Revista Coloana Infinitului nr. 65 - Brancusi

Comemorări - 40
Amintindu-şi de el, T. Brediceanu consemna:
Iacob Mureşanu era extrem de individual, cu
deosebire în ceea ce priveşte felul său de a cânta
româneşte la pian. Strânşi în jurul său, elevii îl
ascultau cu mare interes, uneori ceasuri întregi
(...) Câteodată se oprea din cântat şi ne arăta
cum trebuie frazat cutare motiv ori cum trebuie
luat un acompaniament, ca să sune în adevăr
româneşte. Nu cruţa nici o osteneală spre a ne
explica amănunţit tot ce ar putea fi de folos pentru
luminarea unei sau altei chestiuni, din cele
ce ne pasionau şi preocupau (...) asupra mea şi a
învăţăceilor a avut cea mai hotărâtoare înrâurire
(Tiberiu Brediceanu apud. George Sbârcea, 1967,
p. 21 – 22).
Ceilalţi dascăli despre care vorbeşte cu
veneraţie: Iosif Czegka, H. Kirchner, Paul Richter
şi-au făcut datoria, nu-şi permiteau discuţii banale,
nu pierdeau în vreun fel timpul, ne ofereau modelele
lor şi ne tratau ca oameni. Niciodată nu i-am
simţit ca străini, deşi erau de altă naţionalitate.
Ei au ştiut să fie dascăli.
Cunoscător al culturii universale şi, în parte,
a celei române, în măsura în care i-a fost accesibilă
s-a remarcat drept un bun compozitor. Creaţia
sa este simplă, compusă într-un limbaj muzical
apropiat creaţiei populare muzicale: La şezătoare
(1908), Învierea (1932) – pantomimă după L.
Blaga, La seceriş (1936), asemenea celei dintâi,
icoană de la ţară, deoarece ştia pentru cine scrie
şi care sunt posibilităţile perceptive, interpretative
şi receptive ale acestora fără să promoveze
diletantismul, el s-a străduit să respecte spiritul
artei muzicale.
Scenelor lirice şi coregrafice amintite mai
înainte li se vor adăuga pe parcurs şi altele: Poemul
muzical etnografic. Transilvania, Banatul,
Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cântec,
Sara mare care au văzut lumina rampei cu ocazia
serbărilor Astrei în diverse centre culturale ale
Transilvaniei.
Concomitent, Tiberiu Brediceanu a creat
şi muzică simfonică în cadrul căreia a valorificat
muzica populară. Patru dansuri simfonice, Jocuri
populare româneşti, mai multe piese pentru
pian (peste 60), Suitele pentru vioară şi pian (I
şi II), Colinde pentru voce şi pian sau pian solo,
Doine şi cântece populare, Şase doine şi cântece
pentru cvartet vocal şi pian şi Mioriţa, şase teme
ale baladei pentru cvartet vocal şi pian.
Conştient că nimic din ceea ce avem, şi avem
har Domnului, nu trebuie să se piardă, a elaborat
mai multe studii de istoria muzicii – singur ori în
colaborare: Iacob Mureşanu (în colaborare cu
Guilem Sorban) Historique et état actuel des
recherches sur la musique populaire roumaine,
Muzica în Banat şi compozitorul Ion Vidu,
Histoire de la musique roumaine en Transylvanie,
precum şi cercetarea coregrafiei de inspiraţie
populară în studiul Romana (istoria dansului).
După înfăptuirea Unirii, pe lângă faptul că a
creat o bună parte din operele amintite, a acţionat
consecvent pentru culegerea creaţiei populare, a
totalizat peste 2000 de melodii, el a descoperit în
cadrul peregrinărilor sale mai multe din variantele
Mioriţei, 170 melodii populare româneşti din
Maramureş, 810 melodii populare româneşti
din Banat – aceasta din urmă a fost premiată de
Societatea Compozitorilor Români (1925).
Nu a fost singura sa distincţie. Ei i-au urmat
şi altele:
▪ Premiul Naţional pentru Muzică (1927),
▪ Maestru Emerit al Artei (1952),
▪ Ordinul Muncii (1956),
▪ Artist al Poporului (1957).
Totodată ca o recunoaştere a meritelor sale în
domeniile artei şi ale culturii Tiberiu Brediceanu
a fost:
▪ Membru Corespondent al Academiei
Române din Bucureşti (din 1937), deopotrivă al
Societăţii Franceze de Muzicologie (Societé française
de musicologie) din Paris (din 1929).
Totodată a colaborat cu Arhiva Fonogramică
a Ministerului Artelor din Bucureşti, a cules peste
2000 de melodii în ţară şi peste hotare; a scris
nenumărate articole şi studii, a ţinut conferinţe,
emisiuni la radio şi televiziune, a participat la mai
multe conferinţe, congrese şi simpozioane atât în
ţară cât şi în afara ei.
După cum rezultă din cele inserate de noi
şi de toţi acei care au zăbovit, fie şi numai în trecere,
asupra activităţii sale, Tiberiu Brediceanu
a trăit o viaţă generoasă, de aproape un secol,
străbătută fără încetare de neliniştile dragostei
pentru muzică, pentru acea muzică străbună, de la
izvoarele frumuseţii şi devenirii noastre ca neam
între neamuri, adunând o imensă zestre, unică în
cultura română (Ioan Toma, Tiberiu Brediceanu
în 2006, p. 109).
A murit în anul 1968 şi a fost înmormântat
6 Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) • 2008 Timiºoara