică suma de 9
500 lire sterline, ceea ce echivala cu 200 000 rub.
89
Maria Danilov, Mişcarea biblică în Basarabia. Aspecte misionare
(1817-1829). In: Destin românesc, nr. 30 [An VIII],
Chişinău, 2001, pp. 47-51.
90
Studiul lui Al. Pypin referitor la mişcarea bisericească a fost
publicat pentru prima dată în revista Vestnik Evropy, nr. 8, 9,
11, 12, 1868.
Comentariile par a fi de prisos. Şi totuşi să ne
întrebăm ce/cât cunoştea academicianul Al. Pypin,
la 1868, despre personalitatea exarhului român din
Basarabia
În 28 februarie 1827 (cu o întârziere de 10 luni),
la Chişinău a fost primit ucazul Sf. Sinod semnat de
mitropolitul Serafim (preşedinte al Societăţii Biblice
Ruse din 1824), emis în baza Rescriptului ţarului din
12 aprilie 1826 privitor la „încetarea activităţii Societăţii
Biblice Ruse şi a tuturor filialelor existente în
gubernii”, acestea din urmă fiind obligate să întreprindă
o inventariere generală a fondului de carte
şi bani pe care îl deţineau. Pentru a avea o evidenţă
strictă a fondului de carte/bani, era absolut necesar
ca aceste informaţii să fie selectate nu numai din cele
deţinute de Consistoriul din Chişinău sau de Comitetul
Biblic al Filialei. Mai era necesar să fie adunate
date exacte referitoare la numărul de cărţi expediate
în parohii sau aflate în posesia unor persoane particulare,
sau neachiziţionate. Publicăm mai jos unele date
selectate din fondul Consistoriului Duhovnicesc din
Chişinău.
Raportul protoiereului Petru Lanckovski din
5 mai 1827 referitor la registrul cărţilor primite
din Sankt Petersburg la Filiala Basarabeană
pe anul 1825 91
Titlu
Nr. exemplare
Costul unui
exemplar
Total
sumă
Biblia (rom.) 1459 10 rub. 14 580
Noul Testament
(rom.)
3542 3 rub. 10 626
Noul Testament
(rusă)
403 4 rub. 1 612
Psaltire (rusă) 148 1 rub. 148
Psaltire (rusă) 311 1, 5 rub. 466
Notă: în raport mai sunt arătate cărţile primite, în 1825, de la
filiala moscovită: 216 – Biblia şi 86 – Noul Testament 92 .
91
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 13-26.
92
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 26.
– 213 –

Lista persoanelor fizice care au procurat cărţi de la
depozitul Filialei Basarabene a Societăţii Biblice
Ruse. 5 mai 1827 93
Nr. Nume Titlu
Nr. exemplare
1.
Mitropolitul Dionisie
(Bucureşti)
Noul Testament 61
2.
Protoiereul de Akkerman
[Cetatea Albă] Biblia 6
Fiodor Maliavinski
3. Părintele Nicolae Biblia 1
4.
Asesorul de colegiu Biblia 2
Kotov
Noul Testament 91
5. Protoiereul Sterikov Biblia 33
6. Funcţionarul I. Racul Biblia 61
7.
Negustorul Vasile Ciaplyghin
Biblia 3
8. Guvernatorul Catacazi Biblia 7
9. Protoiereul Ion Pintelii
Biblia
Noul Testament
9
10
10.
Dicasteria Duhovnicească
Noul Testament 10
Biblia 9
11. Directorul Ghildenşan
Biblia 5
Noul Testament 2
12. Colonelul Arvanatachi Biblia 4
13.
Secretarul de colegiu Biblia 4
Andreevschi
Noul Testament 5
14. Protoiereul de Briceni
Biblia 10
Noul Testament 3
15. Ierodiaconul Nazaria Biblia 1
16. V. Kuprianov Biblia 1
17. I. Hrisostat Biblia 1
18.
Negustorul Vasile Băcalu
Noul Testament 5
Biblia 1
19. Cancelaristul Druganov
Biblia 1
Noul Testament 15
20. C. Vladimirov
Biblia 1
Noul Testament 10
Arhiepiscopul din Chişinău – după patru ani de la
încetarea activităţii Societăţii Biblice Ruse – continuă
să distribuie cărţile acesteia 94 . Sursele de arhivă mărtu-
93
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 32.
94
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3360, f. 452-498. Drept exemplu
ne poate servi adresa arhiepiscopului Dimitrie Sulima din 5
decembrie 1830 către ober-procurorul Sf. Sinod, principele
Petru Mescerschi, în care acesta solicita pentru unele nevoi
locale cărţi în limba greacă: Biblia – 65, Noul Testament –
80. Mai ilustrăm şirul exemplelor cu adresa arhiepiscopului
Dimitrie Sulima din 6 august 1830 către Sf. Sinod, în care
solicita permisiunea de a distribui gratuit de la depozitul bibliotecii
25 de exemplare din Noul Testament în limba română
elevilor bursieri ai Seminarului Duhovnicesc; ANRM, F. 208,
inv. 3, d. 120, f. 2-3. În baza dispoziţiei sinodale din 18 octombrie
1829 (nr. 1226) şi din 14 august 1835, cărţile rămase de
la Filiala Basarabeană a Societăţii Biblice Ruse se vindeau la
un preţ redus, iar banii adunaţi – 10 cop. din fiecare rublă –
urmau să fie depuşi către cancelaria Sinodului.
risesc că în depozitul Filialei Basarabene rămăsese o
cantitate însemnată de carte în limba rusă nedistribuită
95 . Cărţile inventariate din fondul de altădată
al Filialei Basarabene au continuat să fie vândute
la preţuri reduse şi după aproape patru decenii de
la închiderea acesteia (1826) 96 . Acest fapt stă drept
mărturie că, în marea lor majoritate, parohiile din
Basarabia aveau în uz cărţi în limba română.
Concluzii
Situaţia generală a Basarabiei în momentul încorporării
ei în Imperiul Rus (în 1812) era una deplorabilă.
Impactul imediat al anexării a fost marcat de criza
social-politică şi ecleziastică din primele trei decenii
ale secolului al XIX-lea. În teritoriul anexat – contrar
aşteptărilor imperiale – domnea haosul şi dezordinea,
ceea ce a provocat migrări masive ale populaţiei în
Moldova din dreapta Prutului. A fost impusă trecerea
structurilor ecleziastice din Basarabia în supunerea
Bisericii Ortodoxe Ruse, deci în albia unei tradiţii
străine Bisericii româneşti din ţinut.
Intenţia Societăţii Biblice Ruse de a scoate de sub
tipar o ediţie a Bibliei în limbă română a condus la
constituirea Filialei Basarabene (1817) a acestei instituţii
misionare. Mai mult: în contextul mărturiilor
documentare aduse în discuţie, s-a constatat că Biblia
românească (1819) tipărită la Sankt Petersburg sub
egida Societăţii Biblice nu poate fi considerată „o copie
a Bibliei de la Blaj, 1795, cu corectări mici, mai mult
gramaticale”. În urma restricţiilor impuse de cenzura
sinodală a fost omisă „A lui Iosip Macavei carte, adică
pentru singurul ţiitoriul gând”, astfel încât Biblia de la
1819 a devenit o copie parţială a celei de la Blaj (1795).
Activitatea Societăţii Biblice Ruse a fost un fenomen
străin în viaţa religioasă a provinciei. Această mişcare
s-a produs în funcţie de un model dirijat de Comitetul
Biblic din Sankt Petersburg, adică a urmat unei structuri
identice celei din centru, care, la rândul său, activa
conform unor modele străine (British and Foreign Bible
Society). Ea nu a avut nicio legătură cu interesele Eparhiei
Chişinăului şi Hotinului din Basarabia.
95
ANRM, F. 208, inv. 3, d. 120, f. 13- 23. Departamentul
administrativ de pe lângă Sf. Sinod – circulara din 1 martie
1848, nr. 983 – roagă autorităţile ecleziastice din Chişinău
să expedieze urgent, din fondul de carte local, 350 de exemplare
– Noul Testament, în „slavă”/rusă – pentru completarea
fondului de carte al Bibliotecii sinodale. În Biblioteca
Seminarului erau doar 50 exemplare, restul volumelor au fost
recuperate de la depozit. La 6 aprilie au fost expediat primele
28 de cărţi, la 10 aprilie încă 32 şi la 18 mai – 162.
96
ANRM, F. 208, inv. 5, d. 639, f. 2. Cărţile Sfintei Scripturi au
continuat să fie vândute la preţ redus din biblioteca Seminarului
Duhovnicesc din Chişinău. În Darea de seamă pe anul
1865 se arată: Biblia – 69 exemplare (1 rub. 42 cop); Noul
Testament – 98 exemplare (40 cop.). La depozit mai erau: Noul
Testament – 109 exemplare; Biblia – 2850. În total, 3925 cărţi.
– 214 –

SUMMARY
BESSARABIA, THE IMPERIAL CONTEXT AND RELIGIOUS ASPECT
OF THE ANNEXATION CRISIS
Bessarabia, part of the Tsarist Empire (after the
seizure of the territory in 1812), was pushed gradually
towards a forced assimilation/integration to
Russia’s social-political life. The immediate impact
of the annexation was marked by the social-political
and ecclesiastical crisis of the 19 th century’s first
three decades: migrations of the population, plague
and cholera epidemics, shortages and poverty. The
phenomenon was later compared to “la Grande
Peur” of 1789 during the French Revolution because
the local population’s fear from the sudden changes
were as great as in France. The later development of
the province was a tormenting process of adaptation
by which the Bessarabian Romanian society tried to
conform to the conditions of the foreign social, political,
cultural, and ecclesiastical environment of the
empire. Political division was followed arbitrarily by
an administrative-religious rupture by the creation of
a new eparchy in the annexed territory – the Eparchy
of Chişinău and Hotin, subordinated canonically/
anti-canonically to a foreign Church. Metropolitan
Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821) who led the
newly created eparchy in the annexed territory had to
look for a compromise to reconcile the Russian political
and ecclesiastical domination with the spiritual
life of the Bessarabian people. The scholarly activity
of the Metropolitan Gavriil Bănulescu-Bodoni was
situated “between tradition and the tsarist policy”.
Against the background of these phenomena of social
and political crisis in the new province incorporated
into the Russian Empire, the Bessarabian Branch of the
Bible Society was initiated in 1817. The Bessarabian
Branch of the Russian Bible Society was created and the
distribution of the books of the Holy Scripture with
missionary aims was made in accordance with a model
directed by the Bible Committee of Saint Petersburg,
which means that it followed a structure identical with
the central one which, in turn, functioned according
to a foreign model (the British and Foreign Bible Society).
– 215 –

– 216 –

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA
SUB STĂPÂNIREA RUSEASCĂ (1812-1918)
Veaceslav CIORBĂ
Până în 1812, Basarabia a fost parte componentă
a Ţării Moldovei, iar locuitorii ei, în majoritate
covârşitoare români de credinţă creştină ortodoxă, au
fost sub jurisdicţia ecleziastică a Mitropoliei Moldovei.
În 1812, în urma războiului ruso-turc din anii 1806-
1812, ţinutul dintre Prut şi Nistru, numit Basarabia, a
fost anexat de Imperiul Rus. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
(fost exarh în Principatele Române în
1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze
în teritoriul anexat o eparhie subordonată Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel, anexarea
Basarabiei din 1812 a însemnat pentru Biserica Ortodoxă
din acest spaţiu începutul unei noi perioade, cea a
stăpânirii ruse (ţariste), care a durat până în 1918.
Gradul de cercetare a problemei. Anumite aspecte
ale vieţii bisericeşti din Basarabia au început a fi
studiate chiar în timpul stăpânirii ruseşti. Au fost scrise
în limba rusă mai multe studii şi chiar monografii, în
special de cercetători din Basarabia. Au fost preferate
aşa aspecte ca activitatea ierarhilor ruşi de la Chişinău,
a Seminarului Teologic, a Tipografiei Eparhiale etc.
În 1894 apare o monografie destul de voluminoasă
şi temeinic documentată despre mitropolitul Gavriil
Bănulescu-Bodoni 1 , scrisă de Auksentie Stadnickij,
profesor la Seminarul Teologic din Chişinău. În 1906
îşi începe activitatea Societatea Istorico-Arheologică
Bisericească din Basarabia, care avea drept obiectiv
cercetarea trecutului bisericesc în spaţiul dintre Prut şi
Nistru. Membrii acestei societăţi au avut posibilitatea
să publice mai multe studii în revista „Trudy Bessarabskogo
Tserkovnogo istoriko-arheologičeskogo
obščestva”. S-au evidenţiat doi profesori de la Seminarul
Teologic din Chişinău, Iosif Parhomovič 2 şi
1
Avksenti Stadnickij, Gavriil Banulesko-Bodoni, ekzarh
moldovlahijskij (1808-1812) i Mitropolit Kišinevskij (1813-
1821), Chişinău, 1894.
2
Iosif Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago
Gavriila Banulesko-Bodoni, în „Trudy Bessarabskogo
Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”.
Vol. V, Chişinău, 1910; Idem, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa
Irinarha v period upravlenija im Kišinevskoj eparhii (1844-
1858), în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”. Vol. VI, Chişinău, 1911; Idem,
Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišinevskoj eparhii (1871-
1882), în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”, Vol. VII, Chişinău, 1912; Idem,
Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Serafima
(Čičagova), arhiepiskop Kišinevskij i Hotinskij, în „Trudy
Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”. Vol. VIII, Chişinău, 1913; Idem, Duhovnoučebnye
zavedenija Kišinevskoj eparhii, Chişinău, 1913.
fratele său Andrei Parhomovič 3 , precum şi Sevastian
Vesti 4 , Gurie Grosu 5 , Pavel Lotockij 6 ş.a.
Istoriografia ţaristă prezintă viaţa bisericească din
Basarabia exclusiv în roz. O parte din aceste studii
au acum doar valoare istoriografică, există însă şi
unele care nu sunt depăşite totalmente, conţinând
anumite date utile şi importante pentru cercetătorii
din prezent.
În perioada interbelică, tot cercetătorii din Basarabia
au fost cei care s-au preocupat de trecutul bisericesc
al Basarabiei în 1812-1918. În 1931 a fost publicată
lucrarea lui Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii
din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi 7 , care a
fost şi rămâne o lucrare de referinţă. Autorul a reuşit
să abordeze toate aspectele vieţii bisericeşti, care sunt
tratate foarte amănunţit, complex şi documentat. Tot
N. Popovschi a publicat o lucrare despre inochentism 8 .
În perioada interbelică au mai scris Visarion Puiu
despre mănăstirile basarabene 9 , Constantin Tomescu
despre înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului 10
3
Andrej Parhomovič, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop
Kišinevskij i Hotinskij (1858-1871), în „Trudy Bessarabskogo
Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”.
Vol. VI, Chişinău, 1911; Idem, Kratkija biografičeskija
svedenija ob ierarhah Kišinevskoj eparhii s 1882 po 1913 god,
în „Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”. Vol. IX, Chişinău, 1914.
4
Sevastian Vesti, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ preosvjaščennago Dimitrija
(Sulimy) za vremja samostojatel‘nago upravlenija ego Kišinevskoj
eparhii, în “Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-
Arheologičeskogo Obščestva”. Vol. V, Chişinău, 1910.
5
G. Grosul, Glavnejšie momenty v istorii moldavskogo knigopečatanija
v Bessarabii (Načalo knigopečatanija v Bessarabii
i učreždenie „Bessarabskoj Ĕkzaršeskoj topografii”), în „Trudy
Bessarabskogo Tserkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo
Obščestva”. Vol. I, Chişinău, 1910.
6
P.A. Lotockij, Istorija Kišinevskoj Duhovnoj Seminarii,
vypusk pervyj (1813-1828), Chişinău, 1913; Idem, Spisok i
kratkie biografii okončivših polnyj kurs Kišinevskoj Duhovnoj
Seminarii, za sto let ee suščestvovanija (1813-1913), Chişinău,
1913.
7
Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul
al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931; Reeditată: Chişinău,
Museum, 2000.
8
Idem, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia,
Chişinău, 1927.
9
Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia (extras din RSIAB,
XI), Chişinău, 1919.
10
Constantin Tomescu, Înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi
Hotinului (1813), în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, an. I,
1929, nr. 1, pp. 32-42; nr. 2, pp. 31-53; nr. 3, pp. 31-38 şi nr.
4, pp. 7-23.
– 217 –

şi despre Tipografia Eparhială 11 , Ioan Stoicov despre
învăţământul primar bisericesc 12 , Alexandru David 13 şi
Paul Mihail 14 despre tipăriturile româneşti (în marea
lor majoritate, cărţi de cult).
Spre deosebire de istoriografia ţaristă, cea românească
din perioada interbelică este mult mai critică
faţă de situaţia Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub
stăpânirea rusă în 1812-1918. Deşi au fost scoase în
evidenţă multiplele aspecte negative care au existat,
cercetătorii, în special N. Popovschi, s-au străduit să
fie obiectivi şi să arate şi aspectele pozitive.
În perioada 1944-1989 nu s-a scris nimic valoros
privitor la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia în
1812-1918. În România, istoricilor le-a fost interzis să
scrie despre Basarabia pentru a nu trezi nemulţumirea
Uniunii Sovietice. La rândul lor, istoricii din RSSM,
aserviţi ideologiei regimului comunist, nu au putut
studia nici ei obiectiv acest subiect 15 .
După 1989 asistăm la un interes crescând al
cercetătorilor din Basarabia, dar şi din afara ei
pentru trecutul Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub
stăpânirea rusească (1812-1918). Una dintre primele
lucrări aparţine istoricului sibian Mircea Păcurariu.
Ea a fost editată în 1993 la Iaşi cu titlul Basarabia,
aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc 16 .
Perioada 1812-1918 este prezentată succint, dar
foarte consistent 17 . O altă lucrare aparţine ziaristului
basarabean, stabilit la Bucureşti, Boris Buzilă. Ea a fost
publicată în 1996 cu titlul Din istoria vieţii bisericeşti
din Basarabia. 1812-1918; 1918-1944 18 .
Cercetările s-au materializat în special în
mici studii şi articole, mai puţin în monografii.
Despre mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi
despre înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului
au scris Dinu Poştarencu 19 , Mihai Onilă 20 ,
11
Idem, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia, în
„Arhivele Basarabiei”, Chişinău, 1931, nr. 4, pp. 258-271.
12
Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în
Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933.
13
Alexandru David, Tipărituri româneşti în Basarabia sub
stăpânirea rusă, Vol. I (1814-1880), Chişinău, 1934.
14
Pavel Mihail[ovici], Tipărituri româneşti în Basarabia de la
1812 până la 1918, Bucureşti, 1940; Vezi şi: idem, Mărturii
de spiritualitate românească în Basarabia: aşezăminte, scrieri,
personalităţi, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1993.
15
Vezi: A. Babij, Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘,
Chişinău, 1988.
16
Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc, Iaşi, 1993.
17
Vezi şi: Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. III,
Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1994.
18
Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia.
1812-1918; 1918-1944, Bucureşti-Chişinău, 1996.
19
Dinu Poştarencu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului,
în „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău,
2003, nr. 2, pp. 6-12.
20
Onilă, Mihai, Eparhia Chişinăului şi Hotinului (180 ani de
la organizare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de
Nicolae Fuştei 21 , Diana Eţco 22 , Nikolaj Florinskij 23 .
Despre învăţământul teologic au scris Vlad Dumbravă 24 ,
Diana Eţco 25 , Maria Işaev 26 , Sava Pânzaru 27 . Despre
clerul basarabean au scris Daniel Danielescu 28 , Viorel
Bolduma 29 . Despre presa bisericească şi despre activitatea
Societăţii Istorico-Arheologice bisericeşti
au scris Elena Ploşniţă 30 , Liubovi Malahov 31 ,
Istorie a Moldovei”. Vol. III, Chişinău, 1996, pp. 167-172;
Idem, Biserica Ortodoxă din Basarabia – lăcaş de supravieţuire
a românismului sub stăpânirea rusească (sec. XIX – începutul),
în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, pp. 155-162.
21
Nicolae Fuştei, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. 175
de ani de la trecerea în eternitate, în ziarul “Curierul ortodox”,
Chişinău, 16-31 martie, 1996, p. 7; Idem, Gavriil Bănulescu-
Bodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana (1813-1821),
în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1997, nr. 3-4,
pp. 108-118; Idem, 185 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei
Chişinăului şi Hotinului, în ziarul “Curierul ortodox”,
Chişinău, 15 iunie-31 august, 1998, p. 5; Idem, Mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni şi Filiala Chişinău a Societăţii
Biblice Ruse, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău,
2010, nr. 1, pp. 146-160.
22
Diana Eţco, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni,
circumstanţe politice şi oportunism, în „Destin românesc”, nr.
3-4, Chişinău-Bucureşti, 2004, pp. 38-52.
23
Nikolaj Florinskij, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila
Banulesku-Bodoni, Chişinău, 2005.
24
Vlad Dumbravă, Prima şcoală secundară din Basarabia:
Seminarul Teologic din Chişinău, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1997, nr. 1, pp. 59-63.
25
Diana Eţco, Întroducerea limbii române în şcoala spirituală
de băieţi din Chişinău în anul 1917, în rev. „Cugetul. Revistă
de istorie şi cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, pp. 32-34; Idem,
Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii Eparhiale
de Fete din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”,
Chişinău, 2000, nr. 1-2, pp. 89-92; Idem, Petre Cuniţchi,
primul rector al Seminarului Teologic din Chişinău, în
„Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 2002, nr. 2,
pp. 69-72; Idem, Şcolile spirituale din Basarabia, în „Cugetul.
Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 2003, nr. 3, pp.
68-73; Idem, Impactul regimului Pobedonosţev asupra activităţii
Seminarului Teologic din Chişinău, în „Revista de istorie
a Moldovei”, 2004, nr. 3, pp. 58-64.
26
Maria Işaev, Contribuţii la istoricul Şcolii Eparhiale de Fete
din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 5,
pp. 30-39.
27
Sava Pânzaru, Anul 1905 şi Seminarul Teologic din Chişinău, în
„Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1991, nr. 1, pp. 3-12.
28
Daniel Danielescu, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada
stăpânirii ţariste (1812-1918), în rev. „Teologie şi
viaţă”, Iaşi, 2002, nr. 5-8, pp. 105-130.
29
Viorel Bolduma, Contribuţia preoţimii basarabene la Actul
Unirii din 27 martie 1918, în ziarul „Misionarul”, Chişinău,
2004, nr. 2, p. 6.
30
Elena Ploşniţă, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie
distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, în rev.
„Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, pp. 32-36; Idem, Societatea
istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie
cultural-ştiinţifică, în ziarul „Literatura şi arta”, Chişinău, 11
aprilie 1999, p. 4.
31
Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească
din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), în „Tyragetia:
Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol.
IV-V, Chişinău, 1996, pp. 251-256; Idem, Buletinul Eparhiei
Chişinăului (1867-1917), în rev. „Luminătorul”, Chişinău,
1997, nr. 4, pp. 20-25; Idem, Revista „Luminătorul”: 90 de ani
de la apariţie (1908-1998), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului
Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. VI-VII, Chişinău,
1998, pp. 359-366; Idem, Revista „Kišinevskie eparhial’nye
– 218 –

Svetlana Prozorovchi 32 . Despre arta bisericească au
scris Tudor Stăvilă 33 , Veaceslav Ciorbă 34 . Alte diverse
aspecte au fost tratate de Vlad Ghimpu 35 , Costin
Clit 36 , Ana Griţco 37 , Ion Negrei 38 , Sergiu Valcov 39 ,
Tatiana Varta 40 , Lidia Volânschi 41 , Irinej Tafunja 42 ş.a.
Unele dintre aceste studii au o valoare ştiinţifică
redusă, altele sunt valoroase, dar toate în ansamblu
contribuie la un proces de acumulare cantitativă a
datelor şi detaliilor, proces care în mod iminent se
va finaliza cu o amplă şi temeinică lucrare de sinteză
privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia
sub stăpânirea rusească (1812-1918). Studiul de faţă
se vrea a fi o mică contribuţie, o parte componentă a
acestui proces, încă un pas înainte.
Noul cadru politic (1812-1918). Timp de 106
ani, viaţa bisericească a basarabenilor a fost marcată de
toate schimbările prin care a trecut imperiul ţarist şi
Biserica Ortodoxă Rusă în perioada 1812-1918.
vedomosti” (1867-1917) în colecţia MNIM, în „Tyragetia:
Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol.
VIII, Chişinău, 1999, pp. 119-122.
32
Svetlana Prozorovchi, Rolul revistei bisericeşti „Luminătorul”
în deşteptarea naţională a Basarabiei. 1918, în rev.
„Luminătorul”, 2000, nr. 1, pp. 49-56.
33
Tudor Stăvilă, Icoana populară din Basarabia în secolul al
XIX-lea, în rev. „Arta ’93, Studii, cercetări, documente”,
Secţia studiul artelor, Academia de Ştiinţe a Moldovei,
Chişinău, 1993, pp. 69-90.
34
Veaceslav Ciorbă, Arta bisericească din Basarabia (1812-
1918), Chişinău, Ed. Cartidact, 2005.
35
Vlad Ghimpu, Catedrala din Chişinău şi expansiunea religioasă
a Rusiei, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1997, nr. 5-6, pp.
165-168.
36
Costin Clit, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878, în
„Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, pp. 311-315.
37
Ana Griţco, Contribuţii la activitatea Consistoriului duhovnicesc
din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999,
nr. 5, pp. 25-29; Idem, Aspecte din activitatea Consistoriului
duhovnicesc din Chişinău (a II-a jumătate a sec. XIX – începutul
sec. XX), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de
Istorie a Moldovei”. Vol. IX, Chişinău, 2000, pp. 237-246.
38
Ion Negrei, Onisifor Ghibu şi problemele Bisericii din Basarabia
(1917-1918), în rev. „Cugetul. Revistă de istorie şi
cultură”, Chişinău, martie 1998, pp. 19-23.
39
Sergiu Valcov, Din istoria filialei basarabene a „Societăţii
Biblice Ruse”, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău,
1993, nr. 2, pp. 32-40.
40
Tatiana Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor
din Basarabia (1812-1917), în rev. „Destin românesc”,
Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 1, pp. 14-31; Idem, Noi contribuţii
la problema privind domeniile mănăstirilor închinate
din Basarabia (1813-1907). Suprafaţa, orientare, capacitate
economică. Consideraţii generale, în „Revista de istorie a
Moldovei”, Chişinău, 2004, nr. 4, pp. 64-80.
41
Lidia Volânschi, Contribuţii la istoricul tipografiilor din
Basarabia (1814-1914), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului
Naţional de Istorie a Moldovei”. Vol. IX, Chişinău, 2000,
pp. 221-228.
42
Irinej Tafunja, Žizn‘, dejatel‘nost‘ i ispovedničestvo mitropolita
Arsenija Stadnickogo, syna moldavskogo naroda, Noul Neamţ,
2003.
Făcând o analiză a situaţiei Bisericii ruse în această
perioadă, Nicolae Popovschi nota: „Potrivit cu rolul
ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica
generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea
era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu
toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti” 43 . Statul îşi
exercita influenţa prin reprezentantul său, numit oberprocuror,
care era persoana cea mai influentă în Sfântul
Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe
Ruse, instituit încă de ţarul Petru cel Mare.
În momentul anexării Basarabiei, ober-procuror
sinodal era prinţul A.N. Goliţân, reprezentant al unor
tendinţe liberale şi cosmopolite, inspirate din Apus, pe
timpul ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor
din 1825 ţarul Nicolai I a curmat brusc curentul
cosmopolit al fratelui său Alexandru I, înlocuindu-l
cu o politică strict naţională 44 . Principiile de bază ale
noului curs politic erau ortodoxismul, autocratismul
şi naţionalismul. A fost elaborat un întreg program de
măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în
primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor
organelor de conducere în Biserică. În această activitate
de reforme bisericeşti ţarul Nicolae I a găsit un
energic ajutor în persoana contelui N.A. Protasov,
ober-procuror sinodal în 1836-1855 45 .
Războiul din Crimeea (1853-1856) a scos în
evidenţă vulnerabilitatea regimului politic şi social
al imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a
marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni
şi asupra vieţii bisericeşti. În această perioadă s-a
pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de mir
şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost
anulate drepturile care făceau din cler o castă aparte,
au fost acordate mai multe împuterniciri episcopilor
etc. „Epoca marilor reforme”, atât prin avântul
general, cât şi prin multe măsuri concrete, a adus mari
schimbări în starea Bisericii Ortodoxe Ruse 46 .
Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul,
Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, conform Tratatului
de pace de la Paris din 1856, constituie o pagină
aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite
în componenţa Moldovei, viaţa bisericească a fost
organizată în conformitate cu evoluţia vieţii socialpolitice
şi bisericeşti din principatele române 47 . În
1878, însă, Congresul de Pace de la Berlin, convocat
în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878,
43
N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 36.
44
Ibidem, p. 37.
45
Ibidem, p. 38.
46
Ibidem, p. 101.
47
Vezi: C. Clit, op. cit., pp. 311-315.
– 219 –

la insistenţele Rusiei, a hotărât ca judeţele din sudul
Basarabiei să fie reanexate la Rusia.
Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea la
1 martie 1881, a început o nouă perioadă în istoria
Rusiei din secolul al XIX-lea, epoca unui absolutism
dur atât în stat, cât şi în Biserică, a ober-procurorului
sinodal Constantin Pobedonosţev.
În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez,
regimului lui Pobedonosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o
reorientare în plan intern, făcându-se iniţial încercarea de
a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională,
apoi, văzându-se că s-a mers prea departe, s-a revenit la
vechiul sistem. În consecinţă, situaţia din Imperiul ţarist
a devenit foarte încordată, în Biserică la fel. Criza s-a
agravat şi mai mult în timpul Primului Război Mondial
şi odată cu evenimentele tragice din anul 1917.
Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au
răsfrânt şi asupra vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul
dintre Prut şi Nistru a mai fost promovată de la centru
şi o politică bine gândită de integrare totală în structura
bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale,
naţionale. Acest lucru a fost realizat, în primul rând, prin
ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului,
prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului,
prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor
rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc.
Ierarhii. Primul arhipăstor al basarabenilor a fost
mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, întemeietorul
şi organizatorul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului.
Era român de neam, născut în 1746 în Bistriţa Transilvaniei,
într-o familie originară din Câmpulungul
Moldovei 48 . În ultima parte a vieţii sale s-a aflat în
slujba Bisericii Ortodoxe Ruse: profesor la Seminarul
de la Poltava, mitropolit al Poltavei (1793-1799),
mitropolit al Kievului (1799-1803), iar în timpul
ocupaţiei ruseşti ‒ exarh al Moldovei şi Ţării Româneşti
(1808-1812).
Ideea înfiinţării unei noi eparhii în spaţiul dintre
Prut şi Nistru a fost lansată de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Ruse 49 . Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni
i-a revenit realizarea ei în practică.
Stabilit la Chişinău după retragerea trupelor ruseşti
din principatele române, el a înaintat Sinodului din
Petersburg, la data de 4 noiembrie 1812, un proiect de
organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia 50 . După ce
48
T. Ştefanelli, Originea câmplungeană a lui Gavriil, mitropolitul
Kievului, în „Analele Academiei Române”, Memoriile
Secţiunii istorice, s. II., t. XXII, Bucureşti, 1901, pp. 357-372.
49
D. Poştarencu, op. cit., p. 7.
50
Actul a fost publicat în rev. „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti”,
1871, nr. 19, pp. 434-438; 1882, nr. 17, pp. 966-972,
iar în versiune românească ‒ de Constantin N. Tomescu în
rev. „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 2, pp. 39-45.
referatul cu propuneri a trecut procedurile de rigoare,
el a fost aprobat de ţarul Alexandru I la 21 august
1813, zi care poate fi considerată ca dată a întemeierii
noii eparhii 51 . În fruntea ei a fost numit mitropolitul
Gavriil Bănulescu-Bodoni. Jurisdicţia Eparhiei se
întindea şi peste parohiile populate de moldoveni din
stânga Nistrului (Transnistria), aşa cum ceruse mitropolitul
prin memoriul său 52 .
Organizând Eparhia după proiectul său, Gavriil
Bănulescu-Bodoni a dorit ca Biserica din Basarabia
să aibă o anumită autonomie şi să-i fie păstrate particularităţile
locale. El şi-a numit un vicar, în persoana
lui Dimitrie Sulima, care a fost hirotonit „episcop
de Bender şi Akerman” (Tighina şi Cetatea Albă)
încă din 1811, şi îşi avea reşedinţa în mănăstirea
„Sf. Arhanghel Mihail” din Chişinău. În septembrie
1813 a creat Exarhiceasca Dicasterie a Chişinăului, ca
instanţă de judecată bisericească. A numit protopopi,
care aveau în subordine mai mulţi „blagocini”. Protopopii
recomandau candidaţi la hirotonire, făceau
anchete în parohii, aplicau pedepse în cazuri de indisciplină
a clericilor în subordine, dar, în acelaşi timp,
erau obligaţi şi să apere clericii de orice presiuni din
partea autorităţilor de stat sau ale unor mireni. Tot
ei supravegheau starea morală şi culturală a preoţimii
din circumscripţiile lor şi prezentau centrului eparhial
rapoarte anuale 53 .
De numele mitropolitului Gavriil Bănulescu-
Bodoni sunt legate şi alte momente importante din
istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Graţie străduinţelor
lui a fost înfiinţat Seminarul Teologic din
Chişinău (1813), Tipografia Eparhială (1814), filiala
basarabeană a Societăţii Biblice Ruse [care a contribuit
la publicarea în limba română a Noului Testament
(1817) şi a Bibliei (1819) 54 ], a fost mai bine îndrumată
viaţa monahală etc.
Mitropolitul Gavriil a fost preocupat şi de gândul
ridicării unei catedrale episcopale în Chişinău, pentru
că el era nevoit să slujească în biserica mănăstirii Sf.
Arhanghel Mihail. Piatra de fundament a fost pusă,
însă, abia pe timpul succesorului său, în anul 1830.
În schimb, sub îndrumarea sa a fost restaurată biserica
Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea
Căpriana 55 . De asemenea, au fost zidite câteva bise-
51
Vezi: M. Onilă, op. cit., pp. 167-172.
52
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 55.
53
Ibidem, pp. 55-56.
54
Vezi: S. Valcov, op. cit., pp. 32-40.
55
Vezi: N. Fuştei, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Activităţi la
mănăstirea Căpriana (1813-1821)..., pp. 108-118.
– 220 –

ici în Chişinău (Sf. Treime, Sf. Gheorghe), în unele
târguri şi sate.
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trecut la
cele veşnice la 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani,
după o păstorire efectivă de 9 ani a Eparhiei Chişinăului
şi Hotinului. A fost aşezat spre veşnica odihnă la
mănăstirea Căpriana, unde i se vede şi azi mormântul 56 .
În prima etapă după anexare, din interes strategicopolitic,
Basarabiei i-a fost acordată o anumită autonomie,
care, treptat, printr-un şir de restricţii succesive,
a fost anulată 57 . La fel s-a întâmplat şi cu Biserica
din Basarabia. După moartea mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni, Eparhia Chişinăului şi Hotinului
a fost condusă numai de ierarhi ruşi, numiţi de obicei
după un anumit stagiu în alte catedre episcopale
ruseşti. În 1837, i s-a redus jurisdicţia, fiindu-i luate
cele 77 de biserici din stânga Nistrului şi date Eparhiei
Chersonului şi Tauridei (cu sediul la Odesa). Ierarhii
ruşi au respins obiceiurile, tradiţiile şi limba românilor
basarabeni şi au promovat spiritul rusesc. Treptat,
întreaga organizare administrativ-bisericească a fost
unificată cu cea din Rusia, încât Biserica Ortodoxă
din Basarabia s-a pomenit a fi, până la urmă, o eparhie
ordinară a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Succesorul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost
Dimitrie Sulima (1821-1844). El fusese vicarul mitropolitului
Gavriil în timp ce acesta păstorea la Iaşi (1811),
ajungând, în scurt timp, în toate privinţele, „mâna lui
dreaptă”. La 18 iunie 1821 a fost avansat la treapta de
arhiepiscop şi numit titular al scaunului episcopal din
Chişinău. Deşi ucrainean, învăţase la perfecţie limba
română, încât vorbea şi chiar traducea din slavonă şi
rusă. A continuat pe toate planurile opera începută
de Gavriil Bănulescu-Bodoni. A murit la Chişinău,
la vârsta de 62 de ani şi a fost înmormântat în incinta
Catedralei episcopale, construită în timpul lui.
Irinarh Popov (1844-1858). A fost mutat la
Chişinău din Eparhia Vologda. Era un om sever şi
pretenţios, reprezentant tipic al regimului de centralism
şi de birocratism din viaţa bisericească din Rusia,
instaurat de ober-procurorul N.A. Protasov (1836-
1855) 58 . A fost un gospodar priceput, a restaurat reşedinţa
chiriarhală şi paraclisul aferent, a construit un
cămin pentru seminariştii săraci, a extins fabrica de
lumânări, care asigura cea mai mare parte a venitu-
56
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 61-62.
57
Vezi: Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992,
pp. 317-332.
58
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 68.
rilor Eparhiei. A scris şi câteva cărţi de predici. De la
Chişinău a fost transferat la Kameneţ-Podolsk, iar de
acolo la Reazan, unde a murit în 1877 59 .
Antonie Şokotov (1858-1871). A fost transferat
la Chişinău din scaunul episcopal de Orenburg şi
Ufa. La 23 aprilie 1861 a fost avansat la treapta de
arhiepiscop. De numele lui este legată apariţia, în
1867, a buletinului oficial al Eparhiei: „Kišinevskie
eparhial‘nye vedomosti”, ediţie bilingvă în rusă
şi română 60 . Apariţia bilingvă a fost, însă, de scurtă
durată. Succesorul său, Pavel Lebedev, a permis să
apară doar versiunea în rusă. Arhiepiscopului Antonie
i se datorează, de asemenea, edificarea frumoasei
capele a Seminarului Teologic, precum şi înfiinţarea
unui aşezământ cu caracter caritativ, dar şi misionar,
care a dăinuit şi după 1918 – Frăţimea „Sf. Alexandru
Nevski”. A murit subit, în al 72-lea an al vieţii şi a fost
înmormântat în cripta din Catedrala episcopală 61 .
Pavel Lebedev (1871-1882). Până a ajunge la
Chişinău, a fost episcop-vicar de St. Petersburg. Este
considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia,
reprezentant tipic al naţionalismului rusesc. Şi-a
dobândit o tristă celebritate prin persecutarea a tot ce
era românesc. A urmărit în permanenţă birocratismul
şi transformarea preoţilor în slujitori devotaţi ai Imperiului.
În 1871, limba română a fost eliminată oficial
din cele câteva şcoli în care se mai menţinea 62 . A dat
dispoziţii să se strângă din mănăstiri şi biserici toate
cărţile româneşti, care au fost apoi arse. Mulţi preoţi
români au fost trimişi în diferite eparhii din Rusia, iar
în locul lor au fost numiţi preoţi ruşi sau ucraineni,
care slujeau în limba slavonă, fapt ce-i făcea pe oamenii
simpli, care nu cunoşteau rusa, să se îndepărteze de
Biserică. La 1 aprilie 1879 a fost avansat la treapta de
arhiepiscop 63 . În 1882 a fost avansat şi numit exarh al
Gruziei (Georgiei), apoi, în 1887, transferat la Kazan,
unde a murit în 1892, la vârsta de 65 de ani.
Serghie Leapidevski (1882-1891). Până a fi numit
la Chişinău, a fost arhiepiscop de Kazan. A rămas în
amintirea contemporanilor ca un riguros executor al
regulilor bisericeşti şi un bun predicator. Obliga preoţii,
în special pe cei de curând hirotoniţi, să se implice în
59
Vezi: I. Parhomovič, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v
period upravlenija im Kišin‘evskoj eparhii (1844-1858)... .
60
L. Malahov, Revista „Kišin‘evskie eparhial‘nye vedomosti”
(1867-1917) în colecţia MNIM..., p. 119.
61
Vezi: A. Parhomovič, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop
Kišin‘evskij i Hotinskij (1858-1871).
62
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 73-74.
63
Vezi: I. Parhomovič, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v
Kišin‘evskoj eparhii (1871-1882)... .
– 221 –

activitatea şcolilor săteşti aflate sub oblăduirea Bisericii.
A fost un adept al formelor populare de educaţie religioasă
pentru adulţi, a organizat pe lângă biserica „Sf.
Teodor Tiron” (Ciuflea) din Chişinău seri de meditaţie
şi conferinţe duhovniceşti. În timpul lui a fost închisă
Tipografia Eparhială. A fost transferat la Herson, apoi
a ajuns mitropolit al Moscovei şi Kolomnei 64 .
Isaachie Polojenski (1891-1892). Înainte de a veni
la Chişinău, a fost episcop de Tomsk. În timpul lui
s-au efectuat reparaţii la Catedrală şi la paraclisul
reşedinţei episcopale. S-au pus bazele unui comitet
de conducere şi îndrumare a activităţii de combatere
a sectelor 65 . La 21 noiembrie 1892 a fost transferat la
Astrahan, dar din cauza sănătăţii nu a plecat, ci s-a
retras la mănăstirea Hârbovăţ. În 1893, era la mănăstirea
Tihvin din Novgorod, unde a şi încetat din viaţă
la 11 mai 1894.
Neofit Nevodcikov (1892-1898). A ajuns în fruntea
eparhiei basarabene la o vârstă înaintată, după ce fusese
episcop de Turkestan şi Taşkent. Odată cu transferarea
la Chişinău, a fost avansat la treapta de arhiepiscop.
Era o personalitate remarcabilă, ducea o viaţă de
ascet, avea preocupări multilaterale, de la familiarizarea
cu trecutul şi cu tradiţiile locale la creaţia literară originală.
Era cunoscut şi apreciat de cercurile teologice şi
culturale din Rusia. După ce a condus Eparhia ceva
mai mult de cinci ani, i s-a fixat loc de retragere definitivă
la Ismail, unde a trăit până la adânci bătrâneţe (†10
martie 1910), fiind înmormântat tot acolo 66 .
Iacov Peatniţki (1898-1904). În timpul arhipăstoririi
sale a luat fiinţă Societatea Istorico-Arheologică
Bisericească din Basarabia”, în cadrul căreia s-au
realizat studii de istorie bisericească devenite importante
izvoare de cunoaştere a epocii, iar mai târziu s-a
editat o revistă, cu o existenţă îndelungată, „Revista
Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia”
(1909-1934) 67 . A luat fiinţă, de asemenea, o
nouă societate caritativă şi misionară, pusă sub oblăduirea
Bisericii – Frăţimea „Naşterea lui Hristos”.
Sub auspiciile acestei asociaţii au început să apară
timide foi volante şi cărticele cuprinzând „cuvinte
de învăţătură” creştin-ortodoxă, în limbile română şi
rusă. A fost reluată tipărirea cărţilor de cult în limba
română 68 . Tot în timpul episcopului Iacov Peatniţki a
64
A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah
Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913 god..., pp. 334-335.
65
Ibidem, pp. 336-337.
66
Ibidem, pp. 337-340.
67
Vezi: L. Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească
din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), pp. 251-256.
68
M. Onilă, op. cit., p. 160.
fost terminată clădirea nouă a Seminarului Teologic
din Chişinău. În 1904 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop
şi transferat în scaunul eparhial de la Iaroslavl 69 .
Vladimir Sinikovski (1904-1908). Înainte de a fi
numit la Chişinău, a fost misionar printre popoarele
necreştine din Munţii Altai şi Stepa Kirghiză, apoi
episcop de Vladikavkaz. În timpul lui, în Tipografia
Eparhială reînfiinţată continuă tipărirea cărţilor de
cult româneşti, începută de episcopul Iacov Peatniţki.
În 1908 şi-a început apariţia revista bisericească
„Luminătorul”, publicaţie a Frăţimii „Naşterea lui
Hristos”. Fost misionar, episcopul Vladimir înţelegea
cât este de important ca serviciul divin şi propovăduirea
să se facă în limba înţeleasă de popor. De aceea, a
susţinut, în măsura în care a fost posibil, reintroducerea
limbii române în cult şi în şcoală. Autorităţile
centrale, dar şi ruşii din Basarabia s-au arătat nemulţumiţi
de acest lucru şi episcopul Vladimir a fost transferat
la Novocerkask 70 .
Serafim Ciceagov (1908-1914). Descendent al unei
străvechi familii de militari nobili, a făcut la început
carieră militară, apoi la vârsta de 46 de ani se călugăreşte.
Până a fi numit la Chişinău, a fost episcop la
Suhumi, apoi la Oriol. A fost un reprezentant tipic
al naţiona lismului rusesc şi al absolutismului politic,
adept convins al ideii că regenerarea Rusiei nu se poate
face decât prin Bise rică. A persecutat preoţii şi călugării
care militau pentru cultivarea limbii şi a culturii
româneşti, unii fiind exilaţi în Rusia. A încercat,
pe diferite căi, să insufle credincioşilor basarabeni
ataşamentul faţă de Rusia şi de ţar 71 . S-a arătat foarte
îngrijorat de răspândirea inochentismului, căutând
să oprească prin toate mijloacele acest curent sectant.
Activitatea lui a fost apreciată de Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Ruse şi, ca urmare, a fost ridicat la
rangul de arhiepiscop şi transferat într-o eparhie mai
importantă 72 .
Platon Rojdestvenski (1914-1915). Până a fi numit
la Chişinău, a fost arhiepiscop al eparhiei ruse din
America de Nord. În Basarabia nu s-a manifestat
prin fapte deosebite. Se cunoaşte că a lansat o colectă
publică destinată adunării de fonduri pentru construirea,
sub patronajul Bisericii, a unui aşezământ de
asistenţă socială – un orfelinat pentru copiii ostaşilor
69
A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iersrhah
Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913 god..., pp. 340-342.
70
B. Buzilă, op. cit., pp. 55-57.
71
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 93.
72
Vezi: I. Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago
Serafima (Čičagova), arhiepiskop Kišin‘evskij
i Hotinskij... .
– 222 –

căzuţi pe front, proiect care nu s-a mai realizat. De la
Chişinău a fost transferat în Georgia 73 .
Anastasie Gribanovski (1915-1918). A fost transferat
din Eparhia de Holmsk şi Lublinsk la Chişinău
la 10 decembrie 1915. La 6 mai 1916 a fost ridicat la
treapta de arhiepiscop. A fost un rigorist şi ascet sever.
Fapte de seamă, de care să-şi fi legat numele, nu se
cunosc. A participat în fruntea unei delegaţii de preoţi
şi mireni la Sinodul de la Moscova din 1917-1918. În
procesul unirii Basarabiei cu România, atât el, cât şi
cei doi episcopi vicari au adoptat o poziţie echivocă.
Când i s-a propus să rămână în Basarabia şi să intre
în componenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, el a refuzat şi a emigrat în Europa 74 .
În 1868, pe lângă Arhiepiscopia Chişinăului a
fost creat şi un post de arhiereu-vicar cu titlul „de
Akerman”, dar cu sediul în Chişinău, care a existat
până în 1918 (cu excepţia perioadei 1873-1882, când
Pavel Lebedev nu şi-a luat vicar). În acest post au fost
numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni: Petru Troiţki (1868-
1873), Augustin Galianiţki (1882-1887), Arcadie
Filonov (1887-1907), Nicodim Crotcov (1907-1911)
şi Gavriil Cepur (1911-1918) 75 .
În 1909, pe lângă arhiereii-vicari cu titlul de
„Akerman”, a fost creat un al doilea post, cu titlul „de
Ismail”, cu sediul în mănăstirea nou-în fiinţată cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului” în apropierea acestui
oraş. Acest post a fost ocupat de: Gavriil Cepur (1910-
1911), Zenovie Drozdov (1911-1913), Neofit Slednicov
(1913-1914) şi Dionisie Sosnovski (1914-1918) 76 .
Învăţământul teologic. Cea mai importantă instituţie
de învăţământ teologic din Basarabia în perioada
ţaristă a fost Seminarul Teologic din Chişinău, deschis
de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în 1813 77 .
La început, acesta avea două clase – una pregătitoare
şi alta “gramaticească”, dar pe parcurs i s-au adăugat
noi clase, ajungând în 1823 la un curs complet. Primul
rector a fost protoiereul Petru Kuniţchi 78 , subdirector
şi învăţător al clasei de gramatică ‒ Ivan Nesterovici,
73
B. Buzilă, op. cit., pp. 60-62; În 1917 а fost ridicat la rangul
de mitropolit şi numit exarh al Caucazului, apoi transferat în
scaunul episcopal al Hersonului şi Odesei. În 1920 a emigrat,
ajungând din nou în fruntea eparhiei ruse din America de
Nord. În 1924 a ieşit de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe
Ruse, devenind unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii
Ortodoxe Ruse de peste Hotare.
74
Ibidem, pp. 62-63.
75
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 74.
76
Ibidem, p. 92.
77
Vezi: V. Dumbravă, op. cit., pp. 59-63.
78
D. Eţco, Petre Cuniţchi, primul rector al Seminarului Teologic
din Chişinău..., pp. 69-72.
învăţător al clasei pregătitoare ‒ Isidor Gherbanovschi,
toţi trei ucraineni, colaboratori apropiaţi ai
mitropolitului Gavriil încă pe când era exarh al principatelor
române. Seminarul era destinat, în primul
rând, pentru copiii clericilor, cărora li se acordau 30
de burse 79 . Cursurile se predau în limba rusă (limba
română se preda ca o simplă materie de studiu).
Seminarul a fost reorganizat în mai multe rânduri,
în dependenţă de evoluţia cursului politic al guvernului
ţarist. În 1823 s-a procedat la o reorganizare
în baza „Regulamentului şcolilor duhovniceşti din
Rusia” din anii 1808-1814. Ca urmare, Seminarul a
fost coborât de la rangul de instituţie de învăţământ
superior la una de studii medii. Clasele inferioare
au fost reorganizate într-o instituţie aparte ‒ Şcoala
duhovnicească de băieţi din Chişinău 80 , iar cele superioare,
rămase Seminarului, au format trei secţii de
învăţământ: inferior, mediu şi superior. Învăţământul
superior revenea academiilor duhovniceşti, Seminarul
teologic din Chişinău fiind subordonat Academiei
Duhovniceşti din Kiev, care verifica activitatea lui
prin intermediul reviziilor organizate cu regularitate.
În 1840, ţarul Nicolae I (1825-1855) a aprobat un
nou regulament al seminariilor, care rămâneau tot cu
şase clase, dar cu o programă mult mai bogată, cu câte
32 de ore săptămânal pentru fiecare clasă. Se prevedea
ca toate materiile să fie predate numai în limba rusă 81 .
În conformitate cu Regulamentul din 1867, din
programa de studii a Seminarului Teologic din Chişinău
a fost exclusă completamente predarea limbii române.
În 1884, conform noului Regulament, ierarhii
locului au primit drepturi depline în conducerea şi
organizarea seminariilor din eparhiile lor, inclusiv
dreptul de a numi rectorul şi profesorii. Accentul se
punea, de asemenea, pe studiile teologice şi lim bile
clasice. Obiecte de cultură generală erau foarte puţine,
doar în primele patru clase. A fost instituit şi un post
de preot al capelei Seminarului (duhovnic), cu un
program strict de rugăciune şi practică liturgică 82 .
În 1906 a intrat în vigoare un nou regulament
al seminariilor din Rusia. Noutatea pentru cel din
Chişinău era introducerea disciplinelor „limba moldovenească”
şi „muzica bisericească moldovenească”, dar
facultativ, în clasele a V-a şi a VI-a.
În 1913, la jubileul centenar al Seminarului
Teologic din Chişinău, s-a constatat că instituţia a
79
N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 61.
80
D. Eţco, Şcolile spirituale din Basarabia..., p. 70.
81
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 63-64.
82
Ibidem, p. 80.
– 223 –

avut 67 de promoţii (în anii 1821-1869 erau absolvenţi
din doi în doi ani) cu 2436 de absolvenţi, care
au terminat cursul complet de 6 clase, din care 393 au
făcut ulterior studii superioare: 102 – în academii
duhovniceşti, 281 – în universităţi şi politehnici 83 .
Rolul şi importanţa acestui Seminar în istoria Bisericii
Ortodoxe din Basarabia sunt apreciate în mod
diferit. Pentru unii el a fost un avanpost al iluminării
populaţiei locale, care a contribuit esenţial la răspândirea
ştiinţei de carte şi la depăşirea analfabetismului,
specific acestei regiuni. În pereţii acestei instituţii
s-a format şi s-a consolidat elita cultural-naţională a
Basarabiei. Reversul medaliei se prezintă mai puţin
pozitiv, fiind marcat de promovarea de către autorităţile
civile şi bisericeşti, în mod constant, a politicii de
deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei autohtone.
Ca urmare, prin intermediul preoţilor pregătiţi aici
după modelul ţarist, în societatea basarabeană a fost
cultivată o nouă mentalitate rusofilă.
O altă categorie de şcoli teologice din Basarabia în
perioada ţaristă au fost şcolile duhovniceşti. În 1823,
din clasele inferioare ale Seminarului Teologic s-a
format Şcoala Duhovnicească de Băieţi din Chişinău.
Până în 1866, ea s-a aflat în incinta Seminarului, apoi
a fost transferată în alt local. Termenul de studii era
de patru ani. Procesul de învăţământ era organizat
în limba rusă. Absolvenţii şcolii aveau dreptul de a
se înscrie în clasa întâi a Seminarului 84 . Majoritatea
elevilor erau copii ai clerului, veniţi la studii din toate
colţurile Basarabiei.
În legătură cu creşterea contingentului de elevi
la Şcoala Duhovnicească de Băieţi din Chişinău, s-a
hotărât înfiinţarea unor noi instituţii de acest gen.
Mai întâi a fost deschisă o Şcoală Duhovniceasă la
Bălţi în 1869, apoi, din lipsă de local, ea a fost transferată
în 1873 la Edineţ. În 1893 a fost deschisă o Şcoală
Duhovnicească pentru judeţele de sud la Ismail 85 .
În perioada anilor 1864-1869 a funcţionat la
Chişinău ş i o „scoală pentru fete din tagma duhovnicească”,
reorganizată în 1872 în Şcoală Eparhială
de Fete, cu şase clase 86 .
Tot sub îndrumarea Bisericii s-au aflat şcolile
mănăstireşti şi aşa-numitele „şcoli parohiale”, pentru
83
Ibidem, pp. 97-98; Vezi şi P.A. Lotockij, Spisok i kratkie
biografii okončivših polnyj kurs Kišinevskoj Duhovnoj seminarii
za sto let ee suščestvovanija (1813-1913)... ; Iosif Parhomovič,
Duhovno-učebnye zavedenija Kišinevskoj eparhii... .
84
D. Eţco, Şcolile spirituale din Basarabia..., pp. 70-72.
85
Ibidem, pp. 72-73.
86
Vezi: D. Eţco, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării
Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău..., pp. 89-92; Maria
Işaev, op. cit., pp. 30-39.
instruirea elementară, care au fost viabile atât timp,
cât în ele se preda în limba română. Spre sfârşitul secolului
XIX, după introducerea predării obligatorii în
limba rusă, statul a fost nevoit să ia sub controlul său
învăţământul elementar şi primar, pentru a-l menţine,
impunând în acelaşi timp un control strict.
Tipărituri şi publicaţii. Pentru satisfacerea necesităţii
de cărţi de cult, la cererea mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni, în 1814 a fost înfiinţată o „Tipografie
exarhicească” 87 . Pe parcursul funcţionării Tipografiei,
aici au apărut atât cărţi de cult în limba română,
cât şi de învăţătură, manuale didactice etc. 88 . Chiar de
la început însă, activitatea Tipografiei a fost supusă
anumitor restricţii menite să-i elimine treptat caracterul
românesc. Numărul cărţilor româneşti tipărite
aici a înregistrat o scădere permanentă. Cărţile editate
la Chişinău au fost folosite nu numai în bisericile din
Basarabia, ci şi în cele din stânga Nistrului (Transnistria).
Unele au ajuns chiar şi la bisericile din celelalte
trei ţări româneşti 89 .
Tipografia Eparhială din Chişinău a existat până
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când activitatea
sa a fost sistată de către arhiepiscopul Pavel
Lebedev, iar ulterior închisă oficial de arhiepiscopul
Serghie Liapidevski în 1883. În 1906, la cererea preoţimii
basarabene, tipografia a fost redeschisă 90 . În ea
au început să fie tipărite cărţi de slujbă în româneşte
– după unele ediţii mai vechi de la Chişinău –, dar şi
cărţi de învăţătură.
În perioada 1867-1918 a fost editat buletinul eparhial
Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti. În primii patru
ani acesta apărea în limbile rusă şi română, apoi numai
în limba rusă 91 .
În 1908 a început să apară prima revistă bisericească
în limba română din Basarabia – Luminătorul. Iniţial,
era re dactată de preotul profesor Constantin Popovici
(1860-1943) şi de ieromonahul Gurie Grosu (1877-
1943). A apărut lunar, numai în română, până în anii
celui de-al Doilea Război Mondial. În paginile acestei
reviste au fost publicate articole cu caracter teologic,
pastoral, istoric, predici etc. Pe lângă cei doi redactori,
s-au remarcat un şir de preoţi basarabeni: Mihail
Plămădeală, Nicolae Stoicov, Ieremia Ciocan, Teodor
87
Vezi: C. Tomescu, Tipografia duhovnicească exarhală din
Basarabia..., pp. 258-271.
88
Vezi şi: Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia
sub stăpânirea rusă, Bucureşti, 1923.
89
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 85.
90
Vezi: L. Volânschi, op. cit., pp. 221-228.
91
Vezi: L. Malahov, Buletinul Eparhiei Chişinăului (1867-
1917)..., pp. 20-25.
– 224 –

Bogos, Alexandru Baltaga, Vladimir Baltaga, tânărul
preot poet Alexie Mateevici şi alţii 92 . Cu articolele de
istorie naţională şi biseri cească publicate, „Luminătorul”
a contribuit la trezirea conştiinţei naţionale în
rândurile clerului şi credincioşilor din Basarabia 93 .
În 1904 şi-a început activitatea Societatea Istorico-
Arheologică Bisericească din Basarabia, cu sediul la
Chişinău, care avea meni rea să facă cercetări de istorie
locală. Din 1909 până în 1918, studiile membrilor
Societăţii au fost publicate în rusă în „Revista Societăţii
Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia” 94 .
Preoţimea. În timpul regimului ţarist preoţimea
basarabeană s-a transformat treptat într-o
clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte
pături sociale. Clericii erau scutiţi de dări şi de serviciul
militar; parohiile se „transmiteau” din tată în fiu
(dreptul de moştenire a parohiilor era consfinţit chiar
printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se păstra
fiilor de preoţi şi în cazul când aceea erau minori; în
cazul când era numit un preot străin, el trebuia să-i
întreţină pe văduvă şi orfani din contul parohiei; fiii
de preoţi erau îndemnaţi să se căsătorească cu fete din
„tagma duhovnicească” 95 etc. Sub influenţa procesului
de rusificare preoţii basarabeni au început să poarte
reverende cu croială specific rusească şi cruci pectorale,
să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. În
a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi
basarabeni cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov,
Florov, Cornovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi
şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolvenţilor
de Seminar cu fete rusoaice şi ucrainence,
în vederea rusificării familiilor preoţeşti 96 . Deşi prin
legile din 1867 şi 1869 au fost anulate unele privilegii
ale clerului, cu scopul desfiinţării „sistemului de
castă”, totuşi, în virtutea tradiţiei, fiii de preoţi păstrau
cele mai multe şanse de a deveni clerici.
O schimbare pozitivă a constituit-o ridicarea nivelului
intelectual al preoţimii basarabene. În 1812,
dintre toţi preoţii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului
– 31 de protoierei şi 1064 de preoţi – numai 10 aveau
studii complete seminariale, 2 absolviseră clasa filoso-
92
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 101.
93
Vezi: S. Prozorovschi, op. cit., pp. 49-56.
94
Vezi: L. Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească
din Basarabia (90 de ani de la inaugurare)..., pp. 251-256;
E. Ploşniţă, Societatea istorico-arheologică bisericească – o
notabilă instituţie cultural-ştiinţifică..., p. 4; Idem, Protejarea
patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice
Bisericeşti..., pp. 32-36.
95
N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 48.
96
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 68.
fică seminarială, iar restul erau cu şcoala inferioară sau
chiar cu pregătire de acasă 97 . În 1859 erau 162 de preoţi
cu studii de seminar, restul fără studii. În 1882, nouă
preoţi aveau studii superioare, 521 – seminariale, 126
erau absolvenţi ai seminariilor de la Huşi şi Ismail, 128
– nu terminaseră studiile sau nu aveau deloc studii 98 . În
1903, din 1008 preoţi câţi erau în eparhie, 3 protoierei
şi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei şi 805
preoţi aveau cursul seminarial, 74 – cursuri seminariale
din România, 9 – cursuri complete de şcoli normale,
92 – cursuri incomplete de seminar 99 .
Starea materială a cunoscut şi ea o îmbunătăţire
substanţială. A fost micşorat numărul clericilor, stabilindu-se
ca la parohiile medii să nu fie mai mult de un
preot şi un cântăreţ. Principalul mijloc de existenţă
a preoţilor era pământul (majoritatea se ocupau cu
munca câmpului, cu creşterea vitelor, cu cultivarea
viţei-de-vie etc.), la care se adăuga plata benevolă
pentru diferite slujbe bisericeşti, ofrandele enoriaşilor
şi unele privilegii (de exemplu, din 1858 clericii au
primit dreptul de a folosi păşunile pentru vitele lor în
mod gratuit). Încă din 1829 bisericilor li s-a acordat
câte un lot de pământ de cel puţin 33 desetine, iar
unele biserici din satele de pe domeniul statului au fost
înzestrate cu câte 99, 120, 198 şi chiar cu 240 desetine
100 . În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea
s-a introdus, în câteva parohii, salarizarea clerului fie
de stat, fie de parohieni (în 1880 erau 90 din ultima
categorie, iar la începutul secolului al XX-lea 186 de
clerici primeau salariu de la stat) 101 . În 1818 a fost
înfiinţată „Epitropia pentru săraci din tagma duhovnicească
a Eparhiei Chişinăului” 102 , care a existat până
în 1918. În 1880 a fost înfiinţată o „Casă Emeritală”,
al cărei scop era să acorde pensii clericilor ieşiţi din
serviciu, precum şi văduvelor şi orfanilor acestora.
În 1904 a luat fiinţă o „Societate de ajutor reciproc
pentru văduve şi orfani din tagma bisericească” (în
caz de invaliditate, deces şi chiar caterisire). În acelaşi
an a fost înfiinţată „Casa de Împrumuturi” a clerului.
Toate acestea au făcut ca preoţii şi cântăreţii Eparhiei
să aibă o situaţie materială corespunzătoare, care să le
permită desfăşurarea lucrării pastorale şi misionare pe
măsura cerinţelor timpului 103 .
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
97
N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 45.
98
Ibidem, p. 107.
99
Ibidem, p. 168.
100
Ibidem, pp. 47-48.
101
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 77.
102
N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia..., p. 48.
103
Vezi: Daniel Niţă Danielescu, op. cit., pp. 105-130.
– 225 –

preoţimea a început să fie un factor mai activ în viaţa
socială, desfăşurând o apreciabilă acţiune de asistenţă
socială prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”, asociaţii
care veneau în sprijinul celor săraci. După 1864 au fost
înfiinţate în multe parohii aşa-numitele „epitropii”, tot
cu scop caritativ 104 . Din 1868 până în 1916, anual, la fel
ca şi în celelalte eparhii ruseşti, s-au desfăşurat congresele
eparhiale – întruniri ale reprezentanţilor de frunte
ai clerului, care luau în dezbatere anumite probleme
din viaţa eparhiei (de obicei, ele erau secundare: activitatea
şcolilor eparhiale, a fabricii de lumânări şi alte
chestiuni legate de starea materială a preoţilor). Arhiepiscopii
erau conducătorii şi supraveghetorii acestor
congrese şi nicio hotărâre nu putea fi pusă în aplicare
fără aprobarea lor, iar de multe ori hotărârile preoţilor
erau fie moderate de aceştia, fie chiar respinse 105 . Tot
din 1868 s-au inaugurat şi „congresele judeţene” ale
blagocinilor, la care participau blagocinii respectivi şi
câţiva delegaţi ai preoţilor din cercurile protopopeşti.
La centrul eparhial funcţiona un „comitet eparhial”,
care prezenta ierarhului hotărârile congreselor. „Partea
negativă a acestor congrese, consideră Mircea Păcurariu,
consta în faptul că la ele participau numai preoţii,
fiind excluşi diaconii şi cântăreţii, ca să nu mai vorbim
de mireni. În felul acesta, prin înlăturarea totală a
elementului mirean de la conducerea Bisericii, preoţii
se considerau singurii reprezentanţi ai ei şi exponenţi ai
intereselor lor şi ale păstoriţilor” 106 . De regulă, congresele
erau conduse de clerici ruşi, cu studii superioare,
dar spre sfârşitul epocii conducerea lor a fost încredinţată
şi unor prestigioşi preoţi basarabeni, care apar însă
cu nume rusificate: Nicolae Vlaicov, Ioan Cornovanov
ş.a. 107 . Un mare accent se punea pe activitatea predicatorială,
catihetică şi misionară. Au fost înfiinţate biblioteci
parohiale şi protopopeşti. În 1892 s-a creat un
„Consiliu misionar eparhial”, din 1893 la Chişinău se
întruneau periodic congrese misionare eparhiale, s-au
creat la început două, apoi trei posturi de misionari etc.
În perioada 1812-1918, preoţimea basarabeană s-a
îndepărtat tot mai mult de poporul de rând. Ierarhii
ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată
stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat
doar prin rusificarea ei. Procesul de rusificare, care
era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii
obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult
şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale.
104
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 78.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem, pp. 78-79.
Populaţia rurală românească, care constituia marea
majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea
limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura
rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta de Biserică
şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil
pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat
să se strecoare. Un exemplu elocvent este „mişcarea”
călugărului Inochentie de la Balta, care învăţă în limba
română 108 şi care a produs mari tulburări, credincioşii
de rând venerându-l în masă.
Viaţa monahală în perioada ţaristă a suferit şi ea
unele transformări radicale. La momentul anexării,
cele mai importante mănăstiri şi schituri erau:
Căpriana (cu schitul Condriţa), Călărăşăuca, Curchi
(cu schi tul Pripiceni), Dobruşa, Frumoasa, Japca,
Hâncu, Hârbovăţ, Hârjauca, Saharna (cu schitul
Ţâpova), Suruceni şi Ţigăneşti – de călugări; Cuşelăuca,
Hirova, Răciula, Tabăra şi Vărzăresti – de călugăriţe,
socotite „schituri” 109 .
Imediat după anexare, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
a numit un „blagocin” (exarh sau
inspector) peste toate mănăstirile şi schiturile din Basarabia.
El avea misiunea de a introduce viaţa de obşte
(chinovială) şi de a controla întreaga activitate, care se
desfăşura în cuprinsul lor. Această funcţie a fost menţinută
pe tot parcursul perioadei, majoritatea blagocinilor
fiind numiţi dintre ruşi sau ucraineni 110 . Deşi la început
comunităţile monahale s-au împotrivit, totuşi spre sfârşitul
secolului al XIX-lea viaţa de obşte a fost introdusă
aproape în toate mănăstirile şi schiturile basarabene.
Numărul nevoitorilor a fost în permanentă creştere.
În 1918 erau peste 1000 de călugări şi fraţi şi peste
1400 de maici şi surori 111 . Majoritatea călugărilor şi
călugăriţelor proveneau din rândul populaţiei basarabene
de la sate, de aceea aveau puţină carte şi erau preocupaţi
mai mult (pe lângă obişnuitele nevoinţe călugăreşti)
de problemele gospodăreşti din mănăstirea lor.
În câteva mănăstiri au existat şcoli mănăstireşti, unele
din ele funcţionând şi până la 1812, altele au fost înfiinţate
sub stăpânirea rusească. În aceste şcoli învăţau
şi laici, dar şi cei de la mănăstire. Deşi autorităţile
încurajau venirea în mănăstirile basarabene a ruşilor
şi ucrainenilor, totuşi numărul lor a fost foarte mic.
Aceştia preferau mănăstirile mari, cu largi posibilităţi
materiale, unde aveau posibilitatea să ocupe posturi de
108
N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în
Basarabia...
109
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 60.
110
V. Puiu, op. cit., pp. 8-9.
111
Ibidem, pp. 10-11.
– 226 –

conducere: egumeni, locţiitori de egumeni etc. Unii
din ei aveau studii teologice superioare.
Administraţia eparhială a cerut egumenilor să-i
oblige pe călugări să înveţe limba rusă (în 1909 s-a
hotărât ca cei recomandaţi pentru hirotonie să fie
acceptaţi doar dacă pot sluji în slavonă şi cunosc limba
rusă). S-au înfiinţat şi câteva şcoli mănăstireşti, în care
se preda în rusă. Mulţi egumeni erau transferaţi de la
o mănăstire la alta (unii chiar la mănăstiri din afara
Basarabiei), după cum cereau interesele administraţiei
ruseşti (de exemplu, cazul arhimandritului Gurie
Grosu, care, în 1909, a fost transferat ca egumen la o
mănăstire din gubernia Smolensk).
Cu toate acestea, majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor
erau basarabeni, lucru de care s-a şi ţinut seama,
unii dintre ei fiind numiţi egumeni. Deşi nu aveau o
pregătire şcolară corespunzătoare – unii chiar fără
studii –, ei au avut meritul de a fi menţinut legătura cu
ţăranii simpli, din rândul cărora pro veneau, păstrând
astfel tradiţiile şi datinile strămoşeşti 112 .
Sub aspect economic, pe parcursul perioadei
1812-1918 aproape toate mănăstirile au cunoscut o
perioadă de relativă înflorire. Au fost ridicate biserici
noi – unele adevărate monumente arhitectonice:
Dobruşa (1811-1822), Condriţa (1820), Saharna
(1818-1821), Suruceni (1825-1828), Hâncu (1835),
Hârjauca (1836), Cuşelăuca (1841-1847), Ţigăneşti
(1846-1854), Vărzăreşti (1863), Hârbovăţ (1870),
Curchi (1872), Căpriana (1903), Japca (1916) etc.
Au fost construite, de asemenea, clădiri auxiliare
(birouri administrative, chilii, trapeze etc.), s-au făcut
amenajări teritoriale, s-au îmbunătăţit condiţiile de
trai 113 , s-au extins domeniile 114 .
S-a înfiinţat şi o mănăstire nouă – Noul Neamţ
(Chiţcani). Doi ieromonahi nemţeni – Teofan
Cristea şi Andronic Popovici –, nemulţumiţi de
secularizarea averilor mănăstireşti din România, s-au
refugiat în Basarabia, unde au cerut Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Ruse din St. Petersburg să le
permită să înfiinţeze o nouă mănăstire pe moşia Chiţcani,
unde să se stabilească până la 50 de călugări, de
dorit de la mănăstirea Neamţ. În scurt timp, această
mănăstire a devenit una din cele mai mari şi mai prospere.
Pe teritoriul ei s-au ridicat patru biserici, astfel
încât a căpătat aspectul unei adevărate lavre ruseşti 115 .
112
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 87-88.
113
Vezi: Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia,
Chişinău, 1998; Locaşuri sfinte din Basarabia,
Chişinău, 2001.
114
Vezi: T. Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor
din Basarabia (1812-1917)..., pp. 14-31.
115
Vezi: Irinej Tafunea, Istorija Svjatovoznesenskogo Kitzkanskogo
monastyrja, Noul Neamţ, 2004.
Unele schituri au dispărut, au apărut şi unele noi,
altele au fost transformate în mănăstiri – în 1916,
Călărăşăuca şi Japca sunt transformate în mănăstiri de
maici, fiind aduse aici rusoaice refugiate din teritoriul
polonez (anexat Rusiei în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea) din cauza războiului 116 .
În 1918, în Basarabia existau 13 mănăstiri
(Căpriana, Cetatea-Ismail, Condriţa, Curchi,
Dobruşa, Frumoasa, Hârbovăţ, Hâncu, Hârjauca,
Noul Neamţ, Saharna, Suruceni şi Ţigăneşti) şi 4
schituri (Bocancea, Pripiceni, Terapont şi Ţâpova) de
călugări; 7 mănăstiri (Călărăşăuca, Cuşelăuca, Hirova,
Japca, Răciula, Tabăra şi Vărzăreşti) şi un schit (Borisovca-Ismail)
de călugăriţe; trei frăţii de călugări la
reşedinţele eparhiale (două în Chişinău şi una la
Ismail) şi două frăţii de călugăriţe, care conduceau
două aziluri de orfani din Chişinău 117 .
Arta bisericească. Înglobarea Basarabiei în componenţa
Imperiului Rus a dus inevitabil la un proces de
deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti. Acest
lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică
conştientă, dirijată de la centru, prin care erau
impuse valori şi modele artistice străine spiritului şi
culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă,
ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice,
social-economice şi culturale a noii gubernii. Coloniştii
străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii
cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii
rusificaţi ş.a., toţi optau pentru valori străine şi ei, spre
deosebire de populaţia din mediul rural, aveau posibilitatea
de a-şi impune gusturile şi preferinţele.
În 1812-1918, în Basarabia a avut loc un intens
proces constructiv: de la 42 de biserici de zid, în anul
1812, s-a ajuns la 818 în anul 1903. Marea majoritare
a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele
au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva
proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument
la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici
reprezentative sub aspect arhitectural 118 .
Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă
a fost profund marcată de transformările şi tendinţele
arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în special din
capitala imperiului – Sankt Petersburg. Într-o primă
etapă, asistăm la un proces de marginalizare a arhitecturii
autohtone, care s-a remarcat printr-un şir de
monumente construite la sfârşitul secolului al XVIIIlea
– începutul secolului al XIX-lea, şi la impunerea pe
116
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 94-95.
117
Ibidem, p. 95.
118
Ibidem, pp. 8-35.
– 227 –

diferite căi a stilului neoclasic de factură rusească. Odată
cu apariţia în marile centre ruseşti a unor noi direcţii
arhitecturale de nuanţă eclectică şi în Basarabia, cu o
întârziere de aproximativ două decenii, s-a resimţit tot
mai insistent influenţa eclectismului la sfârşitul secolului
al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.
După cum au subliniat toţi cercetătorii din perioada
interbelică, cel mai elocvent această influenţă se
vede în utilizarea cupolei în formă de bulb de ceapă,
care este unul dintre elementele caracteristice ale arhitecturii
ruseşti pe tot parcursul evoluţiei sale. Deşi
biserici construite în stil tradiţional rusesc în Basarabia
nu avem atât de multe, sunt puţine locaşurile de
cult din perioada 1812-1918 care să nu fi împrumutat,
fie şi ca element mai mult decorativ, cupola rusească în
formă de bulb.
Pictura bisericească basarabeană din această perioadă
este supusă aceluiaşi proces de rusificare. Se atestă
un flux de icoane pictate după modele academice în
atelierele din marile oraşe ale Imperiului, care, pe de o
parte, au înlocuit icoanele originale şi unicate, într-un
fel, ale zugravilor locali, iar, pe de altă parte, au influenţat
stilul iconarilor basarabeni, care s-au depărtat treptat de
vechea tradiţie autohtonă. Aceste icoane de tip rusesc,
deşi răspândite pe larg în Basarabia, nu prezintă interes
sub aspect artistic, din simplul motiv că erau produse
în serie şi nici n-au constituit subiectul vreunui studiu.
Vorbind despre pictura bisericească basarabeană de
factură autohtonă din secolul al XIX-lea, specialiştii
din domeniu 119 susţin că în această perioadă se încheie
drumul lung şi sinuos al artei medievale româneşti, în
general, şi al picturii, în special.
Asistăm la o epocă de decădere. Icoanele realizate
de zugravii autohtoni au început să fie tot mai puţin
preferate. Ca urmare, aceştia au încercat să imite
operele academice şi astfel s-au depărtat tot mai mult
de vechile tradiţii iconografice caracteristice Ortodoxiei.
Această tendinţă s-a remarcat, în primul rând,
prin aplicarea reliefului sculptural pictat, prin utilizarea
clarobscurului, care, în general, este caracteristic
pentru pictura laică, şi prin imitarea limbajului
plastic al gravurii, operele astfel create semănând
mai mult a tablouri cu subiect religios.
Alt aspect care constituie un moment al evoluţiei
119
Vezi: Tudor Stăvilă, Icoana populară din Basarabia în secolul
al XIX-lea..., pp. 69-90; Idem, Arta plastică din Basarabia în
secolul al XIX-lea, în „Arta ’98”, Institutul de Istorie şi Teoria
Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1998, pp.
46-54; Idem, Icoana basarabeană şi istoricul problemei, în
„Arta 2003”, Chişinău, 2003, pp. 36-43; Constantin Ion
Ciobanu, Tudor Stăvilă, Icoane vechi din colecţii basarabene,
Chişinău, 2000 etc.
artei basarabene, dar, în acelaşi timp, şi al declinului
zugrăvirii icoanelor, este nemijlocit legat de apariţia
învăţământului artistic în Basarabia (şcoala particulară
de desen a lui Terentie Zubcu, 1887) şi a pictorilor
profesionişti, ale căror opere au puţin comun cu cele
ale zugravilor de meserie sau ale meşterilor populari.
Dintre artele decorative care s-au dezvoltat în Basarabia
în perioada 1812-1918 poate fi menţionată doar
sculptura populară în lemn şi în piatră, care a avut în
mare parte un caracter de cult. Ca şi în cazul arhitecturii
şi picturii, odată cu anexarea Basarabiei, sculptura
a fost ruptă de la izvorul şi vatra sa românească, dar, spre
deosebire de ele, fiind în special de factură populară, a
fost mai puţin influenţată de factori veniţi din exterior.
Deşi n-a cunoscut o înflorire deosebită, prelucrarea
artistică a lemnului şi a pietrei s-a dezvoltat,
fapt demonstrat, pe de o parte, de nenumărate piese
sculptate, preponderent troiţe, care au existat în toate
satele basarabene, iar, pe de altă parte, de crearea
unor centre artistice cu un specific propriu, care au
dat naştere unor opere reprezentative şi de certă
valoare. Troiţele basarabene fascinează prin măiestrie
şi complexitate, prin redarea chipului şi prin larga lor
răspândire. Chiar şi cercetătorii din perioada sovietică
120 se mirau de faptul că chipul lui Hristos nu avea
imprimat nimic din acele chinuri pe care le suferea în
momentul răstignirii, fapt caracteristic artei din ţările
catolice, ci, din contra, chipul lui Hristos din troiţele
basarabene, în spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe,
îl reda pe Mântuitor având o faţă liniştită, senină, care
privea de sus cu blândeţe şi care pare că nici nu simţea
acele chinuri la care era supus.
Rolul slujitorilor Bisericii în mişcarea de emancipare
naţională. La 27 februarie/12 martie 1917,
în urma acţiunilor revoluţionare ale forţelor democratice
din Rusia s-a prăbuşit imperiul ţarist absolutist.
Acest eveniment a răsturnat din temelii vechea
ordine socială şi politică din Rusia şi a trezit la o viaţă
nouă popoarele fostului Imperiu, inclusiv pe românii
basarabeni. Ca urmare, febra căutării unor noi rosturi
sociale, politice şi naţionale a cuprins întreaga societate
basarabeană. În noua conjunctură politică fiecare
categorie socială căuta să-şi dobândească drepturile şi
libertăţile, de care considera că a fost privată.
Explozia socială produsă în inima Imperiului Rus a
găsit clerul basarabean nepregătit pentru o schimbare
atât de radicală a lucrurilor. În iureşul evenimentelor
revoluţionare declanşate după februarie 1917, neînţelegând
natura şi conţinutul evenimentelor ce se
120
Vezi: Matus Livšic, O moldavskoj narodnoj scul‘pture kontza
XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”,
Chişinău, 1972, pp. 95-112.
– 228 –

produceau, cea mai mare parte a preoţimii basarabene
a rămas dezorientată şi a preferat expectativa 121 .
Cu toate acestea, încă până la evenimentele din
1917, în sânul clerului din Basarabia se conturase
un curent naţional 122 . Graţie străduinţelor preoţimii
cu sentimente naţionale, în 1906, la Chişinău a fost
redeschisă Tipografia Eparhială, în care se imprimau
cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română. Din
ianuarie 1908, tot la insistenţa clerului, a început să
apară lunar prima revistă bisericească în limba română
– „Luminătorul”. Tot mai frecvente au devenit vocile
care se pronunţau pentru introducerea limbii române
în învăţământul teologic şi în cult 123 .
În 1917, doar un grup nu prea mare de preoţi a
înţeles importanţa evenimentelor şi şansa dată de
Dumnezeu şi a aderat fără preget la mişcarea de emancipare
naţională. Dintre aceştia îi putem numi pe arhimandritul
Gurie Grosu (viitorul mitropolit al Basarabiei),
ieromonahul Dionisie Erhan, stareţul mănăstirii
Suruceni (viitorul episcop al Cetăţii Albe-Ismail),
preoţii Vasile Gobjilă din Chişinău, Andrei Murafa
din Cotiujenii Mari (Soroca), Alexandru Baltaga
din Călăraşi, Alexie Mateevici, profesor la Seminarul
Teologic din Chişinău, Constantin Popovici, profesor
la Seminar şi redactor-şef al revistei „Luminătorul”, şi
alţi reprezentanţi de vază ai clerului basarabean care
luptau pentru dezrobirea naţională a enoriaşilor.
Prin acest grup de seamă, care nu s-a temut să-şi
expună deschis convingerile, preoţimea basarabeană
s-a încadrat treptat în mişcarea naţională şi a participat
activ la marile evenimente ce au urmat în viaţa
Basarabiei.
Astfel, Adunarea extraordinară a clerului şi mirenilor
din Eparhia Chişinăului, care şi-a ţinut lucrările
la 19-25 aprilie 1917, a cerut autonomia politică
a Basarabiei şi autonomia Bisericii; constituirea unei
Mitropolii în frunte cu un ierarh dintre basarabeni,
care să fie ales de o adunare eparhială extraordinară,
formată din reprezentanţi ai clerului şi mirenilor;
introducerea limbii române în cult etc. 124 . În zilele
imediat următoare acestui Congres al preoţimii a mai
avut loc o întrunire, în palatul vechi al Seminarului
Teologic, a unui grup de preoţi „adevăraţi moldoveni”.
Aici a fost invitat profesorul ardelean Onisifor
Ghibu, care, printr-o frumoasă cuvântare despre
istoria neamului românesc, a reuşit să-i convingă pe
121
Vezi: B. Buzilă, Clerul din Basarabia şi Unirea, în rev. „Luminătorul”,
Chişinău, 1998, nr. 2, pp. 28-35.
122
Vezi: V. Bolduma, op. cit., p. 6.
123
D. Eţco, Introducerea limbii române în Şcoala spirituală de
băieţi din Chişinău în anul 1917..., pp. 32-34.
124
B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-
1918; 1918-1944)..., pp. 81-85.
cei prezenţi de necesitatea unor acţiuni mai energice 125 .
După această întrunire a avut loc unirea forţelor
politice din cadrul Partidului Naţional Moldovenesc
cu cele ale clerului basarabean, promotoare ale ideii
naţionale. Un moment semnificativ în acest sens l-a
reprezintat constituirea Sfatului Ţării, la 21 noiembrie
1917, în ziua sărbătorii Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului. Ceremonia a început cu oficierea Sf. Liturghii
în Catedrală. Corul catedralei a cântat „Deşteaptăte,
române” şi „Pe al nostru steag e scris unire”. Preotul
Ioan Andronic şi arhimandritul Gurie (Grosu) au
ţinut cuvântări adresate deputaţilor Sfatului Ţării.
În lunile ce au urmat constituirii Sfatului Ţării
şi Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldoveneşti,
la 24 decembrie 1917, Biserica basarabenă,
dominată din ce în ce mai mult de militanţii pentru
emancipare naţională, a urmat îndeaproape politica
tânărului şi efemerului stat 126 . Independenţa statului
a adus la ordinea de zi ideea autocefaliei Bisericii din
Basarabia, care, însă, a fost abandonată, după ce la
27 martie 1918 Sfatul Ţării a adoptat „Hotărârea de
unire a Republicii Moldoveneşti cu România”. Biserica
Ortodoxă din Basarabia a fost reprezentată în
Sfatul Ţării de protoiereul Alexandru Baltaga, figură a
preoţimii basarabene de înalt şi recunoscut prestigiu,
care s-a numărat printre cei ce au votat Unirea 127 .
Concluzie. În perioada 1812-1918, clerul şi credincioşii
basarabeni s-au aflat în componenţa unui alt stat
– Imperiul Rus. Acest stat era la fel creştin ortodox,
de aceea anexarea Basarabiei în 1812 nu a însemnat
pentru Biserica Ortodoxă din stânga Prutului o
catastrofă (aşa cum a fost ulterior reanexarea din
1940/1944). Studiind situaţia Bisericii Ortodoxe din
Basarabia sub stăpânirea rusească în perioada 1812-
1918, putem spune că au existat aspecte atât negative,
cât şi pozitive. Ar fi incorect să le scoatem în evidenţă
doar pe unele sau pe altele. Se cere un discurs istoric
obiectiv, echilibrat şi nuanţat. Sperăm că, în studiul de
faţă, am reuşit să nu ne abatem de la acest principiu,
considerat de noi important.
125
I. Negrei, op. cit., p. 22.
126
B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-
1918; 1918-1944)..., p. 90.
127
Vezi: Vasile Pavlic, Alexandru Baltaga – preot, deputat, om,
în „Cugetul. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău, 1999, nr.
1-2, pp. 69-72.
– 229 –

SUMMARY
THE BESSARABIAN ORTHODOX CHURCH UNDER THE RUSSIAN RULE (1812-1918)
Traces of Christian life on in the territory on the left bank of
Prut River are dating from early centuries A.D. The existence
of a Christian life in the region on the left side of Prut River
in the II-XIV centuries in the period which the written
sources do not give too much information is documented
particularly by archaeological remains: objects with Christian
symbols, crosses, inscriptions with Christian character, etc.
In the mid-fourteenth century, after the creation of medieval
Moldavian Principality, church life came in an organized
setting, being founded on the 26 of July 1401 being created
the Metropolitan Church of Moldavia, officially recognized
by the Ecumenical Patriarchate of Constantinople. By
1812, Bessarabia was a part of Moldavia and the inhabitants
of that territory, the most being Romanian people of
Orthodox Christian faith, were under the jurisdiction of the
Metropolitan Church of Moldavia.
In 1812, following the Russo-Turkish war of 1806-
1812, Bessarabia was annexed by the Russian Empire and
the Orthodox community on the territory of the Russian
Orthodox Church was included in its compound. Immediately
after the annexation, Metropolitan Bishop Gavriil
Bănulescu-Bodoni, being of Romanian origin, but devoted
to Russia, was tasked by the tsarist authorities in the territory
annexed to establish a diocese – Archdiocese of Chisinau
and Hotin. The composition of this new diocese under jurisdiction
of St. Petersburg Council of churches and monasteries
came from Bessarabia, and the same was true related
to the 77 Romanian-populated parishes in Transnistria
(which, in 1837, were given another diocese). Thus, during
1812-1918, the life of the Romanian Orthodox Church of
Bessarabia was marked by all the changes experienced by the
Russian Empire and the Russian Orthodox Church. The
first step after annexation, the strategic-political interest,
it was granted certain autonomy for Bessarabia, but which
gradually, through a series of successive restrictions, has been
canceled. The same happened with the Church of Bessarabia.
After the death of Gavriil Bănulescu-Bodoni, Archdiocese
of Chisinau and Hotin remained only a simple diocese led
by Russian hierarchs, commonly called, after a certain period
of Russian bishops in other departments. They rejected the
customs, traditions and language of Bessarabian Romanians
and promoted the Russian spirit. Gradually, the entire administrative
organization of the church was unified with the
Russian Orthodox Church and as a result the Orthodox
Church of Bessarabia became, finally, an ordinary Diocese
of the Russian Orthodox Church.
In 1813 the Theological Seminary was established in
Chisinau, which was the first institution of theological
education in Bessarabia and continued to exist after 1918.
In 1823 the Theological Seminary of the lower classes of
Spiritual School for boys was founded in Chisinau, the first
institution of theological primary education in Bessarabia.
In 1869 a similar school was founded in northern Bessarabia
(in Balti, and in 1873 moved to Edinet) and 1893 in
southern Bessarabia (to Ismail). In 1864, a Diocesan School
for girls was founded in Chisinau. Also under the guidance
of the Church there also were found out monastery schools
and so-called “parochial schools”, for basic training, which
were viable as long as they were taught in Romanian.
– 230 –
To meet the need of religious books, a Diocesan Printing
was established in 1814. Both books were printed in
Romanian worship and teaching, textbooks etc. There were
published either religious books in Romanian, or educational
books, handbooks etc. The books edited in Chisinau
were used not only in churches from Bessarabia, but also
in those of Transnistria. Some even came from the other
three Romanian Principalities. The Diocesan Printing
from Chisinau existed until the second half of the XIX th
century, when its work was suspended by Archbishop
Pavel Lebedev, and later, officially closed by Archbishop
Serghie Liapidevski in 1883. In 1906, at the request of
the priesthood Bessarabia, printing has been reopened. It
began to print service books in Romanian – by some older
editions of Chisinau – as well as teaching books.
In the 1867-1918 period, a diocesan bulletin called
“Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti” was published. In the
first four years it appeared in Russian and Romanian, and
afterwards only in Russian. In 1908 it began to appear the
first magazine, in Romanian, called “Church of Bessarabia”
– “Illuminator”. Published on monthly bases it has published
only in Romanian, till the years of Second World War.
The articles were published in a theological, pastoral, historical,
sermons nature etc. Through the national, history
and religious articles, “Illuminator” has greatly contributed
to the awakening of the national consciousness among the
priests and church singers from Bessarabia. In 1904, “Historical
and Archaeological Church Society of Bessarabia”
started its activity, based in Chisinau, which have had the
mission to do research in the local history. From 1909 to
1918, the members of the Society published articles in
Russian in “Trudy Bessarabskogo Tserkovnogo istorikoarkheologicheskogo
obschestva” magazine (9 volumes).
During the tsarist regime, Bessarabian clergy gradually
turned into a distinct class. The clergy were exempt from
taxes and military services, the parishes were “transmitting”
from father to son. In the early XIX th century intellectual
level of the priests was much higher than at the beginning
of the previous century. Since the second half of the XIX th
century, clergy began to be an active factor in the social life,
developing an appreciation of social action through the
so-called “brotherhood” associations which supported the
poor people. After 1864, many parishes were established
in the so-called “trustees”, also with charitable purpose.
From 1868 to 1916, annually, as well as other dioceses in
Russia, “Diocesan Congresses” were held – meetings of
leading representatives of the clergy, who took debated
certain issues in the life of the diocese.
Monastic life in the tsarist period underwent some
radical changes. The number of strugglers was steadily
growing. In 1918, there were over 1000 monks and 1400
nuns and older brothers and sisters. Most monks and
nuns came from the local Romanian population from the
villages, so they had few books and were more concerned
(besides the usual religious labors) with household problems
of their monastery. Economically, in the 1812-1918
years almost all monasteries have experienced a period of
relative prosperity.

CONSECINŢELE RAPTULUI TERITORIAL DIN 1812 ASUPRA BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE DIN BASARABIA
Tatiana VARTA
Desprinderea celor peste 700 de parohii din teritoriul
de la est de Prut de sub jurisdicţia Mitropoliei
Moldovei şi trecerea lor sub administrarea Sinodului
Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR) au constituit o decizie
anticanonică, care nu poate fi interpretată altfel decât
un act inamical din partea unei mari puteri, a cărei
religie oficială era cea ortodoxă, faţă de un alt stat
de aceeaşi confesiune religioasă. Oricât de mult s-ar
strădui reprezentanţii curentului istoriografic angajat
să legitimeze raptul teritorial de la 1812 să invoce argumente
în favoarea justificării trunchierii unei entităţi
religioase precum era Mitropolia Moldovei, strădania
lor este lipsită de substanţă şi credibilitate.
Actul în sine este unul reprobabil şi în flagrantă
contradicţie cu principiile de corectă comunicare şi
comuniune în cadrul Ortodoxiei.
Întreaga politică promovată ulterior de autorităţile
ecleziastice superioare din capitala Imperiului Rus faţă
de entitatea religioasă artificială pe care au numit-o
Eparhia Chişinăului şi Hotinului se constituie într-un
lung şi regretabil şir de ilegalităţi faţă de o populaţie
ortodoxă de altă etnie, diferită de cea rusă, prin apartenenţa
la o altă cultură, cu alte tradiţii şi obiceiuri.
Cu toată strădania mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni,
primul şi unicul întâistătător de origine
română al acestei entităţi religioase din teritoriul
anexat, de a atenua efectele negative ale deciziei Sinodului
rus, la adoptarea căreia şi-a adus şi el contribuţia
personală, rezultatele eforturilor sale rămân a fi contradictorii.
Această circumstanţă îi conferă complexei
personalităţi a acestui înalt prelat, cu origini ardeleneşti,
o conotaţie de un anumit dramatism. Spunem
acest lucru, întrucât lui i-a revenit misiunea ingrată de
a introduce politicile de deznaţionalizare şi asimilare,
prin intermediul bisericii, a unei populaţii româneşti
dintr-un teritoriu însuşit în mod abuziv de Imperiul
Rus. Nu putem să nu-i recunoaştem nişte merite
incontestabile în protejarea şi salvgardarea fiinţei naţionale
româneşti a populaţiei majoritare din ţinut. Şi
aici ne referim, în primul rând, la efectele benefice pe
care le-au produs eforturile sale în calitatea lui de prim
responsabil pentru întreaga activitate a Tipografiei
Eparhiale de la Chişinău, unde au fost tipărite, într-o
perioadă relativ scurtă, câteva zeci de titluri de carte de
rit în limba română, cu un tiraj total de peste 20.000
de exemplare, care au continuat să fie utilizate până
pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acelaşi context,
nu putem să nu-i recunoaştem mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni meritele deosebite în calitate de
mesager al protestelor partidei naţionale boiereşti,
expediate autorităţilor centrale ruseşti, faţă de politicile
rusificatoare iniţiate de guvernatorul civil şi
militar al Basarabiei, Ivan Hartingh.
În rest, o bună parte a activităţilor sale, desfăşurate
în perioada 1812-1821 în provincia înstrăinată
de la est de Prut, se încadrează aproape perfect în ceea
ce numim politici de deznaţionalizare şi asimilare a
românilor basarabeni. O altă ctitorie a sa, Seminarul
Teologic de la Chişinău, a constituit, de-a lungul
întregii perioade de ocupaţie imperială rusă, o forjerie
de cadre educate în spirit rusesc, cu utilizarea limbii
ruse ca principala limbă de predare. Limbii române
i se rezervase rolul de cenuşăreasă, ea fiind doar una
dintre disciplinele şcolare studiate de elevii acestei
instituţii, care, de la o anumită perioadă, a avut
statutul de disciplină şcolară facultativă, fiind suprimată,
în cele din urmă, în anul 1867. Viitorii preoţi,
în virtutea spiritului ce domnea în această instituţie,
urmau să devină nişte instrumente docile ale politicii
de rusificare. Profesorii Seminarului Teologic din
Chişinău erau, aproape în exclusivitate, ruşi. Programele
şi principiile organizatorice erau identice cu cele
din seminarele ruseşti, cu o singură deosebire – aici, pe
lângă cele trei limbi obligatorii – greaca, latina şi rusa
– se preda şi limba română 1 . În afară de aceasta, majoritatea
studenţilor seminarului erau de peste Nistru,
fiind ruşi de origine.
Gavriil Bănulescu-Bodoni a invitat şi angajat în
eparhia sa clerici din alte gubernii ruse. Este adevărat
că atare practici vor căpăta amploare în perioada ulterioară,
dar, oricum, el a fost cel care le-a introdus. A
înlocuit mai mulţi clerici români, în special în organele
de conducere ale eparhiei, cu clerici care aveau studii
teologice, recrutaţi în guberniile limitrofe ruseşti 2 .
La 1815, în Dicasteria eparhială erau angajaţi şase
români, faţă de 21 de ruşi 3 . A introdus în mod consecvent
în biserica română unele canoane şi sărbători
ruseşti, sărbătorirea unor sfinţi ruşi. După 1814, în
1
P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918),
Chişinău, 1992, p. 163.
2
P. Mihail, Mărturii despre spiritualitatea românească din
Basarabia, Chişinău, 1993, p. 102.
3
Arhivele Basarabiei (în continuare, AB), nr. 4, 1933, p. 315.
– 231 –

cancelarie, în instituţiile ecleziastice din Basarabia este
utilizată, tot mai frecvent, limba rusă 4 . Corespondenţa
dintre Dicasterie şi protopopi se efectua tot mai des în
limba rusă. În 1814 5 , doar şase protopopi şi arhimandritul
Chiril de la mănăstirea Căpriana corespondau
cu autorităţile superioare de la Chişinău în limba
română. Gramotele de hirotonie semnate de mitropolitul
Gavriil până la 1812 se alcătuiau în limba română,
iar după 1812 încep să fie scrise în limba slavonă 6 . În
Catedrala din Chişinău, în anul 1815, pentru zilele de
sărbători erau programaţi doar preoţi ruşi şi nici unul
român 7 . Bibliotecile parohiale şi şcolare erau completate
cu literatură de cult adusă din Rusia.
Partida naţională boierească, atunci când a ripostat
la prima tentativă de rusificare a Basarabiei, în misiva
colectivă adresată împăratului Alexandru I, i-a cerut
acestuia „ca Mitropolitul şi Arhipăstorul nostru să fie
ca pe vremuri, de la începutul Moldovei, şi mai marele
bisericii şi primul om la judeţ” 8 .
Trebuie să recunoaştem că acest înalt prelat a avut
mai multe iniţiative cu conotaţie benefică pentru
românii basarabeni şi pentru Basarabia, dar ele au fost
respinse de autorităţile ecleziastice centrale. În acest
context, ţinem să reamintim tentativele întreprinse
de Gavriil Bănulescu-Bodoni de a redicţiona o parte
considerabilă a veniturilor domeniilor basarabene ale
Locurilor Sfinte de pe Muntele Athos şi din Orientul
Apropiat, înstrăinate aproape în totalitate, către
enoriaşii basarabeni din satele aflate pe respectivele
domenii. Dar toate străduinţele mitropolitului de a
face parte dreaptă şi acelora care munceau pe aceste
domenii n-au avut sorţi de izbândă.
După trecerea în lumea celor drepţi a acestui înalt
prelat, politicile rusificatoare în cadrul bisericii ortodoxe
din Basarabia capătă tot mai mult contur, chiar
dacă, o anumită perioadă, cel care l-a succedat în funcţia
de întâi prelat al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului –
Dimitrie Sulima ‒ s-a străduit să fie un fidel continuator
al activităţilor inaugurate de predecesorul său.
Arhiepiscopul Irinarh Popov, succesorul lui Dim.
Sulima, a căutat să aplice mai consecvent măsurile de
rusificare a bisericii româneşti din ţinut, în felul acesta
derapajele anticanonice cresc în intensitate. El i-a
concediat pe protopopii români ţinutali sub pretextul
că nu cunoşteau limba rusă, înlocuindu-i cu persoane
invitate din guberniile ruseşti limitrofe. În toate func-
4
AB, nr. 1-4, 1938, p. 30.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
AB, nr. 2-3, 1936, p. 49.
8
Кишиневские eпархиальные ведомости (KEB), 1902, nr.
17, pp. 367-369.
ţiile înalte ale eparhiei a numit doar ecleziaşti ruşi.
A întreprins mai multe tentative de a aduce în Basarabia
absolvenţi ai seminarelor din guberniile Herson,
Cameniţa, Vladimir, fără, este adevărat, careva efecte
semnificative.
Nereuşind să interzică utilizarea limbii române
în bisericile Basarabiei, Irinarh s-a văzut nevoit să
dispună traducerea mai multor cărţi de cult din limba
rusă în cea română de către clericii români Teodor
Baltagă, Teodor Laşcu, Ion Neaga ş.a. Cu toate
acestea, numărul de cărţi editate în această perioadă la
Tipografia Eparhială în limba română era mic. În cele
din urmă, tipografia a fost dată în arendă 9 . Ceva mai
înainte, Sfântul Sinod a interzis retipărirea cărţilor de
cult româneşti de peste Prut 10 .
În perioada arhipăstoriei lui Irinarh Popov a fost
oprit afluxul de cărţi religioase din Principatele Române,
pe motiv că acestea ar fi împiedicat realizarea publicaţiilor
locale 11 . Totuşi, în ciuda interdicţiilor, aceste cărţi
pătrundeau în Basarabia pe alte căi, fiind utilizate de
către mulţi preoţi în oficierea serviciului divin.
Arhiepiscopul Antonie Sokotov a imprimat politicii
de rusificare contururi şi mai clare, el fiind primul
arhipăstor care a acţionat în acest sens consecvent şi
fără ezitări 12 . În parohiile moldoveneşti a căutat să
impună oficierea serviciului divin şi în limba rusă 13 .
E adevărat că n-a prea izbutit să facă acest lucru, fapt
înregistrat chiar de ministrul instrucţiunii publice,
contele D.A. Tolstoi, care, inspectând aşezămintele
şcolare din sudul provinciei, a observat că „moldovenii
din Basarabia care demult trăiesc în Rusia nu
toţi cunosc limba rusă, în unele parohii ortodoxe
până acum toată slujba bisericească se face în limba
moldovenească” 14 .
În 1867, limba română este scoasă din programa de
studii a Seminarului din Chişinău 15 , deşi în procesul
discuţiei noului regulament pentru Seminarul
Teologic, corpul profesoral s-a pronunţat în favoarea
predării limbii române, cel puţin în clasele superioare 16 .
Tot în scopul deznaţionalizării românilor basarabeni,
episcopul Antonie, cu mijloace locale, fondează în
1864 o şcoală rusă pentru fetele de clerici, iar în 1866
9
P. Cazacu, op. cit., p. 172; ANRM, F. 208, inv. 3, d. 554, f. 4.
10
N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al
XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 84.
11
Ibidem, p. 83.
12
N. Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei,
Buc., 1940, p. 139.
13
Труды Бессарабского церковного историко-архeологического
общества, vol. VI, Кишинев,1914, p. 21.
14
L. Boga, Lupta pentru limba română şi ideea Unirii, Chişinău,
1993, p. 220.
15
N. Popovschi, op. cit., p. 189.
16
Ibidem, p. 186-187.
– 232 –

– una spirituală pentru băieţi (a doua după cea de la
Chişinău) 17 . Pentru o rusificare mai eficientă a seminariştilor
şi elevilor din şcolile spirituale, au fost create
internate, unde aceştia puteau fi mai lesne supravegheaţi
18 pentru a nu comunica în limba română.
Numirea lui P. Lebedev, în 1871, în calitate de
episcop, iar apoi de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului
a coincis cu suprimarea ultimelor elemente ale
autonomiei locale, Basarabia fiind transformată în
gubernie rusă. În această perioadă, politica de rusificare
a bisericii române din ţinut atinge apogeul său, căpătând
forme „violente şi rapide” 19 . Noul arhipăstor a dispus ca
în acele lăcaşuri sfinte unde până atunci se slujea în limba
română, serviciul divin să se oficieze în două limbi – rusă
şi română 20 . Preoţii care s-au opus acestei dispoziţii – V.
Zubcu, I. Untu, D. Tutunaru, I. Popovici, Gr. Galin –
au fost expulzaţi în gubernii ruseşti 21 .
P. Lebedev acorda o atenţie deosebită luptei cu
clerul monahal românesc din mănăstirile basarabene,
care rezistase tentativelor rusificatoare din perioadele
anterioare. Arhiepiscopul Pavel a ordonat ca mănăstirile
să fie supuse unui control riguros din partea protopopilor.
Tot el operează o serie de schimbări ale stareţilor
români, transferându-i pe unii în alte gubernii.
De asemenea, substituie principiul eligibilităţii cu cel
al numirii directe a stareţilor. În acelaşi scop, al rusificării
clerului monahal, a decis instituirea stranelor
slavone şi studierea în mănăstiri a limbii ruse, fondând
şcoli primare ruseşti pe contul acestora. Această din
urmă măsură a întâmpinat o serioasă împotrivire din
partea călugărilor români 22 . P. Lebedev comunica
superiorilor săi că şcolile înfiinţate pe lângă mănăstiri
au fost boicotate de clerul monahal superior, „care nu
cunoştea limba rusă şi era ostil culturii ruse” 23 . Profesorii
de limba rusă din unele mănăstiri, în special de la
Hârjauca şi Dobruşa, erau, pur şi simplu, brutalizaţi
de călugări. Autorităţile ecleziastice, pentru a curma
această rezistenţă, au recurs la măsuri excepţionale:
călugării cei mai perseverenţi au fost pedepsiţi sau
transferaţi în alte mănăstiri 24 . Ca urmare a împotrivirii
călugărilor români faţă de politica de rusificare, autorităţile
ecleziasice din Basarabia s-au văzut nevoite să
fie mai îngăduitoare.
Pentru a diminua ponderea preoţilor români în
17
P. Cazacu, op.cit., p. 171.
18
N. Popovschi, op. cit., p. 180.
19
P. Cazacu, op. cit., p. 174.
20
I. Nistor, op. cit., p. 331; N. Popovschi, op. cit., p. 159.
21
I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, pp. 231-232.
22
Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire
rusă, Chişinău, 1992, p. 119.
23
P. Cazacu, op. cit., p. 174.
24
N. Popovschi, op. cit., p. 201.
eparhie, P. Lebedev a procedat la modificarea parohiilor,
reducând substanţial numărul lor. Astfel, au
fost închise peste 300 de biserici, rămânând în funcţie
doar 433 de preoţi parohi. Ceilalţi au fost concediaţi,
trecuţi în rezervă sau transferaţi în calitate de ajutori
de parohi. La fel s-a procedat cu diaconii şi cântăreţii,
fiind concediaţi 285 dintre ei, pe motiv că ar fi „incapabili
sau că nu prezintă încredere” 25 .
Contrar regulilor şi normelor în vigoare, arhiepiscopul
Pavel a obţinut permisiunea Sfântului Sinod de
a numi preoţii parohi 26 . Ca urmare, această funcţie au
obţinut-o multe persoane de origine rusă sau persoane
filoruse, docile temutului arhipăstor. Pentru diaconi
şi cântăreţi, care până atunci erau angajaţi în exclusivitate
din rândul românilor basarabeni şi susţineau
examenul de calificare în limba română, a fost stabilit
şi examenul la limba rusă 27 .
În 1873, P. Lebedev dispune ca toate registrele din
biserici, inclusiv actele stării civile, să fie completate
numai în limba rusă 28 . În scopul rusificării viitorilor
slujitori ai cultului, i-a obligat pe clericii români să-i
înveţe pe copiii lor limba rusă sau să-i trimită la şcolile
mănăstireşti pentru a o studia. Pentru a spori numărul
clerului rusificat, P. Lebedev a ordonat ca în eparhie să
fie mărit spaţiul pentru sălile de studii ale Şcolii Eparhiale
de Fete din Chişinău şi ale şcolilor spirituale din
acelaşi oraş şi din oraşul Bălţi (ultima a fost ulterior
transferată la Edineţ). Pe lângă aceste instituţii, au fost
deschise clase preparatoare, destinate studierii limbii
ruse de către copiii românilor 29 .
P. Lebedev a aplicat metode dure faţă de clerul din
cele trei judeţe din sudul Basarabiei, reanexate la Imperiul
Rus în urma Tratatului de pace de la Berlin (1878).
Arhiepiscopul Pavel a destituit şi a înlocuit mulţi
preoţi români, pe ceilalţi impunându-i să înveţe limba
rusă într-un termen de doi ani. Pentru copiii clericilor
români din această regiune au fost create înlesniri
pentru a-i cointeresa să studieze în şcolile eparhiale
ruse. P. Lebedev a întreprins măsuri pentru a-i reţine
în Basarabia pe absolvenţii Seminarului Teologic de
la Socola-Iaşi şi „a-i face să slujească operei ruseşti”,
oferindu-le burse şi înscriindu-i în ultimele clase ale
Seminarului Teologic din Chişinău 30 .
În perioada în care P. Lebedev s-a aflat în Basarabia,
activitatea tipografiei eparhiale moldoveneşti a fost
25
ANRM, F. 208, inv. 1, d. 191, f. 1360-1368; ANRM, F. 208,
inv. 1, d. 191, f. 196, 210, 432.
26
P. Cazacu, op. cit., p. 175.
27
Ibidem, pp. 175-176.
28
N. Popovschi, op. cit., p. 147; P. Cazacu, op. cit., p. 176.
29
P. Cazacu, op. cit., p. 176.
30
I. Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri
până astăzi, ed. I-a, Buc., 1994, pp. 71-72.
– 233 –

mult împiedicată, fiind tipărite doar câteva predici
în limba română 31 . A fost interzisă, de asemenea,
versiunea românească a revistei „Buletinul Eparhiei
Chişinăului” 32 .
Apogeul politicii de rusificare promovate de arhiepiscopul
Pavel l-a constituit indicaţia acestuia de a
aduna la sediul arhiepiscopal cărţile de cult în limba
română din bisericile ce fuseseră închise, pentru a fi
folosite drept combustibil 33 .
Ofensiva declanşată de arhiepiscopul Pavel împotriva
bisericii române din Basarabia a continuat şi
în deceniile opt-nouă ale sec. al XIX-lea. La sfârşitul
anului 1882, printr-un ucaz al Sf. Sinod, în baza solicitării
arhiepiscopului Serghie al Chişinăului şi Hotinului,
a fost închisă tipografia eparhială moldovenească
din Chişinău.
În ciuda unei astfel de ofensive acerbe, al cărei
protagonist şi promotor fervent a fost Pavel Lebedev,
în parohiile Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, clerul
de origine română continua să fie majoritar. Chiar dacă
recensământul realizat la 1897 în Imperiul Rus atestă
doar 47% de etnici români (moldoveni), care s-au
revendicat ca atare în baza criteriului limbii materne,
în biserica ortodoxă din Basarabia preoţii de origine
română alcătuiau 59,7%. Preoţii de origine rusă alcătuiau
23,9%, iar cei de origine ucraineană – 11,4% 34 .
Autorităţile ecleziastice acordau o atenţie deosebită
şcolii, considerată instrumentul cel mai eficace
pentru promovarea rusificării. La 13 iunie 1884,
printr-un manifest imperial, a fost legalizat un nou
regulament al şcolilor parohiale 35 şi în acelaşi an a fost
instituit Consiliul Eparhial Şcolar, ai cărui membri
erau în exclusivitate ruşi şi care urmau să dirijeze şi să
supravegheze procesul instructiv în şcolile parohiale
din gubernie 36 . Tot în acelaşi an, şcolile de pe lângă
mănăstiri au fost transformate în şcoli parohiale, fiind
direct subordonate acestui consiliu.
Pentru a curma mişcarea naţională în provincia
românească şi tendinţele de separatism şi autocefalie
ale clerului basarabean, Sf. Sinod, în 1908, l-a numit
episcop în Basarabia pe Serafim Ciceagov, fost colonel
în armata rusă, caracterizat de N.N. Durnovo într-o
scrisoare adresată la 21.01.1909 lui P. Gore, drept „un
nemernic în toată accepţia cuvântului şi un vrăjmaş al
neamului românesc” 37 .
31
ANRM, F. 297, inv. 1, d. 26, f. 62.
32
P. Cazacu, op. cit., p. 177.
33
Şt. Ciobanu, op. cit., p. 224.
34
Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din
Basarabia, Chişinău, 2000, pp. 13-14.
35
KEB, 1887, nr. 7, pp. 231-232.
36
N. Popovschi, op. cit., p. 238.
37
P. Cazacu, op. cit., p. 180.
Revendicările clerului basarabean privind oficierea
serviciului divin şi a cântărilor bisericeşti în limba
română, traducerea manualelor şi a cărţilor de cult şi
editarea revistei „Luminătorul” în română, predarea
în şcolile parohiale şi spirituale a limbii române erau
considerate de Sf. Sinod drept manifestări de separatism
şi autocefalie a bisericii basarabene 38 .
După sosirea sa în Basarabia, Ciceagov constata
existenţa unui partid „moldofil”, format din 15-20
preoţi – „cei mai talentaţi, puternici, muncitori, cu
influenţă în eparhie” 39 . Liderii acestui partid erau
consideraţi românii basarabeni emigraţi în Regat,
apreciaţi de el ca „cei mai răi vrăjmaşi” ai Imperiului.
Noul episcop s-a angajat să lupte cu partidul separatist,
care intenţiona „să înveţe pe Moldoveni limba
cultă românească” 40 . El operează o serie de destituiri
din funcţie ale „separatiştilor”, îi expulzează în afara
guberniei pe cei mai periculoşi şi, pentru a reduce tipăriturile
în limba română, desfiinţează comitetul de
conducere al tipografiei eparhiale moldoveneşti.
Pentru instituirea unui control riguros asupra
clerului basarabean, el anulează principiul eligibilităţii
protopopilor, numindu-i după bunul său plac. De
asemenea, îşi atribuie în mod arbitrar dreptul autoritar
de a controla şi a dispune de veniturile eparhiale.
În scopul curmării iredentismului românesc din sudul
Basarabiei şi al rusificări mai eficiente înfiinţează aici
vicariatul din Ismail, pentru alipirea acestei părţi „la
spiritul pravoslavnic şi la cultura rusă” 41 .
Serafim Ciceagov a inundat întreaga eparhie cu
icoane de sfinţi ruşi şi cu moaşte ale acestora, impunând
clerul să efectueze cu aceste icoane primăvara şi
toamna procesiuni religioase prin satele Basarabiei. A
dispus să fie pictat interiorul catedralei din Chişinău
cu chipuri ale aceloraşi sfinţi ruşi; zideşte un maiestos
palat eparhial în stil quasirusesc cu mijloacele financiare
ale mănăstirii Hârjauca 42 . Tot el a fost animatorul
sărbătoririi pompoase a 100 ani de la anexarea Basarabiei
şi a 300 ani de guvernare a dinastiei Romanov 43 .
În Basarabia episcopul Serafim a făcut mai mult
politică antiromânească decât a slujit bisericii. În
scurt timp după sosirea lui aici, el devine liderul partidului
„adevăraţilor ruşi” din gubernie, subvenţionând
mărinimos activitatea antiromânească a acestuia cu
mijloace financiare ale românilor basarabeni, impunându-i
pe mai mulţi preoţi români să devină membri
38
Ibidem, pp. 180-181.
39
Ibidem, p. 181.
40
Ibidem; KEB, 1912, nr. 42, p. 1792.
41
P. Cazacu, op. cit., p. 182.
42
Ibidem.
43
ANRM, F. 208, inv. 3, d. 4547, f. 169.
– 234 –

ai acestei organizaţii. Devine susţinător al şovinilor
ruşi din ţinut, a participat activ la campania pentru
alegerile în Dumă, asigurând, în mare măsură, succesul
forţelor reacţionare. Activitatea sa pe tărâmul politic
a dăunat enorm bisericii basarabene, dezbinând clerul,
poporul şi etniile din Basarabia 44 . Măsurile represive şi
de rusificare întreprinse de Serafim au înstrăinat enoriaşii
de sfânta biserică, provocând o puternică mişcare
cu caracter schismatic, numită mişcarea inochentistă 45 .
S. Ciceagov a recurs la măsuri drastice pentru combaterea
acesteia (inclusiv de ordin poliţienesc).
S-a văzut nevoit însă să facă şi concesii: a admis
oficierea serviciului divin în biserici în limba română,
prigonită anterior de el atât de crunt; a mai dispus tipărirea
predicilor şi cărţilor de rugăciuni în limba română
cu grafie slavonă şi a publicaţiei periodice „Glasul
Basarabiei” 46 . În baza cererii arhiepiscopului Serafim,
ţarul emite un ucaz care recomanda bisericilor ale căror
parohii erau afectate de „mişcarea de la Balta” eforturi
suplimentare pentru combaterea acesteia 47 .
Cu toate eforturile depuse, politicile de deznaţionalizare
şi rusificare ale bisericii ortodoxe din Basarabia
n-au dat efectul scontat. Biserica din ţinut a
reuşit să-şi conserve, în mare măsură, caracterul său
românesc.
44
P. Cazacu, op. cit., p. 183.
45
O. Ghibu apreciază această mişcare drept „o revoluţie fără
precedent în istoria întregului popor românesc – o revoluţie
religioasă” (O. Ghibu, op. cit., p. LXXVII).
46
A. Boldur, „Basarabia românească”, în A. Boldur, Istoria
Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 183.
47
ANRM, F. 208, inv. 3, d. 4547, f. 12.
– 235 –

– 236 –

BISERICA ORTODOXĂ – INSTRUMENT DE RUSIFICARE
A BASARABIEI SUB REGIMUL ŢARIST
Silvia SCUTARU
În secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă
(BOR) devine treptat o organizaţie cu principii bine
stabilite de regenerare a poporului rus, susţinute de
un întreg sistem de organe de conducere. Membrii
Sinodului, fiind numiţi direct de ţar, deveneau înalţi
demnitari ai guvernului. Biserica a susţinut politica
generală a autocraţiei ţariste, acordând o atenţie deosebită
educaţiei religioase în toate provinciile ruseşti. În
Rusia ia amploare un nou curent de gândire – slavofilismul
1 . Acest curent, împreună cu ideologia panslavistă,
susţinea expansionismul promovat de Imperiul
Rus şi ideea că Moscova este a Treia Romă, menită
să devină capitala unui imperiu ortodox, cuprinzând
întreg spaţiul balcanic ortodox. S-a creat un întreg
program de măsuri menite să întărească ortodoxismul.
Principiile de bază ale noii politici erau ortodoxismul,
autocratismul şi naţionalismul ‒ triada inaugurată de
ţarul Nicolae I (1825-1855). Politica autorităţilor faţă
de cultele religioase devine restrictivă, este interzisă
trecerea de la ortodoxie la alte confesiuni, copiii nounăscuţi
din căsătoria unui ortodox cu un eterodox
trebuiau să fie obligatoriu de religie ortodoxă. Administrarea
bisericească trece treptat în mâînile oberprocurorului;
Sinodul, numai prin acesta, putea comunica
cu alte instituţii.
Basarabia, ca parte componentă a Imperiului Rus,
trăia în atmosfera autocraţiei ţariste, fiind izolată de
transformările din Europa. Din punct de vedere religios,
Biserica basarabeană rămânea impasibilă schimbărilor
de dincolo de hotarele Rusiei. Introducerea limbii
ruse drept limbă oficială a consolidat dependenţa
Bisericii basarabene de Biserica Ortodoxă Rusă. Biserica
Ortodoxă din Eparhia Chişinăului şi Hotinului a
consfinţit, prin autoritatea sa morală, toate regulamentele
şi dispoziţiile autocraţiei ţariste, primind în schimb
mai multe avantaje, oferite de autorităţile laice şi ecleziastice
(în interesele preoţimii locale au fost înfiinţate
o serie de instituţii eparhiale, au fost deschise şcoli noi,
au fost organizate congrese eparhiale). În cei peste o
sută de ani de convieţuire cu Biserica Ortodoxă Rusă,
clerul basarabean a suportat din plin toate adversităţile
1
Această mişcare a apărut în secolul al XIX-lea, în Rusia.
Poetul Alexei Homeakov (1804-1860), împreună cu
susţinătorii săi, considera că Rusia are propria ei cale de
urmat şi nu are nevoie să se orienteze după instituţiile
occidentale.
conducerii bisericeşti din Rusia, fiind subjugat unor
interese politice străine şi devenind un instrument în
mâinile autorităţilor imperiale.
În momentul anexării Basarabiei la Imperiul Rus,
în provincie erau 12 judeţe cu 17 oraşe, 683 de localităţi
şi 55 560 de familii/340 000 de locuitori 2 . Aici
activau 775 biserici parohiale, din care 40 erau de
piatră, una – de cărămidă şi 734 – de lemn 3 . Pe lângă
biserici, în Basarabia erau în jur de 40 de mănăstiri şi
schituri 4 . La 21 august 1813, ţarul aprobă proiectul
de constituire a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, cu
reşedinţa la Chişinău 5 . Eparhia cu titlul de Mitropolie
„cuprindea, afară de mica Eparchiă a Chotinului, şi
ţinuturile de la stânga Prutului, ce formase maĭ nainte
Eparchia Huşilor, anume: Lăpuşna, Codrulŭ, Soroca;
parte dun ţinutulŭ Iaşilor; tote olaturile séŭ ţinuturile
cetăţilor dupe teritoriului Moldoveĭ, ocupate de
Turcĭ: Benderulŭ, Achermanulŭ, Chilia, Ismailulŭ,
Reniĭ. La acéstă Eparchiă s’au adaosŭ şi satele şi oraşele
române aflătóre între Nistru şi Bugu” 6 . Noua eparhie
urma să funcţioneze după modelul bisericii ruse şi al
eparhiilor ei 7 . La 30 septembrie 1813 se înfiinţează
2
Н.В. Лашков, Бессарабия. К столетию присоединения
к России 1812-1912, Кишинёв, 1912, стр. 3. Acelaşi
autor indică datele statistice ale amiralului Ciceagov,
care afirma că în anul 1812, în Basarabia erau 41 180
de familii/240 000 de locuitori, în 1817 – 96 000 de
familii/580 000 de locuitori.
3
N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul
al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Cartea Moldovenească,
1931, p. 29.
4
Ibidem, p. 30.
5
În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul
Alexandru I a hotărât înfiinţarea unui exarhat, subordonat
Bisericii Ortodoxe Ruse. Exarhului urmau să i
se supună mitropoliţii Ugro-Vlahiei şi al Moldovei,
care erau scoşi de sub jurisdicţia patriarhiei ecumenice.
Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a înlocuit pe mitropolitul
Moldovei, Veniamin Costachi, şi pe mitropolitul Ugro-
Vlahiei, Dositei Filitti. Între 28 martie 1808 şi 16 mai
1812, Gavriil Bănulescu-Bodoni va conduce cele două
ţări româneşti în calitate de exarh al Sinodului rus. În: B.
Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău:
Ştiinţa, 1996, pp. 27, 28.
6
Melchisedec, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu
aseminea numire, Bucureşti: Tipografia „C. Rosetti”,
1869, p. 150.
7
Structura administraţiei bisericeşti din Eparhia Chişinăului
şi Hotinului (chiriarh, vicar, consistoriu, blagocin,
consiliul blagocinilor, congres eparhial, comitet eparhial
şcolar, epitropie eparhială) era similară cu cea a eparhiilor
din Imperiul Rus: Eparhia Donului, Kaluga, Blagoveşcensk,
Volîni etc.
– 237 –

dicasteria 8 , transformată în 1852 în consistoriu eparhial
9 , ale cărui atribuţii au fost fixate în Regulamentul
consistoriilor duhovniceşti, publicat în 1841. Regulamentul
modificat şi completat a intrat în vigoare la 9
aprilie 1883. Acesta a reglementat viaţa eparhială în
Basarabia până la unirea cu România (1918). În perioada
stăpânirii ruse, Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost
singurul român înălţat la funcţia de mitropolit, titlul
dispărând odată cu moartea acestuia 10 . Personalitatea
Mitropolitului generează multe discuţii în contradictoriu.
Unii istorici îl consideră patriot, pentru că
a apărat interesele românilor basarabeni, alţii – un
român dezrădăcinat, susţinător al intereselor imperiale.
Este adevărat: a impus limba rusă în Seminar, a
înaintat la posturi de conducere mai mult ruşi, dar a
servit şi intereselor neamului, ridicând calitatea vieţii
morale şi intelectuale a preoţimii basarabene.
Autocraţia ţaristă, sprijinită de Biserica Ortodoxă
Rusă, a reuşit să transforme viaţa eparhială după modelul
şi principiile imperiale. Sinodul BOR dirija activitatea
administrativă a acesteia prin legi, directive, dispoziţii.
În 1868, în Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost
înfiinţat vicariatul (a existat până în 1918) cu sediul la
Chişinău, vicarul purtând titlul „de Akkerman” 11 . Toţi
8
Tribunal bisericesc care judeca procesele de divorţ.
9
Organ administrativ şi disciplinar în conducerea unor
biserici.
10
Lista episcopilor şi arhiepiscopilor din Basarabia în perioada
1812-1918: 1. Gavriil (Gavriil Bănulescu-Bodoni),
1813 – 30 martie 1821; 2. Dimitrie (Dimitrie Sulima),
18 iunie 1821 – 4 august 1844; 3. Irinarh (Irinarh
Popov), 12 noiembrie 1844 – 17 martie 1858; 4. Antonie
(Antonie Şokotov), 17 martie 1858 – 13 martie 1871; 5.
Pavel (Pavel Lebedev), 13 iunie 1871 – 16 iulie 1882;
6. Serghie (Serghei Lapidevski), 21 august 1882 – 12
ianuarie 1891; 7. Isaachie (Isaak Polojenski), 12 ianuarie
1891 – 21 noiembrie 1892; 8. Neofit (Neofit Nevodcikov),
21 noiembrie 1892 – 26 ianuarie 1898; 9. Iacov
(Iakov Piatniţki), 26 ianuarie 1898 – 12 ianuarie 1904;
10. Vladimir (Vladimir Simkevici), 12 ianuarie 1904 –
16 septembrie 1908; 11. Serafim (Leonida Ciceagov),
16 septembrie 1908 – 22 martie 1914; 12. Platon (Platon
Rojdestvenski), 22 martie 1914 – 5 decembrie 1915; 13.
Anastasie (Anastasie Gribanovski), 10 decembrie 1915
– 20 iunie 1918. În: Popovschi N., Istoria bisericii din
Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1931, p. 313.
11
În Biserica Ortodoxă Rusă, denumirea de vicar este
introdusă în 1708, când mitropolitului de Novgorod i-a
fost desemnat un ajutor cu rangul de Ladoga şi Karelia.
Funcţia vicarilor arhierei a fost instituită la 26 februarie
1764, în domnia Ecaterinei a II-a, iar din 17 decembrie
1865 – în toate eparhiile unde mănăstirile puteau acorda
suport financiar. Vicarul urma să fie ajutorul arhiereului
în oficierea slujbelor religioase şi conducerea eparhiei.
Unele eparhii – Cita, Varşovia-Holmsk, Liublin, Ircutsk
– acordau vicarilor competenţe mai mari: supravegherea
persoanelor convertite la creştinism, acordarea certificatelor
de naştere, buletinelor de identitate pentru preoţi etc.
Către 1902, în Biserica Ortodoxă Rusă erau câte trei vicari
pe lângă trei mitropoliţi, câte doi – pe lângă cinci arhierei
vicarii au fost ruşi sau ucraineni. Atribuţiile vicarului
depindeau de doleanţele arhiepiscopului, care putea
extinde ori restrânge sfera de activitate a acestuia. Instituirea
vicariatului de Ismail în 1909 a extins şi mai mult
influenţa bisericii ruse în această zonă.
Un rol important în viaţa eparhială au avut
congresele eparhiale. La aceste adunări participau
doar preoţii, în timp ce diaconii, cântăreţii şi mirenii
nu erau incluşi în listele de deputaţi. Congresele erau
conduse de preoţi ruşi cu studii superioare. Abia în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea acestea au fost
conduse de doi preoţi moldoveni, dar cu nume rusificate:
Nicolai Vlaicov şi Ioan Cornovanov (la congresul
din 1886, Ioan Cornovanov a fost ales preşedinte cu
23 voturi pro şi 6 voturi contra) 12 .
Pavel Lebedev (1871-1882), considerat un exponent
tipic al naţionalismului rus, a fost învinuit de
faptul că a strâns din mănăstiri toate cărţile în limba
română. Unii istorici îndreptăţesc această acţiune
prin refuzul călugărilor de a oficia slujbele în limba
slavonă. Indiferent de motive, măsura lui a fost una
reprobabilă şi ofensatoare pentru cler şi enoriaşi. Pavel
Lebedev a dat dispoziţia ca la toate mănăstirile să fie
înfiinţată câte o strană rusească (pe lângă cea moldovenească)
iar în mănăstiri să fie deschise şcoli ruseşti.
Acest fapt a trezit nemulţămirea călugărilor, „inculţi,
grosolani, necunoscători ai limbii ruseşti şi duşmănoşi
învăţământului rusesc”, după cum îi considera chiriarhul
13 . Este regretabilă şi hotărârea congresului din
1873, prin care preoţii erau obligaţi să înveţe copiii
limba rusă „fie acasă, fie în şcolile mănăstireşti, fie la
cursuri speciale pe lângă protopopiate” 14 . Ca urmare,
preoţimea a deschis şcoli parohiale cu predare doar în
limba rusă, ceea ce a avut consecinţe funeste asupra
mentalităţii românilor basarabeni. Cu toate acestea, la
sfârşitul arhipăstoriei lui Pavel Lebedev „se făcea slujbă
bisericească în româneşte în 207 biserici; pe ruseşte în
211 şi în slavona bisericească în 608” 15 .
Autocraţia ţaristă acorda o atenţie deosebită educaeparhiali,
31 de arhierei erau fără vicari, ceilalţi aveau câte
unul. În: Православная богословская энциклопедия.
Издание под редакцией профессора А.П. Лопухина,
том III. Бесплатное приложение к духовному журналу
«Странник», Петроград, 1902, стр. 446.
12
ANRM, F. 230, inv. 1, u. p. 8, f. 12.
13
P. Constantinescu-Iaşi, „Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti
româneşti sub ruşi”. În: RSIABC, 1929, vol. XIX,
Chişinău, Tipografia „Cartea românească”, p. 178.
14
M. Păcurariu, „Biserica ortodoxă română din Basarabia
(1812-1944)”. În: Ţara, 1992, 7 aprilie, p. 5.
15
P. Constantinescu-Iaşi, „Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti
româneşti sub ruşi”. În: RSIABC. 1929, vol. XIX,
Chişinău, Tipografia „Cartea românească”, p. 177.
– 238 –

ţiei bisericeşti. După asasinarea ţarului Alexandru al
II-lea, autorităţile imperiale au considerat că educaţia
moral-spirituală nu poate fi concepută fără participarea
şi mai activă a preoţimii în conducerea şcolilor
primare. La 22 august 1884, ţarul rus Alexandru al
III-lea a aprobat Regulamentul pentru seminariile
duhovniceşti şi Regulamentul pentru şcolile duhovniceşti.
Programa de învăţământ specifica următoarele
obiecte: istoria, catehismul, limbile rusă, latină,
greacă, slavonă, geografia, aritmetica, cântul bisericesc.
Noul regulament prevedea dublarea orelor de muzică
bisericească, corespunzător unei programe speciale.
Schimbările respective aveau menirea de a educa devotamentul
elevilor faţă de ţar şi ataşamentul lor faţă de
valorile moral-religioase ale ortodoxiei ruse. Pompei
Batiuşcov menţiona: „Prin intermediul şcolii trebuie
să-i facem pe ţăranii moldoveni să fie pe jumătate ruşi
după limbă” 16 . Ştefan Berechet sesiza esenţa modificărilor,
afirmând că Regulamentul din 1884 „majora
numărul orelor de discipline teologice şi de literatura
rusă în detrimentul limbii greceşti şi a matematicii” 17
(anexa 1). Cărţile de citire trebuiau tipărite doar în
limba rusă, iar lecţiile de literatură, istorie, geografie
şi aritmetică urmau să le insufle „copiilor convingerea
fermă că patria noastră a fost totdeauna puternică
prin credinţa ortodoxă şi autoritatea ţarului singur
stăpânitor” 18 . Conform legii din 1884, a fost înfiinţat
Consiliul Şcolar Eparhial, condus de episcopul vicar
şi de revizorul eparhial. Membrii Consiliului Şcolar
Eparhial erau aleşi de episcop dintre preoţi şi laici.
Toţi membrii consiliului erau ruşi, cu excepţia lui
Emilian Ghepeţchi 19 .
La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul
secolului al XX-lea, politica internă din Rusia a fost
marcată de Constantin Pobedonosţev, oberprocuror
al Sinodului în perioada 1880-1905 (anexa 2). Adept
al slavofilismului, manifesta condescendenţă faţă de
ideile lui Alexei Homeakov. Pobedonosţev considera
16
П.Н. Батюшков, Бессарабия. Историческое описание,
С.-Петербург: Типография Высочайше утвержд.
Товарищ. «Общественная Польза», 1892, V-XLIII, p.
174.
17
Şt. Berechet, „Şcoalele bisericeşti din Basarabia”. În:
BOR, 1923, nr. 7, p. 519.
18
N. Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă, Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p. 69.
19
Componenţa Consiliului Şcolar Eparhial: „a) protoiereul
Vasile Parhomovici, rectorul seminarului, b) protoiereul
Emelian Ghepeţchi, c) preotul Mihail Ganiţchi, doi profesori
de la seminar, d) Eugenie Saharov, profesor de matematică,
e) Mihail Luzanovschi, profesor de pedagogie” (a se
vedea N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul
al XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Museum, 2000, p. 298).
că între biserică şi stat este o legătură puternică, religia
fiind temelia statului. Ca urmare, clerul trebuie să se
ocupe de educaţia morală şi spirituală a poporului.
Au fost ridicate biserici noi, s-au revizuit regulamentele
şcolilor duhovniceşti, au fost create parohii noi,
au apărut mai multe publicaţii bisericeşti. Concomitent,
iau amploare represiile împotriva „sectanţilor”.
Din 1884 biserica rusă s-a implicat direct în politica
de rusificare, promovată de autorităţi cu sprijinul
Sfântului Sinod, în special prin şcolile parohiale. În
Basarabia, lipsită de biserică naţională, s-a accentuat
pasivitatea şi aservirea religioasă.
Odată cu tendinţele revoluţionare de la începutul
secolului al XX-lea din Imperiul Rus, clerul basarabean,
tot mai insistent, revendica introducerea limbii
„moldoveneşti” în şcolile bisericeşti. Începând din
anul de studii 1906/1907, graţie insistenţei ieromonahului
Gurie, la Seminarul Teologic din Chişinău
şi la Şcoala de Cântăreţi s-a introdus „limba moldovenească”
şi muzica bisericească. Ieromonahul Gurie
a fost autorul „Cărţii de învăţătură despre legea lui
Dumnezeu”, care, din 1908, urma să fie folosită de
învăţătorii de religie în toate şcolile primare ministeriale
şi bisericeşti. În aprilie 1907, Comitetul Şcolar
Eparhial, prin adresarea cu nr. 601 către Sfântul
Sinod, a revendicat „predarea limbii moldoveneşti în
şcolile eparhiale bisericeşti” 20 . Sfântul Sinod a anunţat
Comitetul Şcolar Eparhial că admite predarea „limbii
moldoveneşti” în şcolile eparhiale care se află în localităţile
populate de moldoveni doar la prima etapă
de studii, când elevii învaţă limba rusă vorbită, dar
interzice învăţarea acestei limbi ca obiect aparte.
Ştefan Ciobanu menţiona că limba română a fost
introdusă doar la Seminarul din Chişinău. În celelalte
şcoli, limba română va fi studiată abia din toamna
anului 1917 21 . Arhiepiscopul Serafim nota în 1913:
„«Cartea de învăţătură despre legea lui Dumnezeu»
e compusă nu după programul şcoalelor bisericeşti
şi e scrisă într-o limbă puţin înţeleasă de moldovenii
din Basarabia, şi adică mai lămurit zis în limba românească...
Toate cărţile arhimandritului Gurie demult
sunt respinse de mine şi nu vor fi niciodată îngăduite
de mine până când mă aflu pe tronul arhiepiscopesc
din Chişinău” 22 . Menţionăm că Gurie Grosu, pentru
ataşamentul său faţă de idealurile româneşti, a fost
20
ANRM, F. 209, inv. 1, d. 257, f. 54.
21
Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea
rusă. Chişinău: Editura Enciclopedică „Gheorghe
Asachi”, 1992, pp. 141-143.
22
S. Bejan, „O pagină din istoria Bisericii ortodoxe basarabene”.
În: Luminătorul, 1920, nr. 5, p. 13.
– 239 –

deportat de Serafim Ciceagov la mănăstirea Spaso-
Avramiev, gubernia Smolensk, de unde a revenit în
Basarabia în 1917, după căderea ţarismului. Au urmat
alte persecuţii. Ion Rădulescu, profesor şi subinspector
la Seminarul Teologic din Chişinău, cel care a tradus
în română „Demonul” de Mihail Lermontov, fiind
bănuit de românism, a fost exilat la Kameneţ-Podolsk
în 1911. Vasile Florov, profesor la Şcoala Eparhială de
Fete, a fost exilat la Ardon, regiunea Tersk (Caucaz) 23 .
Arhiepiscopul Serafim se pronunţa împotriva muzicii
bisericeşti naţionale, îi persecuta pe clericii basarabeni,
numindu-i „separatişti”, care „stăruie să-i înveţe
pe moldoveni limba românească cultă, necunoscută
moldovenilor, care sunt în inimă devotaţi ţarului şi
Rusiei” 24 .
Într-o atmosferă de adevărată psihoză imperială,
biserica oficială sărbătorea cu mult fast o sută de ani
de la anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă 25 . În toată
eparhia s-a desfăşurat o propagandă amplă, aducânduse
laudele cele mari acestui eveniment. Deosebit de
activ a fost arhiepiscopul Serafim 26 . Autorităţile imperiale
au primit mai multe telegrame de mulţumire,
semnate de Serafim şi alte oficialităţi guberniale 27 .
Nobilimea basarabeană a alocat 10 000 ruble pentru
înălţarea monumentului lui Alexandru I, Adunarea
Gubernială din Basarabia – 12 000 ruble pentru festivităţile
din Chişinău şi 7 000 – pentru festivităţile
din judeţe, zemstva din Soroca a numit spitalul din s.
Năduşita în numele lui Alexandru I, în toate oraşele şi
satele din judeţele Basarabiei au fost arborate drapele
etc. 28 . Festivităţile au început la Chişinău, la 13 mai,
23
I. Pelivan, Basarabia de sub oblăduirea rusească, Bucureşti:
Tipografia „Universul”, 1941, p. 16.
24
N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al
XIX-lea sub ruşi, Chişinău: Museum, 2000, p. 304.
25
Datele statistice atestă că în anul 1912, la o mie de basarabeni
reveneau: ţărani – 721, preoţi - 6, nobilime – 11. În:
H. Лашков, Празднование столетнего юбилея присоединения
Бессарабии к России, 1812-1912, Кишинёв:
Издание Бессарабского губернского юбилейного
комитета, 1912, стр. 43.
26
Ca şi Pavel Lebedev, Serafim a fost un reprezentant tipic
al naţionalismului rus. Era refractar oricăror schimbări.
Vedea regenerarea Rusiei doar prin Biserică. A împiedicat
folosirea limbii române în slujbe, persecutându-i pe
preoţii şi călugării care doreau menţinerea limbii române
în lăcaşele sfinte. Căuta să insufle enoriaşilor ataşament
deosebit faţă de Rusia şi ţar.
27
Телеграмма Архиепископа Серафима Государю
Императору, Государыне Императрице Марии Фёдоровне,
Председателю Совета Министров. Петербург,
Его Высокопревосходительству Господину Министру
Императорского Двора etc. КЕВ, № 21, 1912,
стр. 675-680.
28
Н.В. Лашков, Бессарабия. К столетию присоединения
к России. 1812-1912, Кишинёв, 1912, стр. 51-53, 110.
prin liturghia oficiată de Serafim 29 . În opt locaţii din
Chişinău, pentru locuitori au avut loc lecturi publice,
unde erau lăudaţi „eroii eliberării – Alexandru I,
Suvorov, Cutuzov ş.a.” 30 . Basarabia a fost vizitată de
ministrul de interne, A.N. Haruzin, împreună cu
soţia. Trupa de teatru Ghenbacev a montat spectacolul
„Incendierea Moscovei”.
Atmosfera aparent festivă nu reflecta însă situaţia
reală din ţinut. Basarabenii ortodocşi aveau episcopi
care nu le cunoşteau limba, moldovenii erau consideraţi
de arhiepiscopul Serafim separatişti, iar cei
mai iluştri reprezentanţi ai clerului erau izgoniţi din
Basarabia, pentru că aceştia manifestau ataşament faţă
de valorile naţionale. Ţinutul a fost inundat de secte,
limba română a fost izgonită din biserici pentru a
transforma acest neam în adevăraţi velicoruşi, sute de
desetine de pământ au fost împărţite coloniştilor, în
timp ce ţăranii basarabeni erau ademeniţi să plece în
Siberia pentru a o coloniza 31 . Preotul Andrei Murafa
a caracterizat destul de sugestiv condiţiile în care se
afla Basarabia: „Un veac, o sută şi mai bine de ani tu
ai fost adormită cu somnul morţilor; întunecată… În
faţa icoanelor tu îţi spălai obrajii tăi, păliţi de soare şi
de vânt, cu lacrimi fierbinţi şi răcorindu-te, iarăşi îţi
luai jugul robiei” 32 . Societatea românească nu a rămas
impasibilă la situaţia din Basarabia. În câteva oraşe
româneşti au avut mişcări de protest împotriva Imperiului
Rus.
Preoţimea basarabeană a fost influenţată de
Academia Teologică din Kiev, o parte dintre ei fiind
absolvenţi ai acestei instituţii. Către anul 1912 au
absolvit această instituţie patru din cei şase vicari
eparhiali (Petru; Augustin; Nicodim; Gavriil), 8 din
cei 13 rectori ai Seminarului Teologic din Chişinău,
13 din cei 21 inspectori şcolari 33 . Autorităţile imperiale
îi considerau pe preoţi ca fiind persoanele cele
mai potrivite pentru acţiunea de rusificare, fapt care a
generat în Basarabia un aflux de clerici ruşi.
Deşi au fost supuşi unui proces acerb de rusificare,
românii basarabeni au reuşit să-şi menţină identitatea.
Trebuie să recunoaştem însă că una dintre consecin-
29
Liturghie – principala slujbă bisericească creştină oficiată
în zilele de sărbătoare.
30
***, „Юбилейные торжества в Кишинёве”. În: Бессарабские
губернские новости, № 50, стр. 4.
31
La 16 mai 1912, unele ziare din România au apărut cu
chenar negru. Atunci şi-au manifestat public atitudinea
A. Xenopol, A.I. Cuza, N. Iorga.
32
A. Murafa, „Cântarea Moldovei”. În: Cuvânt moldovenesc,
1917, 16 aprilie, p. 2.
33
Н.В. Лашков, Бессарабия. К столетию присоединения
к России 1812-1912, Кишинёв, 1912, р. 58.
– 240 –

ţele rusificării a fost înstrăinarea bisericii de enoriaşi.
Ion Pelivan a remarcat întocmai starea de spirit a
clerului basarabean, care „după cuget şi simţire, după
interes şi năzuinţe…, după „blagorodnica” limbă ce se
vorbeşte în familie, în bună parte se găseşte sufleteşte
în tabăra stăpânitorului” 34 . Totuşi, dacă o parte dintre
preoţi nu ar fi menţinut făclia credinţei în limba
română în mijlocul enoriaşilor, românii basarabeni
practic s-ar fi contopit cu stăpânitorii lor. Clerul, mai
ales din mediul rural, rostea predici în limba moldovenească,
singura pe care o înţelegeau ţăranii basarabeni,
a căror incultură i-a apărat de rusificare.
În oraşe însă situaţia era alta, o parte din intelectualitate
fiind pierdută pentru românism. Opera de
rusificare se extindea din ce în ce mai mult, „câştigând
pe toţi acei care aveau legături cu administraţia şi cu
clasa stăpânitoare” 35 .
Biserica ortodoxă a servit interesele autorităţilor
imperiale în rusificarea Basarabiei, fiind un instrument
docil de promovare a expansionismului rus în această
zonă. Trebuie să recunoaştem însă meritele naţionale
şi culturale ale clerului basarabean, care, prin dragoste
şi devotament faţă de Biserică, a menţinut limba şi
cultura strămoşească.
SUMMARY
THE ORTHODOX CHURCH – AS AN INSTRUMENT OF RUSSIFICATION OF BESSARABIA
UNDER THE CZARIST REGIME
34
I. Pelivan, Basarabia sub oblăduirea rusească, Bucureşti:
Tipografia „Universul”, 1941, p. 6.
During the 18 th century, the Russian Orthodox
Church has gradually evolved into an organization
with well-established principles aimed at regeneration
of the Russian nation, promoted by its governing
body. The members of the Synod, directly named
by the Czar, would eventually become government
officials. As a result, the Church acted as a supporter
of the policy promoted by the czarist aristocracy
and has emphasized on the religious education in
the Russian provinces. The Slavophilism and the
pan-Slavic ideology were supporting the expansionary
policy of the Russian Empire and the idea that
Moscow was the third Rome, destined to become
the capital of an orthodox empire that included the
orthodox area of the Balkans. As a consequence, an
entire set of measures has been created to strengthen
the orthodoxy. The main principles of this new policy
were orthodoxy, autocracy and nationalism, the triad
launched by the czar Nicholas I (1825-1855). The
authorities initiated a restrictive policy towards the
religious cults, a change of faith from orthodoxy to
another confection being prohibited and the children
of a mixed orthodox and heterodox marriage had to
adopt the orthodox religion. The administration of
church is gradually turned to the ober-prosecutor
(ober-procuror) who took over Synod’s communications
with other institutions.
As part of the Russian Empire, Bessarabia, was
caught in the atmosphere of the czarist autocracy and
was isolated from the changes in Europe. The introduction
of Russian as an official language has further
amplified the dependency of the Bessarabian Church
on the Russian Orthodox Church. The Orthodox
Church from the Eparchy of Chisinau and Hotin,
given their moral authority, has sanctioned all the
regulations and provisions by the czarist authorities
in exchange of several advantages granted by the official
and by the church authorities. In this sense, to the
benefit of the local priests, several eparchial institutions
have been established, schools have been opened
and the eparchial congresses launched their activities.
During the one hundred years of cohabitation with
the Russian Orthodox Church, the Bessarabian clergy
has experienced all the adversities from the Russian
church and was thus subjugated to the interests of an
alien policy only to become a tool in the hands of the
imperial authorities.
The czarist autocracy, backed by the Russian
Orthodox Church, successfully shaped the eparchial
life according to the imperial principles and model.
The Synod of the Russian Orthodox Church steered
all the administrative activities by means of laws,
directives and dispositions. During the Russian rule,
Gavriil Banulescu-Bodoni was the only Romanian to
advance to the highest position of bishop (mitropolit)
and this position was dismissed after his death.
The czarist autocracy paid special attention to religious
education. The books had to be printed exclusively
in Russian while the subject that were being
taught, including literature, history, geography and
35
V. Pocitan, Biserica românească din Basarabia, Bucureşti:
Tipografia „Albert Baer”, 1914, p. 36.
– 241 –

arithmetic, had to educate the children in the spirit
that Russia has achieved its power by embracing the
orthodox faith and obeying czar’s authority.
Between the late 19 th and the early 20 th century,
Russia’s domestic policy was influenced by Constantin
Pobedonostsev, the Synod’s ober-prosecutor during
1880-1905. Being a dedicated follower of Slavophilism,
he was sympathetic to Alexei Homeakov’s ideas.
Pobedonostsev supported the idea that the state and
the church were closely connected, religion representing
the foundation of the state. Beginning with
1884, the Russian Churched was actively involved in
the policy of Russification promoted by the authorities
with support from the Holy Synod, especially
through parochial schools. In the context where
Bessarabia had no national church, the immediate
result of Pobedonostsev’s policy was that the level of
passiveness and religious servitude has increased.
In parallel with revolutionary tendencies in the
Russian Empire at the beginning of the 20 th century,
the Bessarabian clergy started to ask more insistently
for the introduction of the “Moldovan” language in
the religious schools. The Holy Synod informed the
Eparchial Schools Committee that it was willing to
allow teaching in “Moldovan” in the eparchial schools
located in localities with primarily Moldovan population,
however at the elementary level only (when the
pupils where learning spoken Russian) and further
studying of “Moldovan” as a separate subject was
prohibited.
Being caught in a true Imperial ‘psychosis’ the
Church has lavishly celebrated the one hundredth
anniversary of Bessarabia’s annexation to the czarist
Russia. An ample propaganda took place throughout
the entire eparchy, this event being widely praised.
Archbishop Serafim was very active in this sense. The
Russian authorities have received several telegrams
signed by him and by local authorities, expressing
their gratitude in relation to this event. This apparently
festive atmosphere was not however reflective
of the local reality. The Bessarabian orthodox believers
had archbishops that did not speak their language
while Seraphim treated Moldovans as separatists
for wanting to reunite with their motherland and
thus, many of the notable clergy members have been
banished from Bessarabia for sympathizing national
values. The region has witnessed a rise in the number
of sects, the Romanian language being prohibited in
Churches in order to implement the idea of ‘great
Russians’ (velicorus) among the local population.
The imperial authorities saw the priests as the most
suitable for their mission of Russification which has
triggered a great influx of Russian clergy into Bessarabia.
The Romanian society has not remained indifferent
to what was happening in Bessarabia. There have
been several protest movements against the Russian
Empire.
Despite being subject to an intense process of
Russification, the Romanian people of Bessarabia
have managed to maintain their identity. We must
acknowledge the fact that one of the consequences
of Russification was emergence of a gap between the
Church and the population. Still, if some priests did
not maintain the faith in Romanian language among
their believers, the Romanian people of Bessarabia
would have completely merged with their rulers.
The clergy, especially priests in rural areas, prayed
in “Moldovan” – the only language spoken by the
peasants whose lack of education has ironically
shielded them from Russification. In urban areas
however, the situation was very different and a great
part of intellectuals have lost their Romanian identity.
The Orthodox Church has served the interests of
the Imperial authorities through the policy of Russification
of Bessarabia, being a very effective tool for
promoting the Russian expansion in the region.
However, we have to recognize the national and
cultural merits of the Bessarabian clergy who, through
their attachment and faith to the Church, have maintained
the language and the culture of the ancestors.
– 242 –

ANEXA 1
Obiectele şi numărul de ore pentru seminarele şi şcolile duhovniceşti, conform Regulamentului din 22 august 1884
№
Numărul lecţiilor pe clase
Nr.
Obiectele
d/o
1 2 3 4 5 6 lecţiilor
1 Sf. Scriptură 4 2 4 3 3 3 19
2 Istoria biblică 2 2
3 Literatură rusă şi istoria ei 4 4 3 11
4 Limba greacă 4 4 2 2 1 1 14
5 Limba latină 4 4 2 2 1 1 14
6 Matematica 3 3 3 9
7 Fizica 3 3
8 Istoria universală şi cea rusă 3 3 3 9
9 Logica 2 2
10 Psihologia 2 2
11 Principiile şi o scurtă istorie a filozofiei 2 2
12 Istoria generală a bisericii şi a sectelor 3 3 3 3 12
13 Liturgica 1 2 3
14 Omiletica 2 1 1 4
15 Teologia fundamentală 1 2 3
16 Teologia dogmatică 3 3 6
17 Teologia comparată 1 1
18 Teologia morală 2 2
19 Pastorală 2 2 4
20 Didactica 1 1 2
21 Muzica bisericească 1 1 1 1 1 1 6
Totalul lecţiilor pe săptămână 23 23 22 23 20 20
Sursa: Şt. Berechet, „Şcoalele bisericeşti din Basarabia”. În: BOR, 1923, nr. 7, p. 520.
ANEXA 2
Constantin Pobedonosţev (21 mai/2 iunie 1827 – 10/23 martie 1907)
Oberprocuror, 24 aprilie 1880 – 19 octombrie 1905
*Sursa: http://www.google.ro/Konstantin+Pobedonostsev (accesat 8 august 2011)
– 243 –

Bibliografie:
1. ANRM, F. 209, inv. 1, d. 257.
2. ANRM, F. 230, inv. 1, u. p. 8.
3. Батюшков П.Н. Бессарабия. Историческое
описание. С.-Петербург: Типография Высочайше
утвержд. Товарищ. «Общественная Польза»,
1892, V-XLIII. 177 p.
4. Berechet Şt. Şcoalele bisericeşti din Basarabia.
În: BOR. 1923, nr. 7, p. 514-521.
5. Buzilă B. Din istoria vieţii bisericeşti din
Basarabia. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale
Române, Chişinău: Ştiinţa, 1996. 375 p.
6. Ciachir N. Basarabia sub stăpânire ţaristă. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1992. 136 p.
7. Ciobanu Ş. Cultura românească în Basarabia
sub stăpânirea rusă. Chişinău: Editura Enciclopedică
„Gheorghe Asachi”, 1992. 270 p.
8. Constantinescu-Iaşi P. Circulaţia vechilor cărţi
bisericeşti româneşti sub ruşi. În: RSIABC. 1929, vol.
XIX, Tipografia „Cartea românească”, Chişinău, pp.
176-226.
9. Лашков Н.В. Бессарабия. К столетию присоединения
к России 1812-1912. Кишинёв, 1912.
10. Лашков Н.B. Празднование столетнего
юбилея присоединения Бессарабии к России,
1812-1912. Кишинёв: Издание Бессарабского
губернского юбилейного комитета, 1912.
11. Melchisedec. Chronica Huşilor şi a episcopiei
cu aseminea numire. Bucureşti: Tipografia „C.
Rosetti”, 1869. 175 p.
12. Murafa A. „Cântarea Moldovei”. În: Cuvânt
moldovenesc. 1917, 16 aprilie.
13. Păcurariu M. „Biserica ortodoxă română din
Basarabia (1812-1944)”. În: Ţara. 1992, 7 aprilie.
14. Pelivan I. Basarabia sub oblăduirea rusească.
Bucureşti: Tipografia ziarului „Universul”, 1941. 19
p.
15. Pocitan V. Biserica românească din Basarabia.
Bucureşti: Tipografia „Albert Baer”, 1914. 44 p.
16. Popovschi N. Istoria bisericii din Basarabia în
veacul al XIX-lea sub ruşi. Chişinău: Cartea Moldovenească,
1931. 511 p.
17. Popovschi N. Istoria bisericii din Basarabia în
veacul al XIX-lea sub ruşi. Chişinău: Museum, 2000.
503 p.
18. Православная богословская энциклопедия.
Петроград: Издание под ред. проф. А.П. Лопухина,
том III. Бесплатное приложение к духовному
журналу «Странник», Петроград, 1902. 1144 p.
19. Телеграмма Архиепископа Серафима Государю
Императору, Государыне Императрице
Марии Фёдоровне, Председателю Совета Министров.
Петербург, Его Высокопревосходительству
Господину Министру Императорского Двора etc.
КЕВ, № 21, 1912, стр. 675-680.
20. ***, „Юбилейные торжества в Кишинёве”.
În: Бессарабские губернские новости. № 50.
– 244 –

BASARABIA ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR COMERCIALE ALE IMPERIULUI
RUS CU PRINCIPATUL MOLDOVA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX
(1812-1859)
Silvia PANTAZ
Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 a constituit
un punct de cotitură în evoluţia relaţiilor comerciale
ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova. Aceasta se
datorează faptului că, în urma semnării Tratatului de
la Bucureşti din 16-28 mai 1812, au fost definitivate
relaţiile otomano-ruse, fiind trasat hotarul dintre cele
două imperii, Rus şi Otoman. Prutul (de la locul unde
intra în Moldova până la gurile sale) şi Dunărea (malul
stâng de la gurile Prutului până la Chilia şi vărsarea
ei în Marea Neagră) formau frontiera celor două
împărăţii (art. 4), parte din Moldova, aşezată pe malul
drept al Prutului, este abandonată şi dată Sublimei
Porţi (art. 5), iar Înalta Poartă ceda curţii imperiale
ruse pământurile din stânga Prutului 1 .
Evenimentul tragic din istoria Moldovei, produs
ca urmare a confruntărilor politice, militare şi diplomatice
dintre Rusia şi Imperiul Otoman, a avut grave
consecinţe politico-sociale, ce au dat naştere unei noi
probleme internaţionale ‒ problema basarabeană. Prin
trasarea noului hotar dintre imperii, teritoriul dintre
Prut şi Nistru, rupt din inima Moldovei pe nedrept, va
constitui o cheie de comunicare şi de realizare a planurilor
imperialiste ruse în determinarea şi evoluţia
relaţiilor comerciale cu Principatul Moldova şi alte
state din sud-estul Europei.
Studiul de faţă are drept scop cercetarea şi
evidenţierea rolului teritoriului Basarabiei în realizarea
relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu
Principatul Moldova în prima jumătate a secolului al
XIX-lea (1812-1859). Limita cronologică inferioară
indică perioada transformărilor politice, sociale şi
diplomatice generând anexarea regiunii dintre Prut
şi Nistru (1812) la Imperiul Rus, devenit zonă de
tranzit în comerţul cu Principatul Moldova, limita
superioară este anul 1859 ‒ rezultatul unui îndelungat
proces naţional de unire politică, socială, economică
etc. a Principatului Moldova cu Ţara Românească,
formând statul modern român şi determinând o nouă
etapă în relaţiile comerciale cu Imperiul Rus.
Ce rol a jucat Basarabia în relaţiile comerciale ale
Imperiului Rus cu Principatul Moldova Este întrebarea
principală ce urmează a fi analizată în studiul
1
P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918,
Chişinău, 1992, pp. 94-95.
de faţă. Există şi câteva întrebări adiacente, care vin să
completeze cercetarea propriu-zisă: cum s-a manifestat
politica comercială ţaristă din Basarabia în stabilirea şi
dezvoltarea relaţiilor comerciale cu Principatul Moldova
în perioada respectivă sau care a fost importanţa politicii
ţariste în Basarabia în evoluţia relaţiilor comerciale cu
Principatul Moldova Întrebarea de cercetare de bază a
pornit de la ipoteza că Basarabia a constituit, geografic,
un punct de tranzitare a mărfurilor ruse şi străine,
economic ‒ o sursă de asigurare cu mărfuri basarabene
pentru piaţa moldovenească, iar politic ‒ un spaţiu de
realizare a politicii imperiale ţariste, dar şi de control la
frontiera nou-formată.
Drept bază documentară în realizarea acestui studiu
au servit o serie de izvoare din fondurile deţinute de
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM),
Arhiva de Stat din regiunea Odesa, Ucraina (ASRO),
Arhivele Istorice Militare de Stat din Rusia, Moscova
(AIMSR), precum şi o colecţie de documente publicate,
ce conţin legi, proiecte de legi, rapoarte, dispoziţii
şi note informative (ПСЗРИ, 1812-1859). Printre
sursele monografice pot fi evidenţiate lucrările lui V.I.
Pelcinski 2 , P.P. Svinin 3 ş.a., ce conţin informaţii referitoare
la politica comercială a ţarismului în Basarabia, la
relaţiile comerciale cu guberniile ruse şi cu statele vecine,
precum şi informaţii de descriere a Basarabiei din punct
de vedere geografic, economic, social, administrativ etc.
Date privind comerţul rus efectuat prin oficiile şi punctele
vamale basarabene, precum şi o descriere succintă a
politicii comerciale ţariste în Basarabia au fost efectuate
de economistul rus, funcţionar la Ministerul de Finanţe
al Imperiului Rus, G.P. Nebolsin 4 . Alte informaţii cu
privire la politica comercială ţaristă, în special analiza
tarifelor vamale, au fost realizate de A. Leongard 5 , L.V.
Tengoborski 6 ş.a.
2
В.И. Пельчинский, О состoянии промышленных сил
России до 1832 г. Санкт-Петербург, 1830.
3
П.П. Свиньин, „Описание Бессарабской области”.
In: Записки Одесского Общества истории и древностей.
Т. VI, Одесса, 1876.
4
Г.П. Небольсин, Статистическое обозрение внешней
торговли России. Ч. I-II. Санкт-Петербург, 1835.
5
A. Леонгард, Российские законы о торговле и
промышленности. Санкт-Петербург, 1855.
6
Л.В. Тенгоборский, Изучение начал, служащих к пересмотру
таможенного тарифа. Санкт-Петербург,
1848.
– 245 –

Pe lângă istoriografia rusă care s-a ocupat de
studierea cadrului comercial din Imperiul Rus, în
particular din Basarabia, un rol deosebit vom acorda
istoriografiei române. O atenţie aparte vom atribui
studiilor basarabene din a doua jumătate a sec. XIX
– începutul sec. XX, printre care: Z. Arbore 7 , Şt.
Ciobanu 8 , C. Filipescu, E.N. Giurea 9 , P. Cazacu 10 , N.
Ciachir 11 , N. Laşcov 12 ş.a. Alte studii pertinente sunt
oferite de A. Agachi 13 , care face o analiză a comerţului
românesc cu Imperiul Rus în perioada de ocupaţie a
Principatelor, V. Tomuleţ 14 , care descrie minuţios
schimbările ce au intervenit în politica statului rus,
raportate la comerţul cu Principatul Moldova, tarifele
vamale din anii 1816, 1819, 1822, 1825 şi importanţa
lor în realizarea practică etc.
Politica imperialistă rusă a dictat tendinţele de
acaparare de noi teritorii, care, în cele din urmă, fără
niciun drept, deveneau pieţe de desfacere, surse economice
şi zone de control, care erau supuse unui proces de
integrare rapidă în cadrul Imperiului. Acest aspect s-a
răsfrânt şi asupra Basarabiei, teritoriu al Principatului
Moldova până la războiul ruso-turc din anii 1806-
1812. Evenimentul tragic a trasat un nou hotar, dar
şi noi raporturi în relaţiile comerciale ale Imperiului
Rus cu Principatul Moldova. Basarabia devenea cheia
în comerţul Imperiului Rus cu Principatul Moldova,
teritoriu de tranzit pentru mărfurile ruse şi străine,
precum şi o sursă de asigurare cu mărfuri basarabene
pentru piaţa moldovenească. Cu o suprafaţă de 44,422
km 2 , ,,acest teritoriu, aşezat între Prut şi Nistru, a fost
grânarul Principatului Moldova” 15 , iar după anexare
7
Z. Arbore, Basarabia în sec. al XIX-lea. Chişinău, 2001.
8
Şt. Ciobanu, Basarabia. Chişinău, 1926.
9
C. Filipescu, E.N. Giurea, Basarabia. Consideraţiuni
generale, agricole, economice şi statistice. Chişinău,
1919.
10
P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918.
Chişinău, 1992.
11
N. Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă, 1812-1917.
Bucureşti, 1992.
12
Н.В. Лашков, Бессарабия – к столетию присоединения
к России. 1812-1912 гг. Географический и
историко-статистичeский oбзор состoяния края.
Кишинeв, 1912.
13
A. Agachi, „Comerţul Moldovei şi Ţării Româneşti sub
ocupaţia militară rusă din 1806-1812”. In: Destin românesc,
4, II, 1995, pp. 3-19.
14
V. Tomuleţ, „Consideraţii privind regimul vamal al
Basarabiei în perioada 1812-1830”. In: Tyragetia VI-VII,
1998, pp. 209-213, V. Tomuleţ, Politica comercialvamală
a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente
inedite din arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii
Moldova. Chişinău, 2002.
15
E. Torgaşev, „Producţia şi comerţul de cereale în Basarabia
sub ruşi”. In: Viaţa Basarabiei, I, 6, pp. 56-73.
devenea grânarul Imperiului Rus. Situaţia favorabilă la
începutul anexării i-a permis ţarismului să adopte un
şir de acte legislative pentru dezvoltarea comerţului;
„prin relaţiile libere ale locuitorilor Rusiei cu locuitorii
Basarabiei se urmărea scopul de a le crea condiţii pentru
câştig reciproc şi de a facilita comerţul acestui ţinut cu
Turcia [şi cu Ţările Române – n.n.] şi cu ţările din
Vestul Europei” 16 . În ce priveşte exportul mărfurilor
ruse, până a fi instituit cordonul sanitaro-vamal,
decizia privind exportul de mărfuri putea fi adoptată
de amiralul P.V. Ciceagov 17 . Mai târziu, misiunea
respectivă a fost preluată de S.C. Veazmitinov 18 . După
stabilirea frontierei Imperiului Rus pe Prut, Dunăre şi
litoralul de nord-vest al Mării Negre, vama se încasa
după regulamentul moldovenesc, până a fost emis un
nou regulament de către administraţia rusă.
La 25 aprilie 1812, N. Baikov, şeful vămilor Imperiului
Rus, într-o scrisoare adresată comandantului
Armatei Dunărene, amiralului P.V. Ciceagov, indica
locurile de amplasare a oficiilor vamale la frontiera
de vest a Basarabiei: la Dunăre urmau să fie instituite
vămi la Reni şi Akkerman, iar la Ismail – un
post vamal; la Prut, următoarele vămi: Vadul lui Isac,
Zahorancea, Lipcani şi Noua Suliţă. Se permitea
trecerea mărfurilor moldoveneşti în Rusia prin vămile
Movilău, Isacoveţ, Maiaki. Trebuie de menţionat că
prin manifestul ţarului Alexandru I din 19 decembrie
1810, vămile Movilău, Isacoveţ, Maiaki au fost închise,
fiind permisă trecerea mărfurlor moldoveneşti doar
prin vama de la Dubăsari 19 . Prin această decizie, ţarul
urmărea să lipsească vistieria Moldovei de importante
venituri, micşorând posibilităţile Divanului de
a întreţine armata rusă ce se afla pe teritoriul Principatului
şi să forţeze administraţia moldovenească
să stabilească noi impozite, care nici nu mai puteau
fi percepute de la locuitorii ruinaţi. Din cauza pierderilor,
dar şi din dorinţa de cunoaştere a resurselor
naturale ale Principatelor Române, s-a permis redeschiderea
vămilor Movilău, Isacoveţ, Maiaki la 21
ianuarie 1812 prin ordinul lui Alexandru I 20 .
Exportul peste hotare al mărfurilor era permis doar
16
AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31.
17
V. Tomuleţ, „Particularităţile politicii comercial-vamale
ruse în comerţul Basarabiei cu Sublima Poartă şi Imperiul
Austriac (1812-1825)”. In: Studia honorem Pavel
Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă, Chişinău,
2006, pp. 171-198.
18
Ibidem, p. 180.
19
ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4268, f. 359-359v.
20
A. Agachi, „Comerţul Moldovei şi Ţării Româneşti sub
ocupaţia militară rusă din anii 1806-1812”. In: Destin
românesc, 4, II, 1995, pp. 3-19.
– 246 –

în baza certificatelor comerciale prin porturile Galaţi,
Ismail, Chilia şi Akkerman, cu acordul comandanţilor
acestori cetăţi, dar şi prin Reni, cu acordul comandantului
portului Ismail. Negustorii urmau să achite
o taxă vamală care, pentru Principate, era încasată în
baza „obiceiului moldovenesc” – aşa-numita „vamă”,
ce constituia 3% ad valorem 21 . Exportul peste hotare
al mărfurilor basarabene depindea de administraţia
imperială, care urmărea toatea circumstanţele de ordin
intern şi extern, obiectiv şi subiectiv. Deşi Basarabia
reprezenta un punct de tranzit de mărfuri, imediat după
anexare administraţia imperială a început să întreprindă
măsuri concrete pentu a include teritoriul în sistemul
economic şi politic al Imperiului Rus. În circulaţia de
mărfuri din Basarabia pot fi trasate câteva direcţii:
· mărfuri produse în Basarabia sau aduse din
Rusia pentru a fi exportate în Austria;
· mărfuri produse în Basarabia exportate spre
România;
· mărfuri importate pentru Basarabia din Rusia
sau Austria;
· marfa din Europa spre Rusia via Basarabia 22 .
Printre mărfurile principale exportate din Basarabia
şi guberniile ruse în Principatele Române
erau: cai, vite, peşte sărat, frânghii, lână; ca marfă de
tranzit: mărfuri din aramă şi fier, cauciuc, bumbac etc.
Mărfurile din Principate exportate spre Basarabia:
lemn de construcţii, sare, nuci, pietre de moară, vin,
miere, îmbrăcăminte etc. 23 . Totuşi, în administrarea
Basarabiei ca teritoriu tranzitar în comerţul Imperiului
Rus cu Principatul Moldova, administraţia
imperială a trecut la instituirea unui cordon sanitarovamal
pentru protecţia sanitară şi controlul exportului
de mărfuri autohtone şi mărfuri din guberniile
interne ruse prin punctele vamale terestre şi portuare.
În 1813 este instituit cordonul sanitaro-vamal
pe Prut şi Dunăre. La 6 martie 1813, căpitanul S.A.
Popandopolo, în scrisoarea adresată guvernatorului
civil şi militar I.M. Harting, propune să fie instituite
trei comitete carantinale: în Ismail, Chilia şi Vâlcov.
Mai târziu, la 17 mai 1813, A.B. Kurakin aprobă
instituirea carantinei la Reni, iar la 20 iunie ‒ transferarea
carantinei de la Reni la Ismail, în legătură cu
declararea oraşului Ismail oraş-port 24 . La 29 martie
21
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 15, f. 4 verso.
22
Z. Arbore, Basarabia în sec. al XIX-lea. Chişinău, 2001,
p. 437.
23
Ibidem, p. 437.
24
V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în
Basarabia (1812-1830). Documente inedite din arhivele
Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002,
pp. 54-57.
1815, Consiliul de Stat stabileşte modalitatea de
funcţionare a carantinelor, vămilor şi posturilor
vamale amplasate la Prut, Dunăre şi Nistru. Importul
mărfurilor era admis doar prin carantină şi vamă,
unde erau supuse unui control sanitar riguros şi
taxelor vamale. Pentru a preîntâmpina pătrunderea
ciumei din Principate, administraţia imperială a
întărit paza cordonului sanitaro-vamal şi a instituit la
Prut şi Dunăre o linie de carantină proizorie. Până la
1817, când este instituit cel de-al doilea cordon sanitaro-vamal,
existau următoarele puncte carantinale:
Carantina din Ismail (pe lângă portul din Ismail,
exista de la început un comitet carantinal, compus
din funcţionari militari sau aduşi aici din oraşul Reni
la 26 iulie 1813; adevărata instituţie carantinală, din
ordinul cneazului A. Kurakin, a fost instituita la 26
octombrie 1813 împreună cu oficiul carantinal. Regulamentul
şi statutul carantinei au fost elaborate în baza
instrucţiunilor cneazului A. Kurakin pentru carantinele
temporare în timpul ciumei din regiunea Novorossia.
În cadrul portului Ismail este creat un Comitet,
sub conducerea comendantului din acest oraş, pentru
exportul peste hotare a mărfurilor basarabene, iar
la 1815 este constituit un comitet similar pentru a
preveni ciuma 25 ); Carantina din Sculeni, instituită la
26 februarie 1813, iar oficiul carantinal a fost deschis
la 26 iulie 1814. Termenul de carantină pentru pasageri
era de 16 zile, iar mărfurile şi alte obiecte erau
curăţite timp de 24 de ore după sistemul inventat de
G. de Morveau, chimist francez; Carantina temporară
Bazarciuc, deschisă concomitent cu cea din Sculeni, la
4 verste de Vilcov 26 .
Cordonul sanitar, instituit cu scopul de a preveni
pătrunderea ciumei, era constituit din trei regimente
armate de cazaci. Cordonul era poziţionat pe linia de la
oraşul Akkerman pe linia Mării Negre până la Chilia,
iar de la ea ‒ pe linia Dunării până la Reni şi mai sus
spre Prut până la Noua Suliţă, de unde începe „hotarul
uscat” ce desparte Basarabia de Bucovina şi duce spre
Nistru. Straja la hotare se schimba săptămânal, iar
fiecare pichet era situat la câte 200 de paşi unul de altul,
fiind păzit de trei straje 27 . Către anul 1817, la hotarul
de vest al Imperiului Rus a fost instituit al doilea
cordon sanitaro-vamal, ce includea oficiile vamale
Noua Suliţă, Sculeni, Reni şi posturile vamale Lipcani,
25
П.П. Свиньин, Описание Бессарабской oбласти.
Записки Одесского Общества истории и древностей.
Т. VI, Одесса 1876. In: Stratum Plus 6, 2001-2002, pp.
368-369.
26
Ibidem, p. 370.
27
Ibidem, p. 370.
– 247 –

Ismail, Leova şi Akkerman, ce intrau în componenţa
districtelor vamale Sculeni şi Ismail 28 . Instituirea
cordonului sanitaro-vamal pe Prut şi Dunăre a reprezentat
un plan strategic al administraţiei imperiale,
având ca scop un control strict la hotarul de vest al
Imperiului, dar şi urgentarea procesului de integrare
a Basarabiei în sistemul de piaţă rus. Un prim pas în
acest proces va fi suprimarea cordonului vamal de la
Nistru în 1831, fapt ce a dus la o creştere considerabilă
a exportului de mărfuri industriale ruse în Basarabia
şi o reducere a importului de mărfuri de peste hotare,
inclusiv din Principatul Moldova. La 26 septembrie
1833 au fost adoptate măsuri ce încercau să simplifice
măsurile carantinale la frontiera vamală de la Prut şi
Dunăre. Conform Tratatului de la Paris din 18 (30)
martie 1856, Rusia era nevoită să retrocedeze Moldovei
partea de sud a Basarabiei (teritoriile judeţelor Ismail
şi, parţial, Akkerman şi Cahul) cu porturile Ismail şi
Reni, unde erau amplasate oficiile şi punctele vamale
şi carantinale. Noul cordon sanitaro-vamal instituit
includea în componenţa sa două districte vamale –
Kubei şi Sculeni. Din districtul Kubei făceau parte
oficiile vamale Kubei, Tatarbunar şi Baştamak şi
punctele vamale Leova şi Akkerman, iar din districtul
vamal Sculeni – oficiile vamale Noua Suliţă şi Sculeni
şi punctul vamal Lipcani. Locul de reşedinţă pentru
districtul vamal Kubei era stabilit la Akkerman, iar
pentru districtul vamal Sculeni – la Noua Suliţă 29 .
Un alt aspect ce trebuie valorificat este elaborarea
actelor legislative comerciale de către administraţia
imperială, care reglementau importul, exportul şi
tranzitul de mărfuri. Tariful vamal din 31 martie
1816 avea un caracter liberal în ce priveşte importul
mărfurilor străine, modalitatea de percepere a taxei
vamale a fost păstrată conform obiceiului moldovenesc
– 3% ad valorem. Mărfurile importate în Rusia
pe calea de tranzit prin Basarabia erau supuse taxelor
vamale conform tarifului din 1816, la rândul lor erau
însoţite de un certificat comercial care, prezentat la
oficiile şi punctele vamale de la Nistru, scutea marfa
de o nouă taxă vamală. În cazul în care mărfurile erau
importate ulterior în guberniile ruse, calea terestră
trecea prin vama de la Dubăsari, iar calea maritimă
– prin cea de la Odesa, unde se încasa vama conform
tarifului 30 . Tariful din 1816, deşi purta un caracter
28
V. Tomuleţ, „Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei
în perioada 1812-1830”. In: Tyragetia VI-VII,
1998, p. 209-213.
29
ASRO, F. 147, inv. 1, d. 19, f. 11-11 verso.
30
S. Pantaz, „Unele aspecte privind politica imperială rusă
în comerţul cu Principatul Moldova (1812-1825)”. In:
Tyragetia V, 2, 2011, p. 208-209.
mai liberal, totuşi avea tendinţa de reorientare a
comerţului basarabean spre piaţa rusă.
Tariful vamal din 20 noiembrie 1819 păstra, în
linii generale, acelaşi conţinut ca şi tariful precedent
din 1816. Apariţia lanţului revoluţionar către anii
’20 ai sec. al XIX-lea a schimbat concepţia politică a
Rusiei, care nu mai reuşea să reziste liberei concurenţe
şi se orienta spre protecţionism. În aceste circumstanţe
este adoptat Tariful vamal din 27 februarie 1822,
având un caracter prohibitiv, cu taxe vamale mari. A
fost instituit cu scopul de a nu permite pătrunderea
şi concurenţa produselor străine pe piaţa internă.
Tariful din 1822 a dus la suspendarea liberalismului
comercial. Pentru importul vinului din Principate
au fost stabilite două oficii vamale: unul la Dubăsari
şi altul la Movilău. Într-o primă fază, oficiul vamal
din Movilău, conform tarifului vamal din 1822, făcea
parte din clasa a treia şi nu dispunea de acest drept.
La insistenţa negustorilor, punctul vamal Movilău a
primit acest drept, deoarece reprezenta calea cea mai
convenabilă şi directă spre Rusia 31 . Odată cu izbucnirea
revoluţiei eteriste şi a lui Tudor Vladimirescu
(1821), importul vinului din Principate devine imposibil,
astfel că negustorii au fost nevoiţi să comercializeze
vin de Basarabia. Schimbările care au survenit în
organizarea comerţului cu Principatul Moldova între
1812 şi 1825 au fost determinate de trecerea de la liberalism
la protecţionism în politica comercială.
Un alt act legislativ, la fel de important, este Regulamentul
cu privire la comerţul cu Basarabia din 17
februarie 1825. Este necesar de reamintit că Basarabia
a jucat un rol deosebit în realizarea comerţului dintre
Principatul Moldova şi Imperiul Rus, dat fiind faptul
că reprezenta un teritoriu de tranzitare a mărfurilor
spre piaţa rusă şi spre piaţa moldovenească. Astfel,
acest regulament a fost determinat de mai mulţi
factori, printre care: nevoia de includere a Basarabiei
în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus,
păstrarea cordonului sanitaro-vamal la Nistru, ce
separa Basarabia de piaţa rusă şi punea obstacole în
extinderea relaţiilor comerciale cu ţările străine, dar
şi cu guberniile interne ruse. Regulamentul cuprindea
trei probleme majore: 1. mărfurile străine importate
în Basarabia şi prin Basarabia în Rusia; 2. mărfurile
produse în Basarabia şi exportate în Rusia; 3. mărfurile
ruse importate în Basarabia 32 . Din compartimentul 1
al Regulamentului din 1825 aflăm că mărfurile importate
în Basarabia din Turcia treceau prin punctele
31
AISR. F. 560, inv. 3, d. 251, f. 6-verso
32
AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 21, 26, 28 verso.
– 248 –

vamale din Reni şi Sculeni, iar din Austria ‒ prin Noua
Suliţă. Faţă de celelalte tarife, regulamentul respectiv
conţinea doar buletinul mărfurilor basarabene permise
pentru exportul din Basarabia în Rusia, alcătuit din
2 părţi: 1. fără certificate şi fără plata taxelor vamale
(litera “A”); 2. fără plata taxei vamale, dar cu prezentarea
certificatelor de provenienţă (litera “B”). Atunci
când mărfurile erau destinate pentu Basarabia, ele
erau supuse taxei vamale conform tarifului, iar dacă
proprietarul acestor mărfuri dorea să le importe în
Rusia, el era obligat la vămile de la Nistru să plătească
a doua oară o taxă vamală, primind un certificat, la
prezentarea căruia guvernul regional era obligat să-i
restituie taxa achitată la vămile basarabene. Atunci
când proprietarul de mărfuri declara ca punct de
destinaţie Rusia, oficiile vamale din Sculeni, Reni sau
Noua Suliţă le supuneau unui control şi taxei vamale,
le sigilau şi, luând de la proprietar angajamentul de a le
exporta peste Nistru în termenul stabilit, îi înmânau
o etichetă în care se arăta amănunţit numărul locurilor
marfare şi al sigiliilor puse, calitatea şi cantitatea
mărfurilor, data sosirii transportului de peste hotare
şi în ce termen urmea să treacă vama la Nistru. Mai
exista situaţia în care proprietarul mărfurilor nu dorea
ca mărfurile destinate pentru importul în Rusia să
fie supuse controlului vamal, atunci oficiile vamale
cântăreau marfa şi o sigilau cu suma de 5 ruble argint
de la fiecare funt brut de loc comercial, în cazul în care
mărfurile nu vor fi expediate în termenele stabilite.
Oficul vamal îi înmâna proprietarului eticheta. Apoi
oficiile vamale Sculeni, Reni şi Noua Suliţă trimiteau
două copii ale etichetei înmânate proprietarului:
una – oficiilor vamale de la Nistru, alta – la Departamentul
comerţului exterior. Atunci când mărfurile nu
erau expediate la timp în Rusia, guvernul basarabean
încasa de la proprietarul mărfii taxa stabilită conform
obligaţiunilor asumate.
Importul pe cale acvatică prin Basarabia spre Rusia
putea fi efectuat doar prin portul dunărean Reni.
Regulamentul din 1825 prevedea termenul de transport
al mărfurilor din vămile basarabene în cele ruse
de la Nistru: de la oficiul vamal Sculeni spre Dubăsari
şi Movilău – 12 zile; de la Noua Suliţă la Dubăsari –
23 de zile, iar spre Movilău – 18 zile 33 .
Capitolul trei al Regulamentului din 17 februarie
1825 a fost dedicat importului mărfurilor ruse în
Basarabia. Era constituit din două capitole, şi acorda
înlesniri şi privilegii pentru mărfuri şi negustorii
străini. Odată cu instituirea acestui Regulament a
crescut monopolul negustorilor din guberniile ruse
în comerţul din Basarabia. Tariful a influenţat direct
şi comerţul Imperiului Rus cu Principatul Moldova,
micşorând substanţial importul mărfurilor industriale
din ţările europene şi diminuând chiar poziţiile negustorilor
străini.
Urmărind în ansamblu problema expusă în acest
studiu, putem constata că politica imperială rusă a
dirijat în mare parte relaţiile comerciale cu Principatul
Moldova. În urma anexării Basarabiei la Imperiul
Rus, administraţia imperială a instituit o politică de
control rigid la frontiera cu Principatul Moldova, dar
şi cu statele din Vestul Europei. Instituirea tarifelor
vamale iniţial liberale a permis o liberă concurenţă şi
invadarea pieţei ruse cu mărfurile europene. Tarifele
vamale cu caracter prohibitiv au limitat importul de
mărfuri străine, punând piedici negustorilor străini
spre piaţa rusă, iar pe de altă parte a permis extinderea
monopolului rusesc pe piaţa din Basarabia. Deci, Basarabia
anexată a constituit pentru Imperiul Rus o nouă
piaţă de desfacere, un nou teritoriu de implementare a
politicii ţariste, precum şi un control cât mai strict la
hotare. Transformările politice produse în Imperiu au
dictat în parte evoluţia relaţiilor comerciale cu Principatul
Moldova.
– 249 –
33
S. Pantaz, „Unele aspecte privind politica imperială rusă
în comerţul cu Principatul Moldova (1812-1825)”. In:
Tyragetia V, 2, 2011, p. 208-209.

RÉSUMÉ
La guerre russo-turque de 1806-1812 a été un
point de tournure dans les relations commerciales
de l’Empire russe avec la Principauté de Moldova. Le
traité de Bucarest de 16-28 mai 1812 a tracé la frontière
qui séparait l’Empire russe et l’Empire ottoman.
Conformément à la nouvelle frontière établie entre
les deux empires, le territoire entre Prout et Danube a
été rompu injustement de la Principauté de Moldavie.
Cet événement tragique dans l’histoire de la Moldavie
a eu de graves conséquences politiques et sociales qui
ont crée un nouveau problème international – le
problème de la Bessarabie.
Ce territoire annexé à l’Empire Russe a constitué
un nouveau marché commercial, un nouveau territoire
de mise en oeuvre de la politique tsariste et de
contrôle à la frontière. Les transformations politiques
qui sont produites dans l’Empire russe ont dicté l’évolution
des relations commerciales avec la Principauté
de Moldavie.
Grosso modo, cette étude a le but d’évidencier le
rôle de la Bessarabie dans les relations commerciales de
l’Empire russe avec la Principauté de Moldova dans la
première moitié du XIX-ième siècle (1812-1859). La
limite chronologique inférieure désigne les tendances
annexionnistes des Russes ; elle marque un nouveau
type de relations commerciales avec la Principauté de
Moldova, étant donné que le territoire d’entre Prout
et Danube constituera une zone de transactions et de
transit. La limite supérieure correspond à l’année de
la création de l’État roumain moderne ‒ résultat du
processus national d’unification politique, sociale et
économique de la Principauté de Moldavie avec la
Principauté de Valachie ; elle marque une nouvelle
étape dans les relations commerciales de l’Empire
russe avec le nouvel État roumain.
Quel est le rôle joué par la Bessarabie dans les relations
commerciales de l’Empire russe avec la Principauté
de Moldavie C’est la question essentielle
qu’on va analyser dans cette étude. D’autres questions
complémentaires qu’on va analyser : comment la politique
russe a influencé l’établissement et le développement
des relations commerciales avec la Principauté
de Moldavie dans cette période et quelle a été la politique
commerciale tzariste appliquée en Bessarabie
La Bessarabie représentait à cette époque-là, du
point de vue géographique, un point de transit des
marchandises russes et étrangères, du point de vue
économique ‒ une source de marchandises bessarabiennes
pour le marché russe et moldave, du point de
vue politique ‒ un territoire annexé qu’il fallait incorporer
dans l’Empire et une nouvelle frontière.
En guise de conclusion, on constate que la politique
russe a influencé les relations commerciales avec
la Principauté de Moldavie. Après l’annexion de la
Bessarabie à l’Empire russe, on a introduit plusieurs
tarifs douaniers (1816, 1819, 1822, 1825) pour
contrôler l’import et l’export. Les premiers tarifs
douaniers (1816, 1819) étaient de caractère libéral,
admettaient la libre concurrence et la pénétration
sur le marché russe des marchandises européennes.
Les tarifs douaniers prohibitifs de 1822 et 1825 ont
limité l’importation des marchandises étrangères et
ont permis de développer le monopole russe sur le
marché de Bessarabie. Donc, l’annexion de la Bessarabie
à l’Empire russe a transformé cette région dans
un marché pour les marchandises russes d’après les
règles dictées par l’administration tsariste. Les transformations
politiques ont dicté l’évolution des relations
commerciales de l’Empire russe avec la Principauté
de Moldavie.
– 250 –

NOBILIMEA BASARABEANĂ, EVENIMENTELE POLONEZE DIN 1863
ŞI LOIALITATEA FAŢĂ DE ŢARUL RUS
Ion GUMENÂI
Cele trei elemente enunţate în titlul articolului au
fost alese de către noi nu întâmplător. Este cunoscut
faptul că orice teritoriu anexat sau cucerit de către un
imperiu, indiferent de tipul de putere imperială în
cadrul căreia este încadrat, este supus unei politici care
are ca scop sau atragerea de partea puterii a elitelor
autohtone (în cazul nostru fiind vorba de nobilimea
din regiunea dintre Prut şi Nistru), sau crearea unei
categorii cât mai largi de populaţie loială puterii,
deseori fiind vorba de acţiuni concomitente 1 .
Evenimentele din spaţiul polonez din 1863 veneau
să testeze cât de eficace au fost măsurile luate de administraţia
ţaristă pentru a crea acel spirit de loialitate
în cadrul nobilimii autohtone basarabene. Analiza
adresei acesteia către ţarul Alexandru II şi a unei serii
de alte documente ne va permite elucidarea cel puţin
parţială a acestei probleme.
În altă ordine de idei, nu putem trece cu vederea
evenimentele ce se derulau începând cu anul 1859 în
stânga Prutului, care, evident, reprezentau un alt pol
de interes al elitei basarabene. În actele de epocă este
consemnat nu o dată interesul faţă de starea de lucruri
din Principatele Unite. Într-o scrisoare din 21 martie
1864 a Cancelariei guvernatorului general al Novorosiei
şi Basarabiei către Cancelaria guvernatorului Basarabiei
se arăta că „moldovenii de la Chişinău (tineri
din bune familii) au legături cu Iaşii şi cu Bucureştii
pentru unirea Basarabiei cu Principatele prin mijlocirea
moldovenilor care vin din Principate la Chişinău
pentru (ca să aducă) scrisori” 2 .
Pe de altă parte, în 1861, comandantul Corpului 5
Armată, într-o scrisoare către guvernatorul militar al
Basarabiei, scria că a primit instrucţiuni strict secrete
de la ministrul de Război ca, în caz dacă dezordinile
din Principate vor lua amploare şi va exista pericolul
de perturbare a ordinii în interiorul Imperiului Rus, să
apropie de hotar contingentul militar pe care îl avea în
subordine şi să întreprindă măsuri în dependenţă de
evoluţia situaţiei. Guvernatorul militar al Basarabiei
urma să-l informeze pe ministru despre starea de spirit
atât din Principate, cât şi din Basarabia 3 .
1
Cf. Доминик Ливен, Российская империя и ее враги
с XVI века до начала наших дней, Издательство
«Европа», Санкт-Петербург, 2007.
2
Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura,
Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 96.
3
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare,
ANRM), Fond 2, inventar 1, dosar 7206, fila 10.
Peste scurt timp, la 22 martie 1861 este emisă dispoziţia
ministrului de Externe Gorceakov către guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei cu referire la
măsurile ce urmau a fi luate faţă de nobilimea fugară
din stânga Prutului, nesatisfăcută de evoluţia situaţiei
din Principatele Unite. Respectivele persoane, chiar
şi în lipsa paşapoartelor, trebuiau primite în Imperiul
Rus, dar – pentru evitarea infiltrării unor persoane
ostile faţă de administraţia ţaristă – urmau a fi reţinute
în zonele de hotar până la primirea informaţiilor
despre ele de la agenţii speciali din Moldova şi
Valahia 4 . Demersul se încheie însă cu constatarea că,
până la acel moment, asemenea cazuri nu au existat.
Acest lucru demonstrează că din anul 1859 până
la momentul emiterii actului, precum şi după aceasta
(în prezent, nu sunt cunoscute materiale de arhivă cu
un asemenea conţinut) nu au existat persoane care
ar fi fost împotriva reformelor progresiste şi liberale
iniţiate în Principatele Române de către Alexandru
Ioan Cuza, iar dispoziţiile administraţiei ţariste
purtau doar un caracter preventiv.
Referindu-se nemijlocit la starea din interiorul
societăţii basarabene, guvernatorul civil al Basarabiei,
în raportul său către ministrul de Interne din 6 iulie
1863, arăta că nobilimea Basarabiei nu are tradiţii
istorice ale clasei sale, deoarece s-a format după 1812,
în timpul stăpânirii ruse şi este constituită parţial din
copiii şi urmaşii acelor greci care, în timpul domniilor
fanariote, constituiau principala forţă politică din
Moldova, parţial din greci care au venit mai târziu şi au
obţinut în Basarabia proprietăţi însemnate, reprezentanţi
ai populaţiei române native sunt foarte puţini,
care şi ei s-au ridicat în timpul nu atât de îndepărtat
din rândurile poporului de jos, din fostele familii boiereşti
au rămas doar câteva familii, dar acestea se eschivează
de la lucrurile obşteşti, restul sunt dvoreni ruşi
şi polonezi. Din cauza acestei dispersări, arată guvernatorul,
nu există o unitate de opinii, nobilimea fiind
dispersată pe partide, care, până la pacea de la Paris din
1856, se confruntau numai în problemele de ordin
intern. După anul 1856, când în Principatele Dunărene
a fost introdus modul reprezentativ de conducere,
în Basarabia au început să fie observate noi slabe
tendinţe, începuturile politice începând să pătrundă
4
Ibidem, fila 25-26.
– 251 –

neobservat în modul de gândire al multor membri ai
nobilimii 5 .
În acelaşi context, guvernatorul consemna că
tânăra generaţie, îndeosebi tinerii cu studii superioare,
a „început să gândească la unirea cu România. Cu
toate că aceasta nu se manifestă decât în discuţii sufletiste
dintre aceştia, impulsul a fost dat şi noua direcţie
a început să coopteze noi simpatizanţi şi în rândurile
partidelor nobiliare, această nouă orientare manifestându-se
cu o deosebită intensitate la începutul anului
trecut şi la începutul anului curent înainte de alegerile
nobiliare, când au început să circule zvonuri din care
ar rezulta că, conform unor înţelegeri politice, Basarabia
va fi din nou unită la Moldova” 6 .
Pe acest fundal devine şi mai clar demersul înaintat
puţin mai înainte, la 28 mai 1863 de către guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei, P. Cotzebue,
către guvernatorul Basarabiei, în care primul constata
cu îngrijorare: „Am primit informaţii că nobilimea
basarabeană, pregătindu-se a redacta o adresă împăratului,
cu prilejul evenimentelor din Polonia, este
împiedicată de opoziţia partidului boierilor care
visează să restabilească în drepturi naţia moldovenească
din Basarabia, împrejurările devenind prielnice
pentru unirea cu Moldova” 7 .
Lipsa de iniţiativă sau împiedicarea scrierii unor astfel
de adrese putea avea repercusiuni destul de grave pentru
persoanele suspectate de astfel de lucruri. Anume din
aceste considerente este pus sub supravegherea poliţiei
Alexandru Cotruţă, care „în mai 1863, când a fost însărcinat
conform dorinţei conducătorilor nobilimii Basarabiei
să întocmească adresa către Împărat, în legătură cu
evenimentele din Regatul Poloniei, prin toate metodele
se străduia să tărăgăneze întocmirea acesteia...” 8 .
Din sursele de mai sus ar rezulta că ar fi existat o
dorinţă a boierilor de exprimare a susţinerii în legătură
cu acţiunile Imperiului Rus în Regatul Poloniei,
dar din varii motive acest lucru nu se întâmpla. În
realitate, lucrurile au decurs într-un alt mod. Un argument
în favoarea acestei ipoteze o constituie telegrama
secretă din 5 mai 1863 trimisă pe numele guvernatorului
Basarabiei de către P. Cotzebue, în care se spunea:
„Dvorenimea tuturor guberniilor şi toate oraşele mai
5
Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a
românilor din Basarabia, Prut Internaţional, Chişinău,
2000, p. 124.
6
Ibidem, p. 124.
7
Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente.
1812-1940, Cartier, Chişinău, 1998, p. 116.
8
Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a
românilor din Basarabia, Prut Internaţional, Chişinău,
2000, p. 127, Tabel 2.
importante ale regiunii noastre trimit deja adrese, nu
este incomod ca Basarabia să rămână în urmă” 9 .
Din acest text se deduce că iniţiativa nu venea din
partea nobilimii basarabene, ci era o iniţiativă-ordin
din partea administraţiei. Este necesar de luat în vedere
şi factorul uman, ne referim aici la faptul că nobilimea
autohtonă avea contacte de veacuri cu cea poloneză,
având legături de prietenie sau de rudenie. Şi, în acest
caz, este evident că simpatia era faţă de polonezi,
nu faţă de Imperiul Rus. În plus, după cum demonstrează
mărturiile documentare, boierii basarabeni
erau îndreptaţi cu privirile spre Principatele Române
şi evenimentele ce se derulau acolo. În acest răstimp
apar şi ideile de revenire la dezvoltarea basarabenilor
pe făgaşul normal împreună cu poporul român, creşte
şi interesul faţă de reformele liberale desfăşurate în
stânga Prutului, mai ales că Imperiul Rus abia ieşise
din regimul reacţionar al ţarului Nicolai I.
Totuşi, adresa din partea nobilimii basarabene a
fost întocmită şi trimisă pe numele ţarului.
Analiza textului şi comparaţia cu alte documente
similare ne prezintă tabloul real al elaborării şi al stării de
spirit. În motivaţia scrisorii, autorii arată că au alcătuit
acest demers deoarece „în momentul de demonstrare
din partea tuturor stărilor Imperiului a sentimentelor
de devotament faţă de tronul imperial rus… seminţia
locuitorilor săi se grăbesc şi din partea sa să îndeplinească
a sa sfântă misiune faţă de Alteţa Sa Imperială” 10 .
Din respectiva formulare, după noi, rezultă că cei care
au scris adresa s-au condus de acţiunile similare efectuate
de alţii şi numai pentru a nu rămâne în urmă s-a recurs şi
la o acţiune din partea nobilimii basarabene. Acest mesaj
se deosebeşte de cel trimis, de exemplu, de locuitorii
oraşului Chişinău, care încearcă să fie încadraţi ca oraş
tânăr în rândul oraşelor velicoruse: „Să-ţi fie cunoscut
Domniei Tale Împărate că în cazul tristelor ciocniri, noi
nu vom rămâne în urma oraşelor native ruse şi că pentru
insulta asupra cinstei Patriei vom putea şi noi riposta, şi
noi fiii mai mici ai Rusiei în măsura puterilor şi posibilităţilor
noastre” 11 . Deşi mesajul respectiv este semnat
din partea tuturor stărilor, indiferent de poziţia socială
şi religie, marea majoritate a semnatarilor erau negustori
şi funcţionari ‒ categorii sociale unde ponderea autohtonilor
era minimă, prevalând ruşii şi evreii.
Locuitorii oraşului Bălţi, pentru a creşte ponderea
demersului lor, amintesc de vizita în oraş a lui
Alexandru I şi de faptul că, anume la Bălţi, acesta
9
ANRM, Fond 2, inventar 1, dosar 7657, fila 1v.
10
ANRM, Fond 2, inventar 1, 7576, fila 11-11v.
11
ANRM, f. 2-3v.
– 252 –

a primit vestea despre naşterea viitorului împărat
Alexandru II. De asemenea, nu se uită a se arăta că:
„În precedentul război oriental, noi cetăţenii noului
şi tânărului oraş rus am fost atât de fericiţi că nu am
rămas în urma vechilor oraşe ale Rusiei în pregătirea
şi aducerea de ajutoare la trecerea şi cazarea la noi,
atunci, a armatei” 12 . Ca semnatari ai adresării sunt
arătaţi toţi proprietarii din acest oraş, care iarăşi nu-i
reprezentau pe locuitorii autohtoni şi nici pe elita
acestora – nobilimea.
Scrisoarea obştii lipovenilor din Basarabia arată că
aceştia au fost inspiraţi de către confraţii de confesiune
din Moscova de la cimitirul Rogojsc, unul dintre principalele
centre ale ortodocşilor de rit vechi din Imperiul
Rus. Se lasă a se înţelege unitatea de spirit pe care
lipovenii o au cu ruşii din Imperiu, cu toate că sunt la
o distanţă foarte mare, din care cauză întâlnim pasaje
ca: „Acest glas al Moscovei, inima Rusiei, s-a regăsit în
noi cei ce trăiesc la marginile Rusiei, ca şi în alte părţi.
Noi, de la mic la mare, vom sta cu pieptul şi nu vom
da duşmanilor noştri nici o palmă de pământ ce a fost
obţinut cu sângele strămoşilor noştri” sau „Cuprinsuri
nemărginite ne despart pe noi de Moscova – centrul
sorţii noastre istorice, dar aceleaşi sentimente de abnegaţie
ne unesc şi pe noi în acea mare putere cu care Tu
eşti tare, Ţarule” 13 . Şi într-adevăr, deşi lipovenii erau
văzuţi de administraţia centrală ţaristă ca potenţiali
duşmani ai puterii, totuşi ei au rămas fideli ţarului.
Aceleaşi evenimente din Regatul Poloniei au arătat
că niciunul din ortodocşii de rit vechi nu a trecut
de partea insurgenţilor, demonstrând o loialitate
hotărâtă faţă de instituţia şi puterea ţarului. Anume
datorită acestui fapt, administraţia guberniilor din
nord-vestul Imperiului Rus cu toate că pentru o perioadă
scurtă de timp şi-a schimbat atitudinea faţă de
reprezentaţii acestui curent religios, acestora fiindu-le
permise restaurarea şi deschiderea lăcaşurilor de cult.
Chiar mai mult, la un moment dat, pentru rezolvarea
„problemei poloneze” se propunea colonizarea guberniilor
din nord-vest cu lipoveni.
În sfârşit, adresa coloniştilor bulgari îşi axează
mesajul său pe legătura şi ajutorul avut din partea
Imperiului Rus pe parcursul timpului. Adresanţii
subliniază de la bun început: „Poporul bulgar, în tot
timpul grelelor încercări la care a trebuit să fie supus
pe parcursul a cinci sute de ani, aproape numai în una
Rusia şi Auguştii Unşi Suverani ai ei găsea compasiunea
faţă de situaţia sa asuprită, patronajul şi ajutorul”. Din
12
ANRM, f. 24-24v.
13
ANRM, f. 7-8.
aceste considerente, la momentul respectiv, bulgarii
din sudul Basarabiei arată prin acest mesaj un sentiment
profund de devotament faţă de împărat: „Cu
acest sentiment neprefăcut de dragoste şi afecţiune
faţă de Rusia poporul bulgar din timpuri de demult
este pătruns şi pentru el este o onoare şi demnitate acel
drum unic împreună cu tot poporul rus” 14 . Credem că şi
în acest caz au fost exprimate sentimente sincere, cu atât
mai mult cu cât ideea unei lumi slave şi a panslavismului
circula deja de mult timp, coloniştii bulgari fiind consideraţi
de autorităţile ţariste drept unul dintre elementele
cele mai loiale din regiunea dintre Prut şi Nistru, pe
care putea să se sprijine, iar bulgarii nu vedeau în Imperiul
Rus altceva decât un frate mai mare.
Revenind la adresa alcătuită de nobilii basarabeni,
vom vedea că dacă în alte mesaje sunt căutate elemente
ce ar face conexiuni şi ar fundamenta mesajul, atunci
în cel redactat de nobilimea autohtonă vom găsi scoase
în evidenţă trăsăturile distinctive: „regiune ce se deosebeşte
de alte gubernii după limba vorbită şi seminţia
locuitorilor săi…”. Dacă e să analizăm construcţia,
structura şi mărimea adresei, vom vedea că, în comparaţie
cu celelalte, respectiva poartă un caracter mai
mult oficial. Nu se poate depista existenţa unui
sentiment sincer care ar lega nobilimea basarabeană
autohtonă cu puterea şi administraţia centrală imperială.
De fapt, ea afirmă că rămâne cu acelaşi devotament
faţă de tronul rosienesc pe care l-a demonstrat
timp de jumătate de secol. Este o constatare seacă şi
care nu-i obliga practic la nimic pe cei care au alcătuit
scrisoarea. Vom mai sublinia o dată că înşişi cei care
au redactat adresa au arătat că aceasta este o urmare
a faptului că un asemenea lucru se întâmpla în restul
Imperiului şi pentru a nu lipsi din lista altor ţinuturi
ce şi-au manifestat lealitatea, de aceea şi formularea sa
poartă un caracter oficial, nu emotiv.
În baza materialului documentar expus se pot face
o serie de concluzii. Putem constata că în momentul
desfăşurării evenimentelor din Regatul Poloniei
din anul 1863, în Basarabia exista o grupare a nobilimii
autohtone care era orientată spre Principatele
Române, fapt datorat unirii din 1859 a Moldovei
şi Valahiei. Este clar că o parte dintre nobili vedeau
într-o lumină mult mai favorabilă reformele liberale
începute în stânga Prutului, fiind neîncrezători cu
privire la reformele iniţiate de ţarul Alexandru II şi
administraţia rusă.
O astfel de orientare îi apropia pe reprezentanţii
elitei nobiliare basarabene de partea poloneză
14
ANRM, f. 42-43.
– 253 –

a conflictului izbucnit la începutul anului 1863. Pe
lângă legăturile cu polonezii pe parcursul unui timp
îndelungat, simpatia faţă de polonezi mai poate fi
explicată prin statutul practic identic pe care îl aveau,
precum şi prin existenţa unei dorinţe de schimbări cu
caracter liberal.
Cât priveşte atitudinea faţă de instituţia imperială
rusă, adresa analizată, în comparaţie cu alte documente
de genul respectiv emanate de către diverşi reprezentanţi
ai societăţii basarabene din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, constatăm o reticenţă din partea
acestui segment al nobilimii, generată de legăturile
istorice avute cu polonezii, de faptul că printre nobilii
basarabeni erau şi polonezi şi de situaţia din Principatele
Române.
Anexa 1. Adresa nobilimii basarabene
Alteţă Imperială!
În momentul de demonstrare din partea tuturor stărilor Imperiului a sentimentelor de devotament faţă de
tronul imperial rus, Oblastia Basarabiei, regiune ce se deosebeşte de alte gubernii după limba vorbită şi seminţia
locuitorilor săi, se grăbeşte şi din partea sa să îndeplinească a sa sfântă misiune faţă de Alteţa Sa Imperială.
Demonstrând nu o dată devotamentul său pentru îndeplinirea jertfei pentru binele Rusiei, starea nobilimii
oblastiei în faţa reprezentanţilor săi îndrăzneşte să-ţi arunce la picioarele Măriei Tale că ea şi acum rămâne cu acelaşi
devotament şi supuşenie faţă de Tronul rosienesc cu care neschimbat s-a aflat pe parcursul a jumătate de veac.
Majestăţii Sale Imperiale Augustul Monarh
Anexa 2. Scrisoarea locuitorilor din oraşul Chişinău
Mult Preaînălţată Majestate, prea cucernic suveran!
Evenimentele triste din Regatul Poloniei s-au răsfrânt dureros în inimile supuşilor tăi loiali. Noi ştim că
beneficele reforme ale Măriei Tale ce duc Rusia spre putere şi slavă nu pot să nu deranjeze pe răuvoitorii noştri.
Anume în această perioadă noi locuitorii oraşului, de jumătate de veac având fericirea de a fi în familia oraşelor
ruse, simţim o necesitate insistentă de a ne exprima speranţa la înţelepciunea Măriei Tale Monarhul August şi
împreună cu aceasta să ne expunem convingerea noastră că sub drapelul de stat al Tău, care pentru noi este un
drapel al binecuvântării, duşmanii tăi vor întâlni strâns unit tot supusul şi iubitorul de persoana Ta popor.
Să-ţi fie cunoscut Domniei Tale Împărate că în cazul tristelor ciocniri, noi nu vom rămâne în urma oraşelor
native ruse şi că pentru insulta asupra cinstei Patriei vom putea şi noi riposta, şi noi fiii mai mici ai Rusiei în
măsura puterilor şi posibilităţilor noastre.
Ne rugăm la Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa prea scumpă a Ţarului nostru, reformator, şi să întărească
puterile Tale pentru noi fapte măreţe pentru fericirea şi măreţia Rusiei noastre.
Alteţei Voastre Imperiale
Ai tăi supuşi locuitori ai oraşului Chişinău de toate stările şi credinţele
Preşedintele Dumei Orăşeneşti, Maşcov
(Urmează semnăturile.)
Anexa 3. Scrisoarea locuitorilor oraşului Bălţi
Milostive Împărate,
Unicele sentimente de dragoste faţă de scaunul imperial şi Patrie exprimate faţă de Alteţa Imperială cu ocazia
revoltelor poloneze de către toate stările Rusiei adânc s-au răsfrânt în inimile supuşilor şi locuitorilor Oblastiei
Basarabiei din or. Bălţi în hramul sobornicesc pe care binecuvântatul Alexandru I în 1818 îl ridica cu părinţii
noştri, către altarul Domnului se ruga pentru Tine, primind în oraşul nostru prima veste despre naşterea Ta,
adoratule monarh eliberator.
În precendentul război oriental, noi cetăţenii noului şi tânărului oraş rus am fost atât de fericiţi că nu am
rămas în urma vechilor oraşe ale Rusiei în pregătirea şi aducerea de ajutoare la trecerea şi cazarea la noi, atunci,
a armatei.
– 254 –

Împărate! Actualul amestec al străinilor cu referire la Imperiu ne aduce nouă o nouă posibilitate de a demonstra
precum că noi, fiii mai mici ai Tăi, nu suntem cu nimic mai prejos celor mai mari, în sentimentele de devotament
şi credinţă lucrului sfânt al apărării cu toate puterile şi resursele noastre.
Să fie salvată de Dumnezeu iubita Patria a noastră de uneltirile duşmanilor şi să ne dea puteri să o apărăm pe
ea în caz de necesitate şi să fie de folos bunele tale reforme, Înalte Împărat.
Majestăţii Tale Imperiale de la supuşii şi proprietarii din or. Bălţi.
Anexa 4. Scrisoarea obştii ortodocşilor de rit vechi din Chişinău
Mult Preamilostivă Majestate,
Duşmanii noştri numai şi-au arătat intenţiile murdare asupra integrităţii Statului Rus şi în jurul tronului
Tău s-au unit toţi într-o simţire în deplin devotament faţă de Tine şi dispuşi pentru orice măsură de care va fi
nevoie pentru păstrarea cinstei numelui rusesc şi unităţii statului Tău, sub care toţi oamenii bine gânditori fără
de diferenţă de grad, provenienţă şi credinţă se simt cetăţeni ai unui mare şi bogat viitor măreţ al Patriei unice,
ce se deschide acum pentru munca paşnică, dezvoltarea şi bunăstarea fiecăruia.
Noi, cu o deosebită mândrie şi umilire, întocmim scrisoarea supuşilor tăi de la ortodocşii de rit vechi din
Basarabia, ce ţin legătura cu cei de la cimitirul Rogojsc, cu care noi păstrăm acelaşi rit şi împărtăşim înaltele lor
sentimente de devotament şi supuşenie. Acest glas al Moscovei, inima Rusiei, s-a regăsit în noi cei ce trăiesc la
marginile Rusiei, ca şi în alte părţi. Noi, de la mic la mare, vom sta cu pieptul şi nu vom da duşmanilor noştri nici
o palmă de pământ ce a fost obţinut cu sângele strămoşilor noştri.
În zadar duşmanii au gândit să ne găsească pe noi credincioşii de rit vechi dezinteresaţi şi indiferenţi faţă de
soarta mamei noastre comune, scumpei noastre Rusia. Noi şi altădată, cu resentimente şi mâhnire, auzeam toate
învinuirile viclene ce au fost date împotriva noastră de către trădătorii patriei (…)*. Dar când duşmanii noştri
ne întristează cu mărturii false ale acestor feţe criminale, gândindu-se să ne găsească dispersaţi, inimile noastre se
umplu şi sunt ca niciodată pline, cuprinzând dragostea faţă de Patrie şi faţă de tine, Mare Împărate, la care toată
a Ta Mare Rusie se aruncă la picioarele tronului tău. Cuprinsuri nemărginite ne despart pe noi de Moscova,
centrul sorţii noastre istorice, dar aceleaşi sentimente de abnegaţie ne unesc şi pe noi în acea mare putere cu care
Tu eşti tare, Ţarule.
Primeşte dar, Suverane a statului, şi făgăduinţele noastre în devotamentul nostru fără de margini şi pregătirea
de a apăra cu toată firea ocrotirea măreţiei şi unităţii Rusiei noastre. Noi tot timpul am fost supuşi credincioşi
ai tronului, doar Ţie, Ţarule, noi vom aduce totul în jertfă, când Tu ne vei uni şi pe noi în comun cu toţi ai tăi
supuşi în nemărginita slavă şi milă.
Majestăţii Sale Imperiale, toţi supuşii credincioşi de rit vechi ai oraşului Chişinău subscriem: Ivan Cuzmin,
Semen Mitiurov, Fedosii Droplev, Nichita Crasovencov, Evtihii Colesnicov, Alexei Naidenov, Vasilij Şelin,
Samoilo Fomin, Foma (…)*, Ivan Ivanov, Vasilij Ivanov, Ivan Postoj, Iacov (…)*, Alexei Piscov, Filip Cosyh,
Filoret Smernov, Gavril Cusanov, Pavel Nesterov, Alexandr Scriplev, Ilia Socolov, Fedosi Şiran, Savastian
Edrelov, Timofei Timofeev, negustorul Ivan Gladilin.
*Loc indescifrabil
Anexa 5. Adresa coloniştilor bulgari din Basarabia
Majestatea Ta Preaînălţate Împărate,
Poporul bulgar, în tot timpul grelelor încercări la care a trebuit să fie supus pe parcursul a cinci sute de ani,
aproape numai în una Rusia şi Auguştii Unşi Suverani ai ei găsea compasiunea faţă de situaţia sa asuprită, patronajul
şi ajutorul.
Din aceasta de o credinţă şi de un neam nouă bulgarilor ţară au ieşit şi cei mai buni reprezentanţi pe câmpul
interesului popular, de aici deci şi începuturile educaţiei au pătruns în Bulgaria, atât de lung fiind în tristeţe din
cauza necunoaşterii.
Aceasta este puţin: o jumătate de veac în urmă, o parte a acestui muribund popor slav, sleit de puteri din
cauza circumstanţelor fatale, au găsit ospitalitatea frăţească în cuprinsurile Rusiei şi au fost fericiţi cu privilegii
şi drepturi.
– 255 –

Această obşte ce locuieşte fericit acum în partea de sud a Basarabiei o constituim noi coloniştii din sudul
Dunării.
Fiind favorizaţi generos şi milostiv, noi ce mai jos am subscris coloniştii bulgari din Basarabia am găsit timpul
de faţă mai bine ca oricând adecvat pentru a ne exprima faţă de Tine Mare Împărat din partea a toată populaţia
noastră bulgară din partea de sud a Basarabiei sentimentele acelui fără de margine devotament pe care bulgarii
în toate timpurile l-au avut şi îl au faţă de patroana noastră Rusia şi faţă de tronul ei.
Împărate! Acest devotament, care acum ne-a determinat să facem declaraţie în timpul unor împrejurări nefericite,
nu este o nouă manifestare. Cu acest sentiment neprefăcut de dragoste şi afecţiune faţă de Rusia poporul
bulgar din timpuri de demult este pătruns şi pentru el este o onoare şi demnitate acel drum unic împreună cu
tot poporul rus.
Şi să dăruiască Domnul Dumnezeu Măriei Tale şi la toată Casa Augustă sănătate şi viaţă lungă pentru combaterea
duşmanilor întru fericirea şi slava Rusiei!
Măriei Tale Imperiale,
adepţii tăi întru totul, coloniştii bulgari din Basarabia
SUMMARY
BESSARABIAN NOBILITY, POLISH EVENTS OF 1863 AND THE POWER
OF THEIR LOYALTY TO THE TSAR
The present article represents a study of the very
discussed question of the degree of loyalty displayed
by the local Bessarabian nobility to the Russian imperial
institution. So, the starting point of this investigation
considered to be the address of the nobility to
the Tsar in connection with the events that are carried
out in Poland in 1863. In order to understand better
this historical event we had to do an analysis of the
same events in both sides of the river Prut (Bessarabia
and Moldova), also there were studied similar documents
generated by other social classes and different
ethnic minorities. The existence of a letter signed by
the Bessarabian nobility to the Tsar shows the fact of
a lack of initiative in the noble community, and also
some special directives given by the imperial government
are demonstrating the special policy in the
“Polish problem”.
The deep analysis of the events and of the message
from the letter we find a great felling of reluctance for
the imperial administration, and a big sympathy for
the poles and the events that took place in the Principalities.
– 256 –

ROLUL NOBILIMII ÎN VIAŢA PUBLICĂ DIN BASARABIA
ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Valentina SAMOILENCO
Ocupaţia principatelor române de către armatele
ruseşti în anii 1806-1812 s-a terminat cu Pacea
de la Bucureşti din 16 mai 1812. Necătând la faptul
că Turcia nu avea niciun drept asupra principatelor,
totuşi, conform articolului IV al tratatului, cedează
Rusiei o parte din teritoriul Moldovei, stabilind drept
frontieră între Imperiul Rus şi Otoman „râul Prut
de la intrarea lui în Moldova şi până la vărsarea lui
în Dunăre, precum şi malul stâng al Dunării până la
gurile Chiliei şi la mare” 1 .
Acest rapt nelegiuit este justificat atât de istoricii
ruşi, cât şi de cei rusificaţi, care afirmă că el ar fi fost
„o binecuvântare pentru poporul românesc din Basarabia,
salvându-l de sub robia asiatică a turcilor şi
aducându-i «cultură»” 2 .
Basarabia era parte integrantă din vechea Moldovă
şi nu putea să se deosebească de restul Moldovei nici
din punct de vedere economic şi social-politic, nici din
punct de vedere cultural. În Basarabia, până în zilele
noastre se văd mărturii ale acestei culturi: ruinele
vechilor cetăţi moldoveneşti Cetatea Albă, Soroca,
Hotin, urmele oraşelor moldoveneşti, vechiul Orhei,
Lăpuşul. Un centru de cultură al timpului au fost instituţiile
ecleziastice. Numărul mare de mănăstiri şi biserici
ne vorbeşte despre nivelul cultural al Basarabiei.
La momentul anexării, în provincie existau 12 mănăstiri
şi 13 schituri 3 , ca exemplu putem numi mănăstirile
Căpriana şi Curchi, ctitorite pe timpul domniei
lui Ştefan cel Mare în secolul al XV-lea. În anul 1812,
în Basarabia existau 749 biserici în 755 localităţi 4 ,
printre acestea biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită
de Vasile Lupu, biserica Adormirea Maicii Domnului
de la Căpriana, construită în secolul al XV-lea, care
sunt funcţionale până în prezent.
Despre cultura moldovenească în Basarabia, nu puţină
importanţă au şi alte mărturii din secolul al XIX-lea.
Iaşul, centrul cultural şi politic al Moldovei, era şi
capitala judeţului Iaşi, ale cărui teritorii se întindeau
în mare parte peste Prut. Oraşul, aşezat în imediata
vecinătate, nu putea să nu aibă influenţă asupra populaţiei
basarabene. Căile de acces ale culturii ieşene în
1
HALIPPA, 1903, 28-29.
2
CIOBANU, 1992, 8.
3
PUIU, 1919, 8-9.
4
CIOBANU, 1900, 285.
Basarabia erau multiple 5 . La mănăstirile şi bisericile
din Basarabia se găseau foarte multe cărţi tipărite la
Iaşi sau în alte centre culturale româneşti înainte de
1812, de exemplu Psaltirea în versuri a mitropolitului
Dosoftei care se găseşte la mănăstirea Noul Neamţ 6 .
În 1795, episcopul Amfilohie Hotiniul tipăreşte la
Iaşi Gramatica theologhicească scoasă în limba moldovenească
de pe bogoslovia lui Platon Arhiepiscopul
de Moskva şi de pe alte cărţi bisericeşti 7 . În acelaşi an,
Amfilohie Hotiniul publică De obste gheografie pe
limba moldovenească (o prelucrare a ediţiei în limba
italiană a lucrării lui Buffier, Geografia universală).
Un exemplar al acesteia a fost găsit în judeţul Soroca 8 .
La sfârşitul secolului al XVII-lea, la Chişinău se
scrie Alexandria, un exemplar al căreia se găseşte în
biblioteca Academiei din Kiev 9 . Menţionăm că în
bibliotecile din Rusia se găsesc multe cărţi şi manuscrise
(tipărite până la 1812) ce poartă amprente basarabene
– mărturii ale culturii basarabene. Din Alexandria
citată mai sus aflăm că la 1790, la Chişinău era
un „dascăl pentru învăţat copii”, Ştefan de la Putna 10 .
Primele şcoli în Moldova din stânga Prutului, ca şi
în restul Moldovei, au fost deschise pe lângă mănăstiri
şi parohii. Numărul acestor şcoli a fost destul de
mare. Astfel, până la 1812 şcoli funcţionau în satele
Holercani, Işnovăţ, Truşeni, Scumpia, Moleşti, la
biserica Mazarachi din Chişinău etc. 11 . În anul 1811,
vicarul mitropoliei din Iaşi, Dimitrie Sulima, înfiinţează
la mănăstirea Curchi o şcoală pentru copiii de
preoţi 12 . Despre existenţa şcolilor în Basarabia înainte
de anexare ne vorbesc datele eparhiei din 1815: din 2
650 de copii de preoţi în vârstă de 10-15 ani, 886 ştiau
carte; din 298 de copii de preoţi în vârstă de 15-20 ani,
244 ştiau carte; din 179 de tineri în vârstă de la 20 de
ani în sus, 101 erau ştiutori de carte 13 .
Aceste date ne vorbesc despre un nivel de cultură
în Basarabia până la 1812. În continuare vom urmări
5
Legăturile cu Ţara Leşească, cu Kievul se făceau pe drumurile ce
treceau prin Moldova de Est (n.n.).
6
CIOBANU, 1992, 5.
7
CIOBANU, 1992, 377-378.
8
CIOBANU, 1992, 24.
9
CIOBANU, 1992, 27.
10
BERECHET, 1920, 3-4.
11
Î.P.S. GURIE, 1920.
12
LOTOTZKI, 1913, II.
13
LOTOTZKI, 1913, 13.
– 257 –

„ascensiunea” culturală din Basarabia după anexarea
ei la Rusia.
Cultura românească s-a menţinut în Basarabia până
la sfârşitul dominaţiei ruse (1917). Unul dintre exponenţii
păstrării acestei culturi a fost clerul basarabean.
Preoţimea a rămas fidelă limbii române, mărturie ne
stă toată corespondenţa bisericească, actele bisericeşti,
inclusiv actele stării civile ‒ toate au durat până în anul
1871, când în Basarabia a fost numit arhiepiscopul
Pavel Lebedev 14 .
Am putea explica tipăriturile bisericeşti în limba
română ce apăreau şi circulau în Basarabia. Tradiţia
tipăririi cărţilor în limba română este începută de
Gavriil Bănulescu-Bodoni, care a ştiut şi a fost capabil să
imprime vieţii bisericeşti din timpul său o direcţie naţională.
La 31 mai 1814 deschide o tipografie eparhială.
A. Stadnitzki, în studiul „Gavriil Banulesco-Bodoni,
ekzarh moldovalakhijskij (1808-1812) i mitropolit
Kishinevskij (1813-1821)”, menţionează: „Tipografia
întemeiată de mitropolitul Gavriil aducea un mare
folos întregii Basarabii. Aici se editau nu numai cărţi
pentru serviciul divin în limbile rusă şi moldovenească,
dar şi alte cărţi la fel de necesare pentru învăţătura
preoţimii şi pentru îndrumarea poporului simplu...” 15 .
La această tipografie s-a tipărit Biblia în română, care,
datorită Societăţii Biblice, a avut răspândire nu numai
în Basarabia, ci şi în vechea Moldovă 16 .
În Basarabia, în timpul stăpânirii ruse apar şi cărţi
didactice: de exemplu Bucovina în 1822, Gramatica lui
Margella din 1827, Abecedarul anonim în 1830-1840,
Iacob Hâncu, Abecedar român (1865) etc. La sfârşitul
secolului al XIX-lea apar mai multe cărţi didactice
scrise de Ch. Codreanu: Abecedar (1899), Dicţionar
scurt pentru convorbiri ruso-moldoveneşti (1904) etc. 17 .
Apariţia punctuală a cărţilor didactice era dictată de
necesităţile practice ale populaţiei şi demonstrează
continuitatea tradiţiei româneşti în provincie.
În Basarabia sub dominaţie rusă au activat şi un sir
de scriitori. Mulţi dintre ei s-au ridicat până la culmile
unei adevărate conştiinţe româneşti. A. Sturdza avea
un plan politic vast al unirii tuturor românilor, C.
Stamati era un adevărat patriot român, A. Russo visa
la o Românie întregită între Tisa şi Nistru, înglobând
Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul. B.P.
Haşdeu, care se considera „român din Basarabia”, ura
Rusia, asupritoare a Basarabiei, şi vorbea despre ţarul
ei ca de „papa de pe Neva”, poetul A. Mateevici a lăsat
14
BOLDUR, 1940, p. 25.
15
COLESNIC, 1993, 9.
16
POPOVSCHI, 1935, 90-94.
17
PAVEL, 1992, 353.
cea mai frumoasă caracteristică limbii româneşti, un
adevărat imn închinat ei.
Remarcăm în această perioadă un început de ziaristică
românească în Basarabia 18 . Prima tentativă se face
în 1848 de către un grup de boieri din Basarabia, care
doreau să editeze un ziar cu titlul „Românul”. Însă
cererea înaintată guvernatorului rus a fost respinsă.
În anii 1856-1863 se discuta problema publicării la
Chişinău a unei reviste în limba română şi rusă 19 .
Primul memoriu în acest caz a fost înaintat la 28 martie
1856 de către Ioan Dabija însărcinatului cu afacerile
Armatei ruse de Sud, generalului aghiotant Kotzebue.
În memoriu Ioan Dabija constată că guvernele din
principatele române urmăresc nimicirea legăturilor
între Moldo-Valahia şi Rusia, compromit religia ortodoxă
şi permit ca moşiile să treacă în mâna străinilor.
Al doilea memoriu prezentat de acelaşi Ioan Dabija
la 12 februarie 1858 guvernatorului civil al Basarabiei,
Fanton de Verrayon, propune: a scoate în principate
o revistă sau un ziar pentru a contrabalansa, dacă nu
a combate, curentul ostil Rusiei şi de a-i antrena în
editarea ziarului pe basarabeni.
Guvernatorul, aflându-se la Petersburg, susţine
ideea apariţiei ziarului în faţa ministrului de instrucţiune
publică. Guvernatorul menţionează că există
o înţelegere prealabilă cu C. Stamati, Al. Cotruţă,
A. Haşdeu, I. Dabija de a lucra la noul ziar 20 . Pentru
editarea ziarului era nevoie de 3.000 de ruble anual în
primii trei ani, responsabil de ediţie ar fi fost numit
Ioan Dabija, se propunea denumirea de „Steluţa
Prutului” 21 , la această revistă ar fi putut colabora şi
persoane din Moldova. Scopul revistei era de a apăra
religia ortodoxă, de a răspândi adevărul în raporturile
moldo-valahe‒ruse şi de a servi drept intermediar
literar între aceste naţionalităţi uniconfesionale 22 .
Însă multe impedimente legate de apariţia revistei
(lipsa de caractere române, corector etc.) au contribuit
la refuzul din partea guvernatorului general, contele
A.G. Stroganov. Această polemică a durat o perioadă
foarte îndelungată. Primul ziar românesc a aparut în
Basarabia în 1884 cu titlul „Mesagerul Basarabiei”,
editat de Riabciuc şi Drumaşcu. Această publicaţie a
fost de scurtă durată şi nu s-a păstrat nici un număr
până azi, ca să judecăm care era conţinutul lui.
După această încercare românească, în Basarabia
apar şi primele ziare ruseşti: „Bessarabski vestnic”
18
BOLDUR, 1934, 21.
19
Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 8, f. 1.
20
BOLDUR, 1940, 40.
21
Ibidem, 60.
22
Ibidem, 61.
– 258 –

şi „Bessarabeţ”, editate de Pavel Cruşevan, ziarist cu
opinii politice de dreapta.
La 27 iunie 1862, moşierul basarabean C. Cristi
cere guvernatorului Basarabiei, Fanton de Verrayon,
autorizaţie pentru deschiderea unei tipografii cu litografie
sub firma „Tipografia Moldovenească” 23 . Fără a
primi autorizaţia, Cristi cumpără această tipografie,
însă aceasta a fost sechestrată provizoriu, iar mai
târziu definitiv. Motivul aparent a fost că, la 1861,
în Chişinău, existau trei tipografii particulare şi două
oficiale, că acestea nu prea aveau comenzi şi nu era
nevoie de o altă tipografie.
În realitate, refuzul categoric s-a bazat pe raportul
guvernatorului Basarabiei în care se spunea: „Tipografia,
după cât se pare, are menirea să tipărească abecedare şi
broşuri ieftine în limba moldovenească pentru popor.
Aceasta nu ar fi încă prea important, deşi ar duce la înlocuirea
cunoaşterii limbii ruse, atât de necesare poporului
în raporturile lui cu instituţii, cu cea a limbii moldoveneşti.
Dar dacă se va lua în seamă că d. Cristi face parte
din numărul acelor «moldovanofili» care visează o
Românie unită şi contopită, nu se poate garanta că din
tipografia lui, pe lângă cărţi de folos, nu vor ieşi şi acelea
care nu corespund cu vederile guvernului nostru cu
privire la populaţia moldovenească a Basarabiei” 24 .
În Basarabia, din cele mai vechi timpuri, instruirea
şi educaţia nobililor erau un lucru mai mult casnic.
Instituţiile de învăţământ pentru copiii de nobili au
fost deschise în anii ’30 ai secolului al XIX-lea.
În 1833, a fost deschis la Chişinău gimnaziul regional,
iar în 1835 – un pension pentru nobili, subvenţionat
cu 30 de burse pentru copiii de nobili şi de funcţionari.
În fondul 88 al Arhivei Naţionale a Republicii
Moldova, dosarul 203, se păstrează un document
în care este indicată suma de bani alocată pentru
construcţia edificiilor pensionului, al unei staţii electrice
şi al unei staţii de încălzire cu aburi: s-au cheltuit
în total 314 117 ruble, din această sumă nobilimea a
oferit 14 117 ruble 25 .
În această perioadă, în Basarabia funcţionau şi
pensioane particulare, printre care Pensionul pentru
Domnişoare Nobile şi Pensionul Maie. În aceste instituţii
au primit educaţie aleasă fiicele nobililor din
Basarabia: de exemplu, în 1833, la Pensionul Maie
23
Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83
(din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva
interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească).
24
Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83
(din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva
interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească).
25
CIOBANU, 1992, 3.
învăţau Ecaterina Alexandri, Maria Buzni, Elena şi
Pluheria Donici ş.a. 26 .
Un timp îndelungat, nobilii din Basarabia, mai cu
seamă cei mai bogaţi, îşi trimiteau copiii să înveţe carte
peste hotare, la Viena şi în Elveţia. Chiar şi generaţia
mai tânără urmase această tradiţie: Al. Casso învăţase
la Bonn, iar P. Dicescu la Heidelberg.
În 1841, nobilimea cerea introducerea în şcolile
normale din ţinuturile Bălţi şi Hotin a limbii moldoveneşti.
Cererea a fost satisfăcută cu condiţia ca cheltuielile
să fie luate din cele 10% de impozit de stat din toată
Basarabia. Nobilimea se interesa mult de şcoala ţinutală
din Hotin şi, în 1847, încearcă s-o transforme într-o
instituţie de învăţământ pentru nobili. Această tentativă
a suferit eşec, deoarece nobilimea din judeţul Hotin a
ajuns la concluzia că este incapabilă să suporte cheltuielile
de întreţinere a acestei şcoli ţinutale din sursele proprii,
după cum a propus Ministerul Afacerilor Interne.
În anii ’60 ai sec. XIX, învăţământului i se acordă
o mai mare atenţie. În anul 1860, Adunarea Nobiliară
propune să fie deschis un gimnaziu de zemstvă.
Acest proiect a fost înfăptuit ceva mai târziu (de către
Zemstvă). Din 1860 s-a înfiinţat un fond de încasări a
câte o rublă şi 14 copeici de pe desetină pentru întreţinerea
Secţiei camerale în Liceul „Richelieu”. Aceste
încasări (din cauza contingentului mic de elevi care
studiau în acest liceu) au fost alocate pentru pensionul
deschis pe lângă gimnaziul din Chişinău, iar restul
banilor din aceste încasări se foloseau pentru ajutorarea
studenţilor săraci originari din Basarabia care
studiau în universităţile ruseşti.
În 1884 sunt alocate mareşalului nobilimii guberniale
câte trei mii de ruble anual pentru ajutoare
pentru elevii săraci, inclusiv nobili.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, nobilimea
cheltuia anual câte opt mii de ruble pentru burse
şi ajutoare copiilor din familiile de nobili săraci, care
îşi făceau studiile medii şi superioare.
Din cele expuse mai sus putem concluziona că în
Basarabia ţaristă nu existau instituţii de învăţământ
medii şi superioare. Copiii nobililor erau nevoiţi să-şi
facă studiile peste hotare, mai ales în Rusia. Cerinţele
de introducere în şcoli a studierii limbii materne
atestă că procesul de rusificare se înfăptuia în regiune
cu paşi grăbiţi şi că nobilimea (bineînţeles, nu toată) a
fost impulsul de trezire a poporului prin intermediul
limbii si culturii naţionale.
O bună parte din nobilimea basarabeană niciodată
n-a uitat de unde îi este obârşia şi ce s-a întâmplat la
26
CIOBANU, 1992, 7.
– 259 –

1812. Mai mult ca atât, ei erau la curent cu viaţa cotidiană
din dreapta Prutului şi reacţionau la toate evenimentele
ce tulburau Europa. Despre asta ne relatează
documentele timpului: „La 1838 nobilimea basarabeană:
un Balş (cel mai bogat proprietar basarabean),
un Sturdza, o Ghica (după mărturiile călătorului
Kohl) primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod,
ca unele ce n-aveau nici o nuanţă politică” 27 .
În anii 1862-1863 exista o partidă a boierilor
care, cu ocazia revoluţiei din Polonia, visa să restabilească
naţia moldovenească în Basarabia, cerând
şi unirea cu Moldova. „Făceau parte din ea: fraţii
Cotruţă Alexandru şi Carol, fraţii Casso, fraţii Cristi
Ioan şi Constantin, Cazimir Constantin cu fiul său,
student” 28 .
În 1926, la Chişinău apare o broşură semnată cu
iniţialele M.G. (se afirmă că ar fi Nicolae Gafencu).
Se intitula „Bassarabski starina Nicolai Stepanovici
Casso”. Autorul vorbeşte despre filosoful din Chişcăreni
(1839-1904), care dispreţuia foarte mult birocraţia
rusă, iar după rebeliunea poloneză din 1863
intenţiona să ridice Basarabia împotriva ruşilor.
N. Casso a înfiinţat la Chişcăreni o şcoală profesională,
unde predarea se făcea în limba română, însă
după o scurtă existenţă de doi ani şcoala a fost închisă
de autorităţile ruse 29 .
Deşi legăturile cu restul Moldovei au fost rupte, s-a
încercat totuşi în Basarabia de a se păstra vie vechea
viaţă moldovenească, de a ţine trează conştiinţa naţională
– singurele mijloace morale de sprijin ale moldovenilor
înstrăinaţi de patria lor străveche 30 .
În concluzie, toate încercările de a distruge cultura
românească în Basarabia nu au dat roade. Cu toate că
la 1812 se micşorează numărul şcolilor, ele au funcţionat
fiind subvenţionate de nobilime, iar mai târziu
de Zemstvă. Dacă în aparatul administrativ central,
pentru întocmirea documentelor se utiliza limba rusă,
atunci în Biserică şi în organele administrative judeţene
se lucrează în limba română. La păstrarea culturii
naţionale au contribuit şi scriitorii care au rămas cu
traiul în Basarabia, contribuind la menţinerea conştiinţei
naţionale ca un produs viu al culturii moldoveneşti,
ce s-a manifestat puternic prin reacţia populaţiei
băştinaşe de-a lungul anilor.
27
MARIN, 1993, 238.
28
IORGA, 1993, 132.
29
MARIN, 1993, 239.
30
MARIN, 1993, 233.
RÉSUME
LE ROLE DE LA NOBLESSE DANS LA VIE
PUBLIQUE DE LA BESSARABIE AU XIXe SIECLE
L’article ,,Le rôle de la noblesse dans la vie publique
de la Bessarabie du XIX e siècle” reflète les problèmes liés à
l’activité de la noblesse bessarabienne dans la vie publique
de la province dès 1812 jusqu’à la fin du XIX e siècle.
La culture roumaine en Bessarabie a survécu jusqu’à la
fin de la domination russe (1917). L’église a contribué beaucoup
pour garder la culture et elle est restée fidèle à la langue
roumaine, ce qui est avoué par les documents menés par
l’église. Autres acteurs de la résistance nationale ont été les
nobles et les intellectuels.
Bibliografie:
Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 8,
f. 1.
Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83
(din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva
interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească).
Arhiva guvernatorului general din Odesa, f. 88, inv. 3, d. 83
(din 1862, cu privire la plângerea moşierului Cristi împotriva
interzicerii de a deschide o tipografie moldovenească).
Boldur, A. 1940, Basarabia sub dominaţia rusească şi manifestările
româneşti în viaţa provinciei, Chişinău.
Boldur, A. 1934, Presa românească în Basarabia, Chişinău.
Ciobanu, Şt. 1992, Cultura românească în Basarabia sub
stăpânirea rusă, Chişinău.
Ciobanu, Şt., apud Berechet 1920, Documente slave de
prin arhivele ruse, Bucureşti.
Ciobanu, Şt. 1992, Cultura românească în Basarabia sub
stăpânirea rusă, Chişinău.
BIANU, I., CODOŞ, N., SIMONESCU, D. Bibliografia
românească veche (1508-1830), vol. II.
Colesnic, I. 1993, Basarabia necunoscută, Chişinău.
Halippa, I. 1903, Trudy Bessarabskoj gubernskoj uchenoj
arhivnoj komissii, vol. II, Chişinău.
Iorga, N. 1993, Basarabia noastră, Chişinău.
Î.P.S. Arhiepiscop Gurie, 1920. „Câteva extrase din arhive
despre şcolile bisericeşti din Basarabia înaintea anexării ei de
către Rusia”, în Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti
din Chişinău, V, XII.
Lototzki, P.A. 1913, Istoria Kishinevskoj seminarii,
Chişinău.
Marin, Liviu 1993, Cultura şi şcoala, apud Şt. Ciobanu,
Basarabia, Chişinău.
Mihail, Paul 1992, Fapte trecute şi basarabeni uitaţi,
Chişinău.
Popovschi, N. 1935, Istoria Bisericii din Basarabia,
Chişinău.
Puiu, V. 1919, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău.
STADNITZKI, A. 1990, Gavriil Bănulescu-Bodoni,
Chişinău.
STADNITZKI, A. 1894, Gavriil Banulesco-Bodoni, ekzarh
moldovalakhijskij (1808-1812) i mitropolit Kishinevskij (1813-
1821), Chişinău.
– 260 –

MIŞCAREA NAŢIONALĂ DIN BASARABIA ŞI LEGĂTURILE EI CU ROMÂNIA
ÎN VIZORUL POLIŢIEI SECRETE A IMPERIULUI RUS
(SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA).
DOCUMENTE INEDITE
Gheorghe NEGRU
Publicăm în cadrul acestui articol o serie de documente
colectate, încă în 1994, în Arhiva de Stat a
Federaţiei Ruse, fondul 102, Departamentul Poliţiei,
Secţia a 3-a şi Secţia specială, care relevă atenţia cu care
poliţia secretă a Imperiului Rus monitoriza activitatea
revoluţionară şi relaţiile naţional-culturale dintre
românii din Basarabia şi din România. În perioada
analizată (sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al
XX-lea), responsabil de agentura rusă din România
era colonelul Budzilovici, iar sarcina urmăririi politicienilor
români şi membrilor guvernului român, a organizaţiilor
naţional-culturale din România îi revenea,
se pare, şefului agenturii ruse din Turcia, C. Crăciunescu.
Agentura rusă din România nu întâlnea nicio
dificultate în filarea şi în interceptarea scrisorilor basarabenilor
care fie îşi făceau studiile, fie se stabiliseră
cu traiul în România (Axente Frunză, Petre Cazacu,
Gheorghe Madan, Constantin Stere ş.a.). De exemplu,
în adresa secretă din 22 august 1894 (nr. 136), colonelul
Budzilovici îl informa pe directorul Departamentului
de Poliţie că Petre Cazacu era urmărit în
România prin intermediul „unui colaborator intern
[s.n.], care confirmă că, în timpul de faţă, Cazacu
este doar simpatizant al mişcării revoluţionare din
Rusia” (doc. nr. 3). Urmărirea era totală şi se referea
nu doar la Petre Cazacu, ci şi la toţi apropiaţii acestuia.
Astfel, colonelul Budzilovici, în aceeaşi adresă, raporta
Departamentului de Poliţie despre interceptarea unei
scrisori adresate soţiei lui Petre Cazacu, pe adresa din
Bucureşti, de la sora ei din Ungheni. Scrisorile furate
de poliţia secretă rusă de la destinatarii basarabeni
din România pun în lumină atât filierele prin care în
Basarabia erau expediate cărţi şi abonamente la ziarele
româneşti „Adevărul” şi „Calendarul” (doc. nr. 6), cât
şi filierele prin care în România parveneau informaţii
referitoare la acţiunile armatei ruse în Basarabia (doc.
nr. 10-11), la atitudinea francezilor faţă de Rusia şi
ţarul rus, relatată din Franţa de către basarabeanul
Gherasim Ochişor (doc. nr. 9) etc.
În adresa secretă din 19 februarie 1914 a şefului
agenturii ruse din Constantinopol, C. Crăciunescu,
către directorul Departamentului de Poliţie (doc. nr.
13) se atrage atenţia asupra activităţii Ligii Culturale 1
din România, constituită din societăţile apărute după
proclamarea independenţei ţării în 1878, care „visau la
unirea tuturor teritoriilor populate de români rămase
în afară (gubernia Basarabia în Rusia, Transilvania,
Banat, Maramureş în Ungaria, Bucovina în Austria)”.
Pentru realizarea acestui scop societăţile din România
şi-au direcţionat activitatea către „propaganda printre
tinerii cu studii de origine română din localităţile
amintite ale Rusiei şi ale Austro-Ungariei”. Societăţile
amintite din România „au cedat acum locul organizaţiei
«Liga Culturală», care are mulţi membri în ţară
şi peste hotare. Ea are drept scop ridicarea culturii
printre toţi românii, atât din România, cât şi din afara
ei, însă activitatea Ligii nu s-a limitat la aceasta, ci s-a
orientat, datorită fluxului abundent de bani veniţi
din cotizaţiile de membru, din donaţiile benevole şi
subsidiile guvernului român, către susţinerea printre
românii din afara României a conştiinţei naţionale şi a
sentimentului unităţii”. În Austro-Ungaria, „mişcarea
naţională românească a căpătat o mare amploare şi în
timpul de faţă guvernul trebuie să ţină cont de aceasta”.
Însă în Rusia s-a cerut ca propaganda respectivă să fie
„contracarată de la bun început, şi până în 1905 ea
nu a avut loc”. Totuşi, recunoaşte C. Crăciunescu, în
1905, după manifestul ţarului din 17 octombrie, în
Basarabia, sub influenţa unei părţi a clerului şi a învăţătorilor
din şcolile elementare, susţinuţi de agitatorii
români, a început mişcarea pentru efectuarea serviciului
divin în limba română, predarea acestei limbi în
şcoli, cunoaşterea ei obligatorie de către funcţionarii
instituţiilor guvernamentale din gubernie, editarea
ziarelor în limba română cu alfabet slav până când
populaţia sătească va învăţa alfabetul latin, utilizat
în limba română. Din aceste cerinţe a fost satisfăcută
ultima – editarea ziarelor româneşti, dintre care doar
unul din ele, „Bassarabia”, a putut să fie răspândit în
toate satele şi să fie editat timp de câteva luni până
la închiderea lui de către administraţie. Cauza a fost
că ziarul respectiv utiliza România în interesele sale
1
Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (înfiinţată
la 17 decembrie 1890, la Bucureşti).
– 261 –

şi pentru a avea un succes mai mare printre ţăranii
de orientare social-revoluţionară, dominantă atunci
în toată Rusia. Din 1906, în Basarabia nu se observă
separatism. Sărbătorirea în Rusia, în 1812, a centenarului
alipirii Basarabiei a atras din nou atenţia asupra
acesteia a naţionaliştilor români şi, mai ales, a „Ligii
Culturale”.
Permisiunea dată de guvernul rus, după aceasta,
privind efectuarea serviciului divin în limba moldovenească
şi predarea în şcolile primare a limbii române a
fost, de asemenea, considerată de către Ligă drept un
început bun pentru activitatea ei în viitor.
La ultimele şedinţe, din iarna anului 1913, Liga
a adoptat o serie de măsuri pentru susţinerea românilor
din Ungaria în lupta lor cu guvernul şi a celor
din Macedonia pentru a căpăta dreptul la autonomie;
în privinţa guberniei Basarabia s-a hotărât că, în acest
moment, din cauza subdezvoltării populaţiei rurale şi
a regimului guvernamental dur din Rusia, nu se poate
întreprinde nimic, în afară de aprovizionarea populaţiei
cu cărţi penru lectură.
În acest context, C. Crăciunescu i-a prezentat
directorului Departamentului de Poliţie un material
decupat din ziarul românesc „Universul” din 29 ianuarie
1914 („Note şi impresii din Basarabia”), tradus în
limba rusă (doc. nr. 14). Este vorba de o conferinţă
a profesorului Gh. Ghibănescu, susţinută la Ateneu,
cu privire la „rezultatele călătoriilor în gubernia Basarabia
în ultimii doi ani”. În paralel cu descrierea destul
de realistă a situaţiei din Basarabia făcută de profesorul
român, şeful agenturii ruse din Turcia a ţinut şi
el să schiţeze realităţile din acea provincie.
Cât priveşte situaţia actuală din Basarabia, eu, care
o cunosc din toate punctele de vedere şi care am relaţii
în toate categoriile sociale, fără nicio excepţie, cunosc,
în mod sigur, că, deşi populaţia sătească, majoritatea
clerului şi a învăţătorilor din şcolile elementare preferă
în suflet tot ce-i românesc în raport cu tot ce-i rusesc,
separatism nu se observă şi naţionalismul se manifestă
prin discuţiile în limba moldovenească, ceea ce
a existat întotdeauna, prin lectura (deocamdată, rar)
a cărţilor româneşti şi interpretarea cântecelor naţionale
româneşti nerevoluţionare, mai departe aceste
categorii de populaţie nu merg şi sunt loiale. Intelectualitatea
şi, în special, moşierii, chiar dacă vorbesc
uneori acasă în limba moldovenească, preferă, fără
îndoială, supuşenia rusă şi sunt cei mai devotaţi din
Imperiu Tronului şi Rusiei, ceea ce au demonstrat
nu o singură dată. Printre ultimii sunt, de asemenea,
românofili, însă numărul lor este nesemnificativ. În
condiţii mai precare se află judeţul Ismail din gubernia
Basarabia, unde, din timpul alipirii lui la Rusia, nu se
observă nici cea mai mică rusificare şi se pare că te afli
în România. La aceasta contribuie, în afară de includerea
recentă a regiunii în componenţa Rusiei, legăturile
populaţiei locale cu România: aproape toată
producţia agricolă este vândută în România, creditarea
gospodăriilor agricole se înfăptuieşte tot acolo,
datorită ofertelor mai convenabile comparativ cu
băncile particulare evreieşti din sudul Rusiei, dar şi
faptul că până în prezent au fost păstrate prevederile
legislaţiei româneşti privind autoadministrarea locală,
rurală şi orăşenească.
În adresa secretă din 1 aprilie 1914 (nr. 616) a
şefului Direcţiei de Jandarmi a guberniei Basarabia,
colonelul Nordberg, către Departamentul de Poliţie
sunt dezvăluite legăturile militanţilor naţionali din
Basarabia şi ale presei de limbă română de aici cu
Societatea pentru Ajutorul Românilor din Basarabia
„Milcov” din Bucureşti (doc. nr. 15). Conform documentului,
scopul acestei societăţi era să „acorde ajutor
material emigranţilor din Rusia de origine moldovenească”.
Societatea, alcătuită din circa 50 de membri,
îşi dobândea resursele financiare „din plata cotizaţiilor
şi din donaţii”.
Cei mai cunoscuţi membri ai societăţii, în afară de
cei numiţi de colonelul Nordberg într-o altă adresă
(nr. 381 din 26 februarie 1914), erau: profesorul
Nicolae Iorga, avocatul organizaţiilor de muncitori
Teodor Niţa, ofiţerul aviator Evgheni Adamovici,
proprietarul unui mare restaurant din Bucureşti
Filip Codrean (originar din s. Ruseştii Noi, judeţul
Chişinău), marele proprietar de plantaţii viticole
Andrei Dumitrescu (numele de familie adevărat al
acestuia era Bulatovici) ş.a.
Conform informaţiilor de care dispunea colonelul
Nordberg, majoritatea membrilor societăţii „Milcov”
erau, totodată, membri ai „Ligii Naţionale pentru
Unitatea Poporului Român” (doc. nr. 15) (de fapt,
denumirea corectă era Liga pentru Unitatea Politică
a Tuturor Românilor 2 ), de aceea, „în afară de scopul
de bază, această societate urmăreşte, de asemenea,
scopuri naţional-culturale”, intenţionând să deschidă
la Chişinău „o bibliotecă românească specială, publicând,
în acest sens, aproape în toate ziarele româneşti,
apeluri privind efectuarea donaţiilor de cărţi pentru
această bibliotecă”.
2
Liga Culturală sau Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor
Românilor, în 1914, şi-a schimbat titulatura în Liga pentru
Unitatea Politică a Tuturor Românilor.
– 262 –

Membrii societăţii „Milcov” depuneau eforturi
pentru „atragerea tinerilor din şcolile din Basarabia,
însă în exclusivitate de origine moldovenească,
în universităţile româneşti. În anul curent [1914,
n.n.], la Universitatea din Iaşi sunt înmatriculaţi 28
de moldoveni originari din gubernia Basarabia. La
Universitatea din Bucureşti, numărul unor astfel de
studenţi este şi mai mare”.
Aproape toţi studenţii sunt întreţinuţi din contul societăţii
„Milcovul” şi primesc indemnizaţii nu doar pentru
studii, ci şi pentru întreţinere, inclusiv bani de buzunar.
În Bucureşti există o casă-cămin a studenţilor şi studentelor
la Universitate din Basarabia, unde ei trăiesc pe cheltuiala
deplină a „Ligii Naţionale”. Aceşti studenţi, prin
intermediul corespondenţei, a propagandei efectuate în
timpul vacanţelor, atrag tineretul în universităţile româneşti.
O atenţie deosebită acordă colonelul Nordberg,
în raportul său către Departamentul de Poliţie (doc.
nr. 15), legăturilor menţinute de „redactorul-editor”
al ziarului „Glasul Basarabiei”, Grigore Constantinescu,
şi de redactorul responsabil al ziarului şi revistei
„Cuvânt moldovenesc”, Nicolae Alexandri, cu societatea
„Milcov” şi cu Liga Culturală. Nordberg considera
că Grigore Constantinescu, care „pleca des peste
hotare, în România”, era „agentul societăţii «Milcov»
la Chişinău” şi primea de la aceasta, pentru editarea
ziarului „Glasul Basarabiei”, câte 100-150 ruble, ceea
ce „îi permitea să răspândească acest ziar în gubernia
Basarabia aproape gratis, fiind în pierdere”.
Ziarul şi revista „Cuvânt moldovenesc”, care se
editează la Chişinău, – îşi avertiza colonelul Nordberg
superiorii – sunt în legătură cu „Liga Naţională”
(raportul meu nr. 1495 din 17 octombrie 1912), care
i-a acordat redacţiei, pentru susţinerea mijloacelor
materiale, 2000 de franci (informaţia cu nr. 193, expediată
la 30 ianuarie a.c. în fostul raion).
Grupul din redacţia ziarului „Cuvânt moldovenesc”
este îngrijorat în timpul de faţă de insuficienţa
mijloacelor pentru publicarea ziarului şi revistei.
Discuţiile dintre Nicolae Alexandri şi reprezentantul
„Ligii Naţionale” de la Bucureşti au clarificat că profesorul
Nicolae Iorga şi alţii sunt de acord să finanţeze
redacţia regulat numai în cazul în care se va organiza o
societate legalizată, cu oameni concreţi în frunte, aleşi
în mod legal [...].
Din această cauză, grupul preconizează să remită
un demers cu privire la legalizarea unei societăţi
moldoveneşti, al cărei statut va fi scris de către medicul
Gheorghe Stepanovici Glavce, care locuieşte la Odesa,
românofil înflăcărat. Ca model pentru acest document
trebuie să servească statutul Societăţii moldoveneşti
pentru susţinerea învăţământului popular şi
studierea ţinutului natal din Basarabia, aprobat de
guvernatorul Basarabiei, şambelanul Haruzin, la 23
noiembrie 1905, care în prezent nu există.
Fondatori ai acestei societăţi se prevede să fie
desemnaţi Dicescu, Feodosiu, Glavce, Gore, Alexandri
ş.a.
În concluzie, documentele incluse în setul
prezentat mai jos relevă amănunte şi detalii importante
necunoscute cercetătorilor. Cu siguranţă, ele
vor contribui la completarea şi aprofundarea studiilor
referitoare la mişcărea naţională din Basarabia în perioada
dominaţiei ţariste.
RÉSUMÉ
LES MOUVEMENTS NATIONAUX EN BESSARABIE ET SA RELATION AVEC ROUMANIE
DANS LA POLICE CECRETE DU EMPIRE RUSSE VUE (fin XIX – début du XXe siècle).
Nouveau documents
Les documents inclus dans ce recueil ont été
extraits des Archives d’Etat de la Fédération russe,
fond 102, le Département de la police, 3 e Section et la
Section spéciale, qui montre l’attention avec laquelle
la police secrète de l’Empire russe surveillait l’activité
révolutionnaire et les relations nationales et culturelles
entre les Roumains de Bessarabie et de Roumanie et
vice versa. Il ne présentait aucune difficulté pour les
agents russes de Roumanie de la fin du XIX e siècle de
les filer et d’intercepter les lettres des Bessarabiens
qui soit faisaient leurs études aux diverses institutions
de Roumanie, soit s’étaient installés ici (Axente
Frunză, Petre Cazacu, Gheorghe Madan, Constantin
– 263 –
Stere, etc.). Les lettres adressées aux Bessarabiens de
Roumanie et volées par les agents russes mettent en
lumière tant les filières par lesquelles étaient expédiés
en Bessarabie des livres et des journaux à partir de
Roumanie que les filières par lesquelles parvenaient
en Roumanie les informations relatives à la situation
de Bessarabie (dov. N o 1-12). Au début du XX e
siècle, dans le viseur de la police secrè se trouvaient les
liens entre les militants nationaux de Bessarabie, la
presse de langue roumaine d’ici et les organisations de
Roumanie: «La Ligue pour l’unité culturelle de tous
les Roumains» et la Société pour l’aide au Roumains
de Bessarabie «Milcov» (doc. N o 13-15).

№ 1
М.В.Д.
Бессарабский
Губернатор
По Канцелярии
Стол. Особ.
Секретно
Циркулярно
Гг. полицмейстерам и
уездным исправникам
Июня 19 дня 1887 года
№ 250
г. Кишинев
Состоящий, вследствие политической неблагонадежности, под негласным надзором полиции,
студент Новороссийского университета, сын пономаря села Скорцень, Оргеевского уезда Бессарабской
губернии, Авксентий Дмитриев Фрунза, в марте текущего года, выбыл из Одессы, будто-бы в Кишинев, но
не останавливаясь там, тайно перешел границу и ныне, по имеющимся сведениям, находится в Румынии.
Сообщая изложенное, я, согласно циркулярному отзыву Департамента, от 4 мая, за № 1187, поручаю
Вашему Высокоблагородию распорядиться о повсеместном розыске названного лица и в случае обнаружения
места жительства, подвергнуть его обыску, аресту и телеграфировать о том мне для получения
дальнейших указаний.
К сему считаю нужным присовокупить, что розыску Авксентия Фрунзы должно быть придано
серьезное значение, так как еще в 1879 г., скрывшись в Румынию, вращался в г. Тулче среди эмигрантов,
а затем в январе 1880 г., по прибытии в Одессу, проживал там нелегально.
При этом прилагается фотографическая карточка Фрунзы.
Губернатор
Правитель Канцелярии
А. Константинович
Лейбин
Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 2, inv. 1, dosar 8743, fila 96
№ 2
Господину Директору Департамента полиции
Секретно
5 июня 1894
№ 95
Имею честь почтительнейше доложить Вашему Превосходительству, что эмигрант Авксентий
Фрунза, проживающий в Тулче, 30 числа минувшего Мая м-ца прибыл в Бухарест для держания экзамена
при местном университете.
Полковник Будзилович
Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse (ASFR), D[epartamentul] P[oliţiei], Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92,
dosar 2 („Informaţii secrete ale şefului agenturii din România”), fila 74
№ 3
Секретно
22 августа 1894 года
№ 136
– 264 –

Господину Директору Департамента полиции
Подлинное письмо подшито
к специальному делу о Кaзаке № 927/94
27. IХ. [1894]
Колл. асс. /semnătura/
Представляя при сем Вашему Превосходительству письмо, задержанное по адресу Петра Казака
(Calea Dorobanţilor nr. 81), предназначавшееся для его жены Екатерины, от сестры последней Елены,
проживающей в Унгенах, имею честь присовокупить, что Петр Дмитриев Кaзак, русско-подданный,
уроженец Бессарабии, состоит студентом Бухарестского университета, он сносится с нашими эмигрантами
здесь проживающими и наблюдается мною через внутреннего сотрудника, свидетельствующего,
что Кaзак в настоящее время есть только сочувствующий революционному движению в России.
Полковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2, filele 129-129 verso
№ 4
Г. Директору Департамента полиции
Секретно
30 сентября 1894
№ 160
Имею честь доложить Вашему Превосходительству для сведения, что эмигрант Авксентий Фрунза,
занимавший должность директора в Тульчинском училище, переведен в Бузео учителем гимназии, куда
и прибыл.
Полковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2, fila 148
№ 5
Господину Директору Департамента полиции
Секретно
5 ноября 1894
№ 179
Имею честь почтительнейше доложить Вашему Превосходительству, что Константин Стери, состоявший
под надзором полиции в Бессарабской губернии и, по прибытию в Румынию, вступивший в
сношения с нашими эмигрантами здесь проживающими, выехал в Бессарабию, по румынскому паспорту,
от 1 Ноября сего года, за № 640, визированному в Российской Императорской миссии в Бухаресте того
же числа за № 443. О выезде Стери в Бессарабию, мною сообщено начальнику Бессарабского Губернского
Жандармского управления за № 180.
Подполковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1894, inv. 92, dosar 2, fila 164
– 265 –

№ 6
Секретно
5 мая 1896 г.
№ 114
В Департамент полиции
Препровождая при сем в Департамент полиции копию с письма за подписью “P. Bras.” с переводом
на русский язык, бывше полученного в Бухаресте из Рени, по адресу русско-подданного, уроженца Бессарабской
губернии, студента, медика местного университета Петра Козака, имею честь доложить, что
копия с означенного письма с переводом, вместе с сим за № 115, сообщена мною Полковнику Безсопову,
на предмет выяснения личности автора и сообщения о результате Департаменту полиции и мне.
Представляемое письмо является загадочным по своему содержанию, в виду того, что Петр Козак, как
подписчик, получает из Лондона “Летучие листки” и другие издания фонда.
Подполковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 135-135 verso
№ 7
Копия
6 Aprilie 1896
Scumpe prietene!
„Dreptatea”, „Calendarul” [le-]am primit[,] îţi mulţumesc din adîncul inemei. Te rog să mă abonez[i] la
„Dreptatea” şi trimete[-]mi cărţi care le[-]i găsi de cuvi[i]nţă. Compliment [salutări] D-lui Spoială. Unde este
Cu supunere şi recunoştenţă P. Bras.
Перевод
6 Апреля 1896 г.
Дорогой приятель!
“Правду”, “Календарь” получил, благодарю тебя от глубины души. Прошу абонировать меня на
„Правду” и вышли мне книги, которые найдешь нужным. Поклон Г-ну Споялу х . Где он
С нижайшей признательностью “P. Bras.”
х
Спояло, бессарабец, студент Бухарестского университета.
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, fila 136
№ 8
В Департамент полиции
27 мая 1896 г.
№ 127
Имею честь препроводить в Департамент полиции выписку из письма Герасима Александрова
Окишора, сына священника Бессарабской губернии, бывшего студента Букурештского университета, к
Петру Казаку, уроженцу Бессарабской губернии, студенту, медику местного университета, проживающему
по адресу: Bucarest, Strada Popa Petre № 27.
Подполковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, fila 143
– 266 –

№ 9
Выписка из письма Герасима Александрова Окишора к Петру Казаку
17/29 mai [1896]
Montpellier, rue Bellugou
№ 4 (au troisième)
Любезный Петр! (Казак)
Получил твое письмо и послушал твоему гневному призыву “излить результат своей ориентации”,
спешу ответить, ‒ хотя я от Oриента ушел и стараюсь менее всего думать о нем, насколько, конечно, то
возможно при постоянно и со всех сторон раздающихся: ”Vive la Russie, Boje Tzaria hrani” ‒ воображение
французов здесь не останавливается: им подавай “самого Царя”. Кронштадт и Тулон и здесь их трагическое
смешное: надо было тебе видеть русского адмирала на французской сцене во имя Царя, произносящего
речь и всю русско-придворную челядь с их китайско-японскими церемониями, ‒ я катился со смеху.
Французы, с энтузиазмом без границ в криках, конкурировали с африканскими обезьянами и их собратьями...
и это из-за французско-русской симпатии...
Надо быть во Франции, чтобы видеть до каких пошлостей доходит энтузиазм во имя варварской
России и Царя. О! Да здравствует Бушила! Как он велик теперь в моих глазах! Я здесь же посоветовал
нескольким французам, если уж так любят Царя, то чтобы завели своего собственного – молчать...
Г. Окишор
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 144-144 verso
№ 10
Т
В Департамент полиции
20 Октября 1896 г.
№ 198
Препровождая при сем выписку из письма бывше полученного в Бухарест[е], по адресу Георгия
Мадана, от его брата Ивана Мадана из Кишинева, имею честь доложить, что Георгий Мадан, по прибытии
в Румынию, первоначально прислуживал в буфет[е] Плоештского вокзала, содержимого эмигрантом
Михаилом Кацом, с которым, а равно и с другими эмигрантами находился в доверительно-близких
сношениях.
С прошлого года Георгий Мадан переехал в Бухарест и прислуживал в ресторане, открытом эмигрантами
Андреем Булатовым и упомянутым Кацом, затем с назначением Земфирия Арборе (Ралли), заведывающим
статистическим отделением при городской управе, перешел к нему на службу. Как видно из
прилагаемой копии с письма, Георгий Мадан озабочен приобретением подложных свидетельств и аттестатов,
при участии своего брата, автора настоящего письма.
Что же касается сведений, сообщаемых Ив. Маданом, о замеченном им передвижении войск и
постройке укреплений для защиты Кишинева, то таковые были опубликованы Арборе и Г. Маданом в
румынской социалистической газете “Lumea nouă”, от 20 сего октября, в виде двух статей, при сем представляемых
в переводе.
Полковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 185-185 verso
– 267 –

№ 11
Секретно
6 Ноября 1896
№ 210
Копия письма выделена в специальное дело №
В Департамент полиции
В дополнение к докладу, от 20 минувшего октября, за № 198, имею честь препроводить для сведения
копию письма от Ивана Мадана, к его брату Георгию Мадану в Бухаресте, присовокупляя, что копия с
приложения, вместе с сим, препровождена также начальнику Бессарабского Губернского Жандармского
управления.
Полковник Будзилович
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, fila 196
№ 12
Перевод с румынской статьи, бывше помещенной в социалистической газете “Lumea nouă” от 20-го
Октября 1896 года
I Статья
Укрепление Кишинева
Полученное нами известие из Кишинева есть особенной опасности ‒ русские укрепляют столицу
Бессарабии со стороны Румынии.
Натянутое положение нынешних международных отношений, через такого рода акты, может вызвать
опасное беспокойство. Румынское правительство обязано потребовать от русского правительства объяснения
относительно характера укреплений, начатых на границе нашей страны и поделиться затем с обществом,
которое может быть сильно возбуждено следствием подобных актов.
Страна, по крайней мере, должна быть предупреждена о всем том, что происходит на ее границах.
II Статья
Русские укрепляют Кишинев
Нам пишут из Кишинева, что между тамошними войсками заметно необыкновенное и оживленное
движение. На этих днях прибыл один полк саперов, который отправится в селение Яловены по направлению
к румынской границе. Там будут воздвигнуты укрепления (форты), которые будут служить
защитой Кишинева от какого-либо нападения.
Офицерство очень встревожено и озабочено. В скором времени надеемся передать новые подробности
относительно движения русских войск в Бессарабии.
ASFR, DP, Secţia a 3-a, fond 102, 1896, inv. 94, dosar 2, filele 186-187
– 268 –

№ 13
Совершенно секретно
Заведующий агентурой в Турции
19 Февраля [1914] года
№ 39
Константинополь
Его Превосходительству Господину Директору
Департамента полиции
С объявлением в 1878 году по Берлинскому трактату независимости Румынии, образовавшейся из
двух прежних румынских княжеств (Валахия и Молдавия) и турецкой провинции Добруджи, в Румынии
стали организовываться кружки, мечтавшие об объединении с нею всей населенной румынами территории,
лежащей вне ея (Бессарабская губ. в России, Трансильвания, Банат, Марамуреш – в Венгрии,
Буковина – в Австрии). Для достижения этой цели названные кружки первоначально обратили свое
внимание на пропагандирование в упомянутых местностях России и Австро-Венгрии учащейся молодежи
румынского происхождения, но в России эта пропаганда должна была пресечься на первых же
порах, и до 1905 года она не имела места. В Австро-Венгрии румынское национальное движение приняло
широкие размеры и в настоящее время правительство там должно с ним считаться.
Упомянутые кружки уступили место ныне организации “Liga Сulturală”, имеющей многочисленных
членов в Румынии и за границей. Последняя имеет своим девизом поднятие культуры среди всех румын,
как в Румынии, так и вне ея, но деятельность Лиги пошла дальше и благодаря обильному денежному
притоку членских взносов, добровольных пожертвований и субсидий со стороны румынского правительства
направилась к поддержанию среди румын, живущих вне Румынии, чувства национального самосознания
и единства. Эта же Лига, как сильная национальная организация, была в состоянии помешать
румынскому правительству дать права евреям, и причину имевших место в минувшем Декабре месяце
еврейских погромов следует главным образом видеть в пропаганде Лиги среди низших классов румынского
населения.
В 1905 году, после манифеста 17 Октября, в Бессарабской губернии, под влиянием части духовенства
и учителей низших школ, поддерживаемых румынскими агитаторами, началось движение с требованием
служения в церквях на румынском языке, преподавания этого языка в школах, обязательного
знания его служащими правительственных учреждений губернии и издания газет на румынском языке
славянским алфавитом впредь до изучения сельским населением латинского алфавита, принятого для
румынского языка. Из этих требований было удовлетворено последнее – об издании румынской газеты,
причем единственно одна из них “Bassarabia” могла распространяться по всем селам и издаваться в
течение нескольких месяцев до ее закрытия администрацией. Причина та, что названная газета руководилась
Румынией в угодном ей духе, и для большого успеха среди крестьян с социал-революционным
направлением, господствовавшим тогда во всей России. С 1906 года в Бессарабской губернии сепаратизма
не заметно. Празднование в России в 1812 году столетия присоединения Бессарабии вновь обратило
на нее внимание румынских националистов и в особенности “Liga Culturală”.
Данное русским правительством после сего разрешение церковного служения на молдавском языке
и преподавания в начальных училищах румынского языка также учтено Лигой, как хорошее начало для
будущей ее деятельности.
На последних своих заседаниях, зимой 1913 года, Лига наметила ряд мер для поддержания венгерских
румын в их борьбе с правительством и македонских в деле получения автономных прав; в отношении
Бессарабской губ. решено, что в данное время, в виду низкой степени развития сельского класса
и при твердом правительственном режиме России, нельзя ничего предпринять, за исключением снабжения
населения книгами для чтения.
Представляю при сем вырезку из румынской газеты “Universul” от 29 сего Января, с переводом
– 269 –

на русский языке, о сделанном в Бухаресте в “Атенеу” (национальный музей с залом для собраний)
профессором Гибанеску сообщении о результатах его двух летних поездок по Бессарабской губернии, в
последние два года.
Что касается положения в настоящее время внутри Бессарабии, то мне, как знающему ее во всех отношениях
и имеющему связи во всех без исключения слоях, известно достоверно, что, хотя сельское население,
большинство духовенства и учителей низших школ в душе предпочитает русскому все румынское,
сепаратизма не заметно и национализм выражается в разговоре на молдавском языке, что существовало
всегда, чтении (пока редко) румынских книг и пении румынских национальных песен не революционного
характера, дальше этого означенные элементы населения не идут и являются верноподданными.
Интеллигенция и, в особенности, помещики, хотя и говорят иногда дома на молдавском языке,
но, благодаря покровительству русского правительства, безусловно предпочитают свое нахождение в
русском подданстве и являются наиболее преданными в Империи Престолу и России, что доказали неоднократно.
Среди последних есть также румынофилы, но число их весьма незначительно. В худших условиях
состоит Измаильский уезд Бессарабской губ., в каковом со времени его присоединения к России
не заметно ни малейшей руссификации и кажется, что находишься в Румынии. Этому способствуют,
помимо недавнего включения Края в состав России, связи местных жителей с румынскими: почти весь
сбыт сельскохозяйственных продуктов в Румынию, кредитование сельских хозяев там же, в виду лучших
условий, нежели в частных еврейских банках юга России, а также и то, что до сего времени сохранены
румынские земское, городское и сельское положения.
Ротмистр Кречунеско
ASFR, DP, Secţia Specială, fond 102, 1914, inv. 244, dosar 300 („Cu privire la mişcarea politică din Peninsula
Balcanică”), filele 8-10
№ 14
Перевод статьи, помещенной в румынской газете “Universul” 28 [29-] Января 1914 года
Заметки и впечатления с Бессарабии.
Конференция в “Атенеу” г. профессора Гибанеску
Редко приходят к нам вести о нашем собрате, которого мы представляем слишком отдалившимся от
нас. Все же приходят вести и такие, которые доказывают, что брат остается братом, как бы ни были отдалены.
После двух своих путешествий в два последние лета по всей Бессарабии г. Гибанеску вчера сообщил
нам впечатления о молдавском населении. Тороплюсь сказать, что новости приятны. Молдаване в Бессарабии
остались теми же и с теми же жизнью, языком и обычаями, как сто лет тому назад, когда были отделены
от нас. Интересуются они нами гораздо больше, чем мы полагаем; и делают даже предположения
о будущей встрече. Среди крестьян разнесся слух о плане брака нашего принца, который получит по их
словам – в приданное Бессарабию, имеющую по восшествии его на престол слиться с Румынией. Какое
дивное разрешение трудной дипломатической проблемы.
Хотя они и имеют русскую культуру, с 22 июня 1913 года во всех селах церковная служба идет на
молдавском языке. От радости они плакали, когда услышали впервые пастыря, отвечающего в церкви
по-румынски. Точно также катехизис и начальное обучение в первых двух классах низших школ
проходят на румынском языке. Этот успех, для будущего, имеет громадное значение. Из прессы видно,
что русские не имеют мотива быть неуступчивыми в отношении Бессарабии. Пример – книга министра
Кассо и возникшая из-за нее полемика. На сельских, общественных и правительственных должностях в
селах состоят свои молдаване и служащий русского происхождения попался один только на пятнадцать
селений, так что в деревне общественная жизнь народа продолжается, как была в 1812 года. Экономи-
– 270 –

чески, в отношении землепользования бессарабские молдаване поставлены в гораздо лучшие условия,
чем крестьяне Молдавии (румынской). В культурном отношении, однако, стоят низко вследствие отсутствия
книг и славянского алфавита. Долг наш, как настоящих румын, почаще вспоминать их, часто навещать
группами студентов, коммерсантов, учителей, чтобы поддерживать духовную связь с ними, сформировать
и культивировать не разрушимую моральную силу, которая не поддалась бы никаким усилиям
к их отчуждению и которая сыграет роль, когда наступит время.
ASFR, DP, Secţia Specială, fond 102, 1914, inv. 244, dosar 300, filele 12-12 verso
№ 15
По 9-му Делопроизводству
Секретно
Начальник
Бессарабского Губернского
Жандармского управления
1 апреля 1914 года
№ 616
г. Кишинев
В Департамент полиции
В дополнение к записке моей от 26 февраля с.г. за № 381, доношу, что существующее в г. Бухаресте
общество “Milcovul” поставило своей целью материальную помощь эмигрантам из России молдавского
происхождения. Средства общества получаются путем членских взносов и пожертвований, но так как
членов этого общества всего около 50 человек, то средства эти незначительны.
Членами общества “Milcovul” состоят большей частью эмигранты из России. Виднейшими из них,
кроме перечисленных в упомянутом выше донесении, являются: профессор Йорга (донесение мое от 17
октября 1912 г. за № 1495); Федор Ница, - С. Д. адвокат рабочих организаций; офицер-авиатор Евгений
Викентьев Адамовичь (донесение мое от 2 апреля 1913 г. за № 545); уроженец с. Ново-Русешть Кишиневского
уезда, содержатель большого ресторана в Бухаресте Филипп Кодрян; крупный владелец виноградных
садов Андрей Димитреску, настоящая фамилия коего Булатович – все эмигрировавшие из
России.
Члены общества “Milcovul” в большинстве состоят вместе с тем и членами “Национальной лиги объединения
румынского народа”, а потому кроме основной своей цели общество это преследует также и
культурно-национальные цели, например в настоящее время “Milcovul” намечено открытие в Кишиневе
специальной румынской библиотеки, для чего помещено почти во всех румынских газетах воззвание о
пожертвовании книг в эту библиотеку.
Члены общества принимают энергичные меры привлечения учащейся молодежи Бессарабии, но
исключительно молдавского происхождения, в румынские университеты. В текущем году в Ясском
университете числится 28 молдаван уроженцев Бессарабской губернии. В Бухарестском-же университете
число таких студентов еще более.
Почти все студенты содержатся на счет общества “Milcovul”, получают пособие не только на образование,
но и на полное содержание, не исключая даже карманных денег.
В Бухаресте имеется дом-общежитие студентов и студенток университета бессарабцев, где они живут
на полном иждивении “Национальной лиги”. Студенты эти путем переписки, личной пропагандой во
время вакаций привлекают молодежь в румынские университеты.
Агентом общества “Milcovul” в г. Кишиневе состоит румынский подданный Григорий Дмитриев
Константинеско – издатель-редактор газеты на молдавском языке “Гласул Бессарабией”, на издание
– 271 –

которой он получает пособие по 100-150 рублей в неопределенные сроки, что дает ему возможность
распространять эту газету в Бессарабской губернии почти даром в убыток себе. Названный Константинеско
ранее состоял учителем молдавского языка в Кишиневской Духовной cеминарии, но в 1907 году
во время забастовочных неурядиц в Семинарии, был замечен в агитации к забастовке среди учеников и
устранен от должности преподавателя. Часто бывает за границей, в Румынии.
Издающаяся в г. Кишиневе газета и журнал “Кувынт молдовенеск” находятся в связи с “Национальной
лигой” (донесение мое от 17 октября 1912 г. за № 1495) и для поддержания материальных
средств Лигой было выдано редакции журнала в конце 1913 г. 2000 франков (сведения за № 193, препровожденные
в б. район 30 января сего года).
Группа редакции газеты “Кувынт молдовенеск” озабочена в настоящее время недостатком средств
для издания газеты и журнала. Переговоры по этому поводу Николай Николаев Александри с представителем
“Национальной лиги” в Бухаресте выяснили, что профессор Йорга и друг. соглашаются субсидировать
регулярно упомянутую редакцию лишь в том случае если организуется легализованное общество,
во главе которого станут определенные лица, законным путем избранные. Причиной к постановке
таких условий послужил опыт 1906 года, когда Лига затратила на издание в г. Кишиневе молдавской
газеты “Бессарабец” (на молдавском языке) 50 тысяч франков и газета просуществовала очень короткое
время, так как ассигнованные деньги были расхищены.
В виду такого требования группа предполагает войти с ходатайством о легализации молдавского общества,
устав которого будет написан проживающим в г. Одессе доктором Георгием Степановым Главче –
ярым румынофилом. Образцом этого устава должен послужить устав ныне несуществующего Бессарабского
молдавского общества содействия народного образования и изучения родного края, утвержденного
Бессарабским губернатором, камергером Харузиным 23 ноября 1905 года.
Учредителями этого общества намечаются: Дическул, Феодосиу, Главче, Горе, Александри и друг.
Приложения: копия агентурных сведений от 30 января сего года за № 193, препровожденных в б.
район, Устав Бессарабского молдавского общества содействия народному образованию и изучению
родного края и извлечение из газеты “Dimineaţa” от 20 февраля 1914 года, издающейся в г. Бухаресте.
Полковник Нордберг
ASFR, DP, Secţia Specială, fond 102, 1914, inv. 244, dosar 300, filele 16 -17
– 272 –

CONTRIBUŢII LA ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
PRIMAR ŞI SECUNDAR DIN BASARABIA (1857-1878)
Alexandru ARGINT
Istoria Basarabiei sub ocupaţiile imperiale rusă şi
sovietică conţine multiple pagini triste din istoria românilor,
unele cu conotaţie tragică. Politicile de deznaţionalizare
şi asimilare a populaţiei majoritare române
din Basarabia anilor 1812-1917 fac parte din categoria
unor politici cu efecte nocive, pe care le-au promovat
autorităţile imperiale ruse pe durata celor 106 ani de
ocupaţie a Basarabiei. Consecinţele lor se resimt până
astăzi. Transilvania a fost sub ocupaţie străină aproape
un mileniu şi în prezent este o provincie istorică românească
cu un puternic sentiment naţional românesc,
iar basarabenii, pe durata celor două ocupaţii ruseşti –
imperială şi sovietică, şi-au pierdut, în marea lor majoritate,
identitatea naţională.
Acest proces reprobabil s-a realizat prin mai multe
căi şi metode de către regimul imperial rus de ocupaţie,
învăţământul şi biserica fiind cel mai frecvent folosite
pentru deznaţionalizarea românilor basarabeni. Din
aceste considerente se impune necesitatea studierii
mai aprofundate a învăţământului din Basarabia la
diferite etape, iar studiul nostru sperăm să constitue o
modestă contribuţie la elucidarea evoluţiilor în domeniul
învăţământului în anii 1857-1878. Totodată,
vom face o comparaţie cu dezvoltarea învăţământului
din Basarabia meridională din anii 1857-1878, perioadă
în care sudul Basarabiei cu judeţele Cahul, Ismail
şi Bolgrad au fost parte a Principatului Moldovei şi,
ulterior, a României.
Problema basarabeană, apărută la începutul secolului
al XIX-lea, a fost cercetată de numeroşi istorici,
reprezentanţi ai diferitor şcoli de istorie şi în diferite
perioade, cu diferite interpretări, unele total eronate,
care sunt în vogă şi astăzi. Nu vom încerca să elucidăm
acest aspect, dar, referitor la învăţământ, putem
menţiona că în diferite perioade i s-au dat interpretări
diferite. Istorici ruşi, contemporani evenimentelor,
încercau să susţină poziţia autorităţilor ţariste, care
impuneau ideea că populaţia băştinaşă era necărturară
şi că bazele învăţământului au fost puse de administraţia
rusă. Aici îi putem enumera pe P.A. Lotoţki, A.
Stadniţki, I.M. Parhomovici, A.M. Zaşciuc şi alţii care
s-au referit în lucrările lor la învăţământul din Basarabia
în perioada ocupaţiei imperiale ruse.
Istoricii români din secolul al XIX-lea ‒ începutul
secolului al XX-lea au criticat politica de rusificare
promovată de autorităţile imperiale ruse, inclusiv în
sfera instruirii, demonstrând că populaţia majoritară a
rămas şi mai necărturară decât până la anexarea Basarabiei
de către Imperiul Rus. Din această categorie
de cercetători fac parte B.P. Hasdeu şi C. Stere, care
cunoşteau situaţia reală din Basarabia, marele istoric
N. Iorga, profesorul Ştefan Ciobanu, Petre Cazacu,
Ion Nistor, Zamfir Ralli-Arbore şi mulţi alţii. Din
categoria altor lucrări dedicate istoriei învăţământului
din Basarabia fac parte un şir de lucrări cu caracter
memorialistic şi raporturile statistice ale unor funcţionari
din România şi din Imperiul Rus, care vor descrie
situaţia reală din învăţământ din cele două părţi ale
Basarabiei. În acest context îi vom menţiona pe V.A.
Urechia, directorul şcolilor de pe lângă Ministerul
Culturii şi Instrucţiunii Publice, V. Alecsandri, M.
Kogălniceanu – miniştri ai instrucţiunii publice, K.P.
Ianovski, directorul şcolilor din Basarabia.
În secolul al XX-lea s-au confruntat două curente
care, de fapt, reprezentau poziţia oficială a statului
sovietic şi a celui român în problema Basarabei. În
perioada interbelică, lupta ideologică s-a pus în practică:
politica educaţională a României în Basarabia şi
a sovieticilor în Transnistria. Confruntarea aceasta se
intensifică odată cu venirea la putere în România a lui
N. Ceauşescu, care va folosi acest segment în lupta sa
cu URSS. Important este faptul că aceasta a condus
la impulsionarea cercetarii problemei basarabene în
România şi la apariţia unor lucrări în domeniul dat.
În ultima perioadă s-au lansat o pleadă de istorici
din Republica Moldova şi România, care şi-au
dedicat activitatea ştiinţifică cercetării istoriei Basarabiei
moderne, inclusiv problemei învăţământului.
Menţionăm pe T. Cibotaru şi echipa sa care, în
lucrarea „Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagogice
în Moldova”, apărută la Chişinău în 1991, fac o
analiză generală a învăţământului rus din Basarabia
în perioada modernă, referindu-se şi la implicaţiile
pe care le-a avut influenţa românească asupra teritoriilor
sud-basarabene. Merită a fi evidenţiaţi aici istoricii
Gheorghe Negru, Ion Varta, Ion Negrei, Dinu
Poştarencu, Nicolae Ciachir, care, în cercetările lor,
au abordat şi problema învăţământului din Basarabia
modernă. Totodată, în ultimul timp se manifestă
o creştere a interesului pentru cercetarea acestei
– 273 –

probleme din partea tinerilor istorici, cum ar fi Diana
Eţco, care se ocupă de studierea învăţământului ecleziastic
în Basarabia, Nicolae Creţu, cu studiul său
dedicat învăţământului din Basarabia între anii 1870
şi 1918, Marina Chicaros, care investighează învăţământul
primar şi secundar de la sfărşitul secolului al
XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, Ivan Duminică
cercetează învăţământul în coloniile bulgare din
Basarabia, inclusiv sub administraţia românească.
Astfel, notăm interesul cercetătorilor din Republica
Moldova faţă de problema învăţământului din Basarabia
anilor 1812-1918.
Istoriografia română s-a preocupat permanent de
studierea problemei Basarabiei de Sud, inclusiv a învăţământului
său, care, în 1857-1878, a fost parte a învăţământului
românesc. Unul dintre cei mai importanţi
istorici care a scris despre învăţământul sud-basarabean
în 1857-1878 a fost istoricul Nichita Adăniloaie;
în lucrările sale, el se bazează pe multe documente de
arhivă. Armand Goşu este preocupat de problema învăţământului
din Basarabia în lucrarea colectivă „Istoria
Basarabiei de la începuturi pînă în 2003“, sub redacţia
lui Ioan Scurtu. Şi alţi istorici români abordează, mai
mult sau mai puţin, problema învăţământului în judeţele
sud-basarabene în perioada administraţiei române
în studiile dedicate învăţământului din România.
Este o eroare premeditată că în ţinutul dintre Prut
şi Nistru, n-ar fi existat o reţea de şcoli până la „eliberarea
rusească de sub jugul otoman”. Este cunoscut
faptul, demonstrat cu probe concludente de mai mulţi
istorici români, inclusiv de N. Iorga, că la 1812, în
Basarabia, funcţionau instituţii de învăţământ primare
şi secundare, care erau preponderent de tip ecleziastic,
pe lângă mănăstiri şi parohii. Ion Nistor menţionează
că la 1776, în acest teritoriu existau 5 şcoli domneşti,
cu excepţia raialelor turceşti. O cauză a dispariţiei acestora
a fost războiul ruso-turc din anii 1806-1812 1 . O
altă dovadă a funcţionării unor şcoli înainte de anexare
o constitue cererile colective ale târgoveţilor din
Chişinău, care solicitau administraţiei ruse înfiinţarea
unei şcoli primare, motivându-şi demersul prin existenţa
acesteia în perioada precedentă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în învăţământul
primar şi secundar laic din Basarabia s-au
produs anumite evoluţii. Merită să ne referim, în mod
succint, la instituirea unei reţele de şcoli primare, de tip
parohial. Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat
în anul 1813, şi Pensionul Nobilimii – prima şcoală
1
I. Nistor, Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească,
Chişinău, 1991, pp. 248-249.
secundară laică din ţinut, inaugurat în anul 1816 pe
lângă acelaşi seminar, nu satisfăceau nici pe departe
toate necesităţile în domeniul instruirii copiilor. Au
fost înaintate mai multe petiţii colective autorităţilor
ruse, în care se solicita deschiderea de şcoli în care să fie
instruite odraslele negustorilor şi ţăranilor. Lipsa unor
reacţii adecvate din partea autorităţilor imperiale ruse
a avut ca efect deschiderea unor numeroase şcoli de tip
particular, cu instruire la domiciliul învăţătorilor, dar
şi a numeroase şcoli bisericeşti parohiale. Trebuie să
amintim că asemenea tipuri de şcoli au existat în ţinut
până la răşluirea acestuia, în anul 1812.
Reprezentanţii nobilimii locale au instituit în
această perioadă o reţea întreagă de pensioane particulare,
adeseori fără permisiunea autorităţilor. Coloniştii
germani deschid şcoli parohiale săteşti cu predare în
limba germană pentru copiii lor. De un atare privilegiu
se bucurau şi comunităţile de colonişti bulgari, care
aveau învăţământ primar propriu în limbile bulgară
şi rusă. Comunităţile de evrei îşi dezvoltă sistemul
educaţional prin şcoli sau clase particulare înfiinţate
de profesori doar pentru elevi etnici evrei, iar în 1839,
la Chişinău se înfiinţează o şcoală evreiască publică de
băieţi 2 . Aceste şcoli erau încurajate de stat, însă administraţia
ţaristă nu s-a grăbit să înfiinţeze şcoli primare
şi pentru etnicii moldoveni, care erau defavorizaţi.
În această perioadă continuă să funcţioneze şcolile
mănăstireşti existente până la dezmembrarea Principatului
Moldovei. De asemenea, se cunoaşte un mare
număr de şcoli private – o cerinţă a timpului, care se
vor dezvolta până în anii ’50, când administraţia rusă
va impune un control mai riguros şi numărul lor se va
reduce la doar câteva în întreaga regiune.
Abia în anul 1824, în Basarabia a fost instituită
reţeaua de şcoli primare, cu instruire reciprocă, de
tip lancasterian. În acel an, şcoli de acest fel au fost
deschise la Chişinău, Bălţi şi Ismail, iar trei ani mai
târziu, în anul 1827 – la Tighina şi Hotin. Acestea au
fost primele şcoli primare de stat din Basarabia, însă
ele nu erau subordonate Ministerului Învăţământului,
ci autorităţilor bisericeşti 3 . În anii ’30-’40 au mai
fost înfiinţate încă şapte şcoli de acest tip. Importanţa
acestei categorii de şcoli constă în faptul că în cadrul
lor a fost admisă predarea şi în limba română. Cu
toate acestea, impactul şcolilor lancasteriene asupra
procesului de instruire din Basarabia n-a fost unul
2
Şt. Purici, Introducere în istoria Basarabiei, Ed. Universităţii
„Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006, p. 61; I. Scurtu
(coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în
2003, ediţia a III-a, Editura Institutului Român, Bucureşti,
2003, p. 60.
3
T. Cibotaru (coord.), Istoria învăţămîntului şi gîndirii pedagogice
în Moldova, Ed. Lumina, Chişinău, 1991, p. 189.
– 274 –

semnificativ, întrucât numărul celor instruiţi era unul
infim, de ordinul câtorva sute de elevi pentru un ciclu,
care dura până la cinci luni şi care, cum ne dăm bine
seama, nu putea să ofere în niciun caz studii profunde
absolvenţilor acestui tip de şcoală, totul reducându-se
la însuşirea unor elementare cunoştinţe în domeniul
citirii şi scrierii. În a doua jumătate a anilor ’30, aceste
şcoli îşi pierd importanţa, în primul rând din cauza
reducerii subvenţionării din partea statului.
În a doua jumătate a anilor ’30 şi în anii ’40, în Basarabia
a fost instituită o reţea a şcolilor primare subordonate
ministerelor domeniului statului şi al învăţământului
public, care, din cauza numărului lor mic,
dar şi a unei subvenţionări nesemnificative au avut un
impact minor asupra instruirii publice în Basarabia.
Odată cu instituirea în anul 1828 a şase şcoli ţinutale
(în literatura de specialitate, ele mai sunt numite
şi şcoli judeţene), în Basarabia se înfiinţează învăţământul
secundar laic. Aceste şcoli erau întreţinute
din aşa-numitul fond basarabean de 10%. Începând
cu anul 1830, 50% din subvenţiile pentru acest tip de
şcoli erau alocate din fondurile Ministerului Instrucţiunii
Publice. În debutul activităţii lor, ele se bucurau
de un anumit prestigiu, fiind apreciate de cei care
doreau să-şi instruiască odraslele în respectivele instituţii.
Cu timpul, importanţa lor a decăzut, mai ales
după reorganizarea lor în anii 1835-1837, când au fost
excluse din ciclul liceal.
Instituirea în anul 1833 a Liceului Regional din
Chişinău semnifică consolidarea învăţământului
secundar laic din ţinut. Această instituţie de învăţământ
avea menirea să pregătească viitori funcţionari
pentru instituţiile publice din ţinut. Durata studiilor
în liceu era de şapte ani. Predarea era în limba rusă.
Corpul profesoral era alcătuit, aproape în exclusivitate,
din reprezentanţi ai etniilor ucrainene şi ruse. Un singur
etnic român făcea parte din colectivul acestei instituţii.
Elevii, în marea lor majoritate, erau, de asemenea, din
rândul grupurilor minoritare, cu preponderenţă ruşi şi
ucraineni, românii fiind în minoritate.
În anul 1835, pe lângă acest liceu, a fost deschis un
pension, destinat instruirii elevilor care descindeau
din familii mai sărace ale nobililor basarabeni şi ale
unor funcţionari cu o salarizare modestă.
La 1842 se înfiinţează cea mai importantă instituţie
de educaţie profesională din Basarabia, şcoala basarabeană
de pomicultură, care pune bazele învăţământului
profesional laic. Din toate şcolile profesionale din
Basarabia din prima jumătate a secolului al XIX-lea
ea va fi cea mai bine dotată şi organizată, avănd rolul
major în dezvoltarea vinificaţiei, viticulturii şi grădinăritului
din Basarabia. În 1844 la Sarata, iar în 1848 la
Bolgrad se vor înfiinţa câte o şcoală de cadastru, aici
pregătindu-se specialişti şi în alte domenii.
Conform unor statistici, către anul 1850, în
provincie funcţionau aproximativ 300 de şcoli de
diferite tipuri, publice şi private, în care învăţau aproximativ
10 000 de tineri 4 . Petre Cazacu menţionează
că după Războiul Crimeii se produce un avânt al învăţământului
primar laic rus: în 1855 erau 89 de şcoli
primare cu 86 de învăţători şi 2.120 de elevi 5 . Acest
proces a fost stopat de anumite dificultăţi socialeconomice
pe care le întâmpina Sankt Petersburgul în
promovarea unor atare politici.
În anii ’50-’60 ai secolului al XIX-lea, învăţământul
din Basarabia înregistrează un regres evident,
ca urmare a situaţiei precare interne şi externe a
Imperiului Rus. Se atestă funcţionarea anevoioasă
sau închiderea mai multor şcoli primare, se instituie
un control mai riguros asupra procesului de înfiinţare
a şcolilor particulare, se elimină şi mai drastic
predarea limbii române (ca disciplină şcolară opţională,
ea păstrându-se doar în liceul din Chişinău).
Deşi în anii anteriori s-a produs o anumită evoluţie
pozitivă a sistemului educaţional primar şi secundar
în Basarabia, în deceniul cinci, multe şcoli primare
sunt desfiinţate din cauza lipsei finanţării din partea
statului, învăţământul secundar sau mediu se afla în
aceeaşi stare, continuând să funcţioneze următoarele
instituţii: Liceul Regional din Chişinău, şcoala de
pomicultură, şcolile judeţene rămase, şcolile primare
parohiale, şcolile coloniştilor etc.
În felul acesta, regimul imperial de ocupaţie ignoră
învăţământul din acest ţinut, iar ceea ce se mai implementa
în domeniul instruirii publice se face pentru
necesităţile administrative şi în conformitate cu un
proces tot mai intens de rusificare. Politica educaţională
era îndreptată spre formarea unor supuşi loiali
împăratului, sistemului imperial şi bisericii, ceea ce
izola şi mai mult societatea rusă, în general, şi cea basarabeană,
în particular, de tendinţele din Europa.
Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
învăţământul din Basarabia înregistrează o anumită
evoluţie fără careva efecte pentru românii basarabeni,
care rămân marginalizaţi în domeniul educaţional,
prioritatea fiind acordată coloniştilor şi minorităţilor
etnice, care vor fi încurajaţi de autorităţi prin diferite
moduri, inclusiv prin acordarea dreptului la instruire
în limba maternă şi rusă.
Deşi în Principatul Moldovei nu era o situaţie mai
4
Şt. Purici, op. cit., p. 61.
5
P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918),
Ed. Viaţă Românească S.A., Iaşi, p. 146.
– 275 –

ună în privinţa învăţământului primar şi secundar
laic, care era aproape inexistent, aici se produc la
mijlocul secolului al XIX-lea procese importante, care
se datorează curentului paşoptist, care va determina
tot mai mult conducerea administrativă şi politică de
la Iaşi să spijine dezvoltarea şi modernizarea învăţământului.
Ideile reformatoare vor conduce la o emancipare
naţională, care va dicta necesitatea implementării
unui învăţământ laic, centralizat, pentru poporul
de rând. Acest lucru va duce la revoluţionarea învăţământului
în Principatul Moldovei, şi în general în
Principatele Române.
În urma Războiului Crimeii din 1853-1856, Imperiul
Rus, învins de Anglia, Franţa şi Imperiul Otoman,
a fost nevoit să cedeze gurile Dunării Istanbulului, iar
acesta le-a încredinţat spre administrare Principatului
Moldovei. Astfel, după Congresul de Pace de la Paris
din 1856, după 44 de ani, partea de sud a Basarabiei,
cu cele două ţinuturi ale Ismailului şi Bolgradului va
reveni la trupul Moldovei. Acest moment constituie
începutul unui nou epizod în istoria părţii meridionale
a Basarabiei. Până la 1878, când această parte a
Basarabiei din nou va fi reanexată de ruşi, sud-basarabenii
vor participa, alături de conaţionalii lor, la lucrările
adunării ad-hoc de la Iaşi, la alegerea lui Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor al ambelor Principate, care va
înfăptui unirea, şi nu mai puţin important ‒ la procesul
de modernizare şi democratizare a societăţii române,
în general, şi a celei sud-basarabene, în particular.
După retrocedarea sudului Basarabiei către Principatul
Moldovei, aici s-a demarat un proces de modernizare
a învăţământului primar laic. Se înregistrează
progrese în înfiinţarea şcolilor elementare pe moşiile
boierilor şi ale mănăstirilor. Învăţământul laic primar
era insuficient dezvoltat din cauza restanţelor societăţii
româneşti în domeniul modernizării. Cu toate
acestea, administraţia de vărf, în frunte cu domnitorul
Gr. Al. Ghica, implementează politici şi legi de organizare
a învăţământului primar laic. Apariţia pe scena
politică moldovenească a unor personalităţi remarcabile
ca V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Hurmuzaki
a condus la implementarea ideilor democratice,
ca învăţământul primar laic gratuit, dezvoltarea învăţământului
de toate gradele, pregătirea profesională a
cadrelor didactice etc.
La 1851, sub patronajul lui Gr. Al. Chica s-a
întocmit „Aşezămîntul pentru reorganizarea învăţăturilor
publice în Principatul Moldovei”, care includea
prevederile sus-enumerate, preconizând multiple activităţi
organizatorice în sfera învăţământului. Acest
document preconiza înfiinţarea şcolilor pentru toată
populaţia şi de toate genurile, elaborarea de manuale,
pregătirea specialiştilor, înfiinţarea a 63 de şcoli
primare, câte una în fiecare plasă 6 . Greutăţile financiare
cu care se confrunta Iaşul nu au permis realizarea integrală
a acestui proiect, cu toate acestea, administraţia
a încurajat şi chiar i-a obligat pe marii proprietari şi
mănăstirile să înfiinţeze pe moşiile lor şcoli primare. În
felul acesta, procesul de înfiinţare şi dezvoltare a reţelei
învăţământului primar înregistrează un avânt, care va
produce efecte pozitive pe viitor.
În domeniul instruirii, proiectele modernizatoare
ale paşoptiştilor moldoveni nu au fost abandonate,
fiind instituită baza învăţământului primar, ca urmare
a donaţiilor marilor proprietari şi mănăstirilor, care
înfiinţau şcoli pe domeniile lor la indicaţia autorităţilor.
Aceasta a fost o soluţie, chiar dacă una provizorie,
pentru instruirea populaţiei. Un rol aparte în
încurajarea înfiinţării unor asemenea şcoli a avut Gh.
Asachi, directorul Departamentului Instrucţiunii,
care a contribuit la deschiderea unor atare şcoli pe
domeniile mănăstireşti.
În anii ’50, în Principatul Moldovei, în posturi de
conducere au fost promovaţi numeroşi reprezentanţi
ai curentului paşoptist, care susţineau ideea educării
maselor largi în spiritul naţional, creştin şi formarea
unor cetăţeni activi ai societăţii.
În 1856, la mănăstirea Trei Ierarhi îşi deschide uşile
Şcoala Normală, sau Preparandală, care avea scopul de
a pregăti cadre didactice pentru şcolile primare laice
din ţară. Elevii acestei şcoli erau instruiţi timp de un
an, perioadă în care, ca viitori învăţători, erau iniţiaţi
în arta pedagogiei şi finisau cursurile cu o evaluare a
cunoştinţelor acumulate şi o practică la şcoala primara
a mănăstirii Trei Ierarhi. Absolvenţii urmau să fie
repartizaţi în diferite colţuri ale ţării pentru a înfiinţa
şcoli primare de stat în sate şi ţărguri.
Până la 1857, în cele trei judeţe sud-basarabene
a funcţionat un anumit număr de şcoli, dar ele erau
orientate de către administraţia rusă, cu preponderenţă,
spre coloniştii bulgari şi ţăranii de stat, care,
în majoritatea lor, erau etnici ruşi şi ucraineni, iar
predarea se efectua în limba rusă. Populaţia românească
din acest teritoriu era văduvită de şcoli
primare. Şcolile primare ruseşti au devenit adevărate
instrumente de deznaţionalizare, din care motiv mulţi
români nu le frecventau 7 . Totodată, Războiul Crimeii
6
N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar (1859-
1918), Ed. Cris Book Universul, Bucureşti, 1998, p. 24.
7
N. Roşca, Basarabia şi ministrul integrator Daniel
Ciugureanu, Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2010, p. 23.
– 276 –

şi prezenţa armatelor pe aceste teritorii au avut ca efect
închiderea multor şcoli sud-basarabene.
După restituirea celor trei districte Cahul, Bolgrad
şi Ismail Principatului Moldovei, administraţia
moldovenească demarează o amplă politică de culturalizare.
P. Costandache, delegat de Departamentul
Instrucţiunii Publice într-o inspecţie în cele trei
judeţe, constată că aici exista doar şcoala ţinutală din
Bolgrad, cu două clase şi şcolile primare ale coloniştilor
bulgari cu predare în limba „rosiană”, întreţinute
de obştile săteşti. Însă, menţionează el, au existat şcoli
ţinutale şi şcoli elementare şi în alte oraşe din sudul
Basarabiei, care, deja către 1857, nu mai funcţionau.
De asemenea, se constată un interes viu al populaţiei
autohtone pentru educaţie, care era de acord
să subvenţioneze şcolile primare din localităţi prin
intermediul administraţiilor locale. El insistă pe lângă
autorităţile de la Iaşi să repartizeze în această regiune
profesori calificaţi şi cele necesare pentru redeschiderea
şcolilor vechi şi înfiinţarea de altele noi 8 .
Un rol important în crearea bazei învăţământului
primar românesc în cele trei judeţe basarabene l-a avut
Ion Ionescu de la Brad, responsabil pentru coloniile
basarabene. El a cerut, în repetate rânduri, 25 de învăţători
instruiţi la şcoala preparatorială pentru a înfiinţa
cu ajutorul lor şcoli primare la sate. Ion Ionescu
de la Brad personal a mers la Iaşi, unde a ales şi a
convins 15 absolvenţi ai acestei şcoli să vină în această
regiune pentru a crea şcoli primare, care urmau să
răspândească românismul, curmat de regimul imperial
rus de ocupaţie.
Astfel, în septembrie 1857 s-au deschis în satele
din sudul Basarabiei 15 şcoli primare, şi anume în:
Babele, Colibaşi, Anadol, Slobozia, Frecăţei, Cişmichioi,
Cartal, Vulcăneşti, Hagi Abdula, Şichirlichitai,
Taşbunar, Caragaci, Satul Nou, Erdecburno, Hagi
Curda. În 1858 se vor înfiinţa şcoli şi în alte sate din
această regiune, precum şi şcoli primare urbane de
băieţi la Ismail, Bolgrad, Cahul, Chilia, Reni 9 . De
asemenea, s-au înfiinţat şcoli primare urbane de fete la
Bolgrad, Cahul şi Ismail şi s-a preconizat crearea unor
şcoli de fete la Reni şi Chilia şi a unor şcoli de băieţi la
Leova şi Toceni, care se vor deschide după unirea celor
două principate române 10 . Profesorii erau de origine
română, absolvenţi ai şcolii preparatoriale, de o pregătire
şi calificare înaltă sau, în rare cazuri, învăţătorii au
8
N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 25.
9
Ibidem, p. 26.
10
N. Adăniloaie, „Învăţămîntul în sudul Basarabiei între
anii 1857-1878”, Revista istorică, T. IV, nr. 9-10, 1993,
p. 896.
fost recrutaţi din rândul preoţilor.
Deci, chiar din primii ani ai administrării sudului
Basarabiei, conducerea moldovenească acordă o
atenţie deosebită învăţământului, ceea ce denotă interesul
vital de a integra căt mai rapid aceată regiune în
spaţiul educaţional moldovenesc autohton cu predare
în limba română. Aceasta determină populaţia autohtonă
majoritară de a-şi da odraslele la şcoală, deoarece
educaţia se făcea în limba lor maternă.
În restul judeţelor din Moldova, înfiinţarea
primelor şcoli primare de către preparanzii absolvenţi
va avea loc abia în toamna anului 1858, în număr
de 22. De remarcat că în judeţele sud-basarabene, în
toamna anului 1858 existau deja 25 de şcoli primare
săteşti şi 8 şcoli primare urbane – în Bolgrad, Cahul,
Ismail, Chilia şi Reni 11 .
Reforma sistemului educaţional, mai ales după
unirea definitivă a celor două principate, devine esenţială
şi necesară noilor condiţii.
Mai multe elemente ale Aşezământului din 1851,
după unirea celor două principate, care nu mai
răspund noilor obiective dictează elaborarea unei noi
politici şi unor noi programe şcolare pentru ambele
principate, cu conotaţie unitară şi complexă. Cu toate
acestea, unele prevederi ale Aşezământului din 1851,
cu elemente ce corespund tendinţelor de modernizare
a ţării, sunt utilizate în continuare. Astfel, în
septembrie 1862, Ministerul Culturii aprobă un
program unitar de studii, care a fost elaborat de către
organul consultativ de pe lângă el, Consiliul superior
de instrucţiune. El prevedea împărţirea obiectelor
de studii în patru cicluri, clase ale şcolilor primare,
începând cu cele mai uşoare şi terminând cu cele mai
complexe. În clasa I-a, se studiau cunoaşterea literelor,
silabisirea, citirea după tabel, cele patru operaţii aritmetice
cu numere întregi, citirea şi scrierea caligrafică
după model şi dictanto, studierea elementelor
de catehism şi însuşirea rugăciunilor. În clasa a II-a se
studia despre plante, animale şi minerale şi împărţirea
pământului în continente şi oceane, pe hartă. Citirea
pe cărţi bisericeşti, istoria sacră pe scurt, cele patru
lucrări aritmetice cu numere complexe şi geografia
Principatelor Române cu indicare pe hartă se efectua
în clasa a III-a. În clasa a IV-a se studiau biografiile
domnitorilor mai importanţi, părţile cuvântului şi
gramatica, împărţirea politică a Europei pe hartă,
unităţile de măsură, conducerea vaselor, o geografie
economică a Principatelor etc. 12 .
11
N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 29.
12
Ibidem, pp. 42-43.
– 277 –

De asemenea, se instituie funcţia de inspector
şcolar pentru judeţe, fiecare având câteva judeţe în
raza lui de acţiune. În general, fiecare inspector avea
în responsabilitatea sa până la 4 judeţe, revenindu-le
rolul de coordonare şi de control al activităţii instituţiilor
şcolare primare din aceste judeţe. Aceştia propuneau
spre numire învăţătorii, le coordonau activităţile,
îi verificau la capitolul îndeplinirii cerinţelor puse,
duceau evidenţa şi îndeplineau rapoarte cu privire la
situaţia existentă. Ei asigurau legătura dintre stat şi
şcoală, care simplifica procesul administrativ al sistemului
educativ primar. Instituţia inspectorului şcolar
se va păstra şi după reforma instrucţiunii publice din
1864, însă într-o altă formă.
Şcolile elementare române în sudul Basarabiei
erau sub jurisdicţia statului, care îşi asuma responsabilitatea
de a le asigura cu materiale didactice. Majoritatea
lor însă nu au fost înfiinţate de stat, deoarece
înfiinţarea de şcoli revenea mai mult comunităţilor
săteşti, marilor proprietari de pământ şi mănăstirilor,
care asigurau şcoala cu local, inventar, mobilier şi, de
multe ori, cu salariu pentru învăţători, care primeau
un salariu derizoriu de la stat. În şcolile sud-basarabene,
situaţia era ceva mai bună decât în celelalte
regiuni ale Moldovei, aici învăţătorii fiind susţinuţi de
către comunităţile săteşti, fenomen mai rar întălnit în
alte părţi, aceasta atrăgând profesori în regiunea dată.
La 25 noiembrie 1864, domnitorul Al. Ioan Cuza a
promulgat „legea instrucţiunei”, care va plasa România
printre primele ţări din Europa cu o lege bazată pe un
şir întreg de principii democratice ca: gratuitatea,
obligativitatea învăţământului primar, unitatea învăţământului
român, inclusiv a celui primar de la sat şi
oraş, prin uniformizarea programelor de studii. Legea
dispunea egalitatea reprezentanţilor ambelor sexe la
educaţie, separarea învăţământului superior de cel
mediu, obligativitatea unui anumit nivel de pregătire
şi calificare a cadrelor didactice şi angajarea prin
concurs, ceea ce avea ca scop îmbunătăţirea nivelului
de profesionalism al învăţătorilor etc. Aplicarea legii
va conduce la împărţirea învăţământului în trei cicluri
(primar, secundar şi superior), la instituirea învăţământului
primar de 4 ani obligatoriu şi gratuit. La fel,
au fost înfiinţate multe licee şi s-au consolidat universităţile
moderne de la Iaşi şi Bucureşti 13 .
Merită a fi menţionate aici şi obiectele de studiu
din învăţământul primar: citirea şi scrierea, catehismul,
noţiuni de gramatică, de geografie, de istorie
13
I.A. Pop, Istoria Românilor, colecţie iniţiată şi coordonată
de Anatol Vidraşcu, Ed. Litera, Chişinău, 2010, p. 140.
a ţării, de drept administrativ al ţării, de igienă, cele
patru operaţii aritmetice, sistema legală a unităţilor
de măsură. Părinţii achitau o amendă de 10 parale
pentru o zi de absenţă. Se prevedea instituirea în
fiecare comună a câte o şcoală, înfiinţându-se funcţiile
de revizor, care urmau să supravegheze şi să inspecteze
şcolile primare dintr-un judeţ sau două, şi o funcţie de
subrevizor, acesta fiind elementul intermediar dintre
revizor şi şcoala primară.
Deşi nu se va reuşi implementarea în totalitate a
tuturor prevederilor acestei legi moderne (înfiinţarea
de şcoli primare pentru ambele genuri în toate comunele,
gratuitatea studiilor şi finanţarea din partea
statului etc.), ea va constitui un pilon important
pentru dezvoltarea de mai departe a învăţământului
din România, inclusiv din cele trei judeţe sud-basarabene
până în toamna anului 1878.
Un eveniment controversat pare să fie hrisovul
acordat de caimacanul Vogoride, în iunie 1858, bulgarilor,
care le confirma privilegile şi drepturile. Astfel,
bulgarilor prin acest document li se oferă dreptul
de a folosi limba bulgară în educaţie şi cult, în egală
măsură cu cea română. De asemenea, se înfiinţează un
gimnaziu la Bolgrad, care urma să fie bilingv 14 .
Gimnaziul din Bolgrad, sau Şcoala Centrală din
Bolgrad, era format din 7 clase, ca un liceu, împărţit în
două cicluri. Această şcoală avea drept scop să pregătească
învăţători, profesori, scriitori de cancelarie, necesari
pentru administraţia românească. Ciclul întâi, care
cuprindea clasele 1-3, pregătea învăţători săteşti şi scriitori
pentru colonie, iar ciclul al doilea, cu clasele 4-7,
urma să pregătească profesori. Trebuie de amintit că
această şcoală avea cea mai bogată bibliotecă din sudul
Basarabiei, cu 541 de volume 15 . Conducerea acestei
instituţii era asigurată de trei epitropi aleşi din rândul
nobilimii bulgare mai înstărite. Aceştia, împreună cu
directorul şcolii, formau Comitetul de inspecţie ce
supraveghea şcolile din districtul Bolgradului 16 .
Astfel, notabilii bulgari primesc drept majoritar
în conducerea Comitetului de inspecţie din Bolgrad.
Aceasta a umbrit dezvoltarea învăţământului primar
românesc, prin faptul că ei încercau pe diferite căi să
restricţioneze activitatea profesorilor români sud-basarabeni,
înlocuindu-i cu conaţionalii lor. Acest Comitet
de inspecţie a adus din Rusia ca director al Şcolii Centrale
din Bolgrad pe D. Mutief, care a impus studierea tuturor
14
Hrisovul Şcolei Centrale din Bolgradu, Tipografia Şcolei
Centrale, Bolgrad, 1864, p. 80.
15
N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p.
899.
16
M. Tetiuhin, „Învăţămîntul din sudul Basarabiei între
anii 1857-1878”, Învăţătorul modern, nr. 3 (13), iunie,
2011, p. 33.
– 278 –

disciplinelor în limba rusă, înlocuind istoria românilor
cu istoria rusă şi discriminând limba română, prin
conferirea acesteia a unui statut de obiect facultativ la
sine acasă. Tot din ordinele lui, copiii românilor nu erau
primiţi la şcoală, pe motiv că nu cunoşteau limba rusă
şi bulgară. Atare discriminare a nemulţumit populaţia
românească din colonii, care de asemenea contribuia
la întreţinerea acestei şcoli, însă nu se puteau bucura de
drepturile legitime acordate de statul român 17 .
În 1861, din cei 25 de învăţători români au rămas
doar 10, aceştia fiind mereu persecutaţi şi rezistând
eroic tuturor maltratărilor morale şi psihologice. De
asemenea, tot mai mult este eliminat învăţământul
în limba română, chiar şi din coloniile locuite de
români. Noii profesori nu aveau nivelul de pregătire
al profesorilor români, fiind în majoritatea lor clerici
pregătiţi în timpul dominaţiei ruseşti. Pregătirea lor
nu corespundea cu noile cerinţe şi necesităţile societăţii
moderne în proces de afirmare. Uneori, la aceeaşi
şcoală, inspectorii numeau un profesor, iar Comitetul –
altul, ceea ce anula practic toate eforturile şi prevederile
modernizatoare ale legii instrucţiunii din 1864. Acest
fapt este evidenţiat de V.A. Urechia şi de M. Kogălniceanu
ca unul destabilizator în dezvoltarea învăţământului
românesc. Totodată, nici pe departe nu se respecta
reglementarea predării limbii române, nici chiar în
coloniile dominate de românii basarabeni, lucru care îi
aducea la disperare chiar şi pe unii demnitari de la Iaşi 18 .
Aceste nereguli vor fi înlăturate abia în 1869 de către
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Ivan Duminică consideră că învăţământul în
gimnaziu era bulgaro-român, datorită necesităţii tinerilor
absolvenţi de a se integra în instituţiile superioare
de învăţământ din ţară. Totuşi, acesta recunoaşte că
limba română era disciplină şcolară şi nu avea statutul
de limbă de instruire 19 . Încă mai rău era în învăţământul
ecleziastic, unde procesul de predare la şcoala
pentru instruirea clerului şi la seminarul duhovnicesc
din Ismail se făcea în limba rusă şi română 20 . Acest
lucru ne oferă un tablou clar al mentalităţii bulgarilor,
care nu acceptau realităţile locale.
17
N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p.
897.
18
N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 29.
19
И. Думиника, „Языковая проблема в колониях бессарабских
болгар, отошедших к Молдавскому княжеству
после 1856 года”, în Кирило-Мефодіївські
читання. Матеріали Міжнародної наукової
конференції 21 травня 2010, Харків, 2010, л. 51.
20
I. Duminică, „Viaţa spirituală a bulgarilor din Basarabia
română în anii 1856-1878”, Revista de etnologie şi culturologie,
Vol. IX-X, Chişinău, 2011, p. 95.
Există o explicaţie şi pentru atare situaţie: statutul
privilegiat de care s-au bucurat bulgarii în timpul
regimului rusesc de ocupaţie i-a format ca o minoritate
prorusă, care tindea mai mult spre Imperiul Rus.
Totodată, acordarea privilegiilor de către administraţia
moldovenească a creat o situaţie favorabilă de
dezvoltare a limbii bulgare şi ruse în viaţa cotidiană a
bulgarilor. „Bulgarii şi găgăuzii continuau a se bucura
de toate drepturile şi libertăţile lor naţionale, avînd
centrul lor în Bolgrad” 21 . Însă necesitatea de a se
integra în aparatul administrativ şi dorinţa de a urma
studiile la instituţiile superioare de învăţământ îi vor
determina pe mulţi bulgari să înveţe şi limba română.
Chiar dacă situaţia era precară, totuşi învăţământul
primar a evoluat în acest judeţ, unde, la 1861, erau 31
de şcoli, iar la 1871 – deja 53, din care 26 salarizate de
stat şi 27 – de comune 22 . Către sfărşitul adminiştraţiei
române, în cele 60 de comune ale judeţului erau 76
de şcoli, lucru foarte îmbucurător, însă nivelul profesional
al învăţătorilor era insuficient, din cauza că doar
35% din ei aveau pregătirea necesară 23 .
Dacă în judeţul Bolgrad situaţia era una complicată
şi deloc favorabilă, alta era atmosfera în celelalte
judeţe. În judeţul Cahul, la insistenţele prefectului
Iancu Ciucă, se înfiinţează şcoli săteşti prin diferite
donaţii ale marilor moşieri şi arendatori, care îşi
asumau angajamentul pentru întreţinerea lor, echiparea
lor, construcţia unor localuri sau donarea lor
pentru şcoală. De asemenea, se întâlnesc foarte multe
cazuri când preoţii înfiinţează şi întreţin asemenea
şcoli din buzunarul propriu. Nici comunităţile de
răzeşi nu se eschivează de la acest proces. Astfel, către
mijlocul anilor ’60, în judeţul Cahul funcţionează în
toate comunele câte o şcoală 24 . În anul 1867, şcolile
din Tomai, Cârpeşti, Mingir şi Sărata-Răzeşi au fost
avansate la nivelul de „şcoli model”. Un lucru foarte
important pentru acest judeţ era faptul că marea majoritate
a învăţătorilor aveau o pregătire corespunzătoare,
fiind absolvenţi ai şcolii normale preparandale
din Iaşi şi seminarişti. Mai regretabil era că numărul
şcolilor finanţate de stat era mic, doar 11, salariile
învăţătorilor fiind mici, pe când în judeţul Bolgrad, în
1873, 30 de şcoli erau subvenţionate de stat, iar satele
erau mai bogate şi aveau posibilitatea să ofere salarii
mai mari învăţătorilor săi.
Nici judeţul Ismail nu a fost ocolit de procesele
21
I. Nistor I., op. cit., p. 193.
22
N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p.
897.
23
Ibidem, p. 898.
24
N. Adăniloaie, Istoria învăţămîntului primar..., p. 30.
– 279 –

de modernizare începute în societatea românească şi
în teritoriul sud-basarabean. La 1 mai 1857, la Ismail
se creează o şcoală pentru instruirea clerului, în care
procesul educaţional era în limbile română şi rusă.
Acest gimnaziu avea menirea să pregătească preoţii
locali pentru coloniile bulgare şi era format din
directorul Filaret Scriban şi clericii Simion Topalov
şi Iacov Ceaikovski, care erau învăţători 25 . Putem
deduce foarte uşor care era nivelul de predare a limbii
române în acest gimnaziu. S-au făcut diferite încercări
de a înfiinţa şcoli primare şi în satele din împrejurimile
Ismailului, însă conducerea oraşului se opunea
insistent acestor iniţiative, ceea ce a influenţat negativ
asupra răspândirii limbii române în acest judeţ.
La 14 noiembrie 1864 este deschis, la Ismail,
seminarul teologic, care avea la bază şcoala duhovnicească.
Seminarul avea patru clase, erau admişi doar
absolvenţii şcolilor laice. Absolvind această instituţie,
aceştia aveau dreptul să-şi continue studiile la seminarul
din Iaşi. Profesorii erau de origine bulgară şi
rusă. Mulţi dintre absolvenţi au activat în calitate de
profesori la acest seminar teologic 26 . Acest seminar
dispunea de o bibliotecă cu 264 de volume 27 , care avea
un rol important în instruirea elevilor din această
instituţie de învăţământ.
Un eveniment important a fost înfiinţarea, în
1873, la Ismail, a gimnaziului de băieţi, care avea
rolul de pregătire a viitorilor seminarişti şi a cadrelor
didactice pentru şcolile primare din regiune. O nouă
instituţie secundară la Ismail va fi înfiinţată în 1877 ‒
şcoala normală, care, după venirea autorităţilor ruse, va
fi transferată, împreună cu corpul didactic, la Galaţi 28 .
Aceste centre de instruire din Ismail au avut rolul
de a pregăti elite în sudul Basarabiei, care urmau să
se integreze în diferite sfere de activitate, nu numai
ecleziastică. Chiar dacă studiile se efectuau mai mult
în limba rusă şi bulgară, ele vor permite dezvoltarea
bulgarilor sub aspect cultural şi entitar, permiţându-le
păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi limbii naţionale.
Administraţia română a încercat românizarea bulgarilor
şi integrarea lor în societatea românească, însă
acest lucru nu a reuşit din lipsa dorinţei populaţiei
bulgare de a studia limba română, iar sentimentele
panslavistice au prevalat. Deşi nu acceptau să studieze
în limba română, bulgarii şi găgăuzii renunţau uşor la
limbile naţionale şi studiau în limba rusă, lucru nefast
25
I. Duminică, op. cit., p. 95.
26
Ibidem.
27
N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p.
899.
28
Ibidem, p. 898.
pentru dezvoltarea lor culturală. Această tradiţie se
păstrează şi în prezent, fapt care de-a lungul istoriei
a contribuit la creşterea numărului populaţiei vorbitoare
de limbă rusă.
Şcolile primare şi secundare din judeţele sud-basarabene
aveau o frecvenţă destul de bună, însă şcolile
primare rurale sufereau de o frecventare mai slabă în
perioada lucrărilor agricole, când părinţii îşi luau copiii
la aceste lucrări. În general, copiii frecventau şcolile
rurale. De exemplu, şcoala din Vulcăneşti întrunea 70
de elevi, iar cea din Cişmichioi – 50 de elevi 29 .
În cei aproximativ 20 de ani de administrare românească,
în sudul Basarabiei au existat, după opinia lui Ion
Nistor, 125 de şcoli primare cu o „populaţiune şcolară”
de 3.000 de băieţi şi 944 de fete 30 . Însă numărul era mai
mare. Constantin Aldea identifica 124 şcoli primare
rurale, 7 şcoli primare orăşeneşti, un liceu clasic complet
(şcoala centrală) din Bolgrad, un gimnaziu şi un seminar
teologic la Ismail, cu un număr de elevi ce depăşea 3.000
de băieţi şi 944 de fete 31 şi o şcoală normală în acelaşi
oraş 32 . Nichita Adăniloaie consideră că în sudul Basarabiei,
în cei aproximativ 20 de ani de administraţie românească,
s-au creat 125 de şcoli primare rurale cu 2.904
elevi şi 1.022 eleve şi 15 şcoli primare urbane cu 709 elevi
şi 332 eleve. În total, au fost înfiinţate şi au funcţionat
144 de instituţii de învăţământ (140 primare şi patru
secundare), care, în anul de studii 1877-1878, erau frecventate
de 5.291 de şcolari 33 .
În Basarabia Centrală şi de Nord, lucrurile se
complicau din cauza situaţiei tot mai precare din
Imperiul Rus. Criza profundă afectează toate domeniile
de activitate, inclusiv cel educaţional. Dacă la
1850, în întreaga Basarabie funcţionau 300 de şcoli
de toate nivelurile 34 , în anii 1858-1859 existau 2 licee
clasice cu internat, 7 şcoli urbane cu 3 clase, 9 şcoli
lancasteriene şi 2 şcoli rurale cu 2 clase, 4 şcoli evreieşti
de stat de gradul I şi una de gradul II, şi mai multe şcoli
particulare 35 , în total 162 de instituţii de învăţământ
(pentru mai multe informaţii vezi anexa 1 şi anexa 2).
Acestă stare a lucrurilor scoate în evidenţă marea criză
prin care trecea învăţământul din Basarabia rusească.
Dacă am aborda problema învăţământului evreiesc,
ar trebui de menţionat că la 1858-1859, sub auto-
29
N. Adăniloaie, „Istoria învăţămîntului primar...”, p. 41.
30
I. Nistor, op. cit., p. 193.
31
C. Aldea, O istorie zbuciumată, Basarabia pîna la 1920,
Editura Academiei de Înalte Studii, Bucureşti, 1993, p. 71.
32
N. Adăniloaie, Învăţămîntul în sudul Basarabiei..., p.
900.
33
Ibidem.
34
Şt. Purici, op. cit., p. 61.
35
Z. Arbore, Basarabia în secolul XIX-lea, text îngrijit de
Ion şi Tatiana Varta, Ed. Novitas, Chişinău, 2001, p. 472.
– 280 –

itatea Ministerului Învăţământului Public erau 129
de şcoli primare evreieşti 36 . La începutul anilor ’60
funcţionau 2 şcoli publice pentru evrei (la Chişinău
şi Soroca), 5 şcoli confesionale finanţate de comunităţile
evreieşti, 20 de şcoli private de fete şi 14 de băieţi
în care limba de instruire era idiş. În anii ’60-’70 ai
secolului al XIX-lea, aceste instituţii au fost forţate să
treacă la predarea tuturor disciplinelor în limba rusă,
cu excepţia religiei şi limbii materne 37 .
Era încurajat şi învăţământul etnicilor germani,
care aveau largi drepturi şi privilegii în domeniul
instruirii. Ei aveau dreptul să înfiinţeze şcoli cu predare
în limba germană, cu profesori etnici germani cu o
înaltă pregătire, în care se studia şi limba rusă. Către
anul 1871, în fiecare din cele 28 de colonii germane
existau şcoli primare 38 .
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
şcolile primare din Basarabia erau împărţite în mai
multe categorii: - şcolile primare din subordinea
Ministerului Învăţământului Public, în care situaţia
era puţin mai favorabilă din punct de vedere material,
datorită implicării statului. Aici instruirea se făcea în
limba rusă, cu elemente ecleziastice, învăţătorii erau
mai bine pregătiţi din punct de vedere profesional,
iar elevii, către mijlocul secolului al XIX-lea, provin
tot mai mult din clasele înstărite; - şcolile primare
din subordinea Ministerului Domeniilor de Stat,
erau înregistrate mai mult în localităţile săteşti, unde
ministerul de resort nu înfiinţa şcoli. Jumătate din ele
aparţineau coloniştilor bulgari şi germani, precum şi
minorităţii evreieşti. Această categorie mai includea
şcolile de voloste, care erau înfiinţate pentru copiii
ţăranilor de pe moşiile statului, în care durata studiilor
era de doi ani; - şcolile parohiale bisericeşti şi instituţiile
de învăţământ particular, care erau categorii
aparte ale învăţământului primar 39 .
Situaţia se schimbă în anii ’60, când are loc reformarea
învăţământului primar în Imperiul Rus,
inclusiv în Basarabia. „Regulamentul şcolilor elementare
pentru popor”, aprobat de guvernul ţarist în
1864, va fi aplicat în Basarabia în 1868 şi va produce
unele schimbări. În primul rând, predarea se va face
numai în limba rusă, iar controlul statului devine şi
mai pronunţat. Toate şcolile primare de toate tipurile
devin „şcoli elementare pentru popor”, studiinduse
religia, citirea, scrisul, cele patru operaţii aritmetice,
cântarea bisericească, durata studiilor fiind de
36
T. Cibotaru (coord.), op. cit., p. 200.
37
Şt. Purici, op. cit., p. 60.
38
Ibidem.
39
T. Cibotaru (coord.), op. cit., pp. 190-195.
2-3 ani. Supravegherea şcolilor se făcea de către un
consiliu judeţean (cu excepţia şcolilor parohiale bisericeşti),
care era compus din: un profesor de liceu sau
directorul şcolii judeţene, şeful poliţiei din judeţ, un
preot, doi reprezentanţi ai zemstvei şi unul al oraşului
respectiv, care alegea şeful consiliului. Consiliul era
împuternicit cu emiterea autorizaţiilor de închidere
a şcolilor, numirea sau concedierea învăţătorilor etc.
Prezenţa poliţiei în acest consiliu avea scopul de a
impune controlul statului asupra deciziilor, ceea ce a
ştirbit din ideea reformei, care era destul de modernizatoare
pentru acele timpuri.
K.P. Ianovski, directorul şcolilor din ţinut, preciza,
cu prilejul implementării noului regulament, în 1868,
că situaţia învăţământului primar era destul de critică,
iar datele prezentate erau formale şi fictive în registrele
de evidenţă 40 . Astfel, chiar şi oficialii responsabili
recunoşteau situaţia deplorabilă din domeniul învăţământului.
Era nevoie de o reformă a învăţământului primar,
însă statul nu aloca mijloacele financiare necesare
pentru înfiinţarea de şcoli primare. În acest context, în
noiembrie 1868, guvernatorul general al Novorosiei şi
Basarabiei semnează o hotărâre prin care organizarea
şi întreţinerea şcolilor rurale erau preluate de comunitatea
obştească, care semna un contract prin reprezentantul
său. Aceasta a avut un rol pozitiv, deoarece,
doar în anii 1868 şi 1869, au fost înfiinţate 25 de şcoli
rurale primare. Datorită acestei finanţări, s-au reorganizat
şi celelalte şcoli din cadrul Ministerului Învăţământului
Public, care, la 1869, vor constitui 131 de
şcoli cu 4.557 de elevi, faţă de 36 de şcoli cu 1.285 de
elevi în 1865 41 .
Putem observa o frecvenţă în medie de aproximativ
35 de elevi pe şcoală, dacă e să credem datelor oficiale.
Însă trebuie să luăm în calcul că din aceşti elevi doar o
mică parte o constituiau etnicii români, care nu prea
frecventau aceste şcoli, cu predare în limba rusă, care
lor le era străină. Nu este un secret că administraţia
de ocupaţie ţaristă a încurajat incadrarea unui număr
cât mai mare de copii în procesul educativ, mai ales
din minorităţile etnice care învăţau mai repede limba
rusă. Copiii băştinaşilor, din cauza frecvenţei mai
puţin exemplare, cunoşteau slab limba rusă sau nu o
cunoşteau de loc, acest lucru fiind totodată un scut
protector contra rusificării populaţiei băştinaşe.
Creşterea rapidă a numărului de şcoli se mai datorează
şi trecerii şcolilor primare din subordinea Minis-
40
Ibidem, p. 298.
41
Ibidem, p. 299.
– 281 –

terului Domeniilor de Stat în subordinea Ministerului
Învăţământului Public. Din cele 131 de şcoli doar una
era întreţinută de stat, restul fiind finanţate de administraţia
oraşelor, de comunităţile săteşti etc. Şcolile
ministerului de resort erau mai bine asigurate cu învăţători,
manuale şi materiale didactice. Dar calitatea
studiilor era încă joasă, din cauza folosirii metodei
vechi de silabisire, de învăţare mecanică, fără a înţelege
textul sau sensul cuvântului. Lipseau şi programele
de învăţare comune, acest fapt complica starea
învăţământului elementar, ca urmare diferenţiindu-se
conţinutul predării la sat şi la oraş. La şcolile primare
rurale se preda doar religia, citirea, scrisul şi cele patru
operaţii aritmetice, pe când la oraş existau şi alte
obiecte de studiu, ca ştiinţele naturii, istoria, geografia
şi cântul 42 . Deci, învăţământul primar din oraşe era
mai avansat, iar aici îşi făceau studiile mai mult copiii
funcţionarilor ruşi şi ai reprezentanţilor altor minorităţi
etnice. Astfel că putem identifica şi acest aspect al
favorizării acestor categorii de populaţie, ţăranii basarabeni
fiind preponderenţi la sate.
În cea mai deplorabilă situaţie se găseau şcolile
parohiale bisericeşti (212 la număr în 1867), care
aveau şi cele mai slabe rezultate şi un număr mic
de elevi. Mai avansate erau şcolile judeţene, care,
în această perioadă, erau incluse în categoria celor
primare. Aici se studia religia, gramatica limbii ruse,
caligrafia, geografia lumii şi cea a Rusiei, istoria universală
şi cea a statului rus şi altele, inclusiv unele cursuri
de instruire profesională. Ele erau mai mult orientate
spre categoriile sociale mai înstărite.
Trebuie de menţionat în acest context că şcolile
judeţene, care, după Liviu Marian, sunt instituţii
primare superioare de învăţământ, după reformarea
lor conform legii din 31 mai 1872 au fost transformate
în şcoli orăşeneşti cu 4 şi 6 ani de studii 43 . T.
Ciobotaru consideră că acestea sunt şcoli primare,
şi nu medii, potrivit statutului lor din 1828, clasificându-le
şi el ca şcoli primare avansate, luând în
consideraţie faptul că absolvenţii acestor şcoli erau
angajaţi ca învăţători la şcolile parohiale bisericeşti sau
ministeriale 44 . Noi considerăm că ele, prin noul statut
adoptat la 1872, se situau în categoria şcolilor primare
orăşeneşti, păstrând unele aspecte ale învăţământului
primar, dar aveau un nivel mai înalt de instruire decât
şcolile primare ordinare.
42
Ibidem.
43
L. Marian, „Cultura şi şcoală”, în Basarabia. Monografie
(coord. Ştefan Ciobanu), Ed. Universitas, Chişinău,
1993, p. 252.
44
T. Cibotaru (coord.), op. cit., pp. 299-300.
În vederea aplicării noului regulament, în 1869,
K.P. Ianovski, directorul şcolilor din ţinut, elaborează
un „Plan de învăţământ” pentru şcolile primare cu
o clasă şi pentru cele de la oraşe din cadrul Ministerului
Învăţământului Public, care includea lista disciplinelor
şcolare şi o mică descriere a conţinutului
şi a metodelor şi procedeelor de predare. Din acest
context lipsea limba „moldovenească”, astfel că documentul
dat avea valoare doar pentru şcolile ruse.
Dacă e să facem o evaluare finală a procesului de
evoluţie a învăţământului primar din Basarabia ţaristă,
am putea constata că la 1875, existau doar 355 de şcoli
primare urbane şi rurale, având 28.186 de elevi într-o
populaţie de 1.052.013 locuitori 45 . Dacă comparăm
cu alte gubernii sau cu cele trei judeţe sud-basarabene,
această statistică este una deplorabilă, mai ales dacă e
să calculăm şi numărul populaţiei băştinaşe române,
inclusă în acest proces de instruire.
Învăţământul secundar a fost şi el vizat de reformele
anilor ’60 din Imperiul Rus. Conform statutului
şcolar din 1864, se admiteau liceele clasice (cu predarea
celor două limbi vechi clasice – latina şi elina), reale
(fără predarea limbilor clasice) şi semiclasice (cu
studierea unei limbi vechi). Prioritate se acorda înfiinţării
liceelor clasice. Apare şi necesitatea dezvoltării
învăţământului secundar pe genuri: se deschid licee
pentru fete, care devin tot mai multe şi de o calificare
mai înaltă. Liceele erau obligate să posede biblioteci,
materiale didactice necesare, precum şi laboratoare.
Ele devin instituţii de învăţământ pentru toate clasele
sociale, chiar dacă mulţi ţărani nu aveau posibilitatea
să îşi trimită copiii la studii în aceste instituţii. Se
anulează pedepsele corporale şi înjosirile.
Liceul regional din Chişinău rămânea unica instituţie
laică de învăţământ mediu, aici predându-se
limba română, limba greacă şi dreptul. Punerea în
aplicare a prevederilor statutului din 1864 l-a transformat
în liceu semiclasic cu predarea limbi latine, iar
limba română s-a studiat facultativ până în 1866.
În 1871, în urma multiplelor demersuri, Circumscripţia
de învăţământ Odesa autoriza la 11 februarie
înfiinţarea unui gimnaziu de băieţi la Chişinău, în care
intrau primele patru clase paralele ale liceului, cu 151
de elevi 46 . La 15 mai 1872 a fost adoptat „Regulamentul
despre şcolile reale”, care va sta la baza fondării, în
45
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura,
ediţie îngrijită de Cornel Scafeş, Ed. Ştiinţa, Chişinău,
1992, p. 75.
46
N. Creţu, „Structura şi organizarea învăţămîntului în
Basarabia (1870-1918)”, Caiet de istorie, anul II, nr.
4(8), septembrie 2003, p. 10.
– 282 –

1873, a şcolii reale din Chişinău cu şapte clase, ultima
fiind suplimentară. Doar peste 15 ani va fi înfiinţată
o a doua şcoală reală în Basarabia, în oraşul Comrat 47 .
La 1879 şi 1880, după eforturi considerabile, se
înfiinţează la Akkerman şi, respectiv, Ismail câte un
gimnaziu de băieţi, care, împreună cu gimnaziul din
Chişinău, la 1884, vor fi reorganizate în licee a câte
şase clase 48 .
Învăţământul secundar de fete se dezvolta mai lent,
dar şi în acest domeniu se înregistrează unele progrese.
În anul 1864, pentru instruirea fiicelor de clerici, la
Chişinău se înfiinţează şcoala eparhială pentru fetele
de clerici 49 . Aici tinerele se pregăteau nu numai pentru
viaţa ecleziastică, unele din eleve deveneau învăţătoare
la şcolile primare pentru fete din diferite localităţi
basarabene. La 1871, zemstva gubernială din Basarabia
va lua în administrare gimnaziul Belingov, care avea
ca scop pregătirea învăţătoarelor pentru învăţământul
primar de fete şi astfel se vor pune bazele învăţământului
secundar de stat pentru fete. În 1872 se va înfiinţa,
în conformitate cu „Regulamentul pentru învăţământul
de fete” din mai 1870, un gimnaziu de fete la
Akkerman cu trei clase, care, ulterior, va fi reorganizat
în gimnaziu cu opt clase. Mai târziu, vor fi deschise
progimnazii de fete în Bolgrad şi Ismail, fiind reorganizate
în gimnazii cu 6-7 clase 50 . Observăm că, în perioada
cercetată, învăţământul secundar de fete era slab
dezvoltat, ca şi cel de băieţi, care înregistrează un regres.
Astfel, la 1875, pe întreg teritoriul Basarabiei
ruseşti funcţionau 5 şcoli secundare de băieţi cu 1081
de elevi şi 3 şcoli secundare de fete cu 779 de eleve,
în total 8 şcoli secundare cu 1.860 de elevi 51 . Făcând
o comparaţie cu cele 3 judeţe sud-basarabene, în care
existau 4 instituţii secundare în anul şcolar 1877-
1878, putem constata că regimul de ocupaţie rus nu
acorda atenţia cuvenită învăţământului secundar.
După această descriere a situaţiei învăţământului
în cele două regiuni ale Basarabiei ‒ una sub administraţie
rusă, altă sub administraţie română, ar fi necesar
să realizăm nişte concluzii. Observăm că învăţământul
evoluează atât în judeţele sud-basarabene, cât şi în
Basarabia Centrală şi de Nord, însă această evoluţie
este diferită. Autorităţile centrale ale Moldovei, apoi
ale României vor întreprinde eforturi susţinute, ca
să încurajeze dezvoltarea învăţământului primar şi
secundar în sudul Basarabiei, însă problemele finan-
47
Ibidem.
48
T. Cibotaru (coord.), op. cit., p. 307.
49
P. Cazacu, op. cit., p. 144.
50
N. Creţu, op. cit., p. 10.
51
L. Marian, op. cit., p. 252.
ciare şi politice nu vor permite prea multe, unele
proiecte frumoase rămânând irealizabile în această
perioadă. Important este că în această parte a Basarabiei
se studia în limba română, lucru care a dus la
trezirea conştiinţei naţionale a ţăranului basarabean şi
la păstrarea ei în continuare sub ocupaţia rusească.
Administraţia română, chiar dacă a încercat
promovarea românismului în acestă regiune, nu s-a
impus de o manieră categorică şi radicală, coloniile
de bulgari nevalorificând pe deplin oportunitatea
oferită de autorităţi de a studia în limba lor maternă.
Această minoritate, fiind încă loială fostei administraţii
ruseşti, nu înţelegea pe deplin importanţa acestei
libertăţi şi mulţi membri ai comunităţii bulgare erau
ostili atât noii administraţii, cât şi populaţiei autohtone.
Ei continuă să studieze în limba rusă, deşi aveau
dreptul să utilizeze limba bulgară în învăţământ,
şi impun limba rusă şi coloniilor basarabene din
districtul Bolgrad. Acordarea de privilegii populaţiei
bulgare a condus la dezvoltarea lor multilaterală, chiar
dacă aceasta lovea în interesul lor naţional. Aceasta
demonstrează democratizarea societăţii româneşti,
care era mai tolerantă, decât regimul ţarist, care obliga
toate etniile din Basarabia să studieze în limba rusă şi
mai puţin în limbile lor naţionale.
În Basarabia sub guvernare rusă, în anii 1857-1878,
studierea în limba rusă este obligatorie, excepţie fiind
doar unele şcoli parohiale mănăstireşti. Administraţia
ţaristă înfiinţează şcoli de toate nivelurile, însă ele devin
străine basarabenilor din cauza impunerii ca limbă de
predare a limbii ruse, pe care populaţia băştinaşă nu o
ştia. Favorizate erau însă minorităţile etnice, care, fiind
mai flexibile, se integrau în politica administraţiei ruse.
Aceasta explică şi numărul ştiutorilor de carte din Basarabia,
dedus de Ion Nistor: 10 din 100 de moldoveni
ştiau carte, germanii – 63 din 100, evreii – 50 din 100,
ruşii – 40 din 100, bulgarii – 31 din 100 52 . I. Nistor
evidenţiază în mod corect că utilizarea limbii ruse în
şcolile primare îi îndepărta pe ţăranii basarabeni de
şcoli şi, chiar dacă acestea erau frecventate de copiii lor,
nu se observau efectele scontate în privinţa deznaţionalizării
şi asimilării, deoarece copiii frecventau slab şi
nu depuneau efort pentru a studia limba rusă, întrucât
şcolile acestea le erau străine.
Dacă e să facem o generalizare a dezvoltării învăţământului
în sudul Basarabiei, putem vorbi despre o
dezvoltare intensă în primii ani de după reîntregire,
datorită avântului democratic din societatea românească
şi dorinţei de a înlătura influenţele negative
52
I. Nistor, op. cit., p. 254.
– 283 –

ale guvernării ruse. Guvernul de la Iaşi, apoi cel de la
Bucureşti au încurajat educarea populaţiei din regiune
prin înfiinţarea diferitor instituţii de învăţământ de
diverse niveluri, prin aprobarea unui şir de decizii
şi a legii instrucţiunii publice, care aveau menirea să
schimbe lucrurile în bine în domeniul educaţional.
Totodată, metodele de predare, obiectele de studiu
şi personalul încadrat în procesul de instruire se
deosebea în şcolile din cele două regiuni ale Basarabiei.
Administraţia română încerca să folosească în instrucţiunea
publică primară învăţători bine pregătiţi, care
erau atestaţi şi verificaţi. Învăţământul primar rural şi
urban nu se diferenţia, programa era unică, aşa cum nu
se proceda în provincia basarabeană sub stăpânire rusă,
unde era o diferenţiere de niveluri şi obiecte de studiu,
care puţin se asemănau şi păstrau mici influenţe ecleziastice.
Metodele evoluate, „importate” din Occident
erau tot mai des folosite în şcolile de toate nivelurile
de instruire din România, pe când în Rusia lucrurile
evoluau greu, din cauza şovinismului şi conservatorismului
ţarist, care cu greu accepta schimbările.
În sudul Basarabiei, învăţământul era simplificat,
laicizat, însă bine organizat, pe când în Basarabia
ţaristă se păstra influenţa ecleziastică, dogmatică, iar
gramatica şi citirea limbii ruse făceau inutilă instruirea
pentru copiii care nu ştiau şi nu doreau să însuşească
limba rusă. Învăţarea mecanică era o altă problemă
gravă a învăţământului rus, care încă se baza pe această
metodă de instruire, care în România începe să fie
eliminată prin studierea unor discipline şcolare ce
necesitau o gândire activă.
Putem afirma că nu numărul de şcoli a determinat
rezultatele politicii educaţionale a administraţiei
române sau ruse (deşi este important şi acesta), ci
modul de administrare şi implementare a reformelor,
care erau diferite şi aveau scopuri diferite. Guvernarea
rusă depunea eforturi să educe un cetăţean rus
supus şi devotat regimului ţarist şi bisericii ruse, pe
când paşoptiştii români, prin reformele lor, au avut
ca misiune educaţia pentru toţi şi crearea de cetăţeni
activi, care să-şi iubească ţara. În Moldova şi, ulterior,
în România se inculcă o cultură a educaţiei, aceasta
nemaifiind un privilegiu de castă ca în Imperiul Rus,
ci o necesitate obiectivă a timpului, iar obligativitatea
venea să responsabilizeze masele pentru viitorul ţării.
În concluzie, în anii 1857-1878, în Basarabia se
creează un sistem de învăţământ modern. Deşi el avea
multe neajunsuri, important era că se întreprindeau
măsuri de modernizare şi în sudul Basarabiei, şi în Basarabia
rusească, fiecare regim în modul său. Regimul
ţarist încuraja învăţământul în limba rusă, acceptat de
minorităţile etnice, iar România implementa învăţământul
modern naţional în limba română.
RESUME
CONTRIBUTIONS A LA HISTOIRE DE
L’EDUCATION PRIMAIRE ET SECONDAIRE
DANS LA BESSARABIE (1857-1878)
Le problème de l’éducation dans la Bessarabie du
XIX e siècle a été abordé par plusieurs historiens et de
manière différente : parfois objective, parfois tendencieuse.
Notre étude vise une brève analyse retrospective de
l’enseignement primaire et secondaire laïque de la Bessarabie
dans les années 1857-1878, quand la Bessarabie de
sud a été retrocédée à la Principauté de Moldavie par la
décision du Congrès de paix de Paris en 1856 par l’Empire
russe, qui continuait d’occuper l’autre partie de la Bessarabie.
L’étude de cette période nous offre la possibilité
d’observer le contraste entre l’enseignement laïque dans
la Bessarabie de sud (où l’enseignement se faisait dans la
langue roumaine, l’enseignement primaire était gratuit et
obligatoire, et l’on assurait les droits et les privilèges des
colonistes bulgaires, qui bénéficiaient de l’enseignement
dans leur langue maternelle et de l’autonomie dans
l’enseignement pendant les années 60 du XIX e siècle) et
l’enseignement dans la Bessarabie russe (où la réforme était
appliquée lentement et visait la russification de la population
autochtone ; quoiqu’on avait connu une croissance du
nombre des écoles primaires et sécondaires, l’instruction
en russe faisait que l’école devient étrangère aux Roumains
de Bessarabie).
Donc, les réformes se distinguent par le fond et le
style : celle introduite dans la Bessarabie de sud construit
une institution moderne et libérale, celle appliquée par
l’Empire russe est conservative et vise la protection du
système autocratique.
En comparant les deux systèmes scolaires, qui nous
offrent deux modèles différents, on constate que le régime
russe d’occupation, malgré les efforts, n’a pas réussi à
attirer la population autochtone dans l’école russe, et le
grand nombre d’analphabètes parmi les paysans de la Bessarabie
russe est une preuve de ce fait, tandis que en Bessarabie
de sud la population, indifférement de ses origines, a connu
un essor en matière d’éducation dans les années 1857-1878.
Bibliografie:
1. Adăniloaie, N. Istoria învăţămîntului primar (1859-1918),
Ed. Cris Book Universul, Bucureşti, 1998.
2. Adăniloaie, N. „Învăţămîntul în sudul Basarabiei între anii
1857-1878”, Revista istorică, T. IV, nr. 9-10, 1993.
3. Aldea, C. O istorie zbuciumată, Basarabia pînă la 1920,
Editura Academiei de Înalte Studii, Bucureşti, 1993.
4. Arbore, Z.C. Basarabia în secolul al XIX-lea, text îngrijit de
Ion şi Tatiana Varta, Ed. Novitas, Chişinău, 2001.
5. Bărsescu, Şt. Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţămîntul,
– 284 –

gîndirea pedagogică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978.
6. Cazacu, P. Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Ed.
Viaţă Românească S.A., Iaşi.
7. Ciobanu, Şt. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, ediţie
îngrijită de Cornel Scafeş, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992.
8. Cibotaru, T.T. (coord.), Istoria învăţămîntului şi gîndirii
pedagogice în Moldova, Ed. Lumina, Chişinău, 1991.
9. Costescu, Gh.N. Contribuţii la studierea învăţămîntului
nostru primar, Ed. Institutul de Editură şi Arte Grafice, Bucureşti,
f.a.
10. Creţu, N. „Structura şi organizarea învăţămîntului
în Basarabia (1870-1918)”, Caiet de istorie, anul II, nr. 4(8),
septembrie 2003.
11. Duminică, I. „Viaţa spirituală a bulgarilor din Basarabia
română în anii 1856-1878”, Revista de etnologie şi culturologie,
vol. IX-X, Chişinău, 2011.
12. Hrisovul Şcolei Centrale din Bolgradu, Tipografia Şcolei
Centrale, Bolgrad, 1864.
13. Marian, L. „Cultura şi şcoală”, în Basarabia. Monografie
(coord. Ştefan Ciobanu), Ed. Universitas, Chişinău, 1993.
14. Nistor, I. Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească,
Chişinău, 1991.
15. Pop, I.A. Istoria Românilor, colecţie iniţiată şi coordonată
de Anatol Vidraşcu, Ed. Litera, Chişinău, 2010.
16. Purici, Şt. Introducere în istoria Basarabiei, Ed. Universităţii
„Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006.
17. Roşca, N. Basarabia şi ministrul integrator Daniel Ciugureanu,
Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2010.
18. Scurtu, I. (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi pînă
în 2003, ediţia a III-a, Editura Institutului Român, Bucureşti,
2003.
19. Tetiuhin, M. „Învăţămîntul din sudul Basarabiei între
anii 1857-1878”, Învăţătorul modern, nr. 3(13), iunie, 2011.
20. Думиника, И. „Языковая проблема в колониях бессарабских
болгар, отошедших к Молдавскому княжеству после 1856
года”, în Кирило-Мефодіївскі читання. Mатеріали Mіжнародної
наукової конференції 21 травня 2010, Харків, 2010.
Lista Instituţiilor de învăţămînt din Basarabia aflate sub autoritatea Ministerului Educaţiei pentru anul 1858
Anexa 1 53
Gimnaziul din Chişinău cu Pensionul, parte a acestuia
Şcoli judeţene
1. Şcoala din Chişinău nr.1
2. Şcoala din Chişinău nr. 2
3. Şcoala din Hotin
4. Şcoala din Bălţi
5. Şcoala din Bender
6. Şcoala din Akkerman
7. Şcoala din Soroca
Şcoli parohiale lancasteriene
1. Şcoala din Chişinău nr.1
2. Şcoala din Chişinău nr. 2
3. Şcoala din Hotin
4. Şcoala din Bălţi
5. Şcoala din Bender
6. Şcoala din Akkerman
7. Şcoala din Otaci
8. Şcoala din Orhei
9. Şcoala din Soroca
Şcoli parohiale rurale
1. Manzîr, judeţul Bender din localitatea Manzîr
2. Truşeni, judeţul Chişinău din satul Truşeni
Şcoli evreieşti de stat
1. Or. Chişinău: de gradul unu şi doi.
2. Or. Hotin
3. În Briceni: de gradul I
Instituţii de învăţămînt private
Pensioane de băieţi cu statutul de şcoală judeţeană întreţinute în oraşul Chişinău
1. Învăţătorul gimnaziului Cerneavscki
2. Învăţătorul pensionar al gimnaziului Busar
Judeţul Soroca în locul celui din Otaci
3. Întreţinut de educatorul la domiciliu Dulschi
Pensioane de fete cu grad de şcoală judeţeană subvenţionată din oraşul Chişinău
1. Şcoala de fete a Anastasiei şi Ecaterinei Ghizo
2. Şcoala de fete a văduvei Tereza Forş
3. Şcoala de fete a Verei şi Ludmilei Cozlova
Oraşul Hotin
4. Şcoala de fete a Evlampiei Ghiscebeu
53
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6768, f. 202/203 v.
– 285 –

Oraşul Akkerman
5. Şcoala de fete a Eudochiei Miscev
Şcoala parohială din or. Bender subvenţionată
6. Văduva locotenentului Ecaterina Chelpş
Şcoala de fete cu grad de şcoală parohială din or. Akkerman subvenţionată
1. Văduva căpitanului Tereza Zaicev
Şcoală de băieţi din or. Akkerman pe lîngă biserica armenească
1. Întreţinută de comunitatea armenească din Akkerman
Pensioanele de băieţi private sub denumirea de instituţii de educaţie subvenţionate de funcţionarii direcţiei şcolilor din Basarabia
Oraşul Chişinău 7
Oraşul Bălţi 2
Oraşul Soroca 2
Total 11
Instituţii de învăţămînt evreieşti private subvenţionate de evrei
Şcoli de fete
Oraşul Chişinău
Şcoala lui Iankel Şeinfeldom şi Iosif Bliumenfeld
Oraşul Hotin
Şcoala lui Narim Tiutinman
Şcoli Hadarim
În oraşul Chişinău: primare................. 31
şi judeţ de gradul II ............10
În oraşul Hotin: primare .....................33
şi judeţ de gradul II ................3
În oraşul Bălţi: primare ...................... 13
şi judeţ de gradul II ................. 6
În oraşul Bender şi judeţ: primare ....... 7
În oraşul Akkerman : primare .............. 8
şi judeţ de gradul II ........ 1
În oraşul Orhei: primare 1
Total:
Primare ..................... 93
De gradul II ............... 20
Directorul şcolilor din Basarabia
Semnătura
În regiunea Basarabia funcţionează următoarele instituţii de învăţămînt (pentru anul 1858):
Instituţii de învăţămînt
Numărul instituţiilor
– 286 –
Numărul
funcţionarilor şi profesorilor
Anexa 2 1
elevilor
Gimaziul cu pensionul din componenţa sa 2 29 304
Şcoli judeţene 7 58 581
Şcoli parohiale lancasteriene 9 13 426
Şcoli parohiale rurale 2 4 64
Şcoli evreieşti de stat de gradul II 1 5 34
Şcoli evreieşti de stat de gradul I 4 11 112
Pensioane private pentru băieţi 3 - 56
Pensioane private pentru fete 6 - 205
Pensioane pentru băieţi private, au denumirea de instituţii de educaţie,
în care are loc numai educarea, dar instruirea se realizează 11 - -
în şcolile publice, unde ei figurează ca elevi.
Şcoli private pentru băieţi 1 - 67
Şcoli private pentru fete 1 - 20
Şcoli evreieşti pentru fete 2 3 96
Hadarimuri primare 93 99 1788
Hadarimuri de gradul II 20 20 124
În total: 162 242 3877
Notă: Denumirile instituţiilor de învăţămînt sunt incluse într-o listă specială.
1 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6768, f. 204.

EVACUAREA EVREILOR DIN TÂRGUL FLOREŞTI, PE MOTIVUL AFLĂRII
ÎN AFARA ZONEI EVREIEŞTI, DUPĂ DOCUMENTE INEDITE
Alexandr ROITMAN
Până în anul 1772, administraţia rusă nu a avut o
experienţă propriu-zisă în gestionarea problemelor
legate de comunitatea evreiască, din simplul motiv că
până la acel moment nu a existat o comunitate stabilă în
Imperiul Rus. Evreii care locuiau în Imperiu erau nenumeroşi
şi puteau fi întâlniţi doar în Sankt Petersburg
(aflaţi în ilegalitate) şi Novorosia (cu statutul de colonişti
de o naţionalitate „necunoscută”). Mai cu seamă
că, potrivit unui ordin imperial, prezenţa evreilor, cu
atât mai mult crearea unor comunităţi evreieşti autonome
pe tot cuprinsul ţării era interzisă 1 .
Odată cu expansiunea teritorială a Imperiului Rus,
are loc creşterea populaţiei evreieşti, cea mai mare
parte dintre aceştia locuind în pământurile polone:
după cele trei împărţiri ale Recei Pospolite, Imperiul
primeşte o „moştenire evreiască” considerabilă. Preocuparea
de bază a birocraţiei ruse, după 1772, o constituia
integrarea evreilor în sferele socială şi economică
ale ţării, deja legiferate la acel moment. După mai
multe discuţii şi dezbateri între consilierii Ecaterinei
a II-a, s-a convenit că activitatea economică a evreilor
este negativă pentru Imperiu, ca urmare era de
nepermis ca evreii să fie admişi în inima statului rus,
idee confirmată de către preşedintele Comerţ-colegiului,
contele A.R. Voronţov 2 .
Legea esenţială care a determinat relaţia dintre
evrei şi statul rus a devenit Ordinul din 23 decembrie
1791, conform căruia populaţia de origine iudaică
„trebuia să fie ţinută în graniţele istorice şi naturale ale
răspândirii sale de odinioară, unde le vor fi garantate
drepturile cetăţeneşti şi burgheze”, cu alte cuvinte li se
interzicea accesul în guberniile interne ale Rusiei. Deja
către anul 1835, această legiferare a primit denumirea
de Certa osedlosti 3 (Черта oседлости), guberniile
care au intrat în Zona Evreiască au fost: Basarabia,
Vilna, Vitebsk, Volânia, Grodno, Ekaterinoslav, Kiev,
1
Дж. Д. Клиер, Россия собирает своих евреев. Происхождение
еврейского вопроса в России: 1772-1825, Изд.
Мосты Культуры/Гешарим, Москва, 2000, p. 95.
2
Ibidem, p. 134-135.
3
Traducerea termenului întâmpină dificultăţi, în original, în
limba rusă, denumirea completă fiind Черта постоянной
еврейской оседлости (Certa postоiannoy evrejskoj osedlosti). În
engleză termenul este Pale of the Settlement, în română ar fi cea
mai convenabilă folosirea termenului Zona Evreiască (Bogdan
Duică), conform altor cercetători traducerea ar fi „Zona
admisă evreilor pentru viaţă sedentară” (Valentin Tomuleţ).
Kovno, Minsk, Movilău, Podolsk, Poltava, Taurida,
Herson și Cernigov, această lege a fost în vigoare până
în anul 1917 4 .
Formarea Zonei a avut loc treptat, prin adăugarea
consecutivă a unor noi teritorii, schimbarea
finală fiind realizată în anul 1835, când a fost formată
configuraţia clasică. În cazul Basarabiei, îndată după
anexarea acesteia la Imperiul Rus în 1812, ea devine o
ţintă de colonizare internă, formând automat hotarul
sud-vestic al Imperiului şi, respectiv, al Zonei. Populaţia
regiunii creşte rapid, iar migraţia evreilor din alte
locuri se face tot mai vizibilă, fenomenul anexării generează
atât o posibilitate pentru colonizare, cât şi posibilitatea
sedentarizării populaţiei evreieşti flotante.
Sunt reprezentative cuvintele gubernatorului Urusov
în legătura cu Zona Evreiască și restrângerea acesteia
cu introducerea legilor din 3 mai 1882: „Legile
interzic așezarea evreilor în afara târgurilor și orașelor.
În cazul particular al evreilor basarabeni, aceștia au
primit dreptul să-și aleagă ca loc de trai doar 10-19
orașe și în jur de 30 de târguri, astfel mai corect ar fi să
considerăm că nu Gubernia cu cele 4 mln. de destine
ale sale constituie adevărata Zona evreiască pentru
evreii basarabeni, ci doar o mică parte de pământuri
alocate din zonele urbane și târguri” 5 .
Deși evenimentele asupra cărora ne vom opri au
loc către anul 1912, adică la 100 de ani de la anexarea
Basarabiei, acestea au fost posibile doar din cauza
încadrării Basarabiei în Zona Evreiască, iar influența
acestei măsuri restrictive s-a făcut simțită pe parcursul
întregului secol al XIX-lea, oferind comunității
evreiești din Basarabia unele trăsături specifice și
direcții de dezvoltare neordinare.
Rolul Zonei Evreieşti pentru evoluţia ulterioară a
iudaicităţii din Imperiul Rus a cunoscut o dezbatere istoriografică
considerabilă. Astfel Ja.I. Rabonovici considera:
„Zona Evreiască a contribut la separarea vehementă
a evreilor de cealaltă populaţie şi i-a aruncat în prăpastia
nedreptăţii şi a vexaţiunilor” 6 . Ju.I. Gessen este de aceeaşi
4
А.К. Тихонов, Католики, мусульмане и иудеи Российской
империи в последней четверти XVIII – начале XX в.,
Изд. «С.-Петербургского университета», СПб, 2007, p.
129-130.
5
С.Д. Урусов, Записки губернатора, Изд. „Litera”,
Кишинев, 2005, p. 173.
6
А.К. Тихонов, op. cit., p. 130.
– 287 –

părere, afirmând că „interdicţia de a se folosi de dreptul
natural la mişcarea în interiorul ţării a inhibat dorinţa de
acţiune din partea evreilor atât în sfera muncii intelectuale,
cât şi a celei fizice, prin aceasta reducând la nefiinţă
viaţa spirituală şi economică a evreilor” 7 .
Cercetătorul A.K. Tihonov vede rolul Zonei Evreieşti
într-un mod diferit de concepţiile tradiţionale,
considerând că „Zona juca un rol dublu, în primul
rând aceasta servea ca mijloc de păstrare a autocefaliei
comunităţilor evreieşti, iar în al doilea, permitea
apărarea evreilor de potenţialele pogromuri antievreieşti,
mai cu seamă că existau categorii sociale 8 cărora
le era permisă locuirea pe tot cuprinsul Imperiului” 9 .
Credem că ideea unei „emancipări selective” sau a
„inserţiei sociale selective”, adusă de B. Nathans,
explică „ideea favoritismului legislativ”, adusă de
cercetătorul rus.
Polarizarea echidistantă a concepţiilor demonstrează
gradul de dificultate sporită a soluţionării
acestei dispute. Am putea admite că Zona Evreiască
a fost un fenomen negativ, dar, în acest caz, au fost
oare toate categoriile de populaţie evreiască atinse de
această reformă Pe de altă parte, dacă a avut trăsături
pozitive, ca protejarea de pogromuri, de ce atunci
acestea au avut loc Întrebările rămân deschise pentru
investigaţiile cercetătorilor în domeniu.
Deşi specialiştii duc o polemică privind rolul Zonei
pentru evoluţia populaţiei evreieşti din Imperiul
Rus, luând poziţii diametral opuse, putem afirma cu
certitudine că pentru evreii din Basarabia instituirea
acesteia a avut consecinţe duble, atât pozitive, cât şi
negative. Exemplul pe care îl vom prezenta arată că
instituirea Zonei pare un pas foarte crud din partea
autorităţilor ruse, căci cazuri de asemenea evacuări au
mai fost foarte multe. Astfel de evacuări au fost posibile
şi în afara Zonei, un caz ar fi cel din Moldova de
peste Prut, când din Iaşi au fost alungate demonstrativ
câteva familii evreieşti pe motivul vagabondajului 10 .
Pe de altă parte, aflarea în cadrul Zonei le-a permis
evreilor să obţină „relaxare psihologică”, în sens că la
7
Ю.И. Гессен, Евреи в России, очерки общественной,
правовой и экономической жизни русских евреев, СПб,
1906, p. 80.
8
Aveau dreptul să se stabilească cu traiul în orice localitate a
Imperiului Rus doar evreii: negustori de ghilda I (care deţineau
acest titlu timp de 5 ani, care au terminat studiile la
instituţiile de învăţământ mediu sau superior, care aveau
gradul de doctor, magistru sau habilitat), meşteşugarii şi agricultorii,
foştii militari.
9
А.К. Тихонов, op. cit., p. 132.
10
В.И. Кельсиев, Галичина и Молдавия, путевые письма,
С.-Петербург, Изд. «Печатная В. Головина», 1868, p.
227-231.
periferia Imperiului legea foarte dură putea fi ocolită
datorită unor subterfugii.
La 3 august 1912 parvine către ispravnicul din
Ţinutul Soroca, din partea Cancelariei gubernatorului
Basarabiei un articol din ziarul „Bessarabskaja
jizn” (Бессарабская жизнь), din 25 iulie 1912,
cu denumirea „T(ârgul) 11 Floreşti”, cu rugămintea
de a-l informa pe gubernator asupra situaţiei reale a
problemei în cauză 12 ; aducem mai jos conţinutul integral
al articolului 13 :
Foarte neaşteptat s-a dovedit a fi pentru locuitorii
târgului Floreşti ordinul ispravnicului 14 din Soroca
despre faptul că în timp de 7 zile trebuie evacuate
11 familii de evrei (Anexa 1) ce s-au aşezat cu traiul
alături de teritoriul iarmarocului actual cu mulţi ani
în urmă, mult mai devreme de deschiderea oficială a
acestuia. Motivul evacuării acestor famillii este faptul
că aceştia locuiesc în partea nouă a târgului, considerată
o aşezare (posiolok) şi care nu intră, chipurile, în
raza târgului. Locuitorii târgului, fiind în dezacord cu
această decizie, făcând trimitere la unele documente,
cer ca existenţa aşezării să nu fie recunoscută, căci satul
Floreşti a fost redenumit în târg încă în anul 1837, iar
locul iarmarocului considerat ca parte a aşezării, la fel şi
staţa feroviară au fost cândva un loc de păşune. Întreg
târgul este administrat de o singură conducere, şi până
la momentul actual de o aşezare nici nu s-a pomenit. Cu
atât mai mult că încă în 1902, ispravnicul din Soroca a
confirmat că staţia se află în interiorul târgului, nu este
separată în nici un fel şi întreg teritoriul se înclude în
târg. Problema recunoaşterii existenţei unei aşezări s-a
ivit în urma unei intrigi; câţiva ani de-a rândul, între
locuitorii târgului Floreşti şi Mărculeşti se duce o luptă
pentru înfiinţarea unei pieţe-iarmaroc. În conformitate
cu legislaţia existentă, în Basarabia se interzice
infiinţarea iarmarocului în două localităţi învecinate
ce se află la o distanţă de 10 verste una de alta. Între
târguri este o distanţă doar de 5 verste, astfel întrebarea
unde anume va fi deschis târgul a fost tergiversată.
Victoria a fost de partea Floreştiului, ca rezultat
locuitorii din Mărculeşti au hotărât ca în orice fel să
facă ca iarmarocul să aibă loc la ei, acest lucru însă era
posibil doar prin recunoaşterea teritoriului, locului pe
care se află iarmarocul, ca parte componentă a aşezării
şi nu a târgului, căci într-o aşezare, conform legii, nu
11
În ebraică se utilizează denumirea de Ștetl, acesta fiind considerat
un fenomen specific etnocultural pentru comunitatea
iudaică.
12
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 1.
13
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 2.
14
În original, „исправник”, în trad. ‒ şeful poliţiei unui ţinut.
– 288 –

se permite deschiderea unui iarmaroc. Locuitorii din
Floreşti, la momentul actual, şi-au delegat reprezentanţii
la Chişinău, pentru ca aceştia să convingă gubernatorul,
pe baza documentelor şi hrisoavelor existente,
că întregul teritoriu a fost în componenţa târgului
şi doar cu 5-6 ani în urmă acesta a fost împărţit spre
construcţia iarmarocului şi a clădirilor.
Mai devreme, pe 15 aprilie 1912, din partea Administraţiei
Guberniei Basarabia, spre ispravnicul din
Ţinutul Soroca a fost înaintată o înterpelare cu privire
la stabilirea faptului dacă se permite în general traiul
evreilor în Floreşti şi dacă vreodată a fost luată vreo
măsură în privinţa acestor locuitori. În răspunsul din
28 aprilie 1912, acesta menţionează că nu s-a făcut
vreodată inspectarea faptului este Floreşti târg sau sat,
dar subliniază că aşezarea se află pe pământ parcelat/
repartizat ţăranilor 15 .
Pe 14 iunie 1912, spre Administraţia Guberniei
Basarabia, este transmis următorul mesaj: „Vă aduc la
cunoştinţă că nu a fost luată de către mine nicio decizie
cu privire la evacuarea eveilor din tîârgul Floreşti.
Aceşti evrei însă, prin stabilirea aici, au încălcat legile
din 3 mai 1882 16 şi dispoziţia circulară a ministrului
de Interne din 22 mai 1907 cu nr. 20, căci aşezarea
Floreşti se află pe pământul predestinat repartizării
ţăranilor şi se află în afara Zonei Evreieşti [s.n.]” 17 .
Potrivit informaţiilor furnizate de către Cârmuirea
Zemstvei din Soroca, iarmarocul săptămânal din
târgul Floreşti a fost înfiinţat în anul 1907, propunerea
de înfiinţare a fost dată de către Stepan Krivak şi Iacov
Grecean – reprezentanţii obştii din Floreşti, iarmarocul
fiind deschis în fiecare zi de luni. S-a motivat necesitatea
deschiderii acestuia prin faptul că târgul cel mai apropiat
se găsea în colonia Alexăndreni, la 10 verste depărtare
de Floreşti, iar celelalte târguri se aflau la o distanţă
şi mai mare ‒ colonia Căpreşti la 30 de verste, colonia
Vertiujeni la 33 verste, iar oraşul Soroca la 35 de verste.
Un avantaj era şi faptul că de iarmaroc puteau beneficia
în jur de 15 sate din apropiere. A fost stabilită suprafaţa
târgului de trei desetine şi şapte sute de stânjeni pătraţi,
precum şi un număr de 20 de fântâni pentru adăpatul
vitelor. Membrii Adunării Anuale a Zemstvei din 1907
au hotărât că deschiderea târgului va avea un efect
pozitiv pentru situaţia comercial-economică a regiunii,
cu atât mai mult că în apropiere se află calea ferată 18 .
15
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 3, 3 (verso).
16
Conform „Legilor din mai”, valabile până în 1917, evreilor
li se interzicea categoric să: a) locuiască în sate sau în regiunile
rurale; b) să procure imobile și să ia în arendă proprietăți
funciare în afara târgurilor sau orașelor; c) să facă comerț în
zilele de duminică sau de sărbătorile creștine.
17
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 6, 6 (verso).
18
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 7.
Evreii din Floreşti, reprezentaţi de Luzer Berkovich
Khiţis şi Azriel Froimov Poh, au scris la 6 iunie 1912 un
demers în adresa gubernatorului Basarabiei, cu următorul
mesaj: „Cu două săptămâni în urmă, Dl. Ispravnik
a[l] Ţinutului, ne-a propus nouă şi celorlalţi reprezentanţi
ai cultului mozaic să ne lichidăm toate afacerile
şi să ne pregătim de evacuarea din târgul Floreşti, pe
motivul că din informaţiile pe care le va obţine din
partea Administraţiei Guberniale este aproape sigur că
Floreştiul este un sat şi nu un târg. Acest fapt a generat o
adevărată panică în rândurile noastre, căci mulţi dintre
noi locuiesc aici stabil, şi-au procurat gospodării, mereu
considerând acesta un târg şi având strict ocupaţii
legale. Dat fiind faptul că există mai multe dovezi documentare
sigure asupra faptului că Floreştiul este un târg,
rugăm în ordinea stabilirii dreptăţii şi curmarea neliniştii
ce ne-a cuprins să explicaţi cât mai urgent posibil
nouă şi Dl. Ispravnic că Floreştiul este un târg, şi nu un
sat cum se pretinde, şi că nu există nici un temei pentru
evacuarea noastră de aici” 19 .
Pe 8 iulie 1912, ispravnicul dă un răspuns exhaustiv
către Administraţia Guberniei Basarabia, asupra
chestiunii disputate:
Aşezarea de pe lângă staţia Floreşti se află pe
pământurile repartizate ţăranilor şi din această cauză
se află în afara Zonei Evreieşti, în conformitate cu acest
fapt cei unsprezece evrei nominalizaţi vor fi evacuaţi,
cu oferirea unui termen de şapte zile pentru evacuarea
binevolă. Cât priveşte târgul Floreşti, acesta se află pe
pământul din proprietatea lui Akaţtov [s.n.]” 20 .
Un grup de ţărani din târgul Floreşti, deja pe 11
iulie 1912, au luat apărarea evreilor explicând situaţia
creată, au reacţionat prin următorul demers către
gubernator: „Acțiunile Ispravnicului ne par incorecte
și ne aduc o daună considerabilă, de fapt noi țăranii
târgului Florești aveam nevoie de noi gospodării în
urma înmulțirii populației, de altfel ca și în alte târguri
și orașe, noi am apelat la asistența inginerului cadastral,
cu ajutorul căruia am împărțit o parte din locul pentru
pășunat în porțiuni omogene pentru noi gospodării,
străzi și pentru piață –unde, conform rugăminții
noastre, Gubernatorul a permis deschiderea unui
iarmaroc. Astfel fiind un iarmaroc, și având în vedere
că evreii nu au dreptul să procure pământuri, în târgul
nostru au dreptul s-o facă, cu atât mai mult că acesta se
află în Zona Evreiască, de altfel, dacă raportul Ispravnicului
va fi luat în considerație, noi vom rămânea
fără surse de existență din arenda pământului și vom
19
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 11, 11 (verso).
20
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 12.
– 289 –

da faliment. În baza celor menționate mai devreme,
rugăm ca locul pe care s-au construit clădirile și unde
se află iarmarocul să fie considerat un târg, oferindune
posibilitatea de a putea primi plata pentru arendă 21 .
Semnatarii demersului au fost (27 de persoane) 22 :
Ivan LIPAVELI
Tit PALAMARI
Ivan ORÂNKOVSKIJ
Piotr HORUN
Martain GOLÂNSKIJ
Zotin DOROBAN
Metodii BONDARI
Anton KOSMACEVSKJ
Anton RACHIȚCHIJ
Andrei BRUTÂNSKIJ
Stepan KUPCENCO
Grigorij MUNTEAN
Fiodor PIROJENSKIJ
Filat RUSSU
Evghenij SKLAREVSKIJ
Alexandr VASILJEV
(indescifrabil)
Șmuel GOLȚMAN
Iavfimiij (indescifrabil)
Vasilij VOLCJAN
Iacob GOLUB
Feofan PODGURSKIJ
Feodor RĂILEAN
Feofan MESHERIN
Maxim MELNIC
Feofan URALSKIJ
Simion DOBROVOLSCHIJ
Demersul din partea locuitorilor numiți solicită
apărarea intereselor economice ale acestora, rugamintea
adresată gubernatorului având menirea de a
convinge administrația să ofere statutul de târg, în așa
mod ca evreii să poată să rămână pe loc, iar veniturile
țăranilor din arendă să continue să fie primite. Argumentul
a fost susținut de gubernator, acesta implicându-se
direct în gestionarea conflictului apărut.
Același Poh, pe 12 iulie 1912, completează
demersul anterior din 6 iulie și face o retrospectivă a
celor petrecute, menționând că în acel loc trăiesc din
timpuri îndepărtate vreo 70 de familii de evrei, învinuindu-l
pe ispravnic de unele încălcări grave ale legii
pentru a induce în eroare administrația, și anume:
[…] în timpul interogării martorilor, nici unul nu
21
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 15, 15 (verso).
22
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 15 (verso).
a declarat că e vorba de o așezare, susținând ideea că
locul e un târg, Ispravnicul s-a folosit însă de faptul
că unii țărani nu cunoșteau limba rusă și le-a dat să
semneze acte a căror conținut ei nici nu-l cunoșteau.
(...) Ispravnicul a mai declarat că de la Florești și până
la târgul unde locuim noi este o distanță de trei verste,
pe când distanța adevărată e de 60 de pași. (...) Din
cele expuse mai sus, rugăm să se interprindă o serie de
măsuri întru confirmarea statutului de târg, ca evreii
menționați să posede dreptul de a locui aici 23 .
Cu aceste măsuri însă cazul nu a fost consumat, pe
14 iunie 1912, evreii au scris o plângere către gubernatorul
Basarabiei, descriind întreaga situație creată, cu
rugămintea de a stopa evacuarea 24 .
Un interes sporit prezintă demersul întocmit pe 19
iulie de către Martian Fedorov Golânskij, care ne oferă
o perspectivă mai largă asupra cazului; acesta susține:
După cum se vede din documentele prezentate de
noi, casele celor 27 de locuitori se află lângă piață și
gară, în aceste case și locuiesc cele 11 familii de evrei
care sunt impuse spre evacuare, anume: în casa lui
HORUN – magazinul farmaceutic a lui PALATNIK,
în casa lui ORÂNKOVSKIJ – magazinul de fructe a
lui GRINBLAT, în casa lui PALAMARI – depozitul
de lemne a lui AIZENBERG etc. (…) Pentru construirea
clădirilor de către noi a fost cumpărat pământ,
pentru care s-a plătit câte 7000 de ruble pentru un
ar, iar majoritatea arendașilor locuințelor noastre
sunt evreii, iar fără aceștia casele noastre își vor pierde
valoarea, ceea ce va duce la ruinarea noastră. Aceste
fiind spuse, rog să luați măsuri pentru recunoașterea
statutului de târg pentru Florești 25 .
La 23 iulie 1912, Khiţis şi Poh înaintează un nou
demers 26 ca să fie urgentată anchetarea asupra cazului
de evacuare, în legătură cu expirarea termenului de 7
zile stabilite.
Gubernatorul Basarabiei, la 28 iunie, a cerut o
lămurire exhausitivă din partea isparavnicului din
Soroca şi a dispus ca evacuarea să fie oprită pâna
ancheta va fi finalizată; se cerea o clarificare în următoarele
patru puncte:
1) Pe care pământuri se află așezarea și cine este
stăpânul acestora, precum și în baza cărui fapt le posedă;
2) când a avut loc formarea așezării și daca a avut
vreo legătură cu formarea târgului, există oare un
spațiu care desparte târgul de așezare și, dacă există,
care este distanța dintre cele două locuri;
23
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 16, 17, 16 (verso).
24
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 18, 19, 18 (verso), 19 (verso).
25
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 20, 21, 20 (verso).
26
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 24, 24 (verso).
– 290 –

3) aşezarea posedă o conducere aparte sau este
administrată împreună cu târgul;
4) care sunt argumentele pentru a considera că
târgul se află pe pământ moșieresc, iar așezarea pe
pământurile repartizate țăranilor 27 .
Ca răspuns la interpelarea gubernatorului, ispravnicul
a redactat următorul răspuns:
1) Așezarea Florești este situată pe pământurile
țăranilor din târgul Florești, pământul aparținându-le
deplin, iar până la 1908, când a fost deschis iarmarocul,
aici au fost pășuni pentru vite, după deschiderea
iarmarocului însă, pământul a fost parcelat în 108
loturi, pe care unii gospodari și-au făcut case noi, iar
alții le-au dat în arendă.
2) Așezarea a început să se formeze în 1908, odată
cu apariția iarmarocului, mai departe de construcțiile
vechi, existând chiar și o râpă cu diametrul în unele
porțiuni de 5-10-15 stânjeni, iar în altele și mai mult,
domeniile deci nu sunt unite.
3) Cât privește administrația, așezarea este subordonată
în acest sens târgului Florești, posedă o singură
conducere 28 .
O rezoluție finală asupra cazului așa și nu a fost
luată, abia la 19 noiembrie 1914 inginerul cadastral
a informat că nu există vreo posibilitate de a preciza
natura teritoriului populat de cele 11 familii, căci o
investigație în această direcție nu a fost efectuată vreodată.
Astfel cazul a fost închis, pentru că nu existau
temeiuri legale pentru continuarea sa 29 .
Statutul juridic al evreilor din Imperiul Rus, în
special al celor din Basarabia, a suferit schimbări
considerabile pe parcursul secolului al XIX-lea.
Aceste schimbări au determinat plenitudinea dezvoltării
denominaţiei 30 israelite, au determinat principalele
direcții de evoluție a acesteia, au influențat
fluctuațiile demografice din teritoriu, au inițiat
crearea și perpetuarea spiritului și profilului evreului
basarabean ca entitate specifică diferită de portretul
clasic al „evreului rus”. Pe parcursul a 100 de ani de
la anexarea Basarabiei, evreii au fost una dintre țintele
importante ale politicii legislative din Imperiul Rus.
Elaborarea legislației specifice, abordarea problemei
evreiești la cel mai înalt nivel, gestionarea acesteia prin
înființarea comitetelor evreiești ‒ toate acestea aveau
menirea unei gestionări cât mai efective a acestei
denominaţii. Faptul intervenției la nivel teoretic în
27
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 25, 26, 25 (verso).
28
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 27, 28, 27 (verso).
29
ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 38.
30
Denominaţie – (lat. denominatio) în sens larg – un grup de
persoane sau obiecte reunite sub o denumire.
această chestiune a intelighenției ruse, prin aportul
lui Pestel, Soloviov, Berdeaev, Dostoevski, Tolstoi,
aduce în vizorul nostru stringența soluționării acesteia.
Asemenea cazuri particulare aveau loc pe întreg
cuprinsul Zonei Evreiești, ajungând uneori chiar și la
absurd, problema aflării în cadrul Zonei în particular
în Basarabia genera două scenarii posibile: în primul,
funcționarii nici nu prea cunoșteau legislația, încât să
o pună în aplicație (mai cu seamă la început de secol);
al doilea scenariu, cel mai des pus în practică, consta în
căutarea cu mult zel a unor „țapi ispășitori” pentru a
demonstra că legislația se încalcă foarte des, iar măsurile
luate pentru pedepsirea vinovaților sunt foarte
prompte, de obicei asemenea razii erau urmate de
perioade îndelungate de apatie și inacțiune din partea
funcționarilor și poliției (deja la sfârșit de secol).
Nu trebuie neglijată o altă parte a existenței
evreiești în Basarabia: adesea evreii erau cauza unor
grave încălcări ale legislației generale existente și ale
legislației particulare, acestea aveau loc în activitatea
lor economică (ignorarea interzicerii de a practica
comerțul cu o serie de produse, contrabanda etc.),
activitatea socială (rolul Kagalului în realizarea unor
cutume interzise legal), activitatea religioasă (atitudinea
superificală privitor la criteriile de înființare
a sinagogilor, caselor de rugăciune și școlilor religioase).
Nu încercăm să culpabilizăm populația evreiască
de o totală neglijență față de normele legale, ci
doar constatăm faptul unei derogări sistematice de la
normativitatea legislativă, care tinde să dispară către
sfârșitul secolului, prin ordonarea activității generale a
comunităților israelite.
Un aspect important, ce iese în evidenţă în cazul
prezentat, este o cointeresare a autorităților guberniale
de a saoluţiona problema apărută, însă a intervenit
în permanență factorul birocratic, care a tărăgănat
rezolvarea diferendului în decurs de doi ani. Această
tergiversare a fost un impediment pentru activitatea
economică a locutorilor târgului.
Așadar, instituirea Zonei Evreiești și încluderea
în ea a Basarabiei au avut repercusiuni importante
pentru populația evreiască din regiune. Aceste efecte
au fost atât pe termen lung, cât și pe termen scurt și
pot fi observate printr-o analiză spectrală a evoluției
comunității israelite pe teritoriul basarabean. După
cum am indicat mai sus, această reglementare legislativă
a avut caracterestici şi pozitive, și negative. Cu
siguranță, această tematică necesită o analiză cantitativă
și calitativă riguroasă, ceea ce va fi realizat în cercetările
ulterioare.
– 291 –

SUMMARY
EVACUATION OF JEWS FROM FLORESTI TOWN ON THE GROUNDS OF STAY OUTSIDE
JEWISH ZONE. UNPUBLISHED DOCUMENTS
The Russian Empire had no Jewish population at
all (not taking into account several “tolerated” Jews in
Sankt-Petersburg and Novorosija), until the end of the
XVIII th century, after the three partitions of Poland,
the number of Jews grew sharply, and they started to
come into the center of the Empire. The Tsars hadn’t
any tradition of the management of Jews, except the
imperial law interdicting the presence of the Jews
along the Imperial territory, so they were imposed to
search for new policies, and new possibilities to control
the newly arrived immigrants. The most important
question was to integrate autonomous Jewish population
in the social and economic spheres of the Empire,
so when it was understood by the autocracy that this
process will take some time, and it’s very difficult to
handle with this population, the administrative organs
imposed for the Russian Jewry, “to live in the places
where they settled before 1772, with the guaranty that
their rights will be protected by the law”.
This primary condition imposed by Katherine the
Second, gave the start for developing/creating the Pale
of the Settlement, it was better shaped in the law of
1804, and lately improved and enlarged in the 1835.
The Pale was consisted of 15 Gubernia’s, as follows:
Bessarabia, Vilna, Vitebsk, Volynija, Grodno, Ekaterinoslav,
Kiev, Kovno, Minsk, Mogilev, Podolsk,
Poltava, Taurida, Kherson, Chernigov, and this
configuration was the same until 1917 when the law
was abolished. The historiography on this problem
is very various and the researchers have different,
even opposite opinions about the role of it for the
Jews from the Russian Empire. The majority of
the representatives from the Jewish historiography
emphasize the negative role of the Pale, this would
be Rabinovich and Gessen, their position is based
on the analysis of the Jewish legislation and Jewish
existence in the Pale. Another contemporary author,
Tikhonov, considers that the Pale had a positive role
for the evolution of the Jewry, firstly giving them the
opportunity to develop in a specific way, and secondly
protecting them from anti-Semitic actions and anti-
Jewish pogroms, this author writes in a lately period,
so he based his conception on a larger source database.
Thus, we consider that there can be found as positive
as negative features of the establishing the Pale of
the Settlement and this can be seen in the particular
case of Gubernia Bessarabia, it entered in the Pale in
1812, once being annexed by the Russian Empire, and
it attracted a lot of Jewish immigrants from different
regions of the Empire.
The case we present below is the perfect demonstration
of its negative role, but we should not forget about
some possibilities which had the Jewish population
particularly from Bessarabia, because it was the only
Gubernia, where the privileges granted to the Jewish
population by the previous rulers was kept untouched.
Also the Governor Urusov, believes that the “May
Laws” had had their role in the process of restricting
Jewish presence in the villages, it was only granted the
right to live in 10-19 cities and a number of 30 fairs from
the whole Gubernia, shrinking the “vital space” for the
Jewish population, making their life very difficult.
In 1912 there was an initiative of the Policeman
from Soroca County to evacuate a number of 11
Jewish families from the region Floreshti, because they
hadn’t the right to live in the place in accordance with
the “May Laws”, and because the territory in which
they settled wasn’t a part of the Pale of the Settlement,
the other argument was that Floreshti is not a fair, but
it’s a village, so the Jews should be evacuated during a
week. This statement shocked the Jewish population
of Floreshti, and they sent their representatives to
Chisinau in order to defend their rights, in the discussion
with the Governor of Bessarabia.
This case was even reflected by the local newspaper
called “Bessarabskaya jizn”; this had a positive role for
emphasizing the problem which appeared, and giving
the possibility for it to be better known by the population
and the administration. The great resonance of
the case helped in a way the acceleration of taking into
consideration the problem by the administration
This 40 Jews, sent several requests to the Governor
in order to solve the misunderstanding, but it wasn’t
possible until 1914. The Policeman also had a big
correspondence with the Governor, in which he tried
very hard to prove that Floreshti was not a fair but a
village, in this way trying to evacuate the Jews, and
to stop their business in the region, and transferring
the market from Floreshti to Markuleshti. So the
main dispute which appeared between the population
of Floreshti and Markuleshti was the opening of
a weekly market, and every location was interested in
opening it on its own territory.
There were initiated several investigations in order
to establish the real surface of the fair, and to find out
– 292 –

was the location a fair or a village, this process lasted
for two years, but it could not give the answer to this
question. What is also important is that the 27 peasant
from that region initiated also some attempts to
convince the Governor that this was a fair, requesting
the Jews not to be evacuated, because if they would do
it, this peasants and their children will remain without
any sources for living.
The governor was very implicated in the case and
had given a lot of orders for the investigation of the
case; also he did not permitted the evacuation of the
Jews until the research of the problem was finished. In
the late 1914 there was sent a resolution, which could
not confirm any of the two hypotheses nor saying it
was a village or a fair, so the case was closed because
there were no legal causes to continue it.
Lista evreilor care locuiesc în aşezarea de pe lângă staţia din Floreşti 1
Nr/r. Prenumele, patronimicul şi numele evreului Componenţa familiei
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
Iankel-Nuta Berkovich MULEAR
Mic burghez din Novograd-Volânsk
Şmuel-Leib Mordkovich MARCHINZON
Mic burghez din Otaci
Herş Mordkov GRINBLAT
Mic burghez din Făleşti
Mordko Nuhimovich PALATNIK
Mic burghez din Murafskul Nou, Ţ. Iampol
Ghedalia Srulev DUVIDZON
Mic burghez din Hmelniţk
Nahman Abramov RAŞCOVAN
Mic burghez din Rezina
Azriel Froimov POH
Mic burghez din Tulcin
Şapsa Abramov AIZENBERG
Mic burghez din Hânceşti
Şmuel Zelmanov GOLŢMAN
Mic burghez din Dunaev
Luzer Berkov KHIŢIS
Mic burghez din Chişinău
Uşer-Elea Herşcovich ROIZENBLAT
Mic burghez din Odesa
Anexa 1
Capul familiei Iankel-Nuta......40 ani
Soţia sa Rivka..........................38 ani
Copiii lor: Fiul Berko..............12 ani
Fiicele: Feigha........14 ani
Pesea...........10 ani
Capul familiei Şmuel-Leib......67 ani
Soţia sa Rivka.........................60 ani
Capul familiei Şmuel-Leib.....30 ani
Soţia sa Sonea........................22 ani
Fiul lor Munea.........................1 an
Capul familiei Mordko...........30 ani
Soţia sa Sonea........................27 ani
Fiica lor Haika.........................1 an
Capul familiei Ghedalia.........37 ani
Soţia sa Tuba..........................30 ani
Copii lor: Fiul Şmerl...............10 ani
Haim..................5 ani
Avrum.................3 ani
Fiicele: Ita..............13 ani
Feigha...........7 ani
Capul familiei Nahman..........52 ani
Soţia sa Rivka.........................46 ani
Copiii lor: Fiicele: Malka.......24 ani
Ruhlea.......10 ani
Capul familiei Azriel...............56 ani
Capul familiei Şapsa..............27 ani
Soţia sa Şifra..........................27 ani
Fiica lor Etlea.......................1 an
Capul familiei Şmuel...............29 ani
Soţia sa Manea........................26 ani
Fiica lor Hana ...........................5 ani
Capul familiei Luzer................40 ani
Soţia sa Hona...........................33 ani
Copiii lor: Fiul Boruh...............12 ani
Fiicele: Ţipa..............10 ani
Polea........8 ani
Capul familiei Uşer-Elea...........29 ani
Soţia sa Roza............................26 ani
Fiul lor Munea.............................3 ani
Şlema .............nou-născut
1 ANRM, F. 6, inv. 1, d. 1118, f. 5, 5 (verso).
– 293 –

„Zona evreiască” în configuraţia finală
Anexa 2
Sursa: (http://www.jewishgen.org/jgsi/pale4.gif)
– 294 –

IMPACTUL RELAŢIILOR SOVIETO-ROMÂNE ASUPRA
POLITICII CULTURALE DIN R.S.S. MOLDOVENEASCĂ
Valentin BURLACU
Problema Basarabiei a fost o sursă constantă de
tensiune între Moscova şi Bucureşti în perioada dintre
cele două războaie mondiale şi a rămas la fel şi după
instalarea comunismului în România. Sub aspect
geopolitic, Basarabia se situa pe o poziţie unică printre
celelalte teritorii reanexate de Uniunea Sovietică. Alcătuită
în cea mai mare parte din teritorii răpite României
în 1940, R.S.S. Moldovenească era singura republică
sovietică ce rămânea încă un obiectiv potenţial
al iredentismului străin. Semnarea Tratatului de pace
de la Paris în 1947, prin care regimul prosovietic de la
Bucureşti accepta încorporarea Basarabiei în imperiul
de la răsărit, nu avea să aducă liniştea noului stăpân.
R.S.S. Moldovenească va continua să fie o sursă
de îngrijorare pentru politicienii sovietici. Nu numai
că problema identităţii moldovenilor, legaţi cultural
de un stat naţional de dincolo de graniţă, a rămas pe
agenda de lucru, dar şi relaţiile cu România, în ciuda
poziţiei acesteia ca stat socialist după 1947, au fost
afectate de problema Basarabiei, situaţie ce repeta –
în cadrul lagărului sovietic – o confruntare mai veche
între regatul român şi Imperiul Rus 1 . În acest context,
investigaţiile recente vin să confirme acest fapt: „Rezistenţa
deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a
făcut ca românii din R.S.S. Moldovenească – locuind
în cea mai mare parte la sate – să fie printre etniile
din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe
dificultăţi regimului de la Moscova. Studii occidentale
atestă că naţionalismul românesc s-a dovedit unul
dintre cele mai puternice din U.R.S.S., comparabil cu
cel al popoarelor baltice” 2 . Spre deosebire de autorităţile
ţariste, care nu ezitau să-şi declare deschis intenţiile
de rusificare a populaţiei băştinaşe dintre Nistru şi
Prut, regimul comunist de la Kremlin, în politica sa de
asimilare a românilor basarabeni, a recurs la mijloace
şi metode mult mai complexe şi mai perfide. În cazul
comunităţii din Moldova Sovietică, procesul de rusificare,
contrar dreptului formal proclamat al oricărei
etnii la folosirea limbii şi culturii proprii, a fost mascat
printr-o politică de pervertire etnoculturală. Pentru a
contracara pretenţiile teritoriale ale României, moldo-
1
Vezi: Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica
culturală. Chişinău, Ed. Arc, 2002, p. 96, 6.
2
Constantin Ion, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin
la Gorbaciov. Buc., 1994, pp. 32-33.
venismul „este ridicat de puterea comunistă la rangul
de concept etnic şi acţiune politică concretă, devine
un instrument de modelare şi manipulare a populaţiei.
Obiectivul urmărit este constituirea unui surogat
de naţiune «moldovenească» ca o entitate distinctă şi
diferită de poporul şi naţiunea română” 3 .
Început imediat după retragerea trupelor sovietice
(1958) şi amplificat odată cu implicarea în disputa
chino-sovietică de la începutul anilor ‚60, cursul
României spre distanţare de Uniunea Sovietică (însă
fără abandonarea modelului originar), inclusiv promovarea
unei politici internaţionale independente, s-a
accentuat la mijlocul deceniului respectiv. În acest
context, anul 1964 a reprezentat un moment de cotitură
în relaţiile sovieto-române sub toate aspectele.
După acţiunile de derusificare iniţiate de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, rescrierea istoriei în spirit naţional,
renunţarea la slavism şi lozinca „fratelui mai mare”,
anul 1964 este semnificativ prin faptul că va cunoaşte
şi o primă abordare a problemei apartenenţei Basarabiei
într-un cadru oficial (conform memoriilor lui
Hruşciov) 4 . Chiar şi chinezii sau foştii naţionalişti
români au fost implicaţi în acest război al cuvintelor.
Într-un interviu cu o delegaţie de specialişti japonezi în
1964, liderul chinez Mao Zedong cita anexarea Basarabiei
ca o dovadă a scopurilor anexioniste ale Uniunii
Sovietice, comentariu care a trezit critici severe la
Moscova şi o aprobare tacită la Bucureşti 5 . În mod cert,
sovieticii erau nemulţumiţi de politica externă independentă
a României, dar îngrijorarea lor constantă
avea la bază încercările tot mai frecvente ale Bucureştiului
de a prezenta public adevărul istoric despre Basarabia,
activitate interpretată ca fiind îndreptată făţiş
contra intereselor U.R.S.S., urmărindu-se revendicarea
vechilor teritorii româneşti 6 . Pentru a face presiuni
indirecte asupra conducerii româneşti, liderii moscoviţi
au lansat „planul Valev”, care prevedea o integrare
3
Vezi: Apostol Stan, „Procesul de rusificare a Basarabiei”.
Destin românesc, 2001, nr. 3, pp. 149-151.
4
Emil Plopeanu, „Ideologia şi adevărul istoric în istoriografia
românească. Unele consideraţii”. Analele Asociaţiei Naţionale
a Tinerilor Istorici din Moldova. Revistă de istorie, 2008,
nr. 8, Chişinău, p. 196.
5
Vezi: „Pravda”, 2 septembrie 1964, apud Charles King, op.
cit., pp. 107-108.
6
Ioan Popa, Luiza Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria,
Buc., Editura Fundaţia Europeană „Titulescu”, 2009, p. 216.
– 295 –

economică regională interstatală pentru Dunărea de
Jos şi ar fi condus la despărţirea unor largi porţiuni
ale teritoriului României şi Bulgariei de economiile
respective. În cazul primei ţări, reacţia a fost imediată
şi violentă. La 22 aprilie 1964 (de ziua naşterii fondatorului
partidului bolşevic V.I. Lenin – n.n.), C.C. al
P.M.R. a adoptat o declaraţie cunoscută drept „Declaraţia
de independenţă”, care condamna amestecul în
treburile interne, atentatul la integritatea teritorială
şi suveranitatea naţională a României. Documentul
anunţa refuzul partidului de a subordona nevoile naţionale
unui corp planificator supranaţional, în care alţii
ar fi dictat forma economiei ţării 7 . În „Declaraţie” s-a
afirmat independenţa partidelor comuniste şi muncitoreşti
în formularea unei politici proprii şi, în consecinţa,
dreptul României ca stat suveran de a decide în
toate problemele – economice, sociale, politice. Prin
acest document comuniştii români s-au detaşat de
conceptul sovietic al internaţionalismului socialist,
subliniind şi, totodată, insistând asupra respectării
principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale,
integrităţii teritoriale, egalităţii depline, neamestecului
în afacerile interne ale altor state şi partide şi cooperării
bazate pe ajutor şi avantaj reciproc 8 .
Imediat după „Declaraţia de independenţă”,
Academia Română a publicat un volum de manuscrise
inedite conţinând notele de lectură ale lui Karl Marx
cu privire la istoria Valahiei şi Moldovei, care fuseseră,
aparent, de curând descoperite la Institutul Internaţional
pentru Istorie Socială din Amsterdam, volum
întitulat „Însemnări despre români”. Notele, deşi nu
erau decât fraze scurte pe care Marx le scrisese în grabă
pentru a le dezvolta ulterior, apreciau Rusia ca o putere
imperialistă şi reacţionară, denunţau exploatarea Principatelor
Dunărene, menţionau diversele planuri de
anexare totală şi parţială a acestora, specificau nedreptăţile
şi actul ilegal din 1812 al anexării Basarabiei. Fondatorul
teoriei comuniste apăra activităţile antiruse ale
României în secolul al XIX-lea şi drepturile ei de suveranitate,
în mod repetat încălcate de Rusia. Aceste note
îl aduceau implicit pe Marx de partea Bucureştiului în
ce priveşte anexarea Basarabiei din 1940. Evenimentul
istoriografic nu a fost întâmplător, ci era o consecinţă a
noilor raporturi româno-sovietice 9 .
7
Kateryne Verdery. Compromis şi rezistenţă. Cultura română
sub Ceauşescu, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 84.
8
Emil Plopeanu, op. cit., p. 196.
9
Vezi: Karl Marx. Însemnări despre români: manuscrise inedite.
Ed. A. Oţetea şi A. Schwan, Bucureşti, Academia R.P.R.,
1964; Kateryne Verdery, op. cit., p. 85; Gharles King, op. cit.,
p. 107; Emil Plopeanu, op. cit., p. 196.
„Declaraţia” partidului din 1964 a marcat despărţirea
publică a României de planurile sovietice şi
afirmarea drepturilor ei ca stat suveran. Un an mai
târziu (iulie 1965), la Congresul al IX-lea al P.C.R.,
succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, a adâncit acest
proces. La acelaşi congres, el cita o scrisoare din 1888
a lui Friedrich Engels către un ziar socialist român
din Londra, în care Engels critica anexarea Basarabiei
de către Rusia; punctul central al citatului era
„unitatea naţională” a românilor lăudată de Engels,
dar subtextul era antirusesc 10 .
Situaţia internaţională, precum şi studiile savanţilor
din Occident favorizau demersul şi mesajul
promovat de conducerea românească, având un
impact important asupra politicii „culturale” promovate
de sovietici în R.S.S.M. Începând cu anii 1950,
istorici, lingvişti, politologi, filozofi, etnografi manifestă
un interes tot mai mare faţă de problemele naţionalităţilor
din U.R.S.S., în general, şi din R.S.S.M,
în special. Specialişti din străinătate specializaţi în
limbile romanice (Klaus Heitman, Denis Deletant,
Nicolae Dima, Michael Bruchis ş.a.) au început să-şi
îndrepte atenţia spre „limba moldovenească” şi spre
relaţia ei cu limba literară română. Ştirile transmise de
postul de radio „Europa Liberă” erau invariabil critice
la adresa moldovenilor şi puneau în evidenţă ultimele
evoluţii din cercetarea moldovenească, precum şi
polemicile româno-moldovene.
Această atenţie din partea Occidentului a
menţinut interesul faţă de problema identităţii
moldovenilor, faţă de problemele demografice, culturale
şi i-a forţat pe cercetătorii sovietici să prezinte
explicaţii tot mai încâlcite pentru diferenţele dintre
„limba moldovenească” şi cea română, pentru situaţia
reală a moldovenilor sub toate aspectele 11 . Tonul
reizbucnirii disputelor în chestiunea limbii materne a
fost dat de Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor
din R.S.S. Moldovenească . În cadrul acestui congres,
desfăşurat în octombrie 1965, mai mulţi participanţi
au abordat o serie de probleme stringente de interes
naţional, în special revenirea la alfabetul latin. Evenimentele
respective vor constitui piatra de hotar care
va pune începuturile unei revizuiri radicale a politicii
culturale din Republica Moldovenească. Concludent
în acest sens este raportul prezentat la 29 noiembrie
1965 de I. Bodiul, prim-secretar al C.C al P.C.M.,
prin intermediul căruia şefii de la Moscova erau infor-
10
Kateryne Verderdery, op. cit., p. 97; Charles King; op. cit., p.
107.
11
Ibidem, pp. 115-117.
– 296 –

maţi despre atmosfera care a dominat la congresul
recent încheiat: „Cunoscuta declaraţie a lui Mao
Tzedun despre Basarabia (ca teritoriu ocupat de
U.R.S.S. – n.a.), publicarea în România a unei serii
de cărţi (...), intensificarea propagandei burgheze
în jurul acestor chestiuni (...), au generat anumite
tendinţe în mijlocul unei părţi a intelectualităţii din
R.S.S.M. (…) Cel mai elocvent acestea s-au manifestat
în unele luări de cuvânt la congresul scriitorilor din
Moldova, care a avut loc între 14-15 octombrie a.c.
Unii participanţi ai congresului, scriitori, în special
tovarăşi tineri, cum ar fi Busuioc, Malarciuc, Druţă,
Osmotescu, atingând, în principiu corect, chestiunile
despre necesitatea dezvoltării limbii moldoveneşti,
despre perfecţionarea manualelor, păstrarea monumentelor
de cultură şi altele, intenţionat, în ton naţionalist
tratau carenţele acestei probleme... În acest
scop au fost menţionate exemple de predominare a
firmelor scrise numai în limba rusă. În acelaşi timp,
se sublinia apartenenţa moldovenilor la naţiunile de
provenienţă română, iar în unele cuvântări se simţeau
sentimente filoromâneşti. I. Druţă a declarat că nu
trebuie să ne grăbim pentru a ridica „zidul chinezesc”
între Moldova şi România” 12 . Astfel de opinii au fost
sancţionate imediat în cadrul unei şedinţe a Biroului
C.C. al P.C.M., convocată la 13 decembrie 1965, care
a condamnat „tendinţele naţionaliste” şi „alte stări
de spirit nesănătoase” manifestate la congres 13 . După
cum mărturisesc faptele, Congresul III al scriitorilor
din R.S.S.M. a avut un ecou puternic în rândurile
populaţiei române din republică. Se răspândea zvonul
că scriitorii ar fi abordat problema reunirii Basarabiei
cu România, având în acest sens toată susţinerea din
partea tineretului studios. În pofida măsurilor restrictive
luate, se înregistrează o creştere a numărului de
manifestări naţionale împotriva ocupaţiei sovietice:
declaraţii orale, inscripţii murale, foi volante, arborări
de însemne naţionale etc. 14 . Toate aceste acţiuni
au alertat autorităţile comuniste de la Chişinău şi au
servit drept pretext pentru intensificarea activităţii
ideologico-educative şi propagandistice în rândurile
populaţiei republicii. Perioada „dezgheţului
cultural” dintre România şi R.S.S. Moldovenească
(care durase, cu acordul Moscovei, aproximativ un
deceniu), se încheia şi, implicit, politica culturală a
12
A.O.S.P. a R.M., F. 51, înv. 25, d. 255, f. 1. Apud Veaceslav
Stăvilă, „Evoluţia componenţei naţionale a elitei politicoeconomice
a R.S.S.M. (1940-1991)”, Revista de istorie a
Moldovei, 1996, nr. 4, p. 36.
13
Ioan Popa, op. cit., p. 26.
14
V. Stăvilă, op. cit., pp. 36-37.
autorităţilor sovietice avea să urmeze un „nou” curs.
Evident, reacţia acestora nu s-a lăsat aşteptată şi s-a
produs prin intermediul organizării unor întruniri
publice, publicarea unor articole în presa republicană,
în care erau condamnate tendinţele „nesănătoase”
din viaţa societăţii şi erau trasate căi pentru
depăşirea lor. S-a manifestat plenar Ivan Bodiul, care
a abordat chestiunile respective consecutiv în modul
următor: raportul prezentat la 24 noiembrie 1965
la Congresul Lucrătorilor Învăţământului Public
şi Reprezentanţilor Oştimii consacrat problemelor
educaţiei copiilor, „Ridicarea rolului şcolii şi societăţii
în rezolvarea problemelor educaţiei comuniste; 15
articolul „Să se întărească şi să înflorească prietenia
popoarelor sovietice” (23-24 noiembrie 1965) 16 ;
raportul „Starea educării marxist-leniniste a oamenilor
muncii din republică şi măsurile pentru îmbunătăţirea
ei”, ţinut la adunarea activului republican de
partid din 22 decembrie 1965 17 ; rapoarte prezentate la
Congresul al XII-lea al P.C.M. (1 martie 1966) 18 şi la
Congresul al XXIII-lea al P.C.U.S. (2 aprilie 1966) 19 .
În susţinerea acestor eforturi se mai înscriu articolul
lui D.C. Cornovan, secretar al C.C. al P.C.M., responsabil
de munca ideologică, „Mai sus nivelul educaţiei
internaţionaliste a oamenilor muncii” 20 şi raportul
lui P.S. Darienco, ministrul culturii al R.S.S.M. la
Congresul I al Oamenilor de Cultură din Moldova
din 9-10 februarie 1966, „Rolul lucrătorilor culturali
în educaţia comunistă a oamenilor muncii” 21 . Deja o
simplă enumerare a discursurilor oficiale şi intervenţiilor
publicistice denotă consistenţa şi orientarea
activităţii ideologice şi politicii culturale ce urmau a
fi realizate.
Astfel, articolul lui I. Bodiul din 23-24 noiembrie
1965 se centrează pe problema limbii şi grafiei.
Autorul, într-un mod aberant, încearcă să demonstreze
că „în norod nu este şi n-a existat o problemă a
limbii şi a scrisului. Ea este creată în mod intenţionat
de propaganda burgheză, care speculează sentimentele
naţionale ale popoarelor în scopuri duşmănoase”. Mai
mult, „poporul moldovenesc, organic legat de poporul
rus prin rădăcinile străvechi ale culturii, prin temeliile
15
Cultura, 28 noiembrie 1965.
16
Moldova Socialistă, 23, 24 noiembrie 1965; Comunistul
Moldovei, nr. 11, 1965, pp. 7-23.
17
Moldova Socialistă, 5 ianuarie 1966; Cultura, 8 ianuarie
1966.
18
Moldova Socialistă, 2 martie 1966.
19
Moldova Socialistă, 3 aprilie 1966.
20
Moldova Socialistă, 19 decembrie 1965.
21
Moldova Socialistă, 12 februarie 1966; Cultura, 12 februarie
1966.
– 297 –

economiei şi ţelurile sale în viaţă respinge şi condamnă
orice manifestare de mărginire şi izolare naţională, sub
orice pretext s-ar face acest lucru. Înaltul internaţionalism
al norodului moldovenesc constituie esenţa
vieţii lui, el este un obiect de mândrie pentru dânsul
şi norodul nu va permite nimănui să păteze ceea ce are
el mai sfânt” 22 . Continuând aceeaşi linie, în raportul
prezentat la 24 noiembrie 1965, liderul comuniştilor
de la Chişinău încearcă să-şi asume rolul de avocat al
„poporului moldovenesc” în problemele vizate: „În
ultimul timp, unii reprezentanţi ai intelectualităţii au
început să manifeste tendinţa de a înlocui tot ce este
rusesc în limba moldovenească, ei se rostesc pentru a
înlocui alfabetul rus cu cel latin. Şi toate acestea se fac
cu o condamnabilă uşurinţă şi neseriozitate. Trebuie
să spunem clar şi hotărât că aceste tendinţe sînt în
contradicţie cu interesele poporului moldovenesc, ele
nu reflectă năzuinţele şi aspiraţiile lui, nu corespund
câtuşi de puţin dorinţelor lui” 23 .
În unison cu şeful său de partid, D. Cornovan, în
articolul sus-menţionat, îi blamează pe „oamenii de
rea-credinţă şi cei lăsaţi influenţaţi de propaganda
duşmănoasă”, care „afirmă cum că ar avea loc o subapreciere
a limbii moldoveneşti, pălăvrăgesc despre
închipuita imperfecţiune a alfabetului ei şi de o oarecare
limitare a fondului ei lexical” 24 . În toate aceste
articole şi discursuri publice se face doar aluzie la scriitori,
fără a fi numiţi. Probabil, din considerentul de a
nu-i prezenta în postura de „victimă” şi de a le crea o
aureolă populară.
Prin discursul din 22 decembrie 1965 I. Bodiul
aduce o serie de reproşuri istoricilor şi ştiinţei istorice
din Moldova, care nu-şi îndreptăţesc funcţia socială:
„… ştiinţa noastră istorică dezvăluie slab însemnătatea
progresistă a unirii Basarabiei cu Rusia, nu desfăşoară
suficient munca de cercetare în vederea studierii luptei
revoluţionare a poporului moldovenesc”. Urmează o
dezvăluire, impusă, care va conduce din acel moment
la o reconsiderare a întregii politici culturale şi activităţi
ideologice în rândurile populaţiei din republică:
„Ştiinţa noastră nu a studiat cum se cuvine nici
perioada ocupaţiei prin violenţă a Basarabiei. Sub
pretextul de «a nu răvăşi trecutul», oamenii de ştiinţă
nu dezvăluie adânc situaţia economică, socială şi culturală
a poporului aflat sub călcâiul cotropitorilor [N.B.!
– nu se indică cine sunt cotropitorii, n.n.]; lupta lui
eroică pentru unirea cu Patria-mamă Uniunea Sovie-
22
Moldova Socialistă, 23, 24 noiembrie 1965; Comunistul
Moldovei, nr. 11, 1965, pp. 7-23.
23
Cultura, 28 noiembrie 1965.
24
Moldova Socialistă, 19 decembrie 1965.
tică”. Pe aceeaşi notă se recunoaşte: „Noi am încetat
chiar de a marca pe larg data de 28 iunie – ziua reunirii
– marea noastră sărbătoare naţională”. Drept consecinţă,
se constată că „lipsurile ştiinţei istorice, precum
şi greşelile din munca politică în rândurile oamenilor
muncii sînt folosite de duşmanii noştri ideologici, care
caută, în fel şi chip, să denatureze trecutul Basarabiei”.
Cu această ocazie se lansează apelul mobilizator: „Faţă
de tendinţele naţionaliste şi alte fenomene negative
care înjosesc demnitatea norodului trebuie să dăm
dovadă de intransigenţă bolşevică!” 25 . De fiecare dată,
în discursurile şi articolele prezentate nu se ratează
ocazia de a reafirma şi vehicula, de a readuce în actualitate
nişte idei şi teze răsuflate precum „prietenia
multiseculară”, „lupta comună”, „ajutorul dezinteresat”,
„rolul progresist”, cu referinţă la poporul rus în
raport cu „poporul moldovenesc”: „Poporul moldovenesc
este profund internaţionalist prin firea sa. În
decurs de secole de luptă, împotriva jugului străin şi
împotriva asupririi din partea exploatatorilor autohtoni,
în perioada avântului revoluţionar şi luptei
pentru puterea sovietelor, pentru construirea socialismului
el a fost credincios prieteniei cu marele popor
rus şi celelalte popoare şi socoate drept o enormă fericire
a sa faptul că Patria sa este un stat înaintat al lumii
– puternica Uniune Sovietică” 26 .
Un prim impact al situaţiei create va deveni intensificarea
muncii ideologice, pornind de la dezideratele
programatice ale partidului. În documentele menţionate
se insistă, în repetate rânduri, că „educaţia internaţionalistă
trebuie ridicată la o nouă treaptă şi pusă
la baza muncii ideologice. Educarea patriotismului
sovietic, a prieteniei popoarelor U.R.S.S. trebuie să
se afle permanent în centrul atenţiei organizaţiilor
de partid” 27 . Ca argument se invocă faptul că acestei
prietenii „norodul moldovenesc” îi datorează „eliberarea
sa de sub dominaţia moşierilor şi capitaliştilor,
alungarea ocupanţilor de pe pământul său, înflorirea
economiei şi culturii republicii” 28 . Făcând bilanţul
primelor eforturi depuse în acest sens, I. Bodiul
informa, la Congresul XII al P.C.M: „C.C al P.C.M.
a întreprins o serie de măsuri pentru intensificarea
educaţiei comuniste a maselor, pentru ascuţirea vigilenţei
lor şi a conştiinţei lor de clasă. Problemele
25
Moldova Socialistă, 5 ianuarie 1966; Cultura, 8 ianuarie
1966.
26
Moldova Socialistă, 2 martie 1966.
27
Moldova Socialistă, 5 ianuarie 1966; 7 ianuarie 1966; 19
decembrie 1965; 12 februarie 1966; Cultura, 8 ianuarie
1966, 12 februarie 1966, 15 ianuarie 1966.
28
Moldova Socialistă, 19 decembrie 1965.
– 298 –

educaţiei marxist-leniniste au fost discutate la plenare,
adunări ale activului de partid, la organizaţiile primare
de partid. Au început să fie folosite mai pe larg forme
variate de muncă ideologică: universităţi populare,
lectoratele populare, vinerile leniniste, serile de întrebări
şi răspunsuri etc.” 29 .
Disputele româno-sovietice privind „problema
Basarabiei” se amplifică şi ia proporţii în anii următori
30 . În acest context, anul 1967 reprezintă unul
dintre exemplele cele mai clare ale impactului relaţiilor
dintre cele două ţări, ajunse la punctul lor minim,
asupra politicii culturale a R.S.S.M. Pentru U.R.S.S.
anul 1967 a fost marcat de pregătirile pentru jubileul
de 50 de ani ai revoluţiei bolşevice, iar pentru conducerea
republicii a fost o ocazie de a-şi „convinge”
propriul popor şi opinia publică internaţională despre
„realizările” grandioase înregistrate în anii puterii
sovietice. Deja la 13 februarie 1967 s-a desfăşurat
Plenara ordinară a C.C. al P.C.M., în cadrul căreia
I. Bodiul a prezentat raportul „Cu privire la pregătirile
de semicentenarul Marii Revoluţii Socialiste din
Octombrie şi sarcinile organizaţiei de partid a republicii”,
care, dincolo de spiritul mobilizator, conţinea
şi o interpretare partinică a rolului acestui eveniment
„epocal” în destinele „poporului moldovenesc”, expus
în mod special într-un amplu compartiment chiar la
începutul raportului, intitulat sugestiv: „Unele chestiuni
ale mişcării revoluţionare din Moldova, lupta
oamenilor muncii pentru Puterea Sovietică şi apărarea
cuceririlor ei”. Este semnificativ că, pentru prima dată
în disputele din anii 1965-1966-1967, în discursurile
publice ale lui I. Bodiul şi altor demnitari din republică,
se face o referinţă directă la România regală
care ar fi „ocupat” în 1918 Basarabia. Este un argument
concludent, care denotă gradul de tensionare a
relaţiilor bilaterale, caracterul ireversibil al gravităţii
evenimentelor care se desfăşurau. La acel moment,
România socialistă nu este etichetată separat şi este
asociată cu Occidentul. Liderul moldovean este îngrijorat
că „acuma în Occident s-au ivit noi încercări de
a nega faptul ruperii Basarabiei de la Rusia Sovietică,
tendinţa de a dovedi că acest ţinut n-a fost ocupat, dar
alipit la România burghezo-moşierească potrivit, cică,
voinţei poporului” 31 . În continuare, pornind de la situaţia
creată, se trasează sarcinile stringente pentru toţi
actorii frontului ideologic: savanţi, oameni de cultură,
29
Moldova Socialistă, 2 martie 1966.
30
Vezi: Charles King, op. cit., p. 107; Katerine Verdery, op. cit.,
p. 98.
31
Moldova Socialistă, 16 februarie 1967; Cultura, 18 februarie
1967.
funcţionari de partid şi de stat, instituţiile culturale şi
de învăţământ, edituri, mijloace mass-media etc.: „În
împrejurările defăimării ce se intensifică a trecutului
şi prezentului poporului moldovenesc, oamenii de
ştiinţă sînt datori să demaşte cu mai multă hotărâre
pe vechii şi pe noii (evident, români – n.n.)” specialişti
„în problemele Basarabiei, să se ridice cu energie
în apărarea poporului moldovenesc, marii prietenii
de nezdruncinat ce există din vechime între poporul
moldovenesc şi celelalte popoare ale U.R.S.S.”. Şi
mai departe: „Pentru organizarea contrapropagandei
trebuie atraşi oamenii de ştiinţă şi cultură cei mai calificaţi,
precum şi lucrătorii de conducere ai organizaţiilor
de partid, sovietice şi economice”. Obiectivele
vizau „o adâncă reflectare a problemelor adevăratei
istorii a poporului moldovenesc”, a „eroicei lui lupte
duse pentru libertate socială şi naţională, a sfintei prietenii
cu poporul rus, cu poporul ucrainean” şi cu celelalte
popoare sovietice, a adevăratelor sale năzuinţe
şi aspiraţii”, elaborarea cât mai rapidă a problemelor
„formării şi dezvoltării naţiei moldoveneşti, moştenirii
istorice şi culturale a poporului moldovenesc”,
„însemnătăţii progresiste a unirii Basarabiei cu Rusia
în anul 1812”, pregătirea de urgenţă a unor „lucrări
fundamentale despre lupta pe care oamenii muncii
din Moldova au dus-o în frunte cu bolşevicii pentru
instaurarea puterii sovietice în ţinut şi pentru apărarea
cuceririlor ei, pentru izgonirea ocupanţilor şi eliberarea
Basarabiei, despre curajul şi eroismul organizaţiei
comuniste ilegale basarabene” 32 . Astfel, problema
limbii abordată în 1965 era strâns legată de istoria
teritoriului dintre Prut şi Nistru, precum şi de relaţiile
ruso-române şi sovieto-române, viziunea promovată
insistent de Moscova nefiind împărtăşită de „naţionaliştii
moldoveni”, influenţaţi, desigur, de propaganda
românească.
La scurt timp după plenara C.C. al P.C.M. din
februarie, în cadrul adunării anuale a Secţiei ştiinţelor
sociale a Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. din 9 martie
1967, se trage semnalul de alarmă: „În România se
publică un număr mare de lucrări în care problema
naţională este abordată într-un asemenea mod cu
care noi nu putem fi de acord” 33 . Luând cuvântul cu
acelaşi prilej, prim-secretarul C.C. al P.C.M., I. Bodiul
evidenţiază contextul politicii internaţionale („acţiunile
şizioniste ale conducerii chineze şi altor partide
comuniste”), semnificaţia acţiunilor din România
32
Ibidem.
33
Gh. Negru, Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească,
Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000, p. 72.
– 299 –

şi sarcinile ce revin contrapropagandei sovietice.
Conform lui Ivan Bodiul, „greutăţile” şi „rămânerea”
în urmă a cercetării în domeniul ştiinţelor sociale din
R.S.S.M. au fost determinate de „relaţiile speciale care
începuseră să se statornicească între ţările socialiste” 34 .
„Savanţii noştri – explica I. Bodiul – au mizat pe raporturi
normale între Uniunea Sovietică şi România. De
aceea s-a acordat puţină atenţie unor probleme ale
trecutului care au o mare importanţă pentru clasificarea
relaţiilor statului nostru cu România... Noi nu
lămuream unele evenimente politice... Acest fapt a
lucrat împotriva noastră... În situaţia dată, noi ne-am
pomenit nepregătiţi. Ducem lipsă de o serie de lucrări
ştiinţifice extrem de importante, în baza cărora am fi
putut să facem propagandă şi pe arena internaţională...
În lume a luat amploare trăncăneala despre Basarabia.
Atunci când s-au început aceste discuţii, noi eram rău
pregătiţi pentru a desfăşura contrapropaganda” 35 . I.
Bodiul schiţează şi o perspectivă asupra modului cum
se vor derula în continuare evenimentele: „Nu trebuie
să fim naivi, căci tendinţa este de a ştirbi autoritatea
Rusiei. Cei de peste hotare doresc să discrediteze acţiunile
de ajutorare a Basarabiei de către Rusia în trecut
(...), trebuie să dăm ripostă pălăvrăgelilor neruşinate,
incitării neîntemeiate a spiritelor” 36 .
Atenţionările din luările de cuvânt ale liderilor
comunişti, atunci când aveau acordul Moscovei, nu
rămâneau niciodată la stadiul de simple declaraţii, ci
erau transcrise imediat în hotărâri de partid şi transpuse
într-o serie de acţiuni practice. Ideile avansate de
I. Bodiul la adunarea anuală a Academiei de Ştiinţă a
R.S.S.M. şi-au găsit reflectare, o săptămână mai târziu,
în hotărârea Biroului C.C. al P.C.M. din 18 martie
1967, întitulată „Despre acţiunile C.C. al P.C.M.
privind studierea şi interpretarea în continuare a
problemelor istoriei R.S.S. Moldoveneşti şi a relaţiilor
sovieto-române” 37 .
În hotărâre, savanţilor istorici li s-a cerut să scrie
şi să publice într-un termen scurt mai multe lucrări,
monografii, articole consacrate temelor ce constituiau
„nodul gordian” în disputele bilaterale, precum şi
îmbunătăţirea predării istoriei U.R.S.S şi R.S.S.M. la
toate treptele învăţământului cu scopuri ideologicopropagandistice.
Cercetările întreprinse de istoricii
din R. Moldova demonstrează că acţiunile conju-
34
I. Popa, L. Popa, op. cit., pp. 206-207.
35
Gh. Negru, op. cit., p. 73.
36
I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 207.
37
Gh. Negru, „Crearea conceptului «naţiunii burgheze» şi
«socialiste moldoveneşti» în istoriografia sovietică”, Revista
de istorie a Moldovei, 1998, nr. 1-2, pp. 72-73.
gate ale Biroului C.C. al P.C.M. şi ale savanţilor, la
începutul anului 1967, pentru a accelera elaborarea
unei noi viziuni favorabile sovieticilor asupra unor
subiecte şi teme specifice din „istoria Moldovei şi a
relaţiilor ruso- şi sovieto-române”, pentru a intensifica
„educaţia patriotică” şi contrapropaganda în R.S.S.M.,
au avut drept scop combaterea „noului curs politic” al
Bucureştiului de la începutul anilor ‚60, a declaraţiilor
comuniştilor străini (nu în mod direct, însă suficient
de clar), în special a declaraţiei conducerii chineze,
referitor la ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a caracterului
românesc al teritoriilor dintre Nistru şi Prut,
a influenţei literaturii ştiinţifice din România şi din
„ţările capitaliste”, în care chestiunea basarabeană era
considerată nesoluţionată, iar existenţa „limbii” şi a
„naţiunii moldoveneşti” era contestată 38 .
Concomitent, momentul de vârf al tensionării
relaţiilor sovieto-române din 1967 a însemnat pentru
România stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica
Federativă a Germaniei, refuzul de a se alătura
acţiunilor blocului socialist de condamnare a Israelului
şi de rupere a relaţiilor diplomatice cu această
ţară, ca urmare a războiului arabo-israelian de şase
zile. În acelaşi an, România, timp de două zile, a fost
gazda lui Richard Nixon, vicepreşedinte al SUA, şi
s-au demarat o serie de contacte la nivelul cel mai înalt
cu autorităţile americane. Fireşte că astfel de acţiuni
externe, coroborate cu alte numeroase măsuri de ordin
intern, îndeosebi încurajarea cercetărilor istorice şi
editarea a numeroase studii şi lucrări vizând în mod
preponderent renaşterea spiritului naţional, au alertat
Moscova, care nu mai avea nicio îndoială că România
a pornit pe un drum care contravine intereselor sovietice
39 . Reacţiile sovietice nu întârzie să apară de fiecare
dată. Dincolo de Prut, autorităţile sovietice amplifică
şi intensifică propaganda împotriva României, denigrând
regimul din Basarabia din anii 1918-1940 şi
criticând poziţia Bucureştiului. Chiar şi discursurile
lui I. Bodiul devin tot mai agresive faţă de România,
indiferent de epocile la care se refereau. Din acest
moment, un element esenţial îl constituie promovarea
moldovenismului, cu precădere în domeniul cultural,
în contrast cu ideile românismului . Dacă ştiinţele istorice
încep o veritabilă campanie de exaltare a „slavismului”,
a „luptei comune împotriva exploatatorilor”,
a „rolului eliberator”, precum şi de punere în aplicare a
unui „moldovenism” istoric cu caracter aniversativ de
genul 1812, 1918, 1924, 1940, 1944 şi personalităţile
38
Ibidem.
39
I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 199.
– 300 –

espective, atunci în politica „culturală” propriu-zisă
are loc o reorientare bruscă spre exacerbarea „prieteniei
popoarelor U.R.S.S.” şi a „succeselor grandioase”
înregistrate de „poporul moldovenesc” în anii puterii
sovietice. Într-o astfel de agendă se înscrie organizarea
la Moscova a „Zilelor culturii şi artei Moldovei”, inaugurate
la 5 septembrie 1967. Scopul propagandistic
al acestui eveniment este evident. În articolul lui I.
Bodiul „Sărbătoarea frăţiei de nezdruncinat”, publicat
cu această ocazie, se evidenţiază amploarea şi scopul
desfăşurării: „Pentru a participa la această demonstraţie
strălucită a realizărilor în domeniul culturii
republicii, în capitala Patriei noastre au plecat sute
dintre cei mai buni oameni de creaţie. Ei vor demonstra
valorile spirituale ale norodului moldovenesc
create în anii Puterii Sovietice, vor povesti despre
contemporanul nostru, despre omul nou, ce posedă
un orizont larg, profunde cunoştinţe ştiinţifice, înzestrat
cu o bunătate şi dragoste de muncă, cu înalte
gusturi estetice”. Chintesenţa este „prietenia multiseculară
şi dezinteresată”. Astfel „norodul moldovenesc”,
care „aştepta eliberarea de la Răsărit”, „n-a
greşit în alegerea prietenului său”. Şi „Marea Rusie i-a
venit în ajutor, eliberându-l din robia străină”, drept
rezultat, „astăzi, ca şi în trecut, norodul recunoscător
cântă în cântece, proslăveşte în legende şi cântece cu
sfinţenie amintirea minunaţilor viteji ruşi”. „Multaşteptata
eliberare a venit la 28 iunie 1940. Această zi
a pus începutul unei noi epoci în soarta norodului
moldovenesc” 40 . Din acel an, cu regularitate şi fast vor
fi omagiate aniversările ordinare ale raptului Basarabiei
de către sovietici, deghizat sub lozinca „eliberării
poporului moldovenesc”.
Un alt subiect care s-a impus în contextul disputelor
declanşate a fost cel al „instaurării puterii sovietice
în Moldova”. Dincolo de aspectul pur „ştiinţific”,
care nu valora nimic în virtutea adevărului istoric,
stabilirea limitelor cronologice ale acestui eveniment
avea, în cazul R.S.S.M., mai întâi de toate, o conotaţie
politico-ideologică. Propaganda comunistă era cointeresată
de regizarea unui scenariu conform căruia
„cotropirea Basarabiei” de România regală a fost un
prim act al „agresiunii” întreprinse din exterior asupra
unui teritoriu al Rusiei Sovietice, unde deja se instaurase
puterea „muncitorilor şi ţăranilor”. Se justifica
astfel actul „eliberator ” din 1940 ca un „triumf al
adevărului istoric”. Discuţiile istoricilor referitor la
data „biruinţei Puterii Sovietice” în Moldova au durat
mai mult de un deceniu, fără niciun rezultat. Dar cu
40
Moldova Socialistă, 5 septembrie 1967.
ocazia sărbătoririi celor 50 de ani ai revoluţiei bolşevice,
conducerea de partid din republică a cerut istoricilor
să-şi precizeze atitudinea. În consecinţă, deşi
nu există niciun document istoric care ar permite să se
tragă atare concluzie, s-a hotărât că „biruinţa Puterii
Sovietice” ar fi avut loc la 1 ianuarie, stil vechi, sau 14
ianuarie, stil nou, 1918 41 .
În Hotărârea C.C. al P.C.M. „Cu privire la sărbătorirea
jubileului de 50 de ani ai instaurării Puterii Sovietice
în Moldova”, adoptată la începutul lunii decembrie
1967, se afirma explicit: „Pe data de 14 ianuarie
1918 (1 ianuarie stil vechi) întreaga putere de stat de
pe teritoriul Moldovei a trecut în mâinile Sovietelor...
Această dată a intrat în istoria poporului moldovenesc
ca ziua victoriei revoluţiei socialiste în ţinut”.
Drept urmare, C.C. al P.C.M. a hotărât „de a marca
la 14 ianuarie 1968 jubileul de 50 de ani ai instaurării
Puterii Sovietice în Moldova ca unul dintre cele mai
importante evenimente istorice în viaţa norodului
moldovenesc” 42 . Această dată a fost oficializată definitiv
la 14 ianuarie 1968, când la Chişinău a avut loc
o adunare solemnă a reprezentanţilor organizaţiilor
de partid, sovietice şi obşteşti închinată celei de-a 50-a
aniversări a stabilirii puterii sovietice în Moldova. În
discursul introductiv, I. Bodiul a specificat: „Folosind
situaţia revoluţionară ce s-a creat în Rusia, măturând
din drumul său pe naţionaliştii burghezi şi pe alţi reacţionari,
muncitorii şi ţăranii din Moldova, în alianţă
cu soldaţii revoluţionari sub conducerea bolşevicilor,
au stabilit, la 14 ianuarie 1918, Puterea Sovietică pe
întregul teritoriu al ţinutului. Astăzi fericitul norod
moldovenesc marchează cu bucurie şi solemnitate jubileul
de 50 de ani al acestei date, care a intrat în istorie ca
zi a biruinţei revoluţiei socialiste în Moldova” 43 .
În plus, autorităţile sovietice au luat anumite
contramăsuri şi de alt gen. În primul rând, are loc limitarea
contactelor directe moldo-române şi reducerea
drastică a numărului abonamentelor la publicaţiile
româneşti, de la 66.501 exemplare în 1966 la 4.275 în
1968. Ulterior, numărul abonamentelor din România
pentru cetăţenii R.S.S.M. a fost redus aproapre complet,
fiind permis numai unor persoane verificate, „demne
de încredere” 44 . Dacă în România noua configuraţie a
relaţiilor bilaterale sovieto-române îşi face loc, din ce în
ce mai mult, în istoriografie în direcţia reconsiderării
41
Ion Ţurcanu, „Istoriografia din Moldova Sovietică între
ştiinţă şi propagandă”, Revista de istorie a Moldovei, nr. 3-4,
1994, p. 7.
42
Moldova Socialistă, 3 decembrie 1967.
43
Moldova Sovietică, 16 ianuarie 1968.
44
I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 207.
– 301 –

istoriei Basarabiei şi a românilor din această provincie
istorică în momentele de răscruce (1812, 1918, 1940)
şi apariţia unor modificări substanţiale ale formulărilor
folosite pentru a descrie aceleaşi evenimente istorice,
atunci în U.R.S.S., pentru a consolida poziţia R.S.S.M.,
politica culturală s-a concentrat în jurul ideii că existau
„două popoare romanice” separate ‒ moldovenii şi
verii lor, românii. Această idee se regăseşte şi în mitul
sovietic al „prieteniei moldo-ruse” şi în cel al „recunoştinţei
seculare” a moldovenilor pentru ajutorul dezinteresat
acordat de „fratele mai mare” în situaţii dificile,
inclusiv „eliberarea” de sub suzeranitatea turcească în
1812 sau de sub „ocupaţia fasciştilor germano-români”
în 1940 şi în 1944.
Politica mai veche de izolare etnoculturală a românilor
basarabeni de românii din Regat este renăscută
şi serveşte drept bază pentru un alt mit: cel al formării
„naţiunii burgheze”, apoi „socialiste” moldoveneşti,
independentă de cea română 45 . Alfabetul chirilic este
menţinut în scrierea „limbii moldoveneşti” (deşi
existau tot mai puţine diferenţe faţă de româna literară),
iar manualele de istorie subliniau existenţa
independentă a „poporului moldovenesc” şi legăturile
lui istorice multiseculare cu alte popoare ale Uniunii
Sovietice. În acest context, spre deosebire de alte republici,
unde „naţionaliştii burghezi” locali erau priviţi
ca o ameninţare la adresa unităţii statului sovietic, în
Moldova politica culturală sovietică s-a concentrat
asupra cultivării unui naţionalism moldovenesc subtil
de sorginte locală şi a unei identităţi moldoveneşti
distincte, ca o garanţie a stabilităţii graniţei de vest a
Uniunii Sovietice 46 , dar a evitat indigenizarea radicală
şi schimbările frecvente care caracterizaseră R.A.S.S.
Moldovenească în 1924-1940 47 . Astfel, oricât e de
paradoxal, în condiţiile unei politici de deznaţionalizare
şi rusificare promovate de regimul comunist, din
cauza unor relaţii tensionate cu România, promovarea
identităţii naţionale moldoveneşti devine elementul
fundamental al politicii culturale în Moldova Sovietică
după 1965. Mai mult, observând că spiritul naţional
al populaţiei băştinaşe se revigorează, începând
cu a doua jumătate a anilor ‚60 – autorităţile de la
Chişinău atenţionează, cu diferite ocazii, Moscova că
„chestiunile politicii naţionale în Moldova au devenit
mult mai sensibile şi de aceasta trebuie să se ţină cont”.
Aceasta a fost una dintre cauzele ce au determinat
Kremlinul să permită ca, în următoarele două decenii
45
Gh. Negru, „Moldovenismul şi românismul basarabean”,
Destin românesc, nr. 1-2, 2007, p. 13.
46
Charles King, Moldova postsovietică, 1997, op. cit., p. 29.
47
Idem, Moldovenii, România... , p. 109.
(1965-1985), în R.S.S.M., majoritatea funcţiilor
secundare în aparatul de partid, de stat şi economicoadministrativ
să fie ocupate treptat de români” 48 ,
evident în spiritul tacticii biciului şi zăhărelului.
După cum apreciază unii specialişti versaţi din
Occident în „problema Basarabiei”, în ansamblu,
niciuna dintre aceste dispute sovieto-române nu a
avut vreun efect în politica la nivel înalt. Dimpotrivă,
această problemă era un barometru al relaţiilor României
cu Uniunea Sovietică, şi nu o cauză a controverselor.
În mare, România a rămas un membru loial al
lagărului sovietic, atât de loial de fapt, încât a continuat
să urmeze modelul sovietic chiar şi după ce sovieticii
înşişi începuseră să înţeleagă nevoia de schimbare.
Dar disputele persistente dintre istoricii şi lingviştii
din cele două ţări au avut un impact pe termen mult
mai lung asupra politicii din R.S.S.M., impact ce va
deveni evident abia spre finalul perioadei sovietice 49 .
În încheiere, conchidem că aşa-zisul naţionalism al
lui N. Ceauşescu nu a făcut decât să accentueze izolarea
R.S.S.M. faţă de România, nicidecum să apropie cele
două maluri ale Prutului. El va servi Kremlinului şi
conducerii docile de la Chişinău nu numai drept motiv
pentru promovarea unui moldovenism primitiv, dar şi
ca pretext al declanşării unui val de represiuni şi persecuţii
împotriva „elementelor antisovietice” din republică
– campanie ce o arunca într-un obscurantism
spiritual amintind de vremurile staliniste.
SUMMARY
THE IMPACT OF SOVIETO-ROMANIAN
RELATIONS ON THE CULTURAL POLITICS
FROM MOLDAVIAN S.S.R
Author of the paper analyses the impact of
Sovieto-Romanian relations on MOLDAVIAN SSR
cultural politics. Following Basarabion’s problem of
membership, ideological-propagandistic activity in the
middle of native population of the Republic took place.
The objective is to cultivate a Moldavian identity
– distinct by the Romanian. The soviet cultural
politics has focused on the idea of “two separate
Romanic peoples”: Moldovans and Romanians. This
idea appears in the Soviet myth of “centuries-old
Moldovan-Russian friendship” and “liberation” from
Turkish suzerainty in 1812.
48
A.O.S.P.M., f. 51, inv. 25, d. 101, f. 111, după: V. Stăvilă, op.
cit., p. 38.
49
Charles King, op. cit., p. 108.
– 302 –

ANUL 1812 ÎN DISCURSUL PUBLIC AL MIŞCĂRII DE EMANCIPARE
NAŢIONALĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA (1989-1991)
Sergiu MUSTEAŢĂ
Dintre toate războaiele ruso-turce, cel din 1806-
1812 a avut un impact nefast major asupra Principatului
Moldovei 1 . În contextul problemei orientale şi al
chestiunii Principatelor, la 1812 apare o nouă problemă
internaţională – chestiunea basarabeană, care a lăsat
„cea mai adîncă rană naţională românească” 2 . De-a
lungul secolelor XIX şi XX, anul fatidic 1812 a fost
marcat şi interpretat diferit de către societatea basarabeană.
Istoriografia rusă şi sovietică consideră „Anul
1812” ca „eliberare”, iar istoriografia naţională ‒ ca
„anexare”. Istoricii sovietici de la Chişinău tratau
acest eveniment tragic din istoria Moldovei drept o
„unire” 3 sau, cel mult, o „alipire” 4 . Pentru a înţelege
mai bine modul în care organele de partid se implicau
în „aniversarea” unor date istorice, printre care şi
„Anul 1812”, anexăm o decizie a Biroului CC al
PCM din 20 martie 1962 „Cu privire la 150 ani de la
eliberarea poporului moldovenesc de jugul turcesc şi
unirea Basarabiei cu Rusia” 5 .
La finele secolului al XX-lea, în contextul mişcării
de emancipare naţională din RSSM, „Anul 1812”, de
rând cu alte date istorice, a apărut din nou în spaţiul
public şi a fost folosit de către adepţii emancipării ca
argument ce demonstrează anexarea de către Imperiul
Rus a regiunii dintre Prut şi Nistru şi expunerea populaţiei
sale la un puternic proces de deznaţionalizare,
practici preluate şi dezvoltate de autorităţile sovietice.
În rândurile ce urmează vom analiza un şir de documente
care ne ajută să înţelegem contextul în care a
fost folosit „Anul 1812” în perioada 1988-1991.
Valentin Mândâcanu, lingvist şi publicist, este
unul dintre primii basarabeni care publică un studiu
(„Veşmântul fiinţei noastre”, 1988) unde demon-
1
Ciorănescu 1985; Cuşco et al. 2012 etc.
2
Caşu/Şarov 2011, p. III.
3
Grosul 1949; Grosul 1962; Russev 1967; Danilenco
1972; Dragnev/Zhukov/Taranov 1982; Ivanov
1972; Bodiul 1972; Bodiul 1977 etc.
4
Dintre istorici, abia în anul 1990, Vl. Mischevca a publicat
un articol la acest subiect într-un volum editat sub auspiciile
AŞM, în care utilizează formula „încorporarea” Basarabiei
în componenţa Imperiului Rus, până atunci majoritatea
utilizau noţiunile „unire”, „alipire”, „eliberare”. Мischevca
1990.
5
Postanovlenie Bjuro Tsentral’nogo Komiteta Partii Moldavii
ot 20 marta 1962 goda „O 150-letii osvobozhdenija moldavsckogo
naroda ot turetskogo iga i prisoedinenija Bessarabii k
Rossii”. AOSP, fond 57, d. 22.
strează procesul de degradare a limbii române în regiunea
dintre Prut şi Nistru, apelând la un şir de evenimente
istorice care au generat acest fenomen, primul
fiind „Anul 1812”:
Mai departe N. Corlăteanu ajunge la „eliberarea
Basarabiei de sub jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia
în 1812”, dar nu arată că eliberarea Basarabiei de sub
turci a însemnat în acelaşi timp o dezlipire de la trupul
Moldovei, o alipire (nu unire) la Rusia ţaristă şi, deci,
o rupere locală a firului istoric al dezvoltării limbii.
Academicianul afirmă împreună cu V.F. Şişmariov că
după 1812 „s-a intensificat ritmul de formare a limbii
moldoveneşti”, dându-ne de înţeles că ea s-a format
separat de limba română, dar nu ne face să pricepem
ce s-a întâmplat cu „restul” limbii – cu limba moldovenilor
neeliberaţi – s-a dezvoltat sau a „degenerat” în
română 6 .
V. Mândâcanu abordează critic modul în care
a fost interpretat „Anul 1812” de către exponenţii
istoriografiei sovietice şi consecinţele anexării Basarabiei
pentru locuitorii acestei regiuni. În acelaşi
an, în contextul reacţiilor la publicarea Tezelor „Să
afirmăm Restructurarea prin fapte concrete”, lansate
de CC al PCM, Simion Grosu, prim-secretar al PCM,
menţiona următoarele:
[...] în presă şi la mitinguri se discută pe larg, iar
uneori şi într-o formă ultimativă se pun chestiunile
decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat,
trecerii la grafia latină, se pune la îndoială caracterul
progresist al alipirii Basarabiei la Rusia în 1812, sunt
tratate în mod denaturat asemenea probleme cum
sunt problemele demografică, legalităţii formării
graniţelor actuale al RSSM, exportului şi importului
de produse şi altele... 7 .
Deşi perestroika şi glasnosty presupuneau trecerea
la pluritatea de opinii, liderii comunişti de la Chişinău
nu doreau să accepte alte opinii privind trecutul istoric
decât cele tradiţional acceptate şi promovate de ideologia
comunistă şi istoriografia sovietică şi prin toate
metodele încercau să-şi menţină monopolul asupra
societăţii moldoveneşti 8 .
6
Mândâcanu 1988.
7
Cojocaru 2001, 66.
8
Ibidem, 153-158.
– 303 –

Un rol important în promovarea ideilor democratice
şi de renaştere naţională a avut Cenaclul „Alexe
Mateevici”, condus de A. Şalaru, ale cărui întruniri
au fost permise în zona Lacului Comsomolist.
Una din primele şedinţe ale Cenaclului a avut loc
pe data de 15 ianuarie 1988 în preajma bustului lui
Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Grădina
Publică din Chişinău. La 22 ianuarie 1989, Cenaclul
„Alexe Mateevici” organizează un miting neautorizat
pe strada Lenin din Chişinău, care a fost calificat de
Biroul CC al PCM ca fiind o manifestare de dezmăţ
de stradă, extremism şi naţionalism. Pe parcursul
lunii februarie 1989 (12, 19, 26), la Chişinău au avut
loc mai multe întruniri informale, iar pe data de 23
februarie, între 15.000 şi 25.000 de oameni au scandat
în faţa sediului CC al PCM: „Vrem limbă şi alfabet!”,
„Opriţi migraţia!”, „Daţi-ne istoria noastră!”, „Jos
mafia!”, „Jos birocraţia!”, „Am pierdut încrederea!”,
„Trăiască Gorbaciov!”. Protestanţii au cerut şi eliberarea
lui Iurie Ţurcanu, care fusese arestat în timp ce
picheta Casa Învăţământului. Pentru prima dată a
fost organizat un marş de protest pe strada Lenin de
la sediul CC al PCM până la Academia de Ştiinţe.
Organele de drept i-au calificat pe participanţi drept
„infractori şi oameni lipsiţi de cultură”.
Pe parcursul anului 1989 au fost organizate numeroase
întruniri publice (mitinguri, demonstraţii), care
au stimulat trezirea conştiinţei naţionale a cetăţenilor
din RSSM. În cadrul acestor întruniri se discuta despre
trecutul istoric şi anii de discordie, printre care şi anul
1812. I. Conţescu, în discursul său la şedinţa Cenaclului
„A. Mateevici” din 28 mai 1989, amintea despre
anii 1775 şi 1812 şi a relevat impactul lor asupra istoriei
Moldovei 9 .
Începând cu 20 mai 1989, lider al mişcării de emancipare
naţională devine Frontul Popular din Moldova
(FPM) 10 , care a fost fondat de Grupul de iniţiativă al
„Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării”.
A. Şalaru, în luarea sa de cuvânt de la congresul
de constituire a FPM, se opreşte şi asupra evenimen-
9
Caşu/Şarov 2011, 116, Doc. Nr. 55 „Informatsia ob ocherednom
zasedanii literaturno-muzykal’nogo i sotsial’no-politicheskogo
kluba „A. Mateevici”, sostojavsheesja 28 maja
1989 v „Zelenom teatre” TsPKiO imeni Leninskogo komsomola”.
10
Apelul FPM „Către cetăţenii republicii” din 20 mai 1989:
„Scopul FPM nu este obţinerea puterii politice şi de stat în
Republică, ci a suveranităţii economice, sociale şi culturale a
RSSM ca stat egal în cadrul URSS, organizarea şi activizarea
maselor în vederea exercitării reale a voinţei poporului şi a
creării condiţiilor necesare promovării libertăţilor democratice”.
telor din 1812 şi 1940 11 . În perioada mai 1989-august
1991, FPM a organizat un şir de manifestări publice la
care au participat zeci de mii de susţinători ai ideilor de
revenire la valorile naţionale, obţinerea suveranităţii şi
independenţei Republicii Moldova. În cadrul acestor
manifestări, „Anul 1812” a fost frecvent prezent fie în
luările de cuvânt şi adresările către oficialităţi sau în
lozinci. La mitingul din 25 iunie 1989 organizat de
Frontul Popular din Moldova, participanţii se adresează
către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti şi
CC al PCM cu următoarea cerere:
[...] insistând asupra următoarelor doleanţe ale
poporului: 1. Să pună capăt falsificării şi tratării
tendenţioase, batjocoritoare a istoriei poporului
moldovenesc; să se dea o apreciere obiectivă evenimentelor
din anii 1812, 1918, 1940; ... 12 .
La 18 iunie 1989 a avut loc congresul de constituire
a Asociaţiei Istoricilor din Moldova (AIM), la care
au participat 467 delegaţi din toate raioanele republicii,
care au pledat pentru lichidarea monopolului
asupra studierii istoriei, introducerea pluralismului de
concepţii şi opinii, renunţarea la dogmatism. În adresarea
delegaţilor la congres către cetăţenii republicii se
afirma:
De regulă, studierea şi propagarea istoriei naţionale
în RSSM era, şi încă este, pusă în funcţie de istoria
Rusiei. De aici şi exagerarea rolului slavilor în formarea
etnosului est-romanic, tot de aici şi tratarea unilaterală
a actului din mai 1812, a altor momente din istoria
poporului moldovenesc. E nefondat ştiinţific şi faptul
că studierea la Chişinău a istoriei Moldovei de după
1812 s-a limitat la problemele Basarabiei şi ale teritoriului
de pe malul stâng al Nistrului... 13 .
Începând cu vara anului 1989, comunitatea istoricilor
din RSSM a participat activ la mişcarea de emancipare
naţională, iar A. Moşanu, preşedintele AIM, a
devenit mai târziu preşedintele Parlamentului Republicii
Moldova.
La mitingul din 26 iunie 1989 participanţii solicitau
oprirea rusificării începute în 1812 şi pentru
prima dată apare în spaţiul public lozinca „1812 –
anul înstrăinării Basarabiei de la Moldova” 14 . În cadrul
unui alt miting, al FPM din 27 iulie 1989, A. Şalaru
11
Caşu/Şarov 2011, 112, Doc. Nr. 54 „Spravka o sozdanii
narodnogo fronta”, 22 mai 1989.
12
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93.
13
Caşu/Şarov 2011, 137, Doc. Nr. 73 „O sanktzionirovannom
mitinge, organizovannom neformal’nym
ob’edineniem „Narodny front Moldovy”, 26 iunie 1989 şi
138-139-140, Doc. Nr. 75, 26 iunie 1989.
14
Ibidem, 201-202, Doc. Nr. 79, 27 iulie 1989.
– 304 –

vorbea despre faptul că în 1812 Moldova a fost împărţită
în două, iar V. Matei se referea la atitudinea lui
Eminescu faţă de ocupaţia Basarabiei de către Rusia
în 1812 15 . În adresarea oficială a participanţilor către
CC al PCM, Sovietul Miniştrilor şi Sovietul Suprem
al RSSM au fost înaintate următoarele cerinţe:
– condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop,
prin care Moldova a fost inclusă în URSS;
– aprecierea ca ocupaţie a anilor 1812 şi 1940;
– declararea zilei de 2 decembrie, data formării
Republicii Democratice Moldoveneşti în 1917, drept
zi de sărbătoare;
– adoptarea ca simbolică naţională a tricolorului şi
a stemei– cu cap de bour;
– schimbarea denumirii străzii „28 Iunie” în „Ion
Creangă”;
– reabilitatea persoanelor care au suferit din cauza
regimului totalitar;
– organizarea unei întâlniri a Prezidiului Sovietului
Suprem al RSSM cu executivul FPM şi cu istorici
pentru clarificarea întrebărilor discutate la miting din
domeniile istoriei, culturii şi vieţii politice a republicii
(inclusiv simbolica, teritoriul RSSM, evenimentele
din anii 1812, 1918, 1924, 1940 şi 1944) 16 .
Frontul Popular a făcut apel la „Anul 1812”
într-un şir de declaraţii şi rezoluţii. Astfel, în Declaraţia
Frontului Popular din Moldova „Cu privire la
Pactul Ribbentrop-Molotov” se menţionează:
[...] În anul 1812, conform tratatului de pace de la
Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, Rusia ţaristă anexează
o parte din teritoriul Statului Moldovenesc, dintre
Prut şi Nistru, numind-o Basarabia. În urma anexiunii,
poporul moldovenesc a fost dezbinat în mod violent
în două părţi. Peste 47 de ani, în 1859, Moldova de
dincolo de Prut s-a unit cu Valahia, constituind Statul
Român, în timp ce Basarabia rămâne să fie gubernie a
Rusiei [...]. Chişinău, 2 august 1989 17 .
La mitingul FPM din 13 august 1989, V. Matei a
apreciat evenimentele din 1812, 1918 şi 1940 ca fiind
antiumane, evenimente care au condus la divizarea
poporului moldovenesc 18 . Iar prin Rezoluţia mitingului
Frontului Popular din Moldova „Destinele istorice
ale statalităţii poporului moldovenesc” se cerea:
1. Să fie date publicităţii actele dezmembrării teri-
15
Ibidem, 203. Adresarea a fost citită de către N. Negru.
16
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 99.
17
Caşu/Şarov 2011210, Doc. Nr. 83, Mitingul FPM, 13
august 1989.
18
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, pp. 100-101.
Caşu/Şarov 2011, 212.
toriale şi naţionale ale poporului nostru şi tratatele în
cauză de la 1775, 1812, 1878 şi 1940, să fie prezentate
în lumina lor adevărată evenimentele de la 1856
şi 1918 [...]. Chişinău, 13 august 1989 19 .
CC al PCM şi structurile securităţii erau foarte
atente la situaţia din republică, urmăreau toate întrunirile
şi luările de cuvânt şi raportau conducerii. În
una din notele informative despre mitingul din 13
august 1989 se arăta că liderii FPM manifestau în
continuare un interes înalt faţă de problemele istorice,
referindu-se la evenimentele istorice din 1775, 1812,
1918, 1940 şi afirmând insistent originea românească
a poporului moldovenesc. De aceea, Secţia ideologică
a PCM considera că e nevoie ca Institutul de Istorie a
Partidului de pe lângă CC al PCM să publice până la
finele lunii august un şir de documente care clarifică
„petele albe” ale istoriei Moldovei privind evenimentele
din anii 1775, 1812, 1878, 1918 şi 1940 20 .
La 27 august 1989 a avut loc Marea Adunare Naţională,
la care au participat peste 700 mii de persoane.
Acest for s-a exprimat pentru decretarea limbii
române ca limbă de stat – apogeul mişcării de eliberare
naţională 21 . Lozinca zilei a fost „Limbă! Alfabet!”.
A mai fost adoptată Rezoluţia „Despre pământ”, iar
la sfârşit Ion Ungureanu a dat citire documentului
final al Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989
„Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru
la viitor”.
În Documentul final al Marii Adunări Naţionale
din 27 august 1989, componenta istorică este şi mai
mult fortificată:
Organizaţiile statale, întemeiate în evul mediu pe
întregul teritoriu de răspândire a românilor în Transilvania,
Muntenia şi Moldova, au fost supuse, pe
parcursul secolelor, diferitor atacuri expansioniste
din partea vecinilor mai puternici. În 1775, Imperiul
Habsburgic rupe din trupul Statului Moldovenesc
partea de nord, pe care o numeşte Bucovina. În 1812,
Imperiul Rus anexează în mod nelegitim ţinutul
dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod
artificial denumirea de Basarabia. [...]. Chişinău, Piaţa
Victoriei, 27 august 1989 22 .
Secţia ideologică a CC al PCM considera că Documentul
final al Marii Adunări Naţionale „Privind
19
Caşu/Şarov 2011, 213.
20
Cojocaru 2000.
21
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 107.
22
Caşu/Şarov 2011, 235, Doc. Nr. 85, „Informaţia privind
manifestarea în masă a FPM desfăşurată pe 27 august 1989”,
28 august 1989.
– 305 –

statalitatea, suveranitatea şi dreptul la viitor” este
construit pe principiul „unităţii românilor din toate
teritoriile istorice”, în el sunt apreciate tendenţios
momentele de bază ale istoriei poporului moldovenesc,
a fost dată interpretarea cunoscută a FPM
privind evenimentele din anii 1775, 1812, 1918, 1940
din istoria Moldovei, există „pretenţii teritoriale faţă
de RSSU” 23 .
FPM a făcut mai multe declaraţii şi apeluri în care
se fac referinţe la date istorice, iar „Anul 1812” este
cel mai des invocat. Astfel, Rezoluţia mitingului Frontului
Popular din Moldova „Cu privire la situaţia din
sudul Republicii” constată concis consecinţele sociale
ale anului 1812:
Aduşi pe pământurile Basarabiei de către ţarul rus
după 1812, asiguraţi cu un şir de privilegii în detrimentul
populaţiei băştinaşe, coloniştii trebuiau să
constituie baza socială a expansiunii ţarismului în
Balcani şi, după cum subliniază istoricul Lazarev, au
adus la înrăutăţirea situaţiei moldovenilor, lipsiţi de
pământ la ei acasă, periclitându-li-se şi unitatea spirituală.
[…] Chişinău, 8 octombrie 1989 24 .
Declaraţia şi cerinţele Sfatului FPM din 18 noiembrie
1989 au un caracter strict istoric, insistându-se
asupra recunoaşterii impactului unor evenimente
asupra populaţiei Basarabiei:
Având în vedere faptul că prin actul răpirii Basarabiei
la 1812 de către imperiul ţarist, basarabenii au fost
lipsiţi de organizaţie statală şi de cele mai elementare
drepturi naţionale şi cetăţeneşti; având în vedere faptul
că odată cu răsturnarea ţarismului în Rusia în urma
proceselor revoluţionare din februarie şi octombrie
1917, Basarabia şi-a redobândit independenţa naţională,
fiind proclamată Republica Democratică Moldovenească,
la 2 decembrie 1917, prin decizia guvernului
plenipotenţiar al Basarabiei – Sfatul Ţării... 25 .
Deşi autorii acestui document au observat corect
impactul anului 1812 asupra populaţiei dintre Prut şi
Nistru, ei au comis câteva erori: basarabenii nu constituiau
până la 1812 o populaţie distinctă, fiind parte
integră a populaţiei Principatului Moldovei, deci nu
au putut fi lipsiţi de statalitate, ci au fost rupţi dintr-o
entitate politică şi anexaţi de alta, Imperiul Rus. În
acelaşi context, basarabenii nu au putut să-şi redo-
23
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 111.
24
Cojocaru 2001, 196.
25
Cojocaru 2011, Nr. 3. Aviz al Comisiei Sovietului Suprem
al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional
secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru
Basarabia şi Bucovina de Nord, din 23 iunie 1990, p. 48.
bândească independenţa naţională la 1917, deoarece
anterior nu au fost o entitate statală separată.
În contextul discuţiilor din cadrul Comisiei Sovietului
Suprem al RSS Moldova din vara anului 1990
privind aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional
secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor
lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord în
avizul final se recunoştea pentru prima dată într-un
document oficial faptul răpirii teritoriului dintre Prut
şi Nistru de către Imperiul Rus:
„[...] În urma războiului ruso-turc din 1806-1812
şi al unui îndelungat târg diplomatic prin tratatul de
pace de la Bucureşti (1812), Imperiul rus dezmembrează
statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi
Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial numele
de Basarabia...“ 26 .
În urma apelurilor Frontului Popular din Moldova,
mai multe instituţii media din România au reacţionat
printr-un protest care face apel şi la „Anul 1812”:
Imperialismul rus face o nouă tentativă de distrugere
a naţiunii române. Tradiţionala campanie de
sugrumare a fiinţei noastre naţionale începută în
1812, prin jefuirea teritoriului străbun dintre Prut şi
Nistru, prin răpirea Sudului şi Nordului Basarabiei,
continuă cu aceeaşi nedezminţită lăcomie până în
zilele noaste. […]. 14 septembrie 1990 27 .
În luarea de cuvânt din cadrul şedinţei Parlamentului
din 12 decembrie 1990 deputatul Sergiu Chircă
menţionează „[...] Domnilor, nu noi am intrat în
Uniunea Sovietcă, cu Uniunea Sovietică a intrat în
noi. Dar cum am ajuns noi aici Vă dau citire Tratatul
de la Bucureşti, din 1812, între două imperii. Citesc
după original: Ego Veličestvo imperator i povelitel´
vserosijskij otdast i vozvraščaet Baistel´noj Porte
Otomanskojzemlju moldavskuju na pravom beregu
Pruta. (Este datú Găgăuzia Nici nu aparţinea), a
reka Prut so vhoda v Moldaviju do soedinenija ee s
Dunaem i levym, beregom Dunaja budet sostavljat’
granicu obeih imperij.„ 28 . În acelaşi context, deputatul
A. Reniţă susţinea „... În încheiere, pot să vă spun că
istoria nu ne-a răsfăţat. Din 1812 ea o singură dată a
privit în direcţia noastră în 1918...” 29 .
În Proclamaţia celei de-a Doua Mari Adunări
26
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 193.
27
Cojocaru 2011, Nr. 8. Stenograma şedinţei Sovietului
Suprem al RSS Moldova, din 12 decembrie 1990, p. 147.
28
Ibidem, p. 166.
29
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 227.
– 306 –

Naţionale, din 16 decembrie 1990, „Anul 1812” este
din nou prezent:
[...] În urma războiului ruso-turc din 1806-1812
şi a unui îndelungat târg diplomatic, prin tratatul de
pace de la Bucureşti (1812), Imperiul Rus dezmembrează
Statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi
Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial numele
de Basarabia [...]. Chişinău, Piaţa Marii Adunări Naţionale,
16 decembrie 1990 30 .
Discuţiile cu caracter istoric din cadrul parlamentului
au continuat şi la începutul anului 1991. Astfel,
În şedinţa din 12 februarie 1991 deputatul V. Nedelciuc
susţinea „[...] Nu cred că cineva din cei prezenţi
în sală să nu fie de acord cu aceea că era mult mai bine,
dacă anul 1812 n-ar fi însemnat ceea ce înseamnă
pentru noi astăzi ...” 31 . Deputatul Gh. Ghimpu abordând
problema referendumului unional susţinea „..
Vrem libertate aşa cum a dorit-o Rusia când s-a eliberat
de sub jugul mongolo-tătar, aşa cum Rusia s-a eliberat
de sub ... ori n-a vrut să cedeze libertatea în 1812 sau în
primul război sau în al doilea mondial...” 32 . În aceiaşi
ordine de idei se înscrie şi luarea de cuvânt a deputatului
Ion Buga, care menţiona „... Poporul moldovenesc
la răsărit de Prut cunoaşte un jug imperial de
500 de ani, 300 de ani sub jugul Imperiului Otoman
şi 200 de ani sub jugul Imperiului ţarist, apoi stalinist.
Fix anul acesta, la 1791, prin pacea de la Iaşi hotarul
Imperiului Rus a fost pus pe Nistru. Teritoriul dintre
Nistru şi Bug, populaţia căruia la 1791 alcătuia peste
50% a fost încorporat, ocupat şi încorporat, anexat
la Imperiul Rus. Apoi, peste 20 de ani, la 1812, a fost
cotropită, anexată toată Basarabia cu toată populaţia
de aici. Atunci a apărut problema basarabeană,
care până astăzi nu este rezolvată. La 1812 Basarabia
a fost răpită de neam, de stat. În felul acesta putem
menţiona că apoi Imperiul Rus a răpit de la Basarabia
şi o treime din teritoriul său şi l-a dat coloniştilor.
Bugeacul ce alcătuia 41% din tot teritoriul nostru.
Iată care a fost atitudinea faţă de băştinaşi. La 1812
moldovenii alcătuiau 95% din populaţie. La 1900
populaţia a sporit până la două milioane şi moldovenii
alcătuiau doar 921 de mii, ceea ce constituia 46%. De
la 95% la 46%. Iată adevărul istoric.” 33 . În continuarea
şedinţei, Valeriu Matei susţinea următoarele: „... Să ne
gândim la experimentele pe care imperiile şi-au permis
30
Cojocaru 2011, Nr. 15 Extras din Stenograma şedinţei
Sovietului Suprem al RSS Moldova din 12 februarie 1991, p.
237.
31
Ibidem, Nr. 16, p. 280.
32
Ibidem, Nr. 16, p. 289.
33
Ibidem, Nr. 16, p. 312.
să le facă pe seama poporului nostru şi cele economice
ale lui Alexandru I sau ale lui Bodiul; şi cele etnodemografuce;
încât de la 95% din populaţie, cât eram
în 1812 pe întregul teritoriu al Basarabiei, astăzi am
ajuns aici, în partea centrală, să fim doar 64,5%...” 34 . În
aceste discuţii s-a implicat şi profesorul Al. Moşanu,
care susţinea” „... Eu mă pronunţ categoric împotriva
referendumului, impus de Congresul al patrulea
al (deputaţilor poporului din) URSSS, de Sovietul
Suprem al URSS, pentru că învoirea cu acest referendum
ar însemna că ne băăgăm de bunăvoie capul
în jugul pe care l-am purtat forţat după nenorocitul de
1812, după blestematul 1940 ...” 35 .
Pe parcursul anului 1991 au avut loc mai multe
evenimente care au condus treptat la declararea independenţei
Republicii Moldova şi în cadrul cărora s-au
făcut mai multe referinţe de ordin istoric, printre care
şi la „Anul 1812”. Dacă la Chişinău observăm o schimbare
a discursului public faţă de anumite evenimente
istorice, atunci la Comrat şi Tiraspol aprecierile faţă
de aceste file istorice continuă stilul istoriografiei şi
ideologiei sovietice. O dovadă în acest sens sunt notele
informative privind emisiunile tele şi radio în limbile
găgăuză şi bulgară din luna mai 1991, unde anul 1812
este tratat ca fiind „unirea Basarabiei cu Rusia” .
Un eveniment major a fost Conferinţa Internaţională
„Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale
pentru Basarabia”, desfăşurată la Chişinău în perioada
26-28 iunie 1991. La acest for internaţional, A.
Moşanu, preşedintele Parlamentului, a declarat:
Astfel, prin simple trăsături de condei ale semnatarilor
Tratatului de pace de la Bucureşti, în 1812,
s-a pus începutul unei autentice tragedii naţionale...
În interesul unei politici imperiale ambiţioase a fost
sacrificată integritatea unei ţări, aşezată de secole între
Nistru şi Carpaţi. În dorinţa de a şterge orice referiri la
Moldova, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, Rusia ţaristă
a denumit noua sa achiziţie teritorială „Basarabia”.
Noţiunea de „Basarabia” trebuia să ascundă adevărul
despre Moldova sfârtecată... 36 .
„Anul 1812” se regăseşte şi în Declaraţia de la
Chişinău a Conferinţei Internaţionale „Pactul
Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”,
Chişinău, 26-28 iunie 1991:
34
Ibidem, Nr. 16, p. 344.
35
Caşu/Şarov 2011, 543, doc. Nr. 209 „Informaţia privind
emisiunile tele- şi radio în limbile găgăuză şi bulgară”, mai
1991.
36
Raportul prezentat de Alexandru Moşanu, doctor, profesor,
Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova. Sandulachi
2011, 250.
– 307 –

Basarabia nu era denumirea întregului teritoriu
dintre Prut şi Nistru. Denumirea de Basarabia se
referea iniţial la sudul Moldovei, dintre Prut şi Nistru.
După 1812 autorităţile ţariste au extins denumirea de
„Basarabia” la întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru,
pe care [îl] anexase Rusia pentru a face să intre în
conştiinţa publică, dar mai ales a cancelariilor europene,
faptul că această regiune este distinctă şi teritorial
mai restrânsă decât estul Moldovei, iar locuitorii ei
un popor diferit de români 37 .
În raportul CC al PCM privind conferinţa se
menţiona că „mulţi participanţi au vorbit despre
momente care nu aveau nimic comun cu tema conferinţei.
P. Parasca, lector la USM, a evidenţiat istoria
Moldovei de la 1484 până la 1812”, iar „Ion Raţiu
(membru al Parlamentului României) a vorbit despre
anul 1412 şi apoi despre anul 1812” 38 .
Solicitările liderilor FPM au fost susţinute şi din
exterior. Astfel, în Rezoluţia Senatului Statelor Unite
(proiect depus la 28 iunie 1991) se face apel la un şir
de evenimente istorice care au marcat soarta Principatului
Moldovei:
Pentru a exprima ideea că Senatul Statelor Unite
trebuie să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului
din Republica Moldova şi Nordul Bucovinei,
întrucât Principatul român al Moldovei a apărut ca stat
independent în secolul al XIV-lea, întrucât Moldova
a fost invadată de armata rusă în 1806 şi anexată de
Imperiul Rus în 1812 ca urmare a tratatului ruso-turc
de la Bucureşti [...]. Washington DC, 28 iunie 1991 39 .
Treptat, şi liderii politici de la Chişinău au făcut
apel la datele istorice în discursurile lor din ţară şi din
străinătate. Mircea Snegur, preşedintele Republicii
Moldova, în alocuţiunea sa de la Forumul Internaţional
„URSS – iunie 1991. Realităţi şi perspective”,
Crans-Montana, 23 iunie 1991, a declarat: „Este
tragică şi soarta poporului meu. Aş vrea să prezint doar
câteva momente istorice: anul 1812 – după semnarea
Tratatului de pace de la Bucureşti, Rusia a anexat
pământurile strămoşilor noştri, cunoscute ulterior
sub denumirea de Basarabia...” 40 .
Preşedintele Republicii Mircea Snegur revine
asupra „Anului 1812” în discursul său prilejuit de
37
Sandulachi 2011, 261.
38
Caşu/Şarov 2011, 568-569, Doc. Nr. 220 „Despre unele
rezultate ale Conferinţei Internaţionale Pactul Molotov-
Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia”, 30 iulie
1991.
39
Partidul Popular Creştin Democrat, Documente şi materiale,
vol. 1 (1988-1994), Chişinău, 2008, p. 93, p. 290.
40
Sandulachi 2011, p. 270, publicată şi în „Sfatul Ţării”, 26
iunie 1991.
dezbaterile parlamentare pe marginea Declaraţiei de
independenţă a Republicii Moldova:
Anul 1812, care a adus dezmembrarea Statului
Moldovenesc, poate fi calificat drept începutul unei
mari tragedii pentru poporul nostru. Moldova de pe
malul stâng al Prutului devine o gubernie a Imperiului
Rus, lucru ce a avut consecinţe fatale pentru ea. Au
început procese distrugătoare pentru spiritualitatea
poporului. Mai bine de o sută de ani de asimilare
forţată au dus poporul în pragul dispariţiei... 41 .
Începând cu anul 1991, „Anul 1812” se regăseşte
într-un şir de acte oficiale. Moţiunea Marii Adunări
Naţionale de la Chişinău din 27 august 1991 adresată
Parlamentului Republicii face apel la trecutul tragic,
specificând următoarele:
Mereu hărţuiţi de poftele meschine ale unor vecini
puternici, gata de a sfâşia fruntariile atât de încercatei
noastre patrii, precum au făcut-o în 1775 şi 1812,
semănând moarte şi durere în mijlocul unui popor
paşnic, noi am ridicat făclia luptei pentru libertate,
făclia demnităţii neamului nostru, scuturând în anul
de graţie 1918 stăpânirile vremelnice care au îndepărtat
pe fiii aceleiaşi mame de la sânul ei iubitor,
despărţind frate de frate şi copiii de părinţi. […] 27
august 1991 42 .
„Anul 1812”, de rând cu alte date importante din
istoria ţinutului dintre Prut şi Nistru, se regăseşte şi
în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova:
Considerând actele de dezmembrare a teritoriului
naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu
dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării
Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei
şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi
Bucovinei... 43 .
Din cele relatate mai sus se poate observa clar că
„Anul 1812”, de rând cu anii 1917/1918 şi 1940, a
fost frecvent prezent în discursul public în perioada
mişcării de emancipare naţională din Republica
Moldova. Atât liderii mişcării, cât şi publicul larg
au făcut apel la evenimentele istorice care au marcat
soarta Principatului Moldovei şi a teritoriilor sale
anexate de Imperiul Rus în urma războiului rusoturc
din 1806-1812. Dacă partida naţională a optat
pentru recunoaşterea faptului că ţinutul dintre Prut
şi Nistru (Regiunea şi, ulterior, Gubernia Basarabia)
a fost anexat la 1812 şi supus deznaţionalizării, atunci
reprezentanţii partidului comunist, ai mişcărilor
41
Ibidem, 446. Stenograma şedinţei Parlamentului Republicii
Moldova în ziua de 27 august 1991.
42
Ibidem, 439.
43
Ibidem, 463.
– 308 –

separatiste de la Comrat şi Tiraspol au rămas fideli
istoriografiei sovietice, care consideră acest an un an
al „eliberării” şi „unirii” cu Imperiul Rus. Ambele
partide au mers în continuă confruntare, fără a căuta
soluţii de compromis, ceea ce a condus la divizarea
societăţii moldoveneşti. Treptat, „Anul 1812” apare
şi în discursul liderilor democraţi de la Chişinău,
care recunosc faptul că Imperiul Rus a anexat la 1812
ţinutul dintre Prut şi Nistru.
Anii şi evenimentele istorice au jucat un rol important
în această polemică. Astăzi, după 200 ani de la
semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti, trebuie
să recunoaştem că unul dintre principalii perdanţi
ai acestui act a fost Principatul Moldovei, din corpul
căruia a fost ruptă o parte care a fost anexată, fără voinţa
poporului şi domnitorului, de către Imperiul Rus. La
o distanţă de două secole, cuvintele anexare, rupere,
dezlipire, răpire nu trebuie să mai stârnească nemulţumire
în Republica Moldova, nici în Federaţia Rusă.
Fenomenele şi evenimentele istorice trebuie numite
exact, fără a face speculaţii politice pe seama lor.
SUMMARY
THE 1812 IN THE PUBLIC DISCOURSE OF
THE NATIONAL EMANCIPATION MOVE-
MENT FROM THE REPUBLIC OF MOLDOVA
(1989-1991)
In this paper the author is doing analysis of the
using the “1812 year” in the public discourse of the
national emancipation movement during 1989-1991
in the Republic of Moldova. Leaders of the movement,
intellectuals and politicians have used the historical
argument during the diverse meetings against soviet
ideology. In most of the cases the “1812 year” was
considered as crucial year for the Moldovan Principality
and territory between Prut and Nistru annexed
by Russian Empire as result of the Russian-Turkish
War (1806-1812) and Bucharest Peace Agreement
(1812). But, the Communist and Separatist leaders
insisted on old ideas of “unification” of Bessarabia
with Russian Empire at 1812. Gradual the democratic
leaders used the “1812 year” in the official discourse
by recognition of annexation/occupation Bessarabia
by Russian Empire at 1812. After two centuries the
“1812 year” presents a debated question in Moldovan
society, which is not good. The historical events and
phenomena have to be named as they represent and
this reality does not have to provoke discomfort to
some parts of society or politicians.
Bibliografie:
Bodiul 1972: I. Bodiul, Prisoedinenie Bessarabii k
Rossii i istoricheskie sudby moldavskogo naroda. In: Voprosy
istorii 8, 1972, 9-16.
Bodiul 1977: I. Bodiul, Moment de răscruce în istoria
poporului moldovenesc. 165 de ani de la eliberarea Basarabiei
de sub jugul otoman şi alipirea ei la Rusia. In: Învăţătorul
sovietic 5, 1977, 58-63.
Caşu/Şarov 2011: I. Caşu/I. Şarov (eds.), Republica
Moldova de la Perestroika la independenţă, 1989-1991.
Documente secrete din arhiva CC al PCM. Chişinău, 2011.
Ciorănescu 1985: G. Ciorănescu, Bessarabia:
disputed land between East and West, Munich, 1985.
Cojocaru 2000: G. Cojocaru, Marea Adunare
Naţională ca expresie supremă a aspiraţiilor populare spre
emancipare etnopolitică. In: Cugetul 3, 2000, 63-72.
Cojocaru 2001: G. Cojocaru, 1989 la Est de Prut,
Chişinău, 2001.
Cojocaru 2011: G.E. Cojocaru, Ieşirea din URSS.
Republica Moldova. Dezbateri parlamentare (1990-1991),
Bucureşti, 2011.
Cuşco et al. 2012: A. Cuşco /V. Taki/O. Groma,
Bessarabija v sostave Rossijskoj imperii (1812-1917),
Моskva, 2012.
Danilenco 1972: P. Danilenco, Un eveniment
crucial din istoria poporului moldovenesc. In: Învăţătorul
sovietic 5, 1972, 45-48.
Dragnev et al. 1982: D. M. Dragnev/V. I.
Zhukov/V. I. Taranov, Prisoedinenie Bessarabii k Rossii
– vazhnaia vekha v istorii moldavskogo naroda. In: Voprosy
istorii 7, 1982, 29-42.
Grosul 1949: I. Grosul, Slobozirea Moldovei de sub
jugul turcesc şi unirea ei la Rusia. In: Octombrie 6, 1949,
84-88.
Grosul 1962: I. Grosul, Pe veci cu Rusia. 150 de ani
de la unirea Basarabiei cu Rusia. In: Învăţătorul sovietic 5,
1962, 61-63.
Ivanov 1972: I. Ivanov, Povorot v istoricheskih
sudbah moldavskogo naroda. K 160-letiiu prisoedineniya
Bessarabii k Rossii. In: Codru 5, 1972,
Mândâcanu 1988: V. Mândâcanu, Veşmântul
fiinţei noastre. In: Nistru 4, aprilie, 1988.
Мischevca 1990: V. Мischevca, О diplomatičeskoj
borbe pri zaključenii Buharestkogo mirnogo dogovora 1812
g. In: Molodezh´ i sovremennaja nauka. Obschetvennye
nauki. Теzisy dokladov Vtoroj respublikanskoj konferentsii
molodykh issledovatelej (14-15 dekabrja 1989 g.),
Кišinev 1990, 9-10.
Russev 1967: E. Russev, Anul 1812 – dată memorabilă
în istoria Moldovei. In: Învăţătorul sovietic 5, 1967,
21-26.
Sandulachi 2011: P. Sandulachi (ed.), Declaraţia
de Independenţă. Adoptarea. Distrugerea prin ardere. Restabilirea.
Chişinău, 2011.
– 309 –

– 310 –

ANUL 1812 ŞI PIERDEREA BASARABIEI:
ÎNTRE DISCURS PUBLIC ŞI COMEMORARE
Ludmila COADĂ
Introducere: anul 1812 în retrospectivă istorică
La 16/28 mai 1812, acum două secole, reprezentanţii
imperiilor Rus şi Otoman semnau nefastul
tratat de pace de la Bucureşti. Acesta punea capăt
războiului ruso-turc din 1806-1812, negociatorii
ciopârţeau Moldova istorică şi aprobau anexarea la
Rusia a părţii ei estice, botezată ulterior de ruşi, în
mod artificial, Basarabia, pentru a nu lăsa impresia
dezmembrării Principatului Moldova 1 . Anexarea
Basarabiei a fost rezultatul proiectelor expansioniste
ale ţarului Alexandru I 2 , moştenite de la predecesorii
săi Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a, pentru care avansarea
spre Constantinopol, cucerirea strâmtorilor 3 ,
transformarea Mării Negre într-un lac intern deveniseră
idealuri cronice. În drumul Rusiei spre Constantinopol
s-a aflat Basarabia, la hotarele căreia Rusia a
ajuns la trecerea dintre veacurile XVIII şi XIX.
Prezenţa Rusiei la Nistru după semnarea Tratatului
de la Iaşi din 1892 a facilitat planurile acesteia de
expansiune, Dunărea fiind următoarea ţintă. Găsind
uşor un pretext pentru a interveni în Principatele
Române – mazilirea de către Poartă, în august 1806, a
domnului Ţării Româneşti Constantin Ypsilanti şi a
domnului Moldovei Alexandru Moruzi fără aprobarea
sa (hatti-sherifele sultanului de la 1802 prevedeau că
domnitorii români, numiţi pe un termen de şapte ani,
nu puteau fi destituiţi de Poartă fără consimţământul
Rusiei, aceasta din urmă fiind şi garantul privilegiilor
acordate de Imperiul Otoman ambelor principate 4 ),
1
Andrei Popovici, The Political Status of Bessarabia.
Washington, D.C.: Ransdell Inc., p. 74.
2
Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei. Bucureşti:
Carte Românească, 1927, pp. 13-14.
3
Antony Babel, La Bessarabie. Étudehistorique, ethnographique
et économique. Paris: LibrairieFélix Alcan,
1926, p.25; The question of Bessarabia. Paris, 1919, p. 4;
Wim P. van Meurs, The BessarabianQuestion in CommunistHistoriography.
NationalistandCommunist Politics
and History-Writing. New York: Columbia University
Press, East European Monographs, 1994, p. 46.
4
Mustafa A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria
României,1791-1812.Vol. III, 1986, pp. 16-177, doc.
109 (hatti-sheriff-ul pentru Ţara Românească 7/19-16/28
septembrie 1802), pp. 177-188, doc. 110 (hatti-sherifful
pentru Moldova 17/29 septembrie-26septembrie/8
octombrie 1802), apud Paul Cernovodeanu, Basarabia.
Drama unei provincii istorice româneşti în contextul
politic internaţional, 1806-1920. Bucureşti: Editura
Albatros, 1993, p. 12; Alexandru Boldur, Istoria Basara-
Rusia a ocupat rapid Moldova şi Ţara Românească,
fără o declaraţie de război suzeranului acestora, Imperiul
Otoman, şi a stabilit hotar pe Dunăre 5 . Ca reacţie
la ocuparea de către Rusia a Principatelor Române,
Poarta i-a declarat război, dar evenimentele care au
urmat au demonstrat că niciuna dintre părţi nu avea
mari posibilităţi de luptă, prima fiind antrenată şi în
război cu Franţa, în care suferea înfrângere, cea de-a
doua fiind zdruncinată de bulversări interne, precum
revolta ienicerilor şi schimbarea puterii. De aceea,
încă din 1807, Turcia şi Rusia au început negocieri în
vederea semnării unui acord de pace, negocieri care au
continuat până în primăvara 1812, fiind întrerupte
periodic de operaţiuni militare declanşate de armata
rusă, a căror menire era să accelereze semnarea păcii în
condiţiile în care Turcia nu se grăbea să cedeze cerinţelor
ţarului. În august 1807 a fost încheiat armistiţiul
de la Slobozia, rămas neratificat. După noi ostilităţi
militare, încheiate de fiecare dată cu scor nul, la care se
adăuga îndârjirea Porţii în faţa pretenţiilor teritoriale
ruseşti, dar şi pericolul francez care ameninţa Rusia,
ţarul a fost nevoit să-şi reducă din ambiţiile teritoriale,
părţile convenind să reia tratativele într-o ultimă
rundă. Discuţiile în vederea semnării păcii s-au desfăşurat
la Giurgiu începând cu toamna 1811 şi au continuat
la Bucureşti până în primăvara 1812. Dominate
de neîncredere, tensiune şi pesimism, negocierile s-au
încheiat într-un final cu semnarea, la hanul lui Manuc,
a păcii. Articolul IV al tratatului de pace 6 prevedea
stabilirea hotarului dintre imperii pe râul Prut până la
vărsarea râului în Dunăre, apoi din acel loc ‒ pe malul
stâng al fluviului până la Chilia şi la vărsarea lui în
biei. Bucureşti: Editura Victor Frunză, 1992, p. 282; Gh.
Petrescu, Dm. A. Sturdza, Dm. C. Sturdza, Acte şi documente
relative la renascerea României,vol. I.Bucureşti,
1888, pp. 264-289, apud Alexandre Boldur, La Bessarabie
et lesrelationsrusso-roumaines (La question
bessarabienne et ledroit international). Paris: Librairie
Universitaire, 1927, p. 22.
5
Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti
(din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace
ruso-turc de la 16 (28) mai 1812). Chişinău: „Ştiinţa”,
1993, p. 54.
6
Русско-турецкий мирный договор. In: Внешняяполитика
России XIX и начала XX века. Документы
Российского Министерства иностранных дел.
Москва: Госполитиздат, vol. VI, 1962, art. IV, p. 408
(varianta franceza), p. 413 (varianta rusă).
– 311 –

Marea Neagră. Moderarea pretenţiilor teritoriale a
Rusiei de la planurile de anexare a ambelor Principate
Româneşti la acceptarea părţii de est a Principatului
Moldova s-a produs sub impactul mai multor factori,
printre care se numără iminenţa, în sine, a războiului
cu Napoleon 7 şi insistenţele Angliei, care vroia ca
Rusia să nu fie distrasă, printr-o diversiune turcă, de la
lupta împotriva lui Napoleon 8 . Pacea de la Bucureşti
punea astfel capăt stării de război dintre imperiile Rus
şi Otoman, dar pecetluia soarta părţii estice a Principatului
Moldova, care, înstrăinată fiind, devenea –
forţat, prin anexare – provincie a imperiului ţarist.
Anul 1812 în discursul istoriografic şi public:
între realităţi şi denaturare
Deşi dobândirea unui teritoriu, în mod arbitrar,
prin utilizarea forţei şi fără consultarea locuitorilor
acestuia – aşa cum s-a întâmplat în cazul Basarabiei, cu
care Rusia nu a avut nicio legătură cu caracter etnic sau
naţional – nu poate fi calificată drept anexare; evenimentele
produse la 1812 au fost, de-a lungul anilor,
interpretate în mod diferit. Interpretarea sau reprezentarea
evenimentelor – discursul narativ 9 ‒ este un
proces firesc, indispensabil în contextul analizei trecutului.
Or, trecutului i se dă sens tocmai prin procesul
narării. Faptele nu vorbesc de la sine, ele trebuie descifrate
şi interpretate, iar istoria rămâne necunoscută
până nu apar cei care narează evenimentele istorice 10 .
De aici şi observaţia că evenimentul pare să nu anticipeze
discursul narativ, ci să-l succeadă 11 . Deschiderea
trecutului spre interpretare a oferit câmp de acţiune şi
în ceea ce priveşte abordarea anului 1812, a esenţei şi
semnificaţiei acestuia, în raport cu care s-au conturat
în timp două tendinţe, două discursuri narative care
se exclud reciproc şi care au dominat, într-o vreme sau
alta, istoriografia problemei şi demersul public, perpetuându-se
până în zilele noastre cu o intensitate vădită.
Primul discurs narativ – reflectând poziţia majorităţii
istoricilor care analizează şi relatează evenimentele
trecute dezinteresat, onest, obiectiv, de pe principiul
adevărului istoric – denotă drama poporului român
provocată de anul 1812, de pacea de la Bucureşti şi de
7
Bessarabia. London: H.M.Stationerry Office, 1920.
8
Andrei Oţetea, Scrieri istorice alese. Cluj-Napoca:
Editura Dacia, 1980, p. 164, 173.
9
H. Porter Abbott, The Cambridge Introduction to Narrative.
Cambridge: Cambridge University Press, 2008, p. 13, 19.
10
H. Porter Abbott, The Cambridge Introduction to Narrative.
Cambridge: Cambridge University Press, 2008, p. 155.
11
Jonathan Culler, Story andDiscourse in theAnalysis of
Narrative. In: The Pursuit of Signs: Semiotics, Literature,
Deconstruction. Ithaka: Cornell University Press,
1982, pp. 169-187.
pofta de dominaţie a Rusiei. Tragismul neamului românesc
constă în pierderea Basarabiei, calificată ca fiind
atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă
psihologică generată de separarea conaţionalilor –
graniţa trecând pe trupul viu al poporului românesc 12
‒, în trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga
Prutului sub un regim străin şi neprietenos, care nu a
ezitat să-şi manifeste intenţiile de supunere şi subjugare
a populaţiei din noua achiziţie teritorială la scurt timp
după anexare. Tratatul de pace de la Bucureşti a adus
Basarabia în sfera dominaţiei ruseşti, iar colonizarea
şi rusificarea, asimilarea şi deznaţionalizarea, discriminarea
şi stagnarea au devenit politici consecvent şi
permanent implementate de către autorităţile ţariste
în teritoriul anexat. Pentru Rusia, Basarabia nu era
decât cea mai mică gubernie a sa, un pământ ce trebuia
colonizat, o etapă a tradiţiilor expansioniste ruseşti 13 ,
în timp ce pentru neamul românesc era un teritoriu
răpit, cu pierderea căruia nu se putea resemna.
Intimidat de autorităţi în anii regimurilor ţarist şi
sovietic, acest narativ a obţinut câmp de acţiune prioritar
în perioada interbelică, când Basarabia a devenit prin
actul Marii Uniri parte a României Mari, şi după 1991,
odată cu declararea independenţei Republicii Moldovei.
Prin intermediul acestui discurs narativ istoricii şi-au
spus cuvântul, majoritatea dintre ei constatând că:
· răpirea Basarabiei, smulsă din trupul Moldovei,a
fost o brutală anexiune teritorială lipsită de orice
temei juridic şi istoric, reprezentând un compromis –
la care au ajuns marile puteri – între cerinţele maxime
ale Rusiei de anexare aPrincipatelor Dunărene în
întregime şi anexarea doar a teritoriului dintre Prut
şi Nistru, ca o dureroasă concesie faţă de tendinţele
expansioniste ţariste 14 ;
· anexarea Moldovei de Est de către Rusia s-a
produs în urma concesiilor abuzive ale Porţii, deşi
aceasta nu avea dreptul să dispună de teritoriul principatelor
române 15 , care nu îi aparţinea 16 , ea violând
astfel contractul de vasalitate 17 ;
12
Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei.
Bucureşti: Carte Românească, 1927, p. 9.
13
Ioan Neamţu, Treimea cea de o fiinţă. Iaşi: Editura
Opinia, 1991, p. 57.
14
Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei,
Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1995, p. 247.
15
Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub
stăpânire rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea
Culturală Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 1.
16
N. Iorga, La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie.
Bucarest, 1831, p. 38; Constantin Aldea, Pagini
dintr-o istorie zbuciumată. Bucureşti: Editura Academiei
de Înalte Studii Militare, 1993, p. 10.
17
Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale. Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1992, p. 83.
– 312 –

· anexarea Basarabiei a fost, în fapt, o operă de
distrugere a acesteia, pentru că Basarabia a fost nevoită
să poarte jugul stăpânirii ruseşti 18 şi să fie supusă
unor politici discriminatorii din partea autorităţilor
centrale 19 ;
· anexarea Basarabiei a generat un exod de populaţie
20 , care venea să trăiască în Moldova, pentru că
administraţia rusă începea cu abuz 21 , după ce în perioada
1806-1812 armatele ruse transformaseră Basarabia
în stepă aridă 22 prin „impunerea de biruri grele,
corvezi şi rechiziţii fără rost şi socoteală, jafuri şi samavolnicii
fără număr” 23 ;
· anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă la
1812 24 se înscrie printre cele mai complicate probleme
ale istoriei românilor 25 .
Tragismul anului 1812 este consfinţit şi de Declaraţia
de independenţă a Republicii Moldova, care califică
actul de anexare a Basarabiei de către Rusia ţaristă
ca o dezmembrare a teritoriului naţional, ca fiind în
contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul
juridic al Ţării Moldovei, un act infirmat de întreaga
evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei
Basarabiei 26 .
Cel de-al doilea discurs narativ – departe de a
reflecta realităţile istorice – califică, eronat, anul 1812
18
Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub
stăpânire rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea
Culturală Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 2.
19
Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-
1918). (Instituţii, regulamente, termeni).Vol. 1, Chişinău:
CEP USM, 2012, p. 7.
20
Andrei Popovici, The Political Status of Bessarabia.
Washington, D.C.: Ransdell Inc., p. 76; Ştefan Ciobanu,
Cultura românească în Basarabia sub stăpânire
rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală
Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 6; Petre Cazacu,
Câteva date din istoria Basarabiei. Bucureşti: Carte
Românească, 1927, p. 10.
21
N. Iorga, La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie.
Bucarest, 1831, p. 39.
22
Andrei Popovici, The Political Status of Bessarabia.
Washington, D.C.: Ransdell Inc., p. 75.
23
Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice,
înfăptuiri româneşti. Bucureşti: Institutul de Arte
Grafice „Marvan” S.A.R., 1942, p. 18.
24
Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 141; Ştefan
Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire
rusească. Chişinău: Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală
Bisericească” din Chişinău, 1923, p. 5, 6.
25
Anul 1812 în destinul Basarabiei. Basarabia – victimă
a expansionismului rusesc. Chişinău: Asociaţia pentru
Literatură şi Cultură Românească „Astra”, 2002.
26
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. Accesibil
la: http://istoria.md/articol/573/Declara%C5%A3ia_
de_Independen%C5%A3%C4%83_a_Republicii_
Moldova
ca fiind anul eliberării Basarabiei de sub dominaţia
turcească şi al alipirii acesteia la Rusia. La baza acestui
narativ – politizat şi ideologizat – stau dogmele
ideologice privind „prietenia de veacuri” şi „relaţia
frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rus”, care
au intoxicat insidios istoriografia problemei o vreme
îndelungată. Deşi alimentat cu teze false, acest narativ
a dominat, de-a lungul anilor, societatea, pentru că
reprezenta interesele centrului imperial şi servea
politicii de dominaţie a acestuia. Începutul acestui
discurs narativ porneşte chiar de la 1812, de la politica
lui Alexandru I faţă de noul teritoriu ocupat.
La momentul ocupării Basarabiei, Alexandru I, care
avea pretenţia de monarh instruit şi liberal, nu-şi
putea permite recunoaşterea unui jaf teritorial – cel al
Moldovei de Est. Or, subjugarea unei provincii străine
şi anexarea ei imperiului nu se putea încadra în politica
unui suveran liberal. Ţarul a preferat să inventeze
teoria „eliberării” şi să se autoproclame „eliberator”
al Basarabiei de sub „jugul turcesc”, deşi o ocupaţie
turcească nu exista,Imperiul Otoman fiind suzeranul
Principatelor Române, iar perioada care a urmat nu a
fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie
rusească.
Acest narativ ideologizat şi conceput de autorităţile
ţariste a fost promovat timp de două secole,
fiind dezvoltat şi în perioada sovietică şi rămânând
în forţă până astăzi. Rezistenţa şi longevitatea acestuia
se explică prin puterea de influenţă a Moscovei,
Kremlinul deţinând atât până la 1991, cât şi după
destrămarea imperiului sovietic controlul asupra
istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile
sale tradiţionale de interes şi influenţă, neacceptând
pierderea controlului asupra acestora. În Republica
Moldova, poziţia Moscovei faţă de anul 1812
este implementată la ora actuală prin cel puţin două
pârghii: prin emisarii ruşi la Chişinău, care s-au obişnuit
în a-şi da cu părerea în probleme de istorie, identitate,
tradiţie, politică a Republicii Moldova, aşa cum
a făcut ambasadorul rus V. Kuzmin, ajuns să afirme,
total neadecvat, că pacea de la Bucureştia constituit un
eveniment istoric decisiv care a determinat renaşterea
statului Moldova către sfârşitul secolului al XIX-lea 27 ;
şi prin „moştenirea istorică” şi impactul politicii de
rusificare, încuibate într-un anumit gen de politicieni
27
Тезисы выступления посла России в Молдавии
В.И.Кузьмина на конференции „Гражданская идентичность
и европейская интеграция как факторы
развития молдавской государственности” (Вадул луй
Водэ, 5-6 октября 2011 г.). Accesibil la: http://www.
moldova.mid.ru/press-slujba/pr_10_121.htm
– 313 –

şi istorici – ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor
Moscovei. Aceştia au rămas cu mentalitatea
ancorată în istoriografia rusă şi sovietică, în timpurile
demult apuse şi continuă să repete şi azi refrenul că
anexarea Basarabiei, calificată de ei drept „alipire” la
imperiul ţarist, a fost benefică provinciei şi a generat
dezvoltarea acesteia. Promotorii acestui discurs ideologic
îşi centrează demersurile pe câţiva termeni-cheie
speculativi, precum „eliberare”, „alipire”,„prosperarea
Basarabiei” etc. Tezele înaintate de aceştia deviază de
la reflectarea adevărului istoric, denaturând evenimentele
şi faptele produse în trecut. Din acestea se
pot desprinde mai multe clişee, care au fost promovate
impertinent de-a lungul anilor, printre care:
· „alipirea” Basarabiei la Rusia nu a fost întâmplătoare,
ci un rezultat legitim al luptei de eliberare de
veacuri pe care moldovenii dintre Prut şi Nistru au
dus-o împotriva otomanilor 28 , ei îndreptându-şi toată
nădejdea de scăpare spre Rusia şi monarhul ei 29 ;
· la 1812 trupele ruse, conduse de Kutuzov, au
eliberat de turci interfluviul Prut-Nistru 30 , populaţia
acestuia fiind izbăvită de „biruri grele şi jafuri permanente
din partea feudalilor turci” 31 ;
· „alipirea” Basarabiei la Rusia a fost o situaţie
firească, pentru că Basarabia a fost altădată pământ
rusesc, care a trecut la Valahia şi Moldova, apoi a fost
cucerit de turci 32 ;
· „alipirea” Basarabiei la Rusia în 1812 a fost un
„eveniment istoric” de o „importanţă progresivă
pentru poporul moldovenesc” (sintagma „popor
moldovenesc” fiind o altă invenţie conceptuală),
„care şi-a legat pentru totdeauna viitorul cu soarta
poporului prieten şi a primit astfel posibilitatea de a
dinamiza dezvoltarea economică, socială şi culturală a
regiunii” 33 .
28
Е.М. Руссев,Борьба молдавского народа против
оттоманского ига. Кишинев: Издательство „Картямолдовеняскэ”,
1968, p. 105.
29
Vasile Stati, Istoria Moldovei. Chişinău: Vivar-Editor,
2002, p. 221.
30
Андрей Сафонов, Битваза Бессарабию: 200
летспустя. Accesibil la: http://rosbalt.livejournal.
com/10140.html
31
И.А. Анцупов, А.И.Бабий, В.И.Жуков, Ю.Г.Иванов,
Историческое значение присоединения Бессарабии к
России в 1812 году. Кишинев: Изд-во„Картя молдовеняскэ”,
1968, p. 3.
32
П.Н. Батюшков, Бессарабия. Историческое описание.
С.-Петербург: Общественнаяпольза, 1892, p.134.
33
А. Дольник, Бессарабия под властью румын ских
бояр (1918-1940). Москва: ОГИЗ, Госполитиздат,
1945, p. 5; И.А. Анцупов, А.И.Бабий, В.И.Жуков,
Ю.Г.Иванов, Историческое значение присоединения
Бессарабии к России в 1812 году.Кишинев:
Urmărind conţinutul acestui al doilea discurs
narativ referitor la anul 1812, generat de contexte
şi realităţi politice, se creează impresia că istorianu
este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi s-a conservat
în memoria populară, ci ceea ce a fost selectat, scris,
pictat, popularizat şi instituţionalizat de către cei ale
căror funcţii au fost create special în acest scop 34 . Ingerinţa
politicului în abordarea problemelor cu caracter
istoric au alimentat, într-o ultimă instanţă, ideea
conform căreia „istoria este o permanentă refacere a
trecutului” 35 , o interpretare a evenimentelor istorice
în dependenţă de interesele grupărilor şi curentelor
politice care se perpetuează la guvernare.
Comemorarea actului de la 1812
În contextul împlinirii a o sută de ani în 1912 şi a
două sute de ani în 2012 de la semnarea Tratatului de
pace de la Bucureşti s-a readus, cu o mai multă intensitate,
în prim-planul discursurilor publice subiectul
anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă şi s-au revigorat
practicile comemorării acestui eveniment
– tragic pentru poporul român şi jubilativ pentru
centrul imperial.
Celebrarea sau comemorarea unor evenimente
din istorie constituie o practică obişnuită pentru
popoare, acestea celebrând aniversări tradiţionale,
încoronări, comemorând eroi, construind monumente,
diseminând informaţii despre fapte sau personalităţi
etc. Activităţile de comemorare sunt, prin
definiţie, sociale şi politice şi implică coordonarea
memoriilor individuale şi de grup 36 . Caracterul politizat
al comemorării se conturează prin orchestrarea
politică care manipulează prezentul prin evocarea
Изд-во „Картя молдовеняскэ”, 1968, p. 118; История
Молдaвской СССР, т. I, Кишинев: 1967, p. 352; А.В.
Репида, В.И. Цвиркун, 1812 год в исторических
судьбах молдавского народа (к 175-летию присоединения
Бессарабии к России). Кишинев: Общество
„Знание”, 1987, p. 4; М.П. Мунтян, Присоединение
Бессарабии к России и его историческо езначение.
Кишинев: Общество „Знание”, 1982, p. 13; Я.С.
Гросул, И.Т. Будак, Прогрессивное значение присоединения
Бессарабии. Кишинев: Общество„Знание”,
1968, p. 1, 9, 13, 14, 17 et passim.
34
E. Hobsbawm, „Introduction: Inventing Traditions”.
In: E. Hobsbawm, T.Range (Eds.), The Invention of
Tradition. Сambridge [Cambridgeshire]; New York:
Cambridge University Press,p. 13.
35
I. Rev, Retroactive Justice: Pre-History of Post-Communism.Stanford:
Stanford University Press, 2005, p. 9.
36
John R. Gillis (Ed.), „Memoryand Identity: The History
of Relationship”. In: Commemorations. The Politics
of National Identity. Princeton, New Jersey: Princeton
University Press, 1994, p. 5.
– 314 –

anumitor imagini ale trecutului colectiv 37 , cei care
deţin puterea determinând care aspecte ale experienţei
colective să fie admise comemorării şi care să fie
date uitării. În parametrii acestei reguli generale de
controlare a trecutului şi a interpretării acestuia s-a
înscris şi evenimentul istoric– anul 1812 cu anexarea
Basarabiei laImperiul Rus. Faptul că starea de încorporare
a Basarabiei şi, ulterior,a Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneştiîn imperiul ţarist şi, respectiv,
sovietic a durat mai bine de un secol şi jumătate a
permis centrului imperial –St. Petersburg şi, apoi,
Moscova – să dirijeze politica memoriei. Iar memoria
este un mediator între trecut şi prezent 38 , care vizează
în sens larg modul de interpretare de către societate
a propriului trecut într-o încercare continuă de a-şi
forma viitorul 39 .
Justificând întocmai afirmaţia „cine stăpâneşte
prezentul stăpâneşte trecutul” (George Orwell), autorităţile
ruse au calificat, interesat, anul 1812 drept an
al eliberării de sub jugul turc şi al alipirii Basarabiei
la Rusia, şi de la 1812 încoace, în fiecare an, în epoca
ţaristă şi sovietică, au sărbătorit cu fast „alipirea” Basarabiei
ca eveniment glorios. Iar la împlinirea unui
centenar de stăpânire ţaristă în Basarabia, în 1912, au
pregătit diverse manifestări şi au încercat – prin propagandă
şi denaturare a realităţilor – să creeze o atmosferă
de „sărbătoare” pentru a imortaliza şi apoteoza
dominaţia lor asupra regiunii, ignorând nelegiuirile şi
discriminarea în şi faţă de Basarabia, dar inventândşi
trâmbiţând despre o „dezvoltare” şi „civilizare” a Basarabiei
„graţie” prezenţei acesteia în componenţa imperiului
ţarului.
Consemnarea unui veac de „convieţuire” a Rusiei
şi Basarabiei a fost materializată în diverse acţiuni. În
zilele de 16 şi 17 mai 1912, la Chişinău au fost organizate
solemnităţi oficiale. Oraşul a fost îmbrăcat în
straie de „sărbătoare”, împodobit cu flori, steaguri şi
scuturi cu monogramele „A. I” şi „N. II” ‒ iniţialele
ţarilor ruşi Alexandru I şi Nicolae al II-lea, primul fiind
cel de a anexat Moldova de Est, iar al doilea era ţar în
37
O. Bartov,„Trauma andAbsence”.In: H.Peitsch,Ch.
Burdett,C.Gorrara (Eds.), European Memories of the
Second World War.New York: BerghahnBooks, 1999
(pp. 258-271), p. 259.
38
Richard NedLebow, „The Memory of Politics in thePostwar
Europe”. In: The Politics of Memory in thePostwar
Europe.Durhamand London: Duke University Press, p. 8.
39
Alexandra Barahona de Brito, Carmen González-
Enriquez, Paloma Aguilar, „Introduction”.In: Alexandra
Barahona de Brito, Carmen González-Enriquez, Paloma
Aguilar (Ed.), The Politics of Memory. Transitional-
Justice in DemocratizingSocieties. New York: Oxford
University Press, 2001, p. 37.
acea perioadă 40 . Printre manifestările care au marcat
ziua se numără oficierea serviciului divin de dimineaţă
în catedrala arhiepiscopală, apoi a unui tedeum pe
platoul Râşcanova, urmat de saluturi trase de lovituri
de tun, de o paradă militară şi diverse formalităţi cu
caracter cultural 41 . Iar la 17 mai a avut loc sfinţirea
locului şi plasarea primei pietre la temelia viitorului
monument al lui Alexandru I. Iniţiativa privind înălţarea
monumentului a aparţinut lui A.N.Krupenski,
lansată fiind încă în mai 1911 şi dezvoltată apoi de o
comisie special creată 42 , monumentul propriu-zis –
proiect al arhitectului italian EttoreXimenes – fiind
dezvelit şi sfinţit peste doi ani, la 3 iunie 1914 43 (a
existat până la 1918).
Cu ocazia centenarului anexării Basarabiei ţarul
a emis un act adresat populaţiei acesteia, prin care
accentua încă o dată că ţinutul a fost „alipit” statului
rus 44 . Prin localităţile Basarabiei a fost răspândită o
proclamaţie intitulată „Ziua cea de prăznuire pentru
Basarabia (16 mai 1812-16 mai 1912)”, în care se
glorifica prezenţa rusească în Basarabia în secolul
de când aceasta a fost „slobozită de sub sarcina
turcească şi alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept
credincioasă” 45 . Reprezentanţi ai diverselor instituţii
de la Chişinău mulţumeau autorităţilor centrale
pentru „grija” purtată Basarabiei. În scrisorile adresate
ţarului, preşedintelui Consiliului de Miniştri, ministrului
de interne etc. şi semnate de autorităţile locale,
printre care episcopul Chişinăului Serafim (ridicat
în acest rang chiar la 16 mai 1812), mareşalul nobilimii
basarabene P. Leonard, preşedintele upraveizemstveiguberniale
A. Aleinicov, şeful capitalei Yu.
Levinski, aceştia îşi exprimau profunda recunoştinţă
faţă de iubitul „ţar” pentru „grija” pe care o duc populaţiei
Basarabiei, anunţau că se roagă pentru sufletul
lui Alexandru I, care a „eliberat” Basarabia de sub
40
Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16
mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr.
2, p. 55.
41
Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai
1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 55.
42
История постановки памятника Императору Александру
Благословенному в Кишиневе. Кишинев:
Издание Книгоиздательства Д.И. Платонова, 1914, р. 5.
43
Празднованиестолетнегоюбилея присоединения
Бессарабии к России: 1812-1912. Кишинёв, 1914.
Accesibil pe: http://oldchisinau.com/buildings/
alexander1.html
44
К столетнему юбилею присоединения Бессарабии к
России. 1812-1912. Кишинев: Епархиальная Типография,
1912, 1-2.
45
Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16
mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr.
2, p. 52.
– 315 –

jugul turcesc şi făceau asigurări de dragoste şi credinţă
neclintită 46 .
Sentimentul de „dragoste şi recunoştinţă” pentru
anexarea de către Rusia a Basarabiei şi „simţul libertăţii”
Basarabiei – formule şi expresii de afiş, departe
de a fi reale – au fost redate şi în creaţii literare scrise la
1912. Unele versuri dedicate centenarului „eliberării”
Basarabiei sună în felul următor (fragment în traducere
din rusă) 47 :
De jugul cel greu – robia turcească –
De Rusia ai fost slobozită
Şi cu ceata cea mare-a noroadelor ei
Nedespărţit ai fost unită.
Un veac întreg de-acu-a trecut
În unirea aceasta frăţească,
Tu, slobod crescând, fără griji
Făcutu-te-ai comoară rusească.
Fără sfârşit deci înfloreşte,
Mulţumind cerului neîncetat,
Sub mâna cea puternică foarte
A pravoslavnicului împărat!
Astfel, cei care deţineau puterea la acea vreme au
reuşit să transforme, prin intermediul instrumentelor
ideologice, o infracţiune de drept internaţional
– raptul teritorial din Principatul Moldovei, urmat
de politici de deznaţionalizare, discriminare, rusificare
etc. – într-o acţiune de „binefacere” - „salvarea” şi
„eliberarea” basarabenilor de turci şi „civilizarea” acestora,
şi să construiască un discurs favorabil şi ajustat
intereselor proprii de învingători.
Dat fiind că la 1912 Basarabia mai era parte a
imperiului ţarist, interpretarea tragediei Basarabiei
drept „sărbătoare” a acesteia şi promovarea doar a
unui asemenea gen de discursuri vizavi de anul 1812
erauexplicabile. În 2012 însă, la împlinirea a 200 de
ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia, statul
Republica Moldova este independent. Cum s-a comemorat
drama bicentenară a românilor şi care este
verdictul dat evenimentelor produse în contextul
păcii de la Bucureşti La 2012 a fost auzită, ca şi până
la această dată, vocea majorităţii istoricilor din Republica
Moldova, pentru care a fost clar dintotdeauna că
la 1812 s-a produs o nelegiuire, un rapt teritorial şi o
trunchiere naţională, prin anexarea Moldovei de Est
46
К столетнему юбилею присоединения Бессарабии к
России. 1812-1912. Кишинев: Епархиальная Типография,
1912, 4-7.
47
S.S.Orlov, „La o sută de ani de la trecerea Basarabiei
la Rusia (fragment)”. In: Н.В. Лашков, О сутэ де ань
де ла тречеря Басарабией кэтре Русия. 1812-1912.
Кишинев: Типография Бессарабского Губернского
правления, 1912, p. 62.
de către Imperiul Rus. Această realitate este, în fapt,
evidentă şi a fost evocată încă de la 1812 prin protestul
basarabenilor, care părăseau provincia ocupată, dar şi
prin scrierile care au urmat actului anexării condamnându-l.
Este vorba de lucrări apărute atât în secolul
al XIX-lea, cât şi în secolul XX, cele mai semnificative
fiind semnate de Alexandru Boldur, Petre Cazacu,
Ion Nistor, Onisifor Ghibu, Ştefan Ciobanu, Nicolae
Popovschi şi mulţi alţii care au apărat în timp cauza
basarabeană. Şi la 1912, când autorităţile ţariste „celebrau”
centenarul „alipirii” Basarabiei, pe cealaltă parte
a baricadei, români de pe ambele părţi ale Prutului
erau în doliu. Atmosfera de doliu s-a manifestat în
diferite moduri: de la protestul în tăcere al populaţiei
româneşti din Basarabia, manifestat prin absenţa de la
sindrofiile organizate de autorităţile ruse la Chişinău
(unde moldovenii „nu au avut decât partea de durere
tăcută, adâncă” 48 ) la atitudini făţişe ale fruntaşilor
mişcării naţionale, cum a fost cazul lui Ion Pelivan,
care a refuzat să participe la festivităţi, motiv pentru
care a fost calificat drept „trădător”, „separatist”,
„spion român” 49 ,de la articole de ziar şi lucrări apărute
şi în Basarabia, dar mai ales în dreapta Prutului, care
condamnau ocupaţia şi asuprirea ţaristă, ţinerea în
întuneric a populaţiei româneşti din Basarabia, încercările
de nimicire a culturii acestora, interzicerea
limbii române etc., la declararea, în regat, a zilei de
16 mai drept zi de doliu naţional cu organizarea, la
Bucureşti, Iaşi şi alte centre româneşti, a tedeumurilor
în biserici şi a întrunirilor comemorative unde
s-a discutat subiectul Basarabiei şi s-a exprimat necesitatea
eliberării acesteia de sub ţarism – toate acestea
evidenţiind solidaritatea tuturor românilor cu cauza
basarabeană 50 .
Adevărul despre anexarea Basarabiei de către
Rusia ţaristă nu a putut fi spus în epoca sovietică, acesta
fiind administrat de autorităţi,care propovăduiau
varianta lor, fabricată încă învremea ţarismului – cea a
„eliberării” Basarabiei. Totuşi, la sfârşitul anilor ’80 ai
secolului trecut, în contextul emancipării naţionale a
românilor moldoveni, justeţea în privinţa anului 1812
a fost reabilitată. Durerea Basarabiei a fost deplânsă şi
48
Petru Cazacu. O sută de ani de robie. În: Viaţa românească,
VII, vol. XXIV, 1912, p.48, apud Constantin I.
Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai
1912). In: Destin românesc, 1997, Nr. 2, p. 57.
49
Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Goşu, Ion Pavelescu,
Gheorghe I. Ioniţă,Istoria Basarabiei. De la începuturi
până în 1994. Bucureşti: Tempus, 1994, p. 93.
50
Constantin I. Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16
mai 1812-16 mai 1912). In: Destin românesc, 1997, Nr.
2, p. 61.
– 316 –

în versuri, scrise în diverse timpuri, care, readuse fiind
în circuitul public, ţin vie memoria tragediei acestui
pământ. Printre cele mai relevante sunt şi următoarele
stihuri:
De la Nistru pân’la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-sa
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
(Mihai Eminescu, „Doina”);
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plânge iarăşi neamul românesc.
(Adrian Păunescu, „Basarabia pe cruce”);
De nicăieri nu-i semn de nici-o milă
Şi s-a ajuns în cel din urmă hal
Şi moare Basarabia umilă
Cu capu-n vechiul sac imperial.
Săracă soră basarabă,
Tu, cea mai sfântă dintre toate,
Zadarnic mama te întreabă
Dacă trăieşti în libertate.
(Adrian Păunescu, „Baladă pentru Basarabia”).
Cu toate că bătălia pentru istorie în Republica
Moldova mai continuă, de la 1989 încoace istorici şi
cetăţeni de bună credinţă nu pun la îndoială raptul
săvârşit prin Tratatul de la Bucureşti şi consecinţele
negative ale acestuia. Marii absenţi din a se pronunţa
în privinţa trecutului – nu prin ingerinţă în probleme
de istorie, ci prin oficializarea aprecierilor date evenimentelor
trecute de către marea majoritate a istoricilor
– sunt autorităţile statului. Luarea de poziţie
faţă de trecut de către oficialităţi – într-o societate în
care istoria a fost politizată, cum e cazul Republicii
Moldova –este necesarăpentru prezentul şi viitorul
societăţii, care nu pot fi certe în condiţiile persistării
senzaţiei de incertitudine faţă de trecut. Aprecierea
evenimentelor din istorie este indispensabilă atât
pentru a pune capăt speculaţiilor de orice gen faţă de
evenimentele din istorie, cât şi pentru a încheia conturile
cu trecutul; or, trecutul trebuie asumat, indiferent
dacă convine sau nu.
În Republica Moldova aprecierea oficială a actului
de la 1812, ca şi a celor din 1940, 1944 şi nu numai,
a fost şi este legată de relaţiile actuale ale statului cu
Federaţia Rusă, a căror calitate ar depinde,în opinia
unora, de felul în care tratează Chişinăul trecutul şi
prezentul, acele evenimente şi fapte care s-au produs
cu participarea Rusiei – fie ţaristă, fie sovietică sau
actuală. Chişinăul nu ia exemplu de la Kremlin, care
îşi protejează istoria şi trecutul, netolerând abordări
ale problemelor cu caracter istoric altfel decât în
varianta acceptată la nivel oficial. Mai mult ca atât,
Kremlinul a creat o comisie specială a cărei misiune era
de a împiedica orice tentativă de falsificare a istoriei
în defavoarea intereselor statului 51 . Deşi legea respectivă
a fost anulată ulterior 52 , Kremlinul controlează în
continuare tratarea trecutului. Ceea ce nu au înţeles
reprezentanţii puterii de la Chişinău este că Republica
Moldova de astăzi nu poate deveni Republica
Moldova de mâine dacă nu va apăra valorile, istoria şi
interesele naţionale. Toate acestea au o legătură atât
cu trecutul, care trebuie asumat, cât şi cu viitorul, care
nu poate fi construit prin neglijarea trecutului.
Comemorarea anexării Basarabiei de către Rusia
ţaristă în 2012 la Chişinău putea deveni cel mai important
eveniment istoric şi politic al anului 2012 53 . Dar a
fost doar cel mai important eveniment pentru cercurile
academice, care l-au comemorat. Lipsa unei poziţii
oficiale a autorităţilor Republicii Moldova – spre
deosebire de cele ale Georgiei sau Ţărilor Baltice, care
au luat atitudine faţă de trecutul lor istoric – conferă
problemei o natură de perpetuitate. Mai mult ca atât,
un stat incapabil să-şi recunoască şi să apere propria
istorie este un stat slab şi cu viitor incert. Or, statele
îşi conturează, ca regulă, viitorul în dependenţă de
cum îşi acceptă istoria. Şi dacă în 1912, la marcarea
unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, autorităţile
de la Chişinău înălţau un monument ţarului
Alexandru I pentru a imortaliza rusificarea Basarabiei,
în anul 2012 autorităţile Republicii Moldovа
independente au fost departe de a declara ziua de 16
mai 1812 drept zi de doliu şi, cu atât mai mult, de a
construi un monument victimelor ocupaţiei ruseşti
din toate timpurile. Acest lucru s-ar putea întâmpla
la comemorarea a 300 de ani de la anexare, „dacă va fi
momentul”. Până atunci, Moldova, încotro
51
Указ Президента Российской Федерации от 15 мая
2009 г. № 549 „О комиссии при Президенте Российской
Федерации по противодействию попыткам
фальсификации истории в ущерб интересам России”
(Собрание законодательства Российской Федерации,
2009, № 21, Cт. 2541, с.6823).
52
УказПрезидента РФ от 14.02.2012,№ 183.
53
Constantin Tănase, Cum va marca R. Moldova 200 de
ani de la ocupaţia rusească din 1812 Accesibil pe:
http://www.timpul.md/articol/anul-2012-va-fi-ca-i-
2011-poate-chiar-mai-mizerabil-29971.html
– 317 –

SUMMARY
THE YEAR 1812 AND THE LOSS OF BASSARABIA: BETWEEN PUBLIC DISCOURCE AND
COMEMORATION
Two centuries ago, on May 16th 1812, Ottoman and
Russian plenipotentiaries signed the fatidic Bucharest Peace
Treaty, which concluded the Russian-Turkish war of 1806-
1812 over Romanian Principalities. Under the stipulations
of the Treaty of Bucharest, the Ottomans – to which
Romanian Principalities were vassals – ceded the eastern
part of the historical Principality of Moldova to Russia that
dubbed soon the region „Bessarabia”. The annexation of
Bessarabia to the Russian Empire was a materialization of
Russia’s expansionist politics and represented a successful
Alexander I’s maneuver. The new territorial acquisition was
of a great importance due to its strategic position. On the
one hand, it brought Russia closer to the Balkans where
tsarists had their own interests. On the other hand, it could
be useful to Russia’s plans for conquering Constantinople
and Dardanelles, as well as other Ottomans’ possessions.
The arbitrary „inclusion” of Bessarabia into the Russian
Empire constituted undoubtedly an aggressive act of
occupation and suppression. However, over the years, the
events that occurred in 1812 were treated and interpreted
differently, the historiography and the public discourse on
1812 being dominated by two opposing narratives. The first
narrative qualifies the year of 1812 as a year of „liberation”
of Bessarabia from the Turkish rule. This type of discourse
originates from the designed theory of „friendship of people”,
the „special relationship” between Moldovan and Russian
peoples that insidiously intoxicated the historiography on
the problem for a long time. Although the narrative was
supplied with false theses, it has had a strong resonance
throughout the decades and predominated in the tsarist
and soviet epochs mainly due to the state support, because
it reflected the imperial center’s interests and served to the
state’s expansionist politics. The genesis of this narrative goes
back to 1812 and to tsar’s politics towards the new seized
territory. At the time of occupying Bessarabia, Alexander I
that had the pretention of being a liberal monarch, could
not recognize officially the annexation of a territory in as far
as such an action had not a liberal character. Consequently,
he invented the theory of liberation and proclaimed himself
a „liberator” of the province from ottoman oppression.
This ideological narrative cooked-up by the central Russian
authorities was promoted persistently, over almost two
centuries in the tsarist, soviet and even post-soviet epochs
being still in force. Its power and longevity can be explained
by Moscow’s role in backing up this narrative, the Kremlin
retaining control over the history and monitoring the
interpretation of the past events either in Russia or its
traditional spheres of interests, both until and after the
implosion of the Soviet Union, being determined to protect
its interests all over the near abroad.
Kremlin’s position toward the year 1812 is stimulated in
– 318 –
the Republic of Moldova through the agency of at least two
canals. The first one consists of historical legacy, the impact
of policy of russification and ideology still deep-rooted
in a category of historians and politicians that remained
captive to old ideologies and servile to Moscow’s interests.
They continue to voice the same false thesis expressed by
the Russian and Soviet historiography according to which
the annexation of Bessarabia to the Tsarist Empire has
conditioned and generated province’s progress. Secondly,
a huge role in sustaining of this point of view is played by
all-Russian emissaries in Chisinau that have used to involve
themselves inadequately in discussions about Republic of
Moldova’s history and politics, as it was, for instance, the
case of V. Kuzmin who perceived the peace of Bucharest as
a condition determining Moldova’s rebirth as a state.
The second type of discourse – impartially reflecting
historical realities – denotes the Romanian people’s drama
provoked by the peace of Bucharest and Russian politics
of domination. Being constrained by authorities during
the tsarist and soviet regimes this narrative discourse
became powerful after 1991 when Moldova regained its
independency. It reflects the opinion of the large majority
of Moldovan historians who consider the act of 1812
as being one of the most tragic event in the history of
Romanian people that supported, by losing Bessarabia,
both a territorial defacement and irretrievable psychological
trauma. The incorporation by force of the eastern part of
Principality of Moldova into Russian Empire meant the
beginning of an era when Bessarabia became an object of
the policies of discrimination, colonization and rusification
applied by the tsarist regime.
While the existence of two parallel narratives of 1812
causes confusion in Moldovan society, the absence of
Moldovan authorities’ statement on this subject creates the
feeling of uncertainty toward the past, gives a nuance of
perpetuity to the problem and leaves the space for political
speculation. A state unable to recognize and defend its own
history is a weak state with an uncertain future. Or, states
usually outline their future depending on how they accept
their own history. Moldovan authorities failed to appreciate
the past and to follow the example of Georgia or the Baltic
States, and took no attitude towards the tragedies of 1812,
1940 or/and 1944. In 1912, in the context of celebration
of the centennial anniversary of Bessarabia’s annexation to
Russia, the authorities raised a monument to Alexander I
in order to immortalize the russification of Bessarabia. In
2012 the independent Moldovan authorities are far from
building a monument to victims of Russian occupation
of all times. Or, probably this mission is postponed to
the time when we commemorate 300 years of Bessarabia’s
annexation Until then, Moldova, where

APARIŢIA CHESTIUNII BASARABIEI ÎN GEOPOLITICA EUROPEANĂ
Aurelian LAVRIC
1812: datele chestiunii Basarabiei
În anul 2012 se împlinesc 200 de ani de la anexarea
de către Imperiul Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru
al Principatului Moldovei, denumit de autoritățile
țariste ocupante „Basarabia”. Factorul politicii ruseşti
a fost hotărâtor în apariţia problemei Basarabiei în
contextul geopolitic european. Încă în Testamentul lui
Petru I, document considerat de unii cercetători drept
o ticluire a Ohrancăi ţariste (poliţia secretă), a fost
arătat vectorul expansiunii de mai departe a statului
rus – confirmată în mod uimitor de evenimentele
ce au urmat – spre Balcani şi spre Constantinopolul
cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Petru I scria: „A
se apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol
şi India, că acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat
stăpânitor al Lumii” 1 . În text sunt formulate direct
scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus.
În acest text Petru I s-a adresat tuturor “pogorâtorilor
noştri şi moştenitorilor tronului şi guvernului naţiei
rosieneşti”, îndemnându-i să promoveze o politică
de stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de
Sud-Est şi în Asia (declarativ – împotriva turcilor,
de facto – împotriva popoarelor din aceste regiuni,
prin ocuparea lor). „Poporul rosienesc” era „chemat a
stăpâni în viitorime toată Europa” 2 .
Începutul raporturilor interstatale moldo-ruse a
fost marcat de anul 1711, când la Luţk, domnitorul
Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I au semnat un tratat
„de prietenie”, prin care Rusia garanta integritatea
teritorială a Moldovei, graniţele ei, inclusiv graniţa de
pe Nistru: „Pământurile Principatului Moldovei (...)
sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender,
cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării
Munteneşti [Valahiei] şi ale Transilvaniei şi ale
Poloniei” 3 . Petru I a pornit o campanie militară împotriva
turcilor pentru a-i alunga din Moldova, dar
armata rusă a fost înfrântă în bătălia de la Stănileşti
(1711), în urma căreia Dimitrie Cantemir şi 400 de
familii boiereşti se refugiază în Rusia. Tratatul cu
Petru I este important, deoarece Rusia a garantat
integritatea teritorială a Principatului Moldovei pe
teritoriul căreia se aflau, în acea perioadă, mai multe
1
Texte care au zguduit lumea, Iaşi: Moldova, 1995, p. 109.
2
Ibidem, p. 107.
3
V. Negre, Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii),
Slobozia, 2009, p. 10.
raiale – zone pe care nu le controla şi care se aflau sub
jurisdicţia directă a Turciei. În ceea ce priveşte sudul
regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie
că pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul
Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi
Cetatea Albă (5 august 1484), în jurul cărora a constituit
raiale. Pe timpul domniei lui Petru Rareş, la 15
septembrie 1538 „Soliman intră în Suceava. Trădat
de marii boieri, Petru Rareş se refugiază în cetatea
Ciceului (28 sept.). Ştefan Lăcustă este numit domn
de sultan. Bugeacul şi Tighina sînt anexate Imperiului
otoman. [Are loc] Instaurarea dominaţiei otomane
asupra Moldovei” 4 . Referindu-se la drama Moldovei
din acel moment, Nicolae Iorga notează: „Acest
Ştefan era înconjurat de Turci, cari-l păzeau împotriva
boierilor, şi, cu acest prilej, Moldova suferi o pagubă
mare prin smulgerea întregului Ţinut care se întinde
între linia Bâcului şi raiaua cetăţilor Chilia şi Cetatea-
Albă” 5 . Deci, jumătatea sudică a teritoriului moldovenesc
dintre Prut şi Nistru era acum sub jurisdicţie
turcească. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul
Bender, au reconstruit cetatea şi au instituit încă o
raia: „Sultanul Soliman, care intră în Suceava, merse
până la Tighinea, vadul cel mai însemnat al Nistrului,
şi aici el făcu să se clădească o cetate nouă, pe care o
numi Bender sau „Poartă”, şi în care aşeză Ienicerii
săi” 6 . Pe de altă parte, deja la începutul secolului al
XVII-lea, tătarilor unei hoarde „li se îngăduia să steie,
vara ca şi iarna, în locurile şese, nelocuite până atunci,
ale Bugeacului” 7 . Această aşezare a lor în sudul regiunii
dintre Prut şi Nistru a avut urmări nefaste asupra
întregii Moldove, din cauza atacurilor şi jafurilor pe
care le înteprindeau asupra restului Principatului
Moldovei, ca şi asupra Valahiei. („Către mijlocul secolului
al XVIII-lea, hoardele tătare care trăiau în stepa
Bugeacului încep să părăsească această provincie şi se
retrag spre Crimeea. În 1806, în sudul Basarabiei nu
mai existau decât aproximativ 5000 de tătari, care, în
anul următor, au abandonat definitiv Bugeacul” 8 .)
De asemenea, turcii au anexat ţinutul Hotin. La
4
Istoria României în date, Chişinău: Crai-nou, 1992, pp.
14-115.
5
N. Iorga, Istoria românilor, Chişinău: Universitas, 1992, p. 156.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 206.
8
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Chişinău:
Ştiinţa, 1992, p. 24.
– 319 –

1699, după Pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman
a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru
a-şi reconsolida forţele în zona respectivă, turcii aleg
Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării
geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo
se afla cea mai puternică cetate din Moldova. Din
aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul asupra
cetăţii, iar la 1715 ţinutul este transformat în raia.
„Din acest moment, ţinutul şi cetatea Hotinului au
devenit cel mai de nord punct strategic al Imperiului
Otoman, având ca funcţie internă păstrarea influenţei
sale în Principatele Române, iar ca funcţie externă
supravegherea deplasărilor de trupe din statele vecine
– Imperiul Rus, Polonia şi Imperiul Habsburgic. La
1718, hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând
configuraţia fostului ţinut moldovean şi devenind una
dintre cele mai mari raiale” 9 .
De menţionat că un interes special faţă de o parte
a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru –
ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic.
După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma
căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului
Moldova, pe care a denumit-o „Bucovina”, „au
apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei,
austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia
[raiaua Hotinului, n.n.], dar olatul şi-a păstrat vechea
configuraţie. Chiar şi după consumarea problemei
delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a
pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia
să alipească cetatea Hotinului la imperiu, astfel, în
războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii
atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie
asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30
ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin,
după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată
vechea administraţie otomană” 10 .
În 1740 Rusia ajunge la Bugul de Sud. După
războiul ruso-turc din 1735-1739, ţarul şi sultanul au
încheiat, la 12 septembrie 1740, la Belgrad, tratatul
intitulat „Statutul pentru stabilirea de către Rusia
a graniţei Rusiei şi Turciei, a graniţei Moldovei pe
Bug” 11 . Ca rezultat, Rusia îşi impune frontiera pe
Bugul de Sud. De abia în 1792-1793, în timpul conducerii
Ecaterinei II, Rusia ajunge la Nistru şi Principatul
Moldovei devine o zonă a intereselor directe ale
imperiului ţarist.
9
I. Gumenâi, Istoria Ţinutului Hotin. De la origini până la
1806, Chişinău: Civitas, 2002, p. 264.
10
Ibidem, p. 265.
11
V. Negre, Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii),
Slobozia, 2009, p. 10.
Deși diferite părți din teritoriul Principatului
Moldovei – aflat „în calea răutăților” – au fost anexate
și înainte de 1812 de alte imperii decât cel țarist
(Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), anume
încorporarea Moldovei de Est (Basarabiei) de către
Rusia a reprezentat un eveniment ale cărui repercusiuni
sunt vizibile și astăzi.
Moldova şi „Basarabia” intră în sistemul geopolitic
european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de
pace de la Tilsit (un oraş din estul Prusiei, actualmente
Sovetsk, în regiunea Kaliningrad). La 7 iulie 1807,
Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru I
şi Napoleon I, au semnat un tratat. Acesta a pus capăt
războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez şi a
pus începutul unei alianţe între cele două imperii, care
şi-au impus puterea aproape asupra întregii Europe
continentale. Cele două state au convenit în secret să
se ajute unul pe altul în dispute – Franţa s-a angajat
să ajute Rusia împotriva Imperiului Otoman, în timp
ce Rusia a fost de acord să se alăture sistemului continental
împotriva Imperiului Britanic. Napoleon, de
asemenea, l-a convins pe Alexandru să instige un război
finlandez împotriva Suediei pentru a o forţa să adere
la Sistemul Continental. Deşi Rusia şi-a exprimat
intenţia să încorporeze Principatele Dunărene, totuşi
în faţa refuzului Franţei, „în mod clar, ţarul a fost
de acord să evacueze Valahia şi Moldova [adică s-a
obligat să-şi retragă trupele, n.n.], care fusese ocupate
de forţele ruseşti în cadrul războiului ruso-turc, [în]
1806...” 12 . De asemenea, Insulele Ioniene şi Cattaro,
capturate de Rusia, urmau să fie transmise Franţei.
Ca recompensă, Napoleon a garantat suveranitatea
Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici
conduse de rudele germane ale ţarului. De remarcat
faptul că la 7 iulie 1807 o putere a Europei Occidentale
(Franţa) a susţinut Moldova în faţa tendinţelor
de acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat
un tratat între Franţa şi Prusia, în urma căruia ultima
pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe care
îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra independenţa.
Pe acele teritorii Franţa a creat Regatul Vestfaliei,
Ducatul Varşoviei şi oraşul liber Danzig. Alte teritorii
cedate au fost acordate altor state sateliţi ale Franţei şi
Rusiei. Rusia a susţinut în negocieri păstrarea de către
Prusia a independenţei.
Conjunctura internaţională s-a schimbat însă în
mod radical cu un an mai târziu. Războiul ruso-turc
avansa şi Rusia era învingătoare. „Napoleon Bona-
12
Treaties of Tilsit, http://en.wikipedia.org/wiki/Treaties_
of_Tilsit, accesat: 2.04.2012.
– 320 –

parte știa foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să
desființeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut
niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia,
cu toate slăbiciunile ei evidente – ajutată în mod
substanțial – era singura putere capabilă de a stăvili
înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon
spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece știa
tot atât de bine că fără o pace cu Anglia, nu va putea
niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii
săi – pe continentul european. Speranța aceasta s-a
risipit definitiv numai atunci când Napoleon a luat
cunoștință de discursul regelui Angliei în parlamentul
britanic în ianuarie 1808, în care acesta declara că nu
va încheia pace cu Napoleon niciodată” 13 . În aceste
condiţii, „Napoleon se decide să satisfacă cererea
Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova și Valahia
[s.n.], astfel că pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o
scrisoare țarului Alexandru I – caracterizată, încă
și în ziua de astăzi – drept un model de diplomație,
în care deși nu se găsește niciun rând prin care să-i
promită împărțirea Imperiului Otoman, prin faptul
că făcea planuri pentru o campanie comună rusofranceză
pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite
imaginația anturajului lui Alexandru I și să creeze
convingerea unei împărțiri iminente a Turciei” 14 .
Generalul Sebastiani, ambasadorul Franței la
Constantinopol, propune Înaltei Porți să accepte
cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15
februarie 1808, Divanul răspunse: „Niciodată Sublima
Poartă nu va consimţi să cedeze Moldova şi Valahia.
Ea va prefera războiul” 15 . Sebastiani își dă seama că
nu mai poate influența politica Turciei, așa că pe 27
aprilie 1808, părăsește Istanbulul. „Fără a întrerupe
tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte
și Țarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în
Turingia, Germania] (27 septembrie – 14 octombrie
1808) [s.n.], unde cei doi împărați semnează o
nouă convenție secretă [s.n.], prin care Napoleon,
printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze
Finlanda și cele două Principate Dunărene”, „precum
și să fie începute tratative directe între Turcia și Rusia,
fără medierea Franței. Cu alte cuvinte, Franța făcuse
toate concesiile cerute de Rusia, obținând în schimb
doar aderarea Rusiei la blocul continental” 16 , aderare
13
Filotti Alexandru Gabriel. Frontierele românilor,
h t t p : / / r o . w i k i s o u r c e . o r g / w i k i / F r o n t i e r e l e _
rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_I, accesat:
2.04.2012.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deși împăraţii
Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles
ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui
Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentală
împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să
organizeze o campanie comună împotriva englezilor
în India), Rusia nu și-a respectat angajamentul privind
blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa, în cele din
urmă, a dat faliment în 1810, când ţarul a început să
permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti.
În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat
Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea
acordului ruso-francez, pierzând însă războiul.)
Între timp, în urma presiunilor exercitate de Franța
asupra Turciei, „Marele Vizir Bairaktar propune
Rusiei tratative directe ruso-turce. Rușii răspund că
refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc
armistițiul de la Slobozia până la terminarea tratativelor
de pace ruso-turce, mediate de Franța la Paris.
Pe data de 29 octombrie 1808, curierul care aduce
lui Prozorovski [comandantul armatei ruse în Principatele
Dunărene, n.n.] tratatul de la Erfurt, sosește
la Focșani și imediat trimite un ofițer la Constantinopole
pentru a fixa locul tratativelor directe de pace.
Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările, din
capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir
Bairaktar” 17 . În Convenția de la Erfurt se menţiona
[Art. 5]: „Înaltele Părţi Contractante se angajează să
considere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca
ea să recunoască Finlanda, Ţara Românească [Valahia]
şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus. [...] [Art.
8:] Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire
[] şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse
până la Dunăre” 18 .
După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia
trece la punerea în practică a planului de anexare a
celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului
semnarea unui tratat de pace incluzând această
anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi
Mică (adică Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia [s.n.]
se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului
Rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora
de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va
fi de acum înainte graniţa între cele două imperii” 19 .
„Diplomaţia ţaristă informa Curtea de la Viena că
ţarul, modest, se mulţumeşte «a dobândi printrun
tratat Valahia, Moldova şi Basarabia» [s.n.]” 20 .
17
Ibidem.
18
V. Negre, op. cit., p. 13.
19
Ibidem, p. 13.
20
Ibidem.
– 321 –

Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe
seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu
cedează, în septembrie 1811 ţarul îşi limitează cererea
„doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa
pe Siret. Până la urmă însă, „acceptă” graniţa pe Prut,
anexând, cu acordul Turciei, nu numai „Basarabia” –
„Bugeacul” (raialele Bender/Tighina, Ismail, Chilia
şi Akkerman/Cetatea Albă), ci şi raiaua (fostul ţinut
moldovenesc) Hotin şi ţinuturile aflate între raiaua
Hotin şi raialele din Bugeac. Prutul nu a constituit
niciodată o graniţă teritorial-administrativă în cadrul
Principatului Moldovei. De exemplu, ţinutul Iaşi
cuprindea atât un teritoriu de pe malul drept, cât şi un
teritoriu de pe malul stâng al Prutului. De asemenea,
ţinuturile Dorohoi, Hârlău, Huşi şi Covurlui, de-a
lungul istoriei, au cuprins şi părţi din teritoriul dintre
Prut şi Nistru. Ca să manipuleze opinia publică europeană
şi să creeze impresia că ar fi vorba de o provincie
istorică, autorităţile statului ocupant au dat o denumire
Moldovei estice, extinzând denumirea părţii
sudice – „Basarabia” – asupra întregului teritoriu de
la Dunăre până la Hotin. Faptul că acest demers a fost
unul artificial a fost demonstrat la 2 decembrie 1917,
când Sfatul Ţării al provinciei dintre Prut şi Nistru
(Basarabia), aflată atunci în cadrul Rusiei, a proclamat
teritoriul respectiv drept republică, cu denumirea de
„Moldovenească”, şi nu „Basarabeană”.
Denumirea „Basarabia” provenea de la dinastia
domnitorilor valahi – Basarabii. Mircea cel Bătrân
(1386-1394/5 şi 1397-1418) a încorporat zona de
la nord de gurile Dunării în Valahia. Ulterior, zona
respectivă a intrat în cadrul graniţelor Moldovei, dar
amintirea apartenenţei sale de cândva la statul Basarabilor
s-a păstrat prin denumirea de Basarabia, care
i s-a înrădăcinat. În tratatele dinainte de 1812 se pare
că prin „Basarabia” Rusia înţelegea ţinutul „turcesc”
dintre Nistru și Prut – Bugeacul (Basarabia, pe hărțile
europene), cu raialele aflate sub jurisdicţia Turciei:
Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia
şi Ismail. Deşi în dialogul cu puterile occidentale, în
special cu Franța, Rusia distingea Basarabia de Principatul
Moldovei, iscusința negociatorilor care serveau
interesele țarului a permis anexarea părții răsăritene
a Moldovei, care nu făcuse parte din teritoriul aflat
sub jurisdicţie otomană, prin extinderea frauduloasă
a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre
Dunăre și Hotin. Aşadar, în 1812, atunci când Rusia
a ocupat teritoriul moldovenesc dintre Nistru şi Prut,
Moldova nu își exercita controlul asupra întregului
teritoriu în cauză, denumit de ocupanţii ruşi “Basarabia”.
Doar o parte a interfluviului se afla sub jurisdicţia
autorităţilor de la Iaşi, iar restul ţinuturilor
(necontrolate de Moldova) – raialele Hotin la nord,
Bender, Chilia, Ismail, Akkerman şi tatarlâcul Bugeac
la sud – sub jurisdicția Turciei, ceea ce nu înseamnă
că acestea nu erau teritorii moldoveneşti aflate sub
ocupaţie străină – turcească. În 1812, în aceste ţinuturi
moldoveneşti s-a schimbat ocupantul: Rusia a
înlocuit Turcia. Graniţa nordică a Bugeacului (teritoriul
aflat sub jurisdicția Turciei) se afla, după cum
scrie Nicolae Iorga, pe linia râului Bâc.
Astfel, la 16/28 mai 1812, în urma tratatului rusoturc
(păcii) de la Bucureşti, s-a pus capăt războiului
ruso-turc din 1806-1812. Tratatul este semnat de
generalul M.I Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat
lui Prozorovski la comanda armatei ruse din Principatele
Dunărene, și de Galib Efendi, ministrul afacerilor
străine al Turciei. Mare dragoman al Imperiului
Otoman era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie
1808 – iunie 1812). Acesta, având în vedere funcția
pe care o deținea, în ajunul invaziei Rusiei de către
marea armată a lui Napoleon, primește o scrisoare
de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia
pe sultan să nu încheie un tratat de pace până în
momentul declanșării ofensivei franceze. Dimitrie
Moruzi, care făcea parte din delegația care ducea tratative
în numele Turciei la București, de conivență cu
partea rusă, însoțește tratatul de pace, pe care îl trimite
la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare în care
arată că Kutuzov a amenințat că, dacă tratatul nu
este semnat în 10 zile, va trece peste munții Balcani,
și în acest caz tratatul va fi semnat la Adrianopol,
nu la București, dar cu alte condiții. Complicitatea
primului dragoman al Porții, care și-a trădat suveranul
turc, s-ar fi datorat dorinţei acestuia de a obţine
cu sprijinul Rusiei titlul de domnitor al Principatului
Moldovei, de asemenea promisiunii unui latifundiu
(unei moșii) în Basarabia și unui inel foarte prețios
(evaluat la 15 000 piaștri) dăruit de autoritățile țariste.
Turcii se grăbesc să semneze tratatul de pace și-l expediază
la București. Napoleon prinde firul trădării și-l
semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere al
delegației de pace turcești, la Șumla în Bulgaria, unde
se afla cartierul general al marelui vizir Ahmed-Pașa,
călăul sultanului îi taie capul lui Dimitrie Moruzi
pentru trădare.
Mihai Eminescu, preocupat de problema Basarabiei,
referindu-se la momentul 1812, notează „că
Anglia au stăruit pentru încheierea păcii, că ea a silit pe
sultan s-o iscăleacă. O flotă engleză era în Bosfor, care
– 322 –

a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în
care se afla Rusia atunci [datorată iminentei campanii
militare a Franţei lui Napoleon împotriva Rusiei, n.n.].
Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri
Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă,
rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” 21 .
Tratatul de la Bucureşti a fost semnat de Galib Efendi,
de aceea vina incriminată lui Dimitrie Moruzi (dezvăluită
de W. Wilkinson, consulul general al Angliei
la Bucureşti, în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi
politic al Moldovei şi Valahiei”) pare puţin exagerată.
Trebuie de ţinut cont şi de faptul că în timpul negocierilor,
după un atac al armatei turce, ruşii au atacat
prin surprindere lagărul marelui vizir Ahmed-Paşa (pe
malul drept al Dunării), care a fugit la Ruşciuk. „De
aici, înspăimântat, a cerut din nou pace lui Kutuzov,
mai ales că trupele sale din Ţara Românească au fost
încercuite de ruşi şi complet paralizate” 22 . În cele din
urmă, marele vizir Ahmed-Paşa, aflat la Rusciuk, a
răspuns generalului Alexandre de Langeron, trimis de
comandantul Kutuzov într-o misiune confidenţială:
„Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul sau războiul;
am jertfit enorm până acum; Ismailul singur vă
plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o strălucită
provincie” 23 . De notat că după ce în Convenţia secretă
de la Erfurt (1808) Napoleon a consimţit cu privire
la expasiunea rusească în Principatele Dunărene
(anexarea acestora), în 1812 Franţa, aflată în pragul
unui război cu Rusia, era împotriva oricărei anexiuni
ruseşti şi vedea Turcia ca aliat: „Consulul francez [la
Bucureşti] era încredinţat că turcii, în ajunul marelui
conflict din Rusia, vor cere întreaga restituire a provinciilor
pierdute” 24 . Practic, la 16/28 mai 1812, când era
semnat Tratatul de pace de la București, convenția
franco-rusă de la Erfut (octombrie 1808) era caducă.
De data aceasta însă, Anglia – adversara Franţei –,
dorind să ajute Rusia, aflată în faţa invaziei armatei lui
Napoleon, a exercitat presiuni asupra Turciei, pentru
ca aceasta să încheie cât mai repede acordul de pace.
Intelectualul basarabean Pavel Gore dezvăluie alte
detalii cu privire la cauzele expansiunii ruse în principatele
Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia
testamentului lui Petru cel Mare („oricât de apocrif
ar fi”), Gore scrie despre eforturile prinţului Adam
21
M. Eminescu, Basarabia, Sibiu: Mileniul Trei, 1995, p. 42.
22
P. Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice
româneşti în context politic internaţional. 1806-1920, Bucureşti:
Albatros, 1993, p. 38.
23
N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucureşti: Editura
Fundaţiei Culturale Române. Volumul I, 1995, p. 277.
24
Ibidem, p. 283.
Georg Czartoryjski, viceministru al Afacerilor Străine
al Rusiei, care a prezentat lui Alexandru I, la 1804,
„un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă,
din punctul de vedere al intereselor ruseşti, de a
reconstitui Regatul Poloniei sub protectoratul Imperiului
Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire
şi renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească
asupra Poloniei ar cere compensaţii, Czartoryjski
arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste
compensaţii pe socoteala «Imperiului Otoman»
(«turcul plăteşte»)” 25 .
Pentru a da o apreciere cedării Basarabiei de către
Imperiul Otoman în favoarea Imperiului Rus în
1812, trebuie evocate capitulaţiile (acordurile) dintre
Moldova şi Poartă – element de bază al raporturilor
moldo-turce în perioada medievală. Prima a fost
încheiată în 1511 cu domnitorul Moldovei Bogdan.
A doua ‒ în 1529 cu Petru Rareş. În aceste acorduri
se prevedea că “Poarta e obligată de-a apăra Moldova
contra oricărei agresiuni” şi că “Graniţele Moldovei
se vor păstra intacte în toată întinderea lor” 26 . Deşi
unii istorici contestă autenticitatea acestor “capitulaţii”,
principiul luării sub protecţie a unui stat care
s-a supus benevol şi al apărării graniţelor sale (în
schimbul unui tribut) de către puterea suzerană este
cunoscut în lumea islamică, cea căreia îi aparţinea
Imperiul Otoman. În 1699 a luat sfârşit un conflict
dintre Imperiul Otoman şi statul polon prin Pacea de
la Carlowitz. Partea de nord a Ţării Moldovei, care se
afla sub ocupaţie polonă, a fost restituită. Despre pacea
încheiată, letopiseţul ţării spune: „Leşii încă cerea tare
Ţara Moldovii, dar turcii au răspunsu leşilor pentru
Ţara Moldovii, dzicînd că Ţara Moldovii nu pot să o
dea să le fie lor podani că este volnică, că turcilor este
închinată, nu este luată cu sabia. Decii leşii, văzînd
aşe, s-au aşezat întru cesta chip: cetăţile Moldovei şi
mănăstirili cîte au luat şi cît locu, tot să-l dea înapoi
moldovenilor. Şi turcii să dea cetatea Cameniţa leşilor,
cu tot olatul ei, şi Ucraina şi pre nohai să-i ridice pe
toţi din Bugeacu să să ducă la locul lor piste Don,
să rămîie numai bugegenii [bugecenii]. Şi Hotinul
să nu-l tocmască turcii niciodată, nici altă cetate să
nu facă în Moldova turcii, nici paşe să nu puie” 27 . La
1700 regele Poloniei trimite un sol la Istanbul, ca „să
arate dragomanilor otomani instabilitatea de la frontiera
moldo-polonă şi să ceară rectificarea hotarelor în
folosul regatului prin includerea ţinuturilor Hotin şi
25
P. Gore, Anexarea Basarabiei, Chişinău, 1992, p. 5.
26
M. Eminescu, Basarabia, Sibiu: Mileniul Trei, 1990, p. 19.
27
I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău: Ştiinţa,
1993, p. 36.
– 323 –

Cernăuţi în componenţa lui. Poarta Otomană nu a
cedat însă şi graniţele au fost restabilite, prin tratatul
de delimitare din 14 octombrie 1703, pe linia anterioară
războiului” 28 . Acelaşi argument – necedarea
Moldovei deoarece e ţară „închinată, nu cucerită cu
sabia” – a fost folosit în 1718 într-un răspuns dat
autorităţilor austriece. „Deşi la pacea de la Passarowitz
Poarta declara că nu poate ceda Austriei Moldova,
fiind ţară închinată, nu supusă cu sabia, totuşi ea mai
târziu [1774] cedează Bucovina, iar în anul 1812
Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a
Moldovei şi Basarabia proprie [propriu-zisă, n.n.]
până la Dunăre” 29 . (Prin Tratatul de la Passarowitz,
în Voivodina, din 21 iulie 1718 s-a încheiat războiul
dintre Imperiul Otoman, pe de-o parte, și Imperiul
Habsburgic și Republica Veneţiană, de cealaltă parte.
Trupele imperiale austriece i-au înfrânt pe otomani,
care au cedat Casei de Habsburg Banatul Timişoarei,
Serbia de Nord, inclusiv Belgradul, nordul Bosniei şi
Oltenia.) Turcia a încălcat până la urmă, în 1775 şi în
1812, prevederile capitulaţiilor (acordurilor) încheiate
cu Moldova.
În 1812, după anexare, autoritățile țariste stabilesc
Benderul 30 ca centru administrativ al provinciei pe care
au creat-o pe teritoriul estic moldovenesc, mai târziu
administrația fiind mutată la Chișinău. Prin anexarea
Basarabiei, Rusia se întăreşte geopolitic în Europa de
Sud-Est. În urma anexării, Rusia a impus regimul de
ocupaţie – o administraţie formată din străini – şi a
trecut treptat la asimilarea populaţiei autohtone. În
1830 Rusia a închis frontiera pe Prut 31 . „Limba română
[numită „moldovenească”], care după 1812 era facultativă
în şcolile basarabene, a fost suprimată definitiv
la 1873” 32 . Conform unor estimări, înainte de unirea
Basarabiei cu România în provincie erau 1082 şcoli
primare ruseşti şi nicio şcoală primară românească. De
asemenea, s-a efectuat o colonizare a noii provincii,
mai ales a Bugeacului: „Astfel, pe parcursul perioadei
1812-1917, Basarabia a fost colonizată cu 30 de sate
bulgăreşti [inclusiv găgăuzeşti, n.n.], cu 27 de sate cu
populaţie germană în Bugeac, cu 16 sate de evrei, cu
11 sate ruseşti şi căzăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 1
sat de elveţieni, în total 124 de sate, ceea ce echivala
cu o jumătate din numărul târgurilor şi satelor mari
28
I. Gumenâi, Istoria Ţinuului Hotin. De la origini până în
1806, Chişinău: Civitas, 2002, pp. 90-91.
29
M. Eminescu, Basarabia, Chişinău: Verba, 1991, p. 30.
30
A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria.
1812-1993, Chişinău: AIVA, 1995, p. 19.
31
Ibidem, p. 34.
32
I. Şişcanu, Împotmoliţi în tranziţie, Chişinău: Civitas, 1999,
p. 20.
ale Basarabiei” 33 . Se ştie că în Bugeac există şi un sat
albanez – comuna Caracurt, plasa Bolgrad, jud.
Ismail. Către 1848, în Basarabia erau peste 1760 de
sate, orăşele şi târguri 34 .
Rusia și-a legitimat anexarea din 1812 a Basarabiei
la Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814
– 9 iunie 1815), conferință a statelor europene
desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu
scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă
înaintea izbucnirii Revoluției Franceze prin restabilirea
vechilor regimuri absolutiste și de a înlătura, prin
stabilirea de noi granițe, urmările ocupației franceze în
Europa. Cu regret, stabilirea noilor granițe în Europa
a vizat și recunoașterea instalării graniței Rusiei pe
Prut și a anexării jumătății estice a teritoriului Principatului
Moldova.
La începutul secolului al XIX-lea, teritoriul dintre
Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopolitice
a trei imperii: Rusia, Austria şi Turcia. Până la
urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia asupra
părţii estice disputate a Principatului Moldovei. Prin
Tratatul de pace de la București (1812), Moldova
pierdea teritoriul său din stânga Prutului – ţinuturile
Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului,
numită ulterior ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei,
Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni.
Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman,
Chilia, Ismail şi Reni şi la tatarlâcul din Bugeac – teritorii
moldovenești pe care le anexase anterior. Pierderea
teritoriului moldovenesc în cauză a slăbit Țara
Moldovei.
Există unele asemănări și deosebiri între Convenția
secretă ruso-franceză de la Erfurt din 1808 și Tratatul
de neagresiune sovieto-german („pactul Molotov-
Ribbentrop”), cu protocolul său adițional secret, din
23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea,
de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului
Basarabiei. Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în
1939 Hitler erau figuri aflate în dizgrația cancelariilor
statelor europene influente, aceasta nu a împiedicat-o
pe Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea
lui Napoleon, cât și după înfrângerea lui Hitler. O
asemănare ține și de faptul că atât în 1812, cât și în
1940, anexarea Basarabiei de către Rusia a avut loc în
urma împărțirii zonelor de influență cu statul ce își
exercita supremația pe continentul european, prin
acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta. Deosebirea
ține de faptul că, în 1812,
33
Ibidem, p. 18-19.
34
A. Moraru, op. cit., p. 32.
– 324 –

Convenția de la Erfurt era caducă, Franța stăruind
ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci,
Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede
tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite Rusiei
să-și replieze forțele și să opună rezistență armatei lui
Napoleon), în timp ce, în 1940, tratatul de neagresiune
sovieto-german era în vigoare, iar Germania a
forțat, la rândul său, guvernul de la București să cedeze
Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.
În ciuda eforturilor (din 1812 până în 1918) de
înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei
a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor.
Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii
Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi
proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice
Moldoveneşti independente şi, în sfârşit,
votarea de către Sfatul Țării – la 27 martie 1918 – a
unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea
perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest –
dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut
loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre
Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi
şi Prut 35 ) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei.
Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie,
Franţa, Italia și Japonia, care au semnat la Paris un
tratat sau protocol cu România la 28 octombrie 1920
(au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei;
Japonia nu a ratificat tratatul deoarece, printr-un
acord secret, s-a angajat să nu o facă, înţelegându-se cu
URSS în privinţa insulei Sahalin 36 ). Poziţia SUA poate
fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei,
fără a exclude justeţea actului de la 27 martie
1918, faţă de care Departamentul de stat şi diplomaţii
americani de la Paris se pronunţaseră deschis,
atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933,
a avut în vedere un eventual consimţământ al diplomaţiei
sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” 37 .
Recotropirea și reanexarea Basarabiei la 28 iunie 1940
de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme
și repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că
rezolvarea problemei Basarabiei înseamnă reunirea
celor două părți ale vechiului Principat al Moldovei
(Moldova Occidentală – dintre Carpați și Prut, cu
Moldova Orientală înstrăinată – dintre Prut și Nistru,
35
A. Lavric, 27 martie ar trebui să fie ziua naţională a
Moldovei, pe portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.
md/go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_
ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.
36
I. Şişcanu, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române.
1940, Chișinău: Civitas. 2007, p. 93.
37
Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Iaşi:
Junimea, 1991, p. 23.
care mai este denumită Basarabia) în granițele unui
stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată
până în prezent. Parte a problemei Basarabiei
este și controlul exercitat în prezent de armata rusă
(rămășițele Armatei a XIV-a) asupra a șapte localități
din estul Basarabiei: orașul Bender și satele Gâsca,
Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și
Zahorna. Unități ale armatei ruse se află atât în cetatea
Bender, cât și în raza orașului respectiv.
În 1812, chestiunea Basarabiei a apărut ca o
problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate
câteva dintre statele influente din Europa acelei
perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei
Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în
context geopolitic european și internațional, cu implicarea
UE și SUA. Astăzi problema Basarabiei vizează
întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de
influență a Federației Ruse (și prezența armatei ruse
în orașul basarabean Bender), iar soluţionarea ei ar
însemna aderarea țării la Uniunea Europeană, adică
intrarea în spațiul civilizațional european. Întrucât
Republica Moldova este membru al CSI și, respectiv,
nu este membru al UE și NATO, spre deosebire de
republicile baltice ex-sovietice, ea face parte din vecinătatea
apropiată, termen care, încă în doctrina militară
rusă adoptată în 1993, când președinte era Boris
Elțîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, desemna
spațiul de influență al Federației Ruse, în care armata
rusă „este datoare să-i apere pe cei 25 de milioane de
etnici ruși care se aflau în afara granițelor Federației
Ruse” 38 . Republicile baltice, aflate sub umbrela
NATO și în cadrul UE, au reușit să se desprindă de
vecinătatea apropiată – zona de dominație geopolitică
a Rusiei. Desprinderea Republicii Moldova de
aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi
reunite două elemente: 1) voința şi, implicit, acțiuni
ale elitei politice moldovenești și ale poporului Republicii
Moldova în vederea părăsirii sferei de influență
rusă și 2) susținerea din partea UE și SUA a acestui
demers.
Anul 1812 (anexarea Basarabiei) în discursul
public contemporan
Autoritățile Rusiei interpretează până în prezent
într-o manieră tendențioasă faptul anexării teritoriului
moldovenesc în 1812. Se pare pornind
de la anexarea din 1812, MAE al Federației Ruse
38
A. Cioroianu, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în
noua ordine mondială, București: Curtea Veche, 2009, pp.
155-156.
– 325 –

contestă însuși caracterul moldovenesc al teritoriului
Basarabiei. Într-un material postat pe
site-ul acestui minister, pe 17.11.2011, intitulat
„Внешнеполитическая деятельность СССР накануне
Великой Отечественной Войны (справка)”,
semnat „Историко-Документальный Департамент”,
se notează:
В конце июня 1940 г. советское правительство
добилось мирного разрешения вопроса о
возвращении Бессарабии Советскому Союзу.
Советско-румынский конфликт по этому поводу
возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли
были захвачены румынами. СССР никогда не
мирился с насильственным отторжением этого
региона, о чем он неоднократно заявлял перед
всем миром. 26 июня 1940 г. румынскому посланнику
в Москве было вручено заявление советского
правительства, в котором Румынии предлагалось
возвратить исконно русские земли
– Бессарабию, а также северную часть Буковины
– Советскому Союзу [s.n.]. [...] 28 июня 1940
г. части Красной армии вступили в Бессарабию и
Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась
с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с
Украинской ССР. Возвращение древнерусских
земель в состав СССР [s.n.] имело и важное
военно-стратегическое значение: были сорваны
планы румынского руководства и их покровителей
превратить этот регион в плацдарм готовящейся
против СССР войны 39 .
Angajații MAE al Rusiei nu explică de când anume
și cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 a fost recunoscut
de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a
ajuns „teritoriu primordial rus” și „pământ străvechi
rusesc”. Este știut faptul că teritoriul Basarabiei nu
a făcut parte din statul Rusia Kieveană 40 sau din
Cnezatul Halicia-Volânia. În acest context, observăm
un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijină
pe recunoașterea de către Rusia, în persoana lui
Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc
al Basarabiei, în timp ce MAE al Federaţiei Ruse
susține că partea basarabeană a teritoriului Republicii
Moldova reprezintă un teritoriu „rusesc”.
De menționat că „informațiile” fără vreun temei
39
ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ
СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ
ВОЙНЫ (справка), 17-11-2011, http://www.mid.ru/
bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b0500
4bce11/edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!OpenDoc
ument , accesat: 7.04.2012.
40
Vezi harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/
commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg , accesat: 7.04.2012.
din „referința” MAE al Federaţiei Ruse se înscriu
într-un șir de asemenea „constatări” care au fost
făcute de autoritățile Rusiei de-a lungul istoriei. În
nota diplomatică (ultimativă) din 26 iunie 1940,
remisă ministrului României la Moscova, Gheorghe
Davidescu, de către comisarul afacerilor externe
Veaceslav Molotov se scria despre „unitatea seculară
a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu
Republica Sovietică Ucraineană” 41 . Mitul populării
de către „ucraineni” a Basarabiei înaintea moldovenilor/românilor
era vehiculat încă în 1918, inclusiv
la Chișinău. „Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean,
declara în ședința Sfatului Țării din 16 martie
1918: «Soarta i-a legat și amestecat pe moldoveni cu
ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia
ca moldovenii [sic! s.n.]. Acum ucrainenii vor ca
această țară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuințele
de peste Nistru, ca și cu cele de peste Prut»” 42 .
Se știe că unul dintre motivele care au dus la
votarea de către Sfatul Țării, la 27 martie/ 9 aprilie
1918, a unirii Republicii Democratice Moldovenești
(Basarabia) cu România a fost – pe lângă faptul că
niciun stat nu a recunoscut până în acel moment
independența Republicii Moldovenești – amestecul
guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 a
formulat pretenții teritoriale cu privire la Basarabia 43 .
Poziția SUA cu privire la istoria teritoriului
moldovenesc este mai apropiată de adevăr, adică se
bazează pe fapte confirmate prin documente. La 28
iunie 1991, la inițiativa senatorului american Larry
Pressler, a fost adoptată Rezoluția Congresului
Statelor Unite ale Americii „S.RES.148 – To express
the sense of the Senate that the United States should
support the right to self-determination of the people
of the Republic of Moldavia and northern Bucovina
(„Cu privire la susținerea dreptului la autodeterminare
al poporului Republicii Moldova și nordului
Bucovinei” 44 . În documentul (Rezoluția) Senatului,
41
Pactul Ribbentrop-Molotov, Nota ultimativă sovietică
(26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi
28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N. Titulescu şi
M. Litvinov (21 iulie 1936) (1936-1940), http://www.
istoria.md/articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_
Nota_ultimativ%C4%83_sovietic%C4%83__26_
iunie_1940_,_R%C4%83spunsurle_Guvernului_
Rom%C3%A2n__27_%C5%9Fi_28_iunie_1940_,_Prot
ocolul_%C3%AEncheiat_%C3%AEntre_N__
Titulescu_%C5 , accesat 7.04.2012.
42
I. Stafi, Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www.
vavivov.com/art.phpid=502 , accesat 7.04.2012.
43
Ibidem.
44
S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United
States should support the right to self-determination of the
people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina,
http://thomas.loc.gov/cgi-bin/query/zc102:S.RES.148,
accesat: 7.04.2012.
– 326 –

supus spre vot Congresului, se conțin mai multe date
istorice, așa încât se poate afirma că el conține în sine,
în partea sa dinaintea concluziilor, o „referință” cu
caracter istoric. În document se arată că:
Principatul (…) Moldovei s-a afirmat ca stat independent
în sec. 14; Moldova a fost invadată în 1806
de armata Rusiei și anexată [se are în vedere partea
din Principatul Moldovei care constituie acum cea
mai mare parte a teritoriului RM] ca rezultat al tratatului
ruso-turc de la București; La 15 noiembrie 1917
Guvernul Sovietic a proclamat dreptul popoarelor
Imperiului Rus la autodeterminare și stabilire a statelor
separate; La 2 decembrie 1917 adunarea constituantă
moldovenească, Sfatul Țării, ales în mod democratic,
a proclamat Moldova republică independentă [de
fapt, a proclamat Republica Moldovenească în cadrul
Rusiei, n.n.]; La 9 aprilie 1918 Adunarea Costituantă
a votat unirea Moldovei cu Regatul România”.
În document se arată că în Tratatul de pace de la
Paris din 28 octombrie 1920 statele semnatare au
aprobat și au recunoscut expres reunirea Basarabiei cu
România.
Forțele armate ale Uniunii Sovietice au invadat
România la 28 iunie 1940 și au ocupat Moldova de
Est, nordul Bucovinei și Herța cu încălcarea Cartei
Ligii Națiunilor, Tratatului de pace de la Paris din
1920, Tratatului general pentru renunțarea la război
din 1928, Pactului de asistență mutuală românosovietic
din 1936, Convenției pentru definirea agresiunii
din 1933 și principiilor general recunoscute
ale dreptului internațional. Anexarea Moldovei [de
Est], nordului Bucovinei și Herței a fost acceptată în
prealabil în protocoale ale Tratatului de neagresiune
dintre Uniunea Sovietică și Reich-ul german la 23
august 1939. Din 1940 până în 1953 sute de români
din Moldova și Bucovina au fost deportați de URSS în
Asia Centrală și Siberia. […] La 23 iunie 1990, Consiliul
Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova
stat suveran. […] Statele semnatare ale Actului final de
la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale al
popoarelor și dreptul lor la autodeterminare…
Reieșind din toate acestea, Senatul a hotărât că
Statele Unite trebuie să „susțină dreptul la autodeterminare
al poporului Moldovei Sovietice ocupate
și a nordului Bucovinei (…)”. Senatul se arăta dispus
să susțină dezvoltarea pașnică a Republicii Moldova,
chiar unirea Republicii Moldova cu România, dacă vor
exista „eforturi viitoare ale Guvernului Moldovei” în
acest sens. Se știe că guvernul de la Chișinău niciodată,
de la proclamarea independenței Republicii Moldova
(27 august 1991) până în prezent, nu a ridicat această
problemă.
Chiar dacă în documentul Congresului SUA s-au
strecurat unele imprecizii (de ex., din text se poate
deduce că SUA ar fi semnat Tratatul privind Basarabia
din 28 octombrie 1920: chiar dacă nu au obiectat,
reprezentanții americani la Paris nu au semnat documentul),
el vădește o cunoaștere profundă a istoriei
Moldovei, comparativ cu documentul MAE al
Federației Ruse (dacă excludem ipoteza unei falsificări
intenționate de către diplomații de la Moscova). De
altfel, poziția cu privire la istoria spațiului moldovenesc
din Rezoluția Congresului SUA coincide cu
poziția conducerii RM din acel moment. Într-un
discurs televizat din 5 martie 1991, președintele RM
Mircea Snegur declara:
Pămînturile moldovenești din stînga Prutului
au fost incluse în componența Uniunii ca urmare a
punerii în aplicare a Protocolului adițional secret al
Pactului sovieto-german de neagresiune, semnat la
23 august 1939, de conducerea Germaniei fasciste și
de cea a Uniunii Sovietice. După cum știți, acest act a
fost condamnat de Congresul al II-lea de Deputați ai
Poporului din U.R.S.S. Mai mult decît atît – istoria nu
cunoaște vreun document care ar confirma includerea
Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, formate
de Moscova, în componența Uniunii. Această chestiune
nu a figurat cel puțin pe ordinea de zi a Sesiunii
a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S, de la 2 august
1940 45 .
Documentele citate mai sus (al MAE al Federației
Ruse și al Congresului SUA) denotă faptul că istoria
spațiului moldovenesc este invocată până în prezent în
discursul public contemporan, în acte oficiale (diplomatice)
ale unor state influente ale lumii. Iar anexarea
în 1812 a Basarabiei de către Rusia țaristă are ecouri
şi azi – diferite la Moscova de cele de la Washington,
București sau Chișinău.
45 M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii. Vol. 2, Chișinău:
2008, p. 188.
– 327 –

SUMMARY
The question of Bessarabia has appeared in 1812 as
a geopolitical problem, with the involvement of a few
influential European states of that period. Moldova
and Bessarabia entered into the European geopolitics
on the occasion of one of the two peace treaties of
Tilsit (a town in East Prussia, now Sovetsk, in Kaliningrad
oblast). On 7 July 1807, France and Russia
in the persons of Emperors Alexander I and Napoleon,
have signed a treaty which ended war between
Imperial Russia and the French Empire, and putted
the beginning of an alliance between the two empires,
which have imposed power almost over the whole of
mainland Europe. The two countries agreed in secret
to help each other in disputes – France pledged to
aid Russia against the Ottoman Empire, while Russia
agreed to join the continental system against the
British Empire. Napoleon also convinced Alexander
to instigate a “Finland war” against Sweden in order
to force it to join the Continental System. Although
Russia has expressed the intention to incorporate
Danube Principalities, in the face of the refusal of
France, “clearly, the Tsar agreed to evacuate Wallachia
and Moldova [i.e., was forced to withdraw his
troops], which had been occupied by Russian forces
during the Russian-Turkish war, at 1806”. We can
mention that on 7 July 1807 a power of Western
Europe (France) supported Moldova in front of the
laying hands on of the Russia.
The international situation has changed radically,
however one year later. The Russian – Turkish war
was advancing and Russia was victorious. Napoleon
Bonaparte knew very well that if Russia will
be allowed to abolished Turkey as a great power, he
would never be able to conclude a peace with England,
since Turkey, with all its obvious weaknesses, was the
only power capable to stop Russia’s advance in Asia.
On the other hand, Napoleon hoped to conclude a
peace with England. He knew so well that without
a peace with England, he will never be able to aspire
to a sustainable peace in his terms – on the European
continent. This hope was scattered definitively when
Napoleon was informed about the King’s speech in
the British Parliament in January 1808, in which he
declared that he would never make peace with Napoleon.
In these conditions, “Napoleon decides to meet
Russia’s demand to allow him to attach Moldavia
and Wallachia”. Napoleon Bonaparte and Czar
Alexander I meet in Erfurt [Germany], in Thuringia
(27 September – 14 October 1808), where the two
emperors signed a new secret Convention. Napoleon,
among other things, agreed about the attaching of the
two Danube Principalities and Finland to Russia.
The Moldovan territory between Prut and Nistru
rivers (named by the Russian administration – Bessarabia)
was annexed by Russian Imire according to the
Bucharest Peace treaty (May 16/28, 1812). Russia
has legitimated the annexation of Bessarabia at the
Congress of Vienna (November 1, 1814 – 9 June
1815) – European Conference of States undertaken
at the end of the Napoleonic wars in order to restore
the existing conservative order ahead of the outbreak
of the French Revolution, by restoring the old absolutist
systems, and to remove, by setting new boundaries,
eliminating the aftermath of the French occupation
in Europe. Unfortunately, setting the new border
question meant placing the Russian border on river
Prut and the Russian annexation of the Eastern half
of the territory of the Principality of Moldavia.
At the beginning of the 19th century the territory
between Prut and Nistru rivers was at the crossroads
of geopolitical interests of the three Empires: Russia,
Austria and Turkey. Eventually, in that dispute, the
Russian Empire adjudicated the Eastern part of the
Principality of Moldavia. Through the Peace treaty
of Bucharest (1812), Moldova lost its territory on
the left bank of the Prut – counties: Iaşi (latter on
the left bank of the Prut River, named the land of
Bălți), Soroca, Orhei, Lăpușna, Hotărniceni, Tigheci
and Greceni. The raias of Hotin, Bender, Akkerman,
Chilia, Reni and Ismail, and the land of Tatars
(Budjak) were the Moldavian territories – previously
annexed by the Ottoman Empire. Loss of Moldovan
territory in question has weakened the country.
There are some similarities and differences between
Russian-French secret Convention of Erfurt of 1808
and the Soviet – German Treaty of non-aggression
(“Molotov-Ribbentrop pact”), with its secret additional
protocol, of August 23, 1939 of Moscow, which
led to the re-annexation, this time by the Soviet Russia,
of the territory of Bessarabia. Although in 1808
Napoleon and in 1939 Hitler were figures in disgrace
in offices of the more influent European States, this
has not prevented the Russia to keep Bessarabia both
after Napoleon’s defeat, and after the defeat of Hitler.
A resemblance is that in 1812 and in 1940 the annexation
of Bessarabia by Russia took place as a result of
– 328 –

the dividing of areas of influence with a State which
exercised the supremacy on the European continent,
through secret agreements concluded by Russia. The
difference is related to the fact that in 1812 the Erfurt
Convention was obsolete/ decaying, France insisting
that Turkey would not cede anything from Moldovan
territory (at that moment England pressed on Turkey
to conclude as soon as possible the Peace treaty with
Russia, in order to take back its forces and be able to
resist to the army of Napoleon), while Soviet-German
non-aggression treaty was in force in 1940 and
Germany forced itself the Government from Bucharest
to cede Bessarabia.
Despite the efforts of estranging the province
(from 1812 to 1918, through repression, colonization,
assimilation, deportations, organized starvation
etc.), autochthonous population of Bessarabia has
resisted and has kept the language and culture of the
ancestors. The proclamation on 2 December 1917 of
the Moldovan Democratic Republic within Russia,
then proclamation on 24 January 1918 of the independent
Moldavian Democratic Republic and finally,
voting by Sfatul Ţării on 27 March 1918 the union
of the Moldovan Democratic Republic with Romania
(Romania at that time was, in fact, the Western
Moldova from Carpathians and Prut, so it was the
union of the Oriental Moldova, between the Prut
and Dniester, with the Western Moldova, between
the Prut and the Carpathians) meant the solving of the
problem of Bessarabia. The Union was recognized by
the United Kingdom, France, Italy, and Japan, which
signed on 28 October 1920 in Paris a treaty or protocol
with Romania regarding Bessarabia (they recognized
the sovereignty of Romania over Bessarabia; Japan has
not ratified the Treaty because, through a secret agreement,
undertook not to do so, because of an arrangement
with the USSR on Sakhalin Island). Re-occupation
and re-annexation of Bessarabia, on 28 June
1940, by the Soviet Union meant the re-emergence
of the question of Bessarabia, which putted it again
on the wallpaper. If we consider the idea that solving
the problem of Bessarabia means bringing together
the two parts of the old Principality of Moldavia (the
Western Moldova, between Carpathians and Prut
River with the Eastern Moldova – between Prut and
Dniester rivers) in the borders of a State, we can affirm
that this problem has not been solved so far. Part of
the problem of Bessarabia is currently the presence of
the Russian Army (the remnants of the 14th army) in
the city of Bender and in six villages in Eastern Bessarabia:
Proteagailovca, Gâsca, Merenești, Chiţcani,
Cremenciug, Zahorna. The units of the Russian army
are both in the fortress of Bender and within the range
of the city.
In 1812 the issue of Bessarabia has emerged as a
geopolitical problem, involving some of the influential
states in Europe of that period of time. Currently,
the problem can be solved within the European and
international geopolitical context, involving the EU
and the USA. Today the issue of Bessarabia regards
the fact that the Republic of Moldova still is in the area
of influence of the Russian Federation (and the fact of
the presence of the Russian army in the Bessarabian
city of Bender), and its solving means the country’s
accession to the European Union, namely the entry
in the area of the European civilization. Whereas the
Republic of Moldova is a member of the CIS, and it is
not a member of the EU and NATO, as opposed to the
Baltic ex-Soviet republics, it is part of the close vicinity
or immediate neighbourhood, which, in the Russian
military doctrine, adopted in 1993, when Boris
Yeltsin was President and Pavel Grachev – Minister
of Defense, designated the area of influence of the
Russian Federation. In this area the Russian army “is
obliged to defend the 25 million ethnic Russians who
are outside the borders of the Russian Federation”.
The Baltic Republics, now under the umbrella of
NATO and in the EU, were able to become detached
from the close vicinity of the Russia’s geopolitical space
and influence. Detaching of the Republic of Moldova
from the Russian geopolitical area will take place
when there will be brought together two elements:
1) will and actions of the Moldavian political elite for
leaving the Russian sphere of influence and 2) support
from the EU and from the USA for such actions.
– 329 –

– 330 –

ANUL 1812 ÎN MANUALELE ȘCOLARE DIN ROMÂNIA, ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989
Adrian VIŢALARU, Iulian GHERCĂ
Din diversitatea manualelor școlare, cele de istorie
au un caracter special, fiind „un vehicul de transport al
unei ideologii, al unui sistem de valori, al unei memorii,
al unei/unor identități” 1 . Manualul de istorie, în mod
deosebit, răspunde unor comandamente sociale.
El transmite versiunea uniformă, acceptată, chiar
oficială despre ceea ce elevii ar trebui să știe despre
istoria neamului căruia îi aparțin 2 . Așadar, manualele
de istorie au reprezentat și încă mai reprezintă repere
indispensabile pentru a înțelege modul în care este
perceput și prezentat trecutul, cu toate că în ultimele
decenii manualele școlare sunt în competiție cu massmedia,
care tind să „câștige mintea elevului” 3 .
În general, în manualele de istorie se insistă pe
câteva teme majore: originile și simbolurile arhetipale,
continuitatea în același spațiu, legăturile interromânești
și unitatea. Acestei ultime teme îi aparține
și abordarea „momentului 1812”, care a reprezentat în
România și mai reprezintă încă în Republica Moldova
o temă de interes politic și național. Am putea spune
chiar că pierderea Basarabiei în 1812, tratatul de la
București ori Hanul lui Manuc (locul unde a fost
semnat tratatul în mai 1812) reprezintă un fel de
„locuri ale memoriei” ale trecutului național. În textul
de față vom încerca să analizăm modul în care au fost
reflectate în manualele de istorie evenimentele ce
au dus la ocuparea Basarabiei de către Imperiul Rus.
Deoarece numărul manualelor școlare este destul de
mare, am ales câteva „eșantioane”, concentrândune
atenția asupra cărților școlare semnate de istorici
cunoscuți ori asupra acelora care au avut o circulație
bună în rândul elevilor.
1
Mirela-Luminița Murgescu, Istoria din ghiozdan. Memorie
și manuale școlare în România anilor 1990, București,
DominoR, 2004, p. 11.
2
Gheorghe Iutiș, Din istoria literaturii didactice românești:
manualele de istorie națională (secolul al XIX-lea – prima
jumătate a secolului al XX-lea), Iași, Editura „Palatul
Culturii”, 2011, p. 136.
3
Wolfgang Höpken afirma că în momentul de față manualele
școlare sunt în competiție cu „alte mijloace mass-media și că de
cele mai multe ori au puține șanse de a câștiga mintea elevului.
Chiar și cel mai sofisticat manual din punct de vedere didactic,
scris cu intenția de a promova pacea și înțelegerea, greu concurează
cu jocurile de computer ce îl pregătesc pe copil pentru
un virtual joc de război” (Wolfgang Höpken, „Textbooks
and Reconciliation in Southeastern Europe”, în Culture and
Reconciliation in Southeastern Europe, Thessaloniki, 1997, p.
68, apud Mirela-Luminița Murgescu, op. cit., pp. 8-9).
Înainte de Primul Război Mondial programele
școlare acordau o atenție specială evenimentelor
petrecute în anul 1812. În manualele de istorie erau
integrate lecții referitoare la războiul ruso-turc din
anii 1806-1812, precum și la „pierderea Basarabiei”.
Astfel, Gr. G. Tocilescu prezenta în aproape patru
pagini ale voluminosului său manual intitulat Manual
de Istoria Românilor pentru școlele secundare de ambesexe
conflictul dintre Imperiul Rus și cel Otoman,
consecințele ocupației rusești, precum și tratatul de
la București, ce consfințea ocuparea Basarabiei de
către ruși. „Astfel prin tractatul de pace de la Bucuresci
(28 maiu 1812), Rusia luă în stăpânire jumătate
[din] Moldova, cu cetățile ei cele mai mari: Hotin,
Bender, Cetatea-Albă, Kilia și Ismail. Prin aceasta ea
căpăta un loc însemnat la Dunărea de Jos și mergea
drept la ținta ce-și alesese: domnia în Orient și mai
ales în Balcani” 4 . Tocilescu acorda atenție și negocierilor
desfășurate la București, prezentând, în conformitate
cu stadiul cercetărilor referitoare la contextul
încheierii tratatului de la București, rolul avut de cei
doi frați Moruzi, care, după spusele lui Tocilescu, „ca
toți grecii fanarioți, erau vânduți rușilor” 5 . Evident
că aceste caracterizări nu erau conforme cu realitatea
istorică reieșită din studiile de specialitate publicate
pănă la finele secolului al XIX-lea.
Tocilescu pune accent pe importanța pierderii
Basarabiei pentru Moldova, subliniind bogățiile
acestui teritoriu răpit. „Astfel Moldova perdu din teritoriul
seu încă 656 mile pătrate, partea cea mai roditore
în grâne, cu un litoral forte frumos și cu mai mult
de un milion lăcuitori” 6 . Autorul manualului insista și
asupra faptului că Turcia nu avea drept să înstrăineze
„nici măcar un petec de pământ din țerile române”, ea
fiind legată prin tratate să apere „integritatea teritoriului
românesc” 7 . Totuși, Tocilescu preciza că Rusia
și Austria (în cazul Bucovinei), prin caracterul lor
de „puteri creștine”, aveau „încă mai puțin drept” să
„sfâșie în folosul lor o țeră creștină” 8 . Portretizarea atât
a Rusiei, cât și a Austriei era una negativă, fiind pusă în
4
Gr. G. Tocilescu, Manual de Istoria Românilor pentru școlele
secundare de ambe-sexe, Ediția II, Bucuresci, Tipografia „Corpului
Didactic” C. Ispasescu & G. Bratanescu, 1900, p. 416.
5
Ibidem, p. 419.
6
Ibidem, p. 420.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
– 331 –

antiteză cu acțiunea politică a țărilor române, care, în
istoria lor, au luptat alături de puterile creștine pentru
apărarea creștinătății 9 . Autorul face referire și la faptul
că Principatele Române au reprezentat un „măr al
discordiei” pentru marile puteri cu interese în zonă.
Un alt exemplu îl reprezintă A. D. Xenopol, care,
în manualele redactate de el, analizează implicațiile
interne și internaționale ale războiului ruso-turc.
Conform aprecierilor lui Xenopol, Basarabia a fost
pierdută și din cauza politicii schimbătoare a lui
Napoleon față de turci, care, după Erfurt, își pierduseră
încrederea într-o colaborare cu Franța 10 . Xenopol
nu amintește însă nici în manualul publicat în 1901 și
nici în edițiile sale următoare despre implicarea fraților
Moruzi 11 . Cu toate acestea, în alte manuale redactate
de profesorul ieșean, cu ceva timp înainte, episodul
trădării fraților Moruzi este integrat în textul lecției 12 .
Astfel, el conchidea că „tot banii și corupția adusese
aceste două calamități pe capul Moldovei, perderea
Bucovinei și a Basarabiei, prin care se rășlui mai bine
de jumătate din corpul ei și rămase trunchiată de două
din părțile cele mai frumoase” 13 .
Referindu-se la caracterul ocupației rusești din
Moldova și Țara Românească, Xenopol folosea
cuvinte mai tranșante decât Tocilescu. El afirma că:
„În tot timpul răsboiului, țările române fusese ocupate
de ruși și tratate în chipul cel mai barbar” 14 . Însă,
conform lui Xenopol, momentul apoteotic al calvarului
trăit de români l-a constituit răpirea unei părți
din țară – adică a Basarabiei.
Xenopol prezintă și faptul că la finalul războiului
Rusia s-a declarat protectoarea țărilor române și a
ales să primească despăgubiri nu de la turci, cu care
purtaseră războiul, ci de la români. Astfel, profesorul
universitar ieșean afirma că Rusia „pune pe români să
plătească cheltuielile, pe români în favoarea cărora ea
se prefăcuse a se bate cu asupritorii lor” 15 . Atunci când
se referă la teritoriul cedat Rusiei în 1812, Xenopol
9
Ibidem.
10
A. D. Xenopol, Curs de Istoria Românilor pentru școalele
secundare, Ediția V, Iași, Editura și Tipografia H. Goldner,
1901, p. 178.
11
Vezi Ibidem, p. 179; Idem, Istoria românilor pentru școalele
secundare, Ediția XI, Iași, Tipografia H. Goldner, 1914, pp.
181-187 (este vorba despre lecția 38, intitulată Pierderea
Basarabiei).
12
Vezi, de exemplu, Idem, Istoria romînilor pentru gimnasii și licee,
Iași, Editura Tipo-Litografiei H. Goldner, 1886, p. 164-165.
13
Ibidem, p. 165.
14
Idem, Curs de Istoria Românilor pentru școalele secundare,
1901, p. 177.
15
Ibidem, p. 177. Efectele dezastruoase ale ocupației rusești
asupra Principatelor Române sunt probate documentar, vezi
George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-
1828, Iași, Polirom, 2003, pp. 61-63.
precizează că este vorba despre „jumătatea răsăriteană
a Moldovei, așa numita Basarabie” 16 . Această
nuanțare a delimitării teritoriale a Basarabiei nu este
prezentă în primele ediții ale manualelor redactate
de Xenopol, în care se vorbește despre „jumătate din
Moldova după rășluirea Bucovinei, anume partea ce
s-a numit Basarabia” 17 . Manualele lui Xenopol sunt,
în general, mai echilibrat alcătuite, au un stil accesibil
pentru școlari, demonstrând astfel calitățile profesorului
ieșean – de istoric și pedagog. În comparație cu
el, Tocilescu folosește un limbaj greoi, este adeptul
frazelor tranșante, al „manualelor fluviu”, care
conțineau o sumedenie de informații, nu de fiecare
dată bine alese și corect expuse 18 .
În perioada interbelică, după ce Basarabia fusese
integrată între hotarele României, fără însă ca acest
fapt să fie recunoscut de către Rusia bolșevică, în
manualele școlare au fost menținute lecții despre
războiul ruso-turc (1806-1812) și pierderea Basarabiei.
Chiar dacă autorii manualelor nu au acordat un
spațiu la fel de mare analizării acestor evenimente,
precum au făcut-o Tocilescu și Xenopol înainte de
Primul Război Mondial, momentul „răpirii Basarabiei”
este bine reprezentat în cărțile școlare.
Programele școlare din anii interbelici și din perioada
celui de-al Doilea Război Mondial au impus
o modificare a titlului lecției. După război a fost
introdus termenul de „răpire” în locul celui de „pierdere”,
pentru a sublinia mai bine caracterul abuziv al
deciziei din mai 1812.
Ioan Lupaș – autorul unuia dintre manualele de
istoria românilor cu circulație bună în mediul școlar
românesc –, în prima ediție a lucrării sale, publicată în
1921, după ce procedează la o descriere a implicațiilor
contextului internațional din perioada 1806-1812,
arată că sub impactul amenințării franceze: „Țarul
a dat ordin generalului Kutuzoff să încheie pacea
cu turcii. Rușii pierdeau Moldova până la Siret” 19 .
El induce astfel ideea că pretențiile rușilor erau mai
mari, vizând întreaga Moldovă. Astfel, rușii „după
mai multe târgueli s-au mulțumit cu partea dintre
16
A. D. Xenopol, Istoria românilor pentru școalele secundare,
1914, p. 185.
17
Idem, Istoria românilor pentru școalele primare de ambele sexe,
Iași, Editura Librăriei „Școalelor” Frații Șaraga, 1891, p. 134.
18
Nicolae Iorga a scris o recenzie de 122 de pagini asupra
manualului alcătuit de Tocilescu. Iorga aprecia că, în general,
manualul lui Tocilescu conținea numeroase greșeli în ortografierea
numelor proprii, aprecieri necritice asupra unor
evenimente și confuzii în menționarea unor momente din
istoria universală (vezi Gheorghe Iutiș, op. cit., pp. 190-192)
19
Dr. Ioan Lupaș, Istoria românilor, Cluj, Institutul de Arte
Grafice „Ardealul”, 1921, p. 179.
– 332 –

Prut și Nistru, căreia i-au dat numirea de Basarabia” 20 .
Ioan Lupaș arăta faptul că dacă turcii ar fi amânat
momentul încheierii păcii, Rusia, aflată în război cu
Franța lui Napoleon, ar fi fost silită să încheie pace
fără a mai obține Basarabia 21 . În concepția lui I. Lupaș,
vinovați pentru eșecul tratativelor de la București erau
Dimitrie Moruzi, „bănuit de trădare”, și Galib Efendi,
împuternicitul sultanului la negocierile de pace 22 . În
lucrarea profesorului ardelean sunt incluse informații
noi, în comparație cu manualele publicate pănă
atunci, referitoate la ocupația rusă din Basarabia, care
lasă să se înțeleagă faptul că scurta ocupație țaristă,
din anii războiului, a fost mai dură decât statutul
impus de otomani țărilor române. Astfel, Lupaș spune
că: „Țăranii moldoveni, înspăimântați de jafurile și
nedreptățile suferite în timpul ocupației rușești, voiră
să treacă în număr mare Prutul și să rămână sub stăpânire
turcească. Dar Rușii au închis granița Prutului
și au dărâmat podurile peste râu, reușind astfel să
împiedice întâlnirea celor din Basarabia cu cei rămași
în Moldova” 23 . Lupaș, la fel ca și Xenopol, amintește
și despre încercarea Imperiului Otoman de a obține
Basarabia, în 1815, la Congresul de la Viena, prin
mijlocirea Austriei 24 .
În manualul alcătuit de Petre P. Panaitescu, la
un deceniu după publicarea primei ediții din Istoria
românilor a lui Ioan Lupaș, se insistă asupra denumirii
provinciei anexate de Rusia în 1812. Explicația acestui
fapt ne trimite cu gândul la disputele existente în
mediul academic și în cel politico-diplomatic asupra
teritoriului Basarabiei. Panaitescu arăta că: „Numele
Basarabia se dedea mai întâi „părților tătărești” din
titlul lui Mircea, adică regiunei Chiliei, numită astfel
de Moldoveni, pentru că o stăpâniseră odinioară
Muntenii, numiți de ei Basarabi, după numele întemeietorului
țării. Numele Basarabiei s-a dat mai apoi
Buceagului deslipit de Turci din țara Moldovei și dat
Tătarilor. Abia la 1812 numele acesta a fost extins
peste toată regiunea dintre Nistru și Prut” 25 . În bucata
de lectură, scrisă cu litere mici, ce avea rolul de a
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem. Lupaș precizează: „Împuternicitul Turciei, Galib
Efendi, întrebat cum și-au putut da turcii învoiala să se deslipiască
teritoriul acela roditor din trupul Moldovei, a răspuns
că turcii n-au cedat rușilor mult teritoriu și că numai după
trei luni vor trebui să-l evacueze, iar până atunci provedința
divină poate aduce încă alte întâmplări fericite”.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor pentru clasa VII-a
secundară, ediția a II-a îndreptată, Craiova, Editura Scrisul
Românesc SA, f. a., p. 259.
completa informațiile cerute de programă, Panaitescu
prezintă câteva date referitoare la istoria teritoriului
dintre Prut și Nistru după 1812. Autorul face trimitere
la cazul mitropolitului Gavril Bănulescu-Bodoni,
„care se arătă credincios rușilor”, precum și la faptul
că, până în 1840, „Basarabia fu aproape autonomă, cu
organizare românească” 26 . Concluziile cu care încheie
Panaitescu lecția referitoare la „răpirea Basarabiei”
sunt cât se poate de clare, exprimând punctul de
vedere oficial al istoriografiei române din acea vreme:
„Era evident că rușii nu puteau schimba caracterul pur
românesc al Basarabiei. Mai târziu a urmat o perioadă
de rusificare, care însă nu avu succes decât la orașe” 27 .
Pe aceeași linie de interpretare a evenimentelor din
1812 se înscrie și manualul redactat de C. C. Giurescu,
care, spre deosebire de Lupaș și Panaitescu, acordă
un spațiu mai restrâns descrierii momentului pierderii
Basarabiei (este vorba de jumătate de pagină) 28 .
Giurescu insistă asupra rolului jucat de frații Moruzi,
precum și asupra confuziei create de ruși în 1812,
prin decizia de a pretinde sub denumirea de Basarabia
(caracteristică pentru sudul provinciei) teritoriul
Moldovei dintre Prut și Nistru 29 .
Dacă Panaitescu și Giurescu au ales să prezinte
o variantă sintetică a ceea ce s-a întâmplat în 1812,
Orest Tafrali acordă un spațiu mai amplu rememorării
evenimentelor desfășurate între 1806 și 1812, ce
au culminat cu pierderea Basarabiei. Acest fapt poate
fi observat mai ales în manualul intitulat Istoria românilor
pentru clasa VIII-a secundară de băieți și fete,
tipărit în 1935. De altfel, manualul lui Tafrali era mai
voluminos decât celelalte și, poate de aceea, acorda
un spațiu mai mare momentului răpirii Basarabiei.
La o primă analiză, manualul semnat de Tafrali se
apropie mai mult de ceea ce scriau Xenopol și Tocilescu,
ultimul fiind chiar citat la finalul lecției despre
răpirea Basarabiei. Totuși, ceea ce atrage atenție la
acest manual este prezentarea extinsă a suferințelor
îndurate de români în timpul răzoiului, cauzate, în
principal, de trupele rusești 30 .
În pofida tuturor evenimentelor produse în anii
celui de-al Doilea Război Mondial, lecția referitoare
la „răpirea Basarabiei” a rămas aproape neschimbată
la nivelul conținutului. Finalul războiului însă avea
26
Ibidem, pp. 259-260.
27
Ibidem, p. 260.
28
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor pentru clasa VIII-a
secundară, București, Editura „Cugetarea”, 1939, p. 305.
29
Ibidem.
30
Orest Tafrali, Istoria românilor pentru clasa VIII-a secundară
de băieți și fete, Iași, f. e., 1935, p. 375.
– 333 –

să aducă o schimbare majoră – de fapt o fractură
– în modul în care erau interpretate evenimentele
din 1812. De altfel, în anii comunismului istoria a
fost aservită ideologiei oficiale, iar manualele școlare
reprezentau, mai mult decât oricând, o oglindă fidelă
a modului în care era interpretat trecutul de către
comuniștii români. Un exemplu în acest sens îl reprezintă
manualul coordonat de Mihai Roller, care, în
ediția din 1952, prezenta o cu totul altă imagine a
„momentului 1812”. Caracterul Rusiei/Uniunii
Sovietice de „eliberatoare” a popoarelor era subliniat
cu mare atenție. Astfel, „rușii, amenințați acum de
Napoleon care le declarase război, încheie cu turcii,
pacea de la București (1812), liberând Basarabia de
sub jugul turcesc” 31 . Conform celor scrise în manual,
acțiunea Rusiei imperiale a fost un act benefic, Basarabia
fiind astfel „smulsă din sistemul Imperiului
Otoman și eliberată de sub barbarul jug turcesc.
Sub influența statului rus mai desvoltat a fost grăbit
procesul de descompunere a feudalismului precum și
procesul de desvoltare a sistemului capitalist, ceeace în
mod obiectiv a însemnat, cu tot caracterul înapoiat al
politicii țariste, un act înaintat” 32 . Prin urmate, integrarea
Basarabiei în cadrul Imperiului Rus a reprezentat
o „șansă” pentru locuitorii din Basarabia, așa
cum, după al Doilea Război Mondial, „eliberarea”
României de către Armata Roșie și instaurarea comunismului
constituiau un moment decisiv pentru
dezvoltarea României postbelice. În manual se mai
arată și faptul că în timpul războiului ruso-turc, alături
de armata rusă au luptat și „voluntari români”, dintre
care era nominalizat Tudor Vladimirescu 33 .
Distanțarea Bucureștiului de Moscova și adoptarea
liniei național-comuniste de către Ceaușescu au avut
un impact și asupra modului în care era prezentat/
reprezentat trecutul național în manualele de istorie.
Astfel, principalele modificări referitoare la anul
1812, ce apar în manualele de istorie, se referă la explicarea
termenului de Basarabia sub formula „parte a
Moldovei între Prut și Nistru” 34 , precum și la faptul
că Rusia a „încorporat” Basarabia. În rest, sunt oferite
31
Istoria R.P.R. Manual pentru învățământul mediu, sub
redacția acad. Mihai Roller, Editura de Stat Didactică și Pedagogică,
1952, p. 256. Pasajele referitoare la contextul anexării
Basarabiei de către Rusia sunt puse sub titlul: Războiul rusoturc
dintre 1806-1812.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Vezi Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Cîmpeanu,
Istoria antică și medie a României. Manual pentru clasa a
VIII-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, p.
203; Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a, Acad.
Ștefan Pascu, redactor responsabil și coordonator, București,
Editura Didactică și Pedagogică, f.a., p. 152.
detalii sărace despre contextul internațional, subliniindu-se
însă faptul că: „În luptele lor, rușii sunt
sprijiniți iar de voluntari români, mai ales de panduri
olteni” 35 .
Analiza modului de prezentare a „momentului
1812” în manualele şcolare realizate după 1989 poate
fi făcută în contextul evoluţiei învăţământului istoric
din România după căderea regimului comunist. Societatea
românească nu a dezbătut în profunzime, nici
până astăzi, rolul şcolii în viaţa şi în formarea unei
persoane, chiar dacă diversele crize ale sistemului de
educaţie au adus în atenţia publică una sau alta dintre
problemele învăţământului 36 .
Cadrul legislativ general al evoluţiei educaţiei naţionale
după 1989 a fost stabilit prin Legea învăţământului
din 1995 37 . Programele şcolare şi manualele au
fost modificate şi schimbate de mai multe ori. În anul
1991, pe baza programei şcolare de tranziţie, au fost
elaborate primele manuale unice de după căderea regimului
communist. Istoria românilor era predată în
clasa a IV-a, în învăţământul primar, în clasa a VII-a
şi VIII-a, la gimnaziu şi în clasele a XI-a şi a XII-a, la
liceu 38 .
Alte modificări importante în învăţământul istoric,
care au dus la înlocuirea programelor şi manualelor
şcolare s-au produs la sfârşitul anilor 1990 39 şi în anul
35
Ibidem.
36
„Toate problemele determinante pentru destinul nostru
colectiv au fost ocolite, după căderea regimului comunist, de
o dezbatere publică. Nu avem încă exerciţiul acestor dezbateri
publice, greu de conceput într-o societate în care simţul
civic, sentimentul responsabilității şi spiritul critic se afla
într-un stadiu încă foarte precar de articulare” (Interviu cu
Alexandru-Florin Platon în „Revista 22”, din 05.07 2005, pe
tema Manualele optionale de istorie).
37
Conţinutul învăţământului şi în cazul disciplinelor de istorie
este elaborat pe baza Legii învăţământului, prin care se stabilesc
obiectivele, conținutul instruirii, structura sistemului
şcolar, infrastructura reţelei unităţilor de învăţământ, metodologia
didactică, sistemul relaţiilor educaţionale etc. De
curând s-a elaborat şi pus în aplicare (însă nu în totalitate)
o nouă lege a educaţiei naţionale, Legea nr. 1/2011. O parte
din prevederile acesteia au intrat în vigoare, iar altele se vor
pune în aplicare gradual.
38
Informaţii despre evenimentele din 1812, pentru ciclul liceal,
se regăsesc în Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu,
Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până la
Revoluţia de la 1821. Manual pentru clasa a XI-a, București,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1997. Acesta a fost elaborat
în anul 1991, pe baza programei şcolare de tranziţie. Manualul
a fost revizuit în anii 1993 şi 1995.
39
Anul 1999 a produs o adevărată revoluţie în învăţământul
liceal românesc, prin renunțarea la manualele unice. Astfel,
elevii aveau la dispoziţie mai multe manuale pentru aceeaşi
materie. Liceenii învăţau acum istoria românilor doar în clasa
a XII-a, spre deosebire de perioada anterioară, când li se preda
începând cu clasa a XI-a (Cum a evoluat istoria în manuale:
1948 – România a ocupat Basarabia. 2010 – Unirea din 1918,
în formă cronologică, în „Adevărul”, 14 septembrie 2010).
– 334 –

2008 40 . Aceste schimbări au constat în introducerea
manualelor alternative, în renunţarea abordării istoriei
în mod periodic şi adoptarea unei abordări tematice
şi în limitarea studierii istoriei românilor în clasa
a VIII-a, la gimnaziu, respectiv clasa a XII-a, la liceu.
Evenimentele din anul 1812, care au avut urmări
semnificative pentru istoria românilor sunt foarte
puţin prezentate şi explicate în manualele apărute
după 1989. Totuşi, cele mai numeroase şi articulate
informaţii se regăsesc în Istoria Românilor,
din cele mai vechi timpuri până la Revoluţia de la
1821. Manual pentru clasa a XI-a, apărut la Editura
Didactică şi Pedagogică, avându-i ca autori pe Mihai
Manea, Adrian Pascu și Bogdan Teodorescu. Aceste
informaţii se regăsesc la lecţia Modificări în statutul
politico-juridic, mai exact în subtitlurile: Războaiele
ruso-austro-otomane pe teritoriul Ţărilor Române şi
consecinţele lor 41 (p. 384) şi Cesiuni teritoriale pe seama
spaţiului românesc, în secolul al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea (p. 384). Doar în câteva rânduri,
autorii manualului au prezentat pretextul izbucnirii
unui nou conflict între Rusia şi Imperiul Otoman,
desfăşurat între anii 1806 şi 1812 și finalizat cu pacea
de la Bucureşti. O consecinţă a acestei păci a fost faptul
că „Rusia a reuşit să cotropească încă un teritoriu românesc,
partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, denumită
Basarabia” 42 . Chiar dacă termenul „cotropească” poate
fi considerat astăzi unul „arhaic” şi poate nepotrivit,
autorii oferă informaţiile necesare şi în concordanţă
cu stadiul cercetărilor în domeniu, pentru ca elevii de
40
O nouă reformă a manualelor a avut loc în 2008, când
s-a renunţat la abordarea istoriei în mod periodic. Noile
manualele alternative de istorie au o abordare tematică.
Dacă după 1999 istoria românilor se învăţa cronologic,
de la geneza etnică şi până în secolul al XX-lea,
în present ea este abordată în contextul european.
Schimbarea programei şcolare a „fluidizat” şi mai mult informaţia.
De altfel, în didactica modernă se pune cu precădere
accent pe rolul funcţiei formative a procesului de învăţământ,
spre deosebire de funcţia informativă în didactica
tradiţională. Orientarea demersului didactic asupra elevului
este susţinută de mai multe elemente prezente în programele
şcolare. Concepţia care a stat la baza elaborarii programelor
acordă roluri cheie obiectivelor și activităţilor de învăţare.
Elevul nu mai este doar simplu receptor, ci şi emiţător de
păreri proprii. Noile obiective vizează sursele istorice, terminologia,
vocabularul de specialitate, înţelegerea, reprezentarea
şi interpretarea timpului, spaţiului, a faptelor şi proceselor
istorice. Ele contribuie la dezvoltarea unei atitudini
pozitive, deschise spre perspective multiple asupra istoriei.
Activităţile sugerate de programa şcolară oferă posibilitatea
unor abordări flexibile şi deschise, elementele de conţinut
creează motivaţie şi oferă satisfacţie în învăţare (http://www.
scritube.com/profesor-scoala/Demersuri-curriculareaplicati65768.php,
accesat în ziua de 28 martie 2012).
41
Vezi: Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu, op.
cit., p. 384.
42
Ibidem.
clasa a XI-a să înţeleagă acel moment şi consecinţele
sale nefaste. De asemenea, acest conflict este transpus
şi în context internaţional, care ajută la înţelegerea
evenimentelor: „Cu acordul tacit al Franţei, Rusia
a încercat să-şi permanentizeze ocupaţia în Ţările
Române. Expediţia lui Napoleon I împotriva Rusiei,
în 1812, l-a determinat pe ţar să grăbească încheierea
păcii, la 16-24 mai 1812 semnându-se pacea de la
Bucureşti” 43 . Ulterior se revine cu informaţii suplimentare
referitoare la contextual internaţional dar şi
la momentul încheierii păcii din 1812: „În tratativele
de pace de la Bucureşti, din 1812, purtate prin intermediul
bogatului negustor Manuc-bei, dragomanul
Dumitrache Moruzi a fost cumpărat cu bani grei, de
către ruşi, tăinuind sultanului o scrisoare a lui Napoleon,
care informa Poarta despre începutul campaniei
sale împotriva Rusiei. Deoarece începuse expediţia lui
Napoleon, Alexandru I a grăbit încheierea păcii. Prin
pacea de la Bucureşti, din 1812, teritoriul dintre Prut
şi Nistru a fost anexat de Rusia” 44 . De asemenea sunt
prezentate și consecinţe implicite ale conflictului: „În
provincia românească cotropită a început o politică
de rusificare forţată a populaţiei autohtone, menită să
uşureze consolidarea stăpânirii străine” 45 .
Trecerea la manualele alternative şi la abordarea
tematică în detrimentul aceleia pe perioade (abordarea
cronologică, tradițională) a istoriei au făcut ca
momentul 1812 să fie prezentat mult mai succint
sau, uneori, doar menţionat. Bunăoară, în Istoria
Românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, apărut la
Editura Humanitas Educational, în 2005, și realizat
de Sorin Oane și Maria Ochescu, informaţii despre
evenimentele din anul 1812 apar în două lecţii
(Domniile fanariote 46 şi Principatele şi chestiunea
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
Ibidem.
46
„În vremea domniilor fanariote, principatele române pierd
orice iniţiativă în politica externă şi îşi văd armatele desfiinţate,
rămânând la bunul plac al celor trei mari puteri care se
înfruntau în zonă. Consecinţele acestui fapt au fost extrem
de negative. Astfel, între 1711 şi 1821, pe teritoriul românesc
s-au purtat şase războaie între marile puteri, Turcia,
Rusia şi Austria (1711, 1716-1718, 1736-1739, 1768-1774,
1787-1792, 1806-1812), războaie care au provocat distrugeri
şi mutilări teritoriale grave. Astfel, principatele au cedat
învingătorilor Oltenia (anexată de Austria între 1718 şi
1739), Bucovina (anexată tot de Austria în 1775, prilej cu
care domnitorul Grigore III Ghica a fost mazilit şi ucis din
porunca sultanului fiindcă s-a opus acestei cedări) şi Basarabia
(cedată Rusiei în 1812)” (Sorin Oane, Maria Ochescu,
Istoria Românilor. Manual pentru clasa a VIII-a, București,
Editura Humanitas Educațional, 2005, p. 96).
– 335 –

orientală 47 ) din capitolul al VIII-lea, denumit Societatea
românească între tradiţie şi modernitate 48 . Tot
în lecţia Domniile fanariote, mai apare în stânga,
într-o casetă, Repere cronologice, unde se regăsește
şi anul 1812. În casetă se precizează faptul că prin
pacea de la Bucureşti Basarabia a fost anexată Rusiei.
Informaţiile sunt foarte puţine, nu sunt contextualizate
şi explicate suficient şi nu se insistă deloc asupra
consecinţelor.
În Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a,
apărut la Editura Humanitas Educational şi realizat
de Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă,
Adrian Pascu, Aurel Trandafir și Mădălina Trandafir
49 , informaţiile referitoare la evenimentele petrecute
în anul 1812 sunt şi mai puţine, faţă de manualul
pentru clasa a VIII-a apărut la aceeaşi editură. Acestea
se găsesc în capitolul al III-lea, intitulat Premisele
constituirii României moderne, care cuprinde zece
teme. Chiar în prima lecţie, denumită Principatele
şi Marile Puteri, este realizat un tabel ce conţine şi
următoarele date: „conflictul ruso-otoman, din 1806-
1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti – ţinutul
dintre Prut şi Nistru (Basarabia) este cedat Rusiei” 50 .
Observăm că aceste informaţii nici nu sunt incluse în
lecţie, ci sunt trecute separate într-un tabel, în care nu
sunt explicate cauzele și consecinţele evenimentelor
petrecute în anul 1812.
În Istorie. Manual pentru clasa a 12-a, apărut
la Editura ALL Educational şi realizat de Ovidiu
Bozgan, Liviu Lazăr, Mihai Stamatescu și Bogdan
Teodorescu 51 , în capitolul al III-lea, Premisele constituirii
României moderne, în cadrul rubricii Cronologie
47
„În 1802, principatele, susţinute de Rusia, obţin din partea
Porţii otomane, printr-un ordin numit hatişerif, introducerea
principiului alegerii domnilor pe şapte ani şi al înlocuirii
lor cu acordul comun al celor două mari puteri. Dar, în
1806, Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, este
înlocuit de turci. Războiul ruso-turc izbucnit atunci avea să
dureze până în 1812, încheindu-se cu pacea de la Bucureşti,
în urma căreia Rusia a obţinut Basarabia” (Ibidem, p. 98).
48
Capitolul VIII cuprinde cinci lecţii: Mişcarea de emancipare
în Transilvania, Domniile fanariote, Principatele şi chestiunea
orientală, Regulamentele Organice, Antologie de texte.
49
Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian
Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir, Istoria Românilor.
Manual pentru clasa a XII-a, București, Editura Humanitas
Educaţional, 2003. Manualul este aprobat prin ordinele
Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4325 din 1 septembrie
1999 şi nr. 3913 din 31 mai 2000.
50
Ibidem, p. 52.
51
Ovidiu Bozgan, Liviu Lazăr, Mihai Stamatescu, Bogdan
Teodorescu, Istorie. Manual pentru clasa a XII-a, București.
Editura ALL Educational, 1999. Manualul a fost aprobat de
Ministerul Educaţiei Naţionale prin Ordinul nr. 4353 din
3.09.1999.
este inserată următoarea precizare: „1806-1812 –
războiul ruso-turc încheiat cu pacea de la Bucureşti,
prin care ruşii obţin partea Moldovei cuprinsă între
Prut şi Nistru – Basarabia” 52 . Aceasta este singura
informaţie referitorare la anul 1812, fără nicio prezentare
sau explicare a contextului internațional ori a
consecințelor acestui tratat.
În Istoria României. Manual pentru clasa a XII-a,
apărut la Editura RAO Educational, în anul 1999, şi
realizată de Stelian Brezeanu, Adrian Cioroianu, Florin
Müller, Mihai Sorin Rădulescu și Mihai Retegan 53 ,
tot în capitolul al III-lea, Premisele constituirii României
moderne, la lecţia Relaţiile statelor româneşti cu
marile puteri, se găseşte rubrica Repere cronologice,
unde, în dreptul anului 1812, este trecut: „Tratatul de
la Iaşi, Moldova pierde Basarabia” 54 . Ulterior, se mai
completează cu următoarele informaţii: „…mutilarea
teritorială a Principatelor se accentuează: Oltenia este
anexată pentru două decenii de către Viena (1718-
1739), Bucovina, pentru mai bine de un secol (1775-
1918), tot de către Habsburgi, iar Basarabia de către
Rusia (1812-1918)” 55 . Observăm că evenimentele
petrecute în 1812 sunt doar menţionate. În plus, în
paginile manualului se strecoară şi o eroare referitoare
la locul semnării tratatului de pace (fiind menţionat
Tratatul de la Iaşi, în locul celui de la București).
În Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri
până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, apărut
la Editura Petrion, în anul 2000, realizat de Ioan
Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă și
Aurel Constantin Soare, la lecţia Relaţiile statelor
româneşti cu marile puteri. “Criza orientală”, regăsim
următoarele informaţii despre anul 1812: „La începutul
secolului al XIX-lea, într-o Europă marcată de
ideile Revoluţiei franceze şi de dispariţia Poloniei, au
continuat tendinţele expansioniste ale Rusiei, ţinta
principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării
Negre. Principatele Române suportă un nou război
ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucureşti
(1812), semnată la hanul lui Manuc, Rusia anexează
partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia” 56 .
52
Ibidem, p. 34.
53
Stelian Brezeanu, Adrian Cioroianu, Florin Müller, Mihai
Sorin Rădulescu, Mihai Retegan, Istoria României. Manual
pentru clasa a XII-a, București, Editura RAO Educational,
1999. Manualul a fost aprobat prin Ordinul Ministrului
Educaţiei Naţionale nr. 4325 din 1.09.1999.
54
Ibidem, p. 55.
55
Ibidem, p. 61.
56
Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel
Constantin Soare, Istoria Românilor, din cele mai vechi
timpuri până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, București,
Editura Petrion, 2000, p. 68.
– 336 –

În acest manual, informațiile despre evenimentele
petrecute în anul 1812 sunt integrate în contextual
internațional al epocii, însă prezentarea şi explicarea
evenimentelor este una foarte restrânsă.
Prin urmare, în manualele de după 1989,
informaţiile referitoare la evenimentele petrecute în
anul 1812, care au avut consecinţe dramatice pentru
populaţia din teritoriul anexat de Rusia, sunt destul de
puţine. Cauzele, contextul şi urmările acestor evenimente
nu sunt prezentate şi explicate aproape de loc,
excepţie făcând poate manualul unic apărut imediat
după 1989.
SUMMARY
THE YEAR 1812 IN ROMANIAN TEXTBOOKS, BEFORE AND AFTER 1989
Due to their important functions, their complexity and
diversity of contents, textbooks represent an indispensable
element for each society. According to Wolfgang Höpken,
textbooks nowadays are in competition with other massmedia
devices and, very often, they have few chances to
gain a student’s mind. Even the most sophisticated textbook,
didactically speaking, written in order to promote
peace and harmony loses its power in front of a computer
game meant to prepare a child for a virtual war game.
Mirela-Luminița Murgescu considers textbooks to be
“a means of transport of an ideology, of a system of values,
of a memory, of an identity, which is changed by the society
from a common object into vivid reality”. The textbook
is a kind of “Bible”, of “holy book” which helps students
to interact with both the past of their country and other
nations’ history. However, the way in which textbooks
present a certain event or phenomenon and, also, their
structure depend on the curriculum and on the way in
which the author or the authors understand to integrate
the historical information. Although the textbook seems
a closed work, full of certitudes to which one should not
ask questions, it is, in fact, “a means of transport of an
ideology, of a memory, of a national identity”. Finally, the
textbook is a social product with an educational role. The
History textbook – in particular – answers to some social
rules. It transmits the uniform, accepted, and even the official
version of what the students should know about the
history of their nation.
From the diversity of textbooks, the History ones have,
or better said, had a special character, being transformed
in a kind of “business card”. The history textbooks insist
on some major themes – the origins and the archetypal
symbols, the continuity in the same space, the connections
between the Romanian people and the unity. In addition
to this, the last theme treats the moment 1812 which was
and still is a subject of great interest in the academic area
and not only. The year 1812 can be considered a sort of lieu
de la mémoire of Romania’s national past.
We do not intend to speak about school books, but, it
must be mentioned the fact that textbooks have a specific
writing, a certain conception, depending on the level of
the scientific information and also on the pedagogical and
didactic features characteristic for the period in which they
are written.
In the interwar period, after Basarabia’s integration in
Romania without having Bolshevik Russia’s consent, the
textbooks maintained the lessons about the the Russo-
Turkish War (1806-1812) and Basarabia’s loss. Even if the
textbooks’ authors did not analyse these events in as many
pages as Tocilescu and Xenopol did before the First World
War, the moment of Basarabia’s kidnapping is well represented
in textbooks.
However, the war’s end brought a major change – a
fracture in fact – as far as the interpretation of the events
from 1812 is concerned. During the communist period,
the history became “instrumentum regni”, serving the
communist ideology. In this respect, the year 1812 and
the peace in Bucharest are presented in textbooks according
to the Soviet vision over Romania’s past. Therefore,
in 1812 Russia released Basarabia from the Ottoman occupation,
contributing in this way at the development of this
country even if Tsar’s government was a “retrograde” one.
The distance between Bucharest and Moscow and also the
adoption of the national communist line by Ceaușescu had
a strong impact on the manner in which the national past
was presented in history textbooks. Thus, the main changes
in history textbooks concerning the year 1812 consist in
the explication of the term Basarabia as “part of Moldavia
between Prut and Nistru” and the fact that Russia “incorporated”
Basarabia.
The analysis of the way in which the moment 1812 is
presented in the textbooks printed after 1989 can be made
in the context of the evolution of the historical education
in Romania after the fall of communism. The Romanian
society have not debated yet the school’s role in one’s
education and life, even if the multitude of crisis in the
educational system brought into public attention several
problems regarding this topic.
To conclude, there is little information concerning
the events that took place in 1812, whose consequences
were dramatic especially for the population in the territory
annexed by Russia who suffered a process of Russification.
These events’ causes, context and consequences are very
shortly presented and explained, with the exception of the
only textbook printed immediately after 1989.
– 337 –

– 338 –

DOUĂ SUTE DE ANI DE OCUPAŢIE RUSEASCĂ ÎN BASARABIA
(REPUBLICA MOLDOVA). 1812-2012
Dorin CIMPOEŞU
În istoria poporului român sunt unele date foarte
importante, adevărate repere istorice, care nu ar trebui
uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent
de grijile de fiecare zi ale acestuia.
Anul 1812 este un astfel de reper istoric, ca şi anii
1600, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, care
a marcat istoria unei părţi a teritoriului locuit de
români, cunoscută sub numele de Basarabia, ce a avut
consecinţe majore pentru evoluţia acestuia pentru
următorii două sute de ani. Prin aşezarea lor geostrategică,
voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova
şi Ţara Românească, au făcut obiectul poftelor expansioniste
ale unor imperii hrăpăreţe, precum au fost cel
habsburgic, cel ţarist şi cel otoman.
Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi,
încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile
imperialiste, de cuceriri spre Apus, ale acestora. Incursiunile
trupelor ţariste pe teritoriul Moldovei au fost
intensificate către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui următor, culminând cu războil rusoturc
din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti,
semnată la 28 mai acelaşi an. Deşi a avut un
rezultat indecis, războiul a avut o consecinţă tragică
pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova,
în urma sfârtecării trupului acesteia în două prin înţelegerea
dintre cele două imperii. Astfel, partea de est a
Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, care a primit,
ulterior, numele de oblastia Basarabia, a intrat, în mod
forţat şi brutal, în componenţa Imperiului ţarist.
De facto, trupele ruseşti ocupaseră întreaga
Moldovă încă din 11 noiembrie 1806 1 , pe baza unui
ordin primit de generalul I. Michelson de la ţarul
Alexandru I, drept represalii ale Rusiei împotriva
Imperiului Otoman pentru de încălcarea 2 principiului
dublului protectorat asupra celor două principate
româneşti.
1
Leon Casso, Rusia şi bazinul dunărean, Bucureşti: Editura
„Saeculum Vizual”, 2003, pp. 14-99; Jean Nouzille, Moldova,
istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău: Editura Prut
Internaţional, 2005, p. 95.
2
Sultanul Selim al III-lea i-a înlocuit, la 12 august 1806, pe
voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei, încălcând prevederile
hatişerif-ului din septembrie 1802, care stabilea că
dom nitorii celor două principate erau numiţi pe o perioadă
de şapte ani şi nu puteau fi destituiţi fără consimţământul
Rusiei.
Intrarea prin forţa armată în Moldova şi, apoi,
obţinerea Basarabiei de la Imperiul Otoman printr-un
tratat fraudulos, deoarece, neavând drept de suzeranitate
asupra Ţărilor Române, „Turcia nu putea ceda
ceea ce nu-i aparţinea” 3 , au reprezentat acţiuni care
făceau parte dintr-un plan mult mai amplu de expansiune
a Rusiei spre sud-estul Europei şi în direcţia
strâmtorilor turceşti. Acest plan politic a fost cunoscut
fie ca „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a 4 , fie ca
„problema orientală”, în sens mult mai larg.
Aşezate într-o zonă strategică complexă, la confluenţa
a trei mari imperii – Otoman, Rus şi Habsburgic,
Principatele Române nu puteau rămâne în afara
sferelor de interese ale acestora. Totuşi, şansa lor de
a-şi menţine un anumit grad de autonomie şi de a nu
fi ocupate a fost că, în lupta pentru succesiunea Imperiului
Otoman, intrat în decădere militară ireversibilă,
a apărut necesitatea realizării unui echilibru european,
în a cărui edificare au fost angrenate marile puteri ale
vremii, printre care Austria, Franţa, Rusia şi Anglia 5 .
Astfel, deşi Rusia şi-a asumat un rol principal în
problema orientală, politica ei expansionistă spre
Balcani a fost stopată de interesele celorlalte mari
puteri în zonă, îndeosebi de cele ale Austriei, Franţei
şi Angliei. Aceasta a făcut ca, în ceea ce priveşte Ţările
Române, Rusia să se mulţumească doar cu Basarabia,
„cedată” de Imperiul Otoman în 1812, în condiţiile
cunoscute.
După anexarea de către Rusia, Basarabia a fost
supusă, timp de peste o sută de ani, unui proces de
schimbare a caracterului românesc şi a compoziţiei
demografice, prin impunerea limbii ruse „cu pumnul
şi cnutul” în administraţie, şcoală şi biserică, rusificarea
numelor şi prenumelor, asimilarea persoanelor
pretabile şi colonizarea intensivă cu alogeni ucraineni,
ruşi, găgăuzi şi nemţi, aduşi din alte părţi ale imperiului
6 .
3
Karl Marx, Însemnări despre Români: manuscrise inedite,
publicate de A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, 1964, p.
106.
4
Elaborat împreună cu împăratul Iosif al II-lea al Austriei în
1781-1782 şi proiectând o împărţire a posesiunilor europene
ale Imperiului Otoman.
5
Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti: Editura Enciclopedică,
2002, pp. 600-602.
6
Jean Nouzille, op. cit., pp. 97-101.
– 339 –

Cu toate acestea, populaţia majoritară a reuşit să
reziste planului de rusifi care forţată a administraţiei
ţariste, izolându-se de minoritarii rusofoni şi menţinând
caracterul românesc al Basarabiei chiar şi după o
sută de ani de ocupaţie. Acest lucru a fost recunoscut
de numeroşi autori ruşi ai vremii, între care L.T. Tihomirov,
P.N. Batiuşkov şi etnograful A.S. Afanasiev-
Ciujbinski. Însuşi P.A. Kruşevan, unul dintre artizanii
politicii de rusificare a Basarabiei, recunoştea, în 1903,
că românii formau trei pătrimi din populaţia acestei
provincii.
Disputa dintre România şi Rusia asupra Basarabiei
a început după formarea statului modern român
şi obţinerea independenţei definitive, în urma războiului
româno-ruso-turc din 1877, când acesta a fost
nevoit să accepte, prin Tratatul de pace de la Berlin
din 13 iulie 1878, reanexarea sudului Basarabiei 7 la
imperiul ţarist.
Diferendul româno-rus în chestiunea Basarabiei
prinde un contur mult mai clar şi semnificativ în
contextul Primului Război Mondial, odată cu destrămarea
vechilor imperii şi afirmarea cu pregnanţă a
principiului wilsonian al dreptului popoarelor la autodeterminare,
care a dus la formarea noilor state naţionale
în Europa Centrală şi de Sud-Est.
România s-a angajat în conflictul militar european,
având ca obiectiv major naţional desăvârşirea unităţii
sale politice, prin recuperarea unor vechi provincii
istorice româneşti – Transilvania, Banat, Bucovina
şi Basarabia – ocupate prin forţa armelor de cele trei
mari imperii, intrate, acum, într-un proces ireversibil
de descompunere politico-militară.
În acest context extern deosebit de favorabil,
completat de războiul civil din imperiul ţarist,
declanşat de bolşevicii ruşi conduşi de V.I. Lenin, în
stân ga Prutului s-a dezvoltat o puternică mişcare de
renaştere naţională a românilor, care, după parcurgerea
unor etape democratice de organizare politică
8 , a permis unificarea Basarabiei cu România la 27
martie/9 aprilie 1918.
Actul unirii, hotărât de Sfatul Ţării, în prezenţa
preşedintelui Consiliului de Miniştri român,
Alexandru Marghiloman, a fost recunoscut de Consiliul
Suprem Aliat la 6 aprilie 1918 şi întărit prin
7
Judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, recâştigate de la Rusia
prin Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856, care a
încheiat Războiul Crimeii.
8
Înfiinţarea Sfatului Ţării, la 4 noiembrie 1917, declararea
autonomiei Basarabiei ca Republica Democratică Moldovenească,
la 15 decembrie 1917 şi, apoi, proclamarea independenţei
acesteia, la 24 ianuarie 1918.
Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920,
care a fost ratificat de Înaltele Părţi Contractante –
Marea Britanie, Franţa, Italia, S.U.A. şi Româ nia.
Japonia a fost singurul stat care nu l-a ratificat. Rusia
sovietică nu a participat la Conferinţa de pace, nu a
semnat Tratatul şi nu l-a recunoscut niciodată. În
plus, a protestat, solicitând organizarea unui plebiscit
în Basarabia.
Evenimentele care au avut loc în Basarabia, în
perioada 1917-1918, s-au desfăşurat într-un climat
deosebit de ostil, creat de guvernul provizoriu rus, care
a intuit pericolul separării acestei provincii româneşti
de Rusia. În primul rând, Aleksandr Kerenski,
preşedintele guvernului provizoriu rus, îi trimite în
Basarabia, în iunie 1917, pe Pantelimon Erhan şi Ion
Inculeţ, pentru a controla evoluţia evenimentelor şi „a
organiza o mişcare favorabilă revoluţiei din februa rie
1917”. Aceştia ajung preşedinte al Sfatului Ţării şi,
respectiv, prim-ministru (director general) al Republicii
Democratice Moldoveneşti, care urma să facă
parte din Republica Federativă Rusă.
În al doilea rând, Kristian Rakovski, preşedinte
al Partidului Social-Democrat Român, prieten cu
Troţki, este numit, după revoluţia din octombrie
1917, consilier al guvernului sovietic pentru problemele
românilor 9 , calitate în care devine unul dintre
liderii Rumcerod-ului 10 , avangarda forţelor bolşevice
împotriva României. La 15 februarie 1918, Rakovski
a adresat un ultimatum guvernului Brătianu, cerând,
printre altele, retragerea trupelor române din sudul
Basarabiei în termen de 48 de ore.
În al treilea rând, însuşi Lenin, exprimându-şi
opinia 11 despre chestiunea basarabeană, vedea rezolvarea
acesteia prin autodeterminarea „poporului
moldovenesc” şi crearea unui stat independent, iar,
ca români, le recomandă moldovenilor să distrugă
„regatul românesc pentru a forma România sovietică”.
În al patrulea rând, deputaţii socialişti ruşi se
retrag din Sfatul Ţării, sovietul rus încearcă să-şi
impună autoritatea în Republica Democratică
Moldovenească, iar un regiment al trupelor române
este atacat şi dezarmat la sosirea în gara Chişinău de
către un detaşament militar de bolşevici.
Ca urmare, autorităţile de la Chişinău solicită
9
Jean Nouzille, op. cit., p. 113.
10
Rumcerod ‒ acronimul rusesc pentru Comitetul executiv
central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Ne gre şi
Districtului Militar Odesa (Sovety Rumynskogo fronta, Chernomorskogo
flota i Odesskogo voennogo okruga).
11
În faţa ziaristului şi etnografului român Nichita Smochină,
originar din Transnistria, ofiţer în rezervă în armata rusă, pe
frontul de vest şi, apoi, pe frontul din Caucaz.
– 340 –

sprijinul aliaţilor şi al guvernului român pentru restabilirea
ordinii şi salvarea Basarabiei de ameninţarea
sovietelor. Intervenţia armatei române a detensionat
situaţia şi a permis înfăptuirea actului unirii de la 27
martie 1918.
Timpul scurt, de 22 de ani, cât s-a aflat la sânul
României Mari, a fost doar o clipă la scara istoriei,
care nu a permis ştergerea profundelor urme ale rusificării,
deznaţionalizării şi înstrăinării românilor din
Basarabia.
Noua putere de la Moscova nu s-a împăcat
niciodată cu gândul că a pierdut Basarabia. Pe cale
oficială, guvernul rus, secondat de cel ucrainean,
a notificat României, la 1 noiembrie 1920, că nu
recunoaşte Tratatul de la Paris din 28 octombrie
1920. În perioada 1921-1924, au avut loc două runde
de negocieri româno-ruso-ucrainene, la Varşovia şi
Viena, consacrate problemei Basarabiei şi restituirii
tezaurului românesc. Ambele s-au încheiat cu
eşec. În paralel, în plan neoficial, în aceeaşi perioadă,
guvernul rus a trimis numeroşi agenţi şi activişti sovietici
pe teritoriul dintre Nistru şi Prut cu misiunea de
a destabiliza situaţia internă şi a „proclama Basarabia
republică sovietică” 12 . Acţiunile acestora, sprijinite
de elementele ru sofone din interior, au culminat cu
revolta din regiunea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei,
care a avut loc la 12 septembrie 1924. Intervenţia
autorităţilor române s-a soldat cu arestarea a peste trei
mii de persoane acuzate de acte teroriste, spionaj şi
propagandă bolşevică. Din acestea, 287 au fost inculpate,
iar 85 au fost condamnate. Printre condamnaţi
s-a aflat un singur moldovean.
Eşecul evenimentelor de la Tatar-Bunar a determinat
conducerea sovietică să accelereze formalităţile
de înfiinţare în stânga Nistrului a aşa-zisei Republici
Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti
(R.A.S.S.M.). Ideea a apărut la 4 februarie 1924 şi a
aparţinut unui grup de iniţiativă, condus de Grigori
Kotovski, care a transmis comitetelor centrale ale
partidelor comuniste bolşevice din Rusia şi Ucraina
„Memoriul privind necesitatea creării Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti”. Scopul declarat
al înfiinţării R.A.S.S.M. era ca aceasta să reprezinte
un factor „politico-propagandistic” care să focalizeze
„atenţia şi simpatia populaţiei Basarabiei, creând un
pretext evident pentru a pretinde anexarea Basa rabiei
la Republica Moldovenească” 13 .
La indicaţia expresă a Biroului Politic al P.C.(b)
12
Jean Nouzille, op. cit., p. 124.
13
Ibidem.
al Rusiei, C.C. al P.C. Ucrainean s-a ocupat direct
de înfiinţarea şi organizarea noii republici sovietice
unionale. Aceasta a fost constituită la 12 octombrie
1924 şi avea un teritoriu de 8.429 km 2 şi o populaţie
de 572.339 de locuitori, din care 28,54% moldoveni,
iar restul alogeni (ucraineni – 50,71%; ruşi – 10,23%;
evrei – 6.18% şi alţii) 14 . Iniţial, capitala a fost stabilită
la Balta, iar în 1929 a fost transferată la Tiraspol.
Constituţia din 1925 stabilea trei limbi oficiale:
moldovenească, rusă, ucrainea nă. Deşi graniţa de vest
a noii republici a fost fixată de-a lungul Nistrului, în
actul de constituire se preciza că aceasta era situată pe
Prut. Din punct de vedere administrativ, R.A.S.S.M.
făcea parte din R.S.S. Ucraina. Primul preşedinte al
acesteia a fost un rus, Grigori Borisov (Stary), iar din
cei şapte membri ai guvernului, patru erau ruşi, doi
români 15 şi un bulgar, niciunul originar din Transnistria.
Crearea acestei formaţiuni statale artificiale şi
nerecunoscute inter naţional a avut la bază raţiuni
de ordin politic, autorităţile sovietice urmărind să
justifice în faţa opiniei publice străine pretenţiile
teritoriale ale Moscovei asupra Basarabiei, să speculeze
nemulţumirile minorităţilor etnice dintre Prut
şi Nistru şi să antreneze populaţia rusofonă din acest
teritoriu în acţiuni revendicative privind autonomia
în cadrul republicilor unionale sovietice. Pe de altă
parte, înfiinţarea R.A.S.S.M. a constituit un precedent,
pe care avea să-l folosească Moscova din nou
în contextul evenimentelor din ultimul deceniu al
sec. al XX-lea care au dus la destrămarea U.R.S.S. şi
la desprinderea, pentru a doua oară în acelaşi secol, a
Basarabiei (R.S.S. Moldovenească) de Rusia.
În întreaga perioadă interbelică, R.A.S.S.M. a
fost folosită de Moscova pentru a lansa un adevărat
război propagandistic bolşevic împotriva României
şi de a constitui celule comuniste în Basarabia.
Aceste acţiuni au fost dejucate de autorităţile române,
grupările bolşevice ‒ dezmembrate, iar membrii acestora
‒ arestaţi.
Concomitent, R.A.S.S.M. a devenit un adevărat
laborator în care sovieticii au început să experimenteze
o nouă naţiune ‒ „naţiunea moldovenească”, precum
şi o nouă limbă, în speţă „limba moldovenească”.
Fondatorul noilor concepte a fost Leonid Andreevici
Madan, care, plecând de la ideea caracterului de
14
Recensământul din 17 ianuarie 1929.
15
Gavril Buciuşcanu, fost membru în Sfatul Ţării, ministru
al învăţământului şi dr. Ecaterina Arbore, fiica scriitorului
Zamfir Arbore, ministru al sănătăţii, expulzată din Româ nia
în 1924 pentru agitaţie comunistă.
– 341 –

clasă al limbilor, aprecia că „limba moldovenească”
reprezintă un amalgam neoromânesc. Madan a fost
sprijinit în demersul său de un specialist în limbi romanice,
Maxim Serghievski, profesor la Universitatea de
Stat din Moscova, precum şi de Pavel Chior, comisar
pentru educaţie al R.A.S.S.M., artizanul noii „culturi
moldoveneşti” sovietice în perioada interbelică.
În cadrul noii politici lingvistice din U.R.S.S.,
implicit a celei din R.A.S.S.M., care a reprezentat o
continuitate a politicii de rusificare a minorităţilor,
aplicată încă din timpul ţarismului, apar şi primele
lucrări publicate. Astfel, în 1926, Ga vril Buciuşcanu
editează, la Balta, două dicţionare ‒ „moldovenesc-rus”
şi „rus-moldovenesc”, iar în 1930, la iniţiativa
lui Leonid Madan, este publicată, la Tiraspol,
prima gramatică a „limbii moldoveneşti”. Procesul
de „reformă lingvistică” este încununat de introducerea,
în 1938, a alfabetului chirilic pentru toate
limbile neruse din U.R.S.S. Această politică lingvistică
a continuat şi după reanexarea Basarabiei, însă, de
data aceasta, metodele pseudoistoricilor sovietici au
devenit mult mai sofisticate şi perfide, după cum vom
vedea la vremea respectivă.
Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a
găsit România într-o situ aţie economică şi militară
precară, trebuind să facă faţă, totodată, presiunii
Ger maniei hitleriste şi pretenţiilor revizioniste ale
statelor vecine. Profitând de acest context şi având o
înţelegere secretă 16 cu Germania privind delimitarea
sferelor de influenţă, U.R.S.S. a forţat România, în
mod ultimativ, să evacueze Basarabia, acest teritoriu
fiind anexat pentru a doua oară de Rusia.
Din acest moment începe un adevărat calvar pentru
populaţia românească din Basarabia, care, exceptând cei
trei ani (1941-1944) de revenire a administraţiei româneşti
în stânga Prutului, avea să se încheie după aproape
cinci decenii, în 1991, odată cu colapsul U.R.S.S.
În afară de pierderi materiale uriaşe aduse statului
român, reanexarea Basa rabiei a provocat suferinţe
extrem de dramatice populaţiei, care a fost supusă
unui proces de sovietizare şi rusificare dur, deportărilor
în masă, înfometării planificate şi altor tipuri de
represiuni staliniste, cărora le-au căzut victime sute de
mii de persoane.
La scurt timp 17 după reocupare, în Basarabia au
fost aplicate legile U.R.S.S., fiind înfiinţată Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească, în cadrul căreia
16
Protocolul adiţional secret al Pactului de neagresiune dintre
Germania şi U.R.S.S., încheiat la 23 august 1939.
17
La 2 august 1940.
a fost încorporată o mică parte din teritoriul fostei
R.A.S.S.M., situată de-a lungul Nistrului, cea mai
mare parte a acesteia fiind alipită la R.S.S. Ucraina 18 .
Atacarea U.R.S.S., la 21 iunie 1941, a făcut ca Basarabia
să revină la Patria-mamă, dar numai pentru o perioadă
scurtă de timp, deoarece victoriile Armatei Roşii
din primăvara anului 1944 aveau să marcheze restabilirea
regimului sovietic de ocupaţie în stânga Prutului.
În luna august 1944, R.S.S. Moldovenească este
„eliberată” de trupele so vietice, după care cadrele politice
şi culturale, evacuate în 1941, revin în Basara bia
şi reiau politica stalinistă represivă împotriva populaţiei
româneşti. Autorităţi le sovietice trec la rusificarea
completă a administraţiei şi a statului. Posturile din
organele de conducere sovietice sunt ocupate de rusofoni
aduşi din Transnistria, iar românii sunt obligaţi
să-şi rusifice numele.
Se organizează lichidarea şi deportarea celor care
făceau parte din administraţia oraşelor şi satelor, a
preoţilor, membrilor partidelor politice burgheze şi
a ţăranilor înstăriţi. În perioada 1949-1951, în urma
hotărârilor Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., au avut
loc două valuri de deportări din Basarabia spre Siberia
şi Asia Centrală, cunoscute sub numele de Operaţiunile
Sud şi Nord, în cadrul cărora au fost deportaţi
peste 135.000 de bărbaţi, femei şi copii. Casele şi locuinţele
celor deportaţi au fost repartizate activiştilor
sovietici, iar bunurile confiscate, în valoare de peste 50
de milioane de ruble 19 , au fost comercializate.
Tot pentru pedepsirea şi supunerea populaţiei
româneşti, regimul sovietic profită de seceta din 1946-
1947 şi amplifică consecinţele acesteia printr-un pro ces
planificat de înfometare a populaţiei. În ciuda secetei
generalizate, rechiziţiile şi planul de colectare sunt realizate
integral, ţăranii fiind deposedaţi de orice surplus
de produse din anii anteriori. Numai cei care intrau în
colhozuri erau ajutaţi să supravieţuiască. Foametea organizată
a devenit principalul instrument de co lectivizare
a agriculturii din Basarabia, alături de deportări.
Consecinţele foametei planificate au fost dramatice.
Epidemia de tifos şi distrofia au dublat procentul
de mortalitate în zonele rurale ale Basarabiei, numărul
victimelor variind între 200.000 şi 350.000. Unele
sate au fost depopulate pe jumătate, iar în circa 40 de
localităţi au fost înregistrate peste 100 de cazuri de
canibalism 20 .
18
Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, 2003, p. 619.
19
Jean Nouzille, op. cit., pp. 198-200.
20
Grigore Eremei, Faţa nevăzută a puterii, Editura „Litera”,
Chişinău, 2003, pp. 445-453; vezi şi Ion Ţurcanu, Foametea
din Basarabia în anii 1946-1947, Chişinău, 1993.
– 342 –

În cadrul politicii lingvistice, au continuat eforturile
regimului sovietic privind crearea unui nou popor
şi a unei noi limbi pe teritoriul Basarabiei. În au gust
1945, Arkadij D. Udalţov, membru corespondent
al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., a emis ipoteza că
„poporul moldovean” şi limba vorbită de acesta s-au
format din amalgamarea elementelor latine şi slave.
La Chişinău, au fost elaborate lucrările „Crestomaţie
de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia
de literatură moldovenească din sec. XIX”, sub îndrumarea
lui I.D. Ceban. Însuşi I.V. Stalin publică, la
începutul anului 1950, lucrarea „Marxismul şi problemele
de lingvistică”, în care este desfiinţat conceptul
de „încrucişare” în formarea limbilor, lansat de
N.I. Marr şi susţinut de I.D. Ceban. Acesta arată că
„Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp şi
latină şi slavă, lingvistica oficială trebuind să răspundă
dacă este latină sau slavă, studiind în plan comparativ
fondul lexical de bază şi structura gramaticală”.
Lupta împotriva limbii române, devenită o obsesie
a regimului sovietic, în general, şi al celui din R.S.S.
Moldovenească, în special, a fost completată de
demersurile pentru crearea „poporului moldovenesc”.
Astfel, în luna august 1947, C.C. al P.C.M. a trasat
drept sarcină prioritară pentru istoricii din R.S.S.M.
să elaboreze un manual de istorie, bazat pe învăţătura
marxist-leninistă, pentru a demonstra legitimitatea
„eliberării” Basarabiei în 1940. Şef al comisiei de istorici
a fost desemnat Artiom M. Lazarev 21 , care a deţinut
succesiv funcţiile de ministru al învăţământului,
secretar al P.C.M. şi ministru al culturii. În acelaşi
an, Lazarev publică studiul „Statalitatea sovietică
moldovenească şi problema basarabeană”, iar în
1950, broşura „Formarea R.S.S. Moldoveneşti”. Sub
oblăduirea sa a apărut „Cursul de istorie a Moldovei”,
partea I, în 1949, şi „Istoria Moldovei”, volumul I,
în 1951, în limba rusă, reeditată în 1967 în „limba
moldovenească”, sub denumirea de „Istoria R.S.S.
Moldoveneşti”.
În cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., a fost
înfiinţat, în 1970, Consiliul ştiinţific pentru problemele
privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza
„poporului moldovean”, condus de istoricul Nicolai
Mahov, adept al teoriei migraţioniste. Sub egida
21
Ca o ironie a istoriei, A. Lazarev a fost, pentru scurt timp,
preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, rezultat în
urma primelor alegeri democratice din 1994, deoarece era
decanul de vârstă al deputaţilor aleşi şi şi-a văzut încununată
„opera ştiinţifică” prin inclu derea în cea dintâi Constituţie a
noului stat din stânga Prutului a sintagmelor „limba moldovenească”
şi „popor moldovenesc”.
acestui Consiliu ştiinţific au apărut lucrările „Moldavane”,
în 1977, şi „Studii de istorie asupra formării
poporului moldovenesc”, în 1983. Tot sub patronajul
Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. au fost publicate,
în 1974 şi 1975, lucrările semnate de A.M. Lazarev
„Organizarea statului sovietic basarabean şi problema
basarabeană” şi „Marele Octombrie şi autodeterminarea
naţională a poporului moldovenesc” 22 .
În lucrările „ştiinţifice” ale acestor pseudoistorici
era acreditată ideea că în urma simbiozei dintre ramura
de est a volohilor romanizaţi şi cea a slavilor de răsărit a
rezultat un nou popor ‒ „poporul moldovenesc”. Ca şi
în problema „limbii moldoveneşti”, era reluată aceeaşi
teorie falsă, contrară adevărului ştiinţific, privind
apariţia unor noi popoare şi limbi în urma interferenţei
unor culturi şi civilizaţii total diferite.
Noile teorii lansate de pseudoistoriografia sovietică,
îndeosebi din R.S.S. Moldova, au reprezentat
o comandă politică venită de la Moscova şi aveau ca
obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de
netăgăduit al României asu pra unei părţi din teritoriul
său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimităţii”
şi justificarea acţiunilor anexioniste ale imperiilor
ţarist şi sovietic asupra aceluiaşi spaţiu.
În disputa dintre „moldovenişti” şi romanişti au
existat şi adevăraţi oameni de ştiinţă sovietici, cum
ar fi lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein,
Ru ben Budagov, Raymond Piotrovski, Iosif Varticean,
Dimitri Mihalci, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki,
care, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice organizate la
Chişinău, în anii 1951-1952, în plin regim represiv
stalinist, au avut tăria şi curajul să afirme în mod public
că „nu există nicio diferenţă între limbile română şi
moldovenească” şi că „limba moldovenească” este o
limbă romanică atât prin structura gramaticală, cât şi
prin fondul lexical de bază 23 .
Exceptând regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,
controversa dintre România şi Rusia (U.R.S.S.) în
problema Basarabiei, deşi subiectul era într-o oare care
măsură tabu, a cunoscut unele momente de manifestare
‒ ce-i drept, puţine la număr ‒, care au apărut
îndeosebi după delimitarea Bucureştiului de Moscova
în urma Declaraţiei din aprilie 1964 şi a evenimentelor
din Cehoslovacia din august 1968 24 . Unul dintre
22
Ion Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi şi până
în 1998, Editura “Semne”, Bucureşti, 1998, pp. 9-15.
23
Jean Nouzille, op. cit., pp. 184-185.
24
Nikita Hruşciov afirmase, la 7 martie 1959, că nu existau
niciun fel de conflicte teritoriale între U.R.S.S. şi România,
deoarece cele două ţări erau socialiste, aveau interese comune
şi urmăreau acelaşi obiectiv ‒ construirea comunismului.
– 343 –

aceste momente a avut loc în 1964, cu prilejul revenirii
în ţară a delegaţiei române, condusă de Ion Gheorghe
Maurer, care efectuase o vizită la Beijing. Aceasta a
făcut o escală într-o staţiune de pe litoralul rusesc al
Mării Negre, unde a fost primită de Nikita Hruşciov,
aflat în concediu. Şeful delegaţiei române l-a informat,
printre altele, pe liderul sovietic că oficialii chinezi au
reafirmat declaraţia lui Mao Zedong, făcută la 10 iunie
1964, potrivit căreia U.R.S.S. „a anexat o parte din
teritoriul României”. Deşi problema Basarabiei era
ridicată indirect de Ion Gheorghe Maurer, Hruşciov
a realizat că „românii ne mai poartă pică pentru revenirea
Basarabiei la Uniunea Sovietică după război”.
După întrevederea respectivă, relaţiile dintre
România şi U.R.S.S. cunosc o răcire accentuată. În
R.S.S.M. urmează o nouă perioadă de represalii. La
indica ţia Moscovei, începe un nou val de deportări, de
data aceasta mascate, care s-au răsfrânt mai ales asupra
cadrelor cu studii superioare, trimise spre alte regiuni
ale U.R.S.S. şi înlocuite cu specialişti ruşi şi ucraineni.
De altfel, măsura era o continuare a politicii Centrului
practicată timp de mai multe decenii, întrucât „basarabenii
erau trataţi cu neîncredere şi suspiciune, uneori
chiar cu o duşmănie greu camuflată” 25 . Din aceleaşi
motive, secretarii de rangul doi ai C.C. ale partidelor
co muniste din republicile unionale, inclusiv din
R.S.S.M., erau trimişi de Moscova, iar în Basarabia
niciun secretar de partid raional nu provenea din
dreapta Nistrului. La fel, figurile-cheie din conducerea
C.C., Prezidiul Sovietului Suprem şi Guvern erau din
afara R.S.S.M.
În paralel, schimburile culturale dintre R.S.S.M. şi
România, şi aşa destul de restrânse, se reduc aproape
la zero, vizitele reciproce şi persoanele suspectate de
românism şi de lipsă de loialitate sunt strict supravegheate
de KGB, iar abo namentele la publicaţiile
româneşti sunt permise numai moldovenilor „de
încredere”.
Publicarea la Bucureşti, după 1968, a mai multor
lucrări de istorie 26 şi opere literare în care problema
Basarabiei era prezentată conform adevărului istoric
a determinat un nou moment de tensiune în relaţiile
dintre România şi U.R.S.S.
C.C. al P.C.U.S a luat atitudine faţă de „intensificarea
propagandei naţionaliste româneşti care pune în
pericol interesele U.R.S.S.” 27 .
25
Grigore Eremei, op. cit., p. 581.
26
Jean Nouzille, op. cit., p. 187.
27
Acestea au fost precedate de publicarea, în noiembrie 1964, a
studiului lui Karl Marx, Însemnări despre români, în care era
reliefată anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus şi amestecul
acestuia în treburile interne ale Principatelor Române.
Pe de altă parte, la congresele istoricilor şi alte
întruniri ştiinţifice internaţionale, specialiştii români
au început să prezinte în mod deschis problema
Ba sarabiei şi nedreptăţite comise de imperiile ţarist şi
sovietic împotriva poporului român.
În perioada 1-2 august 1976, Nicolae Ceauşescu a
efectuat o vizită în R.S.S. Moldova, prima şi singura,
a vreunui lider din România în perioada re gimului
totalitar socialist. Ceauşescu s-a interesat de situaţia
economică, socială şi culturală din R.S.S.M. şi a avut
o întâlnire cu membrii Biroului C.C. al P.C.M.
Aceştia au avut o atitudine destul de rece faţă de N.
Ceauşescu, vizita fiind una destul de modestă. Deşi
cunoştea limba rusă, liderul comunist român a vorbit
în limba română.
La rândul său, Ivan Bodiul, prim-secretar al C.C.
al P.C.M., s-a străduit să apere mitul unei „limbi
moldoveneşti” independente, fiind însoţit, în timpul
între vederii cu N. Ceauşescu, de un interpret 28 .
Prin vizita sa, Ceauşescu a ţinut să transmită un
mesaj politic liderilor sovietici locali, precum şi celor
de la Moscova, şi anume că România nu a uitat Basarabia
şi pe românii din stânga Prutului.
Transformările din R.S.S.M., începute odată
cu apariţia mişcării de renaştere naţională în Basarabia,
nu puteau fi trecute cu vederea de regimul de
la Bucureşti. La Congresul al XIV-lea al P.C.R. din
noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a cerut, pentru
prima dată, în mod public „condamnarea şi anularea”
acordurilor secrete încheiate de U.R.S.S. cu Germania
hitleristă, în urma cărora s-au produs, în 1940, rapturile
teritoriale din trupul României.
Problema Basarabiei ar fi fost abordată de N.
Ceauşescu şi la ultima întâlnire pe care acesta a avut-o,
la Moscova, la 9 decembrie 1989, cu liderul sovietic
Mihail Gorbaciov 29 .
În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic,
obiectivul major al Moscovei a fost schimbarea identităţii
româneşti a populaţiei majoritare din noul stat
unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei
ocupate. Propaganda sovietică, ideologia de partid şi
„istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist
au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei
româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară
şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt
popor, respectiv „poporul modovenesc”, total diferit
de naţiunea română.
Dovada cea mai bună că politica Moscovei a reuşit
28
Grigore Eremei, op. cit., pp. 595-596.
29
Ion Scurtu (coord.), op. cit., p. 307.
– 344 –

în acest demers este faptul că acest neadevăr istoric
grosolan a fost înscris în prima lege fundamentală
a noului stat Republica Moldova, succesor al celui
unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim
pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea
populaţiei printr-un referendum democratic. Mai
mult, această eroare istorică nu a fost îndreptată nici
la douăzeci de ani de la proclamarea independenţei,
ceea ce dovedeşte odată în plus că Basarabia se află
încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul
sovietic, în 1991, a fost doar formală.
Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de
energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse
şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în scrutinurile
electorale generale din Basarabia, tergiversarea
sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului
transnistrean, însuşirea de către Chişinău a
tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii
teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la
Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în
perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea,
în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în
detrimentul celei române, oficiale, precum şi obiceiul
liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la
Poarta muscală sunt tot atâtea argumente care arată
că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele
noastre.
Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel
an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevarul nu va fi
repus în drepturile sale fireşti, iar românii basarabeni
nu vor învăţa odată pentru totdeauna să trăiască pe
propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini.
Pentru ei, mai mult decât pentru oricare dintre
români, este de foarte mare actualitate îndemnul din
discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului
României, la 25 octombrie 2011: „Nu putem
avea viitor fără a respecta trecutul nostru” 30 . .
Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de
a nu-i uita niciodată pe românii basarabeni, ca şi pe
cei bucovineni şi hotineni, şi pământurile locuite de
ei dintotdeauna şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie
laolaltă cu naţiunea română, căreia îi sunt parte pe
vecie, fie vremelnic separat, dar întotdeauna în demnitate,
credinţă de neam şi dragoste de Ţară.
SUMMARY
TWO HUNDRED YEARS OF RUSSIAN OCCUPATION IN BESSARABIA (1812-2012)
The author gives a brief and synthetic presentation
of the begin nings and evolution of the Bessarabia
issue, starting in 1812, the year when the feudal state
of Moldova was occupied by Russian Empire, and
going through 1991, the year when Bessarabia detached
itself from the Soviet empire, till 2012.
The study especially focuses on a series of significant
aspects, including:
– The geo-strategic interests of Tsarist and then
Soviet Russia, in the Dan ube mouths and the Balkan
area, a geographic area including the Romanian Principalities;
– The Soviet actions to obstruct and even stop any
efforts to reunite Bessara bia with its motherland, as
developed by the Country Assembly in Chisinau;
– The creation of an extremely dangerous historical
precedent on Roma nia’s Eastern border, with the
establishing in 1924 of the Autonomous Soviet Socialist
Republic of Moldova (A.S.S.R.M.), an artificial
and secessionist state entity meant to prove to post-
WWI world that Bolshevik Russia was maintaining
its interest in Bessarabia;
– The ‘support’ granted by communist Russian
historiography to a new ideology, i.e. the ‘Moldovan
element’, regarding the so-called existence of the
“Moldovan people” living in Bessarabia and speaking
the “Moldovan language”, who was supposed to be
radically different from the Romanian people;
– The repressive policy of the Stalinist authorities
(starving the population, confiscating estates, deporting
opponents of the regime into Siberia, changing
the demographic structure, forced Russification etc.)
implemented after the reoc cupation of Bessarabia
in 1944, with a view to forcefully impose the totali-
30
Agerpres, 27 octombrie 2011.
– 345 –

tarian Soviet regime and create a Union Republic,
the successor of the A.S.S.R.M., with the ‘Moldovan
elements’ declared as the State official policy, and a
new identity, completely different from the Romanian
context;
– Under the circumstances of the dissolution
of the Soviet Empire, the ini tiation of the national
rebirth movement of the Romanian population in
Bessara bia, and the introduction of certain democratic
reforms – unfortunately limited because of the
still strong control of the agonizing totalitarian Soviet
regime, but also because of the duplicity and lack of
courage displayed by certain local lead ers;
– The severe counter-reaction of Russia to the
centrifugal movement of Bessarabia, and its fear
of losing this territory, concretely expressed in the
re-actualization of the historical precedent of 1924,
this time with the founding of the Pridnestrovian
Moldovan Republic (P.M.R. – Transnistria) and the
start of a bloody military conflict against the Republic
of Moldova, shortly after its declaration of independence
and its acknowledgment by the international
community.
The author’s idea is based on the truth of the fact
that Romania has an incontestable historical right
upon one very old territory of its own, i.e. Bassara bia,
which needs no further demonstration. Based on this,
the Romanian state is entitled to be concerned with
the events developing in the Republic of Moldova,
and to state this openly.
The dispute between Romania and Russia started
in the context of the events in 1918, and has continued
until present day, adopting various expressions –
sometimes half-official, but most of the times simply
non-stated.
The current paper analyzes the political, economical,
cultural-spiritual and other kinds of levels
used by Romania and Russia, aiming to diametrically
op posed goals – the former in order to determine
respect for the Romanian identity of Bassarabia (The
Republic of Moldova) and to open its way towards
an ad vanced, European development model; and
the latter – in order to preserve an artificial political
project of Stalinist origins, completely foreign to the
Romanian population on the left bank of the Prut
River, and to keep this territory within the Russian
influence sphere.
The study analyses the political governments in the
recent history of Bassarabia (Republic of Moldova):
the Neocommunist-Fron tist regime (May 1990 –
February 1994); the Agrarian-Interfrontist regime
(February 1994 – March 1998); the Center-Right
Political Coalition (March 1998 – December 1999);
the Soviet Communist Restoration (February 2001 –
July 2009).
As a first, the author attempts to define and
chronologically set the first governing regimes in
the history of Bessarabia (the Republic of Moldova)
following its separation from the Soviet Empire and
its declaration of independence.
The paper also underlines the features and characteristics
of every gover nance regime; the political
struggle for power and the political programs of the
involved parties; the evolution of the local multi-party
system; the edification of the constitutional state and
of the market economy; the adopting of the internal
legislative framework; the orientation of the foreign
policy; the management of the politic and identity
crisis; the involvement of Russia in the domestic
policy; accomplishments and backsets of the four
regimes; and many other aspects.
– 346 –

RECENZIE
Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947,
Casa Editorială Demiurg, 2012
Se împlinesc 200 de ani de la semnarea Tratatului
ruso-turc de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, prin
care teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit apoi impropriu
Basarabia, era rupt din trupul Ţării Moldovei şi
anexat la Imperiul Rus. În contextul comemorării
acestui tragic eveniment care a pecetluit soarta românilor
basarabeni până în zilele noastre, apariţia volumului
întitulat „Basarabia în acte diplomatice: 1711-
1917” are o semnificaţie deosebită. Şi de această dată,
consacratul istoric ieşean, profesorul universitar Ion
Agrigoroaiei vine în faţa publicului cititor cu o lucrare
originală prin structura ei şi prin modalitatea abordării
subiectelor enunţate.
În „Introducere”, autorul argumentează obiectivele
cercetării, structura şi concepţia prezentării materialului,
subliniind, totodată, necesitatea respingerii
tezelor propagandistice promovate de unii istorici
de la Chişinău privind existenţa în spaţiul românesc
a unui „popor moldovenesc” distinct de cel român
şi continuitatea „statalităţii moldoveneşti” de la
formarea Ţării Moldovei şi până în prezent.
Studiile cuprinse în prima parte a lucrării reprezintă,
în sinteză, „etape şi momente semnificative
dintr-o îndelungată istorie a românilor, a celor aflaţi
la răsărit de Carpaţi până la Nistru şi dincolo de apa
acestuia”. Autorul porneşte de la caracterizarea teritoriului
locuit de români şi hotarelor României întregite
după Marea Unire de la 1918 şi a recunoaşterii
internaţionale prin tratatele semnate la Paris în anii
1919-1920. Este continuată, astfel, tradiţia din perioada
interbelică de a analiza factorii ce au determinat
evoluţia poporului român de-a lungul veacurilor şi
legitimitatea dezvoltării în cadrul unui stat unitar.
Referinţele la marii geografi, sociologi, istorici din
epocă sunt concludente în acest sens, autorul reuşind,
ca şi în alte publicaţii, să le încadreze cu multă chibzuinţă
în schema argumentărilor sale.
Prezentând cadrul de formare a Ţării Moldovei,
odată cu procesul desăvârşirii unităţii teritoriale,
autorul accentuează că teritoriul dintre Prut, Marea
Neagră şi Nistru era parte integrantă a acestui stat
românesc. În contextul analizei tendinţelor anexioniste
ale Rusiei se atrage atenţia la semnificaţia aşazisului
Tratat de la Luţk din 13/24 aprilie 2011, care
conţinea în prevederile sale „recunoaşterea de către
Ţarul Rusiei a Nistrului ca frontieră de răsărit a
Principatului Moldovei şi a apartenenţei la acesta a
întregului teritoriu dintre Carpaţi, Dunăre, Marea
Neagră şi Nistru” (p. 32). Sublinierea în text a acestei
concluzii evidenţiază noi semnificaţii ale controversatului
document.
Într-un compartiment aparte sunt analizate
modificările teritoriale survenite în urma războaielor
purtate de Rusia ţaristă în secolul al XIX-lea. După
analiza Tratatului de la Bucureşti din 16/28 mai 1812,
autorul subliniază că anexarea Basarabiei de Rusia „a
constituit pentru Principatul Moldovei o pierdere
grea de teritoriu, de populaţie, de pământ roditor, de
spiritualitate românească” (p. 38).
Aprecierile asupra Tratatului de la Paris din 1856
sunt însoţite de observaţii şi precizări concludente
privind delimitarea frontierei dintre Rusia şi Turcia.
Retrocedarea unei părţi a Basarabiei de Rusia ţaristă
este interpretată de autor ca o recunoaştere internaţională,
într-o anumită formă, a ilegalităţii raptului din
1812.
O atenţie deosebită este acordată Unirii Basarabiei
cu România, analiza evenimentelor din acei
ani cuprinzând un spaţiu relativ întins din lucrare.
Autorul argumentează aceasta prin importanţa hotărârilor
adoptate la Chişinău, ele fiind „primul component
al Marii Uniri”, intervenit într-o situaţie extrem
de dificilă a statului român. În compartimentul
respectiv sunt evidenţiate momente esenţiale care
au marcat itinerarul Unirii de la 27 martie/9 aprilie
1918 şi procesul recunoaşterii internaţionale a acestui
act. Aprecierile făcute de autor asupra evenimentelor
Unirii din 1918 sunt importante nu doar pentru a
evidenţia semnificaţia lor, ci şi din necesitatea respingerii
atacurilor lansate de către neocomuniştii de la
Chişinău, preocupaţi de „statalitatea moldovenească”
şi de soarta „poporului moldovenesc”.
Realizările din cei 22 de ani ai dezvoltării Basarabiei
în cadrul României întregite sunt prezentate în
cadrul obstacolelor pe care le întâmpina ţara în interior
şi în exterior. Procesul integrării era complicat şi
de anumite abuzuri şi greşeli ale administraţiei, dar
mai ales, susţine autorul, din cauza moştenirii ţariste
care-şi păstra amprenta în perioada ce a urmat Unirii.
Sunt evidenţiate acţiunile revizioniste şi destabili-
– 347 –

zatoare ale Uniunii Sovietice faţă de statul român,
acestea urmărind reanexarea Basarabiei: rebeliunea
de la Tatar-Bunar; promovarea de către Internaţionala
Comunistă a lozincii „autodeterminării” pentru
provinciile româneşti unite cu Ţara la 1918; crearea
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Totodată, în lucrare sunt redate eforturile
diplomatice ale României orientate spre îmbunătăţirea
relaţiilor cu Uniunea Sovietică, mai ales negocierile
purtate de Nicolae Titulescu în vederea realizării
unui sistem de asistenţă mutuală între România şi
Uniunea Sovietică.
Cu referinţe de rigoare la numeroase lucrări
publicate în ultimele două decenii în România şi în
Republica Moldova, I. Agrigoroaiei analizează cadrul
semnării Pactului Molotov-Ribbentrop şi consecinţele
lui pentru statul român. Sunt evidenţiate presiunile
diplomatice asupra României, intensificarea
acţiunilor propagandistice de negare a apartenenţei
Basarabiei la teritoriul românesc, de condamnare a
politicii interne şi externe a statului român, de răspândire
a zvonurilor privind apropiata „eliberare” a populaţiei
basarabene „asuprite” de guvernul României
regale. Remarcăm aprecierile autorului date actelor ce
au determinat raptul Basarabiei: „[...] analiza atentă a
poziţiei adoptate de guvernul român, a conţinutului
notelor ultimative şi a răspunsurilor date de partea
română relevă – şi concluzia este foarte importantă
– lipsa vre-unui acord, caracterul ilegal, din punct de
vedere al dreptului public internaţional, al actului
săvârşit de U.R.S.S. şi faptul că teritoriile româneşti au
fost ocupate prin forţă armată, introducându-se acolo
un regim de ocupaţie” (p. 92).
Teze importante se referă la acţiunile de instaurare
a regimului sovietic în Basarabia după 28 iunie
1940, autorul accentuând că procesul de sovietizare
a Basarabiei s-a înfăptuit prin măsurile de extindere
a „republicii transnistrene moldoveneşti” până la
Prut şi Dunăre. Cu privire la desprinderea din spaţiul
basarabean a judeţelor Cetatea-Albă şi Ismail, autorul
accentuează că dezmembrarea teritorială a Basarabiei
a fost încă un act nelegitim, prin aceasta urmărindu-se
încadrarea în hotarele Ucrainei a unor zone strategice
ale Basarabiei şi blocarea ieşirii noii republici sovietice
moldoveneşti la Dunăre şi Marea Neagră.
Instructivă şi actuală este polemica autorului cu
unii istorici de la Chişinău, care, într-o formă sau
alta, îndreptăţesc agresiunile sovietice din 1939-1940,
reluând în acest mod tezele istoriografiei sovietice cu
referire la tragicele evenimente din acea perioadă. În
acest sens, el supune criticii una dintre lucrările lui
Serghei Nazaria privind geneza, desfăşurarea şi consecinţele
celui de-al Doilea Război Mondial. Profesorul
Ion Agrigoroaiei, respingând falsurile şi maniera
de abordare a evenimentelor din lucrările respectivilor
istorici, îndeamnă la „cunoaşterea şi înţelegerea
evenimentelor, a trecutului printr-o cercetare atentă
a izvoarelor şi istoriografiei, prin angajarea în dezbateri
de ţinută, lipsită de idei preconcepute şi urme de
dogmatism” (p. 98).
Din partea finală a studiului, intitulată semnificativ
„De la eliberare la reocupare”, evidenţiem analiza
problemei privind hotarele României în contextul
politicii anexioniste sovietice după evenimentele
din august 1944. Este prezentat cadrul stabilirii la
Conferinţa de Pace de la Paris, prin Tratatul din 10
februarie 1947, a hotarelor de răsărit ale României,
precizându-se că şi după aplicarea acestuia Uniunea
Sovietică a încălcat suveranitatea şi integritatea teritorială
a statului român, anexând noi spaţii de la Gurile
Dunării (cazul braţului Chilia şi al Insulei Şerpilor).
Partea a doua a lucrării cuprinde documente
adunate din diferite colecţii şi din lucrări publicate în
România şi în străinătate. Ele reprezintă, în cea mai
mare parte, acte diplomatice oficiale şi neoficiale.
Un prim set se referă la hotarul de răsărit al Ţării
Moldovei, la modificările teritoriale survenite în urma
războaielor dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Relevante şi mai puţin cunoscute sunt documentele
ce se referă la trasarea pe teren a noului hotar dintre
Rusia şi Turcia după Congresul de la Paris din 1856.
Textele tratatelor internaţionale cuprinse în
lucrare demonstrează cu prisosinţă tendinţele imperialiste
ale Rusiei promovate de la Petru I încoace, sub
masca politicii de eliberare a creştinilor de sub stăpânirea
Imperiului Otoman.
O mare parte din documente se referă la Unirea
Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 şi
la procesul de recunoaştere internaţională a hotarelor
răsăritene ale statului român.
Sunt incluse şi documente care se referă la destinderea
în relaţiile româno-sovietice de la sfârşitul deceniului
al treilea şi începutul deceniului următor.
Evidenţiem seria de documente care prezintă politica
anexionistă a U.R.S.S. în raport cu România: de
la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov până la
formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
şi adoptarea Decretului Prezidiului Sovietului Suprem
al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940 cu privire la stabilirea
hotarelor noii republici moldoveneşti cu R.S.S.
– 348 –

Ucraineană. Este cuprins astfel cadrul de anexare a
Basarabiei şi al dezmembrării teritoriului său.
În lucrare sunt cuprinse şi textele unor documente,
cele mai importante, privind stabilirea hotarelor răsăritene
ale României după ieşirea din războiul antisovietic
în august 1944: Convenţia de armistiţiu din 12
septembrie 1944, Tratatul de pace din 10 februarie
1947, actele care precizau linia frontierei de stat între
România şi Uniunea Sovietică.
Este argumentată şi utilă pentru cititori includerea
în textul lucrării a documentelor ce se referă la statutul
Republicii Moldova după căderea regimului comunist
şi destrămarea U.R.S.S.: Declaraţia Conferinţei
Internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele
lui pentru Basarabia” din 28 iunie 1991 de la
Chişinău; Declaraţia de independenţă a Republicii
Moldova, adoptată la 27 august 1991. Importante
sunt şi documentele prin care România a recunoscut
independenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Textul de bază al lucrării este urmat de o extinsă
listă bibliografică şi un „indice general”, care facilitează
lectura volumului. Astfel, publicul cititor interesat
de trecutul Basarabiei şi de evoluţia actuală a
Republicii Moldova are în faţă o lucrare importantă
care aruncă lumină asupra problemelor-cheie privind
istoria românilor dintre Prut şi Nistru. Volumul va fi
util diverselor cercuri de cititori, în special mediului
academic, cadrelor didactice şi studenţilor.
Gheorghe PALADE
– 349 –

UNIVERSITATEA DE STAT DIN
MOLDOVA
ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ A
TINERILOR ISTORICI DIN
MOLDOVA
UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ
DE STAT „ION CREANGĂ” DIN
CHIŞINĂU
CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ
Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 şi impactul lui asupra istoriei
românilor. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus
Chişinău, 26-28 aprilie 2012
AGENDA
26 aprilie 2012
Hotelul Codru, Sala Roz, str. 31 August 1989, nr. 127, Chişinău
9.00-09.30 Înregistrarea participanţilor
09.30-10.00 Cuvânt de deschidere. Moderator: Sergiu Musteaţă, ANTIM, Moldova
Nicolae Chicuş, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”
Igor Şarov, Facultatea de Istorie şi Filosofie, USM
Anatol Petrencu, Institutul de Istorie Socială „Pro Memoria”
Ion Varta, Serviciul de Stat al Arhivelor
10.00-11.00 Sesiunea plenară. Moderator: Sergiu Musteaţă
Vorbitori:
Veniamin Ciobanu (Iaşi), Mutaţii în sistemul politic european, între Pacea de la Bucureşti şi declanşarea
insurecţiei greceşti (1812-1821)
Valentin Tomuleţ (Chişinău), Repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie asupra populaţiei din Basarabia
(anii 1812-1830)
Ion Varta (Chişinău), Politica de deznaţionalizare/asimilare şi mişcarea naţională a românilor basarabeni
(1812-1917)
Стецкевич Виталий (Krivoi Rog), Молдова, год 1812 : попытка реконструкции настроений и ожиданий
местного населения
11.00-11.30 Pauză de cafea
11.30-13.00 Sesiunea 1: Anul 1812 şi geneza problemei basarabene. Moderator: Veniamin Ciobanu
Vorbitori:
Florin Marinescu (Atena), Dimitrie Moruzi şi evenimentele din 1812
Vlad Mischevca (Chişinău), Anul 1812: geneza problemei basarabene sub impactul factorului fanariot
Alexei Agachi (Chişinău), Moldova în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812
Ion Eremia (Chişinău), Chestiunea Basarabiei – poligon pentru intruşi
Ion Varta (Chişinău), Diplomaţia rusă şi geneza chestiunii Basarabiei în timpul războiului ruso-turc din anii
1806-1812
Ramona Stanciu (Târgovişte), Basarabia în prevederile Congresului de pace de la Paris (1856)
Ana Boldureanu (Chişinău), Aspecte ale circulaţiei monetare în Moldova în timpul războiului ruso-turc din anii
1806-1812
Discuţii
13.00-14.00 Pauză de prânz / Restaurantul Hotelului Codru
– 350 –

14.00-15.30 Sesiunea 2: Anul 1812 în memorii şi în istoriografie. Moderator: Ion Varta
Vorbitori:
Iulian Oncescu (Târgovişte), Anexarea Basarabiei (1812) în memoria diplomaţilor şi călătorilor francezi din
secolul al XIX-lea
Emanuel Palea (Târgovişte), Călători străini din secolul al XIX-lea despre anexarea Basarabiei din 1812
Valentin Arapu (Chişinău), Aspecte istoriografice controversate privind activitatea diplomatică a lui Manuc Bei
Andrei Cuşco (Chişinău), Problema Basarabiei de Sud în discursul imperial rus după 1878: viziuni ale alterităţii
şi transferuri instituţionale
Sergiu Matveev (Chişinău), Anul 1812 şi anexarea Basarabiei in viziunea lui Karl Marx
Discuţii
15.30-16.00 Pauză de cafea
16.00-18.30 Sesiunea 2: continuare. Moderator: Ion Varta
Vorbitori:
Dorin Cimpoeşu (Bucureşti), Două sute de ani de ocupaţie rusească în Basarabia (Republica Moldova) 1812 –
2012
George Enache (Galaţi), Mitropolitul Gavril Bănulescu Bodoni şi anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus
reflectate în istoriografie
Arthur Tuluş (Galaţi), Ocuparea Basarabiei în 1812. Interpretări în istoriografia comunistă românească
Igor Sava (Cahul), Congresul de Pace de la Berlin, Independenţa României şi sacrificarea Basarabiei
Anatol Petrencu (Chişinău), Istoriografia rusă contemporană despre anexarea Basarabiei (1812)
Ivan Duminica (Veliko Tyrnovo), Сolonizările bulgarilor în Basarabia ca rezultat al Tratatului de pace de la
Bucureşti
Discuţii
Lansări de carte
· Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice 1711-1947, Iaşi, Casa Editoriala Demiurg, 2012. Prezintă:
Cătălin Turliuc şi Gheorghe Palade
· Ion Ţurcanu, Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în cîteva ipostaze istorice şi reflecţii istoriografice,
Chişinău, Cartdidact, 2012. Prezintă: Igor Şarov
27 aprilie 2012
Hotelul Codru, Sala Roz, str. 31 August 1989, nr. 127, Chişinău
09.00-10.30 Sesiunea 3: Anul 1812 în „aniversări”. Moderator: Igor Şarov
Vorbitori:
Constantin I. Stan (Galaţi), Ecouri ale centenarului răpirii Basarabiei de către Imperiul Rus în România Liberă
(1912)
Liviu Bratescu (Iaşi), Discurs istoric şi diplomaţie la 1912. O sută de ani de la anexarea Basarabiei de către
guvernul ţarist
Alexandru Istrate (Iaşi), Destinul Basarabiei reflectat în literatura autobiografica şi în presa romaneasca din
1912
Laura Oncescu (Târgovişte), Opinia publică din România şi centenarul anexării Basarabiei
Diana Eţco (Chişinău), Imperativele presei anului 1912 vis-a-vis de centenarul mult-disputat
Valentin Burlacu (Chişinău), Anul 1812 în contextul politicii culturale din RSS Moldovenească (anii ’60-’70 ai
secolului al XX-lea)
Discuţii
10.30-11.00 Pauză de cafea
11.00-13.00 Sesiunea 4: Impactul anexării Basarabiei. Moderator: Valentin Tomuleţ
Vorbitori:
Flavius Solomon (Iaşi), Imperiul Rus şi „naţiunile” sale (cazul Basarabiei)
Dinu Poştarencu (Chişinău), Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia din 1818 şi eşuarea aplicării
lui
– 351 –

Lucia Sava (Cahul), Anexarea Basarabiei: Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia ţaristă
Octavian Ţâcu (Chişinău), Moldovenii în cadrul Imperiului Rus: „comunitate imaginată” între discurs
istoriografic şi practici imperiale
Стецкевич Лилия (Krivoi Rog), Этнопсихологические прoцессы в Бессарабии в XIX столетии: поиски
путей за сохранение национальной идентичности
Constantin Burac (Bucureşti), Cancelariile europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea despre identitatea
româneasca a moldovenilor
Andrei Emilciuc (Chişinău), Izolarea comercial-vamală a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus (anii
1812-1830)
Tatiana Varta (Chişinău), Consecinţele raptului teritorial de la 1812 asupra Bisericii ortodoxe române din
Basarabia
Maria Danilov (Chişinău), Basarabia, contextul imperial şi dimensiunea religioasă a crizei anexării (primele trei
decenii ale secolului al XIX-lea)
Discuţii
13.00-14.00 Pauză de prânz
14.00-15.30 Sesiunea 4: continuare. Moderator: Valentin Tomuleţ
Vorbitori:
Veaceslav Ciorbă (Chişinău), Biserica Ortodoxă din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918)
Silvia Pantaz (Chişinău), Basarabia în contextul relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova
în prima jumătate a secolului al XIX (1812/1859)
Ion Gumenâi (Chişinău), Loialitatea faţă de puterea imperială rusă a diferitor pături ale populaţiei în perioada
evenimentelor poloneze din 1863
Alexandr Roitman (Chişinău), Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, şi încadrarea ei în Zona Evreiască de
Reşedinţă Permanentă. Studiu de caz: evacuarea evreilor din Târgul Floreşti
Valentin Constantinov (Chişinău), Anul 1812 şi întreruperea procesului organic de transformare a conştiinţei
medievale româneşti în cea modernă pe teritoriul Basarabiei
Valentina Samoilenco (Chişinău), Participarea nobilimii din Basarabia în organizarea şi activitatea administrativ
locală din prima jumătate a secolului al XIX-lea
Alexandru Argint (Chişinău), Învăţământul din cele trei judeţe sud-basarabene, Cahul, Bolgrad şi Ismail şi cel
din restul Basarabiei. Studiu istorico-comparativ
Artur Leşcu (Chişinău), Organizarea sistemului penitenciar sub ocupaţie imperială rusă
Ion Duminica (Chişinău), Impactul anului 1812 asupra romilor basarabeni
Discuţii
15.30-16.00 Pauză de cafea
16.00-17.30 Sesiunea 5: Anul 1812 în discursul public contemporan. Moderator: Vlad Mischevca
Vorbitori:
Sergiu Musteaţă (Chişinău), Anul 1812 în discursul public al mişcării de emancipare naţională din Republica
Moldova (1989-1991)
Coadă Ludmila (Chişinău), Anul 1812 în narativul din Republica Moldova sau de ce ocuparea Basarabiei de
către Rusia e un subiect de actualitate
Valentina Ursu (Chişinău), Cultura Basarabiei sub dominaţie ţaristă şi sovietică: studiu comparat
Aurelian Lavric (Chişinău), Apariţia chestiunii Basarabiei în spaţiul geopolitic european
Iulian Gherca, Adrian Viţalaru (Iaşi), Anul 1812 în manualele şcolare din România înainte şi după 1989
Discuţii
17.30-18.00 Sesiunea de încheiere: Concluzii finale. Moderator: Sergiu Musteaţă, ANTIM, Moldova
28 aprilie 2012
09.00 – Plecarea participanţilor
– 352 –