Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

Comemorări 50
Un an din viaţa lui Brâncuşi : 1915
Ion Mocioi
Pentru un artist, perioada de război este un
prelungit timp de întrebare şi adesea un mod de
existenţă efemer. Ideile se cuibăresc în nesiguranţă.
Zilele trec golite de inspiraţie. În atelier bate vântul
incertitudinii. Nemulţumirile acoperă avântul.
Problemele vieţii sunt uitate.
Şi războiul mondial era în desfăşurare la
începutul anului 1915. Numai o forţă lăuntrică
Himera
echilibrată a putut să-l determine pe Brâncuşi să
nu dispere. În anul 40 al vieţii, era puternic, îşi
descoperise drumul, realizase sculpturi cu care a
uimit lumea nouă a artei, se realizase. Dacă din
1915 n-ar mai fi lucrat nici o altă sculptură în plus
faţă de câte înregistrase până atunci, ar fi putut
fi considerat , cum de altfel şi este considerat,
părintele sculpturii moderne.
Dar viaţa îi aparţinea. Catastrofa mondială
nu-l târâse în nefiinţă. În atelierul lui din Montparnasse
îl aşteptau bârnele masive pentru chipuri
pline de umor, marmura ascundea încă din
frumuseţea lumii nedescoperită, bronzul putea fi
făcut să împartă lumina ochiului, viaţa şi arta. La
Paris, Brâncuşi n-a fost chemat sub arme, fiind
cetăţean român.
Şi-a dat seama că, în continuitate , oamenii
se nasc şi mor. Că bucuria vieţii nu moare în chipul
nou - născutului . Că războiul şi teroarea lui sunt
o himeră trecătoare. Că există o cariatidă care
susţine viitorul lumii. Că viaţa atât de trecătoare
este o risipă pentru a se întrupa din nou într-o
aceeaşi bucurie infinită. Soclul artei aştepta noi
creaţii. Chemarea artei lui Brâncuşi învingea
porţile vremii. Brâncuşi sfida astfel începutul
conflagraţiei mondiale.
Expoziţiile erau, într-adevăr, mereu amânate,
dar atelierul lui Brâncuşi putea fi o reală expoziţie.
Îi trebuiau lucrări , colecţionarii cereau , plăteau
bine. Strânsese Brâncuşi şi bani albi pentru zile
negre. La 40 de ani , trebuie să fii bogat, dacă eşti
muncitor şi harnic , cum zic românii.
Mulţumit de sine, Brâncuşi a căutat în
continuare , în sculpturi, aprofundarea , în 1915 ,
concentrarea maximă a masei într-o singură formă
, ca o victorie a izbânzilor, şi a reuşit . „Fiul risipitor”
încorporează formele în monoformă , deşi
această sculptură prezintă „organizarea deschisă,
axială, relativ dezordonată” a materiei distribuite
şi unificate (928, p. 143) . „Fiul risipitor” , din
lemn , este o adâncă meditaţie a artistului , deşi
a fost considerată „cea mai intricată lucrare ieşită
din mâinile lui Brâncuşi”.
Sinteză formală este şi o altă lucrare din
acelaşi an „Nou-născutul”, din marmură, în care
forma ovoidală devine compactă. Nu anume
trăsături umane l-au interesat pe sculptor în această
lucrare, ci sugestia unor elemente generale ale
vieţii, „diviziunea celulară şi şocul naşterii”. Se
regăseşte, însă, în „Nou-născutul”, şi gestul involuntar
din „Primul strigăt”. După o altă variantă în
marmură a „Nou-născutului”, artistul a executat
un ghips pe care l-a transpus în bronz, şlefuindul
şi desăvârşind expresia marmurei într-o calitate
umană , dată de reprezentarea unei frunţi încreţite
şi a gurii deschise.
„Cea mai stranie imagine din întreaga operă
4 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara