august - Steaua

universitãþii din Montpellier, cât ºi
cu decanul facultãþii de litere ºi cu
profesorul Alphonse Dupront,
realizarea unor conferinþe despre
România, la facultatea de litere, ºi
mai exact, la lectoratul de limbã
românã, pentru anul universitar
1943-1944.
În ciuda intervenþiilor oficiului
diplomatic, Ministerul Educaþiei
Naþionale de la Bucureºti întârzia
numirea lectorului român, E.
Tãnase. Preconizând întârzierile
cu care diplomatul român se obiºnuise
deja, acesta a programat
organizarea „Sãptãmânii româneºti”
spre sfârºitul lunii martie
1944, sperând cã situaþia lectorului
„sã fie aranjatã” pânã atunci.
Eugen Ionescu intrase destul
de adânc în labirintele birocraþiei
de pe Dâmboviþa, ajungând sã se
convingã din plin de inerþia manifestatã,
tipic balcanicã, fapt subliniat
în referat: Întrucât una din
conferinþe ar privi folclorul românesc,
ar fi necesar sã primim
în termenul cel mai scurt (pentru
ca conferenþiarul – cacofonie
scuzabilã, am zice, N.M. – sã
aibe timp sã se prepare): discuri
de muzicã româneascã poporanã,
din cele înregistrate de dl. Brãiloiu,
precum ºi un cât mai abundent
material folkloric muzical ºi poetic,
ºi o documentaþie suficiente pentru
a fi cercetate de dl Pitandre, de la
Facultatea din Montpellier, specialist
în folklor, care ne cere sã-i
procurãm acest material în timp
util”.
Rãspunsul Ministerului Propagandei
la adresa respectivã nu
l-am gãsit în arhivele Ministerului
Afacerilor Strãine, instituþia care
realiza curieratul cu misiunea din
Vichy. Nu existã nici dovezi din
partea diplomatului cã ar fi un avut
vreun rãspuns.
Un raport politic privind colaborarea
franco-germanã
Revenind la contextul din vara
anului 1943, menþionãm cã Eugen
Ionescu l-a contactat pe Paul
Rives, deputat de stânga, director
al ziarului „l’Effort”, partizan al
colaborãrii franco-germane, de la
care a obþinut o seamã de informaþii
privind raporturilor francogermane
în problema 24
„colaborãrii”
dintre Franþa ºi Germania, inclusiv
pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte,
la un nivel demn de luat în
seamã, Eugen Ionescu încearcã
sã surprindã nu numai dimensiunea
culturalã a manifestãrilor din
Franþa, ci ºi pe cea politicã, aspecte
care în plin rãzboi, interesau în
mod deosebit Bucureºtii.
Ca un veritabil diplomat politic,
Eugen Ionescu surprinde de la
interlocutor convingerea acestuia
cã raporturile franco-germane trec
prin „dificultãþi sporite ºi de faptul
cã armata germanã suferã
înfrângeri pe câmpurile de luptã, iar
diplomaþia germanã nu mai înregistreazã
succese”. „Pentru ca
ideea de colaborare sã se învioreze
– ar fi menþionat deputatul
francez – ar fi neapãratã nevoie de
o victorie a armatei germane pe
unul din câmpurile de luptã”.
Rives a mai sublinat, în discuþia
cu diplomatul român, cã deºi „situaþia
Germaniei pare precarã, ea
este departe de a fi pierdut partida”;
mai mult, Germania ar mai avea
de jucat „o mare carte diplomaticã”.
Nu excludem ca pãrerea
francezului sã fi întâlnit minþi credibile
încã la Bucureºti.
Convins cã nu toatã lumea la
Ministerul Afacerilor Strãine ar fi
putut da crezare relatãrilor din
raportul sãu, în ultimã instanþã
acestea erau doar afirmaþii fãcute
de deputatul Paul Rives, Eugen
Ionescu menþioneazã cã interlocutorul
se aflã în cele mai bune
relaþii cu cercurile germane de la
Vichy ºi Paris, concluzia lui Rives
fiind cã dacã francezii nu sunt uniþi,
atunci „Germanii sunt ºi mai puþin
uniþi”.
ªi lipsa lor de unitate se manifestã
nu numai în interiorul Germaniei,
dar ºi în acþiunea lor politicã
exterioarã, unde diferitele direcþii ºi
curente din interior se manifestã în
sensuri contrarii: lipsa de unitate,
de orientare clarã ºi precisã în
atitudinea Germanilor faþã de
Franþa a constituit motivul principal
al nereuºitei „colaborãri”.
Gãsim în formulãrile respective
elemente de mare gravitate, dacã
ne gândim la stadiul colaborãrii
existente la nivel înalt militar între
România ºi Germania în perioada
de referinþã, aceasta ºi ca urmare
a întâlnirilor Hitler-Antonescu sau
Antonescu-comandanþii militari
germani de pe frontul sovietic; se
putea trage de decidenþii români
unele concluzii în mod cert.
În plus, Bucureºtii aveau sã afle
unul din gândurile insolite al lui
Rives, acela cã „poporul francez
care are tendinþe anti-burgheze,
anti-capitaliste etc., ºi (el) a devenit
ºi devine din ce în ce mai antigerman.
Francezii au ales astfel
între a rãmâne comuniºti (deoarece
naþional-socialismul nu a
organizat „revoluþia”) sau democraþi
ori anglofili (pentru cã, cel
puþin, democraþia garanteazã
libertãþile individuale ºi un trai
lesnicios, pe care rãzboiul ºi, mai
ales, ocupaþia germanã l-au
suprimat)”. Nivelul la care se fãceau
aceste declaraþii era de luat
în seamã. (op. cit. f. 443).
Pentru propagarea celor mai
de seamã ºi autentice valori
româneºti în presa din sudul
Franþei
Pregãtirea unui numãr special
al revistei „Pyrenees”, consacrat
în întregime culturii româneºti, a
constituit nu numai o preocupare
de suflet a diplomatului, ci ºi un
travaliu susþinut care a necesitat o
corespondenþã intensã cu centrala
Ministerului Afacerilor Strãine ºi cu
Ministerul Propagandei. Cele douã
instituþii au fost þinute la curent de
Eugen Ionescu cu fiecare din
intenþiile sale ºi ale pãrþii franceze,
cu paºii întreprinºi ºi stadiul de
pregãtire a materialelor.
Eugen Ionescu a gãsit oportun
sã transmitã la 11 noiembrie 1943
referatul 1365 (cf., AMAE dosar,
71 Franþa, vol. X ff. 488-489) prin
care raporteazã cu privire la
conþinutul ºi stadiul redactãrii
contribuþiilor ce urmau sã aparã, în
fapt informând Ministerul pe larg
despre stadiul în care se afla
numãrul respectiv din Pyrenees.
Din informare rezultã cã
Ionescu ar fi adunat materialul
francez ºi dispunea de el pentru
redactarea primei pãrþi, ºi anume:
un articol de prezentare a
României, semnat de profesorul E.
de Mortonne; un articol privind
istoria României, aparþinând
profesorului Paul Henry (scriitor ºi
diplomat, inclusiv la Bucureºti, la