Revista Coloana Infinitului nr. 65

Editorial 

C.Brâncuşi - Cãuc 

Iată că iniţiativa noastră din 2005, luată la 

propunerea scriitorului Aurel Turcuş, omagierea 

anuală a Academicienilor bănăţeni, a ajuns 

la ediţia a IV-a şi începe să devină tradiţie. În 

cadrul acestor simpozioane am dezbătut viaţa şi 

activitatea a peste 50 de personalităţi care s-au 

născut, s-au format sau numai au creat în această 

parte de ţară şi care, prin activitatea desfăşurată, 

au fost distinşi cu înaltul titlu de Academician. 

Dintre academicienii omagiaţi în acest an, doresc 

să evidenţiez următorii: 

• Gheorghe O. Lupaşcu (1908-1979), 

membru corespondent al Academiei 

Române şi primul Rector al Universităţii de 

Medicină şi Farmacie din Timişoara, de la 

a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani. 

• Ioan Slavici (1848-1925), membru 

corespondent al Academiei Române, 

la 160 de ani de la naştere. De altfel, 

participanţii şi-au exprimat regretul că 

125 de ani (a fost primit în Academie, ca 

membru corespondent, în anul 1882) n-au 

fost suficienţi ca această mare personalitate 

a culturii româneşti să devină membru 

titular al Academiei. S-a hotărât iniţierea 

unei propuneri în acest sens. 

• Miron Cristea (1869-1938), membru de 

onoare al Academiei Române şi primul 

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, la 

comemorarea a 70 de ani de la trecerea în 

eternitate. 

Simpozionul a beneficiat şi în acest an 

de expuneri ştiinţifice de o deosebită calitate, 

realizate de personalităţi bănăţene din cultură şi 

învăţământ. Ca de obicei, lucrările prezentate sunt 

Simpozionul 

ACADEMICIENII 

BĂNĂŢENI la a IV-a 

ediţie 

şi publicate în acest număr al revistei COLOANA 

INFINITULUI. 

Tot conform tradiţiei, un punct distinct în 

cadrul simpozionului a fost acela al lansărilor de 

carte. De data aceasta s-au prezentat două lucrări 

scrise de doi dintre cei mai importanţi şi constanţi 

colaboratori ai noştri: 

• Virgil Vintilescu – Ioan Slavici, 

Editura Excelsior Art, Timişoara, 

2007. 

• Aurel Turcuş – Catalogul obiceiurilor 

populare calendaristice din Banat, 

Editura Orizonturi Universitare, 

Timişoara, 2008. 

Am profitat de acest prilej să actualizăm websiteul 

realizat în 2006 şi dedicat Academicienilor 

Bănăţeni. Modificările aduse au fost şi ele 

prezentate în cadrul simpozionului. 

Datorită extinderii deosebite a materialelor 

de la simpozion, în acest număr al revistei s-a 

redus considerabil partea cuprinzând publicarea 

altor materiale. Am păstrat bineînţeles rubrica 

tradiţională, BRÂNCUŞIANA, în cadrul căreia 

Aurel Turcuş prezintă lucrarea „Brâncuşibibliografie 

nesfârşită” scrisă de Doina Frumuşelu, 

cunoscut brâncuşolog bucureştean. 

Ca de obicei, o parte din costurile de organizare 

a simpozionului şi de tipărire a revistei ne-au 

fost puse la dispoziţie de admininstraţia publică 

locală, Consiliul judeţean Timiş şi Consiliul local 

Timişoara, în cadrul unor programe culturale. 

Mulţumim factorilor responsabili de la aceste 

instituţii pentru sprijinul constant acordat. 

Horia CIOCÂRLIE 

Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) • 2008 Timiºoara 

1

Omagiu Academicienilor Bănăţeni 

Continuând cu consecvenţă proiectul ,,Pantheon 

bănăţean’’, iniţiat în anul 2005 la propunerea 

scriitorului Aurel Turcuş, pentru a pune în 

valoare personalităţile marcante din partea de vest 

a ţării, care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei şi 

culturii naţionale, Asociaţia Culturală ,,Constantin 

Brâncuşi’’, condusă de prof. dr. ing. Horia Ciocârlie, 

a organizat împreună cu Filiala Timişoara a Academiei 

Române şi Asociaţia ,,Orizonturi Universitare’’, 

în data de 5 iunie 2008 în Amfiteatrul ,,Traian Vuia’’ 

de la Facultatea de Mecanică, a IV-a Ediţie a Simpozionului 

- ACADEMICIENII BĂNĂŢENI. Evenimentul 

a beneficiat 

de sprijinul Consiliului 

Judeţean Timiş 

şi al Consiliului Local 

Timişoara. 

În cuvântul 

său de deschidere 

prof. dr. ing. Horia 

Ciocârlie a subliniat 

că, în acest an, 

ziua de 5 iunie este 

foarte bogată în 

evenimente: este o 

importantă sărbătoare religioasă ortodoxă- Ziua 

Înălţării Domnului, este Ziua Eroilor Neamului, 

Ziua Învăţătorului şi Ziua Mediului, de aceea au 

loc numeroase activităţi în municipiul Timişoara, pe 

lângă simpozionul dedicat Academicienilor Bănăţeni 

şi salută cu multă căldură prezenţa în sală a unor 

invitaţi de seamă: acad. Păun Ion Otiman, secretar 

general al Academiei Române, prof. dr.Ioan Talpoş, 

rectorul Universităţii de Vest din Timişoara, prof. dr. 

ing. Petru Andea, preşedintele Academiei Oamenilor 

de ştiinţă-filiala Timişoara şi deputat, ing. Răzvan 

Hrenoschi, şef serviciu în Consiliul Judeţean Timiş, 

acad. Zeno Virgil Simon, acad. Ioan Munteanu 

şi alţii. Acest simpozion a devenit deja o tradiţie 

propunându-şi să readucă în memoria generaţiei 

actuale viaţa exemplară şi rezultatele profesionale de 

excepţie ale personalităţilor originare din Banat sau 

adoptate de Banat, membri ai Academiei Române. 

Acad. Păun Ion Otiman, transmite un salut 

cordial tuturor participanţilor la simpozion din partea 

acad. Ioan Haiduc, preşedintele Academiei Române 

şi estimează la superlativ ideea de a restitui culturii, 

Simpozion 

Simpozionul - Academicienii Bănăţeni 

2 Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) • 2008 Timiºoara 

Monica M. Condan 

activitatea oamenilor din Banat, de a pune în valoare 

Banatul cu tot ce reprezintă acesta pentru cultura şi 

ştiinţa românească precum şi cartea Viaţa academică 

în Banat. 1866-2000, Editura Orizonturi Universitare, 

Timişoara, apărută în anul 2006, rezultat al 

colaborării dintre Asociaţia Orizonturi Universitare 

şi Asociaţia Culturală ,,Constantin Brâncuşi’’. Intreaga 

muncă de cercetare din acest domeniu ar putea 

fi ilustrată într-o revistă a Academiei Române- Filiala 

Timişoara ( o propunere de titlu ar fi Banatul), care 

ar trebui editată în viitor. 

Comunicările prezentate de distinse 

personalităţi ale vieţii 

cultural-ştiinţifice din 

această parte a ţării au 

stăruit asupra vieţii şi 

activităţii unor demni 

înaintaşi, care au 

avut un rol important 

în domeniile în care 

au activat şi care sunt 

omagiaţi în acest an, 

pentru că s-au împlinit 

un număr rotund de 

ani de la naşterea sau 

moartea acestora. Lucrările deosebit de interesante, 

au fost comentate de cei doi moderatori: Horia Ciocârlie 

pentru partea tehnică şi Aurel Turcuş pentru 

cea umanistă. Iată autorii şi lucrările supuse spre dezbatere 

în cadrul simpozionului: prof. univ. dr. Ştefan 

Drăgulescu -Gheorghe O. Lupaşcu (1908-1079), 

membru corespondent al Academiei Române, prof. dr. 

Mircea Vodă – Traian Lorin Sălăgean (1929-1993), 

membru titular al Academiei Române, prof. univ. dr. 

Virgil Vintilescu- Ioan Slavici (1848-1925), membru 

corespondent al Academiei Române, dr. Gheorghe 

Luchescu – Agost Kanitz, un academician lugojan 

aproape necunoscut, Lucia Petroman, dr. Pavel 

Petroman – Tiberiu Brediceanu (1877-1968), 

membru corespondent al Academiei Române, 

dr.Gheorghe Luchescu—Valeriu Branişte ( 1869- 

1928), membru corespondent al Academiei Române, 

Aurel Turcuş- Petru Broşteanu (1838-1920), membru 

de onoare al Academiei Române, Constantin 

C. Gomboş- Miron Cristea (1869-1938), membru 

de onoare al Academiei Române, dr. Doina Benea- 

Constantin Daicoviciu (1898-1073), membru titular al

Simpozion 

Academiei Române, Lucia Petroman, dr. Pavel 

Petroman- Sabin Drăgoi (1894-1968), membru corespondent 

al Academiei Române, Aurel Turcuş- Enea 

Hodoş (1858-1945), membru corespondent al Academiei 

Române, dr. Gheorghe Liţiu- Vasile Mangra 

(1850-1918), membru titular al Academiei Române, 

dr. Rodica Sufleţel Moroianu- Emil Petrovici (1899- 

1968), membru titular al Academiei Române şi dr. 

Ion Pârvu- Nicolae Popea (1826-1908), membru 

titular al Academiei Române. De altfel cea mai mare 

parte a comunicărilor sunt publicate în acest număr 

al revistei. 

De asemenea s-a prezentat, de către ing. 

Codruţa Istin ,Web Site-ul actualizat, dedicat Academicienilor 

Bănăţeni din toate timpurile, elaborat 

sub îndrumarea prof. univ. dr. Horia Ciocârlie şi care 

poate fi accesat la adresa: acad-tim.tm.edu.ro. 

Intervenţiile din cadrul simpozionului au avansat 

şi câteva interesante propuneri de proiecte: 

● Scriitorul Aurel Turcuş consideră necesară 

editarea unei lucrări în care să fie prezentaţi cei peste 

30 de Academicieni Bănăţeni din domeniul umanist. 

Dacă autorii acestui proiect editorial respectă 

rigorile impuse de Academia Română, lucrarea ar 

putea apărea la editura acestei instituţii, a precizat 

acad. Păun Ion Otiman. 

● Pentru repunerea în valoare a unor oameni 

cu care Banatul se mândreşte, prof. dr. Ioan Talpoş 

propune înfiinţarea unei galerii a Academicienilor 

Bănăţeni, cu prezentarea chipurilor şi a operei lor 

într-o instituţie de cultură din Timişoara. 

● Acad. Păun Ion Otiman consideră oportună 

înfiinţarea unei reviste a Filialei Timişoara a Academiei 

Române, care să reflecte rezultatele muncii 

de cercetare în ceea ce priveşte Academicienii 

Bănăţeni. 

● Exprimându-şi disponibilitatea de a susţine 

în continuare proiectul Academicienii Bănăţeni, 

prof. dr. ing. Petru Andea a detaliat importanţa lui 

în context naţional şi creşterea rolului cultural şi 

ştiinţific al oraşului Timişoara, un veritabil oraş al 

cunoaşterii. 

● Ing.Răzvan Hrenoschi transmite salutul 

preşedintelui Consiliului Judeţean, ing. Constantin 

Ostaficiuc şi oferă în continuare tot sprijinul pentru 

acţiunile viitoare de acest gen, subliniind că Timişoara 

este un pol al culturii naţionale, un Pantheon al 

personalităţilor care au generat alte personalităţi. 

● Implicat în proiectul Academicienii 

Bănăţeni, în urma unor cercetări în acest domeniu, d-l 

dr.Gheorghe Luchescu a descoperit un academician 

lugojan de origine maghiară, aproape necunoscut: 

Agost Kanitz, reuşind astfel repunerea lui în lumină 

pe bună dreptate. 

● Scriitorul Aurel Turcuş remarcă cu regret că 

Ioan Slavici a rămas numai membru corespondent 

al Academiei Române, din anul 1882, deşi are o 

bogată şi valoroasă activitate ştiinţifică în domeniile 

etnografiei, folcloristicii şi istoriei, la fel în domeniul 

beletristicii. Locul său de drept ar fi ca membru titular 

post-mortem al Academiei Române. Propunerea 

este susţinută de participanţii la simpozion, care sunt 

de acord ca împreună cu Universitatea de Vest şi 

Filiala Timişoara a Academiei Române să fie făcute 

demersurile necesare pentru ca această chestiune să 

poată fi discutată în cadrul Consiliului Academiei 

Române. 

Cu prilejul simpozionului au fost lansate două 

cărţi: prof. univ. dr. Virgil Vintilescu- Ioan Slavici, 

Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007 şi Aurel 

Turcuş- Catalogul obiceiurilor populare calendaristice 

din Banat, Editura Orizonturi Universitare, 


Cunoscutul specialist în moştenirea culturală 

a lui Ioan Slavici, prof. univ. dr. Virgil Vintilescu 

prezintă o culegere de studii, rezultat al muncii sale 

de cercetare pe parcursul mai multor ani, care aduce 

în faţa cititorilor comentarii critice privind viaţa şi 

opera scriitorului originar din Şiria, jud. Arad. 

Catalogul lui Aurel Turcuş este un adevărat 

instrument de lucru, fiind o impresionantă lucrare 

de sinteză, care prezintă amănunţit sărbătorile cu 

dată fixă şi cele cu dată variabilă din Banat, regiune 

multiculturală, cu o zestre etnologică de excepţie. 

Universul acestor datini este o lume aparte, o 

preţioasă şi puternică moştenire folclorică, multe 

din obiceiuri sunt uitate astăzi sau puţin cunoscute. 

E demn de remarcat bibliografia vastă precum şi 

anexa, care cuprinde contribuţia românilor din 

Banatul sârbesc. Această apariţie editorială se înscrie 

în direcţia promovării unei culturii a identităţii etnice, 

a punerii în valoare a patrimoniului nostru regional 

şi naţional, atât cel moştenit, cât şi cel actual. 

La bilanţul final s-a constatat că recolta de idei 

a fost bogată. Este nevoie în special de promovarea 

valorilor, pe care românii ştiu să le creeze, pentru că 

sunt un popor cu o vocaţie culturală puternică. Acest 

lucru trebuie să rămână o preocupare constantă, chiar 

să devină o strategie pe termen lung şi soluţia s-ar 

putea rezuma într-un singur cuvânt: solidaritate. 


3

Comemorări - 40 

TIBERIU BREDICEANU – EXPONENT DE 

FRUNTE AL MUZICII ROMÂNEŞTI 

Ce a dat Lugojul culturii româneşti În cazul 

nostru, dacă avem în vedere spusele lui Lucian 

Blaga: „cultura Banatului care reprezintă barocul 

etnografiei româneşti”, în plus muzica sa este, 

de asemenea, o contribuţie demnă de a fi luată în 

seamă graţie muzicienilor: Ion Vidu, Tiberiu şi Mihai 

Brediceanu, Traian Grozăvescu, Filaret Barbu, 

Nicolae Ursu, Dimitrie Stan, Remus Taşcău, Gelu 

Stan doar câteva nume ale unor mari muzicieni 

al căror aport la dezvoltarea şi 

afirmarea artei sunetelor a fost 

şi este incontestabil. Ei au impus 

ţara sentimentului artistic, 

unde cântecul e la el acasă (O. 

Goga) după cum au creat locul 

binecuvântat al cântecului, arealul 

unde exală mirosul parfumat 

al florilor şi exaltă cântecul 

privighetorilor în concurenţă cu 

lucrătorii mistuiţi de patimi ai 

acestui habitat. 

Oraşul de pe Timiş, Lugojul, 

a fost şi a rămas un vechi 

centru al culturii româneşti, nu 

doar din Banat, ci chiar din ţară. 

L-am mai asemănat şi cu un 

alt prilej cu Blajul care pentru 

Mihai Eminescu reprezenta o 

mică Romă (Te salut mică Romă şi mulţumescuţi 

ţie, Doamne, că am ajuns a te vedea). Blajul 

aidoma Lugojului au fost centrele românismului 

din Transilvania şi Banat. Aici la Lugoj, în plin 

secol al XIX-lea, în casa lui Alexandru Mocioni 

s-a născut şi şi-a luat zborul ideea înfiinţării teatrului 

naţional român, după ce tot aici în 1847 a 

fost creată Societatea Românească Cântătoare 

Theatrală. Promotorii unor asemenea iniţiative au 

fost conştienţi că doar cultura - literatura, teatrul, 

muzica şi artele plastice ar fi în stare să contribuie 

la trezirea conştiinţei naţionale, la unificarea în 

cuget şi simţiri a românilor de pretutindeni. 

Ce a reprezentat Lugojul pe o atare coordonată 

ne spune Lazăr Şăineanu, autorul Dicţionarului 

universal apărut în premieră în anul 1896 şi de 


Lucia şi Pavel Petroman 

atunci în mai multe ediţii (1906, 1914, 1922, 1925, 

1929) într-o formă concisă, semnificativă pentru 

oricare din momentele apariţiei ori reapariţiei sale: 

un oraş curat românesc în Banat aşezat pe râul 

Timiş, reşedinţa episcopului român unit (grecocatolic). 

Definit insistent (firesc, real, convingător) 

oraşul ajunge să capete forţa persuasivă a lui a fi 

acceptat. Dintr-un asemenea motiv această forţă 

este utilizată în expresia metaforică ce include 

adevărata semnificaţie. Oricine 

o descoperă este determinat 

să accepte semnificaţia 

semnificantului definit spre 

mândria noastră în spiritul lui 

multa paucis (mult în puţine 

cuvinte). 

La ceea ce spunea, la 

vremea sa, Lazăr Şăineanu am 

mai adăuga că Lugojul este un 

oraş al artelor, deoarece dispune 

de o arhitectură variată, 

creatori de literatură, sculptură 

şi pictură, în egală măsură 

compozitori şi interpreţi de 

muzică. Aceasta a fost şi este 

considerată graiul în care 

se oglindesc, fără putinţă 

de prefăcătorie, însuşirile 

sufleteşti şi sentimentele individului. Într-un atare 

climat, Coriolan Brediceanu – crescut în condiţiile 

de apăsare grea socială, situaţia la care s-a ajuns 

datorită absolutismului de la Viena – şi-a asumat 

misiunea liderului avid de libertate şi ascensiune 

culturală şi politică. Din asemenea considerente, 

nu-i accidental faptul că acei care i-au fost în 

preajmă au conchis: 

Nu-i român ca bănăţeanul, 

Bănăţean ca lugojanul, 

Lugojan ca Brediceanu. 

Aşadar, versurile de mai sus nu sunt corolarul 

unor orgolii nejustificate, ci urmarea unor 

convingeri ale românilor din această lume. 

Poate de aceea, cu certitudine din această 

cauză, arta înflorită prin sunete, echilibru şi


armonie, muzica a exprimat, mai bine ca oricare 

artă, trăirile complexe ale bănăţenilor, bucuria şi 

entuziasmul, durerea şi împilarea, exultanţa şi 

exuberanţa lor. În acest sens, unul dintre marii creatori 

de muzică din acest areal declara: când găsesc 

în această tăcere a mea un sunet în consonanţă cu 

ceea ce simt şi trăiesc, el este smuls din mine ca 

dintr-un mare hău, fiindcă arta sunetelor nu-i decât 

expresia pură a unei trăiri, a unei stări de creaţie. 

Dar muzica, asemenea artei din care face 

parte, nu este un scop în sine, ci doar un fel de a 

sta de vorbă cu oamenii (Musorgski) după cum 

au înţeles-o şi marii muzicieni ai Banatului şi ai 

Lugojului. 

Unul dintre ei, Tiberiu Brediceanu, a creat 

muzică, a cules şi a prelucrat muzica populară, 

după cum a publicat-o pentru posteritatea sa şi cu 

siguranţă şi a noastră. Dar ceea ce a întreprins el 

la nivel naţional întrece imaginarul: 

▪ contribuie la înfiinţarea Operei Române şi 

a Teatrului Naţional din Cluj (1919), 

▪ se implică efectiv în crearea unei şcoli 

superioare de muzică (1920) – Conservatorul 

denumit ulterior Gh. Dima şi astăzi Academia de 

Muzică Gh. Dima, 

▪ organizează în colaborare cu alţi colegi 

Societatea Compozitorilor Români (1920), 

▪ ceva mai mult devine director al Operei 

Române din Cluj, ulterior deţine funcţia de 

preşedinte (1921-1947) şi director (1934-1940) al 

Conservatorului Astra din Braşov şi în intervalul 

(1941-1944) ajunge să fie chiar director al Operei 

Române din Bucureşti. 

Toate aceste demersuri desfăşurate sub deviza 

atât de dragă românilor: să devii ceea ce poţi fi 

acum şi aici într-o conjunctură istorică favorabilă, 

dar şi în condiţiile în care orice amânare ar însemna 

neputinţă, incapacitate, ceea ce n-a fost 

cazul, nici măcar o clipă, la Lugoj. 

Ceea ce contează – repeta el – este să percepi 

realitatea complexă, să te străduieşti să o 

înţelegi cât mai bine şi apoi să faci acel ceva care 

este absolut necesar, ca nimeni altul din jurul tău. 

Să ne gândim că în jurul nostru şi cu ochii pe noi 

erau atunci ungurii, nemţii şi toţi cei din Transilvania, 

Crişana, Maramureş şi Banat în marele 

habitat România. 

Omul acesta a înţeles că orice operă mare, 

indiferent de domeniu, presupune cunoaştere, 

devotament, pasiune şi talent, mai mult persuasiune, 

consecvenţă, perceperea adâncă a necesităţii 

lucrului înfăptuit până la capăt. Suntem – spunea 

Cervantes – odrasla faptelor noastre, suntem cu 

precădere, am continua noi, ceea ce înfăptuim, prin 

ceea ce facem, prin faptele şi realizările noastre 

de fiecare zi, suntem măsura tuturor împlinirilor 

noastre şi lugojenii au fost şi au rămas animaţi de 

acelaşi dor. 

Aşa a fost Tiberiu Brediceanu, şi tot aşa a 

intrat în conştiinţa contemporanilor săi şi a noastră, 

nu doar a specialiştilor, ci a întregului popor. 

Muzicianul s-a născut la 2 aprilie 1877 la Lugoj 

într-o veche familie de cărturari, familia Bredicenilor. 

Tatăl său a fost Coriolan Brediceanu un 

avocat strălucit, luptător consecvent pentru emanciparea 

naţională şi socială a românilor. El a fost 

avocatul care a pledat în Procesul Memorandiştilor 

(1892), tot el i-a apărat pe intelectualii din această 

zonă, implicaţi în procese politice şi de presă. 

S-a distins prin activitatea desfăşurată pe tărâm 

cultural – a fost publicist, corist, susţinător al teatrului, 

el însuşi interpret, creator al unui repertoriu 

dramatic constituit din piese satirice, concomitent 

a scris nuvele şi alte scrieri, a fost un eminent om 

politic. În această calitate s-a remarcat în cadrul 

Parlamentului din Budapesta ca un apărător fervent 

al drepturilor românilor. 

Tiberiu Brediceanu a învăţat în oraşul 

natal cu Iosif Czegka (teorie şi armonie) şi Sofia 

Rădulescu (pian) (1884-1891) apoi şi-a continuat 

studiile la Košice (1891-1892, Slovacia), Blaj 

(1892-1895 cu Iacob Mureşanu), Sibiu (1903-1906 

cu H. Kirchner) şi Braşov (1913-1914 cu Paul 

Richter) ceea ce a contribuit din plin la educarea 

şi formarea sa ca om, preeminent ca intelectual de 

frunte în rândul românilor. 

Sofia Rădulescu, mătuşa sa, de pildă, 

îndrăgostită de muzică a cules de la lăutarii 

bănăţeni mai multe melodii pe care le-a armonizat 

pentru pian, devine după mama sa cea care i-a 

pus mâna pe pian dându-i primele lecţii la acest 

instrument nobil, un exemplu de atitudine corectă 

faţă de creaţia populară; Iacob Mureşanu, acela 

pentru care muzica a devenit un factor primordial 

al civilizaţiei i-a fost profesor mai mulţi ani la Blaj 

(1892 – 1895) şi concomitent i-a dat şi lecţii de 

pian. În această dublă calitate l-a avut ca model, 

care aprecia că viitorul nostru este o chestiune de 

cultură şi civilizaţie. Când să vi le însuşiţi, dacă 

nu acum îi lăsa să înţeleagă profesorul. 


5


Amintindu-şi de el, T. Brediceanu consemna: 

Iacob Mureşanu era extrem de individual, cu 

deosebire în ceea ce priveşte felul său de a cânta 

româneşte la pian. Strânşi în jurul său, elevii îl 

ascultau cu mare interes, uneori ceasuri întregi 

(...) Câteodată se oprea din cântat şi ne arăta 

cum trebuie frazat cutare motiv ori cum trebuie 

luat un acompaniament, ca să sune în adevăr 

româneşte. Nu cruţa nici o osteneală spre a ne 

explica amănunţit tot ce ar putea fi de folos pentru 

luminarea unei sau altei chestiuni, din cele 

ce ne pasionau şi preocupau (...) asupra mea şi a 

învăţăceilor a avut cea mai hotărâtoare înrâurire 

(Tiberiu Brediceanu apud. George Sbârcea, 1967, 

p. 21 – 22). 

Ceilalţi dascăli despre care vorbeşte cu 

veneraţie: Iosif Czegka, H. Kirchner, Paul Richter 

şi-au făcut datoria, nu-şi permiteau discuţii banale, 

nu pierdeau în vreun fel timpul, ne ofereau modelele 

lor şi ne tratau ca oameni. Niciodată nu i-am 

simţit ca străini, deşi erau de altă naţionalitate. 

Ei au ştiut să fie dascăli. 

Cunoscător al culturii universale şi, în parte, 

a celei române, în măsura în care i-a fost accesibilă 

s-a remarcat drept un bun compozitor. Creaţia 

sa este simplă, compusă într-un limbaj muzical 

apropiat creaţiei populare muzicale: La şezătoare 

(1908), Învierea (1932) – pantomimă după L. 

Blaga, La seceriş (1936), asemenea celei dintâi, 

icoană de la ţară, deoarece ştia pentru cine scrie 

şi care sunt posibilităţile perceptive, interpretative 

şi receptive ale acestora fără să promoveze 

diletantismul, el s-a străduit să respecte spiritul 

artei muzicale. 

Scenelor lirice şi coregrafice amintite mai 

înainte li se vor adăuga pe parcurs şi altele: Poemul 

muzical etnografic. Transilvania, Banatul, 

Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cântec, 

Sara mare care au văzut lumina rampei cu ocazia 

serbărilor Astrei în diverse centre culturale ale 

Transilvaniei. 

Concomitent, Tiberiu Brediceanu a creat 

şi muzică simfonică în cadrul căreia a valorificat 

muzica populară. Patru dansuri simfonice, Jocuri 

populare româneşti, mai multe piese pentru 

pian (peste 60), Suitele pentru vioară şi pian (I 

şi II), Colinde pentru voce şi pian sau pian solo, 

Doine şi cântece populare, Şase doine şi cântece 

pentru cvartet vocal şi pian şi Mioriţa, şase teme 

ale baladei pentru cvartet vocal şi pian. 

Conştient că nimic din ceea ce avem, şi avem 

har Domnului, nu trebuie să se piardă, a elaborat 

mai multe studii de istoria muzicii – singur ori în 

colaborare: Iacob Mureşanu (în colaborare cu 

Guilem Sorban) Historique et état actuel des 

recherches sur la musique populaire roumaine, 

Muzica în Banat şi compozitorul Ion Vidu, 

Histoire de la musique roumaine en Transylvanie, 

precum şi cercetarea coregrafiei de inspiraţie 

populară în studiul Romana (istoria dansului). 

După înfăptuirea Unirii, pe lângă faptul că a 

creat o bună parte din operele amintite, a acţionat 

consecvent pentru culegerea creaţiei populare, a 

totalizat peste 2000 de melodii, el a descoperit în 

cadrul peregrinărilor sale mai multe din variantele 

Mioriţei, 170 melodii populare româneşti din 

Maramureş, 810 melodii populare româneşti 

din Banat – aceasta din urmă a fost premiată de 

Societatea Compozitorilor Români (1925). 

Nu a fost singura sa distincţie. Ei i-au urmat 

şi altele: 

▪ Premiul Naţional pentru Muzică (1927), 

▪ Maestru Emerit al Artei (1952), 

▪ Ordinul Muncii (1956), 

▪ Artist al Poporului (1957). 

Totodată ca o recunoaştere a meritelor sale în 

domeniile artei şi ale culturii Tiberiu Brediceanu 

a fost: 

▪ Membru Corespondent al Academiei 

Române din Bucureşti (din 1937), deopotrivă al 

Societăţii Franceze de Muzicologie (Societé française 

de musicologie) din Paris (din 1929). 

Totodată a colaborat cu Arhiva Fonogramică 

a Ministerului Artelor din Bucureşti, a cules peste 

2000 de melodii în ţară şi peste hotare; a scris 

nenumărate articole şi studii, a ţinut conferinţe, 

emisiuni la radio şi televiziune, a participat la mai 

multe conferinţe, congrese şi simpozioane atât în 

ţară cât şi în afara ei. 

După cum rezultă din cele inserate de noi 

şi de toţi acei care au zăbovit, fie şi numai în trecere, 

asupra activităţii sale, Tiberiu Brediceanu 

a trăit o viaţă generoasă, de aproape un secol, 

străbătută fără încetare de neliniştile dragostei 

pentru muzică, pentru acea muzică străbună, de la 

izvoarele frumuseţii şi devenirii noastre ca neam 

între neamuri, adunând o imensă zestre, unică în 

cultura română (Ioan Toma, Tiberiu Brediceanu 

în 2006, p. 109). 

A murit în anul 1968 şi a fost înmormântat 

6 Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) • 2008 Timiºoara


în Cimitirul din municipiul Lugoj. Ca asistentă la 

Facultatea de Muzică din Timişoara, alături de mai 

mulţi colegi am fost delegată atunci să particip la 

funeraliile maestrului Tiberiu Brediceanu. Am fost 

impresionată de numărul mare al celor care au format 

cortegiul ce-l însoţea pe marele dispărut. S-au 

rostit atunci nenumărate cuvântări care au elogiat 

personalitatea lui Tiberiu Brediceanu şi au deplâns 

moartea sa la cei 91 de ani împliniţi. I-au fost scoase 

în evidenţă meritele, implicarea sa permanentă 

în organizarea şi desfăşurarea activităţii culturale, 

preeminent culturale şi manageriale. 

A fost, a fost un mare muzician, un bun 

conducător al instituţiilor de artă şi cultură, 

deopotrivă al unor societăţi. Faima şi prestigiul 

său răsunător, cu deosebire , după înfăptuirea 

României Mari, au fost de notorietate. A ştiut ce 

vrea şi i s-a dat, a cerut la timp, a înfăptuit, an de 

an, ceva din visul adolescentului, tânărului şi al 

oamenilor adulţi nu doar din Lugoj şi nu neapărat 

la Lugoj, ci în întreaga ţară. Pilda sa ne-a însufleţit 

şi ne va însufleţi în ceea ce năzuim şi implementăm 

în cadrul Facultăţii de Muzică de la Timişoara. 

Dar, Tiberiu Brediceanu a fost un folclorist 

redutabil – în această calitate a cules şi notat 

după auz ori a efectuat înregistrări fonografice 

care alcătuiesc colecţia lui de folclor peste 2000 

de melodii – din arealul mai multor comune din 

zonele Maramureşului (18), Banatului (82) printre 

ele sunt şi primele variante ale melodiilor baladei 

Mioriţa. 

Referindu-se la această activitate însuşi T. 

Brediceanu nota: Pentru a cunoaşte înainte de 

toate cât mai temeinic starea folclorului nostru 

muzical, în parte, şi a celui literar, din cât mai 

multe ţinuturi, am colectat melodii populare în 

mod succesiv, începând de la anul 1891 şi până în 

1941 – deci timp de aproape cincizeci de ani – în 

toate ţinuturile locuite de români: întâi în Banat, 

apoi în Transilvania, Crişana şi Maramureş, mai 

târziu în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, 

cât şi de la românii de peste hotare – culegerile de 

texte şi cântece făcându-le, în primul rând, de la 

ţărani, iar melodiile de joc, mai ales, de la lăutarii 

în contact cu ţărănimea. În rare cazuri am colectat 

melodii populare de la intelectuali, dar numai 

de la aceia, despre care am ştiut că sunt buni 

cunoscători ai creaţiei populare. Prin cercetările 

mele folclorice, făcute pe teren, am ajuns să cunosc 

de aproape şi anumite datini tradiţionale ale 

poporului nostru, în modul cum ele se prezintă, 

împreună cu muzica lor însoţitoare (T. Brediceanu, 

apud. G. Sbârcea, 1967, p. 30 – 31). 

Muzician talentat, cărturar consacrat, Tiberiu 

Brediceanu a realizat nu doar culegeri de folclor 

şi prelucrări ireproşabile, ci şi nenumărate creaţii 

ce s-au impus diacronic prin caracterul lor specific 

românesc, de asemenea mai multe sunete lirice din 

viaţa poporului român: 

- Poemul muzical etnografic (1905) 

- La şezătoare (1908) 

- Transilvania, Banatul, Crişana şi 

Maramureşul în port, joc şi cântece 

- Cântece, doine şi balade româneşti. 

Activitatea managerială, cele de folclorist şi 

compozitor au făcut din T. Brediceanu un cărturar 

care a slujit cu veneraţie muzica. 

După ani de zile, cu ocazia înmormântării 

muzicianului Dimitrie Stan şi a soţiei sale Dora 

Stan, am ţinut să trecem de fiecare dată pe la mormântul 

său în semn de recunoştinţă pentru ceea ce 

a înfăptuit pentru muzica românească şi am fost 

adânc impresionaţi (sperăm că nu a fost un accident, 

ci este vorba despre o tradiţie) de felul în 

care se prezenta mormântul său. Şi, în pofida a ceea 

ce exprima Ovidiu prin versul din Metamorfoze 

Tempus edax rerum (timpul înghite totul) ne-am 

convins că arta nu moare, după cum ea nu-i lasă 

să moară nici pe creatorii săi. Ei trăiesc prin ea în 

memoria posterităţii atâta cât mai există oameni. 

Am rostit atunci o rugăciune pentru sufletul 

său nobil şi am lăsat pe lespedea rece a mormântului 

său o jerbă de flori. 

Bibliografie: 

1. Academia R.P.R., Dicţionar enciclopedic român, Ed. 

Politică, Bucureşti, 1964, vol. I A – C; 

2. Bălan, Theodor, Prietenii mei muzicienii, Ed. 

Muzicală, Bucureşti, 1976; 

3. Cosma, Octavian Lazăr, Opera românească vol. II, 

Ed. Muzicală, Bucureşti, 1962; 

4. Otiman, Ioan, Ciocârlie, Horia, Turcuş, Aurel, Muntean 

Sebastian, Viaţa academică din Banat 1866 – 2006, Ed. 

Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006; 

5. Petroman, Lucia, Tiberiu Brediceanu la ceas aniversar 

în Petroman, Pavel şi Petroman, Ioan, Personalităţi de 

marcă din Timişoara, la Timişoara şi noi la ele acasă, Ed. 

Eurostampa, Timişoara, 2007 (vol. I); 

6. Sbârcea, George, Tiberiu Brediceanu, Ed. Muzicală 

a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1967; 

7. Şerban – Pârâu, Oltea, Brediceanu, în Larousse, 

Dicţionar de mari muzicieni, Ed. Univers Enciclopedic, 

Bucureşti, 2000. 


7

Se greşeşte când se susţine că Petru Broşteanu a fost 

“o personalitate însemnată în cultura Banatului iugoslav 

în secolul al XIX-lea (conform titlului articolului semnat 

de Aurel Bojin în “Gazeta de Seleuş”, File de istorie, nr.1, 

1997)”. Este corect să fie revendicat de 

cercetătorii români din Banatul Serbiei 

doar ca personalitate care provine din 

Voivodina, întrucât Petru Broşteanu s-a 

născut în Seluşul din această provincie 

în data de 18 iunie 1838. Dar, de fapt, 

el a trăit doar în copilărie, în Banatul 

existent astăzi pe teritoriul Serbiei. El 

şi-a desfăşurat activitatea la Reşita şi 

Braşov, binecunoscute localităţi de pe 

teritoriul actual al României. A fost 

ofiţer, apoi secretar al Societăţii Căilor 

Ferate Austro-Ungare. A colaborat la 

periodicele “Romanische Revue” şi 

“Rumänische Jahnbuker” (1886-1889), 

îndeosebi în calitate de traducător din 

literatura română, dar şi la publicaţiile 

“Dreptatea” (Timişoara), “Foaia diecezană” (Caransebeş), 

“Luminătorul” (Timişoara) şi la periodicele ardelene 

“Transilvania” şi ”Gazeta Transilvaniei”. Aşadar, numai 

faptul că descinde din Seleuş-Voivodina justifică includerea 

lui în lucrarea Lexiconul jurnalisticii româneşti din 

Iugoslavia de Costa Roşu (Editura Libertatea, Pomciova, 

1998) 

O foarte consistentă colaborare a avut-o Petru 

Broşteanu la publicaţia “Romänische Revue” (Reşiţa- 

Budapesta-Viena, 1885-1891), aşa după cum relevă Engel 

Walter în lucrarea monografică, dedicată acestui periodic 

(Romänische Revue, studiu monografic şi antologic, 

Editura “Facla”, Timişoara, 1978). În Bibliografia 

generală a etnografiei şi folclorului românesc I (1800- 

1891), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, sunt 

semnate o seamă de traduceri din folclorul românesc. 

Engel Walter subliniază că “Intervenţia urmărită de 

“Romänische Revue” prin publicarea masivă de studii 

de istorie este formulată de Petru Broşteanu, valoros 

colaborator al revistei. În aceeaşi revistă, chiar şi fondatorul 

ei, C. Diaconovici, cu mare satisfacţie publică 

informaţia că unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori 

ai săi, Petru Broşteanu, a fost ales membru corespondent 

al Academiei Române. Evenimentul s-a întâmplat în data 

de 10 aprilie 1887. 

Cultura istorică românească poate reţine dintre 

articolele lui Broşteanu, îndeosebi următoarele două: 

Spicuiri din autori străini asupra românilor (“Foaia 

diecezană, 5, 1890” nr 10-11) şi Antichităţile romane 

aflate în Banatul Timişean (“Foaia diecezană” nr.47 din 

anul 1888)- excelent material documentar care, din păcate, 

Aniversări - 170 

Petru BroŞteanu (1838-1920) 

Membru corespondent al Academiei Române 


Aurel Turcuş 

a rămas necunoscut, până în prezent de către arheologi. 

La fel, nimeni nu menţionează între lucrările traduse de 

Petru Broşteanu, din limba română în limba germană, amplul 

studiu Zur Geschichtsforschung über die Romänien 

Historich – Kritisch und etnologische 

Studien von V. Maniu, Secretär der 

historischen Sectie der Academie 

...Deutsch Von P. Broşteanu, Reschitza, 

1884, carte prefaţată de traducător 

(este vorba de lucrarea Cu privire la 

cercetarea istorică a românilor. Studii 

istorico-critice şi etnologice de V. 

Maniu). 

Însă una din cele mai importante 

izbânzi intelectuale ale lui P. 

Broşteanu este traducerea din germană 

în limba română a voluminoasei 

lucrări a lui Heinrich Franche despre 

împăratul Traian. Aceasta a apărut în 

fascicule , la Braşov, în anul 1895, în 

editura autorului. Ediţia a II-a: “Istoria 

împăratului Traian şi a contemporanilor săi de Heinrich 

Francke. Traducere autorizată de Petru Broşteanu 

membru corespondent al Academiei Române. Editura 

Petru Broşteanu, Braşov-Timişoara, Tipografia Heinrich 

Uhlman, 1897, XVII 582 p T. 10 planşe”. Traducătorul, 

în prefaţa lucrării îşi motivează temerara tălmăcire, 

prin faptul că, în cultura română, până în vremea sa, nu 

există o asemenea operă, consacrată vieţii împăratului 

Traian (“Românii din Dacia Traiană, care se numesc cu 

predelecţiune şi cu o mândrie nobilă lui 

Traian, descendenţii vechilor legionari şi veterani ai Romei 

antice, cari într-un răstimp de 17 veacuri au devenit 

un popor latin de 12 milioane, nu posedă încă până astăzi 

o istorie a divinului lor creator, a împăratului Traian de 

eternă memorie ”). 

Broşteanu este şi autorul unui volum cu creaţie 

literară, intitulat Traista cu poveşti istorice, publicat la 

Braşov, în anul 1887. Este constituit din şase povestiri 

de inspiraţie istorică. Răzbunarea lui Traian Şoimul, 

Căpitanul Jiumanca, Petru Vancea-povestire istorică din 

Banatul Timişan, Dimitrie Ţepeneag-Eroism românesc, 

Bianca Delmonte. 

În atenţia lingviştilor ar trebui să intre şi studiul 

lui Broşteanu, Rhaeto românii – originea şi elementele 

limbei lor, publicat în 1892. 

În citata lucrare, semnată de Costa Roşu, precum 

şi în Enciclopedia “Cugetarea” de Lucian Predescu 

(Bucureşti 1999) sunt menţionate şi lucrările (care nouă neau 

fost inaccesibile): Der rumänische Nationel Congress im 

mai 1848, Viena, 1869; Das Eisen und Stalwerk Reschitza, 

Reschitza 1877 şi Der Romane als Jäger, 1879.


EPISCOPUL DR. MIRON CRISTEA (1910-1919) 

Ionel Popescu 

După trecerea la cele veşnice a episcopului 

Nicolae Popea, eparhia Caransebeşului a trecut 

prin mari frământări până la alegerea dr. Elie 1 

Miron Cristea (1868-1939). 

Licenţiat în teologie la „Seminarul Andreian” 

din Sibiu, Miron Cristea a făcut studii de literatură 

germană, maghiară şi română, de psihologie, pedagogie, 

precum şi ştiinţele naturale la Budapesta şi 

a scris lucrarea „Eminescu, viaţa şi opera. Studii 

asupra unor creaţii 

mai noi din literatura 

română” (prima 

de acest fel din literatura 

română), pe 

baza căreia i s-a conferit 

titlul de doctor 

în filozofie şi filologie 

modernă, la 15 mai 

1895 2 . 

Păstorirea episcopului 

Miron Cristea 

la Caransebeş 

a început cu câţiva 

ani înainte de prima 

conflagraţie mondială 

şi s-a încheiat după 

înfăptuirea Marii 

Uniri din 1918. Deşi, 

atunci, vremurile erau 

deosebit de grele, 

ierarhul cărturar s-a 

aşternut la muncă şi, 

ajutat de bogata experienţă şi de solidul bagaj de 

cunoştinţe dobândit în timpul studiilor, dar şi ca 

învăţător şi director de şcoală la Orăştie, colaborator 

de nădejde la prestigioasa foaie de la Sibiu, 

„Telegraful român”, pe care l-a redactat în perioada 

1898-1900, la „Familia” lui Iosif Vulcan, la „Tribuna”, 

„Dreptatea”, „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia 

poporului”, „Revista Orăştiei” şi „Ţara noastră” 3 , 

membru activ al Astrei, consilier eparhial (asesor), 

a început să clădească, cărămidă cu cărămidă, pe 

puternica temelie a culturii bănăţene 4 pusă de vrednicii 

săi înaintaşi, Ioan Popasu şi Nicolae Popea, 

fără a neglija, desigur, aspectele pastoral-misionare 

şi administrativ-gospodăreşti. 

Cu ochiul experimentat al bunului econom, 

luminatul ierarh constată, încă din primele zile ale 

venirii sale în oraşul de reşedinţă că, atât pe el, cât 

şi pe membrii sinodului episcopal, îi aşteaptă o 

„muncă încordată” 5 . Chestiunea cea mai arzătoare 

era a şcolilor, fapt pentru care el a ordonat o amplă 

campanie de întrajutorare a acestora, a transmis 

mai multe circulare cu ordine şi instrucţiuni precise 

6 . „Am iniţiat – spune el membrilor sinodului 

– facerea reparaţiunilor pentru 

adaptarea radicală sau zidirea 

din nou a şcoalelor în peste 

60 comune bisericeşti” 7 (după 

modelul marelui mitropolit Andrei 

Şaguna). În acest domeniu 

era impetuos necesară luarea 

unor măsuri urgente pentru că 

„poporul nostru (…) a ajuns 

într-o stare de semidoctism care 

e încă departe de nivelul unei 

culturi adevărate şi în conformitate 

cu firea noastră etnică”. 

Pentru eradicarea unei astfel de 

stări, „clericilor şi profesorilor 

noştri trebuie să le dăm o cultură 

temeinică din care să transpună 

ca un fir roşu duhul unei creşteri 

religioase, bisericeşti, conştient 

de toate tradiţiile trecutului şi 

aspiraţiile viitorului, care să 

deştepte în sufletul lor simţul 

misiunii apostolice ce o au…”. 

Spre a putea duce la bun sfârşit această îndrăzneaţă 

şi înţeleaptă iniţiativă, episcopul cere implicarea 

tuturor membrilor sinodului, clerici şi mireni din 

toată eparhia, fiecare în sfera sa de competenţă 8 . 

Arhipăstorul de la Caransebeş a înţeles că „cultura 

nu este o abstracţiune în sine”, ci o realitate 

emanând prin intermediul instituţiilor fundamentale 

ale societăţii: Şcoala, Biserica, aşezămintele 

de artă şi exprimă în primul rând specificitatea 

sufletească a unui popor. 9 

Luminatul ierarh nu a uitat, bineînţeles, 

de şcoala cea mai importantă a eparhiei sale, 

Institutul Diecezan şi s-a preocupat de construirea 

unei clădiri potrivite pentru acesta. Astfel, 


9

în şedinţa sinodului eparhial din 2 aprilie 1912 a 

fost prezentat referatul comisiei financiare despre 

colecta pentru zidirea seminarului teologic, precizându-se 

că s-a strâns suma de 200.000 coroane, 

prin jertfa poporului credincios şi a unor instituţii 

ale românilor, dar mai ales prin zelul episcopului 

dr. Miron Cristea, care a donat suma de 5.000 de 

coroane 10 . 

Peste numai un an, tot cu prilejul lucrărilor 

sinodului eparhial, profesorul Dumitru Cioloca 

aduce la cunoştinţă că episcopul Miron Cristea a 

dispus ca în programa Institutului teologic să se 

introducă obiecte noi de studiu, începând cu anul 

şcolar 1912-1913: Despre nazarenism, Despre 

biserică, stil, împărăţie…, Seminarii din limba 

română, Seminarii din retorica bisericească, Istoria 

Bisericii naţionale, Dreptul public şi privat, 

Despre cooperative, Muzica instrumentală şi 

vocală. Dr. Iosif Traian Bădescu nu a fost însă 

de acord cu introducerea obiectelor laice considerând 

că acest lucru ar fi în detrimentul creşterii 

adevărate, teologice a viitorilor preoţi 11 . 

„Foaia Diecezană” mai redă o cuvântare 

a episcopului Miron Cristea rostită cu prilejul 

deschiderii noului an şcolar la Institutul Diecezan 

din Caransebeş. În această cuvântare el a subliniat 

necesitatea bunei pregătiri a elevilor (studenţilor 

n.n.) şi a făcut următoarea reflecţie: „Cultura este 

o mare putere” 12 . Cât adevăr se cuprinde în aceste 

cuvinte! 

La 30 aprilie 1912, episcopul a adresat o 

circulară oficiilor protopresbiterale şi parohiale şi 

învăţătorilor din eparhie în care atrage atenţia că 

ştiinţele culturii nu se bucură în şcoală de atenţia 

cuvenită, deoarece altele au monopolizat majoritatea 

orelor. Adept al unei culturi armonioase, 

ierarhul de la Caransebeş doreşte să impună o 

anumită zi ca sărbătoare a păsărilor şi pomilor, 

în această zi urmând să se facă excursii în natură, 

să se cânte cântece corale potrivite, mai ales din 

creaţiile lui Timotei Popovici, profesor seminarial 

la Sibiu. Această serbare, scria el, să aibă loc în 

cursul lunii mai. 13 

Într-o cuvântare ţinută la Caransebeş, la 16 

septembrie 1912, episcopul a ales din Scriptură 

textele cele mai elocvente pentru a-şi convinge 

ascultătorii, elevii români din şcolile străine, că trebuie 

„să devină oameni învăţaţi, oameni de carte”, 

ca să poată „ocupa poziţii alese în societate”. 

Eruditul prelat apăra, totodată, portul popular şi 


limba, încheind cu următoarele cuvinte: „Vorbiţi, 

scrieţi, cântaţi, jucaţi, simţiţi, purtaţi-vă româneşte, 

pentru Dumnezeu!” 14 

În aceeaşi cuvântare ţinută în catedrala 

Sfântul Gheorghe din Caransebeş, episcopul s-a 

referit la necesitatea frecventării bisericii de către 

studenţii Institutului teologic şi la nevoia educării 

tinerei generaţii de către adulţi… Societatea 

românească – spunea episcopul – este datoare să 

întregească educaţia din şcoală cu cunoştinţele de 

lipsă despre noi înşine, despre limba şi literatura 

noastră românească, despre datinile şi obiceiurile 

noastre şi care sunt de lipsă oricărui cărturar 

român. Societatea noastră trebuie să fie pentru ei 

o şcoală de creştere socială românească”. 

Asemenea idei se regăsesc şi în cuvântarea 

pe care ierarhul de la Caransebeş a ţinut-o la slujba 

oficiată cu prilejul inaugurării Liceului „Traian 

Doda” din Caransebeş, ce a avut loc duminică, 

19 octombrie 1919. Astfel, el a arătat că a dorit să 

oficieze această slujbă pentru a preface acest liceu 

într-un „templu de cultură românească şi într-un 

izvor cristalin de curată iubire către limba noastră, 

credinţa şi Biserica noastră răsăriteană, către neamul 

şi patria noastră şi către tot ce-i românesc”. 

Adresându-se cadrelor didactice, episcopul a spus: 

„Iar voi, iubiţi membri ai corpului profesoral cari 

aveţi fericirea de a instrui şi creşte multe generaţii 

de tineri români şi între cari vă aflaţi 7 clerici ai 

Bisericii noastre, creşteţi aceste generaţii în duhul 

tradiţiilor noastre naţionale şi bisericeşti. Nu 

uitaţi că, cultura românească a izvorât din truda 

bisericuţelor noastre, căci numai pe această bază, 

de veacuri probată vom întări pentru vecie neamul 

românesc şi patria sa, acum întregită” 15 . 

Cu alt prilej, Miron Cristea se referă la un fapt 

care l-a pus pe gânduri: aşezarea în vitrina librăriei 

diecezane a portretului lui Dimitrie Ţichindeal, 

pe care puţini l-au privit. Cu această ocazie el 

evidenţiază marile merite ale acestui cărturar şi 

dojeneşte pe caransebeşeni pentru nepăsarea cu 

care trec prin faţa acestui portret 16 . 

Preocuparea episcopului de la Caransebeş 

pentru ridicarea prin cultură a păstoriţilor săi 

este evidentă şi în alte împrejurări. Astfel, într-o 

cuvântare de felicitare a membrilor consistoriului 

diecezan din Caransebeş, la începutul anului 1913, 

episcopul spunea cu regret că trebuie „să scoatem 

la iveală tristul adevăr că în afară de Biserică, prea 

puţină hrană sufletească se oferă poporului nostru 



şi prea puţin se lucră pentru ridicarea lui. Avem 

atâtea terene neglijate, cum e cel economic şi cel 

agronomic, cel al higienei caselor şi al oamenilor, 

al cultivării pomilor, al însoţirilor de tot soiul, al 

analfabetismului, al alcoolismului, al portului etc. 

Toate acestea oferă un frumos câmp de lucru şi 

invită pe cărturarii noştri şi mai ales tinerimea la 

muncă culturală universală…” Îndemnul acesta 

este valabil şi astăzi. Cadrul afirmării unui asemenea 

program îl consideră fiind ASTRA: „Doresc , 

deci, ca barem din anul acesta tot natul inteligent 

de la noi să-şi ia partea sa de muncă extraoficială 

pentru luminarea şi întărirea poporului şi a 

cetăţenilor din sânul cărora am ieşit…” Până când 

vor înţelege toţi mesajul său şi vor desfăşura o 

asemenea activitate, episcopul se adresează „celor 

de la cârma bisericii şi cu noi toţi conlucrătorii 

din parohii” pentru a face tot ce le stă în putinţă 

spre „înaintarea credincioşilor bisericii în toate 

direcţiunile…” 17 . 

În anul 1913, episcopul Miron Cristea a 

efectuat o deplasare la Budapesta pentru a participa 

la revizuirea activităţii financiare a Fundaţiei 

Gojdu. Cu acest prilej el a avut o întâlnire cu 

primul ministru Lukacs, cu care a discutat despre 

„situaţiunea Bisericii şi a poporului român din 

patrie”. Totodată, el i-a predat trei materiale cu 

privire la „pomelnicul multor plânsori şi jalbe ce 

le are biserica noastră, cerând sanarea lor şi peste 

tot împlinirea cererilor pe teren politic şi cultural, 

cari de 40 de ani încoaci tot pierderi şi atacuri au 

suferit”. 

Referitor la Legea Apponyi, episcopul a 

arătat noului ministru de culte Iankovich Bela 

că „ea vatămă şcoala confesională română în 

toate fibrele ei şi cere lucruri nerealizabile cu 

privire la limba maghiară. Învăţătorii ca să facă 

pe voia inspectorilor neglijează celelalte obiecte 

de învăţământ. Astfel, suferă cultura generală, 

scopul Şcolii primare” 18 . Aşadar, episcopul a 

fost nu numai un bun cunoscător al situaţiei din 

şcolile eparhiei, ci şi un apărător al acestora în faţa 

autorităţilor austro-ungare. 

La 12 iunie 1913, episcopul Cristea, constatând 

unele deficienţe în pregătirea metodică a 

învăţătorilor şi cateheţilor, revine cu o circulară 

către „şcoalele confesionale gr.or. române din 

eparhia Caransebeşului”, insistând ca aceştia să-şi 

însuşească „un metod de predare cât mai intuitiv 

atât prin citirea de prelegeri de model (…) cât şi 

mai ales prin participarea la conferinţe şi cursuri 

învăţătoreşti… unde cei mai buni învăţători să 

ţină prelegeri bune, utile celor tineri”. Pe de altă 

parte, oficiile protopopeşti sunt îndatorate ca 

la conferinţele preoţeşti să pună în program şi 

„prelegeri practice din religie”, care să fie susţinute 

de un preot cu cunoştinţe pedagogice sau de un 

„învăţător distins” 19 . 

Periodicul diecezan de la Caransebeş 

subliniază şi pe mai departe convingerea episcopului 

că poporul român numai prin cultură se va putea 

ridica din „starea umilitoare în care l-au cufundat 

vitregia vremii” şi va deveni un „instrument care 

să prefacă pustiul în câmpii roditoare, iar câmpiile 

în adevărate paradise româneşti” 20 . 

Nevoia de carte, de manuale şcolare s-a aflat 

permanent în atenţia episcopului. Pentru a umple 

rafturile goale ale bibliotecilor şcolare, Miron 

Cristea a trimis la Bucureşti o echipă în frunte cu 

profesorul Traian Lalescu, spre a colecta cărţi de 

la particulari. De asemenea, el a înfiinţat Asociaţia 

Culturală din Banat prin intermediul căreia a 

distribuit cărţile de istorie şi geografie adunate 21 . 

Această lăudabilă iniţiativă a fost sprijinită chiar 

de ministrul Culturii Naţionale, dr. Constantin 

Angelescu, de guvernul român şi de prof. Traian 

Lalescu. Miron Cristea, acum mitropolit primat, a 

donat personal 227 de volume pe seama bibliotecii 

„Traian Doda” 22 . Din corespondenţa episcopului 

Miron Cristea cu T. Lalescu, aflăm că a fost 

proiectată o Universitate circulantă în Banat, 

idee îmbrăţişată de mulţi savanţi români, între care 

N. Iorga, D. Onciul, V. Pârvan (scrisoarea din 18 

octombrie 1919, la A. Plămădeală, p.135-136). 

Pe lângă bibliotecile şcolare, episcopul Miron s-a 

preocupat şi de înfiinţarea bibliotecilor parohiale, 

pentru care a tipărit, pe cheltuiala proprie, numeroase 

cărţi şi broşuri religioase, cu conţinut moral, 

naţional, economic, cărţi de rugăciune, toate ieşite 

din teascurile tipografiei eparhiale, pentru care a 

procurat seturi noi de litere şi aparatură nouă 23 . 

Într-o altă cuvântare, de-a dreptul fulminantă, 

un adevărat eseu închinat culturii, ţinut cu ocazia 

sinodului eparhial din 13 aprilie v. 1914, Miron 

Cristea afirma că BOR nu este doar o instituţie 

religioasă (sic!), ci şi „propovăduitoarea culturii 

româneşti în masele largi ale credincioşilor ei”, iar 

astăzi „misiunea culturală a Bisericii a devenit o 

necesitate vitală”. Trebuie să facem tot ce ne stă în 

putinţă pentru întărirea nu numai a ortodoxismului 


11


credinţei noastre – cuvânta el în faţa sinodului e- 

parhial – ci şi pentru promovarea culturii româneşti 

infiltrate de duhurile învăţăturilor bisericeşti 24 . 

Spre a salva aşezămintele de cultură, episcopul 

propune membrilor sinodului eparhial ca 

intelectualii care s-au ridicat din popor să instituie 

„o dare culturală pentru eparhie şi instituţiile 

ei centrale”. În această privinţă, Consistoriul 

eparhial a prezentat sinodului eparhial un proiect, 

astfel ca cei ce cu „drag voesc să jertfească pentru 

Biserică şi pentru cultura naţională a poporului 

ei” 25 , să o poată face într-un cadru legal şi bine 

organizat. Acelaşi număr al foii cuprinde articolul 

„ASTRA la Iaz”, care aminteşte îndemnul la 

muncă în domeniul cultural, lansat de episcopul 

Miron Cristea. În acel an a fost refăcut comitetul 

despărţământului „din oameni cu pricepere şi cu 

râvnă pentru binele obştesc” (p.5). De altfel, în 

anii 1910-1914, mişcarea culturală a românilor din 

Eparhia Caransebeşului va cunoaşte un moment 

de revigorare. S-au refăcut şi au activat mai ales în 

lumea satului bănăţean despărţămintele ASTREI, 

s-au intensificat legăturile între societăţile culturale 

bănăţene şi cele mai valoroase societăţi culturale 

din Regatul României. Ca un strateg luminat – cum 

îl numeşte profesorul Constantin Brătescu – Miron 

Cristea a adus la Caransebeş tot ceea ce avea mai 

bun cultura şi simţirea românească de la vest de 

Carpaţi în acest moment 26 . 

Animat de aceleaşi nobile preocupări culturale, 

episcopul Miron Cristea a participat la 

şedinţa festivă a „Societăţii pentru adunarea 

unui fond de teatru român” ce s-a ţinut la 

Blaj, în anul 1911. Cu această ocazie, ierarhul 

de la Caransebeş a ţinut o conferinţă, foarte 

documentată, în care arăta: „Între aşezămintele de 

cultură ale unui popor teatrul naţional trebuie să 

ocupe un loc de frunte, căci (…) poate să devină o 

şcoală din cele mai însemnate… Teatrul trebuie să 

cultive muzica, cântările şi dansurile cele originale 

ale poporului, care sunt comori din cele mai de 

preţ ale românului”. El precizează apoi că unora 

s-ar putea să le pară ciudat preocuparea unui preot 

şi mai ales a unui arhiereu faţă de aceste lucruri 

considerate profane sau lumeşti, dar şi Sfântul Ioan 

Gură de Aur a cercetat în tinereţe teatrul din Atena. 

Mai departe, el prezintă o serie de date istorice, 

din care reiese că „jocul şi teatrul au izvorât din 

religia popoarelor”. Procesiunile religioase din 

zilele noastre – de la noi şi din ţările catolice – sunt 

doar rămăşiţele unor asemenea practici cu jocuri 

rituale păgâne şi exemplifică cu obiceiul încetăţenit 

la Lugoj, de hramul bisericii, de rugă, când tot 

poporul joacă în curtea bisericii. „Cel mai mare 

preot – protopopul – fie şi de 80 de ani, începea 

hora cu cea dintâi femeie din parohie”. 

În încheierea conferinţei, episcopul 

caransebeşean menţionează că s-a deplasat la Blaj 

– centrul mitropoliei greco-catolice cu frumoase 

tradiţii pentru luminarea neamului – pentru a da 

un exemplu „fiilor bisericilor române, că numai 

înrolându-se „vlădică, până la opincă…”, la muncă 

pentru cultura românească, întemeiată pe vechile 

tradiţii româneşti, putem asigura viitorul poporului 

nostru 27 . 

Tot în sfera preocupărilor culturale ale episcopului 

Miron Cristea se înscrie şi editarea Anuarelor 

Institutului Diecezan din Caransebeş, începând 

chiar cu anul 1910. Sarcina redactării şi tipăririi 

acestora a revenit, până în anul 1917, reputatului 

teolog Iosif Iuliu Olariu, directorul institutului 

şi apoi lui Ioan Hango, pentru anul şcolar 1917- 

1918. Ne-am propus să semnalăm aceste lucrări 

pentru faptul că ele conţin – pe lângă materialul 

documentar consacrat aspectelor didactice – şi 

numeroase date cu privire la activitatea culturală 

a profesorilor şi studenţilor acestui institut. De 

pildă, primul număr al anuarului publică articolul 

lui Nicolae Regman, „Contribuţiuni la istoria 

şcoalelor bănăţene”, care prezintă activitatea lui 

Teodor Iancoviciu de Mirevo în calitate de director 

general al şcolilor din Banat şi contribuţia lui Gh. 

Şincai la dezvoltarea învăţământului din Ardeal. 

Următorul are în cuprins articolul studentului teolog 

Pavel Popa, „Escurziunea noastră la Italia”, din 

care aflăm că 12 elevi merituoşi, însoţiţi de prof. 

Gh. Petrescu, au fost trimişi de episcop în Italia (la 

Crăciunul anului 1998, alţi elevi merituoşi de la 

Seminarul teologic, au efectuat o vizită în Italia, cu 

binecuvântarea P.S. dr. Laurenţiu Streza, episcopul 

Caransebeşului. A se vedea: „Foaia Diecezană”, 

Caransebeş, nr.1-2/1999, p.21-22). 

Anuarul pe anul şcolar 1912-1913 a publicat 

studiul prof. Vasile Loichiţa, „Literatura religioasă 

şi istorică la români la începutul veacului al 

XIX-lea” şi tot prof. Loichiţa a mai publicat un 

material în anuarul pe 1914-1915: „Trei poeţi ardeleni 

la începutul veacului al XIX”. La acestea se 

adaugă, în fiecare număr, ştirile despre activitatea 

„Societăţii de lectură Ioan Popasu”, societate care 



a desfăşurat o activitate culturală de excepţie. În 

paginile anuarelor se găsesc numeroase conferinţe 

susţinute de studenţi şi de unii profesori: Eminescu 

şi cultura naţională, Poezia dezrădăcinaţilor, 

Şcoala Ardeleană, fiind doar câteva din acestea. 

Demnă de subliniat este calitatea programelor artistice 

susţinute de membrii societăţii şi numărul 

mare de creaţii româneşti şi universale prezente 

în acestea. 28 

În anii primului război mondial activitatea 

tuturor instituţiilor eparhiale a avut de suferit. 

Episcopul Miron Cristea era, însă, foarte preocupat 

de revenirea la normal a activităţii în unităţile de 

învăţământ, pentru că din 272 de învăţători, câţi 

erau atunci în şcolile din cuprinsul eparhiei, 148 

erau înrolaţi în armată. Cu o situaţie asemănătoare 

se confrunta Institutul Teologic şi mai ales cel 

Pedagogic, ai cărui studenţi, din anii III-IV au 

fost înrolaţi aproape toţi. Ierarhul nădăjduieşte 

că războiul se va sfârşi şi viaţa îşi va relua cursul 

normal. De aceea, el creionează, deja, planuri de 

viitor şi plecând de la constatarea îmbucurătoare 

că, datorită activităţii culturale de până acum, 

poporul de la ţară a început să citească (…), mai 

ales ţăranii concentraţi (…), îşi exprimă convingerea 

că „acest dor după lectură instructivă nu 

va înceta nici după războiu. Deci trebuie oferită 

ţărănimei noastre lectură aleasă şi de cuprins religios, 

căci nu ne poate fi indiferent din ce izvor 

îşi stâmpără credincioşii Bisericii noastre setea 

sufletului lor”. În acest sens, episcopul face un apel 

de suflet la preoţimea eparhiei, îndemnând-o să-şi 

intensifice activitatea catehetică şi se gândeşte la 

tipărirea unei „foi de cuprins religios, bisericesc şi 

cultural, cu ceva instrucţii de economie şi cu spicuiri 

din întâmplările zilei, scrisă anume pe sama 

ţăranilor noştri de cei mai buni educatori, scriitori 

poporali şi folklorişti” 29 . Această foaie, ce s-ar fi 

dorit şi a „eparhiilor surori”, nu a apărut, însă nu 

peste mult timp, mai exact la 4/17 ianuarie 1918, 

din iniţiativa episcopului a apărut săptămânalul 

„Lumina” – Foaie religioasă-culturală pentru 

popor, care a dăinuit până la 20 decembrie 1918. 

Chiar pe prima pagină a acestei foi, episcopul 

publică un articol în care arată că „poporul şi toţi 

românii au nevoie de hrană sufletească din domeniul 

frumos al literaturii româneşti care cuprinde 

atâtea mărgăritare admirabile de poezii şi de producte 

literare în proză”. Pentru că împrejurările 

în care apare ridică serioase probleme financiare, 

Miron Cristea face următorul apel: „În numele 

culturii româneşti şi al credinţei strămoşeşti, cerem 

sprijinul moral şi material al tuturor” (nr.1, p.3). În 

cel de-al doilea număr al foii, episcopul constată 

că „foaia noastră a fost primită de toţi oamenii 

de bine cu braţele deschise şi cu multă bucurie”. 

Nici nu putea fi altfel, pentru că acest săptămânal 

era redactat de dr. Cornel Cornean, reprezentant 

remarcabil al intelectualităţii bănăţene, cum îl 

numeşte prof. Petru Călin. O serie de articole sunt 

publicate pentru a-i determina pe enoriaşii eparhiei 

să urmeze şcoala, iar cuprinsul este structurat astfel 

încât să ofere cititorilor informaţii, materiale din 

domeniul culturii, educaţiei, teologiei, literaturii, 

folclorului, istoriei şi chiar sfaturi pentru gospodari, 

anunţuri publicitare, mărturii, evocări şi 

foarte multe ştiri 30 . 

Activitatea culturală a episcopului Miron 

Cristea, anterioară venirii la Caransebeş 31 , şi cea 

desfăşurată în această eparhie, l-a impus în atenţia 

celui mai înalt for cultural al ţării, Academia 

Română. Astfel, în anul 1910 a fost făcută propunerea 

de a fi ales membru al amintitei academii în 

locul istoricului blăjan Augustin Bunea (†1909), 

dar Miron Cristea a refuzat această generoasă 

ofertă: „Primire-aşi de primit, dar nu-s istoric sau 

învăţat, ci numai un enciclopedist muncitor pentru 

ridicarea poporului nostru” 32 . Ce pildă sublimă de 

smerenie. 

Peste nouă ani, Ion Al. Brătescu-Voineşti, 

preşedintele şi I.C. Negruzzi, secretarul general 

al Academiei Române îl înştiinţează oficial pe 

episcopul Caransebeşului că „Academia Română, 

apreciind activitatea desfăşurată de Prea Sfinţia 

Voastră pentru înălţarea culturii neamului şi 

întreţinerea sentimentului naţional, V-a proclamat, 

în şedinţa de la 7 iunie curent, membru de onoare 

al ei”. La 4 iulie 1919, Miron Cristea a trimis o 

scrisoare către „Mărita Academie Română”, în 

care ţine iarăşi să menţioneze că „votul acesta 

este o răsplată peste măsură mare activităţii mele 

publice pe terenul culturii noastre româneşti”. În 

continuare, el admite că a desfăşurat o activitate 

culturală pe mai multe planuri, dar nu a reuşit să 

facă atât cât ar fi fost nevoie, pentru că „timpul 

luptelor pentru existenţa noastră în statul ungar 

nu ne-au permis a ne specializa şi aprofunda prea 

mult în un anumit ram al ştiinţelor sau al literaturii, 

ci ne-au îndrumat pe terenu unirei pentru 

deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale şi 


13


pentru propagarea culturii româneşti…” 33 . La 

18/31 decembrie 1919, episcopul Elie Miron 

Cristea a fost ales mitropolit primat al României, 

iar în anul 1925, fostul ierarh de la Caransebeş, 

aprig luptător pentru luminarea prin cultură a 

păstoriţilor săi şi pentru înfăptuirea Marii Uniri 

de la 1 decembrie 1918, a devenit primul patriarh 

din istoria Bisericii Ortodoxe Române. 

După alegerea sa ca mitropolit primat al 

României, M. Cristea a adresat o circulară clerului 

şi credincioşilor din Episcopia Caransebeşului. 

Această circulară cuprinde câteva date din biografia 

marelui ierarh sosit la Caransebeş în preajma 

Duminicii Tomii, „înconjurat de însufleţirea 

nemărginită a clerului şi a poporului credincios” şi 

din programul său de activitate la cârma acestei e- 

parhii bănăţene. El scria că a venit aici să întărească 

şi să dezvolte instituţiile de cultură ale eparhiei, să 

îmbunătăţească starea ei financiară, să promoveze 

religiozitatea şi moralitatea între credincioşi… 

Nu uită, apoi, să puncteze şi câteva din realizările 

celor zece ani de păstorire la Caransebeş, cum ar 

fi: întărirea instituţiilor culturale ale diecezei, ameliorarea 

stării preoţimei şi învăţătorimei, ridicarea 

unui internat teologic corespunzător exigenţelor 

timpului, grija faţă de şcoli etc. 

Concluzii 

La finalul acestui demers ştiinţific putem 

aprecia că episcopul dr. Elie Miron Cristea, în 

cei zece ani de păstorire la Caransebeş, a slujit 

cu dăruire Biserica şi legea strămoşească, limba 

şi cultura românească. Fiind convins că poporul 

român numai prin cultură se poate ridica din starea 

umilitoare în care se găsea la începutul sec. XX, 

viitorul patriarh al României Mari a arătat o grijă 

deosebită faţă de şcolile eparhiei, faţă de Institutul 

Teologic-Pedagogic Diecezan, de pe băncile căruia 

plecau preoţii şi învăţătorii parohiilor şi ai satelor 

bănăţene. 

Întrucât intelectualitatea are un rol adesea 

determinant în evoluţia culturală 34 , fostul episcop 

s-a străduit şi a reuşit să-i grupeze pe intelectualii 

eparhiei – preoţi, învăţători, medici, avocaţi etc. 

– sub „stindardele Asociaţiunii” şi i-a convins 

să sprijine înfiinţarea unor biblioteci şcolare şi 

parohiale, prin intermediul Asociaţiei Culturale 

din Banat. 

Bucurându-se de colaborarea intelectualilor, 

vlădica Miron a instituit o dare culturală pentru 

eparhie şi instituţiile ei culturale, a iniţiat legături 

culturale cu societăţi de profil din România, a 

sprijinit activ societatea pentru crearea unui fond 

de teatru român, a impulsionat editarea Anuarelor 

Institutului Teologic-Pedagogic Diecezan, 

a creat foaia „Lumina” şi a avut curajul de a 

interveni la unii membri ai guvernului şi chiar la 

Camera Magnaţilor din Budapesta pentru apărarea 

Bisericii pe care o reprezenta, pentru a protesta 

împotriva aberantelor legi ale lui Appony, şi pentru 

îmbunătăţirea situaţiei clerului român 35 . 

Aşadar, prin activitatea culturală desfăşurată 

în istorica eparhie a Caransebeşului, pe care a 

păstorit-o în anii grei dinaintea şi din timpul primului 

război mondial, episcopul academician Miron 

Cristea „este comparabil cu cel care se odihneşte 

în veac la Răşinarii Sibiului, mitropolitul Transilvaniei, 

Andrei Şaguna” 36 . 

NOTE 

1 

Elie este numele pe care l-a primit la botez. A se vedea: 

Dosar nr.1/1901-1919 din fondul Miron Cristea de la 

Arhivele Naţionale, fila 64, apud Ilie Şandru, Valentin 

Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de Editură Petru 

Maior, Târgu Mureş, 1998, p.23 

2 

Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită. 

Documente literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p.VI; 

I. Şandru, V. Borda, o.c, p.47-58 

3 

A. Plămădeală, o.c., p.V-VI 

4 

În cuvântarea rostită după hirotonia întru episcop, Miron 

Cristea arăta: „Făgăduiesc însă că, precum până acum, 

aşa şi de acum înainte, credinţa şi legea strămoşească, 

limba şi cultura românească, dragostea şi înaintarea 

patriei străbune vor fi stelele conducătoare ale activităţii 

mele…” (I. Şandru, V. Borda, o.c., p.91). Această idee a 

fost reluată şi în cuvântarea de instalare rostită în catedrala 

din Caransebeş: „Eu, iubiţi credincioşi, care semţesc 

căldura dragostei mele pentru Biserică, căreia din tinereţe 

mi-am închinat viaţa întreagă, nu pot fi călăuzit în paşii 

mei decât de gândul curat de-a vă închina de aici înainte 

munca mea şi a tuturor lucrătorilor mei, clerici, dascăli şi 

fruntaşi mireni din întreaga eparhie (…). Şi cum credinţa 

noastră strămoşească a crescut laolaltă în Biserica noastră 

cu limba românească, această cultură propovăduită 

de Biserică, numai naţională românească poate să fie. 

Adevărata cultură a unui popor nu se poate mijloci decât 

în limba proprie” (I. Şandru, V. Borda, o.c., p.93). 

5 

Cuvântarea episcopului Miron Cristea rostită în 

deschiderea sinodului eparhial din 25 aprilie 1910, la 

Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş 

(1885-1918), vol.I, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p.224. 

6 

La 1 ianuarie 1912 a trimis un ordin către parohiile 



eparhiei şi a precizat ca un exemplar să fie dus fiecărui 

învăţător. În acest ordin arată că, din vechime, Biserica 

a lucrat pentru „lăţirea unei culturi temeinice” în popor 

şi primele şcoli „s-au deschis în tinda vechilor bisericuţe 

de lemn”. Astăzi şcolile sunt confesionale, de aceea el 

dispune ca preoţii să popularizeze în comunele noastre 

ideea bibliotecii poporale a „Asociaţiunii”, să înfiinţeze 

cursuri pentru analfabeţi, că „vai va fi de poporul nostru 

dacă fii(i) săi nu se vor sili a şti ceti şi scrie”, şi să se 

grupeze cu toţii: preoţi, învăţători şi inteligenţa mireană 

la muncă sub stindardele „Asociaţiunii” (Astrei, n.n.). 

Rândurile cu care se încheie acest ordin sunt cu adevărat 

impresionante şi reliefează grija nefăţarnică şi dragostea 

neîmpuţinată e episcopului faţă de păstoriţii săi: „Toţi, nu 

numai preoţii – spunea el – ci şi medicii, avocaţii, oficialii 

de bănci etc., trebuie să se coboare jos la sate, în mijlocul 

poporului şi să-l instruieze şi înveţe toate câte are lipsă, 

ca să cultiveze şi să dea înainte”. Cât se poate de actual 

(n.n.)) (Apud A. Plămădeală, o.c., p.385-187). 

7 

Cuvântarea rostită în deschiderea sinodului eparhial din 

17 apr. v. 1912, la P. Călin, Tiparul, p.226-227 

8 

Cuvântarea rostită în deschiderea sinodului eparhial din 

1 apr. v. 1912, la P. Călin, o.c., p.229-232 

9 

Prof. Petru Călin, Episcopul dr. E. Miron Cristea şi 

ideea de cultură, în „Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr.7/ 

iulie 1997, p.3. 

10 

I. Şandru, V. Borda, o.c., p.96; „Foaia Diecezană”, 

Caransebeş, nr.17, 22 aprilie/5 mai 1912, p.2 

11 

„Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr.18, 5 mai/18 mai 

1913, p.4. 

12 

„F.D.”, nr.37, 9/22 sept. 1912, p.2 şi p.4. 

13 

„F.D.”, nr.20, 13/26 mai 1912, p.1-2. 

14 

Dr. Elie Miron Cristea, Pastorale şi cuvântări ale unui 

episcop român în ţară sub stăpânire străină, Bucureşti, 

1923, cf. A. Plămădeală, o.c., p.XVII. 

15 

Anuarul I al liceului de stat „Traian Doda” din 

Caransebeş pentru anul şcolar 1919-1920, publicat de 

directorul Sabin Evuţian, Tipografia Drapelul, Lugoj, 

1920, p.25-26 

16 

„F.D.”, nr.39, 23 sept./6 oct. 1912, p.1-4. În această 

cuvântare, episcopul are câteva reflecţii interesante şi 

cu privire la port. Iată ce spune el: „Poporul nostru ţăran 

din acest oraş este cât se poate de corcit în toate ale sale. 

Portul ţăranilor noştri, atât la bărbaţi, cât şi la femei este 

străin, luat de la şvabi. Şuba cea frumoasă, bănăţenească, 

şi cămăşile albe au dispărut. Abia le vezi din Paşti în 

Crăciun la 2-3 inşi. Opregul la femei este înlocuit cu 

zdrenţe nemţeşti… Limba ce-o vorbeşte poporul de 

aici încă-i cât de cât stricată”, oferind şi câteva exemple 

concrete în acest sens, cum ar fi, de pildă, înlocuirea 

cuvântului tren cu acela de Eisenbahn. 

17 

„F.D.”, nr.1, 6/19 ianuarie 1913, p.1. 

18 

„F.D.”, nr.13, 31 martie/13 aprilie 1913, p.3-4. 

19 

Dr. Elie Miron Cristea, Pastorale şi cuvântări ale unui 

episcop român în ţară sub stăpânire străină, Bucureşti, 

1923, cf. Antonie Plămădeală, o.c., Addenda, p.388-389. 

20 

„F.D.”, nr.45, 10/23 noiembrie 1913, p.3. 

21 

A. Plămădeală, Pagini …, p. XXXVIII. 

22 

Anuarul IV al liceului de stat „Traian Doda” din 

Caransebeş pentru anul şcolar 1922-1923, Caransebeş, 

1923, p.16. 

23 

I. Şandru, V. Borda, o.c., p.97-98. 

24 

„Foaia Diecezană”, anul XXIX, nr.15 din 13/26 aprilie 

1914. Această relaţie cultură-Biserică este abordată de 

episcop şi în alte cuvântări. El este de părere că între cele 

două trebuie să existe o coabitare armonică, în sensul că 

nu se recomandă Biserică fără cultură autentică şi nici 

cultură fără Biserică, apus. P. Călin, Tiparul…, p.167. 

25 

Idem, p.235-238; Circulara episcopului publicată în 

„Foaia Diecezană” se deschide astfel: „Viitorul unui popor 

îl asigură aşezămintele sale culturale, cari stau în serviciul 

idealelor omenimei, adică biserica şi şcoala şi cu toate 

ramificaţiunile lor multiple. Una călăuzeşte popoarele 

spre înălţimile înviorătoare ale mulţumirii sufleteşti, 

cealaltă îţi deschide ochii şi luminează mintea cu toate 

cunoştinţele de lipsă în viaţă…”, „Foaia Diecezană”, anul 

XXIX, nr.22 din 1 iunie/14 iunie 1914, p.1. 

26 

Constantin Brătescu, Activitatea episcopului dr. Miron 

Cristea între 1910-1918 pentru apărarea fiinţei naţionale 

şi făurirea României Mari, în „Augustia”, 1/1996, Ed. 

Carpatica, Sfântul Gheorghe – Cluj-Napoca, 1996, 

p.209. 

27 

Conferinţă citită cu ocaziunea şedinţei festive a 

Societăţii pentru adunarea unui fond de teatru român, 

Blaj, 1911, cf. A. Plămădeală, o.c., p.395-398. 

28 

P. Călin, o.c., p.93-96 şi 98-100. 

29 

Cuvântarea episcopului de. E. Miron Cristea rostită în 

deschiderea sinodului eparhial din 9 apr. v. 1917, apud. P. 

Călin, o.c., p.240-243; „Foaia Diecezană”, anul 32, nr. 15 

din 9/22 apr. 1917, p.2. 

30 

Idem, p.256-293 

31 

În arhiva sa a fost descoperit un caiet – manuscris plin 

cu proverbe şi ziceri, intitulat: „Cartea proverbelor şi a 

zicerilor culese de pe masa „poganilor” din „Concordia” 

Lugojului, publicate cu o substanţială „Precuvântare” de 

E. Cristea. Tot această arhivă arată că el era un pasionat 

colecţionar de literatură populară; a fost membru şi 

secretar al Societăţii „Petru Maior”, la Budapesta, iar prin 

anul 1897 era preşedintele reuniunii române de muzică 

din Sibiu, susţinător de nădejde al Astrei şi autorul 

proiectului de întemeiere a unui muzeu istoric-etnografic 

la Sibiu, cf. A. Plămădeală, o.c., p.XII-XIII. XVII, XIX 

şi XXXVIII. 

32 

Idem, p.XXXIV 

33 

Idem, p.36-37 

34 

Prof. P. Călin, Episcopul dr. E. Miron Cristea …, p.3 

35 

Pr. Eugen Greuceanu, Contribuţii privind activitatea 

ierarhilor din Ardeal şi Banat pentru drepturile româneşti 

în epoca dualistă (1867-1918), în rev. Mitropolia 

Banatului, Timişoara, nr.4/1987, p.70 

36 

Ioana Burlacu, Cristina Dinu, Valoarea documentaristorică 

a fondului arhivistic „Miron Cristea”, în 

Augustia, 1 (1996), Ed. Carpatica, Sf. Gheorghe-Cluj- 

Napoca, 1996, p.213 


15

Cântecele noastre au mai ispitit şi pe alţi îndrăgostiţi de întinsa câmpie a sufletului omenesc, 

dar împrejurările neprielnice nu le-au scos în cale decât puţine fructe viermănoase, căzute în faţa 

trecătorilor. Adevăraţii noştri muzicieni au ochit însă fructele sănătoase, trainice, din vârful pomului, 

coapte la lumina şi căldura nemijlocită a soarelui pe care le-au cules cu grijă şi cu sfinţenia ritualului, 

pe care numai grădinarul harnic le resimte şi înţelege, când culege fructele grădinii sale, roadele 

muncii sale. 

(Sabin Drăgoi) 

Acesta a fost Sabin Drăgoi, cuget şi simţire 

românească, militant consecvent pentru crearea 

muzicii originale, naţionale româneşti în sensul 

cel mai bun. 

Iniţial Vasile Drăgoiu, după cum se numea 

şi tatăl său, în vara anului 1920, până la eliberarea 

din armată, datorită voinţei familiei i se adaugă 

prenumele Sabin – prenume 

ce a fost ulterior 

introdus în toate actele, 

începând cu matricola 

noilor născuţi a bisericii 

din localitate. În ceea ce 

priveşte numele, acesta 

a fost la început Drăgoiu 

– sunetul final u – particularitate 

fonetică regională 

– era rostit de sătenii săi. 

Muzicianul a renunţat însă 

la el şi a semnat în continuare 

Drăgoi Sabin. 

Aşadar, Sabin 

Drăgoi s-a născut la 18 

iunie, 1894 într-un sat 

de pe valea Mureşului, 

Selişte, aparţinător comunei 

Petriş, judeţul Arad 

(Petriş cu satele Petriş, Corbeşti, Ilteu, Obârşia, 

Roşia Nouă, Seliştea) drept al treilea copil al lui 

Vasile Drăgoiu şi al Floarei Cojan. Amândoi 

din partea locului. Tata avusese predispoziţii 

muzicale şi atras de muzică deprinde de timpuriu 

de la preotul – învăţător, Andrei Chinezul, 

cântarea bănăţenească – carlovitană de strană. O 

curiozitate, s-a căsătorit de mai multe ori, dar 


SABIN DRĂGOI UN MARE MUZICIAN 

DE PE MELEAGURILE NOASTRE 


Lucia şi Pavel Petroman 

soţiile (4) i-au murit la scurtă vreme după ce nu 

apuca să-şi înjghebeze după toate legile o familie. 

Din prima căsătorie i-a rămas o fiică, Lucreţia, 

care i-a fost lui Sabin nu doar soră, ci o adevărată 

mamă. Cea din urmă soţie Floarea Cojan a acceptat 

să se căsătorească, dar avea o reţinere, deoarece 

moartea celor patru neveste a cam speriat-o 

nu doar pe ea, ci chiar pe 

săteni care-l bănuiau că ar 

fi deocheat. Dacă tata manifesta 

înclinaţii spre cântare, 

mama croia şi cosea cu mâna 

fuste şi laibăre pentru femei 

şi împodobea cu şnururi şi 

postav şubele făcute de soţul 

său. Împreună cu Floarea 

au mai avut încă doi băieţi: 

Ioachim (1888 – 1964) şi 

Crăciun (care-a murit în 

1892). 

Oamenii de pe valea 

Mureşului sunt oameni 

cuminţi, aşezaţi, aidoma fiului 

de împărat – din legendă 

- al cărui nume îl poartă 

râul ce străbate întinderile 

transilvănene, râul, respectiv 

fiul de împărat care a urmat neabătut calea ce i 

s-a arătat de acasă, spre deosebire de Olt care, 

neastâmpărat şi răzvrătit, şi-a ales drumuri primejdioase, 

pe care a pornit cu năvala nestăvilită 

a tinereţii (Geo Bogza, 1945, p. 19). Aceasta nu 

înseamnă că Mureşul şi oamenii care i-au crescut 

în preajmă au avut o viaţă tocmai liniştită, chiar 

dacă râul curgea liniştit printre coline. Aidoma

lui care-şi aduna năduful şi-l ascundea în albia 

aparent liniştită, oamenii de pe valea Mureşului 

au purtat cu ei necazurile şi durerile, tristeţea şi 

apăsarea convertite în dorul – dor, dorul sugrumat 

şi frânta bucurie de viaţă, cel mai adânc dintre 

doruri: În piept / mi s-a trezit un glas străin / şiun 

cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. 

E de fapt dorul străbunilor care-au murit fără de 

vreme / cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi 

mari în sânge, / cu soare viu în patimi / şi vin / 

vin ca să-şi trăiască mai departe / în noi / viaţa 

netrăită. (L. Blaga) 

Acesta e dorul ce străbate creaţia lui Sabin 

Drăgoi de la un capăt la altul, dorul ce a trăit şi 

continuă să trăiască în sufletele şi inimile atâtor 

generaţii al căror glas melodic s-a vrut şi a izbutit 

să fie. 

Într-o asemenea lume s-a născut şi s-a format 

copilul care va deveni marele compozitor, 

folclorist, pedagog şi interpret Sabin Drăgoi. 

Aici şi-a petrecut anii cei dintâi, fericita vreme 

a copilăriei care nu se mai întoarce niciodată, 

până la vârsta de 12 ani, păzind gâştele, porcii, 

caprele şi oile scoase la păşune sau la zăcătoare, 

aici a ascultat cântecele şi doinele sătenilor, aici 

a îngânat colindele şi cântecele prilejuite de 

Naşterea şi Învierea lui Isus, aici şi-a urmărit cu 

nesaţ sătenii îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare, 

în parte lucrate chiar de părinţii săi, aici s-a bucurat 

de mirajul fiecărui anotimp, de cântecele şi 

jocurile prilejuite de toate şi fiecare în parte cu 

farmecu-i specific. 

Precoce, Sabin şi-a însoţit, când abia împlinea 

patru ani, pe fratele mai mare, pe Ioachim la 

şcoala din sat, încă românească, încât atunci când 

i-a venit rândul să meargă la şcoală ştia deja să 

scrie şi să citească. Tot în asemenea circumstanţe 

a învăţat să cânte, în timp ce învăţătorul Nicolae 

Ştefu din Arad pregătea cu elevii Liturgia 

poporală aranjată pentru două voci. 

După absolvirea primelor clase ale Şcolii 

Primare din satul Seliştea, comuna Petriş, când 

cu ceva înainte, el şi colegii fuseseră integraţi 

şcolii maghiare, uimindu-şi dascălii, părinţii decid 

să-l trimită la Arad ca să-şi continue studiile, deşi 

intenţiile lor erau altele, doreau să-l angajeze ca 

ucenic de prăvălie ca să ajungă cât mai repede 

să-şi câştige existenţa. 

Aradul l-a impresionat, nu doar şcoala, 


marele său edificiu şi dascălii, noile obiecte ce 

le studia, ci, în general, urbea: arhitectonica, 

urbanismul, modul de viaţă, parcurile, zilele 

de sărbătoare, bisericile – orgile, instrumentele 

muzicale, în ansamblu – pe care le frecventa 

cu regularitate. Şcoala Normală de Stat pentru 

Învăţători supranumită şcoala săracilor – spre 

care l-au îndrumat dascălii săi a însemnat o 

alegere bună. În cadrul său, preparandiei cum i 

se spunea atunci, muzica ocupa locul I (teorie, 

solfegiu, canto, ansamblu coral, unul, două sau 

chiar trei instrumente, dirijat etc.). Concomitent, 

elevii obişnuiau să vizioneze spectacole de teatru 

şi operă, să audieze concerte, multe prilejuite de 

turneele mai mult ori mai puţin regulate ale unor 

trupe din Budapesta şi alte oraşe ale Imperiului. 

În felul acesta a ajuns să cunoască o serie de 

muzicieni, virtuozi ai diverselor instrumente. 

Aşa au apărut primele sale încercări pe ogorul 

muzicii (1910, Reminiscenţe, o mică fantezie 

pentru flaut şi pian). 

În 1912 a absolvit Şcoala Normală din 

Arad. Cu această ocazie i s-a eliberat diploma de 

învăţător şi un certificat oficial de muzică. Fără 

prea mari perspective el decide să-şi satisfacă serviciul 

militar (Gyula, reşedinţa judeţului Bekés). 

După reţinerea de la Taşkent, din timpul războiului 

unde îşi împarte timpul între studiul limbii 

franceze, pian, vioară şi compoziţie, realizează 

noi acumulări. (Rădulescu, Nicolae, Ed. Muzicală 

a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1971). Repertoriul 

său include de acum Mozart, Beethoven, 

Schubert, Mendelssohn-Bartholdy, Grig, Glinka, 

Ceaikovski ş.a. 

După război începe să studieze muzica la 

Iaşi şi Cluj şi continuă apoi la Praga, unde a fost 

elevul lui Vitezslav Novák, Josif Suk şi Otakar 

Ostrčil, cel dintâi fost elev al lui Dvořak şi rector 

al Conservatorului din capitală. După ce urmase 

cei doi ani în ţară, Sabin Drăgoi se aştepta să-l 

înscrie în anul al III-lea. Dar, spre surprinderea 

lui conducerea facultăţii îl înscrie direct la Cursul 

magistral de compoziţie, ceea ce corespundea unei 

pregătiri superioare, unei adevărate specializări. 

Este cucerit de cunoştinţele lui Vitezslav Novák 

şi deopotrivă de metodologia utilizată, de solicitudinea 

şi tactul său pedagogic: Toţi discipolii în 

jurul său, în faţa pianului. Cel care-şi prezenta 

lucrarea la pian era întrebat ce are de spus, de 


17


observat. Nu ştiu cum se făcea că, sub presiunea 

prezenţei şi privirii lui, îndată ne dădeam seama 

de slăbiciunea, greşelile şi lipsurile fragmentului 

cu care, totuşi, veniserăm mulţumiţi şi încrezători. 

Veneau apoi colegii cu observaţiile lor şi la urmă 

maestrul, care-şi spunea părerea autorizată, 

indicând ce era de făcut, de îndreptat şi modul 

de continuare ... De la o lecţie la alta nu eram 

obligaţi să aducem alte lucrări, dacă nu aveam 

idei sau nu aveam ce spune (apud. Rădulescu 

Nicolae, 1971, p. 33). 

Capitala cehă, oraşul lui Smetana şi Dvořak 

a însemnat afirmarea sa, intensificarea începutului 

de odinioară. Din această perioadă datează Suita 

simfonică din care până la sfârşitul celui dintâi 

an de studii termină trei părţi: Crăciunul la noi, 

Cântecul secerătorilor şi Seara pe deal – o lucrare 

de referinţă din suita realizărilor sale. 

Marile oraşe l-au impresionat cu fiecare 

prilej. Praga, unul din cele mai frumoase oraşe 

din Europa – chiar dacă atunci abia trecuseră 

doi ani de la independenţă – l-a fascinat. Centrul 

istoric se afla în curbura liniştită a Vltavei, 

acoperişurile sale reflectând lumina aurie a soarelui 

din mijlocul zilei. Podurile sale filigranate, 

Cartierul Mic şi Oraşul Vechi, edificiile gotice 

şi baroce, Piaţa Wenceslas, bisericile, Teatrul 

Naţional, Palatul Rudolfinum, Universitatea 

Carol, Mănăstirea Emmaus – un edificiu străvechi 

(secolul al XIV-lea) unde funcţiona Conservatorul 

pe care l-a urmat şi el. Aici lucrau atunci peste 

140 de profesori a căror activitate era coordonată 

de Vitezslav Novák, rectorul universităţii, personalitate 

marcantă a vieţii muzicale cehe, o mare 

autoritate în materie. 

Mulţumit de ceea ce făcea la Praga, 

satisfăcut de timpul liber în care hoinărea pe 

podurile pitoreşti de pe Vltava, cu deosebire pe 

Karluv Most, rătăcea prin oraşul vechi, Hradčany, 

Vysehrad, se oprea să perceapă măreţia bisericilor 

– Sf. Maria, Sf. Nicolae, Sf. Toma, Sf. Loreta, 

Capela Sf. Cruci, Catedrala Sf. Vitus, Capela Sf. 

Wenceslas, Bazilica Sf. Gheorghe şi multe altele. 

Sigur că nu ocolea nici cafenelele, unde putea 

cunoaşte adevărata viaţă a praghezilor: Cu viaţa 

de cafenea – zicea el deseori – te cununi ca şi cu 

o soţie şi-i rămâi credincios toată viaţa. 

Revenit în ţară, în timpul vacanţei, se 

logodeşte cu Livia Munteanu, o fată deosebită 

din Lipova. Ulterior trece pe la Bucureşti pentru 

a-şi reînnoi actele. Oprindu-se pe la Conservator 

îi cunoaşte pe Kiriac, Castaldi, Nona Ottescu, 

Alfred Alessandrescu şi pe însuşi Enescu – carei 

apreciază talentul după ce-i lecturează una din 

scriiturile sale şi-i propune să o prezinte în anul 

următor pentru a-i acorda premiul ce-i purta 

numele. Până la urmă trimite pentru concurs 

Cvartetul de coarde în re minor sub moto-ul 

Olivia, numele viitoarei sale soţii şi este distins 

cu Premiul al II-lea Enescu (1922). 

Greutăţile de tot felul îl determină să 

părăsească Praga după absolvirea cursului magistral. 

Revine în patrie. 

De acum începe viaţa: se căsătoreşte cu 

Livia Munteanu (6 august, 1922) la Lipova, este 

angajat maestru suplinitor de muzică la Şcoala 

Normală de Învăţători din Deva, salariu derizoriu, 

începe deplasările în satele ardelene şi culege 

creaţiile lor populare: Lipova, Ilteu, Lejnic. După 

doi ani (1922 – 1924) părăseşte oraşul Deva şi se 

stabileşte la Timişoara, unde devine profesor de 

armonie, contrapunct, compoziţie (1924 – 1942) 

şi director al Conservatorului Municipal. 

Totodată a activat ca dirijor al corurilor 

bărbăteşti Doina şi Banatul (1924 – 1932) şi al 

corului mixt Crai Nou (1936 - 1940). În timpul 

războiului conduce destinele Operei Române din 

Cluj – Timişoara (1940 – 1944), ale Conservatorului 

Cluj – Timişoara (1942 – 1944), unde 

predă armonia, contrapunctul şi compoziţia (1943 

– 1945). 

A rămas în Timişoara până în 1950 în calitate 

de profesor. Se transferă apoi la Bucureşti, 

unde deţine funcţia de director al Institutului 

de Folclor (1950 – 1964). Pentru scurtă vreme 

a predat şi cursul de folclor la Conservatorul 

din Bucureşti. Apreciat pentru activităţile sale 

a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Uniunii 

Compozitorilor (1940 – 1945, 1950 – 1956), 

devine membru al Academiei Române din 1953 

şi membru în consiliul executiv (1961 – 1968) al 

The International Folk Music Council din Londra. 

Aşadar, iată că ne aflam în faţa altui membru al 

Academiei de pe meleagurile noastre. 

Meritele sale n-au trecut neobservate. A 

fost distins de două ori cu Premiul de Compoziţie 

George Enescu (1922, Premiul al II-lea şi 1928, 

Premiul I), urmate de Ordinul Steaua României 



(1929), Meritul Cultural (1931), pentru activitatea-i 

prodigioasă i s-a acordat Premiul Academiei 

Române (1932), Marele Premiu Năsturel al Academiei 

Române (1933), Premiul de compoziţie 

Robert Cremer (1935), după cum şi titlurile de 

Artist Emerit (1951) şi Maestru Emerit al Artei 

(1953) şi multe alte ordine şi medalii. În afara 

fruntarelor patriei i s-au acordat mai multe premii. 

Din categoria lor menţionăm: Bene Merenti din 

partea Academiei Santa Cecilia din Roma (1967), 

Medalia Béla Bartók din partea Ungariei. 

Bolnav, Sabin Drăgoi continuă să lucreze, 

starea sănătăţii sale oscilează între mai bine, 

bine şi rău. O complicaţie imprevizibilă pune 

capăt unei vieţi tumultuoase a muzicianului în 

Bucureşti, la 31 decembrie 1968, la vârsta de 74 

de ani. A fost îngropat în Cimitirul Bellu. Anul 

acesta vom comemora 40 de ani de la moartea 

sa. Cinstindu-i memoria, ne cinstim înaintaşii, 

deopotrivă pe noi înşine. 

Sabin Drăgoi a abordat aproape întreaga 

paletă a genurilor muzicale devenind un promotor 

al şcolii muzicale româneşti. Din suita scriiturilor 

sale menţionăm: 

1. operele: 

a) drama muzicală Năpasta (1927, rev. 

1958) după piesa cu titlul omonim a lui I. L. 

Caragiale; 

b) Constantin Brâncoveanu (1929) 

– dramă muzicală scrisă în două părţi cu o procesiune 

(în loc de uvertură); ea este mai degrabă 

un serviciu divin dramatizat, un oficiu de pomenire 

stilizat şi transpus pe scena teatrului liric 

(N. Rădulescu) poate după cum îl numea Lucian 

Surlaşiu, o slujbă spiritualizată şi nimic mai 

mult; 

c) Kir Ianulea (1937) – operă comicofantastică, 

după I. L. Caragiale; 

d) Horia (1945) – operă istorică, 

e) Păcală (1956) – operă comică pentru 

copii. 

2. muzica vocal-simfonică şi pentru 

orchestră: 

a) Trei tablouri simfonice (1922), 

b) Divertisment rustic (1928), 

c) Concert pentru pian şi orchestră 

(1941), 

d) Joc din Oaş (1953), 

e) Şapte dansuri populare (1960), pentru 

orchestră mică; 

f) Suită tătară (1961), pentru orchestră 

mică; 

g) Suită lipoveană (1962), pentru orchestră 

mică. 

3. muzică pentru film: 

a) Mitrea Cocor (1952), 

b) Ciocârlia (1954). 

4. muzică de cameră: 

a) Idilă bihoreană, 

b) Bănăţeana, 

c) Trandafir de pe răzoare. 

Sorgintea creaţiei sale, în cea mai mare 

parte, a fost creaţia populară. În prelucrările corale 

ale melodiilor populare, compozitorul a urmărit nu 

doar păstrarea structurii modale şi arhitectonice, 

ci, în egală măsură, şi a ritmicii şi metricii cât mai 

apropiate de original. Arta lui corală, domeniu 

în care a excelat, impresionează, cu deosebire, 

prin varietatea tratării vocale şi coloritul armonic 

inedit (Oltea Şerban Pârâu, în Larousse, Dicţionar 

de mari muzicieni, 2000, p. 151). 

În fine, din suita lucrărilor sale consacrate 

folclorului putem enumera: 

a) Monografia muzicală a comunei 

Belinţ, 

b) 90 melodii cu texte culese, notate şi 

explicate (1947); 

c) 303 colinde cu texte şi melodii. Culese 

şi notate (1930), 

d) 122 melodii populare din Valea 

Almăjului (1937). 

Aşadar, ne găsim în faţa unei activităţi prodigioase, 

concretizate în destul de multe lucrări 

care se constituie în cărămizi puse la temelia muzicii 

româneşti a aşa numitei şcoli naţionale. Să nu 

uităm că Sabin Drăgoi a trecut prin două războaie 

şi, după fiecare se simţea tot mai acut necesitatea 

aşezării ori reaşezării muzicii româneşti pe 

alte temelii. În urma celui dintâi exista muzica, 

existau muzicienii, dar lipsea elementul coagulant. 

Înfăptuirea României Mari, curgerea muzicii 

printr-o singură albie nu a fost nici uşoară, nici 

împlinită, în ciuda faptului că asimilarea simfonismului 

la noi a fost şi era posibilă. I-aveam 

pe Enescu şi Porumbescu, i-aveam pe Castaldi 

şi Cuclin a căror experienţă a fost continuată şi 

diversificată de mai tinerii muzicieni: Filip Lazăr, 

I. Nanna Ottescu, A. Alessandrescu, M. Jora, M. 


19


Negrea. 

Dominat de aceleaşi preocupări, entuziast 

şi încrezător apare de dincolo de Carpaţi din 

Crişana şi Banat, Sabin Drăgoi. Acesta dispunea 

de o educaţie occidentală care se intersecta cu absorbirea 

elementelor populare. Grigore Popa întrun 

eseu intitulat Viziunea muzicală a lui Sabin 

Drăgoi conchidea apodictic: Ontologia muzicală 

pentru Drăgoi este folclorul muzical românesc. 

Sesizarea pertinentă devine o caracteristică 

esenţială a personalităţii sale muzicale. El s-a 

scăldat în apele curgătoare ale creaţiei populare 

şi după ce s-a înălţat prin ea a navigat în cele ale 

muzicii culte. Sunt edificatoare nu doar operele 

Năpasta, Kir Ianulea, Horia, Păcală, ci muzica 

sa în ansamblu. 

Dar, spre deosebire de predecesori, chiar 

contemporanii săi, Sabin Drăgoi s-a adăpat 

la izvoarele creaţiei populare şi a menţinut o 

legătură permanentă cu folclorul autentic ardelean 

şi bănăţean. Zeno Vancea în lucrarea Rolul 

şi locul creaţiei lui George Enescu în muzica 

românească releva că însuşi Enescu după ce a 

ascultat muzica executată de un taraf de lăutari 

de pe Valea Mureşului, şi-a exprimat regretul că 

nu a cunoscut-o cu ceva mai devreme. N-a fost 

cazul lui S. Drăgoi şi al lui Béla Bartók care au 

înotat în apele strălucitoare ale muzicii populare 

din Transilvania, beneficiind de marele botez ca 

odinioară Isus în apele Iordanului. 

Ce a însemnat acest privilegiu şi cum s-a 

concretizat impactul cu muzica populară în creaţia 

lui Sabin Drăgoi 

▪ pregnanţa fluxului melodic (Drăgoi este 

un melodist înnăscut); 

▪ ritmica a fost şi a rămas corolarul putinţei 

sale de a asimila lirismul şi ritmul muzicii populare 

(George Breazul, 1928); 

▪ predilecţia pentru forma arhitectonică 

simetrică, de factură clasică (inclusiv în marile 

sale lucrări, N. Rădulescu); 

▪ stilul său inconfundabil se remarcă prin 

melos, ritmică, formă, claritate, concizie, precizie, 

puritate şi proprietate, naturaleţe, brevilocvenţă; 

deopotrivă ideatic (L. Petroman, 2006); 

- gândirea armonică, 

- melodico-armonică, 

- contrapunctică. 

▪ a fost un orchestrator corect şi discret şi 

chiar dacă a dezavuat modurile cromatice, deoarece 

nu au caracter românesc, a cultivat consecvent 

polifonia armonică, a implicat ansamblul 

instrumental, fără intenţii coloristice; 

▪ programatismul concretizat în: 

- propensiunea pentru scriitura literară 

(opere, muzică de cameră, doine, lieduri, cântece 

de masă); 

- titluri programatice, chiar în cazul muzicii 

fără text; 

- lucrări cu program literar-poetic 

(pe această linie a plătit şi el un anumit tribut 

ideologiei partidului unic: Imn al muncii, De-aş 

avea un milion de inimi, Din temelie noi te-am 

clădit, Cântă marile furnale, Republica lumină 

vie – versuri scrise de anonim, Al. Andriţoiu, 

D. Corbea, T. Bratu, Ştefan Tita). Sigur muzica 

rămâne, textele ce o însoţesc sunt însă evident 

politice, partidice. 

În fine, Sabin Drăgoi s-a dovedit a fi un 

mare muzician, un neîntrecut valorificator al 

creaţiei populare, preocupat să dezvolte creaţia 

originală în spirit românesc. 

Prin întreaga sa activitate artistică, de mai 

bine de jumătate de veac, S. Drăgoi a fost şi 

rămâne unul din marii creatori ai muzicii culte 

româneşti. 

Compozitor, folclorist, pedagog, manager 

iscusit, interpret, Sabin Drăgoi a cultivat cu pasiune 

tradiţiile muzicii naţionale, le-a îmbogăţit 

şi dezvoltat continuu. 

În fine, acum două amănunte: 

1. De mai multe ori, date fiind relaţiile 

familiei mele, cu cea a preotului Traian Golumba, 

preotul meu de botez, prietenul şi colaboratorul 

lui Sabin Drăgoi, deopotrivă în casa solistei 

Operei Române, Flavia Domşa Munteanu am avut 

ocazia, în perioada preşcolarităţii şi a şcolarităţii 

mici să-l fi văzut şi ascultat cântând la pian sau 

vioară. Cânta cu multă sensibilitate, de-a dreptul 

dumnezeieşte, într-o interpretare insolită din 

creaţia sa şi, în egală măsură, a altor compozitori 

români: C. Porumbescu, G. Enescu, Ion Vidu, 

Tiberiu Brediceanu etc. Îmi amintesc de asemenea 

cum am cântat şi eu la pian în faţa lui, sub imperiul 

privirilor sale calde, ocrotitoare, încurajatoare. 

El le-a spus atunci părinţilor mei că aş putea 

face profesie în domeniul muzicii. I-a plăcut şi, 

în plus, a ştiut să mă încurajeze, poate nu atât pe 


mine, cât mai mult pe părinţii mei care doreau să 

studiez muzica, respectiv pianul. Lucram atunci, 

în particular, cu profesoara Hedwiga Haliţchi, un 

pedagog de excepţie care avea o adevărată clasă 

de pian. 

Cu un alt prilej, ceva mai târziu, povestea 

părinţilor mei greutăţile ce trebuie să le depăşească 

la Cluj. Lucrez mult – declara el - muncesc de 

dimineaţa până noaptea, dar rezultatele se lasă 

încă aşteptate. La Timişoara greutăţile au avut 

un alt caracter, la Cluj un altul – clujenii luptă cu 

greutăţile prilejuite ale ocupaţiei de ieri şi război. 

Să sperăm că le vor depăşi. 

2. În ceea ce mă priveşte (Petroman Pavel), 

eu am auzit prima dată vorbind despre el, în 

toamna anului 1947, pe profesorul meu Nicolae 

Boboc. Acesta se afla la început de carieră, mai 

lucrase un an ca detaşat la Bucureşti, după ce 

ocupase postul de profesor de muzică prin concurs 

(Liceul Moise Nicoară din Arad). La prima oră de 

muzică, Domnia Sa ne-a vorbit despre un compozitor 

deosebit, Sabin Drăgoi, de pe meleaguri 

mureşene (Seliştea, Pietriş, Arad). A scris mult 

în domeniul muzicii, a predat muzica şi la Şcoala 

Normală din Deva unde am învăţat şi eu – declara 

profesorul nostru, Nicolae Boboc, cu vădită 

emoţie (1922 – 1924) – dar din păcate nu l-am 

prins ca profesor. Voi veţi studia în cursul acestui 

an muzica împreună cu mine, după Manualul 

de muzică al compozitorului şi muzicologului, 

Sabin Drăgoi. 

Ora următoare ne-a adus manualele după 

care am început studiul muzicii. Manualul era 

foarte bine structurat, cu exemple diverse, atractive, 

plăcute, conceput de pedagogul meticulos, 

înzestrat cu o mare putere de selecţie, ştia să 

releve ce era important, esenţial pentru a clădi 

apoi cunoştinţele şi deprinderile necesare studierii 

artei sunetelor. Exemplele bine alese, ilustraţiile, 

solfegiile, cântecele mai uşoare şi mai grele din 

muzica universală şi românească, completările 

aduse de profesorul nostru ni l-au apropiat foarte 

mult pe Sabin Drăgoi, deşi exigenţele domnului 

Nicolae Boboc depăşeau cu mult puterile noastre. 

Oricum pentru noi muzica încetase, chiar de la 

început, să mai fie o dexteritate. Era un obiect la 

fel de greu ca matematica, istoria etc. 

Dialogul nostru cu Lucian Surlasiu despre 

calitatea de dascăl şi autor de manuale şi cursuri 


a lui Sabin Drăgoi relevă că acesta a fost un bun 

şi pasionat pedagog, un cunoscător al cerinţelor 

psihologiei şi pedagogiei. Personal – declara L. 

Surlasiu – în colaborare cu S. Drăgoi am publicat 

Tratatul de teorie (1946), căruia trebuia să-i 

urmeze unul de armonie, un altul de polifonie şi 

ultimul de forme muzicale. N-am reuşit în totalitate, 

fiindcă Sabin Drăgoi era mult prea ocupat. 

Un fost student de al său îşi aminteşte că l-a audiat 

la cursurile de folclor ţinute la Conservatorul 

Ciprian Porumbescu din Bucureşti. Ne-a cucerit 

prin volumul informaţiilor, felul în care a ştiut să 

le sistematizeze, exemplificările audio şi video, 

solicitudinea sa ieşită din comun. Cei care au 

avut parte să-i urmeze cursurile la Conservatorul 

Municipal din Timişoara apreciază, cu deosebire, 

raţionalitatea cursurilor, ideatica lor impecabilă, 

meticulozitatea informării, preocuparea asiduă 

pentru ca informaţia să fie asimilată corect şi 

conştient, tactul său pedagogic ieşit din comun. 

Bibliografie: 

1. Academia R.P.R., Dicţionar enciclopedic 

român, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, vol. II D 

– J; 

2. Blaga, Lucian, Poezii, Ed. pentru 

Literatură, Bucureşti, 1967, pag. 12; 

3. Bogza, Geo, Cartea Oltului, Ed. Fundaţia 

Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 

1945; 

4. Petroman, Lucia, Sabin Drăgoi, muzician 

bănăţean în manuscris; 

5. Petroman, Lucia şi Petroman, Pavel, 

Muzicieni de marcă din Timişoara, la Timişoara 

şi noi la ei acasă, Ed. Eurostampa, Timişoara, 

2006, pag. 155 – 157; 

6. Popa, Grigore, Viziunea muzicală a lui 

Sabin Drăgoi; 

7. Rădulescu, Nicolae, Sabin. V. Drăgoi, 

Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 

1971; 

8. Şerban – Pârâu, Oltea, în Larousse, 

Dicţionar de mari muzicieni, Ed. Univers Enciclopedic, 

Bucureşti, 2000, pag. 150 - 151; 

9. Vancea, Zeno, Rolul şi locul creaţiei lui 

George Enescu în muzica românescă, în revista 

Muzica nr. 5 (1955, pag. 24); 

10. Vulpe, Damian, Sabin Drăgoi în Viaţa 

academică din Banat 1866 – 2006. 


21

În anul 1995, cercetătorul etnolog Virgil Florea 

a publicat lucrarea Folcloristul Enea Hodoş – 50 de 

ani de la moarte (Editura Transilvania Press, Cluj- 

Napoca) care fusese redactată cu mai mulţi ani în 

urmă, fiind teză de doctorat. Studiul se bazează pe o 

temeinică documentare, acribia ştiinţifică impunânduse 

de la sine, prin relevarea unui număr impresionant 

de referinţe bibliografice cunoscute de prestigiosul 

cercetător. (Mă mir că i-a scăpat studiul Enea Hodoş, 

publicat de Virgil Vintilescu în volumul Secvenţe 

literare.Repere literare bănăţene (1880-1918), apărut 

la Editura Facla, Timişoara, 1987). Cercetătorul clujean 

a colaborat cu un valoros studiu 

– Enea Hodoş (1858-1947)şi 

la volumul Viaţa academică 

din Banat, 1866-2006 (Editura 

Orizonturi Universitare, Timişoara 

2006, Editori: Păun Ion Otiman, 

Aurel Turcuş, Horia Ciocârlie, 

Sebastian Muntean). 

În această notiţă consemnăm 

opinia lui Ilarie Chendi despre 

Enea Hodoş, exprimată în articolul 

Doi membri corespondenţi ai 

Academiei: Enea Hodoş şi Dimitrie 

Dan, apărut în “Sămănătorul” 

nr.14 din 1904 şi reprodus de 

Dumitru Bălăeţ în Scrieri III de 

Ilarie Chedi, Editura Minerva, 

Bucureşti, 1990: “Reprezentantul 

limbii române din toate unghiurile pe unde Traian şi 

Aurelian au plantat Vulturii Romei – cum îi numeau 

membrii Academiei în epoca latinistă de cucernică 

amintire – s-au sporit anul acesta cu doi scriitori, cu 

d-nul Enea Hodoş, profesor la Caransebeş şi Dimitrie 

Dan, preot în comuna Straja din Bucovina. 

Noii membri corespondenţi ai Academiei trăiesc 

prea departe de metropola culturei române şi lucrează 

într-o direcţie prea puţin urmărită pentru ca numirea 

lor să nu producă oarecare surprindere. Pentru cei ce 

nu le cunosc activitatea, să servească următoarele şire 

ca informaţie: 

Fiului mai mare al răposatului dr. Iosif Hodoş, 

traducătorul lui Cantemir şi colaboratorul lui Papiu-Ilarian, 

d-lui Enea Hodoş i se cuvenea şi după vechime moştenirea 

scaunului pe care tatăl său îl ţinuse cu atâta demnitate. 

Din familia de publicişti, atât de numeroasă a 

Hodoşeştilor, Enea Hodoş singur a rămas în Ardeal, 

unde a ocupat demnitatea de profesor pe la diferite 

institute. De mai mulţi ani el propune limba şi literatura 


ENEA HODOŞ 

Membru corespondent al Academiei Române 

Aurel Turcuş 

română la Seminarul din Caransebeş şi fructul acestei 

îndeletniciri a fost, între altele, un Manual de istoria 

literaturii române, ajuns acum la ediţia a patra. 

Este o bună carte didactică, făcută în mare parte 

pe temeiul unor cercetări originale. Având o expunere 

uşoară şi limpede şi o împărţire raţională, manualul lui 

Hodoş a scos din întrebuinţare cartea absolut netrebnică 

a lui Lăzărici şi alte cărţi şcolare pline de greşeli. 

Câteva cărţi de didactică elementară gramatice 

şi stilistice ne arată pe dl Hodoş ca bun cunoscător al 

limbei române, luptător pentru noile principii de limbă 

literară, un merit cu care autorii cărţilor didactice de la 

Blaj şi nici chiar cei de la Braşov nu se 

pot lăuda încă. 

Pe terenul literaturii pure, d-l 

Hodoş ne-a dat un volum de Schiţe 

umoristice (Caransebeş 1887), satire 

şi critice severe la adresa unor mizerii 

sociale, manifestate în pătura semicultă 

a populaţiunii noastre. La apariţia lor, 

schiţele acestea au produs oarecare 

mişcare şi polemici aprinse între 

partizanii autorului şi filistenii corpului 

didactic. 

Cu statornicie însă, şi cu specială 

vocaţiune, d-l Hodoş s-a devotat 

literaturii populare, publicând până 

acum Poezii populare din Banat 

(Caransebeş, 1892, 1 vol, 230 p), 

Cântece bănăţene, Cântece cătăneşti 

şi Literatură populară aleasă – tot material adunat 

din Banat, ales şi coordonat cu priceperea omului de 

ştiinţă. Că d-l Hodoş nu este folclorist diletant, se vede 

din editarea critică a textelor, din observarea strictă a 

idiomului bănăţean şi mai cu seamă din prefaţa întâiului 

volum în care explică dialectul bănăţean. D-l B.P. 

Hasdeu în al său Etymologicum Magnum, vol III, p 

3127, zice vorbind despre prefaţa amintită, pe care o 

reproduce întreagă: 

“Tot ce s-a scris până acum mai nou, temeinic, 

şi mai neîncurcat asupra foneticei şi morfologiei subdialectului 

băbăţenesc se datorează d-lui Enea Hodoş, 

astfel că noi nu avem decât a reproduce aci literalmente 

cuvintele acestui june folclorist.” 

“Junele folclorist” a dobândit de atunci şi mai multă 

experienţă în cercetările sale, şi viitoarele lucrări vor lăsa 

desigur şi mai mulţumit pe autorul Etymologicului. 

Pe rând d-l Hodoş se afirmă ca bun cunoscător 

al Banatului, părintele Dan din Straja e distins pentru 

merite de acelaşi fel, ca scriitor bucovinean”. 


Aniversări - 165 

Un academician lugojean: Ágost Kanitz 

Ágost Kanitz, botanist, s-a născut la Lugoj 

în 25 aprilie 1843, şi s-a stins din viaţă în Cluj, la 

13 iulie 1896. A absolvit gimnaziul la Timişoara 

şi Nagy-Koroson. În 1861 a plecat la Viena pentru 

studii universitare. Aici, marea majoritate a timpului 

o foloseşte pentru studierea botanicii, 

îmbogăţindu-şi substanţial 

cunoştinţele din acest domeniu. 

Tatăl său, Simon Kanitz, chirurg, 

a fost medicul de familie al lui 

Heufel, iar fiul, Aristid, a studiat 

la Universitatea din Leipzig, unde 

a obţinut şi diploma de doctor în 

ştiinţe chimice. Acesta a scris o 

lucrare fundamentală, probabil teza 

sa de doctorat, intitulată Bazele 

ştiinţifice ale chimiei analitice. 

Distinsul lugojean ajunge 

profesor la Universitatea Regală 

“Fr. Iosif” din Cluj, în 1872, unde 

a organizat catedra de Şt. Naturii, 

dar şi Grădina Botanică clujeană, 

ocupându-se de îmbogaţirea şi sistematizarea 

colecţiei de plante a Universităţii. 

Academia de Ştiinţe Maghiară, în 1880, l-a 

ales membru corespondent, datorită activităţii sale 

ştiinţifice şi literare, desfăşurate, cu preponderenţă, 

în domeniul cercetării istoriografiei şi floristicii. 

Realizează lucrări importante în domeniul 

istoriografiei ca Geschichte der Botanik in Ungarn 

(Istoria botanicii în Ungaria, Hannover, 1863); Versuch 

einer Geschichte der ungarischen Botanik (Încercare 

de istorie a botanicii maghiare, Halle, 1865). 

Editează mai multe manuscrise care au aparţinut 

lui Kitaibel, Dioszegi şi Clusius. Din opurile sale 

floristice amintim: Plantele Slovaciei, lucrare pe 

care a scris-o asociat cu Schulzerrel şi Knappal. De 

asemenea, a alcătuit, împreună cu Aschersonnal, 

Catalogul plantelor din Muntenegru, Herţegovina, 

Bosnia, Serbia şi Albania, completând astfel tabloul 

floristicii din această zonă. Acelaşi lucru l-a făcut şi 

pentru plantele cunoscute din România. 

În cartea lui Hunfalvy a scris partea de fitogeografie 

a Ungariei, unde a prelucrat plantele culese 

în Asia Centrală, cu ocazia expediţiei efectuate de 

contele Szechenyi Bella în China. A colaborat şi cu 

Martius la întocmirea volumului Flora braziliană. 

În cotinuare, redăm denumirea unor plante 

Gheorghe Luchescu 

descoperite de el: Halorageae, Campanulaceae, Lobeliacae. 

Acelaşi neobosit cercetător, A. Kanitz, a 

redactat şi editat prima revistă de botanică în limba 

maghiară, între anii 1877-1892, care poartă denumirea 

de “Magyar Novenytani Lapokat” (“Revista 

de botanică maghiară”.) 

În luna iulie a anului 1857, 

la vârsta de 14 ani, cu sprijinul 

tatălui său, a reuşit să intre în 

posesia duplicatelor plantelor precum 

şi a unor valoroase lucrări de 

specialitate ale acestuia. Astfel, de 

timpuriu, a beneficiat de o orientare 

şi o informare temeinică în domeniul 

botanicii, descifrând multe din 

tainele acestei ştiinţe. 

Personalitatea sa de botanist 

se manifestă, cu intensitate, în trei 

direcţii importante: a) cercetări 

ştiinţifice în domeniul istoriografiei; 

b) floristica; c) activitatea 

didactică. 

a) Istoriografie – A fost primul domeniu pe 

care l-a abordat, încă din tinereţe, cu intenţia de a 

demonstra austriecilor că rezultatele obţinute în cercetarea 

florei maghiare se datoresc, în bună măsură, 

muncii asiduue făcute şi de către botaniştii maghiari 

de-a lungul timpului. 

De asemenea, editează o seamă de manuscrise 

valoroase ale unor botanişti care au trăit într-o 

perioadă mai îndepărtată. Aşa este cazul lui Kitaibelnek, 

din care publică un fragment aflat în lucrarea 

acestuia despre flora maghiară şi care a fost numit 

un Linnenek al maghiarilor. Tot aici sunt amintite 

şi călătoriile mai însemnate ale lui Kitaibelnek. 

Totodată, se ocupă şi de tipărirea mai multor manuscrise 

ale lui Heufel şi ale lui Dioszegi, precum şi 

câteva scrisori ale lui Clusius etc. 

b) Floristica. A. Kanitz a studiat în mod deosebit 

flora din jurul Ungariei şi, în paralel, se ocupă şi 

de cea exotică, realizând, în final, un apreciat studiu 

comparativ. Cât timp a studiat la Viena, Neilreich, 

un botanist de seamă austriac, a descoperit calităţile 

tânărului lugojean, pe care l-a dorit să-i fie colaborator 

la întocmirea studiului dedicat florei Ungariei. 

Aceasta legătură cu primul florist austriac a avut 

o influenţă semnificativă asupra activităţii sale de 

cercetare, deoarece prin colaborarea cu Neilreich 


23

Aniversări - 165 

a aflat o mulţime de lucruri de mare importanţă 

despre botanica descriptivă. Între anii 1879 – 1891, 

urmează catalogarea florei României şi a Dobrogei, 

lucrare editată cu titlul Plantae Romaniae (Plantele 

României). Dată fiind importanţa acestor cercetări, 

Academia Română l-a ales membru corespondent, 

iar regele l-a decorat cu Ordinul “Coroana României” 

în grad de cavaler. 

În lucrarea lui Hunfalvy, Condiţiile naturale 

ale Ungariei, capitolul Fitogeografie, a fost scris tot 

de către A. Kanitz. Experienţa acumulată cu prilejul 

studierii florei exotice, precum şi pe cea dobândită în 

cercetarea ierbarelor din străinătate, a valorificat-o 

la prelucrarea plantelor culese cu ocazia expediţiei 

din Asia Centrală. Această examinare a fost finalizată 

la Lejdaban şi Londra. Mai târziu, s-a preocupat de 

studierea plantelor existente în ierbarul din Sankt 

Petersburg. Efortul depus a fost răsplătit prin descoperirea 

unor exemplare noi, necunoscute până atunci, 

ca de exemplu: Stipa Aliciae, Corydalis, Hannae, Zygophyllum 

Loczyi, Androsace Mariae, Szechenyia 

Iloydioides etc. În cartea editată, nu fără mari cheltuieli, 

de către Martius, Flora braziliană, A. Kanitz a 

prelucrat familiile Haloraceneelor, Campanulaceelor 

şi Lobeliaceelor (Haynaldia, 1879). 

c) Activitatea didactică. După ce încheie 

perioadă de studii în străinătate, în 1869 se întoarce 

în Ungaria, la Magyar-Ovarra, unde se angajează 

ca profesor la Academia Economică din localitate. 

În această instituţie de învăţământ superior a predat 

disciplina ştiinţelor naturii. Academicianul I. Eotvos, 

în 1870, îl trimite din nou în lume. Cu acest 

prilej, Kanitz cutreieră aproape întreaga Europă, 

petrecându-şi mai mult timp în Germania, la Bonn. 

Aici a lucrat sub îndrumarea lui Hanstein, dedicându-se 

studierii fiziologiei, biologiei şi chirurgiei 

plantelor. Peste doi ani (1872), este numit profesor 

de botanică la Universitatea Regală “Fr. Iosif” din 

Cluj. Aici debutează printr-o substanţială activitate 

organizatorică: a înfiinţat facultatea şi catedra de 

botanică, apoi Grădina Botanică, respectând cu 

stricteţe toate principiile naturale ale sistemului. 

Munca depusă de el la Ierbariul Societăţii Muzeistice 

din Ardeal a devenit, o dată cu trecerea timpului, 

o societate botanistică de prim rang. Animat de o 

profundă însufleţire pentru botanică, A. Kanitz şi-a 

donat biblioteca personală, aproximativ 4000 de 

volume, Catedrei de botanică a Universităţii clujene, 

cu scopul de a sprijini cultivarea intensivă a ştiinţelor 

naturii în rândul studenţilor. Cu ajutorul revistei 

editate aici a reuşit să îmbogăţească schimburile 

de publicaţii cu străinătatea şi astfel să înzestreze 

biblioteca universitară cu valoroase lucrări ştiinţifice. 

De asemenea, a scris o lucrare de botanică generală, 

destul de voluminoasă (400 “foi”), care şi azi este 

un op de referinţă al domeniului, fiind studiată cu 

interes în toate facultăţile de profil. 

Trebuie să relevăm faptul că în laboratorul 

condus de A. Kanitz s-au format viitori specialişti, 

care au devenit cunoscuţi şi apreciaţi botanişti nu numai 

în Ungaria, ci şi în Europa. Datorită prodigioasei 

sale activităţi, botanistul a fost ales, de mai multe ori, 

decan la Catedra de matematică – Ştiinţele naturii, 

iar în 1887 este numit secretar al Universităţii clujene. 

Pentru competenţa sa ştiinţifică, în nenumărate 

rânduri, a fost solicitat să facă parte din jurii 

internaţionale, să participe la nenumărate congrese 

ştiinţifice. Astfel, în 1874 este secretarul juriului 

Expoziţiei Internaţionale de Grădinărit din Florenţa, 

iar în 1884 ia parte la Expoziţia de la Sankt Petersburg, 

unde face parte din juriu, aflat sub preşedinţia 

lui Baillon. Interesul lui Kanitz depus pentru reuşita 

manifestării a fost răsplătit de către ţarul Rusiei prin 

acordarea Ordinului “Sf. Ana” cl. a III- a. 

Este semnificativă opera sa desfăşurată pe 

tărâmul criticii botanice şi a răspândirii ştiinţelor 

naturii în lume. Ideile lui sunt cuprinse în mai multe 

volume, care, şi în momentul de faţă, sunt studiate 

şi apreciate. Meritele lui Kanitz au fost recunoscute 

de către 25 de foruri ştiinţifice internaţionale şi autohtone. 

Pentru reuşitele sale, în 1872, Academia din 

Lincei l-a ales membru corespondent iar mai târziu 

a devenit membru titular. 

A alcătuit nenumărate recenzii ale unor volume 

importante din lumea botanicii, pe care, uneori, nu le 

semna sau le semna cu iniţiale: AK, AK-z, A-z; n-g, 

A.K-z; K şi X. Aceste temeinice analize ne ajută să 

descoperim o altă latură importantă a cercetătorului 

lugojean, aproape necunoscut până acum, care face 

cinste oraşului său natal. 

Note: 

Revai Nagy Lexikona, vol XI, înregistrat nr. 

3; A. Pallas Nagy Lexikona vol X, înregistrat nr. 2, 

p. 102, Budapesta, 1895, cota: 99 – 385; Magyar 

Irok Elete es Munkai, vol. V, înregistrat nr. 47; 

Magyar Elitrajzi Lexikon, vol. 1, înregistrat nr. 45; 

Magyar Nagy Lexikon, vol. X, înregistrat nr. 46; 

Anuarul Universităţii din Cluj, pe anii 1872 – 1896, 

cota A: 51-91, lucrări aflate la Biblioteca Centrală 

Universitară „L. Blaga” din Cluj Napoca. 

Totodată, mulţumim şi pe această cale profesorului 

Koloman Gergely pentru ajutorul acordat în 

traducerea unor texte din limba maghiară. 



Nicolae Popea (1826-1908), membru 

titular al academiei române 

Ion PÂRVU 

Restaurarea Episcopiei Greco-Ortodoxe a 

Caransebeşului în anul 1865 a adus în prim plan 

recuperarea valorilor cultural-naţionale şi politice 

a românilor din Banatul istoric. După perioada de 

organizare instituţională (1865-1889), Episcopul 

Nicolae Popea (1889-1908) a abordat politica 

reformistă în toate domeniile. Contextul economic, 

social, cultural şi politic al acestei perioade facilitează 

înţelegerea politicii şi strategiei pe care ierarhul a 

adoptat-o în privinţa modului de implicare a Episcopiei. 

Demersurile noastre 

asupra perioadei, structurată 

pe şase capitole, surprind 

modul în care măsurile unei 

structuri omogene pe bază de 

regulamente şi proiecte, s-au 

răsfrânt asupra protopopiatelor 

şi parohiilor sub aspectul 

instituţiei bisericeşti, averilor 

mobile şi imobile, nivelului 

de instrucţie a preoţimii, 

învăţământului confesional şi 

nu în ultimul rând a mentalităţii 

credincioşilor, evidenţiind 

în acelaşi timp şi contribuţia 

Episcopiei bănăţene la formarea 

elitelor româneşti. 

Apariţia Episcopiei 

Caransebeşului s-a realizat în 

contextul evoluţiei ascendente 

a societăţii româneşti bănăţene 

în plan economic, politic, 

bisericesc şi cultural. Progresul provinciei în sensul 

modernizării a fost tensionat de acţiunile unor cercuri 

politice pentru a impune reîncorporarea Banatului la 

Ungaria, adică o revenire la situaţia existentă până la 

revoluţia din 1848-1849. Aceste acţiuni au cunoscut 

o amploare sporită spre sfârşitul deceniului şase. 

Perioada neoabsolutismului habsburgic a fost marcată 

de frământări politice pe plan intern, de experimente 

economice şi sociale care au avut consecinţe multiple 

în dinamica generală a societăţii. S-au adăugat 

o puternică criză financiară şi înfrângerile suferite în 

războiul din anul 1859 cu italienii şi francezii. 

Eşecul politicii neoabsolutiste a fost evident şi 

receptat ca atare de Curtea imperială din Viena. Din 

această realitate a rezultat o nouă orientare politică 

şi preocuparea de organizare a Monarhiei pe baza 

individualităţii provinciilor istorice. S-au realizat 

schimbări radicale în conducerea centrală şi slăbirea 

influenţei cercurilor politice aristocrate maghiare în 

sferele înalte din Viena. 

Apreciind că oficialităţile austriece şi Curtea 

din Viena au fost dispuse să facă concesii pentru 

a-şi salva interesele, cercurile politice maghiare şi-au 

intensificat presiunea la Viena pentru a se accepta reîncorporarea 

Banatului la Ungaria, pretenţie motivată 

pe aşa-zisul „drept istoric 

de stat”. Un nou moment 

în procesul reorientării politice 

din Imperiu a avut loc 

în primăvara anului 1860. 

În 5 martie 1860 a fost 

publicată Patenta imperială 

pentru convocarea Senatului 

Imperial înmulţit prin 

consilieri extraordinari din 

provinciile istorice. La acest 

for politic ca reprezentant al 

Banatului Timişean a fost 

numit Andrei Mocioni. 

În acest context de 

mare complexitate, demersurile 

noastre s-au orientat 

înspre relevarea raporturilor 

dintre conducătorii laici ai 

românilor bănăţeni pentru 

limbă şi naţionalitate, 

relaţiile acestora cu Episcopul 

Andrei Şaguna şi protosingelul Nicolae Popea 

de la Sibiu în perioada memorialisticii (memoriilor 

şi delegaţiilor greco-ortodoxe române la Curtea din 

Viena). 

Un prim şi important moment din şirul 

prefacerilor din societatea românească l-a constituit 

reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române şi 

despărţirea ierarhică de Patriarhia ortodoxă din 

Karlovitz. Apelurile şi Consfătuirile organizate de 

Andrei Mocioni au fost susţinute de cercurile politice 

maghiare în scopul contracarării opoziţiei sârbilor 

nemulţumiţi de anexarea Voivodinei la Ungaria 

(1860). În asemenea condiţii, printr-o scrisoare de 

mână din 24 decembrie 1864, împăratul Franz Iosif I 

a hotărât restaurarea Mitropoliei române, numirea lui 


25


Andrei Şaguna ca Mitropolit şi ridicarea Episcopiei 

transilvane la rang de Arhidieceză. În 8 iulie 1865 au 

fost publicate două Diplome imperiale prin care s-a 

decis reînfiinţarea Episcopiei Aradului şi înfiinţarea 

Episcopiei Caransebeşului. Eforturile Episcopiei 

din Caransebeş s-a orientat în această perioadă 

în structurarea protopopiatelor, a organizaţiilor 

învăţătorilor confesionali, Tipografiei, Librăriei şi 

Foii Diecezane, Institutului Teologic-Pedagogic ş. 

a. Totodată, deputaţii caransebeşeni la Congresele 

Naţional-Bisericeşti de la Sibiu au adus importante 

contribuţii pentru organizarea instituţional-eclesială 

specifică. 

Pentru fundamentarea autonomiei bisericeşti, 

Statutul Organic al Bisericii Greco-Ortodoxe Române 

s-a realizat de către A. Şaguna, în climatul proiectelor 

succesive ale mediului intelectual bănăţean. 

După instaurarea regimului Dualist (1867), legile 

administrative, politice, şcolare ş. a. au defavorizat pe 

românii din Monarhie şi implicit pe greco-ortodocşii 

din Episcopia Caransebeşului. La sfârşitul deceniului 

opt al secolului XIX, climatul intelectual şi social din 

Dieceză era perfect racordat celui politic coordonat de 

Traian Doda, Vicenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni. 

Alegerea şi instalarea Episcopului N. Popea 

(1889) în Scaunul eparhial de la Caransebeş a dat 

satisfacţie grupării aderenţilor P. N. R. din acest Cerc 

electoral şi Mitropolitului M. Romanul care a întâmpinat 

mult timp la Sibiu opoziţia acestuia. Programul 

politico-bisericesc al Episcopului Popea, structurat 

în „perioada sibiană” a găsit în mediul diecezan un 

climat propice pentru implementarea reformelor. 

Teza conturează profilul ierarhului N. Popea, 

atât în evoluţia sa de intelectual şi om politic, cât şi 

din punct de vedere eclesial. N. Popea a fost reconsiderat 

pe baza documentelor de arhivă, dovedindui-se 

„vina” de a fi condus o partidă „naţionalbisericească” 

la Sibiu şi Caransebeş: autor al unor 

broşuri „anonime” ce atacau funcţionarii consistoriali 

sibieni care-i făceau opoziţie după 1873. Rolul său 

a fost să mobilizeze toate resursele, să impună şi să 

consolideze în teritoriul bănăţean Episcopia Greco- 

Ortodoxă, conservându-i tradiţiile şi moştenirea 

greco-orientală, să întărească raporturile cu societatea, 

cu greco-catolicii din Banat, alături de care s-a 

implicat în susţinerea intereselor naţionale. 

Analiza sinoadelor şi a consistoriilor diecezane 

dezvăluie politica promovată de guvernanţii 

maghiari faţă de români, supuşi unui proces intens de 

maghiarizare prin învăţământ şi excluşi din funcţiile 

publice. Cu toate că N. Popea nu s-a implicat în mod 

direct în mişcarea naţională, aderarea sa la Programul 

P. N. R., de natură să-i atragă suspiciunea din partea 

autorităţilor, sprijinul acordat clerului participant 

direct la această mişcare, ca şi poziţia de atragere a 

laicilor la susţinerea Bisericii, evidenţiază mai mult ca 

niciodată până în perioada păstoririi sale, o apropiere 

până la identificare între Biserică şi naţiune şi o ascensiune 

a relaţiilor cu Regatul român. 

Chemat în anul 1889 să păstorească Episcopia 

Greco-Ortodoxă bănăţeană aflată într-un proces de organizare, 

N. Popea, cu o bogată experienţă dobândită 

în ambianţa Sibiului în calitate de secretar al Mitropolitului 

Şaguna, dar şi de membru al instituţiilor 

care contribuiau la conducerea Episcopiei, a căutat 

să acomodeze organizarea internă a Episcopiei 

bănăţene la cerinţele timpului său, impuse de marile 

prefaceri traversate de Biserica Ortodoxă Română 

în procesul definirii ideatice în urma Congreselor 

Naţional-Bisericeşti. Situată într-un spaţiu grecoortodox 

român majoritar, alături de Episcopia Greco- 

Catolică a Lugojului, Episcopia Caransebeşului a 

ales să continue colaborarea pe multiple planuri cu 

greco-catolicii din Banat şi din întreaga Monarhie în 

interesul naţiunii române. 

Starea precară a edificiilor bisericeşti şi şcolare, 

lipsa situaţiilor exacte în privinţa averilor imobile 

din parohii, dezordinea din evidenţele protocoalelor 

matricole, ca şi existenţa unei preoţimi lipsită de 

pregătirea corespunzătoare, au determinat elaborarea 

unei strategii de conducere axată pe constituirea de 

programe şi comisii cu sarcini şi atribuţii concrete. 

Teza conturează profilurile oamenilor Episcopiei, 

atât în postura de parohi, protopopi, cât şi în 

cea de Vicar Episcopesc care reuşeşte să conducă şi 

să consolideze instituţia, conservându-i tradiţiile şi 

moştenirea greco-orientală. În sarcina acestora au 

fost stabilite atribuţii concrete în vederea rezolvării 

dificilelor probleme constatate în parohii în paralel 

cu publicarea actelor legislative ale căror prevederi 

veneau în sprijinul Bisericii, şcolii şi preoţimii. 

Existenţa mai multor componente administrativ-economice 

anterioare organizării Episcopiei, 

cu puternice tradiţii de autonomie în zona Banatului 

istoric s-a reflectat după 1872 într-o puternică Comunitate 

de Avere cu numeroase tendinţe politice 

„naţionaliste” (româneşti). O asemenea abordare a 

problemei îşi găseşte raţiunea în faptul că preotul şi 

învăţătorul confesional din fosta „graniţă bănăţeană” 

era al comunei bisericeşti şi reprezenta interesele 

acesteia. Convergenţa acestor interese dovedea încrederea 

acordată de enoriaşi vieţii religioase cu numeroase 

aspecte tradiţionale şi „moderniste”. Lucrările 

sinodale nu s-au limitat numai la relaţiile cu oficiile 

protoprezbiterale şi parohiale, în funcţie de prevederile 

Statutului Organic ci, în cele mai multe cazuri au 



abordat problemele concrete ale societăţii creatoare 

şi beneficiare ale Fondurilor şi Fundaţiilor. 

Sistemul realist de conducere al Diecezei a 

reuşit să rezolve, în cea mai mare parte, discrepanţele 

de ordin material existente între preoţi sau între 

învăţători, în special sub aspectul sistematizării 

salariilor preoţeşti şi a întregirii celor învăţătoreşti. 

Pretutindeni, existenţa autonomiei comunelor 

bisericeşti asigura comitetelor parohiale posibilitatea 

de a-şi întreţine, ridica şi susţine bisericile şi şcolile 

proprii. 

Ajutorul acordat de Episcopie în vederea 

ridicării de către comunele bisericeşti a lăcaşurilor 

de cult a fost o practică devenită aproape tradiţie în 

privinţa susţinerii unor comunităţi cu stare materială 

nesatisfăcătoare. Venirea în Banat a Episcopului 

Popea a fost de natură să sporească prestigiul Bisericii 

Greco-Ortodoxe Române ca urmare a măsurilor 

întreprinse în vederea consolidării parohiilor şi a numirii 

unui număr mare de preoţi cu studii sistematice, 

dispuşi cu precădere în parohiile vacante, la solicitarea 

expresă a comunelor bisericeşti. Rezultatul politicii 

promovate în perioada păstoririi s-a evidenţiat prin 

sporirea numărului de parohii şi asumarea treptată a 

sarcinilor confesionale din partea tuturor enoriaşilor, 

înregistrându-se o creştere şi stabilitate a lor, până în 

perioada de început a noului secol. 

Mentalitatea distinctă constatată în fosta 

„graniţă bănăţeană”, generată de susţinerea economică 

a Comunităţii de Avere, a determinat abordarea 

comparativă a problemelor complexe, economice, 

eclesiale şi politice înregistrate în aceste comunităţi, 

la nivelul atitudinii manifestate de credincioşi faţă de 

susţinerea bisericii şi preotului, dascălului şi ierarhului. 

Problemele politico-economice din comunele 

bisericeşti ale acestei regiuni nu s-au putut rezolva în 

întregime nici după trecerea P. N. R. la noul activism, 

cu atât mai puţin din considerente de ordin eclesial. 

Slabul determinism al unor preoţi şi învăţători din 

Cercul electoral al Caransebeşului s-a repercutat 

asupra comportamentului alegătorilor, impunându-se 

în zonă conducători politici şi economici proguvernamentali. 

Pentru Biserica Greco-Ortodoxă Română a 

Caransebeşului, momentul a coincis cu susţinuta luptă 

de apărare a societăţilor cultural-naţionale: Reuniunea 

învăţătorilor, Conferinţele învăţătoreşti, Reuniunile 

de lectură; Cassinele Române, Societăţile de cânt şi 

muzică, Reuniunile Femeilor Române, Reuniunea 

pentru un Fond de Teatru Român, Asociaţiunea 

(ASTRA) ş. a. 

Totodată, începând cu deceniul nouă al secolului 

XIX, Episcopul Popea a promovat în funcţii 

de conducere oameni care erau şi fruntaşi ai P. N. R. 

local. Între 1890-1905, N. Popea a avut un sprijin 

constant din partea unor militanţi pentru drepturi 

naţionale precum: P. Barbu, D. Cioloca (profesori la 

Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş), F. 

Musta, T. Bădescu, M. Popovici, A. Ghidiu, G. Popovici, 

T. Miclea ş. a. 

Analiza actelor consistoriale şi sinodale prin 

activitatea deputaţilor laici şi eclesiali, activitatea 

comisiilor de specialitate relevă multă seriozitate 

şi corectarea activităţii pe parcurs. De altfel, majoritatea 

intelectualilor de marcă ai Banatului s-au 

regăsit într-un fel sau altul antrenaţi în activităţile 

complexe ale Bisericii Ortodoxe Române din Dieceza 

Caransebeşului. 

Un capitol distinct a fost dedicat implicării 

Bisericii în susţinerea Şcolii confesionale româneşti 

din Banat. Preluând în 1889 numeroase şcoli confesionale 

aflate într-o situaţie precară, Episcopul 

Popea a alcătuit un Program coerent de susţinere a 

acestora, regulamente şi un Fond de pensiune pentru 

învăţători. Lui i se datorează înfiinţarea Cursului IV la 

Institutul Teologic din Caransebeş, Internatul acestei 

şcoli medii, Biblioteca Institutului, edificarea a numeroase 

şcoli româneşti în comunele bisericeşti, salvarea 

unor preoţi, învăţători şi profesori care, pentru vina 

de a fi refuzat să predea în limba maghiară (conform 

Legii şcolare din 1907), Ministerul Cultelor solicita 

suspendarea lor. 

A rămas un punct de cotitură în istoria culturalnaţională 

a românilor bănăţeni intrarea Asociaţiunii 

(ASTRA) în Banat prin Adunarea generală de la Lugoj 

(1896), la care Episcopia Caransebeşului a avut o 

contribuţie însemnată. Aspectul progresist, modern 

şi totodată destinat întăririi conştiinţei naţionale a 

românilor din Monarhie s-a evidenţiat peste câţiva 

ani în înfiinţarea despărţămintelor Asociaţiunii 

(A.S.T.R.A.) în Dieceză, pe structura administrativă 

a protopopiatelor şi cu deplina participare a ierarhilor, 

preoţilor, învăţătorilor şi profesorilor alături de 

intelectualii laici. 

În paginile lucrării de faţă au fost abordate 

pastoralele şi cuvântările sinodale ale Episcopului 

Popea. Cuvintele evlavioase ale ierarhului s-au raportat 

întotdeauna la problemele concrete ale societăţii 

româneşti, îndemnând la iubire, bună înţelegere, la 

păstrarea valorilor strămoşeşti precum credinţa, munca, 

Şcoala în limba română, moralitatea şi religiozitatea. 

Aceleaşi îndemnuri le-a adresat Episcopul prin 

circularele sale preoţilor şi învăţătorilor confesionali, 

îndemnându-i să le lămurească poporului. Totodată, 

el a insistat ca aceştia să ofere exemple de urmat prin 

activitatea lor eclesială, socială sau economică. Activismul, 

moderaţia, realismul şi adaptarea metodelor 


27


şi practicilor la situaţiile mereu schimbabile au stat 

în atenţia ierarhului în ceea ce a scris, cuvântat sau 

întreprins. 

Episcopului N. Popea românii de pretutindeni 

îi datorează recunoştinţă pentru determinismul său 

istoric şi eclesial suficient de bine întemeiat ştiinţific 

în cărţile destinate lor, în alegerea sa ca membru 

al Academiei Române. Şagunismul şi seriozitatea 

ştiinţifică a ierarhului l-au înscris definitiv în rândul 

istoricilor români, alături de A. D. Xenopol şi N. Iorga 

deşi, dintr-o comoditate şi o suficienţă intelectuală el 

este considerat încă doar un istoric al Bisericii Greco- 

Ortodoxe Române. 

Acţiunea amplă a românilor din Monarhie de a 

susţine Memorandum-ul (1892-1894) l-a aflat pe N. 

Popea în situaţia de a tolera manifestările promemorandiste 

ale protopopilor, preoţilor, învăţătorilor şi 

comunelor bisericeşti din subordinea sa. Întrunirea 

secretă convocată de guvernanţi la Budapesta pentru 

reprezentanţii celor două Biserici româneşti din 

Monarhie (1894) l-a situat pe N. Popea într-o poziţie 

vădit promemorandistă, mai „radicală” decât a Mitropolitului 

M. Romanul, ceea ce i-a sporit încrederea 

în rândul credincioşilor săi din Dieceză şi în mod 

deosebit în rândul poporului discriminat şi supus unui 

proces politic nedrept. 

Parteneriatul politico-bisericesc cu Budapesta 

nu s-a dovedit decât o faţadă pentru deputaţii maghiari 

care au ignorat permanent autonomia instituţiilor 

cultural-naţionale româneşti. Proiectul statal de 

salarizare a învăţătorilor, combătut de Episcop în 

Casa Magnaţilor (1893) a urmărit, sublinia el, „asimilarea 

sau maghiarizarea naţionalităţilor nemaghiare 

din patrie”. Intenţiile Budapestei şi nerezolvarea de 

către ierarhi a „potolirii agitaţiilor” promemorandiste 

în diecezele lor s-au lovit de zidul impenetrabil al 

fruntaşilor P. N. R. judecaţi la Cluj în Procesul memorandist 

(1894). O luptă permanentă a desfăşurat-o 

Episcopia pentru contracararea efectelor negative 

ale legilor politico-bisericeşti din ultimul deceniu al 

secolului XIX. Şi de data aceasta, înţelepciunea ierarhului 

de la Caransebeş a reuşit să găsească o cale de 

mijloc pentru adaptarea Bisericii la noua legislaţie. 

Societatea românească de rit greco-ortodox a înţeles, 

în cea mai mare parte să adopte „modernismul civil”, 

detectabil în legislaţia statală, păstrând totodată ceea 

ce însemna valoros în structura sa tradiţională. 

Din perspectiva elementului românesc creator 

de cultură proprie, sub îndrumarea Episcopului aureolat 

de titlul academic şi de rezistenţa sa din Casa 

Magnaţilor, preoţii, învăţătorii greco-ortodocşi şi 

credincioşii comunelor bisericeşti s-au ridicat la 

înălţimea înţelegerii acestui deziderat al valorificării 

limbii române, documentelor vechi, cărţilor bisericeşti 

ş. a. pentru „culturalizarea poporului”. S-au întâlnit 

pe aceleaşi coordonate ale sintezei cultural-naţionale 

româneşti aceleaşi obiective ale Academiei Române, 

Episcopiei Greco-Ortodoxe a Caransebeşului cu cele 

ale societăţii bănăţene de la începutul secolului XX, 

aflată în plin proces de modernizare, europenizare şi 

progres. 

Reformismul întreprins de Episcop în structurile 

şcolii greco-ortodoxe române a urmat o veche 

tradiţie „bănăţeană” a perioadei stăpânirii vieneze, 

impuse de Budapesta după 1867 sub acoperirea unei 

aşa-zise legislaţii necesare modernizării acestui sector 

esenţial pentru politica statală. Ministerul Cultelor şi 

Instrucţiunii Publice de la Budapesta considera şcolile 

confesionale greco-ortodoxe române din Episcopia 

Caransebeşului şcoli comunale. De pildă, în 1890, 

după statistica oficială în fosta „graniţă” bănăţeană 

mai exista doar Şcoala confesională din comuna 

Pătaş. Cu toate acestea, având în vedere faptul că 

preoţii greco-ortodocşi români erau preşedinţi (directori) 

ai scaunelor şcolare comunale, Episcopia 

Caransebeşului a rămas împreună cu comunele 

bisericeşti aferente, instituţia de organizare şi rostuire 

a şcolilor. Reforma întreprinsă de Episcopul 

Popea a fost determinată de considerente naţionale 

şi totodată de motive economice: fondurile culturale 

destinate românilor erau tot mai limitate, cerinţele 

Statului erau tot mai mari şi singura soluţie posibilă 

s-a dovedit decentralizarea învăţământului. Succesiunea 

de legi şcolare din a doua jumătate a secolului 

al XIX-lea şi din primii ani ai celui următor a adus 

şcoala românească în situaţia de a restrânge numărul 

de ore în limba maghiară. Fără să ţină cont de autonomia 

culturală şi politică solicitată şi de Biserică, 

guvernanţii impuneau dascălilor români să înveţe şi 

să predea în limba maghiară, în schimbul întregirii 

salariilor lor de la Stat. Era un precedent periculos 

faţă de care Episcopia a luat atitudine, mobilizând 

fondurile şcolare. 

Restructurarea Reuniunii învăţătorilor grecoortodocşi 

români din dieceza Caransebeşului sub 

directa conducere a Episcopiei a pus activitatea 

de susţinere a învăţământului românesc în fruntea 

măsurilor de apărare a autonomiei românilor 

bănăţeni din punct de vedere cultural-naţional. Stau 

mărturie nenumăratele liste de contribuire deschise 

de Episcopie şi de societăţile culturale subordonate 

acesteia, spectacolele Cassinelor Române din sute 

de localităţi bănăţene, bursele fundaţiilor Diecezei, 

fondurile create de aceasta în scopul ajutorării şcolilor 

sărace, ridicării de edificii şcolare, dotării sălilor de 

clasă, ajutorării învăţătorilor, preoţilor, văduvelor şi 



orfanilor acestora. De asemenea, preocuparea Episcopiei 

pentru găsirea căilor necesare atragerii tinerilor 

români din Banat la instrucţia teologică şi pedagogică 

a Institutului din Caransebeş a fost situată pe primul 

plan în senatele şcolare ale consistoriilor. Unde s-a 

aflat domeniu deficitar, acolo s-a acţionat pentru 

înfiinţarea şi augmentarea unui fond. 

S-a încercat definitivarea unei reforme şi în 

„stabilimentele” Tipografiei şi Librăriei Diecezane 

din Caransebeş care, prin grija Episcopului, şi-a extins 

considerabil activitatea după 1889. S-a întocmit 

un Regulament în acest sens, au sporit comenzile, 

înregistrându-se an de an bilanţuri pozitive; cărţi de 

beletristică şi popularizare a ştiinţelor, manuale ş. 

a. tipărite la Caransebeş au fost destinate şcolilor, 

bibliotecilor parohiale şi şcolare într-un efort de culturalizare 

şi alfabetizare care se împletea cu dezideratele 

Reuniunii învăţătoreşti şi cele ale Asociaţiunii 

(ASTRA). 

Episcopul N. Popea a adus la Caransebeş 

spiritul Tribunei (Sibiu), al cărui mentor a fost 

mult timp înainte de 1889, a favorizat ideile şi căile 

sămănătorismului şi junimismului din România. 

De altfel, considerăm că influenţa Episcopului 

asupra intelectualilor români din Banatul istoric a 

prelungit direcţia „şagunistă” sibiană într-un spaţiu 

al conştiinţelor trezite la intenţionalitatea sintezei 

necesare, româneşti, confesionale şi mai ales etnice. 

Paradigma Episcopul cărturar folosită deseori în 

privinţa lui N. Popea ar putea fi întregită, pe drept 

cuvânt, cu cea de Episcop îndrumător al istoriografiei 

bănăţene româneşti pentru sfârşitul secolului al XIXlea 

şi începutul celui următor. El a oferit prin întreagai 

operă şi activitate un sprijin esenţial intelectualilor 

din Dieceză (şi nu numai) în rostuirea şi luminarea 

poporului. Cuvântul românesc tipărit a întregit şi 

a lămurit poporul asupra drepturilor sale fireşti, a 

crescut o nouă generaţie de intelectuali comunitari, 

de ţărani, meşteşugari şi negustori dispuşi să-şi asume 

rostul vizionar românesc: unirea Banatului istoric cu 

Regatul României. 

Întărirea aşezămintelor bisericeşti şi şcolare 

(Şcoala, „fiică a bisericii”) a fost un imperativ social: 

siguranţa şi stabilitatea lor au avut la bază consolidarea 

religiozităţii şi a moralităţii poporului. Atitudinea 

activă şi constructivă a fost temelia acestor aşezăminte 

atât de greu încercate de-a lungul vremii. Unitatea 

dintre Biserică şi naţiunea română dreptcredincioasă 

se putea menţine dacă societatea nu aluneca pe 

panta relelor considerate (şi combătute) ca atare: 

„concubinatele” (concubinajele), alcoolismul, luxul, 

lenea, lipsa de iniţiativă în muncă şi afaceri, socialismul, 

sectele neoprotestante ş. a. Nenumărate acte 

consistoriale, circulare, rapoarte ale protopopiatelor 

sau oficiilor parohiale cuprind date despre existenţa 

într-o măsură mai mare sau mai mică a acestor rele 

sociale, evoluţia/involuţia pe anumite perioade, 

cauzele lor şi măsuri concrete destinate desfiinţării 

acestor fenomene considerate străine românilor din 

generaţiile anterioare. 

Episcopul Popea a ţinut să participe de cele mai 

multe ori la omagierea şi pomenirea unor personalităţi 

marcante ale luptei naţionale duse de românii din fosta 

graniţă „bănăţeană”, precum A. Şaguna, I. Popasu, 

E. Gojdu, T. Doda ş. a., a respectat şi a transmis 

mai departe (protopopiatelor) deciziile Mitropoliei 

privind omagierea împăratului Franz Iosif I, dar s-a 

opus în mod categoric omagierii „mileniului statului 

ungar” şi al întemeietorului regatului medieval, 

Ştefan I. Omagierile şi pomenirile unor personalităţi 

româneşti întemeietoare de biserici, şcoli, fundaţii, 

asociaţii cultural-naţionale erau lăsate ca organizare 

şi manifestare la dispoziţia comitetelor parohiale. De 

aceea, de cele mai multe ori, acestea se transformau 

în adevărate sărbători naţionale destinate întăririi 

conştiinţei etnice a românilor bănăţeni. Înţelegem 

astfel cum preoţii şi învăţătorii greco-ortodocşi 

români din Banatul istoric obţineau sprijinul tacit al 

comitetelor parohiale, protopopiatelor şi Episcopiei în 

a face o selecţie necesară între slujbele de pomenire 

ale personalităţilor româneşti şi cele de „amintire 

negativă”. Această tactică abordată de Episcopie a 

pus statul maghiar în imposibilitatea de a interzice 

respectivele „manifestaţii culturale”. 

În consens cu programul politic al P. N. R., 

proiectele economice întăreau societatea românească. 

De aceea, o parte din activitatea Episcopiei a fost 

orientată în sens modern, capitalist, spre obţinerea 

de fonduri necesare diverselor activităţi prin arendarea 

unor terenuri din domeniile Visag, Marginea 

ş. a. Contractele de arendare către particulari sau 

comunele politice cuprindeau şi clauze precum: 

viaţa religios-morală apropiată de normele Bisericii 

Greco-Ortodoxe, participarea antrenorilor, regulat, 

la slujbele religioase ş. a. Totodată, Episcopia, protopopiatele, 

comitetele parohiale aveau fonduri depuse 

la băncile româneşti bănăţene din Timişoara, Lugoj, 

Caransebeş, Mehadia ş. a., conduse tot de către oameni 

ai Bisericii. Afacerile eparhiale de acest fel se 

rezolvau în cadrul legal al sinoadelor eparhiale şi în 

consistoriile diecezane. 

Alegerea membrilor sinodali şi congresuali 

constituia cel mai important şi cel mai reprezentativ 

moment al vieţii comunităţilor greco-ortodoxe 

române, implicând responsabilitate şi un grad de 

participare mare. „Scrutinarea” însemna partici- 


29


parea efectivă a mirenilor la desemnarea propriilor 

reprezentanţi în adunarea clerului şi poporului credincios. 

În acest sens, fiecare Cerc electoral alegea trei 

deputaţi (un preot şi doi mireni); clericul era ales „prin 

toţi preoţii”, iar mirenii „prin toţi membrii sinoadelor 

parohiale din acel cerc electoral”. Supravegherea 

alegerilor era încredinţată comisarilor consistoriali. 

La data stabilită, prin circulara episcopală, clericii sau 

mirenii se adunau la locul indicat şi prin vot secret 

alegeau presidiul. Deputaţii aleşi primeau mandate 

din partea comisiei electorale. În lipsa unei vieţi politice, 

cu adevărat democratice, românii din Monarhie 

şi implicit cei din Episcopia Caransebeşului au folosit 

acest exerciţiu electoral naţional-bisericesc pentru 

a-şi desemna reprezentanţii în organele de conducere 

ale Bisericii. Fără a se substitui deputaţilor dietali 

şi organelor de conducere administrative, deputaţii 

sinodali şi congresuali ai Diecezei au contribuit întro 

măsură suficientă şi necesară la analiza şi deciziile 

de importanţă capitală pentru comunele bisericeşti. 

Cei mai reprezentativi intelectuali laici şi eclesiali ai 

românilor bănăţeni s-au aflat ca deputaţi sinodali sau/ 

şi congresuali alături de episcop şi adunările poporale, 

împotriva proiectelor de legi care ameninţau 

autonomia bisericească şi şcolară. În acest sens, ei 

au combătut proiectele de legi politico-bisericeşti 

(matricolele civile, căsătoria civilă, grădiniţele de 

copii) din 1891-1893; proiectul de lege şcolară din 

1893; proiectul de lege şcolară din 1904 şi Proiectul 

de legi şcolare („Appönyi”) din 1907. 

Analiza timpului istoric îndreptăţeşte pe 

cercetător să evite cuprinderea aspectelor de organizare 

instituţional-eclesială în ecuaţii sau sintagme 

din considerentul unor realităţi atunci vii şi inseparabile. 

Aspectele exterioare şi cele interioare ale 

instituţiei eclesiale la sfârşitul secolului al XIX-lea 

şi începutul secolului XX însemna nu numai participarea 

ei, mai ales implicarea cu responsabilitate a 

Bisericii şi a credincioşilor. Pe de altă parte, aspectul 

intrinsec al credinţei în factorii de decizie ai Eparhiei 

Caransebeşului denotă existenţa unei dimensiuni 

psihovolitive a credincioşilor care, peste timp, este 

greu de cuprins în date statistice, deoarece pilda vie a 

lui Isus Hristos însemna jertfă mărturisită, pildă care 

a depăşit, deseori, manierismul sau istorismul, dar, 

implementată socialului, a dat roade peste aşteptări: 

„nu-i cu putinţă a fi membru cu adevărat al acestei 

biserici fără a cunoaşte viaţa pământească a întemeietorului 

ei; modelul a toată înţelepciunea şi virtutea”, 

scria exegetul P. Barbu în pragul secolului XX, 

într-un timp atât de grăbit în a moderniza structurile 

tradiţionale de dragul unei europenizări şi liberalizări 

cu soluţii contradictorii. 

Mentalităţile erau în schimbare pentru 

Banatul interculturalismului şi plurietnismului. 

Tradiţionalismul nu a cedat teren, aşa cum s-ar crede 

la prima vedere, ci s-a adaptat din mers, devenind altceva 

prin racordarea la noile realităţi. Cu alte cuvinte, 

organizarea după imperativul „modernist” trebuie 

văzută mai puţin în rezultate şi mai mult în direcţiile 

şi ideile oferite ca alternative zonale la ceea ce părea 

străin, cosmopolit şi ca atare „periculos” pentru 

poporeni. Discursul Episcopului, conţinutul circularelor 

consistoriale relevă şi aceste aspecte, prinse 

în sintagme grăitoare şi pilde ale înţelepciunii. 

Organizarea şi reorganizarea Episcopiei 

Caransebeşului a depins în mare măsură de structurile 

economice, sociale, politice, religioase şi culturale 

ale Banatului istoric în a doua jumătate a secolului 

al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului următor. 

Cu alte cuvinte, ele au corespuns cerinţelor societăţii 

româneşti aflată sub controlul politic al cercurilor 

guvernamentale maghiare, dar conştientă de propriile 

interese. De aici, aspectul contradictoriu al unor 

măsuri şi contramăsuri pe care organele de decizie ale 

Diecezei erau nevoite să le ia. De fapt, erau ajustări 

şi reajustări necesare la câţiva ani o dată, mai ales în 

perioadele de criză economică, financiară şi socială 

cu care s-a confruntat Statul în primii ani ai secolului 

XX. Oamenii politici români din Monarhie, Biserica 

Greco-Ortodoxă Română din Stat şi întregul corp 

social românesc din Banatul istoric au înţeles că 

politica ministerelor din Budapesta era dominată nu 

de principiile economice, ci de cele etno-politice, 

subordonate intenţiei făuririi „naţiunii maghiare 

unitare”. Aspectul în sine a fost catalizatorul unor 

suspiciuni reciproce între Budapesta şi Episcopia 

Caransebeşului. Fiecare a încercat să avanseze pe 

un teren nesigur din punct de vedere al reformelor 

necesare. Factorul economic a grevat asupra celui 

politic în mod evident, atât din punct de vedere al 

orientării capitaliste spre un progres evident, cât şi 

din punct de vedere programatic. În câteva decenii, 

principiul dreptului istoric „paşoptist” a fost înlocuit 

de românii din Stat prin cel economic şi etnic cuprins 

în sintagma mobilizatoare: cine stăpâneşte pământul 

(ca proprietăţi agricole), acela îşi făureşte viitorul 

politic. Ori, statisticile oficiale, deşi supuse presiunilor 

politice ale Budapestei, ofereau date concludente în 

favoarea românilor bănăţeni: peste 50% din populaţia 

Banatului era de etnie română. Pe această bază etnică 

s-au implementat toate măsurile reformatoare ale 

Episcopiei Caransebeşului. 

Banatul cuprindea o populaţie românească în 

cea mai mare parte greco-ortodoxă şi rurală, sensibilă 

la fluctuaţiile crizelor din primii ani ai secolului 



XX. Ca atare, orice măsură organizatorică luată de 

guvernanţi putea genera situaţii de nemulţumire şi 

frustrare. Deciziile Episcopiei Caransebeşului au fost 

urmărite în special de această categorie socială cu 

interes. Totodată, factorii de răspundere ai Eparhiei 

Caransebeşului au înţeles să apere proprietatea, familia, 

credinţa ţăranului român din Banatul istoric, 

să-i ofere pârghiile socio-economice şi morale. După 

1900 a crescut preocuparea oamenilor politici români, 

a Bisericii, juriştilor ş. a. pentru întărirea păturii 

mijlocii rurale şi urbane generatoare de progres şi stabilitate. 

Această categorie a oferit constant aprobarea 

şi ridicarea materială a comunelor bisericeşti. 

Rezultatele remarcabile ale românilor bănăţeni 

de a se chivernisi şi a cumpăra pământuri, sprijiniţi 

de băncile româneşti, încurajaţi de Episcopia 

Caransebeşului, i-a făcut pe unii analişti maghiari 

radicali să considere aceste activităţi ca fiind parte 

dintr-un plan strategic, de lungă durată, al P. N. R. 

Pe de altă parte, colonizările maghiare din Banat, 

în defavoarea unor comune româneşti a nemulţumit 

profund oamenii politici români, determinând proteste 

în congregaţiile comitatense, Parlament şi 

presă. Pierderea unor pârghii economice şi apariţia 

unor colonişti de altă confesiune a îngrijorat profund 

Episcopia Caransebeşului, care s-a implicat prin 

ierarhii şi preoţii săi în susţinerea comunelor româneşti 

ameninţate economic, religios şi etnic. De aceea, organizarea 

şi reorganizarea Diecezei Caransebeşului, 

a protopopiatelor, reducerea sesiilor preoţeşti, au ţinut 

cont de aceste aspecte. 

Realităţile ireconciliabile determinate de 

confruntarea celor două ideologii mai vechi: „dacoromânismul” 

şi „statul maghiar unitar” au exacerbat 

uneori modelele de comportament şi atitudinile etnopolitice 

în rândul unor preoţi şi dascăli. Mândri de 

apartenenţa lor „daco-romană”, unii învăţători au 

avut de suferit persecuţiile autorităţilor locale sau 

centrale. Elocvente sunt în acest sens atitudinile 

învăţătorilor români cu prilejul participării lor la 

inaugurarea Muzeului şi Palatului Asociaţiunii (AS- 

TRA) din Sibiu (1905) sau la Expoziţia Jubiliară de 

la Bucureşti (1906). 

Episcopia a primit permanent din partea 

Budapestei sau Lugojului sesizări despre agitaţii 

ale preoţilor, învăţătorilor şi profesorilor în rândul 

românilor din comunele lor. Ca atare, Episcopul 

Popea a fost nevoit să atenţioneze deseori protopopii 

tractelor respective să nuanţeze şi să modeleze discursul 

respectivilor „agitatori” în aşa măsură încât să 

nu determine reacţia violentă a autorităţilor. Politica 

Diecezei s-a întemeiat în acest sens pe o pleiadă de 

intelectuali români aderenţi ai P. N. R., precum P. 

Barbu, profesor la Institutul Teologic şi Pedagogic 

din Caransebeş şi redactor al Foii Diecezane. În 

organul Eparhiei, P. Barbu a scris: „învăţătorii nu-şi 

renegă neamul, adevărul, tinerimea română şi poporul 

român”. 

Interesele politice, orgoliile personale ale 

unor conducători locali proguvernamentali, precum 

C. Burdia, au grevat în mod nefericit asupra 

întregului efort de mai multe decenii al Diecezei pentru 

înfiinţarea la Caransebeş a unui Gimnaziu în limba 

română. C. Burdia a câştigat alegerile parlamentare 

din Cercul electoral al Caransebeşului (1905), a 

avut relaţii sus-puse la Budapesta şi, în 1907, a inaugurat 

Gimnaziul în limba maghiară la Caransebeş. 

Documentele de arhivă demonstrează efortul susţinut 

al Episcopiei, aderenţilor P. N. R. şi Comitetului 

parohial local pentru redobândirea fondurilor vechii 

Reuniuni învăţătoreşti administrată de Municipalitate. 

Acerbe conflicte s-au dus între proguvernamentali şi 

aderenţii P. N. R. (unii dintre proguvernamentali fiind 

şi oameni ai Bisericii) în toate adunările reprezentative 

ale Comunităţii de Avere sau ale organizării Gimnaziului. 

Erau continuate, astfel, eforturile românilor 

greco-ortodocşi din fosta „graniţă bănăţeană” de a-şi 

întemeia o şcoală medie în limba română. 

Înfrângerea aderenţilor P. N. R. s-a datorat, în 

timpul alegerilor electorale din 1905-1910, factorilor 

economici şi sociali moderatori ai mentalităţilor şi 

comportamentului oamenilor din fosta zonă. Îndelungata 

tradiţie a Regimentului de Graniţă Româno- 

Bănăţean Nr. 13, Comunitatea de Avere şi nivelul de 

trai al românilor au reprezentat elemente hotărâtoare 

într-o serie de decizii cu caracter economic, politic 

şi cultural-naţional (1905-1910). De aceea, în ultimii 

ani de viaţă Episcopul Popea a înfruntat o grupare 

proguvernamentală locală puternică, susţinută de 

Budapesta, Municipalitate, Comunitatea de Avere, 

administraţia locală din teritoriu, bănci şi filiale ale 

acestora controlate de oamenii lui Burdia. 

În 1908, N. Popea s-a stins din viaţă după 

o luptă acerbă cu autorităţile din capitala Statului, 

cu inspectorii regeşti, deputaţii Casei Magnaţilor 

şi românii oportunişti. Scopul neobositului ierarh 

a fost să implementeze la Caransebeş programul 

naţional-bisericesc de sorginte „şagunistă”, să facă 

din societatea bănăţeană românească a Episcopiei 

o parte organică, conştientă a naţiunii române. 

Vizionarul ierarh a crezut în români, i-a iubit, li 

s-a dăruit fiindcă a fost destinat să susţină o parte a 

drumului spre Marea Unire. 

titlu) 

(Din rezumatul Tezei de doctorat, cu acelaşi 


31

Dobândirea de către Ioan Slavici , în 1882, 

a calităţii de membru corespondent al Academiei 

Române la Secţiunea istorică n-a avut loc numai în 

urma recunoaşterii meritelor sale în cadrul documentelor 

istorice Hurmuzaki, pentru că atunci se 

publicase numai o parte relativ mică a întregului 

tezaur rămas de la patriotul bucovinean. Am arătat cu 

prilejul reconstituirii succinte a momentului când autorul 

Novelelor din popor a fost primit în rândul distinselor 

personalităţi academice că alegerea sa a fost 

hotărâtă de mai mulţi factori. El păşise în publicistica 

literară în 1871, cu Studii 

asupra maghiarilor, urmate în 

1880 de Românii din Ungaria, 

Transilvania şi Bucovina, 

ambele având o importanţă 

deosebită pentru folcloristică 

şi etnografie. Valoarea lor 

fusese recunoscută de Maiorescu 

în două rânduri: în 1872 

l-a aşezat între reprezentanţii 

direcţiei noi în proza română 

cu Studii asupra maghiarilor 

(cu remarcabile comparaţii 

între folclorul românesc şi cel 

maghiar) iar în 1882, în Literatura 

română şi străinătatea, s-a 

referit la meritele ştiinţifice ale 

cărţii Românii din Ungaria, 

Transilvania şi Bucovina recunoscute 

în spaţiile germanice 

şi i-a evidenţiat calităţile literare considerând-o a fi 

„o icoană credincioasă a culturei noastre de peste 

Carpaţi şi Molna”(1). 

Toate acestea erau argumente oferite de Titu 

Maiorescu şi au putut să întregească imaginea meritelor 

ştiinţifice ale celui ce avea să păşească în curând 

în lumea academică românească. 

O dată cu apariţia , în 1881, a volumului 

Novele din popor, Slavici a ajuns într-un punct important 

al afirmării sale ca prozator, beneficiind de 

recunoaşteri ale unor mari confraţi în ale scrisului, 

cum a fost M.Eminescu. 

Chiar dacă nu s-au menţionat anume şi meritele 

literare ale lui Slavici cu prilejul primirii în 


Însemnări despre activitatea lui 

Ioan Slavici 

ca membru corespondent al Academiei Române 


Virgil Vintilescu 

Academie, în 1882, ele n-au putut să nu cântărească 

greu în ansamblul evaluării academicienilor pentru 

că, prin nuvelele sale, autorul se impusese în literatura 

vremii. De altfel acelaşi Titu Maiorescu a atras 

atenţia tocmai în studiul amintit, din anul 1882, asupra 

ecourilor favorabile în mediile germane a nuvelelor 

lui Slavici traduse de Mitte Kremnitz: La crucea 

din sat, Gura satului, Popa Tanda, datorită „măsurii 

lor estetice” şi „originalităţii naţionale”(2). 

Fireşte că ecourile favorabile în Europa şi 

evaluarea de către Maiorescu a câtorva nuvele 

n-ar fi putut singure să determine 

primirea lui Ioan Slavici 

ca membru corespondent la 

Secţiunea literară, căci prozatorul 

se afla abia la primul 

său volum de proză; orientarea 

spre Secţiunea istorică era mai 

temeinic susţinută de perspectivele 

oferite de primele editări 

din documentele Hurmuzaki şi 

de cartea Românii din Ungaria, 

Transilvania şi Bucovina, imagine 

complexă şi convingătoare 

a ceea ce reprezentau atunci în 

Imperiul austro-ungar românii 

din provinciile desemnate în titlu. 

Momentul 1882 era, aşadar, 

unul de confirmare a valorii 

operei lui Slavici şi de deschidere 

spre o evoluţie ştiinţifică 

şi literară remarcabilă. 

Activitatea lui Ioan Slavici în cadrul Academiei 

Române va fi marcată de situaţia specifică a 

celui ce-şi dovedise valoarea lui ca autor de lucrări 

ştiinţifice, dar se afirmase şi ca scriitor cu o viziune 

proprie asupra mediului românesc transilvan căruia 

îi descoperise valenţe importante pentru o creaţie 

literară originală. Pe măsură ce înainta în timp şi 

nuvelele sale erau recunoscute ca valori literare de 

prima mărime, după o activitate publicistică şi de 

îndrumare literară în fruntea ziarului Tribuna de 

la Sibiu, s-a gândit că a sosit momentul să devină 

membru al Academiei Române la Secţiunea literară. 

Când candidatura sa a fost discutată în plenul


Academiei, în 1890, rezultatul votului a fost în favoarea 

lui Tocilescu iar el a fost respins. Fără să-şi 

fi exprimat vreodată nemulţumirea, cel respins n-a 

mai făcut alte demersuri şi a rămas în continuare la 

Secţiunea istorică. Concomitent cu munca pentru 

publicarea documentelor Hurmuzaki, fie a fost solicitat, 

fie s-a oferit singur cu referate şi la Secţiunea 

literară. Numărul lor restrâns se explică prin atmosfera 

nefavorabilă creată de aprecierile negative ale lui 

Duiliu Zamfirescu despre proza sa şi a altor scriitori 

transilvăneni, culminând cu aberaţiile din discursul 

de recepţie despre Poporanismul în literatură (1909). 

O altă cauză ar fi angajarea în polemici pe probleme 

de gramatică cu doi dintre academicienii de atunci: 

Ovid Densuseanu şi Philippide, deşi aceştia au avut 

şi opinii favorabile despre opera sa, inclusiv despre 

romanul Mara, într-un timp când prea puţini critici 

vedeau în el o operă de mare valoare. 

Am ales două intervenţii importante care au 

avut loc la Secţiunea literară, apreciate de academicieni 

în chipuri total diferite. 

În 28 ianuarie 1905 Slavici a prezentat o comunicare 

cu titlul Aşezarea vorbelor în româneşte 

(3), apărută în Analele Academiei Române iar apoi 

în extras, cu menţiunea sub semnătură „Membru 

corespondent al Academiei Române”. În deschiderea 

comunicării a reluat unele idei formulate în 1888 în 

studiul Articularea numelor proprii, apărut în ziarul 

Tribuna din Sibiu. 

Era un interesant studiu de sintaxă, cu 

exemplificări din mai multe tipuri de texte, pornind 

de la cele religioase şi cronicăreşti şi trecând prin acelea 

ale unor scriitori români din toate timpurile. Din 

nefericire s-a oprit şi la un fragment din eseul Pseudokinegetikos 

al lui Al.Odobescu pentru a demonstra 

că nu întotdeauna autorul a fost atent la sensurile 

cuvintelor şi le-a întrebuinţat altfel decât cere spiritul 

limbii române. Critica sa a fost întâmpinată cu 

rezerve, mai ales de către Ovid Densuseanu, care 

scria cu ironie: „E amuzant cum se scrie despre limba 

noastră la Academie – mai amuzantă însă filologia 

care se face acolo” (4). 

Altădată, la rândul său, Ioan Slavici a criticat 

inadecvarea cărţilor de gramatică scrise de 

A.Philippide şi Ovid Densuseanu la cerinţele 

învăţământului. Unele din exemplele de opţiuni 

greşite pentru scrierea unor cuvinte au fost bine alese 

de Slavici. De pildă, el consideră corectă istoria 

iar nu istoriea, cum scria Philippide. Concluzia e 

şi ea una dreaptă: gramatica lui Philippide este „o 

adevărată comoară de constatări preţioase în ceea 

ce priveşte limba română, dar ea ne lasă în multe 

privinţe nedumeriţi”(5). 

În calitate de membru corespondent al Academiei 

Române, în anul 1891, Ioan Slavici, împreună 

cu Ion Bianu şi G.Ionescu-Gion, au întocmit un 

Raport asupra colecţiunei de poezii populare a 

d-lui Ion Pop Reteganul, apărut în Analele Academiei 

Române, Seria II, tom.XIII, 1890-1891. Partea 

administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Lito-Tipografia 

Carol Göbl, 1892, p.163-165. 

Evenimentul s-a produs după ce Ion Pop 

Reteganul a trimis Academiei Române o culegere 

de folclor cuprinzând 5022 de poezii populare 

considerându-le demne de a fi publicate sub egida 

acesteia. Scrisoarea cu care le-a însoţit a fost citită 

în şedinţa din 11 mai1890, prezidată de B.P.Hasdeu 

iar la discuţiile pe marginea ofertei făcute au participat 

Vasile Maniu, D.A.Sturdza, V.A.Urechia şi 

Emanoil Bacaloglu. S-a hotărât trimiterea colecţiei 

la Secţiunea literatură, solicitându-i să refere asupra 

ei (6). 

Şedinţa Secţiunii literare a Academiei Române 

din 20 martie 1891 în care s-a discutat colecţia lui 

Ion Pop Reteganul a fost prezidată de Iacob Negruzzi 

şi i-a avut ca participanţi la discuţii pe B.P.Hasdeu, 

G.Sion, I.G.Sbiera, N.Quintescu. Pentru studierea 

manuscrisului B.P.Hasdeu a propus o comisie 

formată din I.Slavici, I.Bianu şi G.Ionescu-Gion, 

considerându-i „foarte competenţi în materie”. 

Propunerea lui Slavici făcută către Hasdeu se baza 

pe o bună cunoaştere a activităţii folcloristice a 

acestuia relevată mai ales de două lucrări fundamentale: 

Literatura poporană, cursul apărut în revista 

Educatorul din anul 1883, şi cartea apărută cu trei 

ani mai înainte (1881) într-o editură cu reputaţie 

internaţională, recomandarea lui venind din partea 

lui Urban Jarnik; cartea se intitulează Românii din 

Ungaria, Transilvania şi Bucovina, e scrisă în limba 

germană şi are o parte consacrată folclorului, cu mai 

largi dezvoltări decât în Literatura poporană şi cu 

un aparat critic adecvat unei lucrări ştiinţifice. De 

altfel în recomandarea pentru comisie s-a făcut şi 

precizarea că membrii ei sunt „foarte competenţi 

în materie”. 

Stilul Raportului arată că el a fost întocmit 

de fapt de Ioan Slavici. A fost citit în şedinţa din 6 

aprilie 1891, prezidată de G.Sion. 

Partea introductivă începe cu aprecierea 

conştiinciozităţii culegătorului I.Pop Reteganul în 

alcătuirea culegerii sale vădind „destulă iubire către 

graiul viu şi către vederile şi obiceiurile românilor 

de peste Carpaţi”. Este evidenţiat apoi folosul ce l-ar 

aduce publicarea cărţii de către Academia Română 


33


punând la dispoziţia oamenilor de ştiinţă „un material 

preţios” iar publicului celui mare oferindu-i prilejul 

unei lecturi, „uşoară şi plăcută”. 

Analiza în continuare a manuscrisului 

evidenţiază însă existenţa unor neajunsuri care s-ar 

putea elimina printr-o selecţie mai riguroasă a materialului 

cules. Poeziile culese de Pop Reteganul 

au câteva calităţi care le impun: „sunt până acum 

necunoscute şi frumoase ca formă şi ca fond; altele 

sunt material preţios pentru studiul limbei noastre ori 

concludente în ceea ce priveşte felul de a vedea şi de 

a simţi al românilor de peste Carpaţi”(7). Cu toate 

acestea există printre ele şi poezii care reprezintă 

doar „fragmente recitate de oameni cari nu ştiau 

bine poezia, variantele slabe ale unor poezii în mare 

parte cunoscute ori poezii culese şi publicate de 

alţii prin diferite foi periodice şi adăogate apoi de 

d-l I.Pop Reteganu în colecţiunea sa”. Cât de greu 

cântărea această parte din poeziile culese se poate 

vedea din următorul calcul. Culegerea trimisă de 

I.Pop Reteganul însuma 5022 de poezii populare. 

Dintre acestea Raportul semnat de Slavici, I.Bianu şi 

G.Ionescu-Gion indica „vreo 2000” numite anterior 

„variante slabe ale unor poezii în mare parte cunoscute” 

sau altele culese şi publicate de alţi culegători; 

ele au „cam aceeaşi temă şi foarte adeseori aceleaşi 

forme, ba chiar aceleaşi cuvinte”. Acestea ar trebui 

excluse din cele destinate publicării – adică întreaga 

colecţie s-ar reduce aproape la jumătate (cam 3020 

din 5022). 

Şi în privinţa ştiinţifică există scăderi ale 

culegerii atunci când culegătorul nu identifică regionalismele 

sau cuvintele populare ce ar trebui 

explicate iar unele dintre explicaţii „sunt de prisos 

unde se dau ori trec peste marginile admisibile în 

asemenea publicaţiuni”, ca în cazurile cuvintelor 

„Sâncel” şi „Giurgeşti”. În sfârşit, culegătorul a procedat 

în mod greşit şi atunci când a hotărât să adauge 

culegerilor făcute de el şi „poezii culese de alţii”. 

Recomandarea făcută în Raport arată preocuparea 

autorilor lui de a sugera culegătorului să ţină 

seama de cerinţele ce decurg din „actualul stadiu 

al dezvoltării noastre literare” adică de cerinţele 

actuale ale folcloristicii care susţine că rigurozitatea 

ştiinţifică spontană nu admite decât culegeri proprii şi 

un aparat editorial adecvat, cum ar fi locul şi oportunitatea 

unor explicaţii. mai mult decât atât, poeziile 

populare constituind „zestrea comună a neamului 

românesc”, numai Academia Română are „chemarea 

de a alege din aceste comori”. De aceea publicarea 

ar trebui făcută în principiu doar de către o comisie 

autorizată de Academie. 

În concluzie, Raportul apreciază meritul lui 

I.Pop Reteganul „de a fi adunat materialul” iar 

„onorabila Academie îşi rezervă numai o parte pentru 

publicare” din cele 5022 de poezii culese. 

Revista Familia, XXVII, nr.47, din 24nov./6 

dec. 1891, p.561 anunţa sub titlul O nouă culegere 

de poezii populare tipărirea culegerii lui I.Pop Reteganul 

Frunze verzi, ca urmare a Raportului prezentat 

la Academie de cei trei raportori amintiţi. 

Dar colecţia nu s-a mai tipărit sub egida Academiei 

Române. 

Revenind acum la numirea lui Slavici în 

comisia ce avea să hotărască asupra colecţiei trimisă 

Academiei de către Ion Pop Reteganul menţionăm 

câteva elemente din activitatea sa în legătură cu 

Banatul, ele constituind şi unul din motivele care 

au dus la cunoaşterea autorului culegerii de către 

raportor. El a fost învăţător şi la Lugoj şi a întreţinut 

legături cu folcloriştii At.M.Marienescu şi G.Cătană; 

a colaborat la publicaţiile Luminătorul şi Timişana, 

dar şi la Tribuna (9) unde a fost chiar redactor. 

Exigenţa lui Slavici se întemeia pe o bună 

cunoaştere a cerinţelor formulate de folcloristica 

modernă în legătură cu modul de culegere a literaturii 

populare şi cu întocmirea volumelor destinate 

publicării. 

Caracterul ocazional şi sumar al activităţilor 

lui Ioan Slavici în cadrul Secţiunii literare a Academiei 

Române s-a datorat pe de o parte numărului 

redus al solicitărilor, iar pe de altă parte menţinerii 

autorului Marei doar cu calitatea de membru corespondent 

la Secţiunea istorică. Pe aceasta din urmă 

a onorat-o pe deplin cu publicarea volumelor din 

colecţia Hurmuzaki dar şi cu lucrări proprii bazate 

pe documentele oferite de ea. 

N o t e 

1. Titu Maiorescu, Literatura română şi străinătatea, în 

Opere, vol.VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.30. 

2. Ibid., p.19. 

3. Analele Academiei române, Seria II, Tomul XX- 

VII 1904-1905. Memoriile Secţiunii literare. 

4. Viaţa nouă, 5 aprilie 1905, p.119. 

5. Ioan Slavici, Academia Română şi gramatica, în 

Opere, X, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.707. 

6. Analele Academiei Române, Seria II, Tom.XIII, 1890- 

1891. Partea administrativă şi dezbaterile, 1892, p.7. 

7. Raportul d-lor membri corespondenţi I.Slavici, 

I.Bianu şi G.Ionescu-Gion asupra colecţiunei de poezii 

populare a d-lui Ion Pop Reteganul, în Ioan Slavici, 

Opere, X, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.432. 

8. Ibid. 

9. cf. Dicţionarul literaturii române de la origini 

până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 

1979, p.502. 


Merită mereu a fi reamintită atitudinea 

lui Eminescu de apărare a identităţii şi istoriei 

naţionale. George Panu, memorialist al Junimii, 

reproduce un schimb violent de replici între 

Eminescu şi Vasile Pogor, negator al istoriei şi 

vechimii româneşti: 

„- Ce umblaţi cu istoria românilor – exclama 

acesta din urmă. Nu vedeţi că nu avem istorie 

Un popor care nu are o literatură, artă, o civilizaţie 

trecută, acela nu merită 

ca istoricii să se ocupe 

de el...pe când Franţa 

produsese pe Molière şi 

pe Racine, românii erau 

într-o barbarie completă. 

Atunci, Eminescu, 

care şedea într-un colţ, se 

ridică şi cu un ton violent, 

neobişnuit lui, zise: 

-Ceea ce numeşti 

d-ta barbarie, eu numesc 

aşezarea şi cuminţenia 

unui popor, care se 

dezvoltă conform propriului 

său geniu, ferindu-se 

de amestecul 

străinului.” 1 

El a afirmat deschis 

imposibilitatea întoarcerii 

la vechile stări de lucruri ale trecutului dar a 

susţinut în acelaşi timp că trecutul trebuie amintit 

cu veneraţie, întrucât calităţi ale vechilor generaţii 

precum sentimentul datoriilor către ţară, curajul, 

independenţa de caracter, ar fi folositoare şi timpurilor 

actuale. În două versuri eminesciene e 

rezumată atitudinea poetului faţă de trecut: 

„Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut 

Precum trăieşte cerul în marea ce-l 

respiră.” 

Poetul a formulat metafora luminii acelor 

stele stinsă de multă vreme, dar a căror rază 

continuă să călătorească în univers. Într-o situaţie 

analoagă era pentru el vremea gloriei lui Ştefan 

cel Mare „opunându-l oamenilor prezentului, 

Eseuri 

PREZENŢA VECHIULUI SCRIS ROMÂNESC LA 

EMINESCU 

Anişoara VLĂDUŢ 

, ” 2 . Din prietenia sa 

cu trecutul provine şi studiul asiduu al vechilor 

cronici şi manuscrise. Elev al paşoptistului ardelean 

Aron Pumnul, exponent al crezului blăjean pe 

meleagurile Bucovinei, bibliotecar al gimnaziilor 

de la Cernăuţi şi al Societăţii „România jună” la 

Viena, apoi director al Bibliotecii Centrale Universitare 

din Iaşi în anii 1874-1875, Eminescu 

şi-a petrecut anii decisivi 

ai formării sale în mijlocul 

cărţilor. În amintirile 

prietenilor se detaşează 

printre lecturile sale preferate 

marea culegere a 

cronicilor moldovene a lui 

Mihail Kogălniceanu. 

A fost un pasionat 

colecţionar al cărţii şi 

documentelor vechi pe 

care le procura cu mari 

sacrificii. În amintirile 

sale referitoare la poetul 

naţional, Al. Vlahuţă spunea 

în legătură cu acest 

aspect: „De multe ori a 

trebuit să-şi dea paraua 

gurii pentru un manuscris 

vechi ori carte rară 

descoperită în vrafurile mucezite ale vreunui 

buchinist” 3 . Cumnata lui T. Maiorescu, Mite 

Kremnitz, îşi aminteşte de asemenea că Eminescu 

„îşi pusese paltonul amanet, în toiul iernii, 

ca să cumpere un manuscript vechi” 4 . Foarte 

preţioasă în sensul pasiunii sale pentru cartea 

veche românească este mărturia poetului dintr-o 

scrisoare adresată lui T. Maiorescu în 1875: „Am 

adunat multe vechituri, manuscripte şi tipărituri 

vechi pe care le-aş lua bucuros cu mine. Această 

împrejurare îmi scumpeşte călătoria, dar mi-ar 

păstra materialele spre a-mi umple timpul liber 

cu adunare de cuvinte şi locuţiuni. Începe a mi 

se face clar că limba românească este într-adevăr 

bogată, posedă un număr de sufixe vii, ba chiar 


35

Eseuri 

şi cantitate. În hârţoage vechi am descoperit mai 

multe formaţii sintactice fermecătoare, mai 

multe tipuri care au fost uitate, apoi conjuncţii, 

prepoziţii şi chiar două moduri noi, deşi defective” 

5 . El sublinia de aceea exemplaritatea limbii 

române vechi astfel: „nu este pagină din vechile 

noastre manuscripte şi tipărituri şi nu este bucată 

care să nu fie o adevărată lecţie de limbă pentru 

graiul de astăzi.” 6 . 

Mozes Gaster, cunoscutul cercetător al 

limbii române vechi şi prieten al lui Eminescu, 

aminteşte de satisfacţia extraordinară a acestuia 

atunci când îi plăcea câte o frază din scrisul vechi. 

Poetul chiar copia fraze întregi ori cuvinte 

din textele vechi care îi atrăgeau atenţia în mod 

deosebit. 

Acelaşi Mozes Gaster ne oferă şi preţioase 

informaţii referitoare la manuscrisele din biblioteca 

personală a poetului, pe care el însuşi le-ar fi 

folosit spre a redacta două lucrări fundamentale 

ale sale: Literatura populară română, Bucureşti, 

1883 şi Chrestomaţia română, vol. I-II, Leipzig- 

Bucureşti, 1891. 7 

În 1904 Maiorescu dona Academiei cărţi 

vechi care aparţinuseră lui Eminescu, având 

numeroase sublinieri în text ale poetului. Între 

acestea se aflau lucrări vechi precum: Evanghelia 

tipărită la Râmnic în 1746, Critil şi Andronius 

(Iaşi, 1794) şi Legiuirea lui Caragea (1818). 

Cercetările referitoare la relaţiile dintre 

Eminescu şi vechiul scris românesc amintesc 

mereu de activitatea poetului ca director al Bibliotecii 

Centrale Universitare din Iaşi în anii 1874- 

1875. Se vorbeşte în acest sens de preocupările 

lui de a procura un fond valoros de manuscrise 

şi tipărituri vechi de la persoane particulare, 

scop în care adresa în două rânduri Ministerului 

Instrucţiunii Publice şi Cultelor rapoarte însoţite 

de tabele care cuprindeau descrierea cărţilor. 

Aceste descrieri se refereau la anul cărţii ori 

manuscrisului, autorul, cuprinsul acestora. Între 

scrierile propuse spre achiziţionare se numărau 

Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Divanul sau 

gâlceava înţeleptului cu lumea a lui D. Cantemir, 

Viaţa şi fabulele lui Esop (autor necunoscut). Se 

mai menţiona de asemenea existenţa unei colecţii 

franceze propuse spre cumpărare de la un anticar. 

Achiziţionarea acestora era motivată de Eminescu 

prin importanţa sub raport istoric, stilistic şi 

lexical a textelor vechi 8 . Această motivare, crede 

Virgil Vintilescu, „are valoarea unei introduceri 

de principii la cărţile şi manuscrisele româneşti 

din vechime” 9 . 

După o cunoscută caracterizare a lui 

Noica, Eminescu a fost „omul deplin al culturii 

româneşti”. şi cu acest prilej poetul a dovedit 

cunoştinţe întinse cu privire la vechile tipărituri 

româneşti, vizibile şi în eforturile de inventariere 

a fondului de carte veche existent în amintita 

bibliotecă ieşeană. Deşi era dotat cu atât de multe 

cunoştinţe despre literatura veche românească, 

nu era vorba de un specialist în sensul riguros al 

cuvântului. Poetul însuşi arăta în 1874 limitele 

pregătirii sale spre a examina documentele vechi 

ca specialist în adevăratul sens al cuvântului 10 , 

propunându-şi o pregătire viitoare suplimentară 

pentru că „în critica documentelor nu e permis a 

visa” 11 . 

Cunoaşterea de către Eminescu a monumentelor 

limbii şi literaturii române vechi este 

de asemenea vizibilă în cronicile, recenziile ori 

evocările literare cu privire la epoca în cauză din 

paginile sale de publicistică politică. Acestea 

conţin de asemenea, nu o dată, trimiteri la fapte 

din vechiul scris românesc. O astfel de trimitere 

este, bunăoară, aceea la portretul lui Ştefan cel 

Mare din cronica lui Grigore Ureche din articolul 

Bătrânii şi tinerii inclus în culegerea Icoane vechi 

şi icoane nouă. Această referire priveşte viziunea 

elogioasă a cronicarului despre marele domnitor 

şi plăcerea lecturii pe care o simte cititorul contemporan. 

Referiri pertinente face de asemenea 

Eminescu la valoarea de excepţie a Învăţăturilor 

lui Negoe Basarab către fiul său Teodosie, la 

Neculce, Miron Costin, Cantemir, Varlaam şi 

Dosoftei. Aceştia din urmă, Varlaam şi Dosoftei, 

sunt apreciaţi în unele articole de publicistică 

pentru eforturile lor în direcţia creării limbii 

române literare, a luptei pentru unitatea ei şi pentru 

alcătuirea limbajului poetic. Astfel de referiri 

la scrierile româneşti vechi apar de asemenea în 

proza eminesciană. 

Literatura română a infuzat opera literară 

eminesciană cu o seamă de motive, teme, idei, 

imagini, sintagme ori expresii care constituie 

aspectul cel mai benefic al contactului intim cu 

timpurile îndepărtate ale scrisului românesc. Aşa 

este, bunăoară, versul eminescian „Mânca-i-ar 


inima câinii” din Doina, identificat într-un Molitvenic, 

imaginile întunecării cerului de mulţimea 

săgeţilor în bătălia de la Rovine dintre oştile lui 

Mircea cel Bătrân şi turcii din Scrisoarea III 

existente şi în Cronograful lui Mihail Moxa 12 . 

Din aceeaşi frecventare a literaturii române 

vechi a provenit la Eminescu recurgerea la arhaisme 

deoarece le-a găsit la fel de îndreptăţite 

ca şi alte elemente de a participa la constituirea 

expresiei artistice şi pentru că sunt expresive în 

a dezvolta semnificaţia lirică şi a revitaliza limba 

poetică 13 . Referitor la procesul de revitalizare a 

limbii poetice prin apelul la elementele lexicale 

din scrisul vechi, Eminescu spunea: „Arhaismii 

poate că-i va încetăţeni cu încetul poezia dar 

numai ea, căci e un drept exclusiv al ei de-a 

revivifica colorile limbei prin vorbe dezgropate 

din mormanul trecutului” 14 . Arhaismele nu sunt 

prea numeroase în opera eminesciană încât să 

întunece receptarea ei, creaţia sa lirică rămânând 

exemplară prin contemporaneitatea universului şi 

expresiei sale. Există astfel arhaisme semantice şi 

formale mai ales cu valoare evocativ-istorică precum: 

fiastru, a cerşi (a cere), a certa (a pedepsi), 

limbă (popor), crug (cerc, orbită), herb (stemă), 

scriptură, stihie, carte (scrisoare), a dura (a 

construi), steag (unitate militară), închinare (supunere), 

stih (vers), stihuire (versificare), schiptru 

(sceptru), crunt (însângerat), au (oare), galbeni 

(bani), mur (zid), petac (ban), plocon (cadou), 

talger (blid) ş.a. 

Acest apel al lui Eminescu la teme, idei, 

imagini şi cuvinte din literatura noastră veche îi 

asigură caracterul naţional al operei, fără a o rupe 

însă de universalitate. 

Chiar dacă preia motive, idei, imagini, 

sintagme, expresii ori cuvinte arhaice din scrisul 

românesc vechi, Eminescu imprimă acestora 

marca individualităţii, a geniului său. Sub presiunea 

contextului poematic acestea sună cu totul 

altfel decât sunau în scrierile vechi. Paul Cornea 

şi Ştefan Munteanu au făcut preţioase precizări în 

acest sens. Referindu-se de asemenea la acelaşi 

aspect, G. I. Tohăneanu spunea: „Rezultă de 

aici – şi din practica identificării tangenţelor şi 

similitudinilor – că, ori de câte ori Eminescu 

îşi adjudecă vocabule, îmbinări, imagini din recuzita 

lingvistică şi stilistică a înaintaşilor (ceea 

ce se întâmplă destul de des, mai ales în prima 

Eseuri 

perioadă a creaţiei) el prelucrează, transformă, 

transfigurează materialul asimilat, apropriinduşi-l 

şi adaptându-l viziunii sale. Aşa se explică 

de ce aceleaşi cuvinte, aceleaşi îmbinări, ba chiar 

aceleaşi imagini – pe care le aflăm şi la Eminescu 

şi la – sună cu totul altfel la cel 

dintâi, chiar dacă similitudinile sunt, în planul 

strict formal, izbitoare (s.a.)” 15 . 

NOTE 

1. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, 

vol. I, Bucureşti, Editura Romulus Cioflec, 1942, 

p.99-100, apud. Lucian Boia, Istorie şi mit în 

conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 

1997, p.21. 

2. Al. Oprea, Publicistica lui Eminescu, 

studiu introductiv la Mihai Eminescu, Opere, 

IX.Publicistică.1870-1877. Cu 68 de reproduceri 

după manuscrise şi publicaţii, Bucureşti, Editura 

Academiei Române, 1980, p.24. 

3. Alexandru Vlahuţă, Amintiri despre Eminescu, 

în Scriei alese, Bucureşti, EPL, 1963, 

p.366-367, apud Virgil Vintilescu, Eminescu şi 

literatura înaintaşilor, Timişoara, Editura Facla, 

1983, p. 78. 

4. Apud I. E. Toronţiu, Studii şi documente literare, 

vol. IV, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 

Bucureşti, 1933, p.23. 

5. Apud Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul 

scris românesc, în „Studii şi cercetări de bibliologie,” 

1955, nr.1, p.139 

6. Apud N. Iorga, Eminescu (conferinţă), în 

„Biblioteca Cuvântului”, nr.9, p.10 

7. Cf. Virgil Vintilescu, op. cit., p.87 

8. Cf. Ibidem, p.85 

9. Ibidem, p.85. 

10. Cf. Ibidem, p.86. 

11. Apud Ibidem, p.79. 

12. Cf. Ibidem, p.95-96. 

13. Cf. În acest sens: G.I. Tohăneanu, Expresia 

artistică eminesciană, Timişoara, Editura Facla, 

1975, p.13 şi urm; Dumitru Irimia, Limbajul poetic 

eminescian, Iaşi, Editura „Junimea”, 1979, p.233 şi 

urm; Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc. 

Secolul al XIX-lea, Bucureşti, EŞE, 1983, p.182 

14. Apud Dumitru Irimia, op. cit, p.233. 

15. G.I. Tohăneanu, Eminesciene (Eminescu şi 

limba română), Timişoara, Editura Facla, 1989, 

p.10. 


37

Filosof al istoriei, istoric şi arheolog de notorietate 

internaţională, Vasile Pârvan e ştiut îndeosebi pentru 

amplele lucrări consacrate dacilor, cea mai cunoscută 

fiind Getica , sinteză a protoistoriei spaţiului carpatodanubiano-pontic. 

O seamă de prelegeri susţinute în 

Anglia la Cambridge pe aceeaşi temă i-au apărut în 1928 

în această ţară cu titlul Dacia. An Outline of the Early Civilizations 

of the Carpatho-Danubian- Countries, fiind 

tradusă ulterior în 1938 după originalul francez inedit 

de Radu Vulpe cu titlul Dacia. Civilizaţiile străvechi 

din regiunile carpato-dunărene. 

Cercetările şi lucrările sale 

asupra culturii şi civilizaţiei dacilor 

au dat roade, unii din urmaşii săi, 

precum Constantin Daicoviciu şi 

Radu Vulpe continuându-i eforturile. 

Iubitori fără rezerve ai filonului 

nostru dacic îl consideră autoritate 

sacră, iar Şerban Cioculescu, analizând 

în 1941 exagerările şi febra 

tracologilor noştri în studiul cu titlul 

Un nou fenomen mistic : thracomania, 

îl avea în vedere şi pe Vasile 

Pârvan ca reprezentant al acestui 

fenomen. Criticul atrăgea, totuşi, 

atenţia : ,, Nici o clipă însă, idealul 

său etnic nu s-a conjugat cu un ideal 

politic (...). Desigur că imaginea 

idealizată a getului corespundea, 

pentru el, nevoii unei norme spirituale, cândva fecundă ; 

cândva aceasta îşi cheltuia energiile, într-un elan mistic, 

care a fructificat în devieri regresive ; dar, încă o dată, 

ideea morală a lui Pârvan nu s-a dublat cu o idee politică, 

expansivă, imperialistă” 1 . Cei care supralicitează însă 

dacismul lui Pârvan ori gândesc asemenea lui Şerban 

Cioculescu din 1941 uită totuşi lucrări ale lui Pârvan 

consacrate filonului nostru romanic precum Începuturile 

vieţii romane la gurile Dunării (1923), Gânduri despre 

lume şi viaţă la Greco-Romanii din pontul stâng şi mai 

ales Închinare împăratului Traian la XVIII veacuri de 

la moarte. Această din urmă contribuţie, inclusă în volumul 

Memoriale (1923), este un discurs solemn rostit 

în 26 septembrie 1919 la Academia Română spre a 

marca optsprezece secole de la trecerea la cele veşnice 

a împăratului Traian 2 . Este o capodoperă de retorică 

epidictică în sensul antic al cuvântului, adică de elogiere 

a unui erou, a unui fondator al neamului. Nimeni 

la noi, chiar între cei ce au fost admiratori fără rezerve 

ai spiritului latin, nu a scris pagini de elogiere atât de 

ferventă a împăratului Traian precum Vasile Pârvan, 

Eseuri 

ELOGIUL ÎNTEMEIETORULUI ÎN ,,ÎNCHINARE 

ÎMPĂRATULUI TRAIAN” DE VASILE PÂRVAN 


DUMITRU VLĂDUŢ 

acest savant cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale 

consacrate Daciei. 

Discursul se deschide sub semnul Parentaliei, 

sărbătoare italică de pomenire a morţilor din care se 

degajă îndemnul de a pomeni pe întemeietori. Faptele 

marilor dispăruţi sunt aduse la lumină de Clio, muza istoriei, 

căreia Pârvan îi consacră pagini de fervoare imnică 

la începutul cuvântării sale. Clio povesteşte, glorifică ,,ce 

a fost viaţa oamenilor” (M., 209), contemporaneizează 

faptele măreţe ale trecutului, înnobilând 

prin aceasta condiţia umană 3 : 

,,Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău 

trupurile demult adormiţilor şi îi faci 

iară vii, trăind din nou puternic în 

lumina lor şi năvălind plini de viaţă 

în lumea noastră (...). Ci de n-ai fi 

tu, Clio, ca râmele în noroi, aşa neam 

târî în întunerecul unei singure 

vieţi, cu dimineaţă şi seară, cu zi şi 

noapte. Tu singură ne faci bogaţi, tu 

singură ne ridici peste noi, tu singură 

ne înveciniceşti, – Clio, mărire ţie ” 

(Ibidem, 209-210). 

Până aici a fost un 

fel de exordiu lin, fastuos pentru 

ca apoi Pârvan să treacă la o lungă 

narratio care reuneşte atât relatări 

de acţiuni desfăşurate în trecut în 

vremea dacilor şi romanilor, cât şi 

puncte de vedere proprii, mai ales cu privire la procesul 

etnogenezei. 

Sunt înfăţişate mai întâi pregătirile febrile de 

război în rândul dacilor după cinsprezece ani de pace 

care trecuseră de la primele lupte favorabile lor. Prezentarea 

acestor pregătiri e urmată de descrierea elogioasă a 

trecutului şi prezentului dacilor. Ei sunt popor statornic, 

civilizaţi prin legăturile cu populaţiile greceşti, având 

o credinţă idealistă în nemurire, o tradiţie milenară în 

viaţa de societate şi de stat, un nume glorios în lupta 

pentru libertate şi un trecut strălucit. Astfel de descriere 

pregăteşte terenul pentru ceea ce în continuarea discursului 

său Pârvan înţelege să prezinte o confruntare între 

două forţe colosale. Până în acel moment existaseră mari 

poticniri ale Romei în înfrângerea Daciei, când lupta 

a fost preluată de împăratul Traian născut în Spania 

romanizată, guvernator apoi al ei. Pârvan îi face acum 

un mişcător portret alcătuit din însuşiri morale, caracterologice. 

Sunt predominante la el modestia, chibzuinţa, 

cumpătarea : ,, Cel ce purta acum armele Romei era un 

om liniştit, măsurat, cuminte, modest ” (Ibidem, 214).

Împăratul Traian este apoi un om simplu, de extracţie 

populară, viguroasă, cu toate avantajele şi dezavantajele 

ce decurg de aici căci ,,(...) ajuns împărat, el rămânea 

încă tot omul din popor, răbdător la muncă, întârziind 

bucuros la plăcerile trupului, cu nesfârşit respect pentru 

senatorii Romei, pentru arta cuvântului la Roma (...). Dar 

sufletul celui ce guverna era tot vechi, al guvernatorului 

provincial, al neitalicului, al « neromanului », care se 

sfia de Roma (...)” (Ibidem, 215). Discursurile solemne 

îi sunt scrise de învăţatul senator Licinius Sura. Pârvan 

crede că ,, simplul, cumintele, modestul, neînvăţatul 

spaniol care era acum împărat al Romei ” (Ibidem, 216) 

era mare prin gândul unic care a stat la temelia vieţii sale. 

În concepţia lui Pârvan orice mare creator îşi datorează 

grandoarea gândului unic, adică acelei obsesii devorante 

prin care o personalitate se structurează şi structurează 

la rândul ei istoria în acord cu o nobilă filosofie 4 . 

Relatarea despre împăratul Traian este părăsită 

în acest punct spre a face loc unor meditaţii despre 

etnogeneză, profilul naţiunilor, stilul războaielor ş.a. 

Naţiunea, spune aici Pârvan, nu e ceva fix etnic, ci un 

amestec de neamuri, nici limbă căci aceasta poate fi a 

mai multor naţiuni, ci este ,, acea expresie culturală 

creată de înrâurirea pământului asupra omului (...), realitatea 

biologică a omului modificat de pământul pe care 

se aşează, după legi neschimbate (...) ” (Ibidem, 220). De 

aceea, atrage atenţia aici filosoful istoriei, ,, Popoarele 

modelate de pământul pe care prind rădăcini se supun 

legilor lui ” (Ibidem, 221). Această lege a făcut, potrivit 

lui Pârvan, ca romanii cuceritori să se adapteze după 

obiceiul locului, după condiţiile solului, după cultura 

materială şi spirituală a celor cuceriţi. Traian a adus, 

aşadar, nenumăraţi colonişti spre a făuri o ţară romană, 

paradoxul fiind însă acela că ,, în loc creşte o ţară dacă, 

numai de limbă romană, dar în hotarele dacice şi cu sufletul 

dacic–aborigen până în îndepărtaţii ei descendenţi 

de astăzi ” (Ibidem, 217). Totuşi, după multe pagini de 

relatare a luptelor reluate prezentate în dimensiuni gigantice, 

după referirile la sinuciderile căpeteniilor dace 

şi apoi a lui Decebal, Vasile Pârvan ne arată înfăţişarea 

complet nouă, italică pe care cei veniţi din Imperiul 

Romei o imprimă noii ţări cucerite : ,, În munţii cu aur, 

în dealurile cu sare, sapă acum cei veniţi de departe şi 

scot cu hărnicie averea pământului. Şi cetăţi şi oraşe de 

piatră şi case şi temple şi băi şi vile de marmoră se ridică 

– în înfăţişări italice – dintr-o zi pe alta (...) ; şi tot mai 

departe pătrunde vorba romană, credinţa romană, viaţa 

romană. Dar cei nou veniţi nu se mai gândesc la vechile 

lor patrii. În ţara eroului rege ei nu se mai simt romani, ci 

daci (...). Iar cântecul muncii, pe anticele ogoare, începe 

să răsune în sunete romane ” (Ibidem, 230). Legionarii 

romani urmaşi ai lui Traian în frunte cu autorităţile s-au 

retras, datorită năvălirilor barbare, în sudul Dunării şi în 

imperiu. Din Dacia s-au retras cei bogaţi, iar cei săraci 

au rămas continuându-şi existenţa. Oraşele cu civilizaţia 

romană s-au pustiit, dar ,, din nou se îndesesc satele 

Eseuri 

după străvechea obicinuire dacică. Din nou se clădesc 

casele după antica tradiţie tracă. Şi portul lucrătorilor 

ţarinei roditoare a rămas acelaşi ca înainte de venirea 

oaspeţilor italici (...). Ţăranii ogoarelor, păstorii turmelor 

se simt romani, se numesc romani şi întemeiază o nouă 

Romanie” (Ibidem, 232). Pârvan elogiază femeia dacă 

aflată la naşterea sufletului noului popor. Lungul său 

discurs devine apoi o laudă apoteotică a geniului biruitor 

al Romei, capabil a înfăptui lumi noi, de a asimila noi 

suflete şi popoare. Acest geniu nu a constat în metode 

organizatorice şi administrative autoritar–tiranice, în 

distrugerea şi anihilarea celui cucerit, ci în aceea că avea 

,, acea religie politică în care fiecare credincios admis 

în misterii era un membru cetăţean cu drepturi depline 

egale, chiar celor ale împăratului zeu ” (Ibidem, 239). În 

această alcătuire statală cei alipiţi se simţeau participanţi 

egali la puterea şi gloria Romei, fapt nerealizat de Grecia 

sau unele imperii orientale. Măreţia imperiului Romei 

a constat de asemeni în geniul ei organizatoric şi în cel 

al alcătuirii ca şi în civilizaţia materială : ,,Imperiul 

Romei era o răbdătoare, simetrică, armonioasă, uriaşă 

construcţie a unui singur, divin arhitect : cu drumuri, 

oraşe, graniţe, poduri, cetăţi, apeducte, băi, amfiteatre, 

zidite ca pentru vecie, zidite deolaltă, legate între ele, ca 

o singură neasemănată reţea, din care nu scăpau marei 

strângeri între firele ei nesfârşite nici naţiunile, nici 

indivizii odată cuceriţi (...). Semn al ubicuităţii Romei 

era monumentalitatea ei de eternitate ” (Ibidem, 241). 

Spre finele amplului său discurs Pârvan evocă 

moartea împăratului Traian la Selinus în Cilicia din Asia 

Mică. Este o moarte la datorie, fără ca împăratul să-şi 

fi dus la capăt lucrarea sa, războiul partic. Discursul 

amplifică acum mult fervoarea elogierii întemeietorului, 

printr-o amplă prosopopee, figură de adresare către 

fiinţe ilustre dispărute : ,, Ochii mei te văd, împărate, în 

zilele tale de neîncetată veghe ” (Ibidem, 242). Pârvan 

întregeşte portretul ilustrului dispărut, parţial realizat şi 

anterior. Există mai întâi un portret fizic : statură maiestuos-înaltă; 

păr alb, înainte de vreme ; faţă nobilă şi 

energic dominatoare ; ochi atenţi privind spre a pătrunde 

dincolo de lucruri ; frunte brăzdată de dunga verticală 

a voinţei ; buze strânse în semn de stăpânire de sine ; 

faţă liniştită, hotărâtă. Portret moral : cuminte păstrător 

al ordinii, păcii, străvechii tradiţii, factor de înflorire 

prin biruinţă a liniştii şi păcii. Pârvan contrazice acum 

viziunea neadecvată pe care unii dintre contemporanii 

şi urmaşii săi de la Roma i-au făurit-o, viziune potrivit 

căreia Traian împăratul ar fi fost un fricos căutător de 

pace, gelos imitator al lui Alexandru Macedon, hrăpăreţ 

supunător de popoare. Pentru Pârvan există motive cu 

totul speciale de elogiere împăratului. Toate aceste 

motive converg spre faptul că împăratul Traian rezumă 

modelul perpetuu al celui ce conduce exemplar. Astfel, 

el nu a fost stăpânitorul, ci slujitorul Romei ; nu a distrus 

glorios, ci a creat înţelept ; nu a căutat glorie individuală, 

pentru sine, ci pentru patria sa, Roma ; a dăruit totul 


39

Eseuri 

Romei şi nu sieşi, căci viaţa lui a fost numai credinţă, 

muncă, iubire, bunătate. În Dacia pe care a biruit-o el 

nu a distrus, nu a pustiit, ci a construit, aducând ,, tot 

prinosul vieţii romane, în largă dărnicie de bucuros 

semănător, îngropând în brazda patriei nemuritoare 

sămânţă romană” (Ibidem, 244). A fost un ziditor de 

,,veşnică construire de blocuri de stâncă” (Ibidem, 245) 

de mâna sa cioplite, un ,, nou întemeietor de ţară romană 

” (Ibidem, 245). 

Prin acelaşi procedeu poetic al prosopopeii de 

adresare unei ilustre fiinţe dispărute, Pârvan redă şi 

destinul vitreg al poporului rămas în Dacia după retragerea 

stăpânirii romane : ,, Când Roma ne-a lăsat iară 

singuri în cetatea lui Decebal etern–veghetorul, valul 

năvălirii barbare ne-a acoperit cu totul (...). Întreaga 

noastră putere ne-am cheltuit-o de atunci, împărate, 

ca să stăruim pe pământul unde ne-ai pus de strajă. 

Am trăit, împărate, de când ne-a lăsat Roma şi până 

în ziua de astăzi, ca daci, în sate, iar nu ca romani în 

oraşe. Rezistând în Dacia împotriva tuturor veneticilor, 

reîntinzându-ne în tot ţinutul dacic, dăinuind în 

simplicitatea, vitejia şi neînfricarea ţăranilor daci (...) ” 

(Ibidem, 243-244). Această existenţă în sărăcie, continuu 

ameninţată nu a fost favorabilă construcţiei de durată, 

ci numai improvizaţiei. Ca şi alţi istorici români Pârvan 

crede că înflorirea culturii şi civilizaţiei Occidentului se 

datorează scutului românesc care a asigurat pacea : ,, 

ei, cei cari înfloreau la adăpostul nostru, se mândreau de 

opera păcii, care era darul nostru, şi se uitau cu dispreţ 

la sărăcia şi la lipsa noastră ” (Ibidem, 243). Făcând 

aluzie la târzia realizare a unităţii naţionale istoricul 

menţionează că abia de curând legionarii împăratului 

au reintrat în Apulum (Alba-Iulia), Napoca (Cluj), 

Sarmisegetuza. 

Ultima pagină şi jumătate a discursului este 

descrierea ducerii pe mare a urnei funerare a împăratului 

Traian, descriere urmată de imnul către soare şi lumină 

ca izvor al vieţii. 

În intenţia lui Pârvan discursul său trebuie nu 

numai să instruiască, ci şi să emoţioneze. El are întâi de 

toate o finalitate înalt psihagogică, de înălţare sufletească 

deci, dar prin modul de alcătuire are şi un caracter literar 

5 . Găsim uneori insule descriptive eminamente literare 

: ,, Rugineau codrii. Ca nişte paseri obosite coborau 

legănat către pământ frunzele aprinse de cea din urmă 

sărutare a soarelui de toamnă ” (Ibidem, 210). Ca şi în 

alte discursuri solemne din Memoriale un procedeu uzitat 

e comparaţia homerică amplă de mari efecte literare. 

Prin această manieră e redată stăruinţa în a rezista a celor 

rămaşi pe pământul Daciei după retragerea lui Aurelian 

şi a administraţiei romane în sudul Dunării : ,, Cum se 

prind de pământ proptindu-se în multele lor rădăcini 

copacii înecaţi de apele fioroase ce vor să-i smulgă cu 

dânsele, aşa ne-am prins noi cu toată tăria sufletului 

nostru de străvechea ţară dacoromană, proptindu-ne în 

zidul munţilor noştri, ca să nu fim smulşi şi târâţi de 

puhoi ” (Ibidem, 243). Efecte deosebite extrage Pârvan 

din procedeele de construcţie a frazelor, în special a 

celor repetitive : anafora, epifora şi simploca generatoare 

de paralelism sintactic : ,, Alţii, la adăpostul nostru, au 

ridicat iară oraşe strălucite, palate de marmoră şi temple 

până la cer. Alţii, la adăpostul nostru, au onorat iară pe 

Apolon şi pe cele nouă Pieride. Şi poeţii lor au cântat 

iară, şi sculptorii lor au săpat iară, şi arhitecţii lor au 

clădit iară ” (Ibidem, 243). 

Pagini străbătute de veritabil suflu al sublimului 

se află chiar în finalul discursului în evocarea ducerii 

urnei funerare a lui Traian din Cilicia spre Roma pe 

corabie. Există aici un deosebit simţ al muzicalului şi ritmurilor 

datorită căruia acest fragment ce s-ar putea numi 

Funeraliile lui Traian se poate desface în versete 6 : 

,,Pe undele Mării Lycie pluteşte spre Roma 

în corabia îmbrăcată cu întunecată purpură. 

urna funerară a lui Ulpius Nerva Traianus. 

Bat valurile cu sunet ritmat în prora corăbiei. 

Alunecă uşor în cadenţa perfectă 

vâslele lungi care mângâie valul. 

Dinspre Marea Cretică, unde se coboară să se 

culce, 

Helios trimite o ploaie de lănci însângerate. 

Se ridică şi se pleacă marea, în largile ondulări ale 

hulei, 

ca un sân de femeie odihnind fericită. 

Pe puntea corăbiei e pervigilium sacrum. 

Alunecă plectrul pe coardele lirei. 

Cad sunetele calde, ca lacrimi de aur 

pe scuturi de argint” (Ibidem, 245-246). 

EDIŢII UTILIZATE. SIGLE 

M.=Vasile Pârvan, Memoriale. Ediţie îngrijită, 

prefaţă şi note de Ion Vartic, Cluj, Editura Dacia, 1973. 

NOTE 

1.Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane. 1932- 

1947, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 638-639. 

2. Cf. o rezumare esenţializată a acestui discurs la Al. Zub, 

Vasile Pârvan. Dilemele unui istoric, Iaşi, Institutul European, 

2002, p. 202. 

3. Cf. asupra acestui aspect şi Idem, Pe urmele lui Vasile Pârvan, 

Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983, p. 242. 

4. Cf. şi Idem, Vasile Pârvan. Dilemele unui istoric, Iaşi, 

Institutul European, 2002, p. 77 şi urm. 

5. Cf. asupra valorii literare a Memorialelor îndeosebi : G. 

Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 

Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 

863-864; Mircea Anghelescu, Pârvan scriitorul, în vol. Vasile 

Pârvan interpretat de... Antologie, notă asupra ediţiei şi indice de 

Ştefan Lemny. Introducere, tabel cronologic şi bibliografie de Al. 

Zub, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, p. 392-396; Ion Vartic, 

Spectacol interior, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 12-33. Cf. 

de asemenea Dumitru Vlăduţ, La rhétorique du sublime chez Vasile 

Pârvan, în vol. La terre et l΄écrit. Etudes rassemblées par Isabelle 

Chol et Robert Périchon, Société Historique et Archéologique du 

Forez, Montbrison, 2000, p. 153-164. 

6. Cf. şi Ion Vastic, op. cit., p.31. 


Mare patriot, întruchipare şi simbol al 

cărturarilor din Banat, revoluţionar intransigent, 

Eftimie Murgu (1805-1870) a militat pentru libertatea 

poporului român, concepută şi înţeleasă, 

în acelaşi timp, atât sub raport naţional, cât şi 

sub raport social. Acest adevăr a fost ilustrat în 

întreaga sa gândire politico-revoluţionară, în atitudinea 

şi activitatea sa dinaintea revoluţiei, dar 

mai ales în timpul revoluţiei de la 1848. A văzut 

«lumina zilei» la 28 decembrie 1805 în «inima» 

Banatului, la Rudăria – astăzi «Eftimie Murgu», în 

judeţul Caraş-Severin. Educat în spiritul libertăţii 

în familia lui Simion Murgu, sublocotenent în 

Regimentul Grăniceresc Nr. 13, Eftimie Murgu 

a urmat cursurile primare în comuna natală, 

Rudăria, şi cele gimnaziale la Caransebeş. Trecut 

pe nedrept ca sârb în scriptele şcolare de la 

Rudăria şi de la şcoala superioară «Oberscule» 

din Caransebeş, înfiinţată de împărăteasa Maria 

Tereza, tânărului Eftimie Murgu i s-au sădit 

sentimente, din care a izvorât dragostea pentru 

neamul românesc prea mult încercat de vitregiile 

timpului, dar şi împotriva celor care l-au opresat. 

Cursurile liceale le-a absolvit la Seghedin, un târg 

în care se aflau mulţi români, aşezare care avea 

teatru, şcoală de filozofie şi chiar o presă locală. În 

anul 1826, Eftimie Murgu şi-a continuat studiile 

la Universitatea din Pesta. După ce în 1830, cu 

rezultate excepţionale, a absolvit Facultatea de 

Drept, în 1834 a obţinut titlul de doctor în drept 

al Universităţii din Pesta. La Budapesta exista un 

curent naţional român, creat de latiniştii care au 

studiat la Roma, de tipografia de cărţi româneşti 

a lui Zaharia Carcalechi şi de publicaţia «Biblioteca 

Românească». Această publicaţie periodică 

insera în paginile sale articole despre romanitatea 

şi continuitatea noastră în Dacia. 

Simţindu-se «străin» în ţara sa, în anul 1835, 

Murgu a trecut în Moldo-România, la Iaşi, unde 

a inaugurat cursul de filozofie în limba română 

la «Academia Mihăileană». Între elevii săi se 

pot remarca Dimitrie Gusti, Popescu Scriban şi 

Ion Ionescu de la Brad, primul agronom român. 


160 DE ANI DE LA REVOLUŢIA DE LA 1848 

EFTIMIE MURGU ŞI BANATUL 

IONEL CIONCHIN 

Eftimie Murgu a luat poziţie împotriva slavilor, în 

special a ruşilor. A fost chemat de domnitor care 

i-a mărit leafa, dar l-a condiţionat: «Ştii ce Să 

nu mai vorbeşti de ruşi». Datorită neînţelegerilor 

avute, Eftimie Murgu a plecat la Bucureşti, unde a 

fost profesor de logică şi drept roman la Colegiul 

«Sfântul Sava» (1837). Cărturarul bănăţean a predat 

şi ore particulare, formând buni români, mari 

patrioţi, ce se vor distinge în timpul revoluţiei de 

la 1848. Între elevii săi s-au remarcat Nicolae 

Bălcescu şi Constantin A. Rosetti. La Bucureşti 

i-a reîntâlnit pe foştii săi colegi de la Universitatea 

din Budapesta, plecaţi şi ei să-şi împlinească 

destinul în capitala Ţării Româneşti: pe Moise 

Nicoară, pe pictorul Leca – profesor de desen, 

pe istoricul Aron Florian, geograful Ion Genilie 

şi pe Ştefan Neagoe. Participant la mişcarea 

revoluţionară din 1840, Murgu a fost arestat de 

autorităţile din Ţara Românească şi expulzat în 

Imperiul Habsburgic. A fost dus la graniţa de la 

Turnu Roşu, apoi la Sibiu, unde a fost predat 

comandantului militar, generalul Wernhard. A 

fost arestat, apoi judecat, condamnat şi deţinut în 

închisorile din Caransebeş şi Lugoj. Eliberat din 

închisoare în septembrie 1841, Eftimie Murgu s-a 

stabilit la Lugoj. 

Considerând că formarea statului naţional 

român este problema crucială a neamului românesc, 

în anul 1844 Murgu a iniţiat o nouă mişcare 

naţională prin care se urmărea unirea Banatului 

cu Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. 

În urma unui denunţ, a fost arestat şi târât într-un 

proces care a durat timp de trei ani. La proces, 

Murgu s-a apărat cu vehemenţă susţinând că nu 

se consideră supus al acestei ţări, şi nu va da nici 

o lămurire, decât dacă se va pune pe picior liber; 

şi atunci încă, numai pe calea sa, adică se va apăra 

înaintea împăratului Austriei. Condamnat la trei 

ani de detenţie, Eftimie Murgu a fost transportat 

la închisoarea din Budapesta. Aici a fost vizitat 

de Constantin A. Rosetti, care consemna: «Ce 

frumos era! Părul şi barba foarte lungi; ferestrele 

zidite şi numai jos două ochiuri de geam, ca 


41


să arate de câtă lumină era lipsit. O singură 

mângâiere. Paznicul celulei lui era român» 1 . În 

timpul revoluţiei, la 8 aprilie 1848, a fost eliberat 

din închisoare. 

Eftimie Murgu s-a întors în Banat pentru 

a pregăti declanşarea revoluţiei. La sosirea în 

Lugoj, în 8 iunie 1848, a fost organizată o mare 

manifestaţie populară, militantul bănăţean fiind 

considerat «zeul românilor, bărbatul pe care 

poporul îl ducea cu caretă cu tot pe umeri». 

La Lugoj, centrul politic al românilor 

bănăţeni, în 15/27 iunie 1848 s-a desfăşurat o adunare 

populară al cărei program, denumit «Petiţia 

neamului românesc din Ungaria şi Banat», prevedea: 

1. Înfiinţarea unei armate populare române 

prin înarmarea poporului în decurs de şase zile. 

Să se restituie poporului armele confiscate de 

oficianţii de stat. 

2. Alegerea lui Murgu Căpitan suprem al 

Ţării Banatului. 

3. Episcopii actuali să fie supuşi Căpitanului 

suprem al Banatului. 

4. Drepturi politice egale şi pentru români. 

5. Limba română să fie introdusă în toate 

oficiile de stat ale Ţării Banatului. 

6. Depunerea din scaunele lor a episcopilor 

sârbi de la Timişoara şi Vârşeţ şi, până la 

alegerea, prin sinod, a «obişnuitului Mitropolit 

românesc din Timişoara» şi a episcopului român 

din Caransebeş, Adunarea numeşte ca vicar 

general mitropolitan la Timişoara pe Dimitrie 

Stoichescu alias Petrovici, protopopul Lipovei, 

iar ca vicar episcopal la Caransebeş pe Ignatie 

Vuia, protopopul Oraviţei. 

Hotărârea adunării populare de la Lugoj a 

fost comunicată Ministerului din Pesta: «Cu glas 

neatârnat strigară de neatârnata biserică şi eparhia 

română de biserica şi eparhia sârbească şi fiindcă 

să cunoscu că Mitropolia Timişoarei se afla 

vacantă, trebuie să-şi redobândească obicinuitul 

său mitropolit românesc, de bunăoară ce acesta 

precum şi episcopii sunt a alege întru anume adunare 

bisericească până la ţinerea acestei adunări 

şi făcu întrebare cine să ocârmuiască diecezele 

până la alegerea altor episcopi după canoanele 

bisericii cu puterea legiuită » 1 Demnitarii 

bisericeşti, «vicarul general» al Mitropoliei grecoortodoxe 

a Banatului şi episcopul de Vârşeţ, au 

fost confirmaţi de guvernul revoluţionar maghiar 

în luna mai 1849. Pentru prima dată după 200 

de ani, prin voinţă populară, românii au înfiinţat 

Mitropolia Greco-Ortodoxă a Banatului. Eftimie 

Murgu este considerat unul din întemeietorii 

Mitropoliei Banatului întrucât, la propunerea lui, 

Adunarea populară de la 15/27 iunie 1848 din 

Lugoj a hotărât înfiinţarea Mitropoliei Orodoxe 

Române a Banatului 2 . 

În calitate de deputat al circumscripţiei Lugoj 

în noul parlament de la Pesta, Murgu a susţinut 

recunoaşterea dezideratelor adunării populare de 

la Lugoj, unirea românilor din cele trei principate 

şi unirea forţelor revoluţionare împotriva armatelor 

habsburgice, ţariste şi otomane. 

Conştient că românii sunt dezbinaţi, sub 

stăpânirea celor trei imperii, Murgu a propagat 

necesitatea solidarităţii naţiunii române. La adunarea 

de la Lugoj au participat şi revoluţionarii 

moldoveni Alecu Ruso, Manolache Costache 

Epureanu şi Lascăr Rosetti, care au adus programul 

revoluţionar de la Braşov, «Prinţipurile 

noastre pentru reformarea patriei». Revoluţionarii 

din Ţara Românească i-au trimis lui Murgu «programa 

şi alte acte». 



Într-o scrisoare adresată lui Nicolae 

Bălcescu, Murgu nota: «Eu, frate, să ştii că am 

plâns de bucurie, când am luat ştire despre triumful 

libertăţii în România şi cu nerăbdare aştept 

ca eu, carele după cum ştii, ca rob ieşind din 

această ţară, pentru că i-am vrut dezrobirea şi 

carele tot din pricina aceasta iarăşi am picat în 

robie amară, acum că am slobod să văd România 

slobodă şi să mă bucur de fericirea fraţilor mei, 

care mai de mult ar fi meritat această soartă» 3 . 

Preconizând înfiinţarea armatei populare române, 

revoluţionarul român a promis ajutor atât moldovenilor, 

cât şi muntenilor în cazul unei intervenţii 

străine. L. Kossuth a desfiinţat armata populară 

română, zădărnicind planurile lui Murgu. 

În timpul revoluţiei, Murgu a menţinut 

permanent legăturile cu revoluţionarii din Principatele 

Române. Al. G. Golescu, Ion Maiorescu, 

Dumitru Brăteanu s-au întâlnit cu fruntaşul 

bănăţean Eftimie Murgu şi au discutat soarta 

poporului român. În vara anului 1849, în timpul 

tratativelor duse de Nicolae Bălcescu cu guvernul 

revoluţionar maghiar, Eftimie Murgu a contribuit 

la pacificarea forţelor româno-maghiare. 

După ce a fost votată legea naţionalităţilor de 

către Dieta din Seghedin, Eftimie Murgu a dus 

ştirea lui Avram Iancu. A fost însă prea târziu, 

forţele contrarevoluţionare înfrângând revoluţia 

maghiară. 

După înfrângerea revoluţiei, Eftimie Murgu 

a fost arestat la 1 septembrie 1849 şi condamnat la 

moarte prin spânzurătoare, dar pedeapsa i-a fost 

comutată în închisoare pe patru ani şi confiscarea 

bunurilor. A fost închis la închisoarea din Arad, 

apoi la cea din Budapesta unde a fost judecat, de 

unde a fost dus la închisoarea Iosefstadt din Boemia. 

Anii grei de detenţie îi vor afecta sănătatea. 

În toamna anului 1853, Eftimie Murgu a fost eliberat, 

după care s-a retras din viaţa politică. Totuşi, 

în 1861 a fost ales din nou deputat în Parlament 

din partea circumscripţiei electorale Stamora- 

Moraviţa. Deşi nu s-a mai expus public, Eftimie 

Murgu visa «Marea Daco-Românie», iar îndemnul 

său se îndrepta spre toţi românii: «Cea dintâi 

grijă să vă fie, fraţilor, arma! Armata, cât mai în 

grabă, căutaţi să aveţi, ca să puteţi cel puţin cea 

dintâi năvală să o întâmpinaţi, cu bună ispravă, 

apoi de aici încolo va fi grija noastră şi mai pe 

urmă grija Europei… Altminterea, fraţilor, fiţi cu 

inima şi staţi cu toţii pentru libertate. Dumnezeul 

libertăţii s-a deşteptat, el priveghează pentru 

soarta popoarelor, nu trebuie decât numai 

obşteasca voinţă, şi tiranii vor rămâne ruşinaţi, 

şi, noi, frate, care ştii că am fost jertfa mâniei 

tiranilor, acum este vremea să ne izbândim» 4 . Era 

visul tuturor românilor din Banat, Transilvania, 

Moldova, Valachia/Ţara Românească/România. 

La 12 mai 1870, Eftimie Murgu s-a stins 

din viaţă la Budapesta şi a fost înmormântat în 

cimitirul Kerepesy. În anul 1932 osemintele militantului 

român au fost aduse în ţară şi reînhumate 

în cimitirului din Lugoj, în Banat. 

Referindu-se la personalitatea luptătorului 

bănăţean, Protopopul Dr. Gheorghe Cotoşman 

nota: «Eftimie Murgu, pe care înşişi Românii 

ardeleni l-au invitat, după eliberarea sa din închisoare, 

să le prezideze marea Adunare naţională 

de la Blaj din 3/15 mai 1848, Zeul şi Apostolul 

Românilor, cum îl numeau înşişi duşmanii lui, 

creatorul Căpitănatului Ţării Banatului, luptătorul 

pentru restaurarea Daco-României, restauratorul 

Mitropoliei Banatului şi al episcopiei 

Caransebeşului, n-a fost un rătăcit, – a fost un 

mare vizionar, un apostol, un martir. Numele lui 

rămâne un simbol, în faţa căruia se vor închina 

Românii şi peste o mie de ani» 2 . 

Participant la revoluţia de la 1848-1849, 

luptător pentru libertatea şi unitatea ţărilor 

române, cărturarul Eftimie Murgu şi-a înscris 

numele între marile personalităţi bănăţene ale 

secolului al XIX-lea. 

NOTE 

1 

V.V. Haneş, Un mare luptător bănăţean: Eftimie 

Murgu, în «Timocul», Caietul II şi III, Bucureşti, 

1943, p. 15. 

2 

Ibidem, p. 448. 

3 

I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, 

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, 

p. 160. 

4 

Eftimie Murgu, Scrieri, Editura pentru literatură, 

Bucureşti, 1969, p. 41. 

5 

V.V. Haneş, op. cit., p. 15. 

6 

Prot. Dr. Gheorghe Cotoşman, Eftimie Murgu şi 

Banatul la 15/27 iunie 1848, Tipografia Diecezană 

Caransebeş, 1947, p. 12. 


43

Tinzând să devină exaustivă (un deziderat 

imposibil de realizat!), lucrarea Doinei Frumuşelu- 

Brâncuşi în conştiinţa lumii. Bibliografie 

nesfârşită, Editura Orizonturi universitare, 

Timişoara, 2007, prezintă (în cele 255 pagini, 

format B5) o informaţie extrem de bogată, 

cuprinzând aproape 7500 de referinţe privind viaţa 

şi opera genialului sculptor 

român, într-o derulare 

cronologică. 

În introducerea cărţii, 

autoarea menţionează că: 

„Fiecare an este marcat 

de punctarea principalelor 

evenimente legate de 

Brâncuşi, însoţite de fotografii 

sugestive, majoritatea 

prezentate în premieră” Apoi 

vine cu precizarea că lucrarea 

„poate fi citită ca un jurnal al 

marelui sculptor, căci un titlu 

de articol sau de carte este un 

eveniment, o întâmplare şi 

punându-le cap la cap vom 

avea în oglindă desfăşurarea 

întregii lui vieţi” 

Îndeosebi sărbătoririle 

l u i B r â n c u ş i - m a r c ă r i 

aniversare sau comemorativese 

bucură de o atenţie 

mondială. Aşa au fost anii 

1967 (comemorativ:împlinirea unui deceniu de la 

stingerea lui din viaţă). 1976 (centenar aniversat 

prin UNESCO) 2001(Anul Internaţional Constantin 

Brâncuşi). În asemenea împrejurări, bibliografia 

Brâncuşi cunoaşte o sporire impresionantă, scriind 

despre el şi creaţia sa istorici şi critici de artă, 

pictori, sculptori, filosofi şi, nu în ultimul rând, 

jurnalişti. Sunt publicate articole în presa curentă, 

precum şi studii în revistele de specialitate, dar 

şi numeroase cărţi (peste 30, de pildă, în Anul 

Internaţional Brâncuşi, 2001). 

Din carte reiese că, în bibliografia apărută 

în România, un loc însemnat îl ocupă studiile lui 

V.G.Paleolog, P.Comarnescu şi B.Brezeanu, acestora 

Brâncuşiana 

Bibliografie Brâncuşi (1897-2005) 

AUREL TURCUŞ 

adăugându-li-se, de-a lungul timpului, importantele 

lucrări ale lui I.Pogorilovschi, D.Grigorescu, 

I.Frunzetti, D.Hăulică, D.Daba, M.Deac, I.Mocioi, 

A.Petringenaru, R.Bogdan, Şt.Georgescu-Gorjan, 

C.Zărnescu, Nina Stănculescu, Cristian R.Velescu, 

D.Gheorghiu, M.Stârcea Crăciun, S.L. Buliga, 

H.Muntenuş, C.R.Constantinescu etc. De asemenea 

trebuie să avem în 

vedere şi preţuirea lui 

Brâncuşi din partea 

unor mari scriitori 

şi gânditori români, 

cum au fost Lucian 

Blaga, Tudor Arghezi 

şi Mircea Eliade. 

În Prefaţa cărţii, 

Alexandru Mironov, 

secretar general al 

Comisiei Naţionale 

a României pentru 

UNESCO, subliniază 

că: „S-a scris uluitor 

de mult despre marele 

artist în timpul vieţii 

sale dar şi postum(...) 

Oricum ar fi privită, 

viaţa lui Brâncuşi 

este de o simplitate 

fascinantă iar opera sa, 

limpede ca un cristal 

de stâncă, se situează 

cu adevărat pe cele mai înalte culmi”. Încheie cu 

„un cuvânt de preţuire pentru autoare, dr. Doina 

Frumuşelu, pentru munca sa intensă şi pasionată 

în brâncuşiologie, care a avut ca rezultat o 

carte interesantă şi utilă, ilustrată cu fotografii, 

majoritatea arătate în public în premieră”. 

În finalul acestei consemnări, evidenţiem 

că, în carte, şi referinţele bibliografice străine sunt 

foarte bine reprezentate, majoritatea autorilor fiind 

personalităţi de reputaţie internaţională. Acest 

fapt îi conferă lucrării un substanţial spor valoric, 

devenind, astfel, un indispensabil instrument de 

lucru pentru fiecare cercetător brâncuşiolog din 

ţara noastră şi de peste hotare. 



ISTORICUL VICTOR MOTOGNA 

S-a născut în 3 noiembrie 1885, în satul Breaza, 

comuna Ciceu-Giurgeşti, judeţul Bistriţa-Năsăud. 

A urmat şcoala în satul natal, apoi studiile secundare 

la Liceul grăniceresc din Năsăud, pe care l-a absolvit 

în iunie 1905, obţinând la examenul de bacalaureat 

calificativul foarte bine. În perioada 1905-1909, 

a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj, la 

specialităţile istorie şi limba latină, primind şi aici 

la examenul de licenţă calificativul foarte bine. În 21 

mai 1910, şi-a luat, tot cu nota maximă, examenul de 

capacitate. În luna iunie 1923, şi-a susţinut examenul 

de doctor în litere la Universitatea din Cernăuţi, 

fiind notat cu calificativul „Summa cum laude”. 

La sfârşitul anului următor şi-a luat examenul de 

docenţă la Facultatea de Litere din Cluj. 

Din luna decembrie 1909 până în 31 august 

1919 a activat ca profesor secundar la Gimnaziul 

fundaţional din Năsăud. După Marea Unire (fiind 

un luptător pentru înfăptuirea acesteia), a fost numit 

de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu începere 

de la 1 septembrie 1919, profesor secundar, 

specialitatea istorie şi latină, apoi director la Liceul 

din Dej (azi Colegiul Naţional „Andrei Mureşianu”), 

unde va funcţiona până în anul 1930. Atunci a fost 

numit profesor de materii naţionale la Academia 

teologică unitară din Cluj. În această perioadă a 

desfăşurat o bogată activitate de cercetare istorică, 

rezultatele investigaţiilor ştiinţifice apărându-i în 

publicaţiile „Anuarul liceului” din Dej, „Transilvania” 

din Sibiu, „Revista Archivelor” – Bucureşti, 

„Revista istorică” – Bucureşti, „Analele Academiei 

Române” – Bucureşti, „Cercetări istorice” – Iaşi etc. 

şi în volume de sine stătătoare. S-a afirmat îndeosebi 

ca medievalist. 

A fost colaborator apropiat al arheologului 

Emil Panaitescu din Cluj; a făcut săpături la castrul 

roman de pe limesul someşan (Căşei). În baza materialelor 

arheologice descoperite acolo, a luat fiinţă 

Muzeul de istorie orăşenesc din Dej, în care piesele 

cele mai valoroase sunt cuprinse în lapidarium, 

sector expoziţional întemeiat de Victor Motogna. O 

strânsă legătură a avut şi cu Nicolae Iorga (care i-a 

găzduit studii în „Revista istorică”). Între cei doi 

istorici a existat o corespondenţă concludentă, aşa 

după cum dovedeau două epistole păstrate, prin anii 

’80 ai secolului trecut, de Sabina Motogna, soţia lui 

Victor Motogna; restul epistolelor de la Iorga s-au 

TIBERIU CIOBANU 

pierdut în grelele împrejurări ale refugiului întâmplat 

în urma Dictatului de la Viena. În 1940 şi-a întrerupt 

prestaţia universitară – era conferenţiar la Universitatea 

din Cluj – şi s-a stabilit în Timişoara împreună cu 

familia. Aici, începând din luna octombrie a aceluiaşi 

an, a funcţionat ca profesor de materii naţionale la 

Academia Teologică Romano-Catolică. În Timişoara 

s-a dedicat şi cercetării unor aspecte privind Evul 

Mediu din Banat. 

Având în vedere dăruirea şi competenţa cu 

care s-a aplecat asupra istoriei Banatului, Cornel 

Grofşorean l-a numit în funcţia de preşedinte al 

Secţiei Istorice a Institutului Social Banat-Crişana 

şi membru în comitetul de redacţie al „Revistei 

Institutului Social Banat-Crişana”. Implicit a făcut 

parte din comitetul de redacţie al masivului volum 

de studii istorice, Banatul de altădată, apărut la 

Timişoara în anul 1944. 

Odată cu instalarea regimului comunist în 

România este grav afectată întreaga viaţă culturală 

a ţării. În primii ani ai bolşevizării vieţii sociale, au 

fost desfiinţate instituţii culturale timişorene care 

îşi aduseseră o bogată contribuţie la cunoaşterea 

trecutului Banatului şi la propăşirea vieţii spirituale 

de după prima conflagraţie mondială. Între aceste 

instituţii desfiinţate au fost, în primul rând, Institutul 

Social Banat-Crişana (1946) şi Regionala Astrei 

Bănăţene (1948). De asemenea, în anul 1948, a fost 

prohibit cultul greco-catolic, prin Decretul 177, 

urmând năpăstuirea slujitorilor acestei biserici şi a 

credincioşilor confesiunii respective. Victor Motogna 

şi familia sa erau greco-catolici. Soţia era înrudită cu 

familiile lui Iuliu Maniu şi Zaharia şi Romul Boilă, 

Ion Gheţie ş.a., membrii marcanţi ai Partidului 

Naţional Ţărănesc, care vor fi arestaţi, având parte 

de grele suferinţe în închisorile comuniste, la Canalul 

Dunăre-Marea Neagră şi în zonele de deportaţi din 

Bărăgan. Multe din aceste suferinţe sunt prezentate 

în cartea Iadul Comunist – Amintiri şi destăinuiri 

de dr. Cornel Pop – fratele soţiei lui Victor Motogna 

– lucrare apărută la Editura Signata, Timişoara, 

2003. Totodată, s-a năpustit teroarea asupra Bisericii 

romano-catolice. Episcopul romano-catolic Augustin 

Pacha din Timişoara a fost condamnat de Tribunalul 

Militar din Bucureşti, el împreună cu alţi prelaţi ai 

acestui cult fiind învinuiţi de spionaj. În asemenea 

cumplite împrejurări şi-a încetat activitatea şi 


45


Academia Romano-Catolică din Timişoara, 

instituţia de învăţământ în care era profesor Victor 

Motogna. 

Pe fundalul acestor abuzuri politice comuniste, 

Victor Motogna s-a îmbolnăvit grav în vara 

anului 1948. S-a internat la Clinicile din Cluj, unde 

a beneficiat de tratamentul ilustrului profesor Iuliu 

Haţieganu, cu care era în relaţii apropiate. Însă nu a 

putut fi salvat, astfel că s-a stins din viaţă în 5 iulie 

1948. 

Ferparul său cuprinde următorul text: „Dr. 

Victor Motogna fost profesor la Academia Teologică 

Romano-Catolică din Timişoara şi conferenţiar definitiv 

la Facultatea de Litere şi Filozofie de pe lângă 

Universitatea „Dr. Victor Babeş” din Cluj, decorat 

cu ordinul Coroana şi Steaua României în gradul de 

Cavaler, Ofiţer al Instrucţiunii Publice a Republicii 

Franceze şi membru corespondent al Academiei 

Române 1 , după scurte şi grele suferinţe suportate 

cu adevărată resemnare şi creştinească pocăinţă s-a 

stins din viaţă în ziua de 5 iulie, orele 19, în al 63-lea 

an al vieţii şi al 34-lea an al fericitei sale căsătorii. 

Înmormântarea se va face în ziua de 9 iulie 1948, 

orele 3 p.m. în Cimitirul greco-catolic din Năsăud” 

(Ferparul a fost imprimat la Tipografia „Liceum” din 

Cluj; a fost aprobat de Primăria Municipiului Cluj; 

se află în posesia d-nei Cleia Motogna, născută Pop, 

din Timişoara). 

Opera (selectiv): 

‣ Ohtum, contribuţie istorică la istoria 

românilor în veacul IX-XI, în vol. Lucrările Institutului 

de geografie al Universităţii, ,,Regele 

Ferdinand I”, din Cluj, la Timişoara, Impremeria 

editurii culturale de vest, Timişoara, 1942; 

‣ Contribuţii la istoria românilor bănăţeni 

în Evul Mediu, în „Revista Institutului Social Banat- 

Crişana”, pe lunile iulie-august, 1943, p. 3-30; 

‣ Banatul românesc în epoca migraţiunilor 

popoarelor barbare, în „Revista Institutului Social 

Banat-Crişana”, pe lunile iulie-august, 1943, p. 

31-61; 

‣ Banatul românesc în cele dintâi veacuri 

ale stăpânirii ungureşti. Epoca arpadiană (1030- 

1301), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, 

noiembrie-decembrie, 1943, p. 80-112; 

‣ Trecutul românilor în epoca lui Iancu 

Huniade (1437-1457), în „Revista Institutului Social 

Banat-Crişana”, mai-august, 1944, p. 539-576; 

‣ Banatul românesc în prima jumătate a 

veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg 

(1395-1438), în „Revista Institutului Social 

Banat-Crişana”, mai-august 1944, p. 449-480; 

‣ Banatul românesc în cele dintâi veacuri 

ale stăpânirii ungureşti (Epoca Arpadiană 1030- 

1301), în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. 

I ,Timişoara, 1944, p. 229-265; 

‣ Banatul românesc în veacul al XIV-lea 

(Epoca Angevinilor), în Banatul de altădată. Studiu 

istoric, vol. I, p. 266-326; 

‣ Articole şi documente. Contribuţie la 

Istoria Românilor din veac XVI-XVII, Cluj, 1923, 

57 p.; 

‣ Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, 

Gherla, 1924, 43 p.; 

‣ Războaiele lui Radu Şerban (1602-1611), 

Bucureşti, 1926, 84 p.; 

‣ Cetatea Ciceiului sub stăpânirea Moldovei, 

Dej, 1927, 64 p.; 

‣ Relaţiunile dintre Moldova şi Ardeal în 

veacul al XVI-lea, Dej, 1928, 216 p.; 

‣ Un erou din graniţa năsăudeană. Nichita 

Ignat, Dej, 1928, 38 p.; 

‣ Studii asupra istoriei românilor din Banat 

în Evul Mediu (271-1400), Timişoara, 1943, 104 p. 

Referinţe: 

‣ Enciclopedia istoriografiei româneşti (coordonator 

ştiinţific: prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu), 

Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, 

p. 227; 

‣ C. Răileanu, Evocări – Victor Motogna, 

în „Orizont” (Timişoara), nr. 5 (568), 1 februarie 

1979; 

‣ col (r) Constantin C. Gomboş, Victor 

Motogna (1885-1948). O personalitate de seamă 

a istoriografiei române în „Coloana Infinitului”, 

nr. 53, Timişoara, 2005, p. 39-42; 

‣ Colecţia „Revista Institutului Social Banat- 

Crişana”, pe anii 1943-1946; 

‣ Banatul de altădată. Studiu istoric, vol.I, 


‣ Tiberiu Ciobanu, Victor Motogna (1885- 

1948), în Anexă (Cărturari români bănăţeni cu 

preocupări privitoare la istoria Banatului medieval 

– note biobibliografice) din Teza de doctorat cu titlul 

Istoriografia românească din secolul al XIX-lea 

şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare 

la Banatul Medieval. 

NOTĂ 

1 

În acei ani de negare a valorilor culturale naţionale, 

de restructurare politică a Academiei Române nu a fost 

posibilă confirmarea istoricului Victor Motogna în rândurile 

membrilor săi. 


Eseuri 

TIMIŞOARA 

Dana Chetrinescu 

Euroregiunea, şpaisul şi bănăţenii 

Bănăţeanul este cetăţeanul care locuieşte în 

zona de vest a ţării, aproape de graniţa cu Ungaria 

şi Serbia. Bănăţeanul este cel care îşi salută vecinul 

de peste gardul din stânga cu Jó napot şi pe 

vecinul de peste gardul din dreapta cu Guten Tag. 

Bănăţeanul pune mai multe feluri de bucate pe 

masă ca să se vadă că are de unde – chiar şi cel mai 

umil ţăran din Banat este un burghez veritabil în 

adâncul sufletului, prin educaţia primită de la bunici 

şi străbunici sau prin pilda vecinilor. Bănăţeanul 

face mai puţini copii – ca să nu se împartă averea: 

semn nu de zgârcenie, ci de cumpătare, îmi explica 

bunicul când eram mică subtila diferenţă (bunicul 

şi tatăl lui aveau în sat porecla „Jghere” – de la 

zgârie-brânză, înţeleg – semn că distincţia dintre 

cele două trăsături de caracter era foarte importantă 

şi intens dezbătută în familie). 

Bănăţeanul nu este francez, dar se pricepe la 

delicatese culinare şi „paşteturi”, are şpais şi face 

Strudel şi câte un Leberwurst înainte de Crăciun. 

Cât despre desert, el nu este autentic cu una-două 

prăjituri amărâte şi nu se poate desăvârşi decât cu 

torta – de gen feminin, fiindcă aşa e în nemţeşte. 

Orice bănăţean care se respectă are cel puţin o 

piesă de mobilier Alt Deutsch sau Biedermeier, 

de preferinţă un credenţ, adică dulap cu sau fără 

vitrină, „macăr” şi doar ca să-şi pună cloţa 

înăuntru, cum a făcut, într-un gest rămas legendar 

în familia mea, o mătuşă cu simţul umorului, dar 

fără simţ estetic. 

Bănăţeanul avea antenă pentru televiziunea 

iugoslavă şi maghiară înainte de 89. 

Bănăţeanului i se pare firesc să audă pe stradă 

vorbă sârbească, nemţească sau ungurească şi nu 

întoarce capul după trecătorul care i se adresează 

tovarăşului de drum într-una din aceste limbi. La 

fel de firesc i se pare ca, într-un cvartal nu prea 

mare dintr-unul din oraşele sale, să vadă acoperişul 

unei biserici ortodoxe, al unui dom catolic, al unei 

capele luterane şi al unei sinagogi. Bănăţeanul 

ortodox, luând exemplul vecinului catolic, a 

construit în satele sale bisericuţe zvelte, zugrăvite 

în culori calde, miniaturi baroce, cu o singură 

clopotniţă graţioasă, ca acelea care împodobesc 

toată pusta de la marginile răsăritene ale fostului 

imperiu austro-ungar. 

Bănăţeanul este cel care are un număr 

minim obligatoriu de strămoşi în familia cărora 

să se fi vorbit cel puţin două limbi – oricare – ale 

spaţiului central-european. Şi eu sunt bănăţeancă. 

În ascendenţa mea, o străbunică îşi auzea părinţii 

numărând în limba maternă – slovacă a tatălui şi 

sârbă a mamei. Românul cu care s-a căsătorit se 

adresa socrului într-o limbă neutră – germana pe 

care o acceptau toţi ca limbă de cultură sau maghiara 

în care se specializaseră prin şcoli. Acelaşi 

român făcuse şcoală ungurească şi număra până la 

zece în româneşte, dar de la unsprezece încolo în 

ungureşte. Şi socotelile le făcea tot în ungureşte. 

Un alt străbunic român făcuse şi el şcoala la Szeged 

– „Seghedin” cum îi spun şi acum bătrânii mei – şi 

îl văd mândru într-o fotografie, în uniforma lui de 

Grenzer, sau „grenţăr”, de bună seamă – un statut 

privilegiat al bănăţenilor ca paznici ai graniţelor 

imperiului Mariei Terezia. 

O bunică se juca pe stradă cu o mulţime de 

copii de-o seamă cu ea şi învăţa să le vorbească 

idiomul sau să cânte împreună cu ei: cu Lule 

(Aleksander) şi Dragi (Dragan), cu Miri (Miriam) 

şi o ţigăncuşă mai emancipată pe care o chema 

(splendidă cacofonie – rromă dar nu neapărat) 

Şotca Călina, cumpăra bomboane de la negustorul 

evreu Scheinberger, se întâlnea, acasă la bunica ei, 

cu verişorul favorit din Banatul sârbesc, Branko, 

şi încă se mai întâlneşte cu prietenele din copilărie 

ale căror tată era originar de pe acum dispăruta 

insulă Ada-Kaleh, surorile Mustafa. Un străbunic, 

deşi român şi preot ortodox, a primit, din partea 

autorităţilor imperiale în timpul primului război 

mondial, pentru devotamentul cu care şi-a îndeplinit, 

pentru soldaţi de toate etniile, datoria de 

preot militar, dreptul de a folosi particula de 

înaintea numelui de familie. Oare or mai fi existând, 

prin vreo arhivă prăfuită sau prin vreun 

muzeaş vienez, decizia, parafele şi semnăturile 

înflorite care atestau acest drept al familiei 


47

Bănăţeanul se mândreşte că a avut intuiţia 

cosmopolitismului şi a euroregiunilor. Bănăţeanul 

afirmă că trăieşte într-un spirit tolerant, un locus 

privilegiat unde alteritatea (etnică şi religioasă 

în primul rând, dar şi socio-politică) nu mai este 

demonizată. Bănăţeanul, aşa cum îi place lui să se 

vadă, este bine ancorat într-o civilizaţie materială 

pe care – de la şpais la tramvaiul electric şi iluminatul 

stradal în premieră europeană – este educat 

s-o respecte. 

Imagologia ne vorbeşte despre stereotipuri 

culturale. Şi ce s-a spus până acum ar putea, fără 

prea mare dificultate, să fie inclus în sfera clişeelor 

de acest gen, a pattern-urilor cognitive dar şi 

afective prin care membrii unei comunităţi îşi 

construiesc şi îşi propagă imaginea şi prin care se 

raportează la propria identitate ca un complex de 

date ale specificităţii care se intersectează în mai 

multe puncte. Ca oricare alt membru al oricărui 

alt grup, bănăţeanul este în acelaşi timp victima 

şi eroul unei mulţimi de stereotipuri mai mult sau 

mai puţin măgulitoare. Aici, asemeni lui Petru 

Nemoianu în Scrisori şi schiţe bănăţene în 1943 1 , 

care încerca să demonstreze că mâţul neamţului 

e mai curat şi mai gras decât mâţul românului, 

am putea şi noi acum să profităm de clişee sau să 

ne supunem lor şi să scriem că probabil şi mâţul 

bănăţeanului trebuie să fie mai curat şi mai gras 

decât mâţul moldoveanului sau al olteanului. Dar 

nu o vom face pentru că poţi să vorbeşti despre 

tine şi fără să creezi raporturi antitetice, fără să 

supralicitezi tensiunea contrastelor construite 

artificial. 

Bănăţeanul vorbeşte despre sine amintinduşi 

şi mândrindu-se. Bănăţeanul ştie să vorbească 

despre sine şi, dacă vorba nu este suficient de 

convingătoare, te va chema la el acasă ca să te 

convingi şi singur. 

NotĂ 

1 

Smaranda Vultur, Germanii din Banat, Paideia, 


Eseuri 

Memoria irişilor de la poartă 


Privind de la fereastra casei sale citadine, 

Rosario Assunto scria, în studiul său dedicat 

oraşului 1 : “Oraşul modern [este macropolisul] care 

aplatizează timpul pe o linie care se prelungeşte la 

infinit, unde nici o întoarcere nu mai este posibilă, 

iar noutatea ce se prezintă ca o negare a trecutului 

este întotdeauna caducă şi nu numai caducă, 

ba chiar este simbolul însuşi al caducităţii care 

antrenează toate valorile şi sentimentele, constituind 

astfel amintirea unei temporalităţi de durată: 

sentimente şi valori care, tocmai datorită faptului 

că au rădăcini în memorie şi păstrează în sine 

trecutul, trebuie să fie alungate printre vechiturile 

bune de aruncat, pentru a merge neîmpovărate spre 

un viitor care de îndată ce a sosit este considerat 

deja învechit” (p.15). 

În lupta dintre spaţiu şi timp – unde spaţiul e 

oraşul, iar timpul e memoria – în lumea modernă 

câştigă întotdeauna, fatalmente, cel dintâi. În 

oraşul sacru, istoric, al antichităţii sau al Evului 

Mediu, timpul reuşea să răstoarne spaţiul, ridicându-l 

la propria-i verticalitate. Infinita temporalitate 

era dată de constanta referire la un centru. Oraşul 

modern, în schimb, spaţializează timpul, doborându-l, 

reducându-l la orizontalitate, gonind haotic 

departe de centru. Timpul-spaţiu al oraşului veşnic 

tensionat şi neliniştit care se întinde pe orizontală 

nu admite reveniri. Centrul cetăţii nu este doar 

punctual zero al unei spaţialităţi care porneşte de 

aici, ci şi începutul timpului ca istorie şi memorie. 

Tocmai limitarea spre exterior, centralizarea 

oraşului sacru, cel dezvoltat în jurul construcţiilor 

religioase, îi conferea acestuia imaginea terestră 

a unui arhetip ceresc. Relaţia clară, lipsită de 

echivoc, între centru şi periferie impunea măsura 

care definea spaţiul urban în sine. Ceea ce ordona 

haosul era tocmai tinderea spre sine a oraşului, ca 

mişcare constantă, venită fără greş dinspre oricare 

din marginile sale. 

Oraşul profan, în schimb, este centrifug. 

El dă să se împrăştie, fără nici o noimă, înspre 

exterior, într-un proces pe care Guido Ceronetti 

îl vedea, apocaliptic, la începutul anilor 70, ca 

pe o grotescă şi ireversibilă calviţie a pământului 

desacralizat, o înşirare dezlânată înspre câmpie. 

Assunto observa un paradox în relaţia dintre oraş 

şi locuitorii săi. Graniţa, zidul care interzicea extinderea 

cetăţii dincolo de înaltele sale metereze

Eseuri 

protectoare oferea locuitorilor săi o mare libertate 

– aceea a timpului lor. Dispariţia zidurilor care 

impuneau o coerciţie spaţială, dar garantau timp, 

aboleşte tirania locului pentru a o instala, cu surle 

şi trâmbiţe, pe cea mult mai nemiloasă a timpului. 

Excentricitatea (în sens strict etimologic) edificiilor 

privează pentru totdeauna omul de timp. A 

străbate oraşul înseamnă a jertfi orele, a le da de 

pomană unui monstru nerecunoscător care nu va 

oferi niciodată ceva la schimb. 

Aruncând o privire afară într-una din acele 

zile de sfârşit de iarnă care sunt atât de crâncen 

de urâte într-un oraş aglomerat şi gri, ştiu că toate 

acestea sunt adevărate. Memoria vechiului oraş 

se pierde într-un spaţiu din ce în ce mai neregulat. 

Prin dărâmarea vechilor ziduri de împrejmuire şi 

garnizoane, prin parcelări intra- şi extravilane, 

cetatea mea s-a îmbolnăvit şi ea de-o boală psihică 

gravă: o personalitate scindată în care Dr Jekyll 

e mai-mult-decât-oraşul, iar maleficul Mr Hyde 

e mai-puţin-decât-oraşul. Mai-mult-decât-oraşul 

e metropola care se întinde surprinzător de mult 

peste limitele sale iniţiale. Mai-puţin-decât-oraşul 

este spaţiul desacralizat, lipsit de armonie, de 

măsură, de unicitate, de timp. 

Doar în porţile caselor vechi din Cetate, 

din Fabric sau din Elisabetin mai regăsesc, pulsând, 

memoria oraşului meu, aşa cum arborii 

îşi păstrează, ascuns în scoarţă, secretul vârstei. 

Memoria copacilor, ca şi cea a oraşului, e strâns 

legată de noţiunea de centralitate, prin numărul de 

cercuri concentrice cu diametrul desenat într-un 

brun mai închis decât miezul. Şi porţile au vârstă 

cu secrete. Din stradă, cercetez straturile de vopsea 

care protejează lemnul – vopseaua e scorojită în 

multe părţi, cu bucăţi de tablă sau carton înlocuind 

tăbliile iniţiale. Câte urme de vopsea şi zgârieturi, 

atâtea cercuri concentrice. Din curte, prin arcul 

decupat în lemn – păstrat intact doar de cele mai 

vajnice dintre aceste porţi, cu neaşteptate pete de 

culoare sau cutezătoare linii din feronerie, ivite din 

mâinile unui meşter anonim al locului – lumina 

proiectează figuri graţioase. Ele amintesc de silueta 

stilizată a uneia din florile preferate ale adepţilor 

Jugenstil-ului, irisul. O floare la fel de fragilă ca, 

azi, vechile porţi ale clădirilor care îşi deapănă 

povestea liniştită a unei sute şi mai bine de ani la 

urechea celui care se sprijină nostalgic de vechile 

pietre curbate care protejau, odinioară, zidul de 

trăsurile ce veneau şi plecau în goana cailor. 

Orice oraş, spuneau anticii despre cetăţile 

lor, este un sanctuar. În spaţiul care desparte strada 

timpului celui nou al metropolei de interiorul secret 

şi tăcut, în clar-obscur, unde mai pâlpâie încă, 

ferit, focul unui timp ideal, în teritoriul desemnat 

de poartă şi culoarul ce începe din pragul ei, orice 

amintire poate cere sanctuar. Sunt amintiri dintrun 

timp nu al depărtării, în care prezentul neagă, 

grăbit şi nervos, trecutul, ci dintr-unul ideal, de 

apropiere desenată în nuanţele întunecate, dar calde 

ale sepiei. Dacă vreunul din spiritele locului ar fi 

reuşit să se adapteze în asemenea măsură încât să 

supravieţuiască terorii spaţiului modern, tehnologizat, 

el ar vrea cu siguranţă, dacă s-ar sprijini, aşa 

cum am făcut eu, într-una din plimbările mele la 

întâmplare prin cartierele istorice ale Timişoarei, 

de cadrul unei vechi şi graţioase uşi, să ticluiască o 

hartă vrăjită a oraşului istoric, al memoriei, în care 

porţile să preia întreaga personalitate şi responsabilitate 

a bulevardelor, străzilor şi aleilor. Orice 

oraş rămâne un sanctuar atâta vreme cât spaţiul îşi 

păstrează caracterul temporal, dezvoltându-se pe 

o axă verticală ideală, întrupată magic în silueta 

unor porţi înalte şi arcuite. 

NOTĂ 

1 

Rossario Assunto, Scrieri despre artă. Oraşul 

lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Meridiane, 


(Din lucrarea de eseuri “De la Gargantua la 

Google”) 

Piaţa Traian din Timişoara 


49

Viaţa cărţilor 

UN POET LA UMBRA RAZELOR DE LUMINĂ 

Pentru poetul MIHAI ŢOPA, metaforic 

vorbind, totul pare a fi posibil: până şi razele de 

lumină pot avea umbră, după cum şi soarele are pete. 

După cum afirmă autorul în moto-ul cărţii: „Prezenta 

carte reprezintă un snop de raze de lumină, la umbra 

cărora am stat, am cugetat şi am scris...” Acesta ar fi 

unul din tâlcurile titlului antologiei poetic: „Printre 

raze de lumină” apărută recent, (în anul 2008) la 

editura Mirton din Timişoara. Volum a fost precedat 

de multe alte poezii răsfirate prin paginile revistelor 

„Literatura şi arta” din Chişinău, „Tibiscus” din 

Uzdin, „Familia” din Petrovaselo (Iugoslavia), 

dar şi în cele din Timişoara: 

„Anotimpuri literare” , 

„Nădejdea noastră”, „Vrerea”, 

„Orient latin”, „Coloana inf 

initului”,„Catharsis”, „Clio” 

etc. A mai publicat şi cărţi de 

poezie şi de eseuri dintre care 

amintim: „Călătorii imaginare”, 

„Aşa vă place istoria”, 

„Doamne fă să-ngheţe 

timpul”, „Versuri de bunic”, 

Mirajul luminii” etc. 

Născut în comuna 

Lipnic din judeţul Soroca- 

Basarabia în 1933, poetul a 

urmat liceul Traian Doda din 

Caransebeş, judeţul Caraş, 

apoi Institutul de căi-ferate din 

Bucureşti. A lucrat ca inginer 

feroviar la Regionala C.F.R. din Timişoara până la 

pensionarea sa în 1991. 

Încă elev fiind începe să scrie şi să publice 

versuri, sub îndrumarea atentă a poetului Alexandru 

Jebeleanu, iar la Caransebeş a condus un cenaclu 

literar. 

Cartea de faţă cuprinde versuri rimate ce 

parafrazează cuvinte care ne rămân în memorie după 

lectura poeţilor – pe drept cuvânt socotiţi „canonici” 

din literatura română şi din cea universală. La încept 

sunt pomeniţi cronicarii: „Biruit-au gândul...” / Scrie 

cronicarul: / iară eu ca dânsul / am, voit să fiu, ...” 

Mai încolo, este consemnat în versuri chipul 

poetului naţional: „A vorbi prin cuvântul / lui Eminescu 

/ înseamnă a duce lumină / până departe, / pe 

unde noaptea / cu ziua se-ngână.” Sunt evocate apoi 

momente biografice, mai ales cele legate de truda 

FLORIN CONTREA 

zilnică la ziarul „Timpul”: „repede trecuse vara. / S-a 

schimbat şi anotimpul. / Lucru-i mult, ţigări, cafele, 

/ telegrame şi misive.” 

Făcând un salt în domeniul literar universal, 

ne pomenim aproape de versul poetului imagist-simbolist 

din vremea bolşevismului stalinist – de care 

nu s-a eliberat decât printr-un tragic suicid – Serghei 

Esenin: „Hei voi sănii / şi voi cai nebuni / ce zburaţi 

ca gândurile mele //duceţi-mă / de puteţi şi-n stele / 

sau spre vatra / bunilor străbuni...” 

Revenind la ai noştri scriitori, de menţionat 

exclamaţia amară a blajinului nostru Ion Creangă, 

la vederea Teatrului Naţional 

din Iaşi cuprins de flăcări în 

1888: „Aracan di mini Doamni 

/ arde teatrul, ce vom face” 

Amărăciunea povestitorului mare 

este, se zice că nu atât pentru 

acel monument cât pentru soarta 

atât de amară a prietenului său 

Mihai. 

Urmează un salt peste 

vremuri şi peste continent pentru 

a evoca umbra poetului englez 

lord Byron; „Când ceaţa cuprinde-va-n 

/ zori Albionul / te 

urcă pe navă / tu, tinere lord / 

şi scrie poeme-n / „Jurnalul de 

bord” / cu peana ta albă, / dând 

vremilor, tonul... ” 

Vine la rând celebra „masă” 

a sculptorului român modern Brâncuşi, dar parcă 

mai plină de emoţie este evocarea păsării măiestre: 

„Pasărea lui Brâncuşi, / nu este o pasăre, / ci doar 

un zbor / plin de avânt, / pe care un înger / sau poate 

un sfânt / l-a fost oprit pentru noi / şi ni l-a dăruit / 

să ni-l păstrăm pe / pământ / în amintirea sufletelor 

/ celor duşi...” 

Alt clasic al literaturii universale, ne referim 

la Anton Pavlovici Cehov, nuvelist şi dramaturg 

rus, este pomenit într-un moment esenţial al vieţii şi 

operei sale: „Dar iată un gând / năstruşnic cum saltă 

/ şi-i vine în minte / ca un spiriduş // când cerul cel 

negru / trecut ca prin tuş / i-aduce aminte / de calda 

sa Ialtă, // de unchiul său Vanea / şi de trei surori / şi 

ce înflorită-i / de vişini, livada...” 

Un umorist de geniu este invitat de autor să 

mai revină pe scena pestriţă a năravurilor şi moravu- 



rilor noastre, să-şi mai încerce peniţa muiată în vitriol 

pentru a-i mai readuce la realitate pe... cei mitici. 

De exemplu: „... şi te-aşteptăm cu drag, Maestre / 

că Ţara-i plină cu amici / din Bucureştiul cu tarabe 

/ până în sat - la Haimanale.” Desigur, numai de 

conu I. L. Caragiale poate fi vorba... 

Lista continuă cu... marele prozator francez 

Balzac, pentru care autorul jonglează pe versuri 

ritmate şi chiar în monorimă, un procedeu stilistic 

în care dovedeşte măiestrie şi chiar rafinament de 

virtuoz: „Mă plimb prin Paris / şi am trac / ori de 

câte ori / îl întâlnesc pe Balzac. / De obicei e / în 

frac / şi-mi povesteşte / câte ceva. Dar eu tac...” Aici 

pericolul poate fi altul; mă întreb, în dorinţa noastră 

de a demitiza, de a-l „umaniza” pe creator, de a-l 

aduce cu tot dinadinsul aproape de noi, de dimensiunile 

noastre, nu cumva ajungem a nu mai înţelege, 

în definitiv, de ce oare trebuie să-l admirăm atât de 

mult pe acest... domn în frac Cine sunt, în definitiv, 

aceşti domni de care e vorba mai departe Colonel 

Chabert, Rastigniac sau Père Goriot Ei, dar pentru 

aceasta, tânărul cititor ar cam trebui să mai deschidă 

nişte cărţi niţel cam... groase... oare o mai fi având 

timp pentru aşa ceva Mă cam îndoiesc... 

Este memorabilă, în schimb, parafraza după 

celebra sintagmă blagiană: „Veşnicia s-a născut la 

sat” pe care ne simţim obligaţi s-o cităm în întregime 

pentru adevărul ei atât de amar: „Veşnicia s-a născut / 

la sat / şi a murit la margine / de drum, // însă drumul 

/ nu mai e acum. / Peste el, ţăranii / au arat. // Vara 

au ieşit / la secerat / apoi l-au lăsat / de tot imaş // şi 

se duseră / toţi la oraş / de n-a mai rămas / nici om, 

nici sat...” 

Ideea amară se continuă în poezia dedicată 

marelui nostru cărturar-martir Nicolae Iorga: „Cine 

mai citeşte astăzi, / vechile pisanii, letopiseţe în 

slavonă, / versuri în latină // Cine mai aprinde-n 

taină / capăt de lumină / să străbată-n veac, prin 

veacuri, / numărându-i anii //... tot mai mult slăbeşte 

ţara / când se ceartă fraţii - / doar un bucium, mi seaude: 

/ „Vino Ţepeş Doamne!” 

Sărind acum, peste ani şi creatori, ne oprim în 

încheiere, la o meditaţie poetică pe o temă de Paul 

Valery: „Opreşte clipa / şi-o culege / de vei putea-o 

/ înţelege. // De nu, dă-i drumul / să se ducă, / să se 

prefacă / în nălucă / / iar tu o urmăreşte-n / zbor / 

uşor, cu gândul tău / de dor.” 

Concluzia: demersul poetic este de remarcat, a 

fost realizat cu pasiune şi cu multă trudă. La fel, ca în 

parcurgerea unor săli imense de muzeu, drumul spre 

ieşire poate fi, uneori, destul de obositor, dar desigur 

că merită... Îi recomand cititorului să-l şi facă. 

MIHAI ŢOPA 

La umbra fetelor în floare 

M-am aşezat la umbra unui nuc, 

în căutarea unui timp pierdut. 

O nucă lângă mine a căzut: 

îngândurat, m-aplec să o apuc. 

În faţă am un vechi volum de Proust 

şi-o pătură întinsă la picioare 

că iarba-i umedă şi e răcoare 

şi-i simt în aer, amăruiul gust. 

Ba, mi-am adus şi un ulcior cu must 

şi-l duc încet, cu mult dispreţ, la gură 

tot meditând, cu gândul la lectură 

că timpu-i trecător, perfid, vetust. 

E toamnă indiană şi e soare. 

Duc iar ulciorul sus şi iarăşi gust 

şi mă gândesc, ce greu i-a fost lui Proust 

la umbra franţuzoaicelor, în floare… 

Aş vrea să vreau 

,,aş vrea să vreau’’…(Michelangelo- Sonet 87) 


să spulber vrerea vremii 

pornind în zori, pe căi 

nestrăbătute. 


să cuceresc redute 

şi să înfiinţez noi 

Academii. 

Aş vrea să construiesc 

aeroplane, 

iar sateliţii să-i arunc 

spre Marte. 

Şi-aş vrea ca să mai 

scriu o carte, 

cu cavaleri viteji 

şi curtezane. 

Deşi eu vreau să vreau 

ca şi-nainte 

şi-aş vrea să pot, 

eu nu mai am putere. 

Degeaba mi-a rămas 

cuvântul ,,vrere’’ 

că vrerea nu se face 

din cuvinte. 


51

După publicarea volumelor de poezie 

Adăpost într o floare (1977) şi Somnul izvoarelor 

(1981), Corina Victoria Sein a abordat proza, 

creând numeroase romane, care s- au bucurat de o 

bună primire din partea cititorilor şi a criticii literare. 

Cu începere din anul 1990, scriitoarea este 

directoarea Editurii „Excelsior Art”– una din cele 

mai importante case ale cărţii din Timişoara. 

Acum, prin publicarea volumului de versuri 

Dinspre oglindă, Corina 

Victoria Sein revine în actualitatea 

literară, învederând 

că poezia sa este 

mereu proaspătă şi cuprinde 

un bogat potenţial de 

semnificaţii existenţiale. Ne 

întâmpină un profil poetic 

original, expresiv pe latura 

confesiunii unei trăiri în 

aparenţă detaşată dar, nicidecum 

împăcată cu o existenţă 

tulburată de neîmpliniri 

nedefinite şi de inconfortul 

unor ipostaze inadecvate ale 

realităţii imediate. „Privesc 

năucă! – exclamă autoarea 

– Ringul seamănă, acum, cu 

un cer acoperit cu o beznă 

de nori, /Abia îmi zăresc 

adversarul pitit într un colţ, / 

Peste capul său se încrucişează săbii…/ Cumpătul 

cu greu mi- l păstrez: / Cine -n locul meu luptă, 

victoria să mi -o fure/ Şi mie ce -mi rămâne” 

(Spre (despre) mine) La această întrebare retorică, 

am putea răspunde că îi rămâne iluzia, pentru că: 

„Promisiuni distincte se- ntrec să- mi arunce -n faţă 

/ Drum neînceput, drum neumblat, drum aşteptat.” 

(Captivă pe drum ne nceput). Mirajul acestor 

promisiuni se dovedeşte a fi foarte fertil, pentru 

creaţia poetică a Corinei Victoriei Sein, astfel că 

mare parte din lirica sa este constituită, în general, 

din restructurarea textuală, programatică – aş zice 

– a unor iluzii. 

Dar, oare motivul poetic al „oglinzii şi al 

oglindirilor” nu înseamnă, totodată şi o răsfrângere 

tainică a iluziei, dinspre sine sau dinspre ceilalţi 


semnificaţii existenţiale 


Aurel TurcuŞ 

Îmi pun o asemenea întrebare, pentru că observ 

că în poeziile de faţă tendinţa descriptivă, accentuat 

picturală, este, totuşi, dominată de refuzul 

actualităţii, fiindu -şi suficientă sieşi în orizontul 

conştiinţei auctoriale, sugestiv fundamentată prin 

dorinţa recunoaşterii în ceilalţi, ceea ce, cred, 

luminează sensul esenţial al sintagmei „Dinspre 

oglindă”, care dă titlul acestui volum. Concludentă 

este, din perspectiva aceasta, şi mărturisirea: 

„Da! Dinspre copacii fără 

frunze, / Un murmurat ecou şi 

vesele stafii / Se -ntrec în a- mi 

arăta abisul / Drept sursă de 

lumină…” 

Menţinându -se unitatea 

de ansamblu a viziunii poetice, 

în versurile Corinei Victoriei 

Sein există un autocontrol 

discret al cristalizării imaginii, 

lăsând însă destulă libertate 

manifestării unui dicteu automat 

temperat, care conferă 

o prospeţime aparte asocierilor 

insolite în decantarea expresiei 

lirice: „Ploaia cade şi numai eu 

ştiu / De ce bate în geamuri cu 

bice / de vânt / de ce se înhamă 

la plug de fulger / şi carnea 

mi- o ară…” Imaginea filtrează 

impulsuri de mare sinceritate 

psihologică, vocea auctorială vorbind despre sine 

ca despre altul, urmărind ca textul fiecărei poezii 

să fie purtător al unui sens global, care se revelează 

în ritmul lăuntric – lent şi grav – al versului, acesta 

legănând parcă o visare transparentă, cu o limpede 

încărcătură emoţională şi cu o clară relaţie dintre 

estetic şi cognitiv. Citabile, pentru o asemenea 

exemplificare, sunt numeroase poezii din volum; 

dintre acestea reproducem poemul Miezul fierbinte 

al sincerităţii: „Cer sentimentelor mele să spargă 

prea cruda împrejmuire – / Majestos premiu 

– prin care mi justific absenţa de la deschiderea / 

Templului asediat de umbre.// Se zbate timpul luat 

prizonier de- o cupă, / Precum în deşert aprinsa 

singurătate incită apa să zvâcnească, / Deconspirând 

hidoase grote sub pânza ciuruită de lacrimi.


// Să lăcrimez nu am putere, nici surâsului trist nu- i 

dau vreo şansă,/ Îmi este văzul atins de lespezi în 

mişcare,/ Iar fruntea mi se înclină sub mângâierea 

unui dor statornic,/ De -acum fără margini…// 

Auzul riguros măsoară avântul şi nerăbdarea 

lopeţilor flămânde,/ Ce opacizează fereastra şi aşa 

prea devreme închisă, / Lăsând libertate deplină 

vârtelniţei să cunoască odihna,/ Înnodând, într un 

ritual arar, capetele unui firav lujer din care / zilele 

s- au scurs… // Pentru o clipă cerul piere sub tumult 

de miez fierbinte / Acolo, unde cei obosiţi de 

viaţă ridică noi case fără lumină…// Îndurerată şi 

veşnic de acum mai puţin iubită, / Chem prietenii 

– pe ale căror chipuri compasiunea -i mascată / 

De misterioase umbre ce ascund grămezi de timp 

şi / Ruinele unui ceas sătul sau poate obosit de 

ritmul cu care / Un vâslaş adună petale ofilite şi le 

aruncă- n ape fără odihnă – / Şi -i rog să- mi 

găzduiască văzul derutat şi zăbrelit / De degetelemi 

frânte, învinse de cântecul stins…” 

Poemul acesta, la fel ca şi alte creaţii din 

volumul Dinspre oglindă, ne arată că modernitatea 

poeziilor Corinei Victoriei Sein ar putea 

sta sub auspiciile celor scrise de Hugo Friedrich 

în celebra sa lucrare Structura liricii moderne, 

anume că „imperiul poetic al spiritului modern e 

lumea ireală creată de el însuşi, care nu există decât 

în virtutea cuvântului (…). Realitatea dezarticulată 

sau sfâşiată de violenţa fanteziei, subzistă în poem 

ca un câmp de ruine, dar ruinele şi irealităţile sunt 

purtătoare ale misterului care determină actul 

creaţiei lirice”. Versurile acestei poete n- au fost 

atinse de aripa postmodersmului care „merge la 

orice” (François Lyotard) sau, şi mai clar, este „un 

termen bun la toate” (Umberto Eco). Şi, totuşi, 

precum postmoderniştii, Corina Victoria Sein nu -şi 

etalează sentimentele, nu- şi clamează deziluziile, 

ci îşi organizează sugestive (con)texte poetice 

despre acestea, astfel descoperindu- ni -se, în 

întreaga ei complexitate, vulnerabila viaţă internă 

a poetei, transfigurată de emoţii puternice care 

depăşesc sfera unui obişnuit lirism obiectiv. Demersul 

său poetic este expresia unei interiorităţi 

sinuoase şi fragile în care se dă o luptă continuă 

pentru eliberarea de cătuşele nesiguranţei realităţii, 

pentru armonizarea iluziilor cu deziluziile, a îndoielii 

cu certitudinea, într -un efort neistovit care 

aşterne peste creaţie o melancolică seninătate. 

Corina Victoria Sein 

Dinspre oglindã 

E noaptea pe sfârşite. 

Stând dreaptă, în fereastra neprietenoasă, 

Observ cum umbre se- ntrec în a despuia copacii. 

Strania şi mohorâta învălmăşire 

Îmi va sluji drept odihnă, acum 

Dar mâine 

Un firav şireag de raze se caţără- n spasme 

Spre o ipotetică ieşire. 

Cu teamă, tandră mă aplec spre acel desen incert, 

Pe care doar o splendoare obosită, 

Croită- n vis şi de îndată risipită, 

Mi- l poate aduce aproape, 

Făcându- mi- l complice… 

Prin ramuri greu rănite, vin brize să -mblânzească 

Un şarpe ce mă -mbracă; 

Un zâmbet, sfâşiat de -un gând răsfrânt, 

Peste parcul răvăşit… 

Suav e timpul dinspre ziuă 

Dar, tremură cel dinspre noapte, 

Eu doar închipui aprige focuri 

În care cuvintele îngheaţă 

Şi iscă nenorociri şi ură… 

Prin parcul devastat, las liberă mânia 

Şi strig un crâmpei de gând: 

Soare, tu, oare ce ascunzi 

Mă ascult! 

Da! Dinspre copacii fără frunze, 

Un murmurat ecou şi vesele stafii 

Se- ntrec în a- mi arăta abisul 

Drept sursă de lumină… 

În crâncen cerc gândul mi se închide… 


53

Marea Unire - Aniversări 90 

DIN ACTIVITATEA DR.ELIE MIRON CRISTEA, 

EPISCOP AL CARANSEBEŞULUI PENTRU 

REALIZAREA MARII UNIRI 

CONSTANTIN C.GOMBOŞ, ASTRA ELENA STAN-GOMBOŞ 

Se cuvine ca în anul în care aniversăm cei 90 de ani ,de 

când prin voinţa unanimă,la Alba Iulia,s-a hotărât Unirea cea 

Mare, împlinind peste veacuri luptele şi jertfele înaintaşilor,să 

ne aducem aminte de personalităţile vremii care şi-au adus 

contribuţia la împlinirea idealului de unitate naţională a tuturor 

românilor. 

Între aceştia,considerăm că trebuie să amintim,la loc de 

frunte,figura luminoasă a episcopului de Caransebeş, la aceea 

dată, dr.Elie Miron Cristea. 

I.ALEGEREA CA EPISCOP AL 

EPARHIEI CARANSEBEŞULUI 

Aşa cum se cunoaşte, Episcopia Română Ortodoxă 

de Caransebeş reînfiinţată la 24 decembrie 1865,datorită 

străduinţelor neobosite ale Mitropolitului Andrei Şaguna, a 

avut ca titulari,în fruntea ei,doi bărbaţi vrednici şi buni români: 

Ioan Popasu, mort la 1889 şi Nicolae Popea. 1 După decesul 

episcopului Nicolae Popea, fost membru al Academiei Române, 

guvernanţii de la Budapesta,în mod deosebit contele Albert 

Apponyi, ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor,cu ajutorul 

lui Constantin Burdea, deputat guvernamental de Caransebeş, 

un român renegat,au hotărât să sprijine alegerea ca episcop 

a dr.Iosif Iuliu Olariu,directorul Seminarului Teologic din 

localitate,fidel politicii ungare. În trei alegeri consecutive, solidaritatea 

naţională a membrilor Sinodului Eparhial a determinat 

eşuarea intenţiei guvernanţilor care n-au obţinut majoritate 

relativă.Primul ales, arhimandritul Filaret Musta,ca şi al doilea 

ales,protosinghelul dr.Iosif T.Bădescu,n-au fost însă propuşi de 

guvern împăratului Francisc Iosif I pentru confirmare. 

La a treia alegere,care a avut loc în ziua de 21 nov./4 

dec.1909 Sinodul a ales ca episcop al Caransebeşului pe dr. 

Elie Miron Cristea cu 31 voturi în contra 24 voturi întrunite 

de dr. Olariu şi trei bile albe. 2 Alegerea acestuia, act de dreptate, 

dar şi de curaj, pentru reprezentanţii neamului românesc 

din Banat,convinşi că venirea acestui ,,bărbat tânăr,muncitor, 

energic, moral şi credincios,cu mare prestigiu’’ în fruntea eparhiei 

de Caransebeş va da roade îmbelşugate pentru biserică, 

fiind cea mai sigură garanţie pentru progresul şi înflorirea 

ei.,,Marele român,luptător al cauzei naţionale,faţă bisericească 

de istorică amploare, sfătuitor nepreţuit în vremuri grele,a scris 

cu sufletul şi faptele sale pagini de o neîntrecută frumuseţe 

morală’’ 3 . Episcopul Miron se bucura de autoritate,era simbolul 

credinţei creştineşti, al păcii, jertfindu-şi odihna şi sănătatea 

pentru mântuirea, liniştea şi educaţia neamului românesc. 

Întreaga presă românească a comentat cu cuvinte elogioase 

rezultatul fericit al alegerii episcopale de la Caransebeş. 

Vor publica articole:Ţara Noastră (Sibiu,nr.47,Nicolae 

Ivan),Revista Teologică(dr.Nicolae Bălan),Telegraful Român 

(nr. 128, Organul Mitropoliei Sibiului), Lupta (nr. 209, 

Organul Partidului Naţional, Budapesta), Libertatea (nr. 

50,Orăştie, părintele I.Moţa),Gazeta de Duminică (nr. 50), Neamul 

Românesc(Nicolae Iorga),Foaia Poporului (Sibiu),Viaţa 

Românească (Iaşi), Tribuna (Arad), Drapelul (Lugoj), Siebenbürgisch 

Deutsches Tageblatt (Sibiu), Gazeta Transilvaniei, 

Universul, Adevărul,Dimineaţa,Viitorul (Organul Partidului 

Liberal), toate din Bucureşti) 4 , ş.a 

În acelaşi timp,reţeaua de spionaj ungară a mişcării 

naţionale româneşti, prin dr.Zoltan Medve, prefect al comitatului 

Caraş-Severin, trimite din Lugoj, superiorilor săi, un 

raport confidenţial,în care,printre altele preciza: ,,d-rul Miron 

Cristea nu prezintă nici o încredere din punctul de vedere al 

statului maghiar’’ 5 . 

Printre multe capete de acuzare se afla şi acela că ,,în 

anticamera sa atârnă chipul lui Avram Iancu, evident cu scopul 

de a da să înţeleagă fiecărui om (care aştepta în sală momentul 

audienţei), că are de-a face cu o persoană de căpetenie al sentimentelor 

româneşti extremiste’’. 6 Aceştia vor duce o susţinută 

campanie duşmănoasă împotriva episcopului român,pentru 

a-i crea o atmosferă neprielnică, de,,trădător primejdios de 

patrie’’,care,,are legături secrete cu România’’, pentru ca să 

nu se facă propunerea împăratului de confirmare a alegerii 

de episcop.Le trebuiau instrumente docile,filomaghiare, nu 

un arhiereu român,demn şi cu dragoste de popor şi biserica 

ortodoxă.În fruntea acţiunii excelau ziarele Magyarorszag din 

Budapesta,Temeşvari Hirlap din Timişoara cu complicitatea 

revistei Ungaria din Cluj. 

După lungi tergiversări, după ce a făcut 12 drumuri 

la Budapesta, noul ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor, 

contele Joan Zichy, îl anunţă printr-o scrisoare datată 29 aprilie 

1910,că este confirmat ca episcop, după ce la 21 aprilie, la Viena 

dr. Elie Miron Cristea a depus jurământul de fidelitate în mâinile 

împăratului Francisc Iosif I.La insistenţele noului episcop,de a 

fi auzite şi rezolvate şi cererile credincioşilor săi, împăratul îi 

promite ,,că se va gândi şi la poporul român’’. 7 

La 8 mai 1910 este întrodus în noua sa demnitate. Programul 

de vastă muncă a episcopului Miron a fost:credinţa şi 

legea strămoşească,limba şi cultura românească mereu încălzite 

de ideea naţională,promovarea meseriilor printre fiii de români, 

dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti,şcolare şi economice, 

obţinerea de drepturi pentru clerul ortodox din partea statului 

ungar ş.a. 

În noua sa funcţie va căuta să redea demnitatea bisericii 

ortodoxe din eparhia sa,prin vizitele canonice,prin coborârea în 

mijlocul credincioşilor săi,ca un bun păstor de oameni,va căuta, 

permanent, să rezolve multiplele probleme cu care se confrunta 

biserica ortodoxă şi şcolile ei confesionale. 

La 28-29 august 1911, îl găsim făcând parte din ,,blocul 

naţional al membrilor episcopatului român’’,alături de mitropolitul 

unit al Blajului,dr.Victor Mihali de Apşa,episcopul ortodox 

al Aradului, Ioan Papp, episcopul unit de Lugoj, dr.Vasile 

Hossu,Ioan Meţianu, mitropolitul Sibiului,episcopul unit de la 

Oradea Mare, dr.Dumitru Radu,la sărbătorirea jubileului de 50 

de ani de la înfiinţarea ASTREI şi ţinerea adunării generale a 

,,Societăţii fondului de teatru român’’. 

Alături de Ion Luca Caragiale, Octavian Goga,Ilarie 

Chendi, Ştefan Octavian Iosif, Alexandru Vlahuţă ş.a va asista la 

temerarul zbor al lui Aurel Vlaicu peste ,,Câmpul Libertăţii’’. 



Conferinţa rostită la Blaj despre ,,Originile jocurilor şi 

ale teatrului la popoarele păgâne şi la români”, prin concluziile 

de ordin naţional şi politic,au entuziasmat participanţii.,,Teatrulspunea 

acesta-trebuie să cultive muzica, cântările şi dansurile 

originale ale poporului,care sunt comori din cele mai preţioase 

ale românilor’’. Elogiind meritul marelui ierarh Andrei Şaguna, 

care purta în desagii săi întreaga comoară din trecutul neamului, 

în înfiinţarea ASTREI, conştient de misiunea ce-i revine de a 

urma pilda acestuia, cere tuturor fiilor bisericilor româneşti din 

Ardeal, de la vlădică până la opincă, de a se înrola în munca 

pentru promovarea culturii româneşti,întemeiată pe vechile sale 

tradiţii bisericeşti, pentru a asigura viitorul poporului nostru. 

Exemplul de unitate şi dăruire a ierarhilor români prezenţi la 

Blaj, să constituie-spunea acesta-un îndemn puternic pentru toţi 

credincioşii noştri de a pune mai mult accent pe tradiţiile noastre 

creştineşti şi ale literaturii bisericeşti,pe izvorul nesecat al literaturii 

populare.Apelul său era ferm: ,,Atunci când e vorba de 

cultura poporului ,orice fel de separatism,orice susceptibilităţi 

trebuie puse de-o parte, căci în această privinţă nu putem 

admite decât o singură rivalitate:de a ne întrece la fapte bune 

unii pe alţii.’’Aceasta, în condiţiile în care pe teritoriul locuit 

de românii de peste Carpaţi, legile de maghiarizare forţată se 

aplicau draconic. 

În ziua de 23 iulie 1912, în prezenţa dr. George Gârda, 

avocat şi om de cultură, a protopopului de Făget,Sebastian 

Olaru, a mii de credincioşi, va sfinţi, la Româneşti, locul viitoarei 

mănăstiri, care-i va purta numele-Izvorul Miron.Va inaugura 

şcoli confesionale şi aşezăminte de cultură,ca Societatea de 

lectură ,,Ioan Popasu’’din Caransebeş,care în prezenţa acestuia, 

va cinsti corifeii culturii româneşti, fiecare reuniune fiind 

adevărate sărbători ale spiritului românesc, datorită prezenţei 

sale 8 . Va fi prezent, în primăvara anului 1913, la înstalarea în 

scaunul episcopal al bisericii greco-catolice din Lugoj, a dr. 

Valeriu Frenţiu, în semn de solidaritate naţională. 

II ÎN ATENŢIA AUTORITĂŢILOR UNGARE 

A fost permanent în vizorul autorităţilor ungare. Încă 

din anii studenţiei, când a condus un grup de 71 de studenţi 

români din Austro-Ungaria,în septembrie 1894, la Congresul 

studenţesc al românilor de pretutindeni, de la Constanţa, unde a 

vorbit despre originile comune daco-romane. Îi sunt cenzurate 

articolele trimise spre publicare, deşi unele purtau pseudonime 

(unul din acestea fiind Ilie Dinurseni). A sărit în sprijinul 

Memorandiştilor. S-a solidarizat cu aceştia cerând să fie aşezat 

pe banca acuzaţilor, alături de ceilalţi români. N-a fost omisă 

nici cuvântarea rostită de protosinghelul dr. Elie Cristea, în 

pavilionul Ardealului din Parcul Carol, cu prilejul Expoziţiei 

jubiliare de la Bucureşti,din anul 1906, unde a avut loc logodna 

poetului Octavian Goga cu d-ra Hortensia Cosma, iar acesta 

a rostit o înflăcărată cuvântare în care amintea de ,,neamul 

românesc de pretutindeni’’. Suntem convinşi că serviciile secrete 

ungare au ştiut de vizita acestuia la Florica-Argeş, invitat 

fiind de Ion.I.C.Brătianu , dar nu şi de conţinutul convorbirilor 

cu acesta. Avocatul Aurel Cosma,martor la eveniment, va relata 

că tânărul preot,a rostit o rugăciune la mormântul lui Ion 

C.Brătianu, dorindu-i fiului să urmeze pilda ilustrului său tată 

,,să completeze şi să desăvârşească unitatea naţională a tuturor 

românilor’’. Impresionat Ion I.C.Brătianu a rostit: ,,Şi D-ta să 

fii atunci capul bisericei din România, pe care o visezi’’. 9 

Aveau informaţii şi despre vizita la Viena, la arhiducele 

Franz Ferdinand, mijlocită de Alexandru Vaida Voevod,a 

lui Elie Cristea, asesor consistorial în Sibiu şi a dr.Augustin 

Bunea,canonic la Blaj,din 28 martie 1908, la ,,viitorul împărat’’, 

pentru a asculta plângerile românilor. ,,Considerăm audienţa 

–va relata dr. Elie Cristea moştenitorului tronului-ca un semn, 

ca o speranţă că va veni şi pentru poporul nostru un viitor mai 

bun.Poporul nostru aşteaptă un semn de prea înaltă bunăvoinţă, 

căci acum este înlăturat de pe toate terenurile. Este un popor de 

ţărani, agricultor,dar cinstit, conservator şi dinastic. E dinastic 

din convingere, căci tot ce avem noi, avem de la dinastie… De 

aceea, ungurii ne-au exclus şi vor să ne excludă şi în viitor de la 

chestiunile publice’’. ,,Austrofilismul’’ dr. Cristea, ca de altfel a 

întregului tineret ardelean şcolit la Viena, era de ordin pur politic 

şi era îndreptat contra ungurilor, care erau antiaustrieci. El mai 

servea pentru a obţine unele avantaje pentru biserica românească 

şi şcolile ei. Încolo, sistematicele persecuţii seculare sădiseră în 

sufletul conducătorilor români o aversiune şi o ură înnăscută. 

Relaţiile strânse cu toţi bărbaţii politici de seamă din 

Regatul român, ca Ion I.C.Brătianu, Take Ionescu, Nicolae 

Filipescu, Nicolae Iorga,ş.a.nu puteau scăpa autorităţilor ungare. 

Mai mult, episcopul Miron a avut misiunea delicată de a-i 

transmite contelui Ştefan Tisza,în urma încheierii Războiului 

balcanic, şi mai ales,după încheierea Păcii de la Bucureşti,din 

august 1913, că atât guvernul conservator prezidat de Titu 

Maiorescu, cât şi Partidul Liberal, condus de Ion I.C.Brătianu,au 

ajuns la convingerea că într-un caz de conflict european, soldatul 

român din Vechiul Regat nu va consfinţi, cu nici un preţ, 

să lupte alături de hondvedul ungar, câtă vreme guvernul de la 

Budapesta nu va căuta să înlăture nemulţumirile justificate ale 

românilor din Transilvania şi Ungaria. ,,Soldaţii din dieceza mea 

–va afirma tânărul episcop al Caransebeşului analizând dificila 

situaţie politică generală din Europa anului 1913-cu piepturile 

arse de soare, stau gata şi azi să facă faţă glonţului duşmanului 

din afară. Vă declar însă-continua acesta-cu inima deschisă că 

pentru a face aceasta cu drag, trebuie să li se dea deplină libertate 

naţională şi culturală. Numai atunci vom lupta cu izbândă în 

contra umbrei de la nord (aşa cum o va face, cu pierderi uriaşe, 

pe Frontul din Galiţia împotriva trupelor ruse în anii 1914-1918 

n.n), care ne ameninţă pe toţi deopotrivă’’. 10 

În Transilvania şi Banat se aplica drastic legea lui Apponyi 

de maghiarizare forţată, dascălii unguri aplicau în cele 18 ore 

săptămânale de învăţare a limbii maghiare metode dure, aceştia 

necunoscând limba română. Multe şcoli confesionale româneşti 

au fost desfiinţate. 11 Micile concesiuni făcute românilor care 

admiteau ca învăţământul în şcolile primare româneşti să se 

facă în limba română numai în anul întâi şi al doilea,iar limba 

de predare să fie tot cea maghiară a determinat episcopul român 

şi Partidul Naţional Român să nu le primească. Se confirma 

ideea bănăţeanului Petre Nemoianu potrivit căreia ,,este prea 

frumos să ştii limbi străine, dar este o datorie să o cultivi şi să 

o respecţi pe a ta,în orice împrejurare a vieţii’’ 12 .Va fi alături 

de episcopul Aradului Papp, la Congresul naţional bisericesc 

ordinar de la Sibiu la care se vor opune planului guvernamental 

care prevedea ca aproape jumătate din timpul de instrucţie al 

elevilor să fie alocat învăţării limbii maghiare,stârnind reacţii 

negative în presa ungară. 13 

Odată confirmat episcop,autorităţile ungare din 

Caransebeş n-au încetat de a urmări, pas cu pas,activitatea 

acestuia şi de a informa guvernul de la Budapesta. Într-un oraş 

bănăţean care număra în anul 1910,3916 locuitori 14 , din care 

români, 48,9%, spionii mişunau zi şi noapte, mai ales, după 

izbucnirea primului război mondial. 

III.ACŢIUNI ŞI ATITUDINI ALE EPISCOPULUI 

DR. MIRON CRISTEA ÎN PREAJMA ŞI ÎN TIMPUL 

PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 

Orice pagină vom deschide în istoria Bisericii Române, 

cu atât mai mult a celei aflate sub autoritatea austro-ungară, 


55


aceasta va mărturisi despre sprijinul continuu pe care l-au 

dat slujitorii altarului poporului român în lupta sa pentru 

independenţă naţională şi statală. Identificându-se cu păstoriţii 

lor, slujitorii Bisericii Române din Banat şi Transilvania s-au 

făcut ,,tuturor toate’’ 15 . Au fost dascăli pentru copii, doctori 

pentru bolnavi, în special pentru cei întorşi de pe front sau 

internaţi în lagărele şi închisorile ungureşti, judecători pentru cei 

învrăjbiţi, apărători ai drepturilor celor asupriţi, iar când împilarea 

şi nedreptăţile întreceau puterea de răbdare a poporului şi 

acesta se răzvrătea, ei deveneau şi luptători şi călăuze în lupta 

pentru sfânta dreptate a neamului românesc. Unul din aceşti 

păstori a fost şi episcopul Caransebeşului. 

La 1 ianuarie 1914, episcopul Miron declara membrilor 

Consistoriului diecezan, printre altele: ,,Câte din aşteptările 

nădejdii de mai bine se vor realiza, vom vedea în curând. O 

constatare însă putem risca de pe acum: de viitor nu trebuie 

să ne mai temem, scepticismul n-are ce căuta în sufletele 

noastre’’. Profetic va declara: ,,Sus inimile,căci dacă nu mâine, 

dar desigur nu peste mult timp,ceea ce este al nostru,trebuie să 

ni se dea.’’ 16 

Va primi, ca semn de mare însemnătate pentru 

menţinerea în actualitate a ideii de unitate naţională,corul 

,,Doina’’din Turnu Severin. 17 

Aceştia, sub pretextul comemorării membrilor 

onorifici ai societăţii, vor cânta în cimitirul 

din Caransebeş la mormintele lui Constantin 

Diaconovici Loga, generalilor Traian Doda şi 

Mihai Trapşa ş.a. S-au rostit scurte alocuţiuni, cu un adânc 

caracter patriotic,persoanele evocate fiind din cele mai neînfricate 

în lupta pentru cauza neamului românesc. Ziarele 

ungureşti vor consemna cu multă amărăciune: ,,că rezultatele 

propagandei societăţii valahe din Turnu Severin sunt subversive 

şi periculoase statului maghiar şi cu toţii cerem pedepsirea 

conducătorilor ei’’. 18 

Declanşarea războiului ,,preventiv’’ în urma asasinării 

arhiducelui moştenitor al tronurilor din Viena şi Budapesta, 

arhiducele Franz Ferdinand şi a soţiei sale, de către bosniacul 

Gavrilo Princip la Sarajevo, în ziua de 15/28 iunie 1914, la refuzul 

Serbiei de a satisface ultimatum-ul dat de Viena, vădit provocator 

şi inacceptabil pentru un stat suveran şi independent,a 

antrenat declaraţia de război făcută Belgradului de guvernul 

austro-ungar la 15/28 iulie 1914. 19 

Alianţa defensivă dintre România şi Puterile Centrale, 

ţinută în mare secret de cele două semnatare, au determinat pe 

împăraţii Francisc Iosif I al Austro-Ungariei şi Wilhelm al II-lea 

al Germaniei, cât şi pe contele Tisza, să determine guvernul de la 

Bucureşti, prezidat de Ion I.C.Brătianu, să intre în război alături 

de aceştia. Doi fruntaşi ai românilor de peste Carpaţi, episcopul 

unit dr.Vasile Hossu din Gherla şi dr. Teodor Mihali,preşedintele 

Clubului parlamentar român din Parlamentul unguresc au 

fost trimişi, în septembrie 1914, de contele Tisza la Sinaia şi 

Bucureşti, cu misiunea secretă şi delicată, de a stărui şi îndemna 

guvernul român să intre în război alături de Puterile Centrale. 

Cei doi vor dejuca planurile Budapestei înţelegându-se cu Ion 

I.C.Brătianu că armata română nu va intra în război până nu vor 

fi create condiţiile favorabile realizării idealului naţional. 

Primul ministru român îi va mandata pe cei doi să 

liniştească spiritele românilor din Transilvania şi Banat, pentru 

a nu fi ,,măcelăriţi’’. Va concluziona: ’’Mi-e nu-mi trebuie 

Ardealul fără ardeleni!’’ 20 

În aceeaşi lună,guvernul de la Budapesta a organizat o 

manifestaţie de lealitate din partea Ungariei faţă de împăratul 

de la Viena.Din toate comitatele au fost chemaţi 3-4 delegaţi 

între care şi 14 români,episcopi şi mireni.Prezent la manifestaţie, 

episcopul Miron va oficia Sfânta Liturghie în capela coloniei 

române din Viena şi va rosti o cuvântare rugându-i să ţină la 

legea părinţilor şi strămoşilor, să fie buni creştini, buni români 

şi cetăţeni loiali ,,căci scutul şi adăpostul nostru de veacuri, 

Biserica, cu nimic nu se poate înlocui’’. A fost considerat 

nu numai ca episcop al Caransebeşului, ci drept conducător 

al întregului neam. Seara a fost sărbătorit printr-un banchet 

prezidat de generalul bănăţean Alexandru Lupu şi de Teofil 

Simionovici, deputat şi preşedintele Clubului parlamentarilor 

români din Reichstathul vienez. Corul bărbătesc format din 

învăţătorii români concentraţi în Reg.64 Inf. au executat melodii 

de Ion Vidu şi la urmă ,elocventul imn naţional ,,Deşteaptă-te 

Române!’’ 

Situaţia clerului român din Ungaria n-a fost uşoară. 

Guvernul de la Budapesta le-a cerut să îndemne pe toate căile pe 

credincioşii români să meargă pe front, să lupte pentru împărat 

şi ideea de stat maghiar unitar.Înalţii ierarhi erau obligaţi să 

oficieze slujbe la plecarea pe front, să trimită pastorale celor din 

linia întâia,îndemnându-i la fapte de vitejie iar cei mai mici în 

ierarhie au fost trimişi în mijlocul soldaţilor pentru a-i încuraja 

şi efectua ceremonialul de înmormântare creştin. La începutul 

războiului,în gările din Banat şi Transilvania,de unde plecau 

unităţile austro-ungare, formate în majoritate din români, cu 

perfidie,guvenul ungar le-a dat voie fanfarelor să cânte marşul 

,,Deşteaptă-te Române’’, ostaşii să poarte cocarde tricolore la 

capele iar populaţia să fluture steagul românesc. Era bună carnea 

de tun românească. 

Cu toate că a depus jurământ de fidelitate, episcopul 

Miron va informa prin solul său,dr.Cornel Cornean, secretarul 

episcopiei din Caransebeş, confidenţial, pe Vasile 

Gh.Morţun,Ministru de Interne al României şi pe Ion 

I.C.Brătianu că ,,toate declaraţiile de fidelitate către statul 

ungar, smulse cu tot felul de ameninţări şi presiuni,nu sunt 

făcute decât în interesul instituţiilor pe care le conduc’’şi că ,,în 

fundul sufletului lor sunt şi rămân alături de politica pe care o 

va duce guvernul României pentru apărarea marilor interese 

ale neamului’’. 

Să nu uităm că au fost desfiinţate abuziv sute de şcoli 

româneşti,unii preoţi cu familiile internaţi în lagăre,de la biserici 

au fost rechiziţionate clopotele rămânând numai cel mic ş.a 

Peste tot domnea teroarea şi suferinţa. 

Referindu-se la situaţia dramatică a clericilor români din 

Ungaria,Octavian Goga va consemna:,, Toţi fruntaşii politici 

care n-au putut părăsi ţara (Ungaria n.n)şi-au fost lăsaţi în 

libertate temporară împreună cu şefii bisericeşti ,sunt siliţi prin 

teroare să facă declaraţii de loialitate faţă de Habsburgi şi faţă 

de guvern prin care să-şi dezmintă tot trecutul lor,pentru a servi 

cu certificate de bună purtare călăii neamului.’’ 21 

Episcopul Miron va acţiona cu răbdare şi conştiinciozitate, 

cu speranţa în Bunul Dumnezeu, pentru a alina suferinţele 

credincioşilor din eparhia sa, datorate situaţiei speciale provocată 

de război, căutând să insufle nădejdea în tăria neamului. 

Cu ocazia Învierii Domnului,din anul 1915,în Catedrala 

din Caransebeş,tixită de credincioşi le va grăi: ,, Niciodată n-am 

serbat Învierea Domnului în împrejurări mai triste ca în anul 

acesta.Crâncenul război seceră mii şi mii de vieţi ale românilor 

din monarhia noastră 22 , care se luptă cu vitejie neasemuită pentru 

tron,patrie şi naţiune. Alţii rămân schilavi pe toată viaţa. Nu este 

casă românească ,în care să nu se verse şiroaie de lacrimi pentru 

tatăl, soţul, copilul sau fratele dus pe câmpul de război. În oraşul 

Caransebeş aproape nu este zi, în care să nu se înmormânteze 

câte un soldat, răpus de glonţ sau de boală. Toate jertfele 



acestea cumplite le duce poporul român fără şovăire, în mod 

hotărât-încheie episcopul –trăgând nădejdea că, după acest 

înfricoşat război, vor răsări şi pentru el zorile unei vieţi mai 

libere şi naţionale’’ 23 . 

Declararea războiului din partea României, la 14/27 

august 1916, Austro-Ungariei, a servit guvernului ungar drept 

pretext pentru îngrădirea libertăţilor şi drepturilor românilor din 

monarhie.A fost interzis învăţământul în limba română,au fost 

suspendate numeroase organe de presă româneşti considerate 

,,naţionaliste’’, ’’servind interese străine’’, redactorii trimişi în 

judecată şi condamnaţi la ani grei de închisoare, s-a instituit aşa 

zisa ,,zonă culturală’’ la graniţa Transilvaniei, unde se aplica 

sever legea marţială, în care au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale 

româneşti cu 477 învăţători, cărora li s-a retras subvenţia 

de stat, unii fiind trimişi pe front sau internaţi în lagăre. 

Pătrunderea trupelor române de la Orşova pe Valea 

Cernei, în august-septembrie 1916, comandate de generalul 

bănăţean Ion Drăgălina din Borlova, a produs o imensă bucurie 

în rândul localnicilor din eparhia Caransebeşului. Dar aceasta n- 

a durat mult. Defecţiunea în organizarea planului de campanie şi 

lipsa sprijinului trupelor franceze şi ruse,au determinat Puterile 

Centrale să reia ofensiva şi să ocupe o mare parte a teritoriului 

românesc la sfârşitul anului 1916. 

Situaţia ierarhilor români şi a intelectualităţii a devenit 

dramatică. Mulţi din aceştia au fost aruncaţi în temniţe, unii 

condamnaţi la moarte pentru ,,colaboraţionism’’, alţii deportaţi 

cu familiile în lagărele ungureşti. În închisoarea din Caransebeş 

au fost deţinuţi o parte din aceştia. Episcopul Miron le trimetea 

ajutoare materiale şi încurajări. Atât cât îi permiteau oficialităţile 

militare şi civile. 

Va mai face un act de mare omenie, solicitând, începând 

cu 1 iunie 1917, dr. George Popovici, protopopul Lugojului, 

conducătorul şcolilor româneşti din această parte a Banatului, 

să fie ajutat în cercetarea disciplinară a lui Ion Vidu,pentru 

repunerea acestuia în drepturi ,sancţionat de autorităţi ,,pentru 

invinuiri forţate şi fără temei’’. 

Fusese învinuit că ,în activitatea sa ,a promovat ,,ideea 

unirii tuturor românilor’’. 24 

La 21 iunie 1917, va rosti în Camera Magnaţilor din 

Budapesta, cu prilejul votării noii legi electorale, un discurs plin 

de energie şi demnitate. Mândru că este fiu al poporului român, 

arhipăstor al acestui neam sănătos de ţărani, a cerut drepturi 

egale pentru români, atât în legea electorală cât şi pentru cei ce 

se vor întoarce de pe front. ,,Iată de ce-spunea răspicat episcopul 

Miron-pe temeiul forţei noastre numerice, a importanţei noastre 

în stat şi mai ales, pe temeiul jertfelor noastre de sânge şi avere, 

pretindem nu numai un sprijin efectiv pentru interesele noastre 

bisericeşti, culturale şi economice dar şi libertatea de a ne dezvolta 

şi dreptul de validare pe teren politic atât de stat,cât şi la 

comitat şi comune. Va cere şi eliberarea din temniţe şi lagăre a 

preoţilor din Transilvania şi Banat. 25 

Neliniştea şi disperarea unei monarhii în agonie, a ajuns 

la culme în vara anului 1917, odată cu intrarea Statelor Unite 

ale Americii în război alături de forţele Antantei şi a declaraţiei 

făcută de preşedintele W.Wilson.Programul în 14 puncte al 

acestuia, sugera organizarea Europei pe baza principiului 

naţionalităţilor. 

În privinţa Austro-Ungariei, programul prevedea ca 

popoarelor din acest imperiu să li se asigure locul ,,printre 

naţiuni’’şi să li se dea posibilitatea ,,unei dezvoltări autonome’’. 

26 

Cunoscând mersul vremii,cu prilejul Sărbătorilor 

Crăciunului 1917, episcopul Miron va lansa o pastorală către 

credincioşii eparhiei sale, în timp ce germanii tratau în secret 

cu ruşii, Pacea de la Brest Litovsc, cerând drepturi pentru neamul 

românesc. ’’Întrucât ne priveşte şi pe noi şi ţara noastră-se 

relatează în document-să se asigure fiecărui popor dreptul de a 

se dezvolta liber şi neîmpiedecat naţionalitatea sa, dându-i-se 

sprijin puternic pentru promovarea intereselor sale spre binele 

său şi al ţării întregi şi comune.Aceasta trebuie s-o pretindem, 

sus şi tare şi noi, căci fiii poporului român şi îndeosebi, 

credincioşii eparhiei noastre, au fost viteji între cei mai viteji 

soldaţi ai monarhiei. Sute de mii de români au sângerat pentru 

tron şi patrie,dar nu ca să fie restrânşi la libertăţi şi drepturile 

lor, nu ca să fie împiedecaţi a-şi câştiga şi ei o părticică din 

pământul lor (românii nu puteau cumpăra pământuri în Ungaria 

n.n) pe care cu viaţa lor l-au apărat sau să fie chiar desmoşteniţi 

de avutul lor material şi sufletesc.Mai mult decât cu însăşi jertfa 

vieţii, nu ştiu cum am putea dovedi lealitatea şi credinţa noastră 

faţă de patrie.’’ 27 

A doua zi, comandantul militar din Caransebeş, procurorul 

din Timişoara, procurorul suprem din Budapesta, Ministrul 

de Justiţie şi cel al Cultelor au sesizat ministrul interimar 

L.Windischgraetz, care l-a chemat la Budapesta, apoi, l-a dus 

la Viena,în faţa împăratului Carol al VII-lea,care având de 

rezolvat,pentru salvarea monarhiei, probleme ,,mult mai grave 

şi urgente’’, nu a dat curs sesizării autorităţilor ungare. 

Folosind şantajul, guvernul de la Budapesta a 

,,stors’’atunci din partea conducătorilor românilor din Transilvania 

şi Banat,o nouă declaraţie de fidelitate, iscălită de 

peste 160 de intelectuali, inclusiv de episcopul Miron.Aceştia 

erau constrânşi să fie de acord ,,că Sfânta Coroană Ungară nu 

înseamnă o domnie străină’’. ,,Noi nu voim să ştim de eliberarea 

ce ni s-a pus în vedere.Noi ţinem morţiş la integritatea patriei 

noastre ungare’’. Timpul şi evoluţia evenimentelor vor arăta 

contrariul. 

Între timp,episcopul Miron îşi va îndemna enoriaşii să 

sară în ajutorul internaţilor şi prizonierilor bănăţeni din fosta 

armată austro-ungară care se întorc din România şi Rusia, aflaţi 

în carantină la Orşova şi pentru adunarea colectelor pentru 

familiile nevoiaşe şi a celor cu orfani de război. 28 

IV. EPISCOPUL MIRON SUSŢINE ACŢIUNILE 

SFATULUI NAŢIONAL ROMÂN 

Banatul a fost prima dintre regiunile din cadrul Imperiului 

Austro-Ungar în care s-a simţit un amplu ecou al procesului 

de dezagregare a monarhiei. 29 Aceasta se născuse şi crescuse 

prin reunirea forţată sau vicleană a unor etnii care nu aveau nici 

legături sentimentale, nici interese comune sau permanente care 

să le ţină unite. 

Când singurul element care le unea, forţa, a început să se 

clatine, părţile ţinute la un loc cu sila au început să se risipească. 

Uriaşa prăbuşire nu mai putea fi oprită. Este sortită eşecului, 

dovedindu-se mult prea tardivă şi încercarea împăratului Carol 

de Habsburg de a-şi salva imperiul şi dinastia. Manifestul ,,Către 

popoarele mele credincioase’’ 30 în care fiecare popor să formeze 

o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului lui’’ nu 

produce deloc efectul aşteptat, nu reuşeşte să mulţumească pe 

nimeni şi, mai ales, pe unguri, care aleg calea despărţirii de 

Austria, în speranţa restaurării unei Ungarii Mari, în graniţele 

sale medievale. 

În 4/17 octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul 

de la Viena, au decis să facă uz de dreptul popoarelor la 

autodeterminare şi s-au constituit în Consiliul Naţional Român 

din Austria, sub preşedinţia lui C.Isopescu-Grecul. 

Între timp, la 5/18 octombrie 1818, deputatul Alexandru 

Vaida Voevod a citit în Parlamentul de la Budapesta 


57


,,Declaraţia Partidului Naţional Român’’ din 12 oct.1918, 

însoţită de o amplă expunere de motive. Declaraţia de autodeterminare 

a naţiunii române, trebuie socotită ca momentul istoric, 

de valoare programatică şi practică, fundamental, pentru 

naţiunea română,pentru desăvârşirea unităţii sale politice şi de 

stat. 31 Pe baza lui şi în numele principiilor cuprinse în el,se vor 

desfăşura toate acţiunile,se vor lua toate hotărârile din a doua 

jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie 1918, încoronate 

de proclamarea Marii Uniri cu România. 

În 24 oct/6 nov. 1918, episcopul Miron va transmite 

,,Cătră toate oficiile protopopeşti parohiale şi către învăţătorimea 

de la şcoalele eparhiei Caransebeşului” următorul ordin: ,,Am 

ajuns la o însemnată răspântie. Precum în toate direcţiunile 

vieţii noastre naţionale româneşti, aşa şi în privinţa culturii 

şi a şcoalelor noastre avem să începem o eră nouă. Începând 

de la data acestui ordin nu se mai învaţă limba maghiară în 

şcoalele noastre primare. Orele de prelegere vor fi folosite 

pentru instrucţia cu mai bun succes a religiei şi limbii române. 

Oficiile parohiale se îndatorează a comunica ca numai decât 

acest ordin învăţătorilor din parohie,spre ştire şi acomodare’’ 32 . 

Era primul pas de independenţă şi suveranitate asupra şcolilor 

româneşti din Banat. 

Într-o atmosferă naţională entuziastă,la 7 noiembrie 

1918, are loc la Caransebeş, în sala cea mare a primăriei, 

alegerea Sfatului Naţional Român local. 

Gazeta săptămânală ,,Foaie Diecezană’’ 33 sub titlul 

,,Adunarea Naţională la Caransebeş’’şi în articolul ,,O zi 

istorică în Caransebeş’’din ,,Lumina’’ 34 este descrisă atmosfera 

incendiară, de adânc patriotism în care s-a desfăşurat 

adunarea. 

Vrednicul luptător naţional Andrei Ghidiu deschide 

adunarea printr-o vorbire pătrunsă de simţire patriotică. Îi 

urmează profesorul dr. Petru Barbu, învăţătorul Iuliu Vuia, 

ţăranul Pantelimon Ambruş, dr. Cornel Cornean, dr. George 

Lobonţiu,toţi rostind cuvântări înflăcărate, expunând ,,luptele şi 

stăruinţele neamului în cursul celor trecute vremi’’, subliniind 

că ,,focul sfânt al libertăţii naţionale’’ încălzeşte inimile întregii 

naţiuni române’’. ,,De acum înainte afirma dr. Cornel Cornean, 

secretarul Episcopiei din Caransebeş, numai noi suntem stăpâni 

pe viaţa noastră, pe viitorul nostru. Ne-am adunat deci, astăzi, 

noi, cetăţenii acestui oraş ca să jurăm credinţă Sfatului Naţional 

(Central), ne-am adunat ca să spunem lumii şi să se ştie că nu ne 

răzvrătim în contra nimănui, ci în bună înţelegere cu toate neamurile 

de pe faţa pământului ne vom lupta pentru întruchiparea 

idealului nostru naţional’’. 

Instaurarea conducerii politico-administrative româneşti 

la Caransebeş a prilejuit o vibrantă manifestare a voinţei maselor 

populare de unire cu România. 

În aclamaţiile celor prezenţi la adunare se înfiinţează 

Sfatul Naţional Român din 18 membri, între care menţionăm pe 

cunoscuţii fruntaşi ai vieţii politice şi culturale din Caransebeş: 

dr. Petru Barbu, George Neamţu, Iuliu Vuia, Andrei Ghidiu, 

dr.Cornel Cornean, Aurel Doboşan, George Jumanca, dr.George 

Lobonţiu ş.a. În proiectul de Rezoluţie adoptat cu ,,frenetice 

aplauze’’ se precizează că Sfatul Naţional Român, ca organ 

reprezentativ al românilor din Caransebeş, preia întreaga 

administraţie, cât şi apărarea drepturilor locuitorilor, având 

,,cetăţenii oraşului a se supune întru toate dispoziţiile luate 

de acest Sfat’’. La sfârşitul adunării,mulţimea entuziasmată 

a parcurs străzile principale intonând cântecele ,,Deşteaptă-te 

Române’’şi ,,Pe al nostru steag’’, după care în accentele puternice 

ale imnului ,,Trei culori’’au înfipt drapelul naţional pe frontispiciul 

magistratului orăşenesc’’. De la primărie, mulţimea s-a 

îndreptat spre reşedinţa episcopală, pentru a aduce omagiu Prea 

Sfinţiei Sale, Episcopului Miron. Aici, corul Reuniunii culturale 

o întâmpină cu minunatele cântece naţionale iar episcopul Miron 

va pronunţa ,,unul din cele mai clasice şi însufleţite discursuri 

din câte a rostit vreodată’’. Va sublinia faptul că ,,lanţurile 

tiraniei ungureşti au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind 

de sângele jertfit de fraţii noştri din Regatul liber, de surorile 

noastre latine, Franţa şi Italia, de puternica Anglie şi de înţeleptul 

Wilson’’. Va îndemna poporul să păstreze ordinea şi liniştea. Îi 

va pune să jure credinţă Sfatului Naţional Român Central, ale 

cărei porunci trebuie să fie sfinte tuturor, cu atât mai mult cu 

cât acum naţiunea română îşi va croi singură soarta şi viitorul ei 

cu ajutorul fraţilor săi de pretutindeni’’. Când episcopul Miron 

şi-a încheiat frumoasa şi emoţionanta cuvântare cu sublinierea 

dreptului suveran de a-şi hotări soarta şi viitorul, un strigăt 

,,formidabil!’’ s-a ridicat din pieptul miilor de oameni.Aceştia 

au strigat: ,,Trăiască România tuturor românilor!, Vrem unirea 

cu fraţii de acelaşi sânge!’’ 35 

A fost constituită în aceeaşi zi şi Garda Naţională,cu 

sediul în cazarma din centrul oraşului, pentru a asigura 

ordinea în oraş şi localităţile din jur. Aceasta deoarece, la 

Făget, garda naţională ungară a tras în populaţia românească, 

omorând 15 persoane iar la Româneşti,alte 7,nemulţumită de 

starea tensionată a românilor care se ridicau împotriva vechii 

administraţii . 36 

A doua zi, de praznicul Marelui Mucenic Dimitrie, 

episcopul Miron va trimite, din Caransebeş, ’’iubitului cler 

şi credincioşilor săi’’ o circulară istorică prin care ordonă 

încetarea pomenirii împăratului Austriei şi a regelui Ungariei 

în bisericile ortodoxe din eparhia sa, ca semn al ruperii totale de 

fostul imperiu şi de pomenire a noii puteri româneşti cu sediul 

la Arad,care va pregăti Unirea cea Mare. 

Iată conţinutul acesteia: ,,Războiul de acum şi duhul 

creştinesc cuprins în soliile marelui prezident al Statelor Unite 

ale Americii, Wilson, a provocat o epocală prefacere şi în viaţa 

naţională a poporului român din Transilvania şi Ungaria. 

Astăzi, toată lumea recunoaşte fiecărui popor dreptul de 

a dispune asupra sa. În consecinţa acestui principiu fundamental 

pentru viitoarea dezvoltare a poporului nostru român, Comitetul 

Partidului Naţional Român 37 , ales de marea Conferinţă 

naţională, este recunoscut din partea tuturor factorilor 

competenţi, de conducătorul şi reprezentantul legal al neamului 

nostru. Vrednicii bărbaţi ai Conferinţei şi ai Comitetului, tăria 

convingerii lor naţionale, munca lor neobosită şi suferinţele de 

mucenici ale celor mai aleşi fruntaşi în lupta pentru drepturile 

poporului român, precum şi hotărârile demne ale Conferinţelor 

noastre naţionale sau ale Marelui Sfat, au înălţat cauza neamului 

şi au contribuit în mare măsură la împlinirea aspiraţiilor noastre 

naţionale,a căror întrupare se apropie. Acest Comitet şi până la 

completarea sa a luat numirea de Consiliul sau Sfatul Naţiunii 

Române, care şi în munca de viitor imploră mereu ajutorul lui 

Dumnezeu. 

Sfânta tradiţiune a bisericii noastre ortodoxe răsăritene a 

fost în slujbele sale întotdeauna ,cu deosebită luare aminte,la autoritatea 

sau stăpânirea lumească.Cu atât mai vârtos trebuie să o 

facă aceasta biserica poporului român, pusă pe temelii naţionale. 

Deci, şi până când Preasfinţitul Sinod episcopesc în deplina sa 

competenţă va statori conform noilor stări de drept definitive 

ecteniile şi pomenirile respective –dispun următoarele: 

1. La Ectenia cea mare de la începutul slujbelor se va 

adăuga la locul cuvenit: 

,,Pentru înalta noastră stăpânire naţională şi pentru 

Marele Sfat al Naţiunii Române,,Domnului să ne rugăm’’. 



2. La Ectenia după Sfânta Evanghelie,,Încă ne rugăm 

pentru înalta noastră stăpânire naţională şi pentru Marele Sfat al 

Naţiunii Române, pentru stăpânirea, biruinţa, pacea, sănătatea, 

mântuirea şi iertarea păcatelor şi ca Domnul Dumnezeu ,mai 

ales,să ne deie spor şi să le ajute întru toate lucrurile lor spre 

binele obştesc’’. 

3. La ieşirea cu Sfintele Daruri,după pomenirea episcopului 

,,Pe prea înalta noastră stăpânire naţională şi pe Marele 

Sfat al Naţiunii Române,Domnul Dumnezeu să le pomenească 

întru Împărăţia Sa 38 .’’ 

Chemările înflăcărate ,de aleasă simţire patriotică,lansate 

de episcopii Miron, Demetriu Radu (gr.cat. Oradea Mare), Ioan 

Papp (Eparhia Aradului şi locţiitor de Mitropolit ortodox), Valeriu 

Traian Frenţiu (gr.cat. Lugoj) şi Iuliu Hossu (gr.cat. Gherla) 

au avut un puternic răsunet în cugetul şi faptele românilor de 

peste Carpaţi. 

Adeziunea lor la hotărârile şi acţiunile Consiliului 

Naţional Român Central este un exemplu. ,,Războiul mondial 

a scos la iveală principiul atât de creştinesc, că fiecare popor 

are pe viitor dreptul de a dispune liber asupra sorţii sale’’- se 

afirma în adeziunea trimisă de înalţii clerici români după şedinţa 

Preasfinţitului Sinod Episcopesc al Mitropoliei Ortodoxe 

Române din Ungaria şi Transilvania ţinută la Arad în ziua de 

10 noiembrie 1918. ,, Noi, subsemnaţii episcopi ai bisericii 

ortodoxe române şi greco-catolice române –se precizează în 

document-avem convingerea că interesele de viaţă ale neamului 

românesc, ai căror păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric 

imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi 

faţă de neamul nostru. Dreptul acesta se va putea realiza numai 

dacă naţiunea română va fi guvernată de fiii ei. Drept aceea, 

declarăm că recunoaştem Marele Consiliu Naţional Român de 

reprezentant şi conducător politic al naţiunii române din Ungaria 

şi Transilvania şi îndatoraţi, ca fii credincioşi ai naţiunii 

noastre,a conlucra din toate puterile la întruparea aspiraţiilor 

noastre naţionale. În ziua Sfinţilor Mihail şi Gavriil 1918’’ 39 . 

Urmează semnăturile celor cinci episcopi.Discuţiile acestora 

avute la Arad, cu conducerea Sfatului Naţional Român Central ,a 

dat încredere şi putere în acţiunile pe care conducătorii mişcării 

naţionale le vor iniţia pentru pregătirea Marii Adunări Naţionale 

de la Alba Iulia.În acelaşi timp,hotărârea conducerii Bisericii 

Române din Ungaria şi Transilvania a mobilizat populaţia la 

unitate, aceştia fiind consideraţi ca adevăraţi şi vrednici păstori 

spirituali. 

Slujitorii bisericii şi şcolii româneşti din Banat,în mobilizarea 

acestora un rol determinant având episcopul Miron, 

au avut o contribuţie deosebit de însemnată la constituirea şi 

funcţionarea Consiliilor şi Gărzilor Naţionale, ca organe ale 

noii puteri româneşti, în organizarea întregii lupte naţionale din 

toamna anului 1918.Unii,ca preşedinţi ai Consiliilor Naţionale 

sau comandanţi ai Gărzilor, ca de exemplu, protopopii dr. 

George Popovici (Lugoj) şi Andrei Ghidiu (Caransebeş), 

preoţii Coriolan Buracu (Mehadia), Patrichie Rădoiu (Obreja), 

Traian Paica (Feneş), Elisei Dragalina (Borlova), dr. Ioan Sârbu 

(Rudăria), Ioan Gropşianu (Cărbunari) ş.a au depus o neobosită 

strădanie în slujba cauzei naţionale 40 . 

Banatul, după 13 noiembrie 1918, potrivit Convenţiei 

de armistiţiu de la Belgrad, semnată în numele Ungariei, 

de guvernul Karolyi şi de comandantul trupelor Antantei în 

Balcani, generalul Franchet d’Esperay,urma să fie ocupat de 

trupele regale sârbe. 41 Acestea vor intra în Caransebeş la 13 

noiembrie 1918. 

Compania sârbă formată din 120 de soldaţi, sub comanda 

căpitanului Panta Tveis va dizolva Garda naţională 

română şi îşi va asuma în faţa episcopului Miron obligaţia de 

a susţine ordinea în oraş. 42 

V. LA ALBA IULIA, ÎN CENTRUL ACŢIUNILOR 

PENTRU BUNA ORGANIZARE ŞI DESFĂŞURARE A 

MARII ADUNĂRI NAŢIONALE DE LA 1 DECEMBRIE 

1918 

În zilele de 13-14 noiembrie 1918, la Arad, în sala Prefecturii, 

au loc tratative între delegaţia ungară condusă de Jászi 

Oskár, Ministrul Naţionalităţilor în guvernul de la Budapesta 

şi cea a reprezentanţilor Consiliului Naţional Român Central. 

Tratativele eşuează, Jászi fiind de acord să dea unele drepturi 

naţionale românilor cu condiţia menţinerii Transilvaniei în 

cadrul statului ungar.Chemat de la Viena, pentru a-şi spune 

părerea, Iuliu Maniu a dat un răspuns categoric: 

,,Despărţirea totală a Transilvaniei de Ungaria’’. 43 

C.N.R.C. a dat imediat publicităţii un comunicat în care se arăta 

că ,,naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa 

deplină de stat’’. În 18 noiembrie a difuzat ,,Manifestul către 

popoarele lumii’’ semnat de dr. Ştefan Cicio-Pop ca preşedinte 

al Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania 

şi de dr. Gheorghe Crişan, secretar, document tipărit în limbile 

română, franceză şi engleză.În acesta se dezvăluie opresiunea 

exercitată de ,,clasa stăpânitoare a poporului maghiar’’, faptul 

că guvernul Ungariei refuză să recunoască dreptul românilor 

la autodeterminare. 

În consecinţă, naţiunea română protesta, înaintea lumii 

întregi împotriva fărădelegii guvernului ungar şi îşi exprima 

hotărârea de ,,a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia 

şi atârnarea’’ 44 . Peste două zile se va decide convocarea Marii 

Adunări Naţionale, cu drept de constituantă, la Alba Iulia, în 

ziua de 18 /nov.1 dec.1918. 

Era un act de prevedere politică, pentru eventualitatea 

contestării validităţii unirii, pe care fruntaşii politici ai vremii, 

în primul rând, Vasile Goldiş, urmat de episcopul Miron, care 

era şi vicepreşedinte al Partidului Naţional Român, l-au înţeles 

pe deplin. 

De la Paris,bănăţeanul Traian Vuia îndemna la declararea, 

mai întâi, a independenţei ţinuturilor locuite de români de 

Ungaria şi apoi, unirea cu România 45 . 

Hotărârea neclintită a românilor bănăţeni de unire cu 

România este evidenţiată şi de entuziasmul participării lor la 

Adunarea Naţională de la Alba Iulia. 

Încă din 27 noiembrie,delegaţii aleşi în adunările populare 

din localităţile urbane şi rurale ale Banatului, mandataţi 

să reprezinte voinţa locuitorilor de a se uni cu România,prin 

credenţionale,s-au îndreptat spre Alba Iulia. Trecând peste 

piedicele puse în cale de autorităţile de ocupaţie, de trupele 

regale sârbe (arestări, maltratări, reţineri), aflate atunci pe teritoriul 

Banatului, de lipsa mijloacelor de transport, circulaţia fiind 

paralizată de haosul din teritoriu, de trecerea pe şosele a trupelor 

germane aflate în deplasare spre Germania pe Valea Mureşului, 

mii de oameni s-au îndreptat, cu ce au putut,uneori pe jos,în 

condiţiile unei ierni deosebit de grele,în care gripa spaniolă făcea 

ravagii în rândul populaţiei,spre străvechea cetate,simbolul 

primei uniri politice făurite de Mihai Viteazul. 

Un tren special, purtând sute de persoane,a plecat din 

Lugoj, altele din Timişoara şi Arad, împodobite solemn cu 

drapele naţionale.Delegaţii din Caransebeş au plecat peste valea 

Haţegului, cei din Bocşa prin Lugoj. O telegramă trimisă din 

Alba Iulia agenţiilor de presă relata că ,,Trenuri sosesc din toate 

părţile…Bănăţenii în special, au venit foarte mulţi’’. 46 

Din delegaţia Caransebeşului la Marea Adunare 

Naţională de la Alba Iulia au făcut parte: Prea Sfinţia 


59


Sa episcop dr.Elie Miron Cristea,protopopul dr.Andrei Ghidiu, 

consistorul prim dr.Cornel Cornean (Eparhia Caransebeşului), 

dr.Moise Ienciu şi Alexandru Buţia (corpul profesoral de la Institutul 

Teologic Pedagogic), Alexandru Balaş şi magistratul silvic 

Constantin Pepa (Comunitatea de avere), dr. George Lobonţiu şi 

dr. Petru Florian (Magistratul orăşenesc), dr. Alexandru Morariu 

(Cercul electoral al Caransebeşului), dr.Valeriu Meda şi Constantin 

Călţun (Casina Română), George Bona şi Nicolae Sporia 

şi alţi 60 de membri (Reuniunea de cântări), Nicolae Novăcescu, 

Dimitrie Baba şi Dimitrie Beuca (Reuniunea meseriaşilor), 

Iuliu Vuia şi George Neamţu (Reuniunea învăţătorilor), d-na 

Elvira Beker-născută Cristea, d-ra Elena Biju ( Reuniunea 

femeilor), aproape toţi ofiţerii din Garda naţională în frunte cu 

comandantul Sabin Târziu s.a. Prezenţa, ţinuta şi manifestarea 

demnă a caransebeşenilor, urmaşii vechilor grăniceri, veniţi 

din mare depărtare la Alba Iulia a stârnit însufleţire în rândul 

celorlalţi participanţi. 47 

Din datele existente la Muzeul Unirii din Alba Iulia 

rezultă că din cele 254 localităţi din Banat au fost prezenţi la istoricul 

eveniment 250 delegaţi şi peste 661 participanţi. 48 Suntem 

convinşi că numărul acestora a fost mult mai mare. 

Prezent la Alba Iulia în calitate de înalt ierarh al Bisericii 

române şi ca vicepreşedinte al P.N.R, episcopul Miron va lua 

parte în seara zilei de 30 noiembrie la dezbaterile furtunoase 

de la Hotelul ,,Hungaria’’unde se redacta textul final al proiectului 

de Rezoluţie care va fi citit, dezbătut şi adoptat,a doua 

zi, în plenul Marii Adunări.Delegaţia Banatului din care nu vor 

lipsi Sever Bocu, Aurel Cosma şi episcopul Miron va prezenta 

situaţia creată în regiune de prezenţa trupelor de ocupaţie 

sârbeşti care a interzis românilor de a se întruni şi trimite delegaţi 

cerând intervenţia pentru înlocuirea acestora cu trupe franceze,a 

actelor de terorism săvârşite în unele localităţi de gărzile ungare 

înarmate fidele guvernului de la Budapesta,situaţia de la 

Timişoara prin declararea Republicii şi au cerut categoric, ca întreg 

Banatul să facă parte din Regatul Român.Unirea românilor 

din Transilvania,Banat şi Ungaria să se facă fără condiţii. 49 

În dimineaţa de 1 decembrie 1918, la orele 7, s-a oficiat 

câte un serviciu divin în biserica ortodoxă protopopească şi în 

cea unită, în asistenţa mulţimii de intelectuali şi ţărani.Episcopul 

Miron, la terminarea Sfintei Liturghii a citit o înălţătoare 

rugăciune, aşa numită a Unirii. Iată conţinutul acesteia: 

,,Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri, carele ai călcat 

moartea şi pe diavolul I-ai surpat, şi ai dăruit viaţă poporului Tău 

Românesc, revarsă pacea şi binecuvântarea Ta cerească asupra 

miilor nenumărate cari cu buzele tremurânde îşi împreună azi 

rugămintea în faţa Altarului Tău-în cetatea marelui Mihai Viteazul-şi 

pentru suferinţele şi umilirile de veacuri, încununează-l 

azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână şi într-o suflare, 

să fie toţi fiii Lui la acelaşi gând, rumpând pentru vecie 

lanţurile iobăgiei şi al întunericului.Cutremură Doamne, cenuşa 

mucenicilor de ieri şi alaltăieri şi din moaştele lor sfinte aprinde 

focul dragostei în inimile tuturora. 

Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate,fă cu puterea 

Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari 

azi neamul românesc de la patru vânturi, cu genunchii plecaţi 

îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri.’’(Revista Daco-romania 

editată de Fundaţia ,,Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi 

integritatea României, nr.33, Alba Iulia, 2007, p.37). 

La ora 10,în Cetate,în Casina militară,în prezenţa 

celor 1228 de delegaţi şi a invitaţilor,sub preşedinţia lui 

Gheorghe Pop de Băşeşti,au început lucrările Marii Adunări 

Naţionale,eveniment istoric în viaţa românilor de peste Carpaţi. 

Vasile Goldiş,unul din iniţiatorul acţiunii,a dat citire proiectului 

de Rezoluţie care prevedea:’’ Adunarea Naţională a tuturor 

românilor din Transilvania Banat şi Ţara Ungurească adunaţi 

prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 1 

decembrie 1918,decretează unirea acelor români şi a tuturor 

teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională 

proclamă îndeosebi,dreptul inalienabil al naţiunii române la 

întreg Banatul,cuprins între Mureş,Tisa şi Dunăre’’. 50 

Prezentând temeiurile istorice şi politice ale viitoarei 

Hotărâri, Vasile Goldiş va preciza: ,,Naţiunile trebuie liberate. 

Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, 

Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată 

îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc şi duşmanii noştri de 

veacuri. Dar, odată scăpată din robie,ea aleargă în braţele dulcei 

sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei 

naţiuni înseamnă Unirea ei cu Ţara Românească’’. 51 

Între oratori, toţi ascultaţi cu mult interes, în acel moment 

istoric unic a fost şi episcopul Miron. Adresându-se 

,,Măritei Naţii Româneşti’’ a considerat evenimentul la care 

participă drept,,un frumos praznic naţional’’şi a făcut trimitere la 

originea noastră latină de ,,santinelă neadormită şi credincioasă 

a organizaţiei şi civilizaţiei romane, ce a răspândit cultura 

latină, în lupta cu năvălitorii huni şi unguri, turci şi germani 

ce i-au impus robie’’. Criticând politica guvernului ungar faţă 

de românii din Transilvania şi Banat,’’orbit de gogoriţa ,,ideii 

de stat naţional maghiar’’, acesta nu s-a ruşinat a născoci cele 

mai drăceşti căi şi mijloace cu scopul hotărât de a ne desfiinţa 

şi maghiariza. Nu ne-au învins-spunea cu mândrie episcopul 

Caransebeşului. Retraşi la vetrele străbune şi la altarele 

bisericuţelor noastre românii şi-au salvat scumpele comori ale 

sufletului: legea, limba, datinele stămoşeşti şi toată moştenirea 

fiinţei noastre etnice de români. Vizionar, va considera ca 

,,alături de fraţii din Basarabia şi Bucovina, să ne unim şi noi cu 

scumpa noastră Românie, toţi ce locuiesc pământul strămoşesc. 

Aceasta va trebui să fie singura noastră tendinţă firească: doar 

idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu 

compact, trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am 

fi nişte ignoranţi - concluziona episcopul Miron-vrednici de 

dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi nu am avea altă 

dorinţă. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor 

mai putea răsări astfel de produse şi manifestaţiuni ale geniului 

nostru naţional care prin însuşirile lor specifice româneşti să 

contribuie la progresul omenirei’’. 52 

După alte luări de cuvânt, de susţinere a cauzei unirii 

din partea tuturor reprezentanţilor naţiunii române, terminate 

cu furtunoase şi îndelungi aplauze, preşedintele Adunării, 

venerabilul patriot, Gh. Pop de Băşeşti, supune spre aprobare 

proiectul de Rezoluţie care a fost votat în unanimitate.Anunţă 

hotărârea solemnă că ,,Adunarea Naţională a poporului român 

din Transilvania,Banat şi părţile ungurene a primit Rezoluţiunea 

prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel,unirea 

acestor provincii româneşti cu ţara mamă, este pentru toate 

veacurile decisă’’. 53 

Pentru ca treburile politice să fie cârmuite în chip 

constituţional, Alexandru Vaida Voevod a propus spre aprobare 

Adunării lista,,Marelui Sfat Naţional’’, ca adunare legislativă 

provizorie.Au fost aprobaţi, prin aclamaţii, cei 212 membrii ai 

Marelui Sfat al Transilvaniei din care a făcut parte şi episcopul 

eparhiei Caransebeşului dr. Elie Miron Cristea. 

După încheierea şedinţei din sala Unirii, delegaţii 

s-au îndreptat spre Platoul Romanilor, unde de la tribune improvizate, 

împodobite cu cetini de brad şi steaguri tricolore, 

oratori oficiali şi neoficiali, au vestit celor peste 100.000 de 

români noua înfăptuire: Unirea cea Mare. S-au adresat mulţimii: 


Miron Cristea, Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Tiron 

Albani, Silviu Dragomir, Petru Groza ş.a. Mulţimile ascultau 

cu sfinţenie şi îşi exprimau adeziunea cu cel mai înflăcărat 

entuziasm. 

A doua zi, s-a oficiat slujba de înmormântare a lui Ioan 

Arion, în cimitirul ortodox din cartierul Maieri al oraşului, 

primul căzut pentru cauza unirii,împuşcat pe 30 noiembrie, 

în gara Teiuş, de garda maghiară, în timp ce flutura un steag 

tricolor la uşa vagonului ce-l ducea la Alba Iulia. 

Apoi, în sala Tribunalului, s-a întrunit Marele Sfat 

Naţional. Comisia de candidare a propus ca preşedinte pe 

Gh.Pop de Băşeşti, ca vicepreşedinţi, pe episcopii Miron şi Iuliu 

Hossu, Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu, preşed. Astrei. 

Ca notari, pe Silviu Dragomir, Caius Brediceanu, Mihai 

Popovici, Gheorghe Crişan, Ghiţă Pop şi Traian Novac. 

Comisia va propune guvernul provizoriu care se va numi 

Consiliul Dirigent,având ca preşedinte şi Ministru de Interne 

pe dr. Iuliu Maniu. 

Referindu-se la memorabilele evenimente de la Alba 

Iulia, Nicolae Iorga se exprima astfel: ,,Foarte frumos ce s-a 

făcut la Alba Iulia, foarte frumos au făcut-o cărturarii înăuntru, 

foarte frumos ce au aclamat ţăranii afară… 

Acolo, la Alba Iulia, în sală şi pe câmp poporul român 

din Transilvania, a proclamat veşnica-i alipire, fără condiţii, de 

regatul gloriilor şi a tuturor sacrificiilor. Nu a fost un act politic, 

ieşit dintr-o chibzuire rece, continua ilustrul istoric-cum nici 

războiul nostru, al celor de aici, n-a fost rezultatul unui calcul 

îngust, a vorbit atunci voia elementară a veacurilor de avânt 

zdrobit şi de speranţe împiedecate. Fără a uita pe nimeni din cei 

care au colaborat la această faptă a unirii, de la general la fruntaş 

ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei 

noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde 

şi din toate veacurile, martir şi erou’’. 54 

VI. PURTĂTOR DE SOLIE Al MARELUI SFAT 

NAŢIONAL LA BUCUREŞTI 

După depunerea jurământului în faţa Marelui Sfat, 

Consiliul Dirigent hotărăşte să fie aduse la cunoştinţa Regelui 

Ferdinand I, a guvernului şi corpurilor legiuitoare din România 

Rezoluţia Adunării Naţionale,hotărârea de constituire a 

Marelui Sfat şi a Consiliului Dirigent.Hotărăsc ca delegaţia 

să fie formată din episcopii dr.Elie Miron Cristea şi dr. Iuliu 

Hossu,Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voevod. Vor sosi la 

Bucureşti în ziua de 11 decembrie 1918. Pe peronul Gării 

de Nord, în cadrul unei primiri grandioase, vor fi salutaţi 

de primarul Capitalei C.Hălăuceanu,de Ion I.C.Brătianu, de 

toţi miniştrii,un mare număr de generali, de reprezentantul 

Legiunii de voluntari transilvăneni, de comitetul Ligii pentru 

unitate naţională ş.a. Presa consemna:,,Mulţimea a ovaţionat 

cu entuziasm pe miniştrii şi episcopii transilvăneni’’. 55 Dr.Elie 

Miron Cristea va rosti o cuvântare subliniind că au venit în 

capitala românismului ,,de a închina întreg pământul nostru 

strămoşesc Banatul,Transilvania,Crişana şi Maramureşul,patriei 

mame,Regatului Român’’. 

Urmează un Te-Deum oficiat la Sfânta Mitropolie şi primirea, 

în ziua de 1/13 decembrie 1918,în sala Tronului a Palatului 

Regal din Bucureşti.Aici, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii 

Publice din Consiliul Dirigent,Vasile Goldiş, a remis regelui 

Ferdinand I,Hotărârea de la Alba Iulia iar Ministrul Afacerilor 

Externe al Transilvaniei,Alexandru Vaida Voevod a prezentat 

acestuia pergamentul conţinând Actul Unirii.La ceremonie 

au participat şi cei doi episcopi.Regele a mulţumit delegaţiei 

declarând că el se supune voinţei poporului român. 

Prezenţi la Guvern,aceştia vor fi salutaţi de preşedintele 

Consiliului de Miniştri, Ion I.C.Brătianu, la 14 decembrie, care 


va spune printre altele; ,,De o mie de ani vă aşteptăm,şi aţi 

venit ca să nu ne mai despărţim niciodată.Sunt clipe în viaţa 

unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi 

de dureri.Bucuria noastră –continuă acesta-nu e bucuria 

unei singure generaţii, ea e sfântă cutremurătoare de fericire 

a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat 

sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credinţa lui 

nestrămutată în acea zi ce ne uneşte şi care trebuia să vie, care 

nu se putea să nu vie’’ 56 . 

În Bucureşti au fost organizate mari festivităţi în 

onoarea delegaţiei transilvane. Liga Unităţii Naţionale a oferit 

un dineu iar în ziua de 6/19 dec.1918, în saloanele dr. Constantin 

Cantacuzino şi a soţiei sale Sabina, sora lui Ion I.C. Brătianu 

un prânz de gală. La ultimul,episcopul Miron Cristea a rostit un 

toast elogiind familia Brătienilor şi rolul ei în istoria românilor, 

de la 1848 la 1918. Delegaţia a fost invitată să viziteze sediul 

Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bănăţeni din cazarma ,,Mihai 

Viteazul’’situată în Dealul Spirii 57 . Membrii delegaţiei au fost 

salutaţi în faţa formaţiei voluntarilor de generalul Constantin 

Prezan, iar în numele luptătorilor a vorbit colonelul Marcel 

Olteanu, scoţând încă o dată în evidenţă semnificaţia majoră 

a luptei românilor de pretutindeni pentru înfăptuirea idealului 

naţional. 

În 11/24 decembrie 1918,Regele Ferdinand I emite 

Decretul –lege de Unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi 

Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei, potrivit 

căruia, ,,serviciile publice’’ rămân sub conducerea Consiliului 

Dirigent, în administrarea guvernului României trecând afacerile 

străine, armata, împrumuturile publice şi siguranţa generală 

a statului. În guvernul central român, Transilvania urma să fie 

reprezentantă prin miniştri fără potofoliu. 58 

Prezentând informaţia cu privire la înaintarea Rezoluţiei 

de la 1 decembrie 1918 Regelui Ferdinand I,ziarul,,Lumina’’ 

consemna: ,,După o absenţă de peste două săptămâni, Prea 

Sfinţia Sa s-a reîntors cu un tren special, luni, la reşedinţa sa, 

fiind primit cu adevărată dragoste frăţească’’ 59 . 

Lua sfârşit un capitol important din istoria luptei pentru 

făurirea României Mari la care o contribuţie de seamă a avut 

episcopul Caransebeşului dr. Elie Miron Cristea. Ca un bun 

păstor de suflete,a ştiut să-şi conducă turma, să sădească în 

rândul credincioşilor speranţa în biruinţa neamului. A luptat cu 

neînfricare, sprijinit şi de ceilalţi membrii ai clerului român din 

Banat şi Transilvania, cu autorităţile austro-ungare pentru a-şi 

apăra drepturile, uneori făcând compromisuri, dar niciodată nu a 

uitat ţelul vieţii sale:unirea neamului românesc de pretutindeni, 

sub sceptrul regelui Ferdinand I. Va avea fericita ocazie la 9 iulie 

1919,odată cu intrarea Armatei Române în Caransebeş,să trimită 

Regelui Întregitor următoarea telegramă:,,Astăzi când Armata 

Română a intrat în Banat,gândul întregului Banat se îndreaptă 

către Majestatea Ta,supremul şi viteazul ei căpitan,şi cu inimile 

pline de recunoştinţă şi neţărmurită iubire şi totodată,cu ochii 

scăldaţi în lacrimi de fericire,salută cu omagială supunere pe 

gloriosul său desrobitor şi salvator,având nădejdea că sentinela 

dorobanţului român va sta în curând în veci neclintită.Trăiască 

făuritorul României Mari! 

Închinăciunile noastre pline de admiraţie şi slăvitei 

noastre regine Maria! 

În veci să fâlfăie şi-n Banat întreg tricolorul patriei 

noastre întregite !’’ 60 

Va urma confirmarea internaţională a Unirii,în Tratatul 

de pace cu Ungaria(Trianon,4 iunie 1920),în care la articolul 

45 se stipula:,,Ungaria renunţă,în ce o priveşte,în favoarea 

României , la orice drepturi şi titluri asupra teritoriilor din 


61


monarhia austro-ungară,situate dincolo de frontierele Ungariei, 

aşa cum sunt fixate în art.27, partea II (Frontierele Ungariei), 

şi recunoscute prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate 

încheiate în vederea reglementării actualelor chestiuni ca făcând 

parte din România’’ 61 . 

Se încheia un capitol împortant din viaţa episcopului 

dr.Elie Miron Cristea.Vor urma onorurile, ascensiunea în 

ierarhia Bisericii Ortodoxe Române şi în viaţa politică. 62 

Note: 

1. Andrei Ghidiu,Iosif Bălan, Monografia Caransebeşului,Timişoara,2000,p.116- 

149 

2. Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea. Omul şi faptele, 

vol. I, Editura.,,Cartea Românească’’ Bucureşti,1929,p.165-166 

3. Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu: Banatul şi Marea 

Unire-1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p.193. 

4. I.R.Abrudeanu, Op.cit.p.169 Elie Cristea s-a născut la 20 iulie 1868 în casa 

modeştilor şi vrednicilor ţărani din Topliţa Română, azi în judeţul Harghita. Studiile 

le începe la şcoala primară din satul natal, apoi continuă la liceul săsesc de la Bistiţa 

şi termină, luând bacalaureatul cu mare succes la liceul românesc de la Năsăud. 

Urmează teologia la Seminarul Andreian din Sibiu, luând licenţa în 1890. Timp de 

un an funcţionează la şcoala primară de la Orăştie ca învăţător, având şi calitatea de 

director. În toamna lui 1891 este trimis la Universitatea din Budapesta. În aceşti ani 

studiază literatura germană, maghiară şi română, precum şi ştiinţele naturale. La 

facultate îl are ca profesor pe Alexandru Roman (1863-1897) iar colegi pe Vasile 

Goldiş, Enea Hodoş, Liviu Albini, Amos Frâncu, Virgil Oniţiu, Valeriu Branişte, 

Iosif Blaga, Ilie Dăianu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, Ilarie Chendi ş.a. Era în acest 

timp conducătorul tinerimii academice. În mai 1895 obţine titlul de doctor în litere la 

Universitatea din Budapesta ,având teza,,Viaţa şi scrierile lui Eminescu’’. Elev fiind la 

liceu şi apoi student la teologia din Sibiu, scrie diferite articole în Familia şi Telegraful 

Român, apoi, mai târziu, devine un zelos ziarist şi colaborator, mai ales la Tribuna şi 

Telegraful Român din Sibiu, în Corespondenţa Română din Bucureşti, la ziarele din 

Viena şi la Dreptatea din Timişoara. La 1 iulie 1895 este numit secretar al Consistoriului 

arhidiecezan. I se încredinţează rezolvarea problemei donaţiilor parohiale, 

înfiinţează banca culturală Lumina.Desfăşoară o susţinută activitate culturală, fiind trei 

ani(1898-1900), redactor al foii clerului ardelean Telegraful Român, scriind articole 

cu cuprins cultural, social, studii şi dizertaţii. Participă activ la mişcările româneşti, 

de întărire a învăţământului confesional românesc, pe baza Statutului Organic stabilit 

de Congresul Naţional bisericesc condus de Mitropolitul Andrei Şaguna. În anul 

1897 este sfinţit diacon. După ce Sinodul eparhial al Arhidiacezei Sibiului l-a ales în 

aprilie 1902 în însemnatul post de asesor consistorial pe viaţă, arhidiaconul dr. Elie 

Cristea a fost tuns călugăr , în ziua de sâmbătă, 23 iunie 1902,de către arhimandridul 

Augustin Hamzea, stareţul mănăstirii ortodoxe române Hodoş-Bodrog de lângă 

Arad, primind numele de Miron. 

5. I.R.Abrudeanu, Op.cit,p.239 

6. Ibidem, p.249 

7. Ibidem, p.175 

8. Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura Bănăţeană, Editura 

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1995, 135-136 

9. Democraţia, nr.4, aprilie 1928. Vezi şi Dacia, Timişoara,V, nr. 269, din 2 

dec.1943 Aurel Cosma va fi primul prefect român al judeţului Timiş, în România Mare, 

care la 3 august 1919, va primi defilarea trupelor române care au intrat în Timişoara, 

în aclamaţiile miilor de locuitori. 

10. I.R.Abrudeanu, Op.cit.p.157 

11. Vasile V.Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropolia Banatului, 

Timişoara, 1999, p.187 

12. Petre Nemoianu. Limba românească .Părerea unuia care n-a învăţat la şcoala 

românească, Editura ,,Cercului Bănăţenilor’’, Bucureşti, f.a.p.22 

13. Aradi Hirlap, nr. 220,1918, p.4-5 Vezi şi Liviu Stan, Sprijinirea luptei de 

independenţă a poporului român prin lupta Bisericii pentru autocefalie, în Ortodoxia, 

XX, 1968, nr.4, p.617 

14. Victor Jinga, Problemele fundamentale ale Transilvaniei, vol.I, Editura 

Astra, Braşov, 1945, p.342 

15. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Biserica Românească din 

nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Editura Institutului Biblic şi de misiune 

a Bisericii Ortodoxe Române, 1986, Bucureşti, p.3 

16. I.R. Abrudeanu, Op.cit, p.225. 

17. Liviu Groza, Restituiri istorice, vol.V II, Editura ,,Dacia Europa Nova’’, 

Lugoj,1998, p.94 

18. Arhivele Statului Mehedinţi, Fond Societatea muzicală Doina-Turnu 

Severin,dosar 1/1914,f.23 

19. Constantin C.Gomboş, Nicolae Munthiu, ofiţer de naţionalitate română 

din armata austro-ungară,Scrisori de pe frontul din Galiţia, 1914-1918, Editura 

Marineasa, Timişoara, 2007, p.11 

20. Teodor Mihali, Amintiri politice despre Unire, în revista ,,Generaţia Unirii’’ 

nr.3, 1929, p.4 

21. Octavian Goga, Unirea tuturor românilor, în ,,România Nouă’’,II, nr. 207, 

3 nov. 1918 

22. Constantin C.Gomboş, Op.cit, p.9. Din rândul românilor încorporaţi în armata 

austro-ungară şi trimişi pe front s-au înregistrat 82.588 morţi şi dispăruţi şi 63.304 

răniţi,invalizi şi bolnavi. Au rămas 79.226 orfani şi 38.630 văduve de război. 

23. I.R.Abrudeanu, Op.cit, p.229 

24. Dan Traian Demeter, Constantin C. Gomboş: Filaret Barbu,Jurnal de adolescent, 

Editura Eurostampa, Timişoara, 2003, p.9. Vezi şi Radu Păiuşan, Mişcarea 

naţională din Banat şi Marea Unire, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p.96-97 

25. Valeriu Achim, Aurel Socolan, Vasile Lucaciu, Muzeul judeţean Baia Mare, 

1968, p.106 

26. xxx Făurirea statului naţional unitar român-Contribuţii documentare 

bănăţene (1914-1919), sub coordonarea dr.Ioan Munteanu, Bucureşti, 1983, p.10 

Vezi şi Ioan Scurtu: Alba Iulia 1 decembrie 1918, Editura Sport Turism, Bucureşti, 

1988, p.74 

27. Nicolae Corneanu, Op.cit, p.39 

28. Foaia Diecezană, XXXIII, Organul eparhiei ortodoxe române a 

Caransebeşului, nr. 24, din 10/23 iunie 1918, p.2 

29. Ioan Scurtu, Op.cit. p.75 Încercând să oprească procesul de dezagregare a 

monarhiei habsburgice împăratul Carol I, a adresat la 3/ 16 octombrie 1918, apelul 

intitulat ,,Către popoarele mele credincioase’’ prin care propunea reorganizarea 

Austro-Ungariei pe baze federative, Transilvania urma să rămână mai departe în 

cadrul Ungariei. 

30. Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia,încununarea ideii,a 

tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968, p.327 

31 xxx Făurirea statului naţional unitar român-Contribuţii documentare 

bănăţene (1914-1919), op.cit, p.16 

32.Foaia Diecezană, nr.42,28 oct/ 10 nov.1918, Caransebeş, p.2 

33. Ibidem 

34. Lumina, Foaie religioasă-culturală pentru popor, I, nr.43,din 14 noiembrie 

1918,Caransebeş, p.2 

35. Nicolae Corneanu, Amintiri despre anul 1918 în Caransebeş, în ,,Studii şi 

comunicări de etnografie’’ Caransebe,I, 1978, p.747 

36. Aurel Păuncu: Evenimente făgeţene în date 1548-1992, Editura 

,,Călăuza’’Deva, 1992, p.31 

37. Foaia Diecezană nr. 42 1818. Circulara poartă numărul 6150/1918, rituală. 

38. Românul, VII, Arad, nr. 3, din 12 nov. 1918. 

39. Foaia Diecezană nr. 46, 1918. Vezi şi Opinca, I ,,din 18 nov/ 1 dec. 1918 

40. Arhivele de stat Timiş, fond.C.N.R. Caransebeş, dosar 8/1918,f.1 

41. I.D. Suciu, Unitatea poporului român-Contribuţii istorice bănăţene, Editura 

Facla, Timişoara, 1980, p.148. La 13 nov.1918, trupele regale sârbe întră în Oraviţa, 

la 14 nov. în Lugoj, la 17 nov.în Timişoara. Spre sfârşitul lunii noiembrie întră în 

Banat, sub motivul controlării ocupaţiei militare sârbeşti şi trupele coloniale franceze 

care în 3 dec.ajung la Timişoara. 

42. Foaia Diecezană, XXXIII, nr.45 din 18 nov./ 1 dec.1918. 

43. Aurel Turcuş, Constantin C.Gomboş:Marea Unire reflectată în presa 

românească din Banat, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2003, p.160 

44. Ioan Şerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicţionarul 

personalităţilor Unirii, Editura Altip, Alba Iulia,2003,.10-11 

45. Dumitru Tomoni, Traian Vuia, Gânditor şi militant social-politic, 

Editura’’Orizonturi Universitare’’, Timişoara, 2006, p.299 

46. Aurel Turcuş, Constantin C. Gomboş, Op.cit, p.161 Alegerea oraşului Alba 

Iulia nu a fost întâmplătoare. El devenise oraşul simbol al luptei românilor pentru 

unitate şi dreptate. El amintea de originea latină a românilor, fiind unul din cele mai 

înfloritoare oraşe ale Daciei romane, de unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600, 

care îşi stabilise reşedinţa aici, de martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, de detenţia 

lui Avram Iancu, figuri legendare ale istoriei poporului român. 

47. Lumina, Caransebeş, I, 1918, nr. 46 din 22 nov./ 5 dec. p.3 

48. Muzeul Unirii, Alba Iulia, Documentele Unirii. Credenţionale (tabele de 

delegaţi alcătuite de prof. dr. Nicolae Josan). Vezi şi 1918 la români. Documentele 

Unirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol.VII-X, Bucureşti, 1989. 

49. Mitropolia Banatului, Timişoara, XXIII, nr. 10-12, număr aniversar. Vezi şi 

Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unire, Sibiu, 1944, p.25. 

50. Ioan Lupaş: Istoria Unirii românilor, Institutul de Arte Grafice ,,Luceafărul’’ 

Bucureşti, f.a., p.365-366 

51. Renaşterea Bănăţeană, nr. 535,Timişoara, 30 noiembrie 1991 

52. Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului 

dualist austro-ungar, 1867-1918, Sibiu,1986, p.169-172. Vezi şi Banatul şi Marea 

Unire,1918, Op.cit, p.135-137 

53. Drapelul ,,XVIII, nr. 124, Lugoj, 3 dec. 1918 

54. Aurel Turcuş, Constantin C. Gomboş, Op.cit. p162 

55. xxx Mărturii. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. 

Recunoaşterea internaţională. 1918, Documente interne şi externe, vol.III, Editura 

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.103 

56. Drapelul, Lugoj, 11/24 dec.1918 

57. Ioan I.Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul 

pentru întregirea neamului 1916-1919, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2003, p.172 

58. xxx Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, 

p.354 

59. Lumina, Caransebeş, nr. 49,13/26 dec.1918 

60. Arhivele Mitropoliei Banatului, fondul Episcopiei Caransebeşului, III, 

act.107, 1919. 

61.Ioan Scurtu, Op.cit, p.160. Vezi şi Dacia,Timişoara,V, nr. 269 din 2 dec. 

1943 

62.xxx Dicţionar Enciclopedic, vol.IV, L-N, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 

2001, p.420. Miron Cristea a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române 

(1925-1939) şi om politic. Membru de onoare al Academiei Române (1919), mitropolit 

primat al României intregite (1919-1925). A realizat unificarea bisericească 

şi a organizat Biserica ca Patriarhie.Membru al Regenţei în timpul primei domnii a 

lui Mihai I (1927-1930). Prim Ministru (1938-1939). Senator de drept. A fost distins 

cu cele mai înalte ordine bisericeşti şi laice româneşti şi stăine. 


Psihopedagogie 

particularităţi ale familiei ÎN 

BANATUL INTERBELIC 

Cristian – Nelu Verdeţ 

Familia a fost şi rămâne cea dintâi şcoală a 

omului, fiind temelia pe care se clădeşte edificiul 

personalităţii. De-a lungul timpului în domeniul 

educaţiei s-a făcut întotdeauna o diferenţă între sexe. 

Un rol deosebit l-a avut concepţia pedagogului 

elveţian Pestalozzi, care a studiat legătura dintre familie 

şi viaţa socială şi care a subliniat faptul că mama avea 

un rol decisiv în calitate de educator. Acesta a reliefat 

rolul femeii în cadrul sistemului de educaţie, plasându-l 

într-un context social mult mai larg , definit, mai ales, 

prin reliefarea rolului femeii în cadrul familiei. 

Educaţia în zonele Europei de sud-est a fost 

marcată de caracteristicile zonei. Datorită condiţiilor 

de viaţă specifice populaţiei creştine din Imperiul 

Otoman, educaţia tinerelor fete începea în mănăstiri, 

unde cele din urmă învăţau cititul şi scrisul. Primele 

generaţii de învăţătoare s-au format în cadrul 

mănăstirilor. La mijlocul secolului al XIX-lea au fost 

puse bazele învăţământului secundar pentru femei şi 

au apărut primele şcoli de fete. La început majoritatea 

familiilor erau reticente în privinţa educaţiei femeii 

opinia generală fiind aceea după care fata trebuie să fie 

îndemânatică pentru a lucra în gospodărie sau la câmp, 

iar ştiinţa de carte era acceptată dacă tânăra dorea să 

devină călugăriţă. În ceea ce priveşte educaţia băieţilor 

existau mai multe posibilităţi de formare profesională, 

inclusiv în ceea ce priveşte ştiinţa de carte, căci ei puteau 

deveni uşor preoţi sau negustori etc. 

Aceleaşi principii şi proiecte în educaţia familială 

corespunzând Europei de sud –est vor fi constatate şi 

în Banatul interbelic. 

Una din caracteristicilor spaţiului bănăţean este 

diversitatea etnică, acest teritoriu fiind locuit de-a 

lungul timpului de români, germani, maghiari, sârbi, 

bulgari, etc. Având în vedere varietatea sa culturală şi 

religioasă, Banatul poate fi considerat un model în ceea 

ce priveşte convieţuirea paşnică, educaţia familială şi 

toleranţa. 

Cercetătoarea Simona Branc porneşte de la nişte 

interviuri de tipul „povestea vieţii mele”, interviuri 

aflate în arhiva Grupului de Antropologie culturală şi 

Istorie Orală din cadrul Fundaţiei A Treia Europă din 

Timişoara. Majoritatea interviurilor aflate în arhivă se 

referă la familia, copilăria intervievaţilor, la educaţia 

familială, la proiectele de viaţă imaginate de părinţi 

pentru copiii lor precum şi la traseele şcolare pe care 

aceştia din urmă le-au urmat. 

Interviurile au fost realizate cu bănăţeni de 

diferite etnii născuţi între 1910 – 1937, provenind 

din diverse medii sociale. Din toate aceste interviuri 

au putut fi conturate în mod spectaculos modele de 

educaţie ce prezintă deosebiri în funcţie de gen, stare 

socială, mediu de provenienţă şi etnia căreia îi aparţine 

persoana intervievată, constatându-se că în Banat nu 

se poate vorbi de un model educaţional unic, dar se 

remarcă anumite caracteristici generale în familie 

şi educaţie. Mai mult analiza interviurilor făcută 

din perspectiva mai multor criterii a dat posibilitate 

cercetătoarei de a reconstitui particularităţile familiei 

bănăţene, a proiectului educativ imaginat de părinţi 

sau alţi agenţi ai educaţiei familiale. Dintr-un total 

de peste 400 de interviuri, din câte existau în arhiva 

Grupului de Antropologie Culturală şi Istorie Orală al 

Fundaţiei A Treia Europă din Timişoara, au fost selectate 

aproximativ 100 de interviuri, majoritatea dintre 

ele fiind publicate în volumele coordonate de Smaranda 

Vultur, Lumi în destine, Editura Nemira, Germani din 

Banat, Editura Paideia 2000, Scene de viaţă - Memorie 

şi diversitate culturală Timişoara 1900-1945, Editura 

Polirom 2001şi Memoria Salvată - Evreii din Banat 

de ieri şi azi, Editura Polirom 2002. Din aceste interviuri 

se constată o tendinţă de idealizare a trecutului 

în raport cu prezentul mai ales atunci când se vorbeşte 

despre familie şi educaţie intervenind în mod inevitabil 

comparaţia între generaţii. Mai toţi intervievaţii 

remarcă faptul că altele erau valorile şi principiile care 

ghidau familia şi educaţia copiilor (cinstea, respectul 

faţă de cei din jur, autoritatea părinţilor faţă de copii, 

ascultarea copiilor de părinţi, toleranţa, buna înţelegere 

cu cei din jur, amabilitatea şi politeţea). 

O altă dimensiune a educaţiei în Banatul interbelic 

se referă la atitudinea faţă de muncă indiferent 

de apartenenţa etnică, bănăţenii au valorizat munca 

şi hărnicia. Aproape fiecare persoană intervievată, 

menţionează faptul că a fost obişnuită cu munca încă 

din copilărie, pentru orice bănăţean, prosperitatea, viaţa 

îmbelşugată constituia o consecinţă directă a muncii. 

Mecanismele care au generat o atât de puternică valorizare 

a muncii sunt multiple (a fi în rând cu lumea, 

a nu te face de râs), fiind sancţionată orice deviere 

de la regulile comunităţii. O astfel de regulă pe care 

bănăţeanul trebuia să o înveţe încă de copil era foarte 


63

Psihopedagogie 

clară: dacă munceşte va fi respectat şi acceptat ca 

membru al comunităţii; dacă e leneş va fi pur şi simplu 

marginalizat chiar exclus din comunitate datorită 

faptului că îi va fi imposibil să-şi întemeieze o familie. 

Alte interviuri scot în evidenţă faptul că valorizarea 

muncii în Banat ar fi rezultatul contactelor interetnice, 

prosperitatea Banatului fiind consecinţa însuşirii a tot 

ce a fost mai bun de la fiecare etnie, de la unelte, tehnici 

agricole până la simţul datoriei şi al disciplinei. 

Foarte mulţi intervievaţi accentuează faptul că 

au fost educaţi în spiritul modestiei şi al disciplinei. 

În alte interviuri sunt descrise frumuseţea şi bogăţia 

costumelor populare care se purtau la sărbători precum 

şi podoabele lor. Un reper de identitate pentru femeile 

din Banat era salba de galbeni, după S. Vultur marcând 

legătura cu locul de origine dar fiind mai ales un semn 

de fală, un simbol al bunăstării familiei, pentru că salba 

se moşteneşte şi ea măsoară, autentifică prosperitatea 

acesteia. 

Prosperitatea familiilor din satele bănăţene 

rezulta din pământul aflat în proprietate, ţăranii din 

satele bănăţene indiferent dacă erau români, maghiari, 

sârbi, bulgari dorindu-şi să aibă în proprietate cât mai 

mult pământ. De prezenţa sau absenţa pământului se 

legau proiectele educative rezervate de către părinţi 

copiilor. În Banat s-a adoptat sistemul german Ein 

Kinder Sistem, care era un mijloc de protecţie împotriva 

divizării pământului. Cităm din S. Vultur un fragment 

de interviu: Îmi amitesc că de la noi nu mergeau copiii 

la şcoală. Se făcea un copil maxim doi, şi atunci 

părinţii îşi ţineau copiii acasă ca să moştenească, să 

preia munca mai departe. Asta a fost în Banat. Mama 

a fost singură la părinţi, tata la fel nu s-au făcut mulţi 

copii ca să nu se îndepărteze pământul, erau foarte 

legaţi de pământ şi-l îngrijeau. 

Pământul avea şi funcţia de capital marital, fiind 

dat ca zestre fetelor alături de salba de galbeni. Pierderea 

pământului însemna o pierdere a statutului social. 

O fată care nu avea pământ suficient ca zestre nu mai 

putea să-şi găsească soţi dintre ţărani, iar căsătoria cu 

un meseriaş însemna pentru ea o decădere. În foarte 

multe cazuri părinţii îşi îndemnau copiii băieţi să înveţe 

o meserie în special dacă nu aveau pământ. 

Proiectele educative pentru fete vizau în primul 

rând pregătirea acestora pentru rolul de soţie. În acest 

scop erau trimise la Şcoala de Menaj unde învăţau 

să gătească, iar la licee era pus accentul pe învăţarea 

manierelor elegante. Cei din familiile înstărite, atât 

băieţii cât şi fetele beneficiau de prezenţa unor guvernante 

aduse din străinătate, cu ajutorul cărora învăţau 

limbi străine prin meditaţii sau grădiniţe şi şcoli particulare. 

Părinţii interveneau, în cazul fetelor mai ales, şi 

în alegerea partenerului conjugal care trebuia să fie din 

acelaşi grup social cu fata şi de multe ori de aceeaşi 

etnie, deşi existau destule exemple de legături maritale 

interetnice, dar care nu erau încurajate. 

O influenţă puternică în educaţie o aveau părinţii 

(mama, tata). Mama, în cele mai multe cazuri casnică 

petrecea cel mai mult timp cu copiii, tot ea se ocupa 

de educaţia religioasă implicându-se în mod special 

în educaţia fetelor pregătindu-le pentru rolul de soţie 

şi mamă. Rolul tatălui era de întreţinere financiară a 

familiei. 

Se poate observa menţinerea aceluiaşi tip de 

familie tradiţional care începe să fie înlocuit cu un 

tip modern de familie, cu doi aducători de venit. În 

situaţia în care mama se ocupa de gospodărie, fetele 

trebuiau să ajute la munca în gospodărie de la 6-7 ani, 

să gătească, să spele, să aibă grijă de fraţii mai mici, 

să toarcă, să ţese etc. 

În ceea ce priveşte proiectele şcolare implicaţia 

mamelor era mai redusă decât a taţilor. Tatăl hotăra 

dacă copilul continuă şcoala (învăţământ secundar sau 

liceal, şcoală de meserii etc.) sau să se întoarcă acasă 

să muncească pământul. Pe lângă rolurile părinţilor 

intervine rolul bunicilor în educaţie. S-a constatat o 

relaţie deosebit de strânsă între bunici şi nepoţi, bunicii 

fiind percepuţi ca fiind legaţi foarte afectiv de nepoţi, 

transferându-le acestora principii morale (a fi cinstit, 

a fi harnic etc.). 

În educaţia familială a bănăţenilor în perioada 

interbelică apar şi alte roluri cum ar fi cele de unchi şi 

mătuşă (cu rol de suport material şi modele comportamentale). 

Un rol deosebit pentru Banat l-a avut grupul 

de prieteni cu evident caracter intercultural. Bănăţenii 

se jucau sau îşi petreceau timpul cu persoane de diferite 

etnii, fapt care a contribuit la dezvoltarea unui climat 

deosebit de tolerant. Putem spune că prieteniile care se 

făceau dincolo de naţionalitate au facilitat învăţarea 

limbilor străine, împrumutarea unor obiceiuri legate 

de sărbători sau practici culinare. 

Referinţe bibliografice 

• Branc S., 2003, Principii şi proiecte în educaţia familială 

din Banatul interbelic Revista de opinie universitară, Nr. 1 

/2003, Editura Mirton, Timişoara 

• Kristina, P., Petar, V., Snejana, D., 2002, Familia în 

istorie secolele XIX – XX. Material didactic auxiliar, Seminarul 

Internaţional pentru Studii Balcanice, Universitatea de 

Sud Vest, Blagoevrad. 

• Vultur S., 2002, Lumi în destine Editura Nemira, 

Bucureşti 

• Vultur S., 2002, Germanii din Banat, Editura Paideia, 

Bucureşti 

• Vultur S., 2001, Scene de viaţă - Memorie şi diversitate 

culturală Timişoara 1900-1945, Editura Polirom, Iaşi 

• Vultur S.,2002, Memoria Salvată - Evreii din Banat 

ieri de şi azi, Editura Polirom, Iaşi

Revista Coloana Infinitului nr. 65 - Brancusi

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Revista Coloana Infinitului nr. 65 - Brancusi

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?