Un portret al lui Dumnezeu

baptistvoice

Cartea aceasta este o comoară. Pentru creştinul preocupat, ea prezintă într-o manieră accesibilă natura Dumnezeului celui viu. Citiţi câteva pagini în fiecare zi la timpul de părtăşie cu Dumnezeu: pe măsură ce concepţia dumneavoastră despre Dumnezeu se va îmbogăţi şi corecta, beneficiile pentru viaţa dumneavoastră duhov-nicească vor fi incomensurabile.

Daniel Chamberlin

Un portret al lui Dumnezeu


ACEASTĂ CARTE ESTE O PREVIZUALIZARE

FORMATUL ÎNTREG ÎL PUTEȚI COMANDA

EDITURA “GRAȚIA DEI”

www.gratiadei.ro

comenzi@gratiadei.ro


Daniel Chamberlin

UN PORTRET AL

LUI DUMNEZEU

Discursurile lui Stephen

Charnock despre existența și

atributele lui Dumnezeu

rezumate pentru secolul XXI.


Editura Gratia Dei

Cluj Napoca, 2015


Editori: Raul Enyedi, Mircea Sever Roman

Grafică copertă: Aurel Miclea jr.

Tiparul executat la Fundația Mantachie, Bocșa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CHAMBERLIN, DANIEL


Un portret al lui Dumnezeu : discursurile lui

Stephen Charnock despre existenţa şi atributele lui

Dumnezeu rezumate pentru secolul XXI / Daniel

Chamberlin ; trad.: Ruben Bucoiu ; pref.: Ron Crisp. -

Cluj-Napoca : Gratia Dei, 2015


ISBN 978-606-92606-1-6

I. Bucoiu, Ruben (trad.)


II. Crisp, Ron (pref.)

211.1

Daniel Chamberlin

A Portrait of God: Stephen Charnock’s Discourses

Upon The Existence and Attributes of God Summarized

for the 21st Century

© Editura Gratia Dei, 2015

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei

lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict

interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului

de autor.


CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea aceasta este o comoară. Pentru creştinul

preocupat, ea prezintă într-o manieră accesibilă natura

Dumnezeului celui viu. Citiţi câteva pagini în fiecare zi la

timpul de părtăşie cu Dumnezeu: pe măsură ce concepţia

dumneavoastră despre Dumnezeu se va îmbogăţi şi

corecta, beneficiile pentru viaţa dumneavoastră duhovnicească

vor fi incomensurabile.

Pentru pastori, cartea aceasta reprezintă o mină de

aur. Le va hrăni sufletul, le va sugera nenumărate predici

şi le va pune la dispoziţie o sursa principală pentru orice

studiu despre atributele lui Dumnezeu.

Pastorul Daniel Chamberlin şi-a făcut foarte bine

treaba. Doar Dumnezeu cunoaşte volumul de muncă ce a

fost depus pentru a face disponibil în vremea noastră atât

de ocupată efortul plin de măiestrie al lui Charnock.

Câştigul tău va fi răsplata pastorului Chamberlin.

Atât de mare este valoarea lui Charnock încât

studiul lui complet încă se publică. Cu toate acestea, din

pricina dimensiunilor, rareori este citit. Dacă dispui de

bani şi de spaţiu, ar fi bine să îţi cumperi originalul, va

arăta foarte bine în biblioteca ta. Însă, îţi spun cu toată

sinceritatea, e bine să păstrezi acest mic volum pe biroul

tău.

Un prieten creştin,

Ron Crisp

Martie, 2011.

&3


PREFAŢĂ

Cunoaşterea lui Dumnezeu este indispensabilă

oricărui alt tip de cunoaştere. Nebunia care astăzi se

găseşte din belşug în religie – ca să nu mai amintim de

lume –, este un simptom al unei ignoranţe fundamentale

cu privire la Dumnezeu. Superficialitatea este la ordinea

zilei. Cu toate acestea, generaţiile anterioare au gândit şi

au scris mai profund despre Dumnezeu. Poate că cel mai

mare autor necanonic care a tratat acest subiect vital a

fost Stephen Charnock (1628 – 1680), care a scris

Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu.

Acest tratat onorific este valoros în mod special pentru

valoarea sa pastorală şi practică. În paginile care vă stau

în faţă veţi găsi rezumatul acestui tratat. Am încercat să

fiu cât de străveziu cu putinţă pentru a-l lăsa pe domnul

Charnock să vorbească.

De ce opera lui Charnock apare sub formă de

rezumat Pentru că mulţi dintre noi, în aceste vremuri

regretabil de agitate, nu ne vom face niciodată timp

pentru a citi originalul, care se întinde pe mai mult de

1100 de pagini. Mai mult, sper ca acest rezumat să

permită traducătorilor să ducă bogăţiile acestui tratat în

limbi şi naţiuni care altfel nu vor avea niciodată şansa de

a se bucura de el.

Mulţumirile mele se îndreaptă către familia mea

pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine în timpul în care

am fost absorbit de această sarcină solicitantă, dar

&4


îmbucurătoare. (Soţia mea pretinde că a fost căsătorită cu

Charnock vreme de câţiva ani!) Mulţumesc, de asemenea,

bisericii mele pentru că mi-a îngăduit să mă dedic acestui

proiect. Îi mulţumesc şi fratelui Ron Crisp pentru

încurajările lui, pentru că a insistat ca manuscrisul meu să

iasă din starea de somnolenţă în care stătuse vreme de

şapte ani. În cele din urmă, îi mulţumesc fratelui Ben

Gardener pentru corecturi şi sugestii.

Nu pot estima binecuvântarea personală pe care

am primit-o prin studierea şi predicarea acestui material,

precum şi prin pregătirea sa pentru publicare. Mă

surprind frecvent apelând în mintea mea la aceste

adevăruri preţioase. Mă rog ca ele să fie o binecuvântare

şi pentru tine.

Daniel Chamberlin,

5 aprilie 2011

&5


1

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

În Psalmul 14:1 citim: „Nebunul zice în inima lui:

«Nu este Dumnezeu!»”. Apostolul Pavel face referire la

acelaşi psalm în Epistola către romani, capitolul 3, pentru

a demonstra că orice persoană din întreaga lume este

coruptă de păcat. În inima noastră, fiecare dintre noi este,

într-un anumit fel, un ateu.

Termenul ebraic tradus Dumnezeu în Psalmul 14:1

nu este Iehovah, cuvânt care vorbeşte despre existenţa

Lui. Termenul folosit este Elohim, cuvânt care vorbeşte

despre El ca fiind Judecător. Iată ce i se pare ofensator

omului firesc, că Dumnezeu stă deasupra lui şi îi cere

socoteală pentru păcatul lui. Mulţi oameni sunt gata să

recunoască o zeitate, atâta vreme cât nu este vorba despre

Elohim din Scriptură. Însă adevărata religie cere nu doar

ca noi să credem că Dumnezeu există, ci să credem că El

există având caracterul descris în Scriptură. După cum stă

scris în Epistola către evrei, 11:6, noi trebuie să credem

că El există şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută.

Există trei feluri de ateism. În primul rând, ateismul

absolut neagă în întregime faptul că există un Dumnezeu.

În al doilea rând, ateismul providenţial Îl închide pe

Dumnezeu în Ceruri, departe de Pământ. Deismul cade în

categoria aceasta. În al treilea rând, ateismul natural

&6


neagă natura şi perfecţiunile atribuite lui Dumnezeu în

Scriptură. Forma aceasta de ateism este cea mai comună

şi cea mai subtilă. Câţi membri ai bisericilor mărturisesc

că există Dumnezeu, însă neagă plinătatea caracterului

Său descris în Cuvântul Lui!

Orice ateu este un mare nebun. El merge împotriva

oricărei raţiuni şi, în cele din urmă, neagă totul.

Conştiinţa lui îi spune că există un Dumnezeu, însă el

insistă să înăbuşe şi să nege această cunoştinţă (Rom.

1:18). Nu-i mai rămâne nimic. Pentru ca omul să fie

întreg, religia este la fel de necesară ca şi raţiunea.

Pentru a arăta cât de nebunesc este ateismul, să

luăm în considerare câteva argumente în favoarea

existenţei lui Dumnezeu.

I. RĂSPÂNDIREA RELIGIEI ÎN TOATĂ LUMEA

DOVEDEŞTE CĂ DUMNEZEU EXISTĂ.

Istoria ne arată orientarea religioasă a omului. Toate

societăţile sunt îmbibate de un anumit gen de religie. A

nega existenţa lui Dumnezeu înseamnă a nega ceea ce toţi

oamenii au cunoscut dintotdeauna. E curată nebunie să

negi ceea ce mărturiseşte conştiinţa fiecărui om.

Faptul că multe societăţi au crezut într-o mulţime

de zei nu face ca argumentul acesta să fie mai slab. Pur şi

simplu confirmă natura religioasă a omului. Omul a fost

creat de la început să fie închinător. Odată cu căderea în

păcat, concepţia lui despre Dumnezeu a fost

&7


distorsionată, cu toate acestea el continuă să fie un

închinător, chiar dacă se închină unor dumnezei falşi.

Existenţa lui Dumnezeu nu figurează printre toate

marile dispute în istoria omenească. Multe chestiuni

religioase au fost discutate cu aprindere, însă toată lumea

era de acord că Dumnezeu există. Puţinele excepţii de la

această regulă nu neagă principiul. Doar pentru faptul că

unii oameni sunt orbi din punct de vedere fizic, nu

conchidem că văzul nu este un lucru natural pentru rasa

umană. Nici cei câţiva atei absoluţi nu pot dovedi că

omul nu este în mod natural un închinător.

Dacă ar fi putut, omul s-ar fi eliberat de această

conştienţă de Dumnezeu, însă ea rămâne constantă.

Conştientizarea existenţei unei divinităţi este esenţială

fiinţei noastre. Nici chiar Satan nu a încercat să smulgă

principiul acesta în cazul ispitirii originare. Mai degrabă,

atunci când a ispitit-o pe Eva, el a distorsionat Cuvântul

şi caracterul lui Dumnezeu.

Religia este inerentă omului. Legea lui Dumnezeu

este scrisă în inimile noastre, iar conştiinţa noastră

depune mărturie în favoarea ei (Rom. 2:15). Natura

religioasă a omului nu este primită prin simpla tradiţie.

Toate tradiţiile se pierd odată cu trecerea timpului, dar

această conştienţă de Dumnezeu rămâne în fiecare.

Unii oameni argumentează că Dumnezeu a fost

inventat de inginerii sociali pentru a-i ţine pe oameni în

„linie” şi subjugaţi. Însă cei care propagă ideea aceasta

nu pot răspunde următoarelor întrebări: Cine au fost

aceşti ingineri ai societăţii Cum au ajuns cu toţii la un

consens Cum şi-au îndeplini scopul într-un mod

&8


universal în fiecare eră Cum au reuşit ei să păstreze

secretă o asemenea manipulare

Unii spun că frica a fost prima care a introdus

religia. „Sentimentele de vinovăţie l-au făcut pe om să

născocească ideea de Dumnezeu”, spun ei. Ei, de fapt,

gândesc pe dos. Cunoaşterea de Dumnezeu este cea care

produce frică şi vinovăţie în omul păcătos.

II. ÎNTREAGA CREAŢIE DEMONSTREAZĂ

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Epistola către romani, 1:19-20, afirmă adevărul

acesta: „Pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu

le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.

În adevăr, însuşirile Lui nevăzute, puterea lui veşnică şi

dumnezeirea lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când

te uiţi cu băgare de seamă la ele, aşa că nu se pot

dezvinovăţi”.

Originea şi producerea tuturor lucrurilor arată

spre Dumnezeu. Orice efect trebuie să aibă o cauză. De

exemplu, orice clădire are un arhitect al său şi un

constructor. A nega acest adevăr înseamnă, într-adevăr, a

nu te putea dezvinovăţi. Toate au provenit de undeva. În

cele din urmă nu ne rămân decât două posibilităţi: ori

Dumnezeu este veşnic, ori materia este veşnică. De

vreme ce este de neconceput ca din materie lipsită de

viaţă să iasă o personalitate inteligentă, singura poziţie

logică este să spunem că materia a apărut de la o Fiinţă

&9


inteligentă, adică Dumnezeu, care a creat toate lucrurile

din nimic.

Chiar şi timpul trebuie să aibă o origine. Timpul

înseamnă mişcare, şi orice mişcare are un început. Nu

există mişcare perpetuă, nici măcar în timp. Atât timpul,

cât şi omul, trebuie să aibă o origine. Raţiunea ne obligă

să acceptăm faptul că trebuie să fi fost un început, punct

în care o cauză a pus în mişcare efectul. Cauza trebuie să

fie de natură diferită faţă de efect, superioară lui în orice

fel, altfel intrăm în nişte contradicţii de neconceput.

Trebuie să existe o cauză infinită şi independentă de toate

efectele pe care le vedem, iar cauza aceasta este

Dumnezeul Bibliei.

Nimic nu se poate face singur. Este imposibil

pentru un lucru să acţioneze înainte de a exista. Cum se

poate să nu înţelegi că nici ordinea nu se poate crea

singură Dacă omul s-a creat singur, de ce nu s-a făcut

mai măreţ decât este de fapt De ce s-a limitat singur la

condiţia lui prezentă Dacă o broască râioasă s-ar face pe

sine, s-ar crea broască râioasă sau om Om, desigur! De

ce s-a oprit omul la a fi om şi nu s-a făcut ceva mai mult

de atât De ce nu s-a făcut astfel încât să trăiască veşnic

De ce acum nu se mai creează noi oameni

Nicio creatură nu poate crea o altă creatură. Altfel,

prima ar fi creator şi nu creatură. Inventatorii pot construi

componente noi, însă ei nu creează cu adevărat, ei nu

pornesc de la nimic. Părinţii se pot reproduce, având

copii, însă ei pornesc de la un ovul şi de la un

spermatozoid. Aceste lucruri nu se pot numi în mod

corespunzător „a crea”.

&10


Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic. El este

prima cauză a oricărui efect consecutiv. El nu S-a creat pe

Sine Însuşi, ci fiinţează etern şi independent. El fiinţează

prin Sine Însuşi necesarmente. Trebuie să existe o cauză

originară necauzată. Ba, mai mult, cauza aceasta ultimă

trebuie să fie infinit de perfectă. Cunoştinţa noastră

despre propria imperfecţiune implică faptul că există ceva

ce numim perfecţiune. Perfecţiunea există necesarmente.

Această Fiinţă perfectă este Dumnezeu! Astfel, doar

cartea Geneza, capitolele 1-3, satisface în cea mai mare

măsură căutarea noastră intelectuală cu privire la

chestiunea originilor.

În armonia lor, toate lucrurile arată spre

Dumnezeu. Cerneala şi hârtia nu s-au izbit în mod

accidental pentru a forma foaia pe care o citeşti. Multe

mâini diferite au conceput-o şi au produs-o. Atunci când

asculţi o simfonie, ştii că un mare compozitor a compus

întregul cu toate părţile sale componente. Chiar şi

elemente contrare se leagă împreună într-un mod

armonios. De exemplu, apa, un lichid, este alcătuită din

două gaze, hidrogen şi oxigen. Un orânduitor înţelept a

întocmit un asemenea aranjament. Astfel, întreaga creaţie,

în toată armonia ei, dovedeşte un design inteligent în

spatele tuturor lucrurilor.

Să ne gândim la felul în care un obiect creat

serveşte unui alt obiect creat. Soarele este poziţionat

perfect în raport cu Pământul pentru a da cantitatea

potrivită de căldură, astfel ca noi nici să nu murim de

prea multă căldură, nici să nu îngheţăm. Avem cantitatea

&11


corectă de apă şi de pământ pentru a susţine toate formele

de viaţă. Această regularitate şi uniformitate din întreaga

lume trebuie să aibă pe cineva care le ordonează. Acel

locuitor primitiv de pe insulă care găseşte un ceas nu doar

că admiră maşinăria, ci, de asemenea, deduce faptul că

undeva trebuie să existe un ceasornicar.

Mai mult de atât, ordinea şi subordonarea în creaţie

este constantă şi predictibilă. Ea nu este accidentală, ci

reflectă imuabilitatea Creatorului însuşi. Varietatea şi

diversitatea lucrurilor din lume arată înţelepciunea şi

bunătatea Proiectantului. El ar fi putut să le facă pe toate

lipsite de culoare, însă El ne-a dăruit un întreg spectru de

culori. Ne-ar fi putut face mâncarea lipsită de gust, însă

ne-a dăruit o largă varietate de arome.

Toate lucrurile arată spre Dumnezeu prin faptul că

se conformează scopurilor variate pentru care au fost

făcute. Dumnezeu i-a îndreptat atenţia lui Iov spre

diverse animale pentru a-i arăta ceva din gloria lui

Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a spus: „Uitaţi-vă la

crinii de pe câmp” (Mat. 6:28). Plantele şi animalele nu-şi

cunosc scopul ultim, nu posedă o înţelegere proprie. Cu

toate acestea, fiecare îşi are rolul şi partea sa în întreaga

schemă. Iată de ce, există o natură şi o înţelegere superioară

care le face să funcţioneze. O putere superioară le

supraveghează şi guvernează. Dacă vezi o săgeată care

loveşte cu precizie ţinta, ştii că pe undeva cu siguranţă

există un arcaş priceput. Dar, mai mult, atunci când vezi

mii de săgeţi care îşi ating ţinta, şi niciuna nu ratează, nu

poate exista nicio îndoială cu privire la existenţa şi

îndemânarea arcaşului.

&12


Dăinuind, toate lucrurile arată spre Dumnezeu.

Nimic nu se poate susţine singur; toate depind de o

autoritate superioară care le susţine. Cine este

Susţinătorul Psalmistul ne spune: „Doamne, Tu ţii în

viaţă omul şi dobitoacele. ...Doamne cât de multe sunt

lucrările tale, Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune; şi

pământul este plin de făpturile Tale... toate aceste

vieţuitoare te aşteaptă ca să le dai hrană la vreme. Le-o

dai Tu, ele o primesc, îţi deschizi Tu mâna, ele se satură

de bunătăţile Tale ...înnoieşti astfel faţa pământului” (Ps.

33:6, 104:24, 27-28, 30).

III. E X I S T E N Ţ A O M U L U I D O V E D E Ş T E

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Nu trebuie decât să te uiţi în oglindă pentru a vedea

un argument puternic în favoarea existenţei lui

Dumnezeu.

Uită-te, de exemplu, la trupul tău. Este creat într-un

fel „înfricoşător şi minunat” (Ps. 139:15). Există ordine,

potrivire şi utilitate în orice parte a sa. La orice organ teai

uita, poţi vedea cât de perfect a fost construit pentru a-

şi împlini scopul, în timp ce ajută restul trupului.

Apostolul Pavel face referire în I Corinteni, capitolul 12,

la minunata interdependenţă a tuturor părţile trupului.

Precum o maşinărie foarte fin reglată, fiecare parte din

noi depune mărturie despre iscusinţa unui meşteşugar

măiastru.

&13


Chiar dacă avem cu toţii aceleaşi componente de

bază, există diferenţe şi o varietate minunată între noi.

Gândiţi-vă la individualitatea amprentelor. Sau gândiţi-vă

la multiplele combinaţii de ochi, nas sau gură pe care le

găsim pe Pământ. Fără această varietate nu am putea face

distincţie între persoane. Nu putem decât să vedem mâna

lui Dumnezeu în toate acestea.

Ia aminte la sufletul tău. Are o capacitate vastă de

a înţelege şi de a vorbi despre lucruri mult superioare lui

– lucruri care nu aparţin acestei lumi. Are marile

aptitudini de a gândi şi de a memora. Posedă rapiditate de

mişcare şi e capabil de a alerga prin întreaga lume într-o

singură zi.

Există o unitate între trupul şi sufletul unui om, în

care el este un fel de produs compus. Dacă am fi doar

duh, am fi un fel de îngeri. Dacă am fi doar trup, am fi un

fel de bestie brută. Suntem o combinaţie extraordinară

între suflet şi ţărână. Îndrăznim să spunem că toate

acestea s-au născut din ele însele, sau dintr-o formă

inferioară de duh Nu, totul a pornit de la un Duh

transcendent, măreţ. Cine Altul dacă nu atotînţeleptul

Dumnezeu a conceput un asemenea plan Cu adevărat,

un om trebuie să fie ignorant cu privire la sine însuşi

înainte de a fi ignorant în ce priveşte existenţa lui

Dumnezeu!

Ia aminte la procesele conştiinţei tale. Noi simţim

un judecător superior nouă. Toţi oamenii au în ei acest

„principiu reflectant” prin intermediul căruia se privesc

&14


pe ei şi pe vecinii lor. În mod constant emitem judecăţi,

prin care fie ne scuzăm, fie ne acuzăm unii pe alţii (Rom.

2:15). Fiecare om are implantată în el această regulă

interioară a binelui şi a răului. Oriunde există o lege,

trebuie să existe şi un leguitor. Acest legiuitor este

Dumnezeu.

Temerile apar în interiorul omului atunci când el

înfăptuieşte răul. Cu cât se apropie mai mult de

momentul morţii, cu atât este mai tulburat. El ştie că

există un judecător mai mare decât el însuşi, şi se teme

să-l întâlnească. Pentru ce alt motiv se teme omul de

moarte Cu cât păcatul este mai ascuns, cu atât condamnă

conştiinţa mai tare. Acest lucru nu se datorează faptului

că ceilalţi ştiu, ci faptului că o fiinţă superioară cunoaşte

totul. Dacă ar putea, omul s-ar elibera de vina aceasta.

Desigur că o persoană îşi poate reduce la tăcere

conştiinţa, o poate pângări, o poate chiar cauteriza, însă

Dumnezeu o poate trezi oricând doreşte El! Avem mai

puţin control asupra conştiinţei noastre decât asupra

oricărei alte facultăţi. Procesele conştiinţei nu pot fi

anihilate în întregime de către om. „Cei răi sunt ca marea

înfuriată, care nu se poate linişti” (Is. 57:20). Omul care

nu mai are conştiinţă încetează să mai fie om.

Pe de altă parte, când omul face ceea ce este bine,

el capătă o conştiinţă bună. Conştiinţele celorlalţi aprobă

facerea lui de bine.

Ia aminte la mulţimea dorinţelor din om. Este

nesatifăcut cu toate lucrurile care sunt mai prejos decât el

însuşi. Suntem „setaţi” să privim în sus, deasupra noastră,

&15


după ceva mai mult, ceva perfect. Nu putem găsi

satisfacţie deplină în ceva ce este inferior sau imperfect.

Apetitul nostru pentru ceva mai mare demonstrează un

defect existent în ceea ce avem în prezent. Adevărul este

că suntem neliniştiţi până când nu ajungem să ne liniştim

în Dumnezeu.

IV. ÎNTÂMPLĂRILE NEOBIŞNUITE DIN LUME

DOVEDESC EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Întâmplări precum judecăţi extraordinare, care

deseori vin în urma unor păcate extraordinare,

demonstrează dreptatea lui Dumnezeu. „Domnul Se

arată, face dreptate” (Ps. 9:16). Gândeşte-te la soţia lui

Lot care a devenit un stâlp de sare, sau la Irod care a fost

mâncat de viermi.

Minunile arată şi ele o putere mai mare decât natura

însăşi. Natura nu se poate ridica deasupra sa însăşi pentru

a produce minuni. Minunile nu sunt nimic altceva decât

degetul lui Dumnezeu. Nimic în afară de un Dumnezeu

viu nu poate fi cauza unor evenimente precum învierea

din morţi a lui Cristos.

Profeţiile împlinite depun mărturie în favoarea

existenţei lui Dumnezeu. Doar Dumnezeul din Ceruri,

care cunoaşte toate lucrurile şi are toată puterea, poate

spune mai dinainte ceea ce va face El, iar apoi poate

împlini acel lucru exact aşa cum a zis. Scriptura este plină

de exemple ale unor asemenea aranjamente divine.

&16


Ce înseamnă pentru noi această doctrină Ce ar

trebui să învăţăm din ea

A. ATEISMUL ESTE O DOCTRINĂ DISTRUCTIVĂ

Ateismul tinde să distrugă întreaga lume. Întreaga

fundaţie a unei societăţi ordonate se sprijină pe

cunoaşterea şi teama de Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu

poate exista un standard absolut pentru bine şi rău.

Conştiinţa omului devine întunecată. Fiecare om îşi caută

împlinirea dorinţelor sale egoiste şi păcătoase fără a fi

tras la răspundere. Omul devine un monstru, societatea

devine o junglă a anarhiei sau a tiraniei, Pământul devine

un iad. Cât de crud este ateismul!

Ateismul îl distruge şi pe ateu. Înlăturând orice

ameninţare de pedeapsă şi orice promisiune de răsplătire,

ateul este redus la stadiul de simplu animal. În cazul

acesta, speranţa este nimicită şi întreaga posibilitate de

fericire adevărată este pierdută. Singurul scop al vieţii

care mai rămâne este satisfacţia momentană, indiferent

cât de ilegal ar putea fi obţinută.

Pe de altă parte, cu cât un om este mai conştient de

Dumnezeu, cu atât el este mai inocent, mai inofensiv şi

mai folositor în lumea aceasta.

&17


B. PREZENŢA ATEISMULUI ÎN VREMEA

NOASTRĂ ESTE LAMENTABILĂ.

Ateismul este o nebunie care reduce omul la nimic.

El înlătură din viaţă însemnătatea şi scopul şi nu ne lasă

nimic altceva decât şansa oarbă. El nu face altceva decât

neom din om. Cât de trist este să vezi cum oameni

educaţi şi inteligenţi cad pradă acestei minciuni!, Să nu

ne înşelăm, însă: Diavolul nu este ateu. Tot astfel,

sufletele care suferă în iad judecata lui Dumnezeu nu mai

au acum nicio îndoială cu privire la existenţa lui

Dumnezeu. Ca nu cumva să fii înşelat de ficţiunea

ateismului, ia în considerare şi următoarele argumente.

Nimeni nu poate dovedi că nu există Dumnezeu.

Încercarea aceasta este absurdă. Unii ar putea obiecta:

„Dar nu-l pot vedea pe Dumnezeu.” Dacă l-am putea

vedea, El n-ar mai fi atunci infinit şi, astfel, n-ar mai fi

deloc Dumnezeu. Noi nu putem vedea vântul, însă nu ne

îndoim de acţiunile sale. Încă nu înţelegem multe despre

lumină, însă doar un nebun s-ar putea îndoi de existenţa

ei.

Orice lucru viu şi întreaga creaţie mărturiseşte

împotriva ateului. În mod literal miliarde de argumente

pot fi înşiruite pentru a combate acest nonsens.

Dumnezeu trimite din când în când providenţe

speciale ca pe nişte mesageri către conştiinţa umană

pentru a ţine vie noţiunea înnăscută despre Dumnezeu. În

ultimă instanţă, nu poate exista niciun ateu pur. Adânc

înlăuntru, toată lumea ştie că există un Dumnezeu. Astfel,

într-un anumint sens, toţi păcătoşii sunt atei, aşa cum am

&18


spus înainte, şi într-un alt sens, niciun păcătos nu este

ateu. Aşa-numiţii atei doar îşi doresc să nu existe niciun

Dumnezeu şi încearcă să trăiască potrivit acestei dorinţe.

Oamenii încearcă să fie atei pentru că au o vină

secretă, care izvorăşte din cunoştinţa păcatului lor. Ei vor

să înfăptuiască păcatul într-un mod liber, fără a auzi

glasul tunător al conştiinţei. Ei pretind că se eliberează de

jugul sclaviei faţă de Dumnezeu şi găsesc o nouă

libertate...însă nu fac altceva decât să devină robi ai

păcatului. Singura libertate pe care o câştigă ateul este

libertatea de a se pângări singur. Cât de înşelător este

păcatul!

Dacă ateul se înşeală atunci el a pierdut totul. Dacă

el are dreptate, nu a câştigat nimic. Astfel, chiar dintr-o

perspectivă pur umană, ateismul este iraţional.

Ateismul este necinstit şi îl transformă pe om întrun

duşman al fericirii propriului suflet. Creştinii trebuie

să dea dovadă de multă milă pentru a nu dispreţui un om

care îşi dispreţuieşte propriul suflet. Deşi ateii nu sunt

vrednici de grija noastră, să ne îngrijim totuşi de ei şi să

ne fie milă de ei!

C. DACĂ ESTE O NEBUNIE SĂ NEGI EXISTENŢA

LUI DUMNEZEU, ATUNCI E O DOVADĂ DE

Î N Ţ E L E P C I U N E S Ă Î I R E C U N O Ş T I

EXISTENŢA.

După cum, la început, în grădina din Eden, Satan a

atacat caracterul lui Dumnezeu, acum el atacă cu mai

&19


multă îndrăzneală însăşi existenţa lui Dumnezeu. Însă teai

putea la fel de bine îndoi de propria existenţă decât să

te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. El este tot ceea ce

Scriptura spune că este: Domn, Stăpânitor, Suveran peste

întregul univers.

Cunoştinţa aceasta este necesară pentru a te putea

închina înaintea Lui în mod corect. Închinarea noastră se

va ridica numai la înălţimea conceptului nostru despre

Dumnezeu. Nu te poţi închina cuiva de a cărui existenţă

te îndoieşti.

Fără cunoştinţa aceasta noi nu ne putem ordona

vieţile în mod corect, ci vom degenera în orice păcat

imaginabil.

Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea niciun fel de

mângâiere în vieţile noastre. Cu Dumnezeu, însă, avem

parte de adăpost şi sprijin (Ps. 46:1). Cum ne-am putea

păstra mintea sănătoasă în lumea aceasta rea, fără El! Cu

toate acestea, tihna ne lipseşte în măsura în care ne

îndoim.

Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea o credinţă

fermă în Scriptură. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu

este nici Biblie. Fără Biblie, nu avem niciun fundament

pentru nimic!

De aceea, haidem să-L studiem pe Dumnezeu în

creaţie tot aşa cum o facem şi în Scripturi. Deşi Îl vedem

mult mai clar în Cuvântul scris, nu trebuie să neglijăm

evidenţa Lui în natură: El este autorul lor deopotrivă.

Scriptura în mod frecvent ne îndreaptă atenţia către

natură, şi niciuna nu o contrazice pe cealaltă.

&20


De asemenea, să-L vedem pe Dumnezeu în

propriile noastre experienţe cu El. Experienţa este un

învăţător puternic. Deşi nu poţi vedea esenţa lui

Dumnezeu, Îi poţi vedea bunătatea în propria-ţi viaţă.

Mai mult ca sigur că nu te vei îndoi de existenţa cuiva pe

care îl cunoşti în mod personal. Comuniunea personală cu

Dumnezeu aduce mai multe argumente în favoarea

existenţei lui Dumnezeu decât toate dovezile exterioare

ale creaţiei. Există cu adevărat ceva supranatural în

adevăratul creştinism, pe care doar o inimă înnoită îl

cunoaşte.

D. DACĂ MĂRTURISIM CĂ CREDEM ÎN

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, DAR ÎI

REFUZĂM ÎNCHINAREA NOASTRĂ, ATUNCI

TRĂIM ACEEAŞI ABSURDITATE CA ŞI ATEUL.

Cel care mărturiseşte că crede în Dumnezeu, dar nu

I se închină, este ateu faţă de gloria Sa, chiar dacă nu şi

faţă de existenţa Lui. De vreme ce trăim şi ne mişcăm în

El, ar trebui să trăim şi să ne mişcăm către El şi pentru

El. Este valid să concludem că înzestrarea noastră cea

mai nobilă trebuie să fie pusă în slujba celui mai

desăvârşit obiect. Dumnezeu ar trebui să fie în toate

gândurile noastre (Ps. 10:4). De aceea, aminteşte-ţi mereu

de El şi gândeşte-te mult la El. Un Dumnezeu uitat este

precum un Dumnezeu inexistent.

&21


2

ATEISMUL PRACTIC

Omul poate avea o inimă atee fără a avea şi o minte

atee. El s-ar putea să nu pună la îndoială existenţa lui

Dumnezeu şi s-ar putea chiar s-o apere, în timp ce inima

sa este lipsită de afecţiune pentru Dumnezeu. Acesta este

ateismul practic. Cu alte cuvinte, este ateismul pus în

practică. Diavolul însuşi este un ateu practic: el ştie că

există Dumnezeu, dar se comportă ca şi cum El nu ar

exista. Printre oameni, relativi puţini vor nega într-un

mod absolut existenţa lui Dumnezeu, dar niciun om nu se

închină lui Dumnezeu în inima sa în mod natural. Toţi

oamenii sunt atei practici. Ei sunt descrişi în Epistola

către Tit, 1:16a: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe

Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc”. Deoarece

faptele vorbesc mai tare decât cuvintele, cei care

recunosc un Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum nu ar exista,

sunt mai vrednici de titlul de ateu decât cei care neagă un

Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum El ar exista.

Acest ateism secret este esenţa tuturor păcatelor.

Orice mişcare păcătoasă, practic, dă la o parte legea şi

suveranitatea lui Dumnezeu, declarându-L nevrednic de

existenţa Lui. Dacă s-ar permite să fie dus până la capătul

său logic, fiecare păcat al omenirii L-ar contesta, detrona

&22


şi anihila pe Dumnezeu, în timp ce l-ar înscăuna pe

păcătos ca fiind o autoritate mai înţeleaptă.

Când noi păcătuim, ne dorim de fapt să nu existe

Dumnezeu, sau ca El să nu posede toate calităţile şi

perfecţiunile Lui, ceea ce ar echivala cu inexistenţa Lui.

Mai mult de atât, cei care se închină doar în exterior din

cauza unei frici slugarnice, cârtind tot timpul, manifestă

aceeaşi dorinţă. Orice dorinţă de schimbare a lui

Dumnezeu sau a comportamentului Său faţă de noi este

esenţa ateismului practic.

Problema omului poate fi rezumată în două

afirmaţii.

I. OMUL VREA SĂ FIE PROPRIUL SĂU

DUMNEZEU.

El se pune pe sine însuşi ca propria lui normă în

locul lui Dumnezeu. Aceasta echivalează cu distrugerea

în totalitate a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate

exista separat de preogativa lui de autoritate.

Omul mai întâi reneagă domnia lui Dumnezeu.

Omul în mod natural nu doreşte să înveţe adevărul lui

Dumnezeu. El refuză să folosească mijloacele pe care le

are la îndemână ca să înveţe despre Dumnezeu. El alungă

gândurile despre Dumnezeu care în mod ocazional îi

pătrund în minte, dorind ca Biblia să nu fi spus ceea ce

spune. Orice gânduri pe care le are despre Dumnezeu se

nasc doar din curiozitate carnală şi nu dintr-o dorinţă

autentică de a se supune.

&23


În interior, omul, când păcătuiește, se opune activ

adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoaşte mai mult voia

lui Dumnezeu, cu atât el se luptă mai mult împotriva ei.

Apostolul descrie aceasta în Epistola către romani, 7:8:

„Dar păcatul, luând prilejul prin poruncă, a stârnit în

mine tot felul de pofte. Pentru că, fără Lege, păcatul era

mort”. Păcatul din noi profită de cunoaşterea noastră

despre Legea lui Dumnezeu şi i se opune şi mai feroce.

În exterior, omul persecută pe aceia care proclamă

adevărul. Orice colţ al Pământului a fost pătat de sângele

celor care s-au ridicat pentru Dumnezeu şi autoritatea

Lui. În vremuri mai paşnice oamenii tolerează sunetul

adevărului, pur şi simplu pentru că vine de pe buzele unui

vecin sau prieten.

Unii atei practici sunt dispuşi să îmbrăţişeze o parte

din adevăr atâta timp cât ei stabilesc care este acea parte.

De fapt, ei spun: „Adevărul care pare să fie în favoarea

mea este bun, dar îmi rezerv dreptul să resping orice

adevăr care mă condamnă!”

Mulţi oameni pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu

pentru a-şi scuza păcatele. De exemplu, îndelunga

răbdare a lui Dumnezeu este greşit interpretată ca fiind o

lipsă de preocupare din partea Sa. Îndreptăţirea prin

credinţă este contorsionată într-un drept de a păcătui.

Conversaţiile lui Cristos cu păcătoşii devine un pretext

pentru păstrarea companiilor rele. O asemenea folosire

eronată a adevărului revelează că ne-am făcut normă din

propriile afecţiuni rele şi nu din voia lui Dumnezeu.

Aceasta ne aminteşte de metoda Diavolului de

răstălmăcire a Scripturii, atunci când l-a ispitit pe Cristos.

&24


Omul natural nu doreşte nici un Dumnezeu sfânt şi

nici o Lege sfântă. Pentru el este acceptabilă orice

cunoaştere despre orice lucru, cu excepţia cunoaşterii lui

Dumnezeu. De ce se întâmplă aşa Deoarece cunoaşterea

adevărului lui Dumnezeu îl smereşte pe om, iar mândria

lui nu suportă lucrul acesta.

Omul dispreţuieşte şi sfidează adevărul pe care nu-l

poate evita. Dacă el încalcă vreo parte a Legii lui

Dumnezeu, el arată dispreţ faţă de toată legea (Iac. 2:10).

Chiar dacă se întâmplă să respecte unele din preceptele

lui Dumnezeu, aceasta are loc doar întâmplător şi are

motivaţii egoiste, nu izvorăşte dintr-o inimă ascultătoare.

Adam a insistat asupra libertăţii lui, chiar dacă aceasta a

dus la rănirea lui. Astfel, toţi oamenii în Adam sunt

complet nebuni, duşmani ai propriei lor fericiri. Ei insistă

să se îndepărteze de Dumnezeu indiferent de preţ. „Mai

bine să slujesc păcatului decât să slujesc lui Dumnezeu

este mottoul păcătosului. El ajunge să experimenteze

dureri mai mari încălcând Legea lui Dumnezeu decât ar fi

suferit ţinând-o!

Omul urăşte cel mai mult acele porunci care sunt

cele mai spirituale, cele mai lăuntrice şi care-L glorifică

cel mai mult pe Dumnezeu. El abia tolerează părţile de

închinare exterioare şi ceremoniale. Abia dacă are

gânduri despre Dumnezeu şi găseşte prea puţină

satisfacţie în El. Trebuie constrâns să facă binele şi

găseşte o mulţime de scuze pentru a nu-l face. Urăşte să

vină în prezenţa lui Dumnezeu şi pleacă de îndată ce

poate. Îi oferă lui Dumnezeu resturile. Îl slujeşte pe

&25


Dumnezeu ca şi cum i-ar fi frică ca nu cumva să pună

stăpânire pe inima lui.

Dacă omul natural se întâmplă să slujească lui

Dumnezeu în vreun fel, aceasta este doar dintr-un interes

egoist. Dacă Dumnezeu nu-i dă ceea ce doreşte, omul Îl

va părăsi pe Dumnezeu de îndată şi nu-l va mai sluji. Îl

acceptă pe Dumnezeu ca slugă, dar nu ca Stăpân.

Omul îşi arată dispreţul faţă de Dumnezeu prin

multele promisiuni pe care le încalcă. În vreme de necaz

sau pericol, el repede promite lui Dumnezeu, dar după

aceea renunţă. Astfel, el se dovedeşte a fi urmaşul tatălui

minciunilor (Io. 8:44). Ar putea să existe vreo dovadă mai

clară decât aceasta cu privire la renegarea domniei lui

Dumnezeu

Omul în mod natural recunoaşte orice al

domnie decât cea a lui Dumnezeu. El preferă în locul

domniei lui Dumnezeu chiar domnia lui Satan. Omul

preferă chiar să se alăture vrăjmaşului de moarte a sufletului

său decât să se plece înaintea sceptrului lui Iehova.

Îngăduind unui asemenea obiect rău şi de speţă joasă să îi

stăpânească inima, omul dă dovadă de cel mai mare

dispreţ faţă de Cel care singur este vrednic de inima lui.

Cea mai evidentă domnie de care are omul parte

este a omului însuşi. Opinia lumii contează pentru el mai

mult decât orice altceva. El este de acord cu domnia lui

Dumnezeu doar atunci când este constrâns de ea, când

consecinţele neascultării sunt prea dureroase pentru a

putea fi îndurate.

&26


Omul caută să se instaureze pe sine ca

Dumnezeu al lui. El îşi face un idol din propria voie.

Dragostea de sine şi independenţa reprezintă pietrele de

căpătâi ale ateismului şi rădăcina tuturor păcatelor din

lume. Adam şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu. A

considerat că poate invada tronul lui Dumnezeu. De la

căderea în păcat, marea controversă dintre Dumnezeu şi

om a fost dacă omul sau Dumnezeu este Dumnezeu.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru al doilea Adam

care nu S-a cramponat de privilegiile Lui divine, ci S-a

smerit şi a venit pe Pământ şi a murit (Fil. 2:5-8) pentru a

desface ceea ce făcuse primul Adam.

Atunci când un om păcătuieşte conştiinţa lui îl

acuză, aşa că el caută să o elimine. Nu-i place să păstreze

nicio cunoaştere a adevăratului Dumnezeu (Rom. 1:28).

Acesta este un mare rău, pentru că a distruge conştiinţa

este egal cu a-L distruge pe Dumnezeu: ea este mesagerul

Lui.

Binele aparent pe care omul natural îl înfăptuieşte

este doar un bine relativ, pentru că îl face pentru a se

mulţumi pe sine şi nu pentru a-L onora pe Dumnezeu. El

face ceea ce e bine doar pentru că voia lui coincide din

întâmplare cu voia lui Dumnezeu în privinţa respectivă.

Oricum, principiul care conduce în sufletul lui în mod

cert nu este Dumnezeu, ci sinele. Pe om îl motivează

reputaţia în faţa oamenilor sau orice alt avantaj egoist.

Astfel, ceea ce înaintea noastră pare a fi ascultare de

Dumnezeu, în ochii lui Dumnezeu, de fapt, este

neascultare.

&27


Atunci când un om îşi stabileşte şirul acţiunilor lui

fără a lua în calcul Cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu

privire la ceea ce vrea să facă, el acţionează ca fiindu-şi

propriul dumnezeu. Mai degrabă Îl nemulţumeşte pe

Dumnezeu decât să se nemulţumească pe sine. Ateul

practic efectiv devine propriul său suveran.

În ultimă instanţă, omul vrea să fie Dumnezeu

pentru Dumnezeu. El vrea să fie atotputernic peste Cel

Atotputernic. Atâta vreme cât Dumnezeu face ceea ce

vrea El, noi Îl vom recunoaşte. Dorim ca Dumnezeu

fie binefăcătorul nostru, însă nu şi stăpânul nostru. Vrem

să inventăm un Dumnezeu nou, îmbunătăţit, însă un

asemenea Dumnezeu este o fantezie care există doar în

imaginaţia noastră. Dumnezeu ne spune: „Ţi-ai închipuit

că Eu sunt ca tine”, iar asta înseamnă, de fapt, a-L uita pe

Dumnezeu (Ps. 50:21-22). Haidem să luăm în considerare

câteva moduri în care omul Îl reconstruieşte pe

Dumnezeu în imaginaţia lui.

Când luptăm împotriva sfintei legi a lui Dumnezeu,

ne punem pe noi înşine în locul lui Dumnezeu. Noi

efectiv spunem „Ştiu mai bine decât Dumnezeu ce este

bine pentru mine”. Dumnezeu are dreptul să stabilească

legea pentru creaturile Sale. Însă noi pretindem să

stabilim legea pentru Dumnezeu ori de câte ori nu suntem

de acord cu poruncile Lui.

Când nu suntem de acord cu felul în care

Dumnezeu guvernează lumea, ne punem pe noi înşine ca

Dumnezeu. Este ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea

nouă socoteală, de parcă noi, şi nu El, am fi cei cu

&28


adevărat preocupaţi de problemele ei. Ne instaurăm pe

noi ca fiind învăţătorii şi consilierii lui Dumnezeu. Ne

imaginăm că El este Cel care greşeşte, niciodată noi.

Când ne pierdem răbdarea atunci când trecem prin

dificultăţi, ne imaginăm că înţelepciunea, neprihănirea şi

timpul nostru sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu. Ne

credem superiori Lui în ordonarea providenţei.

Atunci când îi invidiem pe alţii trădăm o inimă

îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Spunem: „Dumnezeu

nu S-a consultat cu mine când şi-a împărţit darurile. Îmi

datorează un lucru sau altul”.

Când ne rugăm în mod egoist, cerând de la

Dumnezeu ceea ce El nu a promis şi nici nu a hotărât să

ne dea, dăm dovadă de multă mândrie păcătoasă. Ne

rugăm ca şi cum am fi hotărâţi să-L facem pe Dumnezeu

să facă ceea ce vrem noi.

Atunci când, pripit sau nepăsător, interpretăm

providenţa lui Dumnezeu într-o judecată neobişnuită,

aplicăm asupra lui Dumnezeu propria noastră voie ca

lege sau motiv. De exemplu, în Evanghelia după Luca, în

capitolul 13, Cristos ne-a avertizat cu privire la

presupunerea pripită că galileenii pe care i-a măcelărit

Pilat au fost mai păcătoşi decât alţii. Să fim precauţi în

felul în care interpretăm nenorocirile care vin peste

vrăjmaşii noştri.

Atunci când neglijăm principiul normativ al lui

Dumnezeu cu privire la închinare, introducând propriile

noastre inovaţii care plac şi atrag omul, în mod practic îl

detronăm pe Dumnezeu.

&29


Atunci când răstălmăcim Scriptura după placul

nostru mai degrabă decât să urmăm intenţia gândului lui

Dumnezeu, ne considerăm pe noi a avea mai multă

autoritate decât Dumnezeu.

Orice om care încetează să-L mai urmeze pe

Cristos atunci când apar necazuri, în mod practic se

zeifică pe sine. Alinarea şi pofta personală devine

dumnezeul lui. Ei consideră că sunt nişte judecători mai

buni decât Dumnezeu cu privire la ceea ce este cu

adevărat profitabil.

Am putea adăuga la listă: nerecunoştinţa,

încăpăţânarea, şi altele de genul acesta. Dar suma tuturor

acestora este aceasta: ateul practic devine dumnezeu

pentru sine.

II. OMUL SE PUNE PE SINE ÎNSUŞI CA SCOP ŞI

F E R I C I R E P R O P R I E Î N L O C U L L U I

DUMNEZEU.

Dumnezeu merită aprecierea noastră cea mai de

seamă. Se cuvine ca noi să depindem de El şi să ne

bucurăm de El, însă, în starea noastră naturală, noi

încercăm să inversăm lucrurile.

În timp ce omul Îl dă jos pe Dumnezeu se pune pe

sine în locul Lui. Dragostea păcătoasă pe care o avem

faţă de noi joacă un rol fatal aici. Sunt trei feluri de

dragoste de sine care pot fi desemnate ca natură, păcat şi

har. În primul rând, Dumnezeu a implantat în fiecare

persoană o dragoste de sine naturală. Instinctul nostru de

&30


autoconservare evidenţiază felul acesta de dragoste. Fără

el, nu mai suntem oameni. În al doilea rând, omul păcătos

posedă o dragoste de sine carnală prin care se înalţă pe

sine mai presus de Dumnezeu. Această dragoste de sine

este exagerată, excesul păcătos al dragostei de sine naturală.

În al treilea rând, într-o stare de har, omul ajunge să

iubească interesul cel mai mare al sufletului său. A-L

onora pe Dumnezeu devine plăcerea lui supremă.

Preocupările temporare şi pământeşti devin subordonate

celor sufleteşti. Cel de-al doilea fel de dragoste de sine

este cea implicată în ateismul practic. Păcatul ne stârneşte

pe baza satisfacerii de sine, vedem păcatul ca fiind ceva

bun pentru noi. A trăi pentru păcat înseamnă acelaşi lucru

cu a trăi pentru sine. Chiar în religie putem fi motivaţi de

dragostea de sine carnală. Spre exemplu, ne putem da

trupul să fie ars ca martir, însă dacă facem acest lucru cu

o dragoste nesfântă, nu există niciun câştig (I Cor. 13:3).

În ce modalităţi se pune omul pe sine ca finalitate

proprie

- Aplaudându-se şi îmbrăţişându-se pe sine şi complăcându-se

în ceea ce percepe a fi perfecţiunile

sale, mai degrabă decât în perfecţiunile lui

Dumnezeu;

- Atribuindu-şi sieşi glorie şi onoare; atribuindu-şi

meritele pentru orice bine pe care îl face şi învinovăţindu-L

pe Dumnezeu pentru orice problemă;

- Insistând pe doctrine care îi fac plăcere, angajând

un profet fals care să le înveţe;

&31


- Fiind într-o mai mare măsură preocupat de lezarea

adusă lui decât de lezarea comisă împotriva lui

Dumnezeu;

- Încrezându-se în el însuşi, în inteligenţa şi

înţelepciunea lui mai degrabă decât să caute felul

lui Dumnezeu de a gândi;

- Încălcându-şi conştiinţa, care este reprezentantul lui

Dumnezeu, pentru a-şi face pe plac. În aceste moduri

şi în multe altele, ne dovedim a fi atei practici.

Făcându-ne pe noi înşine finalitate proprie,

uzurpăm prerogativele lui Dumnezeu. Îl defăimăm pe

Dumnezeu, insinuând că El nu este aşa de vrednic de

dragostea noastră precum suntem noi înşine. Practic, Îl

distrugem pe Dumnezeu atât de mult cât putem, negândui

în viaţa noastră onoarea şi voia revelate de El.

Omul va pune orice în locul lui Dumnezeu, mai

puţin pe El Însuşi. Doar o fiinţă iraţională ar face aşa

ceva în mod formal sau explicit, însă toţi oamenii fac din

fire realmente aşa, în mod implicit. Omul îşi imaginează

în mod prostesc că poate fi mulţumit fără Dumnezeu. În

loc să Îl aibă pe Dumnezeu în fiecare gând, abia dacă se

gândeşte la El (Ps. 10:4). Dintre toate lucrurile, omul se

gândeşte cel mai puţin la Dumnezeu. Nu găseşte plăcere

în Dumnezeu ca Dumnezeu. Caută cu lăcomie şi cu

înfocare interesele lumeşti. Este dependent de plăcerile

trupeşti şi, de dragul satisfacţiei pământeşti, renunţă la

plăcerile lui Dumnezeu, în care îşi găsesc îngerii

plăcerea. El preamăreşte mai degrabă mijloacele sau

&32


instrumentele decât sursa tuturor binecuvântărilor lui. Îl

tratează pe Dumnezeu ca pe un simplu spectator al vieţii

lui. Îl devalorizează pe Dumnezeu, stabilind ca dumnezeu

în viaţa sa o altă creatură sau un anumit păcat. În toate

lucrurile îl neagă pe Dumnezeu la fiecare pas.

Omul se pune pe sine ca scop al tuturor

creaturilor. Atât de egoişti suntem noi prin natura

noastră, încât credem nu doar că suntem vrednici de afecţiunea

noastră supremă, ci şi de afecţiunea celorlalţi. Ne

închipuim că pentru noi există toate celelalte lucruri. Deşi

unii dintre noi se străduiesc să ascundă gândul acesta,

toţii oamenii au această părere înaltă despre ei înşişi.

Omul se face pe sine ca scop pentru care

Dumnezeu există. El şi L-ar supune chiar şi pe

Dumnezeu! Cum fac oamenii lucrul acesta În multe

feluri subtile, după cum vor arăta exemplele care

urmează.

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există

Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu doar din motive

egoiste, doar atunci când El îi acordă nişte beneficii. Asta

înseamnă a iubi darul, însă nu şi Dătătorul.

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există

Dumnezeu abţinându-se de la anumite păcate doar pentru

că, făcând aşa, e ajutat să promoveze un alt scop păcătos.

De exemplu, se poate abţine de la beţie doar pentru a-şi

păstra trupul sănătos pentru sine. Nu frica de Domnul, ci

un interes faţă de sine îl motivează pe ateul practic.

&33


Omul se consideră pe sine scopul pentru care

Dumnezeu există îndeplinind îndatoriri religioase doar

pentru câştigul personal. Cât de mulţi atei poartă o mască

subţire a religiei! Dacă nu există niciun profit evident

pentru el, omul este delăsător în îndeplinirea îndatoririlor

lui. Dacă s-ar descurca fără Dumnezeu, ar face-o cu

bucurie. Se roagă doar în vremuri de nevoie şi necazuri

personale. Rugăciunea este de cele mai multe ori cea mai

fierbinte atunci când omul este cel mai puţin evlavios.

Ateul practic îl roagă pe Dumnezeu să-i aprobe planurile

personale şi egoiste, devenind nerăbdător atunci când

Dumnezeu nu-i răspunde la rugăciuni sau nu lucrează

după orarul lui.

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există

Dumnezeu, ţintind spre nişte scopuri egoiste chiar şi

atunci când îndeplineşte nişte îndatoriri religioase. Simon

vrăjitorul ar fi folosit cu bucurie nişte daruri miraculoase,

dacă prin ele ar fi primit aprecire şi slavă din partea

oamenilor (Fapte, 8). Cei care vin la Cristos doar pentru

a scăpa de iad, care nu au nicio dorinţă pozitivă pentru

sfinţenie şi pentru gloria lui Dumnezeu, se fac la fel de

jalnic de vinovaţi. Urâm păcatul în primul rând pentru că

ne face rău nouă, sau pentru că îl ofensează pe

Dumnezeu Motivaţia din spatele întregii noastre

ascultări se pune sub semnul întrebării. De exemplu,

menţinem închinarea în familie doar din dorinţa de a ne

lăuda În toate lucrurile trebuie să nu pierdem din vedere

evaluarea pe care ne-o face Dumnezeu şi să căutăm gloria

şi slava lui.

&34


Omul se consideră pe sine scopul pentru care există

Dumnezeu folosindu-L pe Dumnezeu ca pe o scuză

pentru păcat. Omul se sprijină pe o interpretare sucită a

Scripturii ca pe o cârjă care-i susţine poftele. De

exemplu, „să bei şi câte puţin vin din pricina stomacului

tău” (I Tim. 5:23), e deseori citat de către beţivi. Ei fac

acest lucru pentru a-L pune pe Dumnezeu în acord cu

păcatul şi dau dovadă de un grad ridicat de ateism.

Vedem şi mai multe dovezi de ateism practic

prin faptul că omul are păreri nedemne despre

Dumnezeu. El vrea să-l reducă pe Dumnezeu la o

mărime uşor de mânuit. Acest Dumnezeu mic poate fi

satisfăcut cu puţină dreptate, puţină sfinţenie şi puţină

supunere. Curând apare superstiţia: oamenii încep să-L

trateze pe Dumnezeu ca pe un bebeluş, flatându-L,

mituindu-L. Apoi, ei îşi imaginează ameninţările lui

Dumnezeu ca fiind goale, doar cu scopul de a speria

oamenii. Toate acestea sunt o simplă idolatrie mentală şi

este boala spirituală comună a întregii lumi. Dacă s-ar

putea creiona o imagine fidelă a acestui dumnezeu, ce

monstru ar apărea pe pânză!

Asemenea gânduri despre Dumnezeu sunt vicioase

şi defăimătoare. Ele sunt mai rele decât idolatria. Nu doar

că Îl transformă pe Dumnezeu într-o creatură, ci chiar

într-una păcătoasă. Ele sunt chiar mai rele decât ateismul

absolut. Mai bine să-i negi existenţa lui Dumnezeu decât

perfecţiunea Sa.

Evitarea naturală a lui Dumnezeu de către om

demonstrează ateismul său practic. El Îl detestă pe

&35


Dumnezeu pur şi simplu pentru că El este sfânt, pur şi

perfect. Omul nu are niciun interes să imite sfinţenia lui

Dumnezeu. Omul acordă atenţie oricărui fleac, cu

excepţia marelui Dumnezeu. El nu doreşte absolut deloc

să comunice cu Dumnezeu; cu cât Dumnezeu îl cheamă

mai tare, cu atât omul fuge mai departe.

Ce folos are această învăţătură pentru noi

I. INFORMAŢIE.

Dumnezeu este peste măsură de răbdător şi

milos. El continuă să dea viaţă şi suflare inamicilor săi

declaraţi care Îl provoacă în continuu. Ei L-ar fi ucis cu

mult timp în urmă, totuşi El îi ţine în viaţă, ba este chiar

hotărât să mântuiască pe mulţi dintre ei. Ce Dumnezeu!

Dumnezeu este îndreptăţit să-Şi exercite

dreptatea împotriva duşmanilor Săi. Noi suntem

vinovaţi de trădare spirituală şi ar trebui să fim nimiciţi.

Deoarece am păcătuit împotriva Dumnezeului infinit,

vina noastră este infinită şi merităm pedeapsă infinită.

Noi avem nevoie de o natură nouă în noi pentru

a evita ateismul nostru natural. În natura noastră se află

o înclinaţie spre rău. Nu este o rană minoră, ci este o

boală care ne-a corupt în întregime. Avem nevoie ca un

principiu de viaţă cu totul nou să fie sădit adânc în noi.

Doar atunci Îl putem iubi pe Dumnezeu în mod suprem.

&36


Astfel, vedem ce dificilă este convertirea de la

păcat şi mortificarea ulterioară a păcatului. Întradevăr

acest lucru este imposibil la oameni. Este un lucru

uşor pentru un om să-şi întoarcă braţul împotriva lui şi

să-şi răstoarne propriul său imperiu Convertirea

adevărată este radicală şi de asemenea dureroasă. A trăi o

viaţă sfântă nu este o joacă de copii. Se ridică împotriva a

tot ce ştim şi suntem noi prin natura noastră.

Aici descoperim motivul pentru care oamenii

persistă în necredinţă. Evanghelia ne smereşte pe

deplin. În Evanghelie Dumnezeu este totul în toţi.

Oamenii ar prefera în mod natural legea care le spune să

facă ceva, decât Evanghelia care ne spune că Dumnezeu

în Cristos a făcut totul. Însăşi esenţa credinţei ne cere să

renunţăm la noi înşine şi să privim la Cristos pentru

neprihănire.

Dumnezeu singur este autorul harului şi a

oricărei lucrări bune. Noi suntem robi ai propriei

noastre naturi păcătoase. Orice persoană care s-a întors

vreodată la Dumnezeu a fost mai întâi întoarsă de către

Dumnezeu. În răscumpărare, noi suntem îndatoraţi doar

harului, îndatoraţi harului pur şi suveran.

Cele mai bune lucrări ale omului nu-l pot

îndreptăţi. Noi nu ne putem ridica deasupra noastră.

Fiind oameni naturali, cele mai bune lucrări ale noastre

sunt doar nişte expresii de gândire, dorinţă sau motivaţie

&37


ateistă. Poate că vecinii ne laudă ca fiind oameni buni,

dar ei nu pot vedea inima noastră.

Ateismul practic este cauza oricărei apostazii de

la practica creştină. În secret, apostatul nu s-a supus

niciodată pe deplin stăpânirii lui Dumnezeu în viaţa lui.

Mai presus de orice, el era determinat să aibă parte de

laude, plăceri sau vreun profit personal.

Aici vedem excelenţa creştinismului adevărat.

Acesta îl pune pe om într-o stare joasă, acolo unde îi este

locul, în timp ce Îl înalţă pe Dumnezeu pe cel mai înalt

tron, acolo unde este locul Său. Evanghelia îl pune pe om

în ţărâna din care a venit şi Îl glorifică pe Dumnezeul

etern ca Dumnezeu. Lumina naturii poate să cucerească

ateismul absolut, dar numai lumina Evangheliei cucereşte

ateismul practic.

II. ÎNDEMNURI.

Să ne smerim de ateismul nostru practic. Trebuie

să fim conştienţi de prezenţa lui în noi şi în alţii. Niciunul

dintre noi nu suntem în mod natural iubitori de

Dumnezeu. Cât de frecvent L-am neglijat! Cât de hotărâţi

căutăm orice altceva decât pe El! Cât de neglijenţi

suntem să slujim unui Dumnezeu aşa de bun! Oare a fost

vreodată o societate cu mai mult ateism practic decât cea

de acum Oare ce vede Dumnezeu când se uită din Ceruri

pe Pământ şi în adâncul inimilor noastre

&38


Ateismul practic este pur şi simplu nerezonabil. El

inversează ordinea realităţii. Îl sfidează pe Dumnezeu şi

preferă vreun lucru creat în locul lui. Atunci când

păcătuim, ne comportăm ca şi cum păcatul ar fi de fapt

dumnezeul nostru. A-I nega Celui Preaînalt ceea ce

merită este cea mai joasă adâncime a păcatului. În

virtutea a ceea ce este, El este demn de toată afecţiunea,

închinarea şi slujirea noastră.

Gândeşte-te cât de multă nerecunoştină se regăseşte

în ateismul practic. Presupune că un mare binefăcător a

locuit în aceeaşi casă cu un om, şi totuşi omul acela nu a

schimbat un cuvânt cu cel care l-a susţinut, nu a oferit

niciodată vreo dovadă de mulţumire. Poate spui: „Ce

rău!” Dar nu este aceasta exact ceea ce facem noi cu

Dumnezeu E mai rău decât ceea ce face Diavolul.

Sfidarea lui este mai scuzabilă pentru că el este în mod

expres sub condamnare, în timp ce pe noi Dumnezeu ne

acoperă în fiecare zi cu binefaceri. Ne purtăm cu

Dumnezeu de parcă ar vrea să ne facă rău, când, în

realitate, El face întotdeauna ceea ce este perfect bun.

Ingratitudinea noastră este o insultă ruşinoasă la adresa

lui Dumnezeu.

Finalul unui asemenea traseu împotriva lui

Dumnezeu va fi cu siguranţă nefericire veşnică. Oricine

este ambiţios ca să fie propriul său rai, va descoperi în

cele din urmă că sufletul său va deveni propriul iad. În

iad, ateul obţine într-un anumit sens lucrul după care a

tânjit: să fie lăsat cu sine însuşi. Dar va descoperi că

aceasta este un chin şi nu o bucurie.

&39


Fie ca orice credincios în Cristos să-şi omoare

ateismul practic care rămâne în el. Păcatul este o

întoarcere de la Dumnezeu către sine. În orice alegere noi

trebuie să punem doar două întrebări: „Este voia lui

Dumnezeu autoritate peste mine” „Este gloria lui

Dumnezeu scopul meu” Orice păcat reprezintă

neglijarea acestor consideraţii. Orice har reprezintă

practicarea lor. Pentru a ne ajuta să omorâm ateismul

practic, luaţi în considerare următoarele reguli simple.

Roagă-te mult lui Dumnezeu şi meditează mult la

El. Noi trebuie să stăm aproape de Dumnezeu. Distanţa

este primul pas către nemulţumire. Comuniunea zilnică

cu Dumnezeu ne face să ne găsim plăcerea în El şi să

detestăm orice gând de a-L supăra. Orice păcat începe cu

eşecul nostru în cămăruţa de rugăciune.

Preţuieşte şi studiază Scriptura. Cum putem să ne

găsim plăcerea în Dumnezeu dacă nu-l cunoaştem pe El

Cum putem să-l cunoaştem decât prin Cuvântul Său

Dacă nu-L respingi ca autoritate, nu respinge Scriptura ca

ghid al tău.

Ai grijă la plăcerile senzuale. Noi trebuie să

practicăm lepădarea de sine şi o folosinţă moderată a

plăcerilor pământeşti. Nimic nu este mai capabil de a

stinge apetitul nostru pentru Dumnezeu decât dependenţa

de păceri lumeşti. Fii atenţi la această mare capcană!

Păzeşte-te de păcatele care îngâmfă. Cu alte

cuvinte, nu păcătui împotriva cunoştinţei, ci umblă

potrivit întregii lumini pe care o ai. Când păcătuieşti în

mod deliberat, sufletul tău devine un sol fertil pentru

creşterea unei recolte fatale de ateism practic.

&40


[pag. 41 ... pag. 115]


8

CUNOŞTINŢA LUI DUMNEZEU

Nimic nu încântă un suflet binevoitor în asemenea

măsură ca oportunitatea de a lăuda perfecţiunile şi

bunătatea lui Dumnezeu. El deopotrivă merită şi cere

închinarea noastră. Este privilegiul şi datoria noastră.

Psalmul 147:5 spune: „Mare este Domnul nostru şi

puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.”

Observă că versetul acesta face o legătură între puterea

lui Dumnezeu şi cunoştinţa Sa. În capitolul precedent neam

ocupat de prezenţa Lui, care, şi ea, este strâns legată

de cunoştinţa Lui, despre care vom vorbi acum.

Atributul acesta nu are nevoie de dovezi. Toţi

oamenii ştiu într-un mod instinctiv ceva despre el. Chiar

şi păgânii dovedesc conştienţa lor despre cunoştinţa lui

Dumnezeu prin jertfele pe care le aduc şi prin repetiţiile

zadarnice pe care le fac înaintea dumnezeilor despre care

ei presupun că se uită de sus.

I. FELUL DE CUNOŞTINŢĂ CARE EXISTĂ ÎN

DUMNEZEU

Calitatea aceasta este cunoscută sub diverse nume,

precum aducerea aminte a lui Dumnezeu, vederea,

cunoaşterea mai dinainte (sau preştiinţa, în sensul

&116


aceasta), omniscienţa, cunoaşterea, înţelepciunea şi prudenţa.

Indiferent de felul în care o numim, trebuie să nu

uităm să nu măsurăm priceperea Lui cu a noastră. Precum

cerurile sunt mai sus decât Pământul, tot aşa gândurile

Lui sunt mai înalte decât gândurile noastre (Is. 55:9).

Sunt mai multe modalităţi în care putem împărţi

cunoaşterea aceasta. De exemplu, putem face diferenţa

între cunoaşterea vizionară şi cunoaşterea inteligentă.

Prin intermediul primeia, Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce

a fost, este şi va fi pentru că aşa a decretat El. Prin

intermediul celei din urmă, Dumnezeu cunoaşte toate

posibilităţile, chiar dacă El nu a decretat să le

înfăptuiască. La urma urmei, El ar fi putut face mai multe

lumi şi mai mulţi oameni, după cum ar fi dorit.

Sau putem împărţi cunoaşterea în cea speculativă,

care este cunoscută fără niciun fel de lucrare sau operaţie,

şi cea practică, cea care implică lucrarea care scoate la

iveală cunoştinţa.

Sau există cunoştinţa aprobării şi cea a înţelegerii.

Distincţia aceasta este clară în Scriptură. Ni se vorbeşte

despre dragostea şi aprobarea lui Dumnezeu în termenii

cunoaşterii. El a spus lui Israel: „Numai pe voi v-am

cunoscut dintre toate familiile Pământului

2” (Amos, 3:2).

În ziua judecăţii El le va declara celor pierduţi „Niciodată

nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care

lucraţi fărădelege” (Mat. 7:23). Deşi Dumnezeu îi

2

În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.

ed.

&117


cunoaşte pe cei pierduţi în sensul că îi înţelege, El nu îi

cunoaşte în sensul de a-i iubi, mântuindu-i.

II. CEEA CE CUNOAŞTE DUMNEZEU

El Se cunoaşte pe Sine. Doar El are cunoştinţa

aceasta. Nicio fiinţă creată nu se înţelege pe deplin pe

sine. Creatorul însă, care este infinit în perfecţiune,

posedă cunoaştere infinită prin care are o cunoaştere de

Sine perfectă şi comprehensivă. „Nimeni nu cunoaşte

lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (I

Cor. 2:11). Chiar şi îngerii care Îl înconjoară şi Îl slujesc

au o cunoaştere imperfectă a Sa. Dacă cunoaşterea de

Sine a lui Dumnezeu ar fi imperfectă, El ar fi ignorant

faţă de cel mai excelent obiect. El nu ar fi în stare să

domnească, de vreme ce El nu şi-ar cunoaşte propria

putere. Nici nu ar putea să pedepsească pentru că nu ar şti

ce a însemnat un atac împotriva Lui Însuşi. Nu ar putea

cunoaşte celelalte lucruri dacă nu s-ar cunoaşte pe Sine.

El cunoaşte toate lucrurile care se pot cunoaşte.

Cunoştinţa Lui nu are limite. Dacă ar exista vreun lucru

pe care nu l-ar cunoaşte, El nu ar fi Dumnezeu.

În primul rând, El cunoaşte tot ceea ce nu va exista

niciodată. Adică, El cunoaşte ceea ce există doar pe

tărâmul posibilităţii. De exemplu, El ştia că locuitorii din

Cheila îl vor da pe David în mâinile lui Saul dacă el va

rămâne acolo (1 Sam. 23:11). Cristos ştia ce mijloace i-ar

fi făcut pe oamenii din Tir şi Sidon să se pocăiască dacă

ar fi fost aduse peste locuitorii acestor oraşe (Mat. 11:21).

&118


Într-o anumită măsură chiar şi omul posedă o anumită cunoaştere

a posibilului. Cântărim diverse scheme şi rezultate

atunci când luăm decizii. Cu cât mai mult cunoaşte

omniscientul Dumnezeu tot ceea ce ar putea fi! Toate

lucrurile sunt cu putinţă la El. Din acest tărâm infinit al

posibilităţii, El a hotărât printr-un act al voinţei Lui ceea

ce urma să se întâmple în final. Cât de absurd este să

considerăm că El a adunat informaţii de la creaturile Sale

în timp ce îşi creiona planul. Cunoaşterea perfectă era la

dispoziţia Lui. Astfel, în puterea Lui există posibilităţi

nelimitate, deşi ele nu sunt cunoscute în voia Sa. Acesta

este un aspect adânc care ne face să ne smerim, motivându-ne

admiraţia faţă de omniscienţa lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce

pentru noi reprezintă trecutul. El îşi găseşte plăcerea în

cunoaşterea desăvârşită pe care are o are cu privire la

lucrurile ce au trecut, spre deosebire de ignoranţa

dumnezeilor falşi: „Să ne spună ce are să se întâmple, ca

să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea” (Is.

41:22). Capacitatea noastră de a ne aminti nu este decât o

reflecţie a cunoştinţei perfecte a lui Dumnezeu. La El e ca

şi cum trecutul ar fi încă prezent. Atunci când citim în

Scriptură că Dumnezeu nu-şi mai aduce aminte păcatele,

înţelegem acest lucru ca fiind o uitare judecătorească; El

nu le va mai aminti. Pe de altă parte, atunci când citim că

îşi aduce aminte de cuvântul sau legământul Său, acest

lucru ne indică împlinirea promisiunii Lui.

În al treilea rând, Dumnezeu cunoaşte toate

lucrurile prezente. Dacă nu ar fi aşa, omul sau chiar

animalele, s-ar putea făli cu o cunoaştere mai mare decât

&119


cunoaşterea lui Dumnezeu. „Totul este gol şi descoperit

înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Ev. 4:13).

El cunoaşte toate stelele şi toate vrăbiile, fiecare nor şi

fiecare fulg de zapadă. Dacă Dumnezeu nu ar fi în stare

să cunoască măcar o muscă, atunci El nu ar fi Dumnezeu.

El cunoaşte toate acţiunile tuturor creaturilor.

Cuvintele pe care împăratul Siriei le-a rostit în patul

său au fost descoperite de către profetul Elisei (I Reg.

6:12). Dumnezeu cunoaşte toate gândurilor făpturilor

care gândesc, fie ele bune sau rele. „De departe îmi

pătrunzi gândul” (Ps. 139:2). Dacă nu ar fi aşa, a zecea

poruncă, „Să nu pofteşti”, ar fi imposibil de îndeplinit, la

fel ca şi prima şi cea mai mare poruncă; în acest mod

Dumnezeu ar putea fi înşelat. Însă în Ziua Judecăţii El

„va descoperi gândurile inimilor” (I Cor. 4:5). De fapt,

doar Dumnezeu este capabil să cunoască pe deplin orice

inimă. „Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit

de rea; cine poate să o cunoască Eu, Domnul cercetez

inima şi cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după

purtarea lui, după rodul faptelor lui” (Ier. 17:9-10).

Dumnezeu nu capătă informaţii noi despre inimă

urmărind-o în acţiune, pentru că acest lucru L-ar face

dependent de creatura Sa.

Dumnezeu nu a învăţat nimic nou atunci când i-a

spus lui Avraam pe muntele Moria „Acum ştiu că te temi

de Dumnezeu”. Mai degrabă, frica lui Avraam faţă de

Dumnezeu a fost manifestată în mod public. Mai înainte

Dumnezeu spusese „Căci eu îl cunosc, şi ştiu că va

porunci copiilor lui şi casei lui după el să ţină calea

Domnului”... (Gen. 22:12; 18:19). În final, Dumnezeu

&120


cunoaşte toate păcatele făpurilor Lui. Dacă El nu ar

cunoaşte răul, cum l-ar putea permite, porunci, pedepsi

sau ierta Cunoscându-se pe Sine, El ştie tot ceea ce este

contrar Lui şi, cu toate acestea, El nu este pângărit astfel.

În al patrulea rând, Dumnezeu cunoaşte toate

lucrurile viitoare. Dacă nu ar avea această cunoaştere, nu

ar exista niciun fel de providenţă. Dacă înclinaţiile şi

faptele viitoare ale lui Potifar şi ale faraonului nu-i erau

cunoscute lui Dumnezeu, atunci trimiterea lui Iosif în

Egipt s-ar fi dovedit a fi o gafă majoră din partea lui

Dumnezeu. Ba mai mult, din perspectiva noastră, a

existat un moment în care totul în timp a fost în viitor

pentru Dumnezeu. Îndrăznim să spunem că atunci nu

cunoştea toate lucrurile viitoare El a oferit dovezi

abundente cu privire la cunoaşterea viitorului în profeţiile

Scripturilor, împlinind-o pe fiecare din ele. În Isaia,

41:23, Dumnezeu pune înaintea omului această

provocare: „Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca

să ştim că sunteţi dumnezei”.

Desigur că omul are un pic de cunoştinţă despre

lucrurile viitoare. De exemplu, prin nişte calcule atente,

el poate prezice o eclipsă solară. Aceasta nu este altceva

decât o reflecţie a cunoaşterii perfecte pe care o are

Dumnezeu. Singurele lucruri care există în viitor sunt

acele lucruri pe care El le-a decretat să fie în viitor, iar El

Îşi cunoaşte propriile hotărâri: „Domnul care face aceste

lucruri şi căruia îi sunt cunoscute din veşnicie” (Fap.

15:18). Cunoştinţa lui Dumnezeu nu ia naştere din lucruri

pentru că ele ar exista, ci pentru că El voieşte ca ele să

existe. Altfel, creaturile ar avea o cauză în afara Lui, iar

&121


El le-ar fi dator lor pentru cunoaşterea pe care o are. El

ştie ce va fi, pentru că acel lucru nu poate fi fără voia Lui.

Cunoştinţa lui Dumnezeu este imuabilă; nu este

subiectul schimbărilor pe care le aduce informaţia nouă,

oamenii sau circumstanţele apărute odată cu trecerea

timpului. Cunoştinţa lui Dumnezeu cu privire la lucrurile

posibile merge în paralel cu puterea Lui, şi cunoştinţa lui

cu privire la lucrurile viitoare merge în paralel cu voia

Lui. Deseori evenimentele viitoare au fost înregistrate în

Scriptură în termenii trecutului sau prezentului: „Căci un

Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat” (Isa. 9:6). „Totuşi,

El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a

luat asupra Lui” (Is. 53:4).

Doar Dumnezeu poate vorbi cu certitudine despre

viitor, ca şi când ar fi deja prezent sau trecut. Satan a

pretins că ştie viitorul atunci când a zis în dreptul lui Iov:

„Întinde-ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt

încredinţat că Te va blestema în faţă” (1:11). Tot ceea ce

ştim cu siguranţă despre viitor este ceea ce Dumnezeu nea

descoperit cu privire la el. Deşi nu putem înţelege cum

cunoaşte Dumnezeu toate lucrurile viitoare, cu toate

acestea noi trebuie să credem că aşa este. Cunoştinţa

noastră nu este măsura cunoştinţei Lui. Cât de nesăbuit

din partea noastră să admitem doar ceea ce înţelegem pe

de-a-ntregul cu privire la El!

În al cincilea rând, El cunoaşte toate întâmplările

viitoare neprevăzute, uneori numite accidente sau

întâmplare. Săgeata care l-a străpuns pe Ahab a părut o

faptă întâmplătoare din partea voinţei libere imprevizibile

a unui soldat. Dar ea nu a fost nici o surpriză pentru

&122


Dumnezeu. Omul arogant ar vrea să-L facă pe Dumnezeu

la fel de ignorant faţă de neprevăzut ca şi el însuşi; el

preferă un Dumnezeu care poate fi înşelat de ceva

neaşteptat, schimbările neprevăzute din voinţa omului, un

Dumnezeu care depinde de om pentru a obţine informaţii.

Un asemenea Dumnezeu nu poate cu adevărat să

guverneze lumea. El ar fi un Dumnezeu perplex, care

aşteaptă să vadă ce va face omul înainte ca El să poată

acţiona. Dar adevărul este că Dumnezeu cunoaşte de

dinainte toate faptele libere şi voluntare ale omului.

„Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea

Domnului, aceea se împlineşte” (Prov. 19:21). Nimic nu

este mai voluntar decât numele pe care părinţii îl dau

copilului lor, cu toate acestea Dumnezeu a profeţit

venirea lui Cirus cu sute de ani înainte de naşterea sa (Is.

44:28). Iată de ce numele lui nu putea fi altul decât Cirus.

Am putea cita multe exemple similare din

Scriptură. Poate că cel mai însemnat dintre ele este

crucificarea lui Cristos. Liderii evrei au fost vehemenţi în

cerinţa lor. Aceasta a fost voia lor. Cu toate acestea,

acţiunile lor au fost hotărâte mai înainte. „Pe Omul acesta

dat în mâinile voastre după sfatul hotărât, şi după ştiinţa

mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi

omorât”, a predicat Petru în Fapte, 2:23. Acesta a fost

planul veşnic al lui Dumnezeu (Ef. 3:11). El necesita

căderea lui Adam şi ocazia răscumpărării. Dumnezeu a

ştiut exact felul în care va ispiti Satan, la fel ca şi punctul

în care Adam va fi cel mai slab. Dumnezeu a ascuns

limitarea care l-ar fi împuternicit pe Adam să reziste

ispitei. În toate acţiunile omenirii, Dumnezeu ştie cât de

&123


mult har va da şi cât de mult va reţine, şi ce fapte bune

sau rele vor avea loc. Mai mult de atât, El nu depinde de

voinţa omului ca să ştie care vor fi faptele voluntare ale

omului. Acesta este un subiect adânc, dar cel puţin atât

trebuie spus despre el.

Acum haidem să luăm în considerare şase principii

ca un rezumat la cunoaşterea lui Dumnezeu şi voinţa

omului.

1. Faptul că ceva trebuie să se întâmple nu anulează

libertatea celui care înfăptuieşte. Noi putem acţiona

liber, chiar dacă Dumnezeu a hotărât mai dinainte

acţiunile noastre;

2. Voinţa nu poate fi constrânsă, pentru că astfel ar înceta

să mai fie voinţă. Atunci când am făcut ceea ce ne-am

dorit, nu putem spune cu sinceritate că ceva ne-a

forţat. Adam nu a îndrăznit să-L acuze pe Dumnezeu

că L-a forţat să păcătuiască. Iuda, care L-a auzit pe

Cristos prezicând trădarea, nu a îndrăznit să-L acuze

pe Cristos că l-a făcut să păcătuiască; el a acţionat

liber, şi a fost umplut de sentimentul unei vinovăţii

personale de nesuportat;

3. Considerată în ea însăşi, preştiinţa lui Dumnezeu nu

este cauza niciunui lucru. Chiar şi omul, cu prevederea

sa limitată privitoare la lucrurile care urmează, nu face

prin aceasta ca lucrurile să se întâmple. Eu pot şti că

dacă un beţiv intră într-un bar, el se va îmbăta; dar

înţelegerea pe care o am eu despre acest lucru nu este

cauza lui. Cunoaşterea mai dinainte a lui Dumnezeu

nu răpeşte libertatea voinţei omului;

&124


4. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte lucrurile pentru că

ele vor trece, dar ele nu trec pentru că El le cunoaşte.

Unele lucruri Dumnezeu a intenţionat să le facă El

Însuşi. Alte lucruri El a intenţionat să le permită

creaturilor Lui să le facă, reţinându-şi restrângerile în

dreptul lui (acest fapt îl absolvă pe Dumnezeu de orice

complicitate la păcat sau cauzalitate a lui);

5. Dumnezeu nu doar că a ştiut mai dinainte acţiunile

omului ci, de asemenea, şi voinţa omului. Cunoştinţa

lui Dumnezeu cu privire la om nu-l face pe om să

devină mai puţin decât om. Deşi Dumnezeu cunoaşte

agenţii liberi, totuşi, ei rămân într-o poziţie de libertate,

nu de obligativitate. Cu alte cuvinte, cunoştinţa

lui Dumnezeu stabileşte libertatea omului mai degrabă

decât să o distrugă;

6. Pentru a apăra libertatea voinţei umane, nu ar trebui

să-I negăm lui Dumnezeu cunoaşterea Lui perfectă.

S-ar putea să avem de aşteptat până în ziua din urmă

ca să împăcăm cât mai bine aceste două adevăruri. Cu

adevărat, „cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Rom.

11:33.) Pe de o parte, trebuie să evităm fatalismul, iar

pe de cealaltă parte ateismul.

III. CUM CUNOAŞTE DUMNEZEU TOATE

LUCRURILE.

Încă o dată ne descoperim limitările: doar

Dumnezeu ştie tot ceea ce El ştie şi doar Dumnezeu

cunoaşte felul în care El ştie tot ceea ce ştie. Vom face şi

noi însă o încercare:

&125


1. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile prin esenţa Lui. El

nu are nevoie să se uite la lucruri în sine, ci mai

degrabă la El Însuşi, de vreme ce El este prima cauză a

tuturor lucrurilor. El nu este dependent de lucruri în

cunoaşterea Lui. El cunoaşte toate lucrurile în El

Însuşi;

2. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile printr-un act de

intuiţie. El nu deduce un lucru din altul, aşa cum

facem noi, trăgând apoi concluzii. El cunoaşte toate

lucrurile dintr-o dată. În El nu există succesiune de

gânduri, nu există acumulare de cunoaştere. Timpul

este un tot pentru El. El are punctul de avantaj perfect

din care le observă pe toate;

3. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod independent.

El nu are nevoie de nici un instructor care să-L

înveţe. „Cine a fost sfetnicul Lui” (Rom.11:34). După

cum nimic din ceea ce El voieşte nu este cauza voinţei

Lui, tot aşa, nimic din ceea ce El cunoaşte nu este

cauza cunoaşterii Lui. Ceea ce cauzează cunoaşterea

trebuie să existe înaintea cunoaşterii. De vreme ce cunoştinţa

lui Dumnezeu este veşnică, nimic nu a existat

înaintea Lui, care să-I dea cunoştinţă despre aceasta;

4. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod distinct. „În

El nu este întuneric” (Io. 1:5). El vede până în

străfundurile fiecărei situaţii; cunoaşte numărul firelor

de păr de pe capul nostru; nu este niciodată confuz; nu

este niciodată distras;

5. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod infailibil.

Nu există greşeli în cunoştinţa Lui. El nu poate fi

&126


înşelat. Cunoştinţa Lui nu este o simplă opinie, care

este nesigură, ci este adevărul suprem;

6. Dumnezeu cunoaşte în mod imuabil. El nu se poate

schimba în esenţa Sa şi cunoştinţa este o faţetă a

esenţei Lui. Iata de ce cunoştinţa Lui nu se poate

schimba. El nu poate învăţa nimic nou, nici nu poate

uita nimic. Cunoştinţa Lui este veşnic constantă; nu

admite nici o variaţiune;

7. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile în mod perpetuu,

adică, într-un singur act. El nu ştie mai mult în

anumite perioade decât în altele. Nu există niciodată

goluri în cunoştinţa Lui.

IV. DOVEZI ALE FAPTULUI CĂ DUMNEZEU

CUNOAŞTE TOATE LUCRURILE.

1. El trebuie să cunoască tot ceea ce cunoaştem noi şi

chiar mai mult. El nu poate fi depăşit de nici o creatură

sau de toate laolaltă. Perfecţiunea Lui necesită toată

cunoştinţa. În termenii aceştia ai cunoaşterii perfecte

este El numit „singurul Dumnezeu înţelept” (Rom.

16:27). Nimeni nu se poate bucura de ceva ce nu

înţelege; fericirea este incompatibilă cu ignoranţa. De

vreme ce Dumnezeu are cea mai mare bucurie, El

trebuie să cunoască toate lucrurile. Orice nivel de

ignoranţă L-ar face să fie finit;

2. Toată cunoştinţa noastră este de la El. Nimic din

cunoştinţa omului nu este înnăscută. Ea este derivată

de la Creator. Psalmul 94:10 întreabă: „Cel ce a dat

&127


omului pricepere ar putea să nu înţeleagă

3” Toată

cunoştinţa noastră pusă laolaltă nu o poate egala pe a

Lui, care este fără limite;

3. Acuzările conştiinţei dovedesc că Dumnezeu cunoaşte

toate acţiunile noastre. Chiar şi atunci când nimeni de

pe pământ nu ne cunoaşte păcatele, conştiinţa noastră

ne condamnă. Dar de ce ar trebui să ne temem, decât

dacă ştim că există un Dumnezeu care ţine evidenţa

„...Ori în ce ne osândeşte inima noastră; căci

Dumnezeu este mai mare decît inima noastră, şi

cunoaşte toate lucrurile” (I Io. 3:20);

4. Dumnezeu este prima cauză a tuturor lucrurilor. Fiind

un Agent voluntar, El trebuie să fie un Agent inteligent.

Facultatea voinţei nu poate exista fără facultatea

înţelegerii. Cunoştinţa Lui trebuie să se extindă la fel

de mult ca şi lucrarea Lui. Este de neconceput ca El să

nu cunoască în detaliu ceea ce a creat;

5. Dacă Dumnezeu nu ar fi atotcunoscător, El n-ar mai

putea nici să domnească şi nici să creeze lumea. Cunoştinţa

este temelia providenţei. Providenţa depinde

de cunoştinţa lui Dumnezeu; exercitarea providenţei

depinde de bunătatea lui Dumnezeu. Fără o cunoştinţă

perfectă, dreptatea Lui ar putea fi greşită. Cel care

cunoaşte şi aprobă calea celui neprihănit, de asemenea

cunoaşte şi dezaprobă calea celui nelegiuit (Ps. 1:6).

3

În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.

ed.

&128


Acum haidem să punctăm cum ar trebui să aplicăm

acest adevăr.

I. INFORMAŢII

Domnul Isus Cristos nu este o simplă creatură.

Două dintre numele Lui, „Minunat Sfetnic, Dumnezeu

puternic” (Is. 9:6), indică divinitatea Lui perfectă. El are

o cunoaştere supremă a Tatălui, exclusivă şi esenţială

naturii Lui, deasupra celei de care este capabilă orice

făptură. „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de

Fiul” (Mat. 11:27). Mai mult de atât, Duhul Sfânt

cunoaşte toate lucrurile: „El cercetează totul, chiar şi

lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (I Cor. 2:10). Duhul

Sfânt Îşi ia această cunoaştere de la Cristos: „Isus a zis:

«Tot ce are Tatăl este al meu: de aceea am zis că [Duhul

Sfânt] va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi»” (Io.

16:15).

Iată de ce cunoştinţa lui Cristos este una completă.

El, de asemenea, cunoaşte în întregime toate făpturile.

Epistola către coloseni, 2:3, declară: „În [Cristos] sunt

ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. El

cunoaşte chiar inimile oamenilor: „Dar Isus nu se

încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi, şi nu avea

trebuinţă să îi facă cineva marturisiri despre nici un om:

fiindcă El Însuşi ştia ce este în om” (Io. 2: 24-25). El

cunoaşte mai dinainte toate înclinaţiile şi faptele

oamenilor. „Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce

&129


nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă” (Io. 6:64). El

ştia că Iuda Îl va trăda şi că Petru se va lepăda.

Providenţa lui Dumnezeu este peste toate

lucrurile pentru că El cunoaşte toate lucrurile. Nu

există inimă pe care El să nu o cerceteze; de aceea, nu

există nici o inimă peste care El să nu domnească. Nu

există nimic în univers atât de mic încât să scape

providenţei Lui, şi nimic atât de sublim încât să fie

deasupra înţelegerii Lui.

Judecata lui Dumnezeu este sigură şi dreaptă

datorită cunoştinţei Lui. Pentru a răsplăti fiecărui om

după faptele lui, El trebuie să cunoască toate faptele. El

spune: „Eu sunt cel ce cercetez rărunchii şi inima” (Apoc.

2:23). El a scos păcatele noastre ascunse la lumina feţei

Lui (Ps. 90:8). Omniscienţa este o calitate din care noi

vedem doar puţin acum, dar în marea zi a judecăţii ea va

fi manifestată pe deplin.

Atributul acesta oferă un suport pentru o

înviere finală. Chiar dacă trupul nostru va fi mâncat de

viermi sau de canibali, Dumnezeu ştie unde să-i găsească

fiecare parte şi îl va învia în ziua de pe urmă. El cunoaşte

fiecare particulă de materie din orice loc.

Atributul acesta nimiceşte orice idee deşartă a

justificării prin fapte. Dacă noi înşine ne examinăm

faptele suficient de aproape, vom găsi ceva greşit în

fiecare. Cu cât mai mult găseşte Dumnezeu defecte în

&130


ele! Am putea prea bine să ne rugăm ca David: „Nu intra

la judecată cu robul Tău, căci nici un om viu nu este fără

prihană înaintea Ta” (Ps. 143:2). Doar un nebun ar

îndrăzni să stea în picioare înaintea lui Dumnezeu şi să-şi

pledeze propriile virtuţi.

Atributul acesta ne oferă un motiv întemeiat

pentru a ne închina lui Dumnezeu. Nu putem decât să

admirăm pe cineva care ştie mai multe decât noi, sau care

posedă o cunoaştere cu privire la viitor. Cât de măreţ este

Dumnezeu în privinţa aceasta! Noi ar trebui să-L onorăm

la un nivel înalt. Dacă nu ne-ar fi cunoscut pe deplin

nevoia, bunătatea Lui nu ne-ar fi putut elibera niciodată.

Ar trebui să ne smerim înaintea lui Dumnezeu.

Omul este mai capabil de a se mândri cu cunoştinţa lui

decât cu orice alt lucru. Totuşi, cunoaşterea noastră nu

reprezintă nimic în comparaţie cu cea a lui Dumnezeu.

Cunoştinţa Lui ar trebui să-L facă vrednic de slavă în

ochii noştri iar pe noi să ne vedem răi. Recunoscând că

deţinem mai multă ignoranţă decât cunoaştere, ar trebui

să avem păreri smerite despre noi înşine.

Atributul acesta este foarte negat în lume. Adam

a crezut că, ascunzându-se, poate scăpa de cunoştinţa lui

Dumnezeu. Cain a pretins că nu ştie unde este Abel. Toţi

oamenii şi-ar dori ca Dumnezeu să nu fie omniscient. Noi

ştim că Dumnezeu vede toate lucrurile, însă trăim şi ne

purtăm ca şi când ar fi orb. Dumnezeu spune: „Şi nu se

gândesc în inima lor că Eu îmi aduc aminte de toată

&131


ăutatea lor; faptele lor îi şi înconjoară, şi stau înaintea

mea” (Os. 7:2). Să luăm în considerare cateva moduri

prin care acest atribut este atacat:

- atunci când oamenii se roagă la altcineva decât lui

Dumnezeu, aşa cum catolicii se roagă la sfinţi, ei atacă

omniscienţa unică a lui Dumnezeu. Rugăciunea

presupune cunoaştere deplină de partea celui înaintea

căruia e înălţată;

- Atunci când oamenii îşi bagă nasul în ceea ce

Dumnezeu nu le-a descoperit, ei îşi dau pe faţă ambiţia

păcătoasă de a fi egali cu Dumnezeu în cunoaştere. În

acelaşi timp, ei vor trece cu vederea ceea ce a fost

revelat sau ceea ce ar putea fi cunoscut cu puţin efort.

A jura fals sau a jura pe orice făptură arată dispreţ faţă

de Dumnezeu;

- Atunci când judecăm inimile oamenilor, ne însuşim

prerogative care îi aparţin doar lui Dumnezeu, ca şi

cum am şti totul. „De aceea, nu judecaţi nimic înainte

de vreme, până va veni Domnul şi va scoate la lumină

lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile

inimilor” (I Cor. 4:5). Trebuie să judecăm faptele,

însă trebuie să lăsăm evaluarea finală în seama lui

Dumnezeu;

- Unii atacă acest atribut făcând abuz de el. Ei spun:

„De ce să ne mai rugăm lui Dumnezeu când El deja

cunoaşte totul” Ei cred că rugăciunea are scopul de

a-I aduce cunoştinţă lui Dumnezeu. Cu toate acestea,

rugăciunea este expresia dorinţelor noastre, ca să-L

putem onora pe Dumnezeu într-un mod corect atunci

&132


când El răspunde cerinţelor noastre şi ne dă ceea ce

avem nevoie;

- De fiecare dată când este comis un păcat, are loc o

desconsiderare a omniscienţei lui Dumnezeu. Noi ne

putem abţine de la un păcat datorită prezenţei unei alte

persoane, poate a unui copil. Astfel, dăm mai multă

cinste cunoştinţei copilului decât cunoştinţei lui

Dumnezeu. Păcatele comise în secret sunt de două ori

rele, pentru că ele sunt împotriva legii lui Dumnezeu,

precum şi împotriva omniscienţei Lui;

- Mărturisirea parţială a unui păcat dovedeşte dispreţ

faţă de cunoştinţa lui Dumnezeu, de parcă El nu ar şti

nimic mai mult decât informaţia pe care i-o furnizăm.

Dacă vrei să cinsteşti acest atribut, care într-o zi va da

pe faţă conştiinţa ta, oferă-i lui Dumnezeu o

mărturisire sinceră şi deplină;

- Închinarea doar de faţadă insultă Omniscienţa. Atunci

când există o contradicţie între rostirile buzelor noastre

şi inimile noastre, îl măgulim pe Dumnezeu de

parcă El ar fi un bebeluş pe care să-l împăcăm cu

zurgălăi şi larmă. Însă noi suntem aceia înşelaţi, nu El;

- Atunci când preţuim gânduri rele, dăm pe faţă o lipsă

de preocupare sau respect faţă de cunoştinţa lui

Dumnezeu;

- Atunci când neglijăm rugăciunea, ne purtăm de parcă

Dumnezeu n-a observat păcatul omisiunii noastre;

- Când găsim scuze ipocrite înaintea lui Dumnezeu

pentru a fi scutiţi de ascultare, aşa cum a făcut Moise

la rugul aprins, dovedim că avem o părere proastă

despre omniscienţa divină.

&133


II. MÂNGÂIERE.

Dumnezeu este pe deplin conştient de duşmanii pe

care poporul Său îi întâmpină. Noi putem spune:

„Duşmanii mei sunt înaintea Ta” (Ps. 69:19). Dumnezeu

a văzut asupritorii din Egipt (Ex. 3:7). Dumnezeu a zis

către împăratul asirian Sanherib: „Dar Eu ştiu când stai

jos, când ieşi afară, când intri, şi când eşti mânios

împotriva Mea” (Is. 37:28). El îi cunoaşte pe duşmanii

noştri mai bine decât noi.

Dumnezeu merită încrederea noastră, pentru că

El cunoaşte totul. Mila şi puterea Lui ar fi nefuncţionale

dacă El nu ne-ar cunoaşte nevoia. Putem depinde în

întregime de El datorită plinătăţii cunoştinţei Lui.

Dumnezeu îi cunoaşte pe cei din poporul Său

într-un mod intim şi personal. Noi nu suntem nici

uitaţi, nici pierduţi în mulţime. Dacă El cheamă stelele pe

nume (Ps.147:4), cu cât mai mult pe aleşii Lui. Cristos a

spus: „Eu Îmi cunosc oile mele” (Io. 10:27). „Domnul

cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (II Tim. 2:19). Dumnezeu

îi vede, de asemenea, pe lupii care se deghizează în oi şi

se amestecă cu turma.

Cunoştinţa lui Dumnezeu este o mângâiere

pentru o inimă sinceră. Ce mângâiere să ştim că

Dumnezeu ştie! Fericit este omul care, asemenea lui Iov,

poate apela cu o conştiinţă curată la cel Atotcunoscător.

„Iată, martorul meu este în Cer, şi apărătorul meu este în

locurile înalte” (Iov, 16:19). Ezechia a putut să se roage:

&134


„Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta în adevăr şi cu

curăţie de inimă, şi am făcut ce este bine înaintea Ta” (II

Re. 20:3).

Ar trebui să fim mângâiaţi de faptul că

Dumnezeu cunoaşte rugăciunile noastre tainice şi

oftaturile şi faptele noastre, care le sunt necunoscute

celorlalţi. El cunoaşte toate dorinţele noastre bune.

„Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta; şi

suspinele mele nu-ţi sunt ascunse” (Ps. 38:9). El este

capabil să audă în acelaşi timp strigătele tuturor copiilor

Săi de pe Pământ.

Dumnezeu cunoaşte toate încercările noastre. El

a spus bisericii din Smirna: „Ştiu faptele tale şi necazul

tău” (Apoc. 2:9). El ştie când este momentul cel mai

potrivit să îngăduie încercări pentru binele nostru şi când

să le îndepărteze. El l-a văzut pe Iona în pântecul balenei

şi pe Daniel în groapa cu lei. Sub toate nedreptăţile

omului, sfinţii se pot încredinţa pe ei înşişi lui Dumnezeu

având această asigurare.

Dumnezeu cunoaşte toate slăbiciunile noastre. El

cunoaşte slăbiciunea naturii noastre şi îi este milă de noi.

„El ştie din ce suntem făcuţi, îşi aduce aminte că suntem

ţărână” (Ps. 103:14). El îşi aminteşte natura noastră

schimbătoare în creaţia noastră iniţială. El cunoaşte slăbiciunea

noastră în starea noastră păcătoasă. El cunoaşte

dependenţa noastră de El, chiar în starea noastră

regenerată.

&135


El cunoaşte păcatele noastre, şi ni le descoperă

ca să ne putem pocăi de ele. „Cercetează-mă,

Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima; încearcă-mă şi

cunoaşte-mi gândurile” (Ps. 139:23). Putem apela la acest

atribut nu doar atunci când alţii pun la îndoială integritatea

noastră, ci putem apela la el şi atunci când noi

înşine ne îndoim de aceasta. Este o mângâiere pentru un

artist tânăr să aibă un ochi priceput care să îi critice

opera. Cunoştinţa lui Dumnezeu ne ajută în autoexaminarea

noastră pentru binele nostru.

Dumnezeu cunoaşte toate păcatele noastre, chiar

şi pe acelea pe care noi nu le vedem. Iertarea Lui în

Cristos este potrivită cunoştinţei Lui şi nu celei pe care o

avem noi. Dar dacă El ar fi ca noi şi ar şti doar o parte

dintre păcatele noastre, noi n-am putea niciodată să ne

bucurăm de o iertare deplină. Doar Dumnezeu cunoaşte

plinătatea meritelor lui Cristos. Astfel, omniscienţa Lui

nu stârneşte justiţia Lui împotriva noastră. Mai degrabă îi

stârneşte mila. În aceasta găsim o mângâiere imensă!

III. PENTRU PĂCĂTOŞI.

Cunoştinţa lui Dumnezeu le vorbeşte lucruri teribile

celor pierduţi. El cunoaşte fiecare faptă, şoaptă şi gând.

Cu cât ar fi mai bine ca toate păcatele să-ţi fie cunoscute

de îngerii din Ceruri, oamenii de pe Pământ şi demonii

din Iad, decât de către Dumnezeu, dătătorul Legii şi

&136


Judecătorul! Nu există nici un loc unde te poţi ascunde de

El. Acan a putut ascunde aurul faţă de Iosua, dar nu şi

faţă de Dumnezeu. „Tu pui înaintea Ta nelegiuirile

noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre cele

ascunse” (Ps. 90:8). Dumnezeu este invizibil pentru noi,

dar n-ar trebui să ne imaginăm că noi suntem invizibili

pentru El. Femeia de la fântâna din Samaria a putut

mărturisi că aşa este. Cunoştinţa lui Dumnezeu distruge

refugiul ipocriţilor. „Domnul nu se uită la ce se uită omul;

pentru că omul se uită la ce izbeşte ochiul, dar Dumnezeu

se uită la inimă” (I Sam. 16:7). El poate descoperi crima

lui Irod ascunsă într-o pretinsă închinare, trădarea lui

Iuda într-un sărut şi înşelăciunea fariseilor sub o filacterie

lată. Ipocrizia este un exerciţiu inutil şi zadarnic.

Ba, mai mult, Dumnezeu nu a uitat niciun păcat, nu

contează cu cât timp în urmă a fost comis. Păstrarea lui se

face în Cer, mai puţin în cazul în care este şters prin

sângele lui Cristos. Dumnezeu nu este un simplu

spectator, ci un observator atent: „Căile omului sunt

înaintea ochilor Domnului, şi El vede toate cărările

lui” (Pr. 5:21). El a numărat dăţile în care Israel a cârtit

împotriva Lui (Num. 14:22). El ţine cont de îndurarea

împotriva căreia omul păcătuieşte. Întreaga vinovăţie este

înaintea Lui. El va face uz de înţelepciunea Lui în

judecata pe care o va aduce asupra celor răi. „Tu priveşti

necazul şi suferinţa, ca să iei în mână pricina lor” (Ps.

10:14). Cine ar putea lua în serios păcatele unei singure

zi, ale unui întreg an, ale unei vieţi, fără să se îngrozească

dincolo de cuvinte

&137


IV. ÎNDEMNARE.

Să păstrăm în inimile noastre un sens al ochiului lui

Dumnezeu care vede totul. Orice păcat începe falimentând

în acest punct. Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel:

„Fiul omului vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui

Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri Căci ei zic:

«Nu ne vede Domnul, a părăsit Domnul ţara

aceasta»” (8:12). Atunci când ne spunem nouă înşine

Dumnezeu nu ştie”, deschidem porţile păcatului. Atunci

când o întreagă societate gândeşte aşa, societatea aceea

nu va dăinui.

A ne aduce aminte de acest atribut înseamnă a

cultiva multe beneficii:

- Ne va păzi de multe păcate, făcându-ne să murim faţă

de ispită. Cum am putea ceda ispitei, atunci când ştim

că totul va fi înregistrat în cunoştinţa lui Dumnezeu

Cine ar îndrăzni să rostească un cuvânt al trădării,

dacă ar şti că regele ascultă

- Ne va face să veghem asupra gândurilor noastre.

Niciunul dintre milioanele de gânduri pe care le avem

nu-i scapă lui Dumnezeu;

- Va transforma slujba şi închinarea noastră. Nu-l putem

păcăli pe Dumnezeu atunci când suntem neglijenţi în

datoria pe care o avem de îndeplinit. Ar trebui să ne

pregătim inimile să se roage şi să asculte amintindu-ne

mai dinainte faptul prezenţei Lui;

- Ne va face să fim sinceri şi grijulii în comportamentul

nostru. David l-a prevenit pe Solomon: „Cunoaşte pe

Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-i cu toată inima şi cu

&138


un suflet binevoitor, căci Domnul cercetează toate

inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate

gândurile” (I Cr. 28:9). Să umblăm cu băgare de

seamă înaintea lui Dumnezeu, ca să putem spune

împreună cu psalmistul „Păzesc poruncile şi

învăţăturile Tale, căci toate căile mele sunt înaintea

Ta” (Ps. 119:68);

- Ne va smeri. Ia în calcul toate provocările, rănile,

blasfemiile, îndoielile, poftele, lipsurile şi viermii din

cel mai bun rod al tău. Apoi, ia în considerare răbdarea

şi bunătatea lui Dumnezeu în ciuda întregii zguri.

Topeşte-te în smerenie înaintea Lui. Dacă ştim

suficient de multe încât să ne vedem răi în proprii

noştri ochi, cu cât mai mult cunoaşte Dumnezeu ca să

ne vadă răi în ochii Lui!

- Ne va face să ne bazăm pe Dumnezeu în orice

circumstanţă. El cunoaşte ce e cel mai bine pentru noi.

De aceea să ne încredinţăm cu încredere şi cu bucurie

purtării Lui de grijă.

&139


[pag. 140 ... pag. 250]


13

STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU

I. CÂTEVA AFIRMAŢII GENERALE CU PRIVIRE

LA STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU.

Psalmul 103:19 declară: „Domnul Şi-a aşezat

scaunul de domnie în Ceruri şi domnia Lui stăpâneşte

peste tot”. Versetul acesta ne informează că Dumnezeu

este împărat şi că împărăţia Lui se întinde peste tot.

Termenul „Domn”, atât de frecvent folosit în Scriptură,

vorbeşte în mod direct despre autoritatea suverană a lui

Dumnezeu. David s-a rugat: „A Ta, Doamne, este

domnia, căci Tu Te înalţi ca un Stăpân mai presus de

orice” (I Cr. 29:11-12). El este „singurul Stăpânitor,

Împăratul împăraţilor” (I Tim 6:15).

Stăpânirea lui Dumnezeu este întreită. (1.)

Stăpânirea Sa naturală. El este suveran absolut peste toate

lucrurile pentru că El este Creatorul lor. (2.) Stăpânirea

Sa binevoitoare. El este suveran peste cei răscumpăraţi de

El în legământul harului. (3.) Stăpânirea Sa glorioasă. Ca

Judecător, El va domni în cele din urmă peste toate, fie în

îndurare, fie în justiţie.

Trebuie să facem diferenţa între puterea sau

omnipotenţa lui Dumnezeu şi autoritatea Lui. Puterea

este capacitatea Lui de a face orice voieşte. Autoritatea

&251


este dreptul de face la fel. Autoritatea Lui sau stăpânirea

este puterea Sa morală. O persoană poate avea o putere

mare şi, cu toate acestea, poate să aibă autoritate puţină

sau deloc. Dumnezeu le are pe amândouă. El are dreptul

de a porunci, precum şi dreptul de a-şi face ascultate toate

poruncile, sau de a pedepsi pe cei care încalcă poruncile

Lui. Stăpânirea lui Dumnezeu este dreptul Său de a face

cum voieşte, de a deţine ceea ce a creat şi de a face cu

ceea ce are după cum Îi place.

Atributul acesta este compatibil cu toate

perfecţiunile lui Dumnezeu. Bunătatea şi înţelepciunea

Lui îl fac potrivit pentru a stăpâni. Fără acest atribut,

dreptatea şi îndurarea ar rămâne ascunse în obscuritate.

Atributul acesta este universal acceptat de

conştiinţa fiecărui om. Legea este scrisă în inimile

noastre (Rom. 2:15), de aceea trebuie să existe un

legiuitor, un stăpânitor, un guvernator. Omul ar putea la

fel de bine să-şi nege faptul naturii lui umane aşa cum îi

neagă lui Dumnezeu natura Lui.

Conceptul de suveranitate este esenţial pentru

întreaga noţiune de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu

există este legat inseparabil de faptul că El este o răsplată

pentru toţi cei ce-L caută (Evr. 11:6). Fiind Cel care

răsplăteşte, El trebuie să fie suveran. De vreme ce

Dumnezeu este Creatorul, este o nebunie să negăm

întreaga Lui stăpânire. Asemenea celorlalte atribute,

stăpânirea Lui este esenţa Sa; El nu se poate despărţi de

&252


ea, şi ea nu poate exista separat de El. Nicio făptură nu

posedă atributul acesta. Noi nu putem impune sau aplica

legi asupra conştiinţei altora. Prerogativul acesta îi

aparţine doar lui Dumnezeu.

II. PE CE ANUME SE ÎNTEMEIAZĂ STĂPÂNIREA

LUI DUMNEZEU.

Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe

excelenţa naturii Sale. Cu cât natura este mai potrivită,

cu atât potrivirea de a guverna este mai mare. Capacitatea

intelectuală superioară a lui Dumnezeu şi perfecţiunea

morală îl capacitează într-un mod unic pentru a stăpâni.

„Eu sunt Dumnezeu, şi nu este nici unul ca Mine… Îmi

voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Is. 46:9-10).

Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe actul

creaţiei. Cel care dă viaţă unui lucru este în mod

incontestabil proprietarul acelui lucru. De vreme ce toate

lucrurile care există au fost făcute de Dumnezeu, El este

Domn asupra lor. Atunci când Dumnezeu Şi-a apărat

suveranitatea înaintea lui Iov, argumentele Lui principale

au fost extrase din creaţie (cap. 38). Apostolul a subliniat

acelaşi aspect în timp ce predica în Atena: „Dumnezeu a

făcut lumea şi lucrurile din ea, şi este Domnul Cerului şi

al Pământului” (Fap. 17:24). Atunci când cineva face un

lucru, nimeni nu-i neagă dreptul de a face cu acel lucru

orice pofteşte. De ce s-ar gândi cineva să pună la îndoială

&253


dreptul absolut pe care Dumnezeu îl are asupra a tot ceea

ce a creat

Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul

că El este scopul final al tuturor lucrurilor. „Domnul a

făcut toate lucrurile pentru El însuşi

5” (Prov. 16:4). „Prin

voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apoc. 4:11). Ca

scop final, Dumnezeu Îşi exercită suveranitatea asupra

agenţilor implicaţi în orice acţiune.

Stăpânirea lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul

că El susţine toate lucrurile. Dependenţa continuă a

tuturor lucrurilor de Dumnezeu susţine stăpânirea Lui

peste toate.

Stăpânirea lui Dumnezeu este întărită prin

binefacerile pe care El le acordă creaturilor Sale.

Suntem sub o mare obligaţie faţă de El din pricina

binecuvântărilor nenumărate ale bunătăţii Lui faţă de noi.

Inestimabila binecuvântare a răscumpărării ne obligă să-i

slujim. „Voi nu mai sunteţi ai voştri. Aţi fost cumpăraţi cu

un preţ: de aceea proslăviţi pe Dumnezeu în trupul şi în

duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor.

6:19-20). De obicei se spune că cu cât o persoană plăteşte

mai mult pe ceva, cu atât merită mai mult să aibă acel

lucru. Preţul cel mare pe care Dumnezeu l-a plătit pentru

sufletul nostru Îi dă un drept special asupra noastră.

5

În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.

ed.

&254


III. NATURA STĂPÂNIRII LUI DUMNEZEU.

Stăpânirea lui Dumnezeu este independentă.

Între oameni trebuie să existe consensul celor care sunt

guvernaţi (cu excepţia autorităţii parentale). Dar

Dumnezeu nu are nevoie de niciun fel de permisiune

pentru a fi Dumnezeu. El nu este Dumnezeu pentru că

omul a votat să-L facă aşa. Nu există nicio regulă

deasupra Sa pentru că nimic nu este superior Lui.

Stăpânirea lui Dumnezeu este absolută. Autoritatea

Lui este nelimitată. În sensul strict al cuvântului,

termenul „Domn” i se aplică doar Lui. Toţi ceilalţi domni

inferiori sunt supuşi Lui, care este Domnul domnilor.

Dumnezeu este liber în stăpânirea Lui asupra

tuturor lucrurilor. El a fost pe de-a-ntregul liber în creaţie

să facă orice a dorit. Păstrarea este, de asemenea, roada

suveranităţii Lui; după căderea lui Adam, El ar fi putut

anihila Pământul. Tot aşa, răscumpărarea este un act

suveran; Dumnezeu nu a fost în niciun fel mai obligat să

mântuiască omul căzut, decât pe îngerii căzuţi.

Dumnezeu are dreptul de a legisla şi de a fixa termenii

oricărei acţiuni. El lovește în mod suveran. Nu era obligat

să ne dea ceea ce avem, şi ne poate lua ceea ce avem,

după cum voieşte. El este liber să-şi reverse binecuvântările

inegal, asupra celor aleşi de El. El este liber să

chinuie după cum găseşte potrivit. Dreptul lui Dumnezeu

asupra creaturilor Sale este asemenea dreptului olarului

asupra vaselor sale. „Nu are olarul putere asupra lutului,

&255


ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas de cinste

şi unul de ocară” (Rom. 9:21). De fapt, putem spune că

Dumnezeu are mai multe drepturi decât olarul. Singura

diferenţă între olar şi vas este că olarul are viaţă, pentru

că şi unul şi celălalt au fost făcuţi din lut! Dumnezeu, în

mod suveran, aduce boală. Ucenicii au întrebat:

„«Doamne, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui,

de s-a născut orb» Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici

omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se

arate în el lucrările lui Dumnezeu»” (Io. 9:2-3).

Dumnezeu este liber în ce priveşte orice lege

exterioară Lui. Regii pământeşti sunt supuşi unor legi

într-o formă oarecare. Dar Regele întregului Cer şi al

Pământului nu e sub nici o altă lege decât a Lui însuşi. El

pe drept Îşi este Sieşi lege.

Dumnezeu este liber, în sensul că este dincolo de

controlul oricui. El nu are superior în faţa căruia să

răspundă. În mod cert noi, creaturile Lui, nu avem niciun

drept să ne contrazicem cu El, ca şi cum am fi mai

grozavi decât El. „Nimeni nu poate sta împotriva mâniei

Lui, nici să-i zică : «Ce faci»” (Dan. 4:35).

Dumnezeu este liber în ce priveşte irezistibilitatea.

El posedă atât puterea, cât şi dreptul asupra tuturor

lucrurilor. El spune: „Când Eu lucrez, cine se poate

împotrivi” (Is. 43:13). Nicio mână sau mulţime de mâini

nu poate opri mâna Lui. Hotărârile Lui sunt certe.

Deşi stăpânirea lui Dumnezeu este absolută, ea

nu este tiranică. El nu acţionează nesăbuit, arbitrar, sau

capricios. Suveranitatea Lui nu acţionează independent

&256


de celelalte perfecţiuni ale Lui. Mai degrabă, ea este

cârmuită de înţelepciune, neprihănire şi bunătate. Ceea ce

ni se pare nouă ca un act pur suveran, se poate să aibă la

baza lui un adânc de înţelepciune, pe care noi nu-l putem

vedea. Este imposibil ca Dumnezeu să acţioneze într-un

mod nedrept sau lipsit de înţelepciune, pentru că Domnul

„este drept în toate căile Sale, şi sfânt în toate lucrările

Lui” (Ps. 145:17). Suveranitatea Lui nu-I neagă neprihănirea.

Tot astfel, suveranitatea Lui este inseparabilă de

bunătatea Sa. După cum a nu-l pedepsi pe păcătos ar

însemna o negare a dreptăţii Lui, tot aşa chinuirea unei

persoane nevinovate ar însemna o negare a bunătăţii Lui.

Tronul Său împărătesc este şi un scaun al harului (Evr.

4:16). El nu cere o ascultare slugarnică izvorâtă din frică,

ci o ascultare cu bucurie izvorâtă din conştientizarea

bunătăţii Lui.

Stăpânirea lui Dumnezeu se întinde asupra

tuturor făpturilor. Întinderea spaţioasă a cerului nu-i

limitează autoritatea. Orice lucru la care El se uită este

sub stăpânirea Lui. Cerul şi îngerii lui sunt sub autoritatea

Lui. Din pricina aceasta El este numit Domnul oştirilor

de sute de ori în Scriptură. „Binecuvântaţi pe Domnul,

toate oştirile Lui, slujitorii Lui care faceţi voia Lui!” (Ps.

103:21). Iadul şi demonii lui sunt sub autoritatea Lui. Ei

au pierdut bunătatea Lui, dar nu pot scăpa de sub

stăpânirea Sa. Un prinţ este domnul făcătorilor de rele la

fel cum este şi supuşilor loiali lui. Dumnezeu foloseşte

răutatea naturală a dracilor pentru scopurile Lui drepte.

„El stăpâneşte pe cel ce se rătăceşte sau rătăceşte pe alţii”

&257


(Iov, 12:16). Mai mult de atât, pământul şi locuitorii lui

sunt sub autoritatea Lui. Lăcustele se mişcă după porunca

Lui. Focul nu poate mistui fără permisiunea Lui. Valurile

se ridică şi se prăbuşesc la porunca Lui.

Suveranitatea lui Dumnezeu se întinde peste

neamul omenesc. El stabileşte hotarele naţiunilor (Fap.

17:26). El în mod special domneşte peste inimile

oamenilor. Epistola către evrei, 12:9, Îl numeşte „Tatăl

duhurilor”. Acordându-i omului facultatea voinţei,

Dumnezeu nu S-a dezbrăcat de atributul suveranităţii.

Omul poate stăpâni trupul altuia, însă nu şi sufletul. Doar

Dumnezeu poate lucra cu uşurinţă în suflet, să-i insufle

obiceiuri care să-l capaciteze să se poarte cu nobleţe. Fără

niciun fel de ajutor, Dumnezeu poate să schimbe voinţa

omului, să-i dea o inimă nouă. „Inima împăratului este ca

un râu de apă în mâna Domnului, pe care-l îndreaptă

încotro vrea” (Prov. 21:1). Dumnezeu poate descuia

conştiinţa, şi aduce mângâiere sau groază, după cum

doreşte. El poate înălţa duhul unui sfânt persecutat în

ciuda prăpădului şi a flăcărilor, şi poate aduce prăpădul şi

flăcările în sufletul unui păcătos prosper pe dinafară.

Stăpânirea lui Dumnezeu este veşnică. „Domnul

este un Împărat veşnic” (Ps. 29:10). „Scaunul Lui de

domnie este din neam în neam” (Plân. 5:19). Nu a existat

nicio întrerupere a stăpânirii Lui.

&258


IV. UNDE EXISTĂ STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU

ŞI CUM SE MANIFESTĂ EA.

Dumnezeu acţionează în mod suveran ca

Legiuitor. El Îşi exercită dreptul de a da legi. „Căci

Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul

nostru, Domnul este Împăratul nostru” (Is. 33:22). Legea

lui este numită „legea împărătească” (Iac. 2:8). O

poruncă implică autoritatea din partea comandatului şi o

obligaţie celui care i se comandă. În sensul strict al

cuvântului, nu poate fi decât o singură persoană care să

nu fie subiect legilor şi care în schimb face legile:

persoana aceea este Dumnezeu. „Căci unul singur este

Dătătorul Legii, Cel care are putere să mântuiască şi să

piardă” (Iac. 4:12). Orice altă autoritate provine din

această Sursă ultimă. „Prin mine împărăţesc voievozii, şi

dau împăraţii porunci drepte” (Prov. 8:15). Dreptul lui

Dumnezeu de a da legi este universal, spre deosebire de

regii pământeşti a căror stăpânire se termină la ocean sau

la graniţa cu o altă naţiune.

Legea lui Dumnezeu este scrisă în inima fiecărui

om (Rom. 2:15). Motivul anumitor legi ale lui Dumnezeu

pare a fi pur şi simplu voia Lui. Deşi legea morală se

bazează pe caracterul şi gloria Lui, există alte legi pentru

care nu vedem niciun motiv atât de clar. De exemplu, porunca

dată lui Adam de a nu mânca dintr-un singur pom

nu s-a bazat pe ceva inferior în acel pom. Ca şi hrană era

la fel de bun precum ceilalţi pomi, însă Dumnezeu l-a

folosit ca pe un semn al suveranităţii Lui şi al supunerii

omului. În plus, chiar maniera în care a dat legea morală

&259


declară stăpânirea Lui: a fost scrisă în piatră cu degetul

Lui, însoţită de prezenţa îngerilor. De asemenea,

Dumnezeu acţionează suveran în obligaţiile Legii Lui,

care ajung până la conştiinţa omului. Nicio altă persoană

în afară de Dumnezeu nu poate lega conştiinţa umană; şi

odată legată, ea nu poate fi dezlegată de niciun om.

Ca suveran Legiuitor, Dumnezeu poate îndepărta

legea tot aşa de liber cum a dat-o. Nu vorbim aici despre

legea Lui morală, a cărei îndepărtare ar însemna negarea

neprihănirii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Dar cu privire la

alte legi voia Lui este mai destinsă. Spre exemplu, El a

inversat legile naturii atunci când a despărţit Marea

Roşie. El a revocat legile ceremoniale, pe care le-a dat lui

Israel, atunci când a sosit Cel pe care Îl prevesteau aceste

legi. Putem vorbi chiar despre anularea legământului

faptelor şi legiferarea legământului harului, fără de care

nimeni din rasa lui Adam nu ar fi binecuvântat. De vreme

ce toate sufletele Îi aparţin, El poate lua o viaţă când şi în

felul în care doreşte. Dacă l-ar fi omorât Avraam pe Isaac

aşa, de capul lui, ar fi fost o crimă, dar Dumnezeu în mod

suveran l-a desemnat pe Avraam ca executor şi, din

pricina aceasta, el nu a ezitat să asculte de poruncă.

Ca Legiuitor suveran, Dumnezeu îi pedepseşte

potrivit voii Lui pe cei ce calcă legea. Acesta este dreptul

Lui ca Judecător. Dacă El nu i-ar pedepsi pe cei ce fac

răul, faptul că a dat legea şi-ar pierde întreaga semnificaţie.

Suveranitatea nu este suţinută fără dreptate.

„Domnul este cunoscut prin judecăţile Lui” (Ps. 9:16).

Atunci când se pare că şi-a pierdut stăpânirea, El o

recuperează prin pedeapsă. Astfel, El i-a pedepsit pe

&260


îngerii căzuţi, precum şi pe Adam, datorită păcatului lor.

El îşi demonstrează stăpânirea prin mijloacele pe care le

foloseşte în pedepsele temporale, fie că sunt broaşte,

armate sau îngeri.

Dumnezeu acţionează într-un mod suveran ca

Proprietar al tuturor lucrurilor. El în mod liber a ales

încă din veşnicie un număr de persoane care să fie

beneficiarii harului Său. „În El am fost aleşi înainte de

întemeierea lumii” (Ef. 1:4). De ce El a scris unele nume

în cartea Sa şi nu le-a scris pe altele Dacă urmărim

întrebarea aceasta cât de departe e posibil, răspunsul este

acela că a făcut aşa după buna plăcere a voii Sale (Ef.

1:5). Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Voi avea milă de

cine vreau să am milă, şi mă voi îndura de cine vreau să

mă îndur” (Rom. 9:15). Dacă motivul rezultat din

suveranitatea lui Dumnezeu nu ne satisface căutarea, nu

poate fi găsit niciun alt motiv. Motivul alegerii lui

Dumnezeu nu poate fi găsit în niciun merit aflat în cei pe

care i-a ales; toţi oamenii provin din acelaşi bulgăre de

lut păcătos în Adam. Cu toţii am fost copii ai mâniei;

n-am meritat decât pedeapsa.

Nici nu se întemeiază alegerea lui Dumnezeu pe

anumite fapte pe care El le-a văzut mai dinainte că le

vom face. Singurele fapte ce pot fi prevăzute într-un

păcătos sunt fapte corupte. El ne-a ales ca să fim sfinţi, nu

pentru că eram deja sfinţi (Ef. 1:4). Faptele noaste bune

sunt roada, nu cauza alegerii lui Dumnezeu. El ne-a

mântuit ca să facem fapte bune, şi a pregătit exact acele

fapte bune mai dinainte (Ef. 2:10). Chiar şi credinţa prin

&261


care L-am apucat pe Cristos ne este dată de către

Dumnezeu (Ef. 2:8). Darul este în mod special pentru cei

aleşi: „...potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit,

1:1). Dacă credinţa văzută mai dinainte de Dumnezeu ar

fi motivul alegerii Lui, atunci Dumnezeu ar fi numit

Alesul nostru, nu noi aleşii Lui. Oamenii nu sunt aleşi

pentru că cred, ei cred pentru că sunt aleşi.

Dacă orice lucru prevăzut ar fi motivul alegerii lui

Dumnezeu, se cuvenea să-i aleagă pe îngeri, de vreme ce

El putea prevedea o slujire mult mai bună din partea lor

decât din partea omului. Însă El a trecut în întregime pe

lângă îngerii căzuţi, şi a trecut şi pe lângă anumiţi oameni

de asemenea. El a fost atât de liber în a acţiona, încât i-ar

fi putut salva pe toţi, sau nu ar fi salvat pe niciunul din ei.

Cei care aduc argumente înpotriva libertăţii lui

Dumnezeu de a alege au o părere redusă despre păcat şi

despre caracterul lui Dumnezeu; Îi oferă mai puţină

suveranitate decât are un artist asupra lemnului sau

pietrei lui. N-ar trebui să ne gândim că alegerea lui

Dumnezeu a fost capricioasă, ci mai degrabă că a fost

întemeiată pe o înţelepciune care trece dincolo de capacitatea

noastră de înţelegere. În final, motivul alegerii lui

Dumnezeu se găsește în El Însuşi.

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu oferă

har acolo unde doreşte. Deşi El este în esenţă bun, totuşi,

El nu este obligat să-şi manifeste întreaga bogăţie a

bunătăţii Lui faţă de fiecare persoană. Dacă ar fi obligat

să arate bunătate, mulţumirile nu I-ar fi datorate Lui. Cine

mulţumeşte soarelui că străluceşte, atunci când el nu ştie

să facă altceva decât să strălucească Din nou, El ar fi

&262


putut oferi mântuirea tuturor oamenilor, dar nu a fost

buna plăcere a voii Sale să facă aşa. Acest lucru nu se

datorează niciunei lipse de putere în El. Este necredinţa

mai mare decât El Nu suflă Duhul acolo unde doreşte

El (Io. 3:8).

Nici faptul că Şi-a oprit harul nu se datorează unei

lipse de bunătate în dreptul unora. La urma urmei, El

deschide mintea celor mai ignoranţi, îi converteşte pe cei

mai păcătoşi şi Se apleacă până la drojdia societăţii.

Dumnezeu nu are niciun fel de datorie mai mare faţă de

omul căzut decât faţă de îngerii căzuţi. Oferirea harului

este pur şi simplu un act al suveranităţii absolute. După

cum faraonul a fost liber să-l elibereze pe paharnic şi să-l

execute pe brutar, Dumnezeu este liber să-l mântuiască

pe Abel, dar nu şi pe Cain, pe Isaac, dar nu şi pe Ismael,

pe Iacov dar nu şi pe Esau. Să presupunem că un împărat

iartă un grup de rebeli, cu condiţia ca ei să plătească o

sumă de bani; dar ei au pierdut banii şi nu mai au nici

măcar un bănuţ. Apoi să presupunem că împăratul, din

pură generozitate, le trimite unora dintre ei banii pe care i

i-a cerut, făcându-i în stare să împlinească cerinţa pe care

le-a pus-o în faţă. Declaraţia lui de iertare a fost un act de

autoritate suverană; crearea condiţilor pentru împlinirea

condiţiei este un act al bunătăţii suverane. La fel este şi

cu Dumnezeu şi păcătoşii.

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu

distribuie mijloacele harului unora, însă nu tuturor. El

trimite o descoperire specială în unele locuri, dar nu peste

tot. El o îndepărtează în grabă din unele locuri, în timp ce

altora li se permite să se bucure de beneficiile ei un timp

&263


îndelungat. Doar linia genealogică a lui Set s-a bucurat de

revelaţie specială înainte de potop. După împrăştierea

neamurilor, doar o singură familie şi naţiune s-a bucurat

de mijloacele harului, şi anume, Avraam şi neamul care a

ieşit din el. Toate celelalte naţiuni au fost lăsate în întuneric,

aproape într-un întuneric total. După Cristos, aceeaşi

naţiune a intrat în obscuritate în ce priveşte Evanghelia,

în timp ce lumina a răsărit peste Neamuri. De ce Horazin

şi Betsaida s-au bucurat de beneficiile care nu au fost

acordate Tirului şi Sidonului, decât dacă nu datorită

alegerii Divine De ce a fost America lăsată în întuneric

pentru o perioadă aşa de lungă, iar acum se bucură de

atâta lumină, dacă nu datorită hotărârii Suverane „Da,

Tată, căci aşa ai găsit Tu cu cale” (Mat. 11:26).

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu

stabileşte influenţa pe care o au mijloacele harului. Nu

toţi cei care aud sunt convertiţi. Unii din cei ce aud

Evanghelia sunt spiritualizaţi, pe când alţii doar

moralizaţi. Uneori, Evanghelia cucereşte mii de oameni;

alteori abia câteva zeci. Uneori secerişul este mare acolo

unde lucrători sunt doar câţiva, iar alteori secerişul este

sărac acolo unde lucrătorii sunt mulţi. Aminteşte-ţi, este

aceeaşi Evanghelie! Care este, atunci, motivul acestei

varietăţi, decât acela ca Dumnezeu să-Şi mărească

dovezile suveranităţii Lui De aceea, să avem gânduri de

adorare faţă de suveranitatea lui Dumnezeu şi să nu

cârtim împotriva ei. Să-i mulţumim cu smerenie pentru

ceea ce am primit şi cu smerenie să-I cerem ceea ce avem

nevoie. A-L avea pe Dumnezeu ca suveran într-o relaţie

&264


de dependenţă înseamnă ca El să ne aibă pe noi, ca o

favoare pe care ne-o face.

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu

unora o măsură mai mare de cunoaştere decât altora. „El

dă înţelepciune celor înţelepţi, şi pricepere celor

pricepuţi” (Dan. 2:21). El l-a înzestrat pe Beţaleel cu

„înţelepciune şi pricepere şi cunoştină pentru tot felul de

lucrări meşteşugite” (Ex. 31:3). Pavel a avut o înţelegere

mai clară decât Petru cu privire la abolirea legii

ceremoniale (Gal. 2). Duhul Sfânt lucrează împărţind

daruri fiecăruia după cum voieşte El (I Cor. 12:11).

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu îi

cheamă pe unii la o slujbă specială în generaţia lor. Deşi

Moise a fost un om deosebit, Aaron a fost rânduit ca mare

preot. Fraţii lui David au fost trecuţi cu vederea atunci

când el a fost uns de către Samuel. Dumnezeu pregăteşte

şi echipează unele vase pentru o lucrare mai publică, iar

pe alţii pentru una mai obscură.

Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu

glorie şi bogăţie cui îi place. Domnul l-a făcut şi pe cel

bogat şi pe cel sărac (Prov. 22:2). Unul are pe cap o

coroană, altul abia dacă are un acoperiş deasupra capului.

În mâna unuia e pus un sceptru, şi un hârleţ în mâna

celuilalt. Iosif a fost liber să-l binecuvânteze pe Beniamin

cu mai multe rânduri de haine decât pe ceilalţi fraţi.

Dumnezeu nu-i face nicio nedreptate cuiva dacă îl lasă

să-şi târască zilele în sărăcie şi ruşine. Potrivit Psalmului

55:19, suntem subiecţii schimbărilor stabilite de

Dumnezeu în viaţa aceasta, în aşa fel ca să ne temem de

El.

&265


Ca Proprietar al tuturor lucrurilor, Dumnezeu

împarte darurile Lui aşa cum voieşte. Pentru că El este

Domnul propriului Său har, tot aşa El domneşte peste

timpurile şi vremurile în care îl arată.

Dumnezeu acţionează într-un mod suveran ca

Guvernator. El dispune de state şi de împărăţii. Daniel a

spus: „El schimbă vremurile şi soroacele, El îi dă jos pe

împăraţi” (2:21). Dumnezeu a făcut ca o săgeată anonimă,

trasă la întâmplare, să găsească spărtura armurii lui

Ahab. Şi, deşi el avea şaptezeci de fii, niciunul nu a trăit

ca să-i urmeze la tron. Dumnezeu a spus cu privire la alt

rege: „Acum am dat toate aceste ţări în mâna lui

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, slujitorul Meu; şi

i-am dat să-i slujească până şi fiarele pământului” (Ier.

27:6). Omul tinde să-şi limiteze gândurile către cauze

secundare şi nu reuşeşte să vadă mâna lui Dumnezeu în

spatele acestor cauze. Dumnezeu este la fel de mult în

controlul tronului din palat ca şi în cazul scăunelului din

casă.

Ca Guvernator, Dumnezeu ridică şi rânduieşte

duhurile oamenilor. Voinţa omului este un principiu finit

şi este supusă Celui care posedă suveranitate infinită

asupra tuturor lucrurilor. Moise a fost salvat tocmai de

către fiica celui ce a jurat să-l distrugă. Dumnezeu a făcut

chiar să fie educat tocmai în casa regelui. Cir n-a ştiut că

Dumnezeu lucrează în el atunci când a decretat

reconstruirea Templului din Ierusalim (Is. 45:4).

Ca Guvernator, Dumnezeu restrânge patimile

oamenilor. Uneori, El face acest lucru în exterior, ca la

&266


Turnul Babel, dar de obicei e o lucrare interioară de

redirecţionare a patimilor atunci când nu există o cauză

exterioară. Astfel, El i-a împiedicat pe canaaniţi să-şi

dorescă ţara lui Israel atunci când erau la Ierusalim şi

celebrau sărbătorile lor anuale (Ex. 34:24). Laban l-a

persecutat pe Iacov căutând să-i facă rău, dar Dumnezeu

i-a spus într-un vis: „Ia seama să nu-i vorbeşti lui Iacov

nici de bine, nici de rău” (Gen. 31:24).

Ca Guvernator, Dumnezeu răstoarnă planurile şi

eforturile oamenilor. Ne este prezentat ca râzând de scopurile

cele mai bune ale omului, schemele şi procedeele

lui (Ps. 2:4). El ia parte la toate sfătuirile secrete ale

oamenilor: „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în

puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă,

să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ier. 10:23). El îl face pe

Haman să fie spânzurat de spânzurătoarea pe care a

ridicat-o pentru Mardoheu, în timp ce pe Mardoheu îl

înalţă în poziţie. Iudeii au crezut că-i vor împiedica pe

romani să vină dacă-l vor răstigni pe Cristos (Io. 11:48),

dar, în loc să se întâmple aşa, fapta lor le-a grăbit

distrugerea sub mâna armatelor romane.

Ca Guvernator, Dumnezeu trimite judecata asupra

oricui vrea El. „Eu ucid, şi tot eu dau viaţă; eu fac rana, şi

tot Eu tămăduiesc” (Deut. 32:39). Nu orice Sodomă este

distrusă de foc din cer. Totuşi, toate armatele Cerului şi

Pământului sunt la dispoziţia Lui şi îşi primesc ordinele

de la El pentru a săvârşi răzbunarea.

Ca Guvernator, Dumnezeu stabileşte fiecărui om

chemarea şi statutul pe care le are în această lume. El

numără firele de păr de pe capul nostru. El ne stabileşte

&267


lucrarea sau ocupaţia în lumea aceasta, cunoscută ca şi

chemarea sau vocaţia noastră.

Ca Guvernator, Dumnezeu stabileşte mijloacele şi

ocaziile convertirii oamenilor. La început, întemniţarea

lui Pavel părea a fi o tragedie. Cu toate acestea, unii din

slujitorii Cezarului vor fi convertiţi prin auzirea

Evangheliei de la acest prizonier. Unii s-au dus să asculte

pe un predicator doar pentru a-şi bate joc de el şi, fiind

treziţi de Dumnezeu, au rămas să se roage. Aceeaşi

predică ce îl trezeşte pe un om, îl poate împietri pe altul.

Ca Guvernator, Dumnezeu dispune de vieţile

oamenilor. El ţine cheile pântecului şi ale morţii. David a

scris: „Zilele mele sunt în mâna Ta” (Ps. 31:15).

Dumnezeu stabileşte lungimi diferite de viaţă şi măsuri

diferite de sănătate potrivit voii Sale suverane.

Dumnezeu acţionează într-un mod suveran ca

Răscumpărător. În lucrarea de răscumpărare, stăpânirea

aceasta este exercitată nu doar asupra omului, ci şi asupra

lui Cristos Fiul. Astfel, Dumnezeu este numit „Capul lui

Cristos” (I Cor. 11:3), nu în termenii esenţei divine, care

este coegală cu Tatăl, nici în termenii naturii Lui umane,

ci în termenii economiei răscumpărării. Întreaga

Evanghelie nu este altceva decât o declaraţie a plăcerii

suverane pe care Dumnezeu şi-o găseşte în Cristos şi în

noi mulţumită Lui.

Dumnezeu în mod suveran a cerut ispăşire pentru

păcatele omului. Dacă nu ar fi cerut niciodată o asemenea

ispăşire, efectiv şi-ar fi pus deoparte întreaga Lui

autoritate. Dar Dumnezeu în mod suveran L-a hotărât pe

&268


Cristos pentru lucrarea de răscumpărare. El este Fiu prin

natura Lui, însă este Mijlocitor prin voia divină. El este

numit „Apostol” (Evr. 3:1), adică, un mesager trimis de

Dumnezeu. El a spus Tatălui: „Vin să fac voia Ta,

Dumnezeule” (Evr. 10:7). După cum Dumnezeu a avut

libertatea de a crea sau de a nu crea, tot aşa a avut

libertatea de a răscumpăra sau de a nu răscumpăra. A fost

un act al suveranităţii Lui de a transfera păcatul asupra lui

Cristos. Doar stăpânitorul suprem al unui ţinut poate

muta sentinţa unei pedepse. Tot aşa, Dumnezeu a adunat

datoriile noastre şi le-a pus în contul lui Cristos, făcându-

L pe El responsabil ca Girant al nostru. Dacă Fiul Şi-ar fi

asumat pur şi simplu întruparea şi ar fi murit, moartea Lui

ar fi fost una fizică şi temporală. Însă Dumnezeu L-a

făcut pe El, Cel care nu cunoştea niciun păcat, să fie

păcat pentru noi (II Cor. 5:21). Dumnezeu L-a izbăvit şi

L-a înălţat (Rom. 3:25; 8:32). De aceea, moartea Lui a

fost suficientă ca să răscumpere pe cei în locul cărora a

suferit. Păcatul nostru imputat Lui, şi neprihănirea Lui

nouă este un act de pură suveranitate. În economia

răscumpărării, Dumnezeu i-a poruncit lui Cristos să fie

Răscumpărătorul; a fost o chestiune de ascultare. Cristos

spune: „Legea Ta este scrisă în inima mea” (Ps. 40:7).

Mai mult, Dumnezeu, în mod suveran, L-a înălţat

pe Cristos după moartea Lui. Dumnezeu I-a dat întreaga

autoritate; L-a făcut să fie cap peste toate lucrurile adunării;

I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume;

I-a încredinţat Lui toată judecata (Mat. 28:28; Ef. 1:22;

Fil. 2:9; Io. 5:22). Astfel, Dumnezeu este suveran peste

tot ceea ce a făcut Cristos ca preot sau ce va face ca rege.

&269


Să aplicăm acum în inimile noastre atributul

aceasta extraordinar.

I. INSTRUCŢIUNI.

Suveranitatea lui Dumnezeu este foarte

dispreţuită de către omul natural. Omul preferă mai

degrabă să fie rob păcatului decât robul lui Dumnezeu.

Aceasta este marea ceartă dintre Dumnezeu şi om: cine

va fi şeful Dacă ar fi fost lăsată în seama omului,

Dumnezeu n-ar domni nici măcar într-un sat din întreaga

lume. Omul păcătos nu poate suporta nici măcar una din

legile autoritative ale lui Dumnezeu. „Ai dispreţuit

sfaturile mele” (Prov. 1:25). A desconsidera suveranitatea

lui Dumnezeu înseamnă a distruge divinitatea Lui, pentru

că El nu poate fi Dumnezeu fără autoritatea Lui.

La modul general, orice păcat este o dispreţuire a

stăpânirii lui Dumnezeu. Orice păcat sfidează legile Lui,

aşadar autoritatea din spatele lor. „Omul firesc… nu se

supune legii lui Dumnezeu” (Rom. 8:7). Am pus voia

noastră mai presus de voia Lui. După cum Satan, la

început, a vrut să iasă de sub stăpânirea lui Dumnezeu şi

să fie egal cu El, l-a ispitit şi pe om cu acelaşi gând: „Veţi

fi ca Dumnezeu” (Gen. 3:5). Renegarea stăpânirii lui

Dumnezeu este limbajul universal al omului: „Să le

rupem legăturile, şi să ne eliberăm de lanţurile lor” (Ps.

2:3). Fiecare om spune în felul lui „Nu-mi pasă ce a spus

Dumnezeu, sunt hotărât să-mi trăiesc viaţa cum vreau

eu”. Chiar şi oameni religioşi uzurpă autoritatea lui

&270


Dumnezeu. De exemplu, la Împărtăşanie, biserica Romei

refuză să dea oamenilor paharul, pe care Cristos le-a

poruncit să-l bea. Şi fac multe asemenea lucruri mărunte,

de parcă Dumnezeu S-a dezbărcat de titlul de Rege al

regilor şi l-a transferat episcopului de Roma. Majoritatea

erorilor comise de om pot fi rezumate ca o negare a

suveranităţii lui Dumnezeu.

În mod specific, omul dispreţuieşte atributul acesta

negându-I lui Dumnezeu drepturile Lui ca Legiuitor,

Proprietar sau Guvernator. Dumnezeu este dispreţuit ca

Legiuitor atunci când omul face legi contrare celor stabilite

de El, sau când caută să lege conştiinţa cuiva, sau

când fac adăugări legilor Lui. Deşi Petru nu a îndrăznit să

stăpânească peste moştenirea Domnului (I Pet. 5:3), cei

care pretind a fi succesorii Lui stăpânesc ca domni,

aducând multe inovaţii pe care Dumnezeu nu le-a poruncit

şi chiar unele contrare învăţăturilor Lui. Legiuitorul

este dispreţuit atunci când omul preferă să asculte de

legile umane mai mult decât de Legea Lui. Asta nu

înseamnă altceva decât că omul se pune mai presus de

Dumnezeu. Atunci când în exterior ascultăm una dintre

poruncile lui Dumnezeu pentru că este susţinută de

autoritatea umană, arătăm mai mult respect faţă de om

decât faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu este dispreţuit ca Proprietar al tuturor

lucrurilor, atunci când oamenii se invidiază. Temelia

acestei emoţii este dezacordul cu Dumnezeu cu privire la

împărţirea pe care o face El bunurilor Lui. Tot aşa este şi

cu păcatul hoţiei sau înşelăciunii: ele sunt comise împotriva

lui Dumnezeu însuşi. Drepturile Lui de proprietate

&271


sunt de asemenea negate atunci când folosim ceea ce

Dumnezeu ne-a dat pentru scopurile noastre egoiste, mai

degrabă decât pentru acele lucruri pe care Dumnezeu ni

le-a descoperit. Trebuie să ne amintim că suntem ispravnici

ai lui Dumnezeu; ceea ce avem, Îi aparţine Lui. Din

această pricină, nu trebuie să poftim, nici să irosim şi nici

să nu dăm celor aflaţi în nevoie. Nu trebuie să folosim

religia ca pe un mijloc de a ne onora pe noi înşine în locul

lui Dumnezeu.

Dumnezeu este dispreţuit ca Guvernator, atunci

când oamenii se închină la idoli, sau adoră orice al

creatură şi nu pe Dumnezeu. Nu contează cât de grozav

este idolul, doar Dumnezeu este vrednic de dragostea

noastră. O femeie este adulteră indiferent dacă concubinul

ei este un prinţ sau un cerşetor. Doar Dumnezeu

este vrednic de afecţiunea şi încrederea noastră. Dar noi

Îl dispreţuim atunci când ne bazăm mai mult pe orice

altceva în loc să ne sprijinim pe El.

Nu reprezintă o încălcare a legii să ai bogăţie şi

slavă, dar atunci când le iubim şi ne încredem în ele mai

mult decât în El, în negăm în sufletele noastre locul Lui

suveran. Nu trebuie niciodată să preferăm autoritatea

lutului mai mult decât autoritatea cerului, nici să slujim

slujitorului în loc să slujim Regelui.

De fiecare dată când ne pierdem răbdarea sau

cârtim sub purtarea de grijă în care suntem, efectiv ne

dorim ca Dumnezeu să nu mai fie pe tronul Lui şi

coroana Lui să fie pusă pe capul nostru. Aceasta este o

copie îngrozitoare a păcatului comis de Adam.

&272


Atunci când oamenii sunt mândri şi îndrăzneţi, şi

vorbesc ca şi cum ar fi dumnezei şi nu oameni, ei resping

guvernarea lui Dumnezeu. Ei spun, „Astăzi sau mâine

vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom

face negustorie şi vom câştiga”. Dar se cuvine ca ei să

realizeze stăpânirea lui Dumnezeu şi să spună: „Dacă va

voi Domnul, vom trăi, şi vom face cutare sau cutare

lucru” (Iac. 4:13,15). Dacă avem un spirit independent cu

voinţă proprie şi insistăm ca nimeni să nu aibă autoritate

asupra noastră, ne răzvrătim împotriva autorităţii lui

Dumnezeu pe care El a delegat-o în relaţiile umane.

Închinarea neglijentă şi superficială reprezintă un

alt mod prin care arătăm dispreţ faţă de Suveranul

universului. Cei care refuză să se încline sunt puţin mai

rău decât cei care se înclină doar pe jumătate. Dumnezeu

a cerut ca partea cea mai bună a turmelor să fie adusă ca

jertfă, şi noi trebuie să-i aduce partea cea mai bună a

închinării noastre din toată inima. Păcatele prin omisiune

arată dispreţ faţă de Guvernatorul nostru, de parcă am fi

liberi să alegem când să ascultăm şi când să punem

deoparte ascultarea.

În final, atunci când pe nedrept judecăm sau îi

blamăm pe alţii, uzurpăm drepturile lui Dumnezeu,

pretinzînd a avea superioritate faţă de lege ca şi când

oamenii ar fi mai mult sub autoritatea noastră decât sub

autoritatea lui Dumnezeu. „Cine vorbeşte de rău pe un

frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea,

sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, atunci nu eşti

împlinitor al legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul

şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască

&273


sau să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele

tău” (Iac. 4:11-12). Fratele nostru nu trebuie să fie

judecat după capriciile noastre, ci de către legea lui

Dumnezeu şi propria lui conştiinţă.

Dumnezeu nu doar că are dreptul de a guverna

lumea, dar El cu adevărat Îşi exercită acest drept. Ar

trebui ca o asemenea calitate să stea nefolosită Este

Dumnezeu asemenea unui monarh leneş care-şi ignoră

împărăţia şi-şi petrece tot timpul prin grădină Ar fi

nedrept din partea lui Dumnezeu să nu-Şi folosească

stăpânirea pentru scopuri drepte.

De vreme ce Dumnezeu este suveran, El nu

poate face nimic greşit. El nu face nimic altceva decât

ceea ce în mod suveran are dreptul să facă. Chiar şi

atunci când ne ia vieţile, El ia doar ceea ce a dat prima

dată. El nu ne este dator nouă. Proprietarul tuturor

lucrurilor are tot dreptul de a se folosi de bunurile Lui

pentru a-şi apăra gloria. Am fost creaţi de El şi pentru El.

„Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile; a lui

fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Rom. 11:36.)

De vreme ce Dumnezeu este suveran, este exclus

în întregime orice merit din partea creaturilor. Exact

acele aptitudini prin care Îi dăm ascultare ne-au fost date

de către El. Capătă slujitorul vreun merit de la stăpânul

lui pentru că se foloseşte de unelte pe care stăpânul i le-a

pus la dispoziţie Orice îi dăm lui Dumnezeu este deja al

Său. Singurul fel prin care El devine dator faţă de noi este

&274


dacă în mod liber Se obligă pe El Însuşi prin propria Lui

promisiune.

De vreme ce Dumnezeu este suveran absolut, toţi

cei care au autoritate pe acest Pământ sunt sub

autoritatea Lui. Stăpânii pământeşti sunt doar locotenenţii

Lui, aflaţi la dispoziţia Sa mai mult decât le sunt

lor propriii lor supuşi. Puterile pământeşti nu reprezintă

mai mult decât o muscă neputincioasă între degetele unui

uriaş. De aici reiese, că cei care domnesc ar trebui să

domnească potrivit voii descoperite a lui Dumnezeu,

dând exemplu de supunere pe care să-l poată urma

supuşii lor. Ei ar trebui să imite dreptatea lui Dumnezeu

în toate lucrurile pe care le administrează. Şi noi ar trebui

să le dăm ascultare atunci când se poartă aşa. Cum putem

spune că suntem prietenii lui Dumnezeu atunci când

suntem duşmanii locotenenţilor Lui Cristos Însuşi nu i-a

fost duşman Cezarului.

II. ÎNCREDINŢĂRI.

Însemnătatea stăpânirii lui Dumnezeu ar trebui să

producă mare frică şi groază în toţi cei care se răzvrătesc

împotriva ei. Aceasta a fost intrarea pentru toate celelalte

păcate. Pomul interzis nu era inferior oricărui alt pom din

grădină, însă a devenit testul ascultării omului. Adam a

mâncat din el într-un mod sfidător. Întrebarea lui

Dumnezeu către el arată autoritatea Lui care a fost dată la

o parte: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi

poruncisem să nu mănânci” (Gen. 3:11).

&275


Stăpânirea lui Dumnezeu nu poate fi dispreţuită

fără ca acest lucru să atragă cea mai mare pedeapsă. El nu

doar că are dreptul de a Se justifica aducând o asemenea

pedeapsă, dar dacă nu ar face aşa, ar fi ca şi cum Şi-ar

dispreţui stăpânirea. Trupul mort al faraonului plutind pe

ape este o mărturie pentru toţi cei care îndrăznesc să pună

sub semnul întrebării suveranitatea lui Dumnezeu şi spun:

„Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui” (Ex. 5:2).

Din pricina acestui atribut dispreţuit, pedeapsa pentru

păcat este inevitabilă. „Ce înfricoşată este măreţia care

înconjoară pe Dumnezeu” (Iov, 37:22). Cine poate fugi

de Dumnezeu Cine poate aduce mângâiere atunci când

Dumnezeu trimite judecata Nu există niciun loc de siguranţă

împotriva suveranităţii Lui. El poate face din orice

parte a creaţiei un instrument al mâniei. Mâna Lui ţine

arme nelimitate. El poate întoarce orice confort împotriva

ta. Pedeapsa Lui este grozavă, dincolo de orice comparaţie

şi orice descriere. Ce prostie să dispreţuieşti un

Suveran atât de puternic!

III. MÂNGÂIERE.

Mulţumiri lui Dumnezeu că există mângâiere care

poate fi extrasă din atributul acesta pentru cei care se

apleacă sub sceptrul Lui. Toate celelalte atribute permit

puţină uşurare dacă nu ar exista acesta. Dragostea Lui

faţă de poporul Său este la fel de mare ca suveranitatea

Lui peste el. Dacă El ne iartă păcatele, cine poate anula

sau schimba lucrurile Cu El siguranţa este deplină: El în

mod sigur va subjuga corupţia poporului Său. El ne

&276


asigură fericirea asigurându-ne sfinţenia. El este mai

mare decât cel mai mare păcat care locuieşte în noi.

Atributul acesta ne îngăduie orice încurajare de a ne

ruga lui Dumnezeu. El are la fel de multă tandreţe pe câtă

autoritate, şi Îi face plăcere rugăciunea de vreme ce ea Îi

recunoaşte stăpânirea. Atributul acesta ne mângâie în

necazurile noastre, pentru că ştim că El le stabileşte în

dreptul nostru. Exercitarea autorităţii Lui atunci când ne

trimite necazuri este cuplată cu exercitarea bunătăţii şi

înţelepciunii Lui. Furtuna care ne-a zdrobit corabia ne va

împinge în portul ceresc.

Atributul acesta ne aduce mângâiere atunci când

lucrarea lui Dumnezeu în lume pare înfrântă. Duşmanii

Lui nu-şi pot scoate cârligul Lui din gură. „Nu există nici

înţelepciune, nici pricepere, nici sfat împotriva

Domnului” (Prov. 21:30). El poate scoate roţile carelor

lui faraon după cum pofteşte. Însuşi Diavolul rămâne

tăcut atunci când Dumnezeu îi dă un ordin suveran. Cât

de adesea a întors Dumnezeu sabia vrăjmaşului împotriva

lui însuşi. Dumnezeu nu poate fi altfel decât victorios!

IV. MEDITARE.

Ar trebui să ne facem un obicei din a ne gândi la

măreţul nostru Rege şi de a-L recunoaşte pe ca Domn şi

pe noi înşine ca pe supuşii Lui. Cunoştinţa aceasta a fost

cerută de Dumnezeu în dreptul lui Cain şi a fost motivul

pentru care El a trimis plăgile asupra Egiptului – „ca să

ştiţi că Eu sunt Domnul” (Ex. 10:2). Dacă vom medita la

acest atribut atunci:

&277


- Îl vom face pe El obiectul încrederii noastre. Doar El

este acela care nu ne va dezamăgi niciodată. Atributul

acesta ar trebui să ne desfacă mâinile de pe orice alt

lucru, ca să Îl putem apuca pe El. Trebuie să ne

încredem doar în Dumnezeu, indiferent de prezenţa

sau absenţa cauzelor secundare;

- Vom fi sârguincioşi în închinare. Atunci când venim

înaintea Lui, întreg comportamentul trupului şi

sufletului nostru ar trebui să reflecte maiestatea şi

autoritatea Celui înaintea Căruia ne închinăm.

„Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui

Dumnezeu” (Ecl. 5:1). Nu ar trebui să auzim vocea lui

Dumnezeu ca şi cum ar fi vocea unui om obişnuit;

- Ne va face să fim caritabili cu ceilalţi. De vreme ce

Dumnezeu ne-a făcut să fim prosperi, cum am putea să

nu-L onorăm cu averea noastră Trebuie să-i facem pe

ceilalţi să fie recipienţii bunăvoinţei noastre. Cât de

grabnic a fost Pavel să adune ajutoare pentru sfinţii

aflaţi în nevoie şi să se asigure că ajung la ei!

- Ne va face să veghem în ispite. Dacă ne amintim de

stăpânirea lui Dumnezeu peste noi, în curând vom

învinge ispita şi o vom face să se retragă;

- Ne va face să răbdăm încercările în mod corect.

Trebuie să le privim ca pe o verificare trimisă din cer

pentru binele nostru. „Nu dispreţui mustrarea Celui

Atotputernic” (Iov, 5:17);

- Ne va face să ne abandonăm lui Dumnezeu în toate.

Nu trebuie să-I cerem niciodată socoteală lui

Dumnezeu, ca şi cum noi am fi judecătorii Lui şi nu

nişte viermi. Iona nu a făcut bine că s-a mâniat. Eli a

&278


vorbit adevărul atunci când a spus: „Domnul este

Acesta, să facă ce va crede” (I Sam. 3:18);

- Ne vom opri curiozităţile deşarte. Domnul nostru a

răspuns curiozităţii lui Petru despre soarta lui Ioan, cu

aceste cuvinte: „Dacă Eu vreau ca el să rămână până

când voi veni, ce-ţi pasă ţie Tu vino după Mine!” (Io.

21:22). Dumnezeu are dreptul să ne descopere şi să ne

ascundă. Noi trebuie să ne îndeplinim îndatoririle, şi

să punem deoparte curiozitatea.

V. ÎNDEMNURI.

Să învăţăm de la acest atribut smerenia. Nu

suntem niciodată smeriţi până când nu avem sentimentul

eminenţei şi al excelenţei lui Dumnezeu. Iov nu a fost

niciodată atât de smerit ca atunci după ce a văzut suveranitatea

lui Dumnezeu. Recunoscându-l pe Dumnezeu ca

„Judecător al întregului Pământ”, Avraam a mărturisit că

el însuşi nu este decât „praf şi cenuşă” (Gen. 18:25, 27).

Ce nebunie din partea creaturii să facă pe grozava asemenea

creatorului. Distanţa dintre Dumnezeu şi om este mai

mare distanţa dintre a fiinţa şi a nu fiinţa. Nu există

niciun loc în care să fim mândri înaintea lui Dumnezeu.

Cu câtă nebăgare de seamă vorbim despre lucrurile pe

care le avem! Dar este ceva cu adevărat al nostru Oare

nu sunt toate – chiar viaţa nostră – date de Dumnezeu

nouă

&279


Să învăţăm mulţumirea şi lauda. „Cântaţi laude

Împăratului nostru, cântaţi laude. Căci Dumnezeu este

Împăratul întregului Pământ: cântaţi-i o cântare înţeleaptă”

(Ps. 47:6-7). Cel care ne-a dat puterea de a lăuda,

El Însuşi este subiectul laudei noastre. El ne-ar fi putut

lovi de perete, aşa cum face olarul cu vasul, şi dacă ar fi

făcut aşa, niciunul dintre noi nu ar fi avut dreptul să-i

chestioneze fapta. Singura noastră întrebare este una de

uimire şi închinare: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el,

şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă” (Ps. 8:4).

Bunătatea Lui este suverană. El este izvorul tuturor

resurselor noastre, şi toată lauda să fie a Lui!

Să promovăm gloria şi onoarea lui Dumnezeu.

Epistola către romani, 11:36, ne explică din nou motivul:

„Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile: a Lui să

fie slava în veci. Amin!” Toate gândurile şi faptele

noastre trebuie să fie îndreptate spre gloria Lui. Întreaga

noastră fiinţă se cuvine să fie consacrată spre slava Lui.

Cel care se face pe sine propriul scop, se face pe sine

propriul suveran. Ne considerăm pe noi mai mult decât

creaturi dacă ne credem prea buni ca să renunţăm la noi

înşine de dragul Creatorului nostru suveran. Dumnezeu

ne va cere socoteală de isprăvnicia noastră. El este un

Suveran prea binevoitor ca să-i neglijeze pe cei care sunt

preocupaţi de gloria Lui. El spune: „Voi cinsti pe cei care

mă cinstesc” (I Sam. 2:30).

Să ne temem şi să-L respectăm pe Dumnezeu

pentru ceea ce este Fiinţa Sa. Orice alt răspuns este

&280


teribil de nepotrivit. „Cine nu se va teme de Tine, Împărate

al popoarelor” (Ier.10:7). Stăpânirea lui Dumnezeu,

luată împreună cu bunătatea stăpânirii Lui, este una dintre

primele scântei care aprind focul religiei adevărate.

Să ne rugăm şi să ne încredem în Dumnezeu.

Rugăciunea model încheie: „A Ta este Împărăţia” (Mat.

6:3). Dacă Dumnezeu nu este suveran, nu trebuie să pierdem

vremea rugându-ne Lui sau încrezându-ne în El şi,

de fapt, s-ar cuveni să ne bazăm pe stăpânirea şi ingeniozitatea

noastră. Un asemenea gând este blasfemiator.

Să ascultăm de Dumnezeu. Aceasta este probabil

cea mai evidentă deducţie din acest atribut. Aşa cum

dreptatea cere teamă, bunătatea cere mulţumire,

credincioşia cere încredere, sinceritatea cere credinţă, tot

aşa suveranitatea cere ascultare. Dacă suveranitatea este

prima noţiune pe care o creatură o are despre Dumnezeu,

cu siguranţă ascultarea se cade să fie prima reacţie în noi.

Orice altceva mai puţin de atât este o contradicţie cu ceea

ce ştim şi profesăm. „De ce-mi ziceţi «Doamne,

Doamne», şi nu faceţi ce spun eu” (Lc. 4:46).

De ce ar trebui să ascultăm de Dumnezeu

- Pentru că ascultarea este singurul răspuns potrivit

pentru El. Întregul aranjament al lucrurilor face

aceasta să fie singurul lucru rezonabil;

- Pentru că este onorabil şi este avantajos pentru noi.

A-L sluji pe El reprezintă o mare onoare. Mai bine să

ne plecăm înaintea unui tron ceresc decât să şedem pe

&281


unul pământesc. De asemenea, este parte din

suveranitatea şi măreţia lui Dumnezeu să răsplătească

orice slujbă făcută pentru El;

- Pentru că Dumnezeu în mod suveran cere ascultare din

partea omului. Imediat ce l-a aşezat pe Adam în

grădină, i-a dat porunci pe care să le asculte. „Domnul

Dumnezeu aluat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului,

ca s-o lucreze şi s-o păzească. Domnul Dumnezeu

a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după

plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul

cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci»” (Gen

2:15-17). Înainte de cele zece porunci, Dumnezeu a

făcut o afirmaţie despre suveranitatea Sa: „Eu sunt

Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara

Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară

de Mine” (Ex. 20:2-3);

- Pentru că orice altă creaţie inferioară ascultă de

Dumnezeu. Marea stă în limitele impuse ei. Stelele

mărşăluiesc în ordinea lor. Leii din groapă Îl ascultă pe

El. Şi nu ar trebui ca făptura făcută după asemănarea

Lui să asculte Să nu pretindem că ascultăm în timp ce

ne purtăm ca nişte rebeli.

Cum ar trebui să ascultăm de Dumnezeu

- Cu respect pentru autoritatea Lui. Dacă un om se

abţine de la beţie doar pentru că este rea pentru

sănătatea lui, el s-a pus pe sine însuşi ca autoritate, şi

nu pe Dumnezeu. Adevărata ascultare are în vedere

autoritatea care a dat porunca;

&282


- Cu ascultarea noastră cea mai bună şi cea mai precisă.

Măreţia Lui o merită şi o cere. Cu cât un om este mai

nobil, cu atât mai grijulii suntem în privinţa serviciului

pe care i-l facem;

- Cu ascultare sinceră venită dinăuntrul nostru. Spre

deosebire de legile umane, legea lui Dumnezeu ajunge

până în inimile noastre. De aceea, ascultarea noastră

este incompletă dacă este lipsită de o inimă sinceră;

- Cu ascultare care este doar faţă de Dumnezeu.

„Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai

Lui să-i slujeşti” (Mat. 4:10). Ascultarea pe care le-o

dăm oamenilor are în vedere în cele din urmă

ascultarea faţă de Dumnezeu. Slujitorii trebuie să

asculte de stăpânii lor „ca de Cristos… făcând din

inimă voia lui Dumnezeu” (Ef. 6:5-6);

- Cu ascultare atotcuprinzătoare. Unele legi date de

oameni nu trebuie să fie respectate (Fap. 4:19; 5:29).

Dar toate legile lui Dumnezeu sunt drepte, şi de aceea

toate trebuie respectate. Nu avem dreptul să alegem pe

care din poruncile Lui le vom respecta;

- Cu o ascultare incontestabilă. Trebuie să dăm dovadă

de o ascultare promptă, asemenea lui Avraam, care nu

a ezitat nici nu s-a sustras de la porunca lui Dumnezeu

de a-l aduce jertfă pe Isaac. Dumnezeu are dreptul

incontestabil de a porunci, iar noi avem datoria

incontestabilă de a-L asculta;

- Cu ascultare plină de bucurie. A face o slujbă cu

invidie înseamnă a-l discredita pe stăpân. Calitatea

stăpânului face ca slujba să fie mai plăcută. Şi cine

este un stăpân aşa de măreţ ca Dumnezeu Să arătăm

&283


lumii că noi slujim unui Stăpân bun. Ar trebui să-I

dăm ascultare nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa

vrem. Ascultarea neintenţionată nu este vrednică de

numele pe care-l poartă;

- Cu o ascultare perpetuă. Atâta vreme cât Dumnezeu

este Dumnezeu, şi atâta vreme cât omul este o

creatură, îi suntem datori cu ascultarea noastră.

Să fim răbdători. Nu se cuvine ca lutul să-şi

piardă răbdarea cu olarul. Este partea care ne revine nouă

să ne supunem cu bucurie voii Lui suverane în toate

lucrurile. Deşi la început răbdarea lui Iov a fost deficitară,

el ne este prezentat ca fiind un exemplu. „Aţi auzit de

răbdarea lui Iov” (Iac. 5:11). După încercările lui, el a

fost excepţional de răbdător, fiind gata să stea în tăcere

deplină şi în supunere înaintea Suveranului său (Iov,

40:4; 42:2). Dacă avem dreptul de a lovi animalele pentru

binele nostru atunci când vrem, doar pentru că ele ne

aparţin, cu cât mai mult are Dumnezeu dreptul de a ne

lovi pentru binele nostru, de vreme ce îi aparţinem Lui

Cât de prostesc din partea noastră să nu ne supunem cu

răbdare lui Dumnezeu! De vreme ce noi nu-L putem supune

pe El, este mai bine pentru noi să ne supunem Lui.

Chiar natura şi esenţa răbdării înseamnă supunere

faţă de suveranitatea lui Dumnezeu. Iov a exemplificat

acest lucru atunci când a spus „Domnul a dat şi Domnul a

luat; binecuvântat fie Numele Domnului” (1:21). A fi

răbdători pentru că nu putem evita lucrul acesta, nu

reprezintă o loialitate răbdătoare. Ea reprezintă răbdarea

unui prizonier care tânjeşte să evadeze. Dar a ne supune

&284


pentru că aşa a făcut Dumnezeu lucrurile, reprezintă un

adevărat har. „Şi dacă mă va ucide, totuşi mă voi încrede

în El

6” (Iov, 13:15). Măreaţa suveranitate a lui Dumnezeu

pretinde din partea creaturilor un respect neîmpărţit.

6

În conformitate cu versiunea în limba engleză folosită de autor. N.

ed.

&285


14

RĂBDAREA LUI DUMNEZEU

Naum a profeţit împotriva cetăţii Ninive. Deşi în

ochii omului judecata lui Dumnezeu asupra capitalei

asiriene întârzia să vină, ea venea fără de îndoială. Doar

răbdarea lui Dumnezeu o făcea să întârzie. „Domnul este

îndelung răbdător, dar de o mare tărie, şi nu lasă nepedepsit

pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi

norii sunt praful picioarelor Lui” (Na. 1:3). Observaţi

legătura dintre puterea lui Dumnezeu şi răbdarea Lui.

Puterea pe care El o are asupra Lui însuşi este cauza pentru

care este încet la mânie. Atunci când Moise a mijlocit

pentru Israel în Numeri, 14:17, el I-a cerut lui Dumnezeu

să fie răbdător, rugându-se, „să se arate puterea Domnului

în mărimea ei”. Dumnezeu are putere asupra Lui Însuşi

să suporte mari jigniri fără o răzbunare imediată. El are o

putere a răbdării la fel cum are o putere a dreptăţii.

Nu trebuie să ne gândim la răbdarea lui Dumnezeu

ca şi cum El ar suferi, aşa cum adesea este adevărat când

e vorba de răbdarea omului. Mai degrabă, răbdarea lui

Dumnezeu este bunăvoinţa lui de a-şi amâna mânia faţă

de făpturile păcătoase. Indiferent cât de mult suferă o

persoană în viaţa aceasta, suferă mai puţin decât merită,

datorită răbdării lui Dumnezeu. Alţi termeni similari în

Scriptură includ „îndelungă-răbdare”, „îngăduinţă”,

„păstrarea tăcerii”. Atributul acesta este unul pe care

&286


Dumnezeu Însuşi l-a proclamat înaintea lui Moise,

spunând „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de

îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi

credincioşie” (Ex. 34:6).

I. NATURA RĂBDĂRII LUI DUMNEZEU.

Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este

diferită de bunătatea şi îndurarea Lui. Îndurarea se

uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe

un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos;

răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona

dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este

întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra

tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor

făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a

face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată.

Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi

numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde

nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerciţiu

al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a

permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat

în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată

răbdarea.

Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe

vreo slăbiciune de-a Lui. Nu înseamnă că El este

incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de

provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui.

&287


El vede şi ia în considerare fiecare păcat, şi El va pune

omului totul sub ochi (Ps. 50:21).

Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de

laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum

adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu

s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea

din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea

trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut.

Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice

moment.

Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra

creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este

deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât

o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control

asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune

„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi

cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine

cucereşte cetăţi” (Prov. 16:32). Dumnezeu are o

asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe

care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argument

mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a

creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare

vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Rom. 9:22).

Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are

decât în mânia Lui.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu e găsită în

moartea lui Cristos. Acest lucru este evident pentru că

&288


Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi.

I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Cristos

nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi

acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod

mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii

temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de

răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre

Cristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte

de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (II

Pet. 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi

amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie

făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în

Cristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât

în Cristos. Venirea lui Cristos a fost motivul răbdării lui

Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de

El este motivul răbdării Lui de acum.

Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu

să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu

pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult

timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea

celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor

din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită

condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, ameninţarea

lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din

fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte

moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui

moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi

moartea lui Adam.

&289


Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu

dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată

unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o

execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu

creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru

răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să

piară (II Pet. 3:9 - şi are o îndelungă răbdare faţă de noi,

adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută

făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui

Cristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu

dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să

aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru

pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt

în stăpânirea Tatălui (Fap. 1:7). Dreptatea are înaintea

întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă

răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie

încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea

lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va

fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe

care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.

II. CUM SE MANIFESTĂ RĂBDAREA LUI

DUMNEZEU.

Ia în considerare câteva exemple generale.

El Şi-a manifestat răbdarea faţă de Adam şi Eva. Ar

fi putut să-i lovească de moarte în momentul în care au

privit ispita într-o lumină pozitivă, pentru că atunci a

început păcatul; faptul că au mâncat din fruct a fost mai

&290


degrabă sfâşitul faptei lor decât începutul ei. În loc să

facă aşa, Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam să trăiască 930

de ani. Faptul că permite rasei umane să continue până în

ziua de azi este o mărturie a răbdării Lui.

El şi-a manifestat răbdarea faţă de Neamuri.

Nelegiuirile lor descrise în Epistola către romani, capitolul

1, sunt suficient de abundente ca să aducă asupra

lor Atotputernica mânie într-o clipă. Totuşi, Dumnezeu

este atât de răbdător încât „nu ţine seama de vremurile de

neştiinţă” (Fap. 17:30). El a închis ochii ca şi când nu i-a

văzut; nu le-a cerut socoteală pentru păcatul lor.

Dumnezeu şi-a manifestat răbdarea faţă de Israel.

Deşi Dumnezeu ştia că sunt un popor încăpăţânat, „El

le-a răbdat purtarea în pustie” (Fap. 13:18). I-a răbdat

timp de aproape o mie cinci sute de ani, din vremea

Exodului până la nimicirea Ierusalimului de către romani.

Să observăm acum câteva modalităţi specifice în

care Dumnezeu îşi manifestă acest atribut:

1. El trimite dinainte avertizări cu privire la judecăţile ce

vor veni. Multe pagini ale Vechiului Testament sunt

pline de aceste avertismente. Cât de mulţi profeţi a trimis

El cu mesajul judecăţii iminente. Enoh şi Noe i-au

anunţat pe oameni înainte de potop. Orice judecată

majoră venită asupra Israelului a fost prevestită, de la

foametea din Egipt, anunţată de Iosif, până la distrugerea

Ierusalimului, vestită de Cristos. Scopul evident

al avertizării a fost ca El să nu-şi reverse mânia.

Înainte de a lovi, El îşi înalţă mâna şi-şi scutură

toiagul, pentru ca omul să vadă şi să se ferească de

&291


lovitură. Prin Iona, Dumnezeu a ameninţat cetatea

Ninive cu nimicirea în aşa fel ca pocăinţa celor din

Ninive să ducă la neîmplinirea profeţiei. El rage ca un

leu, pentru ca omul să-i audă glasul şi să se

adăpostească de mânia Lui.

2. Dumnezeu îşi întârzie atât de mult judecăţile cu care

ameninţă, chiar dacă cei răzvrătiţi nu se pocăiesc. Cât

de adesea „hotărârea împotriva faptelor rele nu este

adusă repede la îndeplinire” (Ecl. 8:11)! În timp ce El

îşi pregăteşte săgeţile, El aşteaptă o ocazie de a le pune

deoparte şi de a le toci vârful. El a spus către Israel:

„Eu nu găsesc nicio plăcere în moartea păcătosului

(Ez. 18:32). El cu răbdare şi-a oprit mânia asupra

Sodomei până când reţinerea ei i-ar fi prejudiciat

dreptatea. El a suportat nelegiuirile amoriţilor timp de

patru sute de ani (Gen. 15:16). El a prelungit judecata

lui Ahab doar pe baza unei umbre de smerenie. A

aşteptat patruzeci de ani ca să se răzbune pe generaţia

care l-a răstignit pe singurul Său Fiu.

3. Atunci când nu mai poate amâna, Dumnezeu îşi duce

la îndeplinire ameninţările fără tragere de inimă, întrun

oarecare sens. „Căci El nu necăjeşte cu plăcere

[literal, din inimă] nici nu mâhneşte bucuros pe copiii

oamenilor” (Plân. 3:33). Profeţiile încărcate cu

ameninţări ale judecăţii sunt numite povara Domnului,

nu doar pentru că ele sunt o povară pentru cei ce le

primesc, dar de asemenea şi pentru Dumnezeu care le

trimite. Cu ocazia potopului observăm acelaşi regret:

„Şi i-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe

pământ, şi s-a mâhnit în inima Lui” (Gen. 6:6). Sau

&292


observaţi cuvintele Lui din Osea, 6:4: „Ce să-ţi fac,

Efraime Ce să-ţi fac, Iudo” Psalmistul explică astfel:

„Îşi opreşte de multe ori mânia, şi nu dă drumul

întregii lui urgii” (78:38), ca şi cum ar fi indecis ce să

facă. Odată ce judecata coboară, ea coboară în etape.

Mai întâi viermele, apoi lăcusta, apoi tăciunele, şi apoi

omida (Ioel, 1:4).

4. Dumnezeu moderează judecăţile atunci când le trimite.

El nu-şi goleşte tolba de săgeţi; El nu-şi deschide

întreaga rezervă. Adesea El îi pedepseşte doar pe

câţiva, făcând din ei exemple, atunci când El i-ar fi putut

pedepsi pe toţi. Ezra s-a rugat: „Tu, Dumnezeule,

nu ne-ai pedepsit după nelegiuirile noastre” (9:13).

Dumnezeu nu a blestemat pământul ca să nu mai

aducă roadă, ci să aducă roadă doar prin truda

obositoare a omului. În pedeapsa noastră, Dumnezeu

ne sprijină.

5. Dumnezeu continuă cu răbare să ne dea mari îndurări

chiar şi după ce i-am provocat mânia. În timp ce omul

continuă în păcat, Dumnezeu continuă să-şi reverse

îndurările exterioare. Israel a cârtit la Marea Roşie,

totuşi Dumnezeu le-a făcut parte acolo de o izbăvire

monumentală.

6. Toate aceste lucruri sunt uimitoare atunci când luăm

în calcul multele noastre provocări îndreptate împotriva

lui Dumnezeu. Să nu subestimăm enormitatea

păcatului nostru. Fiecare dintre ele reprezintă un act de

înaltă trădare faţă de Regele cerului. Dreptatea Lui,

sfinţenia şi omniscienţa Lui, toate strigă după judecată;

dar răbdarea Lui perfectă amână judecata pentru

&293


o vreme. Numărul păcatelor noastre este uluitor,

dincolo de calcule. Câte păcate comite un om de-a

lungul vieţii lui Câte păcate prin omisiune pot fi puse

pe seama lui Câte provocări se ridică spre ceruri de

pe pământ într-o singură zi Observă cât de răbdător a

fost Dumnezeu cu lumea aceasta. Timp de şase mii de

ani, fiecare colţ de pe pământ a avut parte de bogăţiile

bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări. Niciun

păcat nu a fost vreodată ascuns de El; toate sunt

deschise privirii Lui. Cât de măreaţă este răbdarea lui

Dumnezeu! Îngerii ar fi bucuroşi să primească un

ordin de la tronul ceresc să distrugă lumea aceasta rea

dintr-o dată; doar răbdarea lui Dumnezeu le opreşte

furia.

III. DE CE ÎŞI EXERCITĂ DUMNEZEU ATÂT DE

MULTĂ RĂBDARE.

Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu ne arată că este

împăciuitor. El nu Se arată ca implacabil, ci ca reconciliabil.

Răbdarea Lui le arată oamenilor că Îl vor găsi pe

Dumnezeu ca fiindu-le favorabil dacă Îl vor căuta. Faptul

că El nu i-a distrus imediat pe Adam şi Eva, ci i-a răbdat,

i-a demonstrat răbdarea şi i-a dat omului speranţa că ceva

mai bun va veni, deşi acel ceva nu era încă descoperit

foarte clar. Chiar şi păgânii, care au văzut gloria lui

Dumnezeu doar în întinderea cerului (Ps. 19:1), puteau

deduce că Cel care a creat este milostiv, în ciuda tuturor

ofenselor aduse împotriva Lui. „V-a făcut bine, v-a dat

&294


ploi din cer şi timpuri roditoare, şi v-a umplut inimile de

bucurie” (Fap. 14:17). Dumnezeu nu pretinde a fi prietenul

duşmanilor Lui, ci El cu adevărat se arată prietenos,

încurajându-i să se pocăiască, şi le oferă temeiul de a

spera la iertare.

Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu le oferă

oamenilor suficiente oportunităţi ca să se pocăiască.

Exact asta spune El despre Izabela din adunarea din

Tiatira: „I-am dat vreme să se pocăiască de curvia

ei” (Apoc. 2:21). Petru scrie că „îndelunga răbdare a

Domnului nostru este mântuire” (II Pet. 3:15), adică

răbdarea lui Dumnezeu reprezintă o solicitare a omului

participe la mijloacele de mântuire. Petru continuă şi

spune că Pavel, fiind inspirat, a scris aceleaşi lucruri, în

mod evident făcând referire la Romani, 2:4, care spune că

bunătatea Lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă.

Bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu ne iau de mână şi ne

arată încotro să mergem. De vreme ce toţi oamenii prin

natura lor ştiu că păcătoşii merită judecata lui Dumnezeu

(Rom. 1:22), ei nu pot în mod raţional să interpreteze

greşit răbdarea lui Dumnezeu ca pe o aprobare a

păcatului lor. O gândire sănătoasă le spune că faptul că

Dumnezeu este încet la mânie şi bunăvoinţa Lui de a-şi

îndrepta săgeţile judecăţii Lui în altă parte sunt indicii

neîndoielnice ale răbdării divine.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu permite

creşterea omenirii. Fără de răbdare nicio rasă n-ar fi ieşit

din Adam. Onoarea lui Dumnezeu ar fi fost prejudiciată

de vreme ce El „nu a creat [lumea] ca să fie pustie, ci ca

să fie locuită” (Isa. 45:18).

&295


Dumnezeu Îşi exercită răbdarea pentru

continuitatea poporului cu care a făcut legământ. Acesta

este scopul special urmărit de Dumnezeu. El este răbdător

cu omenirea în genere, însă din ea El îi cheamă pe cei

aleşi de El spre mântuire. Ei ies din mulţimea păcătoşilor.

O femeie care este vinovată de o crimă capitală nu este

executată dacă poartă în pântec un copil; dar amânarea

sentinţei este de dragul copilului, şi nu al femeii. La fel,

dacă Dumnezeu l-ar fi omorât pe împăratul Ahaz din

pricina păcatului său, bunul rege Ezechia nu s-ar fi

născut. Dumnezeu a suportat multă vreme răzvrătirea

Israelului, pentru ca prin ei să se nască Mântuitorul

păcătoşilor. De dragul Numelui Său, El Îşi amână mânia.

Asemenea unui căpitan răbdător, Dumnezeu aşteaptă

până când toţi pasagerii lui sunt la bord.

Răbdarea lui Dumnezeu faţă de cei răi este pentru

binele poporului Său. Smulgerea acum a buruienilor ar

dăuna plantelor bune. Dumnezeu ar fi cruţat Sodoma de

dragul a doar o mână de oameni temători de Dumnezeu.

El de asemenea îi foloseşte pe cei răi ca să perfecteze

răbdarea sfinţilor. Indiferent dacă prin răbdarea pe care o

are faţă de cei răi El ne protejează sau ne încearcă, este

spre avantajul nostru.

Prin răbdarea lui Dumnezeu, păcătoşii sunt lăsaţi

fără scuză şi mânia sfântă este justificată şi mai mult. Aşa

după cum înţelepciunea este găsită dreaptă de toţi copiii

ei, tot aşa şi dreptatea este dreaptă faţă de răzvrătiţii

împotriva răbdării. Cum pot oamenii să-L acuze pe

Dumnezeu că le-a făcut vreo nedreptate, când de fapt ei

sunt aceia care i-au respins ofertele De vreme ce

&296


Dumnezeu are dreptul să-l pedepsească pe om după

primul păcat comis, şi totuşi El le rabdă multe păcate, cât

de nescuzabilă este continuarea omului în păcat Astfel,

fiecare păcătos, fără urmă de îndoială, merită mânia lui

Dumnezeu. Dumnezeu este îndelung răbdător aici, pentru

ca dreptatea Lui să fie mai publică în viaţa de dincolo.

În cele din urmă, implicaţiile practice ale acestui

atribut trebuie să fie aplicate în inimile noastre.

I. INSTRUCŢIUNI.

Răbdarea lui Dumnezeu este folosită într-un

mod abuziv. În cele din urmă, fiecare păcătos este

vinovat de un asemenea abuz. Mulţi oameni îl

interpretează greşit, şi-l confundă cu nepăsare sau neglijenţă

din partea lui Dumnezeu. Unii chiar îşi imaginează

că ar fi o consimţire a păcatului lor, făcându-l pe

Dumnezeu complice fărădelegilor lor. Pentru că

Dumnezeu, în răbdarea Lui, păstrează tăcerea, oamenii

consideră că Dumnezeu este ca ei (Ps. 50:21). Oricine

continuă în păcat, abuzează de răbdarea lui Dumnezeu, ca

şi cum Dumnezeu i-ar proteja pentru ca ei să se răzvrătească

împotriva Lui. Cât de mulţi s-au oprit din a păcatui

atunci când au fost sub nuiaua lui Dumnezeu, dar atunci

când, în răbdarea Lui, El îndepărtează nuiaua, ei se întorc

la căile lor de mai înainte! Ei se poartă de parcă

Dumnezeu şi-a reaprovizionat răbdarea pentru ca ei să

păcătuiască şi mai mult. Astfel, răbdarea care ar fi trebuit

să-i înmoaie, îi împietreşte. Faraonul a fost oarecum

&297


înmuiat sub judecată, dar îngheţat iarăşi sub îngăduinţa

lui Dumnezeu. Omul abuzează de atributul acesta când îşi

extrage din el încurajarea de a se adânci şi mai mult în

păcat. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire

hotărârea luată împotriva faptelor rele, de aceea este plină

inima oamenilor de dorinţa să facă rău” (Ecl. 8:11).

Abuzarea acestui atribut este un mare rău. Fiecare

păcat nou este comis împotriva unei măsuri mai mari a

răbdării lui Dumnezeu, făcând ca orice păcat succesiv să

fie mai amarnic şi vrednic de mai multă pedeapsă.

Este periculos să abuzăm de răbdarea lui

Dumnezeu, pentru că răbdarea Lui va avea un sfârşit.

„Duhul Lui nu va rămâne pururea în om” (Gen. 6:3).

Răbdarea Lui se sfârşeşte la sfârşitul vieţii pământeşti a

unui om. Dumnezeu are mânie să pedepsească la fel cum

are răbdare să îndure. Niciunul dintre noi să nu creadă că

Dumnezeu nu are mânie doar pentru că El este încet la

mânie. Deşi răbdarea trece peste dreptate suspendând-o,

dreptatea în cele din urmă va trece deasupra răbdării

reducând-o la tăcere în întregime. Dumnezeu îşi scoate

încet o săgeată din tolbă, totuşi El nimereşte ţinta. Cât de

mult a răbdat El naţiunea lui Israel, dar în cele din urmă

i-a făcut scrum prin puterea romanilor. Cu cât este mai

abuzată răbdarea Lui, cu atât mai grozavă va fi mânia pe

care şi-o va vărsa. În timp ce omul abuzează de atributul

acesta, Dumnezeu Îşi ascute sabia. Cu cât ei păcătuiesc

mai mult, cu atât tăişul este mai ascuţit. Cu cât El se trage

mai în spate ca să-şi pregătească lovitura, cu atât ea va fi

mai puternică. Când, în cele din urmă, vine vremea

judecăţii, ea va fi rapidă şi severă. Ar fi fost mai bine să

&298


suferi mai devreme o pedeapsă, decât să abuzezi de

răbdare şi să-ţi aduni o comoară mai mare de mânie. Unul

din marile chinuri ale iadului va fi să-ţi aminteşti îndelunga

răbdare a lui Dumnezeu şi inexcuzabilul abuz

săvârşit împotriva ei.

Atributul acesta explică motivul pentru care

Dumnezeu îngăduie duşmanilor Lui să Îi asuprească

poporul; doar aşa am putea vedea puterea Lui asupra

Lui Însuşi. El n-ar fi avut un nume aşa de mare prin

izbăvirea de care a făcut parte Israelului în zilele lui

Moise, dacă l-ar fi nimicit pe faraon după prima lui

persecuţie asupra naţiunii.

Atributul acesta explică motivul pentru care

îngăduie Dumnezeu ca păcatul să rămână în cei care

sunt regeneraţi; doar aşa am putea vreodată să-i

cunoaştem răbdarea într-un mod personal. În Cer nu

va mai fi loc pentru atributul acesta, pentru că nu vor mai

exista provocări pentru el. Lumea aceasta este singurul

loc în care poate apărea răbdarea. În lumea de dincolo, ea

va rămâne închisă în Divinitate.

II. MÂNGÂIERE.

Răbdarea lui Dumnezeu are o însemnătate

deosebită pentru credincioşi. Tatăl nostru ceresc este un

Dumnezeu al răbdării şi al mângâierii” (Rom. 15:5).

Prima exprimare a mângâierii faţă de Noe, după ce a ieşit

&299


din arcă, a fost asigurarea răbdării lui Dumnezeu, că nu

va mai nimici lumea prin potop (Gen. 9:11). De vreme ce

lumea nu s-a îmbunătăţit deloc, este evident că

manifestarea răbdării lui Dumnezeu faţă de noua lume

este mai mare decât cea arătată în lumea veche.

De ce este răbdarea lui Dumnezeu o mângâiere faţă

de credincioşi

- Pentru că demonstrează harul Lui faţă de poporul Său.

Dacă El este răbdător faţă de cei care nu se vor pocăi,

nici nu vor crede, cu cât mai mult este El răbdător faţă

de cei care vor folosi răbdarea Lui pentru scopul ei

revelat – să fie conduşi la pocăinţă;

- Pentru că ea creează contextul încrederii în promisiunile

Lui. Dacă provocările oamenilor se întâlnesc

cu lipsa de dorinţă din partea lui Dumnezeu de a le

pedepsi, credinţa în El se întâlneşte cu cele mai alese

îmbrăţişări din partea Lui;

- Pentru că există mângâiere în slăbiciuni. Dacă

Dumnezeu ar trage la răspundere sfinţii pentru orice

păcat pe care-l comit, ce s-ar alege de noi N-am putea

nici măcar să ducem o rugăciune până la capăt. Dar

Dumnezeu este un Tată răbdător şi ne cruţă „aşa cum

are milă un om de fiul său care-i slujeşte” (Mal. 3:17).

Câtă răbdare are El cu închinarea şi slujirea noastră

imperfectă faţă de El!

&300


III. ÎNDEMNURI.

Să medităm adesea la răbdarea lui Dumnezeu.

Cum am putea să nu observăm acest atribut, când el este

prezent în fiecare bucată de pâine şi fiecare suflare pe care

o avem Nimic nu-i face mai multă plăcere Diavolului

decât să deformeze atributul acesta în minţile noastre.

Dar meditarea la această perfecţiune excelentă:

- Îl va face pe Dumnezeu mai plăcut nouă. Din anumite

puncte de vedere, atributul acesta este mai măreţ decât

bunătatea Lui, care este faţă de întreaga creaţie.

Răbdarea are a face cu făpturile păcătoase;

- Va face ca pocăinţa noastră să fie mai frecventă şi mai

serioasă. Realizând că am păcătuit împotriva unui

Dumnezeu atât de blând, ar trebui să ni se facă ruşine

în faţa Lui. Faptul că încă existăm nu reprezintă o mărturie

a micimii păcatelor noastre, ci a mărimii răbdării

Lui. Oh, om nenorocit ce sunt, să abuzez de îndelunga

răbdare a lui Dumnezeu ca să-L ofensez! Oh, răbdare

infinită, care foloseşti puterea Lui pentru a mă susţine,

putere care ar fi putut fi folosită ca să mă pedepsească!

- Ne va face să nu putem suferi injuriile aduse de alţii

lui Dumnezeu. Orice om care suferă în răbdare atrage

mila oamenilor. Atunci când vedem răbdarea lui

Dumnezeu desconsiderată de oameni, aceasta ar trebui

să ne facă să apărăm cauza lui Dumnezeu;

- Ne va face să fim răbdători sub mâna pedepsitoare a

lui Dumnezeu. Dacă am şti cât de mult ne cruţă, am fi

&301


mulţumitori în încercările noastre mai degrabă decât

să ne plângem.

Să admirăm şi să fim uimiţi de răbdarea Lui, şi

să-L binecuvântăm pentru ea. Dacă am fi furat de la

vecinul nostru, şi-ar fi oprit el răzbunarea, doar dacă n-ar

fi fost prea slab ca să o pună în aplicare Am făcut mai

rău de atât împotriva lui Dumnezeu şi, totuşi, sabia Lui

rămâne în teacă. Cu siguranţă, în Cer, o mare parte din

imnurile noastre vor fi pentru a-L lăuda pe Dumnezeu

pentru răbdarea pe care a arăta-o faţă de noi înainte de a

ne chema la Cristos, şi de a ne ţine în viaţă în ciuda

nenumăratelor insulte aduse împotriva Lui. Doar atunci

când, de la o distanţă sigură, vedem Iadul pe care îl

merităm, vom recunoaşte cât de mult Îi datorăm lui

Dumnezeu. Împreună cu Pavel, să ne vedem pe noi înşine

ca pe cei faţă de care Dumnezeu şi-a arătat toată

îndelunga Lui răbdare (1Tim. 1:16).

Pentru a ne înălţa gândurile cu privire la acest

atribut, să observăm următoarele:

- Numărul păcatelor noastre. Fiecare moment pe care-l

trăim reprezintă un moment de păcat din partea

noastră, şi de răbdare din partea lui Dumnezeu. Să ne

gândim la efectul pe care un singur păcat l-a avut

asupra lui Adam, sau Moise, sau Anania şi Safira.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că lucrează cu

răbdare cu noi!

&302


- Ce făpturi decăzute suntem noi. Să stăm în uimire

înaintea Dumnezeului care S-a coborât şi a aşteptat

după noi, nişte viermi ai pământului;

- Cât de măreţ şi sfânt este Cel care are răbdare cu noi.

Un moment de răbdare din partea Lui transcende toată

răbdarea tuturor făpturilor combinată de-a lungul

timpului.

- Cât de mult a fost El răbdător până acum. Un om care

îşi aşteaptă execuţia consideră un privilegiu să aibă

parte de o suspendare a sentinţei de treizeci de zile,

dar Dumnezeu a oferit multora o suspendare de treizeci

de ani sau chiar mai mult, în ciuda multor ofense

mult mai mari. Cei condamnaţi în iad ar considera o

mare bunătate să aibă doar o zi de răgaz ca pe o

oportunitate în care să se pocăiască;

- Cu cât mai multă răbdare ţi-a arătat Dumnezeu ţie faţă

de alţii. Cât de mulţi în jurul tău au căzut morţi, şi

totuşi tu rămâi în viaţă până în ziua de azi! Au fost

fărădelegile tale mai mici decât ale lor Sau este

Dumnezeu mai răbdător faţă de tine Dacă Dumnezeu

ar pune capăt vieţii tale pământeşti înainte ca să-ţi faci

provizii pentru viaţa veşnică, cât de deplorabilă ar fi

starea ta! Fie ca cei care au avut în trecut o viaţă mai

întunecată să ia în considerare următoarele: Dumnezeu

te putea lovi de moarte când erai în braţele unei

prostituate. Şi vei obosi vreodată în a-L lăuda pe El

pentru răbdarea Lui deosebit de mare

Să nu ne luăm prea multe libertăţi vizavi de

răbdarea lui Dumnezeu. Păcătoşii trebuie să înţeleagă

&303


că deşi sunt sub răbdarea lui Dumnezeu, ei sunt de

asemenea şi sub mânia Lui. „Dumnezeu se mânie pe cei

răi în fiecare zi” (Ps. 7:11). Nu continua să iroseşti

preţioasele oportunităţi pe care Dumnezeu ţi le dă în

prezent pentru ca să te întorci de la păcatele tale la El.

Aminteşte-ţi, iadul e plin de oameni care s-au bucurat de

răbdarea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie să ai parte de

mai mult decât de răbdarea Lui. Răbdarea Sa spune că El

este împăciuitor, însă nu spune că este împăcat.

Dumnezeul împăcat este doar privilegiul celor care cu

adevărat se pocăiesc de păcat şi, spre mântuirea lor, cred

în Domnul Isus Cristos.

Să imităm acest atribut al lui Dumnezeu şi să

fim răbdători cu ceilalţi. Cât de diferit de Dumnezeu

este omul care se grăbeşte! Atunci când Dumnezeu este

răbdător faţă de multele noastre jigniri, cum putem noi să

ne grăbim să ne răzbunăm pe alţii pentru o mică ofensă

În contextul facerii de bine faţă de duşmanii noştri ne-a

învăţat Domnul nostru să fim ca Dumnezeu. „Voi fiţi, dar,

desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este

desăvârşit” (Mat. 5:48). Să dăm dovadă, deci, de

stăpânire asupra propriilor noastre duhuri şi să fim înceţi

la mânie.

&304


Cuprins

Cuvânt înainte …………………………………………..3

Prefaţă …………………………………………………..4

1. Existenţa lui Dumnezeu …………………………….6

2. Ateismul practic ……………………………………22

3. Dumnezeu este duh ………………………………..41

4. Închinarea duhovnicească …………………………52

5. Veşnicia lui Dumnezeu ……………………………72

6. Imuabilitatea lui Dumnezeu ………………………86

7. Omniprezenţa lui Dumnezeu .……………………102

8. Cunoştinţa lui Dumnezeu ..………………………116

9. Înţelepciunea lui Dumnezeu ..……………………140

10. Puterea lui Dumnezeu ……………………………164

11. Sfinţenia lui Dumnezeu .…………………………185

12. Bunătatea lui Dumnezeu …………………………215

13. Stăpânirea lui Dumnezeu …………………………251

14. Răbdarea lui Dumnezeu .…………………………286

&305


În curând la Editura Gratia Dei:

De la Babilon la Roma de Alexander Hislop

Baptiștii non-protestanți de William Bekgaard

Schiță de teologie sistematică de Tom Ross

Similar magazines