Trădarea criticii Paricidul ideologic Jurnalul ... - Ideea Europeana

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XX · NR. 9 (690) · SEPTEMBRIE 2009
NICOLAE BREBAN Trădarea criticii
ION IANOŞI Paricidul ideologic
NICOLAE BALOTĂ Jurnalul pentru Stella
CORNEL UNGUREANU Ana Simon, perioada de trecere
ASCĂLU S. Damian, veşnic tânăr şi ferice
UCIU Poezia românească în
„Istoria criticii…”
Varujan Vosganian şi cartea memoriei
Mogo(şoaia)
BOGDANOGDAN MIHAIIHAI DASCĂLU
MARIAN VICTOR B UCIU
CK

2
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ANUL XX Nr. 9 (690)
Comunicat de presă
Ideea Europeană şi lecţia
dată Adevărul Holding
Soluţia Curţii de Apel în unul dintre procesele intentate de
Fundaţia Culturală Ideea Europeană (FCIE) împotriva societăţii
S.C. Adevărul Holding S. A., în cazul denumit de presa naţională
„cazul Tolstoi”, este favorabilă Fundaţiei Culturale Ideea
Europeană în sensul că instanţa de recurs a menţinut dispoziţiile
date de instanţa de fond, mai puţin în ceea ce priveşte
cheltuielile de judecată pe care le-a redus la jumătate (1223,9
lei).
Amintim că, în toamna anului trecut, Editura Adevărul
Holding a reprodus, vandalizând, abuziv, cu titlul Memorii de
Lev Tolstoi (2 vol.), „în traducerea” unui individ fantomatic,
numit „Ghenadi Strungar”, titlul Jurnal de Lev Tolstoi (2 vol.) în
traducerea şi selecţia prof. Janina Ianoşi, note, comentarii, aparat
critic de prof. Ion Ianoşi, membru de onoare al Academiei
Române, Editura Ideea Europeana, 2005; drepturile de reproducere
a respectivului titlu deţinandu-l Fundaţia Culturală Ideea
Europeană (FCIE). Acest scandalos, incalificabil furt intelectual,
făcut public în decembrie anul trecut de către Fundaţia
Culturală Ideea Europeană, a suscitat interesul mass media,
scandalizând opinia publică, precum şi câteva instituţii naţionale
şi europene, care au reacţionat prin organismele sale abilitate;
dintre organismele profesionale care au protestat public fac
parte Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România
(APLER) şi Asociaţia Revistelor şi Publicaţiilor din Europa
(ARPE).
Bref/ 2
S
Modele
NICOLAE BREBAN TRĂDAREA CRITICII/ 3
Restanţele criticEi de IRINA PETRAŞ/ 4
Eseu
NICOLAE BALOTĂ JURNALUL PENTRU STELLA/ 5
Polemice
ION IANOŞI PARICIDUL IDEOLOGIC/ 6
Cronica literară
ŞTEFAN BORBÉLY UN ÎNŢELEPT/ 7
Cronica literară
RĂZVAN VONCU U ÎNCĂ UN DEBUT ÎN CRITICA
LITERARĂ/ 8
Foamea de a fi
AURA CHRISTI MOGO(ŞOAIA)/ 9
Lecturi
IRINA CIOBOTARI CĂLĂTORIE ÎN SPAŢIILE INTERMEDIARE/ 10
Fictura
DOINA RUŞTI CĂLĂTORIA/ 11
(Pre) texte
MARIA-ANA TUPAN MODERNISM VERSUS AVANGARDISM?/ 12
Modele
CORNEL MUNGUREANU ANA SIMON, PERIOADA DE TRECERE/ 13
Lecturi
PAUL ARETZU VARUJAN VOSGANIAN ŞI CARTEA MEMORIEI/ 24
Modele
BOGDAN MIHAI DASCĂLU S. DAMIAN, VEŞNIC TÂNĂR ŞI
FERICE / 25
Lecturi
MARIAN VICTOR BUCIU POEZIA ROMÂNEASCĂ ÎN
„ISTORIA CRITICĂ…”/ 26
(Im)pertinenţe
MICHAEL SHAFIR UN „DESUET” (SAU ACTUALITATEA LUI
RONETTI ROMAN)/ A27
Lecturi
ADRIANA TEODORESCU OBLOMOV. POSTMODERN,
DE MÂNTUIT/ 28
Cartea străină
RODICA GRIGORE JOCURILE SPIRITULUI/ 29
Corespondenţă din SUA
VALERY OIŞTEANU AVANGARDA ROMÂNĂ DIN DIASPORA SUB
NORUL AMNEZIEI/ 30
Eseu
MIHAELA ALBU PRESA LITERARĂ A EXILULUI ROMÂNESC:
REVISTA LUCEAFĂRUL/ R31
Film
DANA DUMA BIOGRAFII MAI MULT SAU MAI PUŢIN
ROMANŢATE/ 32
CĂLIN CĂLIMAN DOCUMENT. ART 13/ 33
Teatru
JEANA MORĂRESCU UN „REMEMBER” NECESAR/ 34
DIANA COZMA STÂND DE VORBĂ CU RINOCERUL/ 35
Corespondenţă din Italia
EMIL RAŢIU GEORGESCU-ROEGEN ŞI ENTROPIA/ 36
Revista revistelor/ 37
Tribunalul Bucuresti a dispus, în data de 17 februarie
2009, sistarea distribuţiei şi a difuzării vol. Memorii
(vol. I-II) de Lev Tolstoi, în trad. lui Ghenadi Strungar,
apărute la Editura Adevărul Holding. Tot atunci Tribunalul
Bucureşti a respins cererea de retragere a volumelor de pe piaţă.
Decizia judecătorească nu era definitivă.
Adevărul Holding a făcut recurs şi l-a pierdut, fiind
astfel obligat, prin hotărâre judecătorească definitivă, să
suspende distribuţia şi difuzarea titlului menţionat până
la pronunţarea finală în procesul de fond.
Următoarea înfăţisare în procesul de plagiat intentat de
FCIE este în data de 3 septembrie.
Precizăm, de asemeni, că la sesizarea Oficiului Român pentru
Drepturi de Autor (ORDA), Inspectoratul General al Poliţiei
a dispus, în primăvara acestui an, începerea urmăririi penale
a S.C. Adevărul Holding.
Le mulţumim colegilor de breaslă, colegilor din presa scrisă
pentru solidaritate.
„Cazul Tolstoi”, după cum se ştie, nu este singurul exemplu
de abuz al societăţii Adevărul Holding. Au devenit deja cunoscute
altele cum sunt de pildă Enigma Otiliei de G. Călinescu reprodusă
„fără acte în regulă”, „cazul traducătorului Dragoş
Stoenescu”, câştigate în instanţă.
Cazul Tolstoi: ecouri, dosare, opinii…
Nr. 4, 5, 6, 7 ale revistei Contemporanul conţin intervenţii
aplicate pe marginea acestui caz de vandalizare a Jurnalului
tolstoian, ediţia Ianoşi, consacrată, intervenţii semnate de
Marian Victor Buciu, Crişu Dascălu, Marina Vraciu, Bogdan
Mihai Dascălu, Dumitru Balan, Mihai Dascălu, Aura Christi.
Nr. 7 reproduce dialogul Iolandei Malamen cu Aura Christi,
reprodus din ziarul Ziua, un dialog intitulat Apăr o carte batjocorită.
Fundaţia Culturală Ideea Europeană
24 iulie 2009
AURA CHRISTI
(redactor-şef)
ANDREI POTLOG
CRISTIAN NEGOI
MIHAELA DAVID
ADRIAN PREDA
ALINA-ALEXANDRA PREDA
CLAUDIU MOLOCI
CARMEN DUMITRESCU
Rubrici:
ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ,
NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU,
IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU,
DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU,
PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR,
MIHAI RĂDULESCU,
ADRIANA CRAINC-BOTEZ,
CĂLIN CĂLIMAN,
DANA DUMA, IONEL NECULA
Corector: RAMONA-MIRELA CIOCOIU
Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ
Viziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU
Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR
Editor: Fundaţia Culturală
IDEEA EUROPEANĂ
ISSN 1220-9864
Revista este înregistrată la OSIM
Nr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004
Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ
este înregistrată la OSIM
Nr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004
Adresa:
Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ
Piaţa Amzei nr. 13, sector 1,
Bucureşti
O. P. 22, C. P. 113
Sector 1, Bucureşti
Cod 014780
Tel./Fax: 021. 212 56 92
Tel.: 021. 310 66 18
Revista este membră a Asociaţiei
Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România
(APLER)
www.apler.ro
Revista este membră a
Aso ciaţiei Revistelor
şi Publicaţiilor din Europa
(ARPE)
E-mail:
contemporanul@yahoo.com
www.ideeaeuropeana.ro
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
are 40 de pagini
APARE JOI
Partener: SC ERC PRESS SRL
Tipar: SC Es Print s.r.l. &
Asociaţia EUROBUSINESS
Unica responsabilitate a revistei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
este de a publica opiniile,
fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor
ei. Responsabilitatea pentru conţi -
nutul fiecărui text, conform Art. 205-206
Cod Penal, revine exclusiv autorilor
Ilustrăm acest număr cu fotografii
reali zate de Aura CHRISTI
(Turcia, 2008)
APEL
PENTRU SALVAREA CULTURII
ROMÂNE VII
semnat de 900 de
personalităţi din România, Israel,
SUA, Franţa, Germania, Irlanda,
Republica Moldova etc.
Pentru informaţii la zi –
accesaţi
www.ideeaeuropeana.ro
(click revista contemporanul)

„La réalité n’existe pas pour nous tant
qu’elle n’a pas été recrée par notre pensée – sans
cela les hommes qui ont été mèlés à un combat
gigantesque seraient tous des grands poètes épiques.”
Marcel Proust, Sodome et Gomorrhe
I. Introducere. Negoiţescu
Nu puţini vor fi, probabil,
oarecum şocaţi dacă nu
chiar iritaţi de titlul acestui
eseu, cu atât mai mult
cu cât autorul, romancierul care sunt, a
avut, încă de la începuturile sale literare,
critica – falanga ei cea mai tânără,
mai prestigioasă – de partea sa. Dar nu
va fi vorba doar de subsemnatul şi de
opera sa în acest studiu şi, ca şi eseul
scris la Paris în anii ‘88 şi ‘89 (ani
extrem de dificili, aş zice jenanţi pentru spiritul
civic românesc în comparaţie cu intelectualitatea
cu mult mai decisă a vecinilor noştri de la
nord), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi,
voi încerca încă o dată, cum am făcut şi cu două
decenii în urmă, fiind în depărtare, să înţeleg,
dar să şi apăr literele române, spiritul lor, aflate
într-o grea încercare.
Încep, în fine, la acest sfârşit de prim deceniu
al noului secol, să apară mult aşteptatele
sinteze ale literaturii noastre. Nu numai opusul
gros şi bine informat (cu scăderi de viziune şi
cu o prea apăsată tentaţie spre colportaj, văzut
din interiorul grupului căruia i-a aparţinut în
ţară, cel al lui Eugen Barbu), Istoria de azi pe
mâine a literaturii române semnat de Marian
Popa, dar mai ales Istoria literaturii române din
anul ‘41 până azi datorat criticului extrem de
activ şi luptător: Alex Ştefănescu, sinteze care
au suscitat discuţii vii; ultim op mai ales.
Controverse care, în ciuda unor derapaje, oarecum
fireşti unei literaturi căreia i-a fost interzis
de sus ani buni orice spirit polemic, nu fac decât
bine literelor, scriitorilor, ca şi publicului intelectual,
destul de larg la noi, care a fost mereu
interesat de soarta literaturii autohtone şi care,
după revoluţie mai ales, zăpăcit şi inundat de
afluenţa enormă de titluri şi de presiunea massmediei,
se regăseşte greu, îşi caută el însuşi criteriile
valorii şi ne dă nouă, creatorilor şi
comentatorilor de azi de literatură, senzaţia
de... a ne fi părăsit!
Anul acesta a apărut o excelentă – deranjantă
pentru mulţi! – sinteză a literelor noastre,
o iute şi incisivă panoramă asupra creaţiei literare,
a creatorilor şi comentatorilor ei, după
perioada romantică, incluzând deci aproape
două secole de literatură română, sub semnătura
profesorului Eugen Negrici, cu titlul Iluziile
literaturii române. Scrisă cu mult nerv, posedând
ca şi ilustra Istorie a literaturii române de
la origini până în prezent (1941) a marelui şi
extrem discutatului critic şi istoric literar G.
Călinescu, portrete de anvergură, de la
Kogălniceanu şi Maiorescu, la mai modernii,
chiar şi actualii creatori, eseul lui E. Negrici se
detaşează cu claritate nu numai de alte studii
oarecum asemănătoare, dar şi de opus-uri mai
vechi ale D-Sale (cum ar fi substanţialul studiu
Literatura română sub comunism apărut cu
mai bine de un deceniu în urmă ) prin tonul său,
de o dezinvoltură rară, un fel de cinism aplicat,
nu rareori pozat, cred eu, folosit ca o stratagemă
a înţelegerii, prin justeţea, aspră e drept, a multor
puncte de vedere în chestiunile grave ale
receptării, ca şi în unele, peremptorii, mereu
interesante, discutabile într-un sens bun, ale
judecăţilor de valoare. Astfel, prin tonul aspru,
uneori negativist, totdeauna argumentat,
această „scurtă istorie” a lui Negrici se opune,
poate, în primul rând stilului şi mai ales viziunii
constructoare, universaliste, pe care o propunea
cu mai bine de o jumătate de secol în
urmă divinul Călinescu.
De altfel, părerea mea este că nu au apărut
reale sinteze ale literaturii noastre vreo cinci
NICOLAE BREBAN
Trădarea criticii
Sau o încercare de a-mi înţelege
timpul, cultura din care provin
şi spiritul ei, în actualitate
decenii nu numai din pricina cenzurii de partid,
dar şi pentru că marea carte a lui Călinescu
continua să impresioneze disproporţionat, să
sufoce aproape orice iniţiativă. Singurul dintre
criticii de prestigiu ai generaţiei mele, Eugen
Simion a publicat patru volume Scriitori
români de azi, sub comunism, despre cărţi şi
autori pentru care a luptat curajos şi unde, adeseori,
formulează judecăţi de valoare sigure,
rezistente. Regretul meu este că profesorul
Simion, ocupat cu, desigur, înalte şi meritorii
funcţii culturale, şi-a neglijat acest proiect,
dar… sper totuşi că va reveni asupra lui. Mai
Nicolae Breban. Foto: Aura Christi
trebuie să amintim aici încercarea exilatului la
München, splendidul critic şi istoric clujean Ion
Negoiţescu, care, vai, nu şi-a putut duce la bun
sfârşit proiectul lui de-o viaţă, publicând doar
fragmente ale unei istorii posibile, cu nu puţine
studii grăbite, însăilate şi, după părerea noastră,
scrise sub imperiul unei alte cenzuri interioare
decât cea căreia i-au fost supuşi, mai
mult sau mai puţin, toţi din patria comunistă.
Am fost prieten cu regretatul Negoiţescu, mi-a
comentat cu o extremă vivacitate şi inteligenţă
primele mele romane, ne-am văzut adeseori în
exil, la München mai ales, şi regretăm din suflet
că această unică şi extrem de rară inteligenţă,
susţinută de o cultură fără egal, nu şi-a putut
finaliza proiectul lui major, de care, e drept,
s-au speriat şi cerberii partidului! (Ca şi unii,
trebuie să spunem, scriitori de mâna a doua,
bine instalaţi în posturi culturale sau administrative,
pe care o schiţă a unei posibile Istorii...,
apărută în revista Familia prin anii şaizeci, i-a
pus pe jar şi au alergat ei înşişi la tovarăşii de
la c.c. ca să o interzică. Da, trebuie să amintim
şi aceste aspecte, să nu ne închipuim că noi luptam,
cum credea la modul simplist emigraţia
culturală de la Paris, doar cu activiştii obtuji.
Să nu uităm că nume sonore ale literaturii
române sub comunism, sub stalinism, dar şi
după, uneori au aruncat cu pietre în marii ctitori
ai clasicismului şi modernităţii noastre, de
la Maiorescu la Blaga, Voiculescu, I. Barbu sau
Rebreanu etc., nume azi ţinute la mare
prestigiu de mai tinerii creatori cum ar
fi un Crohmălniceanu, pentru a nu da
decât un singur exemplu).
În ce mă priveşte, nu aş vrea prin
studiul de faţă să mă erijez într-o postură
care nu-mi convine şi nu mi se potriveşte,
aceea de arbitru al receptării.
Sunt prea vechi şi decis profesionist al
romanului ca să ambiţionez la alte titluri.
Dar, ceea ce mă îngrijorează în studiul
de faţă, cum se va vedea mai jos, nu
e atât starea criticii actuale cât spiritul
ei. Aşa cum în eseul meu, citat mai sus,
Spiritul românesc..., nu tratam reacţia
noastră, a intelighenţiei române, pe parcursul
deceniilor comuniste faţă cu o
dictatură sau alta, dejistă sau ceauşistă,
aflate pe toate buzele şi azi, ci mă interesa,
cu mijloacele mele intuitive, bazate
mai ales pe empirii, să înţeleg cum
reacţionăm noi, crema gânditoare şi expresivă a
unei comunităţi de limbă, de teritoriu, istorie
etc., în cazul unei dictaturi. Aproape indiferent
care, aşa cum naţiunea şi cultura noastră a trăit
destule şi, vai, extrem de dure, de pitoreşti, de
scandaloase, de pe la sfârşitul medievalităţii
până la aceea, mai modernă, a lui Carol al IIlea,
să zicem.
Deoarece, noi suntem azi, la două decenii de
la prăbuşirea fără seamăn a unui imperiu, cel
comunist, încă prea aproape ca să ne putem face
o idee clară despre ce am trăit, sine ira et studio,
cum se zice; şi poate şi aceasta explică de ce dictatura
ceauşistă e scrisă şi ponegrită – pe drept
cuvânt! – pe toate gardurile Europei, dar de cea a
lui Dej, infinit mai brutală – Dej fiind un dictator
care a trimis în puşcării şi în lagăre de exterminare
elita unei ţări, indiferent că era cea financiară
sau politică, culturală sau agrară – nu se vorbeşte
mai deloc. Să fie aceasta doar rodul unei patimi
sau un semn de primitivism, de aleatorie şi conjuncturală
viziune asupra prezentului sau a trecutului
recent, faptul că ne uităm cam iute trecutul,
chiar dacă l-am trăit noi înşine, aşa cum alte
naţii, mai orgolioase decât a noastră, germanii,
după catastrofa militară, umană şi ideologică pe
care au provocat-o pe mapamond, ani la rând au
preferat să n-o discute. Sau, dacă o făceau – vorbesc
de generaţiile care au trăit şi au activat în
infernul brun – uitau cu bună ştiinţă multe din
acele amănunte sau nuanţe pe care se sprijină
istoria, la urma-urmei. Sau aruncau vina pe conducători.
În cel mai bun caz se scuzau prin ignorare;
deşi, noi românii ştim prea bine, deoarece
am trăit şi noi un astfel de univers concentraţionar,
evident nu de anvergura şi cu urmările celui
german: că derapajele, abuzurile sau crimele sistemului
se aflau, până la urmă – există totdeauna
martori care vorbesc, mai devreme sau mai
târziu – chiar şi riscându-şi poziţia sau pielea,
familia.
Da, repet, poate chiar mai interesant decât
istoria şi detaliile unei activităţi atât de prestigioase
şi atât de legate de istoria, de închegarea
totuşi relativ recentă a statului modern român,
cum e cea a culturii, a literelor şi slujitorilor ei,
este, credem noi, spiritul în care se receptează
valorile. De aceea aminteam mai sus că, probabil,
discuţiile vii care au început şi sunt convins
că vor continua în jurul cărţii profesorului
Negrici, vin, poate în primul rând, şi pentru că
D-sa opune spiritului şi viziunii călinesciene,
pozitive şi constructoare, spuneam, un alt spirit,
în aparenţă negativist şi sceptic, încărcat de
furia celui care ar vrea să fie contrazis dar şi de
o durere virilă a absenţei unei literaturi pe
măsura orgoliului şi vitalităţii noastre! Faţă de
unii, nu mulţi, comentatori care cred că avem,
deşi tinere, o literatură şi artă majore. Pe mine
nu m-a supărat acest scepticism devastator şi
crud; precum bine observa unul dintre comentatori,
o literatură se verifică şi printr-o asemenea
baie negativistă şi autopsie la rece.
(Continuare în pagina 15)
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
3

4
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Maria Pal, Cu lumina în palme,
versuri (2009)
Titlurile plachetelor succesive – Nesomnul
metaforei, Preludiu pentru tăceri,
Străpuns de negăsire, Cuibul flăcărilor,
Tristeţi nimbate, Între două bătăi
de secundă, Măsura cenuşii, Ore de umbră, Dincolo,
Măşti de opal, O carte răsfoită de vânt – spun deja
mult despre timbrul Mariei Pal şi despre zona pe
care au ales s-o traverseze, metaforal, poemele sale.
Tăcerea, tristeţea, cenuşa, umbra revin obsesiv
deconspirând o aşezare statornică
sub semnul morţii intravitale, subminată
de seninătatea imperturbabilă
şi mereu laconică a descrierii.
Circumscrierea temelor predilecte,
oscilând între aici şi dincolo,
se face prin recurs insistent şi dezîncântat
la verbele spunerii, într-o
vast-reticentă diaprură a rostirii.
O carte răsfoită de vânt, de pildă,
se va restrânge, oximoronic, la falduri
de enunţuri sacadate, într-un
jurnal ad-hoc al trecerii. Privirea
survolează privelişti, se opreşte
scurt pe lucruri, divaghează concentrat
în marginea lor, întredeschiderile
fiind anume retezate de
un verb avar preocupat de înţelesuri
mereu vagi, secrete, tainice
oricâte ocoluri le-ar da cuvintele:
„un vânt cald te răsfoieşte. nerăbdător”, „un text se
scrie-n văzduh. n-ai timp să clipeşti”, „deschizi ochii.
încet. cu-o umbră de teamă. ca şi cum n-ai şti ce-i în
jur. privirile ţi se-nspăimântă”, „mulţimi de versuri
deasupra. scrieri diverse. înţelesuri necunoscute.
plutesc în derivă. unul se aşază pe umerii tăi. te
încolăceşte. tot mai strâns. coboară spre pământ.
şerpuitor”. Scindat anume („şi fiecare dintre noi / îşi
citeşte jumătatea sa de poem / sub privirea plictisită
a corbului”), eul poetic îşi preumblă pe scena lumii
faţa tăcut-uimită, în vreme ce ipostaza secundă, cea
vorbitoare, îi descrie evoluţia, tu-ul având, în această
formulă, semnalmente sfâşietoare de, deopotrivă,
impersonalizare şi înstrăinare netă, dar şi de intimitate
şi apartenenţă. Dincolo de feluritele interpretări
pe care le suportă această modalitate poetică, e
vorba în plus de o anume pudoare a confesiunii, de
incapacitatea dez-văluirii brutale a interioarelor vulnerate,
dar şi de încă preţul pus pe răsfrângerea
„frumoasă”, înaltă, transfigurată a existenţei în vers.
Poemul speră o îngreunare a înţelesurilor ce alunecă
printre degete, o rotunjire a lor, măcar provizorie.
Incantatorii şi surdinizate, versurile amuşină
răspunsul în rotiri calm-tensionate, căutarea cheii
ultime petrecându-se într-o succesiune de monologuri
exersând partituri de o diversitate dezarmantă.
Vocile/glasurile din poeme turuie, croncăne, bolborosesc,
murmură, gâlgâie, strigă, zornăie, bocesc,
hohotesc, bâlbâie, plescăie, şoptesc, scâncesc, şuieră,
vuiesc, clănţăne, duduie, răpăie, urlă, sporovăiesc,
scârţâie. Verbe ale spunerii gureşe şi crizice mustră,
îmbie, freamătă, împotmolite în propria revărsare,
dar se lasă, rareori, deviate şi spre cântec şi tril, în
momente de respiro. Ca la Bacovia, să zicem, se trăieşte
acut şi se transcrie, ici-colo, senzaţia că dincolo
de cuvintele comune se află cele adevărate şi că ele
ar putea fi extrase prin bolboroseala unor fraze
IRINA PETRAŞ
rupte, imitând în răspăr limba primordială, „limba
păsărilor”, şi părăsind-o pe cea derivată.
„Foşnind de cuvinte”, versurile traduc totul
verbalizând neobosit truda numirii cu sens: „dintr-o
dată vorbeşti toate limbile / sacadat / asemeni celui
ce i se taie brusc răsuflarea”.
Un vast univers sonor se instalează în miezul
poemului/vieţii – „lipsite de trup / hainele vorbesc în
şoaptă”, o gură e deschisă a strigăt, ţipăt singur,
tunete, vaiete, ploaie de sunete, foşnete, „herghelie
de sunete” – incapabil să vindece, să îmblânzească
tăcerile şi trecerea: „despre noapte turui întruna”,
„zeii desfrunziţi de cuvinte” nu mai pot răspunde nici
unei chemări, „cuvintele orbesc de singurătate”,
„vocea pierdută” sucombă sub „tăcerea de plumb”,
„pustiul silabiseşte un verset ciudat”, „o muzică istovită
în ape” lasă locul tăcerilor pline de praf.
Deşi mai sunt uneori „mătăsoase şi iuţi”, cuvintele
îşi extenuează forţa şi trimit tot mai ades la ritmurile
rupte cu iz bacovian: „navighezi printre
lucruri / ca orbii / îţi aprinzi singur lumina / te-aşezi
în genunchi şi aştepţi”; „zilele sunt aceleaşi / mâine
la fel cade cenuşiu peste noi / refrenul nopţii e tot
mai lugubru”; „în memorie mai răpăie doar sudoarea
/ lăsată de cuvinte”; „la orizont necunoscutul / îţi
face semne cu mâna / să-l urmezi”.
Contrapunctarea luminoasă a dez-încântării e
iluzorie, lumina e ascultată doar de tăcerea aţipită
sub pulberi, căutarea ei e de la început sortită neîmplinirii:
„orb / somnul tău bâjbâie / după lumina din
scoici”. Înlănţuită, „lumina se-adânceşte în obositele
frunze”, „are cearcăne mari / ca nişte maci proaspăt
înfloriţi”, iar apariţiile sale sunt fantomatice, vlăguite:
„un adevăr fluid / cu griuri fantomatice / în care
se trezeşte leneşă / lumina”; „singur pustiul îşi mai
găseşte drumul / în vânăta lumină”. O umbră de speranţă
se poate desluşi în descrierea vieţii ca încorporare
de lumină: „cineva toarnă lumină în ceşti de
pământ”.
Versurile Mariei Pal, câteodată secondate de
desenele autoarei, par să-şi ajungă. Cuprinderea lor
între copertele unei cărţi e mai degrabă gestul ivit
din dorinţa de ordine şi bună rânduială decât din cea
de comunicare. Expresia de sine, monotonă şi de o
cuminţenie ne-prăfuită, se consumă toată în pagină,
între eu şi tu. Cititorul se poate recunoaşte în acest
monolog cu două feţe, dar nu-şi poate reprima sentimentul
intruziunii. Şi el, de altminteri, potenţator al
lecturii.
Dan Herciu, Taxa pe viciu,
versuri (2009)
Irina Petraş
Foto: Laura Poantă
Este primul volum de versuri câştigător
al Concursului de debut al Filialei
clujene a USR, concurs iniţiat în 2005
şi numărând în biblioteca tânărului
scriitor 11 titluri (Laura Husti-Răduleţ, Proze de
după-amiază; Adrian Tudurachi, Destinul precar al
ideilor literare. Despre instabilitatea valorilor în poetica
lui Mihail Dragomirescu; Oana Pughineanu,
Plictiseală. Ratare. Prostie; Magda Wächter, A.E.
Baconsky. Scriitorul şi măştile; Iulia Micu, Thomas
Mann. Istoria unei partituri literare; Andrei Simuţ,
Literatura traumei; Maria-Magdalena Diaconu,
Discursul corporalităţii în romanul feminin contemporan;
Monica Grosu, Petru Comarnescu. Un neliniştit
în secolul său; Dan Herciu, Taxa pe viciu (versuri);
Florina Codreanu, Existenţele sângelui. Eseu despre
curgerea sângelui; Adriana Teodorescu, Carnavalul
în opera literară caragialiană), plus două menţiuni
speciale (Graţian Cormoş, Femei în infernul concentraţionar
din România (1945-1989); Tatiana
Dragomir, Fotograme, Premiul pentru debut al USR
pe anul 2007).
Un debut oarecum târziu, dar nu şi întârziat
această primă carte de poezie câştigătoare a
Concursului nostru. Dan Herciu îşi stăpâneşte perfect
ritmurile şi cadenţa, relaţia sa cu textul e liberă
şi netensionată, dar şi inducătoare de nelinişti. Ca în
jam-session-urile lui Jack Kerouac, de pildă, versurile
sunt monotone şi surprinzătoare în chiar aceeaşi
clipă, naive cu tâlc, precum refrenele de jazz, improvizate
cu schepsis. Libertatea lor are o undă de disperare
în fundal căci nimic din lumea mare nu li se
supune. Manifestul liric subsidiar deconspiră semnificaţia
majoră, în ordine existenţială, a derizoriului,
a minorului, mizând pe comunicarea i-mediată, de o
sinceritate jupuită, a secvenţelor traversării zilelor
şi nopţilor.
Materia verbală şi existenţială îşi răspund
într-un pas legănat, mărunt, de swing, rupt după
plac şi hărţuit cu un umor mereu de bună calitate. O
gureşenie de om dedat tăcerilor prelungi, despicări
blând-acide ale vălurilor fiinţei, deplasări metaforale
avare, un rest de grimasă bacoviană trecută prin
rictusul ironic sorescian condimentează dorinţa de a
(se) comunica şi de a atinge expresia coerentă, cu
sens, a „gândurilor lui herciu”, destinate deocamdată
anonimatului.
ANUL XX Nr. 9 (690)

La 28 ianuarie 1728 Jonathan Swift,
decanul catedralei St. Patrick din
Dublin, e anunţat printr-o slugă
că a încetat din viaţă doamna
Esther Johnson. Încă în aceeaşi seară, poate
pentru a se linişti (pentru că nimic nu-l apără
pe un scriitor de agresiunile acestei vieţi ca scrisul),
începe să compună panegiricul femeii pe
care – în măsura în care putem cunoaşte arcanele
unui suflet tenebros – o iubise mai presus
de orice altă făptură. Aşadar, între unsprezece
şi doisprezece, Swift descrie „caracterul Stellei”,
al aceleia pe care o numea: „cea mai sinceră, virtuoasă
şi preţuită prietenă cu care cerul m-a
binecuvântat, şi cu care ar fi putut vreodată
binecuvânta zilele unui muritor pe acest
pământ”. O cunoştea de la şase ani, se îngrijise
de educaţia ei, îi pusese anumite cărţi, bine
alese, în mână, îi mobilase spiritul, o deprinsese
cu unele principii şi virtuţi morale şi, probabil,
căci nu e nimic sigur, o luase de nevastă.
Expresia aceasta din urmă nu este cea mai
adecvată: dacă sacramental ei au fost uniţi,
marital se pare că n-au trăit nicicând împreună.
Taina însăşi a căsătoriei s-a consumat în taină.
Swift nu spune nimic despre aceasta în acel
panegiric al Stellei, în care nu uită să noteze, că,
deşi fusese una din „cele mai frumoase, mai
mândre şi mai atrăgătoare femei din Londra”,
era, totuşi, „cumva (dar foarte puţin) poate prea
plinuţă”.
A doua zi, în 29 ianuarie, pe Jonathan
Swift îl doare prea rău capul ca să mai poată
scrie ceva în jurnalul său. În schimb, în 30
ianuarie, marţi: „E noaptea înmormântării, la
care nu voi putea fi de faţă din pricina greţurilor.
S-a făcut nouă; m-am mutat în cealaltă
odaie ca să nu văd luminile la biserică, peste
drum de fereastra dormitorul meu”. Nici omul
Bisericii, nici prietenul, nici soţul, nu izbutea
să-şi depăşească slăbiciunea. Cu spatele spre
luminile de îngropăciune îşi amintea, şi aşternea
pe hârtia docilă: „... rămase – până la sfârşitul
zilelor ei – minunat de chivernisită, deosebit
de darnică cu toate acestea... A ţinut socoteala
tuturor cheltuielilor casei, din clipa sosirii în
Irlanda şi până la câteva luni înainte de moarte;
adesea, răsfoind filele catastifelor pe ani, se
plângea că cele trebuincioase traiului se scumpiseră,
cu timpul, de două ori, pe când uzufructul
scăzuse la jumătate; o sporire a venitului ei
ar fi fost prin urmare de neapărată trebuinţă”.
Nici o lamentaţie, nici o urmă de patos în acest
„Caracter al Stellei”. Doar observaţii ale unui
moralist, apologet al unei fiinţe privilegiate prin
virtuţi. Ceea ce nu înseamnă că decanul de la
St. Patrick era un om fără inimă. Dar discreţia
este la aceşti oameni, dinaintea marii dezbrăcări
romantice, o obligaţie de stil esenţială.
Discreţie ce nu interzice dezvăluirea unor
lucruri pe care generaţiile de mai târziu le vor
ierta cu o ipocrită ruşine. În jurnalul unui om
din zilele noastre mărturisirea intimităţilor erotice
n-ar fi poate evitată cu grijă, însă n-ar apărea
în nici un caz mărunta socoteală, considerată
meschină, a cheltuielilor zilnice şi a „chiverniselii”.
Căci iată ce face farmecul însemnărilor din
Jurnalul pentru Stella (titlu postum din 1784,
al scrisorilor care nu fuseseră destinate publicităţii,
şi în care nu găsim numele „Stella” al destinatarei,
pe care Swift i-l va acorda Estherei
Johnson mai târziu): deschiderea sau sinceritatea
unui om condamnat dealtfel la închiderea în
sine; simplitatea directă a discursului unui om
dispus, printr-un întreg complex de împrejurări
interioare şi exterioare, spre exprimarea mediată.
NICOLAE BALOTĂ
Jurnalul pentru Stella
Ciudat caz literar, acela al raporturilor
dintre Swift şi Stella. O îndeajuns de lungă
obişnuinţă, o bună cunoaştere reciprocă stă la
baza ei. Swift nu are nevoie să joace în faţa tinerei
sale prietene un rol sublim. Dimpotrivă. Are
nevoie de ea de la distanţă, cum avusese nevoie
de ea aproape, ca de o persoană feminină în
preajma căreia să se relaxeze, să se lepede de
„celălalt eu”. N-aş spune că devine el însuşi doar
în prezenţa – reală ori epistolară – a Stellei. Dar
este într-însul un eu a cărui ecloziune nu era
posibilă decât prin această femeie. De aceea îşi
propune de cum soseşte la Londra: „De aici încolo
voi scrie zilnic câte ceva lui MD, ţinând un fel
de jurnal; iar când voi fi gata cu scrisoarea am
s-o trimit, fie că MD îmi va fi scris, fie că nu; şi
uite-aşa, cred că totul va fi foarte bine: voi sta
neîncetat de vorbă cu MD, şi MD aşijderea cu
Presto”. Presto era însuşi, „iutele”, Swift. Zilnic
are nevoie de ora lui de confesiune, la care nici
o osteneală nu-l poate face să renunţe, de ora
convorbirii cu MD, când poate spune orice despre
sine, despre alţii, despre lume, despre evenimentele
zilei.
Dar toate acestea numai pentru MD. Căci
numai pentru draga sa se deschide o breşă în
zidurile care-l împrejmuie pe Swift. Numai ea
are voie să vadă totul, să participe la toate. Ca
într-un ritual pentru iniţiaţi ori ca în acele tainice
limbaje secrete ale copilăriei, descoperim în
această corespondenţă a lui Swift o multitudine
a semnelor care unesc tendinţa spre îndeletnicirea
secretoasă, cu voluptatea ridicării foarte
parţiale şi numai pentru o unică persoană a
tuturor vălurilor. Până şi scrisul său, imposibil,
greu de descifrat, este un fel de a se revela,
ascunzându-se. Nimic nu-i face mai mare plăcere
decât să descopere totul, învăluindu-le pe
toate. Ambiguitate esenţială a demersurilor
sale scriitoriceşti (şi, poate, umane). Iată ce
spune cu privire la caligrafia sa: „... atunci când
scriu citeţ, nu ştiu cum, mi se pare că nu mai
suntem între noi, şi că toată lumea ne vede”.
Este o manifestă dorinţă de clandestinitate în
asemenea declaraţii ale lui Swift. De aici acel
„little language”, „grăiuţul” alcătuit din tot felul
de abrevieri, de stâlciri infantile ale cuvintelor,
de alintări lingvistice, prin care onorabilul Swift
stabileşte cu prietena lui un adevărat cod, un
jargon al cuplului. Desigur, orice trăire intensă
(mistică, erotică etc.) se vrea comunicată, dar
numai printr-o comunicare iniţiatică. De aici
nevoia unui limbaj particular, a unor vocabule
inteligibile numai pentru iniţiaţi, a unui discurs
ezoteric. Nu numai pentru a feri spusele sale de
privirile indiscrete ale unor neaveniţi, pentru a
o scuti pe Esthera de bârfe (care şi aşa plouau în
jurul ei), foloseşte Swift acest „little language”,
ci pentru că în sine lucrurile intime cer un grai
intim. Limbajul secret secretă secretul delectabil.
În Jurnalul pentru Stella acest limbaj nu
reprezintă doar intimitatea erotică sau cvasierotică.
Iată un exemplu: La 30 noiembrie 1710,
Swift scrie despre Richard Freeman, lordul-cancelar
al Irlandei: „Cancelarul vostru? Păi, domniţa
mea, pot să-ţi aduc la cunoştinţă că e mort
de două săptămâni. Pe cinstea mea, nu văd de
ce aş folosi grăiuţul nostru vorbind despre o
scârnavă de mortăciune – cum poţi vedea, dealtfel,
şi din ştersătură!” Deci, la început, pentru
expresia „două săptămâni”, Swift folosise un
termen din „grăiuţul” lor, dar s-a răzgândit pentru
a pune formula curentă. Cele spurcate n-au
de ce să primească investitura unui limbaj special.
Lordul-cancelar şi alţii de o seamă cu el pot
fi înjuraţi în griul de toate zilele (nici o reticenţă
în această privinţă: „Să le sape ciuma sufletele!”).
„Grăiuţul” lui Presto către Stella este
Nicolae Balotă
Foto: Aura Christi
dedicat celor ce privesc îndeaproape pe „scumpa,
frumoasa mea neruşinată hoţomancă de
MD”. Dar, încă o dată, aceasta nu înseamnă
doar un simplu grai de alintare amoroasă, ci o
închidere a tuturor celor ce aparţin unei lumi
salvate într-o arcă lingvistică, hermetic închisă.
Nimic mai melancolic-savuros, într-adevăr
(şi scrisorile emană această voluptate) decât
să-i scrii, în singurătatea serilor sau a dimineţilor
friguroase, în căldura preaintimă a patului,
unei fiinţe dragi, să-ţi aminteşti, în calmul unei
ore suspendate deasupra forfotei cetăţii, blândele
adieri ale unui paradis îndepărtat: „Oh,
de-am fi acum împreună la Laracor, vremea-i
atât de frumoasă! Sălciile au început să dea
mâţişori, totul înmugureşte. Visam aievea astea
toate: se făcea azi-noapte că mâncam cireşe pârguite.
Acum o să înceapă pescuitul ştiucilor,
foarte curând se vor pescui şi păstrăvi (mâncai-ar
ciuma pe miniştri!), dacă nu cumva apele au
crescut şi s-au revărsat peste îngrăditura mea
de scaieţi şi peste cărăruia de lângă râu, dacă
s-a întâmplat una ca asta, atunci, aleluia ştiuci!
îmi place să cred că nu.” Deseori ar vrea să-şi ia
tălpăşiţa de la Londra, dacă ar putea să o facă
în chip cuviincios. Are o mulţime de prieteni,
dar şi o groază de duşmani. E prea mândru ca
să poată câştiga ceva din toate conciliabulele,
consiliile, demersurile, intrigile politice în care
e amestecat. Şi care îl pasionează. Căci, cum
bine spunea Virginia Woolf, în micul eseu pe
care-l dedică Jurnalului pentru Stella, Swift,
„prefera, de cele mai multe ori, praful şi agitaţia
Londrei, tuturor apelor cu păstrăvi şi tuturor
cireşilor din lume”.
Unde nu are dreptate subtila eseistă este
în identificarea graiului de răsfăţ swiftian cu o
lepădare a ceremoniei, a convenţiilor, a disimulării.
Swift se debarasează de convenţiile societăţii
doar pentru propriile sale convenţii. El e
sincer cu Stella, dar numai cu preţul disimulării
faţă de alţii. „Grăiuţul” înseamnă în egală
măsură deschidere şi disimulare. „Habar n-ai
cum, la fiecare cuvinţel aşternut aici pe hârtie,
îmi subţiez buzele, să nu priceapă lumea, şi îţi
zic pe limbuşoara noastră şi nu numai a noastră
MD”.
Dar MD este, cum ştim, egal nu numai cu
My Dear ori Ma Dame, ci şi My Dears ori Mes
Dames. Căci alături de Esther Johnson, mai era
prietena şi duena ei Rebecca Dingley, fumătoarea
de tabac brazilian, purtătoare de ochelari şi
amatoare de căţei. Amândouă erau „domniţe
hoţomance”. Destul de grea situaţie pentru
Stella care nu era niciodată între patru ochi cu
Swift. Nu e de mirare că – aşa cum spune
Virginia Woolf – „roasă de atâta tensiune şi
atâta disimulare, cu doamna Dingley şi cu căţeii
de casă, cu permanentele ei temeri şi frustraţii”
muri fără să ajungă la bătrâneţe. Dar nu
fără să fi cunoscut îndeaproape (atât de aproape
cât se lăsa el cunoscut) pe Jonathan Swift.
Într-o scrisoare, la 21 februarie 1712, acesta
se întreba: „E limba noastră vorbire sau limbaj?”.
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
5

Ion Ianoşi
Foto: Aura Christi
ION IANOŞI
Paricidul ideologic
6
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Genele programează ataşamente – şi aversiuni. Animalele le probează
şi pe unele, şi pe celelalte. Puii sunt hrăniţi, ocrotiţi, pregătiţi să trăiască
singuri. Apoi, nu o dată, concuraţi, răpuşi, devoraţi. Vârstnicii îi
înlătură pe tineri; tinerii îi elimină pe vârstnici.
La oameni, civilizaţia, religia, morala au îngrădit puseurile instinctuale. Le-au
îmbunat, dar nu le-au stins. Ele n-au încetat să explodeze în războaie globale sau
locale. Conflictele opuneau clanuri, generaţii, vârste. Se înfruntau „părinţi şi copii”.
Cultura a imortalizat paricidul. Stau mărturie Sofocle, Shakespeare,
Dostoievski. Psihanaliza le-a disecat textele. Tema obsedează în continuare artele şi
filosofia.
Rivalitatea dintre copii şi părinţi o produce oare apropierea biologică sau distanţa
istorică? De bună seama, ambele. Cu cât eşti mai intim înrudit, cu atât percepi
mai acut diferenţa. Ultima e însă nu doar privată, ci şi publică. O alimentează schimbările
de paradigmă.
O societate aşezată, cu aparent puţine sau lente modificări interne, privilegiază
conflicte de ordin personal. Dincolo de incompatibilităţi psihologice, au şi ele cauze
sociale, cu deosebire interesele economice, relaţiile de proprietate. „Simţul proprietăţii”,
în accepţie largă, ca proprietate reală şi simbolică, asupra unor persoane, bunuri,
sfere de influenţă, ar putea motiva confruntarea.
O dată cu accelerarea istoriei, scurtarea fazelor ei stabile şi înlocuirea lor cu
răsturnări succesive, inclusiv falia între generaţii, riscă să se adâncească. Aşa s-a
întâmplat de când modernitatea a cunoscut un şir lung de revoluţii, politice şi tehnologice.
Ultimele secole încheiate au multiplicat asemenea rupturi, cu nevoia corespunzătoare
de reacomodare la comandamente de ordin inedit. Ar fi suficient să ne
reamintim modelul francez, succesivele lui răsturnări, 1789, 1815, 1830, 1848, 1871,
dar şi ceea ce a urmat: 1914, 1939, 1945, perturbarea ordinii în 1956 ş.a.m.d. Nu foarte
diferit, deşi cu alternanţe mai puţin explicite sau desfăşurate în alte planuri, apar
lucrurile în alte ţări vest-europene, ca şi sud- sau nord-americane. Până şi continente
parcă până târziu înmărmurite au intrat în iureşul adaptărilor la înnoirile exterioare
şi lăuntrice, fără putinţa individului de a li se sustrage: o situaţie relativ inedită,
pe care o exemplifică îndeosebi marile ţări asiatice.
Dar cele din răsăritul Europei? Şi aici regula a covârşit excepţiile. „Butoiul de
pulbere” nu s-a limitat la Balcani. Întreaga regiune a fost absorbită în ambele războaie
mondiale. Apoi i-au fost redesenate graniţele; s-au redefinit statele. Un proces
dureros ce nu s-a încheiat nici până acum.
Două cezuri au dominat această parte de lume. Deşi opuse, ele s-au autointitulat
deopotrivă „revoluţii”. Una a pretins să instaureze socialismul, alta îşi propune
să restaureze capitalismul. Au fost cele mai profunde fracturi din cursul secolului
XX; în Rusia, nu mult după începutul său şi aproape de sfârşit, în alte ţări – cam în
a doua sa jumătate. Contextul turbulent nu avea cum să nu se fi repercutat, într-un
fel sau într-altul, asupra indivizilor trăitori în aceste timpuri.
Fac abstracţie de opoziţia făţişă sau ascunsă faţă de transformările preconizate.
Îi reţin doar pe adepţi, indiferent dacă sinceri ori făţarnici. Ei puteau să se recruteze
însă, succesiv şi la antipozi, din acelaşi mediu, acelaşi grup, aceeaşi familie. Şi
aici ne întâmpină o altă poveste despre „părinţi şi copii”, decât cea înfăţişată de către
Turgheniev, chiar dacă eroii lui, cu trăsăturile lor individuale, purtau şi ei însemne
sociale şi tot aveau opţiuni ideologice.
Unii de vârsta mea nu au uitat manipularea teribilă în jurul figurii lui Pavel
Morozov, alintat „Pavlik”, prezentat ca un pionier de vază dintr-un sat din Uralul de
Nord. Era elogiat pentru a-şi fi denunţat părintele, pe Trofim Morozov, pe atunci preşedinte
al sovietului sătesc. Acesta şi-ar fi ajutat nişte rude, chiaburi, în toiul colectivizării
agriculturii din 1930, să-şi dosească grânele menite confiscării forţate şi
le-ar fi procurat documente false ca să-şi ascunde identitatea. Pavlik şi-a pârât tatăl
trimisului regionalei de partid, iar la proces s-a numărat printre acuzatori. Din răzbunare,
în 1932 chiaburii l-au pândit într-o pădure din apropiere, ucigându-l, laolaltă
cu fratele său mezin. Numele lui Pavel Morozov, mort la 14 ani, a fost atribuit multor
organizaţii de pionieri, şcoli, biblioteci, parcuri, colhozuri. În satul natal i s-a ridicat
o statuie.
Nu ştim cât adevăr şi câtă ficţiune a cuprins întâmplarea. În orice caz, stalinismul
a transformat-o într-un exemplu pilduitor. Morala ei imorală: „cauza dreaptă” e
mai presus de rudenie ori sentiment! Părintele merită pedepsit ca oricare alt vinovat,
chiar mai neiertător, întru supremaţia ideologiei faţă de orice simţ al familiei.
Secolul XX a cunoscut, la noi şi la vecinii noştri, două cezuri care puteau naşte
corespunzătoare rupturi între generaţii. Sunt mutaţiile bruşte de paradigmă socială,
în direcţii opuse, de după al Doilea Război Mondial şi dinaintea sfârşitului de veac.
În cazul României, epicentrele acestor cutremure istorice sunt localizabile în
1947–1948 şi în 1989–1990. Practic, ambele zguduiri au afectat majoritatea populaţiei,
aproape oricare grup, familie, individ, indiferent de ce parte combatantă s-ar fi
situat. Dacă, prin reducţionism semantic, vorbim despre socialism şi capitalism, saltul
către ele implica opoziţii inverse: antiburgheză şi anticomunistă. Ataşamentele şi,
respectiv, adversităţile divizau însă, de fiecare dată, nu doar categorii de oameni; ele
au pătruns şi în nucleele lor constitutive, tăind „mărul discordiei” în jumătăţi greu
conciliabile. Desigur, nu trebuia să se întâmple astfel în toate celulele organismului
social, dar, în faţa opţiunilor adverse, nici ele nu-şi aveau asigurată imunitatea.
Concret, între membrii aceleiaşi familii au domnit concordia sau discordia. Şi
una, şi alta au fost motivate economic, politic, ideatic, în raporturile dintre generaţiile
provenite din epoci distincte. Acum nu reţin decât situaţiile în care vrajba opunea
fiii şi fiicele taţilor şi mamelor – anume în segmentele de timp anterior circumscrise.
Deseori sunt trecute cu vederea, intenţionat sau nu, ambele înfruntări familiale, în
beneficiul celor sociale. Cu alte cuvinte, nu este evidenţiat felul în care opoziţiile
macro s-au răsfrânt în tensiunile micro. Dar, mai ales, e ignorată o anumită simetrie
a celor două fracturări, deşi cu sens opus, din structurile familiale.
Prima rană. Ea a însângerat viaţa postbelică a multor familii. Erau în joc, desigur,
relaţiile de proprietate: societatea pe cale de înstăpânire atenta la bunurile acumulate
în industrie, agricultură, cultură. Era preconiza redistribuirea puterii statale,
a tuturor pârghiilor deciziei politice. Or, şi aici moştenirea trecută, inclusiv privilegiile
transmise până de curând, predeterminau situarea adepţilor „vechiului regim”
– cu deosebire pe părinţi. Aceştia fuseseră moşieri, burghezi (mari, medii, mici),
ANUL XX Nr. 9 (690)
ţărani înstăriţi, intelectuali direct ori indirect ataşaţi păturilor privilegiate, oameni
politici, militari, administratori, slujitori de rang diferit ai cultelor. Câţi dintre ei
puteau evita dezastrul sau marginalizarea? Foarte puţini, doar cu statut de excepţie.
În mai numeroşii copii s-a înfiripat, în schimb, gândul unei salvgardări ipotetice. Că
ea a fost uneori reală, că a fost deseori iluzorie, avea să decidă viitorul. În orice caz,
până una-alta, o parte din generaţia tânără s-a despărţit de cea vârstnică. Atunci
când a avut loc, despărţirea a fost violentă ori paşnică, numai în gând sau şi în fapt.
Când lipseau mărturiile împricinaţilor, astfel de situaţii alţii aveau să le consemneze,
ulterior. Unii oameni de cultură şi-au asumat însă mărturisiri proprii, oricât de
jenante ar fi fost ele.
Întrebarea de neocolit vizează natura interesului implicat în astfel de „schimbări
la faţă”. Bineînţeles, acest interes a existat, cu rol definitoriu. Dar ce fel de interes?
El putea fi unul meschin, conjunctural, oportunist, însă putea conlucra şi cu un
anumit dezinteres: să nu vâneze căpătuire proprie, ci să urmărească scopuri presupus
nobile. Câteodată era în joc un ideal. Cât şi până când slujea acesta şi un obiectiv
real? Drămuirea componentelor avea să ia mult timp şi energie, cu atât mai mult
cu cât, pe de o parte, aşteptările au fost curând înşelate, iar, pe de altă parte, ruptura
de părinţi unii dintre cei în cauză aveau s-o taxeze retroactiv ca pe o trădare,
resimţind, pentru vina de odinioară, nevoia unei expieri simbolice.
Nu vreau să-i omit aici pe comuniştii care se războiau cu propria lor familie
burgheză, un conflict între copii şi părinţi, frecvent pe alte continente, în alte ţări, ca
şi la noi – deşi, probabil, aici mai rar decât în Vest şi chiar decât altundeva în Est.
Ţin să marchez un fundal invers pentru a trece la anticomuniştii de azi, la antagonismul
dintre fii şi fiice cu taţi sau mame având un recunoscut stagiu de ilegalişti
sau o îndelungă prestaţie de activişti de partid. Exponenţii generaţiei următoare au
ajuns la antipod prin lunecare treptată ori ruptură bruscă, în preajma părinţilor sau
desprinşi de ei într-o emigrare internă sau exterioară. Părinţii, la rândul lor, au
rămas apropiaţi alegerii lor de odinioară, ori şi-au schimbat opţiunile, pe faţă sau
nemărturisit. Sunt variante numeroase. Într-una dintre ele, au coexistat (cât de paşnic?)
ataşamente sufleteşti şi aversiuni ideologice, fie numai din partea unora, fie
reciproce.
Când părinţii susţinuseră colectivismul socialist, iar copiii lor (ajunşi de mult
părinţi şi ei) revin la individualismul capitalist, ne confruntăm deopotrivă cu măsura
dintre interes şi dezinteres. Echilibrul de principiu l-ar asigura periclitarea existenţei
de ambele părţi, întâi ca ilegalist, apoi ca disident. A nu fi riscat mare lucru, ci
a fi avut cu precădere avantaje materiale şi (ori) simbolice, fie prin adeziunea comunistă,
fie prin atitudinea anticomunistă, şubrezeşte relevanţa în sine a opţiunii, indiferent
de valoarea atribuită ei din exterior. Iar eventualele vinovăţii ulterioare nu
anulează curajul anterior, dacă el este probat. Au existat comunişti neînfricaţi, deveniţi
stalinişti conformişti. Au fost disidenţi curajoşi, ajunşi resentimentari meschini.
Câte un fost comunist şi câte un fost anticomunist s-au mai şi degradat „frăţeşte”.
Porunca biblică sună: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi
să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”
(Ieşirea, 20: 12). Între fundamentala prescripţie morală a religiilor monoteiste şi
comportamentul practic al atâtor fii şi fiice au existat, de-a lungul timpului, multe
nepotriviri. Psihanaliza le-a ridicat, prin „Complexul Oedip”, într-una din regulile
diriguitoare ale tumultuoasei existenţe individuale. Pe aceasta s-au grefat însă varii
motivaţii sociale. De regulă, combustia lor pare a fi adaptarea la prezent. Cu un termen
incomod: conformismul. Mereu redevine actual dictonul roman „Vae victis!”, „Vai
de cei învinşi!”. Oamenii sunt ispitiţi să treacă, din nou şi din nou, în tabăra învingătorilor
– pe care, nu-i aşa? istoria „nu-i judecă”. În orice caz, nu-i judecă deocamdată;
eventual atâta timp cât trăieşte cel care se acomodează, maleabil, oportunist.
Iar după el – potopul!
În răspăr cu alegerea considerată nu doar utilă, ci întotdeauna şi dreaptă, un
antidot ar oferi înotul împotriva curentului. Acum e lăudat oricine a fost anticomunist
şi, ca atare, şi-a periclitat viaţa. E o laudă comodă, din partea unora care nu
şi-au pus în joc existenţa, ci, dimpotrivă, s-au înfruptat din plin din avantajele învingătorilor
de atunci. De ce nu se găseşte acum mai nimeni care să evoce jertfele dezinteresate
pe care nu puţini comunişti (chiar dintre cei puţini!) le aduseseră atunci –
înainte de a fi luat ei puterea, în contra puterii anterioare? Despre oricare segment
din trecut ar fi vorba, prezentul îşi aruncă asupra lui umbra. Orice anticomunist e
lăudat (a fost un erou); hulit e orice comunist (străinii l-au stipendiat). Nuanţările
lipsesc. Binele şi răul sunt distribuite maniheist.
Revenind la conflictele familiale, persistă întrebarea: ruptura de atunci sau cea
de acum n-au fost şi nu continuă să fie întovărăşite de niscaiva amnezie? Nu cumva
şi unii, şi alţii au şters din conştiinţa lor multe dintre avantajele asigurate tocmai de
părinţii dezagreabili? Fiindcă e limpede: înainte să fie înfrânţi, părinţii au fost învingători.
Iar copiii nu au vrut şi nu vor să fie perdanţi. Evident, fiecare victorie obţine
girul „cauzei drepte”. Dar e o cauţiune, am spus, comodă, întrucât e favorabilă carierei.
Moralitatea personală nu este întru totul subordonată dreptăţii istorice. Ea
posedă propria ei autonomie. Dovadă – îndemnul din Decalog: cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine… Nu ni se spune când, pentru ce şi cum să-i cinstim.
Nici: dacă au fost necinstiţi, atunci nu-i mai cinsti. În principiu, nu sunt condiţionări.
În practică, ele, desigur, există. Condiţionările avantajoase nasc totuşi suspiciuni.
Sancţionarea părinţilor n-ar trezi suspiciuni dacă le-ar aduce copiilor, în principal,
dezavantaje. Adică, dacă ar fi vorba exclusiv de principii – fie drepte, fie nedrepte.
Ca, de pildă, la Turgheniev.
Nu ne înconjoară personaje romaneşti, cu atât mai puţin eroi romantici. Aş prefera
însă puţină decenţă. Falia dintre „părinţi şi copii” ar trebui să fie menţinută în
plan intim. Ea poate fi şi exhibată, cu îndurerarea firească pe care o implică. Nici
mărturia publică nu are nevoie de publicitate. În orice caz, nu potrivit ecuaţiei: plată
– răsplată.

Silviu Lupaşcu este un înţelept.
Trăieşte la Galaţi, în casa natală,
predă la universitatea de pe malul
Dunării, fiind destul de puţin
cunoscut de către vocile care fac atmosferă în
lumea noastră literară, unde este îndeobşte confundat
cu Silviu Lupescu, directorul Editurii
Polirom. A făcut iniţial studii finalizate de
drept, convertindu-se ulterior la humanioare,
cu un accent special pus pe istoria comparată a
religiilor şi pe spiritualismul Orientului
Mijlociu. A făcut un masterat la Oxford, în serie
cu Mihai Ungureanu, fostul nostru ministru de
Externe, fiind printre puţinii români cooptaţi în
debate club-ul de acolo; ulterior, a consumat mai
multe stagii postuniversitare cu precădere în
Franţa, a făcut un prim doctorat cu Alexandru
Zub, la Iaşi, şi un al doilea la Paris, în istoria
religiilor, finalizat şi cu o carte, L’imaginaire
religieux au carrefour des espaces sacrées, publicat
în 2007. Textele pe care le scrie sunt, în
general, specializate, adresate mai degrabă iniţiaţilor
decât amatorilor de rând, ceea ce le
explică şi stilul, foarte strâns şi adesea criptic, a
cărui urmărire presupune o pregătire adecvată.
Dar Silviu Lupaşcu a scris şi proză, abandonată,
se pare, între timp: el a debutat, în 1993, cu
romanul sapienţial Stylit, publicat la Institutul
European, construit pe o logică de palimpsest,
în care sensibilitatea modernă este dublată de o
arhetipologie iniţiatică elaborată, caracteristică
omului care stă la răspântia diferitelor sisteme
religioase, încercând să ia din fiecare ceea ce i se
cuvine. Tipologic, Lupaşcu e caracterizat de sintagma
„cărturarului rătăcitor” pe care o găsim,
reluată de două ori, şi în volumul Eseuri despre
iubire şi divinitate (Ed. Paideia, Bucureşti,
2008), publicat relativ recent: trăitor la marginea
blocului cultural căruia îi aparţine, nerevendicat
de către nimeni şi neaparţinând vreunui
grup anume (cu excepţia celui ieşean, căruia
îi datorează începuturile), el e un solitar înţelept
prin elecţiune proprie, straniu pentru cei
care nu-l cunosc, dar fascinant ca aventură spirituală
discretă pentru cei care-l ştiu şi-i admiră
căutările.
Tema de ansamblu a cărţilor de exegeză
religioasă publicate de către Silviu Lupaşcu
(înaintea celei de acum au mai apărut, în spaţiul
românesc: Sfinţi ascunşi. Călăuzitori de
măgari, 1998; Pelerinajul senzual, 2001;
Sărutul divin, 2001; Cartea de cristal, 2002;
Cercul apropierii, cercul îndepărtării, 2004) e
interdisciplinaritatea sacrală şi studiul comparat
al religiilor: foarte bun specialist în exegeza
Vechiului Testament, a Coranului şi a religiei
Sufi, interesat de misterii orientale şi de teme
legate de creştinismul timpuriu şi clasic,
Lupaşcu caută peste tot punţi de legătură,
migraţii de subiecte sau simboluri itinerante,
dar nu în sens guénonian, al stipulării unei Ştiinţe
Universale originare, germinative, ci ştiinţific,
aşa cum face istoricul religiilor, convins
fiind că diferitele blocuri sapienţiale şi-au
transmis reciproc simboluri şi sensuri tranzitive,
imagini care au fost apoi resenantizate, continuând
să trăiască sub o identitate aparte, particulară
pentru blocul de credinţe în care au
intrat. Ca exemplu, m-aş opri, de pildă, la eseul
Majnun şi Layla, Don Quijote şi Dulcineea:
extraordinarele isprăvi ale nebunilor îndrăgostiţi
din chiar volumul pe care-l analizăm. Fără
să ignore substratul analogic al romanelor cavalereşti
europene, la care Don Quijote face de
atâtea ori referiri (uneori ironic...), Silviu
Lupaşcu se întreabă, în preambulul textului
său, dacă nu cumva „povestea de iubire dintre
Don Quijote şi Dulcineea nu reprezintă cumva o
rescriere a mitului arab dintre Majnun şi
Layla”. Veriga de intermediere ar putea fi chiar
„cheia” furnizată de către Cervantes, potrivit
căreia romanul ar fi fost scris de către arabul
Cide Hamete Benengeli, ca şi câteva aspecte din
biografia destul de agitată a autorului real, care
l-a adus în proximitatea poveştilor arabe.
Poemul persan despre Layla şi Majnun a fost
publicat, pentru prima oară, la sfârşitul secolului
al XII-lea, fiind reluat ulterior în diferite
versiuni; el povesteşte despre „intoxicarea” iubitului
cu fiinţa iubitei sale, până în faza pierderii
complete a raţiunii, nebunia reprezentând,
în concepţia Sufi, condiţia prealabilă a depersonalizării
pe care o presupune apropierea de
Dumnezeu. Pentru Majnun, aşadar, iubirea
ŞTEFAN BORBÉLY
Un înţelept
Ştefan Borbély
pentru Layla reprezintă o anticameră a iubirii
pentru Dumnezeu: nu fiinţa iubitei ca atare
interesează în acest proces – fiindcă ea însăşi
este depersonalizată prin fervoarea erotică a
iubitului ei – ci efervescenţa spiritualizată pe
care această iubire o declanşează, echivalentă
cu „nebunia” sfântă a protagonistului, pregătit
să recurgă, pentru a o împlini, la gesturile cele
mai „nesăbuite”.
O demonstraţie frumoasă se găseşte în
eseul Limbajul păsărilor, care trimite, în mod
necesar, la o carte cu subiect similar semnată de
către Andrei Pleşu, ceea ce autorul şi face, de
altfel. Pornind de la Platon şi din Vechiul
Testament, Silviu Lupaşcu aminteşte de faptul
că, în Coran, regii David şi Solomon primesc din
partea divinităţii darul cunoaşterii sacre, inaccesibilă
oamenilor de rând, care presupune,
între altele, şi însuşirea limbajului în care
comunică păsările. Potrivit textului, Solomon ar
fi spus: „Oameni, noi am fost învăţaţi limbajul
păsărilor şi noi ne-am împărtăşit dintru toate:
cu adevărat, aceasta este mărinimia manifestată.”
(p. 90) Pornit să descopere ce anume înseamnă
această cunoaştere şi de unde ar putea
porni ea, exegetul ajunge, foarte subtil şi fascinant,
la tradiţia persană a Simorgh-ului, de sorginte
zoroastriană (pasăre sacră, sau mai
degrabă ansamblu de păsări), preluată apoi şi
de complexele iniţiatice Sufi, potrivit căreia
„teologia mistică a sufismului a investit călătoria
spre palatul Simorgh-ului cu sens de unio
mystica, de întâlnire între existenţa omenească
şi existenţa divină, de regăsire a sinelui uman în
sinele divin sau rememorare a viului divin în
viul uman.” (p. 91) Eseul demonstrează că un
motiv foarte răspândit al pupezei atotcunoscătoare
şi unul al papagalului pus în faţa unei
oglinzi prin care i se vorbeşte întregeşte imaginea,
foarte răspândită în civilizaţia arabă, pentru
care pasărea aparţine prin excelenţă cerului
şi dematerializării, opusă fiind materiei opace a
pământului care te împiedică să te înalţi.
Eseul intitulat Han-shan, Li Po, Tu Fu,
Basho: a sta împreună cu muntele ne mută în
perimetrul spiritual al civilizaţiei chineze, cu un
accent special pus pe contemplaţia Zen, pentru
care plecarea spre munte şi probele de anduranţă
pe care le presupune escaladarea acestuia
echivalează cu sancţionarea ispitei de claustrare
– proprie eremitismului recluziv – şi o deschidere
înspre lume. Mai clasică, atât în demonstraţie,
cât şi în ipoteza de pornire, este eseul
Carul sufletului. Un comentariu despre Platon
şi Kata-Upanishad, în care exegetul porneşte de
la binecunoscuta asimetrie platoniciană din
Phaidros, potrivit căreia „sufletul ne apare asemenea
unei puteri ce prinde laolaltă, din fire
îngemănaţi şi înzestraţi cu aripi, atelaj înaripat
şi pe vizitiul său. Când e vorba de zei, şi caii şi
vizitiii sunt cu toţii buni şi de viţă nobilă, [spre
deosebire de oameni, la care] cât priveşte caii,
unul e un bidiviu adevărat, frumos şi de soi ales,
pe când celălalt e rău şi de neam prost”, ceea ce
explică, în definitiv, şi inconstanţa sufletului
uman, împărţit între chemarea înspre frumos şi
aplecarea trândavă înspre ticăloşie. Demonstraţia
autorului – susţinută de o ipoteză comparativă
celebră, formulată în deceniul al treilea
al secolului XX de către Paul Friedländer –
merge înspre faimosul car vedic comentat în
Upanişade şi luat ca metaforă principală în sistemul
Yoga, potrivit căruia el ar merge, asemenea
corpului, în toate direcţiile, necontrolat şi
haotic, dacă nu ar exista punctul său central de
coordonare, jugul, care consfinţeşte din nou
sacralitatea cifrei 5 din spiritualitatea indiană
arhaică (carul are patru roţi, analog membrelor
corpului, şi un punct central de coordonare),
fiind, totodată, simbol al ciclului cosmic (tot cu
patru puncte de trecere, unite de osia „eternă”,
fixă în care stă Brahman).
Să mai menţionăm un ultim aspect, fără
de care înţelegerea aventurii spirituale a lui
Silviu Lupaşcu ar fi de neconceput. Lipsit de
psihologia luptei pentru propriile sale interese,
el e un contemplativ sublim, cum puţini mai
există în România culturală de azi, prea agresivă
şi prea gălăgioasă pentru a mai permite şi
alte perespective de lucru. În mod inevitabil,
Lupaşcu ajunge la ingenuitate, cheie în care
trebuie citit şi eseul Dacă oamenii politici l-ar
citi pe Ibn ‘Abbad, manifest politic care te face
să zâmbeşti amar şi melancolic, prin pacifismul
spiritualist pe care îl susţine. Utopia înnobilării
rasei umane prin spiritualizare traversează
multe pagini scrise de către Silviu Lupaşcu,
fără ca ele să devină invitaţii la prozelitism.
Oricum, autorul se cere a fi cunoscut mai bine:
trăind la marginea sistemului, el spune multe
lucruri esenţiale, atipice şi profunde, prin care
centrul acestuia ar putea deveni mai bun…
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
7

8CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Răzvan Voncu
Foto: Aura Christi
Oana Soare este un nume cunoscut în
critica şi istoria literară actuală. A
îngrijit ediţii critice, singură sau în
colaborare, a scris articole pentru
Dicţionarul General al Literaturii Romane, colaborează
cu eseuri şi studii în presa literară. Cu această
carte de vizită, debutul editorial nu putea fi aşteptat
decât cu interes.
Subintitulat O monografie, volumul Petru
Dumitriu & Petru Dumitriu*, prin care Oana Soare
debutează editorial, este o carte ambiţioasă. Şi asta,
deoarece subiectul, scriitorul Petru Dumitriu, este
unul dificil. O personalitate complicată, bogată în
„pliuri” şi „interstiţii” psihologice, şi o istorie nemiloasă
au făcut din opera scriitorului un amestec
aproape neverosimil de sublim şi abjecţie, de luciditate
şi impostură, de realizări artistice şi nereuşite
stupefiante. Nici biografia lui Petru Dumitriu nu e
mai lină, pornind de la identitatea multiculturală şi
sfârşind cu subita convertire la catolicism a fostului
„papă” al realismului socialist. Ca şi în cazul colegului
ei de generaţie Adrian Jicu, trebuie să semnalăm
curajul şi lipsa de inhibiţii a autoarei, în faţa unuia
dintre cele mai complicate cazuri ale literaturii contemporane.
Titlul cărţii este explicat de Oana Soare în
introducere: monografia sa va pendula între structurile
operei şi structurile existenţei, şi unele, şi celelalte
stând, spune criticul, sub pecetea dualismului.
Primul aspect care impresionează în cartea
acestui tânăr critic este cantitatea şi calitatea muncii
de cercetare. Oana Soare nu se lasă sedusă nici de
certitudinile opiniei curente cu privire la Petru
Dumitriu, nici de mistificările pe care acesta a încercat
să le acrediteze şi să le transforme în istorie literară.
Îi datorăm, astfel, acribiei Oanei Soare nici mai
mult, nici mai puţin decât restaurarea ascendenţei
materne a scriitorului, pe care acesta a încercat
decenii la rând să o mistifice. Tereza Debretzy nu
provine dintr-o familie nobiliară secuiască şi nici
măcar nu e născută şi crescută în Transilvania, ci la
Bucureşti. Educaţia pe care o transferă asupra fiului
nu este, deci, una princiară – Tereza vorbea bine
româneşte, însă scria îngrozitor – ci mic-burgheză.
Oana Soare a mers cu acribia până la a cerceta dosarul
de la Siguranţă al mamei lui Petru Dumitriu:
reproduce declaraţiile pe care aceasta le dă atunci
când este anchetată pentru (probabil) spionaj, citează
din scrisori, măsoară şi compară. Totul, pentru a
demistifica un mit drag scriitorului şi a pătrunde,
astfel, în arcanele uneia dintre temele sale: relaţia
cvasi-incestuoasă mamă-fiu.
Mai departe, Oana Soare urmăreşte toate episoadele
şi biografemele semnificative: perioada gorjeană,
studiile la München, perioada confuză dintre
1944 şi 1948, stalinismul, exilul (cu toate fazele lui).
Totdeauna, cu documentele pe masă sau, când acestea
lipsesc, cu analiza spectrală a operei. Aici este şi
unul dintre punctele slabe ale cărţii Oanei Soare: aşa
cum biografia nu explică opera, nici opera, fie şi una
cu conţinut autobiografic, nu constituie un document
credibil pentru studiul biografiei. Insistenţa pseudofreudistă
asupra relaţiei dintre mamă şi fiu, de
pildă, documentată în principal pe baza operei de ficţiune,
este irelevantă, întrucât nu avem de-a face
decât cu o fantasmă a creatorului, influenţat de existenţialismul
francez, pe care va ajunge ulterior să îl
renege.
În paralel cu existenţa scriitorului, este examinată
opera sa, în creşterea (şi descreşterile) ei. Oana
Soare are, desigur, o opinie formată în privinţa acesteia,
a citit mult – bibliografia e impresionantă – şi
ştie cam tot ce se poate şti despre scriitor. Temele şi
motivele operei sunt urmărite, de la Euridice (1947)
la La Moisson (1989), cu pasiune şi acurateţe, în
toate variaţiile şi determinările lor. Nu întotdeauna,
însă, aceste investigaţii asupra „nucleelor de sens”
sunt efectuate cu spirit critic. Oana Soare pare
ANUL XX Nr. 9 (690)
RĂZVAN VONCU
Încă un debut în
critica literară
câteodată copleşită de personajul său, mai exact
spus, de tendinţa de a interpreta totul în sens înalt,
pornind de la premisa că avem de-a face cu un mare
scriitor. În special deconstrucţia şi justificarea estetică
a Biografiilor contemporane, a romanelor franceze
ori comentariile pe marginea eseurilor religioase
(unde criticului nu i-ar fi stricat ceva mai multe
cunoştinţe teologice) suferă de această „orbire critică”,
care trece sub tăcere faptul că ne aflăm în faţa
unor creaţii în care diferenţa dintre intenţie şi realizare
e enormă. Bunăoară, aprecierea că, prin
Biografiile contemporane, Petru Dumitriu ar fi putut
aduce o majoră schimbare de discurs în proza românească,
nu rezistă examenului faptelor. Doar
Proprietatea şi posesiunea este o operă reuşită estetic,
însă suflul ei etic, ca şi temperatura intelectuală,
sunt scăzute. E doar o operă de virtuozitate, epatantă,
e adevărat, însă e greu de crezut că ar fi putut
influenţa cu ceva proza românească de la începutul
anilor ’60, în care tocmai se afirmau discursuri ca
acelea ale lui Nicolae Velea, Dumitru Radu Popescu,
Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, iar puţin mai târziu,
după jumătatea deceniului, apăreau cele ale lui
Nicolae Breban sau Augustin Buzura. Dacă ar fi fost
încheiate, Biografiile contemporane, cu seriile de
portrete calpe de comunişti exemplari şi cu aceeaşi
veche satiră la adresa aristocraţiei româneşti (fără
geniul portretistic al lui Călinescu, din păcate), n-ar
fi făcut altceva decât să adâncească impresia de falsitate
a operei lui Petru Dumitriu şi convingerea că
primele două volume ale Cronicii de familie sunt o
întâmplare. Are dreptate Marin Preda (citat de Oana
Soare, dar fără a fi şi utilizat): Petru Dumitriu a plecat
nu din opoziţie faţă de comunism, ci pentru că se
afla într-o gravă criză de creaţie, care risca să se
transforme într-una de credibilitate.
Remarcabilă este, cu toate acestea, în cercetarea
Oanei Soare, tenacitatea cu care criticul scormoneşte
prin tot ce a scris Petru Dumitriu, în tentativa
de a „salva” ceea ce merită salvat din punct de vedere
estetic. Exegetei nu-i scapă nimic, nici măcar din
prozele realist-socialiste din perioada stalinistă, gen
Pasărea furtunii: odioase din punct de vedere moral,
ele conţin pagini de proză de calitate şi, după cum
demonstrează Oana Soare, o reţea subterană de
obsesii care este, în fond, aceeaşi din opera „necontaminată”.
Întrebarea este dacă această recuperare
poate depăşi cercul lecturii profesioniste. Mai simplu
spus, dacă un cititor obişnuit mai poate citi Să vii
să-ţi dau pâine, Sărbătoare în zi de lucru ori
Dreptate doar pentru cele câteva pagini bune din fiecare
din ele. Mă tem că nu.
Demnă de atenţie, la finalul acestei incursiuni
în opera românească a lui Petru Dumitriu, este concluzia
la care ajunge Oana Soare: şi anume, că toată
proza scriitorului este subîntinsă de o reţea coerentă
de teme, motive şi simboluri, care poate fi descoperită
săpând adânc sub mizeria realist socialistă în care
această reţea este „îmbrăcată” şi servită cititorului.
Concluzie pe care probele adunate de critic o acoperă.
Astfel, Oana Soare evită capcana unui portret al
„scriitorului cu două cântare”, în favoarea celui al
„conştiinţei schizoide”. Portret bine intuit, pe care
exilul lui Petru Dumitriu îl va confirma cu asupra de
măsură. (Nu cred, însă, defel în teoria pe care o lansează
autoarea, conform căreia scriitorul şi-ar fi
„mutilat” deliberat unele scrieri: nici un creator
autentic nu face asta.)
Mă tem că Petru Dumitriu & Petru Dumitriu,
cercetare de amploare şi cu gestaţie de durată, este o
carte scrisă cu o din ce în ce mai evidentă lipsă de
aplomb. Percutantă în primele două capitole
(„Paradisul verde”. Debutul literar şi, respectiv, Anii
„adversarului” [partea I]), în care întâlnim nu puţine
fraze şi formulări ce se reţin, cartea îşi pierde din
suflu în ultimele două, când este din ce în ce mai
puţin îngrijit redactată. Sunt, de altfel, capitolele
care nu mai justifică titlul, sugestia dualităţii fundamentale
a personalităţii şi literaturii scriitorului
pierzându-se undeva pe drum. Criticul se mulţumeşte,
acum, să comenteze banal eseurile şi romanele
franceze ale autorului, căutând – şi, fireşte,
găsind – amintita reţea de teme şi motive, travestită
sub alte învelişuri.
De fapt, cred că al doilea punct slab al monografiei
este existenţa, în însuşi proiectul ei, a două
proiecte divergente. Unul este cel enunţat de autoare
în În chip de introducere: o monografie care să nu
fie nici a omului, nici a operei, ci, asemeni benzii lui
Möbius, să mizeze pe „amestecul – şi nu separarea –
iţelor biograficului cu prezentarea propriu-zisă a
etapelor creaţiei”. Acest proiect ar fi urmat să deconstruiască,
servindu-se de critica psihanalitică şi
tematică, nucleele semnificante ale existenţei şi operei,
reconfigurându-le într-o structură unitară, pe
care apoi să o evidenţieze în toate fazele vieţii şi în
toate etapele creaţiei.
Acest proiect a fost concurat, însă, şi în cele din
urmă chiar eliminat, de cel de-al doilea: o monografie
clasică, ordonată cronologic şi exhaustivă. Din
ciocnirea celor două modele, monografia iese dezechilibrată
şi trebuie să mărturisesc că, personal, aş fi
mers pe primul dintre ele. Ar fi rezultat nu numai
marea monografie Petru Dumitriu, pe care indiscutabil
că scriitorul o merită, ci şi o carte relevantă în
plan teoretic. Aşa, suntem siliţi să ne mulţumim cu o
carte interesantă (cea mai bună despre Petru
Dumitriu scrisă până acum) şi cu certitudinea că
Oana Soare este un critic de vocaţie, echilibrat şi cu
capacitate analitică.
Poate că observaţiile de mai sus par oţioase,
având în vedere că vorbim de un debut. Nici faptul
că autoarea se lasă adesea dominată de subiect, nici
structura neunitară a cărţii nu constituie obiecţii
absolute, mai ales că monografia, în ansamblul ei, e
bună. Există însă şi o deficienţă pe care nu o putem
ignora şi care penalizează serios întregul demers:
este vorba de felul în care sunt interpretate biografemele
identificate şi explicitate. Oana Soare are
mereu tendinţa de a interepreta „în sus”, în favoarea
scriitorului, nişte biografeme care pot fi, absolut
toate, interpretate şi „în jos”, în defavoarea lui. O
absolvă, de pildă, fără probe, pe mama scriitorului de
bănuiala de a fi fost spioană sovietică, în ciuda dovezilor
furnizate de afilierea ulterioară a fiului. Îl
absolvă şi pe acesta de prezumţia lipsei de caracter,
punând pe seama istoriei toate slăbiciunile sale, în
ciuda dovezilor de neocolit, existente chiar în cartea
de faţă, că foarte puţini scriitori au căzut atât de jos
ca Petru Dumitriu. Califică fragmentaritatea operei
– în care nimic nu este dus până la capăt, nici măcar
Cronică de familie – drept fragmentarism şi o transformă
într-un element novator de poetică a prozei, cu
toate că superficialitatea funciară a scriitorului e de
domeniul evidenţei şi e chiar o cheie de înţelegere a
ratării sale. Elucidează mitul mamei, dar nu şi pe cel
al tatălui, în care episodul Salata, în întregime
inventat, nu era menit să evidenţieze înălţimea
morală a ofiţerului Petre Dumitriu, ci degradarea
morală a Armatei Române, „braţ înarmat al imperialiştilor
români asupritori”: teză dragă sovieticilor şi
staliniştilor români ai epocii. Oana Soare ignoră
chiar şi descoperiri pe care ea însăşi le face. După ce
documentează impecabil arghirofilia scriitorului, o
uită pur şi simplu, cu toate că reprezintă un element
psihologic esenţial, care are repercusiuni inclusiv
asupra operei. Studiază cu minuţiozitate, pe text,
relaţiile lui Petru Dumitriu cu Marin Preda, însă nu
dă nici o atenţie sugestiei acestuia din urmă cu privire
la caracterul detestabil şi la criza de creaţie a
primului ş.a.m.d.. Or, toate aceste „noduri” ale vieţii
şi operei lui Petru Dumitriu pot fi „legate” şi într-un
alt mod decât o face Oana Soare, rezultând un la fel
de credibil portret negativ – sau măcar contrastant –
al omului şi al operei. Nu spun că aşa şi este Petru
Dumitriu (căci nu fac parte nici dintre zelatorii, nici
dintre detractorii lui), însă faptul că monografia îşi
conţine contradicţia o penalizează, cred eu, foarte
serios.
Ceea ce nu ne împiedică, evident, să vedem
jumătatea plină a paharului. Oana Soare a reuşit o
carte bună, excelent documentată şi, într-o parte a
ei, bine scrisă. Cu alte cuvinte, un debut demn de a
fi semnalat.
* Oana Soare – Petru Dumitriu & Petru
Dumitriu. O monografie, Academia Română,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul
de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”,
Bucureşti, 2008.

Ieri, 25 iunie, s-a împlinit o săptămână, da,
şapte zile de când ne-am mutat la Mogoşoaia. Mogo,
îi spun surâzând senin-viclean. Aici e raiul pe
pământ. Da. Constantin Brâncoveanu ştia ce ştia
atunci când a construit, la 1698 – dacă nu mă înşel,
răstimp de trei ani – palatul pentru unul din fiii săi,
după modelul celui de la Potlogi; palatul, se ştie,
poartă numele văduvei boierului Mogoş şi a fost restaurat,
la 1920, de prinţesa Martha Bibescu (averea
adunată din cărţile scrise de ea a servit-o în acest
sens!), care a transformat acest aşezământ – ce îmbină
detalii de sorginte otomană cu cele veneţiene: stilul
aşa-zis brâncovenesc – într-un loc de întrevedere
pentru lumea bună a capitalei. E un topos, aşadar,
încărcat de legende, simboluri, semnificaţii proliferând
pretutindeni… Martha Bibescu, născută
Lahovary, fiică a lui Ion Lahovary, ministru de externe
al României, căsătorită – după ce îşi desăvârşeşte
educaţia într-o mânăstire din Belgia – cu principele
George Valentin Bibescu, văr primar cu contesa
Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, poetă franceză
de origine română, personalitate celebră în
saloanele parisiene, model al lui Marcel Proust pe
când o crea pe contesa Gaspard de Reveillon din
romanul Jean Santeuil.
Mormintele Bibeştilor sunt aici, la Palat. Tot
aici am găsit şi locul de veci al contesei Caraman-
Chimey, soţia lui George Bibescu…
Mă surprind căutând asemănări între Mogoşoaia
şi… Combray, mirificul loc inventat de Proust
şi adăugat de francezi – în semn de omagiu, la centenarul
naşterii scriitorului – numelui localităţii
Illiers, unde se retrăgea împreună cu părinţii micul
Marcel, în copilărie, şi unde, la vârsta de nouă ani a
avut primul atac de astm, de o gravitate extremă,
speriindu-l cumplit pe taică-său, Achille Adrien
Proust, celebru epidemiolog şi profesor la Facultatea
de Medicină.
…Lacul e în proximitatea noastră, ca şi pădurile
de altfel. Nu departe e şi cimitirul. Sunt locuri
„înghiţite”, de fapt re-create în Casa din întuneric,
poemul meu epic scris cu gândul la Mogoşoaia; un
text în care sunt sedimentate simboluri, legende,
sensuri... Am scris acest roman cu gândul pierdut în
reveriile deloc abstracte avute cu ani în urmă într-o
pădure din Germania.
…În primele nopţi am
dormit relativ prost, fiindcă
era… prea linişte. Un greiere
s-a rătăcit la parterul casei
noastre. Şi cântă… Şi cântă…
Nopţile, casa noastră e plină
de cântatul acestui rege selenar.
Cerul e înalt. Subţire. Seaude
ploaia lovind puternic
pământul. Aerul e cristalin.
Când tragi aer în piept, o
uşoară ameţeală te cuprinde.
N-aş mai pleca de aici.
La ce bun vânzoleala, zgomotul
Cetăţii, care nu duc la
nimic? Mă baricadez şi rămân
aici. Ce idee inspirată să vindem
o parte din proprietăţile
familiei şi să ne facem o casă
aici, în preajma cartierului ce
poartă numele Marthei Bibescu,
la care mă gândesc uneori!
Vom vinde şi altele, sper, în
curând, ca să terminăm casa.
Şi să rămân aici, în vecii vecilor,
aici, printre gâze, şopârliţe,
câini şi grădina mea năpădită de buruieni, înaintând
prin aerul rece al nopţilor ce dau insomnie şi
linişte…
Construcţie eminamente duală: o parte, unul
dintre eurile dinlăuntrul ei e axat pe instinctul ordinii,
al perseverenţei maniace, pusă mereu în mişcare
de o voinţă cvasiinumană, aspră, asprimea fiind
îndreptată, uneori-adeseori, împotriva ei; alt eu
însă… adoră dezordinea, întunericul, haosul, artisticitatea
abisurilor nelocuite, profane, sălbăticia nopţilor
muşcate de singurătate şi aştrii somnoşi…
Primul eu e moştenit, fără dubii, dinspre arborele
genealogic al Tatălui, Semion, rădăcinile căruia se
trag din estul Imperiului Austro-Maghiar. Celălalt
eu este surcică sărită din trunchiul strămoşilor
Mamei, Liuba (născută Caraman), macedoneni stabiliţi
în nordul Moldovei de dincolo de Prut. Câte
lupte înverşunat-calme, pentru a concilia cele două
euri. Câtă energie, oboseală… Da, nu este exclus că
ea este culmea blând-aspră, nordică a unui drum. De
unde vine acesta şi încotro se îndreaptă şi, mai ales,
pentru ce? Ce-ar spune vreunul dintre strămoşii mei,
văzându-mă unde sunt, ceea ce sunt? L-am visat pe
papa, iubitul meu Semion; el ştie că ne-am mutat
aici. Îi place aici. Scriind asta, tresar. Tatăl meu plecat,
iată, de doisprezece ani, ştie, ştie, ştie totul despre
mine; e mereu cu mine, umbra lui creşte, creşte,
se umflă, suprapunându-se peste umbra mea, muşcând
mari hălci din carnea ei diafană. Îl pre-simt în
tot ce fac, e prezent în fiece respirare a mea. Tocmai
de aceea refuz să vorbesc despre unul dintre autorii
existenţei mele la trecut. Tatăl meu, coloana de care
mă sprijin…
Oboseala creşte, se învolbură, bubuie… Mi-e
somn. Nu vreau decât să scriu şi să citesc. Să citesc
şi să scriu. Şi să dorm. Şi să ascult muzică. De restul…
îmi pasă din ce în ce mai puţin. Am pierdut
atâta timp, Doamne, încât mi se face ruşine. Eu nu
am dreptul să-mi irosesc existenţa în van, pe nimicuri…
Nu am acest drept. Punct.
Sap în grădină... Re-învăţ să spun „grădina
mea”, „casa mea” – după escapada cu gazdele, nu tocmai
fericită – hm, eu cea care am crescut într-o casă
la curte şi am avut grădina mea, camera mea, casa
mea… demult, în alte secole. Ce revigorare, spun; voi
avea, în sfârşit, camera mea în care să scriu, unde să
pot sta singură între cărţile mele, veiozele mele, scoicile
mele, reveriile mele… Peste câteva minute, cad
într-un soi de somnolenţă stranie, întunecată. Şi în
dorinţa care îşi dibuie numele întunecat, sinucigaş…
Dezordinea în care creşteau buruienile nu era dezagreabilă;
nici pe departe. Ceva din sălbăticia lor îmi
surâdea, îmi surâdea, îmi surâdea…
Conte
Foto: Aura Christi
Foamea de a fi
AURA CHRISTI
Mogo(şoaia)
Observ – în timp ce
pieptul mi se dilată de bucurie
– că aici, la Mogo(şoaia),
timpul, timpul meu vreau să
spun, creşte, se învolbură, se
rarefiază. Timpul meu se
umflă, se umflă, se umflă.
Abia acum remarc, da, cât de
dor mi-a fost de mine. În
mine creşte deja o altă carte,
un alt poem epic. Probabil că
se va numi Copiii himerelor.
M-am gândit – în ultimii ani
– foarte mult la Gorduz. Şi nu
mai puţin la Silvia Radu.
Aştept ca rodul acestui poem
epic să se coacă, să ajungă la
maturitate. On va voir.
Apusurile de soare sunt
la Mogo sălbatice. Absolut
sălbatice. Ca şi cântecul greierilor.
Sau eu – de când
m-am „înmormântat” în
Ideea Europeană şi-n revistă
– m-am sălbăticit. Fug de
lume. Nu-mi place întotdeauna
lumea. Nu prea am chef – inelegant vorbind – să
ies în realitate. Mă pândesc. Îmi pândesc stângăciile,
scăderile, limitele. Doamne, cum de mă suportă
cei din jurul meu? Eu trebuia să stau singură, singură.
Şi să nu încurc lumea. Să nu-i încurc pe cei dragi
inimii.
Din nou suntem în pragul falimentului. Sunt
pierdută. Refuz să merg la redacţie. Ajută-ne,
Doamne, să trecem hopul. Dă-mi putere – mie în primul
rând – să-l mai trecem o dată.
Straniu, toţi câinii din cartierul nostru – stau
pe strada ce poartă numele autorului celor 11 elegii,
da, strada Nichita Stănescu – s-au mutat în curtea
mea. Mama spune că eu sunt de vină. M-au simţit.
Tendinţa de a-mi transfera tandreţea pe animale…
Din păcate însă Kolly – „pantera” mea neagră – nu
poate ieşi pe terasă din cauza exemplarelor canine –
le-am numărat, mda, sunt unsprezece – din preajma
casei; va veni şi timpul când va fi instalat gardul;
abia atunci negrul meu prinţ felinesc va zburda în
voie… Ba chiar mai mult, serile va face turul casei cu
mine.
FOTO: NICOLAE BREBAN
Ce aer, Domine, rarefiat, înfrigurat. Serile am
senzaţia că sunt undeva la munte. Doar că muntele
s-a ascuns. Abia urmează să răsară. E raiul aici.
Raiul. Punct.
Nu ies, cred eu, de câteva zile decât în curte,
serile, după ce îmi fac porţia de lucru. Aşa cred.
Liubaşa spune că a trecut o zi. O privesc stupefiată.
Ce zi uriaşă! Enormă. Am avut parte de numai câteva
văi line, uşoare. Ca o ploaie abruptă. De vară.
Cât m-am aşteptat, Domine. Şi am ajuns. Să
vedem unde anume.
Îmi place când tună şi fulgeră; ieri noapte, o
furtună de pomină. Ies pe unul dintre balcoane şi
urmăresc spectacolul fără să mă trădez; i-aş supăra
pe ai mei dacă m-ar surprinde. Fascinant. Câtă sălbăticie
dramatic dezlănţuită. Câtă forţă nemaiţinută
în frâu. După care se lasă o linişte suspectă, plină,
rotundă – aidoma lucrurilor mari – şi cad în somn,
trezindu-mă când dă buzna în camera mea o lumină
răvăşitoare. Închid ochii. Suferinţa trece, se topeşte
în bucuria de a mă regăsi iarăşi aici, la Mogo. Cred
că o să-mi vopsesc mansarda, mai exact, biblioteca în
mov, mă alint. Un mov intens, relaxant, iubit de
Michelangelo. Iar dormitorul, în galben. Da, galbenul
putred al lui Van Gogh. Aşa voi face.
Abia aştept să revin acasă. Am devenit distrată
apropo de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Abia
aştept să ajung la Mogo. De cum descind aici, devin
euforică. Totul este aici incredibil. Absolut incredibil.
E plin de gâze, vieţuitoare de tot felul. Totul viermuieşte,
cântă, murmură, se îndreaptă spre existenţă.
Foamea de a fi.
Liubaşa vine val-vârtej şi mă anunţă că a zărit
în curte nişte şopârliţe întinse la soare şi de îndată
s-a retras ca să nu le deranjeze. Mă uit viclean pornită
la cea care mi-a dat viaţă. O mare Doamnă,
Mama mea. Nu sunt sigură că o merit.
Prietena noastră, Raluca (Dumitrescu), ne-a
dăruit un rottweiller. Conte l-am numit. O splendoare.
Maică-sa, un câine-lup german, este imensă; m-a
lins pe faţă când a văzut că i-am luat, din cei trei pui,
unul, iar eu am asigurat-o că voi fi o mamă bună şi
blândă pentru copilul ei. Taică-său e un rottweiller
imens (m-a lătrat cumplit când a văzut că-i iau unul
dintre copii). Ciudat şi nostim: lui Oscar, tatăl lui
Conte, îi plac, atenţie, rozele! Pe mama lui Conte o
cheama Nichita. Stau pe str. Nichita Stănescu, în
Mogoşoaia. Citesc Proust. Mă gândesc la Martha
Bibescu şi la balul unde l-a cunoscut pe acest mare
astmatic genial. Cartierul mogoşoian care poartă
numele prinţesei e alături de noi, la nici un sfert de
oră de mers pe jos. Cele două păduri nu sunt departe:
le-am descris în Casa din întuneric sub imperiul
unei magmatice vraje. Nu-mi vine să mai plec deaici...
Parcă aş trăi, parcă aş respira, gândi, visa
între coperţile romanului meu; între altele fie spus,
calificat de către Daniel Cristea Enache, în paginile
revistei Cultura, drept un regal de literatură stupidă;
sărmanul…
Nu mă deranjează răutatea lor. Ci faptul că e
amuzant de măruntă, penibil de măruntă. Măruntă
până la greaţă.
Am scris o elegie. Prima, aici, la Mogo.
Nesfârşitule se numeşte. Semnul lui Hölderlin – din
care îşi trage rădăcinile şi Rilke, şi Nichita, şi
Nicolae (Breban) cu minunatele-i Cânturi – îmi este
propice.
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
9

Irina Ciobotari
Călătorie în spaţiile intermediare
10
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
„Avem un înger călăuzitor pentru că trăim,
de la protopărinţi încoace, sub regimul derivei;
avem nevoie de un ghid, pentru că suntem, prin
definiţie, călători, fiinţe în trecere, duhuri itinerante.
Faptul de a fi uzat inadecvat de libertate a
dereglat în noi funcţia libertăţii, ne-a tulburat
discernământul, a şters urmele unei posibile
întoarceri vindecătoare la desăvârşirea dintâi.
Avem nevoie de un înger păzitor, care să reanimeze
instinctul libertăţii, care să fie corectivul discret
al unui discernământ în derută. A-ţi căuta
îngerul e a căuta chipul auroral al libertăţii, a
exersa stilul opţiunii corecte.”
Andrei Pleşu, Despre îngeri
Cele douăsprezece povestiri şi nuvele
care alcătuiesc Amintirile peregrinului
apter de Valeriu Anania
(Cartea Românească, 1990, Polirom,
2009) au ca liant prezenţa unui personaj-narator
calificabil drept „fantastic”, un înger, un locuitor
al Terrei lucida, al spaţiului intermediar, între
sacru şi profan, între ceresc şi lumesc. Acest
neobişnuit narator are putinţa de a recupera şi
semnifica, prin rememorare, vechimile, secolele
trecute, cu marile fapte şi chipuri reţinute de istorie,
dar mai ales cu faptele „ascunse” şi făptuitorii
de la răscrucea dintre mit şi realitate. Cu faţa
mereu întoarsă către punctele luminoase ori întunecate
ale trecutului, el este însemnat: poartă pe
omoplaţi, în momente de cumpănă, urmele dureroase
ale aripilor pierdute. Singurul semn al rănilor
sale, care apar şi dispar la fel de discret ca
orice taină, este sângele de pe cămăşi (!), însă
acesta nu poate dovedi Adevărul în faţa celor care,
asemeni lui Toma, vor să pună degetul în semn.
Mai mult, spre a-i spori nedumerirea, memoria sa
urieşească nu poate ajunge până la momentul originar
al tainei omoplaţilor apteri decât prin adoptarea
unui obicei uman: pelerinajul. Astfel, purtând
doar rănile sporadice ale rădăcinilor de zbor,
tânărul fără identitate şi fără de bătrâneţe „îşi ia
lumea în tălpi”, îşi asumă condiţia de homo viator,
călăuzit fiind de cine ştie ce glas al memoriei sale
profunde şi nerecunoscute.
Nădejdea îngerului fără aripi este că va mai
întâlni pe cineva asemeni lui, care să îi confirme
că „nu [e] un monstru, că nu [e] un blestemat, că
omenirea nu [l]-a aruncat în afara ei”. Nu e o
ambiţioasă căutare a arhetipului, căci el însuşi
recomandă cercetarea marginii lucrurilor, „a cărei
curgere e mult mai pe măsura noastră”, şi nu a
esenţei, „căci durerea ar fi prea mare şi de prea
lungă durată”. Locurile care marchează, asemenea
unor borne, traseul de recuperare a firescului
naturii sale sunt mănăstirile, ruină sau zid trainic,
de la Vodiţa şi Tismana, până la Cozia.
Fiecare loc prilejuieşte o amintire veche de secole,
însămânţată în sufletul peregrinului apter într-un
mod care i se pare firesc. Vremurile trăite de
Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Brâncoveni şi
Cantacuzini redevin „actuale” printr-o suprapunere
plină de semnificaţii a epocilor, a oamenilor şi a
chipurilor pictate, a frescelor şi icoanelor, a sfinţilor
coborâţi discret de pe zidurile bisericeşti pentru
a (re)da sens şi echilibru lucrurilor. Miza acestei
suprapuneri semnificante şi recuperatorii este
zdruncinarea gândirii dihotomice (bine/rău, real/
fantastic, adevăr/neadevăr, materie/spirit), evadarea
din mecanica stearpă a sistemelor binare,
raţional-ştiinţifice, indicarea Adevărului în afara
antagonismelor monopolizatoare instalate în gândirea
modernă. Povestirile şi nuvelele lui Valeriu
Anania, istorisiri îngereşti, complică lămuritor
lucrurile şi produc străfulgerări luminoase în
„odaia lumii” (metafora îi aparţine lui Andrei
Pleşu).
Adevărul pe care prozatorul îl indică se află,
deci, dincolo de antagonisme, dihotomii, clasificări
şi calificări conforme cu rigiditatea sistemică.
Dacă face rău semenilor, adevărul îşi pierde irevocabil
valoarea. Este necesară o permanentă cumpănire
şi dreaptă-socotinţă pentru a lămuri şi plămădi
în cuvânt adevărul. Exprimă această realitate
a interdependenţei dintre adevăr şi bine, şi personajul
Eudoxiu, din nuvela Pasărea măiastră,
care, după mulţi ani de învăţătură şi cărturărie, îi
întăreşte unchiului care l-a purtat prin şcoli credinţa
că „soarele este cel ce se învârte în jurul
pământului, aşa cum îl vede toată lumea”. Se reface,
la nivel de conştiinţă, puntea dintre modernitate
şi pre-iluminism. Eudoxiu îi spune peregrinului
apter: „Vezi tu, există un adevăr al tuturor
oamenilor, dar şi un adevăr al fiecărui om în
parte, acela în care crede el şi care nu întotdeauna
îl ajunge din urmă pe cel obştesc. După părerea
mea, adevărul acesta singuratic ar trebui întâmpinat
cu mai multă îngăduinţă. Dacă i-aş fi făcut
unchiului meu o demonstraţie ştiinţifică, eventual
întărită de ceilalţi meseni, poate că l-aş fi convins,
dar e sigur că ar fi închis ochii tot nefericit, poate
cu tristeţea înfrângerii. Eu cred că mişcarea de
rotaţie a pământului nu răscumpără tristeţea unei
morţi omeneşti. Dacă adevărul cosmic îmi lăcrimează
un singur suflet de om, nu dau doi bani pe
mecanica cerească (s.m. I.C.)”.
Obiectele şi oamenii care le creează justifică
prin semne logica de taină a mersului creaţiei lui
Dumnezeu. Încercările de a înghesui această logică
în şanţul îngust al raţiunii omeneşti sunt,
toate, sortite eşecului, blestemului, nefinirii. În
consecinţă, amintirile peregrinului apter evită
şanţul raţiunii şi oferă cititorului perspectiva
paradoxurilor, deopotrivă largă şi complicată.
Valeriu Anania îşi asumă luminoasa călăuzire
printr-o lume plină de firide ce rezistă logicii ştiinţifice,
preaplină de sensul cucerit prin credinţa în
marea logică a mersului dintru început al lumii.
Nu este o lume fantastică (în sensul consacrat de
gândirea binomică, desemnând ceea ce nu este
real), ci o lume în care sacrul se dezvăluie şi se
lasă întrevăzut de către cei care călătoresc în căutarea
sa. Singura „condiţie” care se pune cititorului
este de a crede în realitatea prezenţei îngerilor
între oameni, în realitatea sfinţilor care pot coborî
din fresce, în realitatea clopotelor care pot suna
singure în vremuri de restrişte, în realitatea trupurilor
care se pot transforma în ţărână, odată
scoase de sub blestem.
Povestirile şi nuvelele lui Valeriu Anania,
încărcate de asocieri alegorice pilduitoare, „alternând
semnificaţia religioasă cu mici crâmpeie de
mitologie naţională şi folclor călugăresc”, propun,
mai mult decât accesul într-un spaţiu fantastic,
reconectarea la credinţă. Manifestat pentru prima
oară în beciurile închisorii Jilava, duhul acestor
povestiri „era menit să potolească spaimele şi să-i
dea suferinţei un sens”, aşa cum mărturiseşte
autorul în prefaţa la ediţia din 1990. Menirea faţă
de cititori, când spaimele şi suferinţa sunt, de cele
mai multe ori, supuse uitării, este de a indica prezenţa
reală a Duhului şi manifestarea sa palpabilă,
vizibilă, recognoscibilă în oameni, vase de lut,
icoane, ziduri, clopote, îngeri. Credinţa însemnă
considerarea Duhului drept realitate, iar aceasta
presupune efortul constant de autoeducare în spiritul
scepticismului faţă de omnipotenţa văzului.
Este realitate şi ceea ce se refuză vederii, şi ceea
ce nu se supune categorisirilor ştiinţifice.
Revenind la personajul principal, peregrinul
istorisitor, înger fără aripi, om fără moarte, acesta
îşi dezvăluie (parţial) taina în prima nuvelă a
volumului, Întâlnire la Vodiţa. Este vorba despre
reîntâlnirea îngerului cu omul căruia i-a fost cândva,
în veac, călăuză. Sihastrul Agaton, „cu ochii
pierduţi în timp”, este contemporan cu Nicodim,
cel care a întemeiat mănăstirile de la Vodiţa,
Tismana şi Vişina, în secolul al XIV-lea. „Vârstele
mele sunt ca ale copacului…, ale ierbii sub coasa
de octombrie – nu le poţi număra decât după ce
le-ai tăiat”, mărturiseşte el tânărului călător care,
deşi însuşi poartă în omoplaţi tainică durere, nu
crede taina celor şase veacuri de viaţă ale monahului.
Povestea acestuia pare de la începutul
lumii, ruptă din timp, dar bine ancorată în spaţiu,
între zidurile devenite ruine ale Vodiţei. Rămas
singur, după plecarea lui Nicodim în căutarea
altui loc de zidire mănăstirească şi după ce şi alţi
monahi, speriaţi de semne, părăsesc Vodiţa,
Agaton e însoţit de înger „adevărat, numai cu apucături
de năzdrăvan”. „Lângă un colţ al altarului,
lângă firida proscomidiei” acesta şade cu spatele
spre omul călăuzit şi face cădelniţa, punând tămâie
şi cărbuni. „Bătea aripile ca un apucat, stârnind
scânteile” şi „se pitea pe după fumegarea miresmelor”.
Omul îşi alungă îngerul, dar acesta revine
pentru a feri de muşte potirul cu Sfântul Sânge,
„pentru a fugări câte un liliac nărăvit la anafură”,
pentru a i se aşeza pe umărul drept, pe umărul
stâng şi pe grumaz atunci când scrie epistolă către
Nicodim. Omul se roagă lui Dumnezeu să îl scape
de îngerul care „îi tulbură liniştea”. Firesc, îngerul
îi rămâne aproape, cu aceleaşi obiceiuri copilăreşti,
intervenind (părere doar? – se întreabă acelaşi
Agaton) în cuvântarea către Nicodim. Furia
umană duce la blestem şi la dezechilibru. Poruncii
„Îngere, să nu mai zbori!” îngerul îi răspunde
„Preote, să nu mai mori!”. Astfel, îngerul e condamnat
la veacuri de rătăcire între oameni, cu
dureri şi răni în omoplaţii fără de aripi, iar omul e
condamnat la nemoarte, la suferinţa seculară de a
trăi între uitare şi ruină, la neputinţa de a se desprinde
din vasul său de lut. Ruptura dintre înger
şi om conduce la dezechilibrul identitar, la pierderea
memoriei ancestrale pentru primul dintre ei,
la viaţă în uitare – pentru cel de al doilea. Iertarea
este cea care restabileşte echilibrul iniţial. Omul
iartă îngerul, iar îngerul dă încuviinţarea sufletului
să treacă, firesc, în moarte. Omul se transformă
în ţărână. Îngerul îşi recuperează identitatea,
reprimind aripile „pentru o clipă, atât cât să poată
dezlega din blestem o fiinţă omenească”, pentru
ca, apoi, să pornească din nou prin lume, „cu semnele
rănilor, tuturor să le arate şi nimeni să nu le
creadă”.
În esenţă, semnele şi rănile sunt o „problemă”
de credinţă, la fel ca viaţa, îngerii şi mântuirea.
Rămâne ca nuvelele şi povestirile din
Amintirile peregrinului apter să fie citite în cheia
fantasticului, a ludicului, a credinţei. Autorul nu
impune căi de lectură şi creează, în preajma istorisirilor
cu mănăstiri, monahi şi monahii, domnitori
şi domniţe, vanităţi şi umilinţe, aerul dens al
libertăţii fericite de a trăi, de a crede, de a căuta şi
afla prezenţa reală a îngerului călăuzitor. „A-ţi
căuta îngerul e a căuta chipul auroral al libertăţii,
a exersa stilul opţiunii corecte” spune Andrei
Pleşu, care deşi singur recunoaşte că nu a văzut
niciodată îngeri, scrie şi vorbeşte despre ei pornind
de la premisa realităţii lor. Lectura nuvelelor
şi povestirilor lui Valeriu Anania poate fi, în sine,
o exersare a opţiunii corecte: credinţa în înger.
ANUL XX Nr. 9 (690)

Ocălătorie constituie o ieşire declarată
şi dârză din spaţiul ipseităţii
şi de aceea, ca mitem fundamental,
dezvoltă un simbolism bogat,
legat în special de capitolul maturizării omului.
Eroul de basm pleacă în căutarea unui răspuns,
pentru a descoperi capătul lumii, pentru a
aduce acasă un leac mântuitor sau chiar cu gândul
de a nu se mai întoarce niciodată. Iar drumul
pe care îl parcurge are întotdeauna obstacole.
Ele sunt probe decisive, întâlniri fabuloase
şi de cele mai multe ori conţin sugestii ale sensului
vieţii, de a se continua de-a lungul istoriei,
prin transmiterea fără întrerupere a unui
mesaj. Călătoriile iniţiatice, catabasele, revenirea
din moarte au toate semnificaţia aceasta,
care face din omul viu un vehicul destinat să
transporte secretul, resuscitat prin fiecare naştere.
Într-un basm al lui Slavici, călătoria Liei,
mireasa destinală a eroului, constituie probabil
că cea mai complexă sinteză de elemente care
mitologizează drumul. La capătul încercărilor ei
se află unguentul magic, capabil să readucă în
lume un suflet vrăjit de iele. Limir, personajul
titular al basmului, este acoperit de paloarea
morţii şi eliberat de emoţia trăirii, fiind pedepsit
să alunece în moarte periodic, să coboare pe
tărâmul celălalt. Lumea aceasta, spre deosebire
de celelalte viziuni ale scriitorului, este una a
descompunerii şi a abandonului. Aici, la capătul
drumului, care în mod convenţional, trece prin
pădure, se află căsuţa răvăşită a ielelor. De aici,
din acest punct al haosului, printr-o altă călătorie
complicată, se poate ajunge la Mama ielelor,
care trăieşte, de asemenea, într-un loc aflat
în neorânduială. Mai departe, peste nouă mări
şi nouă ţări, este casa Bunicii ielelor,
spaţiu pestilenţial, un uriaş bestiar
insectoid şi lugubru. Reprezentarea
arhetipală fiică-mamă-bunică este o efigie
a tărâmului Mumelor, adică „zona
de umbră”, care prin esenţa ei simbolizează,
aşa după cum remarcă Zimmer 1 ,
sălaşul atemporal al vieţii inepuizabile,
izvorul morţii din care viaţa se revarsă,
la nesfârşit. De aceea, salvarea lui
Limir seamănă cu o înviere şi presupune
ritualuri legate de sensurile ei.
În cele mai multe dintre miturile
universale, călătoria are această semnificaţie,
de a restabili o ordine tulburată.
Harababura din căsuţa ielelor, dezordinea
in crescendo, de la casa mamei la
cea a bunicii, sugerează o viziune a descompunerii
dar şi a evoluţiei, către
punctul terminus, în care se află germenul
altui început.
Viaţa însăşi este asociată unei călătorii,
adeseori unei rătăciri printr-un labirint, la
capătul căruia există în mod obligatoriu o poartă
către altă condiţie. Imaginea drumului labirintic,
presărat cu ameninţări, de-a lungul căruia
este încălcată o ordine unanim acceptată, are
valenţe ontologice, căci un astfel de drum constituie
o sugestie a nelimitelor şi a măcinării.
Spirala, spaţiul mioritic, făcut din suişuri şi
coborâri, coloana infinitului, trandafirul sau
cornul inorogului sunt alte reprezentări labirintice
şi totodată embleme ale infinitului, adoptate
de literatură ca modalităţi de pregătire pentru
întâlnirea cu Celălalt. Intrarea în labirint şi
FICTURA
DOINA RUŞTI
Călătoria
acceptarea drumului cu obstacole
sunt feţe ale extravertirii.
Ieşirea, parcurgea drumului
ori păşirea pe un pod, pe o poartă,
constituie acte de părăsire comodă
a alterităţii. Nu doar eroul
misionar pleacă în lume, ci şi
aventurierul, nemulţumitul, ori,
ca în cazul prinţului din Făt-
Frumos cel cu noroc la vânat,
pentru că ajunsese la maturitatea
necesară unei decizii atât de
importante, precum călătoria. În
general, această hotărâre este
luată de un părinte care vrea
să-şi vadă fiul capabil de a-i lua
locul ori sub ameninţarea unei
mari primejdii, cum ar fi că zmeii
răpesc o prinţesă, cineva are
nevoie de un leac aflat la capătul
pământului etc. Or, în basmul
mai sus menţionat, prinţul pleacă
în munţi pentru că citise toate
cărţile. Tocmai pentru că a ajuns
la această limită, călătoria lui nu
este presărată cu încercări neaşteptate.
El pleacă la vânătoare, pregătit aşadar
să cucerească un teritoriu, şi tocmai de aceea
înfrângerea sa este aşa de surprinzătoare şi
venită dintr-o zonă care nu are nimic glorios în
ea. Acest erou vrea să-şi păstreze condiţia de
călător învingător, adică să anuleze însăşi sensul
aventurii, care presupune întotdeauna
dobândirea unui rang şi întoarcerea acasă.
Pentru prinţul vânător nu există hotar, el nu şia
fixat un ideal şi drumul parcurs de el printre
jivinele pădurii intră treptat în rutină. La capătul
călătoriei, chiar dacă acolo se află prinţesa
mult dorită, nu există posibilitatea unei stabiliri,
ci doar Valea Plângerii şi inevitabilul drum
de întoarcere. Nimeni nu pleacă la capătul
lumii ca să rămână acolo. Excepţie fac nesăbuiţii,
ca prinţul vânător sau ca cel din Tinereţe
fără bătrâneţe.
Călătoria aduce situaţii noi şi contactul de
neevitat cu alteritatea, însă legăturile nu sunt
definitive şi nici disperate. Călătorul trăieşte
confortul de a se afla în trecere, neangajat şi
totodată situat în condiţia de expediţionar. El
este aventurierul, care hotărăşte unde şi cât să
rămână. Din această ipostază păstrează şi confortul
ipseităţii, dar trăieşte de asemenea şi cu
sentimentul marilor
descoperiri, fără
teama de a fi respins
ori anulat în demersul
său.
Tocmai de aceea,
itinerarul este
imaginat în legătură
cu toposuri standard,
precum pădurea,
deşertul, fundul
prăpastiei etc.
În literatura
folclorică, pădurea
este un spaţiu ameninţător,
însuşi spiritul
ei fiind personificat
într-o bătrână
vicleană şi necruţătoare
care se hrăneşte
cu sufletele celor
rătăciţi în noapte –
Muma-Pădurii. Pădurea
de aramă (din
Zâna Zorilor a lui
Slavici) se află în
Doina Ruşti
stăpânirea unui duh învăluit într-un nor întunecat,
numit Vâlva Pădurii, arhetip al mitologiei
româneşti, asimilat Mumei Pădurii, despre
care se crede că poate lua orice înfăţişare 2 , dar
care la Slavici are atribute suplimentare: este
de fapt un cal blestemat de Sfânta Miercuri.
Ca emblemă a spaţiului labirintic, misterios
şi stăpânit de o fiinţă infernală, pădurea
este extrem de ofertantă în plan simbolic, mai
cu seamă ca incipit al aventurii. Harap-Alb îşi
începe călătoria intrând într-o pădure din care
nu poate ieşi fără ajutorul Spânului.
Rătăcirea prin pădurea întunecoasă
introduce într-o altă ordine a lumii, iar
obstacolul nu poate fi trecut fără îndrumarea
cuiva. Parpangel, personajul din
Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, rătăceşte
prin pădurea cu năluci şi zâne, în
care copacii glăsuiesc, din ramurile frânte
picură sânge, iar el trebuie să se lupte
cu nebunele shime.
Tot ca simbol al căutării dar şi al
confruntărilor, pustia are aproape aceleaşi
atribute ca şi pădurea. În literatură
este invocată ca spaţiu ascetic şi de reculegere,
şi ca loc al regăsirii de sine. În
basmul Tinereţe fără bătrâneţe..., prinţul
îşi ia rămas-bun de la însoţitori şi renunţă
la provizii în momentul în care ajunge
la capătul lumii cunoscute şi intră în
ţinuturile pustii, locuite de Scorpie şi
Gheonoaie. Noica vede în aceasta o
primă probă prin care eroul se detaşează de condiţia
sa profană.
Atributele ei de univers ascetic sunt precreştine,
poate că prima menţiune se află în
Epopeea lui Ghilgameş, unde eroul titular,
renunţă la hainele lui princiare şi-şi începe
călătoria spre capătul lumii, traversând un
deşert, în care nu există nici urmă de viaţă.
În general, pustia este un labirint iniţiatic
care evocă prin peisajul monoton şi fără sfârşit
imaginea purgatoriului. În scrierile lui Eminescu
pustia este cuprinsă de visări, iar în
deşerturi învie şir de visuri (Egipetul), căci
pustia e ninsă de razele lunii (Dumnezeu şi om).
Plecarea într-o călătorie presupune abandonarea
drumului ştiut. Tocmai de aceea imagologia
ei este fixată în zona dezordinii a avitalităţii
ori a labirinticului. Ca ieşire dintre limitele
strâmte ale spaţiului individual, călătoria are
ca rol principal o cunoaştere complexă a alterităţii
care, cel puţin ca proiect, se dezvoltă într-o
zonă a misterului total. Un călător este un om
dispus să accepte aventura şi să se îmbogăţească
spiritual de pe urma ei.
1 H. Zimmer – Regele şi cadavrul, Ed.
Humanitas, 1994., p. 84
2 Tudor Pamfile – Mitologie românească,
Ed. Allfa, 1997, p. 185
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
11
SEPTEMBRIE 2009

12
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
(PRE)TEXTE
MARIA-ANA TUPAN
Modernism versus avangardism?
Dacă nu acceptăm interpretarea modernismului
ca pe o mişcare cu
multiple faţete, în care o epistemologie
înrudită a inspirat, atât atitudinea
deferentă faţă de tradiţie, materializată în
aluzivitate literară şi intertextualitate, cât şi radicalismul
iconoclast, care absolutiza autonomia
actului creator, liber de orice determinare din spaţiul
extins al culturii, ajungem să punem la îndoială
o veche concepţie despre un „spirit al timpului”
care ar opera ca factor stilistic modelator în
fiecare fază a culturii şi civilizaţiei.
Şi totuşi nu putem face abstracţie de constatarea
lui Gabriel de Tarde (1843-1904), că orice
vizită la muzeu ne relevă unitatea stilistică a
tuturor exponatelor unei anumite perioade, ceea
ce l-a condus la formularea celebrei „legi a imitaţiei”.
O ştire recent difuzată la radio ne aduce la
cunoştinţă organizarea unei întâlniri cu „cărţi
vii”, prin care se înţelegeau oameni care urmau
să-şi depene povestea vieţii, cu nimic mai prejos
de intriga unui roman ce răpeşte acelui animal
ciudat, care e scriitorul, atât timp, efort mental şi
retoric. Dacă Lucian Blaga nu ar fi fost izolat în
spaţiul unei biblioteci, filosoful matricei stilistice
şi al distincţiei dintre cosmos şi cosmoidul operei
de artă ar fi putut, poate, instrui şi studenţii postbelici
asupra ontologiei diferite a lumii fizice şi a
culturii ca o sumă de coduri şi limbaje guvernate
de convenţii.
Avangardistul futurist sau dadaist manifesta
însă intempestiv în favoarea libertăţii totale a
creaţiei, propunea dărâmarea muzeelor şi bibliotecilor
şi închiderea academiilor. Poezia trebuia să
exprime clocotul vieţii, să schimbe lumea, să facă
revoluţie politică. Nu cunoştea nici o constrângere
formală, putea fi răcnet dezarticulat sau alăturare
pur accidentală de cuvinte scoase din pălărie,
precum porumbelul sau panglicile multicolore din
jobenul magicianului la circ. Şi totuşi, la o privire
mai atentă, ce semnifică acest episod anecdotic,
graţie căruia Tristan Tzara a intrat, nu numai în
istoria literaturii ultimului secol ca „omul care a
pus la cale revoluţia Dada” – subtitlul monografiei
dedicate poetului de François Buot, tradusă de
Alexandru şi Magdalena Boiangiu pentru Editura
Compania – ci şi într-o piesă celebră, Travestiuri,
de Tom Stoppard, pusă în scenă şi de Teatrul
Naţional din Bucureşti în urmă cu câţiva ani? Îl
putem privi şi ca pe o dovadă, nu de neîncredere
în limbaj, ci, dimpotrivă, de absolutizare a relevanţei
sale prin combinaţii de elemente proprii,
mai curând decât graţie funcţiei referenţiale – o
concepţie care nu era deloc străină filolosofilor
saussurieni ai limbajului de după 1915.
Acaparanta monografie a lui François Buot îl
eliberează pe Tzara din rama clişeului anarhist, a
cărui relevanţă pentru istoria universală a literaturii
s-ar limita la trecerea meteorică printr-un
Zrich sustras evenimentului major al timpului,
Marele Război, unde s-a afirmat ca protagonist al
Cabaretului Voltaire, leagănul european al
dadaismului, transplantat, la sfârşitul războiului,
la Paris, unde se şi produce joncţiunea cu dadaismul
american. Tzara se întâlneşte aici cu Marcel
Duchamp, cu iconoclastul Marinetti, dar şi cu
Ezra Pound, un modernist având nostalgia tradiţiei
literare într-atât încât propria sa operă se
naşte ca reinscripţie a unor texte anterioare. O
librărie frecventată de dadaişti îl lansează şi pe
un alt intertextualist celebru, Joyce, graniţele trasate
cu intransigenţă de istoricul literar nefiind
conştientizate, se pare, de experimentatorii aşezaţi
ulterior pe raftul începutului de secolul XX al
bibliotecii universale. Portretul creionat de Buot
este dinamic, al unui Tzara care a operat numeroase
revizuiri în poetica şi în scrierile sale, sfârşind
la polul opus al anarhiei estetice de la Zrich,
ce-i părea, după cum mărturiseşte într-un interviu
cu puţin timp înainte de moarte, departe şi
greu de înţeles.
Poate că este util, pentru istoricul de artă, să
studieze un fenomen pe care l-am numi „falsă conştiinţă”,
în virtutea căreia artiştii fac afirmaţii de
natură să le contrazică, fie restul programului
estetic, fie practica scrisului. Etichetat ca „impresionist”,
Walte Pater, de exemplu, susţine caracterul
intuitiv şi personal al reacţiei la frumos, dar,
în aceeaşi Prefaţă la Studii de istorie a Renaşterii,
afirmă, mai departe, că, în epocile de mare înflorire
culturală, precum Renaşterea, diferitele forme
ale activităţii intelectuale – arta, filosofia sau
viaţa religioasă – nu există în izolare, ci se luminează
şi fertilizează reciproc. Prin referiri la
întreaga semioză culturală a vremii, comentariile
care urmează se apropie mai mult de ceea ce înţelegem
astăzi prin „studii culturale” decât de critica
impresionistă.
Un alt exemplu, de data aceasta, de atitudine
anistorică, este gruparea „tinerilor furioşi” din
Anglia anilor ‘50, care şi-au imaginat că opoziţia
la modernism va lua forma realismului care-l precedase.
După cum scria Nicolae Balotă, într-un
număr anterior al revistei Contemporanul, furia
lor a fost pe departe mai puţin eficientă în a le asigura
un loc în canon decât aceea a geniului satiric
Swift, care, în fantezistele Călătorii ale lui
Gulliver, face uz de un impresionant arsenal de
mijloace retorice şi convenţii literare. Nu există,
din păcate, reversibilitate în istoria culturii, mai
mult decât în aceea a comunităţilor umane sau a
indivizilor. Ceea ce a urmat a fost altceva, o metafizică
radicală, deoarece metaliteratura nu
înseamnă nici măcar reacţie subiectivă la realitate,
aşa cum fusese romantismul, ci un soi de fenomenologie
a textualităţii, o reinterpretare şi rescriere
a unor texte anterioare, o literatură, aşadar,
a dublei distanţări faţă de contingent.
Confraţii de la Cabaretul Voltaire, care-i
datorau lui Tzara fascinaţia exercitată de spectacolele
clubului asupra unui public din ce în ce mai
numeros, entuziast şi dezinhibat, şi care, în ciuda
agendei estetice comun împărtăşite, dar, poate, în
virtutea falsei conştiinţe de care vorbeam, ţineau
la statutul de descendenţi ai „umanismului german”,
au pus de la bun început în funcţiune maşinăria
stereotipurilor culturale. Nihilismul lui
Tzara s-ar fi explicat prin spaţiul de origine:
„Gândul că ar trebui distrusă cultura nu-l făcea să
sufere şi nu i se părea că acel lucru preţios, de
neînlocuit, misterios ar putea foarte bine să dispară,
fără ca altceva să se mai ivească vreodată din
ruine. (...) Originar din Balcani, nici nu avea cum
să se simtă această necesitate; trăia şi călărea
viaţa asemenea căpeteniei unei armate invizibile
de lombarzi, cărora nu le pasă că se aruncă la
gunoi şi bune, şi rele” (Richard Huelsenbeck).
Spaţiul din care venea Tzara era unul în care
Rădulescu-Motru, care-şi luase doctoratul sub
îndrumarea lui Wilhelm Wundt, disemina şi
comenta „ideile europene”. În care Lovinescu, discipol
al lui Tarde, vedea specificul naţional în
perioada epocii moderne ca mod local de refracţie
– interpretare, transformare – a ideilor care emanau
din centrele mutante ale culturii contemporane.
Nu se observa, poate, din cauza orbirii induse
de gândirea stereotipă, că manifestul lui Tzara îşi
avea originea în deconstrucţia metafizicii şi a logicii
abstracte (conceptelor le era atribuit statutul
mult mai modest de tropi) din filosofia lui
Nietzsche, pe care-l citea împreună cu Ion Vinea
în peregrinările din vacanţele adolescentine:
„Logica înseamnă complicaţie. Logica este întotdeauna
falsă. Ea a tras de firele noţiunilor, cuvintele,
în aparenţa lor formală, către capete, centre
iluzorii ...” (Manifestul Dada 1918). Admiratori ai
lui Jarry, dar şi ai lui Urmuz, cum remarcă şi
Buot, atât Tzara cât şi Eugen Ionescu au fost
actori pe scena turnantă a filosofiei deconstrucţioniste
de la mijloc de secol care a substituit „patafizica”
metafizicii. Semnatarul Manifestului, „o
adevărată bombă, azvârlită de un tânăr (...) care
nu ducea lipsă de nimic; violenţă, provocare, sfidare”
(Buot), care propunea. pe cadavrul logicii tradiţionale,
libertate, „împletitură a contrariilor” şi
„inconsecvenţe ale tuturor contradicţiilor”, nu era
foarte departe de Blaga, filosoful gândirii luciferice,
şi nici de noua paradigmă a indeterminismului
şi incertitudunii, a cărei poartă o deschisese
bomba cu explozie întârziată a fizicii cuantice
inventate de Planck.
„Beţia manifestărilor publice” lasă loc, însă,
începând de la mijlocul celui de al treilea deceniu,
unui Tzara fixat neproblematic în „elita artiştilor
de avangardă”, un obişnuit al reşedinţei nobilului
Etienne de Beaumont şi o stea a spectacolelor
sponsorizate de acesta la teatrul La Cigale.
Reprezentaţia cu Mouchoir de nuages confirmă
reputaţia câştigată, încă din 1921, când piesa Le
Coeur a gaz se jucase „în plină euforie Dada”, la
Teatrul Champs-Elysées. Procedeele dramatice nu
mai erau de o noutate absolută şi bulversantă, fiul
rătăcitor acceptând dialogul cu precedentul cultural.
Colajul din Shakespeare este inserat în „genul
romanului foileton popular” (Buot), iar hibriditatea
generică şi multiplicarea naratorilor, ca şi
devoalarea procedeelor dramaturgice, indicau
„afinităţi elective” cu experimentatori contemporani,
precum Pirandello şi Cocteau.
Ultima ipsotază a lui Tzara, închis în casamuzeu
din Saint-Germain-des Près, care adăpostea,
alături de documentele mişcării dadaiste, o
preţioasă colecţie de artă, manuscrise sau ediţii
princeps, aplecat, cu acribie filologică, asupra textelor
lui Rabelais şi Villon, căruia încerca să-i descifreze
codurile secrete prin care reuşise să eludeze
cenzura şi la care el însuşi fusese silit să recurgă
în perioada Rezistenţei, a inspirat, unui Aragon
stupefiat, următorul comentariu în Les Lettres
françaises: „Faptul că omul care, în urmă cu
aproape o jumătate de secol, a întemeiat mişcarea
Dada este astăzi cel care cercetează operele lui
Villon şi Rabelais dorind să demonstreze că obscuritatea
unor texte se explică în esenţă prin ignoranţa
noastră, prin condiţiile sociale ale scriitorilor
şi prin biografia lor, va fi cândva un motiv de
mirare şi de studiu”.
Tzara a cunoscut, în crepusculul vieţii, un fel
de anagnorisis, o recunoaştere a propriei identităţi
ca parte a unei tradiţii: literatura subversivă
scrisă contra dogmatismului autoritar sau contra
unei poetici instituţionalizate, care, ca liniile
închise în biologie, şi-a consumat potenţialul evolutiv
şi germinativ. Spre deosebire de specia biologică,
însă, artefactul cultural posedă o „viaţă de
apoi”, continuă să exercite asupra artei viitorului
o radiaţie imanentă. Literatura nu cunoaşte falii,
dispariţii catastrofice, ci continuitate de palimpsest
în care textul anterior nu e niciodată complet
şters sau redus la „restul de tăcere” al universului
entropic. Confruntată cu radicalismul contestării,
cultura îşi impusese încă o dată legea, iar
Tzara a sfârşit, ca toţi scepticii, mântuit.
ANUL XX Nr. 9 (690)

CORNEL UNGUREANU
Ana Simon,
perioada de trecere
Cornel Ungureanu
Foto: Aura Christi
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Timişoara, aprilie 1991. Despre film
Am cunoscut-o pe Ana Simon în aprilie 1991, la
Radio Timişoara. Făceam emisiuni săptămânale despre
film, la propunerea unei prietene, vedetă massmedia,
Adina Ostoici. Mă grăbesc să spun că am făcut foarte
multe emisiuni de critică, istorie literară prin studiourile
judeţene, dar niciodată nu mă duceam la radio cu
mai multă plăcere ca la emisiunile mele săptămânale
despre film. Erau în direct, nu mă cenzura nimeni,
puteam elogia, demola, puteam iubi sau urî, puteam
vorbi (scrie) cu sau fără talent: eram un om liber care
ştia şi care voia să-i înveţe şi pe alţii. Ştiam, fiindcă în
ultimii zece ani copiasem filme de artă de pretutindeni
(mai ales de la Beograd II, care în emisiunile sale de
vineri transmitea unul sau două filme de artă).
Timişoara era un oraş privilegiat: în anii optzeci, când
toate intrau sub interdicţie, Timişoara putea privi posturile
de televiziune din Iugoslavia şi Ungaria care
transmiteau şi filme de artă. Adunasem câteva sute de
videocasete cu filme celebre, cu filme de ultimă oră, cu
discuţii despre film, cu interviuri cu cei foarte mari. În
anul 1991, la Radio Timişoara, nu mai eram un comentator
subversiv care ştie totul despre filme interzise:
eram un om liber. Puteam să-i învăţ şi pe alţii ce trebuie
să ştie ei despre film, despre cei mari, despre întâmplările
extraordinare ale cineaştilor, fiindcă petrecusem
o vreme cu filmele mari ale secolului XX. Cu cei foarte
mari, ignoraţi de „ai noştri”, care ieşiseră din vremea
lui Ceauşescu fără Tarkovski, Paradjanov, Ingmar
Bergman, Griffith. Fuseseră orfani şi de americanii şi
de italienii şi de nordicii care schimbaseră arta filmului.
Comentariile mele erau scurte, nervoase, prelungite
cu pamflete sau măcar cu ironii la adresa kitschului
cinematografic, în violentă expansiune. Nimic nu e mai
asasin decât prostul gust, în al doilea an al libertăţii
româneşti, spuneam. Iar prostul gust vine de pretutindeni.
Îmi place să reiau o pagină pe care am mai publicat-o
altundeva. Scriam acolo că în acel 1o aprilie 1991,
punctualitatea Adinei se fisura; mă obliga să aştept.
Avea un musafir. M-a invitat şi pe mine în cabină după
oarece vreme mai degrabă stânjenită. Dadada, era cu
Ana Simon! Nu vreau să-i pun eu întrebările... cele de
cuviinţă? Da, era Ana Simon, auzisem de ea, dar nu
foarte multe. Ştiam că aparţine marilor familii ale filmului
european, că locuieşte la Geneva. Că e prietenă
cu Jeanne Moreau. Mi se părea o farsă: cum să poposească
ea, nora lui Michel Simon, în acel studio judeţean?
Ea era. Evoca întâmplările prietenilor ei Patrice
Chereau, Liviu Ciulei, se oprea pe urmă la cei foarte
mari: în lumea rotitoare din jurul lui Michel Simon. Şi
a lui François Simon, fiul lui Michel Simon. Era, şi ea,
din lumea bună a filmului, evocată acolo cu mare iubire.
Erau între cei numiţi şi şefi ai cinematecilor elveţiene
şi franceze – apăreau şi câteva idei despre istoria filmului.
Michel Simon e un simbol, e un segment de istorie,
e de-acolo. François, altul. O cinematecă e istoria vie a
filmului, acolo nimeni nu moare. Era elegantă, avea o
neobişnuită distincţie. Şi o deschidere către zilele marilor
speranţe. Nimic nu mai e prea periculos în lumea
cinematografului el, a supravieţuit, el rămâne, noi
făceam parte, împreună, din familia celor mari. Nu mai
pluteam pe suprafeţele alunecoase ale scandalurilor
cinematografice, eram pe înălţimi.
Generaţia 60 a scrisului,
în ţară şi în exil
Să ne întoarcem în anii şaizeci, fiindcă Ana Simon
e din generaţia lui Matei Călinescu şi a lui Marin
Sorescu şi a fost apropiată de ei. E solidară cu ei, dar
mai ales cu cineaştii, cu cei din teatru. Publică, sub
numele ei de fată, un volum de poezii. Nu nesemnificative,
aparţin reţelelor simbolice ale generaţiei.
Fascinează, pluteşte între admiratori care vor deveni
ilustrissimi. Traduce poezii, scrie cronică literară, scrie
cronică de film. E prezentă în paginile celei mai importante
reviste de cultură – Contemporanul – şi în revista,
atât de vie în anii şaizeci, Cinema. Nu e confiscată
de jurnalistică, învaţă limbi străine şi se specializează
în spaniolă. O traducere – mirabilă – din Mateiu se risipeşte
prin străinătăţi. Mai sunt şi altele. A fost apropiată,
scriam, de Marin Sorescu şi a montat mai tărziu,
una dintre piesele lui importante, Matca, la Geneva. La
Geneva, unde s-a instalat, cu François Simon şi unde
va păstra, decenii, doliu după François, e acasă. Sau:
îşi trăieşte „celălalt acasă”. A scris cărţi şi a încercat să
facă filme despre Michel şi François Simon, să scrie
eseuri despre ei (mi se pare că ea a încercat prima definire
a lor sub semnul lui Shakespeare: Michel era
Falstaff, François era Hamlet) a ţinut conferinţe despre
ei, s-a aliat cu prietenii lor ca să-i evoce: în cărţi, în
întâlniri internaţionale, în seri de film excepţionale. A
scris mult despre ei, dar şi despre românii aşezaţi în
Franţa sau în Elveţia. Nu ştiu dacă a realizat un film
despre românii din cimitirele Parisului, dar a realizat o
carte chiar aşa intitulată: Românii în cimitirele
Parisului. Dacă ştim că în cimitirul din satul natal al
Anei Simon, Domaşnea-Cornea, există o criptă pe care
sunt fixate numele lui François şi Ana Simon, dacă
trăim bănuiala că soţ-soţie vor exista după moarte
acolo, putrem numi o fixaţie a ultimilor decenii de
viaţă-scris a Anei Simon: Trecerea.
Despre acel Paris al românilor
M-a invitat să scriu o prefaţă după ce mi-a trimis
tăieturi din ziare despre actorii, scriitorii, oamenii de
seamă înmormântaţi acolo. Despre unii ştiam destule,
despre alţii aflam prima oară: erau mari, erau gigantici,
exprimau România şi Franţa – elita culturii europene.
Am scris, fără avânt, următoarea Postfaţă:
„O carte despre românii din cimitirele Parisului
pare, la prima vedere, o anexă a unui ghid turistic,
menit să faciliteze culturalizarea rapidă a călătorului,
evident obligat să epuizeze contratimp şansele sale de a
descoperi măreţia pariziană. Să nu dispreţuim călătorul
care vrea să se întâlnească încă o dată cu fraţii săi
deveniţi parte a geografiei pariziene. N-avem dreptul,
dintr-un şir de motive”.
Ana Simon mi-a dat şi o listă cu cele mai frecventate
morminte din Cimitirul Montparnasse; una făcută
nu de amatori, ci de oficialii locului, cei care au statisticile
mereu puse la punct şi operează cu ele cu graţioasă
recunoştinţă faţă de muritorii de rând, trecătorii peaici,
dornici să afle şi să se instruiască. Pe lista celor
înmormântaţi/vizitaţi în numitul cimitir apar mulţi
români – mai mulţi decât ar bănui-o cei mai buni cunoscători
ai tradiţiilor locului. De ce trec atâţia pe la
Brâncuşi, pe la Eugen Ionescu, de unde aceste cifre
înalte?
„E bine să înţelegem că recordurile descoperite de
statisticieni (câţi l-au vizitat luna asta pe Brâncuşi?)
ţin nu doar de pioşenia localnicilor, ci şi – ci mai ales –
de pelerinajul românilor care, ajunşi la Paris, trec să
vadă şi monumentele româneşti de acolo. Înainte de a
fi un loc al mormintelor, cimitirul e pentru ei un loc al
monumentelor unei naţiuni. Iar cei care vin la Paris
trec/se opresc şi aici, să vadă şi să se închine. În pelerinajul
lor, locul central este acesta: monumentul lui
Enescu, al lui Brâncuşi, al lui Ionescu sau al celor care
şi-au durat eternitatea aici. Casa în care a trăit marele
compozitor, dar şi locul unde a rămas. Cimitirul este al
Parisului, dar fiindcă pentru călătorul nostru Parisul e
Centrul lumii, el este şi al spaţiilor sacre ale românilor.
„Excursia devine pelerinaj şi dă şanse momentului de
reculegere”, scriam. Şi adăugam: „Nu trebuie să golim
cuvântul turist de sensurile lui grave, şi să-l adăugăm
unei actualităţi fără adâncime. De multe ori turiştii
sunt oamenii unei călătorii puse sub semnul unei angajări
spirituale. Nu sunt doar turişti, sunt pelerini.
Validarea valorilor spirituale începe mereu cu pelerinajul
la locurile sfinte. Suntem oameni întregi doar dacă
trecem pe Acolo. Confirmăm valoarea noastră spirituală
dacă ajungem acolo, în acea incintă.
Niciodată românii n-au fost mai încântaţi de prezenţele,
la Paris, ale marilor scriitori, de succesul –
acolo, în capitala artelor, în Centrul lumii, al artiştilor, al muzicienilor,
scriitorilor. Toţi cei care au plecat din România
şi au ajuns celebri la Paris au validat calitatea locurilor
naşterii. Au devenit purtătorii unui mesaj spiritual”.
Da, pelerinajul recuperează, în aceste timpuri ale
mondializării galopante, identitatea: naţională, culturală,
spirituală. Nu suntem doar ai orientului, aparţinem
unei ginte – unui neam cu o istorie demnă de a fi
recapitulată. Pe lista celor mai vizitate morminte din
Cimitirul Montparnasse, lângă Brâncuşi sau Brassai se
află Baudelaire, Simone de Beauvoir, sculptorii Antoine
Bourdelle şi Paul Belmondo, scriitorii Paul Bourget şi
Emmanuel Berl. Lângă Clara Haskil şi Eugen Ionesco –
cineastul Joris Ivens, cântăreţul Serge Gainsbourg sau
editorii Hachette (Jean) şi Flammarion (Henri) – ei
sunt împreună şi dau sens unui timp, unui epoci, unei
spiritualizări. O solidaritate nenumită se împlineşte
sub semnul sacrului. Profanii revoluţiilor artistice , de
la Tzara la Ionesco sunt modelaţi de ceilalţi – sunt solidari.
Cu ei, dar şi cu noi. Sunt „echipa cu care trecem
prin lume – dar şi „lumea cu care urcăm la cer”.
Cultura are alianţele ei, câteodată aleatorii, unităţile
de măsură greu de înţeles pentru cercetătorul
legat de exigenţele specializării sale. Ce legătură să fie
între Ionesco, Houdon şi Huysmans? Între un dramaturg
genial şi un sculptor care trece între penumbrele
timpului său şi un scriitor adăpostit de zestrea minoratului?
Dar între Paul Belmondo, tatăl actorului (şi sustras,
poate, anonimatului fiindcă este şi tatăl unui star)
şi Brâncuşi? Şi scriitorul Emmanuel Berl, aproape
îngropat de uitare?
Dar ei sunt acolo împreună – într-o Franţă eternă.
Şi Hachette şi Flammarion şi Belmondo exprimă
nobleţea unei culturii căreia îi aparţin şi Brassai şi De
Max. Eternitatea se scrie altfel aici, în cimitirele din
Centrul lumii – un loc mai apropiat de cer decât altele”.
Cartea este realizată de Ana Simon, soţia lui
François Simon. Este solidară cu el. Dacă e să ne amintim
câteva dintre ultimele filme ale lui François Simon,
actor genial, fiu al lui Michel Simon, dar realizat (cel
puţin către finalul său) printr-o polarizare care îl despărţea
de cele lumeşti, atât de strălucit definite de tatăl
său, ele par ale unei fiinţe care exprimă mai departe
lumea de dincolo decât această lume. Soţia – Ana
Simon i-a fost şi, într-un fel, îi este solidară în literatura
şi în filmele pe care le realizează. E, vrând nevrând,
între Falstaff şi Hamlet.
Falstaff şi Hamlet. Un drum
către Eloge de rien
Filmele Anei Simon – multe, sprijinite pe un vast
material documentar – sunt legate de România şi
Elveţia – despre cei care au plecat de aici ca să ajungă
13
SEPTEMBRIE 2009

14
Acolo. Cât de importanţi sunt aceşti scriitori, artişti,
pentru români? Negreşit, sunt embleme vii ale succesului.
Clara Haskill, Dinu Lipatti, Eugen Ionescu,
Brăiloiu, Fundoianu sunt personaje sau subiecte ale filmelor
– iau parte la reconstituiri. Poate că nu toţi din
cei selectaţi de Ana Simon şi Margarethe Krieger îşi
recunosc originea lor românească: sau poate că alţii au
privit-o cu destulă reţinere. Dacă luăm în considerare
faptul că românii au o vocaţie specială a risipei, a abandonării
valorilor lor, poate că e aproape firesc să ne
întrebăm de ce unii dintre aceştia nu sunt cunoscuţi în
România. Sau alţii, priviţi cu suspiciune.
Şi încă un cuvânt despre afinităţile dintre Ana
Simon şi Margarethe Krieger: sunt, pentru mine cel
puţin, şocante. Ana Simon, remarcabilă
hispanistă, s-a exersat în critica de film, a
scris multe volume de poezii, proze, piese,
scenarii în care starea de graţie instaurează
drepturile unei lumi plutitoare,
transparente, dominată de patosul ascensional
al penumbrei. Trăieşte într-o
Genevă a Simonilor, de unde recucereşte
Europa marilor centre. Pădurea de umbre
a Margarethei Krieger – care eliberează
personajele, oamenii, artiştii aflaţi în
locurile de pasaj poate fi regăsită în poeziile,
textele, reveriile criticului şi artistului
Ana Simon. Cele două doamne se însoţesc
cu graţie, într-o lume a levitaţiei,
dematerializării, purificării, dar şi a
recorporalizării – a reteritorializării
magice. Gestul care învie pare a fi apanajul
artistului unic. Volumul a apărut cu
întârziere la o editură din Timişoara,
într-un tiraj minuscul. Dar putea inaugura
o carte despre Margarethe Krieger şi
alta despre Ana Simon, despre întâlnirea
şi solidaritatea dintre ele. Prima dată
când am înţeles că prefaţa mea ar trebui
rescrisă şi cartea reeditată a fost după ce
am văzut filmul Anei Simon despre Rilke.
Despre mormântul lui Rilke din Elveţia.
Filmul e derutant, fiindcă este vorba de o
Elveţie a splendorilor, cu spaţii florale în
expansiune. Nu puteai, am întrebat-o, să
rămâi mai mult lângă zidurile îmbătrânite,
să insişti asupra spaţiilor agonice?
Care vor fi fost chiar pe itinerariile helvete
ale lui Rilke? E, totuşi, vorba de un
mormânt – fie el al lui Rilke. Fie conotat
fiind de legendele cu trandafiri care plutesc
în jurul sfârşitului său. Între filmul
despre Rilke şi studiul despre Cioran
(apărut la o editură spaniolă, într-un
volum în care mai semnează nume ilustre) Ana Simon
a mai publicat poezii. Cum să le zic? Volume de poezii
ar suna preţios. Sunt plachete cu o arhitectură aparte,
cu un design al lor – sunt obiecte artistice. Unele volume
(ca L´hisoire d’amour du loup et de la rose/ La storia
d´amore de la rosa e del lupo) sunt istorii extrase
dintr-un adânc al „fabulei”, altele transcriu basme, se
întorc în poveste. Apar pretutindeni reţele florale (ca în
Roza mistică a lui Dante: parafraze). Am primit de la
Ana Simon un volum care, inţial, mi se părea alcătuit
de ea: Eloge de rien. Nu era scris de Ana Simon, dar la
prima vedere, ca şi cum ar fi fost. Poeta subliniază câteva
fraze: Nimicul, ca divinitate, nu se poate defini decât
prin el însuşi sau Cel ce trăieşte mulţumit de Nimic are
totul. „E un crez de-al meu, notează Ana Simon pe ultima
pagină a cărţii, ne jucăm toţi de-a „nimic”. O postfaţă
a cărţii ne lămureşte că Elogiul Nimicului a fost editată
de trei ori în cursul anului 1730, la Anoine de
Heuqueville. Ultima ediţie cunoscută a acestei cărţi a
fost realizată la Liege, în 1861, de Societatea
Nihiliştilor din Europa. E un interval bine vorbitor.
N-a mai urmat nimic, cartea Anei Simon a fost editată
de Editura Allia (Paris, 2008). Ca toate să fie depline în
cea mai frumoasă dintre lumile posibile, să mai scriu că
numele Anei Simon lipseşte din Dicţionarul general al
literaturii române (realizat de Academia Română) cât şi
din toate dicţionarele cineaştilor, scrise în ultimele
două decenii de erudiţii noştri filmografi.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ANUL XX Nr. 9 (690)

NICOLAE BREBAN
Trădarea criticii
(Urmare din pagina 3)
În primii ani de după revoluţie, într-o discuţie
polemică întinsă pe mai bine de un deceniu,
pornită mai ales de tinerele condeie,
într-un regim în sfârşit eliberat de chingile groteşi
ale dictaturii, s-a glosat la nesfârşit şi cu nu
puţine accente grosolane asupra realelor valori
ale culturii române create timp de aproape cinci
decenii, imediat după al doilea război. Aceste
interminabile discuţii, dintre care unele ascundeau
prost un nou tip de oportunism, continuă
şi azi, inducând, cum spuneam, o confuzie în
masa de lectori. Ele – dar nu şi virulenţa lor! –
au fost, evident, posibile prin absenţa acestor
sinteze, care, cum susţineam mai sus, încep, cu
greutate, să apară. (Mai nou, a apărut în fine şi
Istoria critică a literaturii române a lui N.
Manolescu de care ne vom ocupa mai încolo.)
Rafturile marilor librării occidentale, din ţări de
veche şi prestigioasă cultură, gem de astfel de
sinteze, deşi ele nu au lipsit nici în secolele trecute.
Spiritul critic şi cel istoric trebuie să dea
cont şi să ţină trează credinţa şi interesul unei
comunităţi istorice faţă de valorile pe care le
produce. Şi mai ales să se definească o dată şi
încă o dată, dacă nu cu fiecare generaţie care
apare şi se manifestă, se ştie, cam o dată la trei
decenii, dar şi cu schimbarea inevitabilă de
gust. De mentalitate şi mentalităţi. Cu atât mai
fireşti au fost şi sunt încă interesul şi curiozitatea
multora – vorbesc de cei de bună credinţă,
nu puţini! – de a afla dacă arta, ştiinţa şi literatura,
ca şi ştiinţele umaniste, create şi discutate
sub comunism, în diferite faze ale acestuia,
sunt valabile; sunt valabile la ce nivel; şi dacă
aprecierile criticilor importanţi
care s-au exprimat cu decenii
înainte, sub cenzură e drept
(aceasta, cenzura, cu fluctuaţii
pe care unii le ignoră, voit sau
nevoit), stau în picioare şi azi. E
mai mult decât important – şi
nu numai pentru litere şi arte,
dar pentru întreaga stare a
naţiunii, ca să zicem aşa, de a
ne da cont de vigoarea şi capacitatea
ei de a crea, chiar şi în
condiţiii vitrege, opere de valoare
indiscutabilă. Da, e adevărat
şi, mai ales, la ce nivel.
Comparabile, cum ambiţionăm
să credem nu puţini, cu cele
acceptate în lume, în Europa, şi
care ne-au slujit ca model, mai
ales după epoca aşa-zis romantică.
Sau, cum insinuează nu
puţini prin diverse reviste răspândite
în ţară, dar şi prin ziare
sau folosind presiunea, aproape
devastatoare – pentru cultură! –
a mass-mediei, că ele, acele
judecăţi de valoare (exprimate
de critici valoroşi, responsabili),
au fost, de fapt, mai mult sau
mai puţin de complezenţă şi de
luptă, de tactică. Printr-o subliniere
voită şi insistentă, reliefând
calităţile reale ale unei
opere doar pentru a lovi în tezele
absurde ale puterii politice.
Ba, fapt amuzant, a existat o
tânără comentatoare la un prestigios
jurnal literar bucureştean
care a declarat – nici mai mult,
nici mai puţin – că toate... mă
urmăriţi?… toate premiile pe
care le-au dat, oferit, votat juriile
succesive ale Uniunii
Scriitorilor răstimp de o jumătate
de secol, sunt... fără valoare.
Această concluzie pripită, ca şi
altele, se ascunde sub confuzia
dintre epocile dure staliniste în
cultură şi cele în care într-adevăr
au apărut cărţi de valoare,
sau sub confuzia asupra cenzurii
văzute în absolutismul ei. Afirmaţia de mai
sus împietează asupra profesionalismului unor
nume dintre cele mai reprezentative ale criticii
şi istoriei literare aflate în juriile respective, ca
şi al unor creatori de primă mână. Toţi aceştia,
după concluzia redactorului de la RL, au fost
sau imbecili sau oportunişti!
Deci, cum spune dna I.P. în cartea ei şi cum
ne lasă să înţelegem, spre deosebire de Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia sau Rusia, chiar bolşevică,
românii nu numai că au fost „castraţi” de
organul creaţiei în literatură, dar au fost şi
incapabili, spre deosebire de intelectualii ţărilor
vecine citate mai sus, de a lupta cu un sistem.
Chiar şi opresiv. Or, e la mijloc un adevăr simplu,
psihologic: rezultatul unei lupte, chiar şi
inegale, cu un individ sau un sistem nu depinde
numai de forţa sistemului, de organizarea sa,
dar şi de forţa şi capacitatea individului, a insului
care vrea şi trebuie să-şi afirme personalitatea.
E nevoie, oare, să amintim că marea literatură,
literatura uriaşă, oferind modele unice, de
ne-egalat ale literaturii şi filosofiei europene, au
fost create în zone ample unde domnea autocraţia
cea mai barbară – cazul Rusiei ţariste! – sau
autoritarismul dur al ducilor landurilor germane?
Sau în Franţa sau Italia Renaşterii sau
post-Renaşterii, în care artiştii nu luptau
numai cu îngustimea şi arbitrariul monarhilor
sau nobililor, dar şi ale bisericii!
Oare, am fost noi, decenii la rând, atât de
nevolnici? De slabi, de incapabili de o reală
voinţă de a ne afirma talentul, uneori şi geniul?
– Voi cita mai încolo unele nume în acest sens! –
A fost, oare, sistemul atât de sălbatic pe toată
durata sa şi atât de perfect organizat încât a
înăbuşit în faşă orice semn sau orice manifestare
de artă adevărată? De creaţie de valori indiscutabile,
semn nu numai al capacităţii unor
indivizi excepţionali de a se exprima în forme
prestabilite ale artei şi literelor, dar şi indiciu al
forţei – şi, la urma-urmei, al necesităţii! – de
creaţie a unei comunităţi tinere şi extrem de
viguroase, forţă infuzată de o unire spectaculoasă
a trei mari provincii care au stat, secole, lipite
de trei imperii antagoniste, unire întâmplată
cu nici o sută de ani înainte?!
Dar măruntul caz de care ne-am ocupat,
poate în exces, e unul din multe altele de negare
a unor valori în care au crezut nu numai critici
de înaltă formaţie şi onestitate profesională
– da, au existat asemenea oameni, chiar şi sub
dictatură sau dictaturi! – dar în care au crezut
zeci şi zeci de mii de intelectuali care le-au
admirat, în cunoştinţă de cauză, nu numai pentru
subtextul lor subversiv, dar şi pentru calităţile
lor literare indiscutabile. Care pentru mulţi,
iată, la numeroasele reeditări, rezistă şi azi. Leau
admirat, dar, ceea ce e poate şi mai important,
s-au hrănit din ele, din aceste valori. Şi
ele, aceste opere – proză, poezie, critică, desen,
uleiuri, opere sculpturale, grafice, muzicale etc.
– le-au dat motive de a... spera! Care era duşmanul
cel mai crâncen al sistemului comunist?
O, nu, nu lumea capitalistă, cum credeau mulţi
naivi în ţară şi în străinătate, ai cărei potentaţi
şi vârfuri veneau şi se îmbrăţişau cu dictatorii
noştri, şi nici americanii, minaţi din interior de
propriile lor lupte civile. Nu, spaima reală a
unui sistem opresiv de natură ideologică, cum
au fost comunismul, nazismul sau fascismul, a
fost aceea că populaţia nu renunţă la idealurile
şi valorile în jurul cărora s-a constituit în secole!
Iar literele şi artele, la noi dar şi în altă
parte, mai ales după acel taifun stalinist barbar
care a durat ceva mai mult de un deceniu, au
început, nici mai mult-nici mai puţin, să facă (şi
aceasta a fost victoria şi nu rezistenţa
prin cultură atât de discutată
şi persiflată!), să readucă criteriile,
numele prestigioase şi valorile
de dinainte. Creând încă o dată o
unificare a naţiunii şi, mai ales,
cum spuneam mai sus, renaşterea
speranţei. Speranţa în tradiţia şi
continuitatea naţiunii şi a spiritului
ei distinct, unic, creator şi liber,
duşmana reală şi viguroasă a oricăror
discursuri şi oprelişti, interdicţii
şi diversiuni. Cea care a
învins, de fapt şi, în acest sens, pe
acest teren, sistemul, oricât de
atotputernic şi abuziv, sprijinit de
imperiul duşman nouă, de secole,
de la Răsărit, a fost el însuşi
înfrânt. Ceea ce, credem noi, nu se
subliniază destul chiar şi de
comentatorii profesionişti ai comunismului
din estul Europei e faptul
că marea noutate a secolului trecut
a fost elaborarea şi punerea în
marş nu atât a unor dictaturi, ci a
unora ideologice. Brune sau roşii,
care nu se mai mulţumeau ca altele,
contemporane, cele din America
latină de exemplu, cu ocuparea
teritoriului şi a bunurilor şi mijloacelor
fixe, etatizarea proprietăţii
sau încarcerarea unor contestatari.
Nu, noutatea formidabilă a acestor
dictaturi a fost instaurarea unei
alte forme ideologice şi instituţionale,
negatoare a tradiţiei, chiar şi
ale bunului simţ, a istoriei naţionale
şi a demnităţii individului. Şi
forţa lor de atracţie, poate ciudată
azi când privim în urmă, a fost tocmai
această negare a valorilor tradiţiei,
această afirmare cu orice
preţ a noului. Şi, evident, a omului
nou, utopie ce pare azi rizibilă, dar
pentru care au luptat generaţii de
intelectuali din ţările cele mai
avansate. Atracţie ce venea cu
siguranţă şi din manipularea iscusită,
mai ales la început, a unor sloganuri
umaniste – vezi comunismul!
– sau de pământ şi sânge al
Foto: Aura Christi
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
15

16
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
fasciştilor şi naziştilor care preamăreau solul
naţional în forme extatice. Dar, curios, am trăit
şi asta, ridicolul nu ucide totdeauna, cum cred
francezii. Fanatismul, injectat abil şi insistent
grupurilor şi mulţimii, trece peste toate barierele
şi raţiunile. Chiar şi peste legăturile sfinte de
sânge sau de credinţă. Iar bunul simţ, pe care-l
invocau unii „naivi”, îi făceau să zâmbească pe
corifeii „noii credinţe”, le inculcau chiar o ambiţie
ce rivaliza cu un fel de eroism, cu o ciudată
capacitate de auto-depăşire... Sui-generis.
2
Nu puţini, sunt convins, vor pune alături
de titlul lucrării mele de faţă cel al unei cărţi
apărute în anii treizeci la Paris, datorată unui
eseist care nu s-a impus în mod deosebit, prin
alte titluri ale sale dar prin cea de care vorbim
a făcut să se vorbească mult despre el, ba chiar
e citat adesea şi azi. E vorba de eseul La trahison
des clercs a lui Julien Benda. Într-o perioadă
când spiritul politic şi agitaţiile de dreapta,
ca şi cele „revoluţionare” de stânga, îşi începeau,
ca să zicem aşa, marşul lor pseudo-istoric
care a dus la inimaginabile catastrofe umane, J.
Benda deplânge faptul că unii clercs, în spiritul
cărţii, intelectualii şi creatorii de vârf ai
momentului, în loc să se ocupe de principiile
artei lor, de litera şi spiritul etern al imperiului
cultural, „coboară” în arena tuturor patimilor şi
stratagemelor politice. Era momentul în care,
într-adevăr, literatura şi artele franceze au trăit
fracţionarea şi uneori violenta departajare create
de spirite tinere animate de un suflu nou; la
stânga s-au situat promotorii suprarealismului
în frunte cu André Breton, dar şi politicieni,
comentatori şi creatori ca Léon Blum sau
Aragon şi Sartre mai târziu, după război, pentru
a nu-i cita decât pe cei mai marcanţi. Iar la
dreapta, mereu înainte de război, o întreagă
falangă de tineri genialoizi au început să cocheteze,
ba chiar să creadă în ideile venite de la
dreapta, dinspre Italia fascistă, dar şi de la
Nord, din Germania brună, umilită de război şi
devastată de crize financiare. Nume ca
Brazillac, Drieu la Rochelle, Henry de
Montherlant, Céline au creat un puternic
curent de dreapta, aproape sincron – pentru că
tot visam noi la un sincronism cultural, care,
iată, s-a întâmplat pe solul extrem de „modern”
al ideilor politice! – cu un curent similar la noi,
tot în anii treizeci, ilustrat de nume ca N.
Crainic şi Nae Ionescu, de un Mircea
Vulcănescu, Mircea Eliade, I. Barbu sau Cioran,
tot pentru a nu cita decât acele nume care au
rămas.
Sigur, noi trecem în revistă uşor brutal şi –
necesarmente extrem de sumar – această furtună
a unor departajări, violente angajări politice
– termen care a prins şi din care filosoful Sartre
şi-a creat un stindard de luptă, ca şi militantismul,
şi care a marcat mai bine de o jumătate de
secol de polemici, credinţe şi manifeste literare.
Prin aceasta, cartea lui Benda a avut un succes
nesperat în epocă; ideile ei revin şi azi, în forme
schimbate, în actualitatea europeană. Şi în cea
românească. Surparea celor două sisteme agresive,
politice şi statale, aşa-zis revoluţionare, au
re-adus un val de luciditate ideatică, un recurs
la morală, dar şi o revenire la vechiul şi verificatul
sistem de concepţie democrată, bazat pe
forme capitaliste ale proprietăţii, ca şi de respect
ale demnităţii şi libertăţii individuale.
În ce ne priveşte, aici, în această încercare,
noi nu facem decât să comentăm, evident, din
unghiul creatorului de pânze epice, interesat,
pentru odată, să se exprime şi fără ajutorul
metaforei şi al fabulei epice. Dar şi dator faţă de
publicul cărţilor sale, ca şi faţă de întreg lectoratul
şi publicul românesc, cel care ne-a sprijinit
înfocat, uneori fără rezerve, în lupta noastră
dramatică, spuneam, nu numai pentru a readuce
în discuţie şi valorizare publică criteriile,
valorile şi numele de „dinainte”, opunându-le
taifunului şi abjecţiei comuniste, şi care ne-au
fost ctitori şi modele în modernitatea formatoare
a statului român. Dar şi în efortul uriaş,
comun, de a înţelege şi de a rezista fantomelor,
ereziilor şi falselor ideologii care cuprinseseră
întreaga Europă, când state de veche cultură şi
solidă, încercată democraţie păreau a-şi fi pierdut
echilibrul. Chiar şi după al Doilea
Război când, să nu se uite, leaderi ai
S.U.A, Franţa sau Germania liberă,
federală, soseau pe solul nostru, al
Europei de Est, îmbrăţişându-i şi felicitându-i
pe şefii politici, implantaţi şi,
din când în când – vezi înăbuşirea sângeroasă
a Revoltei maghiare din ‘56 sau
ocuparea Pragăi din ‘68! – erau susţinuţi
de tancurile imperiului brutal de
la Răsărit. Conferindu-le astfel acestora,
indirect dar extrem de consistent şi
de aiuritor pentru naivii care încă sperau
un ajutor, o salvare militară din
Vest, legitimitate economică şi politică.
Şi atunci, încă o dată să nu uităm,
cultura, artele şi literele, ştiinţa au
fost, au rămas singurele arme cu care
nu numai intelectualitatea, dar întreaga
naţiune adultă şi lucidă putea lupta.
Contra istoriei, contra presiunii şi
cinismului imperiilor militare şi financiare,
contra ideilor umaniste sau
naţionale care prindeau şi erau susţinute
şi manipulate grosolan nu numai
de numeroşii oportunişti ce se înmulţesc
fulgerător totdeauna pe solul unor
„noi realităţi” sau ocupaţii străine, dar
şi de mulţi tineri sau naivi. Acei „naivi”
intelectuali care de câteva secole visează
nu numai o societate perfectă, după
imboldul anarhist, mai ales, dar şi un
„om nou” care, la modul ideal şi platonic,
să se dedice total cauzei poporului,
a clasei celei mai avansate şi ideilor
generoase ale unor abile „genii revoluţionare”,
înăbuşindu-şi total spiritul
familiei, instinctul de proprietate şi cel
tradiţional, secular şi milenar. Da, în
secolul abia trecut, nu militarii, ci mai ales
ideea a făcut crime, a dizlocat şi distrus milioane
şi milioane de familii, de vieţi şi destine.
Şi atunci, noi, de aici, din colţul nostru
pământesc, luptând, spuneam, cu puţinele, ele
însele zdruncinate şi calomniate, arme ale spiritului,
noi, atunci, câţiva, e drept, dar mereu aceiaşi,
noi am crezut că vom fi capabili nu numai
de a prezerva valorile şi trecutele criterii şi
prestigii, dar, poate naivi şi idealişti încă o dată,
precum tinerii şi mult ridicularizaţii paşoptişti,
am crezut şi am visat că, în ciuda asprelor şi
absurdelor oprelişti, vom fi capabili de o artă, cu
adevărat... mare! Capabilă să se măsoare în
sfârşit, cum credeau un Heliade sau Călinescu,
Iorga sau Pârvan, cu cele din Apusul orgolios al
continentului. Capabilă nu numai de a lupta cu
un sistem anti-naţional, anti-uman, dar şi de a
afirma geniul naţional în plenitudinea sa, cum
visa un Cantemir sau Eminescu.
E adevărat, noi, câţiva creatori tineri ca şi
unii dintre cei mai puţin tineri, în anii când
regimul comunist românesc, voind să se distanţeze
oarecum de colosul de la Răsărit a slăbit
parţial frânele cenzurii, am crezut că acest
lucru e posibil: o artă şi o literatură adevărată,
autentică, care să reziste timpului şi criteriilor
celor mai aspre, mai înalte. Şi atunci, la începutul
anilor şaizeci, când puşcăriile politice au eliberat
în sfârşit sute şi sute de martiri şi personalităţi
ale tuturor disciplinelor umaniste, noi,
în felul nostru, am atacat. Prietenii noştri, tinerii
critici şi comentatori, ne-au simţit şi ni s-au
aliat şi, e drept să spunem, numai cu ajutorul
lor a fost posibilă renaşterea literaturii şi artelor,
sfâşierea, chiar şi parţială, a vălului de fum
şi pâclă densă ideologică care cuprinsese nu
numai Estul Europei, ci şi parcă întreg continentul.
Da, dragii mei tineri, metafora a făcut
acest miracol! Cea pe care o ironizaţi, unii dintre
dvs., după te miri ce modă, şi ea obsoletă, a
vreunui universitar isteţ european, crezând-o
depăşită, aşa cum, deunăzi – ridicolul nu are
măsură – un literat din provincie îmi reproşa
mie, romancierului care sunt, că „îl iau drept
model pe Dostoievski, care el însuşi e depăşit”!
Metafora, e drept, a făcut posibilă nu numai
rezistenţa, dar şi lupta. Şi a fost într-adevăr o
luptă; nu am decât cel mai compasiv dispreţ
faţă de cei care au declarat sau mai declară,
încă: „Tot ce s-a făcut bine şi valoros în cultură
a fost făcut cu voie de la poliţie!” Chiar şi prietenul
meu Matei Călinescu s-a lăsat târât la un
În perioada Animalelor bolnave
moment dat de valul noului conformism politic,
cu rădăcini evidente într-o parte a emigraţiei
vechi de la Paris, şi a celei din jurul lui Eugen
Ionescu care declara că deosebeşte dincolo de
frontierele ţărilor din Est „o Siberie a spiritului”,
dramaturgul de talent uitând, printre altele,
de uriaşa şcoală de film poloneză! Printre
altele. Matei a uitat şi el că era să fie „zburat”
din postul său de cronicar literar la Gazeta literară,
organ al Uniunii Scriitorilor comunişti,
după ce a îndrăznit să publice prima cronică
pozitivă despre „ciumatul” Lucian Blaga, creionat
în romanul lui Beniuc, prieten al dictatorului
Dej, drept un element „fascistoid”! Un exemplu
printre altele, zeci, sute, care odată vor trebui
rememorate şi cu adevărat consemnate pentru
a fi încă o dată evident celor încă naivi sau
increduli – de oportunişti nu ne ocupăm aici! –
că am fost cu adevărat capabili de luptă. Ca şi
de o anume voinţă; insuflaţi de aceeaşi voinţă
de a crea, să ni se ierte orgoliul, care, în unele
momente de răscruce ale istoriei naţionale, ne-a
făcut să credem. Ca şi pe acei tineri, din jurul
lui Slavici şi Eminescu, la Viena, care s-au hotărât
să meargă în grup la Putna şi să creadă, să
viseze o Românie viitoare, utopică atunci.
Mândră, creatoare şi independentă, lângă mormântul
lui Ştefan.
Da, falanga critică splendidă din jurul
Gazetei… şi apoi a României literare de atunci,
de la sfârşitul deceniului şapte, ne-a sprijinit, a
crezut în talentul şi în capacitatea noastră de a
învinge sistemul în punctul său nevralgic şi arogant,
cel al „ideii”, al supra-structurii. Deoarece,
cum spuneam mai sus, dictaturile politice ale
secolului trecut au atras enorm şi s-au autolegitimat
nu (numai!) prin mijloace militare şi
coercitive, ci, la începuturile lor „revoluţionare”
mai ales, prin seducţia ideilor. Folosind totdeauna
apreciabila rezervă de entuziasm a celor
tineri sau de bună credinţă, cum au fost, de
exemplu, suprarealiştii. Sau intelectualii evrei,
care au crezut că imperiul roşu îi va salva de cel
brun. Da, i-a salvat fizic ca şi pe agitaţii şi
inventivii suprarealişti; dar le-a distrus şi
năclăit, înfeudat arta. Apoi... şi conştiinţa.
Conştiinţele!
Nume ca Matei Călinescu, Eugen Simion,
Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Mircea Martin
sau Gabriel Dimisianu, din jurul Gazetei…, apoi
al României literare, N. Manolescu la
Contemporanul, au făcut posibilă renaşterea
literelor, promovarea noastră, a tinerilor scriitori
de atunci. Dar şi nume ale unei alte genera-
ANUL XX Nr. 9 (690)

ţii biologice precum Stefan Aug. Doinaş, Nicolae
Balotă, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman sau
Ioanichie Olteanu, critici, eseişti şi autori, foşti
ucenici ai marginalizatului şi calomniatului
profesor şi filosof Blaga, au contribuit, la revista
Familia, Tribuna, dar şi la R.L., la susţinerea
noului val. Contra căruia poliţia, adică activiştii
de partid şi susţinătorii lor, noi şi vechi oportunişti
din lumea literelor, s-au activat prompt, în
Scînteia şi în Lupta de clasă, dar şi în acele
reviste în care publicau – cu lupte şi enorme
sacrificii materiale şi umane – cei citaţi mai sus.
Chiar şi foarte tinerii şi cvasi-necunoscuţii
debutanţi, inşi fără volum precum Cezar Baltag
sau Nichita Stănescu erau dur criticaţi de foile
partidului, organele citate mai sus! Da, cei de la
partid, încă slujind, voit sau nevoit, vechi
comandamente staliniste, ne-au atacat, simţind,
cu un fler politic, dar şi de haită, de conservatorism
abject, că se anunţă o mişcare ţinând
nu numai de stil sau de… metaforă, dar şi de
gândire în cultură, în literele naţionale. Deşi
s-au consemnat şi devieri şi fracţionări ciudate
pe care numai noi, din interiorul micro-cosmosului
literar, am fost apţi de a le deosebi, de a le
înregistra, între vechii stalinişti literari. Astfel,
dacă un Crohmălniceanu sau Tertulian, vechi
atacanţi ai lui Maiorescu sau Lovinescu, rămâneau
pe poziţii – pentru rafinatul Croh, tânărul
Stănescu era un „scarabeu liric”! – Paul
Georgescu, şeful G.L. sau Petroveanu, soţul
poetei laureate Veronica Porumbacu, au început
să-i sprijine pe ciudaţii tineri. Iar redacţia
Gazetei literare, deşi publica şi articole vehemente
de demascare a spiritului burghez şi
reacţionar, anti-muncitoresc, de care sunt îmbibate
unele versuri ale aceloraşi C. Baltag şi N.
Stănescu (nu mulţi ani, după ce expatriatul
Petru Dumitriu denunţase arta încifrată şi
putredă a unui Joyce!), a fost gazda şi oarecum
rampa de lansare a multor condeie tinere, precum
N. Stănescu (descoperit de Paul printre
studenţii de la filologie unde avea un curs plătit
cu ora, cu care ocazie i-a oferit un post de corector
la temuta G.L. ), C. Baltag, N. Velea, Matei
Călinescu, E. Simion, G. Dimisianu, Modest
Morariu, Petre Stoica, Grigore Hagiu. Cam
până prin ‘61 când grupul lui P. Georgescu (M.
Petroveanu, Vicu Mândra, S. Damian, Zigu
Ornea, D. Solomon) a fost măturat de la conducerea
organului Uniunii Scriitorilor comunişti,
de către grupul ardelenilor, aflaţi ei înşişi la
conducerea atotputernicei US, Beniuc şi ciracii
săi, în coaliţie cu „noua stea” ce urca năvalnic pe
firmamentul nomenclaturii literare, Eugen
Barbu.
3
Sunt prea obişnuit – şi tentat! – să fac portrete,
caractere, în cărţile mele de ficţiune, ca să
rezist de această dată, aflat în faţa umbrelor
calde ale celor care mi-au fost amici, mie şi artei
mele, timp de decenii, criticii şi apoi istoricii
literari, unii dintre ei citaţi deja. De altfel şi
marele şi atât de disputatul şi „discreditatul”
Călinescu în op-ul său magistral, Istoria literaturii...,
care a inspirat teamă şi groază regimului
comunist, dovadă că multe decenii a refuzat
reeditarea fundamentalei cărţi, da, chiar şi
Călinescu, în această carte, îşi exersează cu succes,
talentul de portretist, împrumutând pana
romancierului care era, conferind un atu major
în plus impresionantei panorame a unei
Românii spirituale, într-un moment fatidic al ei,
când era ameninţată, tocmai, de haos şi dezmembrare.
Aceasta a fost şi una din temele discuţiei
mele în contradictoriu cu prietenul meu
de atunci, Ion Negoiţescu; ne aflam amândoi
în exil, la München, el într-unul total, eu
într-un exil politic şi estetic în acelaşi timp,
deoarece refuzasem să mă rup de literele române
şi de solul lor, fapt ce a întreţinut nu puţine
calomnii şi bariere la Paris, ridicate, bineînţeles,
tot de co-naţionalii mei, care nu înţelegeau
că prima şi dramatica urgenţă era, atunci, solidarizarea,
pe deasupra şi în afara atâtor nuanţe
de păreri, origini, biografii sau resentimente.
Îi reproşam atunci lui Nego că nu adaugă
scriitorilor pe care tocmai îi trata în istoria sa
literară, la care visase o viaţă şi o anunţase, şi
portrete, schiţe biografice, cum făcuse
Călinescu. „Suntem o naţiune prea tânără, spuneam,
şi constituirea târzie într-un stat naţional
şi independent s-a făcut tocmai la incitaţia
şi cu sprijinul multor boieri luminaţi, dar şi a
unor scriitori de vârf, de la paşoptiştii lui
Heliade la junimiştii lui Kogălniceanu,
Alecsandri şi Maiorescu, ca să ne fie «indiferentă»
viaţa, biografia şi relaţiile acestora. Istoria
României, începută cu cea a Şcolii Ardelene,
istoria Unirii celor două principate şi apoi «cea
mare», de la ‘918, e prea legată de scriitori, de
înfiinţarea Academiei Române etc., ca să putem
ignora figurile acestora, mediul în care au trăit,
grupul lor, ca şi, evident, erorile sau fanatismele
lor, viciul lor de perspectivă uneori – cum a
fost, de exemplu, împotrivirea lui Slavici (dar şi
a naşului meu, ctitorul şi canonicul greco-catolic,
dr. Alexandru Breban, prieten cu Maniu şi
apoi senator P.N.Ţ.) ca să ne «alipim»
Principatelor române, visând ambii o Austrie
federală şi democratică!”
Negoiţescu îmi răspundea la toate acestea
cu o fervoare şi antipatie prost ascunsă faţă de
Călinescu, declarând ritos că istoria sa nu va
conţine nici un fel de portrete de scriitori. E adevărat,
aşa a fost, dar această istorie, din păcate,
nu a fost dusă la bun sfârşit, el, criticul inteligent,
de o rară cultură de tip Mitteleuropa nu a
mai avut puterea sau timpul s-o scrie sau...
mediul, exilul, nu i-au fost favorabile, cine ştie!
Nu, vai, nu totdeauna şi în toate cazurile, mult
râvnita libertate ne rezolvă toate problemele! Şi
mai ales pe solul creaţiei de vârf, unde o anume
legătură cu pământul te poate fortifica, te poate
ajuta să păstrezi simţul şi raportul lucrurilor,
deoarece, cărţi curajoase – cum le-am numit –
au apărut şi sub comunişti. E adevărat că o asemenea
sinteză putea crea aprehensiuni celor
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
17
Cu Matei Călinescu. Foto: Aura Christi
SEPTEMBRIE 2009

18
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
aflaţi la controlul editurilor, mai ales că acelaşi
Negoiţescu, publicând în revista Familia de la
Oradea o schiţă a acestei viitoare „istorii”, din
care erau excluşi cu fermitate nu puţini dintre
baronii scriitorilor aşezaţi în posturi de influenţă,
în frunte cu Stancu şi prietenii săi, a stârnit
reacţii, astfel încât aceştia nu au ezitat să se
plângă partidului de subiectivismul şi de spiritul
reacţionar al acestui proiect. Era vorba şi de
includerea în aceeaşi schiţă a unor scriitori
taxaţi drept secundari sau, efectiv, „duşmani” ai
regimului, cum era, bunăoară, atunci, A.E.
Baconski. (Acest fapt mi l-a adus la cunoştinţă
unul din şefii partidului, Niculescu-Mizil – în
toamna lui ‘68 – care „răspundea” de ideologie şi
cultură, şi care era încă speriat şi a devenit prevăzător,
ca şi alţi colegi ai săi, după invadarea
Cehoslovaciei, de tancurile Pactului de la
Varşovia; el m-a rugat să-l sfătuiesc pe Nego s-o
lase mai moale cu publicarea proiectelor explozive,
să scrie cartea şi s-o aducă „acolo”. „Vedem
noi ce e de făcut!” a spus Mizil şi, într-adevăr, în
acei ani au văzut lumina tiparului multe cărţi
cu „probleme”, care, citite azi, uimesc prin tonul
şi radicalismul gândirii lor. Cu aceeaşi ocazie,
eu plângându-mă de un scandal al momentului,
topirea Antologiei poeziei moderne a lui N.
Manolescu, acelaşi Mizil, zâmbind levantin m-a
informat că aproape nu avuseseră ce să topească,
întregul tiraj, masiv, cum se întâmpla
atunci, fusese deja vândut, difuzat. „Tot colegii
dumneavoastră, Stancu, Jebeleanu, Cicerone
Teodorescu, Bogza şi alţi câţiva ne-au alarmat
că se găsesc în această antologie foşti legionari
fugiţi precum Şt. Baciu, R.Gyr, Crainic şi alţii,
aşa că...”)
Absenţa unor portrete ale scriitorilor
români, în ne-terminata Istorie… a regretatului
Nego este, cred, unul din motivele lipsei ei de
audienţă, de prestigiu. Ca şi caracterul sumar
al multor articole dedicate unor scriitori de
valoare, concizia extremă, mai bine zis lacunaritatea,
insuficienţa şi lapidaritatea lor deconcertantă
care are, poate, o explicaţie în faptul că
autorul, fiind departe de bibliotecile din ţară,
nu a avut surse suficiente de consultare. Dar şi
Cu Nichita
graba însăilării lor, unele dintre aceste articole
nefiind, la bază, altceva decât scurtele texte pe
care Nego i le trimitea la Londra lui Matei
Vişniec, redactor, în acea vreme, la B.B.C., secţia
română. Era obligat s-o facă deoarece, cum
însuşi Nego mi s-a plâns nu o dată, la München,
el suferea de reaua voinţă a „amicilor” de la
Europa Liberă, care îl sabotează pur şi simplu,
odată ce el şi-a anunţat public exilul, nu îl bagă
în seamă, nu-i acordă spaţiu şi nu iau în seamă
propunerile sale. În speţă, doamna Monica
Lovinescu şi fostul nostru amic, Gelu Ionescu.
Încă o dată, iată, ca la Paris, veninoasele relaţii
ale intelectualilor român, de care, în epocă, nu
puţini scriitori sau jurnalişti francezi erau
uimiţi!
Fac o paranteză. S-a comentat – apropo de
unele texte eseistice mai vechi publicate după
revoluţie – că „Breban atacă sau calomniază
emigraţia română”! Nu, nu e adevărat, această
acuză arată încă o dată sumara şi insidioasa
lectură a cărţilor mele care se referă la anii
petrecuţi la Paris, precum şi acelaşi tip de reacţie
a vechii emigraţii, mai ales, a membrilor
strânşi „ca la război” în jurul lui Eugen Ionescu
şi Mircea Eliade, singurii cunoscuţi „acolo”, care
puteau da prestigiu şi greutate părerilor lor. Da,
în fapt, era şi ne aflam într-un „război”, mai
grav – într-o criză enormă a prestigiului şi identităţii
naţionale, compromise şi batjocorite cum
erau, mai ales în ultimul deceniu al dictaturii.
Dar, tocmai pentru că ne aflam într-un moment
de răscruce, n-ar fi fost oare potrivit să ne unim,
indiferent de faptul că am fost sau nu membri
de partid, indiferent de valoarea literară sau de
biografii, din moment ce, cu adevărat, trebuia
să strângem rândurile? Nu numai în ţară, dar şi
printre străini, la Paris cu atât mai mult –
Mecca noastră, în modernitate, a literelor române.
Aici, poate, e cazul să amintesc că am ajutat
câţiva scriitori; amintesc doar în treacăt,
deoarece încep să fiu plictisit de aceeaşi intoleranţă
şi acelaşi abuz de încredere pe care îl constat
la unii foşti şi falşi prieteni, amici, pe care,
după puterile mele, limitate, atunci, după ieşirea
mea din funcţiile aparatului scriitoricesc ca
şi din cel politic, i-am ajutat, cum au fost de
exemplu Paul Goma sau Dorin Tudoran, pe care
unii azi îi ridică în slăvi. Atunci când Goma, de
exemplu, era urmărit de cinci-şase securişti, eu
îl primeam în casă, ba l-am dus de două ori în
audienţă la Burtică, secretar al c.c., care i-a
publicat în Gazeta literară, pe prima pagină, în
acele luni şi acei ani, în care el era realmente
ocolit ca un lepros, o traducere ce zăcea oprită şi
un articol ce a stârnit senzaţie, la Paris mai
ales. Enervat eu însumi de laşitatea a nu puţini
„mari” scriitori, l-am dus apoi pe Goma la prietenul
meu, Nichita, care l-a primit cu braţele
deschise. Ei bine, prietenilor mei reali, de
atunci, puţini dar valoroşi – cum erau de exemplu
cuplul Doinaş, Negoiţescu, Manolescu şi
Ivasiuc – eu le propuneam să atacăm nu atât
persoane din aparatul politic, cu atât mai puţin
pe şeful statului, care, se ştie asta, azi şi oricând,
sunt apăraţi de un enorm sistem nu
numai militar, dar şi de informaţie, plus de o
solidaritate internaţională a colegilor lor de aiurea,
ale unor foruri de influenţă şi putere, care,
azi nu ne vine să credem, funcţiona şi înainte de
căderea comunismului. Nu, eu propuneam să
facem ce făceau colegii noştri dizidenţi ruşi sau
unguri: să criticăm nu persoane, ci sistemul.
Aceasta ar fi avut efectul de ne-subestimat al
unei solidarizări şi a altora, din alte medii
româneşti şi nu numai culturale sau literare.
Mai ales în ultimul deceniu al dictaturii, cel mai
abuziv, mai atroce şi mai ridicol, mai grotesc,
pături importante ale populaţiei active erau
interesate şi aşteptau o voce critică şi raţională
care să vină, cu atât mai mult, de la oameni de
prestigiu. Cunoscuţi şi stimaţi.
Dar grupul lui Eugen Ionescu – în frunte
cu bătăioasa Marie-France care cunoştea prost
realităţile româneşti şi cu dna Monica
Lovinescu – făcea tot mai mult din campania
contra lui Ceauşescu o campanie de răzbunare
personală; altfel nu se pot explica nu puţine din
parti-pris-urile şi grosolanele-i – la dna M.
Lovinescu mă refer – ocultări de persoane şi
acte!, ea fiind ulcerată de moartea şi torturarea
ANUL XX Nr. 9 (690)

mamei ei, dna Bălăceanu-Lovinescu. Evident,
sfaturile mele nu au fost ascultate de cei doi
disidenţi, Goma şi Tudoran, pe care i-am ajutat,
spuneam, ani în şir, după puterea, modestă, a
posibilităţilor mele materiale şi a celor ţinând
de influenţă; căzuţi în orbita de interese a
cuplului Lovinescu, ei s-au lăsat manipulaţi
contra mea. Cu accente de o mare şi voită brutalitate
şi absenţă marcată a onestităţii, care,
uneori, m-a execrat într-o asemenea măsură
încât am refuzat să răspund. Unul din atacuri,
al lui Goma, brutal şi adesea fals, l-am publicat
eu însumi, în revista pe care o conduc
Contemporanul. Ideea Europeană, în 1991, in
extenso, nemaivorbind de repetatete şi injurioasele
atacuri ale lui Tudoran în revista 22!, unde,
apoi, conducerea ei şi colega mea, Gabriela
Adameşteanu, au avut onestitatea şi, aş zice,
curajul de a regreta public apariţia lor. Apoi,
atacurile au urmat şi în Adevărul, unde
Tudoran a publicat numere la rând, antrenându-l
probabil şi pe jurnalistul – care conducea
ziarul, al cărui nume nu-l mai pomenesc dintr-o
silă explicabilă – care, după ce a atacat, uneori
chiar injuriat nume ca Vianu, Călinescu sau
Nichita Stănescu, în două ample numere îmi
face şi mie „onoarea” de a mă tăvăli puţin prin
praful şi confuziile grosolane a ceea ce, la noi, se
numeşte încă polemică de idei. Mai grav e că
acelaşi individ – jurnalist extrem de susţinut şi
azi, şi premiat in corpore de puternica şi gălăgioasa
noastră mass-media – l-a atacat în două
rânduri pe cel mai mare poet român de după
război, grav fiind mai ales faptul că cerea arderea
operei unui scriitor, a lui Nichita Stănescu,
care a revoluţionat lirica română modernă şi
post-modernă şi care a devenit, de mult, un bun
al patrimoniului spiritual al României. Da, am
zis şi am scris bine cuvântul; insul despre care
vorbim a folosit verbul „a arde” – o incitaţie de
tip fascistoid, clar; oricine poate consulta colecţia
ziarului din acei ani, Adevărul 1 , în urmă cu
aproximativ un deceniu. Din păcate, nimeni
dintre cei care conduceau corpus-urile culturii
române, nici Academia şi nici Uniunea Scriitorilor,
nu au reacţionat; se pare că azi, frica de
un jurnalist sau altul, de un post de televiziune
sau altul sunt cu mult mai teribile decât le
aveam noi, pe vremuri, sub dictator şi sub dictatură.
Sau e... „corectitudinea politică” la mijloc
sau, mai ştii, pur şi simplu obişnuitul oportunism,
care acum şi-a pierdut culoarea politică,
dar a dobândit-o în schimb – şi într-o măsură
redutabilă, jenantă, uneori, pe cea pecuniară! –
pe cea lucrativă.
La confuzia ce persistă între punctul meu
de vedere de atunci şi de acum, şi cel al vechii
emigraţii de la Paris (trebuie spus că mulţi dintre
colegii mei aflaţi acolo, în acei ultimi ani ai
dictaturii aveau păreri mai moderate şi mai
aproape de simţul realităţii şi al realităţilor, Ilie
Constantin, Virgil Tănase, Aurora Cornu, Ioana
Andreescu, Constantin Tacu – din cei „vechi”
sau Jean Pârvulescu! – Matei Vişniec, Lucian
Pintilie, sculptori ca Victor Roman sau George
Apostu şi alţii, nu puţini!) a contribuit, după
revoluţia română – contestată şi ea, sălbatec,
ani în şir! – felul în care au fost preluate şi difuzate
aceste păreri şi acţiuni ale grupului
Ionescu şi Lovinescu. Mai ales scrierile Moincăi
Lovinescu, publicate cu pompă de Editura
Humantias şi comentate de N. Manolescu ultraelogios,
nediferenţiat, ocolind contrarietăţile,
falsurile şi uneori chiar minciunile care se etalau
pe zeci de pagini, de parcă ne-am fi aflat cu
toţii în prezenţa operei unui scriitor de prima
mână. Or, e fals: dna Monica Lovinescu, ce se
bucură de meritul oricărei fiinţe care a avut
norocul unui tată de excepţie – vorbim de marele
critic Eugen Lovinescu – dna Lovinescu, trebuie
să spunem, n-a arătat niciodată, în lunga
ei existenţă pariziană, nevoia de a se exprima
prin scris, prin publicare la o editură sau alta.
Regretată, azi, cronicară ani de zile la Radiodifuziunea
franceză, secţia română, apoi la
Europa Liberă, înregistrându-şi textele la un
mic studio parizian, acestea fiind retransmise
apoi de postul american de la München, dna
Lovinescu a fost, cum am spus şi cu alte ocazii,
un extrem de viu, de bine informat, de asiduu,
de tenace comentator al realităţilor culturale
româneşti. Nu rareori apărătoare a valorilor şi
a autorilor literaturii noastre, care a trecut vreo
jumătate de secol, după cum se ştie, prin vremuri
aspre, de restrişte. Dar nu înţeleg de ce
numai publicarea memoriilor d-sale, repet,
întreţesute de idei şi comentarii discutabile,
neacoperite – cum este în alte cazuri de jurnale
celebre – de o operă de valoare indiscutabilă, ar
face din dânsa o scriitoare de prim rang. Cum
de critici de ţinuta lui Manolescu coboară până
acolo încât fac temenele penibile cuiva, care,
cert, l-au susţinut de la răsunătorul post de
radio Europa Liberă, post ce-şi datorează faima
de atunci, ca şi colosala, enorma audienţă, nu
numai calităţilor redactorilor săi – cei mai mulţi
improvizaţi şi ne-scriitori sau publicişti de profesie
– ci deznădejdii şi marasmului, ce păreau
fără ieşire, în care căzuse societatea românească,
pentru care acest post, singurul care informa
şi protesta faţă de o realitate românească ce
părea sprijinită chiar de statele de mare şi
veche, atotputernică democraţie apuseană, era
unicul punct de spijin şi de îmbărbătare.
Eu l-am cunoscut bine pe Noel Bernard,
fostul şef al departamentului românesc, un jurnalist
de vocaţie, care mă căuta mereu când aterizam
la familia mea, la München, în acei ani.
Repet, dânsul mă căuta mereu, telefonic, la fratele
meu, invitându-mă apoi în oraş sau la
masă, glumind pe seama faptului că adeseori, a
doua sau poate a treia zi de când mă aflam la
familia mea, Mama şi fratele, el ştia că sunt în
urbe: „După cum vezi, dle Breban, îmi spunea,
poliţia americană e bine informată!” Ba într-un
rând când mă aflam la München şi după ce
petrecusem împreună o seară lungă, la dânsul
acasă sau la vreun restaurant, m-a sunat a
doua zi şi mi-a reproşat: „De ce nu mi-ai spus,
domnule, aseară, că te afli la München împreună
cu prietenul dumitale Ivasiuc? Nu vreţi să
veniţi diseară, împreună, la noi?!”
Evident, Noel Bernard voia să afle de la
„actorii” sau martorii direcţi starea literelor şi a
culturii române, dar în el, prin el am cunoscut
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
19
Cu Mircea Martin şi Ioan Flora. Foto: Aura Christi
SEPTEMBRIE 2009

20
pe unul dintre redactorii acestui post care avea
într-adevăr onestitatea şi flerul profesional
necesare într-o asemenea situaţie de excepţie
extrem de gravă, cum era declinul societăţilor
comuniste din Est. Fără parti-pris-uri, fără răzbunări
personale, fără cultul persoanei, chiar
fără o anume isterie genială ca cea a lui E.
Ionescu care confunda piesele splendide precum
Rinocerii şi ideologia lor cu o stare de fapt, de
teren, pe care nu numai că o ignora, dar cu o
impetuozitate adeseori confundată cu autoritarismul
cel mai pedant, refuza s-o ia în cont.
Refuzând de plano tot ce nu se potrivea cu aproximaţiile
sale politice, unele juste, altele pur şi
simplu factice. Ca şi emulul său, de altfel, dna
Lovinescu, dânsa însă totalmente ignorată de
lumea literelor pariziene, deoarece nici ea şi nici
respectabilul ei soţ, timp de peste patru sau
cinci decenii, nu publicaseră nici un titlu, nici o
carte la vreo editură. Pariziană sau alta.
4
A fost oare fericit criticul, istoricul literar,
omul Negoiţescu în ultimul său deceniu de
viaţă, petrecut într-un exil, care de câţiva ani îşi
pierduse calitatea şi rostul, deoarece se surpase
imperiul comunist în tot Estul Europei!? E adevărat
că după evenimente, adică după Revoluţia
din ‘89, Negoiţescu a venit o dată sau de două
ori în ţară şi a plecat dezamăgit, după cum mi
s-a spus, deoarece aştepta să fie invitat la conducerea
unei reviste literare: a Uniunii Scriitorilor,
care administra vreo două duzini, sau a
Ministerului Culturii, care gera vreo sută,
aproape! Dar... cum se întâmplă, nimeni n-a
făcut-o, nimeni din miniştrii de atunci, dl.
Pleşu, la cultură, sau Mircea Dinescu, la
Uniunea Scriitorilor. Faptul că Andrei Pleşu, în
aprilie ‘90, mi-a oferit conducerea revistei
Contemporanul s-a datorat desigur şi unei reale
prietenii, dar şi hazardului; întâlnindu-ne, noi,
cu mulţi alţi prieteni şi colegi pe 31 Martie ‘91,
la două săptămâni de la venirea mea de la
Paris, la Ploieşti, cu ocazia aniversării zilei de
naştere a lui Nichita, şi, răspunzând afirmativ
la întrebarea ministrului dacă am revenit definitiv,
el mi-a spus că „avea ceva pentru mine!”
Era momentul când ziarele şi revistele începeau
să se autonomizeze, precum fosta Scînteie devenită
Adevărul sau România liberă aşişderea, ca
şi alte structuri care se organizau şi dez-organizau
atunci într-o mare fierbere politică. Identic,
grupul redacţional de la Contemporanul, cea
mai prestigioasă revistă de cultură a României,
mai ales în perioada Ivaşcu, cu o componenţă
redacţională substanţială, căreia i se adăugaseră
însă şi unii de la „controlul presei”, de la cenzură
adică, precum cunoscutul domn Herivan.
Era una din formele insolente ale aparatului de
supraveghere şi poliţie ideologică a culturii ultimului
deceniu sub dictatură. Ţin minte uimirea
mea când am aflat, în timpul uneia din ultimele
mele vizite în ţară, prin ‘86 sau ‘88, că şi la
Uniunea Scriitorilor s-a instalat, pur şi simplu,
cu birou, un ofiţer de securitate, fără ca cineva
să protesteze în vreun fel. Era semnul unei derive
a sistemului însuşi, care, dintr-un stat, aşazis
al oamenilor muncii, devenise un cinic şi
brutal stat poliţist!
Când s-a aflat că ministrul vrea să mă
numească redactor-şef, colectivul de redacţie,
care, precum ştiam, avea braţe întinse la
Scînteia, la cenzură, dar şi pe la poliţie pur şi
simplu, fotograful Miclea, unul din puţinii pe
care i-am concediat – era cunoscutul fotograf al
preşedintelui, însoţitor în multe voiaje preşedenţiale!
– au trimis un mesager, simpaticul
domn Călin Căliman, să mă convingă să renunţ
la propunerea ministrului şi să mă alătur lor,
celor care vor libertatea presei. Călin Căliman
mi-a explicat că fuseseră refuzaţi deja doi candidaţi,
Ioan Alexandru şi N. Manolescu, iar cei
care nu vor să accepte realitatea, voinţa colectivului,
vor fi daţi în judecată. Lucru care s-a
întâmplat; numai că atunci, cu mine, li s-au
încurcat socotelile. I-am explicat lui C. Căliman,
fost coleg de liceu cu Nichita la Ploieşti, un excelent
cronicar dramatic şi de film, că nu obişnuiesc
să-mi părăsesc prietenii, chiar dacă sunt
miniştri. Apoi, cum ştiam că redacţia, în frunte
cu dl. Herivan, lupul care devenise păstor la
miei!, se pregătea să-mi opună, probabil, refuzul
sau boicotul, am scos primele două numere
ale revistei, ce avea pe atunci un tiraj de vreo
sută de mii de exemplare, tot în corpul fostei
Casa Scînteii, într-o cămăruţă de la alt etaj, cu
materiale strânse în grabă de câţiva prieteni –
Groşan, Mircia Dumitrescu, Traian T. Coşovei,
Florin Sicoie – şi cu ajutorul tehnic al Olgăi
Andronache, pe care eu o angajasem cu două
decenii înainte la România literară, şi care-i
cunoştea pe tipografi, le ştia „nevoile” sau condiţiile.
În acei primi ani după revoluţue, stăpânii
culturii scrise erau tipografii; societatea
românească s-a trezit brusc invadată de tot
felul de foi de senzaţie, de cărţi semnate de
autori străini sau nu, piratate sau nu, iar muncitorii
„cu plumbul”, la „rotativă”, şi-au făcut
atunci, nu puţini, câte o căsuţă sau au putut
să-şi mărite onorabil fetele.
Apoi, abia după apariţia primului şi a celui
de-al doilea număr al revistei, am anunţat
„redacţia” că sunt dispus la o întrevedere. Care
a avut loc şi, după câteva scurte incidente verbale
şi insolenţe de ocazie, iute reprimate, i-am
invitat pe cei vreo 40 de membri ai colegiului
redacţional să participe la scrierea şi publicarea
revistei. Dacă vor şi... dacă pot. Au putut doar
câţiva, vreo doi-trei, ceilalţi erau sub nivelul
decent al unei publicaţii ce purta numele meu
pe frontispiciu. Am oprit apoi urmărirea judecătorească
a celor care nu voiau să se solidarizeze
cu dl. Herivan şi compania, apăraţi şi de ziarele
de tiraj din vremea aceea, care strigau că li se
pune pumnul în gură celor de la Contemporanul!
Şi căruia eu, spre uimirea puţin plictisită a
ministrului, îi adăugasem subtitlul Ideea europeană.
(În amintirea foii lui Rădulescu-Motru,
marele filosof, dar şi ca un program „de dreapta”,
să zicem, faţă de tradiţia mereu de stânga a
revistei ieşene, de la origini!) Am continuat virarea
salariilor redactorilor, pe care ministerul
într-un moment de pripeală le oprise, şi am concediat,
e drept, doi dintre redactori: pe fotograful
Miclea, dar şi pe fostul meu prieten, al meu
şi al lui Nichita, Adrian Păunescu. Despărţiţi
fiind, de ani şi ani, eu plecând din România dictaturii,
despărţiţi şi prin carierele noastre, la un
moment dat divergente; Păunescu s-a apropiat
prea insistent de cuplul prezidenţial şi de puterea
centrală în momentul când eu m-am rupt
totalmente, intrând în disidenţă. Am explicat în
detaliu felul în care mi s-a oferit o revistă, deoarece
se pare că dezamăgirea că lui nu i s-a oferit
una i-a cauzat lui Negoiţescu o mare şi exagerată
amărăciune. Care, apoi, s-a revărsat
asupra tuturor colegilor şi chiar a prietenilor
care i se păreau lui, fals-exilatului de la
München, a fi semne de oportunism. Oportunism
– la ce?! Puterea fragilă de atunci, a
F.S.N.-ului era atât de contestată şi de huiduită
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Cu Janina şi Ion Ianoşi, Adriana şi Matei Călinescu. Foto: Aura Christi
ANUL XX Nr. 9 (690)

de presă încât nu era o mare onoare să te alături
ei. Se părea că vor cu toţii să-şi verse năduful,
ascuns şi înghiţit în forme groteşti atâta
vreme, contra puterii centrale şi a dictaturii, şi
oricine se apropia de puterea administrativă şi
politică, era înfierat cu o vigoare care ar fi trebuit,
poate, să se manifeste mai bine şi mai la
obiect înainte, când puterea era într-adevăr discreţionară
şi anti-valorică, anti-românească.
Cum s-a întâmplat bunăoară în statele de la
Nord, Ungaria sau Polonia, care au cunoscut
masive şi spectaculoase mişcări de protest şi de
organizare temerară şi calmă, pricepută, curajoasă,
a unei reale opoziţii. Care, şi într-un
regim opresiv, comunist, era posibilă – dovadă
printre altele splendida aventură şi luptă a grupului
Solidarnost şi a lui Walesa!
Negoiţescu era atât de dezamăgit de ce se
întâmpla în ţară şi în politică încât nu numai că
n-a mai vrut să ne întâlnim, cum făceam când
treceam prin oraşul în care locuia el şi familia
mea, la München, dar s-a supărat şi pe un prieten
al său de o viaţă; la căpătâiul muribundului
Ion Negoiţescu s-a găsit o scrisoare nedeschisă
a poetului Ştefan Aug. Doinaş care acceptase –
„oroare!” – să fie ales membru al Academiei
Române!
Nimic prea uimitor în toate acestea; Nego,
din păcate, urma până în ultima clipă să profeseze
şi să clameze opiniile grupului de la Paris,
condus de M. Lovinescu şi Marie-France Ionescu,
care tratau tot ce se întâmpla în ţară cu violente
parti-pris-uri şi cu opinii aproape dictatoriale,
de parcă istoria surpării unui sistem
enorm şi construirea unei alte structuri statale
sau revenirea, dacă ea era posibilă, la vechile
valori şi principii, se putea face cât ai bate din
palme. (Marie-France a mers până acolo încât a
interzis teatrelor din România să joace piesele
tatălui ei cât timp se află „vechii comunişti” la
putere, adică I. Iliescu, ales prin vot universal şi
secret, reuşind ceea ce nici dictatorului nu-i reuşise:
să interzică accesul la piesele unui mare
dramaturg unei populaţii întregi!) O parte a
lumii intelectuale din ţară şi din străinătate era
prinsă atunci, în primul deceniu după revoluţie,
de o dorinţă atât de irepresibilă şi violentă,
aproape, ca toate lucrurile să se aşeze cum trebuie!,
adică în noile funcţii să fie numiţi nu
„vechii comunşti”, ci oamenii cumsecade, nepătaţi,
încât nesiguranţa şi improvizaţia, previzibile
după o asemenea clătinare de oameni şi
instituţii, ca şi căutarea unui drum care să se
apropie cât de cât de o democraţie au fost mărite
simţitor de aceste voci. Grupate mai ales în
jurul Grupului de Dialog Social, care ar fi trebuit
să fie vocea şi organismul societăţii civile,
dar a devenit iute un glas sectar al unui grup
binişor influenţat de cei de la Paris, cu dna M.
Lovinescu în frunte, care se aştepta – s-a văzut
mai apoi, tot din jurnalele ei – la o uriaşă recunoştinţă
pentru contestaţia ei de la radio
Europa Liberă, ba, la un moment dat, prin listele
pe care le făcea cu acoliţii ei, unii dintre ei,
din fruntea Editurii Humanitas, se pare că se
gândeau chiar să influenţeze drastic valoarea şi
ordinea în ierarhia culturală şi politică românească.
(Cam cum se întâmplase în primii ani
de stalinism, dar... cu alţi „corifei”!)
În acele luni, după revoluţie, în aceste cercuri
de care vorbim şi care păstrau încă prestigiul
şi rezonanţa postului de radio unde se
exprimaseră, a apărut şi ideea unei dictaturi
„salvatoare”. La care, spre surpriza mea, chiar
şi prietenul meu Matei Călinescu, sosit din
America, dar şi tineri de la o nouă revistă literară
de tineret, care a dispărut de atunci, prozatorul
Groşan, prietenul meu, şi alţii, grăbiţi
cum erau să rezolve iute „problema” unei
întregi naţiuni, s-au afiliat. Am avut lungi discuţii
atunci cu ei şi, la argumentele lor care
păreau a conţine nu puţini sâmburi de adevăr şi
logică – adică: „trebuie oprită ascensiunea oportuniştilor,
aplicarea fără întârziere a amendamentului
8 de la Timişoara, alungarea foştilor
comunişti din orice funcţie politică sau administrativă”
etc. – eu le opuneam, cu simplitate,
remarca următoare: „Cum aşa, după mai bine
de patru decenii de dictatură... încă una?! Şiapoi...
când vom învăţa să exersăm cu adevărat
principiile şi uzanţele, nu uşoare, ale democraţiei,
dacă vom da din nou puterea totală cuiva?!
Sau unui grup?! Şi, apoi, e sigur că... „acela” sau
grupul respectiv nu vor căuta şi găsi pretexte de
a prelungi puterea autocrată... cum s-a mai
întâmplat şi cum se întâmplă mai peste tot în
lume?”...
Da, Negoiţescu, în noua-i singurătate de la
München, macera astfel de idei şi altele, nerăbdător
ca lucrurile să se aranjeze iute şi, extrem
de enervat, ca şi alţi domni şi doamne de la
Paris sau de la GDS de faptul că, vai, conduc din
nou „vechii comunşti” treburile ţării! Ignorând
că la Nord de noi, în fosta RDG, Ungaria,
Cehoslovacia sau Polonia, toate ţări care, întradevăr,
au arătat sub dictaturi nu numai voinţă
politică în opoziţie faţă de abuzurile sistemului,
dar au ştiut şi să formeze o pătură nouă de indivizi,
capabilă de opoziţie şi de organizare în treburile
dificile şi complexe ale unei naţiuni
întregi, cam tot „vechii comunişti” ajunseseră la
putere, ca la noi, prin vot liber, secret şi universal.
Şi-apoi, ca să scurtăm discuţia, în ‘96, când
„ai noştri” au ajuns la putere, adică cei din jurul
grupului de la GDS, susţinuţi şi formaţi de aceştia,
dl. Emil Constantinescu, Ciorbea, ca şi
membri ai PNŢ, dezamăgirea a fost pe măsură.
Erau, într-adevăr, oameni de bine, cum se
spune, cu mulţi ani de puşcărie în spate, dar
atât. Dl. Coposu cât şi ceilalţi care au format
„viitoarele cadre” ce ne-au condus patru ani, au
uitat un lucru esenţial: da, unii foşti comunişti,
chiar şi cei din eşalonul doi, erau pătaţi şi vinovaţi
de multe, dar posedau nu numai ceea ce se
cheamă ştiinţa şi practica conducerii oraşelor,
judeţelor, economiei, agriculturii, a şcolii etc., ci
şi ştiinţa extrem de preţioasă a cunoaşterii
„rezervorului de cadre”, cum se zicea înainte.
Nu le era străină nici o aprofundată cunoaştere
a terenului şi a relaţiilor umane, fără de care
orice individ, oricât de şcolit, de nedreptăţit
înainte, de bine intenţionat şi de onest, nu va
produce decât neînţelegeri grave şi eşecuri
răsunătoare. Cum s-a întâmplat şi cu echipa
venită la putere în ‘96 – pe un fond de un uriaş
şi splendid entuziasm aproape unanim – care a
compromis nu numai aşteptările noastre, ci şi
ideea atât de scumpă atunci a unei schimbări
radicale a celor care ne conduc!
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
21
5
Aceiaşi Nicolae Breban şi Matei Călinescu. Foto: Aura Christi
Înalt, slab, nervos, cu un profil de medalie,
Negoiţescu, ca orice ins superior, a trăit aproape
toată viaţa sa într-o „iluzie”: aceea de a participa,
cu un grup „de idei”, poate chiar în calitate
de leader – el a fost cel care, spre sfârşitul
războiului, a venit la Bucureşti, cu un memoriu
prin care el şi prietenii săi, studenţi refugiaţi la
Sibiu, aderau la cercul lui Lovinescu! – la o
renaştere a literelor române. Or, drama acestor
tineri – Radu Stanca, Doinaş, Balotă, Regman
şi Nego însuşi! – care se solidarizau cu mentorul
modernităţii literare venea într-un contratimp
brutal cu istoria culturii şi a naţiei române. La
scurt timp, prin anii ‘48 (anul declanşării ofensivei
staliniste, în cultură, în administraţie şi
instituţii, anul restructurării barbare a manualelor
şcolare, a negării şi calomnierii marilor
valori ale culturii, anul în care au început,
masiv, arestările arbitrare, fără nici un suport
juridic!) peste noapte, orice accent modernist
sau care părea a fi importat din Vest a fost oprit
şi brutal atacat; o întreagă literatură de un diletantsim
şi naturalism penibil, abject uneori, am
numit literatura „victorioasă şi nouă” a Ţării
Sovietelor, a invadat editurile, manualele,
bibliotecile, Academia şi Universităţile expurgate
de realele personalităţi literare şi ştiinţifice;
unii, au fost îndepărtaţi dur de la catedră,
precum Blaga la Cluj şi Călinescu la Bucureşti,
alţii – închişi, precum Petrovici, Voiculescu,
SEPTEMBRIE 2009

22
Dinu Pillat, Crainic, cei cinci episcopi ai
Bisericii mari a Ardealului, cea Unită cu Roma,
doctori de Roma sau Strassbourg, ca şi alţii, nu
puţini, foşti miniştri sau demnitari între războaie;
fără o prea mare acurateţe a criteriilor, se
pare pur şi simplu după numirile care fuseseră
publicate în Monitorul Oficial al vremii!...
Unii din grupul lui Nego şi Doinaş au fost
şi ei închişi; cei doi, pe care i-am amintit, dar şi
Balotă sau I.D. Sârbu, fost asistent la catedra
lui Blaga, fiu de muncitor minier la Petrila,
care, spre deosebire de grupul lui Nego şi
Doinaş (care s-au bucurat apoi, în anii liberalizării,
de satisfacţiile masivei publicări ca şi de
elogiile criticii), el, bietul Sârbu, autor mai
degrabă cvasi-anonim al câtorva piese de teatru
jucate în provincie, a „debutat” realmente abia
după revoluţie, cu un roman extrem de interesant
şi exploziv, un fel de jurnal-ficţional – Adio,
Europa – care s-a bucurat câţiva ani buni de elogiile
presei şi ale criticii. Nego, fiu de judecător
din Cluj, spre deosebire de prietenul său de o
viaţă Doinaş – pe numele său Ştefan Popa, fiu
de ţăran de pe lângă Arad – trăia şi avea o
splendidă şi, spuneam, ireală fugă în timp, mai
exact o re-cădere în alt secol, într-o altă psihologie
culturală, de parcă ar fi fost posibil ca literele
române să se întoarcă în fantasticul şi genialul
secol al nouăsprezecelea vienez, cu pletora
sa neverosimilă de coloşi ai muzicii, esteticii,
filosofiei, literaturii sau picturii, care până şi
azi ne fac să ridicăm privirile uimite spre aceia,
cum privim reproducerile cu vârful înzăpezit şi
de ne-atins al muntelui Fuji-Yama! De aici
rezervele sale uneori de-a dreptul hilare; i se
părea, de pildă – într-un studiu publicat la
Bucureşti, în anii optzeci – că Ion Călugăru, în
faza sa de început, avangardistă, a produs opere
mai importante decât Rebreanu! Ca şi altele!
Precum şi entuziasme prea apăsate de grup;
credea şi scria că Doinaş îi este, în multe, superior
lui Nichita Stănescu, deşi chiar acesta,
Doinaş, onest, scriind multe şi excelente texte
critice despre poeţii contemporani lui, recunoaşte
cu nobleţe că Nichita este, probabil, cea mai
importantă voce lirică după război! Fire absolut
romantică, sangvino-coleric, a suferit cred eu şi
de aplecarea sa spre homosexualitate. Pe care o
afişa cu multă voioşie şi auto-ironie şi care a
fost călcâiul lui Achile, nevroza sa aproape, cu
care securitatea l-a ameninţat şi chinuit până
când, sărmanul Nego, nu numai că a publicat în
România literară un articol contra Europei
Libere şi a dnei Lovinescu – fapt, pe care, apoi,
aflat în exil, a încercat să-l răscumpere cu nu
puţine inflexiuni de voce şi de opinii, ceea ce,
paradoxal şi amar-ironic, nu i s-ar fi putut
întâmpla la Bucureşti unde ar fi preferat să se
omoare (a şi încercat-o în vreo două rânduri!)
decât să-şi modifice părerile şi credinţa – dar l-a
făcut şi să se năpustească în două mariaje, dintre
care al doilea, mai ales, grotesc, cu fiica unui
fost plenipotenţiar ştab stalinist, care i-a confiscat
cărţile şi i-a cauzat multe nopţi albe, amare,
la München. O viaţă plină de idei, de cărţi rare,
de un scris splendid, cu o venatură de mare rasă
ideatică în aproape orice atingea, profund
cunoscător nu numai al literaturii germane şi
europene, dar şi al artelor plastice, filosofiei şi
eseisticii clasice, ca puţini alţii. Întrecut, poate,
de mai tânărul său prieten Nicolae Balotă, un
erudit cum am avut puţini. Când îi spuneam cu
admiraţie:
– Nego, dar ce formidabil îi cunoşti tu pe
Sf. Augustin sau Tomas din Aquino!
El îmi răspundea, cu un ciudat aplomb:
– Da, mersi, dar Nicu Balotă îi citeşte în
original!
Acest grup, al cărui leader ideatic incontestabil
era el, Negoiţescu, a fost şi, vai, este, ultimul
grup de personalităţi de prim ordin, de
nivel absolut european, pe care l-a dat mediul
universitar şi intelectual al Clujului; un grup
aflat, spuneam, ca şi alte grupuri sau personalităţi
in statu nascendi din alte provincii româneşti,
într-un brutal şi teribil contra-timp cu
ceea ce ne-am obişnuit a numi istorie şi care, se
pare, nu a avut parte decât de vreo jumătate de
secol de ocupaţie militară şi instituţională străină
– una din cele mai ticăloase, cum erau
mereu cele care veneau de la Răsărit, indiferent
că erau tătari sau ruşi de-ai Ţarului sau de-a lui
Lenin şi Stalin, ticăloase deoarece voiau nu
numai să ne fure Basarabia lui Ştefan, dar să
ne fure şi să ne murdărească trecutul de oameni
şi valori!
Figură, făptură contorsionată, plină de
daruri cum erau şi alţii, poate, mai ştii, eu
însumi... atunci, la începuturi şi poate şi mai
târziu! Cine ştie?! De vină, dacă poate fi vorba
de o vină, dacă vorbim de temperamente, formele
cele mai adânci ale spiritului, se pare, dincolo
şi în afară de idee şi de datele culturii, de vină
aşadar, în cazul meu, să zicem – ca şi al lui Nego
– a fost şi temperamentul nostru sangvino-coleric.
Ce atingea câteodată forme vii, neurastenice,
mai ales în aspectele dure, ascuţite, pe care
le luau opoziţiile şi înfruntările cu cerberii regimului,
indiferent că erau „de-ai noştri”, inşi fini,
stilaţi, şi şcoliţi, oportunişti şi lichele până în
vârful unghiilor, sau activişti „de-ai lor”; iar
isteţimea inspirată şi de ne-neglijat a ultimului
Ceauşescu a fost de a fi erijat în posturi de conducere
şi de cenzură a culturii şi şcolii chiar pe
aceste „fine şi stilate cozi de topor”, cărora, până
azi, mai vezi vreun tinerel scriitor din provincie
că le dedică omagii şi chiar studii!
Întrebat de potentatul Cyrus, al Persiei,
vestitul legislator şi înţelept Solon:
„– Când zic, ei, grecii, despre un om că este
fericit?, Solon se pare că a răspuns:
– Noi nu zicem de cineva că este fericit,
decât după ce a murit!”
A fost oare Negoiţescu un om fericit?
Dedicat cu întreaga sa fibră umană şi ideatică
literelor şi artelor, române mai ales, timpurile,
cum se spune, dar credem noi şi propria-i natură
l-au împiedicat nu numai să-şi înfăptuiască
marea sa lucrare, pe care, puţin imprudent şi
pueril, a anunţat-o cu tam-tam toată viaţa –
Operele sau, mai bine zis Opera se face şi se
construieşte în tăcere, ea se anunţă eventual
doar atunci când vede lumina tiparului! – ci şi
să se bucure, mai ales la maturitate, de marile
sale daruri, inclusiv de cele pe care i le-a făcut
timpul său – prieteniile sale de excepţie.
Deoarece cei din grupul de la Sibiu – cum le-a
plăcut să se numească – erau pătrunşi, ca altădată,
de sentimentul şi de marile bucurii, de
responsabilităţile unor prietenii ce se confundă
cu vocaţia. E adevărat că nu numai anii studenţiei
şi unicul lor model viu – poetul şi filosoful
Lucian Blaga, de care au avut privilegiul de a se
apropia mai intim în anii destrămării României,
ai pierderii Ardealului de Nord şi ai refugiului
la Sibiu, când maestrul şi ucenicii s-au contopit
încă o dată nu numai în savoarea şi citirea literei
scrise, ci şi într-o nouă, extrem de vie solidaritate
umană şi naţională – i-a sudat, ca să
zicem aşa, dar şi anii de puşcărie pe care au
„vizitat-o” cu toţii, cu excepţia lui Regman şi
Ioaniche Olteanu. În libertate, în anii de prodigioasă
activitate şi afirmare în planul literaturii
române, poate i-a sudat şi sentimentul că
aparţin unui grup, unei secte culturale aparte,
cum ar fi bunăoară ultimii păstrători ai
Sigiliului, ultimii care vorbesc în deplină cunoştinţă
de cauză despre literatura modernă europeană,
precum şi despre cea mai veche, clasică,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Cei doi Nicolae – Manolescu şi Breban. Foto: Aura Christi
ANUL XX Nr. 9 (690)

inaccesibilă sub comunişti decât dacă cunoşteai
la perfecţie latina, poate greaca şi două sau trei
limbi de mare cultură apuseană. Aceasta a dus
– cred eu cel care le-am fost prieten şi i-am sprijinit
după puterile mele, aşa cum au făcut şi ei,
nepărăsindu-mă în ceasuri grele! – la o formă de
orgoliu, abia discernabil în comportamentul lor
şi, evident, nu rareori, în scris. Nu la Ovidiu
Cotruş, mort prematur, şi nici la Doinaş, fire
robustă, ţărănească, care, însă, s-a lăsat cam
prea atras de plasa de favoruri a camarilei ultimului
Ceauşescu!; Doinaş a fost, în ultimul
deceniu al dictaturii, preşedinte al Fondului
Literar (secondat de fostul ofiţer de securitate
devenit director al aceluiaşi Fond, Traian
Iancu) – o bancă ce dădea bani cu împrumut
fără dobândă scriitorilor în nevoie şi fără o dată
precisă de restituire. Prin banii pe care îi aproba
Doinaş, ne pare rău să spunem, camarila lui
Ceauşescu şi cei care se ascundeau în spatele ei
au avut până în ultimul ceas un anumit control
asupra unor voci ce riscau să se radicalizeze,
asupra unor scriitori de mare talent, ale căror
manuscrise erau azvârlite în sertare sau hărţuite
de indivizi avizi de bunuri şi influenţă! Sigur,
e bine poate că un astfel de om se afla în fruntea
acestei instituţii, care de vreo patru ani, din
‘85 – când ar fi trebuit să se ţină statutarul
Congres al Scriitorilor, dar, din ordin de sus, nu
s-a mai ţinut – era în afara legii. Ca şi ceilalţi
trei colegi ai săi, care conduceau barca în derivă
a Uniunii, toţi trei excelenţi scriitori şi romancieri:
D.R. Popescu, preşedinte, George Bălăiţă,
directorul Editurii Cartea Românescă, membri
ai c.c. ambii, şi C. Ţoiu, secretarul Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti. Scuza lor, poate verosimilă,
era că în felul acesta dictatorul şi acoliţii
săi erau împiedicaţi să dizolve Uniunea. Eu,
ca şi alţii, nu cred că aceasta ar fi fost posibil;
Ceauşescu, în toată paranoia sa de la sfârşit, a
păstrat mereu o viclenie ţărănească, să-i spunem,
cu care voia – şi reuşea, ajutat şi de un
anune cinism internaţional! – să înşele opinia
publică europeană, nefăcând niciodată schimbări
instituţionale prea radicale. Şi-apoi, în nici
o ţară comunistă din Est, nu s-au dizolvat, după
ştirea mea, Uniunile de creaţie. În plus, de ce să
nu spunem, ar fi avut motive cerberii dictatorului
să desfiinţeze o Uniune care – să spunem
adevărul! – nu prea le făcea mari probleme de
ordin ideologic sau omenesc?! Mi se va spune că
tocmai de aceea!, adică pentru faptul că unii
dintre colegii noştri de vârf, Doinaş, D.R.
Popescu (cu amândoi am fost şi sunt coleg la
Academia Română!), Bălăiţă şi Ţoiu au acceptat
să gireze cu persoana şi opera lor această organizaţie.
Poate. Eu însă – aşa cum am procedat
la rândul meu într-o perioadă politică cu mult
mai „liberală”, mai „acceptabilă” din multe
puncte de vedere! – ca şi alţii, câţiva, din ţară şi
din străinătate – am fi preferat o... rezistenţă
deschisă, explicită, care ar fi dat curaj, după
cum afirmam, şi altor voci din societatea românească,
poate chiar şi din rândul membrilor de
partid, nu puţini, nemulţumiţi, profund scârbiţi
de turnura pe care o luase regimul, funcţionarii
săi şi profitorii, numeroşi, din jurul „tronului
roşu” aflaţi în posturi devenite cheie prin penuria
enormă şi unică în lagărul socialist, de
hrană, medicamente, căldură, lumină etc. Plus
– ca să zicem cu cinism, adecvat timpului – plus
călcarea în picioare a ultimei demnităţi umane.
De cea cetăţenească nu mai putea fi de mult
vorba!
6
Dacă literele române moderne au avut trei
mari critici: Maiorescu, întemeietorul, care dă –
şi prin persoana sa – prestigiu literaturii naţionale,
Lovinescu, modernul, care vrea o şcoală
citadină a romanului, sincronizându-ne cu
Apusul, cu Franţa mai ales, şi Călinescu, cel ce
propune prima mare sinteză profundă a literelor
şi autorilor, crezând şi vrând să creadă că
geniul creator naţional este pe potriva celui
european, în calitate şi cuprindere, atunci criticul
Negoiţescu şi textele sale sunt un eşec. La
un nivel superior, însă tocmai pentru că a vrut
mult şi pentru că era conştient, cum se zice, de
calităţile sale şi de cultura sa, de flerul său, nu
a ştiut sau nu a putut, ca cei trei mari exegeţi
amintiţi mai sus, să-şi potrivească viaţa cu timpul
şi timpurile, cu şocurile sociale şi istorice pe
care le-a trăit.
Mai amintesc o dată cum, în anii cincizeci,
la Capşa, unde temutul şef al Gazetei literare,
Paul Georgescu, ne făcea onoarea de a bea bere
cu noi, grupul prietenilor lui Nichita, corector
atunci la această foaie, întrebându-ne printre
altele ce credem noi că este talentul, i-am răspuns,
atunci, aproape într-un glas:
– Capacitatea de a te exprima!
– Nu-nu, a răspuns el cu obişnuita-i şăgălnicie
ironică. Trebuie corectat: capacitatea de a
te exprima... într-o condiţie dată! E clar?
De fapt... asta e, pe scurt, chestiunea. Şi a
fost totdeauna, mi se pare. Nu există, cu rare
excepţii, pentru geniul tânăr care vrea să-şi
exprime obsesiile sau viziunile, vremuri uşoare
sau mai blânde, mai propice. Prin însăşi singularitatea
şi mai ales radicalitatea punctului său
de vedere, el, dacă e cu adevărat un spirit original
şi puternic, va contraria profund. Şi nu
numai pe mai marii zilei, obtuji şi arbitrari
aproape în orice vreme, dar şi pe foarte mulţi
colegi. Pe cei în aparenţă de aceeaşi vocaţie care
adesea, cu o brumă de înzestrare şi cu unele
fineţuri de expresie, nu numai că vor mima
geniul – pozele, diverse şi suculente, au fost dintotdeauna
acasă pe scena teatrelor şi a literelor!
– ci vor şi avea grijă, uneori mai abitir ca funcţionarii
şi cenzorii din orice timp, ca geniul „să
nu treacă”. Sau, dacă ridică totuşi capul, el să
fie iute şi abil calomniat, limitat în acţiunea sa
pernicioasă, mereu periculoasă, nu numai pentru
talentele harnice şi medii, dar şi pentru
eterna mic-burghezie care domină finanţele şi
opinia publică. Deoarece, geniul este, de regulă,
nu cineva care reflectă, ci mai degrabă cel ce
înnoieşte, răstoarnă straturile şi psihologiile şi,
mai ales, pre-concepţiile, oricât ar fi acestea de
prestigioase în şcoală, biserică sau societate.
Prin aceasta, el este cu adevărat un revoluţionar,
un stricător nu numai de ierarhii şi de tabieturi
frumoase şi aşezate, ci şi de ordine. O anume
ordine, chiar şi cea a valorii; uneori el îi deranjează
şi pe istorici. Sau pe unii psihologi, lărgind
enorm sfera lor de observaţie şi de apercepţie.
Să mi se ierte şirul de banalităţi de mai
sus, dar una din regulile creaţiei este, după cum
se ştie, re-facerea locului comun, a banalului, a
ştiutului pentru a încastra excepţionalul, expresivul,
gândul. Poate – viziunea!
Maiorescu ne-a dat nouă, scriitorilor, pentru
prima oară nu numai prestigiu în scurta şi
năvalnica istorie a principatelor române şi a
României, prin ideile, prin cariera şi prin persoana
sa; el ne-a indicat şi direcţia: spre Nemţi!
Aşa cum a făcut, cu aproximativ un secol înainte,
G.E. Lessing, recomandând tinerilor literaţi
germani care pregăteau o mare mişcare literară,
cu tânărul jurist, Goethe, în frunte, să nu-i
mai imite pe francezi, ci să privească spre nordici.
Şi astfel, Goethe dă printre primii măsura
– în adevărata-i dimensiune şi originalitate –
unui Shakespeare pe care poporul său îl ignora.
Sfatul lui Maiorescu l-au urmat doi ucenici,
depărtaţi în timp şi spaţiu: tânărul Eminovici şi
Lucian Blaga. Poate şi Negoiţescu şi prietenii
săi de la Sibiu. Sigur, ei, afirmam, au avut parte
de o vreme istorică şi politică din cale afară de
aspră şi de neaşteptată mai ales: invazia
„Răsăritului”, cu întreaga-i ideologie, încropită,
printre altele, de fostul ucenic de brutar Peşcov,
care a semnat literar Maxim Gorki şi a devenit
celebru în Europa mult înaintea maestrului
său, Cehov, prin drama sa mizerabilistă, extrem
de originală în felul ei, e drept, Azilul de noapte.
Prieten cu anarhistul Ulianov, ce semna
Lenin, i-a dăruit mişcării acestuia aşa-zis revoluţionare
un roman, mediocru, Mama, care a
devenit biblia unei arte simpliste şi brutale ce a
împânzit aproape toată Europa secolului XX.
Da, tinerii studenţi fugiţi la Sibiu, împreună
cu maestrul lor, cu Blaga, au fost aproape
striviţi – chiar şi fizic! – de „noua artă”, a „poporului”
şi a „noii societăţi”. Putea, oare, sclipitorul
Negoiţescu să-şi afirme geniul în aceste condiţii?
E curios că, să zicem aşa, fârtaţii săi de
destin şi de biografie au făcut-o. Privind retrospectiv
opera marelui cărturar şi a parnasianului
poet care a fost Doinaş, ca şi enorma operă
de hermeneut a lui Nicolae Balotă, eu, cel puţin,
nu am impresia că cei doi... au eşuat! În raport
cu potenţele şi cu ambiţiile lor, bineînţeles. Dar,
nu ştiu cum, în faţa carierei, biografiei, a profilului
excepţional pe care îl oferea, ni-l oferea
Nego, pentru mine rămâne acest dubiu. Unii,
răutăcioşi, vor exclama de îndată că am acest
dubiu pentru că Nego „nu mi-a înţeles” sau „nu
mi-a lăudat suficient cărţile”. Da, se poate
spune şi astfel; într-adevăr, preocupat de o artă
cu accente clasice în modernitatea europeană,
tipul meu de frazare şi de ideaţie nu l-a satisfăcut.
Nici modelele mele literare nu l-au convins;
mă acuza de un eclectism confuz şi obositor al
acestora în arta mea, de un „amestec neconvingător
de Svevo, Hermann Broch, Dostoievski,
Proust, Faulkner”, ajungând la concluzia că aceştia
nu pot fi asimilaţi sau nu am putut să fac
eu aceasta. Singurul roman care i-a plăcut în
totalitate – şi aici s-a întâlnit cu prietenul meu
Matei Călinescu! – a fost a doua mea carte, În
absenţa stăpânilor, despre care a scris entuziast.
Ar fi vrut, întocmai ca Matei, ca tânărul
romancier care eram să se angajeze pe panta
acestui tip de artă, de epică rafinată, ezoterică,
făcută pentru oameni „subţiri”. În siajul unui
Svevo, Joyce sau mai ştii dacă nu Mateiu
Caragiale pe care îl idolatrizează Matei, atunci,
oricum, Huysmans. Numai că tânărul de atunci
„a greşit” şi, ambiţionând o artă cu o audienţă
mai largă, a scris imediat Animale bolnave.
Apoi, a pornit, destul de singuratec, la asalt contra
naturalismului invadant – nu numai românesc!
– şi a aruncat pe piaţă Îngerul de gips,
roman prost comentat până azi, după opinia
mea şi nu numai, datorită „împrejurărilor”, dar
şi, cred eu, datorită faptului că, aproape totdeauna,
critica noastră chiar şi cea tânără, formată
în gustul ei, cum se spune, de poezie, reacţionează
prompt şi pertinent, adeseori adecvat,
la înnoitoarele valuri poetice care nu au lipsit
înainte şi după al doilea război, însă sunt reticente
faţă de înnoirile din marea artă epică.
Cum a fost cu şcoala lovinesciană, cu dna
Bengescu şi cu puţin împrăştiatul, novatorul, în
stil, Camil Petrescu; cum a fost şi după război,
subliniind prea apăsat arta reflectării, a mimesis-ului
de tip naturalist şi istoricist, mai ales,
în pofida încercărilor de alt ordin stlistic.
Oricum, cei doi prieteni ai mei, Nego şi
Matei, nu au scris nimic despre Îngerul…; era
dificil, e adevărat, Dumitru Popescu, secretar
c.c., mi-a mărturisit el însuşi, în cabinetul său,
că a ordonat cele patru atacuri la carte – semnate
de Râpeanu, A. Martin, Crohmălniceanu şi
Ianoşi! – iar Nego m-a minţit, afirmând că nu
mai citeşte, scârbit, literatură contemporană!
Ca peste vreo două sau trei săptămâni să-i
citesc o entuziastă recenzie la ultimul roman al
lui Petru Popescu! Ha, ha, era oare mai... frumuşel,
tânărul prozator care apoi a părăsit literele
române sau, într-adevăr, ceea ce propuneam
eu prin Îngerul… dacă nu a speriat, a
deranjat oricum, a descumpănit, se pare, nu
numai oficialităţile comuniste. Cum sunt unele
fenomene sau procese care nu suferă vechi soluţii,
nepotrivite tradiţiei locale!
Matei Călinescu, e drept, în acelaşi an în
care a apărut Îngerul…, ‘973, „s-a cărat” în
America, cum mi-a notificat el însuşi de nu puţine
ori. A ales, poate ca şi amicul său Petru
Popescu, o limbă şi o literatură capabilă să
exprime concepte, nu numai stări! O literatură
cu un alt prestigiu în lume!... Dar... la aceasta
vom reveni, deoarece este chiar tema studiului
de faţă.
1 C.T. Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a
lui Adrian Păunescu (I-II), Adevărul literar şi
artistic, decembrie 2003: „Din miile de pagini
[ale lui Nichita Stănescu – n. ed.], ar trebui
strânsă în mod onest o cărticică poate cu nu mai
multe pagini decât buletinul de identitate al
poetului – iar restul ar trebui pur şi simplu
arse, şterse din faţa ochilor.” – subl. ed.
Din vol. Trădarea criticii, în curs de
apariţie la Editura Ideea Europeană.
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
23

Paul Aretzu
Cartea memoriei
24
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Într-o perioadă plină de confuzii, de impostură,
în care între politică şi cultură există
mari diferenţe, chiar incompatibilităţi,
Varujan Vosganian reuşeşte, prin talentul,
competenţa, seriozitatea, echilibrul său, să se impună
ca un om de succes, fiind, după un model istoric, senator,
ministru şi scriitor. A publicat trei volume de poezie,
Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei
(2001), Iisus cu o mie de braţe (2005), şi unul de nuvele,
Statuia comandorului. Varujan Vosganian este şi liderul
comunităţii armenilor din România.
Despre o lume enigmatică, redescoperită, compensatorie
vorbeşte recentul său roman, Cartea şoaptelor
(Editura Polirom, Iaşi, 2009), în care moto-ul (Noi
nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe
care fiecare îi plânge) şi începutul cărţii (Eu sunt mai
ales ceea ce n-am putut împlini) sunt simptomatice pentru
căutarea unei identităţi de profunzime. Proza este
realistă, cu recuperări memoralistice, autenticiste,
alteori, fantastică, parabolică, cu un discurs sigur, fluent,
cu extensiuni poetice şi mai ales cu o structură
foarte bine motivată.
În ansamblul ei, cartea are caracteristicile (minuţioase)
ale unei monografii afective. Planurile ei sunt
multiple. Pe lângă eposul exodului şi genocidului armenilor,
care ocupă partea centrală şi care se extinde de la
familia sa la un întreg popor, pe lângă istoria narativă
a comunităţii din România, o atenţie sensibilă este
acordată culturii, obiceiurilor, mentalităţii armenilor.
Observator al tuturor gradelor de afectivitate ale
copilăriei, autorul prezintă propria experienţă de viaţă,
imagini ale mitologiei casei, ale rudelor percepute adesea
legendar. Din această categorie fac parte cei doi
bunici, Garabet Vosganian şi Setrak Malichian, martori
ai unei istorii cutemurătoare, imigranţi care „nu au
avut niciun mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şi
plângă părinţii” (p. 27). Viaţa grea, plină de lipsuri,
regimul autoritar comunist, frica omniprezentă, insidioasă
au produs psihologii, au determinat disimulări:
„În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se
rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat
că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau
rugăciunea.” (p. 31). De aceea, romanul caută să
cuprindă cu răspundere, cu nostalgie, cu înţelegere,
diversitatea şoaptelor care vin din trecut, din prezent,
din sânge, din minte, din credinţă, lăsându-se descifrate/amplificate,
ca sunetele într-o orgă, în cartea care
încă este, încă se scrie, care nu are sfârşit.
Înainte de a fi un autor al memoriei, un mărturisitor
al martorilor, scriitorul este un specialist al senzorialităţii,
un rafinat al gastronomiilor (orientale).
Mirosurile existenţiale se costituie într-un adevărat
cult: al aluatului care are viaţa lui, al cărţilor, al cafelei,
al dulapurilor, al ungherelor, al lucrurilor, al oamenilor.
Orbul Minas este un hipersensibil, capabil să
citească numai cu degetele. Armenii preţuiesc covoarele
ca pe nişte odoare, ţesând în ele istorii şi simboluri,
cufundându-şi în moliciunea lor picioarele goale. Cum
există o artă a ceaiului, există un ritual şi o adevărată
artă a cafelei, constând în prăjitul ei, râşnitul
(„Râşnitul dura cam o mie şi cinci sute de învârteli.
Râşniţa se încălzea. [...] Din când în când, bunicul îşi
presăra în palmă câte puţin, adulmecând, cu aerul pe
care îl au detectivii, când preţuiesc captura de narcotice.”,
p. 17), fiertul, luatul caimacului – în mai multe
rânduri, alegerea ceştilor, aşezarea scaunelor – utilate
cu perne moi – în cerc, pentru taifas.
Moştenind harul de a povesti, ca discipol al bunicilor
şi al bătrânilor comunităţii, discursul lui Varujan
Vosganian nu este frust, nemediat, ci unul rafinat,
învăluit în poezie, alegorie, simboluri, învăţătură, cultură,
după modelul unei calinerii orientale. Chiar
atunci când reconstituie din amintiri, din mărturiile
rudelor şi ale prietenilor apropiaţi istoria familiei –
perioada dezastruasă, stalinistă, deportările, crimele,
atrocităţile, autorul o transformă într-o elegie tulburătoare,
atent la ritualul povestirii, la expresia ornamentată,
la raţionamentul invers, mai relevant. Persistă
încărcătura afectivă, onestitatea şi abundenţa imaginarului
narativ. Adevăratele teme, ascunse în subtext,
deductibile, sunt cele de meditaţie existenţială, despre
rostul vieţii, despre moarte, despre anamneze – care
vin de la strămoşi ca sprijin moral, despre timp, despre
îndelungatul proces de formare a personalităţii unui
tânăr, despre lume ca ritual şi rânduială cărora oamenii
trebuie să li se supună, despre memorie şi răzbunare.
Cursul cărţii este unul sinuos, labirintic, alcătuit
din numeroase reveniri, din obsesii, din intersectări de
planuri, din extrapolări, din simboluri poetice, ceea ce
conferă textului o vivacitate specială. Autorul însuşi
este, ca şi bunicul Garabet, odinioară, un foarte iscusit
fotograf de epocă, obligat, pentru a exista în nemuritoarea
imagine, să se încadreze în cele trei secunde necesare
pentru ca aparatul să se declanşeze singur. De asemenea,
el caută unghiul perfect din care să poată surprinde
imaginea reală a oglinzii. Respectând condiţia
memorialisticii, cartea este scrisă cu voluptate narativă,
dintr-o suflare, cu grija autorului de a nu fi excedat
de evenimente şi de a rămâne în raza obiectivului.
Pornind de la vocaţia definitorie a armenilor, care
i-a salvat atunci când, fără ţară, au emigrat în toate
părţile pământului, autorul face o memorabilă evocare
a comerţului – a tejghelei ori a depozitelor cu marfă:
„Făina părea pulbere de argint şi boabele de sare sclipeau
ca nişte cristale de peşteră. Gurile deschise ale
sacilor de cânepă priveau ca ochii unor vieţuitoare
marine, pachetele erau sidefii, iar hălcile şi salamurile
atârnate de cârlige se roteau ca nişte păsări cu aripile
întinse.” (p. 69). El adaptează perfect ritmul, scriind o
proză tihnită, de atmosferă, care are ca(ti)fea în interior,
alcătuită din evocări primordiale, din memoria
senzorilor, din restaurarea stărilor, recurgând la o fastuozitate
descriptivă. Se devoalează poezia şi miracolul
prăvăliilor şi ale productelor: băcănia lui Bobârcă,
magazinul de dulciuri al lui Angheluţă, depozitul de
achiziţionat sticle al lui Mercan, taraba ambulantă a
vânzătorului de alviţă, sifonăria domnului Romaşcanu,
Aprozarul, ceasornicăria lui Vrej Papazian, cofetăria de
la gară. Toate alcătuiesc un fel de mahala celestă a
memoriei, un târg fabulos, o geografie a mirodeniilor, a
Varujan Vosganian
darurilor, a negoţului şi a bisericilor, a deambulaţiilor şi
a comuniunii. După ce pomenise Craiova natală ca pe
un arhetip, înţesată de mitologii sinestezice, Focşaniul
este locul în care se conturează apartenenţa şi demnitatea
etnică. Este semnificativă imaginea unei lumi a
relativităţii, a lentoarei, în care timpul pare a nu avea
nici dimensiune, nici direcţie, transformat într-un
moment al aşteptării fără ţintă, al cafelei, al jocului de
table, al ruminaţiei, al lâncezelilor, al taifasului, al
degustării liniştii. Crepuscularitatea aceasta eternă
este însă tulburată de accesele de memorie, cum ar fi
adunarea cam grotescă din cavou a unor membri ai
comuntăţii, pentru a discuta politică şi a asculta postul
BBC.
Destinul armenilor a fost însă unul deosebit de
tragic. Dezrădăcinaţi, debusolaţi, şi-au găsit cu geu o a
doua patrie, au făcut eforturi de adaptare, au fost ademeniţi
să se repatrieze în Armenia Sovietică ori au fost
deportaţi în Siberia, unde cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul.
Personajul favorit, omiprezent, cu un caracter
puternic, mentor fascinant, pitoresc, este Garabet
Vosganian, bunicul imigrant cu îndeletniciri multiple,
fotograf, pictor, filosof sui-generis, violonist (notist),
memoria cea mai lucidă a cărţii. „În curtea noastră din
Focşani, pe banca de sub cais, bătrânii se adună dupăamiaza
la cafea şi povestesc despre apusurile de pe
malul Bosforului şi despre gustul strugurilor copilăriei.”
(p. 191). Cartea şoaptelor, a recuperărilor, este, pe
lângă una a amintirilor, şi una a memoriei imaginilor, a
învierii fotografiilor, a developării din istorie a evenimentelor
şi a protagoniştilor.
Deşi romanul se ocupă în principal de tragedia
unui popor, de un genocid în diferitele sale forme, componenţa
lui este flexibilă, pe alocuri ironică sau umoristică,
alteori lucidă, lipsită de vreun fel de patetism formal.
Atrocităţilor la care sunt supuşi armenii din
Trabizonda le corespunde, la altă scară, reprimarea,
din 1957, din satul Vadu Roşca, a ţăranilor care s-au
opus colectivizării. De altfel, conceptul de roman este
insuficient pentru a defini amestecul insolit de istorie,
de memorialistică, de ficţiune prezente în carte. Uneori,
scriitorul recurge cu perspicacitate la autoreferenţialiate,
vorbind despre o carte virtuală, născută înainte de a
fi fost scrisă, despre relaţia alambicată dintre autor,
narator şi personaj, despre poziţia privilegiată a scriitorului
ca prim cititor al său, despre jocurile realităţii şi
ale ficţiunii.
Pe dimensiunea poetică a cărţii, sunt evocate
fructe legate de istoria şi cultura armenilor, caisa – a
cărei culoare formează fundalul steagului naţional,
rodia – cea cu trei sute şaizeci şi cinci de sâmburi, nucile,
alunele, migdalele, fisticul: „Ele veneau împreună cu
bătrânii mei şi cu izurile orientale care îi însoţeau, strecurându-se
printre canaturile uşii.” (p. 275). Alternanţele
frecvente creează o dublă carte, a decăderii, dar şi
a renaşterii, aspect care nu se pierde pe percurs, fiind
teza ei.
Gesturile simple, întâmplările semnificative conţin
în ele o puternică încărcătură dramatică, iar
Varujan Vosganian este un mare specialist în a le regiza.
Aşa este peregrinarea prin Munţii Vrancei a fostului
industriaş Hartin Fringhian, regele zahărului, care
ia legătura cu gherilele din rezistenţa anticomunistă.
Pentru a subzista, el adună nuci din livada abandonată
a fostei sale fabrici, privit însă cu respect de foştii săi
angajaţi.
„Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una
a stărilor de conştiinţă.” (p. 310), declară autorul.
Cutremurătoare, în acest sens, sunt paginile care prezintă
atrocităţile, masacrarea a peste un milion de
armeni de către soldaţii turci. Cruzimile, barbaria
depăşesc înţelegerea umană, fiind exterminaţi fără
milă bărbaţi, copii, femei, bătrâni. Convoaiele şi taberele
deportaţilor sunt prezentate sub forma unor cercuri
infernale, ca un calvar determinat de o ură de neînţeles.
De altfel, cartea are numeroase corespondenţe
biblice.
Inspirate fie de dramele exodului, fie din viaţa
emigranţilor, fie de realităţile româneşti din perioada
comunistă – ceea ce dovedeşte că răul nu are graniţe,
fie din întâmplări de familie, povestirile par a nu se mai
termina, convertindu-se însă într-o filosofie gravă asupra
timpului, a existenţei, a morţii. Autorul însuşi
doreşte ca, din cunoaterea şi înţelegerea celorlalţi, să
afle mai multe despre sine. Înţelepciunea sa existenţială
se îndreaptă spre o voluptate a înţelegerii (uneori,
paradoxal, dureroasă), constând în atitudinea contemplativă
(a povestitorului), dar şi în elogierea darurilor
firii, a plinătăţii lumii, a roadelor, culorilor, miresmelor,
sunetelor, a veselirii şi mulţumirii minţii. Armătura
unei asemenea cărţi alcătuite din curgerea de neoprit a
povestirilor o constituie împletirea continuă (ca într-un
covor) a istoriei mari, dramatice, a poporului armean,
cu numeroasele destine individuale care, de fapt, o alcătuiesc,
închipuind zidul şi iedera. Prinşi de tumultul
vieţii, agitându-se între barbarie şi memoria neiertătoare,
supravieţuitorii ajung să se întrebe care este rostul
existenţei, unde este Dumnezeu: „Cel care va
povesti despre noi va trebui să scrie că în cartea aceasta
oamenii mor cu ochii deschişi, câtă vreme ceea ce au
trăit nu a fost destul ca să-i ajute să găsească răspunsul.”
(p. 477).
Depunerea ofrandelor, în finalul cărţii, de către
vii şi de către morţi, în cutia aşezată înaintea altarului,
reprezintă un moment alegoric şi sintetic, făcându-se
astfel un inventar al dramelor nesfârşite, ca jertfe ale
mântirii: pantofii – simbolizând calvarul străbătut de
poporul armean, harta – simbolizînd ţara mult visată,
ştampila Consulatului ilzoriu – semn al speranţei, fotografiile
mărturisitoare, testamentele foştilor proprietari
rămaşi fără avutul lor, părţi ale corpului vătămate
de călăi, restituite ca în fresca de la Voroneţ, felinarul
orbului Minas, un şirag de mătănii din sâmburi de
măsline, o pereche de cătuşe, duhul nevăzut al cuvintelor,
ţărâna pulberii de cafea. Urnă şi chivot, totodată,
cutia cu daruri este purtată de-a lungul oraşului
Focşani, adică de-a lungul istoriei şi poveştii. În final,
chivotul răspunsurilor despre viitor este sceptic, deoarece
Cartea şoaptelor povesteşte mai ales despre învinşi,
despre victimele nevinovate, despre caii rămaşi uitaţi
pe câmpul de luptă, după ce s-a consumat bătălia.
Cartea şoaptelor este un roman complex, de o
mare forţă narativă, dens, combinând admirabil ficţiunea
cu memorialistica şi cu documentarul, conţinând o
caracteristică exotică, realizând o tensionată panoramă
istorică şi (auto)biografică, cu multe întrebări, cu multe
sugestii, ştiind să dezvolte eposul spre dimensiunea
poetică sau meditativă. Preluând o imagine proprie
autorului, această insolită şi remarcabilă carte are
savoarea şi generozitatea rodiei, fiind o unitate de
seminţe diferite.
ANUL XX Nr. 9 (690)

Bogdan Mihai Dascălu
S. Damian, veşnic tânăr şi ferice
Prima mea întâlnire cu S. Damian s-a
produs în vara lui 2002, pe când,
proaspăt lector de română, urma să
predau din toamnă la Universitatea
din Heidelberg. Întâmplarea a făcut ca, printr-un
întreg lanţ al coincidenţelor, să cunosc un fost student
al lui S. Damian, care urma să se mute din oraşul
de pe Neckar şi era dispus să îmi cedeze contractul
de închiriere.
Am ajuns primul la întâlnire şi, pe când mă
plimbam prin faţa cafenelei de pe Hauptstraße, eram
chinuit nu numai de soarele verii, ci şi de problema
locuinţei. Astfel că nu l-am observat pe Sami trecând
pe lângă mine şi, abia când au apărut şi foştii lui studenţi
(Edda Binder, un eminent doctor în istorie, şi
Josef Sallanz, un între timp cunoscut etnolog, ce pe
atunci era tocmai pe cale de a-şi lua doctoratul), cărora
li se alăturase şi renumitul profesor de romanistică,
Klaus Heitmann, i-am remarcat pe toţi patru. Dar,
pe de altă parte, era greu să îl descopăr pe cel care
mi-a fost predecesor la prestigioasa universitate, unde
a predat timp de mai bine de 20 de ani. Căci în
Heidelberg, oraş eminamente studenţesc, e uşor să
deosebeşti un bătrân de cei tineri, dar un tânăr printre
tineri e mai greu. Iar Sami mi-a scăpat, fiindcă se
ascundea sub cozorocul unei şepci trase până peste
ochi, purtând o pereche de pantaloni de cord şi o
cămaşă, ai cărei primi nasturi erau descheiaţi.
Ne-am aşezat cu toţii în jurul unei mese şi, nu
peste mult timp, am descoperit că interlocutorul meu
nu are întâmplător un aspect juvenil. Fiindcă el este
tânăr în spirit, poate mai tânăr şi mai deschis noului
decât mulţi dintre foştii lui (ori chiar şi ai mei!) studenţi.
Discuţia s-a legat repede. Era curios. Curios să
vadă cine sunt, cum gândesc. Am dat, în acele câteva
ceasuri, un adevărat examen, cu mult mai dificil
decât interviul la care participasem la Seminarul de
Romanistică din Heidelberg, în faţa comitetului
director, format din profesori de reputaţie mondială,
care urmau să îşi aleagă noul colaborator. Mai greu,
fiindcă Sami vroia să ştie tot. Sami vroia să mă ghicească,
înainte de a mă cunoaşte. Fiind un adept al
cafenelei, ca loc al cunoaşterii interumane, ca spaţiu
în care discuţiile rigide se transformă în agreabile
dispute ori în prelungi monologuri confesive, Sami
era pe teritoriul lui. În cele din urmă, l-am văzut
satisfăcut. Am înţeles că am trecut testul. Şi am
răsuflat uşurat.
Apoi am plecat, pentru a reveni peste câteva
luni. Întors în ţară, am avut doar răgazul să mă ocup
S. Damian cu Radu Cosaşu
de câteva lucruri strict
necesare, iar plecarea s-a
produs în mare grabă.
Josef, cel care îmi lăsa
locuinţa, trebuia să o ia
pe cea nouă în primire,
proprietăreasa încă nu
mă ştia şi nu era întru
totul convinsă că vrea să
dea crezare vorbelor
superlative ale unui
român despre un altul.
Astfel că am plecat
aproape peste noapte,
întovărăşit doar de două
geamantane, dintre care
mai bine de jumătate
erau pline de cărţi.
În cele din urmă,
am ajuns la destinaţie,
după o călătorie plină de
peripeţii (despre care am
scris deja în altă parte),
evident, prea târziu pentru
a mai face cunoştinţă
cu proprietăreasa, dar la
timp pentru a mai petrece
câteva ceasuri cu Josef,
care îmi indică locul în care l-aş putea găsi pe Sami:
o cafenea, pe nume Drugstore, pe undeva prin apropierea
locuinţei.
După ce a părăsit oraşul şi după vreo două zile
în care am trecut în legalitate în locuinţă şi în oraş,
decid să caut cafeneaua indicată joi seara de Josef. O
descopăr chiar după colţ şi, din uşă, îl văd pe Sami
stând singur la o masă, citind, picior peste picior,
presa germană. Intru. Mă vede, ne salutăm. Şi sunt
mişcat că îşi aminteşte de mine. Pentru că am avut
plăcerea, pe parcursul anilor, de a constata că majoritatea
celor cu care stai de vorbă câteva ceasuri, te
uită şi că trebuie să treci din nou printr-un lung şir
de prezentări stânjenitoare. Adică ăsta e stilul românesc,
unde plecăciunea stă înaintea oricărei discuţii.
Îmi comand, aşadar, şi eu o cafea şi începem să
discutăm. Sami devine din distrat atent şi continuă
de unde rămăsese ultima dată. Şi conversaţia este la
fel şi îmi dau seama că nu fusese vorba doar atunci
de un test, îmi dau seama că fiecare discuţie cu Sami
este unul. Şi îmi place, fiindcă nu este monotonă.
Înţepături şi laude îşi găsesc locul unele alături de
altele, într-un dialog deschis, fără de ascunzişuri. Şi
S. Damian
încep să văd că are ceva din maieutica lui Socrate.
Pune întrebări, aşteaptă cu răbdare să îi explici pe
îndelete tot ce vrea să afle, după care, în final, îşi
exprimă punctul de vedere. Şi când nu este de acord,
o vezi după zâmbetul ce îi încolţeşte pe buze. Căci
pentru el, cel care îşi are camera de primire în cafenea,
dialogul bine construit e totul.
Era o sâmbătă, când am ajuns în Drugstore
pentru întâia dată. Şi pe atunci nu ştiam că sâmbăta
este ziua în care în jurul lui Sami se strânge o
întreagă ceată de români. De la foşti studenţi, la
indivizi care trec accidental prin Heidelberg şi care
vor, dintr-un motiv sau altul, să îl întâlnească. Astfel
încât, după vreo două ceasuri, când au început să
vină primii participanţi la această adevărată şezătoare,
discuţiile încep să se aprindă. Şi observ cum
Sami este în elementul lui.
De acolo, odată cu venirea intempestivă a
Simonei, cea care îi este de mai bine de 10 ani soţie
şi cea care, prin firea ei deschisă, aduce cu sine de
fiecare dată căldura aproapelui, am schimbat cafeneaua
cu un restaurant, o tavernă grecească, loc central
în universul lui Sami, un local în care îl întâlneşti
des prânzind. Şi nu mă mai dădeam dus şi
eram pe cale să mai descopăr o calitate a lui. De fapt,
cea mai mare. Anume aceea că e un bun ascultător.
Sami vrea să ştie cine eşti cu adevărat, ce se
ascunde îndărătul măştilor pe care, în faţa lui, nu
are niciun sens să le porţi. El vrea să te cunoască,
aşa cum te lasă, la rândul lui, să îl cunoşti. El este
un om care ştie că nu poţi avea nicio relaţie adevărată
care se bazează numai pe adevăruri înalte. Căci
viaţa se compune şi din micile nimicuri pe care le
ridicăm, de cele mai multe ori, la rang de universalitate.
Şi mai ştie ceva. Să îţi fie prieten la nevoie şi
ştie să nu dezamăgească.
Toate acestea, şi mai multe, aveam să le descopăr
şi să mi se confirme pe parcursul anilor ce au
urmat şi care au consolidat prietenia noastră. Căci,
începând cu acea sâmbătă (28. 09. 2002), am început
să frecventez, la rândul meu, Drugstore-ul. Şi îmi
petreceam dimineţile alături de Sami şi de cei obişnuiţi
ai casei, discutând, citind presa împreună,
făcând comentarii asupra ei, încercând să ne convingem
reciproc de adevărurile noastre, lăsând câte
unul ori altul de la el. Şi am preluat Drugstore-ul ca
spaţiu al ideilor libere şi am înţeles că nu este numai
un local al întâlnirilor, uneori unice, ci şi un mod de
a trăi.
Şi, acum, scriind aceste pagini, în iulie 2009,
îmi dau seama că lanţul coincidenţelor este, poate,
un perpetuum al vieţii. Căci, în geanta cu care voi
părăsi de îndată locuinţa mea din Bucureşti, se află
felicitarea pregătită pentru a fi trimisă la Heidelberg,
unde tânărul meu prieten urmează să îşi sărbătorească
ziua de naştere. Felicitare al cărei început
îl voi reproduce şi aici: „Dragă Sami, La mulţi
ani!”
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
25

MARIAN VICTOR BUCIU
Poezia românească în
„Istoria critică…”
26
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Simbolismul. Poetica simbolistă
rămâne poarta comună pe care intră
la noi modernismul şi avangardismul.
„Simbolismul e nota în care
încep să scrie toţi moderniştii, inclusiv avangardiştii.”
Poeţii simbolişti sunt expediaţi. Simbolismul
a pus problema unei poetici importate înainte de a
fi importante. Împrumutul a fost refuzat de critica
românească. N. Manolescu îi aminteşte doar pe
Ibrăileanu şi Trivale. A existat o teamă de colonizare
a literaturii naţionale de literaturile ispititoare
şi inovatoare. Ethosul şi esteticul erau
puternic corelate. Criticii au alarmat rezistenţa
identităţii etnice prin literar, estetic, primordial
prin poetic. Au susţinut adoptările sever adaptate,
depărtarea experimentului lui Dosoftei, cel care
voia să convingă de faptul că e posibil şi-n română
acest „feliu de scrisoare”. S-a întrezărit
uneori emulaţia din imitaţie, dar de cele mai
multe ori imitaţia artistică a fost degradată,
spre deosebire de cea a realităţii ori ideii.
„Ca să-şi justifice teza rezistenţei literaturii
române la influenţe, Călinescu respinge
caracterul mimetic al simbolismului nostru.”
Simbolismul nu e o poezie de simboluri
(cum spune G. Călinescu), ci de „corespondenţe”
baudelairiene. În Despre poezie, N.
Manolescu prelua conceptul de poezie simbolistă
al lui Gide, cunoscut şi lui Călinescu.
Adâncirea în subconştient (sintagma celui
anterior numit) e potrivită „unei părţi din
poezia modernistă ulterioară”.
Poeticul apare conceptualizat într-un
fel simplu. Poezia se purifică de epic şi dramatic.
„Odată cu simbolismul, poeticul devine
lirism, nici mai mult, dar nici mai puţin
decât atât.” Teme, medii, tipologie artistică,
dar şi biografică, dau contur conceptului.
Simboliştii sunt tematic citadini, dar nu trăiesc
doar în mediile nesănătoase, unde îi
închidea G. Călinescu. Ei sunt nişte „esteţi
incoruptibili şi corupţi, cultivând un stil artificial
de viaţă, nu o dată perverşi, damnaţi,
bolnavi de spleen şi consumatori de alcooluri
tari (drogul simbolurilor fiind absinthul).”
Termeni deja clişeizaţi.
De la poetică la poezie şi poeţi, căile se
încurcă. E clar, însă, că nu avem doar poeţi
simbolişti sau doar poezie simbolistă în
opera lor. Simbolismul poetic, luat ca o formă
de modernism, ajunge un loc de trecere, dacă
nu de presimţire şi de ocol a unei forme poetice,
pentru unii definibilă (Gide), pentru alţii
nu (Valéry). Istoricul literar, şi aşa exclusivist,
trasează o linie mereu transformată între un
careu, care nu se închide, de poeţi simbolişti.
Pe Alexandru Macedonski, Maiorescu îl
vedea ca pe insignifiantul Aricescu, Lovinescu credea
că omul distruge opera, Călinescu stabilea că
nu simte limba. Mimetic, fără valoare în primele
două volume, se transformă în 1890. Luat în totul,
este şi el disponibil sau eterogen: o „sinteză
curioasă de nou şi de vechi”. Nimic particularizant,
s-ar zice, în înnoire. „Expresia, avant tout
chose”, e pură generalitate. Ca de altfel şi înscrierea
în tipologia unui „temperament bizar, sumbru
şi revoltat”.
Reprezentativ devine de la Excelsior.
Manolescu nu pierde ocazia să noteze această
prioritate: Macedonski e în poezia noastră „întâiul
european”. Umbra sa poetică bate până la E.
Botta şi R. Stanca. Dar nu în simbolism şi nici în
romantism a performat el, ci într-un clasicism mai
degrabă regăsit decât înnoit. „Capodopera, ignorată
de G. Călinescu, a liricii macedonskiene, rămâne
Poema rondelurilor”, îl evaluează într-o notă
opusă maestrului. Şi precizează superfluu că
Poema rondelurilor ajunge la antipodul Nopţilor.
D. Anghel e bun când simte modernismul viitor.
Ştefan Petică „profesează cel mai radical
modernism, într-o generaţie dominată de tradiţionalişti”.
Nu Ion Minulescu e caragialian (îl întoarce
pe dos încă o dată pe G. Călinescu), ci publicul
ANUL XX Nr. 9 (690)
său „modernist – outrance”. Neclar. Caragialian şi
modernist în exces?! Dar simbolismul e pierdut
din orizontul poeţilor comentaţi.
Poezia modernistă. Într-un fel curios se
deschide capitolul poeziei pure: „istoria poeziei
româneşti începe cu simbolismul” (551). Totul
după ce traductorul Psaltirii versificate, Dosoftei,
fusese recunoscut ca poet deplin, cum procedează,
de altfel, şi alţii.
Apar câteva acorduri consensuale. Poezia
modernă începe cu E. A. Poe, urmat de Baudelaire
şi Rimbaud. Modernismul radicalizează intoleranţa.
Croce restrânge poezia la lirism. Poezia modernă
rămâne elitistă. În două moduri: poezia e artistă
(Mallarmé, Valéry, model al poeziei noastre
interbelice) şi vizionară (Rimbaud).
Nicolae Manolescu
E. Lovinescu rămâne primul critic care
comentează adecvat poezia modernă, şi asta întrucât
„prinde inefabilul”, are, probabil, intuiţia poeticului
şi a poeziei. Poezia modernă este poezia
autonomă în sens generic, în divorţ cu proza şi
teatrul. „Poezia pură a fost obsesia întregii noastre
critici, de la E. Lovinescu la I. Negoiţescu.” Dar
poezia interbelică diferă mult la Arghezi, Pillat,
Blaga, Barbu, Emil Botta. Diferenţa face şi nu
desface esenţa. Modernismul cuprinde totul (idee
precizată în motoul din Lefter, după Recapitularea
modernităţii, 2000), mai puţin postmodernismul,
inclus de Manolescu drept paradigmă, dar propus
de cel citat drept canon. Aici este un punct de discordie
tradus într-o (di)simulată concordie, în definitiv
generaţională, mai întâi; critică, estetică,
poetologică, mai apoi. Pastelurile lui Ion Pillat
sunt intertextuale, moderniste, spre deosebire de
ale lui Alecsandri, idealiste, clasiciste. Poezia de
avangardă e tot lirică. Dar impură estetic. Mai
mult, liricul e supus politicului: „avangardiştii au
politizat poezia”, se voiau revoluţionari, nu reformişti.
Cum se vede, avangarda e privită tematic şi
nu formalist, cum s-a propus ea în măsură uneori
extremă. Lovinescu o înlătura nu pentru extremismul
politic, dar pentru cel – distructiv – estetic.
Modernismul poetic românesc nu numai că
ar exista, să spun aşa, din plin, dar el ar umple,
totodată, tot golul destinat a fi acoperit prin poezie.
În modernismul poetic diferenţa ar face esenţa
iar esenţa ar face diferenţa. Laxitatea acestei
„limitări” apare inductivă şi nu reductivă.
Puritatea estetică ajunge dezminţită. Noul istoric
literar constată aceeaşi diversitate de forme la nu
puţine individualităţi poetice, dar ce refuză altora
îşi acordă lui însuşi. Preferă să rămână la etichetări,
cu şi mai puţin în numele unor curente, fiind
aproape total dezinteresat de (re)conceptualizări.
Poezia, pe care aş vrea să o numesc aici indirectă
(la care istoricul literar nu ezită să se refere), aşadar
poezia prozatorilor, dramaturgilor ori a criticilor,
cu rare excepţii, ajunge repudiată.
Nu există superlativul absolut şi, dacă o pot
spune, unic, în literatura română a veacului trecut.
El este împărţit la doi. „Alături de Sadoveanu,
Arghezi este cel mai mare scriitor român al secolului
al douăzecilea. Incomparabil, a dat
naştere, în poezie, ca şi în proză şi publicistică,
unei nesfârşite descendenţe.” Istoricul
literar nu-i urmăreşte continuatorii.
Numeşte, iată, doi autori, în două genuri
literare. Între ei există o semnificativă,
chiar ciudată, diferenţă de evaluare.
Arghezi e „cel mai mare poet al veacului
său”. Ca E. Simion în Scriitori români de azi
– adverbul din titlu face tot mai improprie
abordarea – N. Manolescu nu precizează
decât epoca, nu şi spaţiul poeziei (european,
planetar?). Această evaluare, ca să fie critică,
ar trebui să fie făcută de câţiva critici de
prestigiu universal, întemeindu-se pe un
Arghezi care să fi făcut şcoală şi să fi modelat
poeţi ai lumii, ei înşişi de mare suprafaţă.
Unde ne (sau le) sunt arghezienii, în
afara literaturii române? N-au fost, puţin
probabil că vor fi.
Arghezi este şi el extrem de disponibil
în creaţia poetică. La noi, diversitatea nu
trece drept incongruenţă. Eclectismul acoperă
capacitatea de inventare a unui model.
Dacă spui despre un scriitor că e „total”, ai
descris şi valorizat, chipurile, convingător.
Eticheta rămâne criteriul. Despre Arghezi,
noul istoric afirmă că e un poet proteic şi –
cu un clişeu care reduce poeticul la muzical
– constată că el cântă pe toate coardele.
Situarea la zenitul poeziei universale
nu e susţinută. Ea ar trebui probabil crezută.
Traducerea nu intră în discuţia probei
valorii literaturii române, după utopia lui
G. Călinescu din prefaţa la compendiul
Istoriei sale. La Manolescu, în legătură cu
Arghezi, dacă nu apare numele geniu, apare
calificarea genial. Testament este „cea mai genială
artă poetică din întreaga noastră literatură”. Va
să zică, aici concepţia primează. Apoi, noul istoric
repetă ceea ce spusese dinainte, că Arghezi nu e
un poet religios, cu atât mai puţin unul mistic,
ataşat la numeroase dogme preponderent creştine.
„Nu e credinţă, nici tăgadă.” „Forţa poeziei lui
Arghezi nu ţine de puritatea spiritului, ci de cea
mai groasă materialitate.” Poezia nu e pură.
Câteva poeme sunt „similiepice”. Poetul, proiectat
ca fiind unul suprem al veacului recent apus, e
eterogen sau tot disponibil în volumele sale. „Abia
Flori de mucegai (1931) este un volum structurat
şi unitar…” Se vede constant „farsa parodică antireligioasă”.
Cultivând, cum ştim, paradoxul într-un
mod ortodox, G. Călinescu i-a perceput extremele:
suavitate ascunsă în trivial. N. Manolescu îl
înscrie în parodic şi ludic. Disponibilitatea argheziană
ajunge penalizată după 1931, când se instituie
ceea ce nu mai e numit declinul poetic.
Culegerile eteroclite (ca şi cele anterioare Florilor
de mucegai), cad în repetiţie tematică şi stilistică,
poetul uitând ceea ce învăţase. În legătură cu
volumele 1907 – peizaje, 1955, şi Cântare omului,
1956, apare termenul socialism (de la Vianu, care
le-a făcut onoarea excesivă a unui studiu într-o
carte) şi nu cuvintele potrivite realism socialist.

(IM)PERTINENŢE
MICHAEL SHAFIR
Un „desuet” (sau actualitatea lui Ronetti Roman)
– II –
Se ştie prea puţin despre originile
celui ce avea să devină cunoscut
mai ales prin drama Manasse
(1900). Potrivit unora, nu s-ar fi
născut în România, ajungînd aici de pe meleaguri
galiţiene. 1 Nu este nici măcar sigur de unde
derivă pseudonimul adoptat de cel născut (după
cît se pare) Aron Blumenfeld, şi care debutează
ca publicist în presa evreiască semnînd Moise
Roman, Romano şi R. Moran. Ovidiu Morar,
citîndu-l pe M. Schwartzfeld, inclină să atribuie
pseudonimul faptului că numele tatălui său ar
fi fost Valah, pe care viitorul eseist şi dramaturg
l-ar fi tradus ca „român”, de unde şi pseudonimul.
2 Un articol dintr-un volum publicat la New
York în 1986 precizează că Blumenfeld s-ar fi
născut la Oziran, în Galiţia de Est, în 1847 şi ar
fi emigrat în Principatele Unite în 1867, utilizînd
în acest scop actele de identitate ale unui
ţăran român decedat, pe nume Roman. 3 Pe de
altă parte, comunitatea evreiască din oraşul
Roman dă ca sigur numele aşezării unde
Ronetti-Roman s-ar fi stabilit cîndva drept
sursa pseudonimului, deşi nu indică data acestui
eveniment. 4
Ca şi în cazul altor aspiranţi la titlul de
scriitor dintre evreii din generaţia sa, reacţia
iniţială a lui Ronetti-Roman la refuzul de a fi
perceput ca scriitor român de către cei ce exprimă
atitudinea majorităţii etnice îl constituie
lamentarea. Astfel, perceput ca străin aspiraţiilor
poporului român, ca profitor de genul „lipitorii
satului” (Alecsandri) şi în consecinţă ca
nedemn de a face parte din ea, (pe bună dreptate)
azi-uitatul A. Steuerman-Rodion sună mai
degrabă ca un amorez respins de iubită decît ca
un contra-combatant socialist, ideologie cu care
se identifica politic: „Tu nu mă vrei, o ţară/ Eu,
totuşi sînt al tău/Tu poţi să-mi pui hotare/ Să
mă-npovări de rău”. 5 La fel va proceda la început
şi Ronetti-Roman. În poema „Radu” (1878),
soldatul care luptase pentru libertatea pamîntului
unde trăia se simte respins de acesta: „Măntrebi
de ce n-am ţară, o patrie măreaţă/ Să-i
ofer ca omagiu poeticul meu dar/ Orice poet
depune a gîndurilor ceaţă/ Cu jertfă obligată peal
patriei altar”. 6 Pe bună dreptate vede Morar
în Radu un alter-ego al autorului, „proscrisul
damnat sortit a rătăci pe meleaguri străine,
izgonit de ai săi”. 7 Ne aflăm exact în perioada
expulzărilor, deci situaţia descrisă este una la
limita frontierei dintre indentitatea presupusă
şi cea impusă. Oricînd soarta unui Gaster,
expulzat cu trei ani în urmă, se putea abate
asupra sa: „Proscris, gonit din ţara mea/ Plec în
străinătate/ Şi crima-mi e că te-am iubit,/ O,
sîntă libertate./ Cu foc în inimă-am lucrat/ La-a
ţării înălţare,/Şi ca răsplată mă gonesc/ Ai mei
în depărtare”. 8 Numai că Ronetti-Roman nu se
mulţumeşte cu lamentaţia. Dacă nu neapărat
pentru merite estetice, poemul va fi înregistrat
pentru nota de avertisment la adresa celor ce
ignoră disponibilitatea „pribegilor” de a-şi
aduce aportul la propăşirea patriei adoptive:
„Un vifor dacă-ar şterge ştergîndu-ne din fire,/
Şi tot se-află-n ţară ar mătura în zbor,/ Ce-ar
povesti chiar mîne de-a neamului pieire/ Ce-ar
fi putut să fie şi el nepieritor? // Ce faptă strălucită
sacrată nemurirei,/Ar merge-n omenire,
vestind ca sincer sol?/ Ce operă de geniu s-ar
oferi gîndirei/ Ca să ne plîngă soarta, căci am
lăsat un gol?// Nimic! Ne-am stinge ca steaua
făr de nume/Ce-n nopţile tăcute din ceruri cade
jos?/ Dar n-am lăsa ca dînsa măcar în astă lume/
O rază de lumină pe drumu-ntunecos.” 9 Mai
mult, după ce descoperă că V. A. Urechia (acelaşi
care va avea o contribuţie esenţială la refuzul
parlamentului de al încetăţeni pe Şăineanu,
şi la al cărui stabiliment educaţional fusese
angajat) era mînat de sentimente antisemite, îşi
dă demisia şi publică împotriva sa pamfletul
Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui
trîndav (1877). 10
Şi totuşi, Ronetti-Roman mai speră să convingă
prin contra-argumentare. În 1897, deci
două decenii după publicarea pamfletului împotriva
lui Urechia, eseul Două măsuri încearcă
să convingă că temerile majorităţii etnice
îndreptate în direcţia minorităţii din care face
parte sînt lipsite de raţionalitate. „Emiţătorul”
mesajului pare însă să-şi rateze „receptorul” de
la bun început. Argumentul este mai degrabă
unul menit să-l convingă pe fostul său coleg de
la redactia Timpului ieşean, Mihail Eminescu.
Or, Eminescu era mort din 1889. Între timp
însă, Vasile Conta publicase în 1879 Chestia
evreiască. Fără a dispare, antisemitismul de
natură religioasă sau economică (Haşdeu,
Eminescu), precum şi antisemitismul denumit
de George Voicu „literar”, 11 începea să facă loc
antisemitismului de natură rasială, pe care
eseul lui Ronetti-Roman pare să-l ignore. El
doreşte să convingă cititorul că evreul „real”
este cel al zilelor de „astăzi”, nu evreul „imaginar”
de care prevederile legale ce aduceau cu
sine expulzări urmăreau să se descotorosească.
Hermeneutica terminologiei folosite de autor nu
este, cred, întîmplătoare. El nu scrie despre
evrei, ci despre „ovrei”. 12 Merge pînă-ntr-acolo
încît încearcă să-şi asigure cititorul că „ovreiul
vechi”, cel „cu caftan, perciuni, smerit şi sfiicios”
dar mai ales „deosebit de celelalte fiinţe omeneşti
care îl înconjurau”, este „mort pe veci, şi
cu el a murit şi iudaismul”. Singurul liant care
mai uneşte evreii de pretutindeni este discriminarea:
„Nici legătura între ovrei nu mai este
aceeaşi; nu-i mai uneşte acelaşi ideal. Ci numai
aceeaşi nenorocire; îi uneşte ceea ce a unit şi va
uni întotdeauna pe toţi cei care sufăr din
acceaşi cauză. În ziua cînd acest lanţ va dispărea,
ovreii vor fi încetat de a fi.” Nici sionismul,
de care Ronetti-Roman este conştient, nu
schimbă această situaţie: „încercările cari se fac
acum, cu pornirea unei mişcări avînd Palestina
ca ideal sunt zadarnice”. 13 Nu poate avea succes
între evrei o mişcare din care „lipseşte credinţa”,
afirmă. 14 Nu este nicidecum singurul în
această poziţie faţă de sionism. Constantin
Dobrogeanu-Gherea, prea bine informat pentru
a putea fi suspectat de ignoranţă, nu ia nicicum
în considerare mişcarea sionistă ca soluţie viabilă
pentru problema evreiască din România,
fiind adeptul asimilaţionismului. 15 Şi aşa cum
remarcă Zigu Ornea, în De două mii de ani
Mihail Sebastian prezintă sionismul „numai ca
o ipostază posibilă a soluţionării dramei iudaice,
neinvestind însă încredere în ea”. 16
Cu alte cuvinte, Ronetti-Roman pare a se
face adeptul unui asimilaţionism condiţionat de
nimic altceva decît de disponibilitatea statului
român de a asimila. Este, oare, bine, întreabă
retoric autorul eseului, „pentru statul românesc,
ca Stat, de a mai respinge, de a-şi înstrăina
şi mai mult pe ovreii pe care îi are?”. Întrebarea,
dar şi întreaga modalitate de a expune problema,
îi va aduce muştruluiala lui Călinescu,
în ciuda faptului că Divinul califica „recapitularea
destinului ebraic” din Două măsuri drept
„vibrantă”. Îi impută lui Ronetti-Roman atît
„lipsa de tact” cît şi „priceperea exactă a problemei”:
El face Statului român o morală aspră.
Înlăturarea evreilor de la anumite drepturi e
„un neajuns pentru ţara românească”, România
nu înseamnă nimic în cultură şi în economie
(„Bulgaria a luat-o cu mult înainte”), rolul ei în
Orient este „exclusiv politic”. „Este bine pentru
Statul românesc ca Stat de a mai respinge, de
a-şi înstrăina şi mai mult pe ovreii pe care îi
are?” Ronetti Roman sublinia cuvintele pe care
îi are ca pe o realitate inexorabilă. A susţine
incapacitatea economică şi culturală a românilor
e o enormitate şi o imprudenţă, iar a pretinde
că un Stat e obligat să acorde drepturi unui
alogen, venit de curînd, o absurditate. […] Dar
se va crede că Ronetti Roman se gîndeşte la
evreii vechi, pămînteni, vrednici de a fi legaţi de
ţară prin drepturi şi obligaţii. Nicidecum.
Naţionalist pentru evrei, el exclude principiul
etnic pentru români şi cere ca graniţele să fie
deschise oricui, căci „orice om din orice neam,
primit ca frate şi muncind aici neîmpiedicat
măreşte avuţia ţării întregi”. România devenită
Alaskă! Aşa cugetă un om, cu toate acestea,
inteligent. Acest umanism imperativ, intolerant,
viţiază literatura multor evrei”. 17
(va urma)
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
27
1 Alina Popescu, „Începuturile istoriografiei
evreieşti ca disciplină ştiinţifică în România”, în
Studia Hebraica, nr. 2, 2002, p. 212.
2 Ovidiu Morar, Scriitori evrei din România,
p. 18.
3 Eva Merret Friedman, „Lessing’s Nathan
der Weise and Ronetti-Roman’s Manasse: A
Comparison”, în Lessing and the Enlightment, ed.
Alexej Ugrinsky (New York: Greenwood Press,
1986), p. 97.
4 Vezi Evelin Fonea, „Roman – patru secole
de convieţuire”, http://www.romanianjewish.org/
ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_03.html,
accesat 20 noiembrie 2008.
5 George Călinescu, Istoria literaturii române
de la origini până în prezent, reproducere după
ediţia princeps 1941 (Bucureşti: Ideea Europeană,
2005), p. 490, CD realizat de Piramid Solutions.
6 Citat în Călinescu, Istoria literaturii, p. 489.
7 Ovidiu Morar, Scriitori evrei din România,
p. 19.
8 Ronetti-Roman, „Radu” în Manasse şi alte
scrieri (Bucureşti: Hasefer, 1996), p. 17, apud
Morar, Scriitori evrei din România, p. 19.
9 Ibid., p. 20.
10 Z. Ornea, „Manasse de Ronetti-Roman”, în
Portrete (Bucureşti: Editura Minerva, 1999), pp.
69-70.
11 Voicu, „Antisemitismul literar românesc:
Ipostaze istorico-ideologice”, în E-Leonardo, nr. 6,
2005, http://www.eleonardo.tk/, accesat 21 noiembrie
2008. Autorul defineşte antisemitismul literar
drept „acele tentative de respingere sau de
depreciere a evreilor din domeniul literaturii
române pe considerente – aparent – strict literare:
necunoaşterea în adîncime a limbii, inaderenţa la
realităţile etno-culturale şi istorice româneşti,
alterarea specificului literar românesc („iudaizarea”
literaturii române), propensiunea genetică
înspre imoralitate (pornografie), etc”. Voicu adaugă:
„Antisemitismul literar înseamnă deci în principal
a considera pe evrei neaveniţi pe scena literară,
sub pretextul că producţiile lor literare sînt
condamnate nu numai la inferioritate estetică şi
la non-reprezentativitate, dar şi pentru că ele sînt
susceptibile de a exercita o influenţă dăunătoare
atît asupra literaturii naţionale cît şi asupra identităţii
morale româneşti. În forma sa paroxistică,
antisemitismul literar înseamnă retragerea pe
faţă, brutală a dreptului evreilor de a deveni scriitori
sau de a face parte din literatura română”
(sbl. mea). Am subliniat pasajul pentru a scoate în
evidenţă că această formă de antisemitism se
poate prea-bine combina cu antisemitismul de
natură rasială, şi o va face, mai ales în scrierile lui
A. C. Cuza, unul din principalii (împreună cu
Nicolae Iorga) fondatori teoretici ai antisemitismului
cultural, cum reiese din însuşi articolul
citat. Nu sînt însă deloc sigur că începuturile acestei
modaltăţi de abordare nu datează dinainte de
zorii secolului XX, cum ar reieşi din articol. Altfel,
ce ar explica fervoarea (cum arată chiar Voicu)
îmbrăţişării de către Iorga, Cuza, etc. a scrierilor
politice ale lui Mihail Eminescuţ
12 Vezi Călinescu, Istoria literaturii, p. 488 şi
Morar, Scriitori evrei din România, p. 23.
13 Apud Ornea, „Manasse de Ronetti-
Roman”, p. 70.
14 Apud Morar, Scriitori evrei din România,
loc.cit.
15 Michael Shafir, „Constantin Dobrogeanu-
Gherea: Wrong Time, Wrong Face, Wrong Place”,
în Studia Universitatis Babeş Bolyai Studia
Europea LII. nr. 2, 2007, p. 37.
16 Ornea, „Manasse de Ronetti-Roman”,
loc.cit.
17 Călinescu, Istoria literaturii, loc.cit. Sbl.
autorului.
SEPTEMBRIE 2009

Adriana Teodorescu
Oblomov. Postmodern, de mântuit
28
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ANUL XX Nr. 9 (690)
Oblomov lăsat moştenire, purtat prin
veacuri pe canale genetice, împrejmuite
cultural de oglinzi care au
puterea să reflecte ceea ce vine prin
sânge fără să fie numai al său. Oblomovismul cu
cristalizări literare intrând în fiinţă, rănind şi dormind
apoi somn ontologic impur, cu tresăriri străine
în care Oblomov e conţinut şi simte ca un obiect prezis
din viaţa sa trecută.
Unul dintre locurile unde îl găsim pe Oblomov
e şi romanul scriitorului belgian Jean-Philippe
Toussaint. Aici, oblomovismul, perfect recognoscibil,
se adecvează discursului postmodern aderând la
structura sa fragmentară, parţializantă şi lucrul nu
trebuie să surprindă, oblomovismul în sine e moale,
docil în paralelismul său mundan. În plus însă, el se
prelinge nu atât dincolo de sfârşitul cărţii (transcenderea
poveştii constituindu-i imanenţa) cât în acele
alternative ficţionale care străbat textul postmodern,
în variantele, la rândul lor paralele celei oficiale,
adică celei mai vizibile. O anumită insuficienţă a
discursului postmodern e în esenţă neasumare a
purei determinări, a rigidizării interpretative.
Astfel, oblomovismul lui Toussaint se contaminează
de spiritul veacului, dar cunoaşte un impuls de a se
debarasa de acesta ajutat de o alternativă posibilă
(pe care nu o va realiza decât cu sprijinul cititorului),
într-o întoarcere la origini. Acele origini ale poveştiimatcă
în care un personaj s-a topit şi s-a botezat pe
sine în coordonată a fiinţei. Origini care sunt transformatoare
şi de moarte conţinătoare.
Povestea lui Toussaint e simplă. Un tânăr de
nici 30 de ani decide să îşi petreacă cea mai mare
parte a timpului întins în cadă, eventual cufundat în
apa fierbinte. Prietena sa, Edmondsson cunoaşte la
început mirarea, îi anunţă părinţii asupra noului stil
de viaţă al fiului, apoi sfârşeşte prin a fi nu doar
resemnată, ci şi total înţelegătoare cu acesta (ca
buna Agafia cu Oblomov). Discuţiile,
precum şi amorul lor, pot continua
aproape în acelaşi ritm. Deşi
rupt de lume, tânărul intelectual,
fost cercetător rămâne un bun
ascultător, cu un cert efort însă,
îmbătrânit oarecum în orizontalitatea-i
preponderentă, făcând concesii
întocmai ca un adult unui
copil. Dacă pe Oblomov tipul său
aparte de locuire a lumii îl hărăzea
patului şi aşternuturilor uscate,
calde, avataruri ale pământului,
personajul lui Toussaint îşi situează
retragerea în potenţializare sub
semnul apei. Care udă timpul
(scoaterea ceasului la intrarea în
cadă), dar nu udă cărţile (acest nou
Oblomov citeşte nesilit de nimeni).
Vertebră de bază a postmodernităţii,
transparenţa, expunerea se
inserează fundamental şi în compoziţia
tânărului Oblomov. El nu
are nevoie ca Oblomov de un halat
special menit imersării facile în
spaţiul autenticităţii fiinţei, apa
este în sine un element al instabilităţii
şi totodată, aderentă oricum
la piele, insensibilă straturilor
suprapuse ei, hainelor. În schimb,
ieşirea din apă îi accentuează sentimentul
inadecvării, îl infantilizează
acut ca o nouă naştere şi de
aceea îi cere lui Edmondsson hainele
ei, mai ales un pulover strâmt
pe care îl forţează. Socializarea se
limpezeşte de metalele grele ale
panicii pur oblomoviene, devenind
simplu inconvenient posibil de surmontat.
În raport cu Oblomov, personajul
oblomovian, mai puţin
încrâncenat în esenţa sa, supus
efectelor diluării postmoderne cu
ajutorul acizilor ludici, trece mai
uşor peste ceea ce nu îi este natură,
corcindu-se pentru scurte intervale
cu diferenţa lui. Acceptă prezenţa
muncitorilor polonezi în apartamentul
său şi chiar vizita unor prieteni ai lui
Edmondsson, e drept, fără reverenţe în faţa cutumelor
sociale. Somnul oblomovian marcat de apă are
drept corespondent vizualizarea lumii prin aceeaşi
lentilă acvatică. Mi-am apropiat faţa de fereastră şi,
cu ochii lipiţi de geam, am avut dintr-o dată impresia
că toţi oamenii aceia se află într-un acvariu.
Poate că le era teamă? Acvariul, încet, se umplea
(p.30). Lumea depusă în orizontalităţi acvatice e în
plus încărcată de muţenie, cuvintele lumii sunt scurte
sclipiri acustice pe fondul mut acvatic. Judecaţi în
afara limbajului, oamenii riscă înrudiri alunecoase
prin ochii acestui Oblomov ud, cu peştii (În lipsa
sunetului, imaginea e neputincioasă să exprime fiinţa
umană. Dacă ultimele clipe din viaţa celor 90 de
milioane de oameni care au murit de când există
pământul ar fi putut fi filmate şi proiectate fără
întrerupere într-o sală de cinema, spectacolul, după
părerea mea, ar fi plictisit publicul destul de repede
(p. 62)). Astfel, întoarcerea în cadă după micile escapade
prin casă este acceptare a morţii, incompletă
sinucidere. Lucru prezent şi la adevăratul Oblomov,
care-şi găsea fericirea în eliberarea impulsurilor sale
thanatice direct sau prin excesivizarea vitalităţii
supusă astfel unui consum accelerat (spre exemplu
mesele conştient inadmisibil copioase). Oblomovul
nostru, mai tânăr şi individualist conform epocii, cu
o parte îşi cheamă moartea, iar cu alta o foloseşte
narcisist, contemplând-o şi exhibând-o. Dovoada,
chiar acest pseudo-jurnal care e cartea. Oblomov nu
mai este povestit, ci vrea să fie el cel care se povesteşte.
Romanul e alcătuit din părţi mici, numerotate
(de la 1 la 50), aerat căci nu conţine o lume, ci o viziune,
de esenţă oblomoviană, asupra acesteia.
O invitaţie de la Ambasada Austriei, după
toate aparenţele ratându-şi destinaţia corectă, îl face
pe personajul nostru să iasă din baie. Şi mai mult, să
părăsească Parisul, să locuiască în hoteluri în care
baia este un lux, fericita linie a somnului acvatic
devine retractilă, se împarte altora. Aici, în afară, în
acea străinătate în care strămoşul său, Oblomov, nu
a putut ajunge, lucrurile se umplu de o înstrăinare
camusiană, care nu va cunoaşte însă ultimele ei consecinţe,
căci oraşul-casa-baia îl cer şi-l redobândesc.
O relaţie de prietenie, frânturi, viaţa sa care curge ca
un sânge mult prea fluid, necoagulându-se nici cât
necesar, acţionând neidentitar, rece, destructurator
al sinelui deja centrifugal. Plictisul, abundent, contribuie
la inactivarea personajului în mediul social
în care intră (casa doctorului, spitalul), dar lenea
produsă e in-confortabilă, o lene-dor, nicidecât cea
firească, a unui oblomovism împlinit în mediul său.
Întâlnim aici oblomovismul aşezat pe un pat al lui
Procust, aşa cum la Goncearov se întâmpla când
Oblomov obosea făcându-i pe plac Olgăi, plictisit în
plin simulacru al vieţii active. Venirea lui
Edmondsson constituie motiv de bucurie, dar îi oferă
şi prilejul de a-şi da şi rata examenul ca om al lumii
împlinite în orizontalitatea largă care e spaţiul.
Jucându-se cu săgeţi şi ţintă miniaturale, o loveşte
în ciuda insistenţelor ei de a se opri. Ambulanţă,
rană adâncă, apoi plecarea înapoi în Paris fără o despărţire
efectivă. Gestul acestui Oblomov are mult
din determinarea stranie, supra sau sub individuală
a lui Meursault, e testare a fiinţei celuilalt, poate
curiozitate cu privire la moartea din altul. Şi fiindcă
vorbim de moarte, trebuie spus că, dacă la
Goncearov familiaritatea cu moartea venea pe filiera
tradiţiei personale (moşia Oblomovka, mama care îi
cultivase pofta de somn şi nemişcare), la Toussaint
personajul-narator găseşte fascinaţia morţii în artă.
Ceea ce-mi plac în pictura lui Mondrian e imobilitatea.(...)
Imobilitatea nu e absenţa mişcării, ci absenţa
oricărei perspective de mişcare, imobilitatea e moarte.
Pictura, în general, nu e niciodată imobilă. (...)
Fiecare piesă, concentrare nemişcată, e o mişcare
concentrată. La Mondrian, imobilitatea
e imobilă (pp. 96-97). Postmodern,
Oblomov se poziţionează într-o intertextualitate
culturală, se complică
artificializa(n)t, dar se explică în plină
manifestare a fiinţei. Şi scrisoarea
(invitaţia austriacă) care îi bulversează
viaţa este, cu toată falsitatea ei,
funcţională, la fel de funcţională precum
scrisoarea adevărată pe care
Oblomov o primeşte de la vechilul
moşiei sale. Mai întâi, scrisoarea îl
pune în mişcare, îi curmă imobilitatea
acvatică în care se adăpostise tânjind
mereu la mai mult. Apoi, revenit în
Paris, iertat de iubita sa şi recufundat
în cadă, aceeaşi scrisoare, de fapt o
replică a sa întru insistenţă, îi deschide
drumul... nu către imobilitate, ci
către putinţa sa interpretativă, căci
ea, imobilitatea, nu e, după cum am
văzut, a lumii nude, ci aparţine lumiicultură,
lume asumată de discursul
postmodern. Sfârşitul romanului reia
fraze din debutul său, cu apariţia scrisorii,
micro-critica stării actuale (a
retragerii din lume) şi în ziua următoare
am ieşit din baie. Mântuirea
Oblomovului postmodern e în mintea
cititorului. Fie îl face să asculte de
acest nou imbold spre mişcare, fie, suspicios,
preia rezultatul deja cunoscut
al strămoşului său, căruia ieşirea din
pat şi somn i-au fost în final doar reîntoarcere,
sau chiar mica escapadă a
noului Oblomov doveditoare a neputinţei
acestuia de a gestiona mobilitatea.
Toussaint, Jean-Philippe – Baia,
urmat de Ziua în care l-am întâlnit pe
Jérôme Lindon, traducere de Mariana
Neţ, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2009

CARTEA
STRĂINĂ
Rodica Grigore
Rodica Grigore
JOCURILE SPIRITULUI
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Adevenit de suficient de mult timp un
(consacrat) loc comun afirmaţia conform
căreia, în Jocul cu mărgele de sticlă,
Hermenn Hesse a construit nu
modelul perfect al unei societăţi întemeiate pe cultură,
iar nu pe violenţă, ci mai cu seamă imaginea
covârşitoare a înţeleptului capabil să înţeleagă că,
oricât de perfectă ar putea să pară a fi vreo provincie
pedagogică, viaţa, în ceea ce are ea mai bun, înseamnă,
totuşi, mai mult decât joc steril, fie el şi cu mărgele
de sticlă, într-o liniştită Castalie. Citarea numelui
lui Hesse în majoritatea situaţiilor în care, în cercurile
intelectuale, se vorbeşte despre progresul prin
cultură şi prin permanentul recurs la meditaţie a
devenit, aşadar, un soi de deprindere, nu întotdeauna
dublată de cunoaşterea reală – şi mai rară fiind
cunoaşterea până la capăt! – a semnificaţiilor profunde
ale celebrului său roman, Jocul cu mărgele de
sticlă (1943). S-a spus adesea că Premiul Nobel pentru
Literatură, câştigat de Hesse în anul 1946 s-a
datorat, în mare măsură, tocmai acestui roman, scris
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar descriind
o lume paşnică, în care confruntările armate
sunt doar o foarte îndepărată amintire. Fără îndoială,
mesajul a fost extrem de apreciat într-o Europă
secătuită de lungii ani ai conflagraţiei mondiale, nu
puţini fiind cititorii care, în contextul epocii respective,
când pacea începuse să pară un deziderat îndepărtat
şi parcă de neatins, au fost tentaţi să privească
această carte drept un veritabil exemplu de literatură
science-fiction... Cu toate acestea, la o lectură
atentă, se observă că Jocul cu mărgele de sticlă nu
este nicidecum aşa ceva, dar nici un exerciţiu de
creare a unui spaţiu utopic, câtă vreme Castalia lui
Hesse nu este nici pe departe Insula Utopia a lui
Thomas Morus şi cu atât mai puţin vreo utopie arbitrară.
Acţiunea nu este definită foarte clar din punct
de vedere temporal, dar Hesse sugerează că naratorul
principal trăieşte în secolul al XXV-lea şi scrie
despre faptele unui înaintaş ilustru al său, despre
care începuseră deja să circule legende. Se întâmplă
astfel deoarece unul din ţelurile lui Hesse în acest
roman este să prezinte modelul unei societăţi care
nu poate fi caracterizată drept anti-istorică, ci postistorică.
De aceea, Jocul cu mărgele de sticlă nu
include, în paginile sale, acele elemente de care fac
uz, în general, cărţile a căror acţiune e plasată în viitor.
Ni se spune că există telefoane, aparate de radio,
trenuri şi automobile, dar datele tehnice se rezumă
cam la aceste detalii, suficiente din punctul de vedere
al autorului pentru a caracteriza lumea Castaliei.
O lume din care războaiele au dispărut de mult, dar
e de domeniul amintirii şi „Epoca foiletonistică”,
adică aceea a literaturii comerciale şi facile, menite
doar să amuze publicul cititor şi (iar aici e de găsit
unul din exemplele de ironie subtilă ce caracterizează
opera lui Hesse) deopotrivă epoca pe care, se sugerează
la tot pasul, trecutul se obişnuise s-o numească
„modernitate”... Ca şi în alte romane ale lui
Hermann Hesse, de la Siddharta la Lupul de stepă
sau Demian, Jocul cu mărgele de sticlă este, dincolo
de aceste amănunte, povestea vieţii, a iniţierii şi apoi
a morţii lui Joseph Knecht, cel care, dând dovadă
încă de foarte tânăr de mari abilităţi intelectuale, va
ajunge, în scurtă vreme, „Magister Ludi”, maestru şi
coordonator al jocului cu mărgele de sticlă, activitatea
intelectuală supremă din Castalia, provincia
pedagogică – nefiind niciodată clar până la capăt
dacă termenul indică o caracterizare geografică sau
exclusiv administrativă – unde ocupaţiile intelectuale
deţin rolul suprem. Jocul reprezintă, practic, tocmai
acest lucru, o schimbare fundamentală de paradigmă,
căci mărgelele de sticlă sunt menite să simbolizeze
ideile – toate ideile – dar, la fel de bine, diferite
modele de arhitectură, configuraţia versurilor
dintr-un poem sau o linie muzicală oricât de complicată.
Desigur, după un timp, mărgelele de sticlă nici
măcar n-au mai fost necesare în tot mai elaboratele
jocuri ale Castaliei, iar jocul însuşi a evoluat, transformându-se
în adevărate competiţii, de mare
amploare, urmărite de toţi locuitorii acestei atât de
aparte lumi. Dar, în ciuda acestei perfecţiuni a
Castaliei, Joseph Knecht, cel care, la un moment dat,
apără valorile acestei lumi în faţa camarazilor săi,
ajungând la disensiuni majore cu fostul său coleg,
Plinio Designori, va înţelege că jocul cu mărgele de
sticlă nu mai este suficient, nici chiar el neputând să
apere la nesfârşit o lume autosuficientă, care începea
să refuze cu tot mai multă obstinaţie să-şi depăşească
graniţele autoimpuse. De aceea, chiar dacă
acest lucru pare oarecum greu de înţeles, Knecht
alege să părăsească provincia pedagogică şi să demisioneze
din toate funcţiile deţinute, devenind profesorul
particular al fiului lui Designori, căruia, prin
moartea sa neaşteptată, îi va deschide perspectiva
unui altfel de drum în viaţă, făcându-l să mediteze
pentru prima dată asupra problemelor cu adevărat
importante ale existenţei.
Depăşind linia generală a subiectului, romanul
lui Hermann Hesse se dovedeşte a fi nu doar istoria
unei iniţieri a protagonistului – de altfel, numele lui
Joseph, Knecht, însemană „servitor”, „supus” – care,
ca şi Siddharta sau Narcis, reuşeşte să depăşească
normele culturale consacrate, ci şi un strălucit exemplu
de ficţiune speculativă, aplicând perfect accente
bine dozate de umanitate modelului istoric teoretizat
de Oswald Spengler în Declinul Occidentului, rezultatul
fiind un text care prezintă latura speculativă a
viitorului într-o manieră deopotrivă surprinzătoare
şi plauzibilă. În plus, scriitura lui Hesse dă şi o interpretare
jungiană anumitor aspecte ale misticismului
indian sau chinez, tocmai de aceea finalul cărţii
cuprinde câteva biografii – scrise, se spune, de elevi,
pentru ca, în acest fel, să-şi cultive imaginaţia istorică
– ale unor oameni de seamă din trecut, nimic
altceva, la o lectură atentă, decât reluări, din diferite
perspective, ale istoriei personale a lui Knecht
însuşi, deşi cadrul general este plasat în India, în
lumea şamanilor ori în deşert. Multe dintre aceste
aspecte sunt sugerate încă din episodul anilor petrecuţi
de Knecht într-o mănăstire benedictină, alături
de Părintele Jacobus, unul dintre iniţiatorii săi în
ale cunoaşterii – şi despre care unii critici n-au ezitat
chiar să afirme că l-ar reprezenta, simbolic, pe
marele istoric elveţian Jacob Burkhardt.
Jocul cu mărgele de sticlă ca atare nu este
niciodată descris în detaliu de Hesse, prin acest amănunt
autorul reuşind să facă această activitate cu
atât mai convingătoare din punctul de vedere al semnificaţiilor.
În mare, el constă în identificarea şi
extinderea omologiilor formale şi de conţinut la nivelul
tuturor activităţilor umane, dar şi la acela al istoriei
culturii, căci, în conformitate cu principiile jocurilor
din Castalia, notele muzicale puteau fi chiar ele
aranjate într-un asemenea mod, încât să corespundă
elementelor din sistemul periodic. Desigur, este evident
de acum că Hesse se raportează la ideile lui
d’Aquino, cel care încercase să definească ceea ce el
numea „elemente inteligibile”, sau la cele ale lui
Leibniz, cel care, pe urmele primului, tindea spre
idealul de a crea un „limbaj numeric” capabil să
exprime şi chiar să genereze numerele şi ideile,
romanul de faţă sugerând, practic, că un asemenea
îndrăzneţ proiect poate avea sorţi de izbândă. Jocul
devine, astfel, un complicat şi rafinat mecanism de
aluzii ştiinţifice, filosofice şi literare, pe care cititorii
romanului lui Hesse trebuie să le descifreze cu atenţie
şi, mai ales, cu răbdare, fiind, la un anumit nivel
al interpretării, un veritabil act de veneraţie dedicat
creativităţii veacurilor anterioare. De aici, desigur, şi
componenta ce trimite, permanent, spre meditaţie şi
subliniază la tot pasul rolul acesteia, şi tot de aici şi
evidentele trimiteri la filosofia chineză, dar şi la
complicatele tehnici ale manualelor de divinaţie din
lumea Asiei. E ca şi cum, în epoca de glorie a
Castaliei, Occidentul, în ce are el mai bun, ar fi devenit
o societate „tradiţională”, în sensul pe care îl dau
termenului studiile lui René Guenon, de exemplu. Şi,
deşi nu spune niciodată acest lucru, Hesse pare a fi
încercat să traseze o posibilă traiectorie salvatoare
pentru lumea vestică, un soi de soluţie pe care el o
considera a fi la fel de necesară ca şi transformările
prin care a trecut China, la sfârşitul Dinastiei Song,
prin adoptarea neoconfucianismului. De aceea, în
Castalia, viaţa intelectuală pare a fi devenit semimonastică,
iar artele liberale au început şi ele să aspire
la rigurozitatea ştiinţei, de aici şi necesitatea jocului
cu mărgele de sticlă. Fără îndoială, societatea descrisă
de Hesse ca populând lumea din jurul lui Joseph
Knecht nu este una teocratică, dar nu poate fi numită
nici „seculară” în sensul modern al termenului,
câtă vreme ierarhia din Castalia este întruchiparea
consensului prin care se definesc chiar şi societăţile
cele mai stricte. Mai mult decât atât, deşi istoria
pare a se fi sfârşit, timpul nu s-a oprit nicidecum în
provincia pedagogică imaginată de Hesse, de aici şi
sensul profund al avertismentului adresat de Knecht
superiorilor Castaliei cu privire la lumea exterioară
care, o dată în plus, pare a fi pe punctul de a-şi
schimba centrul de greutate şi sferele de influenţă.
Şi tot de aici necesitatea de depăşire, de către reprezentanţii
Castaliei, a stării meditative şi nevoia de
implicare a lor în viaţa activă de dincolo de graniţele
paşnicei provincii pedagogice care, în acest nou
contex, devine tot mai mult un lux mult prea costisitor,
dacă spiritul său profund şi realizările sale nu
pot fi transmise şi oamenilor ce trăiesc în lumea
obişnuită, oricât de „foiletonistică” ar fi ea... Plecarea
lui Knecht nu înseamnă, în acest sens, nicidecum o
abdicare de la valorile în care crezuse toată viaţa, ci
dimpotrivă, cea mai profundă înţelegere a lor, precum
şi dorinţa de a le pune în practică în folosul
semenilor săi, oamenii. Astfel că nu simplul joc cu
mărgele de sticlă este marele adevăr al lumii, ci doar
calea ce poate duce spre descoperirea marilor adevăruri
ale adevăratei existenţe, Knecht devenind, în
final, un demn urmaş al lui Faust al lui Goethe,
decis, ca şi acela, să se bucure de clipă alături de cei
asemenea lui. Romanul în sine devine, deci, o istorie
a trezirilor succesive ale lui Joseph Knecht, dar şi o
expresie a contrariilor care, în cele din urmă, se pot
reuni, aşa cum se întâmpla şi în Narcis şi Gură de
Aur sau în Siddharta, celelalte mari cărţi ale lui
Hemenn Hesse. Semn al marii lecţii goetheene, că
niciodată adevăratele contrarii nu sunt ireconciliabile,
ci se dovedesc a fi complementare, asemenea lui
Faust şi lui Mefisto. Numai că acum sinteza este
desăvârşită, câtă vreme contrariile sunt întruchipate
de un singur protagonist, Joseph Knecht,
Magister Ludi, dovadă a raportării lui Hermann
Hesse la modelul lui Diogene Laertius, cel care afirma,
se ştie, că „tot ceea ce se întâmplă are loc drept
consecinţă a unui lucru contrariu.”
Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticla.
Traducere de Ion Roman, Bucureşti,
Editura RAO, 2008
SEPTEMBRIE 2009
29

30
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
CORESPONDENŢĂ DIN SUA
VALERY OIŞTEANU
Avangarda română din diaspora
sub norul amneziei
Totul a pornit de la artiştii şi scriitorii
din România, uniţi într-o
mişcare cosmopolită, anti-establishment,
împotriva războiului,
împotriva inumanităţii. „Jos Arta căci s-a prostituat!”
– urlau proto-dadaiştii bucureşteni. Să
faci parte din avangardă, după Larousse,
înseamnă să fii „înaintea epocii, prin curaj”. E
adevărat, dar se cere şi talent. La începutul
secolului XX avangarda literară românească
cunoştea bine opera lui Rimbaud, Jarry şi
Appolinaire. Traducerile din aceştia au generat
o reacţie în lanţ, o „combustie spontană”, un valvârtej.
Manifestul lui Marinetti a fost publicat
la Paris şi Craiova în aceeaşi zi, la 20 februarie
1909 (anul acesta sărbătorim centenarul futurismului).
În 1912 a văzut lumina zilei prima
revistă de avangardă, Simbol, publicată de
Tristan Tzara, Marcel Iancu şi Ion Vinea.
Curând revista publică scrierile lui Urmuz,
unul dintre precursorii suprarealismului. Prin
1915 microbul se extinde până la Zürich, unde
Iancu il prezinta pe Tristan Tzara lui Arp,
Richter şi Ball.
La Cabaretul Voltaire din Zürich insurecţia
Dada a debutat exploziv în 1916, odată cu
inventarea unui nou stil de performanţă scenică
numit simultaneism, în cadrul căruia actori
mascaţi se produceau simultan în dansuri şi
scheciuri. La 30 martie Huelsenbeck, Tzara şi
Iancu au interpretat primul poem „simultaneist”
– „Amiralul caută casă de închiriat”
(L’Amiral cherche une maison à louer). Odată cu
manifestele dada, prinde mişcare „circul dada”
– după expresia lui Richard Huelsenbeck: „din
evenimentele cotidiene care mă înconjoară
(marele oraş, circul Dada, ciocniri, scrâşnete,
fluieratul aburilor, faţadele caselor, miros de
viţel fript) obţin un impuls care mă îmboldeşte
la acţiune directă » .
Către 1919 diaspora dada se muta la Paris,
unde gaşca se asociază cu Brâncuşi şi cercul lui
de prieteni. Anii 20 aduc un nou influx de talent
la Paris, inclusiv pe Sernet, Voronca şi
Fundoianu/Fondane. În 1924 Brauner şi
Voronca inventează picto-poezia, poeme vizuale
care proclamă revoluţia artistică a spiritului.
Un an mai târziu Fondane lansează cine-poeme,
viniete simboliste non-narative.
În 1928 Brancuşi câştigă procesul împotriva
Serviciului Vamal al SUA, stabilind reguli
noi de definire a artei moderne. Urmează noi
invenţii în literatură, arte plastice, film, teatru
şi filosofie, generate de poeţii şi scriitorii români
de avangardă. Către sfârşitul lui 1929 Tristan
Tzara şi grupul lui de exilaţi se alătură suprarealiştilor
francezi.
În anii 30 soseşte la Paris din Bucureşti o
nouă generaţie din „tagma literară” română.
Poeţii bilingvi, cum ar fi Luca, Naum, Trost şi
Păun, care publicaseră în România manifestele
„Dialectica dialecticii” şi „Critica mizeriei” colaborează
cu scriitorii şi poeţii francezi — Breton,
Eluard, Jacob şi Desnos – la creaţia
Minotaurului, un magazin literar al mişcării
surrealiste, care, din păcate, n-a apărut.
„Logica se spânzură cu un fular de
mătase” – scrie Vinea; modernismul nu este o
adaptare a vreunei mişcări străine ci o manifestare
integrală a spiritului european.” „Poezia nu
va avea contact decât cu vulcanii şi mareele”.
În sfertul de veac dintre 1922 şi 1947 se
observă apiriţia unor tehnici inventive, cum ar
fi reportaj social-politic în limbaj poetic, poezie
canalizată prin medium, înregistrarea visurilor,
ANUL XX Nr. 9 (690)
amintirile isteriei şi dragostei nebune, „cubomania”,
stil de colaj verbal şi vizual; prezentarea
obiectivă a obiectului (magie neagră exercitată
de obiect asupra proprietarului); „supraautomatism”
(notarea automată a subconştientului) şi
„onirizarea” (transcrierea voluptoasă a visurilor).
„Această Cabală poetică este limbajul
păsărilor şi a retardaţilor mintali” – spunea
Luca.
În România politica naţionalistă era ostilă
scriitorilor de avangardă, în cea mai mare parte
evrei, de stânga sau exponenţi ai aşa-numitei
„arte degenerate”. Înafara ţării însă aceşti scriitori
au prosperat şi i-au antrenat pe artiştii
locali într-un vârtej de noi mişcări de avangardă.
Ionesco a inventat teatrul absurdului;
Isidore Isou a lansat lettrismul, care s-a metamorfozat
mai târziu în „internaţionala situaţionistă”
(Guy Debor). Cioran şi Lupashko au
contribuit cu scrieri filosofice la existenţialismul
francez.
Exodul. România a devenit o pepinieră de
avangardişti tineri care urmau să fie exportaţi
în toată lumea. Victor Brauner, Gherasim Luca,
Jacques Herold şi, mai târziu, Jules Perahim
s-au dus toţi la Paris; Stefan Baciu şi Mira
Simian au ajuns în Hawaii, SUA; Grigore
Cugler în Peru, Arthur Segal la Londra; Paul
Celan a supravieţuit Holocaustul şi a trăit la
Berlin şi Paris; Dolfi Trost a emigrat la Chicago;
Marcel Iancu, Paul Păun, Sesto Pals s-au mutat
în Israel. Lucian Boz, salvat din lagărul de
internare Drancy (creat de guvernul Vichy) a
plecat în Australia.
Cel de al doilea razboi mondial şi
Holocaustul au dat o lovitură grea avangardei
din diaspora. Fondane a fost gazat la
Auschwitz; Voronca, traumatizat de Holocaust,
s-a sinucis; Celan şi Luca s-au sinucis şi ei mai
târziu (unul în urma hărţuirii literare, celălalt
scos din casă). Supravieţuitorii şi-au continuat
activitatea în ciuda unui duşman nou: comunismul
postbelic care după 1947 a încercat să
sugrume orice efort al avangardei. Mulţumită
lui TristanTzara, până la ultima lui suflare în
1963 poezia de avangardă a rămas o majoră
activitate seculară a spiritului. „Râsul: bunătatea
oamenilor. Cautaţi leac, înţelepciune în cântece...”
– scria. „Lumea s-a smintit, dar poetul
îşi bate joc de sminteală, un gest cu adevărat
zdravăn la minte.”
Moştenirea şi contribuţia avangardei
româneşti la dada, suprarealism şi neo-suprarealism
sunt azi evidente, în mijlocul unui
interes reînnoit pentru scrierile şi arta acestor
pionieri ai creaţiei. Voi încerca să menţionez
unele cărţi, oricât de mărunte şi grafic inadecvate,
apărute în peisajul editorial din România
în ultimele două decenii, amintind şi problemele
dincolo de controlul editurilor.
În 2003 o editură independentă,
Bucharest-Compania, publică monografia lui
François Buot, Tristan Tzara: „Omul care pus la
cale revoluţia dada”, tradusă din franceză de
Alexandru şi Magdalena Boiangiu. „DADA,
revolta artei ” de Marc Dachy (un istoric de artă
francez) a apărut în 2006 în româneşte la
Universul – în colaborare cu Centrul Pompidou
(după ce a fost tradusă în engleză şi publicată
de editura Abrams, New York).
În ultimii 10 ani nu mai puţin de cincsprezece
cărţi de Benjamine Fondane au fost
publicate pentru prima oară în Franţa, dar nu
şi în Romania; după cum se pare, din cauza
unor probleme cu deţinătorii drepturilor de
autor la operele majore ale acestui poet, prozator,
cineast şi filosof multidimensional. La
Moineşti (locul de baştină al lui Tristan Tzara)
Vasile Robciuc a tradus din franceză şi a publicat
pentru prima oară o mică ediţie a „Operei
dramatice” a lui Tzara în Les Cahiers Tristan
Tzara (o publicaţie a muzeului Tristan Tzara,
Moineşti, România, 2007).
„Vampirul pasiv” al lui Gherasim Luca a
fost recent tradus în engleză de Krzysztof
Fijalkowskii şi publicat la Praga (Twisted
Spoon, Prague, 2009), dar din păcate, nu şi în
noua Românie. În 1945, când cartea a fost
publicată în franceză (Les Editions de l’Oubli,
Bucharest), Luca a fost proclamat de Gilles
Deleuze drept „un poet mare printre cei mari”,
iar Fijalkowskii numeşte această carte „fragment
lipsă în istoria suprarealismului
internaţional”. Cu toate acestea, amândoi
rămân necunoscuţi în România. Chiar acum, în
cursul Centenarului Eugene Ionesco (2009), piesele
şi nuvelele acestuia sunt sabotate de fiica
lui, care deţine toate drepturile de autor şi care,
în cuvintele ei, îşi consideră tatăl drept „scriitor
exclusiv de limbă franceză”. Refuză să aibă
orice contact cu editurile din România, după ce
câteva cărţi şi scrisori particulare ale lui
Ionesco către Vianu şi Comărnescu au fost
publicate fără permisiunea ei.
Printre sursele secundare, „Clownul în
Agora”, traducerea Roxanei Sorescu a unei culegeri
de eseuri despre Ionesco de răposatul
William Kluback şi Michael Finkenthal, a
apărut la Bucureşti în Universalia Press, 1998,
şi desigur menţionăm cartea lui Marie-France
Ionesco tradusă din franceză, „Portretul scriitorului
în secol: Eugen Ionesco 1909-2004,
Humanitas, Bucureşti, 2004.
Câteva cărţi mici ale diasporei române,
cum ar fi : Grigore Cugler, Apunake şi alte fenomene
(Editura Cogito, Oradea, 1996), Paul
Celan şi Benjamin Fundoianu in Caietele
Culturale (Realitatea Evreiasca, Bucureşti),
Lucian Boz, (Vinea Press), Jacques Herold,
Maltratat de pictură, tradus de Petre Răileanu,
(ICARE, 2001), au apărut toate în ediţii de
colecţionar atât de minore încât nu au practic
nici un impact. Unele monografii şi studii critice
(în general, surse secundare) au apărut recent
în România, scrise de scriitori şi critici academici,
cum ar fi Marin Mincu (Avangarda
Literară Românească), Paul Cernat (Avangarda
românească şi complexul periferiei, Cartea
Românească, 2007), Ion Pop (Introducere în
avantgarda literară romanească, ICR, 2007),
Ovidiu Moraru (Avatarurile Suprarealismului-
2007), Erwin Kessler (Culorile avangardei. Arta
în România 1910 – 1950, ICR, 2007) şi altele.
Dar operele majore ale unor titani ca Luca,
Lupashko, Fundoianu, Isou etc., rămân necunoscute
pentru români în ansamblu, în ciuda
promisiunilor numeroaselor fundaţii naţionale
şi factorilor de decizie politică, de a publica în
România cărţi interzise sub comunism sau arse
în decursul bibliocidului fascist.
La douăzeci de ani după revoluţia din
România situaţia încă n-a fost rezolvată. Mulţi
artişti plastici şi scriitori din Diaspora s-au trezit
sub norul amneziei pentru că au părăsit ţara
în vremea regimului oprimant al lui Ceauşescu,
iar unii dintre ei s-au şi stins. Iată câteva nume:
Semproniu Iclozan, pictor, (SUA), răposatul
Călin Dan, artist plastic (Anglia), răposatul
Andrei Cădere, artist plastic (Paris), răposatul
Nică Petre, sculptor, (Canada), şi scriitorii, cum
aş fi eu însumi – Valery Oişteanu (SUA), răposatul
Oskar Pastior, poet, (Germania), răposatul
Alexandru Lungu, poet, (Bonn), Dumitru
Ţepeneag, prozator (Paris), Sorin Anca poet şi
editor (Munich) etc. Deşi toţi aceştia au ţinut şi
încă ţin ridicat steagul avangardei române, au
în continuare puţini cititori, sau nici un cititor,
în ţata lor de baştină.
Traducere din limba engleză de
Nadia Brunstein
Comunicare ţinută la
Societatea de Poeţi şi Artişti Suprarealişti
(SPAS-USA)

MIHAELA ALBU
Presa literară a exilului românesc:
revista Luceafărul
Recuperarea exilului cultural românesc
este astăzi o necesitate care nu
ar trebui să mai intre în discuţie
deoarece, aşa cum afirma cândva
academicianul Mihai Cimpoi, cu adevărat exilul
literar românesc este un fenomen care face parte
din destinul literaturii (culturii) române.
A sosit timpul, după 20 de ani de la începerea
(timidă) a recuperării valorilor naţionale, să
reintegrăm sistematic tot ceea ce s-a creat valoros
în afara graniţelor.
Unul dintre aspectele majore este presa literară.
Din cauză că au fost atâta vreme prohibite,
revistele apărute în exil continuă să fie foarte
puţin cunoscute. Repunerea în circuitul cultural
este o necesitate de prim ordin, având în vedere
valoarea celor care au semnat în paginile lor, precum
şi faptul că multe dintre poeme, multe fragmente
de proză, schiţe sau nuvele, dar şi studii de
certă importanţă au fost publicate acolo în premieră.
Acesta este motivul pentru care ne-am propus
să prezentăm – în numere consecutive – cele
mai importante reviste literare ale exilului românesc,
precum şi principalele rubrici şi semnături.
Primele manifestări revuistice au apărut
chiar în anii imediat următori instalării comunismului
(’48 – ’49), prin revista (subintitulată) a
„scriitorilor români din exil”, Luceafărul (la Paris)
şi Orizonturi (’49 – ’53), de la Stuttgart, aceasta
apărută sub egida Cercului de Studii şi Cercetări
al Românilor din Germania.
Luceafărul, o revistă cu un destin
neprielnic
Vom începe cu cea care a inaugurat seria,
intitulată de iniţiatori (Virgil Ierunca şi Mircea
Eliade!), cu vădite conotaţii simbolice, Luceafărul.
A fost o revistă cu un destin neprielnic de vreme ce
a avut o durată extrem de scurtă 1 , adică numai
două numere apărute în doi ani consecutiv.
Privind retrospectiv, publicaţia se dovedeşte însă
foarte importantă, atât prin articolele inserate,
cât şi prin colaboratorii ei.
Din lipsă de spaţiu, ne vom opri în prezentarea
de faţă la argumentarea editorilor privind
necesitatea apariţiei revistei din Cuvântul de început,
urmând a da – pentru o oarecare edificare a
cititorului de astăzi – câteva exemplificări din
sumarul celor două numere.
Editorialul intitulat (în mod simplu şi edificator
totodată) „Cuvânt de început” se constituie
într-o explicaţie a necesităţii apariţiei publicaţiei
româneşti, departe de ţară şi imediat după alungarea
regelui, când orice speranţă de revenire a
celor din exil se spulberase. Dar editorialul este în
acelaşi timp şi o justificare şi o asumare a continuităţii.
În câteva fraze, articolul jalonează principalele
aspecte prin care se manifestă „cea mai
gravă criză pe care a cunoscut-o neamul românesc”
şi aceasta nu atât în ocuparea pământului,
cât în „batjocorirea sufletului”, în „nimicirea spiritualităţii
noastre autentice.” Pentru ca această
„nimicire”/ distrugere să fie cunoscută de generaţiile
viitoare, dar şi pentru o conştientizare a contemporanilor,
redacţia enumeră câteva dintre
variatele feţe ale acestei crize: „răstălmăcirea tradiţiei
istorice”; „ponegrirea graiului, credinţelor şi
culturii”; „nimicirea spiritualităţii”.
Odată dezvăluit scopul revistei, un alt aspect
atins de semnatarii „Cuvântului de început” este,
firesc, cel al publicului cititor. Aflăm că acesta era
format din „numărul tot mai mare de refugiaţi”,
iar informaţia de subtext este şi aceea că se producea
o creştere numerică în anii ’47-’48 a celor ce
reuşeau să părăsească ţara. De asemenea, scopul
redactorilor era, pe lângă diseminarea cât mai
generoasă a Luceafărului, şi o unire a scriitorilor
români din exil în ideea de a da „o imagine, oricât
ar fi ea de palidă a bogăţiei şi varietăţii curentelor
culturale româneşti”, de a conştientiza, cu alte
cuvine, occidentul cu faptul că ave(a)m o cultură
care putea sta alături de oricare alta din Europa.
Dar scopul acestei uniri trece dincolo de aspectul
informativ din planul cultural-estetic, către cel
mai important la acea dată – şi anume către cel
politic, dorindu-se închegarea unei literaturi
„angajate”.
Ataşaţi firesc valorilor europene, simţindu-se
cu mândrie scriitori români europeni, redactorii
se dezic în încheiere de orice afinitate cu o
parte dintre confraţii rămaşi în ţară, cei care
scriau o literatură proletcultistă, aservită noii
conduceri. „Creaţia” lor literară (ghilimelele cu
sens ironic aparţin Redacţiei) o ştiau cei aflaţi în
lumea liberă şi o dezvăluiau a fi avut dublă cauzalitate:
„fie rodul constrângerii, fie produsul lichelismului
şi trădării.” 2
Să nu uităm că suntem la început de exil, în
condiţiile anului 1948, iar intelectualitatea română
abia îşi strângea rândurile spre a forma o nouă
ţară în afara graniţelor ţării de origine! Revista
Luceafărul va fi una dintre primele „oglinzi” în
care se va reflecta continuitatea expresiei culturale
româneşti în libertate.
Iar această continuitate o putem surprinde
chiar din structura revistei, cuprinsul celor două
numere reflectând o varietate de subiecte şi de
semnături.
Un prim aspect – numele celor decişi să continuie
a scrie româneşte. Printre aceştia amintim
figuri de prestigiu ca Mircea Eliade, C. V.
Gheorghiu, Vintilă Horia, AL. Busuioceanu, Horia
Stamatu, Vasile Posteucă.
Un alt aspect – cuprinsul revistei. Pe primul
plan şi de un real interes astăzi – studiile: „Două
tradiţii spirituale româneşti” (Mircea Eliade),
„Laudă culturii romîneşti”, semnat cu iniţialele
„M.V.” (desigur Mihai Villara, alias Mihail
Fărcăşanu), „Literatură şi destin” de Al.
Busuioceanu 3 , dar şi „Fragmente”, micro-tablete
filosofice, semnate Z.P., sub care,
vom afla din memoriile Monicăi
Lovinescu, se ascundea Emil
Cioran cu ultimele texte în limba
română! Acestea în primul
număr, pentru ca în al doilea să
predomine creaţia literară – cu
deosebire poezia, semnată Horia
Stamatu, N. I. Herescu, C.V.
Gheorghiu, Vasile Posteucă, dar
şi proză, Mircea Eliade publicând
aici „Un om mare” şi
„Fratele risipitor”.
Sunt de remarcat apoi articolele
politice care tratează polemic
situaţia din ţara aflată sub
regimul comunist sovietic.
„Sovietizarea culturii române”
(Iosif Moldoveanu), „Închiderea
şcolilor franceze” (Ilie Oprea),
„Scrisul şi misiunea literaturii”
(Mircea Eliade), „Istoria umanităţii
nu este istoria luptelor de
clasă” (Titus Barbu) sunt doar
câteva titluri dintre cele mai
importante. Aceste articole, citite
astăzi, sunt adevărate recursuri
la memorie, dezvăluind
aspecte necunoscute sau uitate
din România sovietizată a anilor
’50.
Informaţiile de ordin cultural
încheie apoi fiecare număr.
Fie şi numai din aceste
câteva exemple de titluri ale primei
reviste a exilului românesc
şi se poate uşor observa că, risipite
în lumea întreagă, o parte
dintre elitele intelectualităţii
româneşti a încercat şi chiar a
reuşit să coaguleze un consens cultural ale cărui
valori se vor propaga prin revistele, societăţile şi
cercurile lor. Cu siguranţă acest exil – care pe plan
politic nu a adus nimic durabil –, în comunitatea
sa fragilă, a realizat pe plan cultural un efort semnificativ,
va sublinia ulterior într-o nouă publicaţie
(Destin nr. 10/ 1956) un alt nume – cu renume
– al exilului nostru, George Uscătescu.
1 Motivele au fost de ordin material. Am
bănuit aceasta, dar confirmarea am găsit-o în
însemnările lui Virgil Ierunca din Jurnalul său.
Iată ce scria acesta în 8 iunie 1949: „Tipografia
cere o sumă mult prea exagerată pentru numărul
2 al Luceafărului”. Îl opresc din lucru fiindcă nu
ştiu cum vom putea plăti. Mircea Eliade suferă” (v.
Revista Scriitorilor Români, nr. 3/ 1964, p. 151).
Iar mai târziu, în 21 iunie: „Seara la Mircea
Eliade (…) Îmi dă deslegarea să dau în lucru
Luceafărul, citindu-mi o scrisoare a generalului
Rădescu, în care acesta afirmă că revista trebuie
să apară cu oricâte sacrificii. Felul acesta de a
servi, dezinteresat, cultura românească – fel naiv,
dar cinstit – mă face să stimez mult pe general,
mai civil decât mulţi intelectuali politicoizi.” (p.
154).
2 În acest sens, întâlnim în Revista
Scriitorilor Români, în nr. 1/ 1962, într-o rubrică
In memoriam, la p. 117, reprodus de profesorul şi
criticul (din păcate astăzi uitat) Mircea Popescu
un citat din Aron Cotruş: „… Citesc revistele, ziarele
de sub ocupaţia sovietică, şi pot să-mi dau
seama de lepra invizibilă a spiritului marxist cum
desfigurează spiritul românesc.” (s. n.).
3 Despre eseul lui Busuioceanu, Mircea
Popescu, scria că „ar fi trebuit să servească drept
introducere la o proiectată istorie a culturii noastre
printre străini” (v. Revista Scriitorilor Români,
nr. 1/1962, p. 114).
SEPTEMBRIE 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
31

32
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Două premiere cinematografice ale
verii, dintre cele mai aşteptate ale
anului, Che-Argentinianul şi Coco
Chanel au darul de a ne face să
reflectăm puţin asupra filmului biografic. Deşi
foarte diferite ca pariu estetic, cele două au în
comun alegerea personajului din rândul unor
icons ale secolului al XX-lea: legendarul revoluţionar
Ernesto Che Guevara în cel dintâi şi creatoarea
de modă al cărei nume dă titlul filmului, în
celălalt.
După cum se ştie, filmul biografic sau biopicul,
după cum i se spune azi, nu e chiar un gen, ci
mai degrabă un subgen. S-au făcut pelicule despre
celebrităţi în codurile melodramei, westernului,
comediei, muzicalului, etc. Un fel de portret dramatizat
al unei figuri faimoase, biopic-ul respectă
de obicei câteva principii narative. Parcursul
eroului (eroinei) este unul îndreptat înspre dobândirea
succesului şi este neapărat marcat de o
perioadă de adversităţi, obstacole sau umilinţe
care nu fac decât să-i fortifice voinţa şi caracterul.
Dintre cele două recente premiere, producţia
franceză Coco Chanel pare a asculta destul de conştiincios
această formulă verificată a filmului biografic.
Titlul original, Coco avant Chanel, devoalează
parţial intenţiile autoarei, Anne Fontaine.
Deşi probabil majoritatea publicului ar fi fost interesat
mai degrabă de epoca în care creatoarea
taioarelor atât de faimoase făcea legea în modă,
pelicula urmăreşte drumul eroinei din copilărie
până la începutul carierei. Inspirat din cartea
L’irreguliere ou mon itineraire Chanel de
Edmonde Charles Pouv, scenariul porneşte de la
drama micuţei Gabrielle Bonheur Chanel, abandonată
într-un internat după moartea mamei,
împreună cu sora ei, pentru a sări destul de brusc
la ieşirea ei din adolescenţă şi la încercarea de a
se face remarcată cântând într-un local de mâna a
treia, pentru a-şi depăşi condiţia de umilă cusătoreasă.
Există în felul cum regizoarea dezvoltă
povestea o mare dorinţă de a ocoli tentaţia melodramei,
soluţiile fiind contrapunctul umoristic şi o
anume lejeritate, foarte franţuzească, a atmosferei
anilor 20. Tratată destul de previzibil, relaţia
eroinei cu protectorul care o introduce în lumea
bună, bogatul Balsan, ilustrează oarecum liniar
trecerea de la acumularea umilinţelor care „o fortifică”
la statutul de femeie sigură pe ea, admirată
de toţi, dar decisă să se consacre exclusiv carierei.
ANUL XX Nr. 9 (690)
DANA DUMA
Biografii mai mult sau
mai puţin romanţate
Ar fi fost prea puţin credibilă această metamorfoză
fără contribuţia lui Audrey Toutou, inspirat
distribuită (după criteriul semănării cu eroina,
se zice) rol căruia îi dezvoltă un relief iunteresant.
Ea a pornit la portretizarea femeii celebre de la
următoarea observaţie: „Coco Chanel era o mincinoasă”.
Este vorba despre o anume
tendinţă a eroinei de a-şi mistifica
propria biografie pentru a trece
peste anii sărăciei lucii. Audrey
Tautou sugerează foarte convingător
aceste înclinaţii ale celei care şia
construit cu greu imaginea de
femeie sofisticată, rebelă, nonconformistă,
în avans asupra epocii
sale. Devenită celebră graţie rolului
din Amélie de Jean Pierre Jeunet,
Taoutou are spontaneitate, umor şi
un stil de joc foarte personal, calităţi
care o particularizează printre
actriţele franceze şi i-au asigurat o
carieră internaţională (vezi Codul
lui Da Vinci). Prezenţa ei este motivul
pentru care ar merita privit
acest film. De văzut dacă pelicula
realizată cam în acelaşi timp, Coco
Chanel şi Igor Stravinski va portretiza
mai convingător această figură
emblematică pentru evoluţia mentalităţilor.
Efortul de a convinge a fost, în
orice caz, principalul motiv al realizării
biopic-ului Che-Argentinianul,
proiect care a cimentat relaţia dintre regizorul
Steven Soderbergh şi actorul Benicio del Toro,
principalii săi susţinători. Colaborarea cu acest
regizor i-a adus lui Del Toro un Oscar de rol secundar
pentru Traffic, în timp ce noul film despre Che
Guevara i-a asigurat un foarte prestigios premiu
de interpretare la festivalul de la Cannes, anul
trecut. De origine portoricană, era oarecum firească
fascinaţia lui pentru revoluţionarul de profesie
care a încercat să răstoarne ordinea lucrurilor în
America Latină şi a devenit apoi un simbol revoluţionar
care i-a fanatizat pe tinerii din toată
lumea care au încercat să schimbe lumea cu revoluţiile
din 1968. Afişat pe zidurile Sorbonei în timpul
revoltelor studenţilor parizieni din acest an,
portretul lui Che a continat apoi să „circule nestingherit
prin lume”, vorba poetului şi să-şi exercite
fascinaţia până azi.
Chiar însoţit în proiectul său de un star de
mărimea lui Benicio del Toro (care şi-a asumat şi
calitatea de producător), regizorul Steven
Soderbergh ştia că are o bătălie grea de dus pe
teritorul Statelor Unite, unde copiii sunt învăţaţi
la şcoală că Guevara a fost un asasin. După o
documentare care durat nouă ani, s-a ajuns la scenariul
unui film monumental, care a fost turnat în
Spania, iar pelicula rezultată durează mai mult de
patru ore. Pe ecranele româneşti a fost distribuită
deocamdată partea întâi, sub titlul Che-Argentinianul,
cea dea
doua, Che-
Guerilla urmând
să fie curând
programată. Regizorul
îşi explică
astfel intenţiile:
„În prima
parte am vrut să
arăt procesele
prin care un bărbat
dotat cu voinţă
de fier îşi va
descoperi capacitatea
de a inspira
şi a conduce
alţi bărbaţi”. Începute
în 1953,
secvenţele din
viaţa eroului urmăresc
transformarea
doctorului
într-un revoluţionar, începând cu întâlnirea lui cu
Fidel Castro, urmată de înrolarea lui alături de
rebelii conduşi de acesta şi de luptele pentru răsturnarea
dictaturii lui Batista. Deşi nu lipsesc scenele
de luptă, filmate cu meşteşug în stil documentar
(de însuşi regizorul, care semnează imaginea
sub pseudonimul Peter Andrews), filmul se
concentrează asupra relaţiei dintre revoluţionarul
venit din Argentina şi tovarăşii săi de luptă cubanezi.
Guevara rămâne pentru mulţi „străinul” şi
accesul său la poziţia de comandă vine într-un târziu,
când i se recunoaşte puterea de sacrificiu şi
consecvenţa. Lungile discuţii despre revoluţie şi
imposibilitatea de a o exporta nu sunt pasaje uşor
de urmărit pentru acei spectatori care au venit să
urmărească faptele de vitejie ale unui „erou de
acţiune”.Este exact ceea ce evită regizorul Steven
Soderbergh să arate şi, aşa cum a procedat şi în
Traffic, el dilată anumite pasaje pentru a „descompune”
resorturile, cauzele şi efectele unor evenimente.
Pe regizor îl preocupă în primul rând
autenticitatea: a felului cum arată şi vorbesc
(numai în spaniolă) personajele, a decorurilor,
ambianţelor şi trăirilor personajelor. Dacă în cazul
unor eroi ne supără puţin îngroşarea unor trăsături
(vezi mai ales cazul Fidel Castro), în privinţa
portretizării lui Che Guevara distingem o mare
grijă pentru nuanţe.
Poate că tocmai din dorinţa de a evita clişeele
ţinând de aura lui romantică, Benicio del Toro
evită poza eroică şi ofensiva de farmec asupra
spectatorului. Suntem scutiţi şi de detalii senzaţionale,
ca mult controversatul detaliu al ceasului
Rolex purtat de revoluţionarul care făcea elogiul
austerităţii. Mi se pare că actorul a rămas fidel
registrului sobrietăţii, cu mici pasaje de expresivitate
apăsată, ca în scena faimosului său discurs
ţinut în 1964 la ONU. Aşa cum este el întruchipat
de Benicio del Toro, Guevara pare, cu adevărat,
„mai în largul lui când vorbeşte cu soldaţii decât
atunci când discută cu jurnalistele”. Chiar dacă
nu e cel mai impresionant film al lui Soderbergh,
Che-Argentinianul se priveşte cu interes, propune
o abordare proaspătă a biopic-ului şi ne face să
aşteptăm cu interes partea a doua a biografiei
cinematografice a eroului legendar.

CĂLIN CĂLIMAN
Document. ART 13
La Câmpulung Muscel
s-a desfăşurat cea de a
13 a ediţie a unui
important festival internaţional
de film documentar, turistic
şi ecologic, „Document.Art”, un festival
cinematografic iniţiat în anul
1994 de profesorul Nicolae Luca, preşedintele
Asociaţiei Române de Film
„Document.Art”. Pentru că am participat
aproape la toate ediţiile acestui
festival itinerant îmi place să îi
rezum, în fiecare an, istoricul desfăşurării
sale: lansat la Câmpulung
Muscel (prima sa titulatură fiind
„Tour Film”), festivalul a trecut apoi
prin Pucioasa (1995), Călimăneşti
(1996), Predeal (1997), Târgovişte
(între 1998 şi 2001, patru ediţii), a trecut,
după o pauză de un an, prin
Govora (2003), a revenit la Pucioasa
(2004) şi, după doi ani de pauză, s-a
întors de unde a plecat, la Câmpulung
Muscel în 2007, unde a rămas în continuare,
şi în 2008 şi în 2009, primarul
urbei, Andrei Călin, devenind unul dintre
principalii săi susţinători, un prieten
bun al manifestării. Festivalul a crescut an
de an, fiind inclus, începând cu ediţia din 2007,
în calendarul principalelor evenimente internaţionale
ale Organizaţiei Mondiale a Turismului
(O.M.T.) şi ajungând să cuprindă, în ediţia din
2009, peste 100 de filme în competiţie, din 25 de
ţări ale lumii. Numeroase personalităţi de peste
hotare au participat, de-a lungul anilor, la prestigiosul
festival, printre invitaţii anului 2009
fiind cineastul spaniol Arthur Colin (care a
făcut parte şi din juriul competiţiei, alături de
preşedintele Călin Stănculescu, de prof. Dr. Dan
Vasiliu, de criticul de film Doina Berchină şi de
producătorul Marin Vladimir), producătorul
spaniol David Cooper, poloneza Ewa Kotus,
directoare a festivalului de film turistic din
Plock, regizorul italian Gianni Fachin, tinerele
regizoare din Serbia şi Polonia, Marija
Arandelovic şi Anna Piasek, reprezentanţi ai
Ambasadelor din Peru şi Chile la Bucureşti.
Evenimentul cinematografic al ediţiei
2009 a fost, desigur, filmul Deversarea petrolului:
dezastrul de la Exxon Valdez (producţie
Anglia – S.U.A.), distins, deopotrivă, cu Marele
Premiu „Mihai Tican-Romano” şi cu Premiul
„Mihai Bucur” pentru regie acordat autorului,
cineastul englez John Akomfrah. Este, într-adevăr,
impresionant, acest documentar de metraj
mediu despre cel mai mare dezastru ecologic
din secolul XX, provocat în Alaska: bazat pe o
documentaţie serioasă şi cinstită, filmul urmăreşte
multiplele implicaţii ale acestui grav accident,
implicaţii, deopotrivă morale şi economice,
efectele dezastruoase asupra faunei şi florei
din zonele afectate, asupra vieţii locuitorilor din
zonă. Dacă nu mă înşeală memoria, este pentru
prima oară când Marele Premiu al competiţiei
revine unui film axat pe o temă ecologică, dar,
neîndoios, este vorba despre un premiu binemeritat,
dat fiind efortul creator de excepţie al
cineaştilor în abordarea şi tratarea unui
subiect, deasemenea, de excepţie. Pentru cei
care nu au participat la festival, palmaresul
juriului poate părea supradimensionat, fiind
vorba de 29 de premii. Dar dacă avem în vedere
faptul că în competiţie au figurat 104 de filme,
înscrise în multiplele secţiuni ale concursului, şi
dacă ţinem seama de nivelul artistic ridicat al
festivalului, numărul premiilor din palmares
devine, dintr-o dată, echitabil şi firesc, chiar
necesar. Nu voi parcurge, acum, tot palmaresul,
dar despre câteva premii simt nevoia să vorbesc.
Cum am văzut, şi cum se întâmplă de câţiva
ani, principalele premii ale competiţiei sunt
„individualizate”. Premiul „Paul Călinescu”
pentru cel mai bun film turistic a revenit filmului
spaniol Segovia Tourism. De toate pentru toţi
de Hervé Timarche, un regizor binecunoscut la
„Document.Art”, unde a obţinut Marele Premiu
la două ediţii consecutive cu filmele sale
Salamanca şi Guadalupa, Luz de Extremadura.
Premiul „Ion Bostan” pentru cel mai bun film
ecologic a fost acordat unui scurt metraj emoţionant
şi convingător din Serbia, Apa – Viaţă de
Nenad Mikalacki. Premiul „Alexandru Întorsureanu”
pentru imagine a revenit unui frumos
film croat, Perle deosebite – Dubrovnik, Riviera
şi insulele de Zelimir Belic. Dintre filmele prezente
în palmares mi-au reţinut în mod special
atenţia fermecătorul „spot promoţional” (de
numai două minute!) Incredibila Indie de
Prakash Varma, reportajul turistic Cu 80 de
tablouri la capătul lumii – Novosibirsk de Horia
Rusu (o personală incursiune în universul siberian),
scurt metrajul Kicks & Hugs de Erich
Hörtnagl din Austria (o privire nu lipsită de
umor spre spectatorii campionatului european
de fotbal), inspiratul eseu ecologic Un bun liber
de Marija Arandelovic din Serbia, documentarul
biografic Pe urmele lui Paul Edmund Strzelecki
de Anna Piasek din Polonia (film distins cu premiul
pentru călătorii şi explorări geografice).
Printre filmele premiate s-au mai numărat
documentare precum Drumurile păşunilor alpine
din Carmia de Gianni Fachin (Italia),
Bogăţiile ascunse de la Atacama de Juan Osso
(Chile), filme din Letonia, Peru, Finlanda,
Macedonia, Lituania, Danemarca, şi încă un
film din România, Redescoperiţi România, produs
de TV Goodlife Channel, Romania
(şi distins cu premiul special al juriului
pentru emisiuni turistice tv).
Palmaresul n-a reţinut, însă, prea
multe filme româneşti: este, acesta,
un subiect de meditaţie.
Pe lângă filmele competiţiei
(care au rulat, pentru public, atât în
ospitaliera sală a Primăriei, cât şi la
ceainăria „Kaffa”, la terasele „Elyon”,
„Karma”, „La umbreluţe”), festivalul a
cuprins, în bogatul său program,
numeroase manifestări de real interes.
O dimineaţă de-a dreptul pasionantă
a fost prilejuită de dialogul festivaliştilor
cu importantul cineast spaniol
(de origine scoţiană) Arthur Colin,
un adevărat maestru al efectelor speciale, care
a lucrat cu mari cineaşti ai lumii, printre care
Stanley Kubrick (la Odiseea spaţială 2001) sau
Pedro Almodovar (la Vorbeşte cu ea) şi care ne-a
vorbit despre „secretele” meseriei sale, oferindu-ne
şi imagini fascinante ale realizărilor sale
cinematografice. Într-o altă dimineaţă, pe ecranul
festivalului au rulat pelicule din „arhiva filmului
turistic românesc”, Călătorie în Palestina
de Marcu Beza (1931), film prezentat de profesorul
Nicolae Luca, şi Histria, Heracleea şi lebedele
de Ion Bostan (1968), moment care mi-a
oferit prilejul să evoc, în câteva cuvinte, personalitatea
unuia dintre cei mai importanţi autori
de filme ştiinţifice din lume. Ca un preambul la
„Anul Chopin 2010”, Ewa Kotus a prezentat (cu
vorbe şi imagini) „Polonia lui Fryderyk Chopin”.
„Succesele euroipene ale filmului de animaţie”
au fost ilustrate cu fermecătoare filme de Dušan
Vukotić (Croaţia) şi Zbigniew Smudski
(Polonia), „două premii Oscar în timp”. O altă
întâlnire memorabilă a festivaliştilor a fost
aceea cu un faimos cântăreţ de operă sârb prezent
la Câmpulung, Boris Martinovich. Excursii
în importante locuri ale unei zone turistice prin
definiţie (la Dealul Sasului, în comuna
Dragoslavele, la mânăstirea Robaia) au completat
programul divers al ediţiei XIII
„Document.Art”, la reuşita căreia, pe lângă
„sufletul” manifestării (familia Nicolae şi Thea
Luca), pe lângă toţi cei amintiţi până acum, au
mai contribuit şi membrii comisiei de selecţie
(din care au făcut parte, pe lângă profesorul
Luca, criticii Eugen Atanasiu şi Geta
Davidescu), membrii comitetului de organizare
(printre care, cu rol major, au fost Iulia
Pristavu, director executiv la „Muscel TV” şi criticul
Ileana Dănălache).
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
33
CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE
CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ
Pentru anul 2009 vă invităm
să vă abonaţi la revista
Contemporanul. Ideea Europeană,
trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,
în plic, un cec în valoare de 70 euro
(sunt incluse taxele poştale).
Fundaţia Culturală Ideea Europeană
cont: RO60RNCB0072049676950002
BCR Filiala Sector 1 Bucureşti
Preţul abonamentului pentru
Republica Moldova este de 60 euro
(sunt incluse taxele poştale).
Vă invităm să trimiteţi pe
adresa redacţiei adresa dvs. completă.
Adresa:
FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ
C. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.
tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 212 99 39
E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com
Web: www.ideeaeuropeana.ro
Pentru anul 2009 vă invităm
să vă abonaţi la revista
Contemporanul. Ideea Europeană
la sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal
suma corespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda,
notând adresa dvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal
din ţară.
În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A.
revista are Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7
Preţul abonamentului pe un an: 36 lei
Taxele de expediere sunt incluse
în această sumă.
Cititorii care se abonează pe un an vor primi revista fără
majorările de preţ provocate de inflaţie.
FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ
cont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR
Filiala Sector 1, Bucureşti
SEPTEMBRIE 2009

Jeana Morărescu
Un „Remember” necesar
34
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Anul acesta s-a împlinit un deceniu
dela dispariţia prematură a unui
creator de teatru ce a fost pe la începutul
deceniului şapte al secolului
trecut, unul dintre „tinerii furioşi” ai României (cum
îl numeşte şi Doina Papp în monografia pe care i-a
închinat-o) – ce au imprimat în teatrul autohton o
etapă nouă în cea de a doua fază a lui, de ştart novator.
E vorba de regizorul Dan Micu. Startul novator
de care vorbeam reprezintă intrarea în perioada de
modernitate a artei teatrale, caracterizată prin
maturizarea artei regizorale şi emanciparea ei principială,
dar şi de facto – ca artă autonomă. Faza cea
dintâi a acestei conştientizate autonomii de drept
începuse cu Ion Sava, şi îşi străluminase apogeul
prin Liviu Ciulei. Generaţia „şaptezecistă” – care
descindea din „tradiţia” acestora şi care părea să
conştientizeze şi mai adânc ce înseamnă regia ca
semiotică teatrală – e cea care a marcat tracţiunea
polivalentă în limbaj, a artei teatrale către momentul
prezent. Iar Dan Micu e unul din firele conductoare
de a cărui personalitate istoria teatrului românesc
nu va putea face abstracţie.
Sunt deja şase ani de la apariţia cărţii pe care
Doina Papp i-a dedicat-o: „Un destin spulberat/Dan
Micu” (carte editată de Fundaţia Culturală „Camil
Petrescu” în 2003) – o carte puţin observată deşi e
scrisă cu o mare forţă empatică şi, în acelaşi timp, cu
cea mai exactă şi obiectivă aplicaţie analitică.
Generaţia lui Dan Micu de fapt continuă experienţa
– şi „experientalismul” generaţiei imediat precedente,
afirmate în deceniile şase – şi care, la vremea
studenţiei tânărului viitor regizor alcătuia deja
corpul de îndrumători profesionali din Institutul de
Artă Teatrală: Vlad Mugur, Radu Penciulescu,
Lucian Pintilie, David Eissig…
„Teatrul şi-a făcut revoluţia lui mai înainte” –
avea să spună Dan Micu după 1990, când toată
lumea voia să se „revoluţioneze”, aplicând mecanic,
fals şi neanalitic principiul obstinat al „schimbării”
cu orice preţ.
Traiectoria carierei lui Dan Micu nu a fost una
liniar-ascendentă – iar titlul cărţii Doinei Papp
accentuiază tocmai asupra acestei destrămări finale
a unei potenţialităţi creatoare cu vitalitate „autocrucificată”.
Cauzele, ţin de o ţesătură complexă a
lucrurilor, în care intră deopotrivă determinanţi
subiectivi (marea sensibilitate, foarte uşor vulnerabilă)
– dar şi obiectivi. În capitolul final al cărţii
Doina Papp va intervieva şi va aduce mărturii directe,
emoţionale, încărcate de regrete, ori chiar remuşcări
asupra unei indiferenţe involuntare a prietenilor.
„Era un om labil, şi pentru a se apăra – credea el
– de singurătate, căuta colectivitatea. Tot timpul era
într-un grup şi calitatea grupului îl influenţa. El nu
s-a ferit de nişte ocazii de a-şi distruge viaţa până la
urmă. Fiindcă a nimerit în grupuri de colegi care în
timpul lor liber beau, stăteau şi pierdeau mult din
noapte/… / Era foarte sensibil şi ca orice artist adevărat,
caracterizat prin sensibilitate, era afectat de
toate necazurile prin care treceam” – va spune prietenul
lui constant, Florin Zamfirescu. „El s-a hrănit
din ceilalţi şi în momentul în care prietenia şi dragostea
lor n-a mai existat flacăra şi-a pierdut sursa
de energie/… / Pe de altă parte, poate dacă ar fi trăit
mai mult şi flacăra lui nu s-ar fi stins, spectacolele
lui n-ar mai fi fost atât de arzătoare” – va remarca,
cu iubire, Răzvan Ionescu. „A ţâşnit fantastic în
lumea teatrală bucureşteană” – îşi mai aminteşte
Florin Zamfirescu. Destinul lui va fi, de aceea, întrucâtva
atipic: Dan Micu intră intempestiv în istoria
teatrului românesc prin opera lui scenică de tinereţe
şi ceva mai puţin prin cea finală. „Lăpuşneanul” scenarizat
de el însuşi şi montat, ca student la „atelierul”
lui Radu Penciulescu, a cărui metodă consta
într-o deplină libertate imaginativă acordată studentului
– prezentat pe scena studioului „Casandra” –
va produce la vremea respectivă un „şoc” (în sensul
bun) de limbaj teatral înnoitor, al „regiei tinere”.
„Atunci, şi mult timp după, această creaţie a sa de
debut va fi citată ca exemplu pentru noua direcţie în
care evolua arta regizorală a momentului.” (Doina
Papp). „Caz rar de afirmare răsunătoare de la prima
realizare”, „Lăpuşneanul” integrează regiei scenariul
(dramatizarea) – prin care tânărul regizor intuieşte
actul de dramaturgizare al regiei însăşi – versant
pe care-l va folosi apoi în repetate rânduri în
cariera sa, ca pe o extindere retroversă a creaţiei: de
la teatral la literar. (Alexa Visarion, ca tânăr asistent
al lui Penciulescu, e derutat, la o repetiţie, că Micu
îşi scrie dramatizarea nu anticipat, ci chiar în timp
ce dă indicaţiile regizorale!) „Dincolo de talent, Dan
Micu impunea prin inteligenţă şi cultură” – tranşează
de la început un punct pe i”, Doina Papp. „Modul
de a privi scena în relaţia ei cu literatura era şi el
inedit şi-l va călăuzi spre forme spectaculare tot mai
libere, spre un vocabular de semne şi simboluri teatrale
capabile să-l exprime în aceeaşi măsură pe
autorul textului ca şi pe regizorul spectacolului”.
Notele din perioada repetiţiilor desvăluiau „dinamica
proprie gândirii sale, care înaintează în creaţie
prin acumulări succesive, dar şi revelaţii intermitente.
Frumuseţea acestui drum, marcat de obstacole,
dar şi descoperiri neaşteptate, l-a fascinat întotdeauna
pe regizor ca şi pe toţi cei care au înţeles că
devenirea spectacolului e o aventură captivantă
plină de neprevăzut, inegalabilă, cu atât mai mult cu
cât sfârşeşte mereu în moarte /… / De fapt nu cred că
există prea mulţi regizori care au lăsat atâta material
din faza „coacerii” spectacolelor declară autoarea
monografiei, captându-i cu acuitate „mecanismul”
creativ.
Doina Papp îi va urmări derularea, pe etape
tranşante (fiecare în felul ei emblematică), a biografiei
artistice – întrezărind mereu în subsidiar, atunci
când comentează rezultatul artistic al spectacolului
(inclusiv ecourile lui critice) – şi ceva din „aventura”
devenirii.
Ca absolvent, Dan Micu îşi începe cariera la
Teatrul din Târgu Mureş, chemat acolo de marele
regizor Harag György în calitate de nou director al
unui teatru aflat în decădere, căruia îi prospectează
un program aproape fastuos de redresare – ceea ce,
în foarte bună măsură în anii următori s-a şi împlinit.
Alexa Visarion – îşi aminteşte că spectacolul cu
care Micu debutase pe scena târgumureşeană,
„Prinţesa Turandot”, „era de o fineţe fantastică”,
„Basmul” lui Gozzi fusese ales deopotrivă pentru
premizele pe care le conţinea întru ispita unui limbaj
scenic novator, însă Ion Calion, criticul teatral de la
„Vatra”, surprinde lectura „politică” a textului – care
ţinteşte dincolo de conflictul etern-uman dintre bine
şi rău – aşa cum mai târziu, în „Piticul din grădina
de vară” de Dumitru Radu Popescu, Dan Micu va
reorienta actul semnificării în sens invers: de la politicul
conjunctural precizat, la generalizarea umană
şi istorică a relaţiei dintre victimă şi călău. În acelaşi
sens tratase chiar şi textul propagandistic al lui
Romulus Guga, „Speranţa nu moare în zori”, ca
metaforă, după inteligenta observaţie a lui Ion
Calion, „a condiţiei umane într-un context istoric
magmatic”.
Faza bucureşteană a activităţii lui Dan Micu
începe la Teatrul „Nottara”, la chemarea lui Horia
Lovinescu. Urmărind defileul montărilor diverse de
aici, Doina Papp, va zăbovi, de exemplu, asupra
„Ulciorului sfărâmat” – a germanului Kleist, autor şi
text prezentat pentru prima oară publicului român,
în care regizorul vede, alături de „parabola de origină
populară”, o „comedie neliniştitoare” cu substrat
grav şi cu noi ispite de actualizare – ceea ce-i defineşte
odată în plus caracterul unei regii angajate existenţial.
„Nu am crezut şi nu cred decât în partidul de
suflet al lui Caragiale”: – citat din Dan Micu preluat
de Doina Papp ca titlu al capitolului ce reconstituie
în cartea sa cariera internaţională a regizorului,
pune pe criticul-istoricul teatral care este autoarea
cărţii, după propria-i afirmaţie, în „dificultate”, încât
e vorba de o „confesiune târzie” (făcută după numirea
ca director al Teatrului Mic – deci după 1990) „La
uşa lui Caragiale – zice Doina Papp – el (Micu –n.n.)
a bătut cu destulă timiditate, destul de tâziu, în
împrejurări mai puţin clare din punct de vedere al
programului său regizoral. Abordarea serioasă începe
odată cu invitaţia venită de la Veszprém
(Ungaria), în 1982. Acolo el pune în scenă „O noapte
furtunoasă” – care cunoaşte un succes fulminant, de
critică şi de public. Viziunea e a unei lumi total negativizată.
(E, desigur, discutabilă o asemenea viziune
„radicală” – dar probabil a existat la regizor un crez
profund al acestei viziuni, puternic placate pe temele
morale). „Dosarul” internaţional Caragiale se va
completa curând (1984) cu montarea „Scrisorii pierdute”
în Finlanda, la Kuopio.
Atentă la graiul „documentelor de autor”,
Doina Papp face şi în cazul de faţă uz de „caietul de
regie” în posesia căruia a intrat şi de astă dată, pentru
a descifra individualitatea şi minuţiozitatea
actului conceptual. Spectacolul se poate reconstitui
astfel chiar şi imaginaţiei noastre. Ea încă se uimeşte
„cum de s-a gândit el să realizeze o montare atât
de nouă”, în raport cu piesa şi alte înscenări ale ei,
tocmai acolo, într-o ţară străină, unde Caragiale, nu
era defel cunoscut. Şi posibilul răspuns: Micu ştie că
în ţara lui la acea dată era imposibil să-şi pună în
practică viziunea, coroziv-actualizată şi a folosit
şansa finlandeză drept câmp favorabil pentru libertatea
lui de creaţie.
La puţină vreme după Revoluţia decembristă,
Dan Micu se întoarce în aceeaşi localitate din
Ungaria, după ce mai întâi montează ca invitat, la
Budapesta, „Mandragora”, refăcând versiunea bucureşteană
marcată de „rafinament”, „ironie fină” şi
„spirit ludic” – aprecieri ale criticii autohtone însoţite
de aprecierea Doinei Papp asupra problematicii
deschise regizorului de „un moralist sceptic”. La
Veszprém va realiza „Visul unei nopţi de vară” şi o
nouă versiune a „Karamazovilor”. Privitor la
Shakespeare, comentarii ale criticii: „Dan Micu e
doldora de idei. De multe ori exagerează. Atunci
când nu a putut conta pe polivalenţa actorilor a trebuit
să creeze o coregrafie acceptabilă…” În
„Karamazovi” redescoperă permanenţa „gulagului
sufletesc” şi „emigrării sufleteşti care este egală cu
moartea”. Tot în Ungaria, va mai pune în scenă şi
„Vicleniile lui Scapin”. Marele lui proiect, ce l-a obsedat
aproape de-a lungul întregii cariere: „Faust” – nu
va ajunge să-l monteze niciodată – deşi îl va fi urmărit
până în ultima perioadă a vieţii, când sufletul/spiritul
său devenea tot mai bântuit de coşmaruri”.
O scurtă reţâşnire spre viaţă, avea să-i ofere
Directoratul ulterior al Teatrului din Râmnicu
Vâlcea. Reface aici „Vicleniile lui Scapin” pe tema
„manipulării prin artă” şi filtrează comicul spre o
zonă a tristeţii umbroase. Aici va realiza şi „Pădurea
spânzuraţilor” cu o „piesă proprie” după romanul lui
Rebreanu, dar şi insolitul „Svejk” cu Valentin
Teodosiu adus de la Bucureşti: un Svejk – matahală
pe cale de a deveni dictator, în ciuda blândeţii, datorită
imaginii fizice. Tot aici îl ademeneşte Saint-
Exupery cu „Micul prinţ” sub versiunea „Micii vrăbiuţe”
– ispită a gravităţii inocente şi senine.
Doina Papp acordă în cartea sa, deopotrivă
vibrantă şi lucidă, spaţii largi mărturisilor şi fervorilor
meditative ale regizorului, declaraţiilor sale – nu
puţine – făcute publice în varii împrejurări: profesiuni
de credinţă mai degrabă ale intuiţiei, în impactul
ei cu oamenii şi existenţa lor, decât imersuri teoretizante.
Cele mai multe din răspunsurile la interviuri,
ale lui Dan Micu, devin adevărate microeseuri.
Sub titlul „Arta regizorului: Câteva teme” –
autoarea se referă din nou la temele existenţiale ce l-
au direcţionat – şi nu la cele ale semnelor estetice –
care la Micu decurg organic, cu toată originalitatea
lor, din cele dintîi. Meditaţia asupra propriei arte, va
sta sub sigla paradoxului: „Regizorul e la răscruce,
ori nu-i deloc! Nici teatrul… Să nu-i lăsăm răscrucile
pustii!”
ANUL XX Nr. 9 (690)

DIANA COSMA
DC: Domnule, vă rog, pentru început, vorbiţi-mi
despre relaţiile tensionate dintre dumneavoastră
şi Eugène Ionesco! Nu-i aşa c-a fost o
neînţelegere la mijloc?
R: Nu? Nu-i aşa că arăt fantastic în noua
mea haină? Priviţi-mă! Admiraţi-mă! Îmi iau
nasul la purtare şi umblu cu el pe sus. Cascada
mugetelor mele îmi susură tandru numele:
Rinocerule! Ce pseudonim ales am eu! Îmi place
să-l rostesc la nesfârşit! Ce să fac? Asta-i realitatea!
În vârful nasului meu văd bolta cerească
cum îşi rostuieşte culcuş. Şi, să ştiţi, mă abţin.
Mult. Nefiresc de mult. Nările îmi freamătă nărăvaş!
De-aş sufla mai tare pe-o singură nară, s-ar
nărui toată zidirea! La un simplu strănut, praful
s-ar alege de stele. Asta mi s-ar părea hilar şi ar
distrage atenţia nasului meu, pentru o clipă, doar.
Căci, lipsit de sprijin, fulgerător, cerul s-ar putea
prăvăli.
DC: Sunteţi răguşit? Nu cumva aţi răcit?
R: Nu, nu, nu. Nu. Nu sunt răguşit. Nu.
Nu vorbesc pe nas. Cânt. Cântecul meu preferat e:
Ca-ca-ca-ca, totul e ca-ca! Rinocerul e văr primar
cu va-ca!
DC: Fantastic! Dezvăluiţi-mi, vă rog,
secretul succesului dumneavoastră. Să fie rinocerita?
R: Rinocerita e dincolo de modă şi sistem.
Ea e Sistemul. E la modă mereu! În urma ei
Războiul, Crima şi Molima vin călcând apăsat în
sunet de fanfară: ca-ca şi iar ca-ca.
DC: Aha!...
R: Ce-i drept, mai dai de câte un solitar,
fir-ar sămânţa lor stârpită de-a pururi, din fericire,
foarte rar, care încearcă tot soiul de tertipuri,
te amăgeşte cu viziuni, de genul: există undeva,
oricum, nu se ştie exact unde, un ţinut mirific, o
grădină cu un arbore, şi o scăriţă de argint ce
pluteşte deasupra pământului, invadată de
lumină, sau un Orator din a cărui gură curg bolboroseli,
ţâşnesc sunete însângerate, incoerente,
dezarticulate, într-o dimineaţă a iertării în care,
cicătelea, Bătrânul şi Bătrâna, ţinându-se de
mână, dispar în lumină. Lumină. Ce glumă bună!
Sau a fost odată ca niciodată într-un apartament
igrasios un bărbat pe nume Jean căruia îi era sete
şi foame mereu. Sete şi foame de absolut. Ca să
scape de magherniţa lui căptuşită cu ciuperci a
pornit la drum spre Soare-Răsare. Era bântuit de
teama metafizică. Şi? Întreb. La ce i-au folosit
temerile, neliniştile, neastâmpărul de a vedea alte
şi alte locuri? Unde l-a dus goana după aurul
cunoaşterii? Sfârşitul îl ştim cu toţii. Rinocerita
l-a lecuit. Şi nu e de mirare. Rinocerul se află în
vârful lanţului trofic. Alegerea e firească. A ales să
facă următorul pas în evoluţie. E simplu! Din om
se trage rinocerul.
DC: Sunt mută. Nu m-am gândit la asta.
Ce spuneaţi?
R: Oricum nu numai războiul, crima,
boala, dar şi teatrul îmi cântă mie, Rinocerului-
Şef, în strună. Da. Teatrul trebuie să fie o datorie.
Să fie transformat în ideologie şi idolatrie! Să fie
folosit în scopuri mercantile subtil înghesuite sub
masca intelectualităţii. Când vedem un spectacol
de teatru, trebuie să comentăm, să azvârlim cu
noroi sau, dimpotrivă, să idolatrizăm. Devorăm
grăuncioarele spectaculare! De ce să le dăm voie
să încolţească în noi munţi şi cer albastru? De ce
să ne lăsăm victime pradă schimbării? Noi suntem
pentru a rămâne victimele datoriei! Om superior,
adică rinocer, e cel care-şi face datoria. Mă întrebaţi,
la ce bun teatrul? La ce bun? La ce bun
teatrul dacă nu provoacă minima schimbare? Ce
atâta schimbare? Totul e bine aşa cum e! Totul e
ca-ca. Toţi sunt ca-ca. Toţi şi toate afară de mine!
Prin urmare, aveţi nevoie de teatru pentru a mă
împăuna! Sau pentru a înhăţa o leţcaie! Sau pentru
a-mi împlini dorinţele parşive în spatele imaginii
la care lucrez de zor şi o afişez în văzul lumii!
Nu-i destul? Nu?
DC: Îmi vine să mă fac şi eu rinoceriţă.
R: Mărturisesc. Mă-nnebunesc după realitatea
zilnică. Pură pălăvrăgeală! Produce neînţelegere.
Sau nici un soi de înţelegere. De-o pildă, cât
de minunat e cum Domnul şi Doamna Smith
Stând de vorbă cu Rinocerul
vorbesc ca să nu-şi spună nimic. Sau cum Domnul
şi Doamna Martin freamătă, nechează, se agaţă
de culmile trăirii paroxistice bâiguind cu răsuflarea
tăiată de emoţie cuvinte ce nu spun nimic.
Nu e nimic ciudat. Nu e nimic bizar. E dreptul lor
să uite că nu înţeleg nimic. Au uitat tocmai pentru
a se înţelege unii cu alţii atunci când nu-şi spun
nimic unul altuia. Şi aşa şi aşa totul e ca-ca-ca-ca!
În galop, în galop, în cel mai mare galop tropăim
în decoruri casnice şi ne hlizim cuprinşi de
frisoane darwiniste. Ca-ca-ca-ca! Am mai depăşit
un prag evolutiv. Am sărit de la individul-conservă
la individul-dictafon la individul-robot, la
individul-net. Ador darwinismele! Sunt la modă!
Trebuie să fii în pas cu epoca ta! Am scris şi un
cântecel: Dar vin ismele şi totul e uşor/
Reducţionism, obscurantism, fudulism/ Nazism,
peronism, stalinism/ Outism, schematism, mecanism/
Fanatism, totalitarism/ Evoluţionism!/
Totul e miasmă de ism! Ah! Aş fi în stare să
pălăvrăgesc secol după secol, căci e grozav să rosteşti
vorbe fără de înţeles, şi interesul să ţi-l
urmăreşti. Căci este evident cine suntem şi care
este menirea noastră aici. Şi atunci, la ce bun să
ne împuiem capul, şi aşa turmentat de una de alta
de fiecare zi, cu întrebări ce nu au răspuns concret,
clar decriptibil în mediul nostru înconjurător,
familiar, evident? Trăiască Rinocerul! Crească-i
nasul ca vrejul la fasole! Nu?
DC: Trăiască Rinocerul!
R: Nu mai suport să citesc despre aşa-zisa
coexistenţă a contrariilor: lumină şi întuneric,
uşor şi greu, înăuntru şi înafară. Cum adică, sensul
catharsisului aristotelic îşi află finalitatea
deplină în distanţarea brechtiană? Cum adică,
prozaicul poate fi opus poeticului, iar cotidianul,
insolitului? Cum adică, tragedia devine comedie,
iar comedia tragedie? De ce să fie evitată psihologia
sau mai degrabă să i se dea o dimensiune
metafizică? De ce să joci împotriva textului?
Repet. Nu face sens. Şi dacă pentru mine n-are
sens, înseamnă că e absurd!
DC: Absurd!
R: E periculos să-ţi imaginezi strania
ipostază de a te situa înăuntrul şi înafara
lucrurilor. De a fi foc şi gheaţă concomitent.
Nimeni nu are voie să aibă nevoie şi de catharsis
şi de înstrăinare. Pe scurt, nevoie poate avea, voie
ba! Ori ori. Alterarea simţurilor în perceperea
realităţii, calea prin care se spune că poţi scrijeli
suprafaţa etanşă a lucrurilor, e o iluzie. E ireală.
Palpabil e neastâmpărul ce ne dă ghes şi ne
îmbrânceşte în miezul experienţelor directe.
Concret e plânsul sau râsul, participarea nemijlocită.
(aparte) Sper că remarcaţi stilul ales al
mugetului meu, exprimarea sălbatico-academică,
documentarea riguroasă pe care se încarnează
confesiunea mea. Am grijă să etalez publicului
idei şi invenţii ca şi cum eu însumi le-aş fi născocit.
Şi chiar eu le-am născocit. Şi spun tuturor: Eu
n-am furat nici o idee. Ideile plutesc în aer. Ce
coincidenţă! Altcineva a avut aceeaşi idee ca şi
mine. Frumos!
DC: Frumos!
R: Da, da. Să revenim. Deci. Suntem consumatori
ai prezentului în deplinătatea sa.
Suntem actanţi şi nu martori ai actului existenţial
sau teatral. Suntem exclusiv înăuntrul evenimentelor.
Doar atunci percepţia realităţii este
marcată de pecetea verosimilităţii. Doar atunci
putem arăta cu degetul spre adevărata psihologie.
Totul e psihologie! La gunoi cu deşeurile metafizice.
Să strivim cu ale noastre falnice copite gura
celui care îndrăzneşte să nu ni se supună. Şi asta
din simţul datoriei şi al dreptăţii şi al valorii.
Perspectiva celui aflat la putere e singura perspectivă
viabilă. Să lăsăm pe seama Rinocerului-
Şef reflecţia şi acţiunea generată de reflecţie.
Datoria noastră este să râdem în faţa micului şi a
marelui ecran, să plângem când citim hot newsurile
din ziare şi apoi, purificaţi, să uităm de catastrofe.
Ce-i drept, uneori, empatizăm cu drama
celuilalt şi simţim pe moment imboldul de a ne
schimba sfintele obiceiuri. Totul nu durează, însă,
ca orice minune, mai mult de trei zile. Lucrurile
revin, din fericire, pe făgaşul normalităţii. Cursa
noastră continuă. Nouă nu ni se poate întâmpla
nimic rău. Am scos cuvântul murire din
dicţionare. Pentru toate lucrurile avem un singur
cuvânt: ca-ca-ca-ca. Cât e de frumos! Nu?
DC: Cât e de frumos! Ce se mai poartă la
Paris? Mă scuzaţi. Cum o mai duc familiile bune
din Paris?
R: Mă trag dintr-o familie de vază. Mi s-a
ursit un viitor sublim. Nasul meu era mai
atrăgător decât cele trei ale Robertei. Stră-străbunicii
mei au fost decoraţi pentru scene demne
de invidiat. Şi ce dacă şi-au acordat distincţii unii
altora? Onorurile, recunoaşterea publică, finanţele
sunt pentru a rămâne mereu în marea noastră
mică familie. Normal. Dar ce ziceam? Cât pe ce să
uit! A, da. Le-am urmat calea. (Răsuflă greu)
Printre decoruri de mucava am înjghebat o comunitate
înăuntrul căreia ne împărtăşim experienţele.
Tehnica terorii post-brechtiene îngemănată cu
tehnica zvonisticii sunt în floare. Post-brechtienii
ne-au lăsat moştenire chiar şi reţeta de a face teatru.
Oricum, de-o pildă, zvonim: este evident că nu
există mai multe feluri de teatru. (se scarpină
după ceafă) Nu există decât un singur fel de teatru!
Teatrul meu şi alor mei! Zvonim, deci! Mai
multe căi teatrale nu pot coexista. Ori ori. (urlă)
Teatrul se face ori cum zic eu ori nu se face deloc!
Aşa că unitatea stilistică a unei epoci nu rezultă
din suma contradicţiilor sale şi din varietatea sa.
Nu suport contradicţiile. (Îşi şterge copitele transpirate
de turul pantalonilor) Ador delirul colectiv,
orbirea colectivă! Oricum în comunitatea mea am
impus disciplină. Cei care mă contrazic sunt
declaraţi morţi, adică incompetenţi, şi daţi pe uşă
afară. Numai cei care se conformează/ rinocerizează,
numai cei care se supun legilor, nu impuse
de mine, căci eu nu sunt un tiran, ci de întreaga
comunitate (îşi drege vocea ca şi cum s-ar fi înecat)
sunt toleraţi. Deci. Am interzis orice formă de
revoltă, adică, de indisciplină. Cum adică, e interzis
să interzici? (Zbierând) Îndrăzneşti să mă contrazici?
Pe Noi? Alteţa-noastră Rinocerul-Şef? Să
mai terminăm cu atâta democraţie! (Conspirativ)
În teatru nu există democraţie. În interiorul
comunităţii noastre vesele nu există democraţie.
Pe planeta asta nu există democraţie. Cei care nu
sunt ca mine vor pieri. Conştiinţele individuale să
fie trimise în faţa plutonului de execuţie! Ah, e
vremea mea! E vrerea mea! (Mă ia de gât) Te faci
că n-auzi ce-am zis? (Zâmbesc stângaci şi-mi jur
că rinocerita nu-i de nasul meu, dar mă prefac că
sunt la fel de extaziată de explicaţiile lui) Şi ce
dacă Ionesco m-a acuzat de ism? Ce pigmeu. Un
individ nicicând supus legii, în război continuu cu
lumea, care se pretindea a fi însuşi Creatorul!
Auzi acolo! Creatorul meu! Ionesco Eugène, să-ţi
fie clar! Eu m-am creat singur. Prin onanogeneză.
Nu-l suport pe Ionesco! M-a sfidat. M-a batjocorit.
A luat în derâdere munca mea de secole. Cică
eşuează în crimă! Dar nici eu nu m-am lăsat mai
prejos. I-am încurajat pe cei ce-l etichetau drept
absurd! Şi el e singur. Noi suntem cei mulţi. (Mă
ia de după umeri) Protejatul nostru, Martin
Măsslin, l-a pus la punct pentru eternitate. Pe el
şi pe irlandezul ăla ca el! Să vedem dacă va mai
încerca cineva să-l înţeleagă pe Ionesco! Asta-i
realitatea! Cum adică, Ionesco e un solitar autentic
pentru că refuză să adopte ideile celorlalţi? În
ce constă autenticitatea? (Dă din umeri) În întruparea
fiorului cauzat de singurătatea cosmică?
Absurd! Doar împreunarea solitudinală are valoare.
Şi avem grijă ca solitudinile noastre să fie tot
timpul împreună. Căci împreună facem istoria.
Ah, istoria: demenţă, vacarm, violenţă! Zgomot.
Formicaţie. Agitaţie. Înregimentarea solitudinilor.
Isterie colectivă! Război! Teroare! Infern! Crimă!
Epidemie! Masticaţie! Pipi de iapă! Ca-ca-ca-ca!
Să nu mai aud de Ionesco, cel ce gândeşte şi simte
fiorul solitudinii, (scuipă) teama metafizică,
(scuipă) straniul, irealul, uimirea, greaţa vidului,
greaţa prea-plinului, (scuipă) singurătatea cosmică,
zidul care urcă până la cer (scuipă). Nu mă
interesează omul. Mă fascinează mulţimea. (Se
aplaudă singur)
Rinocerul-Şef afirmă răspicat: Împăratul
n-o să vină. Împăratul sunt eu! Şi numai eu! Nu
există altul! Şi n-am nici un chef să vin. Clar?
Stingeţi lumina!
Nu?
Aceasta a fost transcrierea interviului pe
care Rinocerul-Şef mi l-a acordat, undeva, la o
răscruce de drumuri. De atunci merg anual la doctor
să mă consulte dacă nu cumva mi-a crescut
nasul şi m-am preschimbat în rinoceriţă.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
35
SEPTEMBRIE 2009

36
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
CORESPONDENŢĂ DIN ITALIA
EMIL RAŢIU
Georgescu-Roegen şi entropia
În cursul anului 2009, unele evenimente
majore au avut loc în Italia: tragicul
cutremur de la 6 aprilie de la Aquila, alegerile
europene, apoi, la începutul trimestrului
III, întrunirea G8, devenită în final G13, promulgarea
noii legi asupra emigraţiei cu introducerea
delictului de emigraţie clandestină etc. Nu mă voi
opri asupra lor, căci sunt bine cunoscute.
În ce priveşte întrunirea G8 ale celor mai
importante state ale planetei şi contestaţiile îndreptate
contra ei, voi remarca doar atitudinea Preşedintelui
Barak Obama, de deschidere sinceră către
rezolvarea gravelor probleme ecologice ale planetei,
precum şi a combaterii foamei în Africa, chiar dacă
experţii consideră că măsurile luate la G8 sunt insuficiente.
Dar este o mare diferenţă faţă de atitudinea
precedentei administraţii Bush.
Mă voi opri asupra unei apariţii editoriale în
chiar zilele lui G8, o carte a unui mare expert în economie,
în special cea legată de exploatarea petrolului,
fost colaborator în cadrul E.N.I. (Ente Nazionale
Idrocarburi) a lui Enrico Mattei, Profesorul Benito Li
Vigni, deoarece problema încălzirii globale, datorită
în special poluării cu CO2, nu poate fi despărţită de
problema producerii energiei pe bază de hidrocarburi,
iar aceasta din urmă de speculaţia financiară şi
de jocurile politice ale marilor puteri. Creşterea preţului
petrolului, se arată în cartea lui Benito Li Vigni
–„I predatori dell’oro nero e della finanza globale”
(Prădătorii aurului negru şi ai finanţei globale),
Edizioni Baldini Castoldi Dalai – este determinată
în mod artificial, prin aşa zisele contracte la termen,
futures şi derivate, hedge funds, prin care se speculează
fixând în avans preţul petrolului, din ce în ce
mai mare, şi vânzând apoi aceşti „barili de hârtie” –
cum îi numeşte autorul – adică futures, cumpărate la
un preţ inferior.
Această înălţare artificială a preţului petrolului
– ca dealtfel şi a altor produse, între care materii
prime alimentare, care au afectat grav populaţia
ţărilor mai sărace – se face prin revărsarea unei
mase uriaşe de bani – dolari – asupra petrolului, producând
o cerere artificială şi ridicând astfel preţul
contractelor la termen, totul fără a cumpăra un strop
de petrol, dar speculând teoretic, în afara cererii şi a
ofertei reale, asupra preţului. În acest fel s-au solicitat
spre cumpărare cantităţi de petrol de 12-13 ori
mai mari decât producţia reală pe scară mondială,
posesorii contractelor la termen – barili de hârtienevăzând
şi necumpărând nici o picătură de petrol,
ci doar futures, pe care le-au vândut în mod speculativ.
În acest comerţ sunt implicate bănci ca Morgan-
Stanley şi Goldman Sachs, iar speculatorii internaţionali
au câştigat sume fabuloase, scrie autorul cărţii.
A pus capăt creşterii preţului petrolului, care prin
această „inginerie financiară” ajunsese până la 150
ANUL XX Nr. 9 (690)
de dolari pe baril, doar criza, neprevăzută, a creditelor
subprime, cealaltă „capodoperă” a „ingineriei
financiare”, care a generat criza de pe piaţa de capital
din SUA, extinsă apoi în Europa.
O soluţie la problemele energetice, prin energie
nepoluantă, provenind din plante sau de la soare,
etc., o preconizează numeroasele mişcări contestând
finanţa mondialistă şi importanţi oameni politici, ca
de pildă Al. Gore, candidatul la preşedinţia SUA în
anul 2000, precum şi numeroşi economişti şi analişti
ai epocii noastre. Desigur, problema energiei, de care
se leagă problema încălzirii globale, a gazelor cu
efect de seră, etc., este o problemă gravă care pune
sub semnul întrebării viitorul planetei.
Un răspuns la acestă problemă l-a dat însă
marele economist român Nicolae Georgescu-Roegen
(1906-1994), încă din a doua jumătate a secolului
trecut, în special prin studiul său fundamental
„Legea entropiei şi procesul economic”, apărut în
1971, în limba engleză, la Harvard University Press
şi în România, la Editura Politică, în 1979.
Am descoperit, cu satisfacţie, în multe ţări, o serie
întreagă de referinţe la dânsul. Una dintre acestea,
a unui cunoscut economist italian, Giorgio Ruffolo,
afirmă: „Georgescu-Roegen a cutezat să înfrunte
fundamentele epistemologice ale economiei politice.
Aceasta, probabil, l-a costat meritatul premiu Nobel,
fiindcă acţiunea sa era, într-adevăr, eretică”. Pentru
Paul Samuelson, Georgescu-Roegen a fost „regele
economiştilor; el s-a bătut pentru întemeierea unei
economii noi, etice, ca ştiinţă a omului, o bioeconomie,
care să facă faţă problemelor lumii actuale”.
Desigur, „acţiunea sa eretică” a fost demonstraţia
ştiinţifică, pe baza legilor termodinamicii şi pe
baza unei riguroase analize a rolului energiei şi a
transformării materiei în procesul de producţie, că o
reciclare complectă a energiei şi a surselor sale este
imposibilă. De aceea, o „dezvoltare”, o „creştere” economică
la nesfârşit, aşa cum o preconizează instituţiile
economice ale lumii actuale, guvernele şi economiştii
lor, adică o creştere infinită a produsului
intern brut (PIB), este imposibilă într-o lume limitată
şi cu resurse limitate, căci această lume este supusă
legii entropiei, adică a neputinţei înlocuirii energiei
şi a materiei folosite în procesul economic, necesitând
continuu noi surse de energie şi materie, care
sunt limitate.
Georgescu-Roegen a elaborat o filosofie a
cunoştinţei aplicată la economie, contrară formulărilor
mecaniciste aplicate în secolul XVII la natură de
Galileo şi Newton, extinse de Descartes la lumea biologică,
care reprezintă Universul în mod mecanic,
dezise de secolul propagării cuantice a energiei (Max
Planck), de legile lui Heissenberg şi marea lege a
relativităţii a lui Einstein. Dar legile mecaniciste ale
fizicii şi interpretării lumii au fost extinse în secolele
XVIII-XIX la economie, punând bazele economiei
politice contemporane, care consideră încă posibilă
dezvoltarea şi „creşterea” bogăţiei la infinit, în ciuda
existenţei unei planete cu resurse limitate. Deşi fizica
s-a eliberat de dominaţia epistemologiei mecaniciste
de multe decenii, economia, este încă supusă
dogmei mecaniciste, care este lipsită de ideea de calitate
şi schimbare. Georgescu-Roegen s-a angajat în
procesul de denunţare a dogmei generatoare de
mituri în economie, care consideră concepţia mecanicistă
ca pe cea mai mare realizare a minţii omeneşti.
Punctul de plecare al acestui proces critic este
epistemologia desvoltată de el. În a lor „Entropy, a
New World View” (Viking Press, 1980), dedicată răspândirii
concepţiei de entropie în economie a lui
Georgescu-Roegen, Jeremy Rifkin şi Ted Howard,
pun pe frontispiciul cărţii lor, următoarea dedicaţie:
„Lui Nicolae Georgescu-Roegen, care a pus bazele
entropiei, perseverând pe calea adevărului ca un profet
şi un învăţător.”
În zile de conformism şi mediocritate intelectuală,
la noi şi aiurea, este o satisfacţie exemplul
unui mare român ca Georgescu-Roegen.
Din punct de vedere epistemologic, Georgescu-
Roegen a pus bazele gândirii despre noua economie,
bioeconomia, bazată pe metodologia şi conceptul dialecticei,
deoarece, ca ştiinţă care ţine de om, economia
nu poate fi bazată exclusiv pe conceptul şi metodologia
aritmomorfică, concept pur logic şi matematic
al pozitivismului logic, care exclude contradicţia
şi schimbarea în timp a legilor economice; economia,
ca şi realitatea, este supusă schimbării şi nu poate fi
reprezentată printr-o invariabilă, adică printr-o
reprezentare aritmomorfică. Însăşi fizica modernă
ne învaţă că realitatea nu poate fi reprezentată
printr-o formulă rigidă, a lui tertium non datur, a
logicii aristotelice, care în acest caz ar conduce la o
situaţie de goală „aritmomanie”; reprezentarea realităţii
este adecvată prin legile fizicii contemporane,
legea complementarităţii a lui Niels Bohr, deoarece
realitatea poate fi exprimată în mod complimentar,
ca în cazul teoriei corpusculare, complimentară teoriei
ondulatorii, a electronilor, legea relativităţii a lui
Einstein, etc., toate pledând în favoarea reprezentării
dialectice a realităţii. În condiţiile uriaşei complexităţi
a lumii moderne, afirmă Georgescu-Roegen,
nu se poate să nu se ţină seamă de strânsa conexiune
între factorii economici, sociali, culturali, istorici,
politici şi psihologici. Toate acestea impun în cercetarea
economică şi în ştiinţele sociale, metoda dialectică
şi a empatiei, mult mai adecvate decât matematica,
modelul aritmomorfic neputând fi decât o unealtă,
care să acompanieze argumentaţia dialectică,
singura valabilă în realităţile sociale şi economice.
Trebuie, după Georgescu-Roegen, să se reconsidere
rolul economiei, mutând-o din centralitatea în care a
pus-o societatea contemporană şi subordonând-o ecologiei,
în respectul limitelor fizice ale naturii.
Această concepţie stă la baza conceptului său de
„descreştere”, în virtutea căruia progresul şi bunăstarea
nu corespund în mod necesar cu acumularea
unui număr din ce în ce mai mare de obiecte, de
multe ori inutile, care conduc la ciclul dezastruos al
poluării şi sleirii planetei de resurse. Gândirea lui
Georgescu-Roegen este la baza mişcării ecologiste, a
adversarilor creşterii economice – PIB – nelimitate,
a celor care sunt în favoarea tehnologiilor alternative,
„verzi”, de producere a energiei din alte surse
decât hidrocarburile, a opririi creşterii nelimitate a
populaţiei planetei. „Clubul de la Roma”, la care
participă mulţi laureaţi ai Premiului Nobel, a îmbrăţişat
teoriile sale şi oameni de ştiinţă, politicieni şi
intelectuali, s-au inspirat din teoriile sale, printre
aceştia numărându-se Jeremy Rifkin, Alain De
Benoist, Al.Gore, Serge Latouche (Vezi: „Decolonizarea
minţii. Cugetarea creativă contra economiei
absurdului”, „Planeta naufragiaţilor”), Gilbert Rist
(„Dezvoltarea. Istoria unui mit occidental”), Louis
Dumont („Homo equalis-geneza şi triumful ideologiei
economice”), Marco Revelli, Eduardo Zarelli,
Stefano Zamagni, Massimo Fini, M.Pallante
(„Descreşterea fericită. Calitatea vieţii nu depinde
de PIB”), Pierre Theillior, etc., etc. Încheierea întrunirii
G8 de la Aquila, cu oarecare progrese, chiar
dacă timide, pe calea respectului ecologiei planetei,
între care angajamentul reducerii emisiunilor de
CO2 – cu excepţia, deocamdată, a Chinei şi a Indiei
– dar semnată de noua Preşedinţie americană, care
sub trecuta administraţie nu a dat nici o atenţie ecologiei,
orientarea către surse de energie alternative,
nepoluante, declaraţiile noului Preşedinte al SUA, şi
ale altor mari capi de stat, referitor la regulile de
funcţionare ale finanţelor mondiale, care să fie
îngrădite de la specularea crasă prin titluri fără acoperire,
hedge funds, etc. şi conştiinţa că „piaţa” nu
mai este nicidecum o zeitate a cărei „mână invizibilă”
reglează economia, sunt un pas, pe drumul întrevăzut
şi preconizat de compatriotul nostru Nicolae
Georgescu-Roegen. „Empatia faţă de oameni va
determina generaţia actuală să gândească la moştenirea
pe care trebuie să o lase celor ce vor veni şi de
aceea, să nu prade pentru dânsa bogăţiile Terrei”.
Încheiem cu acest gând optimist al lui Georgescu-
Roegen, în sintonie, sperăm, cu gândirea a tot mai
mulţi oameni.

Adevărul a pierdut procesul
pentru Jurnalul lui Tolstoi
Evenimentul zilei (24 iulie 2009) publică
un comentariu semnat de Silvia Pătrăşcanu:
„Curtea de Apel Bucureşti a menţinut dispoziţiile
date de Tribunalul Bucureşti în cazul Ideea
Europeană – Adevărul Holding, care cereau suspendarea
oricărui act de distribuţie şi difuzare a
volumelor 1 şi 2 din Memorii de Lev Tolstoi, în traducerea
lui Ghenadi Strungar, apărute la Editura
Adevărul. Decizia Curţii de Apel Bucureşti (CAB),
dată pe 14 iulie, este irevocabilă. Tribunalul
Bucureşti a admis, pe 17 februarie, în parte, cererea
Fundaţiei Culturale Ideea Europeană şi a
decis suspendarea oricărui act de distribuţie şi
difuzare a volumelor 1 şi 2 din Memorii de Lev
Tolstoi, în traducerea lui Ghenadi Strungar, apărute
la Editura Adevărul Holding, până la o soluţionare
irevocabilă a litigiului. De asemenea,
Tribunalul Bucureşti a respins cererea de retragere
a volumelor de pe piaţă. Cel mai mare jaf.
Conflictul care opune Ideea Europeană şi Editura
Adevărul Holding se referă la apariţia, în colecţia
Opere Complete – Tolstoi a celor de la Adevărul, a
unui aşa-zis volum de Memorii tolstoiene, în realitate
o reproducere a ediţiei Jurnalului marelui
scriitor, realizată în română de renumitul cuplu
de intelectuali Janina şi Ion Ianoşi. Editura Ideea
Europeană a susţinut că ceea ce a făcut Adevărul
Holding este cel mai mare jaf din istoria literaturii
române. Conform celor semnalate de Fundaţia
Culturală Ideea Europeană (FCIE), un reprezentant
al holdingului Adevărul a luat legătura telefonic
cu Janina Ianoşi, propunându-i reeditarea
traducerii făcute de ea Jurnalului, în preconizatele
Opere Complete – Tolstoi de la Adevărul. Janina
Ianoşi i-a explicat persoanei că, în prezent, copyrightul
se află la Ideea Europeană, care a publicat
ediţia din 2005, în consecinţă să se adreseze FCIE.
Contrar uzanţelor elementare, Memoriile de la
Adevărul nu indică nicăieri nici o sursă după care
s-a făcut selecţia, nici măcar limba din care s-ar fi
făcut tălmăcirea. Protestul FCIE a fost depus în
atenţia Uniunii Scriitorilor, Academiei Române,
COPYRO şi a altor instituţii abilitate. «Sunt uimită,
şocată, bulversată de grosolănia şi abuzul care
s-au comis», ne-a declarat Aura Christi. (…)
Un contract «perfect legal»
pe care nu l-a văzut nimeni?
«Am acţionat cu buna credinţă». «Editura
Adevărul Holding a acţionat cu bună intenţie şi
atunci când a încercat să obţină drepturile de traducere
de la doamna Janina Ianoşi, precum şi
atunci când a semnat contractul cu traducătorul
Ghenadi Strungar. Astfel, în acest moment,
Editura Adevărul Holding se află în posesia unui
contract perfect legal, prin care a cumpărat drepturile
de traducere în cele mai corecte condiţii şi
conform practicilor uzuale», susţin reprezentanţii
Editurii Adevărul Holding.”
Cum să nu! Doar că acel contract «perfect
legal» nu l-a văzut nimeni niciodată! Nici instanţa,
nici…, nici…
Agenţia Mediafax transmite pe circuitul
mass media următorul comunicat: CAB suspendă
distribuţia şi difuzarea Memorii, apărut la
Adevărul Holding. Curtea de Apel Bucureşti a
menţinut dispoziţiile date de Tribunalul Bucureşti
în cazul Ideea Europeană – Adevărul Holding,
care cereau suspendarea oricărui act de distribuţie
şi difuzare a volumelor 1 şi 2 din Memorii de
Lev Tolstoi, în traducerea lui Ghenadi Strungar,
apărute la Editura Adevărul. Decizia Curţii de
Apel Bucureşti (CAB), dată pe 14 iulie, este irevocabilă.
Tribunalul Bucureşti a admis, pe 17
februarie, în parte, cererea Fundaţiei Culturale
Ideea Europeană şi a decis suspendarea oricărui
act de distribuţie şi difuzare a volumelor 1 şi 2 din
Memorii de Lev Tolstoi, în traducerea lui Ghenadi
Strungar, apărute la Editura Adevărul Holding,
până la o soluţionare irevocabilă a litigiului. De
asemenea, Tribunalul Bucureşti a respins cererea
de retragere a volumelor de pe piaţă. Totodată, TB
a decis că Adevărul Holding trebuie să plătească
cheltuieli de judecată în valoare de 2.439,5 lei. În
acest sens, CAB modifică în parte sentinţa TB, în
sensul că suma pe care Adevărul Holding trebuie
să o plătească Fundaţiei Ideea Europeană, cu titlu
de cheltuieli de judecată, este de 1.223,9 lei.
Conform site-ului Tribunalului Bucureşti,
Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi traducătoarea
Janina Ianoşi au mai intentat un proces
împotriva S.C. Adevărul Holding S.A. şi traducătorului
Ghenadi Strungar, pentru drepturile de
proprietate intelectuală asupra volumelor 1 şi 2
ale operei Memorii de Lev Tolstoi, următorul termen
în proces fiind 3 septembrie. În decembrie
2008, Ideea Europeană a emis un comunicat, semnat
de scriitoarea Aura Christi, în care se arată că
„Editura Ideea Europeană, care funcţionează sub
egida Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, sesizează,
prin prezenta, un grav furt intelectual, care
prejudiciază material şi moral Editura Ideea
Europeană şi autorii Janina Ianoşi şi Ion Ianoşi”.
Conform Aurei Christi, la sfârşitul verii lui 2008,
un redactor al Editurii Adevărul Holding a contactat-o
pe Janina Ianoşi, propunându-i acesteia o
reeditare a cărţii Jurnalul de Lev Tolstoi, în traducerea
sa. „Janina Ianoşi i-a spus (redactorului
Editurii Adevărul Holding, n.r.) că Editura Ideea
Europeană se află în posesia copyright-ului ediţiei
a III-a, revăzută, din 2005, în consecinţă să se
adreseze Fundaţiei Culturale Ideea Europeană”,
se indică în comunicat.
Contactaţi la acea dată de MEDIAFAX,
reprezentanţii Adevărul Holding au declarat că
editura „a luat act, cu surprindere, de acuzaţiile
gratuite formulate de către doamna Aura Christi
în numele Fundaţiei Culturale Ideea Europeană”.
Tot Agenţia Mediafax ne informează că
Curtea de Apel Bucureşti (CAB) a respins cererea
înaintată de Adevărul Holding de suspendare a
deciziei Tribunalului Bucureşti, care solicita
retragerea de pe piaţă, suspendarea editării şi a
comercializării sub orice formă a volumului
Enigma Otiliei, lansat de Adevărul Holding.
Curtea de Apel Bucureşti „respinge ca neîntemeiată
cererea de suspendare provizorie a executării
sentinţei”, se arată în motivarea CAB. Adevărul
Holding a cerut, la sfârşitul săptămânii trecute,
Curţii de Apel Bucureşti suspendarea deciziei
Tribunalului Bucureşti din 15 iunie, care a admis,
în parte, acţiunea Jurnalului Naţional, dispunând
suspendarea editării şi a comercializării sub
orice formă a volumului Enigma Otiliei, până la
soluţionarea procesului principal intentat de
Intact împotriva Adevărul.
Adevărul a mai pierdut un proces
În Cotidianul (6 Iulie 2009) scrie Cristiana
Vişan: „Traducătorul volumului Asediul Romei de
Vintilă Corbul a fost declarat în instanţă unic traducător
al cărţii care a apărut în Colecţia
Adevărul doar cu acceptul unui presupus cotraducător.
La peste jumătate de an după intentarea
procesului, Dragoş Stoenescu a fost declarat în
instanţă unic autor al traducerii romanului
Asediul Romei. Sentinţa pronunţată pe 30 iunie
obligă Adevărul Holding la publicarea hotărârii
instanţei în Adevărul şi în Gândul şi pe posturile
TVR 1 şi Realitatea TV în termen de 30 de zile de
la definitivarea hotărârii. Adevărul Holding este
obligată totodată să-i plătească lui Dragoş
Stoenescu despăgubiri de 35.424 de lei pentru
încălcarea drepturilor de autor. Hotărârea instanţei
nu este însă irevocabilă, ceea ce înseamnă că
Adevărul Holding poate face recurs.
La sfârşitul anului 2008, Dragoş Stoenescu
dădea în judecată Adevărul Holding după ce respectiva
Editură publicase Asediul Romei de
Vintilă Corbul, fără ca Stoenescu să-şi cedeze
drepturile de autor pentru traducere. În februarie
2009, Dragoş Stoenescu a explicat pentru
Cotidianul că a făcut traducerea după manuscrisul
din franceză pentru Fundaţia Agnus Dei, care
ulterior a cedat drepturile pe ediţie Editurii
Cartea Românească. Asediul Romei a apărut la
această Editură în 2004. Conform lui Stoenescu,
ediţia publicată în Colecţia Adevărul nu citează
nici un traducător, editura apărându-se cu un contract
de cesiune din partea cotraducătorului Pavel
Mocanu, deşi numele acestuia nu este menţionat
în carte. Pe lângă procesul intentat de Dragoş
Stoenescu, Adevărul Holding se mai judecă cu
Fundaţia Culturală Ideea Europeană după publicarea
Jurnalului lui Tostoi. Conform lui Ion
Ianoşi, membru de onoare al Academiei Române,
Lev Tolstoi Memorii (volumele I şi II), apărute la
Editura Adevărul Holding în 2008, copiază, de la
început şi până la sfârşit, ediţia Lev Tolstoi Jurnal
(volumele I şi II), publicată la Editura Ideea
Europeană în 2005, în traducerea Janinei Ianoşi”.
Zgomotul, furia, valurile şi
intelectualii de curte
Carmen Muşat publică un text polemic
admirabil, curajos (Observatorul cultural, nr. 486,
6 august 2009), în care analizează cu seriozitate
situaţia social-politică din ţară, rolul preşedintelui
în transformarea acesteia într-o arenă minată
de zgomot, furie, isterie, precum şi rolul unor intelectuali
şi ziarişti înrolaţi din varii interese în
tabăra aflată la putere: „Discursul public din
România ultimilor patru ani s-a degradat progresiv
şi la această situaţie au contribuit din plin
«intelectualii în uniforme» (cei de care multstimatul
şi iubitul preşedinte a declarat, pe 31 iulie, că
ţara are nevoie), care s-au înrolat în tabere politice,
abdicând astfel, de bunăvoie şi nesiliţi de
nimeni, de la statutul lor de opozanţi ai Puterii.
Ceea ce nu înţeleg nici jurnaliştii partizani, nici
intelectualii de curte este că, odată arondat unui
partid sau personaj politic pe care îl glorifică prin
toate intervenţiile lor publice, devin, volens
nolens, simpli propagandişti, cu nimic diferiţi de
activiştii comunişti împotriva cărora vituperează,
de altfel, ori de câte ori au ocazia.” Vezi unii
membri „fruntaşi” ai Grupului de Dialog
Social, Liiceanu & company, grup care a transformat
în circa douăzeci de ani viaţa literară
autohtonă într-un viespar, după modelul exersat
cu succes de excelentul om de radio, dna M.
Lovinescu la Paris. Aşa cum dl Liiceanu se poate
lăuda cu „antogonizarea fără precedent a vieţii
culturale” din România, dl preşedinte are meritele
sale în sensul „antagonizării” societăţii româneşti:
„Una dintre puţinele victorii cu care se
poate lăuda Traian Băsescu în cei cinci ani de
mandat prezidenţial este antagonizarea fără precedent
a societăţii româneşti. N-a reuşit singur,
desigur, i-au venit în ajutor jurnaliştii «căuzaşi» şi
intelectualii de curte, ce pot fi recunoscuţi după
stilul encomiastic, lipsit de accente critice la adresa
şefului suprem, ca şi după recompensele primite,
prin Parlamentul European sau pe la Palatul
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
37
SEPTEMBRIE 2009

38
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Cotroceni. Trist este că majoritatea propagandiştilor
deghizaţi în formatori de opinie au alterat grav
imaginea jurnalismului independent, făcând din
datul cu părerea un fel de sport naţional, practicat
cu aplomb, pentru a masca absenţa profesionalismului
şi a rigorii intelectuale. Aşa se face că, de
trei ani încoace, trăim într-o adevărată isterie,
spaţiul public fiind dominat de răcnete doar în
aparenţă justiţiare”. Astfel, urmărind presa cotidiană
de la noi, nu ai cum să nu remarci „tectonica
halucinantă a grupurilor (de interese) din peisajul
mediatic românesc”. „Cât priveşte modul
intermitent în care funcţionează memoria «intelectualilor
în uniforme» (şi a jurnaliştilor încolonaţi),
este fascinant să vezi cum oamenii aceştia
îşi amintesc brusc tot felul de amănunte biografice,
ori de câte ori vreunul dintre cei percepuţi ca
prieteni îndrăzneşte să iasă din pluton şi îşi permite
să ia o oarecare distanţă, pentru a formula o
opinie critică”. Un instrument de o maximă eficienţă
al pedepselor pentru „tentativa de ieşire din
pluton” este CNSAS-ul, care funcţionează conform
principiului răscunoscut, eficient, folosit în plină
dictatură: „Dacă defilezi alături de noi nu ne aducem
aminte ce-ai făcut în trecut, dacă, însă, te răzgândeşti
şi ne pui într-o lumină proastă, asumându-ţi
libertăţi intolerabile, ne amintim tot ceea ce
ţi-ar putea strica imaginea”. „Poarta Cotro-ceniului”
este foarte tentantă, aşa încât „partizanatele
politice evidente au făcut să prolifereze în spaţiul
public un discurs de tip maniheist, care împarte
societatea în alb şi negru, fără nuanţe”. În acest
context mai „contează, oare, adevărul şi nuanţele,
dacă putem călca în picioare un om fără să-i dăm
dreptul să se apere, punând etichete în titluri şi
atenuând semnificaţia acestora în interiorul unor
articole pe care, oricum, puţini îşi bat capul să le
citească, şi încă şi mai puţini sunt interesaţi să
înţeleagă?” Carmen Muşat ne îndeamnă să „ne
privim în oglindă şi să recunoaştem: ne plac etichetele,
ne plac execuţiile rapide în piaţa publică,
ne plac idolii de mucava, gesturile teatrale, declaraţiile
retorice, istericalele. Nu avem timp de analize
serioase, nu avem chef de argumente, de construcţii
solide – sunt plicticoase şi lipsite de stil.
Suntem grăbiţi, domnule!” Să ascultăm în continuare
discursurile „intelectualilor înrolaţi”.
„Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi
nouă toate;/Ce e rău şi ce e bine/Tu te-ntreabă şi
socoate;/Nu spera şi nu ai teamă,/Ce e val ca
valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu
rămâi la toate rece.”
Din nr. 30 al României literare (31 iulie
2009) desprindem un poem de Ileana Mălăncioiu,
intitulat Cele şapte vămi: „Trec din ţara vieţii/În
ţara morţii/Şi înapoi,/Nimeni nu-mi cere/Cartea
de identitate/Şi nu-mi desface/Bagajul pe care/Îl
port în spate,/Dar la fiecare/Din cele şapte
vămi/Care n-au dispărut/Cineva toarce/Din
vechiul caier/Rămas de mai an/Şi trage cu
ochiul/Pentru ca nu cumva/Trecerea asta a
mea,/Neîngrădită de nimeni/Şi de nimic/Dintr-o
lume în alta/Să arunce totul în aer”.
În acelaşi număr, Mircea Mihăieş, un „admirator
înfocat” al lui Mircea Cărtărescu, îşi face
mea culpa, propunând să fie înfiinţat un fan club
Cărtărescu: „În ultimii nouăsprezece ani n-am
recenzat decât jucăria plină de farmec numită De
ce iubim femeile. E oarecum ironic, pentru că
autori precum Cărtărescu trebuie încurajaţi mai
ales acum, când au pornit-o pe drumul gloriei.
Adică pe drumul singurătăţii. Simt această absenţă
de la datorie ca pe un abandon vinovat”.
„Jucăria plină de farmec” De ce iubim femeile,
semnată de unul dintre vârfurile generaţiei
optzeci, este în realitate una dintre cele mai proaste
cărţi din ultimele două decenii. Dar… oricum,
prin orice mijloace, e în afara oricărei discuţii:
Mircea Cărtărescu trebuie încurajat mai ales
acum când, vorba celuilalt Mircea, a pornit-o pe
drumul gloriei.
Publicând alte fragmente din Cartea cu fleacuri,
Livius Ciocârlie, în unul dintre acestea, se
referă la scenele de sex din jurnalul lui Delacroix,
care „petrece momente dulci cu iubita prietenului
său, bursier la Roma. Când acesta se întoarce,
Delacroix e cuprins de scrupule. Îi propune femeii
ca legătura să continue, dar numai celălalt să
poarte titlul de amant”. Amuzant, zău! E cu musca
pe căciulă şi, culmea, mai pune şi condiţii!
N. Manolescu meditează pe marginea educaţiei
tinerelor fete, recitind visător-doct Madame
Bovary. Am recitit textul d-sale vag bovarici.
După ce s-a retras de la Cotroceni, pentru că
acolo bucătăria nu e una grozavă (spune Andrei
Pleşu, fără să ştim dacă are dreptate căci noi, cei
din tribul Conte…, nu luăm masa la Cotroceni),
Andrei Pleşu (Dilema veche, nr. 285, 29 iulie 2009)
face lecturi despre Lenin, pedepseşte fără excepţii
psihanaliştii trimiţându-i (aşa le trebuie!) la bordel
şi se gândeşte la femeile… inutilizabile:
„Dintr-o monografie a lui Landau-Aldanof despre
Lenin, apărută în 1919 (!): «Era un profund cunoscător
al maselor şi nu ştia nimic despre om»”.
Referitor la Landau-Aldanof, mde, calcă-n străchini
şi deştepţii: cum să afirmi o asemenea trăsnaie,
ca să nu spunem enormitate, despre un individ…
care a aruncat în bezna dictaturii pentru
circa o jumătate de secol câteva ţări mari şi late?
E straniu, foarte straniu că dl Pleşu îl citează.
13 ianuarie 1976, Bonn: „Psihanaliştii trebuie
trimişi cu toţii la bordel. Vor realiza că deşarja
strict fizică nu dezleagă sufletul, ci îl încarcă.
Altfel spus, drumul de la plăcere la nevroză e,
uneori, mai scurt decât cel de la frustrare la
nevroză”. Să trimitem psihanaliştii la bordel? Ca
experienţă, hm, ni se pare interesant. Dar stăm
aşa, visător, şi ne întrebăm: oare nu s-ar umple
bordelurile… de nebuni? E o întrebare doar. Nu o
afirmaţie. Sau mai degrabă o glumă oarecum
stângace.
„Două categorii de femei sunt inutilizabile:
cele care te lasă să faci tu totul şi cele care nu te
lasă să faci nimic”. Depinde din ce unghi tratezi
lucrurile; nici angulaţia nu e de neglijat. În opinia
noastră, femeile isterice rad ambele categorii propuse
de dl Pleşu.
În Cotidianul (31 iulie 2009), Gabriel
Liiceanu, care nu şi-a onorat promisiunile făcute
maestrului său, C. Noica, devenind, în schimb, un
excelent librar, revine asupra lichelelor d-sale,
publicând un text hermeneutic de o pondere ideatică
şi semantică incomensurabilă, Din nou despre
lichele, luminându-ne în sfârşit, în sfârşit: „Cred
că am dat o nouă demnitate cuvântului lichea în
limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă
şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am
îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic
şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l
avea. Îndeobşte, este considerat lichea orice individ
activ în producerea răului altuia de dragul
binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri
când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe
nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul
lumii morale. Dând […] lovitura în vieţile
noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu
pitorescul ticăloşiilor sale”.
Să dai prestigiu (sic!) cuvântului lichea, ba
mai mult: să-i împrumuţi un strop de demnitate?!
Iată o meserie demnă de epoca tranziţiilor de
toate felurile, derulându-se sub specia intelectualilor
de curte, a intelectualilor înregimentaţi! În
textul pretinsului filosof devenit librar veţi vedea
care este deosebirea dintre lichelele dlui Liiceanu
şi restul lichelelor, pardon, şi licheaua eternă.
Oare? Un lucru extrem de interesant rămâne,
apropo de gabrielliicenele apeluri repetate către
lichele, „vânătoarea de vrăjitoare”/diversiunea
practicată de d-sa de circa două decenii: să
„vânezi” răstimp de douăzeci de ani „vechii comunişti”
în condiţiile în care dictatura a căzut şi e
plină democraţie, să recunoaştem, e o performanţă,
nu-i aşa?! Aşteptăm următorul Apel către lichele…
după alţi douăzeci de ani.
Din Idei în dialog (iunie 2009) aflăm că
Horia Roman Patapievici e frământat profund de
posibilitatea de a-şi… pierde sufletul, referindu-se
în eseul d-sale la acest subiect şi la o ultimă lectură
pe această temă… cu noduri (sau noduli?):
„Între 12 mai şi 21 octombrie ale anului 2006, în
ziarul italian La Repubblica a apărut în foileton
nu un roman, cum se mai întâmplă, ci o carte de
reflecţie susţinută, cu structura unitară şi dezvoltare
sistematică. La data publicării foiletonului,
autorul, licenţiat în filosofie cu o teză despre
Adorno şi Şcoala de la Frankfurt (condusă de
Gianni Vattimo), era un scriitor deja cunoscut,
exersat în comentariul muzical şi consacrat ca
romancier de întinsă notorietate prin romanul
Novecento. Un monologo (1994). Sub formă de
carte, foiletonul lui Alessandro Baricco a apărut
cu titlul I barbari. Saggio sulla mutazione.
Subiectul cărţii este mutaţia. E vorba, în opinia
autorului, de o mutaţie culturală profundă, care
ne devastează cultura şi ne răstoarnă facultăţile
sufleteşti. Mutaţia constă din aplatizarea valorilor
şi din eliminarea sufletului. Baricco a ales să
descrie mutaţia prin analogie cu invazia barbarilor.
Barbarii istorici treceau prin foc şi sabie cetăţile
cucerite, lăsându-le în urmă pustiite; aşa
arată, în viziunea autorului, şi locurile din lumea
noastră pe unde trec barbarii moderni – mutanţii”.
Societatea românească postdecembristă să fie
oare dominată de mutanţi, aşa-zişii barbari
moderni? Un soi de mutanţi care încearcă să ne
devasteze – parafrazăm după H.R. Patapievici –
cultura şi să ne răstoarne facultăţile sufleteşti,
aplatizând valorile, mai exact, marginalizându-le?
Nuuuu. Nu credem să dispună de o asemenea
forţă ei, mutanţii, barbarii moderni; dacă se
înţelege e vorba de mutanţi, dar nu credem că este
aşa, nici în ruptul capului! Şi-apoi, România nu
este… Italia! Aici ne mişcăm printre lucruri evidente,
care nu exclud nuanţele de bună seamă
şi… stăm, deocamdată, privitori ca la teatru,
ascultând lecţiile date de comentatorii noştri
iluştri, care domnesc şi dictează în cultura română
de circa două decenii.
Actualitatea Glossei eminesciene din care
am citat adineaori, de bună seamă, dă de gândit şi
în acest început de august uscat, rece (în nopţile
mogoşoiene!), impasibil şi oarecum distant, atât
de prielnic creatorilor pur-sânge, disputându-şi
calitatea de martori şi retrăgându-se, iarăşi şi
iarăşi, în denigratul turn de fildeş, acolo unde poţi
face, într-o linişte laborioasă, exerciţii de înţelegere;
şi cum să încerci a înţelege dacă nu scriind,
scriind, scriind?! Ipostaza de martor implicând nu
puţine calităţi, una dintre acestea fiind răceala
descrierii. Alta, în mod cert, neangajarea. Plătite
laolaltă cu asupra de măsură. Ca şi libertatea –
reală, nu cea mimată! – de a-ţi urma destinul,
Vocaţia (da, aşa, cu majuscule). Libertatea de a fi
tu însuţi; poate lucrul cel mai greu din lume.
AURA CHRISTI
ANUL XX Nr. 9 (690)

IDEEA EUROPEANĂ & E
& EUROPRESS
MARINA ŢVETAIEVA
PROZĂ
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
LEV TOLSTOI
SPOVEDANIE
NICOLAS GRIMALDI
CARTEA LUI IUDA
39
TRADUCERE DE
JANINA IANOŞI
PREFAŢĂ, NOTE, COMENTARII DE
ION IANOŞI
ÎN LIBRĂRIILE DE CALITATE
INCLUSIV LIBRĂRIA ON LINE
WWW.IDEEAEUROPEANA.RO
• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •
Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse
de Editura Ideea Europeană · EuroPress Group
Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.
Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie.
Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.;
• 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.
Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 1-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.;
• 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru
al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi
beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată.
Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor
participa în fiecare an la concursul cu premii pentru
fidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual al
Editurii Ideea Europeană.
Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113,
OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780;
tel./fax: 4021. 212 56 92;
E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com
Web: www.ideeaeuropeana.ro
P ARTENERI MEDIA:
RADIO ROMÂNIA CULTURAL
CONVORBIRI LITERARE
AGENŢIA AMOS NEWS
POEZIA
TIMPUL
DACIA LITERARĂ
PARTENERI:
SC ERC PRESS SRL
NETVISION SISTEM
EUROPRESS MEDIA
CROSMEDIA
APLER
SEPTEMBRIE 2009

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XX · NR. 9 (690) · SEPTEMBRIE 2009
În numerele viitoare:
Ancheta Conte
Contemporanul. Ideea Europeană la 20 de ani
Angela Martin „Binele o duce rău în România”
Marin Radu Mocanu Faţa luminoasă
Gheorghe Mocuţa CONTE
Gheorghe Neagu Prestigiu plus energie
Basarab Nicolescu (Franţa) Criza trece, cultura rămâne…
Florin Oprescu Întoarcerea la valoare
Ovidiu Pecican Revistele culturale sunt nişte instituţii
Liviu Pendefunda Contemporanul apropiat inimii mele
Irina Petraş Aşa cum eşti aşteptat acasă
Constantin M. Popa Două răspunsuri indirecte
Monica Săvulescu-Voudouri (Grecia) Dacă nu venea criza,
trebuia inventată
Gheorghe Schwartz Indiferenţi la sporovăiala din jur
Michael Shafir La popota săracilor
Liviu Ioan Stoiciu Cultură scrisă cu ţârâita
Valentin Talpalaru O formă de rezistenţă unică
Adriana Teodorescu O revistă de mare ţinută
Maria-Ana Tupan Locul speranţei
Cornel Ungureanu Energia liderilor
Lucian Vasiliu Revista alintată... CONTE
Radu Voinescu Revistele – sângele unei culturi
Răzvan Voncu Semnul de sănătate al unei literaturi
Marina Vraciu Rezistenţă şi tenacitate
Andrei Zanca Orice criză este o boală
Evidenţa informatizată a tirajelor şi
produselor este realizată în
sistemul internaţional GS1,
administrat în România de
GS1 România.
www.gs1.ro
Apare joi 3 lei www.ideeaeuropeana.ro
CK