august - Steaua

urmãrea, cu atenþia diplomatului
de carierã, ecourile acestui Pact
în presa româneascã, fie partizanã,
fie contrarã ori, pur ºi
simplu, obiectivã, a adevãratelor
înþelesuri ale acestor raporturi, ºi
transmitea în Centrala romanã
aprecierile dintr-un articol publicat
în Argus care sublinia recenta
apropiere dintre cele douã þãri ce
se constituia într-un “motiv de vie
satisfacþie” pentru românii care
aveau ca obiective “menþinerea
statu-quo-ului teritorial ºi respectarea
tratatelor”. Legaþia românã
de la Roma, condusã de Al.
Em. Lahovary urmãrea ecourile din
diferite periodice: Il Popolo d’Italia,
Il Tevere, Tribuna, Il Giornale
d’Italia, Il Messaggero, Il
Mezzogiorno, L’Impero º.a. ºi se
remarca faptul cã sub conducerea
lui Averescu, în numai o jumãtate
de an, se clarificaserã între
Bucureºti ºi Roma chestiunile
nãscute în urma conflagraþiei, “mai
cu seamã în ceea ce priveºte
bonurile de tezaur române,
creditele de rãzboi italiene ºi
prioritatea (încã) a ratificãrii
Tratatului referitor la Basarabia”.
Pregãtirea semnãrii Pactului
privind aceastã provincie stârnise
deja la Moscova reacþii “de rãcire
a politicii sovietice faþã de Italia”;
peste câtva timp, campania de
presã din Izvestia, vor releva
membrii ai Legaþiei italiene din
Moscova, va cãpãta accente
pronunþat polemice. Aceastã
atitudine avea sã se manifeste ºi
mai pregnant dupã semnarea
Tratatului la 7 martie 1927 (amânat
vreme de 7 ani de cãtre Italia care
avea interese economice majore
în Rãsãrit ºi adoptarea de cãtre
parlament a unui decret - lege,
urmat de cãtre depunerea
instrumentelor de ratificare, la
Paris, la 23 mai 1927); de
repercusiunile acestui act, Italia
dorea sã se punã la adãpost,
cerându-i României sã se
angajeze cã o va sprijini
necondiþionat, dar ºi cã România
va semna un pact de înþelegere
politicã cu Bulgaria (ºi, eventual,
ºi cu Italia, sau doar sub egida
acesteia) ºi va introduce învãþarea
limbii italiene în ºcolile secundare).
La Roma au fost analizate fãrã
34 sentimentalisme avantajele ºi
dezavantajele ruperii relaþiilor cu
URSS ºi compensaþiile oferite de
România prin rezolvarea
diferendelor de ordin economic cu
Italia, prin încheierea unui Tratat
comercial ºi de navigaþie ºi a unui
Acord special în domeniul
petrolifer) petrol necesar AGIP-ului
italian pentru rafinãria din Fiume
(azi Rijeka, Croaþia) pentru a putea
substitui, astfel, þiþeiul adus din
Rusia Sovieticã.
Lilian Zamfiroiu urmãreºte cu
viu interes reacþiile marchizului
Durazzo, dar ºi fermitatea lui
Averescu în a-ºi apãra punctul de
vedere privind ratificarea Tratatului
asupra Basarabiei, analizeazã
ecourile stârnite la Roma de vizita
lui Mihail Manoilescu, primit de
Mussolini, pentru luarea deciziei
hotãrâtoare referitoare la acest
subiect “fierbinte”. De asemenea,
sunt relevate luãrile de poziþie ale
oficialitãþilor române imediat dupã
difuzarea publicã, la 9 martie, a
veºtii privind ratificarea Tratatului,
mulþumirile adresate lui Mussolini
ºi regelui, fie direct, fie prin
intermediari, pentru luarea acestei
decizii istorice, dar ºi scrisorile,
articolele ºi telegramele unor
consilii judeþene, ale unor primãrii
ori chiar ale unor oameni de culturã
sau societãþi culturale (de ex. Liga
pentru Unitatea culturalã a tuturor
românilor, fondatã de Nicolae Iorga
în 1890, de dirijorul Marcel Botez
în numele corului “Cântarea
României” ºi al Fundaþiei Culturale
“Prinþul Carol”) care vedeau în
realizarea acestui act o altã
dovadã de “caldã prietenie” a
Regatului italian faþã de Regatul
României. Cotidiene europene, ºi
nu numai de pe vechiul Continent,
au analizat Tratatul din puncte de
vedere multiple, ºi rapoartele ºi
notele diplomatice, relevã autorul
volumului, l-au considerat ca pe o
victorie a forþelor democratice în
calea expansionismului bolºevic.
Rapoartele diplomaþilor italieni
dovedesc satisfacþia cu care a fost
primitã vestea în Polonia, în
Grecia ºi în alte þãri, dar ºi rãceala
care s-a instaurat între URSS ºi
Italia (a fost înaintatã ºi o notã de
protest a Guvernului de la
Moscova, înaintatã de ambasadorul
Kamenev la Roma) pânã
în iulie 1927 când sovieticii ºi-au
revizuit sentimentele ºi atitudinile
faþã de aceºtia. ªi sentimentele
românilor s-au schimbat radical,
entuziasmul pentru ratificarea
Tratatului depãºind aºteptãrile,
chiar ºi partidele politice din opoziþie
recunoscând unanim importantele
“dovezi de prietenie date de Italia
României” ºi valoarea deosebitã a
diplomaþiei române sub conducerea
lui Al. Averescu. Cuprinºi
de entuziasm, românii au botezat
strãzi importante, din diferite ora-
ºe, cu numele regelui Vittorio
Emanuele, Benito Mussolini ºi al
generalului Badoglio, ca recunoºtinþã
pentru gestul fãcut.
Dar, la nici o lunã (în 5 aprilie
1927) Italia semna cu Ungaria un
Pact de amiciþie, conciliere ºi
arbitraj, care a contribuit la
dezlãnþuirea unei campanii de
presã a liberalilor împotriva
guvernului Averescu, guvern care
a ºi cãzut la 4 iunie 1927, lãsând
în urma lui o situaþie economicã
înfloritoare. Cãderea guvernului a
fost consideratã de Mussolini ca
un act de ostilitate împotriva Italiei.
Dar Guvernul român avea sã
încerce repararea relaþiilor printr-o
primã vizitã oficialã a lui Nicolae
Titulescu, ca nou ministru al
Afacerilor Strãine, la Roma, în
ianuarie 1928, când a avut parte
de o primire cordialã, ceea ce
pãrea sã contribuie la relansarea
legãturilor dintre cele douã þãri. Dar
nu a fost aºa: la scurt timp
Mussolini ºi-a afirmat deschis
împotrivirea faþã de Mica
Înþelegere, consideratã creaþie a
Franþei ºi a cincea putere
europeanã, pe care ºi-o dorea
subordonatã celor patru mari puteri
(Anglia, Franþa, Germania, Italia),
ºi faþã de Societatea Naþiunilor, dar
ºi de “înþelegere” în problema
revizuirii graniþelor Ungariei,
ceea ce a contribuit la o ºi mai
accentuatã degradare a relaþiilor
româno-italiene. Nici semnarea
Tratatului de comerþ ºi navigaþie
dintre România ºi Italia, care
înlocuia Tratatul de comerþ ºi
navigaþie din 1930, nu a condus la
adâncirea schimburilor comerciale.
Dimpotrivã, acestea au
scãzut ºi mai mult. Ele erau ºi
repercutarea schimbãrilor de
opþiune ale guvernului fascist, ale
prioritãþilor acestuia. Pe de altã