PARINTELE GHEORGHE CALCIU PROPUNERE DE CANONIZARE

miscarea.net

PARINTELE GHEORGHE CALCIU PROPUNERE DE CANONIZARE

PARINTELE GHEORGHE CALCIU

PROPUNERE DE CANONIZARE


DOSAR DE CANONIZARE AL PĂRINTELUI

GHEORGHE CALCIU


I. VIAȚA SFÎNTĂ, FĂRĂ PRIHANĂ, ÎNSOȚITĂ DE FAPTELE MILEI TRUPEȘTI

SAU SUFLETEȘTI, CEA MAI ÎNALTĂ TRĂIRE MORALĂ ȘI RELIGIOASĂ

Părintele Gheorghe Calciu s-a născut în 1925, la Mahmudia, în Deltă,

din părinți țărani, cel mai mic din cei 11 copii ai familiei. Își va aminti mai

tîrziu satul ca pe un paradis, natural și sufletesc, în care se trăia în frățietate

cu natura, cu viețuitoarele, cu oamenii. În bună înțelegere cu cei de alte

confesiuni, creștinii ortodocși din sat țineau cu sfințenie la credința și

tradițiile lor, iar mama Părintelui, după cum o evocă fiul său, vorbea cu

Dumnezeu simplu, ca și cu un prieten, și i-a inculcat o adîncă și statornică

credință în Dumnezeu. Bunicul lui era cîntăreț la biserică, la fel verii, iar el

cînta la strană; preotul îi socotea ca pe niște susținători ai bisericii. Despre

mama sa, Părintele a scris că ”a trăit o viață de adevărată sfîntă laică. (…)

dacă pun în balanță tot ce am învățat la Teologie și ce am învățat de la ea,

cred că mai mult am învățat de la mama.”

A frecventat liceul ”Spiru Haret” din Tulcea, în care religia se făcea

foarte serios și nu se putea lipsi duminica de la slujbă.

Prin 1940 a intrat în Frățiile de Cruce, unde a învățat onestitatea,

corectitudinea, abnegația, hărnicia, responsabilitatea, chibzuința, rugăciunea,

ajutorarea celor slabi sau bătrîni, înfrînarea, eliminarea sentimentului de frică,

generozitatea, spiritul de sacrificiu, asumarea martiriului. Ca frați de cruce,

elevii aveau îndatorirea să meargă în fiecare zi la biserică.

După liceu, a mers la Facultatea de Medicină din București, pentru că

idealul în Frățiile de Cruce era ca fiecare să facă ceva pentru popor. Ca

student, s-a întărit în credință și a încercat să urmeze o linie de rugăciune mai

adîncă și de jertfă pentru aproapele. La Facultate, sub influența profesorului

Paulescu, era o atitudine de responsabilitate și de încredere în puterea lui

Dumnezeu. Și toți sperau să se termine cu comunismul. După doi ani de

studenție a fost arestat, pe 21 mai 1948, pentru că a adăpostit la cămin pe un

prieten de liceu, șef al Frățiilor de Cruce din Tulcea. Acuzat, el și alți

studenți, de activitate împotriva siguranței statului, a stat închis la Securitate

pînă la proces, în toamnă, cînd a primit opt ani de temniță grea și a fost trimis

la Pitești.

Atunci nu și-a putut explica suferința pe care, nevinovat și nevinovați

fiind, trebuia(u) să o îndure, ci a socotit că așa era voia lui Dumnezeu cu el și

cu ceilalți.

La Pitești, cel puțin 80-90% erau legionari. ”Viața noastră în

închisoare a fost foarte curată, poate mai curată decît afară. (…) duhul nostru

s-a întărit în credință”, spune Părintele Calciu; aveau chiar program de

rugăciune, activități intelectuale – pînă la reeducare. Se învăța Evanghelia pe

de rost, s-a organizat rugăciunea continuă. Erau toți foarte impresionați de

sfințenia lui

2


Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide, a lui Costache Oprișan, a lui Gheorghe

Jimboiu, a Maicii Mihaela, martiri ai Bisericii, pentru a căror necanonizare,

spune la bătrînețe Părintele Calciu, ”ierarhia va răspunde în fața lui

Dumnezeu!”

Părintele Gheorghe Calciu și alții au supraviețuit foamei, frigului,

torturilor, teroarei, prin credință, fiindcă, spune el, ”în închisoare, fără

Dumnezeu, fără rugăciune și fără iertare nu puteai să supraviețuiești.”

În 1949, de Crăciun, la Pitești a început reeducarea. De teroare, de

foame, de bătăi sălbatice, nici nu mai putea să se roage și a început să-l

bîntuie gîndul sinuciderii. ”Pe urmă, spune Părintele, a fost numai întuneric.

O perioadă de întuneric mare!”, fiindcă ”toată reeducarea a fost o lucrare

satanică!” ”Oricum, tortura era așa de mare, încît inima noastră s-a golit.

Sufletul nostru a murit, sau cel puțin a amorțit. Și asta a fost căderea noastră.

De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare

nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decît să

trecem prin ceea ce treceam atunci.” Și îndepărtarea aceasta de Dumnezeu a

durat vreo doi ani.

Ținta teroarei de la Pitești a fost sufletul încarceraților. S-a voit

uciderea sufletului, demonizarea oamenilor, transformarea lor în sclavi

idiotizați. ”Singura noastră salvare a fost rugăciunea.” ”Eu știu că am căzut.

Dar (…) Dumnezeu m-a ridicat.” ”Treptat-treptat ne-am refăcut. Și, fără

îndoială, spun eu, că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.” ”Dumnezeu a

îngăduit căderea ca să ne arate cît sîntem de slabi și să ieșim mai buni.” ”Noi

am fost țapul (…). S-a pus pe noi mîna țării acesteia, ca să plătim pentru tot

poporul.” La Pitești, spune Părintele, ”a fost lucrarea diavolului. A fost un

război între bine și rău.” Dar, continuă Sfinția sa, ”ultima bătălie n-a fost la

Pitești. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci cînd am scăpat de Pitești.

Și, pentru cei mai mulți, în inima celor mai mulți, ultima bătălie a fost

cîștigată de Dumnezeu”, iar el a ieșit din ea îmbogățit duhovnicește.

Aici a fost bătut, de nu mai știa literele, nici Tatăl Nostru. Nu mai avea

și nu mai aveau instinct de conservare. Cea mai mare bucurie a sa și a

celolalți ar fi fost să moară. Această situație de demoralizare și de lipsă de

rugăciune a ținut doi ani. Intrat în închisoare la 22 de ani, a trăit într-o

continuă teroare. ”Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se

spulberase. Nu mai rămînea decît nădejdea în Dumnezeu.”

Și-a revenit cu greu din cădere, dar mai înainte a fost dus la Gherla,

unde a stat mai bine de un an. Schimbarea, ridicarea totală s-a petrecut cînd

s-a înscenat procesul reeducării, dîndu-se vina pe legionari. Atunci, Părintele

a spus nu. Și atunci a fost momentul de har pe care, dacă l-ar fi pierdut,

pierea definitiv. Dar l-a păstrat. Și nu și-a mai permis nici un moment de

îndoială. Și, ca să reziste acele 7-8 luni cît a durat ancheta, s-a rugat continuu,

zi și noapte. Și a ieșit întărit sufletește.

În iulie 1958 a ajuns la Jilava, la secția specială, Casimca. Casimca era

o închisoare la 7 metri sub pămînt, o secție de exterminare, într-o hrubă

3


strîmtă, fără lumină, fără aer. A stat în celulă cu Costache Oprișan, ”un

adevărat sfînt” pentru Părintele, o ”inteligență genială”, un om care

”răspîndea lumină în jurul lui ca sfinții”, care ”trăia într-o rugăciune

permanentă”. Fiind în ultimul hal de ftizie, Părintele Calciu l-a spălat, l-a

hrănit, l-a îngrijit pînă a murit. Acolo a întreprins cea mai uluitoare încercare

de a salva un om: tăindu-și o venă, a adunat sîngele în gamelă, ca să ofere

hematiile prietenului, ca să nu moară, și acest lucru în condițiile de

subnutriție extrem de severă din acea hrubă a morții. Gestul a părut nebunesc

și tovarășilor de celulă, dar Părintele trăia și acționa după comandamente

morale și religioase absolute, cu un curaj și cu o încredere în iubire absolute.

Și acolo, la Jilava, nu s-a mai îndoit și n-a mai șovăit, ca să nu se

prăbușească – întrucît era slab – , să nu se piardă, să nu înnebunească. După

infernul căderii, simțea raiul recuperării, lua bătaie pentru Oprișan, dar nu-l

mai durea. Părintele spunea că Oprișan, prin sfințenia lui mută, i-a unit și i-a

salvat de la moarte. Și că la Casimcă a simțit din plin prezența lui Dumnezeu.

A stat acolo trei ani.

De la Casimcă a fost trimis la Aiud, unde a rămas pînă la eliberare, în

1963. Acolo a stat aproape tot timpul numai la Zarcă, cu Părintele Tudor

Beju, Părintele Grebenea, profesorul George Manu. Părintele Beju, care avea

și împărtășanie ascunsă în cămașă, avea curajul să slujească Liturghia în

celulă. Despre aceste zile, scrie Părintele Calciu: ”Închisoarea este ca un

purgatoriu (…) care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual.

Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decît am

fost în închisoare! (…) Dacă aveai în celulă (…) un Gafencu sau un Oprișan,

sau dacă aveai un preot, se instala o atmosferă sacră și vorbeam cu

Dumnezeu mai mult și simțeam prezența lui Dumnezeu mai mult decît

acum.”

După 15 ani de temniță este eliberat și i se fixează domiciliu

obligatoriu în Bărăgan, la Viișoara, într-o casă părăginită. L-au ajutat s-o

refacă și i-au dat lucruri de trebuință și de mîncare părintele Constantin Sîrbu

și oamenii din sat. A lucrat la ferma de stat, ca să se întrețină. După Bărăgan,

a mers acasă, la Mahmudia, apoi la București, unde a făcut Facultatea de

Franceză, dar era nefericit, pentru că în închisoare făgăduise lui Dumnezeu

că, dacă scapă, se face preot, numai că nu putea să intre la Teologie, fiindcă

fusese deținut. Dar Patriarhul Iustinian l-a ajutat să se facă admis și s-o

absolve. După licență a fost preoțit și și-a început activitatea de preotprofesor

la Seminarul Teologic din București.

Seminariile erau supravegheate să nu se abată de la linia partidului, dar

între Părintele Calciu și elevi s-a stabilit o legătură extraordinară. Elevii îl

simțeau aproape de ei și veneau la el în toate împrejurările.

La cutremurul din 1977, doi elevi din Seminar fuseseră prinși sub

dărîmături și nimeni nu avea curajul să meargă să-i scoată. Alertat la telefon

de un elev, Părintele a plecat de acasă pe jos, vreo 7 km. A ajuns spre ziuă.

Cu mîinile însîngerate, a luptat jumătate de zi cu molozul și scîndurile, pînă a

4


ajuns la ei. Plîngea și el, plîngeau și ceilalți elevi de durere și bucurie că au

fost salvați și că între ei s-a născut și s-a lămurit în focul jertfei o asemenea

iubire.

Cînd făcea excursii, cîntau în tren sau în autobuz cîntece bisericești,

antrenînd și pe ceilalți călători. La Seminar a organizat un grup de rugăciune

și de comentare a Bibliei, care a atras tot mai mulți tineri. Între timp, regimul

comunist a început dărîmarea bisericilor. Și atunci a inițiat, în Postul Mare,

cele Șapte predici. Înainte de asta s-a rugat mult, pentru că ceea ce avea de

gînd să facă era foarte primejdios. Și în același timp voia să ajungă la inima

elevilor și tinerilor și să-i scoată din rutină, să le insufle o credință vie.

Departamentul Cultelor, Securitatea, colegii s-au speriat. A fost

amenințat de mai multe ori, el și familia, dar n-a renunțat. S-a cerut

consiliului profesoral să-l excludă din învățămînt. Elevii au fost și ei

amenințați și terorizați și li s-a interzis să participe și să dețină foi cu

predicile. La al patrulea Cuvînt, s-a încuiat ușa bisericii. Le-a vorbit din

pridvor. La al cincilea Cuvînt s-au închis și porțile, dar studenții au sărit peste

ziduri, iar cei din Seminar, încuiați în dormitoare, au sărit pe ferestre.

Părintele Calciu îndrăznea să acuze regimul că împiedică libertatea

oamenilor, le lezează demnitatea și îi oprește de la cunoaștere. La al șaptelea

Cuvînt au deschis porțile și ușa și a predicat din nou în biserică.

Elevii s-au solidarizat cu profesorul lor, hotărînd că vor merge cu el la

închisoare, dacă-l vor aresta. A venit vacanța și au început amenințările cu

moartea asupra lui și a familiei. S-a terminat vacanța și, cînd să înceapă al

optulea Cuvînt, a fost alungat din școală. Episcopul nu l-a sprijinit și nimeni

din ierarhie. Știa că va fi arestat. Între timp era strict supravegheat de

Securitate. După arestare, a fost dus la Securitate și i-au spus că e condamnat

la moarte.

La repetatele anchete foarte dure, intenționînd și să-l înnebunească și

demoralizeze, a început să spună rugăciunea inimii și să tacă. Și n-a mai

simțit nici foamea, nici oboseala, nici setea, nici nevoia de toaletă, nici

durerea, nici somnul, datorită harului lui Dumnezeu. Apoi a urmat procesul.

Dar cum deja se tipăriseră predicile și în străinătate și începuseră protestele,

i s-au dat zece ani și a fost trimis la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici și-a

făcut program de rugăciune intensă și de post. Îndemnat stăruitor și din afara

țării să ceară grațiere, Părintele a refuzat, pentru că ar fi însemnat că se

consideră vinovat.

De la Jilava a fost dus la Aiud. Se făceau intervenții internaționale

pentru el, dar administrația închisorii se străduia să-l extermine prin frig,

foame, teroare, izolare. Și, în acele condiții de înfometare, miercurea și

vinerea ținea post negru.

În închisoare a slujit Sfînta Liturghie în fiecare duminică, cu toate

insultele și grosolăniile și amenințările. Și s-a rugat tot timpul, chiar și cînd

intrau gardienii în celulă. Cel mai intens se ruga în anchete. Iar cel mai greu a

suportat izolarea și să vadă chinurile altui om.

5


În mai 1981, Părintele Calciu a făcut cea mai lungă grevă a foamei din

întreaga detenție, 26 de zile, cerînd pentru soție și copil dreptul de a emigra în

Occident. Era hotărît să moară. Aceasta dovedește un lucru cutremurător: că

Părintele și-a sacrificat nu numai viața sa, n-a suferit doar chinurile sale, ci, în

lupta pentru Biserică și pentru neamul românesc, și-a sacrificat ceea ce iubea

mai mult decît pe sine și pe cei pentru care suferea mult mai mult decît pentru

sine însuși.

După eliberarea, care a avut loc pe 20 august 1984, a fost caterisit și

urmărit, păzit și supravegheat continuu de Securitate. ”Dar n-am putut nici în

cele mai dureroase gînduri ale mele să-mi imaginez că, abia scăpat din

închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv și fără

a ține cont de cel mai elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul

meu va mai suferi o lovitură inumană, dată de chiar ierarhia Bisericii

Ortodoxe Române, de frații mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un

decret de caterisire, de harul preoției…”

Expulzat din țară în 1985, în Statele Unite, la un an după eliberare, n-ar

fi plecat, dar familia sa nu mai putea suporta teroarea la care era supusă. A

locuit întîi la niște prieteni, apoi la mănăstirea ”Schimbarea la Față”, iar la

sfîrșitul anului 1985, s-au mutat la Cleveland, în casa parohială a comunității

românești, unde au rămas patru ani.

În această perioadă au dus-o greu din punct de vedere material.

Părintele a lucrat ca preot misionar în cadrul Episcopiei ”Vatra Românească”,

a slujit și a predicat în numeroase biserici din America. Mai tîrziu, a călătorit

și în Europa, conferențiind, acordînd interviuri și scriind numeroase articole

în presa occidentală. A dus o viață de osteneală și smerenie, lucrînd ca zidar

și tîmplar și locuind pe la cei care-l angajau, văzîndu-ți familia la două-trei

săptămîni. A lucrat din greu în construcții, cărînd în spate saci de ciment, ca

un biet salahor. Această situație a durat patru ani.

În 1988 s-a mutat cu familia la Washington, aici Părintele continuînduși

activitatea misionară, dar și munca în construcții, preluînd și parohia

”Sfînta Cruce” de aici, căreia a reușit să-i plătească datoriile și s-o

organizeze.

Statul american i-a acordat Părintelui cetățenia de onoare, dar nici un

ajutor, așa că trei-patru zile pe săptămînă muncea în construcții, apoi cerceta

pe enoriașii bătrîni sau bolnavi, aduna de mîncare și o împărțea la săraci,

sfîrșitul săptămînii fiind dedicat bisericii. În doi-trei ani parohia și-a lichidat

datoriile, iar numărul enoriașilor a crescut la 50 de familii, apoi biserica a

devenit neîncăpătoare pentru numărul credincioșilor pe care Părintele i-a

adus la credință și i-a cucerit cu dragostea și blîndețea sa.

A făcut pelerinaje la mănăstiri și rugăciuni cu călugării de acolo,

pentru că socotea mănăstirile ca izvoare ale credinței. Biserica ”Sfînta Cruce”

a devenit, prin dragostea Părintelui, un cămin primitor și drag pentru mulți

ortodocși sau convertiți la Ortodoxie, pentru că Părintele a adus la Hristos o

6


mulțime de suflete crescute în pustiul materialist al Americii. Și a putut face

aceasta, pentru că trăia miracolul insuflării de Duhul lui Dumnezeu.

Și în America, Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu și oamenilor cu

neobosită dăruire, cu rîvnă și cu multă dragoste pentru fiecare suflet

încredințat lui de Dumnezeu. În zilele de luni și marți mergea să facă sfeștanii

la casele credincioșilor sau să citească rugăciuni la căpătîiul celor bolnavi,

leuzelor sau al bătrînilor care nu mai puteau merge la biserică. Apoi venea la

biserică și îngrijea florile, atît de dragi lui, și iarba din curte, deretica în

Sfîntul Altar și făcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile și tămîie. Tot luni și

marți pregătea pachete cu alimente pentru săraci și le ducea la biserică, apoi

le căra, la cei 80 de ani ai săi, pe străzile Washingtonului, la săraci, bătrîni,

bolnavi, pildă tăcută de milă și de jertfire. Vinerile spovedea și făcea slujba

Vecerniei și a Acatistului, apoi ținea un cuvînt de zidire sufletească. Sîmbăta

avea botezuri și nunți. Unii veneau de la mii de kilometri ca să fie cununați

de Sfinția sa sau să ia binecuvîntare, ceea ce se întîmplă de obicei în jurul

marilor duhovnici din țările ortodoxe. În nici una din zile Părintele nu

ajungea acasă înainte de miezul nopții, uimind pe toți prin atîta tărie, pe care

o primea de la Dumnezeu pentru a sluji pe aproapele.

Slujbele le făcea cu multă evlavie, trăind fiecare cuvînt și rugăciune,

fiind tot timpul în Domnul, ceea ce se vedea din pacea ce se revărsa în

inimile fiilor duhovnicești, fiind o icoană vie a preotului dăruit în întregime

lui Dumnezeu și oamenilor.

Părintele vorbea și se purta cu fiecare om în parte foarte personal, cu o

dragoste unică. Uimea la el blîndețea cu care se smerea în neînțelegerile din

parohie, liniștind toate tulburările. Avea o conștiință a sacrificiului nemaiîntîlnită

și răspundea urii și dezaprobării cu iubire desăvîrșită, venită de la

Duhul Sfînt. Prin aceasta Părintele Calciu avea puterea de a schimba sufletele

oamenilor, cîteodată prin simpla prezență, alteori prin rugăciune sau prin

cuvinte de mîngîiere. O fiică duhovnicească mărturisește că Părintele îi citea

în suflet și spunea simplu, ca și mama sa care vorbea simplu cu Dumnezeu,


i-a descoperit aceasta Duhul Sfînt și că îi vede îngerul păzitor în chip de

lumină.

Revenit în țară după 1989, Părintele Calciu a fost întîmpinat cu

ostilitate, urmărit, alungat din nou din biserica Radu Vodă, amenințat cu

moartea. Dar, spune Părintele, ”Anual, duhul iubirii de țară și de oamenii ei,

de mănăstiri, de trăitorii din ele și de neamurile mele mă mînă spre locurile

copilăriei, ale bucuriilor și ale suferințelor trăite acolo, comoara cea de preț a

viețuirii mele în România vreme de 60 de ani, pînă la timpul înstrăinării acum

18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărțit viața în 1985, mai adîncă și

mai lată decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie și în închisoare, viața

mea se petrecea în pămîntul țării.”

Toată viața Părintele Gheorghe Calciu a fost o măsură a curajului, a

rugăciunii și a grijii pentru alții. În persoana sa se simțea, după mărturiile

7


atîtora, prezența lui Dumnezeu. A fost unul din cei mai mari duhovnici ai

Bisericii noastre: un suflet tînăr, cald și foarte deschis, un om cu adevărat

frumos, cu minte sclipitoare și privire adîncă, smerit, dar și aspru la nevoie,

cu darul de a aduna oamenii în jurul său, mai ales pe tineri. Un om trăind ca o

jertfă continuă întru Hristos, cu o deosebită putere a rugăciunii, prin care

mulți bolnavi și-au găsit alinarea, mulți rătăciți s-au întors la Biserică, s-au

împăcat certuri, s-au reunit familii, s-au rezolvat situații disperate. La

spovedanie îngenunchea cu cel spovedit și se ruga cu el, dăruindu-i nu numai

iertare, dar și putere de a lupta împotriva păcatului.

La Spitalul Militar din București, monahiile Paraschiva și Mihaela

mărturisesc că o lună de zile, cît au stat lîngă Sfinția sa, n-a cerut calmante,

nu s-a plîns că-l doare ceva, fața nu i s-a crispat și nu s-a încruntat,

dimpotrivă, ele au simțit nevoie de dragostea lui, ca și cum ele erau cele

bolnave. Și aproape seară de seară, în ultimele două săptămîni petrecute la

spital, Părintele, susținut de două persoane, cerceta pe bolnavii din secție. Era

un om care uita de suferința sa, un înger în trup. Și acolo a vindecat o femeie

stăpînită de

duhuri rele de teamă, cu o simplă rugăciune improvizată.

La Spitalul Militar, la patul său au venit Bartolomeu Anania și Arsenie

Papacioc, apoi Patriarhul Teoctist. A dorit să fie înmormîntat în România,

acasă, în mijlocul neamului pe care l-a iubit atît de mult și pentru mîntuirea

căruia a pătimit ca puțini dintre martirii credinței.

La Spitalul Fairfax din Virginia, America, diaconul care în a patra

noapte îi citea Psaltirea, a spus că în timp ce-i citea o catismă, a văzut fața

Părintelui strălucind ”ca în icoane”. Tot în a patra zi, cînd cei adunați la patul

său cîntau un psalm, mîna Părintelui adormit a început să facă semnul crucii

peste trup, complet necoordonat și involuntar. Apoi s-a trezit și i-a privit cu

niște ochi care se vedea că au fost pătrunși de lumina necreată a lui Dumnezeu.

După terminarea rugăciunii, Maria Rosana, aplecîndu-se să-i șteargă

fruntea, a spus că fața Părintelui miroase a tămîie. În a cincea zi, numărul

celulelor din sînge scăzuse sub numărul-limită al unei persoane decedate, dar

Părintele trăia!

Marți, pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii

Domnului, Părintele Calciu și-a dat ultima suflare. Ceruse să fie înmormîntat

cu veșmintele preoțești cumpărate din România.

Anii de exil au fost mai grei, a mărturisit Părintele, decît anii de tortură

prin pușcării. Și, prigonit pînă în ultima clipă a vieții sale, i s-a comunicat

interzicerea înmormîntării la mănăstirea PetruVodă, unde dorise să

odihnească.

Prin viața sa, Părintele Gheorghe Calciu a biruit comunismul lui

Ceaușescu, a biruit reeducarea de la Pitești și Aiud, materialismul și ateismul,

indiferentismul și comoditatea zilelor noastre, bazate pe autonomismul

drepturilor omului, ridicîndu-se la statura celor mai mari mărturisitori ai

Creștinătății. Poate singură viața de mărturisitor a Părintelui Calciu a scos

8


Biserica Ortodoxă Română din rușinea colaboraționismului cu regimul

comunist.

Părintele Gheorghe Calciu a fost un sfînt, un mare sfînt. A știut cînd și

unde îi va fi sfîrșitul, și cum. Prin viața și învățăturile sale, el ne-a lăsat

mesajul că trăirea în Hristos e singura soluție spirituală pentru vremurile

noastre și a demonstrat prin jertfa și suferința sa că celui ce rămîne neclintit

în credința ortodoxă, nici o dictatură, opresiune, Securitate, boală, nici

diavolul n-au ce să-i facă.

Prin Părintele Gheorghe Calciu neamul românesc și-a îndeplinit

misiunea dată lui de Dumnezeu, istorică și divină, și s-a ridicat la înțelegerea

rostului individului în cadrul neamului și al neamului în cadrul Bisericii.

Curajul, inițiativa, bărbăția, mila, răbdarea, blîndețea, iertarea, iubirea

sînt virtuți pe care le-a lucrat din această înaltă conștiință de viață, că are un

har de la Duhul Sfînt și are de îndeplinit o misiune, aceea de preot. El s-a

ridicat la înălțimea unui ”om nou”, în care au viat toate virtuțile sufletului

omenesc și toate calitățile sădite de Dumnezeu în neamul nostru.

”De mi-ar da cineva, spune Părintele, puterea de a învia morții acum,

eu n-aș prefera aceasta, ci lanțurile lui Pavel…

Acesta este cel mai mare har dintre toate: mai mare decît harul de a

opri cursul Soarelui și al Lunii, mai mare decît harul de a mișca Pămîntul,

mai mare decît harul de a stăpîni demonii și a-i alunga… Nu doară de aceea e

bine a fi legat pentru Hristos, pentru că faptul acesta ne-ar procura Împărăția

Cerurilor, ci pentru că suferim pentru Hristos.”

9


II. LUPTA PENTRU APĂRAREA DREPTEI CREDINȚE, PĂSTRAREA

ADEVĂRULUI MÎNTUITOR, DEVENIND BINEFĂCĂTOR AL BISERICII

Toată viața Părintelui Calciu a fost o luptă pentru apărarea dreptei

credințe, pentru păstrarea Adevărului mîntuitor, pentru trezirea în elevii săi,

în tineret în general și în credincioși, a dragostei pentru Biserica Ortodoxă și

pentru neamul românesc. Dacă Părintele n-ar fi luptat deschis, în societate,

pentru credință, ci doar în sufletul său, n-ar fi avut o viață de suferință și

jertfă. Dar el n-a conceput că poate separa mîntuirea sa de mîntuirea

neamului său, credința sa de credința celorlalți credincioși ortodocși, nici

evlavia sa de aceea a Bisericii. El a socotit, după propriile cuvinte, că ”există

datoria de a apăra credința și Biserica și de a protesta atunci cînd silnicia

încalcă libertatea noastră spirituală.”

De aceea, cu luciditatea care l-a caracterizat toată viața, Părintele

Calciu a socotit pușcăriile politice comuniste un experiment satanic, un spațiu

unde s-a dat lupta între bine și rău, între credință și duhul sclavizării omului,

între mîntuire și pierzanie, între satana și libertatea umană. Și, dacă a ieșit de

acolo învingător, a mărturisit că ”În închisoare, fără Dumnezeu, fără

rugăciune, fără iertare, nu puteai să supraviețuiești.” ”Prin rugtăciune mă

linișteam sufletește, nu mă temeam, rezistam la tot ce se întîmpla cu mine.

Fără rugăciune n-aș fi rezistat, aș fi înnebunit cu siguranță.”

Iar rugăciunea este sufletul Bisericii, actul ei central, izvorul și

împlinirea ei. De aceea, ca să fie întru Biserică și cînd era izolat la Zarcă sau

la Casimca, își făcea rugăciunile personale către Mîntuitorul, Maica

Domnului și Sfîntul Gheorghe, iar dimineața spunea rugăciunile ”Împărate

Ceresc”, ”Sfinte Dumnezeule” și ”Tatăl Nostru”, ca să intre în comunitate de

rugăciune cu oamenii care se rugau în toată țara. ”La fel și cînd făceam

Liturghia, știam că sînt în comunitate liturgică cu ceilalți”, adică este în

Biserică, se păstrează în Duhul și Adevărul Bisericii.

Spunea Părintele: ”Lotul nostru al creștinilor este suferința. Să nu

fugim de ea. Însă în această lume trebuie să afirmăm adevărul.” Iar acest

adevăr era pentru el adevărul lui Hristos, cel care întemeiază Biserica Lui și

libertatea omului. În numele acestui adevăr și pentru a afirma Biserica pînă și

în hrubele de la 7 metri sub pămînt ale Casimcăi, unde era izolat în frig și în

întuneric, primind mîncare la trei zile o dată, Părintele postea miercurea și

vinerea, bînd pînă seara numai apă.

La Aiud slujea în fiecare duminică Sfînta Liturghie. Pe pîine desena cu

un bețișor Agnețul (pe pîinea pe care n-o mînca vineri, că postea, o mînca

sîmbătă, și pe cea de sîmbătă o folosea duminica la Liturghie).

În a doua perioadă de închisoare a avut un program care-i permitea să

se roage mult. ”Cînd făceam rugăciunea, nu mai țineam cont de nimic. Dacă

intra gardianul sau ofițerul, mă ridicam în picioare și continuam rugăciunea

în gînd.” Rar le răspundea, mai ales le zicea: ”nu pot vorbi cu dumneavoastră,

10


pentru că sînt în rugăciune. Fac Liturghia.” ”Cred totuși că m-am rugat mai

puternic în anchetă, cînd trebuia să tac și să am tărie, decît în celulă.” La

anchetă, pericolul îi solicita ființa integral.

Și cînd a văzut că prietenii săi, pe care-i socotea mai buni decît el, mor

unul după altul și el încă e viu, a socotit că viața nu-i mai aparține, ci o

datorează lui Hristos, pentru propagarea învățăturii Căruia în lume trebuia să

facă totul, pînă la capăt, indiferent cît de dure și nepotrivite ar fi condițiile.

În 1973 a fost preoțit și a început o acțiune de respiritualizare a vieții

bisericești, ceea ce în epocă însemna un curaj nebunesc. ”Începînd cu anul

1975, scrie Părintele, acțiunea mea prinde contur. Introduc discuții libere cu

elevii la orele de duhovnicie, uneori chiar la orele de curs, pornind de la un

citat biblic sau de la un fapt de viață. Îi chem la mici acțiuni de mortificare a

instinctelor, la post, la rugăciune și la meditație religioasă, la abstinență, la

cîte o săptămînă de exerciții spirituale, îndeosebi în perioada posturilor mari.”

Vara făcea excursii cu elevii la mănăstiri, la schituri, la muzee, pentru

răspîndirea și întărirea credinței. În tren, în autobuz, cîntau imne religioase,

atrăgînd atenția și admirația oamenilor, care se bucurau de curajul copiilor. În

perioadele de munci agricole, duminicile și sărbătorile, a refuzat să meargă

cu copiii la cîmp și se duceau la biserică. Prin sat, pînă la biserică, cîntau

cîntece religioase. Efectul a fost extraordinar: oamenii au venit în masă la

biserică. Pe cei care nu fuseseră, elevii umblau prin sat și-i chemau.

”În prima jumătate a anului 1976 cerusem în scris să nu se mai trimită

ca reprezentanți în străinătate ai Bisericii Ortodoxe Române preoți inculți sau

agenți informatori ai Securității, ci oameni de cultură și nepătați ca linie

morală, ceea ce a stîrnit o furie generală împotriva mea.” Telefoanele de

amenințare, ”care durau de vreo doi ani, au devenit tot mai frecvente și mai

dure. Ele erau mereu adresate mie, soției și chiar fiului meu și conțineau

amenințări care mergeau de la bătaie pînă la distrugerea noastră totală.”

În mai 1978 este scos din funcția de profesor la Seminar, din cauza

predicilor în care a combătut ateismul și materialismul și a protestat

împotriva dărîmării bisericilor. Întrebat de părintele director ce-a cîștigat prin

asta, Părintele Calciu a răspuns: ”Sînt sigur că măcar două lucruri. Întîi, sînt

convins că nu se vor mai dărîma biserici. Se vor teme, pentru că preoții buni

vor ști de acum că se poate protesta. (…) S-a stabilit definitiv, deși încă nu

absolut, în conștiința preoțimii române, a generației tinere, că există datoria

de a apăra credința și Biserica și de a protesta atunci cînd silnicia încalcă

libertatea noastră spirituală.”

Pentru că Părintele a crezut că Biserica trebuie să revendice lumea,

fiindcă destinația lumii e aceea de a deveni Biserică. În măsura în care

Biserica renunță la misiunea ei de a transforma lumea după modelul

euharistic în care pîinea și vinul sînt transformate în Ttrupul și Sîngele

Domnului, lumea își împlinește ”misiunea” ei distructivă, aceea de a

transforma Biserica în lume. Căci lumea își ratează destinul în măsura în care

Biserica și l-a ratat mai întîi. Or, ca să fie auzită, Biserica trebuie să-și

11


formuleze cerințele în spațiul public, în această lume decreștinată și ostilă lui

Dumnezeu. Pentru a fi auzită, trebuie să vorbească pe limba ei, nu pe limba

lumii, să vorbească despre adevărul omului, despre viață și despre moarte,

despre lucrurile fundamentale, despre slava lui Dumnezeu.

În perioada de prigoană comunistă a credinței, Părintele Calciu citea

Biblia cu elevii și studenții, făcea rugăciuni comune, aducea în întunericul

ateist și vrăjmaș omului și vieții lumina Evangheliei și a Adevărului celui viu.

Și acești tineri, mințiți și deturnați de la aspirația lor spre o viață frumoasă și

autentică, au primit cunoașterea adevărului și a dreptății, au cunoscut că

Duhul lui Dumnezeu lucrează în ei, că sînt chip al lui Dumnezeu, că sensul

vieții este realizarea asemănării cu El. Influența Părintelui asupra acestor

tineri, cognitivă și duhovnicească, a fost extraordinară.

Ca profesor la Facultatea de Teologie, ”era important pentru mine,

scrie Părintele, să scot din sufletul copilului chemarea lui Dumnezeu care

zăcea acolo ascunsă.” Îi îndemna să aducă la biserică studenți și de la alte

facultăți, și numărul lor creștea tot mai mult. Acestor tineri dezorientați,

incapabili să vadă lumina spirituală, le-a dăruit un suflu de viață nou, care a

scos din adîncul sufletelor lor chemarea pe care fiecare om o are spre adevăr

și spre libertate interioară. Cele ”Șapte cuvinte către tineri”, predici ținute în

fața lor la biserica Radu Vodă, cuprind probleme etern valabile pentru

sufletul omenesc.

Prima predică a alertat extraordinar autoritățile, pentru că viza

independența și libertatea sufletului uman și mai ales al tînărului. Părintele

punea în lumină faptul că fiecare om este chip al lui Dumnezeu și că acest

chip ne îndreptățește la cunoaștere, și cunoscînd spiritul și materia, binele și

răul, nu mai ești o rotiță într-un angrenaj, ci o persoană, adică o ființă dotată

cu libertate. Libertatea îți dă responsabilitate, iar responsabilitatea pentru o

decizie îți dă demnitate hristică.

De aici, îndemnul la rugăciune, făcut într-un timp cînd Biserica

pierduse puterea de a o impune chiar la un seminar teologic! În grija sa

pentru dăinuirea Bisericii și a neamului, Părintele a afirmat cu tărie toată

viața că, dacă este ceva care ne apără țara și ființa, aceasta este rugăciunea. Și

a scris: ”Să nu faceți rugăciune de rutină. Puneți în mișcare sufletul. Mișcați

inima. Umpleți-vă de fiorul rugăciunii. Îndemn: < Învățați să vă rugați! Vă

rog să citiți Sfînta Scriptură.>” Sau: ”Soluția noastră este rugăciunea, postul,

mărturisirea păcatelor și iarăși rugăciunea.” ”Rămîneți în societate”, scria

Părintele, în societate, pentru că Biserica sîntem noi toți, ”luptați, rugați-vă, și

Dumnezeu vă va salva”. Și: ”Nu vă încredeți justiției umane. Ci mergeți pe

iubirea lui Dumnezeu.”

Cînd s-a dărîmat Biserica Enei, și nici un reprezentant al Bisericii n-a

protestat, nu și-a exprimat nici un regret, nici un comentariu, de parcă nu s-ar

fi întîmplat nimic, un singur om a vorbit: preotul Gheorghe Calciu. În

biserica Radu Vodă, în fața elevilor, el și-a exprimat stupoarea în fața acestui

act barbar și durerea că nici un om al Bisericii nu a zis NU. A primit

12


telefoane de amenințare, dar nu a cedat. Pe 30 ianuarie 1978, la Catedrala

Patriarhală, a predicat împotriva ateismului și materialismului. Efectul asupra

credincioșilor a fost extraordinar. I s-a interzis să mai predice la Catedrala

Patriarhală, după cum episcopul a interzis și să se facă parastasul de un an

pentru elevii morți la cutremurul din martie 1977. Dar Părintele Calciu a

trecut peste interdicție și a făcut cu elevii procesiune cu imne religioase pînă

la morminte. Era un act de curaj creștin extraordinar. Era o biruință asupra

sentimentului de spaimă și a instinctului de conservare: elevii au uitat de

teroare și au cîntat ”Sfinte Dumnezeule”. Părintele a fost acuzat de

propagandă religioasă în incinta Seminarului Teologic!

Pe 6 martie a anunțat un nou ciclu de predici adresate tinerilor, despre

libertatea credinței, combaterea ateismului și materialismului și protestul

împotriva dărîmării bisericilor. Scopul era trezirea unui spirit de opoziție în

tineretul Capitalei, credincios și patriot, și în toți tinerii, nu numai în cei ce

cred. Atitudinea Părintelui avea caracterul unui trăznet, fiind vecină cu

nebunia (desigur, nebunia pentru Hristos pentru noi, clinică pentru cei

obedienți regimului): un preot afirma că oficialitatea statului greșește în

ideologia ei! Și chema pe toți tinerii la Biserica lui Hristos!

Primul cuvînt a avut un efect ieșit din comun. Dirigintele clasei a III-a

le-a interzis elevilor să-l audieze, le-a confiscat predica și i-a amenințat cu

eliminarea, l-a declarat pe Gheorghe Calciu nebun, fals pios, insubordonat

față de putere.

Pe 9 martie are loc o nouă judecare a Părintelui Calciu, la care iau

parte corpul profesoral, consilierul cultural, personalități din Departamentul

episcopal. Dar pe 15 martie rostește al doilea cuvînt către tineri: ”Să zidim

biserici!”, iar pe 22 martie, al treilea, intitulat ”Cer și pămînt”. Asistența

numeroasă este mișcată pînă în adîncul sufletului. Urmează pe 29 martie

”Credința și prietenia”, iar pe 5 aprilie, ”Preoția și suferința umană”.

Pe 10 aprilie are loc o ședință de judecare a Părintelui, și acesta

îndrăznește să ia apărarea credinței, a Bisericii, a adevărului, spunînd: ”Cine

nu îi cheamă pe toți oamenii la mîntuire, Îl crucifică încă o dată pe Iisus!” Și

notează după asta: ”Dar ce rușine! Cîtă lașitate și incorectitudine! Dacă

aceștia sînt dascălii viitorilor preoți, cum vor putea fi elevii lor De unde să

învețe acești copii credința, sacrificiul și devotamentul De unde cinstea și

curajul”

Pe 12 aprilie rostește al șaselea cuvînt: ”Despre moarte și înviere”, pe

treptele bisericii. Urmează amenințări și teroare, pentru el și pentru elevi. Îi

declară directorului: ”Protestez, părinte director! Cred că în întreaga istorie a

lumii și pe întreg spațiul geografic, sîntem singura școală de teologie în care

rugăciunea este interzisă!” Iar elevilor le spune: ”Să nu uitați ceea ce am vrut

să fac din voi: preoți ai lui Hristos, secerători ai lanului pentru Împărăția lui

Dumnezeu. Și mai ales, să nu uitați că nu vorbele, ci și faptele și sîngele și

suferința pecetluiesc Adevărul și-l fac să biruie!”

13


Cele ”Șapte cuvinte către tineri” dovedesc adînca preocupare pentru

luminarea spirituală a tinerilor, grija Părintelui Calciu pentru viața sufletului

lor. Și toate eseurile și articolele lui izvorăsc din aceeași dragoste și

preocupare pentru mîntuirea semenilor și sînt chemări stăruitoare la credință,

la demnitate, la iubire, la îndumnezeire, chemări ale unui om care realizînd el

însuși aceste virtuți, a vorbit cu autoritate și cu putere de convingere.

Bine informat și cu o sclipitoare inteligență, Părintele a dus teologia în

discutarea subtilităților științei moderne, pe care le confruntă cu Biblia.

Însetat de cunoaștere, cu o deosebită lărgime a viziunii și a spiritului, a

susținut că orice adevărată cunoaștere nu duce decît la Dumnezeu, la

adevărurile credinței și ale Bibliei. Împotriva materialismului și a

raționalității pozitiviste a vremii noastre, în cadrul dialogului dintre știință și

religie, susținînd creaționismul împotriva darwinismului, a arătat că ordinea

lumii este spirituală, nu materială.

Securitatea începe să-l terorizeze, să-i amenințe familia și încearcă să-l

compromită în fața Occidentului. Părăsit de slujitorii Bisericii, Părintele

Calciu este sprijinit de seminariști, de studenți, de intelectuali sau de

credincioși simpli, care constituie un ”Comitet pentru ocrotirea Părintelui

Calciu”, care adresează la 1 octombrie 1978 Patriarhului României, prin

intermediul ”Europei libere”, o scrisoare dechisă, foarte curajoasă și dîrză. În

ciuda solidarității cu părintele în țară și în străinătate, este arestat pe 10 martie

1979.

Expulzat din țară după eliberare, calvarul Părintelui nu ia sfîrșit: ”Eu

am fost expulzat și din țară și din Biserică. Dar, venind în America, nu mi-a

tihnit nici somnul, nici mîncarea. Am protestat la posturile de radio din

străinătate, am călătorit prin lume vorbind de suferințele Bisericii noastre, am

fost audiat de trei ori în Congresul American, am fost primit de doi președinți

de ziua drepturilor omului – Reagan și Bush tatăl –, am organizat

demonstrații în fața Casei Albe și a Congresului și, mai mult decît orice, am

stat închis 21 de ani, din care un an în domiciliu obligatoriu cu toată familia

mea, fiind păzit de 45 de agenți ai Securității, ostași și polițiști, ziua și

noaptea. Nu port nici un fel de ranchiună nimănui , ierarhi, preoți, angajați ai

Patriarhiei, securiști sau gardieni. Dumnezeu i-a pus în jurul meu pentru

ispășirea păcatelor mele și pentru a-mi arăta puterea Lui și pentru a mă face

să înțeleg că nimic nu am fost și nimic nu sînt nici acum. Dar nu voi închide

gura mea niciodată, atunci cînd este vorba de adevăr.”

La biserica ”Sfînta Cruce” din Washington, pe care a scos-o din datorii

și a îngrijit-o, a făcut, prin purtarea și slujbele sale, să se adune tot mai multe

familii, iar mulți să-și găsească acolo credința și lumina în viață. Biserica a

devenit un cămin drag, un loc al nădejdii și al învierii sufletești, pentru că

Părintele avea o dragoste unică pentru fiecare, care pătrundea pînă în

adîncurile sufletului. Cu smerenia și nejudecarea împăca certurile, cu jertfa și

munca necontenită ajuta trupește și sufletește pe toți cei în nevoi. Biserica sa

devenise, ca și mănăstirile din țară, un loc de pelerinaj, de regăsire a

14


sufletelor, a speranțelor, a căldurii credinței, iar Părintele, ca marii duhovnici

ortodocși, lumina ca un sfînt și crea o atmosferă miraculoasă, cu totul diferită

de zarva și împrăștierea zgomotoasă a metropolei americane.

Cînd putea, Părintele făcea pelerinaje la mănăstirile ortodoxe din

America, îndruma, slujea și ajuta. Tot timpul era în osteneală, cu toată vîrsta

înaintată, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor, de săraci sau bolnavi sau

bătrîni, muncind zilnic pînă după miezul nopții, spovedind, împărtășind,

botezînd, cununînd, sfătuind, convertind.

Sfînta Liturghie o făcea cu multă evlavie, era tot timpul în Duhul lui

Dumnezeu, revărsînd pacea în sufletul fiilor săi duhovnicești. Era o icoană

vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu și oamenilor. ”Fiindcă

trebuie să crezi în oameni”, scrie Părintele. În semenii lui și-a ancorat

credința și numai prin ei și cu ei a considerat că se poate ridica la Dumnezeu;

căci semenul a fost socotit de el ”prietenul și prima treaptă spre cer.”

Dar cu durere constată și după 1989 că ”Toată lumea asta este satanică.

Toată lumea!” și este adînc îngrijorat de necredința tinerilor, iar în

Comunitatea Europeană vede un pericol pentru Biserică. De aceea, spune

Părintele, ”Opoziția noastră față de Uniunea Europeană să fie credința,

păstrarea valorilor naționale, a sufletului românesc.” Pentru că ”Toate marile

trădări față de Biserică, față de popor, renunțările la valori, toate sînt păcate

împotriva neamului.” Mîntuirea, afirmă Părintele, – și a întărit afirmația cu

toată viața sa de jertfă și suferință – nu ți-o asiguri decît în cadrul neamului

tău, prin ceea ce a pus Dumnezeu specific în el și în tine. Biserica neamului

trebuie apărată de ecumenism, care este de esență masonică, iar ”masoneria,

spune Părintele, e o acțiune demonică!”

Cu aceeași îngrijorare se ridică Părintele Calciu și împotriva corupției

și compromisului din sînul Bisericii noastre și indică drept salvare idealul

călugăresc, considerînd că prin ei ”Dumnezeu are grijă de țara noastră” și că

„într-adevăr, monahismul ține lumea asta.” Într-o scrisoare către Ioanichie

Bălan, spune: ”Și eu mă rog lui Dumnezeu pentru țara și neamul nostru,

pentru unirea bisericilor lui Hristos, pentru pacea a toată lumea și pentru

sporirea vieții duhovnicești în țara noastră și, mai ales, pentru monahi

îmbunătățiți, preoți sfinți și ierarhi asemenea Apostolilor lui Hristos și

asemenea Sfinților Părinți ai Bisericii creștine.”

Singura putere care poate salva lumea noastră este, în concepția

Părintelui, Biserica, adevărul lui Hristos, și acestea trebuie apărate de orice

factor distructiv. ”Persecutarea // de către masonerie,n.n.// a Bisericii (…),

ridicarea copiilor împotriva părinților și a educatorilor, în numele dezvoltării

naturale și libere a copilului, au dus la distrugerea ființei umane, a familiei, a

valorilor creștine și la creșterea înspăimîntătoare a criminalității în rîndurile

populației școlare, plus ignoranța cea mai crasă care domnește printre

școlari”, scrie Părintele. Și, convins că ”vizionarii creștini înțeleg infinit mai

mult decît oamenii de știință”, vituperează noile orientări așa-zis spirituale

ale lumii, în numele adevărului hristic și al valorilor spirituale ale Bisericii

15


creștine: ”De unde confuzia valorilor morale De unde subminarea tradițiilor

sănătoase care au asigurat durata națiunilor prin secole Cine are interesul,

chiar în sînul propriei națiuni, să înceapă demolarea sănătății ei morale și

biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul

libertății antisociale a individului

Din ce în ce se conturează în mintea noastră ideea că nimic nu este

întîmplător, că distrugerea familiei, a Bisericii, democrația tot mai aberantă

din corpul mistic al lui Hristos, proclamarea deviaților sexuali drept

minoritate cu drepturi absolute, fără de care o țară mică nu poate fi admisă în

marile organisme internaționale, disprețul pentru majoritatea uriașă a

oamenilor care trăiesc normal și care nu reprezintă nimic pentru legislatorii

universului, tocmai pentru că sînt normali, este consecința unui grup care

conduce lumea în secret, care are un centru de gîndire internațional și al cărei

scop este distrugerea unei culturi creștine, cu toate valorile ei morale și

religioase, prin introducerea confuziei și anarhismului intelectual și moral în

inima tineretului națiunilor.”

Părintele Gheorghe Calciu n-a crezut pentru a înțelege, ci pentru a fi

viu și pentru a avea ”viață de prisosit” (Ioan, 10,10), pentru ca adevărul

credinței să fie viu, nu doar inteligibil.

Ca preot, prin Sfînta Liturghie a lucrat asupra sufletului poporului

român, pentru că a avut conștiința că prin Hristos, trăit de o persoană în

întregime adevărată, poate reda demnitatea poporului român, chemîndu-l spre

aceasta, clădindu-l duhovnicește spre aceasta. Iar restaurarea României

trebuie să vină de la Biserică, deoarece aici se rostește cuvîntul adevărului,

cuvîntul care întemeiază, care numește, care lucrează, cuvîntul viu, cuvîntul

slujitor, care ne aduce la prezența în noi a lui Hristos.

16


III. MĂRTURISIREA NEÎNFRICATĂ A DREPTEI CREDINȚE ÎN FAȚA

ORICĂREI AMENINȚĂRI, INDIFERENT DACĂ ATRAGE MOARTEA SAU

EXILUL, ÎNCHISOAREA SAU ALTE SUPLICII

Poate că, în cea mai mare măsură, Părintele Calciu se definește prin

curaj, prin teama învinsă, printr-o îndrăzneală ce frizează nebunia, nebunia

pentru Hristos. Dar curajul său, de atîtea ori uluitor, n-avea nimic epatant,

nimic exterior, demonstrativ: nu apărea decît pentru lucrurile pe care le

socotea esențiale: apărarea Bisericii, a credinței, a demnității și libertății

umane. Acest curaj nu poate fi înțeles decît în originea lui, în izvorul lui:

dragostea hristică, iubirea aproapelui pînă la sacrificiu, pînă la moarte. Iar

această iubire, la rîndul ei, este aprinsă de credința lui în Hristos, de dorința

de a aduce la mîntuire cît mai mulți oameni, neamul lui românesc mai ales.

De aceea, de cîte ori iei cunoștință de vreo faptă de-a Părintelui, nu știi ce e

mai mare în ea: curajul, dragostea, credința, dăruirea dintr-o dată a întregii

vieți, iluminarea gîndului jertfei, libertatea duhului.

Și, contemplîndu-i viața de la început pînă la sfîrșit, îți dai seama că

suferința, truda, jertfa lui continuă nu sînt întîmplătoare, ci consecințe directe

ale iubirii, credinței și demnității sale hristice. Într-o lume alienată, atee,

materialistă, în curs de sclavizare prin minciună și obscurantism, prin înșelare

și oprimare, în care forțe satanice vor să distrugă libertatea și demnitatea

chipului sădit de Dumnezeu în om, afirmarea adevărului nu-l putea duce decît

la suferință perpetuă, la înfruntarea pe viață și pe moarte cu forțele răului și

ale distrugerii omului.

De la începutul detențiilor în infernul gulagului comunist, Părintele, ca

atîți alți martiri, și-a pus problema sensului suferinței. Și a înțeles că în

România, și nu numai aici, era o luptă între Dumnezeu și diavol, care se

dădea în inima fiecăruia, și că suferă, el și camarazii lui, pentru tot neamul

românesc, pentru mîntuirea lui. Dus din închisoare în închisoare, ca să nu se

știe unde este, torturat, terorizat, ținut în frig și în întuneric, batjocorit și

înspăimîntat, văzînd clar că se intenționează exterminarea sa, văzîndu-și

tovarășii de suferință murind de chinuri, epuizare și boli, Părintele a înțeles că

viața sa este un dar al lui Hristos, care dorește să facă ceva anume cu ea. Și a

răspuns acestei dorințe din toate puterile lui și, de multe ori, dincolo de

puterile lui.

Părintele Calciu a trecut prin sinistra, infernala reeducare de la Pitești.

Din cauza bătăilor, ajunsese într-o stare de prostrație, nu mai putea nici să se

roage, era bîntuit de gîndul sinuciderii, ca și alți tovarăși de suferință, cărora

moartea li se părea cea mai mare binefacere ce li se poate întîmpla. Dar s-a

ridicat din iadul apostaziei și al satanizării în mod desăvîrșit și a înfruntat cu

putere ultima reeducare, cea de la Aiud.

Apoi, la Jilava, și-a regăsit hotărîrea de a rezista, fără de care ar fi

înnebunit și și-ar fi pierdut omenia și mîntuirea. Aici a început biruința

17


asupra diavolului și revenirea la adevărurile de credință cu orice preț, pînă

dincolo de puterea de suportabilitate, pentru ca Hristos să trăiască iarăși în el

și în ceilalți, și acolo, la Casimcă, izolat în întuneric și în frig, sub pămînt, a

simțit din plin, după propria-i mărturisire, prezența lui Dumnezeu.

Scos din Casimcă pentru un proces al unui fost coleg de la Medicină, a

mărturisit cu foarte mult curaj, periclitîndu-și iar viața, despre condițiile de

exterminare de acolo.

În prima perioadă de închisoare a făcut 15 ani, apoi i s-a fixat

domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în condiții de totală sărăcie și primitivitate.

După prima eliberare, Părintele Calciu era profesor de franceză, dar suferea

în inima sa, pentru că în închisoare promisese că, dacă va scăpa de acolo, se

va preoți. Ajutat de Patriarhul Iustinian, a putut intra la și termina Teologia și

a devenit preot profesor la Seminarul Facultății de Teologie din București.

”Mai întîi, scrie Părintele, aveam datoria, ca teolog, de a adresa tot mai

intens și mai imperativ tineretului, pentru a-l chema la Iisus, necesitatea

afirmării adevărurilor dumnezeiești absolute în fața propagandei așa-numit

ateist-științifice.” Chiar și numai a face un cerc de meditație religioasă și

rugăciune, la început, de a deprinde pe elevi cu postul și cu exerciții de

mortificare, de a refuza munca patriotică duminica și în zilele de sărbători

creștine, de a cînta în tren și autobuz cu elevii imne religioase, era de o mare

îndrăzneală într-o societate care pedepsea foarte dur orice abatere de la

propaganda ateistă comunistă, însemnînd expunerea scontată la represalii.

Începînd cele ”Șapte cuvinte către tineri”, scrie Părintele, era ”ca și

cum m-aș fi aruncat cu capul într-o prăpastie”, pentru că la Seminar

adevărurile de credință se predau rutinier, atenuate de orientarea spre valorile

mundane, iar el încerca pentru prima dată să ajungă la inima tinerilor, să-i

scoată din amorțeală, din afirmarea convențională a credinței. De-a lungul

săptămînilor celor șapte predici, a fost amenințat, el și familia; Securitatea i-a

închis biserica, iar el a predicat în curte, pe trepte; i s-a încuiat poarta

Seminarului, dar tinerii au sărit pe ferestre și peste ziduri, ca să audă cuvîntul

adevărului dumnezeiesc. Toată societatea comunistă, colegii, Departamentul

Cultelor, ierarhii erau împotriva lui. Și totuși a predicat șase săptămîni,

amenințat cu moartea nu numai el, ci și soția și copilul, care trăiau într-o

spaimă și tensiune continuă. Atît de iubitorul, de sensibilul, de bunul Părinte

suferea imens pentru ei, dar a continuat, cu toată durerea din suflet și știind

că-l paște pușcăria și chiar moartea și prăbușirea familiei sale în suferință, în

lipsuri și deznădejde.

Și, într-adevăr, a fost exclus din Facultate și din Biserică și dat în

mîinile Securității. În martie 1978 este arestat și înștiințat că este condamnat

la moarte, pentru a-l demoraliza și a-i frînge rezistența. Anchetatorii voiau

să-l înnebunească cu întrebări repetate la nesfîrșit, și atunci, n-a mai vorbit,

s-a rugat tot timpul. Și rezista 24 de ore și mai mult fără mîncare, apă, toaletă,

în picioare, numai cu harul lui Dumnezeu dat prin rugăciune continuă.

18


După proces, a fost băgat la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici și-a

făcut program de rugăciune și de post. ”Și L-am simțit foarte aproape pe

Dumnezeu, foarte aproape! (…) Mi-e dor de rugăciunea de la Jilava…”

Îndemnat stăruitor de Securitate să facă cerere de grațiere, fiindcă între timp

predicile sale se tipăreau clandestin, se traduseseră și în străinătate și

începuseră protestele în Occident și să vină delegații de sprijin în țară, refuză.

Ar fi însemnat că se recunoaște vinovat, or Părintele tocmai asta voia: să

obțină o stare de normalitate pentru Biserică, pentru credință, pentru

seminariști și preoți.

Refuzul este extraordinar, nu numai de curajos, pentru un om ținut în

condiții de exterminare și fără asistență duhovnicească, după care îi sîngera

sufletul, dar și de jertfelnic, pentru că familia lui o ducea foarte greu, era

urmărită și terorizată. Numai un om în care Hristos biruise deplin putea să

refuze și cel mai mic compromis în afirmarea drepturilor credinței și ale

Bisericii, mai ales că i se cerea asta și de către delegații străini și îi era pusă la

cale și familia să-i ceară aceasta.

De la Jilava este mutat la Aiud, la un regim de exterminare prin frig,

foame, teroare. Este izolat și stă 15 zile într-o celulă fără ferestre și fără aer,

fără zeghe, cu pantalonii sfîșiați și vestonul fără nasturi, cu mîncare la 3 zile o

dată. Pat era o scîndură ce se cobora seara din perete. Și totuși, în aceste

condiții groaznice, ca să salveze legătura cu Biserica cea vie în sufletul său,

miercurea și vinerea postea, bea numai apă.

La Aiud slujea în fiecare duminică Sfînta Liturghie cu pîinea de

sîmbătă, expunîndu-se urii sălbatice a gardienilor. Mai mult decît ceea ce lor

li se părea curată nebunie a cutezanței, într-o sîmbătă i s-a confiscat pîinea

păstrată pentru duminică și – lucru de un inimaginabil curaj! – a cerut de la

cel mai rău gardian, secretar de partid (care-l bătea și insulta de plăcere,

care-l lovea în spate dimineața cînd ducea tineta, ca s-o scape și să-l pună să

adune excrementele cu mîinile de pe jos, care nu-i lăsa decît un minut la

closet pentru curățire, ca, neavînd timp, să se întoarcă în celulă cu mîinile

murdare), să-i dea o bucățică de pîine, cît un cub de zahăr, ca să facă

Liturghia! Și acela i-a dat o felie întreagă, fără să zică nimic, dar putea să-l

omoare în bătaie pentru o asemenea îndrăzneală și insultă, mai ales că-l

periclita ca funcționar al închisorii. ”Și cu pîinea aceea am făcut, cred eu, cea

mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălțătoare”,

spune Părintele, îndrăznind chiar și acolo pentru mărturisirea credinței, ceea

ce părea și pare și acum de neconceput.

Și, fiind pus în cele din urmă în celulă cu doi criminali, ca să-l

terorizeze și să-l omoare, ei care nu-i îngăduiau nici o mișcare fără voia lor,

nici măcar la tinetă, i-au dat voie să slujească Liturghia, iar cînd Părintele s-a

întors ca să spună ”Pace tuturor!”, cei doi, de care era aproape sigur că o să-l

omoare pe la spate, erau în genunchi. Acestea au fost Liturghii oficiate cu

riscul vieții, pentru că pentru Părintele Calciu adevărul dumnezeiesc trebuie

mărturisit integral oriunde, oricînd, indiferent de enormitatea consecințelor.

19


Și tot la Aiud, de Paște, prin 1980 sau 1981, cînd s-au auzit clopotele

Învierii, a început să cînte încet ”Hristos a înviat!” de mii de ori, și dimineața,

fără să se întoarcă cu fața la perete așa cum prevedea regulamentul, a făcu un

lucru pe care numai un nebun pentru Hristos ar fi cutezat să-l facă, și tot cu

riscul vieții: a strigat gardianului cel rău, care-l bătea și fără motiv, adevărul

central al credinței creștine: ”Hristos a înviat!”. Și, în mod de neînțeles,

minunat, acela a răspuns.

Mai scrie Părintele: ”Nici eu nu sînt curajos”, deși nu cred să fi fost om

mai cu desăvîrșire curajos în toată perioada comunistă a României, ”dar

Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a îndura mai multă suferință decît ceilalți.

Și asta e o binecuvîntare, suferința.” Deci, pînă la urmă, Părintele transferă

asupra lui Dumnezeu virtutea curajului său, dovedind și o smerenie

desăvîrșită. Și, desigur, curajul mărturisitor al Părintelui a fost credință, și

credința a fost iubire, și iubirea smerenie, și pe toate le-a dobîndit printr-o de

neînchipuit suferință în Hristos și pentru Hristos și neamul românesc. Și

întărește Părintele: ”Cu cît sufeream mai mult, cu atît prezența Lui era mai

mare în inima noastră.”

După1989, Părintele Calciu s-a ridicat iarăși în apărarea dreptei

credințe, împotriva mișcărilor spiritualiste gen new age de tot felul, împotriva

delăsării și convenționalismului în Biserică, a mai noului materialism și

obscurantism satanist, împotriva masoneriei care vrea să distrugă Biserica și

mai ales a noii erezii, ecumenismul. Pentru aceasta a fost persecutat mai

departe, urmărit, defăimat, lăsat de izbeliște să muncească fizic pentru a se

întreține, pînă la bătrînețe, și i s-a interzis pînă și să fie înmormîntat într-un

loc drag pe care și l-a ales dinainte, în cimitirul de la mănăstirea Petru Vodă a

prietenului și tovarășului de suferință Iustin Pîrvu.

Ridicîndu-se împotriva condamnării la pieire a poporului român de

către cei care încercau să-i distrugă credința, iubirea de trecut, cinstea, cultul

muncii, demnitatea, adevăratele lui valori, respectul pentru tradiție, Gheorghe

Calciu s-a ridicat împotriva satanizării poporului român, împotriva uciderii

lui Dumnezeu din suflete și a distrugerii Bisericii. Ca și atîția alți martiri, el

și-a asumat suferința pentru ispășirea păcatelor neamului și pentru a spori

rezistența de rugăciune a acestui popor.

Și, desigur, împarte cu alți camarazi de chin și de trăire îngerească,

Costache Oprișan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Virgil

Maxim, Marin Naidim, umbra de uitare aruncată asupra lor de cei care refuză

să-i canonizeze, uitînd sau nevoind să știe că pe jertfa lor neprihănită mai are

încă putere de dăinuire poporul român. Pentru necanonizarea atîtor martiri

din închisori, scrie Părintele, ”ierarhia va răspunde în fața lui Dumnezeu!”,

iar ”Biserica își reneagă propria ei comoară.”

20


IV.

DARUL FACERII DE MINUNI

Ca trăitor a ceea ce scrie și mult mai mult decît a ceea ce a scris,

Părintele Calciu mărturisește cu puterea celui ce s-a dăruit fără rest misiunii

îndumnezeitore încredințate lui: ”Minunea cea mare este să-L cunoaștem pe

Dum- nezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni

Se face cunoscut. Căutați în adîncul inimii voastre și-L veți găsi acolo pe

Dumnezeu. Strigați din toată inima și Dumnezeu vă va răspunde și minuni se

vor face în sufletul vostru și duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide

și veți vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mîntuitor. Rugăciunea

are atîta putere, încît poate schimba voința neschimbabilă a lui Dumnezeu.”

Dar Părintele, ca și Apostolul Pavel, nu s-a ”lăudat” decît cu suferința

sa, cu puterea de a suferi mai mult decît alții, însă și pe aceasta o atribuie

darului lui Dumnezeu, și că el este un rezultat al suferinței: ”Închisoarea e ca

un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată

n-am fost, nici măcar acum (cînd era de mult liber, n.n.), mai aproape de

Dumnezeu decît am fost în închisoare!” ”Simțeam prezența lui Dumnezeu

mai mult decît acum.”

La 6-7 ani, poate că Dumnezeu i-a dat un prim semn al vocației sale de

a transcende lumea aceasta. Așa mic cum era, trezindu-i entuziasmul un

pustnic de care a auzit la biserica din sat că a trecut o apă ca pe uscat, s-a

rugat fierbinte lui Dumnezeu să-l ajute să treacă desculț printr-un petec de

urzici din grădină. S-a rugat și Sfîntului Nicolae și, simțind o încredere

deplină, a pășit în ele. ”În clipa în care am pășit în urzici, s-a întîmplat ceva:

o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al

stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu, ca și cele de departe.

Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lîngă mine, de parcă aș fi

fost în fiecare loc și nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pămînt. Lumina

străpungea totul. Nu mă mai gîndeam că aș putea fi urzicat și nici nu eram.

Aveam o ma- re fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă

fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să știu, poate repede, poate încet,

parcă timpul și distanțele nu mai erau.”

Cînd era închis în hruba Casimcăi, Părintele mărturisește că a ”simțit

din plin prezența lui Dumnezeu.” Iar la izolare, în frig și în întuneric, într-o

stare de semitrezie, a auzit vocea tatălui său strigîndu-l de trei ori pe nume.

Cînd s-a eliberat, mama sa i-a spus că tatăl său îl striga de pe patul morții, și

și-a dat seama că era chiar în ziua și momentul în care l-a auzit la Casimcă.

Altă dată, cînd era anchetat la Securitate și voiau să-l înnebunească,

întrebîndu-l aceleași lucruri la nesfîrșit, anchetatorii schimbîndu-se des, și-a

dat seama și, nemairăspunzînd, se ruga. Și prin rugăciune rezista așa 24 de

ore și mai mult fără mîncare, fără apă, fără să fie scos la toaletă, în picioare,

numai prin harul, simțit, al lui Dumnezeu, după cum însuși o spune.

21


La Jilava își făcuse program de post și rugăciune și se ruga aproape tot

timpul. ”Și L-am simțit foarte aproape pe Dumnezeu, foarte aproape!, scrie

Părintele. (...) Mi-e dor de rugăciunea de la Jilava...”

În a doua perioadă de închisoare, a avut niște semne. ”Semnele veneau

atunci cînd credeam că sînt mai pierdut. Atunci Dumnezeu mă scotea. Și asta

se întîmpla cu regularitate, n-a fost doar o dată sau de două ori. Cîteodată, de

pildă, gardianul își schimba brusc atitudinea față de mine, și asta era mare

lucru în condițiile acelea, era o adevărată minune…”

La Aiud, prin 1980 sau 1981, de Paște, cînd s-au auzit clopotele

Învierii, a început să cînte încet ”Hristos a înviat!” de mii de ori. Iar

dimineața, unui gardian foarte rău i-a spus, riscînd o bătaie sălbatică, ”Hristos

a înviat!” și acela a răspuns ”Adevărat a înviat!”. ”Răspunsul lui m-a lovit

foarte tare în inimă. (…) Și dintr-o dată celula s-a umplut de lumina aceea pe

care am văzut-o și în copilărie, cînd am intrat desculț în urzici. Zidurile au

dispărut, aerul rece al celulei s-a schimbat, scîndura pe care dormeam a

devenit strălucitoare. Și eram foarte fericit…” Și, după ce gardianul a răspuns

”Adevărat a înviat!”, n-a mai bătut pe nimeni. Aceasta a fost o minune, după

cum minune a fost că un om ca el, în prezența altor gardieni, a răspuns și nu

s-a temut că-l vor pîrî. Lucrarea lui Dumnezeu s-a arătat și în alte dăți cînd,

duminică de duminică slujea Liturghia în celulă, dar n-a fost bătut.

Iar altă dată, confiscîndu-i-se pîinea de sîmbătă, pe care o ținea pentru

Liturghia de duminică, a cerut de la gardian și i-a spus și pentru ce. Gardianul

a fost uluit de îndrăzneală, l-a apostrofat ca nebun, dar i-a adus o felie

întreagă. ”Și cu pîinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie

pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălțătoare. (…) Or, eu socotesc faptul

acesta unul din lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu mine în

închisoare!”

La Aiud i-au adus într-un timp în celulă doi deținuți criminali, cărora li

s-a dat puteri depline asupra Părintelui Calciu, încît nici la tinetă nu se putea

duce fără voia lor. Securitatea îi pusese să-l omoare. Și totuși, acești oameni

înspăimîntători și ostili credinței, i-au dat voie să oficieze Liturghia. Ei

stăteau în spatele Părintelui, care se aștepta să fie omorît. Dar cînd s-a întors

să spună ”Pace tuturor!”, bătrînul era îngenuncheat și tînărul a îngenuncheat

și el. ”Atunci am realizat că întreaga celulă era inundată de lumină, aceeași

lumină pe care o văzusem atunci, de Paști, cînd gardianul îmi răspunsese

”. ”Ei mi-au adus în celulă, prin convertirea lor

fulgerătoare, lumina taborică pe care Apostolii au văzut-o cînd Iisus S-a

schimbat la față înaintea lor.”

În general, în a doua perioadă de închisoare a viețuit aproape călugărește,

n-a avut ”nici o piedică la rugăciune, nici din interior, nici din afară.

Pentru că nu mă interesa nimic. Cînd făceam rugăciunea, nu mai țineam cont

de nimic. Dacă intra gardianul sau ofițerul, mă ridicam în picioare și continuam

rugăciunea în gînd.” Dintre sfinți, a fost ajutat de Sfîntul Gheorghe. ”Am

simțit prezența lui, absolut! Am simțit că e cineva cu mine. De altfel, în aceas

22


-tă a doua închisoare, de mai multe ori Mîntuitorul, mai mulți sfinți ai Bisericii

noastre și unii din morții mei – mama îndeosebi – mi s-au arătat în duh și

mi-au vorbit, pentru a mă mîngîia în suferința și-n singurătatea mea. (…) Și

simțeam aceste cercetări în duh ca pe o binecuvîntare de la Dumnezeu.”

”Prin rugăciune mă linișteam sufletește, nu mă temeam, rezistam la tot

ce se întîmpla cu mine. Fără rugăciune nu aș fi rezistat, aș fi înnebunit cu

siguranță.” ”Am avut însă o ispită, și tîrziu mi-am dat seama că e o cursă de

la cel rău. Am avut ispita martirajului. Și am început să mă rog ca Dumnezeu

să îmi dea moartea. Era un fel de exaltare în mine… Asta a durat ceva timp,

pînă cînd îngerul mi-a spus: (…) Îngerul, nu un

gînd, era îngerul. Vorbeam cu el.”

În tenebrele și iadul închisorilor cu orori aproape imposibil de imaginat

, în izolarea sub pămînt, în frig și întuneric, Părintele Calciu s-a gîndit, s-a

raportat, a comuniat tot timpul cu oamenii, cu neamul său. ”Fiindcă, spunea

el, trebuie să crezi în oameni. Trebuie să crezi în mine, că ce m-aș face fără

credința ta De unde mi-aș mai ancora atunci propria mea credință și cum aș

putea să mă ridic la Dumnezeu fără tine, prietenul și prima mea treaptă spre

Cer” De aceea, bătăile și ororile suferite de alții l-au durut mai mult decît

propria sa suferință, pînă la anihilare, pînă la cea mai de jos deznădejde, atît

de mare era iubirea lui pentru oameni. ”Iar cînd am ieșit de acolo, cînd

Domnul S-a milostivit să ne scoată iar la lumină, (Apoc.20, 5), eram puri. Căci ne spălaseră apele adîncului și lacrimile

noastre. Ne linse- seră jivinele din noi, așa cum își linge căprioara puiul nou

născut. Și nu mai era nici un om pe care să-l putem sminti. Eram toți ca

îngerii de puri și ca ei de incoruptibili”, ”sumbra lor suferință fiind de cea

mai pură esență spirituală”.

Aici, în pușcării, în imperiul groazei, al terorii, ”în care colcăiau șerpii

nebănuiți din fiecare”, ”aici am văzut sacrificiul luminos al omului pînă la

Golgota și lumina taborică strălucind peste noi, și în noi, și din noi, căci

Dumnezeu nu ne-a părăsit nici o clipă și îngerul de foc a stat de-a dreapta

noastră, sfătuindu-ne și susținîndu-ne (…) Căci noi, păcătoșii și martirii, care

ne transformam mucenicia într-o zdreanță ticăloasă și ticăloșia în lumină, noi

nedemnii și sfinții, eram rațiunea de existență a îngerului păzitor.

Numai că noi nu știam asta, dar el o știa. (…)

Dar îngerul se întorcea la noi și nu știam. O, dacă am fi avut atunci, cît

de cît, conștiința cît de superbi și de frumoși eram, cum scînteiam ca pietrele

nestemate în plan spiritual, cu mii de fațete splendide, am fi surîs îngerului

nostru și i-am fi spus: . Și el ar fi rămas. Și

am fi făcut casă bună împreună. Numai dacă am fi întins mîna, am fi dobîndit

cerul și ni s-ar fi deschis porțile raiului și am fi luat Împărăția cerurilor cu

năvală.” Este aici conștiința unui om care, ascunzîndu-se smerit în numărul

tovarășilor de suferință, știe că a atins sfințenia.

Și acest om, care toată viața a fost curajul însuși, curaj din iubire, curaj din

credință, curaj din jertfă, curaj din har, spune cu umilință: ”nu sînt curajos,

23


dar Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a îndura mai mult decît ceilalți. Și

asta e o binefacere, suferința.” Și ”cu cît sufeream mai mult, cu atît prezența

Lui era mai mare în inima noastră.” Vorbind despre prietenii de suferință,

Părintele vorbește (și) despre el, cu simplitate, dincolo de orice tentație a

mîndriei, afirmînd uneori deschis că, în lupta cu răul, ”am devenit absolut

transparent pentru mine”, iar absolut transparent înseamnă absolut pur.

Ieșit din închisoare și începînd să-și scrie memoriile, și-a dat seama că

a pomeni ororile și pe cei care le-au înfăptuit împotriva lui și a tovarășilor lui

îl tulbură, îl aduc, într-un fel, înapoi în nelibertate. Și s-a simțit cu adevărat

liber cînd s-a hotărît să nu mai pomenească numele celor care l-au torturat.

Și, cum în metabolismul spiritual al Părintelui, gîndul se transforma în viață,

nu numai că nu i-a pomenit, dar pe cei mai mulți i-a uitat chiar. Spune

Părintele: ”Căci ultima bătălie n-a fost la Pitești. Ultima bătălie a fost în

inima noastră cînd am scăpat de Pitești.”

Și, într-adevăr, Părintele s-a eliberat și de eliberarea din închisoare și

nu mai purta nimic din traumatismul acesteia. Nu vorbea cu resentiment, cu

mînie, ci dovedea, prin atitudinea sa binevoitoare și luminoasă, prin bucuria

și dragostea care emanau din ființa sa, că s-a petrecut un miracol cu sufletul

său reînviat și insuflat de Duhul lui Dumnezeu.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut după punerea sa în libertate spun că

avea puterea de a schimba sufletele oamenilor prin rugăciune sau doar prin

simpla prezență și de a revărsa asupra lor pace, mîngîiere și bucurie

duhovnicească. Dobîndise harul de a fi văzător cu duhul, și unui credincios

i-a spus simplu că Duhul Sfînt i-a descoperit tainele aceluia și că îi vede

îngerul păzitor în chip de lumină.

Viața Părintelui Calciu a fost o măsură a curajului. A îndrăznit în cele

mai cumplite împrejurări și a biruit, a biruit lumea. În persoana sa se simțea

prezența lui Dumnezeu. Trăia în permanentă rugăciune și grijă pentru ceilalți,

într-o permanentă relație vie cu Dumnezeu. De aici bunătatea, blîndețea,

înțelepciunea, pacea, iubirea luminoasă care se revărsa din abundență din

chipul său, din zîmbetul său minunat.

Sînt atîția oameni care au avut certitudinea prin dovezi că Părintelui

Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. Preotul Gheorghe Calciu a fost omul uneia

din cele mai înalte măsuri duhovnicești din veacul XX. Cînd slujea, era întreg

afierosit lui Dumnezeu, o icoană vie a lui Iisus Hristos Însuși. Cu deosebita

putere a rugăciunii sale, Părintele a vindecat bolnavi, a readus la credință

rătăciți, a împăcat certuri, a reunit familii, a rezolvat situații disperate.

La 80 de ani, postea post negru, de dimineața pînă seara. Și avea putere

asupra celui necurat. La spovedanie îngenunchea și se ruga cu cel spovedit

și-i dăruia putere de luptă împotriva păcatului. Iar la Chicago, spune însuși

Părintele, ”cînd am slujit Liturghia pentru neamul românesc, Maica

Domnului a plîns cu trei rînduri de lacrimi.”

Cei care au fost lîngă Sfinția sa la spital, în ultimele lui zile, au

mărturisit că au simțit Duhul lui Dumnezeu odihnind în Părintele. N-a cerut

24


calmante, nu s-a plîns, fața lui nu s-a încruntat, nu s-a crispat, ci a dăruit

dragoste celor adunați la el acolo. Și seară de seară vizita pe bolnavii din

secție. Uitase de sine, parcă nici nu mai avea trup, asemenea îngerilor. A

vindecat, cu o simplă rugăciune ad-hoc, pe o femeie stăpînită de un duh de

teamă, din pieptul căreia se auzeau voci. Diaconul care îi citea Psaltirea pe

patul de moarte a spus că în timpul unei catisme fața Părintelui strălucea ca în

icoane. Iar cînd un cor îi cînta psalmi, la Aliluia mîna Părintelui adormit a

început să fa- că singură cruce peste trup, inconștient și involuntar. Apoi,

trezindu-se, în ochii săi ca din altă lume se vedea lumina necreată a lui

Dumnezeu.

O femeie apropiată, Maria Rosana, aplecîndu-se să-i șteargă fruntea, a

spus că fața Părintelui miroase a tămîie. Iar dragostea lui Dumnezeu se

revărsa din tot trupul și sufletul Părintelui și umplea întreaga cameră cu

prezența lui Dumnezeu cel viu.

Părintele a știut cînd se va săvîrși din viață, și unde, și cum. A scris

acestea în ultimele zile de spital.

Prin viața și învățăturile sale, Părintele Gheorghe Calciu ne-a lăsat

mesajul că trăirea în Hristos e singura soluție spirituală pentru vremile

noastre. Lupta și jertfa lui au fost pentru neamul românesc, pentru ca acesta

să-și împlinească misiunea dată lui de Dumnezeu, astfel încît să nu fie osîndit

judecata neamurilor.

O minune este că Părintele Calciu a devenit cu adevărat liber, atît de

adevărat liber, încît la adînci bătrîneți se jertfea pentru cei în nevoie

slujindu-i, era neobosit în iubirea dăruitoare, chema din iubire la credință și la

libertate prin Hristos. ”Dumnezeu mi-a dat mie, dincolo de toate scăderile

mele, mi-a dat această putere de a iubi. Dacă am făcut o biserică în America,

am făcut-o pentru că i-am iubit pe fiecare și ei mi-au răspuns la iubire.”

”Toate sînt mofturi, un singur lucru este adevărat: relația noastră cu

Dumnezeu, nemurirea sufletului nostru și ceea ce ne așteaptă dincolo de

moarte.” Așa vorbește un om care L-a cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat, cu

toată ființa lui.

Părintele Calciu a avut harisma suferinței, ca și Sfîntul Luca al

Crimeii:

”Dacă fac ceva, dacă sînt ceva, dacă vedeți în mine pe cineva, să știți că este

datorită suferinței. Fără suferință nu am nimic!” Și, cînd a adîncit sensul ei, a

văzut că Iisus ”umplea suferința noastră cu prezența Lui. Atunci am înțeles

exact adîncul tîlcului acestei suferințe: Dumnezeu este prezent în noi!”, ”am

înțeles că într-adevăr Hristos este Cel care suferă în noi.” ”Adevărul acesta

l-am înțeles în închisoare cu inima, cu gîndul, cu sufletul: că într-adevăr

Dumnezeu suferă cu cei care sînt în suferință” și deci suferința oamenilor

nu-i inutilă și pierdută.

”În închisoare aveam cîteodată momente de înaltă bucurie spirituală.

(…) Eram torturat, eram izolat, eram singur. (…) Nu exista nici o perspectivă

de eliberare. Singura perspectivă a mea era să mor în închisoare (…) și sînt

25


sigur că această bucurie venea din momentele de comuniune în rugăciune cu

acești oameni”(din afară). ”În închisoare trăisem o viață intensă a duhului.

Am atins nivele pe care nu sîntem capabili să le atingem în această lume.”

A vorbi tinerilor cu deplină afirmare a adevărului și a demnității de

persoană cugetătoare, în deplină libertate a convingerilor, ca și cum România

comunistă ar fi fost o lume firească, era un dar al Duhului Sfînt. Trebuia să fii

insuflat cu curaj de la Duhul, ca să îndrăznești în vremi de teroare să

protestezi împotriva dărîmării bisericilor, împotriva ateismului și

materialismului oficial, să nu te temi de moarte.

”Mi-a dat Dumnezeu așa un har, așa bunătate din cer, ca să mă facă să

uit și să iert. Să uit și să iert.” Și să nu pomenească numele torționarilor săi,

să-i scoată din memorie, și să rămînă netulburat, liniștit, curat de ură,

ranchiună și supărare și să topească totul în bucuria acceptării întîmplărilor

date de Dumnezeu.

De la mama sa a învățat relația personală cu Dumnezeu. ”Mărturisesc

că (…) de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru

alții, iar rugăciunea s-a împlinit și m-am îngrozit! Ce sînt eu, ca Dumnezeu să

asculte rugăciunea mea” ”Să fiți siguri că o rugăciune stăruitoare, o chemare

neîncetată către Dumnezeu primește răspuns. (…) Așa de puternică este

rugăciunea lui Iisus! Ea sparge zidurile, rupe granițele, ne pune în legătură cu

Dumnezeu, ne face să vedem lumea nevăzută. Nu-s halucinații, ci este

adevăr.” Așa vorbește un om care a practicat această rugăciune, care a fost

ocrotit la anchete de ea, care a fost iluminat de ea, un mare trăitor, nu un

comentator.

”Nu așteptați minuni, cea mai adîncă relație cu Dumnezeu este aceea

spirituală. Să te rogi lui Dumnezeu, să fii în prezența Lui, să ai prezența lui

Dumnezeu în tine!” Să nu aștepți din afară, dar să fii într-o permanentă

minune lăuntrică, în transfigurare, în Duhul viu al lui Dumnezeu. Și așa a

trăit, a suferit, a lucrat și a iubit Părintele Gheorghe Calciu.

”Rugăciunea ne luminează viața, ne aduce o dragoste nemărginită, o

milă, o împăcare și acea pace a minții. Rugăciunea are puterea de a aduce

toate în prezent: cele trecute și cele viitoare. Rugăciunea e dincolo de spațiu

și de timp și împlinește toate.” Dovadă că Părintele a gustat încă de aici,

dincolo de spațiu și timp, în etern prezent, viața veșnică și s-a simțit împlinit

în ceea ce a cerut în esență prin rugăciune: iubirea slujitoare și jertfitoare pînă

la sînge și pînă la moarte, mistuind pe cel iubitor în lumina dumnezeiască.

Într-o zi, cînd slujea cu Părintele Ghiuș, ”la un moment dat am simțit

ceva… M-am uitat în stînga mea //era în altar, la biserica mănăstirii Cernica,

n.n.// și am văzut în colțul în care stătea Părintele cum o lumină începuse să

strălucească. Lumina l-a acoperit în întregime, dar nu s-a răspîndit în restul

Altarului. Era numai în jurul său. (…) Cînd Părintele Ghiuș a venit să ia

Sfînta Împărtășanie, mîinile sale erau pline de lumină.” Părintele Calciu a

văzut aici iarăși lumina necreată, or se știe că n-o pot vedea decît cei trăind ei

înșiși în această lumină, cei cu ochii deschiși luminii de dincolo.

26


Prin viața și învățăturile sale, Părintele Calciu ne-a lăsat un mesaj

puternic convingător că singura salvare din decăderea vremurilor noastre este

trăirea în Hristos. Prin jertfa și suferința sa el a dovedit că cine rămîne

neclintit în credința ortodoxă, nici o dictatură, nici o Securitate, nici o

închisoare, nici diavolul n-au putere asupra lui.

Pe patul Spitalului Militar din București, Părintele Calciu a lăsat cu

chip de testament: ”În tot ce faceți, să ascultați de sfatul Bisericii. Credința

s-o păstrați neschimbată. Și luați seama: ca și comunismul, masoneria și

ecumenismul sînt demonice, n-au nimc comun cu creștinismul. Păziți-vă de

antihriștii care vor face teoria coexistenței și conviețuirii! Respingeți orice

compromis! Nu vă temeți! Și nu mă uitați nici pe mine în rugăciunile

sfințiilor voastre!”

V. CONCLUZII

Părintele Gheorghe Calciu ni s-a făcut nouă icoană, prezență a Duhului.

El ne-a învățat să privim și să numim realitatea, care este adevărul hristic, să

nu ne temem de suferință și de moarte. El n-a pătimit pentru sine, ci pentru

un popor întreg; nu s-a îngrijit doar de sufletul său, ci și de cel al unui popor

întreg, pentru că devenise atît de adevărat și de transparent pentru Duhul

Sfînt, încît, dată fiind legătura indestructibilă a fiecăruia cu neamul său, a

implicat soarta tuturor românilor în pătimirea și iluminarea sa.

El a dat un exemplu și a chemat pe toți să-i urmeze spiritul de jertfă și

neînfricarea. Pe toți românii, dar și pe europenii care au auzit de lupta și de

suferințele lui. Astfel, Părintele Calciu s-a adresat lumii întregi, și încercarea

vieții lui este pilduitoare și paradigmatică pentru o întreagă lume scufundată

în barbaria disprețului pentru libertatea și demnitatea omului.

El a chemat la pocăință un popor întreg, dovedind o adevărată iubire

pentru acesta, o iubire în perspectiva infinită a mîntuirii, binele suprem care

poate fi dorit cuiva. Părintele Calciu nu s-a mulțumit să deplîngă întunericul,

minciuna, idolatria și umilirea unui popor, ci a dovedit prin viața lui de

necontenită jertfă și slujire că răul poate fi învins, că oamenii se pot ridica din

păcat, pot învinge frica și neputința, pot triumfa asupra uneltirilor diavolești

ale mai-marilor acestei lumi și ale acestui timp – prin întoarcerea la credință,

la pocăință și la Adevărul cel viu, care este Dumnezeu.

Părintele Gheorghe Calciu s-a ridicat la adevărata iubire și prețuire

pentru om, pentru poporul său, pentru că L-a iubit cu adevărat pe Dumnezeu.

Izvorul iubirii lui n-a fost vreo ideologie sau vreun umanism – care, pînă la

urmă, toate se dovedesc vrăjmașe omului și menirii sale – ci dragostea de

Dumnezeu, Cel ce a făcut pe om după chipul Său. Din această credință

nestrămutată și lucrătoare că omul este chip (și trebuie să ajungă la

27


asemănare) al lui Dumnezeu, și-a luat puterea de a-și da viața pentru această

iubire. Din trăirea pînă-n adîncul ființei sale a adevărurilor de credință ale

Creștinismului Ortodox și-a dobîndit puterea jertfitoare de a chema un neam

întreg la pocăință , la adevăr, la demnitate, la împotrivire minciunii și răutății

conducătorilor lumești. Căci neamul care se întoarce la credință și la adevăr

este redat lui însuși, demnității și bucuriei de a trăi și este eliberat de false

adevăruri și false valori și de false frici, singura frică adevărată și ziditoare

fiind aceea de Dumnezeu.

Fiindcă omul are menirea de a deveni fiu al lui Dumnezeu, neam al lui

Dumnezeu și locuitor al Împărăției lui Dumnezeu. Și numai omul devenit

liber prin credință poate vedea lumea așa cum este cu adevărat și cine este

Dumnezeu cu adevărat. Iar Părintele Calciu, devenit liber, adică imers în

miracolul existenței, receptor al acestuia, a stat tot timpul cu fața spre

Dumnezeu, știind că tot ce face se petrece sub privirile lui Dumnezeu. Lui i

s-a dezvăluit chipul omului așa cum este el dorit de Dumnezeu, în

asemănarea firii lui cu Persoana după care a fost făcut, – ”omul cel nou, care

după Dumnezeu s-a zidit întru dreptate și sfințenia adevărului” (Ef. 4, 24).

Sfințenie întru care Părintele Gheorghe Calciu s-a proslăvit.

BIBLIOGRAFIE

28


SCRIERI ALE PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU APĂRUTE ÎN VOLUME

– Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Dumitru

Verlag, Muenchen, 1984

– Pr. Gheorghe Calciu, Prefață la vol. D. Bacu, Pitești, ed. a II-a, Editura

”Cuvîntul Românesc”, Hamilton/Canada, 1989

– Preot Gheorghe Calciu, Șapte cuvinte către tineri, ediție îngrijită și

prefață de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia (Col. ”Omiletica”),

București, 1996

– Father Gh. Calciu, Christ Is Calling You. A Course In Catacomb

Pastorship, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997

– Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune și lumină mistică. Eseuri

și meditații religioase, cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura

Dacia (Col. ”Homo religiosus”), Cluj-Napoca,1998

– Pr. Gheorghe Calciu, ”Biserica în lumea contemporană” (pp. 7-10), în

volumul Romfest 2000: Despre rostul românilor la 2000 de ani de la

Nașterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Conferințe și comunicări

tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române, volum editat de Asociația Română pentru

Cultură și Ortodoxie, cu sprijinul publicațiilor Scara (Revistă de

oceanografie ortodoxă) și Puncte cardinale (Periodic independent de

orientare național-creștină), București-Sibiu, 2000

– Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către

tineri și alte mărturii, ediție îngrijită, prefață și note de Răzvan Codrescu,

Editura Nemira (Col. ”Alfa & Omega”), București, 2001

– Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie

ortodoxă, ediție îngrijită și prefață de Răzvan Codrescu, Editura

Christiana, București, 2002

– Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ”Cuvînt înainte” (pp.7-10) la volumul

Occidentali convertiți la Ortodoxie. Șase ipostaze mărturisitoare, ediție

îngrijită de Răzvan Codrescu,Editura Christiana (Col.”Tainele credinței”)

București, 2002

– Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ”Un nevrednic cuvînt înainte la o

carte de mare și sfîntă vrednicie” (pp. 5-14), în volumul Ioan Ianolide,

Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediție îngrijită la

Mănăstirea Diaconești, Editura Christiana, București, 2006

– Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferința ca binecuvîntare, ediție

îngrijită de Ieromonah Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, București,

2007

– Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și

meditații religioase, Editura Crigarux (Seria ”Credo”), Piatra Neamț,

2007

29


SCRIERI DESPRE PĂRINTELE CALCIU APĂRUTE ÎN VOLUME

– D. Bacu, Pitești, Editura Atlantida, București, 1991

– Marcel Petrișor, Fortul 13, Editura Meridiane, București, 1991

– Dumitru Bordeianu, Mărturii din mlaștina disperării, Ediția a II-a,

Editura Scara, București, 2001

– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006

– Viața Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, București, 2007

– Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc, Editura Bonifaciu, 2009

– Gheorghe Jijie, Vică Negulescu – monografie, 2009

– Testamentul Părintelui Calciu(1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un

portret biografic și șapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu,

Lucian D. Popescu și Claudiu Târziu, Editura Christiana, București, 2007

30

More magazines by this user
Similar magazines