numÄrul din ianuarie - Ideea Europeana

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXII · NR. 1 (706) · IANUARIE 2011 

Anul Contemporanul ■ 130 

CRISTIAN BĂDILIŢĂ 

NICOLAE BALOTĂ 

ŞTEFAN BORBÉLY 

NICOLAE BREBAN ■ 

STAFIA PREZENTULUI 

NICOLAE BALOTĂ ■ 

„DIN 

TEROARE S-A NĂSCUT 

SECURITATEA” 

CRISTIAN BĂDILIŢĂ: : „TREBUIE 

REBUIE 

SĂ NE CUNOAŞTEM ISTORIA, 

EVOLUŢIA, TRAGEDIILE ŞI 

MOMENTELE DE GRAŢIE” 

O carte-eveniment: 

ŞTEFAN BORBÉLY. 

PORNIND DE LA NIETZSCHE… 

Rubrici noi de 

ADRIAN DINU RACHIERU 

ŞI 

DAN MIRCEA CIPARIU 

MAGDA URSACHE ■ 

ADDENDA LA 

TRĂDAREA CRITICII 

 

CK

2 

Nevoia de Celălalt 

Nevoia de Celălalt 

DAN MIRCEA CIPARIU 2011 ŞI FEŢELE TOLERANŢEI/ 2 

Modele 

NICOLAE BREBAN STAFIA PREZENTULUI/ 3 

Lecturi 

IRINA PETRAŞ „DACĂ-NTR-O NOAPTE DE IARNĂ…”/ 4 

Cărţi, cărţi, cărţi 

ALEX ŞTEFĂNESCU RADU TUDORAN, DIN NOU ÎN PRIM-PLAN/ 5 

(con)texte 

MARIA-ANA TUPAN LECŢIA ISTORIEI/ 6 

Cronica literară 

ŞTEFAN BORBÉLY PROŞTII/ 7 

Cronica literară 

RĂZVAN VONCU DESPRE MEMORIA TEATRULUI / 8 

Coasta lui Apollo 

AURA CHRISTI LEGEA IUBIRII ŞI... LECŢIILE LUI CONTE/ 9 

Lecturi 

IRINA CIOBOTARU ESCALELE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU ALE UNUI ÎMPĂTIMIT DE 

FRUMOS / 10 

Vieţi de cărţari 

MAGDA URSACHE ADDENDA LA TRĂDAREA CRITICII/ 11 

Profil 

ADRIAN DINU RACHIERU DINCOLO DE ISTORIE – SORIN TITEL/ 12 

Lecturi 

IONEL NECULA LIVIU IOAN STOICIU – UN POET AL LUMII DE LA CANTON/ 13 

Polemice 

ZANFIR ILIE PUBLICISTICA ÎN OPERA LUI V.A. URECHIA/ 14 

Pe cont propriu 

LIVIU IOAN STOICIU ÎN AŞTEPTAREA APARIŢIEI UNEI NOI REALITĂŢI „PLANETARE”/ 15 

Modele 

NICOLAE BALOTĂ „DIN TEROARE S-A NĂSCUT SECURITATEA”/ 16 

MARIAN VICTOR BUCIU SUFERINŢA APOLINICĂ/ 17 

Cartea românească 

DANIEL CRISTEA ENACHE NICHITA/ 18 

Clubul Ideea Europeană 

O carte-eveniment 

ADRIANA TEODORESCU ŞTEFAN BORBÉLY: PORNIND DE LA NIETZSCHE…/ 19 

Polemice 

CARMEN DUVALMA EUGEN IONESCU ŞI SENTIMENTUL DUREROS AL LOCUIRII/ 22 

Iaşi în trei mii de semne 

S 

U 

M 

AR 

NICOLETA DABIJA UN NOIEMBRIE SALVATOR/ 24 

Clubul Ideea Europeană 

Vizor 

OTNIEL VEREŞ IUDA, APOCRIFE, ÎNGERI CĂZUŢI/ 25 

OTNIEL VEREŞ ÎN DIALOG CU CRISTIAN BĂDILIŢĂ/ 27 

Cronica plastică 

LUIZA BARCAN EI „VĂD ENORM ŞI SIMT MONSTROS”/ 29 

Antologiile Conte 

TED BERRIGAN/ 30 

Traducere de RODICA GRIGORE 

Corespondenţă din Ţara Sfântă 

G. MOSARI TOAMNĂ CULTURALĂ... PE ROMÂNEŞTE/ 31 

Film 

DANA DUMA PROFEŢII MINCINOASE/ 32 

CĂLIN CĂLIMAN VORONEŢUL ŞI SLĂTIOARA LA BUCUREŞTI/ 33 

Lecturi 

DORIN DAVID METAFIZICA SEXULUI FRUMOS. AL BĂRBAŢILOR/ 34 

Carte străină 

RODICA GRIGORE TRIUMFUL ÎMBLÂNZIRII ROMANTISMULUI/ 35 

Teatru 

JEANA MORARESCU COROANA ANULUI TEATRAL: „HAMLETIADA”/ 36 

Corespondenţă din Danemarca 

DIANA COZMA EUGENIO BARBA ŞI THE CHRONIC LIFE/ 37 

Corespondenţă din Bangkok 

EMIL RAŢIU TEMPLE, ZIDURI, DRAME…/ 38 

Corespondenţă din Grecia 

ION LAZU CEVA DE NEIMAGINAT ÎN ROMÂNIA/ 39 

AURA CHRISTI 

(redactor-şef) 

ANDREI POTLOG 

CARMEN DUMITRESCU 

MIHAELA DAVID 

Corespondenţi din străinătate: 

MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI (GRECIA) 

EMIL RAŢIU (ITALIA) 

EUGENIA DUMITRIU (SPANIA) 

PHILIPPE PALINI (FRANŢA) 

MIRCEA GHEORGHE (CANADA) 

Rubrici: 

ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, 

NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, 

IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, 

DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU, 

PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR, 

MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN, 

DANA DUMA, IONEL NECULA 

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ 

Viziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU 

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR 

Editor: 

Asociaţia CONTEMPORANUL 

ISSN 1220-9864 

Revista este înregistrată la Oficiul de Stat 

pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) 

Adresa: 


O. P. 22, C. P. 113 

Sector 1, Bucureşti 

Cod 014780 

Tel./Fax: 021. 212 56 92 

Tel.: 021. 310 66 18 

Revista este membră a Asociaţiei 

Publicaţiilor Literare 

şi Editurilor din România (APLER) 

www.apler.ro 

Revista este membră a 

Aso ciaţiei Revistelor 

şi Publicaţiilor din Europa 

(ARPE) 

E-mail: 

contemporanul@yahoo.com 

www.ideeaeuropeana.ro 

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ 

are 40 de pagini 


ANUL XXII Nr. 1 (706) 

Dan Mircea Cipariu 

2011 şi feţele Toleranţei 

În ultimii ani, am refuzat să ţin o rubrică la ziar, 

dezenergizat ori chiar dezamăgit de felul în care 

lumea noastră culturală s-a făcut ţăndări la 

impactul cu caldarâmul tot mai de jos al României 

post-revoluţionare. Păcatele acestei lumi în tranziţie (şi în 

criză morală şi de sistem!) au trecut de la oportunismul 

politic şi de trib literar, la consumism şi tabloidizare. 

Pierderea prestigiului scriitorilor, un prestigiu de care se 

temea uneori chiar şi dictatorul Nicolae Ceauşescu, i-a 

adus pe cei mai mulţi din breasla noastră în condiţii aflate 

la limita supravieţuirii sociale şi chiar fizice. Cu această 

dezamăgire – şi faţă de instituţiile care trebuiau să apere 

şi să promoveze cultura scrisă vie, şi faţă de foarte multele 

dintre numele canonice ale culturii noastre care şi-au rescris 

biografiile ultimilor ani cu spirit resentimentar şi dogmatic 

– încerc să mă gândesc la noul an 2011 ca la unul în 

care Nevoia de Celălalt să fie o premisă de a schimba inerţiile 

noastre păguboase în materie de mentalităţi şi fapte. 

O premisă care să ne transforme pe noi şi pe ceilalţi. Încerc, 

astfel, o terapie care să mă vindece de şabloanele mele de 

limbaj şi de receptare. O terapie prin care să construiesc 

noi punţi cu cei aflaţi sub zodii de gândire şi de sistem diferite, 

cu cei care vânează cu orice preţ să fie pe valul puterii 

culturale. 

Când mă gândesc la Nevoia de Celălalt, am în vedere 

feluritele feţe ale Toleranţei, modul alchimic în care 

Toleranţa poate rezolva sisteme şi tabere ce par a fi supuse 

unor intratabile contradicţii. 

Într-o lume a crizelor spirituale şi morale, a unor 

şabloane de gust şi de existenţă ce devin tot mai mult produse 

interşanjabile în „societatea cunoaşterii”, valoarea 

toleranţei devine, cu precădere, o imagine care evaluează 

societăţile umane, naţiunile, etniile şi mentalităţile lor. 

Toleranţa este un bun din ce în ce mai greu de câştigat în 

„satul global”, deschizând, prin lipsa reală a comunicării şi 

a negocierii, lista unor profunde atentate la libertăţile individului 

şi la valorile democratice. 

Rolul determinant al acestui principiu-concept, cu rază 

geo-strategică şi geo-politică, a fost pecetluit, aflu de pe 

Net, încă din 1995, când UNESCO a adoptat Declaraţia de 

Principii pentru Toleranţă, iar un an mai târziu, în 1996, 

Organizaţia Naţiunilor Unite a consacrat sărbătorirea, la 

16 noiembrie a fiecărui an, a Zilei Toleranţei. Toleranţa a 

fost, de altfel, una dintre motivările Comisiei Europene 

pentru declararea anului 2008 ca An European al 

Dialogului Intercultural. 

Concept pentru cei mai mulţi difuz ori cu o semnificaţie 

ambiguă, fără a avea clar determinate limite de acţiune 

şi de exprimare, cu o cazuistică ce nu poate avea valoare de 

serialitate, toleranţa poate fi mai uşor înţeleasă folosindu-se 

de concepte precum diversitate, multiculturalism ori 

spirit identitar. Esenţialmente, toleranţa poate fi tradusă, 

preluând o sintagmă a lui Constantin Noica, printr-o necesară 

şi autentică Nevoie de Celălalt. O Nevoie de Celălalt 

pe care voi încerca să o exemplific prin portrete, analize ori 

scurte evocări în viitoarele texte ale acestei rubrici. 

www.agentiadecarte.ro 

Partener: SC ERC PRESS SRL 

Tipar: SC Es Print s.r.l. & 

Asociaţia EUROBUSINESS 

Unica responsabilitate a revistei 


este de a publica opiniile, 

fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor 

ei. Responsabilitatea pentru conţi nutul 

fiecărui text, conform Art. 205-206 Cod 

Penal, revine exclusiv autorilor 

Ilustrăm acest număr cu fotografii realizate 

de AURA CHRISTI în Grecia 

APEL 

PENTRU SALVAREA CULTURII 

ROMÂNE VII 

semnat de 900 de 

personalităţi din România, Israel, 

SUA, Franţa, Germania, Irlanda, 

Republica Moldova etc. 

Pentru informaţii la zi – 

accesaţi 

www.ideeaeuropeana.ro 

(click revista contemporanul) 

Anul Contemporanul (1881-2011)

© AURA CHRISTI 

Nicolae Breban 

Stafia prezentului 

cutreieră azi, Europa...” 

sunau ultra-cunoscutele cuvinte 

„Ostafie 

cu care începea, o ştim cu toţii, acel 

Manifest comunist al lui Marx, pe 

care, în lipsă de texte teoretice, fondatoare, şi l-au 

revendicat apoi acei anarhişti ruşi, care s-au botezat 

bolşevici, pentru a prelua puterea, profitând de criza 

profundă în care se găsea Rusia ţaristă după spargerea 

frontului. De fapt nu au preluat puterea atunci, 

doar pretindeau asta, în acel mult comentat, răspândit 

7 Noiembrie (după stil nou!) deoarece, încă o 

dată, o putere politică şi administrativă radical 

nouă, are nevoie de date şi însemne clare care să-i 

consfinţească posesia asupra bunurilor, instituţiilor, 

oamenilor etc. De fapt, a durat vreo cinci ani de zile 

această preluare a puterii, între 1917 şi 1922, când 

s-a terminat cu adevărat acel teribil război civil, cu 

forme amestecate, civile şi armate, şi întreaga uriaşă 

Rusie a fost teatrul unor mişcări sângeroase, apocaliptice 

de la stânga la dreapta teritoriului, şi 

înapoi, chiar şi după pacea de la Brest-Litovsk, semnată 

de Troţki cu şefii armatei germane (care ocupa 

tot flancul vestic al marii împărăţii), urmând indicaţiile 

viclene, pragmatice, ale lui Lenin: „Dă-le tot ce 

cer cu condiţia să se oprească pe loc!” (Şi contra voinţei 

biroului politic a propriului partid!) Cine contemplă 

harta Rusiei europene şi asiatice în acei ani 

observă că doar o fâşie îngustă, ce mergea de la nord 

la sud, turtită între uriaşele spaţii prinse la est şi 

vest de nemţi sau de armatele ţariste albe erau în 

posesia noii Armate roşii, create şi conduse de 

Bronstein-Troţki. 

Putem parafraza acest început, ce suna ca o 

meraforă a Manifestului… marxist, spunând că şi în 

România post-decembristă o stafie ne cutreieră plaiurile 

şi instituţiile, minţile, obiceiurile, poate chiar 

şi reflexele: stafia prezentului! 

Mama mea, de origine şvabă, din sudul 

Banatului românesc şi sârbesc, în primul an după 

`89, într-o plimbare prin nordul Moldovei, a spus o 

frază pe care am reţinut-o, vorbind noi despre revoluţia 

română, atât de discutată şi contestată atunci: 

„Libertatea este cel mai frumos prézent care i s-a 

făcut României!” 

Evident, fosta domnişoară Böhmler-Kunert, 

folosea cuvântul prezent aşa cum îl folosesc nemţii şi 

englejii, cu sensul de dar. Dar confuzia semantică 

mi-a dat ideea unui frumos calambur – eu care nu 

iubesc calambururile! – şi mi-am zis, ani la rând, că 

Mama avea dreptate: „Libertatea a fost un dar al... 

prezentului ţării, al nostru, al istoriei hâde a ultimei 

dictaturi!”. Dar există, cum spun franţujii, şi daruri 

otrăvite, des cadeaux empoisonnés! Nu, eu nu cred că 

revoluţia noastră – care a fost cu adevărat o revoluţie, 

amestecată cu multiple influenţe, cum se întâmplă 

într-o ţară şi istorie în care un eveniment de acet 

tip nu e organizat, pregătit, şi nu există cadre formate 

pentru a-l gera – adică răzmeriţă, putsh, influenţe 

străine şi o voinţă aproape unanimă de a termina 

cu cuplul dictatorial! – a fost un dar otrăvit. Nu, a 

fost la propriu un dar, şi încă unul atât de colosal, de 

neaşteptat – deşi cu toţii îl visam, cei care mai aveau 

puterea de a crede, de a visa! – încât ani buni nu ne-a 

venit să credem că a venit, s-a întâmplat, am scăpat 

de ei, şi suntem într-adevăr liberi, total, profund, 

nesperat de liberi! 

Dar... ce să faci cu un asemenea, aproape apocaliptic 

dar care vine după o jumătate de secol de tiranie 

şi tirani, când realitatea, când normalitatea 

păreau cu totul altele, opuse acelei libertăţi şi democraţii 

de care vârstnicii mai ales îşi aduceau aminte; 

idilizând nu rareori propriile lor tinereţi şi acel teren, 

timp, aproape de basm – există şi basme sociale! – în 

care existau mai multe partide, ziare libere, graniţe 

deschise, alegeri mai mult sau puţin trucate dar libere, 

manuale şcolare semnate de autori diferiţi care 

nu concordau totdeauna, respectul real faţă de biserică, 

o istorie mereu cercetată, discutată, o monarhie, 

instituţii ce funcţionau nu prin ucazuri de sus, ci 

printr-o autonomă geranţă, corupţie, e drept, impostură, 

abuzuri discutate adesea în lumina publică a 

presei. Care exista, diversă, scandaloasă, condusă de 

unii rechini sau de alţii, naivi, ce dădeau iute faliment; 

dar... exista! 

Anul Contemporanul (1881-2011) 

Au existat, desigur, unii mai vârstnici sau foarte 

vârstnici, din ţară şi din străinătate, care au crezut 

– mai mult au sperat, cred eu! – că s-au întors 

vremurile de altădată! Alţii, mai realişti, din ţară, 

au ştiut că în fapt nu există basme sociale, deşi, întradevăr, 

cum am spus-o în câteva rânduri, cele câteva 

zile, trei sau patru, în jurul Crăciunului anului 

‘89, au semănat cu un fel de basm, mai bine, cu acea 

mereu improbabilă, profund ficţională, pură, totală 

justiţie a basmului! Ca şi în unele piese ale lui 

Molière sau Shakespeare, când tatăl, venit de peste 

mări şi ţări, crezut mort de mulţi, îşi recunoaşte progeniturile, 

bunurile sunt retrocedate celor în drept, 

ticăloşii, atât de truculenţi şi norocoşi până atunci, 

sunt brusc demascaţi şi anihilaţi, „masele” binevoitoare 

se alătură protagoniştilor, printr-un miracol 

matematic, toate neînţelegerile grave, insurmontabile 

de până atunci se rezolvă cât te-ai şterge la ochi 

şi, mai ales, se constată o nivelare splendidă a voinţelor 

şi caracterelor; cu toţii sunt magnanimi, înţelegători, 

largi în spirit, pacea şi veselia sunt înscrise 

pe feţele tuturor! 

Vai, nu, această justiţie de basm nu a durat 

decât trei zile, apoi, „fireasca” anarhie care se instalează 

după mari surpări şi-a reluat drepturile, în 

locul „gol”, politic şi social, s-au înfipt, s-au erijat nu 

unii cetăţeni cumsecade, animaţi de „bune intenţii”, 

necunoscuţi, urcaţi la balconul ce-ce-ului de pe stradă; 

cum se întâmplă, cei care aveau încă frâiele puterii, 

în primul rând militarii, au cerut concursul 

unora dintre vechii politicieni care se bucurau de un 

fel de prestigiu în rândurile unei părţi a populaţiei. 

Şi în străinătate, revista germană Der Spiegel, una 

din foile cele mai bine informate din lume, vorbea de 

Iliescu ca de un posibil „continuator” încă din anii 

şaptezeci! Sigur, mulţi, foarte mulţi chiar, ar fi vrut 

să nu fie nici un fel de „continuare”; dar... cu cine?! 

Unde era Havel al nostru şi, mai ales, unde se afla în 

acele zile, luni turbulente „catifeaua” revoluţiilor de 

la nordul României, adică o mişcare fără fricţiuni, 

fără morţi, datorată unei bune pregătiri a forţelor de 

opoziţie care erau reale, organizate şi, mai ales, 

beneficiau de aportul unor instituţii de prestigiu – 

Biserica catolică! – de o istorie în care astfel de mişcări 

se mai făcuseră?! Absenţa unor mişcări de împotrivire 

violentă la puterea discreţionară a celor de 

sus în istoria noastră s-a făcut simţită evident şi în 

acele zile, luni post-revoluţionare. S-a făcut simţită, 

de altfel, şi în timpul ultimei dictaturi ceauşiste şi, 

mai flagrant, în ultimul deceniu când ea, dictatura, 

a luat forma cu adevărat de coşmar social, uman, 

psihologic. 

Unde erau atunci intelectualii noştri, dl. 

Liiceanu şi compania, care s-au arătat apoi atât de 

înflăcăraţi, de pătrunşi de fibra „morală”, pozând în 

victime ale ticăloşilor care nu vor să abandoneze 

puterea, apelând, cu o naivitate şi impetuozitate ce 

friza demagogia cea mai curată, la „lichele”, cu aerul 

unui Savonarola care se ridică contra abuzurilor şi 

deformărilor credinţei! În Istoria critică a literaturii… 

apărută de curând, dl. Manolescu încă îl plânge, 

după două decenii, pe amicul său, Liiceanu, care 

ar fi fost o victimă a tuturor acelor sceleraţi, care 

n-au înţeles, probabil, „curăţenia” şi „dezinteresul” 

unui intelectual, cu un nume relativ nou, cvasi-necunoscut 

chiar şi pe piaţa cărţii literare, care voia, nu-i 

■ ex libris ■ Editura Contemporanul 

Aşa cum am trăit decenii lungi o normalitate 

întoarsă pe dos, tot aşa, după revoluţie – vedem 

azi, a fost o revoluţie, ce înseamnă o schimbare 

radicală a instituţiilor, spiritului societăţii, a 

conducerii statului şi a conceptului de valoare! – 

am intrat cu toate pânzele sus într-o realitate 

atât de tulbure, de contestată, de contradictorie, 

încât devenea de-a dreptul ficţională! 

O stafie, din cel mai bun, mai clasic, mai 

prestigios model literar! 

Bogdan Mihai Dascălu, 

Fiul nisipurilor 

Colecţia Biblioteca Contemporanul 

▪ Roman 

Un roman de excepţie, cu o intrigă de 

prima mână. Un roman care se citeşte 

cu sufletul la gură. 

aşa, să facă locul gol; a, nu, nu pentru a conduce 

chiar el, ci pentru ca acel loc să fie ocupat de alţii, 

curaţi, pricepuţi, reprezentanţi „reali” ai noii libertăţi! 

Da, dar... cine? Unde se aflau aceşti reprezentanţi 

şi... cine anume, ce instanţe să-i aleagă, trieze, 

numească? Cu ce autoritate? 

Voiau oare, dnii Manolescu, Liiceanu sau alţii 

câţiva, răsăriţi peste noapte într-o nouă, aprigă 

falangă politică, dublată de morala cea mai severă, 

voiau oare încă o dată cunoscutele tribunale populare, 

susţinute de Armata Roşie? Sau termidorul 

Revoluţiei franceze, cu acei sublimi Danton, Saint- 

Just şi Robespièrre care s-au măcelărit între ei după 

ce au urcat pe eşafod crema aristocraţiei, bezmetică, 

arogantă ea însăşi?! 

Care... lichele? Cine îşi permite să facă astfel de 

denominări, de o suspectă şi ridicolă generalitate şi 

generalizare, căzând în gafa omului de bune intenţii 

care a fost politicianul Raţiu (care avea totuşi în 

spate o familie luptătoare în istorie pentru libertatea 

Românilor din Ardeal), care a vorbit de cele patru 

milioane de membri de partid? Fiind total nepregătiţi, 

neexperimentaţi în lupta politică şi în opoziţia 

directă, activă, dnii Liiceanu şi Manolescu au căzut 

în plasa psihologică a unor outsideri, a unor figuri 

din emigraţia românească care nu cunoşteau deloc 

noile realităţi, psihologice mai ales, ale unei mari 

părţi din populaţia activă şi care, în plus, veneau cu 

un dor nepotrivit, uşor ridicol, nu lipsit de riscuri – 

pentru sutele de mii de cetăţeni cu ochii încă tulburaţi 

de marea, aproape brutala noutate, libertatea! – 

dorul de răzbunare! 

Da, pentru acestea şi altele, multe altele, prezentul 

acelor zile, luni, ani a devenit cu adevărat o 

stafie: o apariţie, ceva oarecum cunoscut, care ezită 

sau nu vrea să ne confere „în sfârşit” acele daruri şi, 

de ce nu, prerogative ale oricărei stări cunoscute de 

libertate, de democraţie. Într-adevăr, aşa cum au 

crezut nu puţini, atunci, după ‘89, luni, ani în şir, că 

ni se cuveneau de drept acele prerogative ale oricărei 

libertăţi şi democraţii. Erau vizate, mai ales, cele 

din Vestul Europei, cele idilizate de dinainte de război. 

Nici nu e de mirare că mulţi vârstnici şi mai ales 

tinerii, îmbătaţi de orgoliul revoluţiei, al curajului 

arătat, al realului martiriu îndurat în zilele sfârşitului 

de Decembrie, au crezut cu adevărat că drepturile 

cetăţeanului într-o democraţie sunt, de fapt, 

„logic”, consecinţe imediate, „fireşti” ale unei cu adevărat 

noi stări de fapt, politice şi instituţionale; 

deoarece, cei mai mulţi erau născuţi, formaţi şi crescuţi 

într-o societate unde toate veneau „de sus” şi 

aproape orice era posibil dacă centrul voia: libertatea, 

dreptul de a călători, accesul la funcţii, câştigul 

bănesc erau cu adevărat mai ales prerogative ale sistemului. 

Deci, pe scurt, mulţi ar fi vrut un fel de 

îmbinare între mecanica arbitrară, foarte adesea 

abuzivă a hiper-centralismului comunist şi formele 

de libertate burgheză vest-europeană! Nici măcar un 

basm, ci un hibrid fantezist în logica şi realitatea totdeauna 

surprinzătoare, aleatorie şi convulsivă, a 

unei uriaşe surpări sociale, politice şi instituţionale. 

Surpare ce cade peste subiecţi, cetăţeni care au trăit 

decenii lungi, complexe, într-o altă „logică”, într-o 

altă „realitate”, formându-şi – ca să supravieţuiască, 

ba chiar şi ca să-şi formeze o altă normalitate, fără 

de care omul comun nu poate rezista în timp şi nici 

să-şi crească copiii – o imagine cât-de-cât acceptabilă 

despre sine. 

Aşa cum am trăit decenii lungi o normalitate 

întoarsă pe dos, tot aşa, după revoluţie – vedem azi, 

a fost o revoluţie, ce înseamnă o schimbare radicală 

a instituţiilor, spiritului societăţii, a conducerii statului 

şi a conceptului de valoare! – am intrat cu toate 

pânzele sus într-o realitate atât de tulbure, de contestată, 

de contradictorie încât devenea de-a dreptul 

ficţională! O stafie, din cel mai bun, mai clasic, mai 

prestigios model literar! 

fragment 

IANUARIE 2011 


3

4 


© LAURA POANTĂ 

După 15 episoade, Cartea viselor se 

retrage în laborator, pentru articulări 

finale. S-au acumulat suficiente, pentru 

mine, dovezi că visul este o experienţă 

de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei 

diurne, în stare de veghe. Sunt, ambele, interpretări 

subiective şi larg condiţionate de contexte, ficţiuni. 

Atâta doar că visele nu au martori… Tot nu 

ştiu cum apar visele, dar, cum spunea Jung, „dacă 

meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din 

ele…” Iată o intersectare recentă a celor două teritorii: 

în fiecare dimineaţă, ceasul deşteptător sună 

pentru P. (hipoacuzică fiind eu…), care vine în camera 

mea şi mă trezeşte printr-o uşoară scuturare a 

plapumei, întârziind o clipă în prag, cât să se asigure 

că m-am trezit cu adevărat. Nu se aprind luminile 

– gestul a fost repetat întocmai de sute de ori, s-a 

făcut deja cărare. Deunăzi, P. mă trezeşte şi apoi 

iese imediat, abia apuc să-i văd silueta neagră dispărând 

în holul neluminat. Rămân bombănind, tot 

„ritualic”, împotriva întunecatelor dimineţi de iarnă. 

Fac apoi câteva exerciţii de înviorare, mirându-mă 

de graba cu care P. a părăsit scena. Brusc, îmi „aduc 

aminte” că nu P. m-a trezit, ci Mama, plecată dintre 

noi de 15 ani! Mă uit la ceas, e abia 5. Mă întorc iute 

în vis şi duc secvenţa trezirii mele mai departe acolo, 

în planul oniric, cu altă poveste şi alţi protagonişti, 

amânând reluarea ei în ficţiunea acestei lumi pentru 

încă un ceas şi jumătate. 

Aici, acum, o paranteză provocată de întrebarea 

Aurei: „Îţi plac iernile, Irina?” Scurt şi un pic patetic: 

Vai de mine, nu! Mai pe larg, am chiar un soi de spaimă 

de iarnă. Sunt foarte sensibilă la schimbările 

vremii. Îmi place soarele şi depind de lumina şi căldura 

lui. Ca toate vieţuitoarele, fireşte, dar pentru 

mine lungirea-la-soare a rămas mereu, cum am tot 


Irina Petraş 

„Dacă-ntr-o noapte de iarnă…” 

Gabriela Greţan 

Kenoma 

Colecţia Biblioteca Contemporanul Poesis 

Gabriela Creţan scrie poezie cu gnoză dedesubt. Faptul a fost remarcat încă de la prima sa carte iar modul acesta 

de a construi a rămas nu constant, ci neschimbat, chiar dacă unele accente s-au mai mutat. Gnoza, tradusă apocrif, 

nu e însă decît schela unei viziuni de intensitate paroxistică. Important cu adevărat e suflul imaginativ, dezlănţuirea 

spasmatică a imaginaţiei şi ritmul frenetic în care sublimele se topesc în grotesc sau imnoidele se revarsă în 

apostrofe. Gabriela Creţan vede lumea oximoronic, în coincidenţe stupefiante şi radicale, în care gramatica sacrelor 

nu se mai poate distinge de cea a infernalelor. Modului ei de a traduce juisarea vizionară în sarcasme şi febra 

celestă în repulsii violente i s-ar potrivi conceptul de „profanare” al lui Giorgio Agamben. Asta dacă poezia n-ar face 

altceva decît filosofia; dar cum face, Gabriela Creţan scrie cu o exasperare exuberantă şi cu o ardenţă vitriolată 

despre cel mai inconfortabil mod de a fi în lume: sub un imperativ atroce. 

Al. Cistelecan 

spus-o, cea mai adâncă, mai tulburătoare posedare 

reciprocă, dăruirea perfectă, fără rest; ca atunci când 

ascult muzica preferată, citesc o carte pe gustul meu 

sau, iarăşi sub soare, întind culori pe pânză, cu degetele, 

cu cuţitul de paletă. Totul e cald şi bun, şi ameninţat 

deja, ca viaţa însăşi, ca seninurile din octombrie... 

Nu uit nicio clipă că sunt muritoare, iar frumuseţile 

fac gândul şi mai acut, mai greu. Mă înfioară 

presimţirea iernii, pe care o închipui ca pe-un 

tunel umed, sumbru, duşmănos, plin de primejdii, 

tunel pe care drumul 

meu nu-l poate ocoli 

nicidecum (din mai 

multe privinţe, soluţia 

iernilor petrecute în 

ţări calde nu-mi e la 

îndemână!), pe care 

trebuie să-l înghit, 

încă o dată, ca pe o 

doctorie amară („Şi-s 

umezi păreţii / Şi-un 

frig mă cuprinde – / Cu 

cei din morminte / Un 

gând mă deprinde“, 

vorba lui Bacovia). 

Iarna înseamnă limitări, 

restricţii. Se face 

mult prea devreme 

întuneric şi, vai, o 

sumedenie de lucruri 

se pot împlini cum se 

cuvine doar la lumina 

soarelui. Mersul meu 

pe jos (de pomină în 

târg!) e îngreunat de 

frig, de polei, ba, câteodată, 

chiar suspendat. 

Cum, în copilărie, am 

căzut rău pe gheaţă, 

am rămas cu spaima că s-ar putea repeta căderea 

aceea. Faţă în faţă cu iarna, sunt confuză, derutată, 

îmi pierd autonomia. Îmi place albul zăpezii, mirosul 

ei de proaspăt, sunt minunaţi 

pomii încărcaţi de 

chiciură şi promoroacă, 

scârţâitul zăpezii sub paşi 

îmi aminteşte iernile copilăriei, 

dar în acelaşi timp 

detest prea lungul întuneric, 

nesiguranţa pământului 

care, dintr-o dată, ca şi 

cum m-ar fi uitat, îmi fuge 

de sub picioare... Îmi 

doresc geruri uscate, iar 

goana zilelor să fie şi mai 

nebună, chiar dacă în 

„contul” meu se petrece. 

Îmi revin abia după Anul 

nou, când ştiu că a început 

drumul spre primăvară. 

Că mă întorc acasă. 

„Conştiinţa de fiinţă adăpostită” 

funcţionează doar 

în casa ta, în locul tău. 

Iarna nu e locul meu. Ea 

seamănă caselor din 

amurg, cele văzute pe 

hotarul dintre aşezări, în 

goana trenului care mă 

duce spre casă, aşadar, 

case în care eu nu locuiesc, 

nu le umple amintirea 

mea. Iernile copilăriei de dinainte de accident 

sunt poveşti frumoase, dar cumva străine. Îmi amintesc 

„zăpezile de-odinioară”: nămeţii mai înalţi cât 

gardul, la Agnita, prin 1954-55, când tata săpa 

culoare să putem ieşi din casă. Ori o vacanţă la Ilba, 

satul natal al tatei, cu o plimbare cu sănii cu zurgălăi. 

Acoperită cu scoarţe de lână, adulmecam mirosul 

iute al cailor, mă lăsam în voia legănatului şi mă 

bucuram de desele opriri pe la casele rudelor şi prietenilor, 

ieşiţi cu ulcele de vin şi cozonac în întâmpinarea 

noastră. Sau ierni cu troiene şi colindători la 

Nocrich, satul mamei… 

Iarna mea livrescă e, din fericire, bogată. Cu ea 

mă împac perfect, putem sta la taclale fără spaime. 

Colecţia de ierni începe cu Iarna pe uliţă şi Fram, 

ursul polar, trece prin forfota iernilor lui Breughel, 

Ruisdael ori Van de Velde, prin iernile lui 

Andreescu. Preţ de-o câtime de timp, adastă cu 

Alecsandri, mai ales ca atitudine. Se simte bine şi 

sub viscole siberiene (ascultam pe vremuri, la difuzorul 

din bucătărie, piese de teatru, fascinată de şuierul 

imitat de echipa de zgomote), iar iernile din 

Tolstoi, Turgheniev sau Cehov îmi vin mănuşă. 

Trece fugar prin minte Rilke şi casa luminată departe 

în noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea 

casei singuratice. 

Iernile din cărţi acceptă, aparent supus, „gândirea 

narantă”, cea care controlează prin poveste ori 

îşi dă iluzia că se întâmplă aşa şi are forţa realului 

ca tautologie, cu dublarea sensului prin proiecţia 

livrescă: oriunde te-ai afla, dacă te opreşti din mers, 

te afli altundeva, căci oprirea e interpretare. Aşa se 

întâmplă cu enigma dublei ninsori descrisă de 

Giampiero Comolli: „Când peste satul troienit apare 

în tăcere castelul...”: Ninsoarea văzută pe fereastra 

trenului şi cea din Castelul lui Kafka se confundă, îşi 

împrumută semnalmente, adâncesc peisajul. Fiinţa 

culturală nu mai e inocentă, vederea ei mereu „mişcată” 

descoperă ploi bacoviene, ceţuri ca-n Turner, 

luminişuri grigoresciene. E aici şi răsturnarea în 

timp a mişcării comparaţiei: un peisaj pictat nu mai 

e frumos de parcă ar fi real, ci unul real/viu e frumos 

de parcă ar fi pictat. Memoria culturală e (mai) 

puternică. Inevitabil, a împins în umbră memoria 

„naturală”, lipsindu-l pe om de nişte vechi şi bune 

instrumente de locuire echilibrată a împrejurului. 

Dacă într-o noapte de iarnă un călător, cartea 

lui Italo Calvino, nu putea avea alt titlu. Plăcerea 

scrisului şi a cititului e infinit mai pronunţată în 

timpul iernii, căci se petrec amândouă la adăpost, cu 

primejdia ţinută la uşă, cu răsuflarea tăiată şi cu un 

freamăt gothic al variantelor posibile de traversare a 

textului, a nopţii, a iernii. 

Nu-mi place iarna, Aura, dar îmi plac nenumărate 

ierni de poveste. Aşadar, „Începusem prin a 

spune ceva despre sânge şi despre zăpadă, dar îmi 

dau seama că e totuna – zăpada şi sângele, precum 

şi dacă spun sau nu spun” (Mihai Măniuţiu). Am 

destui martori că iarna nu-i ca vara. Un A.E. 

Baconsky înfiorat că „va veni iarna / lungă…”; 

Agopian şi lumea „ca o sanie tăcută alunecând prin 

iarnă”; nimic „mai trist şi mai singur / decât un arbore 

iarna-n câmpie” (crede Sergiu Adam); „odat-auz 

vântu d-afară cum suflă, să ne ia pe sus, cu tot cu 

casă, şi-năuntru frig, frig şi întuneric”, vorba Vicăi 

din Dimineaţa pierdută. Chiar dacă „Iarna crengile 

scriu / Poezii japoneze / Cu penel / fumuriu / Pe 

mătasea zăpezii” (cum se întâmplă la Ana 

Blandiana) şi poţi spune despre Visul copilului care 

păşeşte pe zăpadă fără să lase urme, precum Gabriel 

Chifu, e greu să străbaţi „parcele de frig” (o ştii prea 

bine, Aura Christi!) şi să te lupţi cu „iarna dintre 

trup şi cuvânt”, precum Dumitru Chioaru. Eu nu pot 

spune decât „Închide uşa – e frig, iarnă”, îndemnându-te 

tot bacovian: „Te uită cum ninge decembre, / 

Nu râde citeşte-nainte”… 



Sute de mii de tineri, din generaţii succesive, 

au citit înainte de 1989 romanul lui 

Radu Tudoran Toate pânzele sus! (1954). 

Romanul a fost şi ecranizat, iar filmul a 

făcut săli pline, în toate cinematografele ţării, ani la 

rând. Acest succes imens se explica prin farmecul 

personajelor şi întâmplărilor inventate de autor, dar 

se explica, mai ales, prin dorinţa secretă a românilor 

de a evada, fie şi cu ajutorul imaginaţiei, din 

România comunistă. 

Cu toată imensa popularitate a romanului Toate 

pânzele sus!, despre Radu Tudoran nu se ştia pe 

atunci aproape nimic. Puţini aflaseră că era fratele 

scriitorului Geo Bogza, adus mereu în prim-plan de 

regimul comunist. Geo Bogza, reporter frenetic şi 

avangardist sfidător în perioada interbelică, depusese 

după instaurarea comunismului în România, la 

figurat vorbind, jurământul de credinţă faţă de noua 

putere, elogiind, printre altele, în termeni ditirambici, 

Uniunea Sovietică. Apoi, se distanţase de partidul 

comunist, dar era prea tâziu ca să mai poată fi 

aruncat în anonimat. Radu Tudoran, la fel de talentat 

ca fratele lui (poate chiar mai talentat, din punctul 

de vedere al celui care scrie aceste rânduri), a 

refuzat să curteze în vreun fel regimul şi, fără să 

cadă chiar în dizgraţie, a fost înconjurat de o tăcere 

compactă. („După 1947 – povesteşte Radu Tudoran, 

într-un interviu acordat Marinei Spalas şi publicat 

în Contemporanul nr. 15/ 1992 – am fost înmormântat, 

nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă îşi 

mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliţă în 

coaste. N-am socotit că era o nedreptate, faţă de felul 

cum mergea treaba; puteam s-o păţesc mai rău, mulţumeam 

lui Dumnezeu când mă lăsau în pace. N-am 

fost arestat nici o zi, n-am făcut închisoare, dar nici 

nu eram liber, cum nu era nimeni în ţara noastră...”) 

În acest context, extraordinarul lui roman Un 

port la răsărit, din 1941, care mai şi făcea atingere 

cu problema nevralgică a Basarabiei, integrate cu 

forţa în URSS, a dispărut din memoria culturală a 

românilor. 

Repus în circulaţie după căderea comunismului, 

în 1991, de un editor cultivat, Ana Maria Grădinaru, 

într-o ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu, foarte bun 

cunoscător al literaturii române precomuniste, 

romanul a fost bine primit, dar n-a avut ecoul scontat, 

datorită împrejurării că publicul era încă sub 

impresia stupefiantelor schimbări politice petrecute 

în ţară (dar şi în lume) într-un timp foarte scurt. 

Jurnalul naţional are acum iniţiativa inspirată să-l 

relanseze, într-un moment potrivit (da, potrivit, pentru 

că o criză economică poate însemna şi asceză, 

spiritualizare, întoarcere la lectură!) şi într-o colecţie 

potrivită: „Biblioteca pentru toţi”. 

Radu Tudoran a fost unul dintre puţinii profesionişti 

ai scrisului de la noi. În timpul comunismului 

s-a manifestat, în continuare, ca un profesionist. 

În timp ce fratele său, Geo Bogza, avea statutul unui 

sacerdot literar de serviciu al regimului, el trăia 

retras, dar publica best-seller-uri. În 1977, numărul 

total al exemplarelor din cărţile sale – aproape fiecare 

reeeditată de mai multe ori – depăşea 1.400.000. 

Romanul Un port la răsărit ar putea fi comparat, 

deopotrivă, cu Deşertul tătarilor (1940) al lui 

Cărţi, cărţi, cărţi 


Alex Ştefănescu 

Radu Tudoran, 

din nou în prim-plan 

RADU TUDORAN 

FOTO: ION CUCU 

Dino Buzzati şi cu La Ţigănci (1957) al lui Mircea 

Eliade, fiind în egală măsură o istorie a aşteptării şi 

o istorie a dispariţiei voluptuoase într-un alt timp. 

Dar similitudinea se reduce la atât. Radu Tudoran 

valorifică literar cu totul altă experienţă şi anume 

contactul românilor cu lumea slavă, prilejuit de 

revenirea Basarabiei, parţial rusificate, sub administraţie 

românească după 1918 şi de stabilirea graniţei 

de nord-est pe Nistru, dincolo de care începe 

stepa nesfârşită. Un ecou al acestei experienţe este 

înregistrat în romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu, 

din 1933, al cărui personaj principal, Ragaiac, un 

locotenent român însărcinat cu paza unui segment 

al graniţei de pe Nistru, şi-o imaginează obsesiv pe 

femeia vieţii lui ca pe o rusoaică venită din întinsul 

şi misteriosul spaţiu de dincolo de fluviu. 

Romanul lui Radu Tudoran este scris la persoana 

întâi, din perspectiva unui tânăr inginer care 

soseşte într-o zi de toamnă într-un mic oraş-port de 

pe malul Limanului (lac format pe Nistru), cu misiunea 

de a acorda asistenţă tehnică la instalarea unui 

motor nou, de 400 de cai-putere, la uzina electrică. 

Diferenţa de mentalitate dintre el şi oamenii locului 

este sesizabilă din prima zi. Tânărul, energic, dornic 

de acţiune, pare ridicol prin raportare la lentul şi 

blazatul proprietar al uzinei electrice, Igor Ronsky: 

„Stăpânul uzinei era un om mititel, negru, cu 

fruntea pleşuvă şi zbârcită, ca de maimuţă, cu pântecul 

mare şi cu picioarele subţiri. Aducea a gorilă, 

după înfăţişare ca şi după mişcări; în schimb ochii 

mari, adânci, cafenii, cu privirea blândă, aveau o căldură 

atât de omenească încât te înduioşau. 

L-am găsit într-o încăpere mare, la biroul uzinei, 

stând răsturnat în spătarul scaunului, ţinând 

mâinile încrucişate pe pântec, în spatele unei mese 

acoperite cu cristal, pe care nu se vedeau nici hârtii, 

nici dosare şi nimic din ce se poate vedea pe birouri, 

ci doar o sticlă rotundă, cu gâtul lung, ca o piesă de 

laborator. Pe fundul ei băutura rămăsese de două 

degete, un lichid alb, atât de limpede, încât nu s-ar fi 

bănuit cât era de tare; alături aştepta un păhăruţ 

cam opacizat, cum sunt paharele din care s-a sorbit 

multă vreme. M-am apropiat cu toată nevinovăţia de 

această masă şi de omul din spatele ei, am arătat 

planul şi hârtiile trebuitoare, apoi, cum socoteam 

firesc, am cerut să fiu dus în uzină, ca să marchez 

liniile terasamentului, fără pierdere de timp. 

Acum [în momentul evocării] nu mi se mai pare 

ciudat că graba mea l-a făcut pe Ronsky să izbucnească 

în râs. 

– Dragul meu, spuse după un timp, abia izbutind 

să-şi stăpânească hohotele, meriţi să te sărut, 

ca pe un înger cuminte şi harnic, ce eşti.” 

Ronsky îl invită, în continuare, pe nou-venit să 

bea un păhărel şi, în plus, îl îndeamnă să profite de 

farmecele nepoatei lui, Liuda, pe care i-o şi prezintă, 

fără întârziere. 

Acest episod conţine toate datele romanului, in 

nuce. Igor Ronsky râde pentru că ştie ce se va întâmpla 

cu tânărul întreprinzător şi eficient, pentru că 

prevede decăderea lui. 

Inginerul începe, într-adevăr, să bea, din lipsă 

de altceva. Stă în gazdă la o bătrână, într-o locuinţă 

ocupată anterior de un locotenent, şi – tot din lipsă 

de altceva – le primeşte rând pe rând pe iubitele 

acestuia, care nu fac mare caz de schimbarea petrecută. 

Se scufundă treptat, până peste cap, în somnolenţa 

perversă a locului, într-o mortificare surâzătoare. 

Nemaigrăbindu-se, are timp să-i observe pe 

cei din jur. Prilej, pentru scriitor, de a schiţa portrete 

expresive, greu de uitat. 

Un personaj pitoresc, de un umor nebun (involuntar), 

este Nagavişka, care nu se pricepe la nimic 

şi care tocmai de aceea este folosit ca om bun la 

toate. Printre altele, îl îmbăiază în fiecare dimineaţă, 

într-un butoi, pe inginer, şi îi povesteşte ce a 

făcut el, inginerul, beat, în periplul lui nocturn prin 

oraş. 

Alt personaj memorabil – de data aceasta un 

personaj tragic – este comandorul rus Maximov, care 

a fugit în 1917 din Rusia cu ajutorul unui iaht, după 

ce bolşevicii i-au omorât soţia şi fiica, Ludmila. 

Bolnav de plămâni, din cauza vremii mereu ploioase 

de pe malul Nistrului, îmbrăcat într-o manta 

Radu Tudoran a fost unul dintre 

puţinii profesionişti ai scrisului de la 

noi. În timpul comunismului s-a 

manifestat, în continuare, ca un 

profesionist. În timp ce fratele său, 

Geo Bogza, avea statutul unui sacerdot 

literar de serviciu al regimului, el 

trăia retras, dar publica best-seller-uri. 

În 1977, numărul total al exemplarelor 

din cărţile sale – aproape fiecare 

reeeditată de mai multe ori – depăşea 

1.400.000. 

neagră, lungă până în pământ, el visează – fără 

şanse – să evadeze din refugiul transformat cu timpul 

în spaţiul unei noi captivităţi. 

În sfârşit, într-o eventuală antologie de personaje 

ar figura, fără îndoială, şi Nadia, fata de optsprezece 

ani de care inginerul se îndrăgosteşte cu adevărat 

şi împreună cu care pleacă într-o călătorie pe 

mare, cu iahtul pus la dispoziţie de Maximov. 

Instantaneele luate Nadiei sunt emoţionante poeme 

în proză: 

„O găsisem rătăcind pe chei, cu picioarele goale 

în sandale albe, cu mâinile înfundate în buzunarele 

unui pardesiu gri, croit larg, ca un macferlan, care îi 

dădea o înfăţişare băieţească. Apa, luată de vânt de 

pe crestele valurilor, îi stropea îmbrăcămintea şi 

picioarele bronzate, dar părea că nu-i pasă.”; 

„Nadia a întins un picior, urmând cu călcâiul 

sandalei dunga de smoală dintre două scânduri ale 

punţii. Are o gleznă subţire, cu pielea atât de fină 

încât lasă să se vadă o mică arteră, pulsând dedesubt. 

Îşi ţine mâinile una în alta, pe genunchii goi a 

căror linie rotundă şi inocentă a scăpat de sub marginea 

rochiei.”; 

„– Spune, rămâi toată vara aici? repetă Nadia, 

scuturându-mi mâinile, puţin nedumerită de tăcerea 

mea. 

Cum au rămas întredeschise întrebător pe dinţii 

sănătoşi şi albi, m-aş apleca acum peste buzele ei 

roşii şi aş săruta-o cu o pornire în care s-ar topi, cu 

religiozitate şi cu patimă, tristeţea sfâşietoare a atâtor 

aşteptări”. 

Succesor al lui Maximov, inginerul eşuează, la 

rândul lui, în tentativa de a părăsi locul în care a 

căzut, cândva, ca în caliciul unei uriaşe flori carnivore. 

Iahtul pe care se află împreună cu iubita lui naufragiază 

în timpul unei furtuni năpraznice, iar 

Nadia dispare pentru totdeauna în valuri. Întors în 

micul oraş-port, tânărul înţelege că nu va mai pleca 

de acolo niciodată. 

Povestea absorbirii unui român de către lumea 

slavă are o frumuseţe tragică, de baladă. Deosebirea 

dintre cele două moduri de viaţă este o singură dată 

teoretizată în roman, prin intermediul lui Maximov, 

care îi explică inginerului: 

„Nemărginita, nepătrunsa, imprevizibila lume 

slavă!... La noi totul e mare, neînţeles şi posomorât. 

[...] Avem pământ mult şi nicăieri nu cresc mai 

multe buruieni şi mai multă zădărnicie, ca pe 

pământul nostru. Pleacă de aici, de la acest hotar, 

din marginea acestei lumi slave, care nu ştie prea 

bine ce deosebire este între fericire şi nenorocire, 

între noapte şi zi, între diavol şi Dumnezeu. Nu eşti 

făcut din lutul răbdător din care suntem făcuţi noi. 

Pe noi viaţa ne încovoaie şi trăim aşa, încovoiaţi, 

continuăm să răsuflăm, cu fruntea lipită de ţărână. 

Pe dumneata te năruie; nu cunoşti măsura de mijloc, 

a resemnării. Noi aplecăm capul şi spunem: Nicevo! 

În ce limbă din lume mai există un cuvânt cu un atât 

de larg şi deprimant înţeles? nicevo: nu-i nimic, lasă, 

nu-ţi face inimă rea, ce-ţi pasă!” 

În rest, romanul este roman, fără nimic teoretic. 

Autorul povesteşte, nu comentează. Şi o face cu artă, 

ca maeştrii de altădată ai scrisului. 

Tinerii care scriu azi romane ar avea de învăţat 

de la Radu Tudoran. În 1941, când a publicat Un 

port la răsărit, el avea 31 de ani, ceea ce înseamnă 

că a început să lucreze la acest prim roman al său, 

de aproximativ cinci sute de pagini, încă dinainte de 

a împlini 30. La acea vârstă ştia aproape totul despre 

lumea în care trăia şi îşi propunea nu să îl epateze 

cu un teribilism ieftin pe cititor, ci să îl încânte, 

transportându-l în zone ale existenţei româneşti mai 

puţin cunoscute. Nu întâmplător, romanul Un port 

la răsărit rezistă şi azi, dovedindu-şi încă o dată, la 

şaptezeci de ani de la prima lui apariţie, puterea de 

seducţie. 

ALEX. ŞTEFĂNESCU 

Bucureşti OP 22, CP 22 

alex2108145@yahoo.com 

IANUARIE 2011 


5

Maria-Ana Tupan 

Lecţia istoriei 

(CON)TEXTE 

Despre intelectualii de elită închişi în 

România, s-a scris, mai ales, la modul 

preferat al naţiunii, adică în versiune 

eroică. Închisoarea a fost şcoală, un 

fel de variantă românească a educării 

lui Edmond Dantes de către abatele 

Faria. Deţinuţii preferau compania 

lor spirituală şi civilizată barbariei 

din societate. Unii s-au folosit de 

calvarul închisorii pentru a se 

converti, pentru a găsi credinţa cea 

adevărată. 

6 


Lecţia istoriei despre ciclitatea scenariilor 

sau ideilor nu va fi, probabil, niciodată 

însuşită de fiinţa umană care, în goana 

după adevăruri supreme şi eterne, se vede 

în continuare pendulând doar între vanitate şi zădărnicie. 

Vanitatea, bunăoară, de a-şi imagina că prezenta 

condiţie a speciei este destinaţia traseului ei teleologic, 

ce-i va acapara tot viitorul. Mitul dispariţiei diferenţelor 

etnice în epoca globalizării a început însă deja să 

dea semne de eroziune în condiţiiile existenţei unei 

avalanşe de texte pe tema reconstrucţiei identitare. 

Tribulaţiile comunităţilor umane sunt urmărite înapoi 

în timp până în punctul de origine. Nu numai istoria 

negrilor canadieni, consideraţi a forma o comunitate 

culturală distinctă de aceea a africanilor americani 

(Ebony Roots, Northern Soil: Perspectives on Blackness 

in Canada, editat de Charmaine A. Nelson), sau a 

ciprioţilor prinşi în caruselul expansiunilor coloniale – 

romană, otomană (Postgraduate Cypriot Archaeology 

Conference, editat de Skevi Christodoulou şi Anna 

Satraki), dar chiar şi palimpsestul naraţiunilor apocrife 

despre irlandezi, răspândite pe traseul dintre 

Hibernia şi Australia (Apocryphal and Literary 

Influences on Galway Diasporic History, de Gay Lynch) 

dovedesc nevoia acut resimţită de popoare de a vizita 

locul traumei din propriul trecut după câteva decenii de 

amnezie acceptată ca antidot contra altor cataclisme ce 

„sparie gândul”. Timpul căutării de sine pare să fi sosit 

concomitent pentru naţiuni aşezate la mare distanţă pe 

glob dar care au prilejul de a se oglindi într-o universală 

bibliotecă de antropologie culturală, la care contribuie, 

prin volumele amintite, şi prestigioasa colecţie 

Cambridge Scholars Publishing în această lună. 

Mişcarea ideilor îşi continuă, aşadar, meandrele între 

monism şi pluralism, naţionalism şi internaţionalism, 

idealism şi materialism… 

Istoria, afirmă un personaj al lui James Joyce, este 

un coşmar din care aş dori să mă trezesc. Din coşmar, 

locuitorii estului comunist s-au trezit la realitatea lui, 

care a luat forma unor regimuri totalitare instalate pe 

ruinele războiului recent încheiat. Şi totuşi sentimentul 

cetăţenilor-prizonieri în interiorul unor ziduri concentrice, 

unele din beton armat, altele ideologice, dar nu 

mai puţin ferme, a fost acela că bântuiau un spaţiu care 

era el însuşi ireal, fantomatic. Spre deosebire de alţi 

scriitori pe tema persecuţiei sub dictatura comunistă, 

remarcă Istref Haxhillari în Prefaţa la romanul 

Angelus Novus de Bashkim Shehu, tradus de Kopi 

Kyçyku pentru EuroPress (2010), autorul „nu acuză în 

mod direct pe nimeni, nu-şi asumă răspunderea de a se 

tângui, de a-şi lua revanşa sau de a-şi revendica recuperarea 

drepturilor pierdute de-a lungul celor zece ani 

de condamnare politică.” O explicaţie ar puutea fi, fără 

îndoială, aceea că fiul lui Mehmet Shehu, mulţi ani 

Prim-Ministru al Albaniei totalitariste, înlăturat de la 

putere şi asasinat sub acuzaţia de trădare, se abţine de 

a face rechizitoriul unui regim în a cărui politică tatăl 

său fusese implicat în cel mai înalt grad. Adevărul este 

însă că autorul refuză regimul obiectivităţii narative, 

alegând parabola filosofică a derealizării societăţii şi 

individului printr-o politică aberantă. „Armata moartă”, 

„iadul lui Swedenborg”, „moara care înghite suflete”, 

„mormântul gol”, „hăurile”, călătoriile în Infern 

(Orfeu) sau din Infern printre cei vii (Ultima călătorie 

a lui Aga Ymer, roman al aceluiaşi autor, inspirat de un 

motiv folcloric) sunt reprezentări prin care artiştii albanezi 

au reuşit să creeze o tradiţie asemănătoare goticului 

sau realismului magic şi să-şi impună un profil distinct 

în comunitatea culturală europeană. Bashkim 

Shehu, care trăieşte, în prezent, la Barcelona, a resimţit, 

în ciuda experienţei personale a represiunii, în versiunea 

extremă, a încarcerării, vidul din inima unei 

artificioase construcţii ideologice. 

Existenţa spectrală este, aşadar, adevărata temă a 

romanelor lui Shehu, fie că este vorba de Aga Ymer, 

Crucea secolului 

Referitor la intenţia Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti de a reamplasa 

monumentul „Crucea Secolului” (autor Paul Neagu), aflat în Piaţa Charles de Gaulle, 

Biroul de presă al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional este împuternicit să 

dea următorul comunicat: 

Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic (instituţie aflată în subordinea 

Primăriei) a transmis, cu nr.3864/26.10.2010, o documentaţie către Comisia 

Naţională pentru Monumente de For Public cu privire la mutarea temporară a lucrării 

de artă plastică monumentală de for public „Crucea Secolului” în Parcul Herăstrău, 

motivată de realizarea în acea zonă a unui pasaj subteran. 

Documentaţia a fost analizată în şedinţa Comisiei Naţionale pentru Monumente de 

For Public din data de 18.11.2010 şi respinsă (aviz MFP nr.43/22.11.2010), Comisia considerând 

mai adecvat pentru reamplasarea temporară a aceastei lucrări scuarul aflat la 

intersecţia Bvd.Aviatorilor cu Şos. Nordului. 


învoit de Stăpânul iadului pentru o vizită într-o societate 

devenită şi ea ireală datorită regimului de suspiciune, 

fie de experienţa autobiografică a autorului, provenit 

dintr-o familie intrată în istorie şi legată de localităţi 

consemnate pe harta Albaniei. Partenerul de dialog 

al naratorului din Angelus Novus, un confrate deţinut, 

îi aminteşte acestuia de destinul paralel al evreului 

Walter Benjamin, care s-a sinucis la graniţa dintre 

Spania şi Franţa, în drumul spre America, din teama 

de a fi extrădat Germaniei, aşa cum aveau să fie extrădaţi 

şi închişi albanezii care încercau să ajungă, prin 

Iugoslavia, la „marea autostradă a lumii”. Pentru a 

evita complicaţiile în ţara regimului franchist, însoţitorii 

îl înmormântaseră pe Benjamin în cimitirul catolic, 

slujindu-se de o adresă a acestuia către ordinul 

Dominican. Recursul la mască este încercarea de 

supravieţuire într-o lume care este ea însăşi o farsă 

enormă, până în punctul în care masca devine unica 

realitate. 

Despre intelectualii de elită închişi în România, s-a 

scris, mai ales, la modul preferat al naţiunii, adică în 

versiune eroică. Închisoarea a fost şcoală, un fel de 

variantă românească a educării lui Edmond Dantes de 

către abatele Faria. Deţinuţii preferau compania lor 

spirituală şi civilizată barbariei din societate. Unii s-au 

folosit de calvarul închisorii pentru a se converti, pentru 

a găsi credinţa cea adevărată. Chiar şi pe o treaptă 

socială inferioară, Elisabeta Rizea a jucat rolul unui 

haiduc de baladă. Aproape că ajungi să vezi în sistemul 

carceral un semn al Providenţei… 

Protagoniştii lui Shehu sunt, dimpotrivă, euri scindate, 

alienate de viaţa „într-un loc ciudat de defăimare 

şi măşti”, care le impune, printre altele, ascunderea sub 

nume schimbate periodic, ceea ce se întâmpla şi în 

România cu copiii adoptaţi eponimic de rude şi cunoştinţe 

pentru a-i elibera de ghiuleaua dosarului”, agăţată 

la picior odată cu strigătul venirii pe lume. Mark 

Gjoka Shpendi încearcă, prin dedublare onomastică, să 

eludeze persecuţia pentru faptul că bunicul fusese acuzat 

de colaborare cu nemţii, deşi trăia într-un sat pierdut 

în munţi, unde trupele germane nu pătrunseseră 

vreodată. 

Sustraşi vieţii civile şi reduşi la crâmpeie de conversaţie 

– poveştile pe care şi le spun când sunt scoşi la 

plimbare – , deţinuţii se mai bucură doar de o identitate 

colectivă, aceea de „duşman”. Acest statut le anulează 

exersarea propriei voinţe. Ei sunt liberi să moară – 

„un duşman în minus”, comentează gardienii – dar nu 

să-şi ia singuri viaţa care nu le mai aparţine. Era doar 

unul din paradoxurile gândirii sucite a stăpânirii. 

Accesul la cultură este mediat şi alterat. Cei dornici de 

a-l citi pe Hegel o pot face doar prin intermediul referirilor 

lui Marx sau Lenin, citind pe dos textele în care 

aceştia răsturnaseră sistemul hegelian… Textul căutat 

devine textul-surogat, recuperat din rămăşiţele spectrale 

ale rescrierii. Eliberarea lui Hegel de sub straturile 

suprapuse ale intervenţiilor textuale seamănă cu 

efortul umaniştilor de a-i recupera pe antici din palimpsestul 

corupător al scolasticii medievale, de unde se 

poate conchide că nu există progres în istorie ci, cum 

scrie autorul, doar „repetare schimbată”. 

Dacă retorica mai veche aprecia tropii de discurs, 

corelativul faptului brut este, la Shehu, artefactul cultural. 

Nu un corelativ metaforic, figurativ, aşadar, produs 

al psihismului auctorial, ci un exerciţiu intertextual 

care îngăduie operei literare să participe la ordinea 

simbolică a unei culturi în totalitatea ei. Astfel monologismul 

regimului totalitarist este sugerat printr-un joc 

de şah intrerupt de mutarea unuia din jucători în altă 

celulă. Naratorul asemuie această scenă jocului 

Cavalerului cu Moartea, într-un film de Bergmann, pe 

care cea din urmă îl întrerupe atunci când doreşte, nu 

în funcţie de cine câştigă, jucând mai bine, sau cu jocul 

lui Kasparov cu un robot de a cărui inumană capacitate 

de combinare se vede învins. Ca şi Benjamin, care se 

întreba asupra statutului artei în epoca tehnologiei, 

Shehu resuscită meditaţia asupra valorilor, suspendată 

în postumanism şi postistorie. Existenţa nu mai este 

încercare, ca în romanţurile cavalereşti, unde eroul trebuie 

să dea probă de virtuţi, ci hazard într-un univers 

gândit de fizicienii incertitudinii, haosului şi multiplicării 

infinite. Mark Gjoka Shpendi din post-detenţie nu 

mai păstrează în cutia neagră a revelaţiei un joc de şah, 

ci un pian-jucărie ale cărui sunete sparte îi par a deştepta 

alte universuri. Nevoia de alternativă ontologică 

se născuse în închisoare, unde toţi deţinuţii încercau să 

evadeze măcar mental. Antologice sunt paginile despre 

Gjokë Ndreu, al cărui frate fusese asasinat de putere, 

boala mentală generată de traumă fiind sufficient 

motiv pentru a-l închide, adică de a-l anihila şi pe el. 

Ndreu este alt exemplu de donquijotism, adică de 

modelare a propriei situaţii în funcţie de scenarii interiorizate 

prin lectură. Spre deosebire de realitate, care 

este doar una, regimurile de reprezentare simbolică 

sunt multiple, derealizând individul tocmai prin proliferare 

şi superpoziţie. Nderu, omul concret, este substituit 

de o matrice de stări… textuale. El cere sfat, când 

Oracolului din Delfi, prin intermediul „marelui 

Tiresias”, când Dumnezeului creştin, ca un pios cavaler 

pelerin sau ca Isus pe cruce, răspunzându-şi, ca un ventriloc, 

cu voce schimbată, că trebuie să se stăpânească 

şi să rabde. Prin exteriorizarea unicei posibilităţi, aceea 

de a nu reacţiona, el încearcă să-şi salveze demnitatea, 

să-şi dovedească sie însuşi că nu este un bicisnic, un 

nietzschean suflet de sclav, proiectându-se în scenariul 

mai favorabil al celui supus unei porunci divine. 

Nimeni nu se bucură însă de inamovibilitate statutară 

în acest simulacru de societate, Ministrul de 

Interne însuşi putând ajunge într-o clipă în închisoarea 

unde trimisese atâtea victime şi unde propria sa logică 

şi simţ al realităţii se dovedesc alterate în aceeaşi 

măsură ca ale deţinuţilor. Incapabil să se ridice din 

scorbura unui soi de coşciug, în care e aruncat până la 

proces, acest Ministru căzut din rai în iad mai posedă 

totuşi un creier care continuă, cu febrilitate, să ţeasă 

scenarii ale confruntării cu „Duşmanul”. El îşi însuşeşte 

acuzaţia că pusese la cale o revoltă a deţinuţilor, căci 

niciun proces nu absolvea vreodată pe cineva de vreo 

acuză, sentinţa precedându-l, dar încearcă să-i găsească 

justificare: urmărise, chipurile, să testeze capacitatea 

de reacţie a Duşmanului. Ficţiunea născută din ficţiune 

prinde rădăcini în realitate, căci, după execuţia 

Ministrului, succesorul găseşte că-i o idee bună şi… 

provoacă o revoltă a deţinuţilor. 

Angelus novus, cu titlul împrumutat dintr-o pictură 

a lui Klee, comentată de Walter Benjamin ca fiind 

reprezentarea îngerului mascat al unei istorii absurde, 

este un roman cu teză, medievalul îndemn al alegoriilor 

despre ispitirea diavolului, Homo fuge, fiind aplicat 

unei societăţi din secolul al XX-lea. Nu fuga în lumea 

considerată liberă era adevărata soluţie, ci eliberarea 

de monştrii raţiunii politice, din plasa ideologiilor 

impuse contra naturii. La capătul anilor de detenţie, 

Shpendi se claustrează într-o cameră închiriată şi se 

înconjoară de cărţi ale lui Walter Benjamin, încercând 

să descopere ce-l determinase pe acesta să se sinucidă, 

ceea ce încercase şi el în închisoare, în loc să emigreze 

în America. Naratorul, care se simte vinovat pentru că 

îi indusese o obsesie, îi promite să scrie o carte prin care 

să-l răzbune. În mod alegoric, apariţia cărţii coincide cu 

decizia lui Shpendi de a se alătura familiei stabilite în 

America, acolo unde nu reuşise să ajungă filosoful german. 

Litera dogmatismului ucide, în vreme ce litera 

operei de artă salvează. 

Prin adresa cu nr.4495/14.12.2010, A.M.P.T. a înaintat Ministerului Culturii şi 

Patrimoniului Naţional o nouă documentaţie de mutare definitivă a lucrării menţionate 

pe amplasamentul propus de Comisie, cu motivaţia că „în urma studiilor de percepţie 

vizuală efectuate, s-a constatat faptul că relaţia dintre obiectul de artă şi actualul 

amplasament nu este dintre cele mai potrivite” (?). Comisia Naţională pentru 

Monumente de For Public a analizat această documentaţie în şedinţa din data de 

16.12.2010, constatând cu surprindere neconcordanţa documentaţiei prezentate în 

şedinţa din data de 18.11 2010, în care se propunea reamplasarea temporară a lucrării, 

faţă de cea prezentată în şedinţa din data de 16.12.2010, în care se propune mutarea 

definitivă a acesteia pe un alt amplasament, cu o motivaţie nejustificată. Astfel, documentaţia 

a fost respinsă cu unanimitate de voturi (aviz MFP nr.51/17.12.2010). 

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional consideră inoportună şi nejustificată 

mutarea definitivă a acestui monument şi atrage atenţia asupra ilegalităţii lucrărilor de 

mutare a acestuia, deja iniţiate. 

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional consideră că mutarea acestei lucrări 

fără avizul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi fără acordul moştenitorilor 

dreptului de autor asupra acesteia, constituie o încălcare flagrantă a legii şi va fi 

sancţionată în consecinţă. 

Biroul de presă al MCPN 


© CONSTANTINA BULEU 

Ştefan Borbély 

Proştii 

În nuvela Proştii a lui Liviu Rebreanu, 

bătrânul Nicolae Tabără şi feciorul său se 

trezesc cu noaptea-n cap să prindă trenul 

de Salva, ajung primii la gară, se tolănesc 

pe lespedea din faţa sălii de aşteptare fiindcă nu au 

curajul să ia în posesie banca din stânga ei, sunt 

împinşi de colo colo când se face îmbulzeală la bilete, 

trăiesc febril anxietatea pierderii trenului şi-n cele 

din urmă ratează urcarea în garnitură dintr-un prea 

mult bun simţ şi o prea bine dozată cumsecădenie 

ardelenească, „revanşa” pe care le-o oferă scriitorul 

fiind aceea de a-i aşeza de partea lui Dumnezeu în 

economia cotidiană a vieţii, în care cei care sunt alături 

de Diavol câştigă partida şi cei ce ţin partea lui 

Dumnezeu – o pierd. În romanul Proştii al Anei 

Luduşan (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), filosoful Hi 

şi medicul Ho beau de sting la restaurantul Pescăruş 

din centrul Clujului, ocupându-se, printre halbe şi 

clienţi la fel de aburiţi ca ei, cu „desfăcutul lumii în 

bucăţi” şi cu elaborarea unor modele teoretice de eficientizare 

socială şi morală, prin intermediul cărora 

România este „scoasă din rahat” şi aşezată printre 

ţările respectabile ale continentului. Ne aflăm la 

douăzeci de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, 

pe care Hi şi Ho au trăit-o patetic, sincer şi idealist, 

în timp ce alţii au transformat-o într-o afacere prosperă, 

„parcelând avuţia publică în interes personal” 

şi intrând într-o „reţea” de relaţii şi dependenţe 

mafiote foarte bine sudate, care funcţionează pe o 

logică simplă, dar duală: îi aparţii sau eşti în afara 

ei, tertium non datur. 

Evident, Hi şi Ho nu aparţin acestei reţele, fiindcă 

au coloană vertebrală, oroare de năclăire şi dispun 

de o cantitate redutabilă de rectitudine morală, 

calităţi care, în foarte subtila analiză de sistem 

socio-politic românesc pe care o face Ana Luduşan, 

sunt mărcile sigure ale eşecului şi marginalizării. 

Ceea ce le rămâne celor doi este să-şi exercite himera 

de intelectuali publici angajaţi în Hyde Park-ul 

improvizat pe care-l reprezintă restaurantul, unde, 

„de câte ori se îmbată se cred pe o scenă publică şi 

încep să ţină teorii”, între altele, de pildă, despre salvarea 

speciei umane printr-un mixaj de liberalism 

occidental şi contemplaţie orientală, menit să ne 

scoată din marasmul numit Fukuyama şi să ne 

arunce în Japonia florilor de cireş din care strămoşii 

săi provin: „Eu personal – spune Hi «printre sughiţuri» 

– nu cred că liberalismul înseamnă sfârşitul 

istoriei, eu cred că o să avem un hibrid între liberalism 

şi ideologii orientale, care lasă speciei răgaz să 

respire. Filosofia orientală îndeamnă omul spre 

reflecţie şi meditaţie, filosofia orientală poate da un 

răspuns impasului în care se află, acum, proiectul 

european.” 

Intelectualismul păgubos reprezintă drogul predilect 

din Proştii Anei Luduşan, teoriile debitate la 

restaurant de către cei doi protagonişti configurând 

un proiect minimalist şi uşor vetust de salvare a 

României, conceput ca relansare a ruralităţii „curate”, 

„frumoase”, pe un fond de etatism tandru şi protecţionist, 

conform căruia rolul statului ar fi acela de 

a funcţiona ca o „instanţă autoritară, dar prietenoasă”, 

analoagă unui „semafor” dintr-o intersecţie abuziv 

circulată, menit să le arate pietonilor „unda 

verde” spre excelenţă şi să-i ajute să-şi exprime valorile 

comunitare. Elitismul democratic este primul 

paradox simpatic al romanului, catalogarea lui Hi ■ noutăţi editoriale 

drept „Celibatar Căsătorit” (pe motiv de iresponsabilitate 

structurală) fiind al doilea, dar nu singurul: 

marginal elitist, „cercetător ratat” şi „ flămând cronic”, 

Hi câştigă la Biblioteca Academiei mult sub 

media decentă a salariilor pe economie, dar taie 

bonom frunză la câini, publică un roman „cu cheie” 

despre anturajul pe care îl cunoaşte, izbutind să coalizeze 

furia puţinilor săi prieteni şi a mult mai multor 

duşmani, ideea lui fixă fiind aceea că experimentul 

coruptocratic numit România a ajuns „de toată 

jalea” pe motiv de hiperorganizare: cei din „reţea”, 

majoritatea foşti şi actuali securişti, sunt toţi corupţi 

şi participă febril la corupţie, controlând „ştiinţific” 

şi „la sânge” tot sistemul, ceea ce înseamnă, pe de o 

parte, suspiciune transformată în politică de stat şi, 

pe de alta, precizie malignă chirurgicală, servită în 

mod premeditat publicului ca dezorganizare: „...cei 


care guvernează, adică cei care sunt cu lingura în 

borcanul cu smântână – perorează Ho – au tentaţia 

să fure. Ca să poată fura în linişte, organizează un 

mic haos legislativ, administrativ sau bancar. 

Haosul este cel mai bun spaţiu pentru orice furtişag.” 

Se înţelege, aşadar, că Proştii Anei Luduşan 

reprezintă o foarte incitantă analiză a ceea ce se 

petrece azi în România, cartea având caracteristicile 

corespondentului său intertextual, adică al romanului 

„cu cheie” – despre care aflăm foarte puţine detalii 

–, pe care Hi îl publică şi care îi aduce, în afara 

admiraţiei difuze a „chibiţilor” de pe margine, o 

groază de duşmani. Proştii este, şi el, un roman „cu 

cheie”, protagoniştii săi fiind, în general, recognoscibili 

ca aparţinând unui Cluj actual împărţit între 

sublim şi abjecţie, adică între Clujul boemilor de 

cafenea, al homeless-şilor din canale şi din pasajul 

subteran al Gării şi Clujul parveniţilor şi al securiştilor 

de azi şi de odinioară, între care Revoluţia a 

încheiat un „pact” paradoxal, a cărui esenţă este 

scindarea lumii între învingători şi victime şi transformarea 

feliei de tort numită România într-o bucată 

de mămăligă stătută, cărpănoasă. 

Ana Luduşan are ochi de sociolog, se ocupă cu 

Drepturile Omului, intră, prin exerciţiul vocaţiei, în 

posesia multor informaţii care scapă percepţiei 

comune, autenticitatea umană a oropsiţilor fiind 

impresionant şi foarte simpatetic redată în roman. E 

de spus, în acest sens, că există foarte multă tristeţe 

în Proştii, de care nu te poţi detaşa şi care este redată 

cu nuanţe de măiestrie literară deosebită. E tristeţea 

marginalilor, uneori bonomă, alteori sublimă, 

romanul făcând chiar o foarte doctă distincţie între 

„rataţi” şi „proşti”, rataţii fiind cei care îşi consumă 

activ idealismul, pe când „proştii” sunt cei care doar 

îl suportă. Retori bahici şi intelectuali „publici” pe 

care şi parveniţii îi frecventează fiindcă au „aură”, 

Hi şi Ho sunt „rataţii frumoşi” din România de azi, 

aşa cum sunt majoritatea oamenilor cumsecade din 

această ţară. Conservator şi organicist în programul 

„de salvare planetară” pe care îl elaborează, Hi practică 

în mod discret „dreapta” (dar se supără atunci 

când i se spune...), imaginându-şi lumea din jur ca 

pe o „pădure de mesteceni albi”, strălucitori, cotropită 

vremelnic de uscături şi pecingine. Ho, necăsătorit 

şi foarte stilat în apariţiile sale publice, practică 

apostolic medicina rurală, socotit fiind, pe motiv de 

altruism şi deoarece nu se „ghiftuieşte”, „prostul 

satului”. Frumoasa Vi se retrage şi ea la ţară după o 

traumă erotică iniţială şi după eşecul mariajului cu 

Hi, unde înfiinţează, prin proiecte europene, o fermă 

de capre în jurul căreia strânge cincisprezece copii ai 

străzii, oferindu-le iubirea de care aceşti nu au beneficiat 

niciodată, pe considerentul că altruism 

înseamnă „să poţi trăi prin celălalt”: – cu alte cuvinte, 

romanul arată că există, în jurul nostru, un rezervor 

nesecat de umanitate frumoasă, altruistă, pe 

care România murdară, coruptă şi furată de azi nu 

face decât să-l devalorizeze. 

Putem înţelege, în acest punct, şi programul 

literar al Anei Luduşan, care derivă din umanitarism 

şi pozitivare. Majoritatea romancierilor noştri 

„consacraţi” ar fi abordat „subiectul” într-un mod 

mizerabilist şi caricatural, cu insistenţă pe grotescul 

Corneliu Zeana 

Nu trădaţi, vă rog! 

Editura Ideea Europeană, 2010 

Cartea pe care o ţineţi în mână este 

periculoasă. Incomodă, scorţoasă, 

incendiară fiind, în mod cert, va deranja 

unele personaje, nelipsite de importanţă, 

din arena politicii româneşti, 

care confundă adeseori politica cu diletantismul, 

trădând interesele susţinute 

cu atâta patos în campaniile electorale. 

În mod sigur, Nu trădaţi, vă rog! va 

alarma edilii capitalei ce se întrec în a 

distruge „micul Paris” de pe vremuri. 

Această carte, aşadar, va deranja nu 

puţină lume prin scenele din viaţa 

social-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorul 

şfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşarea… 

„învingătorilor” fixaţi într-o subcultură agresivă, 

autosuficienă şi gregară, în care parvenitismul se 

combină – ţinând cont de specificul locului – cu ortodoxia 

şi cu naţionalismul (ambele puse în discuţie în 

text, ceea ce Anei Luduşan numai glorie nu-i va 

aduce...). În abordarea comunismului – simplistă pe 

alocuri, în opinia mea – Hi şi Ho intră, şi ei, în climatul 

rezolvării întregii problematici prin repudiere 

grotescă. Insistenţa pe preluarea postrevoluţionară 

a puterii de către foştii „comunişti de a doua zi” 

putea fi, şi ea, mai nuanţată (fiindcă, aşa cum apare 

e la îndemâna tuturor), însă, pe ansamblu, e remarcabilă 

în roman insistenţa pe marginalii „rataţi”, 

„proşti” sau „fraieri”, dintre care – e drept – unii au 

doar un singur debuşeu, şi anume alcoolul, însă 

reprezintă instanţe morale victimare foarte puternice, 

aşa cum se întâmplă cu Hi, care „îşi duce veacul 

în cârciumă şi propovăduieşte sinuciderea ca una 

dintre soluţiile radicale la «închisoarea comunistă»”, 

translată ulterior în „modelul «sinuciderii demne şi 

refuzul notorietăţii ca semn al salvării interioare»”. O 

singură mică eroare am găsit în peroraţiile celor doi 

despre ceauşism: la pag. 80 se vorbeşte de cel de-al 

„XV-lea Congres al Partidului Comunist”, care, aşa 

cum ştim, n-a mai apucat, slavă Domnului, să fie... 

Am putea rămâne cu impresia – falsă, desigur – 

că romanul îşi consumă întreaga substanţă în intelectualismele 

improvizate ale lui Hi şi Ho, ceea ce e 

departe de a fi adevărat. Pornind de la ei, şi de la 

inevitabila Vi, fosta soţie a celui dintâi, romanul se 

extinde epic ca un evantai, spre evenimente păstrate 

în memorie şi spre linii biografice colaterale, nu 

neapărat determinante unele dintre ele, dar foarte 

bine lucrate în filigran. Dintre acestea, memorabilă 

e cariera frumosului Bibi, pe care Vi îl iubeşte şi de 

care sufleteşte nu se poate desprinde, în ciuda opţiunii 

maritale ulterioare pentru Hi: crescut aspru de o 

mamă cu mulţi copii la marginea sărăntoacă a satului, 

Bibi prinde gustul cărţilor, se emancipează şi 

termină ca premiant liceul, se foloseşte de protecţia 

Securităţii pentru a parveni estudiantin şi devine, în 

cele din urmă, unul dintre marii „câştigători” ai 

perioadei postrevoluţionare (diplomat într-o primă 

instanţă, politician şef de partid după), hipnotizând-o 

erotic pe Vi, care îl omoară în cele din urmă, 

împingându-l într-o prăpastie după o partidă extatică 

de sex, ca şi cum ar dori să-şi spună că sublimului 

nu-i e îngăduit să vieţuiască în forme nelegiuite, fiindcă 

perverteşte tot, corupe şi corodează. 

Scindată între altruism umanitar şi iraţionalitate 

personală obsesivă, „expirata” Vi – aşa cum îi 

spune fiul ei – reprezintă axul de organizare al unui 

roman incitant şi foarte bine scris, în care ne regăsim 

fiecare dintre noi, „luzării” veseli şi trişti ai 

„tranziţiei”, întrucât, în ultimă instanţă, „proştii” din 

el suntem, de fapt, noi toţi, cei pe care Sistemul nu 

i-a înghiţit încă şi care nu participăm la degringolada 

venală din jur. 

IANUARIE 2011 


7


Răzvan Voncu 

Despre memoria teatrului 

8 


Numele lui Aurel Storin este binecunoscut 

publicului de toate vârstele, în primul 

rând datorită îndelungatei sale 

cariere în teatrul de revistă, unde a 

semnat nenumărate producţii, în calitate de autor de 

spectacole, cupletist şi textier. Mai puţini ştiu, însă, 

că volubilul om de teatru este şi un autentic poet – 

după cum o atestă volumele Ora inexactă, Poeme cu 

scară interioară şi, mai ales, Morminte călătoare – şi, 

totodată, unul dintre cei mai serioşi istorici ai scenei 

româneşti, cu un doctorat la activ. Când îşi va publica 

teza susţinută la Universitatea din Bucureşti, sub 

conducerea profesorului Ştefan Cazimir, cei care, 

fără să îl cunoască, îl asimilează, poate, cu frivolitatea 

divertismentului vor avea revelaţia de a găsi în 

Aurel Storin un eminent cercetător în materie de 

teatru de revistă şi, mai ales, de text dramatic pentru 

revistă. 

Până atunci, să ne mulţumim cu medalioanele 

artistice adunate de teatrolog sub titlul, voit evocator, 

Trecute vieţi de mari artişti români şi subintitulate 

Memorie de suflet*. Nota sentimentală reprezintă 

nu numai un tribut plătit universului artistic 

căruia îi aparţine autorul (şi anume, teatrul), ci şi o 

reverenţă faţă de valorile unei lumi, din păcate 

apuse, faţă de care lumea de azi e mai mereu indiferentă, 

dacă nu chiar ostilă. Mulţi dintre cei evocaţi în 

această carte şi-au început cariera în epoca interbelică, 

în timp ce alţii au ilustrat noua „oră astrală” a 

divertismentului românesc, din anii ’60-’80 ai secolului 

trecut. Este vorba, dacă am numărat bine, de 45 

de portrete de actori, cântăreţi, compozitori şi regizori, 

de o subtilă rememorare a Boemei de altădată, 

totul cuprins între două „arte poetice” ale evocării, 

Memorie de suflet (pp.5-6) şi, respectiv, Actorii lui 

Nostradamus (pp. 145-147). 

Trebuie spus, de la bun început, că nu se putea 

găsi cineva mai potrivit decât Aurel Storin pentru a 

scrie acest „compendiu de istorie sentimentală” a 

revistei româneşti. Cercetătorul care, străbătând 

arhivele, cercetând depozitele personale ale familiilor 

marilor figuri ale revistei şi sistematizând un 

imens material documentar, a alcătuit o teză de doctorat 

foarte sobră, este în acelaşi timp un portretist 

fin, cu umor, căruia îi sunt familiare toate protocoalele 

genului. Uşoara melancolie, umbra fugară a tragicului, 

ce se iveşte când şi când în poezia sa, se 

transformă aici în tandreţe şi solidaritate cu o lume 

care a bucurat, cu talentul şi măiestria ei, vreme de 

aproape un secol publicul românesc, de toate vârstele 

şi de toate nivelurile de instrucţie. De la cântăreţul 

Aurelian Andreescu, cu care se deschide (alfabetic) 

acest „îndreptar”, şi până la compozitorul Vasile 

Veselovschi, cu care, tot alfabetic, se închide, condeiul 

lui Aurel Storin a creionat siluetele în mişcare ale 

celor care, pe scena marilor teatre bucureştene, la 

„Tănase”, dar şi la radio şi televiziune, ne-au furnizat, 

decenii de-a rândul, adevărate realizări artistice, 

alcătuind astfel un repertoriu sentimental al fiecăruia 

dintre noi. Sunt personalităţile care au dat 


noţiunii de divertisment o greutate artistică pe care, 

din nefericire, în ultimii ani, acesta pare a o fi pierdut 

definitiv. Cartea lui Aurel Storin este, de aceea, 

şi un antidot împotriva atât de comodei uitări. 

Cine sunt, totuşi, artiştii ale căror prestaţii l-au 

marcat pe autor? N-am să-i enumăr, evident, pe toţi, 

ci numai pe câţiva, care reprezintă şi „structura de 

rezistenţă” a cărţii. Mai întâi, din lumea teatrului, 

Sică Alexandrescu, Lepoldina Bălănuţă, Ştefan 

Bănică (senior, se-nţelege), Toma Caragiu, George 

Constantin, Octavian Cotescu, Puiu Călinescu, Ion 

Finteşteanu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Gina 

Patrichi, Amza Pellea, Dem Rădulescu. Apoi, stelele 

revistei: Anda Călugăreanu, Ion Maximilian, Zizi 

Şerban. Nici opereta nu lipseşte, evocaţi fiind N. 

Kanner sau Ion Dacian. Cântăreţii de diferite genuri 

sunt reprezentaţi de Aurelian Andrescu, Doina 

Badea, Ioana Radu. Există în carte şi o pedagogică 

selecţie a „marilor uitaţi”: personalităţi incontestabile 

ale artelor interpretative, de care contemporaneitatea 

prea grăbită pare a nu-şi mai aduce aminte, 

cum ar fi Ştefan Ciubotăraşu, Horia Căciulescu, 

Marcela Rusu, Irina Răchiţeanu-Şirianu ori Vasile 

Tomazian. În fine, literatura este prezentă prin 

Aurel Baranga, Teodor Mazilu sau istoricul teatrului, 

Ioan Massoff. Peisajul valoric al volumului 

Trecute vieţi de mari artişti români, rămânând înalt, 

e, prin urmare, variat şi se constituie într-o discretă, 

dar insistentă pledoarie pentru ideea de tradiţie a 

teatrului şi divertismentului românesc, indiferent de 

vremurile, nu întotdeauna favorabile, în care istoria 

le-au silit să se manifeste. Aurel Storin crede, mai 

simplu spus, în continuitatea valorii în teatrul nostru. 

Cartea, înşiruind medalion după medalion şi 

personaj după personaj, se alcătuieşte şi ea, încetîncet, 

într-o scenă pe scândura căreia, distribuiţi de 

„regizorul” Aurel Storin, evoluează nişte actori. Nu 

cei în carne şi oase, pe care i-am văzut sau ascultat 

de atâtea ori, la „Naţional”, la radio sau la televizor. 

Ci aceia de hârtie, creaţi de cel care îi evocă. Pe unii 

i-a cunoscut îndeaproape, iar rolul în care îi distribuie 

conţine ceva din intimitatea unei prietenii de decenii. 

Pe alţii i-a privit de la o anume distanţă, cu un 

ochi în care solidaritatea de breaslă se amestecă, 

necenzurată, cu admiraţia spectatorului obişnuit. 

Pentru că Aurel Storin, în pofida anilor petrecuţi în 

teatru şi a propriei notorietăţi, continuă să se bucure 

de teatru cu acel entuziasm neprefăcut al spectatorului 

comun. De teatru şi, după cum demonstrează 

repertoriul său de medalioane, de amintirea teatrului. 

Aceasta din urmă depune mărturie că faimoasa 

axiomă care statuează perisabilitatea artei actorului 

este, chiar şi în absenţa noilor tehnologii de înregistrare, 

falsă. Câtă vreme arta actorului ne marchează 

şi ne transformă, el trăieşte în noi şi în amintirea 

noastră. 

Textele din cartea de faţă nu sunt, totuşi, aşa 

cum am putea crede, nişte sterile „exerciţii de admiraţie”. 

Aurel Storin este prea lucid pentru a cădea în 

Aura Christi 

Foamea de a fi 

Colecţia Biblioteca Contemporanul Jurnal & Corespondenţă & Memorii 

„Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată 

a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum 

vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) intrucâtva jucăuş. Ion Barbu 

este, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele, 

e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorile 

către un tânăr poet. 

Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, 

ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.” 

Nicolae Balotă 

„S-a constatat încă o dată o matură stăpânire a mijloacelor, un timbru aparte, original, în corul tinerei poezii şi, mai ales, o frumoasă ambiţie 

de a modela, de a uza de o întreagă gamă a tehnicii poetice în contrast curajos, aş zice, cu unii poeţi sau poete ale celei mai tinere 

generaţii lirice ce uneori îşi diluează inspiraţia şi temele personale într-un manierism ce frizează moda sau teribilismul literar. Cele două 

teme ale volumului — «regalitatea şi deificarea» — prin patosul reţinut, printr-un cult aproape clasic al formei, trădează orizontul, anvergura 

ideatică a autoarei ce încearcă cu succes în acest volum să propună nu numai teme originale, dar să integreze în arta ei poetică modurile 

clasice ale bunei şi marei poezii româneşti şi universale.” 


patima admiraţiei nediferenţiate, pe care o mai 

întâlnim, ce-i drept, în rândul cronicarilor dramatici 

şi cinematografici. Pentru el, cei din care îşi construieşte 

mitologia teatrală personală nu sunt statui, ci 

fiinţe vii, care, cum am spus, îşi prelungesc în amintire 

existenţa. Au slăbiciuni, păcate veniale, iar lecţiile 

de viaţă (şi de artă) pe care le „predau” nu sunt 

numai „despre” victorii, ci şi „despre” înfrângeri. 

Teatrul este, nu-i aşa?, un spaţiu în care hazardul 

joacă un rol uriaş, iar marile succese alternează cu 

marile căderi, aşa cum e normal în orice lume care se 

întemeiază pe iluzie şi pe convenţia ei. Sau, cu cuvintele 

autorului, „teatrul n-are profeţi”. 

Prin urmare, şi felul în care scrie Aurel Storin 

despre, în fond, idolii săi n-are în el nimic idolatru. 

Cei care ar căuta, eventual, aici elogiul searbăd, din 

care se alcătuiesc atâtea discursuri despre actori şi 

teatru, nu îl vor afla. Pentru autor, elogiul, atât cât 

este, trebuie înscris într-un profil valoric. În plus, el 

nu există decât dacă este susţinut de o poveste. Iar 

Aurel Storin povesteşte fermecător. Cu umor, cu economie 

de mijloace, cu un simţ al esenţialului de-a 

dreptul remarcabil, el construieşte un medalion literar 

în mişcare, scoţând personalitatea evocată din 

lutul încremenit al prestigiului şi redându-i viaţă. 

Umanizând-o, cu alte cuvinte. Ceea ce spunea Ştefan 

Cazimir despre lirica lui Aurel Storin, în postfaţa 

celei de-a doua ediţii a volumului Morminte călătoare 

(2007), este, cred, valabil şi pentru proza sa evocatoare: 

„Observăm cum emoţia se descarcă prin ironie, 

ceea ce totuşi nu ucide lirismul, ci îi acordă o 

şansă a regenerării”. Desigur, nu se pune problema 

unei raportări lipsite de respect la aceste glorii ale 

scenei româneşti: o atare atitudine, oricât de tare ar 

recomanda-o unii, ar contrazice însuşi mobilul cărţii. 

Căci, cum spunea cândva Şerban Cioculescu, „O evocare 

nu se poate face decât privind de jos în sus, 

niciodată de la egal la egal şi cu atât mai puţin de 

sus în jos”... Umorul cu care Aurel Storin narează 

întâlnirile sale cu personalităţile evocate este o 

formă de asumare prin detaşare, nimic mai mult. 

Trecute vieţi de mari artişti români mai are un 

merit, despre care găsesc că e cazul să se vorbească. 

Ea se constituie şi într-o pledoarie în favoarea ideii 

de clasici moderni ai culturii române. Avem atâţia 

mari actori contemporani, bunăoară, şi atât de puţine 

mari monografii ale lor (majoritatea, postume!). 

Iar fenomenul e de întâlnit, în forme similare, şi în 

literatură. A afirma valoarea modernităţii este o 

formă de apărare a valorii în general. Este remarcabil 

că Aurel Storin nu uită acest aspect grav, în 

această carte care, altminteri, este foarte agreabilă 

şi se citeşte cu multă plăcere. 

* Aurel Storin – Trecute vieţi de mari artişti 

români. Memorie de suflet, cu desene de Neagu 

Rădulescu, Editura SCRIB, Bucureşti, 2010. 



Coasta lui Apollo 

© NICOLAE BREBAN 

Am publicat în Conte eseul, portretul 

dedicate lui Cristinel. Şi iată ce reacţie 

primesc, emoţionată, emoţionată, cu o zi 

sau două înainte de noaptea de revelion: 

„Dragă Aura, abia acum am ajuns acasă şi am 

reuşit să citesc articolul scris de tine. Totul, de la 

început până la sfârşit, e extrem de sensibil şi emoţionant... 

Simţi atâta căldură umană, sinceritate şi 

nobleţe sufletească a autorului şi realizezi că pe 

lângă măiestrie scriitoricească Dumnezeu l-a dăruit 

(a dăruit-o) şi cu un suflet de aur (de la Aura). Mă 

bucur în primul rând că am reuşit să îţi transmit căldura 

din sufletul meu, pe care o simt faţă de toţi 

pacienţii mei. În al doilea rând mă bucur că mă 

incluzi şi pe mine între prietenii tăi, sunt onorată, 

dragă Auraş, să îţi devin prietenă. Mulţumesc pentru 

lumina frumoasă în care m-ai prezentat şi încă o 

dată pentru darurile primite de la tine azi. Te îmbrăţişez. 

Să ai o seară minunată.” Urmează semnătura: 

Cristina Rădulescu. 

Aura Christi 

Legea iubirii şi… lecţiile lui Conte 

Mă gândesc la tine, Cristinel, zi de zi, cu o caldă 

recunoşinţă. Repet, ce am spus, am scris: eşti un 

noroc al existenţei mele, fiinţă caldă, extrem de vie şi 

scumpă. De bună seamă, tratezi pacienţii tăi cu 

aceeaşi căldură; asta ţine de har. Dumnezeu ţi-a dat 

puterea de a-i vindeca pe ceilalţi, ştiinţa de a-i ridica 

din iadul bolii. Eşti un medic de vocaţie. O 

Doamnă. Stilul tău îmi aduce aminte de patina aia 

cvasidispărută, prezentă prin exemplare din ce în ce 

mai rare în lumea noastră (degradată, îmbâcsită, 

inegală, nu rareori, bâlbâindu-se pe marginea unei 

prăpastii şi, cu toate acestea, atât de frumoasă!, 

clipă de clipă incredibilă): patina mitteleuropeană. 

Profesionalism de înaltă clasă. Calitate umană ieşită 

din comun. Şi un exces de ceea ce numesc eu viu. 

Acestea sunt primele lucruri care îmi vin în minte 

raportate la tine. Urmează inteligenţa, farmecul... Şi 

un fel de a fi..., cum să spun? În ce fel să mă exprim 

în marginea unei 

realităţi care îmi 

scapă atunci când e 

vorba de tine? 

Fiindcă este cert că 

tu, fiinţă scumpă, 

fiinţă rară, m-ai 

văzut într-o altă 

postură decât mă 

văd ceilalţi. Mi-am 

creat, evident, o 

platoşă, un soi de 

zale, un fel de scut 

de protecţie; având, 

ca şi tine, un destin 

public, eşti nevoit 

să recurgi la inevitabila 

platoşă. 

Hm, nu ştiu 

dacă ţi-am spus 

vreodată: ador cactuşii, 

cei rari, cu 

flori care depăşesc 

trupul ţepos, plin 

de spini, al tulpinii. 

În mod sigur ştii că 

aceste plante, ca să 

dea flori, trebuie 

îngrijite special, 

atent la modul în 

care îi uzi. Peste 

iarnă aproape că nu 

trebuie udaţi. Ei, 

dacă respecţi câteva 

condiţii de îngrijire 

strictă, plus 

investiţia de căldură, de ceea ce numim noi, oamenii, 

iubire, ei, cactuşii, explodează literalmente. Am câţiva 

cactuşi uriaşi (spre disperarea copilăroasă a 

Mamei, care nu-i iubeşte, s-a şi rănit de câteva ori, 

din neatenţie). N-au înflorit ani de zile. Nu ştiu din 

ce motive. În iarna anului trecut nu i-am udat aproape 

deloc, fiind destul de frig. Ei, după ce i-am mutat 

în grădină în primăvara acestui an, Cristinel, 

Doamne, toată vara au înflorit necontenit aproape, 

oferindu-mi prilejul de a asista la nişte spectacole 

unice: dimineţile de obicei se deschideau nişte flori 

de un mov incredibil, uriaşe, uriaşe, contrazicând 

până şi aversiunea Mamei mele nutrită faţă de cactuşi. 

Alergam ca disperata la ei, în curte, ca să le vor- 


besc, rugându-i să nu mă dezamăgească. I-a îndrăgit 

şi „puiul” meu scump: Conte, e rottweilerul meu, 

crescut de mine de când era un ghemuleţ, pentru ca 

acum să fie uriaş şi foarte scump. Îl ador; e „soarele” 

meu; iubirea vieţii mele. 

Ei, s-a produs un declic între noi. Noi. Adică 

între tine şi mine. Tu m-ai văzut altfel decât mă văd 

cei din jurul meu, din mediul meu. M-ai văzut fără 

platoşa aia, fără spinii protectori. Desigur, recurg la 

o metaforă. Simplific lucrurile. M-ai văzut dezgolită. 

Dezgolită. Dezarmată în faţa bolii. În faţa suferinţei. 

M-ai văzut clătinându-mă. Având o experienţă enormă 

în domeniul suferinţei – este aerul cotidian în 

care îţi exerciţi Vocaţia de medic; şi ţi-am admirat 

nu o dată, apropo, delicateţea, eficienţa, eleganţa, 

discreţia – tu ştii foarte bine că un individ bolnav 

este încolţit de diverse spaime, se simte inutil etc. 

Abandonat. Încolţit. Ai ştiut să te apropii firesc, 

să-mi vorbeşti cu o formidabilă naturaleţe, să mă 

simţi. Sunt un pic... sălbatică. Fruct exotic, iscat din 

ciocnirea a două clanuri: unul de români şi macedoneni 

(clanul Mamei, care are un dulce nume slav: 

Liuba), iar celălalt – de slavi veniţi din teritoriile 

apărţinătoare, pe vremuri, Imperiului Austro- 

Ungar. Am o conştiinţă de venită aici nu numai fiindcă 

m-am născut dincolo de Prut; şi, îmi spunea un 

amic, voi rămâne cu ea, cu conştiinţa de venită, ca să 

nu zic venetică, până la moarte. Nu prea am prieteni 

decât cu câteva excepţii. Experienţe ţinând de boală 

am avut nu puţine. (Am avut în postadolescenţă o 

galopare a miopiei, apoi desprinderi de retină, cu 

vreo zece intervenţii chirurgicale laser la Chişinău, 

Moscova, apoi la Paris; apoi... am reuşit performanţa 

de a mă îmbolnăvi de tuberculoză etc.) Am cunoscut 

medici nu puţini. În ţări diferite: şi în câteva ceau 

făcut parte din fostul bloc sovietic, şi în „nesuferit 

de capitalista” patrie adoptivă a cârtitorului nostru 

genialoid: Cioran. Am cunoscut medici buni, foarte 

buni, medici nu prea grozavi. Boala, suferinţa, izolarea, 

singurătatea fac 

parte din existenţa 

mea. 

Îţi spun toate 

aceste lucruri ca 

să-ţi sugerez faptul 

că nu semeni cu nici 

un medic cunoscut 

de mine. De nimeni 

nu m-am apropiat 

atât de abrupt, atât 

de... mult. Intempestiv 

aproape. Eşti 

unică. Şi, repet, eşti 

o fiinţă rară. 

CONTE... ŞANTAJE, ŞANTAJE... 

Îţi mulţumesc 

pentru răbdarea cu 

care ai grijă de „cactusul” 

care sunt. Nu 

ştiu dacă voi... înflori 

în curând. Îţi promit 

însă că voi încerca să 

nu te dezamăgesc. 

Este foarte important 

pentru mine: să 

nu te dezamăgesc, 

fiindcă ai devenit un 

om apropiat, un prieten 

foarte important, 

un prieten la bine şi 

la rău. Şi fiindcă... 

Tu eşti tu. O fiinţă 

unică, de o sensibilitate 

şi o fineţe cuceritoare, 

în faţa căreia 

mă înclin adânc. 

Te sărut cu dragoste. Te strâng în braţe. Şi îţi 

doresc să ai parte de echilibru, linişte, iubire în Noul 

An care, iată, dă buzna peste noi, şi în Anul celălalt 

şi... întotdeauna. 

Efortul de a schimba lucrurile se lovesc de un zid 

gros, opac. Este inutil orice sacrificiu, absolut inutil, 

de vreme ce de unul singur nu eşti în stare să modifici 

barem un pliu în tectonica realităţii. A juca rolul 

lui Don Quijote, în detrimentul Operei, al vocaţiei, e 

mai mult decât ridicol; trebuie să alegi, iar şi iar, şi 

ştii bine că vei alege vocaţia. Alegând altceva, de 

bună seamă, te vei trăda pe tine; şi nu există, cred 

eu, păcat mai mare pe lumea asta. 

CONTE, ŞEFUL TRIBULUI CONTE 

Vei scrie, vei citi cu furie, te vei izola tot mai 

mult, pentru a recupera anii aruncaţi peste geam, 

consumându-te în eforturi inutile, zadarnice, 

lucrând ca un dement pentru un proiect editorial, 

care praf şi pulbere te-a făcut. Praf şi pulbere. Vina 

este a ta. Urmează-ţi drumul. Drumul tău. 

Aceleaşi priviri dogoritoare ale lui Conte. Mă 

agăţ de funiile lor de nevăzut, ca să reînvăţ iubirea, 

seninătatea şi, în clipe de vârf, pofta de a mă juca 

de-a să fii tu însuţi când nu mai poţi fi. 

Să înveţi tot timpul, smulgând foamea de viaţă 

de pretutindeni. Lecţiile lui Conte, rottweilerul meu 

scump, scump foc, dăruit acum mai bine de un an şi 

jumătate de prietena mea, Raluca Dumitru, o 

Doamnă. Conte este crescut şi format de mine de la 

1,5 luni – vârstă până la care a fost crescut de 

Maia/Maria, fiica Ralucăi, „mama” lui Conte, o fetiţă, 

o aşchie de fată de vreo cinci ani, extrem de vie, 

inteligentă, inventivă şi caldă; urmărind-o pe întinderea 

câtorva ore, mi-am adus aminte, am învăţat 

cum să mă joc cu Conte. Câinele care urma să devină 

al meu avea trei fraţi. Raluca, elegantă, fină, m-a 

îndemnat să aleg eu dintre cei trei puiul care urma 

să-mi revină. Erau toţi trei frumoşi, îngrijiţi, grăsuni, 

nostimi, haioşi şi foarte neastâmpăraţi. I-am 

cuprins cu privirea; ce şerpăraie, dom΄le, nu stăteau 

o fărâmă de secundă locului, tachinând-o pe Maia. 

Mă auzisem exclamând un Conte, Conte galeş, alintat. 

Şi din acel cuibar rottweileresc – rottweilerul 

care urma să devină al meu a ridicat privirile, m-a 

fixat şi, vesel, copilăros, a venit spre mine, lingându-mă 

pe mâini, pe faţă... Conte m-a ales pe mine. El 

fiind alesul. Acum are un an şi cinci luni. Învăţându-l 

comenzile, ocupându-mă de el enorm, câte am 

învăţat eu însămi de la prietenul meu de mai bine de 

un an, prietenul meu care este un uriaş: Conte! 

Bucură-te de tot ce îţi iese în cale: nu contează 

dacă e harponat spre bine sau rău; tu bucură-te!! Nu 

rata nici o ocazie să te bucuri şi să-ţi exprimi bucuria. 

Fii deschis până la transparenţă. Aleargă spre 

cei dragi, desfăcându-ţi larg braţele. Lasă-te atins, 

mângâiat. Nu fii sălbatic. Joacă-te, nu uita să te joci! 

Nu rata nici o ocazie să tragi un pui de somn. Întinde-te 

pe iarba moale; pământul şi iarba deasă, de un 

verde încins, îţi vor da viaţă, redându-te întreg şi 

curat vieţii tale. Fii fidel vocaţiei tale de stăpân. 

Culege vântul în obraji. Fii curat ca zorii de zi din 

acest octombrie dat în pârg. Iubeşte şi spune atunci 

când iubeşti. Minunează-te de fiecare clipă; poate fi 

ultima! Dăruieşte căldură. Arde; grăbeşte-te să arzi. 

Să nu faci economie de tine însuţi; oferă tot ce poţi, 

restul aproape că nu contează. Când eşti obosit, 

retrage-te printre ruinele templului care ai fost: fă-te 

colăcel şi respiră, respiră, respiră. Ai grijă să rămâi 

viu, să conservi viul din tine. Răsfaţă-te; nu te sfii să 

fii copilăros. Când nu ai cu cine să te joci şi vrei 

musai să te relaxezi, învârteşte-te, ha, ha, în jurul 

cozii. Dacă poţi pune lucrurile la punct cu un mârâit, 

nu te grăbi să latri. Dacă altfel nu se poate, latră ca 

la carte; fă-o însă rar, apăsat. Cea mai bună apărare 

rămâne a fi atacul. Când ai nevoie să fii singur, fă-te 

colăcel, afundă-te în tine, vei descoperi lucruri greu 

(continuare în pagina 31) 

IANUARIE 2011 


9

10 


© DORU HALIP 

La Editura Polirom, în cadrul integralei N. 

Steinhardt, a apărut reeditarea volumului 

din 1987, Escale în timp şi spaţiu sau 

Dincoace şi dincolo de texte. Volumul, dramatic 

afectat de cenzură înainte de apariţie (o treime 

din paginile propuse de autor fiind eliminate), reflectă 

maniera particulară lui N. Steinhardt de a crea 

legături subtile între viaţă şi cărţi, între substanţa 

cărţilor şi sinele criticului-cititor, de a trece cu eleganţă 

de la un domeniu al culturii la altul, de la o temă 

la alta, de la o problemă existenţială la alta. Ceea ce 

dă unitate întregului volum este tonalitatea „vocii” 

eseistului, încărcată de iubire de viaţă şi de oameni, 

de admiraţie şi smerenie nedisimulate în faţa frumosului 

artistic, de onestitatea juvenilă a trăirii. Escale 

în timp şi spaţiu este alcătuit dintr-un corpus de Note 

necronologice de drum (entuziaste note de călătorie 

ocazionate de vizitarea Elveţiei, Franţei şi Belgiei, 

între 1979 şi 1980), din şase Suveniruri contemporane 

(rememorări şi comentarii prilejuite de o îndelungată 

experienţă ca spectator al actului dramatic), din 

Dialoguri purtate cu Ioan Pintea, Radu Săplăcan, 

Andrei Roman şi Maria Mailat, în prima parte a deceniului 

nouă, şi un mănunchi de eseuri critice (Note 

literare şi de alt fel) care abordează, cu dezinvoltură şi 

graţie intelectuală, scriitori clasici şi contemporani, 

din literatura română sau din literatura universală. 

Fermecătoarele note de călătorie din prima parte 

a volumului se cuvine a fi citite prin lentila conştienţei 

faptului că aceste texte au fost scrise şi publicate 

într-un context politic ostil efervescenţei culturale 

europene, deschiderii intelectuale şi spirituale către 

frumosul artistic şi libertate. N. Steinhardt nu ezită 

să exprime constant starea de febrilitate produsă spiritului 

de opere de artă dintre cele mai diverse. Un 

habit pour l’hiver de Claude Rich, reprezentată la 

Théâtre de L’Œuvre, în 1979, îl tulbură şi îl cucereşte, 

fotografiile lui Ansel Adams, văzute într-o expoziţie 

de pe Stockerstrasse, din Zürich, au asupra sa o 

„stranie putere fascinatoare”, filmul À la couleur de la 

grenade al lui Paradjanov, văzut la librăria Fnac din 

Rue de Rennes, „depăşeşte orice închipuire” printr-o 

copleşitoare simplitate. 

Exigent în privinţa valorii actului artistic, N. 

Steinhardt nu realizează un comentariu coordonat 

exclusiv de criterii estetice. „Încântarea”, „farmecul”, 

„vraja” sunt efecte ale artei asupra fiinţei spirituale 

întregi, asupra intelectului şi afectului deopotrivă, 

asupra duhului ce animă fiinţa. Emoţia estetică este 

înţeleasă şi trăită ca descoperire complexă a sinelui în 

şi prin opera de artă, ca revelare a consubstanţialităţii 

dintotdeauna existente între spiritul uman şi dumnezeire. 

Noutatea vine, la N. Steinhardt, din modul în 

care sunt exprimate aceste efecte; limbajul „critic” 

este cald şi onest, confesiv şi colocvial, marcat de oralitate 

(observaţie pe care o face George Ardeleanu în 

monografia dedicată autorului Escalelor). Steinhardt 

trăieşte cu pasiune arta şi, din acest motiv, el pare 

călătorul ideal printr-o Europă înţesată de frumos 

artistic. Reţin, pentru a ilustra onestitatea fericirii 

trăite de scriitorul-călător în faţa artei, un moment 

din Notele necronologice: „Zürich, octombrie – Spre 

marea mea mulţumire, asist la un concert dirijat de 

Sergiu Celibidache. Am şi noroc de un program în 

care artistul poate arăta ce ştie să facă. Brahms, 

Bartók, Ravel. Nimeni nu mi-a fost mai de ajutor pentru 

a-i înţelege şi gusta pe Bartók şi Ravel (dificili 

unui amator ca mine) decât Celibidache. Am un loc 

tocmai în ultimul rând al sălii adânci, însă, la sfârşit, 

mă reped în faţă, mă postez în dreptul postamentului 

de unde e condusă orchestra şi strig cât mă ţin puterile: 

Să trăiţi, maestre. Mi se răspunde cu un zâmbet 

foarte prietenos”. 

Suvenirurile contemporane din partea a doua a 

volumului propun o incursiune prin teatrul francez 

interbelic, cunoscut direct de tânărul N. Steinhardt în 

timpul şederii la Paris, între 1937 şi 1938. Sunt valorificate 

figurile memorabile ale regizorilor Charles 

Dullin, „dascăl sever şi un «producător» pe cât de 

pedant, pe atât de straşnic”, Gaston Baty, „elegant, 

seniorial, distant şi oleacă afectat”, Louis Jouvet, 

„mândru, răstit, arţăgos chiar, sarcastic, iubitor de 

vorbe puţine” şi Jacques Copeau. Aplecarea asupra 

portretului literar demonstrează nevoia lui N. 

Steinhardt de a recupera, din spatele imaginii de 

„corifeu” al unui domeniu al artei, fiinţa reală, concretă 

şi vie, înzestrată cu harul de a genera şi de a transmite 

emoţia superioară. Prin acelaşi exerciţiu de 

Irina Ciobotaru 

Escalele în timp şi spaţiu ale unui 

împătimit de frumos 

resuscitare a fiinţei înduhovnicite sunt trecuţi 

Germaine Dermoz (rol principal în Fedra, văzută la 

Paris, în acelaşi final al deceniului patru), Berthe 

Bovy (în Athalia) şi Aimé Clariond (în Mizantropul). 

Steinhardt evaluează performanţa artistică având ca 

reper reacţia spectatorului: „stupoarea, negreşit, 

uimirea cea mai naivă, admiraţia absolută, entuziasmul 

şi acea neasemuită fericire, apanaj al contemplării 

unei opere de artă impecabile”. Actorii francezi 

câştigă admiraţia lui Steinhardt prin forţa şi seriozitatea 

cu care trăiesc ficţiunea, prin transfigurarea 

integrală şi prin înlocuirea sinelui cu sinele personajului, 

pe deplin înţeles, pe deplin asumat. Pentru a 

face o succintă paranteză, N. Steinhardt însuşi, în 

condiţii ce întruchipează absurdul cel mai curat 

(închisoarea Jilava, în 1960, în primul an de detenţie 

politică), pune în scenă piese ale lui Eugen Ionescu. 

Rememorează talentul de actor al autorului Escalelor 

de mai târziu Nicolae Balotă, în splendidul său Caiet 

albastru şi în Anatomia mistificării a lui Stelian 

Tănase 1 . 

Dincolo de a evidenţia reuşita dramatică incontestabilă 

a sus-numiţilor actori, Steinhardt are ca 

miză constantă elogierea subtilă a valorilor morale, 

comportamentale şi spirituale condamnate de regimul 

politic şi contrazicerea falselor valori impuse de 

acesta. Germaine Dermoz, spre exemplu, este „neîntrecută 

în rolul Fedrei tocmai pentru că se pricepea să 

exprime simultan şi mânia etanşă a pasiunii, şi cea 

mai rece putere de judecată a propriei purtări. Vasală 

poftei, am spus-o, dar nu roabă a vreunei autocompătimiri 

sau ahtiată de arguţii din care să rezulte că 

negrul e alb (s.n., I.C.)”. 

Cele patru dialoguri purtate cu mai tinerii Maria 

Mailat, Andrei Roman, Radu Săplăcan şi Ioan Pintea 

surprind nu doar un moralist creştin energic, vertical 

şi consecvent în credinţe, ci şi un fin cunoscător al 

literaturii şi al artei în general. N. Steinhardt nu alunecă 

în capcana gândirii şablonizate, nu formulează 

opinii critice standard şi porneşte în judecarea operelor 

de la o asiduă şi pasionată lectură permanentă. El 

manifestă o deschidere neobişnuită către domenii ale 

cunoaşterii dintre cele mai insolite şi consideră că un 

critic literar sau un eseist se confruntă cu riscul deloc 

neglijabil al narcisismului şi al elitismului dacă se 

lasă acaparat doar de o anume zonă a beletristicii, 

doar de literatură şi nu de istorie, de fizică, de matematică 

sau de istoria religiilor. În fond, în aceste dialoguri, 

el se defineşte ca lector şi receptor de act cultural 

şi lămureşte coordonatele pe care şi-a construit 

viziunea asupra literaturii şi artei în general. 

Frumuseţea acestei părţi din Escale este generată de 

pasiunea nedisimulată implicată în receptarea actului 

de cultură, de smerenia, dar şi de claritatea judecăţilor 

de valoare, de onestitatea cu care este invocată 

etica în evaluarea operei de artă, de căldura vie a 

confesiunii. „Scrisul e pentru mine – afirmă 

Steinhardt în încheierea convorbirii cu Maria Mailat 

– o bucurie şi-l gândesc a fi, oricât de neînsemnat e 

operatorul, o dare în vileag a facultăţii celei mai de 

preţ a omului (libertatea) şi o nedispreţuire a simţământului 

său celui mai patetic (dragostea). Orice 

■ noutăţi editoriale 

Grigore Ilisei 

La gurile Africii 


„În largul său în descrieri, cu o pană 

(un penel) dedată zugrăvirii metaforice, 

într-o cromatică proaspătă, 

Grigore Ilisei este şi un narativ, cu 

apetit pentru istorii din care izvorăşte o 

«lecţie tulburătoare» (îl interesează şi 

istoria, fiindcă, de bună seamă, «istoria 

este o comoară»). E o aplecare ce nu 

poate decât să stimuleze reflexivitatea 

însemnărilor.” (Florin Faifer) 

„Şoldul cel mic al Africii, pistoletul, cum mi se înfăţişează Tunisia 

când privesc paniglobul, este parcă o deltă a continentului, prin 

ale cărei braţe şi guri intri într-o lume fastuoasă, fabuloasă, fascinantă, 

frisonantă şi puţin înfricoşătoare, totodată. Te afli în faţa 

unei revărsări de necunoscut şi mister. Aşa îţi închipui partea 

aceasta a Terrei, fie şi din fuga gândului. E, într-adevăr, aveam să 

o constatăm, un tărâm al tainei, ce nu şi-a pierdut nici azi, când 

secretele de pe faţa pământului aproape că au dispărut, puterea 

iradiantă a misteriosului.” (Grigore Ilisei) 

creaţie e dragoste, chiar şi cea mezină, derivată a criticii, 

a esteticii.” 

Eseurile grupate în Note literare şi de alt fel sunt 

vehiculul unor curajoase şi entuziaste elogii ale libertăţii 

(în contextul unei politici totalitare), sunt provocări 

inedite pentru o interpretare atipică, anti-structuralistă, 

a literaturii, sunt invitaţii de a readuce 

actul cultural şi artistic între oameni, ca oglindire 

fidelă şi concentrată a vieţii individuale şi sociale. N. 

Steinhardt propune înnobilarea vieţii cotidiene prin 

luxuriante incursiuni în literatura clasicilor, dar şi în 

cea a scriitorilor contemporani. Prin opiniile nonconformiste 

privind opere rock, picturi, filme sau cărţi, el 

doreşte să disloce gândirea şablonizată, evaluările cu 

premisă eronată (inclusiv pe criteriu religios), predispoziţia 

la pasivitate intelectuală şi decizională. 

Omniprezenţa promovării unor valori creştine, 

atitudinea „smerită” şi încântarea în faţa operei selectate 

spre interpretare, „suflul” moral impus mesajului 

sunt câteva dintre particularităţile criticii steinhardtiene. 

Se observă, în textul critic al lui N. 

Steinhardt, faptul că miza centrală nu este opera analizată, 

ci o valoare morală adusă „la zi”, o problemă a 

actualităţii spirituale, o dilemă existenţială, o evaluare 

falsă, o prejudecată. Opera şi autorul acesteia (!) 

devin, prin nuanţele inedite sesizate de critic, surse 

de argumente în favoarea valorii etice vizate. N. 

Steinhardt este un moralist. În acelaşi timp, însă, el 

cunoaşte subtilităţile actului critic ca formă de evaluare 

estetică şi este un admirator a lui Eugen 

Lovinescu şi al autonomiei esteticului. Motivul pentru 

care îngăduie şi practică interferenţa dintre spaţiile 

esteticului şi eticului este acelaşi context politic 

opresiv. Arta trebuie readusă între oameni pentru a 

le da imaginea libertăţii şi a valorilor umane superioare: 

curajul, demnitatea, credinţa, mila, inteligenţa. 

Eseurile critice din Escale în timp şi spaţiu sunt 

rezultatul punerii în practică a aceleiaşi asiduităţi 

intelectuale care a marcat articolele semnate de N. 

Steinhardt în perioada interbelică. Sunt, deci, eseuri 

„responsabile” din punct de vedere intelectual şi cultural, 

scrise cu erudiţie şi competenţă. Suflul suplimentar 

vine acum din certa şi definitiva înţelegere 

creştină a vieţii sub toate aspectele sale. Intelectualul 

ortodox îşi asumă misiunea revelării adevărului în 

faţa semenilor, în calitate de intermediar între autor, 

operă şi receptor. Un intermediar care caută miezul 

moral al operei, îl dezvăluie şi ajunge să îi potenţeze 

înţelesurile. 

În critica sa, N. Steinhardt se dovedeşte a fi un 

intelectual lucid şi curajos, ce receptează actul cultural 

ca pe o formă complexă şi sensibilă de materializare 

a Adevărului şi Spiritului creştin. În opinia lui 

Nicolae Mecu, Steinhardt „nu analizează şi nu pune 

diagnostic, dar foloseşte textul în cauză doar ca pretext, 

ca punct de plecare în ilustrarea şi rostirea persuasivă 

a unor adevăruri foarte scumpe sieşi”. 

Literatura, pictura, muzica, teatrul şi filmul sunt trecute 

prin filtrul „nemitarnic” al înţelegerii creştine 

asupra vieţii. N. Steinhardt este, la maturitate, un 

critic al cărui stabil sistem de valori este consolidat de 

spiritualitatea creştină. Judecata de valoare izvorăşte 

din acest sistem lipsit, în aparenţă, de rigoare, dar 

propunând, de fapt, rigori mult superioare, dincolo de 

cele ce ţin de apanajul criticii literare „propriu-zise”. 

Acest mod de a judeca critic vizează întotdeauna gradul 

în care opera şi artistul însuşi desăvârşesc în mod 

autentic realităţi precum libertatea, adevărul, iubirea 

sau frumosul. Critica devine, la N. Steinhardt, formă 

de manifestare creştină, cale de a fi în lume, mijloc de 

a fundamenta şi de a susţine apartenenţa la familia 

spirituală românească şi europeană. Eseurile şi cronicile 

sunt înţelese şi scrise ca obligaţie morală căci, 

prin aceste texte, Steinhardt promovează valorile 

generice ale spiritului liber. 

Scrisul este calea prin care N. Steinhardt „îşi 

rodeşte talantul”. Frumuseţea Escalelor în timp şi 

spaţiu vine din onestitatea confesiunii, din transparenţa 

judecăţii, din bucuria nedisimulată a împărtăşirii, 

din efervescenţa spirituală trăită prin literatură şi 

artă. Toate acestea nu ţin de limitele unei epoci. 

Escalele lui N. Steinhardt sunt, în orice timp şi în 

orice spaţiu, prilej pentru delectare culturală şi pentru 

regăsirea bucuriei de a vedea şi de a trăi frumosul 

artistic. 

1 N. Steinhardt, afirmă Nicolae Balotă, „m-a delectat 

cu teatrul lui Eugen Ionescu. A fost una din marile 

voluptăţi. De Ionescu auzisem până în momentul arestării 

mele în decembrie 1955, dar teatrul nu-l citisem. 

Auzisem că are succes cu piese de teatru la Paris. El 

citise deja primele două volume la Gallimard. Nu 

numai că le citise, le şi ştia. Dar mi le-a şi jucat. În 

viaţa mea nu am văzut, nici pe Barrault, pe nimeni, 

jucând aşa. Avea o memorie foarte bună. (...) în jocul 

lui, pe lângă talentul lui, punea şi o notă de foarte bună 

calitate, evreiască. Era ceva cu totul particular. L-am 

ascultat cu plăcere nespusă. Trebuie să spun că nu 

aveai multe prilejuri să râzi în puşcărie. Am râs aşa 

cum niciodată nu am mai râs după aceea la piesele lui 

Eugen Ionescu” (1997, p. 413). 



Vieţi de cărţari 

Postdecembrist, iresponsabilitatea în 

actul de evaluare critică s-a instalat în 

cîmpul literelor. Nu numai istoria a 

ajuns pe mîna amatorilor, nu numai filosofia, 

nu numai antropologia, nu numai sociologia, ci 

şi critica. Deviza logofătului Conachi, de care mi-a 

adus aminte Ionel Necula: „moralul, moralul şi iar 

moralul”, pare anacronică; ţine de alţi evi, nu de 

imaturul nostru secol, mergînd pe 11 ani. 

S-a tot repetat: critica de întîmpinare a cam 

abdicat de la menirea ei, valorificarea echilibratseveră, 

fermă şi exactă. Sigur că există cronicari 

demni de tot respectul cititorilor, dar sunt acoperiţi 

de critificatori, de critificţionari, cum le spune A.D. 

Rachieru, după Raymond Federman. Vocile autorizate 

sunt constant subminate. Se aud mai tare cei 

care întreţin encomiile (unii, destul de expresiv), în 

jurul unor scriitori valorizaţi abuziv. Un critic de 

întîmpinare trebuie să spună adevărul despre o ficţiune, 

nu invers. „Povestaşul” poate fi mincinos, nu 

şi criticul. Stendhal zicea că limba i-a fost dată omului 

ca să eludeze, să mascheze adevărul, să ascundă 

ce gîndeşte. Nu şi criticului. Exemple de autoritate 

critică sunt destule, slavă Domnului, dar „întîmpinările” 

riguroase, evaluînd estetic noile apariţii, se 

pierd printre ditirambi. 

Crizată, viciată de gazetăreală, dar şi de marketing 

cultural, critica mică, slabă, servilă îşi permite 

să gonfleze autori minori, susţinînd ideile primite la 

pachet de la grupul de interese. Conştiinţă de sine la 

criticaştri? Nici nu-şi pun problema ce înseamnă să 

fii onest. Mie îmi evocă un fel de insecte cu o singură 

aripă, de vreme ce prestează ori encomiu ori pamflet; 

ori valorizare cu mult adaos de zahăr, ori minimalizare 

nedreaptă. Mă rog, nedrept poţi fi, dar nu de rea 

credinţă. Detirambiştii ştiu că şeful de falangă trebuie 

adulat; că orice uşă (spre vîrful scării) funcţionează 

în montaj push/pull. Ar mai fi opinat cineva 

despre snoavele baronului cultural de Coţuşca natală 

că-s scrise ca de Balzac, Tolstoi şi Dostoievski la 

un loc, dacă nu împărţea fonduri în ipostază de primar 

iaşiot ori de mai mare peste Cejeu? Avîntul pentru 

laudatio revine nestăvilit, iar linguşitori ipocriţi 

se găsesc mereu, cîtă vreme auctorul deţine o importantă 

poziţie socială. 

Cineva acuza chiar inadaptarea la... compromisuri. 

Dacă refuzi să intri în rînd, rămîi fără premii, 

fără medalie, fără indemnizaţie de merit, fără subvenţie, 

fără un Mécène, eşti etichetat ins înverşunat, 

ranchiunos, frustrat, un trouble fête. În „iepoca” 

apusă, cîţi n-au făcut carieră literară lăsîndu-se preformaţi 

ca mici; acum – malformaţi ca hamburgerii. 

Un proimion la Iliescu ori la Băsescu e bine stimulat, 

se ştie. Or, un sac gol nu stă-n picioare, cum spune 

etnosoful popular. Laşităţile s-au reciclat: cei ghiftuiţi 

de prim-secretari în deplasare „pe teren” se 

mobilizează pentru Iliescu (în 2000), apoi pentru 

Băsescu. Şi ce-i mare lucru să deplasezi accentele în 

favoarea unui cap de revistă, unui editor, unui membru 

în stafful USR, să-ţi exprimi admiraţia, cel puţin 

discutabilă, dar în folos propriu, pentru producţia 

poetului Mischiu, cînd era premier, să te inflamezi 

pînă la uitare (vînzare) de sine pentru cartea cutărui 

demnitar. Şi aici aş folosi cuvinte tari: şarlatanism şi 

fraudă în valorizare. 

Inteligenţa, orizontul cultural, sensibilitatea 

modernă, forţa morală nu mai sunt atuurile criticii. 

Cînd N. Manolescu dădea tonul, ştiam că o anume 

carte a fost profesionist promovată, cu precizie şi 

fineţe analitică; aveam încredere maximă în diagnosticul 

său şi dădeam fuga la librărie. Rareori (pe 

degetele unei mîini) mi s-a întîmplat să nu mă convingă 

demonstraţia. Îi aşteptam opinia, o comentam; 



Magda Ursache 

Addenda la Trădarea criticii * 

Marian Victor Buciu 

10 + 10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel 

Colecţia Biblioteca Contemporanul Dicţionare 

eram convinsă că nu va lăuda nu’ş ce efemeridă lirică 

(o dată s-a întîmplat: cazul Silviu Rusu, un versificator 

cu rude la Moscova; că nu va face genuflexiuni 

în faţa unui om politic de temut; s-a mai întîmplat: 

cazul Popescu-Dumnezeu; n-am gustat „aprecierea” 

estetică a lui P.-Dumnezeu, „scribul” discursurilor 

din dictatură). Dar cronicile „greşite”, aflate 

sub vremi, le ţin minte, pentru că au fost, repet, 

rarissime. Intrau în decalogul lui Manolescu: talentul, 

curajul, cinstea, competenţa, angajarea. Bref: 

preferinţa era credinţă. Mai greu mi-a fost să-l 

urmez după ‘90. Istoria critică a literaturii române 

este operă magistrală dacă o considerăm jurnal de 

cărţi, de lectură; dar, ca istorie literară, îmi evocă o 

maşină superbă, căreia i s-a defectat GPS-ul şi te 

poartă unde vrea ea, nu unde vrei tu. GPS-ul defect 

te duce la poetul... C.A. Rosetti, cînd tu îţi propui să 

ajungi la Radu Gyr, lipsă de pe hartă; la Dana 

Dumitriu, în loc de Iolanda Malamen; îl cauţi pe 

Marian Popa şi dai de Paul Cornea; pe Lucian Raicu 

şi nimereşti la Mihai Zamfir; vrei să mergi la 

Crainic, eşti trimis la Elena Ştefoi. Băieşu n-are 

adresă, cu atît mai puţin Puşi Dinulescu; cauţi 

Gaiţele, şi-ţi apare Mielul lui Baranga, cu sarcină de 

la PCR să turbeze. Vasile Lovinescu nu-i cartografiat 

de acest GPS; Zigu Ornea – da. Şi uite cum cititorul 

onest e turmentat şi rătăceşte în căutarea andrinsantului. 

Pentru că am vorbit de decalog, aş cita unul util 

criticului, formulat de Ioana Pârvulescu: 

„1. Să nu ai alţi Dumnezei (Popescu, Rădulescu, 

Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, n.mea, Magda U.), în 

afară de literatură; 2. Să nu-ţi faci idoli, să nu te 

închini lor şi să nu-i slujeşti, căci scrisul se răzbună; 

3. să nu iei în deşert ce faci; 4. Să nu ucizi cartea despre 

care scrii, dacă are oricît de puţină viaţă în ea; 5. 

Să nu te laşi în voia umorilor; 6. Să nu te laşi în voia 

judecăţilor primite de-a gata; 7. să nu dai sfaturi; 8. 

Să nu mărturiseşte strîmb, să nu fii necinstit; 9. Să 

nu scrii fără să fi citit totul cu atenţie; 10. Să nu scrii 

despre ceea ce te depăşeşte” (maladie veche în istoria 

criticii: Maiorescu îi indica lui Gherea drumul 

spre şcoală, n. mea, Magda U.). 

Cu „poruncile” Ioanei Pârvulescu consun, nu 

fără a face două adnotări măcar: să nu furi ideile 

altuia şi să nu vrei să ai ciraci. Şi-mi aduc aminte de 

Hasdeu, care îi reproşa lui Titu Maiorescu cum că 

n-a creat elevi, doar ciraci. 

Există criticaştri care – record! – nesocotesc 

întreg decalogul; calcă toate interdicţiile. Îşi cioplesc 

dumnezei din autori situaţi în poziţii de putere, practică 

idolatria, iau în deşert clasicii, incizează nonşalant 

debutanţi singuratici, ai nimănui, iubesc sau 

urăsc o carte din cauza autorului, scriu, ca buni coterişti, 

la comanda capilor politicii literare, dau sfaturi 

neîntrebaţi despre ce trebuie sau despre ce nu trebuie 

să scrii; îţi spun că n-ai scris ce ai scris ori ai scris 

ce n-ai scris. Sub anonimat, un „Viktor” mă ocăra că 

m-am ocupat de Constantin Virgil Gheorghiu şi mă 

ameninţa crud cu... procesul de la Nürenberg. 

Mărturii strîmbe despre ce nici cu gîndul n-ai gîndit 

se găsesc pe blogosferă cu duiumul. 

Cronici, după pohtă şi patimă, tot apar, deci 

emoţionalul bate raţionalul. L. Ulici, la cartea mea 

de debut, A patra dimensiune (1973), mi-a dat un 

verdict dur, că-s nepricepută la poezie; în fapt, mi-a 

plătit o poliţă, ca să nu spun mai mult. Intoleranţa 

lui avea altă cauză decît nepriceperea mea. 

În ce mă priveşte, am o relaţie bună cu critica; 

nu mă simt sabotată nici de tineri, nici de generaţia 

mea, dar mi s-a întîmplat să fiu răstălmăcită. Mi s-a 

tăiat din citat, ca la frizer, să iasă altceva, ba chiar 

mi s-au folosit vorbele proprii împotrivă. 

Mă aplec critic spre o literatură încă insuficient cunoscută, marcată în ultimele decenii şi de obsesia sau complexul 

Premiului Nobel. Atitudinea noastră comună fibrilează excesiv de relativizant sau absolutizant, încercând să 

devină acţionară şi să provoace reacţiuni într-un domeniu artistic universal, cu suport multilingvistic. Rămân la 

convingerea că exemplaritatea este efectul stranietăţii privită ca insolită familiaritate. Testez, cum am mai spus, 

fondul autohton şi forma universală, în epica românească din secolul XX, evidenţiind experimentul substanţial, în 

măsura în care se integrează în — şi face sau încearcă diferenţa de — epica occidentală. Dincolo de valoarea intrinsecă, 

prin traducere merituoasă şi meritată, se va arăta că literatura română, chiar şi prin proză, vine într-un 

(de)mers firesc, de vie comunicare, spre doritul şi hulitul Premiu Nobel… 


Critica ultrapozitivă, totuna cu lauda, abundă în 

urbea Ieşilor. Recenzentul de întîmpinare, cu o capacitate 

enormă de a înghiţi lunar o cantitate uriaşă de 

pixeli şi de cărţi pe papir, intră în delir verbal cînd e 

vorba de însăilările prietenilor; nu şi de ale celor 

l’alţi, ca să folosesc ortografierea din titlul unei 

reviste de avangardă. Unul a scris o capodoperă, un 

altul „mai mult decît o capodoperă”, celălalt „tinde 

spre capodoperă”. Atîţia capodoperează, că poetul 

Cezar Ivănescu a şi zbucnit, cu năduf: „Nu te poţi 

mişca prin oraş, ca să nu calci un geniu pe bătătură”. 

Avem genii la kil sau la legătură, exhibîndu-şi producţiile 

nu numai pe căi electronice, dar şi-n tramvaie. 

Poeţi de mare forţă! Fundamentali ca Adi Cristi, 

planetari ca Aurel Ştefanachi, continentali ca 

Valeriu Stancu. Cît a fost secretarul Filialei ieşene, 

s-a scris cu zel despre poezia „stanculiană”. 

Grandomania e, uneori, tîmpă: îl crezi pe criticuş 

cînd bate les champs (cum zice Ştefan Arteni că 

ar zice Chiriţoaia) că ai dăruit literaturii române o 

carte indelebilă (epitet marca G. Călinescu). 

Neologizarea dă bine, iar dacă se uzează de contradictorialitate, 

în loc de plebeul contradicţie, de scriiturare 

pentru scriitură şi de scriiturist pentru scriitor, 

pretenţiile de eseist subtil cresc. Cum spuneam, 

orgoliosul poate fi convins uşor că reprezintă „sensibilismul 

ieşean”, că a produs „revelaţia absolută”, că 

e o „personalitate de amploare”, cu loc în dicţionar. 

Primus inter pares este... mulţi. 

Se fac prezentări plătite ca maneaua la nuntă: 

pe piaţa liberă a cărţii, cronica e şi ea o marfă, are un 

preţ. Deţii cont gras, ai şi cotă literară pe măsură, iei 

şi premii (de excelenţă) cu parale aduse de-acasă. 

Critica (îmi asum cacofonia) ca afacere merge şi mai 

bine cînd prinzi o rubrică la ziar. Criticul de ziar, 

care spune de nenumărate ori da şi mai niciodată 

nu, are parte de avantaj-serviciu, dacă e destul de 

productiv la laude şi precaut în respingeri. 

Veţi zice că nu-i o glorie să fii măgulit la culme 

de un astfel de criticuş. Circula, la „Viaţa românească”, 

pe vremea lui Topîrceanu, un soi de blestem glumeţ: 

„Lăuda-te-ar Bogdan Duică!”. Mai încoace, 

Cicerone Theodorescu făcea alegerea: „mai bine să 

mă înjure Călinescu decît să mă laude Gafiţa”. Ce-i 

drept, dacă te laudă Mariana Vichy Vârtosu (un 

exemplu din multe) e semn rău. 

Acest tsunami de impostură critică, de amatorism 

critic produce confuzie valorică garantată. Ca 

urmare a acţiunii recenzentului de întîmpinare, care 

nu face economie de calificative (poetul şi traducătorul 

Christian Schenk o spune mai frust: „onanism 

verbal”), USR pare a ilustra premiza că n-avem literatură, 

dar avem scriitori mii, cu acte în regulă (carnet 

şi cotizaţie la zi). 

Numai la Iaşi, SPIC (Scriitori şi publicişti ieşeni 

contemporani, 1996-2009) inventariază nu mai puţin 

de 549 de nume. Ce puhoi pe capul cititorului. Altfel 

spus, ce explozie de „localism creator”! Dicţionarul 

scriitorilor ieşeni şi al veleitarilor de pe Bahlui în jos 

ar fi fost un titlu mai propice. Fără o selecţie riguroasă, 

uriaşa muncă a lexicografilor a devenit inutilă. 

La observaţia mea, Nicolae şi Florin Busuioc ar 

putea riposta că fiecare a venit cu maldăre de „întîmpinări” 

laudative. Numai că evaluarea n-ar trebui 

lăsată în seama autorilor. 

Soluţia? Nu alta decît credibilizarea actului critic, 

serios afectată. Pentru salvarea speciei de critic 

de întîmpinare, judecăţile nu trebuie să fie nici acte 

de caritate, nici condiţionate, negociabile, conjuncturale. 

Ca veleitarii să dea doi paşi înapoi şi literatura 

de calitate să aibă o recunoaştere clară, o cotă pe criterii 

estetice. Pînă cînd sita timpului va cerne ce-i de 

cernut, cronicarul de întîmpinare trebuie să fie 

instanţa de prestigiu. 

* Nicolae Breban, Trădarea criticii, Editura 

Ideea Europeană, ediţia a II-a, 2010. 

IANUARIE 2011 


11

12 


Adrian Dinu Rachieru 

Dincolo de istorie – Sorin Titel 

Un stil tihnit baroc, s-a observat, învăluie 

epica lui Sorin Titel. Observaţia, 

indiscutabil, corectă, intră în conflict, 

s-ar părea, cu prima etapă a prozatorului, 

cea care proba gustul pentru literatura experimentală, 

reactivând surse franceze, cu deosebire, şi 

plonjând în onirism. A fost, din această pricină, 

Sorin Titel un scriitor protestatar? Nu ne vom grăbi 

cu un răspuns afirmativ. Vom spune doar că drumul 

de la experimentalismul febril al anilor tineri la 

„ţara îndepărtată” (redescoperind romanul tradiţional) 

este, într-adevăr, o lungă călătorie. Dincolo de 

aura „teoretică” a acelui roman din 1971, o posibilă 

carte „fără sfârşit”, ar fi de notat că prozatorul exersează 

varii procedee, că referinţele picturale abundă 

şi că punând în discuţie mecanismele opresive el 

dezvoltă un limbaj parabolic, plombând simboluri 

cristice. Ieşind din prezent, prizonierul (şi nu este 

romancierul un prizonier?) intră în plin absurd. Şi 

atunci, strivit de lumea obiectuală, sufocat de sentimentul 

înstrăinării, personajul titelian (multiplicat 

în şirul de povestitori care descoperă miracolul vieţii 

şi boarea mitică a vremurilor de altădată) se confesează; 

după „uitarea fiinţei” (în termenii lui 

Heidegger) urmează recuperarea umanului, amestecând 

amintirea, realitatea şi visul. După retragerea 

în indiferenţă (experimentând plictisul), tetralogia, 

spărgând „norma” realului, ne aruncă pe o „insulă a 

fericiţilor” (Mircea Iorgulescu). Să fie, oare, astfel de 

reconstituiri (de parcă ar fi fost adevărate), alimentate 

de o „fraternitate suavă” (Cornel Ungureanu), 

scoase de sub umbra oricărei ameninţări? Să fie 

vorba de un ţinut paradisiac din care moartea, umilită, 

se furişează şi balanţa divină, „cântărind” vina, 

stabilind „cât îi vine omului şi cât nu”, se dovedeşte 

neputincioasă? Dar posibilitatea răului, chiar adumbrită, 

atentează, lucrează ca principiu obscur, ameninţând 

„culorile vieţii”; posibilitatea răului şi tendinţa 

către lumină, îmblânzind noaptea tenebrelor, 

coexistă („în om devin una”, zicea Eminescu) şi, în 

acelaşi timp, rup unitatea, răsfrângându-se într-un 

antagonism creator extins la înfruntarea cosmică. 

Goethe, căutând „formula veşnică a vieţii” sesiza că 

principiul polarităţii este un principiu universal. 

Blaga, la rându-i, vorbea despre un dozaj polar. 

Oricum, deşi privirea titeliană nu este neagră şi 

buna-cuviinţă temperează toate excesele, să nu 

uităm legile firii, de neocolit; „toate-s orânduite”, 

spun – cu o resemnare echivocă, hibridă, cumva 

plângăcioasă – protagoniştii textelor lui Titel, simţind 

chemarea odihnitoare a pământului, puterea 

nevăzută care îi va îndepărta de întinările lumii. 

Neurofilia, acceptând „pacea metamorfozei” nu se 

împacă cu singurătatea funebră a tonului. Trecutul 

reverberează duios şi sfâşietor. 

Adevărul e că scotocind în „imensul depozit” al 

trecutului, pe acesta îl schimbăm, de fapt, populându-l 

cu vise sau întâmplări care ar fi putut avea loc, 

constata Borges; e singura noastră posesiune. Prin 

vegetaţia epică pe care o favorizează visul, atotputernica 

raţiune este „sporită cu o parte de umbră” 

(Jean Starobinski); predispusă la calmitatea formelor, 

convertind totul în lumină, ea se încarcă de stranietate 

devenind o conştiinţă lărgită. Această 

„întoarcere a umbrei” (dacă ni se îngăduie parafraza) 

nu este pedepsitoare şi nici purtătoare a unei solemnităţi 

funerare. Şi, astfel, demiurgul (adică autorul) 

se „pregăteşte să intervină”, deşi abreviază o lecţie 

existenţială; se desprinde hoţeşte de propria-i persoană, 

mângâind lumea cu o privire lacomă, surâzătoare 

şi înţeleaptă, nota Livius Ciocârlie, observând 

că prozatorul, cumva polemic, ne răsfaţă cu „magnifierea 

clişeului”, coborând în banalitatea vieţii. 

Trăită însă ca sărbătoare a existenţei, cotropită de 

fericirea de a exista. El se îmbată la gândul invenţiei, 

posesiei şi, mai ales, al „bucuriei de a şti totul”. 

Şi de a ne spune totul. Aluatul amintirilor, însemnările 

rememorative păstrează o legătură misterioasă 

cu realitatea; sunt reciclate prin „tratamentul fabulatoriu”, 

închegând o lume proprie, deopotrivă a 

armoniei şi a dezrădăcinării, rătăciţii şi descumpăniţii 

purtând speranţa unei iluzorii reîntoarceri. În 

pofida aparenţelor, falia titeliană nu se susţine; premisele 

operei sunt de aflat în primele povestiri şi, 

neapărat, în prima parte a Dejunului pe iarbă. Titel, 

s-a spus, esenţializează banalul şi, prin repetiţie, 


ajunge la „confuzie”: copilăriile se suprapun, destinele 

par xeroxate, cărţile ultime rescriu – la alt nivel – 

aceeaşi „realitate”. O realitate care lasă impresia de 

cunoscut deşi filtrul ficţiunii o deformează; ea ne 

este restituită „uşor altfel”, descoperind sub crusta 

obişnuitului adevărurile fundamentale. E vorba de 

un realism fabulos (constata Lucian Raicu), de un 

fantastic îmblânzit printr-un expresionism patetic, 

surdinizat şi irigat prin ironie şi umor; de o proză, în 

ultimă instanţă, plină de ambiţii mari câtă vreme 

slujeşte doar o omenească privire a vieţii. Doar atât. 

Or, ceea ce se oferă privirii noastre nu este posomorâta 

oboseală şi, cu atât mai puţin, greaţa existenţială. 

Cu o răbdătoare sârguinţă, Titel gospodăreşte 

amănuntul paradisiac, plonjează în baia cotidianului, 

biciuieşte într-un crepuscul ironic energia sentimentală 

şi descoperă fisura, vestind tăinuita ameninţare; 

nenorocirea care va să vină, zbaterea, tentativa 

amânării, lumina originară şi noaptea veşnică, 

suprimând distanţa. Titel pătrunde în „esenţa 

ascunsă”. Depoziţia lui Honoriu Dorel Raţiu (a 

Artistului, deci) este veritabila meditaţie titeliană: 

pasărea de pe şevalet este „născocită şi văzută, 

deopotrivă”. 

După anii tineri, după agora timişoreană (cum 

s-a „păstrat”, în amintirea congenerilor, locuinţa sa), 

Titel, fixat în capitală, a rămas ambasadorul 

Provinciei. O privire blând-înţelegătoare pogoară 

peste această lume; memoria băsmuitoare şi pecetea 

melancolică estompează asperităţile unei lumi; distanţarea 

are un efect feeric şi, împăcat cu lumea, 

eroul titelian vrea să-i afle „gustul”. Suntem într-un 

spaţiu neatins de mersul Istoriei, nimbat de o lumină 

paradisiacă, departe de ceea ce Eliade numea 

„teroarea Istoriei”. Acest personaj, confiscat de o 

bucurie a existenţei „pe care nimic nu o poate întuneca”, 

gustă, aşadar, aproape la modul eminescian, 

viaţa „dureros de dulce”. Dragostea, suferinţa, 

pânda morţii se ivesc din pliurile existenţei şi ne 

■ semnal ■ Editura Contemporanul 

S. Damian 

Nu toţi copacii s-au înălţat la cer 

Colecţia Biblioteca Contemporanul Sub semnul lui Hermes 

aruncă într-o seninătate îndoliată (Valeriu Cristea). 

Şi atunci, pieritorul trup desluşeşte mesajele adânci 

ale fiinţei, descoperă „umbra otrăvită”, se desfată 

sărbătoresc (departe, totuşi, de epicureismul fănuşian, 

de pildă, unde erupţia imaginilor şi grindina 

metaforică întreţin dezordinea epică şi frenezia 

hedonistă). La Titel viaţa e un miracol dar şi suferinţă; 

sărbătoarea de a fi se îngemănează cu durerea de 

a fi, probând, dincolo de talent – aşa cum s-a observat 

– vocaţia umană a scriitorului. Viaţa şi moartea 

devin personajele acestei proze, răul urâţind şi sporind, 

de fapt, lumea. În această „conştiinţă lărgită”, 

carenţa afectivă (pe care o acuză „cei neiubiţi”) cheamă 

scutul dragostei materne. Fiindcă această dragoste 

este umilă şi concretă, nu se volatilizează 

într-o iubire contemplativă, abstractă, precum la 

stareţul Zosima, mare iubitor de umanitate; ori, 

aidoma, în cazul filosofului învins, marele Sartre. 

Dragostea activă, vie, invocă arhetipul fundamental; 

adică Mama, acea insolită Urmutter goetheeană care 

sub ameninţarea dăinuirii, în plin impas ontologic, 

devine mama-idee; şi, pe acest fundal interogativ, 

sub teroarea conştiinţei, Magna Mater, ne obligă să 

recunoaştem că bărbatul este „fiul Femeii”. O 

Femeie hieratică, devenită principiu generativ etern 

şi care poate avea un fiu condamnat; doar ea ştie „ce 

este cu el”, cel pornit în lunga călătorie şi, probabil, 

numele ales (Maria) nu este întâmplător. 

Condamnat la scris, Sorin Titel a trăit pentru 

literatură. S-a lăsat „locuit de lumea cea vie” şi s-a 

dovedit un suflet candid şi neliniştit. În ultimele sale 

luni, măcinat de tristeţe şi jenat de boală (cum relata 

tatăl său, Iosif Titel, în Clipa i-a fost prea repede, 

Ed. Cartea Românească, 1991) nu mai scria; dar, 

negreşit, în nopţile lungi şi grele, chinuit de insomnii, 

desfăşura mental tremurătoare pânze epice. El 

ne-a oferit „o bucată de lume”, aducându-ne aproape 

tragica ei frumuseţe. Iar „nostalgia Banatului i-a 

rămas în suflet”. 

Sorin Titel este, indiscutabil, prozatorul reprezentativ 

al Banatului; el conferă „îndreptăţire literară” 

unei Povincii măcinată de orgolii şi complexe; o 

Provincie care, potrivit lui Pavel Bellu, ar fi „cea mai 

frumoasă omisiune a Istoriei literaturii române” (Cf. 

Semenicul, Reşiţa, 1976, p. 36). 

Credincios marilor teme, Titel transferă în pagină 

trecerea şi petrecerea, bucuria vieţii pândită de 

germenii morţii, sperând – printr-un gest magic – 

într-o amânare a destinului prin povestire. Când ne 

vom fi desprins de furiile nihiliste (falsificând, 

iarăşi, tabloul axiologic), când, în fine, vom accede la 

o reevaluare calmă (necesară, igienică, absolut trebuitoare 

pentru metabolismul nostru cultural) 

atunci vom putea fixa corect şi locul lui Sorin Titel. 

El, categoric, nefiind nici provincial, nici scriitor „de 

conjunctură” va fi, într-o zi, redescoperit cu o bucuroasă 

uimire. 

Am ales cazul de ruptură în evoluţia unor exponenţi proeminenţi din literatura română actuală, ruptură care a dus 

fie la impas, fie la regenerare. Pentru termenii conflictului un factor hotărâtor l-a constituit în condiţiile date epoca 

în formele ei de constrângere şi de emulaţie. Sunt convins că în alte circumstante ecuaţia ar fi avut componente 

diferite. Nu sugerez că ar fi obligatorie restrângerea în ilustrarea pe care o propun, s-ar mai fi putut adăuga cu 

aceeaşi îndreptăţire, recunosc, şi alte aplicaţii. Analizele nu sunt exhaustive, ele insistă asupra unui fenomen 

caracteristic. Deruta ivită la unii pe traseu, parţială sau totală, s-a articulat pe planul angajării civice şi al închegării 

estetice. Trebuie să remarc o diferenţă în abordare, deoarece unii din cei selectaţi (G. Călinescu, M. Preda) nu 

mai sunt în viată, aşadar pentru ei e exclusă posibilitatea unei schimbări de destin. A survenit pentru toţi necesitatea 

unei racordări la orizontul epocii moderne, la presiunea raporturilor de forţă, la năvala dogmatismului, la şansele 

unei sincronizări cu Europa. Imperios necesară a fost lepădarea de prejudecăţile naţionaliste şi provinciale, 

ieşirea din coşmarul ideologiei şi al somaţiei dure. 

S. Damian 


Ionel Necula 

Liviu Ioan Stoiciu – un 

poet al lumii de canton 


Atrecut multă vreme de când n-am mai 

citit un florilegiu de la LIS. Deşi prolific 

şi prezent în paginile multor reviste, 

poetul adjudean, poetul spun, de care 

mă leagă o neerodată amiciţie, ajunge mai greu – 

probabil şi pentru că îşi împănează travaliul cu un 

plus de rigoare, de exigenţă, de acribie, ceea ce-i 

diminuează tirajul – ajunge mai greu pe masa de lectură 

a provincialilor. De unde publicistica, se pliază 

pe o realitate efemeră, supusă schimbării şi reformării, 

poezia se revendică din veşnicie, din absolut, din 

lumea ideilor pure şi imuabile, cum ar spune Kant. 

Nu ştiu cât mai este de bon ton pentru cineva, 

chiar pentru un poet bine aşezat în rafturile percepţiei 

publice, să rămână conectat la o lume de prototipuri 

în aceste vremuri buimace, marcate de povara 

relativităţii şi nestatorniciei, dar LIS îşi permite 

acest privilegiu rezervat spiritelor alese. Se detaşează 

de tirania imediatităţii factice şi se refugiază în 

arhetipuri, convins că săgeata realului îl va feri de 

neajunsurile contingenţei. 

Lumea în care se retrage poetul este lumea 

veche, lumea pe care au stâlpit-o vechii mărturisitori 

ai credinţei – Sf. Apostol Pavel, bunăoară, care a pus 

viaţa şi ideea de vieţuire sub semnul celor trei imperative: 

nădejdea, credinţa şi dragostea. Iar mai mare 

dintre acestea, precizează cucernicul Apostol, este 

dragostea (Corinteni, 13,13). 

Ultimul volum de versuri dăruit cititorilor de 

LIS, poartă un titlu – Pe prag – vale-deal (Editura 

Cartea Românească, Bucureşti, 2010) care aminteşte 

de Alexandru Vlahuţă şi analogia nu este chiar 

hazardată. LIS, a cărui aplecare spre sinucidere este 

bine cunoscută cititorilor, pendulează între viaţă – a 

cărei caracteristică esenţială şi unică raţiune nestânjenitoare 

pentru ceilalţi, dragostea, iubirea (aşa 

cum o postulase Sf. Apostol Pavel) – şi moartea ventilată 

de discordie, de ură, de vrajbă. 

Sunt aici elemente de filosofie eleată, reminiscenţe 

ale filosofiei lui Empedocle din Agrigent, 

bunăoară, dar şi ecouri subterane ale filosofiei lui 

Blaga, pentru care alternanţa vale-deal avea o 

importanţă fundamentală în circumscrierea spaţiului 

mioritic şi a plaiului, ca realitate specifică etniei 

româneşti, vectorizată prin cele două constante definitorii: 

dealurile încrederii şi văile resignării. LIS 

conservă înţelesul celor două variabile apriorice, căci 

nădejdea şi resemnarea reprezintă notele inalienabile 

ale realităţii româneşti şi ale toposului circumscris 

de lumea cantonului cu care s-a identificat în 

anii copilăriei sale zburdalnice. 

Alcătuit din două florilegii complementare volumul 

poetului adjudean este, oricum, o expresie a 

maturităţii sale izvoditoare. Regăsim, desigur, şi 

aici, toată gama subiectelor sale preferate, doar gravitatea 

şi dramatismul 

sunt ridicate cu o octavă 

mai sus. Aceeaşi lume 

semiorăşenizată, resorbită 

într-un mod de viaţă bivalent 

şi cu o mentalitate 

dubitativă – încă nedetaşată 

de ruralitate, dar nici 

statornicită într-un mod 

de viaţă citadin – optimizează 

şi actualul volum de 

versuri publicat de autor, 

după o gestaţie mai îndelungată 

ca de obicei. LIS 

se identifică, putem spune, 

cu un univers distinct 

– lumea cantonului 

248 – cu care se aglutinează 

simbiotic, din care şi-a 

excavat materialul poetic, 

aşa cum Marin Sorescu 

şi-a extras substanţa plăsmuirilor 

sale din toposul unei ruralităţi încremenită 

în cutume şi arhetipuri, o lume mirifică, ventilată de 

credinţe şi eresuri, de superstiţii şi lilieci. Toposul 

cantonului nu este încă înstructurat într-o comunitate 

articulată, nu s-a coagulat în noime şi tradiţii 

organice, dar lumea care îl populează îşi are inocenţa 

ei, cărăuşită din matricea genuină, din care s-a 

dislocat odată cu prefacerile vieţii moderne. „Ce e cu 

zarva aia? Miliţia? Ia vezi…/ trimisă de tatăl ei să 

dea foi de varză în ogradă la/ curci, vitează: curci/ 

care o ciugulesc de mână şi ea le înjură, le alungă/ 

plânge fără să vrea, de ciudă, vine/ în butoiul de 

tablă plin cu apă de ploaie, de sub/ streaşină şi se 

priveşte scoate/ limba, va 

ajunge iar să se linguşească 

pe sine cu/ întrebarea dacă 

e frumoasă… Când// a fost 

mică (a aflat asta azi de la 

bunica ei), a băut/ apă sfinţită 

din clopoţel, să i se dezlipească/ 

limba de cerul 

gurii şi să/ înceapă să vorbească. 

Poate că am fost 

întârziată/ mintal. Bâiguie. 

Când// eram mică, mâncam 

zăpadă: îşi aminteşte bine 

cum i/ se încleşta gura. Pe 

atunci era un/ sticlete al 

zăpezii care o speria, îi 

aude şi azi/ ţipătul… El îi 

amirosea urma.// Venită în 

faţa zarvei curcilor în ogradă, 

a descoperit/ deodată, 

reflectată în apă, că ea 

face,/ totuşi, parte dintr-o 

generaţie mai evoluată 

decât a/ părinţilor ei suferinzi. 

Aşa o/ fi? Perfect 

reflectată în apa de ploaie, 

în/ butoiul de tablă: gata să 

se scufunde în el cu totul / 

şi să nu mai iasă, să ia un 

răspuns”. (Îi mirosea a urmă) 

Aceasta e lumea din care se revendică poezia lui 

LIS – o lume pitorească şi capivă rudimentului, facticităţii 

şi contingenţei, dar dincolo şi mai presus de 

insolitul ei rămâne de subliniat abilitatea scriitorului, 

dispoziţia de a-i conferi relevanţă şi demnitate 

care să-i justifice transgresarea în registrul poetic. 

Îl girez de multă vreme şi mă bucur ori de câte 

ori îmi oferă prilejul să-i văd numele în vitrină. 

O ţară nu se termină la graniţele ei 

■ ex libris ■ Editura Ideea Europeană 

Traian Chelariu 

Zilele şi umbra mea 

* * 

Colecţia Memorii & Jurnale & Corespondenţă 

Înţelesesem, din cele câteva ocazii ce le-am avut, 

că poetul Viorel Dinescu are, pe lângă cunoscutele 

sale calităţi lirice şi o vocaţie socratică, de iscoditor 

paideic în ideea că-şi poate duce comilitonii într-o 

anumită direcţie urmărită cu tenacitate. Înţelesesem, 

mai ales, din prestaţiile sale ca moderator la un 

post de televiziune local, că-i dispus, uneori, să preia 

câte ceva din maniera flecarului din Atena – mereu 

predispus la şotii ironice şi la provocarea convivială 

a concetăţenilor săi, cu tot felul de-ntrebări meşteşugite, 

menite să ducă la aflarea adevărului. Ce-i adevărul? 

– se-ntrebase Pilat din Pont cu peste două 

milenii în urmă şi chiar dacă generaţiile s-au tot primenit, 

întrebarea a rămas şi-a continuat să răscolească, 

la fel de derutant, marile conştiinţe angajate. 

Vorbim despre adevăr, dar de fapt, pentru poetul 

nostru, ca şi pentru înţeleptul atenian căutarea 

lui, aflarea drumului cel mai drept care validează o 

certitudine, este la fel de importantă, ca şi descoperirea 

de facto a adevărului. Ba chiar, uneori, cum 

atât de fericit remarcase şi Lessing în cunoscutul său 

eseu Lookoon, actul căutării adevărului este mai 

important decât aflarea lui. 

Revenim însă la cartea lui Viorel Dinescu şi 

subliniem apăsat că autorul nu are parti-pris-uri şi 

nu-şi influienţează în vreun fel comilitonii. De la 

învăţatul atenian a preluat doar ispita căutării, nu şi 

maieutica acestuia. Cum procedează? A sintetizat 

problemele culturii româneşti actuale într-un set de 

şapte întrebări labirintice, le-a publicat în revista 

gălăţeană Dunărea de Jos şi şi-a invitat confraţii să 

răspundă la ele. În acelaşi recipient colector a adunat 

mai multe conţinuturi, pe care ulterior le-a adunat 

în această carte. 

Care sunt problemele propuse de poet comilitonilor 

săi, de fapt temeiul şi raţiunea acestei cărţi? 

Ele subîntind ideea de intertextualitate, de conflict 

între generaţii, de receptare a clasicilor, a moştenirii 

culturale, a abolirii canoanelor din trudnicia creaţiei 

literar-artistice, a condiţiei literaturii şi artei în 

cadrul economiei de piaţă şi, cireaşa de pe tort, 

receptarea scriitorilor români din teritoriile româneşti 

aflate încă în afara graniţelor ţării, din 

Basarabia, Bucovina şi din Banatul Sârbesc. 

Dacă observăm bine, cele şapte întrebări, aceleaşi 

pentru toţi intervievaţii, răsfrâng spectrul problemelor 

esenţiale care confruntă cultura românească 

actuală. Este meritul lui Viorel Dinescu că a ştiut 

să discearnă, din noianul provocărilor la care e supusă 

literatura şi, pe un plan mai larg, cultura românească 

de azi, pe cele esenţiale, cele care circumscriu 

tabloul vivant al spiritualităţii româneşti actuale – 

cu farmecul şi viruşii ei. Puse cap la cap toate răspunsurile 

celor ce s-au prins în această ispravă cărturărească, 

recompunem de fapt peisajul vieţii noastre 

culturale din această nesfârşită tranziţie – cu 

bunele şi relele ei. 

Am insistat mai mult pe ideea acestui registru 

procedural în alcătuirea cărţii, nu doar pentru că 

precumpăneşte în substanţa lucrării – Dialoguri 

socratice, Editura Axis Libri, Galaţi, 2010 – ci pentru 

că modalitatea mi se pare interesantă şi sporitoare, 

sub aspectul cuprinderii unui fenomen problematic. 

Nu-i menţionez în aceste rânduri marginale pe toţi 

cei peste 40 de scriitori ce s-au prins în acest joc epistemic, 

dar subliniez prezenţa harnicei scriitoare 

Cezarina Adamescu, a scriitorilor Theodor 

Codreanu, Victor Crăciun, Gheorghe Neagu, Adrian 

Dinu Rachueru, Constantin Trandafir, Cassian 

Maria Spiridon, Liviu Ion Stoiciu, Doina Uricaru, 

Lucian Vasiliu, Ilie Zamfir (editorul acestei cărţi) şi 

toţi ceilalţi care au subscris la ideea acestei lucrări 

cumulative, au consimţit să se implice în desfolierea 

problemelor propuse de iniţiatorul ei şi s-au pliat pe 

realitatea noastră postdecembristă, încercată de tot 

felul de metehne şi insanităţi. 

Altfel, desigur, cartea cuprinde şi dialoguri în 

forma lor clasică, cum ar fi cel acordat de acad. 

Fănuş Neagu, ca şi când autorul ar dori să ne convingă 

că nu s-a rupt complet de forma consacrată a dialogului, 

dar în rest scriitorii care au răspuns provocării 

lui Dinescu chiar stâlpesc în felul lor fenomenul 

literar românesc actual. Am în vedere basarabenii 

acad. Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija, dar şi scriitorii 

de o coloratură mai aparte de dincolo de Prut, 

cum sunt Gheorghe Calamanciuc, Dumitru 

Matcovschi, Muşata şi Valeriu Matei, Matei Mihai 

Prepeliţă, la care se adaugă bucovinenii Vasile 

Tărâţeanu, Simion Gociu şi Ilie Tudor Zegrea. 

Un lucru trebuie subliniat în această sumară 

cronică de întâmpinare: Poetul Viorel Dinescu este 

un foarte apropiat amic al scriitorilor şi, desigur, al 

literaturii din Basarabia şi Bucovina şi mediază, 

atât cât îi stă în putinţă, receptarea reciprocă – peste 

episodicele borne ce marchează graniţele fiinţei 

româneşti. În fond, o ţară nu se termină la graniţele 

ei, ci acolo unde încetează să i se vorbească limba. 

Respectiva ediţie în două volume întruneşte pentru prima dată în istoria culturii române, ediţia integrală a disputatului 

jurnal al lui Traian Chelariu. Jurnalul din anii ’30, inedit în cea mai mare măsură (fragmentar, el a fost publicat la Editura 

Junimea în 1977), este interesant din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, el înregistrează atmosfera din mediul 

intelectual din Cernăuţii perioadei interbelice. Viaţa universitară, disputele tinerilor scriitori, încercarea de a impune 

coordonate româneşti lumii culturale, toate acestea sunt radiografiate în cele zece caiete manuscris. În jurnal, sunt 

reproduse scrisori trimise sau primite de la Ion Nistor, ministru în mai multe legislaturi, de la Mircea Streinul, tumultuosul 

coleg de generaţie, la alte figuri importante ale locului. Pe de altă parte, găsim aici reperele formării unui intelectual 

ale cărui valori sunt focalizate de necesitatea unei deveniri culturale. Viziunea stoică pe care Traian Chelariu o întruchipează în anii ’50 

este fundamentată pe experienţa unei tinereţi angajate pe traiectul asumării culturii. În plus, jurnalul cuprinde experienţa studiilor sale la 

Şcoala Română de la Paris şi la Roma, fiind şi din acest punct de vedere un document. 

Mircea A. Diaconu 

IANUARIE 2011 


13

14 


Zanfir Ilie 

Publicistica în opera lui V.A. Urechia 

Un bileţel i-a schimbat viaţa, făcându-l 

să se dedice studiilor de orice fel din 

multe domenii, n-a fost o întâmplare 

biografică neînsemnată, ci o motivaţie, 

ciudată pentru unii, de a se perfecţiona. Într-una din 

zile, primeşte printr-o scrisoare, vestea că aleasa inimii 

sale, eleva care-i inspira lecţiile în scurta-i carieră 

didactică de la Iaşi şi al cărei bileţel strecurat la 

uşa bisericii, îl determinase să facă tot ce-i stă în 

putere pentru a ajunge prin cunoştinţe şi rang social, 

demn sa-i ceară mâna, se măritase. Bulversat în 

primă instanţă, după conştientizarea celor întâmplate, 

se căsători, parţial şi din dorinţa răzbunării, cu 

spaniola Francoise Josephine Dominique Plano, fiica 

doctorului familiei regale a Spaniei. Vom vedea că 

această alegere a sa avea să contribuie la formarea, 

mai târziu a uneia din cele mai importante intituţii 

de cultură – Ateneul – al cărui model a fost adus de 

Urechia după ce a vizitat Spania. În acele vremuri 

precipitate, biografia, adică viaţa pariculară e lăsată 

undeva pe planul la doilea. Vedem însă cum valorifica 

Urechia orice întâlniri şi orice călătorii pentru a 

se instrui şi pentru a aduce modele culturale inexistente 

până atunci în ţară. 

Aflăm tot din memorii dar şi din unele relatări, 

unele critice, ale contemporanilor, că, după căsătorie, 

călătoreşte în Spania unde, la Madrid, printre 

muzee, biblioteci, pinacoteci şi alte „delicii” pentru 

omul cult, descoperă „Ateneul”, o societate unde se 

adunau „bărbaţi de şcoală şi literaţi”, după al cărui 

model deschise unul la Iaşi, înaintea celui bucureştean, 

pe care viitorul director ministerial îl va ctitori 

alături de Constantin Exarcu. Şi această instituţie 

avea să persiste de-a lungul vremii, rămănând şi azi 

una din cele mai frumoase locaţii de cultură. 

Şi în Spania, V. Alexandrescu cunoaşte personalităţi 

culturale cu care va întreţine o vie corespondenţă. 

Asistă, de exemplu, la debutul lui Emilio 

Castelar, marele om politic şi scriitor, viitor preşedinte 

al Spaniei. Anunţat de ziarele spaniole drept 

ginerele doctorului regal, Vasile Alexandrescu va 

avea acces în mediile culturale, stabilind relaţii pe 

care, vom vedea mai târziu, viitorul cărturar şi ctitor 

de instituţii de învăţământ şi de cultură româneşti, 

le va pune în slujba conaţionalilor săi. Cunoaşte pe 

scriitorul şi omul politic, Pi Y Margal, pe dramaturgul 

şi teoreticianul Tamayo Y. Baus, care-i va înlesni 

ulterior accesul la arhivele şi bibliotecile spaniole. 

Şi, datorită socrului său, ajunge în audienţă la însăşi 

regina Spaniei. Vedem şi aici cum biografia unui om 

preocupat permanent de soarta ţării sale se imbină 

cu istoria culturii şi civilizaţiei tării. Oriunde ar fi 

fost, Urechia încerca să obţină sprijin pentru dezvoltarea 

ţării, aflată cum am mai spus într-o oarecare 

întârziere faţă de vecinele ei, mai norocoase poate, 

din punct de vedere istoric. Iar mulţimea de comisii 

şi comitete din care a făcut parte, atrăgând şi pe 

această cale critici din partea unor contemporani, 

vorbeşte şi despre grija pentru unitatea românilor, 

ideal realizat doar parţial până în zilele noastre. 

Acele critici formulate din motive mai mult sau mai 

puţin întemeiate ar trebui analizate şi din perspectiva 

faptelor concrete, făcute dezinteresat de unii pentru 

care patriotismul nu era o simplă lozincă, ci un 

mod de viaţă. Mai cu seamă azi, când asistăm la o 

deteriorare alimentată de indiferenţă şi lipsa unor 

criterii valorice, a sentimentului naţional, când eforturile 

unor înaintaşi trec neobservate, acoperite de 

grijile mărunte ale zilei, vieţile dedicate propăşirii 

ţării, de către generaţiile de oameni de cultură dar 

nu numai din acele vremuri, trebuie consemnate ca 

mari realizări, fără de care poate nu am fi avut nici 

măcar configuraţia actuală, cultural şi istoric vorbind. 

Se tot vorbeşte la noi despre generaţii de sacrificiu, 

ajungând-se a spune că aproape toate generaţiile 

au fost sarificate, mai mult sau mai puţin. Dar 

analizând faptele şi puterea de a renunţa la interesele 

proprii în favoarea ţării, vom vedea că generaţia 

paşoptistă şi, am putea spune şi generaţia care i-a 

urmat, sunt cele care au pus bazele statului, contribuind 

definitiv la configurarea, inclusiv geopolitică a 

României. 

Facem aceste afirmaţii, aparent fără legătură cu 

subiectul nostru, tocmai pentru a arăta că publicistica 

lui V.A.Urechia, în acest caz, dar şi a celorlalţi 

mari înaintaşi nu poate fi înţeleasă dacă se face abstracţie 

de intensitatea activităţilor patriotice, de 

energia şi de timpul acordat de aceştia problemelor 


cu care se confrunta ţara, atât politice, cât şi economice 

şi de cristalizare social-culturală. De aici multitudinea 

de funcţii mai mult sau mai puţin plătite, 

ale acestor oameni, care au ştiut să-şi cultive preocupările 

ştiinţifice sau literare, şi unii au făcut-o la 

superlativ, nefiind egalaţi până astăzi, de aceea 

poate fiind lăsaţi pradă uitării. Pentru cercetătorul 

sau cititorul de astăzi, refacerea măcar din cele 

rămase publicate a unei epoci pline de realizări din 

care unele pot fi văzute şi azi, implică frecventarea 

multor surse din presa vremii, din istoria literară şi 

chiar din istoria propriu zisă. De aceea acesta poate 

rămâne un subiesct deschis, care poate fi dezvoltat 

sau modificat cu fiecare amănunt relevant pentru 

dezvoltarea culturală, adus în atenţia publică de 

istoricii literari, în cazul care ne preocupă. Vom 

încerca mai jos să surprindem din mai multe puncte 

de vedere, percepţia pe care o aveau contemporanii 

asupra lui V.A.Urechia, analizând, în măsura pe 

care ne-o va permite spaţiul acordat acestui subiect, 

valabilitatea de atunci şi de acum a multor aprecieri 

sau critici, precum şi unele controverse care fie au 

fost confirmate, fie infirmate odată cu trecerea timpului. 

Revenirea în ţară 

ÎNCEPUTURILE PUBLICISTICE ALE LUI 

V. A. URECHIA 

În Presa românească de la începuturi până în 

prezent. Dicţionar cronologic 1790 – 2007, Editura 

Comunicare.ro, 2008, autorul I. Hangiu a adunat în 

cele patru volume monumentale, toate apariţiile 

periodice care şi-au propus un program, cultural, 

social sau politic. Spicuim de aici câteva fragmente 

din programul bisăptămânalul Zimbrul, din care va 

ieşi Vulturul care ulterior va fuziona cu Zimbrul şi 

Vulturul, ziare la care va lucra V.A. Urechia. 

Zimbrul „apare la iaşi, bisăptămânal, de la 3 iulie 

1850 până la 10 septembrie 1856; reapare la 1 

noiembrie 1857 până la 30 decembrie 1858. De la 1 

noiembrie 1858 cu titlul Zimbrul şi Vulturul, de la 2 

ianuarie 1859 la 5 noiembrie 1860 fuzionează cu 

Steaua Dunării, Zimbrul şi Vulturul. ” 

Redăm fragmente din articolul-program pentru 

a putea urmări direcţia ulterioară a publicaţiei: 

„Noi publicăm astăzi cel întîi număr al gazetei 

Zimbrul; Înreprinzînd redacţia foaiei aceştia, noi 

ne-am propus, de o parte, a mulţămi curioazitatea 

publicului în privinţa noutăţilor din streinătate, cum 

şi-a celor dinlăuntru, iar de alta, de a trata cîteodată 

şi despre interesele ţărei în atâta câtu-i îngăduit 

unui jurnal de a o face.” Observăm că unul din 

obiectivele publicaţiei, asumat încă din program, 

este slujirea intereselor ţarii, chiar dacă directorul 

A. Fotino îşi exprimă şi distanţarea de focarul politicii, 

păstrând o distanţă prin relatarea faptelor fără 

interpretare, lăsându-l pe cititor să tragă concluziile. 

În continuare se arată periodicitatea apariţiei, asigurarea 

cititorilor că nu se face cu scopul de a specula, 

dovadă preţul mic al unui exemplar. Scriitorii 

sunt chemaţi public să se alăture cu colaborări şi se 

anunţă şi apariţia unei foi suplimentare de două ori 

pe lună, cu scrieri literare autohtone sau traduceri 

din autori consacaraţi francezi sau germani. 

Colaboratori la această foaie au fost V. Alecsandri, 

M. Kogălniceanu, G. Sion, D. Gusti, A. Mureşeanu, 

D.Bolintineanu, C.D. Aricescu, D.Ralet. ( I.Hangiu, 

op.cit., pp.161-162.) 

Aşa cum se arată mai sus, Zimbrul şi Vulturul, 

urmaşul gazetei Zimbrul. Apare sub acest titlu din 

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris 


Voinţa şi puterea de creaţie. 

Opera lui Nicolae Breban 


1 noiembrie 1858, iar articolul de fond este semnat 

de Iancu Codrescu şi Vasile Alexandrescu. Iată ce-şi 

propun cei doi să publice în acest organ de presă al 

vremii: 

„Doi ani sînt acum de cînd se suspendă legea 

presii. Toate organele publice din ţeară conteniră 

publicaţiunile lor; aceasta fu singura protestare ce 

ne-au fost îngăduită atunci; simţămîntul public însă 

fu unanim, şi de la o margine a ţării la alta oamenii 

de toate partizile şi de toate colorile au condamnat 

această flagrantă încălcare a presei a dreptului şi a 

legalităţii. ” 

Observăm cu oarecare tristeţe că istoria se repetă 

şi e nevoie de mai multe secole pentru statornicirea 

unor legi care să asigure buna funcţionare a unei 

ţări. Aceste perioade mai lungi sau mai scurte de 

normalitate au depins de gradul de detaşare de propriile 

interese şi de slujirea necondiţionată a idealurilor 

ţării a celor care puteau să influenţeze mersul 

lucrurilor. Observăm că publicistul V. Alexandrescu, 

îşi asumă, alături de ceilalţi colegi de redacţie restabilirea 

dreptului la liberă exprimare, care fusese suspendat 

o dată cu legea presei, iar ţara era „…pradă 

intrigilor dinafară, pradă jafuirilor dinlăuntru… şi 

numai arbitraritatea părea supremul regulator al 

trebilor din ţeară.” Cu încrederea că „pe un prinţip 

de legalitate se stabileşte, în fine, acea stare de 

lucruri, de atîtea ori reclamată, cînd totul intră în 

starea sa normală, redacţiunea Zimbrului şi 

Vulturului, începînd publicaţiunile sale, nu poate a 

nu saluta cu sinceritate restatornicirea unei ordine 

legale, care ne dă certitudinea că ţara va fi astădată 

lăsată în pace de a păşi liberă pe calea ce-i este prescrisă, 

a se lumina aupra noei faze în care intră, şi că 

timpul şicanei şi al arbitrarităţii a trecut pentru a 

nu se mai întoarce”, semnatarii sunt încrezători în 

demersul lor. 

Contextul politic extern care depindea de împărţirea 

puterilor şi a influienţelor era acum favorabil 

idealurilor de unitate ţinute până atunci în loc atât 

de factori externi, cât şi de interese meschine din 

interiorul ţării. Vasile Alecsandri, conturase cât se 

poate de clar situaţia în care se aflau românii în poezia 

Moldova la 1857, unde ciocoii erau bine ilustraţi 

ca fiind mai periculoşi pentru ţară decât străinii. 

Situaţie care persistă de multă vreme şi care se pare 

că nu poate fi remediată nici azi. 

„Conveţuirea privitoare pe ţările noastre, încheiată 

între marile puteri la Paris, este acum promulgată 

şi cunoscută. Cînd trecem în revistă starea 

noastră politică, aşa precum rezultă din acea convenţiune, 

ne oprim cu oarecare mulţumire asupra 

numelui de Principatele Unite: „…Unirea ne este azi 

îndoit scumpă: ca simţire naturală simţită în inima 

fiecăruia român şi ca vot legal şi unanim al ambelor 

ţări surori; Unirea este o voinţă naţională, un adevăr 

scris cu litere neşterse în istoria noastră, şi care va 

ţinea în inimile românilor cât va ţinea şi existenţa 

lor ca naţiune!” Şi în continuare, atingând apogeul 

crezului unionist cu voia marilor puteri, totuşi: 

„Marele puteri, dînd ţărilor noastre numele de 

Primcipatele Unite, o comisiune centrală, o curte de 

Casaţiune şe de justiţie comună au legitimat dorinţele 

noastre şi ne-au pus pe calea de a avea, odată acea 

Unire completă, acea asimiliare totală, pe care 

Dumnezeu a făcut-o şi pe care numai patimile omeneşti 

au împiedicat-o pînă acum! Unirea este 

Credinţa noastră nestrămutată, ea este stindardul 

nostru politic!!” 

În acea nouă fază de dezvoltare a ţării, articolulprogram 

anunţă munca la care se obligă pentru a 

combate prejudecăţile şi deprinderile vechi: 

„Iată ţinta ce ne propunem începînd carierea 

noastră: combaterea prejudeţului şi dezvoltarea principiilor. 

Întreprinderea este grea, noi o ştim, noi vom 

pune însă din parte-ne devotament şi bună-credinţă.” 

În următoarele rânduri încredinţează publicul 

cititor că vor fi conştiincioşi în a publica tot ce este de 

interes public fără interese politice, arătând neapartenenţa 

la vreun partid politic: 

„Într-o ţară ca a noastră, conştiinţa în publicitate 

este condiţiunea cea mai neapărată; pătrunşi de 

acest mare adevăr îndrăznim a ne făli că cetitorii 

noştri vor găsi întotdeauna în opiniile ce vom emite 

nepărtinirea şi sinceritatea cea mai desăvîrşită. Nu 

sîntem organul a nici unei partizi, nu suntem unealta 

nici unei facţiuni; partida noastră este naţiunea şi 

dogma noastră sănt principiile adevărului şi ale 

dreptăţii eterne.” Subliniind că perioadele în care 

presa şi opinia publică au fost alienate de legi nedemocratice 

a trecut şi că e timpul să se revină la o normalitate 

atât a convieţuirii cât şi a expresiei şi a 

libertăţii ei, cei doi semnatari, Iancu Codrescu şi 

Vasile Alexandrescu cheamă la unitate şi la conlucrare 

pentru propăşirea neamului: 

„Astăzi, încetul pe încetul, acea trezire salutarie 

începe a se simţi: curaj şi credinţă fie deviza noastră, 

fie-ne de învăţătură trecutul, să căutăm regenerarea 

noastră în noi înşine, să dezvoltăm aplecările şi tendinţele 

noaste naţionale, să ne grupăm în giurul 

mîntuirei noastre şi cu toţii împreună să lucrăm 

neobosiţi pentru mîntuirea neamului nostru.” 

fragment 


S-a încheiat anul 2010 – nu şi anul chinezesc. 

Din ce a fost prezis pentru anul 

2010, marele cutremur aşteptat în 

România şi începerea celui de-al treilea 

război mondial n-au avut loc, slavă cerului. În 

schimb au avut loc în lume în 2010 cutremure catastrofale, 

însoţite de tsunami, s-a atins şi cifra 9 pe 

scara Richter, de neimaginat, au murit cu sutele de 

mii, au avut loc erupţii vulcanice care au oprit circulaţia 

avioanelor, fapt fără precedent – adică au fost 

semne că planeta are probleme şi că astrologii au 

avut dreptate să atragă atenţia (mai ales cei chinezi), 

la începutul anului 2010, asupra necazurilor 

apocaliptice „naturale”. Decapitarea elitei poloneze 

în Săptămâna Luminată din acest an, după prăbuşirea 

avionului la Katyn, în orice caz, a îngrozit omenirea. 

Dar s-a uitat şi asta, inclusiv în Polonia s-a 

reintrat în normal. Catastrofele au sens, ele intră în 

regula reechilibrării terestre, cu atât mai mult cu cât 

depindem de influenţele cosmice. M-am uitat de 

curiozitate să văd ce-mi notam în jurnal sâmbătă, 10 

aprilie 2010, în Săptămâna Luminată. Să-mi reamintesc. 

Scriam că şi cele mai negre previziuni legate 

de acest an, An al Tigrului de Metal se confirmă: 

catastrofe după catastrofe, cu sute de mii de morţi, 

repet. Eram convins că ne putem aştepta la orice, 

dacă de la începutul anului 2010, în plan planetar, 

lucrurile au luat-o razna. Că ar trebui să fim profund 

îngrijoraţi, subliniam: catastrofa aviatică de azi, 

care a decapitat elita conducătoare poloneză (nu e o 

exagerare, sunt de ajuns să-i pomenesc şi eu aici pe 

preşedintele statului şi pe ministrul Armatei, cu 

comandanţii armelor-cheie, sau pe guvernatorul 

băncii naţionale poloneze; nici un război mondial nu 

putea să dea o asemenea lovitură unui stat european 

însemnat de Dumnezeu), ne depăşeşte imaginaţia. E 

o nenorocire în faţa căreia orice logică terestră dispare, 

te adresezi iraţionalului: cum de a fost posibil? Se 

vorbeşte de un blestem fenomenal, cei ce au murit 

azi în catastrofa apocaliptică erau polonezi aleşi de 

soartă, care se adăugau altor oficialităţi asemenea la 

comemorarea masacrului de la Katyn (sau Katîn), 

unde a fost ucisă elita poloneză protestatară antisovietică 

de către poliţia politică stalinistă (NKVD), 

aproximativ 22.000 de ofiţeri şi civili. Aceeaşi pădure 

reînviată pe cadavrele eroilor polonezi ucişi în 

1940 a atras moartea celor aproximativ o sută de 

personalităţi poloneze, azi. E aici un nucleu activ al 

morţii, al spiritelor malefice care ucid? Care e explicaţia? 

În Săptămâna Luminată devin devastatoare 

blestemele, acolo unde sunt compatibile forţele energetice 

(pe model polonez, în acest caz; există o compatibilitate 

a morţilor din pădurea Katyn cu aceea a 

polonezilor din avionul prezidenţial)? E clar că 

Dumnezeu n-are logica noastră. Polonezii au dat, 

azi, pe altarul credinţei un nou transport de morţi de 

Pe cont propriu 

Liviu Ioan Stoiciu 

În aşteptarea apariţiei unei 

noi realităţi „planetare” 

prim rang sufletesc, tot la Katyn, tot în aprilie, după 

70 de ani… Ce e în neregulă? Ce blestem colectiv are 

putere aici: acela al celor aproximativ 22.000 de polonezi 

ucişi în aprilie 1940, care au dorit răzbunare? 

Azi, fostul disident anticomunist Lech Kaczynski, 

preşedintele Poloniei, a fost ucis, împreună cu toţi 

cei ce-l însoţeau, fiindcă fraţii lor morţi din 1940 nu 

sunt de acord să dea mâna cu autorităţile de azi ale 

Rusiei postcomuniste şi să se împace? Sunt prea 

puţine scuzele ruşilor de azi, să fie iertaţi pentru 

execuţiile în masă de la Katyn? Din ordinul lui 

Stalin (de neînchipuit, azi: cum să pui în practică, să 

omori aproximativ 22.000 de polonezi în pădure, câţi 

călăi trebuie să fi avut NKVD care să-i împuşte în 

cap, câtă muniţie, câte gropi comune; cum au putut 

să trăiască toţi aceşti călăi ruşi liniştiţi după execuţii, 

cum de s-a ţinut secret masacrul; poate călăii ruşi 

au fost la rândul lor împuşcaţi de alţi călăi NKVD; 

vă daţi seama ce istorie infernală de ucigaşi are poliţia 

politică sovietică)? Vă spun spăşit că moartea 

preşedintelui Poloniei, Lech Kaczynski, de azi, are o 

semnificaţie de tip apocaliptic. Lech Kaczynski, prin 

doctrina partidului său nou (intitulat „Lege şi 

Justiţie”), susţinea strict valorile tradiţionale ale 

bisericii romano-catolice. „Un politican al lui 

Dumnezeu”, de vârf, cum era el, polonez, a fost făcut 

praf şi pulbere în Săptămâna Luminată, alături de 

alţii ca el, care împărtăşeau aceleaşi valori paşnice? 

Este indecent să tragi aici o morală creştină. 

Toată dimineaţa şi după-amiaza de azi, 10 aprilie, 

am fost nefericit. Pus pe picioare pe la ora 10, 

negru de supărare, fără să am o explicaţie. Simţeam 

că nu mai pot, anxios, „eram cu capsa pusă, pierdut 

şi însingurat”. Chiar aşa. N-am ştiut nimic de catastrofa 

aviatică a polonezilor din această dimineaţă, 

până la ora 16.30, când am deschis Internetul şi am 

citit pe fluxul de ştiri de pe Internet. Eu, de regulă, 

nu deschid televizorul decât la ştirile de la ora 19 şi 

20. Am rămas mut. Îmi tot atrag atenţia, când şi 

când, semnele Apocalipsei (catastrofele ieşite din 

comun, animalele ciudate apărute), dar le iau exclusiv 

ca pe nişte subiecte literare… Personal, pun prăbuşirea 

avionului prezidenţial polonez de azi pe 

seama unor anomalii magnetice ale Pământului. Pe 

seama unor „furtuni solare” pun şi marile cutremure 

din acest an, de altfel. E clar că se întâmplă lucruri 

grave în cosmosul apropiat, care afectează 

Pământul. O vizionară (Karen Bishop) crede că 

Pământul îşi schimbă din mers (mărturii fiind catastrofele) 

sistemul energetic şi implicit magnetic, şi că 

va apărea o nouă realitate, că e un aflux de energie 

(natural, electro-magnetic) şi că e de aşteptat să aibă 

loc procese de reaşezare, la care trebuie să ne adaptăm. 

Din acest motiv au loc instabilităţi sufleteşti de 

neînţeles (e o ocazie să justific şi supărarea mea 

adâncă de azi, fără motiv, nu?). Vizionara vorbeşte 

deja de o „nouă” energie civilizatoare şi de faptul că 

pământenii sunt nepregătiţi, având „o vibraţie necorespunzătoare”. 

Motiv de drame şi tragedii fără 

număr… Vizionara crede că toţi avem o misiune de 

împlinit pe Pământ. 

Moartea polonezilor de azi a avut loc în jurul 

orei 10. Nu fac nici o legătură cu trezirea mea îndelung 

tulburată, dominată de o energie negativă periculoasă. 

Intrat pe Internet, am purtat un dialog pe 

Facebook (sincer, habar nu am ce e Facebook, intru 

pe el numai când sunt avertizat că sunt căutat) cu o 

necunoscută, care semnează cu numele Carla. N-o 

întreb cine e. Fără să vreau mă mărturisesc ei: 

LIS: – Azi e ziua văicărelilor la mine. 

Carla: – Nu-i nimic. Toţi avem zile de-astea. 

– În sfârşit, m-am mai liniştit: afară a început să 

plouă (de vină, pentru indispoziţia mea, se pare că a 

fost şi presiunea atmosferică). 

– Cel puţin n-o să mai regreţi că nu ieşi din casă. 

deşi mi se pare incredibil să n-ai cu cine ieşi la o 

plimbare. dar calculatorul dă o dependenţă urâtă. 

– N-are nici o treabă calculatorul, nu sunt deloc 

dependent de el, ci de obligaţiile pe care le am (care 

depind de el, e adevărat). M-am izolat (am fost izolat 

de lumea literară) total, nu am un prieten în 

Bucureţti cu care să ies la o plimbare. M-am resemnat, 

dar sufăr, singurătatea devine toxică de la un 

moment dat. 

– A fulgerat şi s-a luat curentul. Mda, nu prea 

înţeleg eu lumea literară şi nu e obligatoriu să ai 

prieteni doar din lumea literelor, nu? Oricum, vărsătorii 

nu-şi prea fac prieteni. Poate pt că aceştia ar trebui 

să fie ideali. 

– A revenit curentul? Din păcate sunt un sălbatic 

timid, asociabil, nu beau alcool (care te face să te 

simţi în al nouălea cer), nu acostez etc. Las să curgă 

lucrurile de la sine – şi iată unde am ajuns. Sigur, nu 

mă interesează prietenia literară (imposibilă, ea 

aparţine numai găştilor). A, Vărsătorul e de vină – 

m-am liniştit, nu conştientizasem asta. Sunt un 

nativ Vărsător (născut pe 19 februarie) care s-a săturat 

demult de lumea asta. 

– Aia din găşti sigur nu e prietenie, poate ceva 

interese comune care le ţin laolaltă. Deci nu merită 

să-ţi pierzi vremea cu aşa ceva. Nu cred că ai ajuns 

într-un punct mort doar pt că azi n-ai avut cu cine 

ieşi. E doar o zi mai... păi vezi?! Dă vina pe cineva, în 

acest caz pe zodie, şi deja te simţi mai bine. 

– Ce spui tu, străine? De o viaţă sufăr de ceea ce 

sufăr şi tu ai aflat azi. La 23 de ani am avut şapte 

tentative de sinucidere. Apoi, până anul trecut, reîncepând 

din 2003, la fel, nu m-am gândit decât la 

sinucidere, e ceva ciclic. Au rămas probleme sufleteşti 

nerezolvate. 

– Eu cred, dar încerci să le rezolvi? am citit despre 

tentativele tale dar credeam că sunt doar aşa, de 

fason literar. Şi atunci când tot vorbeai de sfârşitul 

lumii eu credeam că iei ideile alea peste picior de 

fapt. 

– Una e una, alta e alta: evenimentele din viaţa 

mea sunt cele reale, când scriu despre sfârşitul lumii 

las loc literaturii. E curios că nu sunt crezut nici 

dintr-o parte, nici din cealaltă. M-am învăţat şi cu 

această situaţie. Mulţumesc pentru convorbire. 


15 


Aura Christi 

Grădini austere 

Colecţia Poesis • conţine CD 

„Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul 

vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marei 

Poezii.” (Nicolae Balotă) 

„Aura Christi este cea care posedă cel mai profund sensul tragicului. 

Discursul său liric, de o forţă verbală şi imaginativă excepţionale, nu evită 

pathosul.” (Sorin Alexandrescu) 

„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial 

şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. 

Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, 

năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universaliilor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale 

înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers, relevând evoluţia 

unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice 

(2002) şi altele confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.” (Constantin Ciopraga) 

„Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în faţă colinele 

Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au 

«prins» foarte bine, ai forţă, un simţ rar al tragicului şi antene pentru transcendenţă, fără să cazi (din fericire) 

în ceea ce se cheamă «poezie religioasă». E un instinct păgân care te fereşte de o excesivă «creştinare» 

a poeziei chiar şi în Psalmi.” (Leon Volovici, fragment dintr-o scrisoare) 

„E simplu: îl văd pe Dumnezeu ca pe un partener de dialog, cu care mă cert nu rareori. Citesc adesea 

serile din Noul Testament mai ales; ei, şi atunci începe fierberea… Nu prea merg la biserică decât atunci 

când simt imperios nevoia — adevăr pentru care Mama de pildă mă ceartă câteodată. Duc biserica mea 

cu mine; aşa pot să mă rog oriunde, oricând. Spre deosebire de Cioran, eu cred că nu Diavolul a făcut 

lumea, ci Dumnezeu; doar că spre sfârşitul Facerii a obosit un pic; se întâmplă întrucâtva ca într-o proză 

a lui Rilke, în care cele două mâini ale Domnului se iau la întrecere şi se pare că stânga profită de oboseala 

dreptei… Mă şi întreb uneori, pe urmele lui Unamuno: cine sunt eu să-i cer socoteală lui 

Dumnezeu pentru că lumea în care trăim e aşa cum e? (Are dreptul, oare, o gânganie să-şi aroge obrăznicia 

de a se ciondăni cu El, cu nimeni altcineva decât cu El?!!) Şi tot ca Unamuno, invocându-l pe 


Oberman, îmi răspund: da, căci pentru lume, pentru univers eu sunt nimeni, nu însemn nimic, pentru 

mine însă sunt totul.” 

„Grădini austere a stat — da, incredibil — în sertarele câtorva edituri circa şapte ani; ani de izolare atroce, 

de singurătate dorită, iubită, hulită şi, iar şi iar, iubită… E un volum publicat după o perioadă de secetă, 

când mi se părea — până la o neagră manie! — că nu voi mai scrie niciodată poezie… Nici cartea de 

debut n-am aşteptat-o atâtea… secole. E un volum care a circulat pe internet, prietenii trimiţându-mi 

mesaje, scrisori, cronici ad-hoc despre cartea mea de psalmi în răspăr.” (Aura Christi) 

„Faptul că Grădinile austere au trecut prin PC-ul meu mi-a prilejuit o bucurie, o tulburare de zile aurorale. 

Nu m-am putut abţine şi am citit câteva poeme. N-am mai putut apoi s-o las din mână. M-a învăluit 

şi m-a luat pe sus cutremurata spiritualitate vitală care străbate versurile. Asta nu mi se întâmplă prea 

des, citind poezie contemporană”. (Zoltan Terner) 

„Dintr-un presupus outsider al generaţiei ’90, Aura Christi ajunge o figură pregnantă a congenerilor ei, 

recuperează teren (literar) printr-o maturizare cu totul spectaculoasă.” (Mihail Gălăţanu) 

„Mignonă şi bătăioasă, cheltuind pasionalitate, războinică în pofida fragilităţii, împrăştiind texte curajoase 

pe care amicii internauţi nu ezită a le califica «dinamită curată», supărând pe mulţi, scriind febril, asumându-şi 

riscurile Balcaniei («linşată», pedepsită, izolată etc.), Aura Christi, citând «vorbele atroce» ale 

iubitului Nietzsche, vrea să devină ceea ce este: poetă. (…) Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit 

sincopat, auster, de o incantaţie adumbrită, cerebrând «viaţa de vis», testând — prin «poemele de iubire» 

— temele grave (relaţia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide că, doar povestită, 

viaţa e trăită. Mulţi dintre exegeţii Aurei Christi au subliniat «fulminanta ascensiune» a poetei. 

Penetrantă, Aura Christi a avut şansa de a fi fost văzută în mediile bucureştene. Dar meritele poetei, dincolo 

de suportul valoric, stau şi în tenacitatea autoconstrucţiei, promovând — programatic — «ruptura».” 

(Adrian Dinu Rachieru) 

De acelaşi autor: 

Sculptorul, roman; Noaptea străinului, roman; Marile jocuri, roman; Zăpada mieilor, roman; Casa din 

întuneric, roman; Cercul sălbatic, roman 

IANUARIE 2011


Nicolae Balotă 

„Din teroare s-a născut Securitatea” 

Spaima precedase, parcă, instituţia însăşi. Din teroare 

s-a născut Securitatea. Complăcându-se în rolul definitiv 

al Gorgonei, cu şerpii delaţiunilor tainice în plete şi cu 

colţii de mistreţ în falca nesăţioasă, poliţia aceasta 

politică te împietrea de groază când te fixa. Dar 

capacitatea ei de a te meduza deriva mai puţin din 

violenţele ei – din cele reale ca şi din cele presupuse – cât 

dintr-un soi de sâmbure străin, dintr-un fel de a fi cu 

totul altul al agenţilor ei decât al nostru, al celorlalţi 

muritori. Întâlnirile cu securiştii îţi revelau o stranietate 

a condiţiei lor, dacă nu chiar a naturii lor. 

16 


Ceasuri perverse, cele ale intruziunii brutale 

a Istoriei, a timpului ce-şi ieşise din 

ţâţâni, în existenţa noastră. Se iscau 

evenimente pe planuri aparent depărtate, 

despre care nu ne-am fi putut închipui că aveau 

să ne agreseze nemijlocit. La 28 iunie, spre amuzamentul 

dacă nu chiar spre încântarea noastră, a 

„reacţionarilor”, reuniunea reprezentanţilor Kominform 

de la Bucureşti condamna caracterul „ruşinos, 

pur despotic şi terorist” al regimului titoist de la 

Belgrad. Nu treceau prea multe zile şi Mama mea, 

biata de ea, pe care ştirile ascultate de mine împreună 

cu Tata seară de seară la Radio Londra o atingeau 

cam cât fornăitul calului un fluture, era târâtă 

de agenţii din tenebre, terorizată, luată la întrebări 

cu privire la legăturile studenţilor români din 

Banatul sârbesc cazaţi la noi cu regimul lui Tito. 

Abia fusese lansată, la 11 iunie, cu surlele propagandei 

Partidului Muncitoresc Român, „Legea 119 pentru 

naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, 

de asigurări şi de transporturi”, muncitorii 

fiind anunţaţi că de-acum încolo sunt proprietarii 

numitelor întreprinderi şi în mărunta carieră de piatră 

din munţii Rodnei Tatăl meu era arestat. 

Perversiunea îşi avea agenţii ei. Fiecare pe rând şi 

toţi împreună, cei din familia noastră am avut prilejul, 

în acel an, 1948, al nefericirilor ce abia începeau, 

să dăm faţă cu agenţii poliţiei oculte pe cale încă de 

constituire, dar bucurându-se deja de o faimă terifiantă. 

Dar nu numai agenţii din ce în ce mai redutabili, 

mai temuţi, ai noii poliţii politice se furişau prin 

ţesuturile toate ale societăţii noastre, prezenţă cu 

atât mai toxică cu cât era mai ascunsă, infectându-le 

cu emanaţiile ei pernicioase, stârnind şi agitând 

resentimentele unora, poluând conştiinţele, otrăvindu-le 

pe toate cu prezenţă cu atât mai toxică cu cât 

era mai ascunsă. 

Spaima precedase, parcă, instituţia însăşi. Din 

teroare s-a născut Securitatea. Complăcându-se în 

rolul definitiv al Gorgonei, cu şerpii delaţiunilor tainice 

în plete şi cu colţii de mistreţ în falca nesăţioasă, 

poliţia aceasta politică te împietrea de groază 

când te fixa. Dar capacitatea ei de a te meduza deriva 

mai puţin din violenţele ei – din cele reale ca şi 

din cele presupuse – cât dintr-un soi de sâmbure 

străin, dintr-un fel de a fi cu totul altul al agenţilor 

ei decât al nostru, al celorlalţi muritori. Întâlnirile 

cu securiştii îţi revelau o stranietate a condiţiei lor, 

dacă nu chiar a naturii lor. Acele întâlniri cu das 

Ganz Andere, oricum s-ar fi încheiat, aveau în ele 

întotdeauna ceva de rău augur. Le numeam, pe vremea 

aceea, în paginile franţuzeşti ale Jurnalului 

meu, des mauvaises rencontres. Într-adevăr, te 

pomeneai deodată în faţa ta, în casa ta, cu o fiinţă 

ameninţătoare, primejdioasă, răuvoitoare, un răufăcător; 

îţi ieşea în cale minciuna, perversiunea, viciul, 


crima. Azi, cu o expresie din 

vocabularul anglosaxon, 

curent întâlnit în povestirile 

de science-fiction, le-aş 

numi întâlniri de gradul al 

treilea. Căci cei pe care în 

curând aveam să-i chemăm 

simplu „securişti” păreau să 

nu facă parte din lumea 

noastră. Ne semănau la 

chip, dar ceva într-înşii 

trăda faptul că veneau de 

aiurea, precum extratereştrii 

(despre care, pe atunci, 

nu se pomenea încă). 

Bineînţeles, nu provenienţa 

lor era extraterestră, doar 

erau fii de muncitori de la 

Dermata, sau de ţărani din 

Mociu sau Râciu, când nu 

fuseseră ei înşişi până de 

curând lucrători la CFR, 

precum acel bestial locotenent-colonel 

Gheorghe Crăciun, 

primul director al direcţiei 

regionale DGSP din Sibiu. 

Despre colonelul Mihai 

Patriciu, colegul său în aceiaşi 

perioadă la Cluj, a cărui figură urma şi ea să 

poarte aureola terorii, n-aş putea spune de unde provenea 

şi ce învârtise înainte de a fi brusc propulsat, 

în august 1948, de cineva din tenebrele malefice, în 

postul de director al regionalei Securităţii, dar sunt 

sigur că nu coborâse pe pământ de pe planeta X4 din 

constelaţia Orion. A fost prăsit, asemenea altora, în 

bătrânul, îngăduitorul sol ardelenesc. Dar totuşi, nu 

mă puteam împiedeca să nu sesizez sub chipul cel 

mai banal al agentului sau ofiţerului de Securitate, 

fiinţa stranie, străină de mine, de noi, a unui înstrăinat 

de condiţia umană, cu toate viciile şi virtuţile 

acesteia. Pe temeiul unei străvechi experienţe teologale, 

bunul monah, preotul Ioan Iovan, care avea sămi 

iasă mult mai târziu în cale, într-o fericită zi din 

Jilava, urma să dea un nume fondului tulbure, radicalei 

stranietăţi din făptura uman prea umană a 

„fraţilor” noştri terorişti. Pentru el, ei nu erau altceva 

decât Ispita. „A trecut pe la noi Ispita” – îmi ciocănea 

el folosind alfabetul Morse prin peretele de la 

Gherla, după o vizită a faimosului director Goiciu 

întovărăşit de acoliţii săi. Înstrăinare voită de tot ce 

e uman sau demonic, condiţia securistului îmi apărea, 

încă din acele prime timpuri ale ivirii sale în 

lumea noastră, drept aceea a Potrivnicului. 

Recunoşteam în figura abia întrezărită a celui ce, 

înainte de toate, îşi ascundea figura, trăsături bine 

cunoscute din vechi surse biblice (printre ele prologul 

cărţii lui Iov), cele ale Acuzatorului şi ale 

Iscoadei, trăsături 

cuprinse în aceea a 

Vrăjmaşului sau a 

Celui Rău. 

Vechea Siguranţă 

(sub numele căreia 

mai operaseră la început 

noile „organe”) nu 

fusese, desigur, nici 

ea o instituţie de binefacere, 

dar acţiunile ei 

se desfăşuraseră într-un 

perimetru incomparabil 

mai restrâns. Şi nu 

numai perimetrul, ci 

mijloacele de care dispuneau 

cei dinainte 

fuseseră mult mai 

reduse, aş spune 

chiar naive. Cât despre 

metode? Cu cei de 

la Siguranţă se mai 

putea sta de vorbă. 

Instituţia era încă 

accesibilă şi se arăta 

receptivă la unele 

argumente umanitare 

sau de alt ordin mai 

puţin nobil dar nu mai puţin omeneşti. Şi aceasta 

chiar în timpul războiului, în anii cei mai duri ai dictaturii 

antonesciene. Blaga mi-a istorisit cum a 

intervenit pe lângă cei de la Siguranţa sibiană 

atunci când a fost arestat Zevedei Barbu, asistentul 

său, secretarul de redacţie cu orientări procomuniste 

de la Saeculum, la procesul căruia s-a prezentat ca 

martor al apărării. Împreună cu alţi universitari l-a 

apărat apoi, în aceiaşi epocă, pe Mihai Beniuc, urmărit 

pentru aceleaşi motive. Cum infamii nu iartă 

niciodată un gest generos săvârşit în favoarea lor, 

poetul Garoafei roşii avea să-l răsplătească pe Blaga, 

mai târziu, în anii triumfului său comunist, lovindul 

cu o ingratitudine exemplară. 

Tatăl meu a fost solicitat, tot pe vremea lui 

Antonescu, de un prieten evreu din Sibiu, negustorul 

Ascher, să întreprindă ceva pentru a-i salva un 

unchi de la trimiterea în Transnistria, echivalentă 

cu o condamnare la moarte. Nefericitul era debil 

mintal şi fusese trecut pe o listă de deportare. 

Sfătuindu-se în familie, ai mei şi-au amintit de 

inspectorul de poliţie Popovici, ginerele unei vechi 

prietene din Cluj a bunicii mele. Acesta locuia, înainte 

de refugiu, nu departe de noi, într-o vilă din cartierul 

nostru clujean, dar numai cele două bătrâne 

doamne se cunoşteau şi se vizitau. În timpul războiului, 

inspectorul devenise şeful Siguranţei regionale 

din Ardeal cu sediul la Alba-Iulia. Acolo l-a cercetat 

tatăl meu şi intervenţia lui a fost salvatoare pentru 

bietul evreu năpăstuit. Să-ţi închipui vreo asemenea 

intervenţie protectoare pe lângă noile „organe” 

era o himeră. Mai rău, ea putea să aibă urmări 

nefaste pentru tine cel ce ai încercat-o. De la început 

au înţeles-o toţi, atât reacţionarii cât şi partizanii 

mai mult ori mai puţin sinceri ai noilor conducători, 

ba chiar şi conducătorii aceştia ei înşişi: nimeni nu 

mai poate face nimic în favoarea celor căzuţi în lăcaşurile 

tenebroase ale noii Siguranţe (ce purta de la 

sfârşitul lunii august 1948 tot mai temutul nume de 

Securitate), a celor ce intrând acolo n-aveau decât să 

lase orice speranţă la vreun ajutor din partea cuiva, 

oricine ar fi el. 

Făpturi stranii, oculte, agenţi secreţi, paraziţi 

ascunşi, mascaţi, cu atât mai ameninţători cu cât 

erau mai puţin vizibili, începuseră, astfel, în vara 

aceea să mişune pe corpul livrat lor al unei societăţi 

în derută. Când se arătau, pe neaşteptate, de obicei 

la orele sumbre, ameninţarea vagă, difuză, ce plutea 

în aer, pentru mine şi pentru atâţia alţii, se închega 

brusc, se concentra, prindea un chip, acela al 

Adversarului. Apariţiile succesive ale acestuia m-au 

făcut să simt pe la sfârşitul acelei veri că tot ce miera 

drag stătea sub ameninţare, era periclitat. Şi 

mai ameninţată decât toate era însăşi dragostea 

mea. 

Fragment din Abisul luminat 


În romanul Aurei Christi, Cercul sălbatic 

(Editura Ideea Europeană, 2010), tema 

majoră, totodată leitmotiv, este măreţia 

suferinţei (ne)tragice, impusă omului, obligatoriu 

acceptabilă şi în cauzalitatea ei, numai pentru 

că omul există, tot ce ar mai rămâne de făcut 

fiind doar deturnarea salvatoare în creaţie. Motoul 

din Antigona lui Sofocle o exprimă anticipat şi pretextual, 

sugerând o milenară fixare a condiţiei 

umane: „Dacă aşa le place zeilor, să recunoaştem că, 

devreme ce suferim, noi am greşit.” Semnul esenţial 

rămâne, deci, vina, asumată pentru a putea fi depăşită, 

nu direct metafizic, ci poetic, creator. Ulterior, 

perspectivei religioase politeiste îi este adăugată 

aceea monoteistă, creştină, populară, terestră, prin 

invocarea lutului care deschide şi închide viaţa 

umană. Abstractul şi concretul coborât până la visceral, 

iată spaţiul închis şi totodată deschis al romanului: 

„Important e cercul. Cercul «ei» sălbatic.” Două 

poeme fără identitatea semnăturii circumscriu cerul 

închis în singurătatea configurată, până la uitarea 

numelui, de abandonul straniu, paradoxal, al vieţii 

delăsată în voia morţii, îmblânzită la modul lui 

Orfeu, unul dintre modelele tutelare ale romanului. 

În această poziţionare, viaţa subzistă visceral şi 

autarhic. Glisând intradiegetic, naratorul o prezintă 

pe Ludmila Vilavici, femeie şi mamă, ispăşitoare a 

suferinţei de a-şi vedea fiica dispărută într-o moarte 

fără cauză (ancheta judiciară nu identifică autorul, 

lăsând loc doar presupunerilor), urmând gândul ca 

viaţa să fie învăţată de la animale, mângâierea de la 

feline şi apetitul vital de la lei. Existenţa se întemeiază 

în ea însăşi, într-un fel elementar. „Viaţa colcăia 

peste tot.” Dar imediat este evidenţiată autonomia 

individuală a vieţii. 

În geneza romanului, centrală, deşi absentă, 

este studenta Vlada Vilavici, deja o artistă, sculptoriţă, 

afirmată, dispărută într-o vacanţă la mare. 

Dintre cele două cadavre găsite, cel al artistei apare 

„viu”, în sensul de expresiv, mai mult decât atunci 

când avea suflare. Să notez că a doua crimă (alternativa 

sinuciderii e exclusă) anchetată de căpitanul 

Munteanu are ca victimă o studentă la Politehnică, 

fiica Ministrului Apărării. Altă asimetrie: odrasla, 

băiat, a unui ministru, e prezumtiv asasin (ancheta 

închide cazul), iar cea a altuia, fată, iată, este victimă, 

cazul din urmă rămânând neabsorbit epic. 

Revin la Vlada, care, pe când trăia, apăruse ca „o 

fantasmă”, dar una care practicase „Un fel de religie 

a viului”, fără exemplul hristic complet, al pătimirii, 

morţii şi învierii. Sensul vieţii, al suferinţei în şi din 

viaţă, este – idee afirmată întâi de N. Breban, nu 

doar în memorii, eseuri, dar şi în unele ficţiuni – 

„VIUL”, notat şi în cel mai pregnant relief, cu majuscule. 

Găsirea cadavrului unei fete fantomatice în 

viaţă nu e chiar departe de sugestia că totul se petrece 

în vis. Vlada lasă scris un jurnal, citit de tatăl ei, 

marele artist şi profesor. Nu de moarte se teme, ci de 

ratarea artistică, abia aceasta ar putea întruchipa 

veşnicia, una pe deplin inacceptabilă. Găseşte moartea 

primejdioasă numai dacă s-ar petrece (fapt 

întâmplat) înainte de a se exprima. Artista, de o precoce 

maturitate, face elogiul morţii, păstrând căldura 

vieţii. Diarista identifică suferinţa şi cunoaşterea. 



Suferinţa apolinică 

Aviad Kleinberg 

Istoriile sfinţilor şi rolul lor în formarea Occidentului 

Traducere de Adriana Liciu 

Componentă a creştinismului şi a culturii europene, cultul sfinţilor îşi datorează 

amploarea şi perenitatea povestirilor, orale sau scrise, despre vieţile acestora, povestiri 

care au început să apară în bazinul mediteranean în secolul al II-lea. Lucrarea lui 

Aviad Kleinberg îşi propune să prezinte o istorie a acestor istorii şi, în acelaşi timp, o 

analiză a elaborarii şi a rolului lor în societatea creştină, în perioada Antichităţii târzii 

şi până la sfârşitul Evului Mediu. Aceste istorii sunt produsul unor forţe diverse şi, 

adesea, în conflict: concepţiile autorităţilor ecleziastice, care încearcă să impună un 

canon de credinţă şi disciplină valabil pentru toţi, credinţa populară, imaginaţia 

şi viziunea estetică a autorilor. Apariţia şi integrarea în cultură a acestor istorii sunt inseparabile de un 

proces social complex. În ele găsim forţa religioasă creatoare a comunităţilor, care se exprimă instaurând 

o altfel de viziune a lumii, care este adesea în contradicţie cu cea a Bisericii. 

Aviad Kleinberg, istoric israelian al religiilor, evreu laic, s-a născut în anul 1958. Părinţii săi au trăit persecuţiile 

antisemitismului în Polonia şi au supravieţuit Holocaustului. Şi-a petrecut copilăria la Beer- 

Sheva, unde „nu exista nici un semn al prezenţei creştine”. Studiile de istorie medievală, pe care le-a 

urmat la Tel-Aviv, l-au făcut să dea o atenţie deosebită creştinismului, fără a cărui cunoaştere „era 

imposibil de înţeles cultura occidentală”. La vremea respectivă, în anii 1980, „creştinismul era încă un 

domeniu tabu în Israel”. Avid de cunoaştere, a plecat la Institutul pontifical biblic din Torino, unde a studiat 

latina, teologia şi dreptul canonic. În prezent, Aviad Kleinberg este profesor de istoria religiilor la 

Universitatea din Tel-Aviv, iar cursurile sale atrag sute de studenţi. 


E, fireşte, emula lui Nietzsche, fiinţă a paradoxului, 

răsturnând natura în artificiu, exhibând masca 

morală, a răului şi minciunii, în expresia binelui şi 

adevărului. Mai notează două poeme potenţial personale. 

Surprinde prin eludarea vieţii factuale, private. 

Personaj doar schiţat, Daniel Strungaru, fost 

prieten al Vladei, oarecum bănuit de moartea acesteia, 

pentru că e fiu de ministru, într-o ţară postcomunistă 

(naraţiunea nu e fixată cu precizie, nici măcar 

ca anotimp: vară-toamnă sau vară indiană) cu o justiţie 

coruptă, e dintre noii tineri, cărora „totul li se 

cuvine”, în tradiţia anarhistă a prozei. Îl particularizează 

şi pe el şocul libertăţii de după 1989. E o victimă 

a lecturilor. Calificat drept un „Napoleon de 

mâna a doua”, el ştie (şi aplică, de aici condiţia de 

suspect) Crimă şi pedeapsă. Aflăm că chiar a prădat 

un bătrân (schimbarea genului face parte dintre 

stratagemele transformaţionale ale romancierei) 

„din frondă” şi plăcere, dar şi dintr-o marotă „filosofică”, 

să treacă „limita”. Reamintesc acum că filosofia 

bună e la Breban dialectica sau eterna reîntoarcere, 

Hegel şi Nietzsche. Tânărul este o victimă ideologică, 

dacă ar fi să-l credităm pe căpitanul anchetator: 

potrivit lui, studentul are „pulsiuni fascistoide”. 

Admiră elita, se crede 

integrat acesteia, şi – ne 

dezvăluie naratorul – are 

lecturi nedigerate, din 

poetul Iosif Brodski şi 

prozatorii R. Musil, T. 

Mann, H. Hesse. Nu e de 

mirare că respinge „nevoia 

de maeştri”. 

Figura principală, ca 

prezenţă în pagini, este 

studenta Diana, 21 de 

ani, amanta căpitanului 

Munteanu, cel care va 

ancheta, la mare, fără 

rezultat, cazul morţii 

Vladei. Un amor violent e 

surprins abia la începutul 

romanului, evidenţiind 

asimetria proporţională a 

celor doi, el uriaş, ea 

minionă. Munteanu, posesor 

de Mercedes, sedus 

Ulterior, perspectivei religioase 

politeiste îi este adăugată aceea 

monoteistă, creştină, populară, 

terestră, prin invocarea lutului care 

deschide şi închide viaţa umană. 

Abstractul şi concretul coborât până 

la visceral, iată spaţiul închis şi 

totodată deschis al romanului: 

„Important e cercul. 

Cercul «ei» sălbatic.” 

de corpul de carne al Dianei, al cărui pânditor devine, 

crede că totul pe lume e capcană. Are şi el uneori 

o perspectivă cuprinzătoare, când se arată impresionat 

de arborii-fiinţe. E aproape şi de poezie, cel puţin 

a aflat cine e Orfeu. Diana provine din mediul rusofon, 

are părinţi ostili şi doi fraţi gemeni. Tatăl ei 

murise pe când ea avea 17 ani. Fata îşi caută probabil 

tatăl în bărbaţii maturi, trece la Munteanu după 

ce-l cucerise pe Sile Băjenaru. Acesta e îngrijit de 

fiica sa, Livia. „Îl iubesc pe porcul de taică-meu”, o 

spune ea nu o singură dată. Livia rămâne un personaj 

de fundal, din care reţin, totuşi, că identifică 

viaţa cu teatrul şi pe om, desigur, cu un actor. Ea are 

17 ani, iată, aceeaşi vârstă, iar faptul nu mi se pare 

întâmplător, cu cea când Diana rămăsese fără tatăl 

ei. Sile Băjenaru, un personaj contradictoriu (în spiritul 

contradicţiilor programatice, care nu sunt limite, 

nu se exclud), trece odată drept un Don Juan de 

duzină, iar altădată ajunge reevaluat prin „dar nu 

unul de serie”. Cu amoralul Sile, cel care se numeşte 

singur deopotrivă domn şi porc, Diana urmăreşte 

la teatru un surprinzător spectacol Hamlet jucat de 

femei. În femeie, în feminitate, există, cum citim de 

mai multe ori în acest roman, fiinţa care depăşeşte, 

doar în spirit, nefiinţa. Diana are psihologia sacrificatei, 

e dedublată între egolatrie şi teamă de divinitate. 

Frivola apare asexuată, fiind numită femeiafată 

sau nici femeie, nici fată. E teatrală şi calculată, 

dezvăluie aplicarea în viaţă a unui plan, în care şicanarea, 

cum se întâmplă cu Munteanu, rămâne tendinţa 

evidentă. Iubitoare de cărţi, imaginativă la 

modul patologic, deja progresiv în roman, ea ajunge 

chiar o proiecţie enormă, expresionistă, ca individplanetă. 

Decide odată că nu mai vrea să ajungă fluturele 

lui Rilke. Depresia, ignorată la modul clinic de 

perspectiva narativă în roman, o arată tot mai agasată 

de zgomotul comunicării tuturor. La 

Călimăneşti, unde ajunge singură (dacă se poate 

spune astfel despre ea, incapabilă de izolare, chiar 

aici simte prezenţa suspectă a mătuşii Ira), pentru 

un scurt sejur turistic în extrasezon, spre sfârşitul 

romanului, Diana tânjeşte după topire-n toamnă. 

Un izolat, un sălbăticit, după ce-i pieriseră în accident 

de maşină părinţii şi cei trei fraţi, călugărul 

Semion, despre care-şi aminteşte că aflase la 

Bucureşti de la un preot, o alungă de pe „peninsula” 

sa. Diana se crede „prinţesă a neantului” şi-i revine 

dorinţa de a fi fluture. Violată, se crede pedepsită de 

Dumnezeu. Călugărul, atras de ea, pare-se, într-un 

fel păcătos, îi vorbeşte nu de pedeapsa, ci de iubirea 

lui Dumnezeu. El pictase icoana Sfintei Treimi după 

Rubliov, fapt care îl leagă de Ira, mătuşa ei, acum 

călugărită. Pradă crizei sufleteşti, socotind viaţa 

absurdă şi pe ea însăşi păcătoasă, Diana anunţă, 

fără nicio urmare, şi călugărirea ei. Neîncrezătoare 

în iertarea divină, predicată de Semion, ea se crede 

un instrument, posedat de cineva necunoscut. 

Împărtăşeşte, desigur, şi ea un fel de religie a viului, 

de vreme ce se roagă pentru viaţa unui pui de ciută 

rănit. Aminteşte de suferinţa ca măsură a valorii, 

fără a-l numi pe Nietzsche. Identifică moartea cu un 

animal odios, năpârca, şi continuă să îmbrăţişeze 

viaţa, într-un fel ambiguu, voind să-şi mortifice 

sufletul. Calea divină, a harului, cerut de călugăr, e 

respinsă de credinţa în hazard. Diana pleacă din chilia 

mânăstirii, stăpânită de febra care îi dezvăluie 

boala sufletului. Rătăcirea îi devine ineluctabilă. Se 

crede urmărită de toţi. Ajunge la spital, obsedată de 

sectanta Crina (cunoscută la mânăstirea de lângă 

Sibiu, după vizita la mătuşa călugărită, simţită ca 

purtătoare de rău agresiv, de catastrofă, până la 

urmă identificată cu moartea), sfârşind cu obsesia 

cercului sălbatic, a vieţii ca păcat, a stăpânirii vinei, 

a strivirii săvârşită de ochiul rapace, aflat la pândă, 

în existenţa comună. 

Cei trei studenţi amintiţi se cunosc. Diana apare 

cu Daniel pe plajă, iar tânărul e asemănat cu 

Hermes. În ce sens? Poate unul sintetic. În mitologia 

greacă există, cum se ştie, vreo trei Hermes, purtători 

a, probabil, vreo patru funcţii: călăuza sufletelor, 

patronul tâlharilor, falicul sau cunoscătorul secretelor 

divine. 

IANUARIE 2011 


17

© ION CUCU 

Cartea românească 

Daniel Cristea-Enache 

Nichita 

Nichita Stănescu domină cu autoritate 

canonul postbelic şi chiar conştiinţa tatonantă 

asupra poeziei a publicului larg. Critica 

literară, şcoala şi Universitatea, breasla 

scriitorilor şi Academia l-au consacrat pe 

acest autor care se confundă cu însăşi ideea 

de poezie. De altfel, ea este ajustată după 

criteriile lui. La fel de popular şi la fel de 

premiat, Marin Sorescu cade totuşi în afara 

acestei ecuaţii a receptării prin unică 

selectare. Majoritatea îl citeşte şi-l gustă pe 

Sorescu, dar oftează abstract şi filozofează 

ermetic în maniera lui Nichita Stănescu. 

Autoportret, în Epica magna: 

Eu nu sunt altceva decât 

o pată de sânge 

care vorbeşte. 

Evocare, în Operele imperfecte: 

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, – 

a piele de copil mirosea spinarea ei, 

a piatră proaspăt spartă 

a strigăt dintr-o limbă moartă. 

Îmi învăţam cuvintele să iubească, 

le arătam inima 

şi nu mă lăsam până când silabele lor 

nu începeau să bată. 

Le arătam arborii 

şi pe cele care nu vroiau să foşnească 

le spânzuram fără milă, de ramuri. 

Până la urmă, cuvintele 

au trebuit să semene cu mine 

şi cu lumea. 

18 


Nichita Stănescu domină cu autoritate 

canonul postbelic şi chiar conştiinţa 

tatonantă asupra poeziei a publicului 

larg. Critica literară, şcoala şi 

Universitatea, breasla scriitorilor şi Academia l-au 

consacrat pe acest autor care se confundă cu însăşi 

ideea de poezie. De altfel, ea este ajustată după criteriile 

lui. La fel de popular şi la fel de premiat, 

Marin Sorescu cade totuşi în afara acestei ecuaţii a 

receptării prin unică selectare. Majoritatea îl citeşte 

şi-l gustă pe Sorescu, dar oftează abstract şi filozofează 

ermetic în maniera lui Nichita Stănescu. 

În dulcele stil clasic arată cum poetul nostru a 

făcut eforturi – şi a reuşit – să dizolve maniera atotstăpânitoare, 

să-şi schimbe nu doar măştile, ci propriul 

criteriu de poeticitate. (Ceea ce va face, într-o 

simetrie interesantă, şi Marin Sorescu în ciclul La 

Lilieci.) După 1970 însă, până la final, Nichita 

Stănescu îşi aparţine din nou, în măsura în care 

aparţine tuturor. Reintră în modelul constituit tot de 

el, scriind şi comportându-se ca un beneficiar al gloriei 

deja atinse. 

Lucrul pare inevitabil la cei mai mulţi dintre 

scriitorii de prim rang. Extrem de puţini sunt cei 

care, precum Arghezi, se mai pot reformula şi schimba 

la o vârstă înaintată. Din acest punct de vedere, 

N. Stănescu nu mai ilustrează excepţia, ci regula 

consacrării şi oficializării unui anumit mod liric ce 

va domina, pe lângă epoca literară, traiectoria artistului 

însuşi. După ce s-a luptat cu propria retorică şi, 

implicit, cu brand-ul consolidat în imaginarul poetic 

şi în conştiinţa publică, Nichita Stănescu se reconciliază 

cu acel Nichita Stănescu impus, ba chiar aureolat, 

în faza anterioară. Unele dintre cele mai citate şi 

mai recitate poeme ale lui sunt publicate în acest 

interval. Poetul ca şi soldatul, în Belgradul în cinci 

prieteni: 

Poetul ca şi soldatul 

nu are viaţă personală. 

Viaţa lui personală este praf 

şi pulbere. 

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui 

sentimentele furnicii 

şi le apropie, le apropie de ochi 

până când le face una cu propriul său ochi. 

El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând 

şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis 

până când nasul lui şi botul câinelui 

sunt totuna. 

Pe căldurile groaznice 

el îşi face vânt cu aripile păsărilor 

pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare. 

Să nu-l credeţi pe poet când plânge. 

Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. 

El a stors lucrurile de lacrimi. 

El plânge cu lacrima lucrurilor. […] 


Ea nu avea greutate, ca respirarea. 

Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari 

era sărată ca sarea 

slăvită la ospeţe de barbari. 

Ea era frumoasă ca umbra unui gând. 

Între ape, numai ea era pământ. 

Cel puţin ultima poezie este splendidă. Dar, ca 

să-i parafrazez titlul, într-un mod ce evocă erotica 

purificată, transparentă a tânărului N. Stănescu. 

„Noul” chip liric este de fapt cel vechi, ipostazele de 

final intrând în logica revizitării şi a reiterării. Iar 

dacă dezavantajul acestei repetitivităţi este al oricărei 

extensii riscând să devină autopastişă, avantajul 

oferit de ultimul (= întâiul) Nichita Stănescu e unul 

de ordin critic. O cu totul altă interpretare a poeziei 

sale nu mai e posibilă, acum, în ce mă priveşte, fiindcă 

în creaţia propriu-zisă nu mai sesizez cotituri şi 

rupturi, revoluţii ori măcar nuanţe diferite de cele 

înregistrate şi „clasate”. Reduplicarea manierei, a 

stilului Nichita Stănescu permite însă recapitularea 

critică a coordonatelor şi mărcilor prin care o operă 

şi creatorul ei au captat mai multe generaţii de cititori. 

Pentru autorul Necuvintelor şi, în orbita lui, 

pentru toţi lectorii săi, lumea poeziei e despărţită net 

şi înalt de realitatea socială şi de istoria în care, 

nolens-volens, a fost edificată. De aceea, cum am mai 

spus, compromisurile politice şi textele aliniate ale 

autorului „şaizecist” ustură mai tare decât cele similare 

ale scriitorilor de angajament declarat. Nimic 

nu pare mai străin de spiritul poeziei lui Nichita 

Stănescu decât o asumare declamativă a aderenţelor 

la societatea socialistă „multilateral dezvoltată”. 

Căci poetul sparge normele, clişeele, lozincile vehiculate 

într-o anumită epocă, ieşind din toate tiparele şi 

forţând gândirea comună la salturi şi spirale speculative. 

Eul profund din această lyrica magna nu e însă 

unul abisal (ca în marile romane ale colegului de 

generaţie Nicolae Breban), ci ascensional. Eul se 

rupe de sine şi de orice constrângere, limitare, condiţionare, 

ajungând să integreze într-o epură universul 

sensibil, ridicându-l la o treaptă care poate nu 

există. Sau care există, dar nu poate fi imaginată. 

Sau care, totuşi, poate fi imaginată, dar numai în 

felul celui ce a scris 11 elegii... 

Acţiunile fizice capătă, în lirica lui Nichita 

Stănescu, o rar întâlnită nobleţe. Orice gest are, pe 

lângă simbolistica spre care se deschide, ceva magnanim 

şi imperial. Când iubeşte, protagonistul este 

poet şi poetul e propriul său personaj, supraînălţat 

de viziunea unui sentiment. Proiectat cu răsfăţuri 

imagistice, dar contemplat într-o dispoziţie melancolică, 

profilul feminin devine difuz, imaterial. O dată 

cu gestica amoroasă, nobilă, cavalerească, statura 

celui ce spune „eu” şi statura celei căreia i se spune, 

cu atâta tandreţe, „tu” se pierd într-o elegie abstractizată. 

Elementele concrete de real îşi pierd consistenţa, 

pe măsură ce cuvintele folosite şi imaginile construite 

se corporalizează, devenind tridimensionale. 

Universul poeziei se deschide fascinator, cuprinzând 

realitatea şi irealitatea, natura şi umanitatea, traversate 

de o imaginaţie ce (con)topeşte. La celălalt 

capăt, cuvântul densificat devine, din simplu suport 

al unui referent şi vehicul al unei informaţii, un operator 

de limbaj. Trecerea de la nivelul prim al descripţiei/ 

invenţiei la cel al sondării propriilor posibilităţi 

generative se vede, mai limpede, dinspre 

Necuvintele înspre În dulcele stil clasic. Dar încă în 

Dreptul la timp, acea Ars poetica bine adusă din condei 

arăta presiunea exercitată conştient asupra 

cuvintelor, pentru a le scoate din uzul social şi a le 

ridica la puterea pe care de fapt o au: 

Apoi 

m-am luat pe mine însumi, 

m-am sprijinit de cele două maluri 

ale fluviului, 

ca să le-arăt un pod, 

un pod între cornul taurului şi iarbă, 

între stelele negre ale luminii şi pământ, 

între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului, 

lăsând cuvintele să circule peste mine, 

ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice, 

numai s-ajungă mai iute la destinaţie, 

numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea, 

de la ea însăşi, 

la ea însăşi. 

Lumea poetului nu mai este prin urmare cea pe 

care el o „vede”, o înregistrează, o imaginează extatic 

şi o figurează plastic. Iluzionismul, magia veritabilă 

a lui Nichita Stănescu e să se sustragă din condiţia 

auctorială, să dispară pur şi simplu din ecuaţia 

enunţiativă. Obiectivat până la confundarea cu peisajul 

şi subiectivat până la încorporarea acestuia 

într-un profil uman fantasmatic, sideral, eul poetic 

se va lăsa, tot mai frecvent, preluat şi asumat de 

către o poezie care gândeşte şi se proiectează singură. 

După cum Nichita Stănescu, cel din ultimul 

deceniu editorial, se confundă practic cu imaginea 

lui încetăţenită, larg răspândită, Nichita Stănescu 

ca autor al unor poezii cu titluri distincte, publicate 

la anumite date, devine produsul de lux al unei 

Poezii (cu majusculă) care îl scrie. Învăţăturile cuiva 

către fiul său, un text de mai mare întindere şi pe 

ansamblu inegal din Epica magna, aproximează 

chiar acest raport modificat dintre autor şi opera lui, 

creaţia lirică avansând parcă de la sine şi mângâindu-şi 

creatorul inocentat: 

(continuare în pagina 34) 


O carte-eveniment 

Adriana Teodorescu 

Ştefan Borbély: 

Pornind de la Nietzsche… 

Citind eseurile lui Ştefan Borbély afli 

un Nietzsche îmbogăţit de straşnica 

baie literară efectuată, la fel cum, 

similar, scrierile literare şi regiunile 

culturale vizate cumulează noi 

valenţe, noi posibilităţi de abordare. 

Apoi, intertextualitatea devine 

intercontextualitate şi invers. 

Cititorului, de orice soi, nu îi va fi 

uşor cu această carte. Însă beneficiile 

pe care le va avea de pe urma sa, 

estetice, culturale, informaţionale, 

cathartice chiar, vor fi pe măsură. 

literare poate lumina înăuntru 

fără ca această lumină să se 

răsfrângă şi în afară. Cu alte 

cuvinte, că e nevoie ca cititorul 

de profunzime, structural al 

unei cărţi să găsească cât mai 

multe vectorizări care să asigure 

o reprezentare cât mai corectă 

şi, în acelaşi timp, cât mai 

capabilă să ofere, la rândul ei, 

vizibilitate. Categoria de cititori 

înzestrată cu abilităţi în a 

vorbi despre o operă literară, 

oferind astfel o reprezentare 

capabilă să ademenească la lectură 

(adică la noi reprezentări) 

este cea a criticilor literari. 

Sigur, chiar şi aceştia se împart 

în mai multe categorii. Totuşi, 

fără a complica suplimentar 

lucrurile, putem observa, 

printr-o simplă privire asupra 

revistelor literare, că cele mai 

multe cronici, recenzii ori 

eseuri se referă la cărţi de literatură 

clare: roman, poezie, 

proză scurtă, jurnal. Mult mai 

puţin numeroase sunt dările de 

seamă asupra eseurilor, a cărţilor 

sau lucrărilor în care 

genul se înmoaie, în care frontierele 

dintre diversele discipline 

ale cunoaşterii se şterg în 

varii proporţii. În cazul lor, par 

a exista mai puţine şanse de a 

accede la vizibilitate şi la lectură. 

Cartea lui Ştefan Borbély, 


Pornind de la Nietzche 

(Editura Limes, Cluj-Napoca, 

2010) este una dintre cărţile 

Destinul unei cărţi nu este echivalent cu pentru care destinul nu este uşor. O carte al cărei 

cartea în sine, ci este o reprezentare a cititor naiv trebuie să fie mai puţin naiv decât în 

acesteia într-o serie de contexte socioculturale, 

reprezentare pe care teoriile strategic mai complicat decât alţii şi ai cărei citi- 

genere, o carte al cărei cititor model e un ghem 

literare recente au înţeles-o ca fiind realizată cu predilecţie 

de către cititor. Adeseori, acest mecanism de şi ceilalţi au de luptat cu o rezistenţă mai puternitori-legătură, 

mediatori între scrierea propriu-zisă 

bază, această structură ce intră în configurarea că a textului de dezvăluit. Aceasta datorită comple- 

ciclurilor de viaţă ale unei cărţi îşi estompează sensurile 

devenind rigidă, obscurizată. Aplatizat teoretic, 

cititorul tinde să piardă istoria determinărilor 

sale, ajungând o figură cu o genetică pur textuală şi 

cu o ontologie docilă. Adevărul este că, în ciuda complexităţii 

în care este gândit, cititorul poartă însemnul 

unui idealism teoretic de luminozitate – fapt 

comprehensibil însă şi justificabil prin natura propriu-zisă 

a oricărei ştiinţe teoretice, dar şi al unui 

idealism de substanţă. În sensul că, într-o accepţiune 

extinsă, trecând peste reliefurile diverselor modele 

de cititor, precumpănitoare pare a fi încrederea în 

geniul bun al cititorului. Cititorul-model al lui Eco se 

propagă în variile ocurenţe ale cititorului, ca o substanţă 

liniştitoare, cu rol de reglare calitativă, a destinului 

fericit al literaturii în genere. 

Însă, dacă tot am vorbit despre reprezentare, 

putem să subliniem faptul că aceasta presupune o 

certă distanţă între obiectul pe care doreşte să îl dezvăluie, 

în această ipostază cartea, şi efectiva sa realizare. 

Funcţia cititorului intervine în reprezentare, 

mai întâi la nivelul de bază, al realizării obiectului 

carte. Aici el participă la structurarea internă a cărţii, 

fiind o figură alteritară fără de care construcţia 

cărţii nu ar fi posibilă. Este ceea ce a emfazat teoria 

literară din ultimele decenii. Totodată, la un al doilea 

nivel, cititorul este un vector al reprezentării. Nu 

doar îi este necesitate, ci şi orientare, alcătuire. Nu 

rămâne exclusiv la stadiul de anatomie, ci impune o 

dinamică în vizibilitate. Aşadar, conceptului de cititor 

de pe primul nivel i se adaugă întrupările reale 

de pe al doilea nivel, e drept, şi ele subsumabile unor 

categorii. 

Am făcut toată această introducere pentru a 

atinge măcar în treacăt ideea că cititorul nu garantează 

întotdeauna bunul destin al unei cărţi. Că cititorul 

concept-model-strategie intrinsec unei scrieri 


xităţii pe de o parte structurală şi, pe de altă parte, 

de conţinut efectiv al cărţii. 

Compoziţional vorbind, Pornind de la Nietzsche 

cuprinde 12 eseuri cu subiect nietzschean, după cum 

însuşi autorul precizează în introducerea intitulată, 

semnificativ, Către cititori. Aşadar, un prim indiciu 

al dificultăţii de lectură, de vizibilitate este oferit 

chiar de natura precizată, asumată, a textului, aceea 

de eseu. Gen multiperspectival, al ambiguităţii şi 

relaxării instrumentale, metodologice, eseul reprezintă 

una dintre formele de scriitură care se scurge 

cel mai rapid prin sitele valorizatoare ale istoriilor şi 

criticilor literare, cel puţin româneşti, care par a 

reţine greu pe cei care îl practică. Respectul pare mai 

uşor de acordat decât memoria, după cum gradul de 

accesibilitate al lecturii rămâne mult în urma celui 

al clarificării acestuia într-o cronică sau recenzie. 

Nepăsător la toate acestea, Ştefan Borbély atrage 

atenţia asupra obstacolelor pe care lectura cărţii sale 

le impune. Gestul este oarecum straniu, contravenind 

obiceiului de auto-explicitare alunecoasă, de 

facilitare digestivă a textului ce urmează a fi consumat 

de către cititori. Autorul subliniază faptul că 

Pornind de la Nietzsche este o construcţie nouă, însă 

din piese nu neapărat noi: am grupat în acest volum 

tematic diferite eseuri cu subiect nietzschean, scrise 

de mine în ultimii ani, în siajul unor cursuri şi seminarii. 

Nu toate sunt, editorial, inedite (p.6). 

Disparitatea de context este compensată prin factorul 

coagulant al unităţii tematice, anume nietzscheanismul. 

Dacă, în general, legătura este percepută 

ca element de stabilitate, autorul deconstruieşte 

semantica pozitivă, liniştitoare a acesteia, precizând 

că ea reprezintă, o coerciţie surdinizatoare care, în 

plus, poate produce suprapuneri, încărcări de sensuri. 

Depinde însă de cititor dacă va şti să convertească 

repetiţiile într-un conţinut util, pedagogic, ori, altfel 

spus, să le înţeleagă ca pe un bonus de luminozitate 

asupra conţinutului scrierii, aşa cum scriitorul 

însuşi le consideră. În esenţă, întregul cuvânt înainte 

adresat cititorilor funcţionează precum o captatio 

benevolentiae spinoasă, atipică, constituind o modalitate 

de configurare a cititorului dorit. Începeam 

acest soi de cronică, ce e mai degrabă un fel de dare 

de seamă despre o carte foarte specială, greu captabilă 

într-o formulă critică, prin a sugera că raportul 

problematic dintre cititorul structural al unei opere 

NIETZSCHE 

IANUARIE 2011 


19

NIETZSCHE 


20 


şi cel real, multiplu se acutizează în cazul unor 

forme literare oarecum periferice şi transgresive, 

cum, de pildă, eseul, consecinţele fiind de ordinul 

prezenţei carenţiale întru vizibilitatea comunităţii 

literare. Dar iată că, dacă cititorul real fuge de reliefurile 

literare primejdioase, Ştefan Borbély acţionează 

în mod simetric, selectându-şi cititorul dorit cu 

demnitate şi cu ironie diafană. Iar selecţia este atât 

la nivelul incipient, al pragului de lectură efectivă, 

prin politica de prevenire pe care autorul o aplică, 

cât şi la nivelul anticipat, de post-lectură, astfel că 

cei care vor citi şi vor fi exasperaţi de repetiţii sunt 

mai puţini doriţi decât cei îngăduitori cu mine – pe 

care-i prefer… Apoi, rol de selecţie a cititorului, deşi 

în subsidiar se poate identifica un soi de instigare la 

lectură înmuiat la colţuri de tiparul antipublicitar, 

are şi autoportretul autorului: ticuri de catedră ale 

profesorului pedant şi scrobit care sunt (p.5), ce îşi 

declară cartea ca rodul exuberant al unei monomanii 

decomplexate. De altfel, acest succint autoportret 

este un purtător subtil al însemnului caricaturii 

nietzscheene. Care devine mai pregnant atunci când 

autorul afirmă că nu-i rămâne decât să se disculpe în 

faţa acelora care cred că vede peste tot Nietzsche (p.6) 

pentru ca, apoi, spărgând acest început de concesiereverenţă 

în faţa cititorului să afirme că, terminând 

cartea, are impresia că multe au rămas nedezvăluite, 

astfel încât: preliminez încă de pe acum că vor 

mai fi şi alte ediţii: mai cuprinzătoare decât cea de 

acum, mai diversificate, mai bune (p.6). Mişcarea 

este străbătută de impulsuri de excesivitate care, în 

fond, nu fac decât să producă convergenţa autorului 

şi a scrierilor sale, determinând un soi de estetizare 

comună. Ştefan Borbély introduce o tensiune stimulativă 

în relaţia cu Cititorul global, nu recurge la 

temenele calde, ci instituie o distanţă care lasă loc de 

decizie. 



Ardian-Christian KUCIUK 

Ex 

Roman de dragoste & conspiraţie 

Colecţia Biblioteca Contemporanul Roman 

Povestea uluitoare a unui gropar balcanic, un individ ce are parte de un miracol 

mai puţin reperat de literatură sau de presă. Viaţa lui se schimbă după un vis 

obişnuit, un craniu şi o prietenie oferită de doi tineri care luptă, fiecare în felul 

său, cu imprevizibilul existenţei. Inedit nu doar prin limbaj şi umor, ci şi printr-o 

viziune blândă asupra chinurilor cotidiene şi asupra acelui străvechi „război” — 

vizibil, dur sau subteran — dus dintre generaţii şi nu numai, acest roman de dragoste 

& conspiraţie dezvăluie câteva realităţi ocultate sub schimburile stranii 

convenite între generaţii de oameni care, din punct de vedere al mentalităţii şi al 

simţirii, se exclud reciproc. Schimburile de acest gen ascund, în esenţă, un joc, sau, mai bine zis: jocul, 

pe care Omul l-a neglijat, până nu mai ştie să (se) joace decât cu propria-i soartă, dar şi singura şansă 

a speciei de a supravieţui. 

Pe cel care însă va parcurge drumul cărţii îl 

aşteaptă surprize nebănuite, şi o reală îmbogăţire 

fiinţială. Deoarece Pornind de la Nietzsche este o 

carte cu numeroase valenţe culturale, o carte în care 

personajul principal e un anumit tip de gândire/viziune 

asupra lumii şi care se articulează în 

moduri dintre cele mai variate, topind laolaltă literatura, 

critica, istoria literară, filosofia. Frontierele de 

orice fel devin irelevante pentru un discurs care surprinde 

dinamici culturale majore, un discurs care 

părăseşte tărâmul securizant al morfologiei pentru a 

se avânta pe cel al sintaxelor, al legăturilor instabile, 

ce se fac şi se desfac după logici ce plătesc adesea 

tribut unor contexte. Coerenţa rămâne vizată, ca un 

fapt creator de sens şi reprezentare, dar se de-monolitizează, 

astfel că autorul vorbeşte despre: bucuria 

descoperirii, la tot pasul, a unor coerenţe. 

Primul eseu, intitulat Drumul spre Nietzsche se 

focalizează pe caricatura nietzscheană pentru a 

explica pe de o parte gândirea lui Nietzsche, aşa cum 

este ea – iar fiindcă aceasta e plurală şi subversivă 

sunt chemaţi şi interpretatori celebri ai marelui filosof 

german, dar nu ca nişte neoane teoretice, ci ca 

meta-gândiri, la rândul lor de supus analizei – şi pe 

de altă parte, felul în care Nietzsche se raportează la 

alte gândiri, precum cea platoniciană, renascentistă, 

schopenhauriană, kantiană, rousseauiană, hegeliană 

etc. Se discută, astfel, modelul intern gândirii 

nietzscheene vertebrat pe tensiunea dintre construcţie 

şi demolare, teme tipic nietzscheene precum 

supraomul, moştenirea elină, eroul sau eterna reîntoarcere, 

anti-creştinismul coagulat de fascinaţia iritată 

pentru Isus, relaţia dintre fond şi formă, amoralismul, 

critica la adresa lui Kant, filosof dogmatic al 

datoriei şi limitelor sau a lui Rousseau, încăpăţânat 

în a conota pozitiv natura, precum şi multe altele. 

Ştefan Borbély dovedeşte în acest prim eseu veritabile 

calităţi filosofice, supleţea interpretării – de altfel 

o constantă în scrierile 

autorului, aplicându-se 

nu doar asupra unei gândiri 

unice într-o perspectivă 

statică, ci asupra unui 

oglindiri a acesteia în 

altele. Practic un soi de 

intertextualitate filosofică, 

de fapt, mai corect 

spus, culturală, deoarece, 

aşa cum reiese din cartea 

de faţă, dar şi din altele, 

pentru autor filosofia 

transcende spaţiul îngust 

al unei gândiri auto-centrate, 

într-o desfătare prelungită 

cu sine, pentru a 

se revărsa şi peste alte 

zone de manifestare a spiritului uman. Aceste calităţi 

făcute posibile, pe lângă erudiţia extraordinară 

a autorului, cunoscută şi apreciată, şi de o inteligenţă 

pe măsură sunt dublate de o tehnică a expunerii 

care nu scârţâie nici a rugină livrescă, nici a încrâncenare 

filozofardă. Suntem scutiţi de spectacolul 

unor zvârcoliri intelectuale, există o degajare, o 

naturaleţe a discursului care arată că autorul se 

simte în propriile sale asumpţii ca un peşte în apă, 

dacă ne e permis familiarismul. 

Celelalte eseuri pornesc oarecum invers decât 

cel dintâi. Nu de la gândirea nietzscheană, ci de la 

opere literare care au fost influenţate de către aceasta, 

mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai 

puţin asumat. Aplicând o grilă nietzscheană de 

interpretare, în direcţia regăsirii unor constante în 

magma literară analizată, dar şi a observării formelor 

literare într-o optică ea însăşi nietzscheană, de 

coabitare, plastică, a contrariilor energetice, căci: 

forma semnifică stratul superior al tensiunii şi reunirii 

contrariilor, „luptă”, în sânul căreia presiunea 

plasticizantă a substanţei (secvenţa afirmativă) se 

întâlneşte cu dinamica depăşirii de sine a oricărei 

forme existente (secvenţa negativă, opusă) (p.22). 

Aşadar, nu avem de-a face cu o hermeneutică a excavării 

arheologice, ci cu una a întrepătrunderii straturilor, 

a unui relativism sprinten şi niciodată debil. 

Uneori Nietzsche este cel efectiv descoperit în operele 

luate în discuţie, închis în contururi aproximativ 

bine definite, alteori operele respective sunt cele care 

configurează un Nietzsche răspândit într-o gândire 

care-l emană din spaţii inedite, astfel că, în ultimă 

instanţă, scrierile lui Ştefan Borbély instaurează o 

serie de reţele ale unui dialog cultural cu rezultate 

fericite pentru individualitatea operelor investigate, 

la fel ca şi pentru ceea ce le prelungeşte către ceva ce 

nu le este neapărat specific. 

Scriitorii plasaţi în raza de influenţă nietzscheană 

sunt Thomas Mann, Paul Valéry, Hemann Hesse, 

Rainer Maria Rilke, Tudor Vianu şi D.H. Lawrence. 

Cel mai mult autorul îşi concentrează, cantitativ 

vorbind, atenţia asupra lui Thomas Mann – trei 

eseuri şi a lui Hermann Hesse – patru eseuri. Ştefan 

Borbély sesizează şi explică cum, printre diverse 

întrupări ale morţii, aflăm, la Thomas Mann, o poetică 

a morţii ca text, evidentă atât în Moarte la 

Veneţia, cât mai ales în Doctor Faustus, unde Adrian 

Leverkühn regresează lingvistic, ajungând în sfera 

neutră a citatului şi în cea a unei temporalităţi ce se 

scurge abundent, hemoragice, astfel încât, limba sa 

devine anormală, cu inflexiuni medievale şi o topică 

adesea contorsionată, nefirească (p.34), în esenţă o 

limbă a morţii. Autorul scoate în evidenţă şi alte 

mecanisme prin care moartea, subiect nietzschean 

cu prisosinţă, este realizată literar de către Thomas 

Mann. Spre exemplu, copiii sunt vehicule prin care 


fondul ancestral, energiile preformale intră în scena 

vieţii, producând dezechilibre la nivelul suprafeţei, a 

vizibilităţii ce-şi exhibă şi anulează, nietzschean, 

interioritatea, consecinţa fiind că toţi copiii (…) ucid, 

sunt ucişi sau mor prematur (p.57). Prin moartea pe 

care o aduc, copii devin rezolvitori ai dereglării pe 

care ei înşişi au stârnit-o. Un alt fel de analiză întreprinde 

Ştefan Borbély asupra lui Tudor Vianu, ca 

fiinţă nietzscheană, doar parţial asumată ca atare, 

polarizată dureros între fond şi mască, între apolinic 

şi dionisiac. Sintaxa culturală nietzscheană pare a 

nu se dezagrega nici scoasă din mediul antiseptic al 

creaţiilor artistice, ba dimpotrivă. Gândirea nietzscheană 

este în sine alergică la claustrări şi siluiri 

formalizatoare. Astfel putem vorbi despre nietzscheanismul 

unei personalităţi culturale. Drept e 

totuşi că elasticitatea sa nu este la îndemâna orişicui. 

În analiza celor zece elegii duineze ale lui Rilke, 

autorul se dovedeşte atât un fin interpret al unui 

lirism deloc facil, cât şi capabil să reliefeze structurile 

care leagă poezia şi poeticitatea cu zone culturale 

mai largi, mitice, simbolice, psihanalitice, ale imaginarilor 

sociale sau spaţiale. Eseurile dedicate lui 

Hesse reuşesc să edifice o poetică hessiană, de descendenţă 

nietzscheană a operei de artă, continuând 

să adune şi să aranjeze aspecte noi referitoare la o 

concepţie estetizantă asupra morţii, de sorginte 

nietzscheană. Opera de artă se construieşte la 

Hesse, după cum arată autorul, pe mai multe paliere. 

Ca operă-produs, aşa cum se petrece la Klingsor, 

creator al unui tablou dionisiac, un autoportret în 

care natura şi energiile ancestrale izbucnesc, proiectând 

individualul în sfera lărgită a cosmicului şi 

aducând moartea celui ce se resoarbe în opera sa, 

care de fapt nici nu-i mai aparţine. Ca proces, ficţionalizare 

a existenţei proprii, cum se petrece, de 

pildă, la Knulp, pentru care vagabondajul reprezintă 

o ficţionalizare poetizantă, eliberatoare (p.174). În 

ceea ce vizează artisticitatea fiinţei, necesară, la 

Hesse, este adesea mama. Ea reprezintă dionisiacul 

refulat, originea negată care trebuie recuperată în 

drumul spre moarte, spre recuperarea sinelui în 

vederea pierderii ulterioare. Ştefan Borbély pune în 

lumină thanatologia explozivă (p.186), semn sub 

care opera de artă, dar şi artisticitatea ca posibilitate 

a fiinţei vin în lume, în contextul extins al unei 

culturi europene ce contrastează cu cea orientală. 

Imersiunea, şi de lectură şi critică, în textele 

acestei cărţi, concomitent dense şi ludice, complexe 

şi seducătoare ar putea continua la nesfârşit. Ne 

vom opri însă aici, încercând să explicăm în final nu 

conţinutul cărţii, ci arhitectura, construcţia-rezumat 

a cărţii, semnificaţiile sale pe planul interpretării. 

Cele câteva fraze prin care am încercat să aducem 

mai aproape de cititor cartea de faţă sunt parţiale şi 

oarecum aleatoare. Căci, 

dacă în general o carte nu 

este niciodată epuizabilă 

în actul critic care o explică 

sau o aduce la cunoştinţă 

comunităţii literare, 

lucru ce pare elementar şi 

de bun simţ astăzi, cu 

Pornind de la Nietzsche 

acest fapt este încă şi mai 

clar. Însuşi titlul este o 

dovadă că punctul final, 

capătul nu este dorit şi 

nici măcar nu este luat în 

calcul. Aspect care se cristalizează 

şi mai puternic 

în cuvântul înainte adresat 

cititorilor. Mai mult, 

se afirmă implicit o poetică 

a liberei circulaţii a 

sensului, sens care nu 

este pur impuls semantic, 

de botez semnificaţional 

al lumii, ci un sens care se 

configurează, cum altfel, 

pornind de la Nietzsche. 

Nietzscheanismul pus în 

joc de Ştefan Borbély 

îmbrăţişează în esenţă o 

gândire-sâmbure, aptă să 

se înmulţească teoretic 

infinit din ea însăşi în 

diferitele medii culturale 

pe care le vizitează. 

Acesta este şi unul dintre 

motivele pentru care există 

o certă frustrare a criticului 

şi, bănuiesc, şi a 

cititorului deopotrivă. 

Căci ceea ce reuşeşte 

autorul este un soi de 

naraţiune culturală deloc 

des întâlnită în literatura 

noastră actuală, de poveste 

cu personaje sintactice 

(nu e întâmplător cuvântul) 

ce captivează extrem, 

dar care este mai puţin 

docilă în a se lăsa narată la rândul ei de către un 

altul, respectiv cititorul sau criticul. Iar problema nu 

se ridică numai de pe axa erudiţie-memorie-densitate 

informaţională, cu toate că nici ea nu este neglijabilă. 

Oricum, abolirea graniţelor şi topirea lor întrun 

spaţiu mai generos pe care îl putem numi fie al 

cunoaşterii, fie al gândirii, fie al culturii nu se face în 

favoarea unui perimetru sau altul. Altfel spus, citind 

eseurile lui Ştefan Borbély afli un Nietzsche îmbogăţit 

de straşnica baie literară efectuată, la fel cum, 

similar, scrierile literare şi regiunile culturale vizate 

cumulează noi valenţe, noi posibilităţi de abordare. 

Apoi, intertextualitatea devine intercontextualitate 

şi invers. Cititorului, de orice soi, nu îi va fi uşor cu 

această carte. Însă beneficiile pe care le va avea de 

pe urma sa, estetice, culturale, informaţionale, 

cathartice chiar, vor fi pe măsură. 


21 

NIETZSCHE ŞI LOU ANDREAS SALOME 


IANUARIE 2011

22 


Carmen Duvalma 

Eugen Ionescu şi 

sentimentul dureros al locuirii 

EUGEN IONESCU 

Simbolul casei este complex, existent în 

diferitele religii şi civilizaţii ale popoarelor, 

de-a lungul secolelor, casa fiind văzută 

deopotrivă ca un centru al lumii dar şi 

al fiinţei umane: „Ca şi cetatea, ca şi templul, casa se 

află în centrul lumii, este imaginea universului.” 1 

Asociată ideii de locuire, casa nu are semnificaţia 

numai de stabilitate sau de căutare a protecţiei, ci şi 

de întoarcere permanentă a individului către locurile 

natale, considerate locuri ale refugiului acestuia 

pentru toată viaţa, în ideea că orice om rămâne legat 

permanent de casa natală, indiferent dacă aceasta 

mai există sau nu în realitate, fapt analizat şi interpretat 

de G. Bachelard: „Casa-cuib nu e niciodată 

tânără. S-ar putea spune, la modul pedant, că ea este 

locul natural al funcţiei de locuire. În ea ne întoarcem, 

visăm să ne întoarcem aşa cum pasărea se 

întoarce la cuib, cum mielul se întoarce în staul. 

Acest semn al întoarcerii marchează nesfârşite reverii, 

căci întoarcerile omeneşti se petrec după marele 

ritm al vieţii umane, ritm care trece peste ani, luptă 

prin vis împotriva tuturor absenţelor. Deasupra 

imaginilor apropiate de cuib şi de casă răsună o componentă 

intimă de fidelitate.” 2 

Imaginea casei devine obsedantă pentru personajul 

ionescian, care este într-o căutare permanentă 

a casei visate, deşi el nu are parte decât de case 

instabile, ajunse aproape în ruină, simbolizând sfârşitul 

universului său, precum în Delir în doi, în 

Amedeu sau Cum să te debarasezi sau în Regele 

moare; de locuinţe insalubre şi întunecate, sau de 

locul malefic al unei case lipsite de vatră, ca în Setea 

şi foamea şi în Călătorie în lumea morţilor; sau de 

casele morţii, în care indivizii erau condamnaţi la o 

moarte universală, din Jocul de-a măcelul. 

Legătura existentă între casă şi fiinţa interioară 

umană este profundă, individul rămânând legat 

pentru toată viaţa de casa natală. Conform opiniei 

lui Gaston Bachelard, casa reprezintă 

o sursă permanentă de stabilitate şi de 

protecţie, fiind primul univers al fiinţei 

umane: „Casa este un corp de imagini 

care îi dau omului motive sau iluzii de 

stabilitate.” 3 

Ideea de locuire onirică a unei 

case este un fenomen diferit de amintirea 

ei, care l-ar face pe individ să intre 

într-o stare specială, a unei retrăiri în 

acel loc dispărut, ceea ce pare mult mai 

tragic pentru el: „A locui oniric casa 

natală este mai mult decât a o locui 

prin amintire, înseamnă a trăi în casa 

dispărută aşa cum am visat în ea.” 4 

După studiile psihanaliştilor, visele 

cu casa au o anumită semnificaţie, 

făcându-se o legătură între camerele 

reprezentate în vis şi diferitele nivele 

ale psihicului uman: „Exteriorul casei 

este masca sau aparenţa omului; acoperişul 

este capul şi spiritul, controlul 

conştiinţei; etajele inferioare marchează 

nivelul inconştientului şi al instinctelor; 

bucătăria ar simboliza locul 

transmutărilor alchimice, sau al transformărilor 

psihice, adică un moment al 

evoluţiei interioare.” 5 

În piese ca Setea şi foamea şi 

Călătorie în lumea morţilor, există o 

obsesie onirică a casei, pe care o are 

protagonistul, Jean, nu întâmplător 

având acelaşi nume în ambele piese, 

fiind un alter-ego al autorului. 

Explicaţia ar sta în absenţa dureroasă 

a casei din realitate, care duce la peregrinările 

onirice ale protagoniştilor, 

prin întoarceri permanente în casa 

natală, sau a adolescenţei. Sursa de 

inspiraţie pentru câteva scene ale ultimei 

piese este autobiografică, Eugen 

Ionescu evocând perioada copilăriei 

petrecute în casa mamei sale din strada 

Claude-Terrasse, din localitatea Chapelle- 

Anthenaise, unde a locuit între 1918-1919, casă 

devenită pentru autor un simbol al paradisului pierdut. 

Autorul mărturiseşte faptul că în acel loc nu 

simţea existenţa timpului, ceea ce pentru el a însemnat 

o adevărată libertate, pe care nu a regăsit-o nicăieri, 

din momentul plecării sale la Paris: „Acest loc 

rămâne pentru mine ca imaginea unui paradis pierdut. 

L-am părăsit ca să mă duc la Paris, pe urmă în 

România. Se îndepărta concomitent geografic şi în 

timp.” 6 

Încercările onirice obsesive de întoarcere în 

casa copilăriei sunt revelate de autor într-o mărturisire 

făcută lui Claude Bonnefoy, în care descrie casa 

de la ţară, situată într-un loc pe care îl simţea protector, 

poate din cauza vechimii sale, a peisajului şi 

a sentimentului de refugiu din calea trecerii timpului 

şi a lumii înconjurătoare: „Locuiam într-o casă 

foarte frumoasă, foarte veche. Nu era un castel, ci o 

veche fermă, căreia i se spunea «Moara». În realitate, 

era o fostă moară, dezafectată cu o sută de ani în 

urmă... Casa asta se afla într-un loc extraordinar, la 

încrucişarea a trei sau patru drumuri, un loc înconjurat 

de coline, de măguri, de crânguri. Era un cuib, 

un adăpost.” 7 

Acelaşi loc al paradisului pierdut este căutat în 

permanenţă de Jean, protagonistul din Călătorie în 

lumea morţilor, tot un alter-ego al autorului, în timpul 

peregrinărilor sale onirice obsesive, cu sentimentul 

de neputinţă şi de disperare în încercările lui 

inutile de a-şi găsi mama. Întoarcerea lui Jean în vis 

în casa copilăriei sale îi reaminteşte sentimente pe 

care atâţia ani le uitase, momente stranii de teamă 

avute la o vârstă fragedă, când frica transforma 

lucrurile din casă, devenind înspăimântătoare în 

mintea lui de atunci: „Jean: […] Acţionam numai ca 

să-mi uit frica. Chiar aşa, m-am simţit la mine acasă 

numai începând cu un moment anume. Erau diverse 

forme, diverse obiecte în spaţiu şi care, dintr-odată, 

luau nişte forme monstruoase, amintindu-mi că nu, 

că nu încape îndoială: nu mă aflam la mine acasă. 

Atunci unde mă aflam? Scaunul devenea un balaur 

cu două capete, iar luciul şifonierului căpăta aspectul 

unui lac.” 8 

Protagonistul se confesează unei femei, pe care 

o găseşte, locuind în casa copilăriei sale; el îi mărturiseşte 

că a venit s-o vadă pe mama lui, căreia nu i-a 

scris de multă vreme, iar el nu-şi aminteşte alt loc 

unde ar fi putut-o găsi. În timpul căutărilor sale, îl 

întâlneşte pe prietenul său, Alexandre, mort de 

multă vreme, iar acesta i se plânge de existenţa lor 

lipsită de libertate, care îi dă senzaţia că locuieşte 

într-o cuşcă; motivul cuştii există şi în Setea şi foamea, 

prin scena cuştilor cu cei doi prizonieri: 

„Alexandre: Şi eu am impresia că stau într-o cuşcă. 

Ba sunt chiar convins că locuim cu toţii într-o cuşcă. 

Există undeva o uşiţă, dar n-o găsim. De-aş putea-o 

găsi odată! Oricum va trebui s-o găsim odată şiodată. 

Ne împing cei din spate, vin în masă, se bulucesc 

şi umplu cuşca până la refuz. Of, dacă am avea 

o cuşcă mai aerisită!” 9 

Casa, văzută ca loc al detenţiei, sugerează lipsirea 

de libertate din regimurile totalitare, în care 

cuşca este reală sau numai imaginară. Loc al detenţiei 

forţate devine casa în Jocul de-a măcelul, piesă 

în care locuitorii unui oraş sunt păziţi de forţele de 

ordine pentru a nu putea ieşi din casele cu semnul 

contaminării pe uşă. Poliţiştii primesc ordinul de a 

nu lăsa pe nimeni să iasă sau să intre în casele 

declarate contaminate, în speranţa de a salva lumea 

de la o condamnare sigură la moarte din cauza unei 

boli necunoscute: „Ofiţerul, către ceilalţi doi poliţişti 

care tocmai au intrat: Nimeni n-are voie să intre în 

casele contaminate pe care le aveţi în pază. Şi nici să 

iasă. [...] Orice abatere se pedepseşte cu moartea. 

Trageţi fără somaţie asupra persoanelor care vor 

încerca să încalce legea marţială. Va fi de asemenea 

pedepsit cu moartea acela dintre voi care nu va reuşi 

să împiedice persoanele să iasă din case. Daţi de 

băut şi de mâncat locatarilor închişi atunci când vă 

cer, deschideţi puţin uşa şi aruncaţi alimentele şi 

băuturile în vestibul. Pe urmă închideţi cu cheia şi 

nu părăsiţi postul sub niciun motiv.” 10 

Casa se metamorfozează, devenind dintr-un loc 

al protecţiei şi al stabilităţii, un loc al condamnării la 

moarte, în care locuitorii sunt încuiaţi în casele lor, 

fără nicio şansă de supravieţuire. Moartea este singura 

posibilitate reală de a ieşi din infernul lumii în 

care indivizii sunt forţaţi să existe; pentru a scăpa de 

infern, mulţi găsesc în sinucidere singura posibilitate 

de evadare. 

În Călătorie în lumea morţilor, casa tatălui lui 

Jean este văzută ca un loc al nesiguranţei, al instabilităţii 

datorate existenţei unei mame vitrege a protagonistului; 

de asemenea, imaginea casei tatălui 

este asociată regimului comunist din ţara acestuia. 

Imaginile acestor încăperi alternează, odată cu scenele 

în care protagonistul îşi caută permanent 

mama, găsindu-şi în schimb tatăl. Decorurile piesei 

se schimbă şi ele, alternând sugestiv de la încăperi 

întunecoase la altele spaţioase şi luxoase. Scena a 

patra a piesei prezintă întâlnirea conflictuală care 

are loc între tată şi fiu, dincolo de moarte, în visul lui 

Jean, care îşi face apariţia în casa tatălui său: 

„Decorul: O cameră cam sordidă. Într-un colţ, un 

fotoliu, în care stă Tatăl. Spre dreapta scenei, un 

scaun şi o masă cu sertare. Din fotoliu, Tatăl îşi priveşte 

din timp în timp ceasul de la mână. Vorbeşte: 

Tatăl: Întârzie, bineînţeles, nu mă miră deloc. 

Întotdeauna a întârziat. Întotdeauna a luat note 

proaste la şcoală. Nu ştiu cum o fi făcut de şi-a terminat 

studiile superioare. Învăţa prost la greacă, era 

slab la ştiinţe. În orice caz, şi-a luat toate diplomele. 

Am vrut să-l fac inginer. Niciodată n-a vrut să mă 

asculte. Întotdeauna a fost contra mea. Ce generaţie! 

Numai acuzaţii. Nu m-a înţeles niciodată. Îmi dispreţuia 

prietenii, îmi dispreţuia noua familie.” 11 

Imaginea casei tatălui anticipează conflictul cu 

fiul, astfel încât monologul tatălui lui Jean se potriveşte 

perfect decorului care-l precedă. Tatăl se plânge 

de indiferenţa fiului, de întârzierile lui, de faptul 

că niciodată nu l-a ascultat şi că nu s-au înţeles 

niciodată. 

Imaginea casei din Setea şi foamea devine obsedantă 

pentru Jean, care se „trezeşte” în visul său 

devenit coşmar, chiar în fosta lui casă, în care a 

locuit cu mult timp înainte împreună cu soţia sa, 

Marie-Madeleine. Imaginea locuinţei ruinate, în 

continuă degradare, aflată pe jumătate sub apă şi în 

întuneric, se asociază sentimentelor de disperare şi 

de angoasă ale protagonistului, de prăbuşire a unei 

lumi interioare invadate, copleşite de putreziciunea, 

răul universului exterior. Descrierea casei ruinate 

este în concordanţă cu disperarea sa ajunsă deja la 

1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 2008, p.256. 

2 Gaston Bachelard, 2003, pp.127-128. 

3 Gaston Bachelard, 2003, p.48. 

4 Ibidem, p.47. 


5 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 2008, 

pp.257-258. 

6 Eugène Ionesco, 1999, p.10. 


8 Eugène Ionesco, Teatru V, 1998, p.253. 


10 Eugène Ionesco, Teatru IX, 2008, p.127. 

11 Eugène Ionesco, Teatru V, 1998, p.235. 


EUGEN IONESCU 

12 Idem, Teatru VIII, 2006, p.40. 

13 Loc.cit. 

14 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 2008, p.257. 

15 Eugène Ionesco, op.cit., p.45. 

16 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 2008, pp.272-273. 

17 Eugène Ionesco, Teatru II, 1995, pp.35-36. 

18 Eugène Ionesco, Teatru VI, 2005, p.35. 

19 Ibidem, p.166. 


limita suportabilului: „Jean, continuându-şi 

gândul: Ãsta-i coşmarul meu. Coşmarul meu. 

Dintotdeauna, de când eram mic, mă scol 

mereu dimineaţa cu un nod în gât, după ce 

visez locuineţele astea mizerabile, pe jumătate 

sub apă, pe jumătate vârâte-n pământ, pline 

de noroi. Uite, uită-te şi tu, noroi peste tot!” 12 

Reproşurile pe care le aduce Jean soţiei 

sale sunt legate de umezeala din apartamentul 

care i se părea că se scufundă în pământ 

odată cu trecerea timpului, dar şi de frigul 

insuportabil: „Jean: Ah, casele astea în care 

îţi intră apa şi-n cizme! Îţi clănţăne dinţii de 

frig, capeţi reumatism, e aici un rău de care 

nu mai scapi. Tocmai asta vroiam eu să evit, 

asta mi-am jurat să evit. Nu mai vroiam să 

locuiesc în ruptul capului la subsol. Visele rele 

sunt prevestiri. Credeam că nu se vor împlini 

niciodată, sau mai degrabă presimţeam că se 

vor adeveri.” 13 

Conform lui G.Bachelard, există o legătură 

între anumite părţi ale casei şi stările 

sufleteşti ale individului; astfel, se poate 

interpreta subsolul unei case în asociere cu 

latura inconştientă a fiinţei umane: „Casa 

înseamnă fiinţa interioară, după părerea lui 

Bachelard; etajele sale, pivniţa şi podul său 

simbolizează diferite stări ale sufletului. 

Pivniţa corespunde inconştientului, iar podul 

elevaţiei spirituale.” 14 

Plecarea protagonistului de acasă înseamnă 

schimbarea tragică a destinului, pe 

care Jean şi-o asumă în inconştienţa de la 

început, din dorinţa de a vedea alte lumi posibile, 

de a reuşi să aducă noutatea în viaţa lui, 

de fapt, de a scăpa de povara timpului, prea 

grea pentru el şi pentru cei din jurul său: 

„Jean: Tavanul se coşcoveşte, se surpă, îl 

simt deja ca o povară pe umeri, petele de igrasie 

se întind pe pereţi. Nu-i ăsta chipul timpului? 

Totul se degradează văzând cu ochii.” 15 

Trecerea timpului înseamnă nu numai 

degradarea, ruinarea continuă a casei, dar are efecte 

şi asupra sufletului uman, prin legătura indisolubilă 

care există între individ şi casa locuită de acesta. 

Odată cu părăsirea casei şi a fiinţelor iubite, Jean 

are sentimentul de deposedare veşnică a sufletului 

său, senzaţia de abandon şi de instabilitate, de nesiguranţă, 

de căutare permanentă a unui loc, deşi nu 

se opreşte nicăieri, fiind obsedat de pierderea sa 

imensă. 

După multe peregrinări, protagonistul ajunge la 

un adăpost, într-un loc straniu, anticipat de existenţa 

unor gratii, dincolo de care se află Hanul primitor, 

adică un aşezământ incert, ce ar fi putut fi plasat 

între mânăstire, cazarmă şi închisoare. Elementele 

sugestive ale acestei case sunt gratiile, uşa mare şi 

grea, în stil gotic, zidurile cenuşii şi o vatră lipsită de 

foc. Vatra sau căminul este un simbol al casei, dar şi 

al vieţii în comun şi al protecţiei. Lipsa focului din 

vatră sugerează absenţa tuturor acestor semnificaţii 

ale termenului: „Simbol al vieţii în comun, al casei, 

al unirii bărbatului cu femeia, al dragostei, al îngemănării 

focului cu ceea ce îl conţine. În calitate de 

centru solar care reuneşte fiinţele, prin căldura şi 

lumina sa – în acelaşi timp loc unde se pregăteşte 

hrana – el este centru al vieţii, al vieţii date, care dăinuie 

şi se perpetuează. De aceea, căminul a fost onorat 

în toate societăţile; a devenit un sanctuar asupra 

căruia este chemată protecţia lui Dumnezeu, unde i 

se celebrează cultul şi unde sunt păstrate statuete şi 

imagini sacre.” 16 

Ca loc special, protector pentru fiinţa umană, 

casa este centru al vieţii, considerat şi centru al 

lumii, după numeroase tradiţii ale diferitelor civilizaţii 

ale omenirii. 

Gratiile aşezământului sunt prezente în permanenţă, 

ca o ameninţare, sugerând lipsirea de libertate 

a falşilor călugări, dar anticipând în acelaşi timp 

detenţia protagonistului. Imaginea casei din ultimul 

episod al piesei reprezintă o ipostază a unui loc de 

detenţie, specific regimului totalitar; din acest loc, 

Jean nu mai poate scăpa decât prin mântuire, ajungând 

în grădina paradisiacă în care-l aşteaptă 

Marie-Madeleine împreună cu fiica lor, Marthe. 

În piese precum Amedeu sau cum să te debarasezi, 

Noul locatar, Regele moare, Delir în doi, există 

o imagine comună a casei care invadează sau copleşeşte 

intimitatea protagonistului, învins fiind de 

propria casă ca de o fiinţă. Legătura între individ şi 

casă este puternică, aşa cum este casa ruină din 

Delir în doi, sau palatul care se cutremură din cauza 

agoniei regelui din Regele moare. 

Imagini ale casei văzute ca simbol al morţii există 

în piese precum Amedeu sau Cum să te debarasezi, 

Noul locatar, Ce nemaipomenită aiureală! şi 

Jocul de-a măcelul. Moartea are semnificaţia unei 

izolări în aceste piese, a ruperii voite a comunicării 

cu lumea. În ipostaza izolării de ceilalţi, în Amedeu 

sau Cum să te debarasezi, casa este un mormânt la 

propriu, deoarece în dormitorul protagoniştilor creşte 

un cadavru de cincisprezece ani, cu identitatea 

incertă, iar întregul apartament se transformă, pe 

măsură ce trece timpul, într-un cavou, datorită proliferării 

ciupercilor. Se remarcă existenţa unei case 

care invadează, copleşeşte intimitatea protagonistului. 

În această piesă, Amedeu este învins de propria 

sa casă ca de o fiinţă; precursorul acestei idei de casă 

„vie” a fost Edgar A. Poe, în nuvela Prăbuşirea Casei 

Usher, în care casa putea să influenţeze sentimentele, 

gândurile şi destinele locatarilor ei. Locatarii 

casei, Amedeu şi soţia lui, Madeleine, ajung la disperare 

din cauza prezenţei cadavrului care creşte, 

invadându-le spaţiul din ce în ce mai mult; el este o 

fiinţă specială, fiind portretizat chiar de cei doi protagonişti: 

„Amedeu: Ai zice că respiră. (Scurt moment 

de linişte.) Ce faţă expresivă are! Ai zice că ne ascultă! 

(Tăcere.) E frumos! 

Madeleine: Era frumos. Acum e prea bătrân. 

Amedeu: Şi acum e frumos!... (Tăcere.) O mai fi 

supărat pe noi? Ne mai duşmăneşte oare? L-am 

instalat în cea mai frumoasă cameră, i-am dat dormitorul 

nostru de la nuntă... 

Amedeu (se ridică încet; se uită împrejur, apoi se 

duce în celălalt colţ al camerei, să caute şalul): Ai zice 

că se uită la noi!” 17 

Cadavrul care creşte, invadând apartamentul 

celor doi soţi, simbolizează obstacolul din viaţa sau 

din căsnicia lor; de asemenea, ar putea avea semnificaţia 

dispariţiei iubirii dintre Jean şi Madeleine, 

astfel ea devine un mort în patul lor conjugal, crescând 

şi ajungând la dimensiuni monstruoase, care 

copleşesc nu numai dormitorul, ci întregul apartament. 

Imaginea cadavrului îi obsedează, ei îi urmăresc 

somnul şi creşterea, vorbind mereu numai despre 

el şi tratându-l ca pe un membru al familiei, de 

care nu se pot îndura niciodată să se despartă. 

Cuplul este condamnat 

la singurătate, deoarece 

ei se feresc de vecini, 

nimeni nu le intră în casă 

pentru a nu le afla secretul 

bine ascuns. Venirea 

poştaşului la uşa apartamentului 

lui Amedeu constituie 

un eveniment 

anormal pentru cei doi 

soţi care au rupt de multă 

vreme orice posibilitate 


de comunicare cu lumea, lucru paradoxal, 

având în vedere că serviciul ei se bazează 

totuşi pe o modalitate de comunicare. 

Domnul din Noul locatar refuză comunicarea 

cu restul lumii, ceilalţi reprezentând 

un obstacol în calea recuperării liniştii sale. 

Pentru el, stabilitatea şi protecţia casei 

înseamnă refugiul din calea vacarmului, o 

oază de linişte construită în mod spectaculos 

printr-o proliferare stranie a mobilierului, 

care invadează, nu numai apartamentul, dar 

şi scara, strada şi oraşul, până ce nu mai 

rămâne nici un spaţiu liber. Dorinţa lui de a 

se izola de restul lumii i se îndeplineşte, în 

momentul în care hamalii termină de aranjat 

mobila şi toate obiectele aduse, la indicaţiile 

date de proprietar. Finalul piesei sugerează 

nu numai faptul că protagonistul pare 

prizonierul propriei case, dar şi aranjarea 

unui mormânt: 

„Al Doilea Hamal bate din palme. Din 

tavan coboară în avanscenă câteva scânduri 

mari care-l ascund aproape complet publicului 

pe Domnul aflat în ţarcul lui; una sau 

două pot coborî butoaie mari; noul locatar e 

astfel complet zidit; căţărându-se pe mobile, 

după ce a bătut de trei ori într-una din laturile 

ţarcului fără să primească răspuns, 

Primul Hamal se îndreaptă cu scara lui către 

scândurile care închid ţarcul; ţine în mână 

un buchet de flori, pe care încearcă să-l 

ascundă publicului [...]” 18 

După cum se poate remarca în citatul de 

mai sus, Domnul devine captiv în casa transformată 

în închisoare, în sensul unui refugiu 

dorit de protagonist, pentru a se apăra de tot 

ceea ce reprezintă celălalt. 

La fel se întâmplă şi în Ce nemaipomenită 

aiureală!, în care protagonistul se izolează 

voit de lume, renunţând la serviciu, la colegi, 

la prieteni, nedorind să mai comunice cu cei 

din jur, se închide în casă, fiind convins de 

inutilitatea existenţei, manifestându-şi disperarea şi 

alienarea printr-o stare permanentă de pasivitate, 

prin refuzul de a mai face parte dintr-o societate pe 

care nu o poate înţelege. 

O imagine a casei văzută ca un ultim refugiu al 

individului din calea lumii înconjurătoare cu care 

este într-un veşnic conflict, este în Rinocerii, piesă în 

care protagonistul, Bérenger, se înarmează împotriva 

întregii lumi, pregătindu-şi lupta vieţii sale, prin 

care îşi va dovedi umanitatea, deoarece lupta lui 

reprezintă un simbol al umanităţii sau al rezistenţei 

umane la dezumanizare. În această piesă, casa este 

mai mult decât un refugiu, devenind o casă-cazemată, 

după ce rinocerii invadează oraşul şi împresoară 

casa lui Bérenger. Imaginea invadării casei protagonistului 

de către fiarele sălbatice şi procesul de ruinare 

treptată a zidurilor sunt descrise în didascalii: 

„Zgomotele se aud de pretutindeni. Capetele de 

rinoceri umplu peretele din fund. În casă se aud, din 

stânga şi din dreapta, paşi grăbiţi, răsuflarea zgomotoasă 

a fiarelor. Toate aceste zgomote înfiorătoare 

sunt însă ritmate, capătă muzicalitate. Gălăgia cea 

mai mare vine de sus, de unde se aud tropăieli. Din 

tavan cade tencuială. Casa e violent zguduită.” 19 

Provizoratul acestui refugiu îl convinge pe protagonist 

că oricum, nu există altă soluţie în afara 

înarmării, chiar dacă se simte singur într-o luptă 

nedreaptă, împotriva întregii lumi devenite malefică. 

Imaginea disperării lui Bérenger de la finalul piesei 

este asociată pierderii totale a stabilităţii şi 

transformării locuinţei sale din refugiu în loc de 

rezistenţă şi de pregătire pentru luptă. 

În majoritatea pieselor lui Eugen Ionescu, casa 

devine un loc malefic, în care protagoniştii se simt în 

nesiguranţă, disperaţi, invadaţi de obiecte proliferante 

şi copleşiţi de lumea sufocantă din jurul lor. 

Piese precum Noul locatar, Delir în doi, Amedeu sau 

Cum să te debarasezi, Rinocerii, tratează casa ca pe 

un loc al izolării disperate a protagoniştilor care 

luptă pentru a supravieţui, cu ultimele puteri, împotriva 

întregii lumi de afară. 

Serge Moscovici 

Psihologie socială 

Colecţia Dicţionare & Enciclopedii 

Traducere de Anca Verjinsky 

Un dicţionar-eveniment de psihologie socială, 

prin care Serge Moscovici, iată, revine acasă, 

în România. 

„Despre Serge Moscovici nu se ştie prea mult nici acum în România, ţara sa de origine. 

Când comisarul UE, Pierre Moscovici a întocmit raportul care facilita intrarea 

României în acest organism, s-a amintit şi de tatăl său. (…) Persecutat înainte 

de 1944, ca evreu, Serge Moscovici devine militant comunist, dar în anii următori, după instaurarea 

dictaturii comuniste, constată că a făcut o greşeală şi se refugiază în Occident. (…) De la Paris 

el a lansat chemarea «viitorul ştiinţelor se joacă în Est». Prestigiul lui Serge Moscovici în domeniul 

psiho-sociologiei este imens în lume, conferinţele sale sunt programate cu multe luni înainte, are 

numeroşi discipoli. (…) A studiat la Sorbona, s-a implicat în viaţa literară pariziană, era prieten cu Paul 

Celan, Isac Chiva ş.a. Cu timpul, specializat în pshologie, sociologie, psihanaliză, predă la universităţi 

din SUA (Princeton, Yale, Stanford, New York), din Europa (Geneva, Louvain, Cambridge), este distins 

cu DHC de către universităţi de prestigiu din lume.” 

Boris Marian 

IANUARIE 2011 


23

Iaşi în trei mii de semne 

MARIN MALAICU HONDRARI, EMIL STRATAN ŞI 

ALEX ŞTEFĂNESCU 

Nicoleta Dabija 

Un noiembrie salvator 

ÎN PAUZĂ, MIHAI SORA, ION MUREŞAN, NICOLETA DABIJA ŞI LIVIU ANTONESE 

parte, cu Mihai Şora, Alex Ştefănescu, Ion Mureşan şi alţii. Un al doilea atu al 

„petrecerii” a fost, este densitatea programului. Se desfăşoară în două sau trei 

zile, în care, pe lângă poezie, sunt spectacole de muzică, momente de teatru, 

expoziţii de pictură, lansări de carte, conferinţe, dezbateri. 

Ediţia din 2010 s-a petrecut pe 26 şi 27 noiembrie. Şapte poeţi au încântat 

publicul lecturând din propriile creaţii: Mircea Bârsilă, Gabriel Chifu, Denisa 

Comănescu, Marin Mălaicu Hondrari, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu şi 

Liviu Ioan Stoiciu. Au mai ţinut recitaluri de poezie doi cadeţi, Laura Dan şi 

Cosmin Perţa. Juriul, prezidat de criticul literar Alex. Ştefănescu şi alcătuit din 

criticul Dan Cristea şi poeţii Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Nichita Danilov, a dat 

Marele Premiu al festivalului lui Gabriel Chifu, iar Premiul de Popularitate lui 

Nicolae Prelipceanu. Invitatul special al festivalului a fost Dinu Flămând, căruia 

i s-au alăturat invitaţi ca Mihai Şora, Sorin Vieru, Luiza Palanciuc, Rodica 

ALEX ŞTEFĂNESCU ŞI ORGANIZATORUL FESTIVALULUI, EMIL STRATAN 

Când începuse să se instaleze în mine un fel de lehamite să văd aceiaşi 

oameni pe la toate evenimentele culturale din oraş, s-a făcut 

noiembrie, un noiembrie salvator şi îmbucurător se pare, căci mi-a 

propus spectacole şi personalităţi de altă sorginte. Piesa de teatru 

„Cafeneaua” cu Horaţiu Mălăele, lansarea cărţii „Noapte bună, copii” a lui Radu 

Pavel Gheo, concertul Phoenix şi concertul Dinu Olăraşu. 

Acestea până a venit vremea festivalului-concurs, intitulat „Petrecere cu 

poezie, prieteni şi… trufe de ciocolată”, organizat de Emil Stratan, ajuns deja la 

24 

MOMENT IOAN ES. POP, ÎN INTERPRETAREA ACTRIŢEI 

RODICA MANDACHE ŞI A STUDENŢILOR EI 

a treia ediţie. L-am numit cel mai frumos eveniment cultural de peste an, acum 

îmi dau seama că am făcut-o datorită invitaţilor lui, în majoritate din alte spaţii 

culturale, şi, tot în majoritate, personalităţi relevante. Nu greşesc dacă afirm că 

acest eveniment mi-a prilejuit câteva întâlniri de care altminteri n-aş fi avut 

Mandache (care, alături de trei dintre studenţii dumneaei, a interpretat excepţional 

câteva poeme de Ioan Es. Pop), Ioana Crăciunescu, Dorina Lazăr, George 

Ivaşcu, Pavel Şuşară, Ioan Groşan, Constantin Stan, trupa Pontice, Mircea 

Tiberian etc. 

În a doua seară, după premierea poeţilor (pentru că toţi au primit câte un 

premiu) a urmat Gala Iaşului Universitar, unde alte 12 personalităţi, reprezentând 

Medicina, Literele, Teatrul, Muzica, Managementul cultural, au fost distinse. 

Cred totuşi, şi, din păcate, nu sunt singură în această impresie, că seara a 

doua a pierdut din pricina excesului de premii. Gala Iaşului Universitar, deşi o 

premieră, nu trebuia inclusă în festival, parcă nu-şi avea locul aici. Cum un 

punct slab al organizării a fost absenţa unui program complet al evenimentelor. 

Dar greşelile şi nemulţumirile sunt umane, cum umană este şi învăţarea din erorile 

trecute. Aşa că, felicit sincer organizatorii şi închei cu afirmaţia că festivalul 

este pentru mine, ca pentru mulţi alţii, un dar de sfârşit de toamnă, şi nădăjduiesc 

că îşi va continua turnirul prin vieţile noastre. 

IOAN GROŞAN, DINU FLAMÂND ŞI ION MUREŞAN 

POETUL ION MUREŞAN, ÎN DESCHIDEREA CELEI DE-A DOUA SERI 




Otniel Vereş 

Iuda, apocrife, îngeri căzuţi 

CRISTIAN BĂDILIŢĂ 

Cristian Bădiliţă este deja un „caz” în 

mediul teologic şi cultural din România, 

o putem afirma fără rezerve. Numele 

său reuşeşte să polarizeze doze nemaiîntâlnite 

de polemici, isterie, convulsii, potopuri de 

cuvinte grele, „vărsări de sânge” ideatic şi, din nefericire, 

prea puţine analize obiective, neîncărcate 

emoţional, ale operei sale. Sigur, şi Cristian Bădiliţă 

îşi aduce din plin contribuţia la această situaţie: 

autor incomod, necruţător în observaţii, spirit 

pătrunzător, susţinut de o erudiţie enciclopedică, 

polemist feroce incapabil să plece capul şi să închidă 

ochii chiar la forme mărunte de mojicii şi imposturi 

intelectuale sau morale – care în opinia multora ar 

putea trece neobservate – devine un magnet pentru 

reacţii de genul celor descrise mai sus. 

Nu este de mirare că portretul său este caricaturizat 

până la grotesc în remarci de genul: „Cristian 

Bădiliţă, traducător al scrierilor sfinte şi comentator 

al vieţii religioase de pe poziţii ecumenist-sincretiste” 

(reacţie pe stiri.ortodoxe.org, 19 martie 2010); 

„Tot mai singur şi mai ulcerat, nemaireuşind să ţină 

pasul cu propria-i imagine despre sine, uimeşte în 

ultimele articole de gazetă, mai mult chiar decît prin 

reaua-credinţă, prin inepţiile teologice colportate cu 

aer savant, trădându-şi astfel, în furia oarbă a polemicii, 

impostura de fond în materie de creştinism, 

pentru că ori n-a citit de fapt sursele pe care le invocă, 

ori le-a citit neatent sau pe sărite, ori are pur şi 

simplu darul de a nu înţelege mai nimic din ce citeşte” 

(Răzvan Codrescu în 2008). Tipic pentru acest 

gen de înfierări este reacţia din această săptămână a 

lui Alexandru Ciolan, Evanghelia după Bădiliţă.. 

Referindu-se la traducerea Evangheliei după Matei, 

autorul (ne întrebăm ce competenţă are în Noul 

Testament?) încheie apoteotic: „Volumul nu ne e de 

nici un folos, îl privim cu maximă suspiciune, am 

aruncat banii degeaba pe el (nu vrem banii îndărăt, 

i-l trimitem gratuit, poate are vreo obligaţie şi îl ajutăm 

să facă o economie)”. În treacăt fie spus, toţi cei 

care îl acuză pe Cristian Bădiliţă de atitudine 

necreştinească în polemicile sale nu dovedesc câtuşi 

de puţin contrariul în reacţiile lor, ce adesea prezintă 

semnele băşcăliei ieftine. 

Ne oprim aici cu exemplificările. Cristian 

Bădiliţă este prezentat ca un ins cu limba ascuţită, 

incapabil de a-şi stăpâni pornirile polemice, mânat 

de agende ascunse catolico-ecumenico-sincretiste. 

Este pur şi simplu trist că celui care a iniţiat, adunând 

un colectiv de talie mondială, traducerea 

Septuagintei în română, care a scris o lucrare de 

patristică premiată în Franţa, care s-a ocupat întreaga 

viaţă de punerea la dispoziţia publicului a numeroase 

traduceri din tradiţia patristică de la care se 

revendică contestatarii săi, repetăm, este pur şi simplu 

trist că i se pune la îndoială tocmai ceea ce-l validează 

ca intelectual şi istoric al creştinismului: probitatea 

intelectuală şi morală, demonstrată în extinsa 

sa activitate publicistică. 

Este Cristian Bădiliţă aşa cum îl prezintă aceşti 

„păstrători ai credinţei adevărate”? Ar fi un efort 

inutil să intrăm la rândul nostru într-o polemică sterilă 

întru apărarea lui Bădiliţă: adevăraţii apărători 

ai săi sunt textele pe care le-a scris. Iată de ce, în 

acest context, aducem în faţă volumul Glafire, Nouă 

studii biblice şi patristice, apărut în urmă cu doi ani 

la Editura Polirom. Numai cineva mânat într-adevăr 

de rea credinţă ar putea subscrie, după citirea acestui 

volum, la observaţiile pe care le-am redat mai 

sus. Aceasta nu înseamnă, evident, a fi în acord 

deplin cu faptele prezentate (fiecare cititor este 

îndreptăţit să aibă rezervele şi observaţiile sale), ci a 

recunoaşte în ele profesionalismul, seriozitatea, acribia 

şi profunzimea cercetării biblistice şi patristice. 

Lăsăm la sfârşit observaţiile evaluative, propunându-ne 

mai întâi o prezentare generală a conţinutului. 

Cele nouă studii, însoţite la sfârşit de două 

interviuri ale autorului, sunt aşezate sub termenul 

generic de glafire, lucrări artistice modelate în metal 

sau piatră, transmiţând astfel ideea variaţiei, frumuseţii, 

creativităţii, originalităţii. Avem un singur 

trup al Cuvântului divin, dar prin iluminarea 

Duhului Sfânt ne desfătăm într-o nesfârşită mulţime 

de „incrustări” interpretative regăsite în Tradiţia 

milenară a creştinismului. Din izvorul nesecat al 

acestei Tradiţii autorul a selectat câteva teme de 

importanţă majoră şi actuală, analizate în texte care 

sunt, la origine, conferinţe sau care au apărut în 

diferite publicaţii sau volume. În cuvintele lui 

Cristian Bădiliţă, „tipul de abordare a temelor combină 

analiza filologică şi perspectiva istorică, pe de o 

parte, cu dezideratul teologic, pe de altă parte” (p. 5). 

Autorul refuză orice altă observaţie de ordin metodologic, 

lăsând cititorului sarcina evaluării analizelor 

sale. Studiile care se ocupă de personaje, episoade 

sau relatări biblice (mai precis 1, 2, 3, 5, 6) urmează 

o metodă comună de prezentare. Patrologul porneşte 

de la prezentarea cu acribie a datelor textului 

Scripturii, îmbogăţite cu principalele interpretări 

patristice ale temei date, pentru ca în final să ofere 

observaţiile personale şi rezumative ale parcursului 

tematic. 

Primul studiu, intitulat „Maria Magdalena de la 

Dan Brown la evanghelii şi retur”, ne propune o 

aplecare spre acest personaj biblic celebru încă din 

perioada timpurie a creştinismului şi repus pe tapet, 

într-o notă diferită, în contemporaneitate. Autorul 

ne aşază astfel între polii opuşi ai imaginii „tradiţionale” 

a Mariei, de prostituată vindecată miraculos 

de Isus, şi cea „hyperdulică” (p. 9), de cvasidivinizare 

a sa în zilele noastre. Analizând atent textele 

evanghelice şi cadrându-le cu mărturia patristică 

ulterioară, autorul trasează modul în care s-a construit 

portretul „clasic” al Mariei Magdalena, pentru 

ca în final să arate felul în care ideologia feministă a 

controlat şi fabricat un nou „caz”, Maria Magdalena 

ca „soţie a lui Isus Cristos”. Acesta dă seama despre 

o „modificare de proporţii a valorilor tradiţional-creştine, 

în sensul unei păgânizări profunde, plecând de 

la raportul de forţă masculin-feminin şi reutilizând 

fără complexe acel „fond secret” al memoriei creştine, 

refulat cu violenţă de Tradiţia oficială sub eticheta 

„erezii” (p. 42). 

Al doilea studiu ne pune în faţa unui şi mai celebru 

personaj biblic, readus şi el în imaginarul contemporan 

prin publicarea Evangheliei lui Iuda în 

ultimii ani: „Iuda Iscariotul între damnare şi mântuire. 

Portrete ale celui de-al doisprezecelea ucenic 

de-a lungul istoriei.” Din nou, autorul pleacă de la 

analiza exactă a textelor din evanghelii care vorbesc 

despre originea, numele şi actul trădării lui Iuda, din 

care reiese o imagine ceva mai nuanţată decât cea cu 

care ne-am obişnuit. Două aspecte sunt de reţinut 

aici: verbul paradidonai, redat prin „a trăda” sau „a 

vinde”, nu comportă o nuanţă peiorativă, însemnând 

pur şi simplu „a preda”. În al doilea rând, constatăm 

la Iuda un proces de „diabolizare in crescendo” (p. 64) 

punctul culminant fiind atins în Evanghelia după 

Ioan. Mai importante sunt interogaţiile pe care le 

ridică rolul trădării şi al trădătorului în economia 

mântuirii, la care autorul încearcă să dea câteva răspunsuri 

plauzibile şi susţinute teologico-exegetic. 

După schiţarea câtorva portrete ale lui Iuda regăsite 

la Origen, în apocrife sau Legenda aurea, ajungem 

la problema Evangheliei lui Iuda, unde pe baza 

argumentelor filologice şi textuale, autorul demonstrează 

că imaginea eroică a lui Iuda „la modă” astăzi, 

nu este susţinută de datele Evangheliei. 

„Păcatul împotriva Duhului Sfânt: incursiune 

biblică şi patristică” ne confruntă cu una din cele mai 

provocatoare şi uluitoare afirmaţii ale lui Isus. După 

investigarea textelor evanghelice, autorul ajunge la 

concluzia că „a blasfemia împotriva Duhului mântuitor 

înseamnă a refuza propria mântuire, aşadar a te 

exclude singur de la viaţa veşnică. În acest sens, 

păcatul împotriva Sfântului Duh e de neiertat, întrucât 

el blochează dintru început comunicarea cu 

Dumnezeu, tăind orice speranţă şi anulând orice dialog 

dintre Creator şi creatură” (p. 111). Interpretările 

patristice scot la iveală un aspect „ereziologic” şi 


25 


IANUARIE 2011

26 


altul „penitenţial” (p. 122) în explicarea afirmaţiei 

lui Isus. În primul caz, logion-ul este aşezat în contextul 

polemicii anti-eretice, în timp ce aspectul 

penitenţial pune accent opţiunea personală faţă de 

harul şi bunătatea lui Dumnezeu. 

„Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?”, al 

patrulea studiu, este o invitaţie la abordarea cu 

seriozitate şi onestitate umană şi intelectuală a 

scrierilor apocrife din Antichitatea creştină. Arătând 

prin exemple concrete importanţa acestor scrieri, 

patrologul afirmă că ignorarea lor conţine riscul de a 

pierde „înţelesul însuşi al unei bune părţi din 

Tradiţia noastră transmisă liturgic, iconografic sau 

literar” (p. 131). 

Studiul „Călătorii apocaliptice în jurul insulei 

Patmos” ne apropie de una dintre cele mai dificile şi 

obscure cărţi ale Noului Testament: Apocalipsa. 

Autorul demonstrează că lectura acestei cărţi trebuie 

să fie circumscrisă genului apocaliptic, „operaţiune 

fără de care n-ar fi posibilă nicio apreciere ulterioară 

de ordin filozofic sau teologic” (p. 141). După 

enumerarea principalelor caracteristici şi criterii ale 

acestui gen literar, sunt descrise câteva texte apocaliptice 

intertestamentare care lasă să se întrevadă 

recurenţa anumitor teme. În final, pe baza acestor 

analize, autorul propune câteva chei de lectură a textului 

neo-testamentar, arătând pe de o parte punctele 

comune, pe de altă parte trăsăturile inovative în 

raport cu genul apocaliptic iudaic, subliniind că „fără 

apelul la literatura intertestamentară, Apocalipsa 

lui Ioan rămâne fără contextul ei conatural şi imediat”, 

acceptarea acestei scrieri în canon fiind o recunoaştere 

„fără ezitare şi plină de recunoştinţă a moştenirii 

iudaice” (p. 196). 

„Mitul îngerilor căzuţi” porneşte de la interpretarea 

episodului din Geneză comentat în scrierile lui 

Ioan Casian, propunând o „relectură a exegezei lui 

Casian în interiorul tradiţiei patristice, urcând şi 

până la câteva texte din literatura iudaică apocrifă” 

(p. 203). În urma investigaţiei sale, autorul trage 

concluzia că abordarea lui Casian este o „sinteză a 

mai multor tradiţii evreieşti şi creştine, poate cu scopul 

de a înscrie sensul unui modus vivendi monastic 

într-o tradiţie venerabilă, ce ar urca până aproape de 

zorii umanităţii” (p. 219). 

„Traducerea Septuagintei în româneşte” descrie 

impulsul şi modul în care s-a născut acest proiect 

care s-a impus ca o necesitate absolută în spaţiul 

românesc. Autorul porneşte de la observaţia că traducerile 

sinodale ale Bibliei din 1936 suferă de un 

„viciu de viziune şi metodă” (p. 221), descris ca 

„metoda amestecului surselor”, adică „o amestecare 

a textului grec şi a celui ebraic, după un scenariu 

arbitrar” (p. 222). După un scurt excurs istoric al formării 

Septuagintei, aşa cum o avem astăzi, sunt prezentate 

câteva divergenţe între textul acesteia şi tex- 


tul masoretic, arătând că 

reconcilierea făcută de 

traducătorii români între 

cele două versiuni „utilizează 

de-a valma cele 

două surse principale, 

instiuind ca unic criteriu 

de alegere a versiunii criteriul 

cantităţii” (p. 232), 

adică a variantei celei 

mai bogate textual. Autorul 

deplânge ignorarea 

cu desăvârşire a tradiţiei 

patristice în apropierea 

de textul Septantei, 

deoarece „Septuaginta 

trebuie tradusă şi recitită 

prin ochii Părinţilor”, 

fiind „Biblia citită şi utilizată 

pentru exegeză de 

majoritatea Părinţilor 

Bisericii” (p. 233). 

„Dumitru Stăniloae, 

afinităţile şi idiosincraziile 

sale patristice” este 

un lung studiu consacrat 

„figurii-simbol a unui nou Părinte al Bisericii, de 

talia unui Athanasie cel Mare, veghind la căpătâiul 

ortodoxiei româneşti de-a lungul întregului secol 

XX” (p. 276). Studiul schiţează traseul spiritual, religios 

şi intelectual al teologului român, dezvăluind 

etapele formării sale şi ale activităţii teologice asidue 

întreprinse, oglindite în operele originale şi în 

numeroasele traduceri din Părinţi, dar mai ales în 

monumentala sa Filocalie. După părerea autorului, 

contribuţia esenţială a lui Dumitru Stăniloae în peisajul 

teologic contemporan este reconstruirea pe 

baze patristice a unei „teologii mistice, asumate, 

căreia metoda scolastică îi dăduse lovitura de graţie” 

(p. 274). Pe de altă parte, patrologul regretă atitudinea 

reacţionară şi revanşardă faţă de catolicismul 

occidental, ilustrată şi de evitarea contactului cu 

Părinţii latini, respingerea necondiţionată a lui 

Origen şi a „origeniştilor”, precum şi a „oricărei abordări 

ştiinţifice susceptibile să aducă atingeri 

Tradiţiei sacrosancte” (p. 275). 

Ultimul studiu, „Teologie şi patristică în catolicismul 

secolului XX: pagini din jurnalul intim al 

Bisericii, când nu mai avea şaptesprezece ani”, prezintă, 

sub forma unui „jurnal istorico-teologic” (p. 

294), „rolul jucat de tradiţia patristică (...) în conturarea 

viziunii teologice a Conciliului Vatican II” (p. 

277). Astfel, Vatican II reprezintă încununarea teologică 

şi patristică a unui proces început cu mulţi ani 

mai devreme prin activitatea a trei „titani” (şi nu 

numai) ai teologiei catolice din secolul XX: Henri de 

Lubac, Jean Daniélou şi Urs von Balthasar. Studiul 

reface acest drum prin punctarea cronologică a 

momentelor cheie pentru 

conturarea finală 

din anii 1962-1965, care 

a însemnat o reîntoarcere 

a Bisericii la „rădăcinile 

ei dogmatice, spirituale 

şi liturgice” (p. 

277), precum şi o intrare 

în contact cu lumea şi 

istoria concretă a omenirii, 

cu provocările şi problemele 

ei. Autorul îşi 

exprimă în final speranţa 

într-un astfel de 

moment crucial şi în 

sânul ortodoxiei. 

Studiile reunite în 

acest volum trebuie 

abordate ca atare şi fără 

aşteptări false: ele nu 

sunt şi nu îşi propun să 

CU ALEX ŞI DOMNIŢA ŞTEFĂNESCU 

Cristian Bădiliţă, n. 1968. Istoric al creştinismului timpuriu, 

eseist, poet. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu 

teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise 

(Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al 

Asociaţiei Eleniştilor din Franţa; trad. românească, Polirom, 

2006). Coordonator al traducerii Septuagintei în cadrul New 

Europe College, Bucureşti. Realizează o traducere comentată 

a Noului Testament în româneşte. Conduce revista de informaţie 

şi analiză cultural-religioasă Oglindanet (www.oglindanet.ro). 

Coordonează colecţia „Pontus Euxinus” la Editura Beauchesne 

din Paris. Colaborări, cursuri şi conferinţe în România, 

Franţa, Italia. 

Cărţi: Sacru şi melancolie (ed. a II-a, Dacia, 2007); 

Călugărul şi moartea (Polirom, 1998); Manual de anticristologie 

(Polirom, 2002); Duminica lui Arcimboldo (Brumar, 2004); 

Tentaţia mizantropiei. Stromate (ediţia a II-a, Curtea veche, 

2006); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, 

Curtea veche, 2007); Regele cu o harfă în mâini (ed. a II-a, 

Curtea veche, 2006); Nodul gordian (ed. a III-a, Curtea veche, 

2004); Apocalips de buzunar (Curtea veche, 2005); Degetul pe 

fie tratate de teologie şi 

exegeză; să ne reamintim 

că unele au fost plămădite 

la origine pentru o prezentare publică, ceea 

ce determină în mare măsură forma lor finală. De 

aceea trebuie să avem grijă să nu facem confuzii 

nepotrivite: cine are aşteptări de exhaustivitate are 

la dispoziţie numeroase comentarii şi cărţi de specialitate 

la fiecare dintre subiectele propuse. Textele de 

faţă propun piste de lectură şi interpretare, ridică 

întrebări şi provoacă la un studiu continuu, într-un 

demers deopotrivă intelectual şi spiritual. 

De asemenea, astfel de studii pot fi uşor sufocate 

de rigorism academic: tocmai de aceea analizele 

lui Cristian Bădiliţă se impun printr-un stil ce combină 

ingenios academismul şi cerinţele ştiinţifice, 

oralitatea, profesiunea personală. În ansamblu, 

demersul autorului poartă marca profesionalismului: 

atent la detalii, specific şi exact în analiza filologică 

şi literară, cuprinzător în exemplele patristice, 

solid în argumentare şi nu în ultimul rând onest faţă 

de concluziile sale pe care nu le fixează în eternitate, 

lăsând loc ajustărilor sau cercetărilor ulterioare sau 

ipotezelor contrare bine argumentate. 

Ceea ce transpare la tot pasul este o profundă 

pasiune pentru textul Scripturii şi pentru tradiţia 

interpretativă patristică: autorul „respiră”, „trăieşte” 

patristica şi îşi invită cititorul la o întoarcere în 

trecut, la o ancorare în el, într-un act transformator 

de umilinţă care ne aminteşte că nu ne aflăm într-un 

vid de interpretare, că este nevoie să ne amintim şi 

să apreciem la justa valoare travaliul imens al celor 

de dinaintea noastră, evitând recurgerea la un gen 

hermeneutic atemporal, ce pare conectat, după 

cuvintele autorului, „direct la ‘bateria’ Sfântului 

Duh” (p. 5). Din acest punct de vedere, prin urmare, 

studiile reprezintă şi un act de recuperare a unei tradiţii 

interpretative nu pierdute, cât uitate şi îngropate 

sub ignoranţă, neştiinţă sau pur şi simplu inconştienţă. 

În acelaşi timp, sub multe aspecte textele lui 

Cristian Bădiliţă pun la încercare cititorul, deoarece 

ele nu sunt doar o prezentare descriptivă şi rezumativă 

a bogăţiilor trecutului patristic, ci şi rodul unui 

efort personal de interpretare care poate ridica 

semne legitime de întrebare. În acest sens poate cele 

mai grăitoare sunt studiile consacrate Mariei 

Magdalena şi lui Iuda Iscariotul. Dar observaţiile 

personale ale autorului, dincolo de faptul că sunt 

solid argumentate, nu sunt făcute de dragul originalităţii 

cu orice preţ, ci sunt consecinţa luării în serios 

a muncii exegetului, care nu poate să treacă, nici 

măcar în numele unei tradiţii înrădăcinate poate 

milenar, peste ceea ce textul pune la dispoziţie, iar 

onestitatea intelectuală reclamă. De aceea, recomandăm 

cititorului ca, înainte de a începe lectura, să-şi 

îndepărteze „lentilele” confesionale sau intelectuale, 

bineînţeles fără a-şi trăda propriile opţiuni. Cu condiţia 

ca aceste opţiuni să fie cel puţin la fel de bine 

argumentate ca şi ipotezele autorului. 

rană (Curtea veche, 2006); Poeme pentru păsări şi extratereştri 

(Curtea veche, 2007); Singurătatea păsării migratoare (Curtea 

veche, 2007); Ştiinţă, dragoste, credinţă (Curtea veche, 2008); 

Glafire. Nouă studii biblice şi patristice, Polirom, 2008; 

Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul 

meu (Curtea veche, 2008); Orthodoxie versus ortodoxie (Curtea 

veche, 2009); Godul nordian. Însemnări din clandestinitate 

(Galaxia Gutenberg, 2009); Jean Cassien entre l’Orient et 

l’Occident (avec Attila Jakab, Beauchesne, Paris, 2003; Les 

Pères de l’Église dans le monde d’aujourd’hui (avec Charles 

Kannengiesser, Beauchesne, Paris, 2006); Patristique et oecuménisme. 

Thèmes, contextes, personnages, (Beauchesne, Paris, 

2010) ş.a. 

Traduceri comentate din greacă şi latină: Evanghelii apocrife 

(ed. a IV-a, Polirom, 2007); Evagrie Ponticul, Tratatul 

practic. Gnosticul (ed. a III-a, Curtea veche, 2009); Patericul 

(ed. a III-a, Polirom, 2007); Trei romane mistice ale Antichităţii 

(Curtea veche, 2008); Evanghelia după Matei (Curtea veche, 

2009); Evanghelia după Ioan (Curtea veche, 2010). 

Informaţii suplimentare pe site-ul www.cristianbadilita.ro 


Otniel Vereş în dialog cu Cristian Bădiliţă 

„Trebuie să ne cunoaştem reciproc istoria, 

evoluţia, tragediile şi momentele de graţie” 

Otniel Vereş: Domnule Cristian Bădiliţă, în 

urmă cu câţiva ani aţi iniţiat un proiect mai mult 

decât ambiţios, cel de traducere a Noului Testament 

în limba română. Mărturisesc că, personal, gândul 

la travaliul pe care îl presupune o astfel de muncă, 

precum şi responsabilitatea asumată de a reda fidel 

Cuvântul Domnului mă copleşesc. Care a fost impulsul 

decisiv care v-a determinat să treceţi la treabă şi 

să vă „înhămaţi” la această lucrare? Aţi simţit vreodată 

asupra dumneavoastră o greutate suplimentară, 

poate de natură mai mult spirituală, izvorâtă din 

statutul special al acestui text? A fost obiectivul dumneavoastră 

unul de factură intelectuală sau a existat 

deopotrivă dorinţa de a înfăţişa un text care poate fi 

urmărit cu folos şi de credinciosul de rând, în lecturile 

sale spirituale, de hrănire din Cuvânt? 

Cristian Bădiliţă: Încep cu ultima parte a 

întrebării, care, de fapt, implică şi o variantă de răspuns. 

Specialitatea mea este patrologia, adică studiul 

operei Părinţilor Bisericii, a Tradiţiei Bisericii 

nedespărţite, secolele II-IX. Dar, în fond, aşa cum 

spunea într-un text programatic, din anii 1940, cardinalul 

Jean Daniélou, scrierile Părinţilor Bisericii 

nu sunt decât un enorm comentariu la Sfânta 

Scriptură. Chiar şi atunci când polemizează cu ereticii 

sau păgânii, sau când concep tratate pe o anumită 

temă teologică (despre credinţă, despre Sfântul 

Duh, despre unitatea Bisericii, despre icoane etc.) 

Părinţii îşi extrag argumentele şi citatele din 

Vechiul şi din Noul Testament. Prin urmare, e 

absurd, ca patrolog, să nu cunoşti cum trebuie 

Scripturile. Dar impulsul traducerii Septuagintei şi 

a Noului Testament a plecat nu din acest considerent 

al propriei meserii, ci dintr-unul colectiv. Pur şi 

simplu cultura română nu dispune de o Biblie corect 

şi coerent tradusă, după normele ştiinţei biblice şi 

ale filologiei. Cum Părinţii Bisericii, cu câteva excepţii, 

au citat şi comentat în primul rând Septuaginta, 

adică versiunea greacă a Vechiului Testament, am 

început, firesc, cu traducerea comentată a 

Septuagintei, traducere care se apropie de final. 

Ultimul volum, Ieremia şi Isaia, a fost predat deja 

editurii Polirom. La Paris, de mai bine de cincisprezece 

ani, lucrez cu grupul de traducători ai 

Septuagintei din jurul lui Marguerite Harl. 

Marguerite Harl, care-i o „laicistă” ferventă, în sensul 

francez al termenului, repetă adesea că în biografia 

ei există o imensă paranteză, anume Noul 

Testament. S-a ocupat genial de Părinţii Bisericii, a 

lansat şi coordonează de peste 25 de ani traducerea 

comentată a Septuagintei, dar s-a ferit toată viaţa să 

se confrunte cu Noul Testament, Cartea esenţială a 

religiei creştine. Eu nu pot avea o asemenea atitudine, 

pentru că fără Noul Testament se pierde însăşi 

cheia hermeneutică şi spirituală a literaturii patristice. 

Dar traducerea pe care o propun în româneşte 

respectă codul ştiinţific al mediului universitar occidental. 

Din păcate, în România, unde încă domneşte 

un maniheism primitiv, îndată ce propui o chestie 

cărturărească, blindată cu bibliografie de specialitate, 

pritocită ani de zile, eşti taxat drept „indezirabil”. 

Nu de puţine ori am fost agresat de inşi semianalfabeţi 

pe acest subiect. Pare că nu poţi fi creştin adevărat 

decât dacă eşti tâmpit, incult şi violent. Aceste 

criterii or fi valabile pentru tribul talibanic, din 

păcate omniprezent în ortodoxia românească, dar în 

niciun caz pentru un ortodox normal. Ca să rezum: 

traducerea comentată a Noului Testament, din care 

au apărut până acum, la editura Curtea veche, 

Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Ioan, 

pleacă simultan dintr-un impuls de credinţă şi dintrun 

alt impuls, al nevoii de profesionalism. Iar când 

traduci cartea prin care ni s-a transmis Cuvântului 

lui Isus Cristos atunci profesionalismul devine exigenţă. 

Chiar dacă semnez singur traducerea, comentariul 

şi introducerile, nu sunt deloc singur pe parcursul 

elaborării. În primul rând îi am pe specilaiştii 

occidentali, apoi, am biblioteci formidabile, tot occidentale, 

nu în ultimul rând, pentru etapa de finisare, 

mă ajută un grup de specialişti din România: 

prof. Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu şi 

redactorul poliglot, teolog, Cornelia Dumitru. 

Munca dumneavoastră nu este lipsită de riscuri, 

şi încă dintre cele mai mari. De obicei, traducerile de 

acest gen se fac în colectiv, cu analize de grup şi confruntări 

de variante textuale. Riscurile cresc exponenţial 

când traducerea este însoţită de comentarii filologice 

sau teologice, având în vedere imensitatea 

bibliografiei ce priveşte textul neo-testamentar. Cu 

toate acestea nu aţi ezitat, ceva v-a împins dincolo de 

aceste riscuri care pe mulţi poate i-ar fi dat înapoi de 

la o astfel de întreprindere. Ce criterii, principii metodologice 

aţi urmat în realizarea traducerii, a selectării 

bibliografiei pentru notele explicative, în scopul 

păstrării unei linii echilibrate? V-a afectat în vreun 

fel traducerea moştenirea dogmatică a tradiţiei creştine 

din care proveniţi? 

În opinia mea, nu există traduceri confesionale. 

Greaca Noului Testament e una şi aceeaşi pentru 

toţi cititorii, pentru toţi traducătorii. Există interpretări 

sau accente hermeneutice confesionale. Un singur 

exemplu, pour faire vite: figura lui Petru în 

Evanghelia după Ioan! Catolicii tradiţionali nu sunt 

prea încântaţi de felul cum autorul celei de-a patra 

evanghelii îl tratează pe „primul Papă”: „stânca” pe 

care se ţine Biserica e cam... şubrezită. Petru are un 

concurent serios în persoana „ucenicului iubit”, identificat 

cu Ioan, care, la Cina de taină, „stă la pieptul 

Domnului”, căruia Domnul îi „suflă” numele celui 

care-l va trăda (mai exact, „preda”), care poate intra 

fără probleme în curtea Marelui Preot, care ajunge 

primul la mormântul gol, în sfârşit, căruia Domnul i- 

o încredinţează pe Maica Sa de pe cruce. Interpreţii 

catolici tradiţionali vor avea tendinţa să minimalizeze 

caracterul antipetrin al evangheliei, în vreme ce 

protestanţii sau ortodocşii, dimpotrivă, îl vor scoate 

în evidenţă. Sunt multe exemple de acest tip, dar 

cert este un lucru: nimeni nu poate schimba sau 

deforma vreun cuvânt din Noul Testament. Esenţial 

este să dispunem de o ediţie critică foarte bine pusă 

la punct. Cât despre interpretări, ele trebuie tot timpul 

argumentate. Metoda mea e cea asimilată în universităţile 

unde m-am format: ca filolog clasic, la 

Bucureşti; ca teolog şi patrolog, la Madrid şi la Paris, 

cu multe descinderi în Italia. Ea poate fi rezumată în 

câteva cuvinte: abordare filologică (parcurgearea 

textului în orginal); punerea textului în contextele 

necesare (teologic şi istoric); parcurgerea bibliografiei 

secundare importante şi etalarea tuturor soluţiilor 

argumentate, indiferent de confesiunea interpretului. 

În ce priveşte metoda concretă de lucru: încerc 

să propun o traducere cât mai corectă şi frumoasă 

literar, iar acolo unde traducerea respectivă nu redă 

cum se cuvine toate nuanţele textului grecesc o 

explicitez în Comentariu. Cititorul are sub ochi nu 

doar o traducere, ci şi partea de substanţă a laboratorului 

meu de traducere, menită nu să-l plictisească, 

ci, dimpotrivă, să-i stimuleze pofta de a aprofunda 

anumite chestiuni recurgând la titlurile din 

Bibliografie. 

Care au fost reacţiile la acest proiect şi eventualele 

piedici pe care le-aţi întâmpinat? 

Ortodocşii nu se ocupă în general cu biblistica, ei 

sapă gropi şi ridică ziduri care nu vor servi peste cincizeci 

de ani la nimic pentru simplu motiv că numărul 

ortodocşilor români peste cincizeci de ani va fi de 

câteva mii, dacă lucrurile continuă în stilul de acum. 

Iar grupul care a monopolizat presa culturală în 

România nu scrie decât despre fleacurile proprii. Dar 

când un om precum mitropolitul Nicolae Corneanu 

îţi mulţumeşte „pentru această întreprindere formidabilă”, 

când un om de calitatea episcopului Virgil 

Bercea, sprijinitor efectiv al proiectului, te îndeamnă 

să nu renunţi, când Ana Blandiana îţi spune că a 

plecat în Austria cu Evanghelia după Ioan în bagaj, 

pentru că nu s-a putut despărţi de ea, când afli că un 


Alex Ştefănescu 

Cum se fabrică o emoţie 

Colectia Ediţii definitive 

Cum poţi duce la bun sfârşit un proiect 

de 7 volume, fiecare volum însumând cca 

500 pagini fără nicio leţcaie şi cu edituri 

improvizate, care-ţi mănâncă şi timpul şi 

sufletul? Actualul Patriarh, pe care l-am 

anunţat încă înainte de a fi întronizat, s-a 

eschivat fără nicio explicaţie (poate că e 

mai bine; cine ştie ce presiuni s-ar mai fi 

făcut şi s-ar fi dus totul pe apa sâmbetei; 

nu sunt omul „indicaţiilor preţioase”); 

Academia Română vorbeşte chineză; nu 

mai pomenesc de „marele” Institut de 

istorie a religiilor care finanţează jocuri 

cu baloane de săpun din banii publici. În 

fine, deocamdată m-am plictisit să-mi 

pierd timpul căutând finanţări şi-mi văd 

de cărţile mele occidentale. Să traducă 

Noul Testament bibliştii Patapievici, 

Baconsky, Băsescu et comp., care au banii 

statului pe mâini! 

stareţ de la Muntele Athos a întâmpinat aceeaşi 

evanghelie cu o bucurie nespusă, atunci ezitările 

încep să se estompeze. La apariţia Evangheliei după 

Ioan am făcut un turneu de conferinţe prin România: 

Bucureşti, Oradea, Cluj, Botoşani, Târgovişte etc. 

Peste tot am găsit săli pline şi bucuria mea cea mai 

mare a fost să văd cum, la sfârşitul conferinţelor, 

veneau să-mi mulţumească, cu feţe destinse şi luminoase, 

mulţi profesori şi studenţi teologi ortodocşi 

care intraseră în sală încruntaţi, puşi pe ceartă. 

Întâlnirea directă contează pentru clarificarea lucrurilor, 

mai ales că oamenii continuă să se lase manipulaţi 

şi foarte puţini au reflexul de a citi sursele 

înainte de a-şi da cu părerea. Ba, la un moment dat, 

un profesor teolog de la Târgovişte mi-a declarat că 

n-a cunoscut un ortodox mai „tradiţionalist” ca mine 

şi că nu pricepe de unde au apărut deformările pe 

care le tot aude zilnic? 

Cât despre piedici! Aş spune mai degrabă indiferenţă 

decât piedici. Indiferenţă sau aiureală. 

Indiferenţa e sosul omniprezent în România. La un 

moment dat am trimis dosarul proiectului Noului 

Testament către vreo douăzeci de instituţii şi fundaţii 

guvernamentale şi neguvernamentale. Degeaba. 

Primul volum a fost susţinut de Toader Paleologu, 

cât a fost ministru al culturii. Dar a trebuit să insist 

serios. Ca pe vremea otomanilor. Acum am rămas 

doar „în spinarea” câtorva prieteni şi trebuie neapărat 

să le citez numele: PS Virgil Bercea, Constantin 

Erbiceanu, preşedintele Fundaţiei Erbiceanu, ÎPS 

Ioan Robu, ÎPS Calinic şi ÎPS Iosif Pop. Cum poţi 

duce la bun sfârşit un proiect de 7 volume, fiecare 

volum însumând cca 500 pagini fără nicio leţcaie şi 

cu edituri improvizate, care-ţi mănâncă şi timpul şi 

sufletul? Actualul Patriarh, pe care l-am anunţat 

încă înainte de a fi întronizat, s-a eschivat fără nicio 

explicaţie (poate că e mai bine; cine ştie ce presiuni 

s-ar mai fi făcut şi s-ar fi dus totul pe apa sâmbetei; 

nu sunt omul „indicaţiilor preţioase”); Academia 

Română vorbeşte chineză; nu mai pomenesc de 

„marele” Institut de istorie a religiilor care finanţează 

jocuri cu baloane de săpun din banii publici. În 

fine, deocamdată m-am plictisit să-mi pierd timpul 

căutând finanţări şi-mi văd de cărţile mele occidentale. 

Să traducă Noul Testament bibliştii 

Patapievici, Baconsky, Băsescu et comp., care au 

banii statului pe mâini! 

O întrebare care priveşte într-o anumită măsură 

şi traducerea Septuagintei în limba română, chiar 

dacă aceasta este la rândul ei o traducere a textului 

ebraic. Statutul Noului Testament este identic, până 

la un punct, cu al celorlalte opere ale Antichităţii sau 

ale literaturii universale în ansamblu. Însă având în 

După apariţia monumentalei (la propriu) Istorii a literaturii române contemporane, 1941-2000, Alex Ştefănescu este 

omul zilei în critica literară românească. Admirat sau pizmuit de confraţi, invitat şi celebrat cu fast în oraşele de provincie, 

intervievat de superbe ziariste, Alex Ştefănescu se află mereu în centrul atenţiei, prezenţa sa într-un loc este 

imposibil să treacă neobservată. Chiar şi cei care îşi propun să îl ignore ajung până la urmă să îşi piardă cumpătul, 

încep să-l vâneze cu invectivele lor, sporindu-i, indirect, vizibilitatea, notorietatea şi popularitatea. Alex Ştefănescu 

este, în lumea literaturii, genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îi sunt prieteni, alţii duşmani de 

moarte (cei neincluşi în Istorie şi cei menţionaţi în emisiunea sa TV rezervată cărţilor proaste, Tichia de mărgăritar). 

În fine, mai există o categorie, a celor care îl cultivă cu speranţa secretă că i-ar putea intra în graţii şi că în felul acesta 

şi-ar putea asigura un viitor luminos în literatura română. 

Tudorel Urian 

„Alex. Ştefănescu este singurul critic român contemporan care, metodic, conferă criticii caracteristicile unui «act de persuasiune». El face 

uz de o veritabilă strategie de seducere a cititorului: limbajul este dezabstractizat, fără a-şi pierde însă competenţa şi precizia conceptuală; 

expresia critică, mereu dezinvoltă şi de multe ori memorabilă, are o anumită materialitate fragedă, fiind astfel uşor de receptat; plăcerea 

lecturii şi a scrisului, aproape palpabilă, devine contaminantă şi îmbie la reverii hedoniste; în sfârşit, discursul e împănat de comparaţii 

sugestive şi cu atât mai şocante cu cât nu se produc în spaţiul livrescului, ci al experienţei comune, conţinând şi o infuzie de umor graţios 

care întreţine comuniunea afectivă cu cititorul.” 

„În volumul Cum se fabrică o emoţie autorul adoptă forma dialogală a discursului (între un eu inocent-iscoditor şi unul doct, profesoral) 

dând dinamism şi o concreteţe plină de substanţă problemelor convocate: stilul aluziv, natura artei, relaţia artist-public, talentul, valoarea, 

mecanismul psihologic al creaţiei, succesul etc. Este vorba, de fapt, despre un mic „tratat” de educaţie estetică, alert, eficient şi care, în 

mod expres, se adresează unui public concret.” 

Petru Poantă 


27 


IANUARIE 2011

28 


CU ALEX ŞTEFĂNESCU 

vedere faptul că Scriptura nu doar aparţine unei 

comunităţi de credincioşi, ci a avut şi continuă să 

aibă un rol determinant şi decisiv în trăirea practică 

a Bisericii creştine de două mii de ani, ea depăşeşte 

limitele unei opere literare sau filozofice (în cele din 

urmă nimeni nu se roagă lui Platon, nici nu se mântuieşte 

citindu-i Dialogurile). Mai mult, dacă luăm 

în considerare mărturia internă a autorilor Noului 

Testament, care pretindeau că scriu sub inspiraţia 

Duhului Sfânt şi credinţa noastră în acelaşi Duh 

Sfânt, persoană a Treimii activă şi astăzi, se poate 

spune că este nevoie de o anumită condiţionare spirituală, 

duhovnicească în traducerea Scripturii? 

Simplu spus, se poate traduce Biblia numai cu o perfectă 

ştiinţă de carte şi stăpânire ireproşabilă a limbilor 

orginale? 

Se poate traduce Biblia numai cu ştiinţă de 

carte (de altminteri, Marguerite Harl se declară 

agnostică), dar personal cred că o asemenea atitudine 

e utopică. Chiar şi un ateu sadea, dacă se apucă 

să traducă Biblia, se contaminează vrând nevrând 

de conţinutul ei. Actul traducerii unui text considerat 

„sacru” instaurează un raport special între traducător 

şi text, tocmai prin faptul că traducătorul ştie, 

oricare i-ar fi convingerea, că are de-a face cu un text 

special. Aţi pomenit de Platon minimalizându-i oarecum 

dimensiunea soteriologică. Îmi îngădui să vă 

contrazic, cu argumente istorice. Am scris un volum 

întreg despre dimensiunea soteriologică a filozofiei 

în Antichitate, plecând de la studiile lui Pierre 

Hadot, însă ferindu-mă să devin anticreştin, cum s-a 

întâmplat cu Pierre Hadot. În Platonopolis sau 

Împăcarea cu filozofia arăt cât de infimă este diferenţa, 

cel puţin în Antichitate, între religie, filozofie 

şi poezie şi cum, la un moment dat platonismul devine 

pur şi simplu o religie soteriologică. Plotin şi mai 

ales Proclus îl venerează pe Platon aşa cum creştinii 

îl venerează pe Isus Cristos. Dar, revenind la întrebarea 

principală, nu cred că poate exista un traducător 

al Noului Testament total obiectiv, adică total 

rupt de credinţă. 

Proiectul LXX de la Polirom a umplut un gol 

enorm în cultura românească, contribuind la întreruperea 

unei tradiţii inaugurate, aşa cum arătaţi întrun 

studiu cuprins în volumul Glafire (Polirom, 

2008), de traducerea lui Radu-Galaction, viciată în 

viziune şi metodă. Cu toate acestea, golul a fost 

umplut numai pe jumătate, deoarece cultura română 

încă aşteaptă şi o traducere profesionistă, „ca la 

carte”, a textului masoretic. Există într-adevăr o 

nouă traducere românească (sub egida International 

Bible Society) disponibilă on-line, unde traducerea 

VT se face pornind de la textul masoretic, însă nu 

intră în categoria de excelenţă menţionată anterior; 

un singur exemplu notoriu din NT: când numele 

Apocalipsei lui Ioan devine „Revelaţia” deja „radarul” 

cititorului trebuie să se aprindă. Judecând după 

reacţiile proiectului LXX, după situaţia actuală a 

studiilor biblice din şcolile teologice din România şi 

după faptul că un asemenea demers are în spate la 

modul ideal o întreagă tradiţie de muncă biblică şi 

teologică profesionistă, credeţi că este pregătită cultura 

română pentru un asemenea act? Care sunt cauzele 

înapoierii noastre şi în acest domeniu? 

Eu cred că există oameni pregătiţi să realizeze şi 

traducerea textului masoretic, pentru care militez de 

aproape zece ani, dar nimeni nu-i sprijină. Dar cum 

nu găseşti pe toate drumurile „nebuni” care să ia pe 

cont propriu un asemenea proiect lucrurile nu se 

mişcă. În România, nu oamenii sunt înapoiaţi, ci 

nenorocitele de instituţii. Ele trag România înapoi 

sau o ţin pe loc. Instituţiile statului român, cum se 

vede cu ochiul liber, nu există ca să-l sprijine pe cetăţean, 

ci ca să-l aducă la disperare, să-l demobilizeze. 

Deosebirea faţă de statele occidentale este uriaşă. În 


plus, cei care conduc 

aceste instituţii 

nu fac nimic 

pentru a atrage 

ori sprijini proiecte 

valabile. Ori 

sunt idioţi, ori 

sunt de rea credinţă, 

ceea ce mi 

se pare mult mai 

grav. Mai există 

şi mentalitatea 

asta execrabilă, 

tipică unui popor 

de mâna a doua: 

nimeni nu propune, 

nu ia iniţiativa, 

toată lumea 

aşteaptă să fie 

rugată, implorată. 

Când eşti 

ministru, director, 

decan propune, 

domnule, proiecte 

serioase sau 

sprijină oameni 

performanţi, altfel 

degeaba ocupi 

acel post. Nu 

aştepta mereu să 

fii rugat. N-o să 

te roage niciun tip şcolit serios în Occident să vină 

să-ţi predea la universitatea din Falaştoaca! 

În volumul „Platonopolis sau împăcarea cu filozofia” 

spuneaţi: „Personal, nu pot face partajul radical, 

asemenea lui Şestov, pe urmele montanistului 

Tertulian, între moştenirea Atenei şi moştenirea 

Ierusalimului. Exerciţiul filozofic, în ochii mei, 

dublează util şi necesar, măcar la nivelul practicii 

sapienţiale, experienţa credinţei”. Cum vedeţi această 

autentică schizofrenie a culturii recente în care teologii 

nu au cultură filozofică sau literară profană, iar 

filozofii şi literaţii nu au cultură teologică? Se manifestă 

în apus aceeaşi tendinţă? Şi, în cele din urmă, 

la ce consecinţe conduce această direcţie în plan dogmatic 

şi comunitar creştin? 

Da, e un subiect important de reflecţie. Vorbeam 

la un moment dat şi cu romancierul Petru Popescu 

despre această schizofrenie, specifică nu doar 

României (unde scriitorii sau criticii sunt bâtă în 

materie de teologie sau filozofie) ci şi în Europa occidentală 

şi în Statele Unite. Ne aflăm aşadar în faţa 

unui fenomen planetar. Nu avem acum timpul să-l 

aprofundăm, dar mă bucur că l-aţi atins. Personal 

mă străduiesc să mă ţin la curent cu producţia literară 

de calitate. În România e destul de simplu, pentru 

că majoritatea cărţilor de literatură sunt penibile 

şi scap repede. De ce literaţii sau criticii noştri 

literari nu fac, la rândul lor, acest efort de a asimila 

măcar elementele de bază ale teologiei creştine? 

Pentru generaţia interbelică era un truism. Dar şi 

pentru generaţiile mai recente. De pildă, Al. 

Paleologu, Steinhardt, Virgil Ierunca, Virgil 

Nemoianu, Nicolae Balotă au o cultură teologică de 

primă mână şi cred că datorită acestei culturi teologice 

cărţile lor de critică literară capătă o profunzime 

cu totul aparte. Comunismul a evacuat această 

dimensiune din şcolile româneşti şi asta se resimte 

la mai toate generaţiile din 1960 încoace. Dar cum 

ignoranţa e şi securistică, dacă te ocupi de teologie 

eşti imediat taxat drept „taliban”. De fapt, culturnicii 

de azi ai României au un nivel atât de rudimentar 

încât pur şi simplu te îngrozeşti. Inclusiv „vedetele”. 

Poate ce urmează să spun este o judecată subiectivă, 

dar nu am putut să nu remarc în lecturile teologice 

o diferenţă de stil, de „suflu”, de comunicare, 

între scrierile teologilor ortodocşi din apus (de ex. un 

Andrew Louth, Kallistos Warre, Alexander Schmemann 

şi am putea continua) şi ale „apărătorilor 

dreptei credinţe” de la noi. Sunt conştient că vorbesc 

în linii mari, poate chiar exagerez puţin, dar nu am 

putut trece cu vederea peste această impresie. Mie, ca 

protestant evanghelic, mi-este atât de uşor să citesc 

textele acestor teologi şi să mă regăsesc în atâtea privinţe 

în comuniune cu ele. Cei de dincolo scriu mult 

mai „destupat”, mai firesc, omenesc, fără emfază, trădând 

o autentică iubire şi 

cunoaştere a moştenirii 

creştine din care provin. 

Să fie „de vină” mediul 

apusean, interacţiunile 

constante cu tradiţiile 

catolică şi protestantă sau 

altceva? Poate greşesc şi, 

dacă o fac, accept fără 

rezerve orice mustrare. 


În revista Oglindanet 

(www.oglinadanet.ro) 

avem o rubrică intitulată 

„Orthodoxia”, care-şi propune 

să prezinte cititorului 

român tocmai aceste 

nume ale adevăratei ortodoxii, 

de multe ori provenite 

din spaţiul occidental, nume care sunt ascunse 

sub obroc de oficialităţile BOR. De aici, de la aceste 

nume ale adevăratei ortodoxii trebuie pornit, în primul 

rând pentru renaşterea BOR, în al doilea rând 

pentru o colaborare substanţială, nefariseică şi constantă 

cu fraţii din celelalte tradiţii creştine. 

Cartea Patristique et oecuménisme (Beauchesne, 

Paris, 2010), pe care aţi coordonat-o, propune un 

model de ecumenism ancorat istoric în Tradiţia 

patristică a primelor secole, comună tuturor celor trei 

„tradiţii” creştine, catolică, ortodoxă şi protestantă. 

Aşa cum afirmaţi: „Aceiaşi Părinţi pentru toţi”! 

Consider că este un pas enorm înainte – şi cu siguranţă 

unul care va face să curgă multă cerneală printre 

ideologizanţii din toate cele trei tradiţii – mai ales 

când îl compar cu ecumensimul de tip protestant care 

adesea ia forma unui activism social. Este această 

întoarcere la Părinţi, săvârşită de toţi deopotrivă, 

comuniunea care poate lega creştinii, fără să conducă 

la trădarea tradiţiei proprii? În cele din urmă, 

poate tocmai această diversitate face frumuseţea 

Trupului unic al lui Cristos, atunci când este ancorată 

într-o moştenire comună. 

M-aş rezuma la trei lucruri. În primul rând, în 

Introducerea acestui volum, insist asupra termenului 

de „tradiţie” în detrimentul termenului, consacrat, 

de „confesiune”. Când spui „tradiţia protestantă” 

te înscrii într-un registru pozitiv, afirmativ, constructiv. 

Când spui „confesiunea protestantă” delimitezi, 

separi, contrazici. În al doilea rând, aviz atotştiutorilor 

habarneavuţi: eu nu sunt nici pe departe 

un ideolog ecumenist; sunt un patrolog care nu pricepe 

exact situaţia aberantă a divizării politicianiste 

a Bisericii lui Isus Cristos şi nu se poate resemna cu 

o asemenea situaţie. Enunţ un truism, cu valoare 

aproape dogmatică, un truism care nu poate fi combătut 

decât de un nebun: Biserica este UNA sau nu 

este deloc. Îi rog pe cei care ne citesc să consacre 

măcar cinci minute de reflecţie acestui truism şi vor 

vedea că-şi vor reprezenta altfel relaţia cu creştinii 

din alte tradiţii. În al treilea rând, patristica oferă 

terenul ideal, cel mai puţin afectat de ranchiunile 

modernităţii. Dar recursul la tradiţia comună, 

patristică, a Bisericii nu va rezolva nimic, dacă nu 

vom accepta şi criteriile de abordare sănătoasă a 

acestei tradiţii. Părinţii Bisericii, de care facem 

atâta caz noi, ortodocşii, nu sunt zei, nu sunt infailibili 

în textele lor, ci au fost oameni, fiecare cu păcatele 

lor. Ei trebuie citiţi şi interpretaţi în contextul 

epocii fiecăruia, altfel comitem anacronisme de 

neiertat. Nu pledez pentru relativizarea valorii operei 

lor (fără ei n-am avea nici Crezul, nici icoanele, 

nici liturghia). Dar această valoare nu trebuie fetişizată 

în sens demagogic, ci asumată în sens existenţial 

şi creator. Să fii creştin înseamnă să recunoşti, 

în fond, dreptul la mântuire al întregului neam omenesc, 

nu să dai cu barda în toţi cei care nu interpretează 

ca tine evanghelia sau care nu cred în Isus 

Cristos. Vă amintesc „Crezul de la Niceea”, nimic 

altceva: Biserica e una, catolică (katholikè) şi apostolică. 

Katholikè înseamnă „universală”, nu „sobornicească”, 

aşa cum recită ortodocşii români. 

Sobornicitatea e cu totul altceva decât universalitatea. 

Sobornicitatea poate deveni chiar temeiul închiderii 

în schismă naţionalistă, cum scria îngrijorat V. 

Lossky. Iar „Crezul de la Niceea” nu s-a scris în 

ruseşte. Apoi, ca să putem realmente dialoga cu fraţii 

din alte tradiţii creştine, trebuie să depăşim stadiul 

încremenirii în nonistorie, adică, să încercăm să 

înţelegem, din perspectivă istorică, de ce s-a introdus 

Filioque în Crezul catolic; de ce s-a ajuns la credinţa 

în „purgatoriu” şi cum a evoluat această credinţă în 

purgatoriu; de ce s-a ajuns la Luther şi de ce nu se 

poate rămâne la momentul Luther în contextul secolului 

XX şi aşa mai departe. Nu deranjează oare pe 

nimeni atitudinea schizofrenă a românilor faţă de 

americani, de pildă? Toţi românii îi iubesc la nebunie 

pe americani; dar aceiaşi români îi detestă pe protestanţi 

şi neoprotestanţi. Dar 80% din americani sunt 

protestanţi şi neoprotestanţi. Trebuie să ne hotărâm! 

Nu putem merge cu necinstea la infinit. 

Pledoaria mea nu e deloc ideologică, ci omenească. 

Dacă vrem să dialogăm între noi, creştinii de diferite 

tradiţii, trebuie să ne cunoaştem reciproc istoria, 

evoluţia, tragediile şi momentele de graţie. 

Florin Logreşteanu 

Casa cu iederă 


Florin Logreşteanu, membru, din 1999, al Uniunii Scriitorilor din România, a 

debutat în 1974, în revista Luceafărul, la recomandarea lui S. Damian şi a prozatorului 

Nicolae Velea. A publicat, până astăzi, un volum de nuvele (Răspântia 

păsărilor) şi trei romane (Trepte, Inseparabilii, Labirinturi), despre care s-au pronunţat 

critici importanţi, precum L. Ulici, Dan Cristea, Constantin M. Popa, N. 

Ciobanu, Marian Popa, G. Coşoveanu, Paul Aretzu etc. 

Florin Logreşteanu (care e Doctor în Filologie şi profesor la Colegiul Naţional 

„Elena Cuza” din Craiova) propune noul său roman intitulat Casa cu iederă. 

Acţiunea lui se desfăşoară pe fundalul evenimentelor care au premers conflictului 

balcanic dintre sârbi şi albanezi din ultimul deceniu al mileniului trecut. L-am 

citit în manuscris şi sunt în măsură să spun că e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care 

luminează subsolurile conştiinţei umane. 

Eugen Negrici 


DANIEL RĂDUŢĂ 

Luiza Barcan 

Ei „văd enorm şi simt monstruos” 

ALEXANDRU TOCILESCU 

artistică. În ultimul deceniu Maf a expus singur sau 

alături de alţi caricaturişti, construindu-şi o binemeritată 

faimă de maestru al genului. Fiindcă trebuie 

spus că şi în caricatură, ca şi în alte genuri, sunt 

mulţi veniţi, puţini aleşi. Gheorghe Maftei a ucenicit 

în tinereţile sale pe lângă regretatul Costel Badea, 

un alt artist decorator cu veleităţi certe de caricaturist. 

A primit o lecţie pe care nu numai că n-a uitat-o, 

a şi sporit-o de la an la an, devenind astfel un fel de 

arhivă în continuă mişcare şi prefacere a portretelor 

de contemporani. Maf desenează cu voioşie şi naturaleţe. 

E imposibil ca vreunul dintre portretizaţi să 

se supere când se regăseşte pe simeză cu un nas 

supradimensionat, cu o bărbie sau o frunte îngroşate, 

cu vreuna dintre trăsăturile pe care ar vrea să le 

DRAGOŞ BUHAGIAR 

ascundă expusă la lumina zilei. E imposibil, fiindcă 

talentul desenatorului e dublat de bonomie şi pentru 

că, în fond, demersul său e o invitaţie la sinceritate. 

Purtăm întotdeauna o mască sau mai multe măşti cu 

care ieşim în lume. Uneori, pentru a nu ne înstrăina 

de noi înşine, e bine ca măştile să cadă. Singuri n- 

avem curajul să ni le dăm jos. Caricaturistul, ca un 

fel de doctor de suflete, ne ajută să o facem. 

Uneori Maf desenează pe loc, rapid şi fără ezitare, 

obţinând portrete a la prima, un fel de crochiuri, 

de caractere sintetizate în câteva linii puternic evocatoare. 

Alteori elaborează în atelier, stăruind mai 

mult asupra chipului imortalizat. Cele două tipuri 

de abordare au putut fi privite la Galeria Simeza cu 

ocazia acestei noi expoziţii de caricatură. Trei piese 

de rezistenţă au constituit pilonii discursului său 

CĂTĂLINA BUZOIANU 

Invitaţii lui Maf au fost fraţii Bogdan şi Cezar 

Petry, caricaturişti cu vocaţie, la rândul lor, aşa cum 

s-a putut observa şi de această dată. Doar că personajele 

celor doi colegi sunt selectate din alte pături 

ale societăţii. Bogdan Petry ne încântă de mulţi ani 

cu portretele de politicieni şi vedete media prezente 

în paginile revistei „Academia Caţavencu”. Volumul 

intitulat „Vorbe de buh cu figuri – minime, debitări 

şi moace”, semnat Nini Crăciun şi Bogdan Petry, 

publicat în 2007 la editura Ars Docendi, căruia am 

avut onoarea să-i scriu prefaţa, este o altă oglindă a 

preocupărilor artistului. Şi el, ca şi Maf, este prezent 

în viaţa publică, mereu cu ochii pe „moacele” care de 

mai bine de douăzeci de ani ne hotărăsc destinul. E 

limpede că dacă nu ar desena cu atâta vervă, umor 

şi putere de a surprinde caracterele prea rar pozitive 

ale politicienilor, Bogdan Pery ar pleca pe câmpii. 

Ca noi toţi de altfel, cei care nu am primit spre mângâiere 

un har ca al său. Tot ceea ce conduce direct 

spre ridicol personajul nostru public e exploatat de 

caricaturist. De umor supraadăugat nici nu mai e 

nevoie, cât timp umorul involuntar există în stare 

pură în politicienii şi analiştii zilelor noastre. 

Bogdan Petry îl ia de-a gata şi construieşte cu el nu 

doar portrete, ci adevărate poveşti conţinute de acestea. 

Desenul său e elaborat şi se foloseşte de o cromatică 

puternică, cu funcţie expresivă accentuată. De 

asemenea, graficianul alcătuieşte scene savuroase 

cu personajele selectate. Nu cruţă pe nimeni, nici 

măcar pe sine nu se cruţă. 

Şi pentru că în familia Petry caricatura e o tradiţie, 

scriitorul Cezar Petry şi-a secondat fratele în 

expoziţia de la Simeza. Portretele acestuia vin însă 

din alt registru. Aleşii săi sunt actorii celebri, îndeosebi, 

dar şi mari figuri ale culturii universale. 

Afinităţile sunt vizibile, dar stilul şi abordarea lui 

Cezar diferă de ale lui Bogdan. Primul caricaturizează 

pur şi simplu, fără vreo intenţie moralizatoare. O 

face de amorul artei. Bogdan Petry e însă implicat 

afectiv şi convins parcă de misiunea de a însănătoşi 

lumea prin râs. 

Multă lume s-a perindat prin sala de expoziţie 

cu ocazia întâlnirii celor trei caricaturişti pe simeze. 

Poate nu aşa de multă totuşi, câtă a fost agăţată 

într-un cui pe pereţi. Marele meu regret este de fiecare 

dată că exact cei care ne împing să ne alinăm 

amarul prin râs, cei care îi fac pe artişti să vadă 

enorm şi să simtă monstruos nu sunt prezenţi la evenimentele 

ce le sunt dedicate. Poate le-ar face şi lor 

bine să se vadă cum sunt cu adevărat. Şi ce sentimente 

au artiştii pentru ei. Ar fi poate şi aceasta o 

cale de însănătoşire a caracterelor. Nu ne rămâne 

decât să sperăm. Şi pentru noi, ca şi pentru artiştii 

cu spirit ascuţit de observaţie, speranţa moare ultima. 

 


29 

SAVA STOIANOV 

PATAPIEVICI 

Memorabila mărturisire a lui Caragiale 

din schiţa „Grand Hotel Victoria 

română” îşi găseşte în contemporaneitate 

nebănuite corespondenţe. Că 

spiritul caragialesc e viu şi, probabil, nemuritor ne-o 

dovedeşte adesea realitatea românească, în general 

şi în particular. 

Artistul e prin definiţie un observator lucid şi 

sensibil. Dacă n-ar găsi în arta lui o cale prin care 

să-şi exprime trăirile, probabil ar suferi mai mult 

decât oricine. El are însă posibilitatea „să defuleze”, 

să ne facă părtaşi ai viziunilor şi sentimentelor sale, 

să ne amuze ori să ne întristeze. 

Prin caricatură, în pragul sărbătorilor de iarnă, 

trei plasticieni au ales prima cale: să ne descreţească 

frunţile prea încruntate de viaţa în România ultimilor 

două decenii. Artistul decorator Gheorghe 

Maftei, cunoscut tuturor prietenilor şi admiratorilor 

pe numele său scurt Maf, graficianul Bogdan Petry 

şi scriitorul cu hobby de caricaturist Cezar Petry au 

deschis la galeria Simeza o expoziţie de desene intitulată 

„Văd enorm şi simt monstruos”, la mijlocul 

lunii decembrie 2010. 

De ani mulţi, spiritului de observaţie necruţător 

al lui Maf nu-i scapă nimic. Prezent în viaţa culturală 

a oraşului acolo unde de obicei se adună multă 

lume, artistul şi-a construit o adevărată galerie de 

portrete ale tuturor personajelor notorii. În special 

plasticienii, actorii şi cântăreţii fac deliciul creionului 

său ascuţit şi la propriu şi la figurat. Expoziţia de 

la finele anului 2010 nu este prima din cariera lui 

articulat în cheie comică: portretele plasticienilor 

Ionel Cojocariu, Ion Atanasiu Delamare şi Sava 

Stoianov. L-am remarcat însă şi pe cel al sculptorului 

Aurel Vlad, o adevărată probă de măiestrie exprimată 

cu maximă economie de mijloace. 


IANUARIE 2011

30 

ANTOLOGIILE CONTE 

Ted Berrigan 

La începutul anilor ‘60, poezia americană 

suferea, se pare, de ceea ce Harold 

Bloom – şi, pe urmele lui, numeroşi 

critici – a numit „anxietatea influenţei”. 

Asta, desigur, doar dacă e să dăm crezare 

antologiilor, foarte adesea extrem de academice (şi 

cel mai frecvent atât de academizate, încât reuşeau 

marea performanţă de a ucide adevărata 

poezie sau, dacă nu, în cel mai bun caz, de a o pierde 

din vedere – dar nu-i nimic, se consola – şi îi 

consola şi pe alţii – Anselm Hollo într-un poem 

intitulat The Musicians: „You missed them. They 

didn’t miss you”). Numai că dincolo de aceste antologii 

şi de creaţia (sau creaţiile) noilor „poeţi laureaţi” 

– de astă dată, în Lumea Nouă, nenumiţi ca 

atare, dar cu siguranţă laureaţi ai vreunei catedre 

de literatură din vreo prestigioasă universitate – 

poezia continua să existe. Şi, ceea ce este şi mai 

important, să fie vie în adevăratul sens al cuvântului, 

depăşind orice anxietate a influenţei (sau 

influenţelor) lui Pound sau Eliot, pentru a ne opri 

aici cu exemplele. O poezie care, dezvoltată adesea 

în jurul unor reviste, s-a apropiat de experienţele 

suprarealismului şi, nu în ultmul rand, de ideea 

însăşi de reprezentare a actului poetic, astfel că au 

devenit din ce în ce mai populare lecturile de poezie, 

fapt greu de închipuit cu doar câteva decenii 

mai înainte. Iar în jurul acestei noi poezii americane 

şi, mai cu seamă, chiar din ea, au luat naştere 

câteva grupări importante: Şcoala de Poezie de 

la New York – cu toate generaţiile sale, două, trei 

sau mai multe – suprarealiştii grupării Zen din 

California, poeţii „noului val”, liricii erotici ori aşa 

numiţii „language poets” sau „performance poets”. 

Considerat, adesea, drept iniţiatorul Şcolii de 

Poezie de la New York, Ted Berrigan (1934 – 

1983) rămâne figura reprezentativă a celei de-a 

doua generaţii a acestei grupări literare americane. 

La începutul anilor ‘60 vine la New York unde, 

după întâlnirea cu Frank O’Hara, va promova o 

lirică bazată pe valorificarea vorbirii obişnuite 

(„found poetry”), pe colaj şi pe o serie de procedee 

specifice suprarealismului. A fost şi un ideolog 

entuziast al revistei de poezie The World, condusă 

de Anne Waldman, iar propria sa revistă, C, a fost 

una dintre cele mai influente din perioada de 

dinainte de anii ‘70. Printre volumele sale de versuri 

sunt: The Sonnets (1964, 1967, 1982), 

Nothing for You (1977), So Going Around the 

Cities: New and Selected Poems 1958 – 1979 

(1980). 

mă face asta să mă simt. Ai murit. Şi nu vei mai 

scrie 

niciodată despre viaţa la ţară, e adevărat. 

Dar oamenilor din ceruri chiar le place 

Să ia masa & să facă o plimbare cu tine. 

Dragoste 

Să-mi fie dor de tine 

pe o rută a companiei Air Canada 

Whitman în negru 

Pentru păcatele mele trăiesc în oraşul New York 

Oraşul lui Whitman înţeles în sensul lui Melville, 

infern urban 

Unde dragostea poate poposi doar pentru o clipă 

Apoi trebuie să plece, să rezolve nişte treburi 

Aici detectivul şi micii infractori sunt tot una 

& deşi cazurile se rezolvă, maşinăria merge în 

continuare 

Marele Oraş te va epuiza 

Dar numai aici te poţi întoarce la 360 de grade 

Şi totul e clar de la centru 

Până la orice punct de-a lungul cercului orizontului 

Aici poţi vedea la o depărtare de kilometri & kilometri 

& kilometri 

Te poţi naşte din nou în fiecare zi, poţi muri la 

vreme de noapte pentru o schimbare de stil 

Poţi auzi clar aici; poţi vedea cu afecţiune; poţi 

cultiva înnegurat 

compasiunea 

Mersul lui Whitman neschimbat după moda oraşului. 

Oameni din viitor 

Oameni din viitor, 

când veţi citi aceste poeme, aduceţi-vă aminte 

că nu le-aţi scris voi, 

ci eu. 

trandafir albastru 

Într-o fragilă vază albastră pentru un singur trandafir: 

a mea 

A fost o poveste fără subiect. Zilele anilor mei 

s-au adunat una peste alta, o potriveală convenabilă, 

în care eu 

am făcut bani & i-am cheltuit, am învăţat să dansez 

& am uitat, am donat 

Sânge, mi-am recâştigat echilibrul & mi-am verbalizat 

un loc 

În Societate. St. Mark’s Place, nr. 101, ap. 12 A, 

New York, cod poştal 10009. 

Prietenii au venit şi-au plecat; ori s-au schimbat, 

Sau au rămas; necunoscuţii aducători de inspiraţie 

au murit din păcate cu toţii 

Cei pe care i-am cunoscut vreodată au îmbătrânit 

îngrozitor, în afară de mine. Am rămas 

Cumva între vârsta de 2 şi 9 ani. Însă reificarea 

frecventă 

a propriilor mele experienţe mi-a adus de fiecare 

dată 

câte un vocabular nou, asta mi-a plăcut cel mai 

mult. 

O dată am avut onoarea de a-l întâlni pe Beckett 

& l-am scos la iveală. 

Medicamentele m-au făcut să funcţionez până 

acum. Dragoste, & muncă, 

Acestea au fost marile mele bucurii, că alţi oameni 

ucid izvorul 

Marii, îngrozitoarei, & de nerostit dureri. Pe vremea 

mea 

Am crescut mare & uriaş, evident având 

Un cap aiurit, şi o inimă perfectă. Sfârşitul 

A venit pe nesimţite & fără de vreo durere, într-o 

noapte liniştită pe când 

Stăteam şi scriam, alături de tine în pat, cuvinte 

alese 

La întâmplare 

Dintr-o minte ostenită şi ea, ca şi ele, adecvată & 

potrivită. 

Fie ca nimeni dintre cei care m-au numit prieten 

să nu-mi regrete sfârşitul. 

Traducere şi prezentare de 

Rodica Grigore 

Up Late. American Poetry Since 1970. Selected 

and Introducted by Andrei Codrescu, Four 

Walls Eight Windows, New York, 1988 

Cel din urmă poem 


Frank O’Hara 

Iarnă la ţară, Southampton, cal alb 

pe când funinginea se ridică, apoi se aşterne la loc, 

pe deasupra pozelor 

Păsările care cântau în dimineaţa asta au tăcut 

Mi s-a părut că văd un cuplu sărutându-se, dar 

Larry a spus nu 

E o pasăre stranie. El trebuie să ştie mai bine. & 

acum mă gândesc 

„Bunica împărţită de maimuţă echivalează spaţiul 

exterior.” Ron 

m-a pus şi pe mine în poza asta. Într-o altă fotografie, 

un poet 

chipeş se gândeşte din nou la ceva; totuşi, nu va 

vorbi niciodată despre acel ceva. Dar chipul îi e 

deschis, ochii 

limpezi şi, aplecându-se uşor pe un cot, cu pumnul 

în faţa 

urechii, nu va fi niciodată altfel decât cu totul şi cu 

totul cinstit, 

ascultând, extrem de interesat de orice ar putea fi 

de auzit. Atent numai şi numai la mine aici. Între 

prieteni, 

nimic nu mi-ar părea mai ciudat decât adevărata 

intimitate. 

Ceea ce pare natural, cu adevărat real, se gândeşte 

la tine, cum 

Înainte de a începe viaţa de data asta 

Am făcut un curs de prăbuşire la contraspionaj 

Odată ajuns aici am semnat, vezi numele de mai 

jos, şi am adăugat 

Câteva cuvinte pe care mi le aminteam dintr-o 

epocă mai îndepărtată, 

„Intenţia organismului e să supravieţuiască.” 

Amintirile mele cele mai vechi & cele mai fericite 

sunt dinaintea celui de-al doilea război mondial, 

Ele includ un papuc de sticlă & un neajutorat 


Lucia Dărămuş 

Mai mult decât psihoză 


Mai mult decît psihoză este un roman psihologic. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, plecînd de la jurnalul 

eroinei principale, Ynonne Daphne, care, suferind de două boli psihice, încearcă să facă faţă neajunsurilor 

bolii. Fundalul cărţii este unul al spitalului, prezentîndu-se realitatea dură a bolii. În această atmosferă se desfăşoară 

acţiunea reală care se suprapune cu lumile din mintea lui Yvonne. Faptul că Yvonne creşte prin spitale o determină 

să vadă în medici reali — părinţi, dezvoltînd psihopatii şi fantasme care o vor urmari şi în timpul facultăţii. 

Traseul psihologic este bine gîndit şi analizat de autoare, punînd-o pe eroină, succesiv, în mijlocul vieţii reale căreia 

trebuie să-i facă faţă. Yvonne este însă, psihologic vorbind, un copil, iar reacţiile ei vor fi de fiecare dată tulburătoare, 

neaşteptate. Scenariul cărţii va fi ancorat prin diferite medii, prin spitale, prin universităţi, la conferinţe, printre 

scriitori, pentru că Yvonne ajunge scriitoare. Planul real cu cel imaginar se împleteşte cu fineţe, aducîndu-se în 

planul întîi o discuţie imaginară la care participă principalii scriitori ai lumii, masă la care va participa şi Yvonne. 

Fragilitatea existenţei umane o va determina pe Yvone să comită o tentativă de suicid căreia îi supravieţuieşte. În 

final, cel care o va face să înţeleagă că în lume nimic nu contează mai mult decît prietenia, prietenia adevărată dintre oameni, este medicul 

Hermann, pentru mintea lui Yvonne tata Hermann. 



CORESPONDENŢĂ DIN ŢARA SFÂNTĂ 

G. Mosari 

Toamnă culturală… pe româneşte 

Vara 2010 părea că nu se mai termină, 

iar oamenii aşteptau cu nerăbdare 

începerea sezonului de toamnă. 

Căldurile din 2010 au continuat cu 

intensitate până la… mijlocul lunii noiembrie! Dar 

... cum în Israel fără un „dar”nu există, autorităţile 

au declarat toamna încă din septembrie când aici s- 

a trecut la orarul de iarnă, cu o lună şi jumătate mai 

devreme decât în Europa. 

Deci vorbim despre o toamnă care a început 

efectiv în noiembrie cu tot felul de activităţi, din rândurile 

cărora vom desprinde numai câteva cu caracter 

cultural. Ne vom referi exclusiv la cele ce au avut 

loc (programe artistice, literare) desfăşurate în 

româneşte în ţara în care domină patru limbi: ebraica, 

araba, engleza şi rusa. 

Ne vom referi în primul rând la un program 

care atestă prietenia româno-israeliană şi anume 

spectacolul „10 ani – PRO TV Internaţional”. În ultima 

perioadă, israelienii originari din ţara 

Carpaţilor, cărora li se adaugă şi muncitorii din 

România, au urmărit cu plăcere spectacolele PRO 

TV Internaţional, care au devenit tradiţionale. Şi de 

această dată publicul din Tel Aviv, Haifa şi Beer- 

Şeva a umplut sălile în care şi-au încântat auditoriul 

Gabriel Dorobanţu, Duo Alexis (Alina şi Romeo), 

Anca Ţurcaşiu, toţi solişti de muzică uşoară ori 

populară, interpretul comic Jan Paller şi Florin 

Busuioc ce s-a dovedit ca moderator la fel de bun ca 

atunci când prezintă la televiziune prognoza vremii. 

Directoarea generală a PRO TV Internaţional, Doina 

Gradea, prezentă în sală, a avut cu ce să se mândrească. 

La Tel Aviv, conducerea Universităţii a promis 

impresarului Carol Eisenstein că-i va oferi întotdeauna 

sala amfiteatrului spre a organiza acolo un 

adevărat templu al spectacolelor româneşti. 

În al doilea rând dorim să vă informăm despre 

redeschiderea activităţilor literare la Tel Aviv şi 

Haifa. După o pauză cam mărişoară, determinată şi 

de unele cauze obiective, au avut loc primele întâlniri 

dintre scriitorii israelieni de limbă română şi 

public. 

La Haifa, Centrul Cultural din localitate, condus 

de trei scriitoare (feminism sută la sută) s-a 

reîntâlnit cu cititorii care i-au aşteptat pe oamenii de 

condei ca să le citească poezie sau proză din scrierile 

lor cele mai recente. Dar şi la inaugurarea vieţii 

literare din Haifa şi Tel Aviv a avut un cuvânt de 

spus... o editură românească: „24 de ore” din Iaşi. În 

ultima perioadă aici s-au tipărit şi lansat mai multe 

cărţi ale scriitorilor din Israel. De aceea, directorul 

editurii, scriitorul Adi Cristi s-a deplasat în Israel, la 

Haifa şi Tel Aviv unde a vorbit publicului despre editură, 

preocupările ei de a dărui pieţii româneşti 

scrierile israeliene şi a prezentat cele mai noi apariţii 

editoriale. La Tel Aviv, startul s-a dat chiar la 

Institutul Cultural Român, ceea ce ne confirmă 

bunele relaţii între I.C.R şi asociaţia scriitorilor de 

limbă română din Israel. 


(urmare din pagina 9) 

Aura Christi 

Legea iubirii şi… lecţiile lui Conte 

de imaginat, coborând înlăuntru încet, milimetric: e 

o lume fantastică acolo, jos, foarte-foarte jos. Apără-ţi 

terenul (Vocaţia) cu unghiile şi cu dinţii; şi neapărat 

singurătatea – gura de aer curat a poetului. Nu te 

mai frământa măcar uneori ce eşti, când eşti iarbă, 

lut, vânt, creanga atinsă de brumă a pomului care va 

fi sădit în dreptul ferestrei; eşti mâna maicii 

Domnului, dând flori cu miros de crini minusculi, 

imperiali, eşti buburuza dulce împungând aerul 

stângaci. Eşti fluture. Da. Înainte de toate, barem 

câteodată, nimic mai mult decât un fluture. Şi copilul 

din vecini, un copilaş bălai, de trei ani, susurând 

dulce-copilăros către bunică-sa: 

– Albina, nu-i aşa că Liuba este bunica lui 

Conte? 

Apoi, după o pauză: 

– Nu-i aşa că Aura e mama lui Conte? 

Şi Albina – surâzând cu expresia unei fete de 

şaisprezece ani, care a descoperit o şmecherie candidă 

– răspunzând cu un surâs: 

– Da. Aşa e. Aşa. 

Lui Conte, dintre comenzi, nu-i place una singură: 

nu-i voie. Recunosc, nici eu nu sunt moartă după 

ea. 

Totul este atât de simplu, transparent, supus 

imposibilului. 

meu”. N-a avut. Bunul Dumnezeu 

l-a scăpat din mâini. Pur şi simplu. 

Apoi, după ce l-a privit ochi 

în ochi, duh în duh, l-a luat la El. 

Uneori, straniu, visez casa 

albastră din dealul mânăstirii. 

Casa noastră mâncată de 

pământ, spunea buny. În dealul 

Mânăstirii de la Jabca, unde 

fugeam verile în vacanţă, în 

Nordul extrem al Moldovei, se 

produseseră masive alunecări de 

teren, care au înghiţit inclusiv 

casa bunicilor mei înstăriţi. Şi-au 

făcut o altă casă, departe de 

mânăstire, de frica unor alte alunecări 

de teren. Casa albastră, 

cum am auzit spunându-i-se în 

copilăria mea, n-am văzut-o niciodată; 

nu existam pe când fusese 

înghiţită de fiarele de pământ şi 

iarbă de pe muchia dealului 

abrupt, împădurit. Nu mă îndoiesc 

însă de faptul că în realitate 

arăta exact cum am visat-o ultima 

dată. 

Cum poţi fi singur când o ai 

în faţa ta pe Antigona, silabisind: 

„Dacă aşa le place zeilor, să recunoaştem 

că, de vreme ce suferim, 

noi am greşit”? 

31 

„Eşti o minune” îmi spune un prieten. „Eşti o 

minune greu de suportat” îmi spune un alt prieten. 

Vine Îngerul. Se numeşte Mircia Dumitrescu – 

prieten moştenit de la Nicolae (Breban), care, la rândul 

lui, l-a moştenit de la Nichita Stănescu. Îmi 

spune Îngerul: „Nu te grăbi să arzi”. Replica lui 

Nicolae? „Tu arzi demult.” 

Pentru a-mi ucide spaima, instinctiv, câteodată, 

mă trezeam că gândul mă duce la buny Axenia 

(Mama Mamei mele), care pe timpul foametei, în 

absenţa oricărui aliment, îşi hrănea singurul prunc 

cu... miere, neavând nimic altceva, şi lăsându-l, cum 

spunea această Doamnă care m-a crescut, „în braţele 

bunului Dumnezeu care va avea grijă de puiul 

■ noutăţi editoriale 

Călin Ciobotari 

Captiv în Epoca de aur 


Într-un mic oraş, undeva la marginea de nord a ţării, un copil de zece ani 

este martorul ultimelor zvâcniri ale comunismului. Prin ochii lui, defilează, 

rând pe rând, fantomatic, cele din urmă siluete ale Epocii de Aur. În absurdul 

şi grotescul şcolii, în marile fapte petrecute în spatele blocului, în vieţile 

îmbibate de alcool ale vecinilor, în personaje memorabile precum profesorul 

de latină B. sau târfa oficială a târgului, în evenimentele explicabile şi 

inexplicabile — pretutindeni, memoria lui decupează, cinematografic, cadre, 

secvenţe, dovezi vesele despre tragedia de fiecare zi a unor oameni care 

nu înţeleg ce li se întâmplă. 

Un Nică al comunismului aruncat între două lumi, căutându-se pe sine între 

roşul cravatei de pionieri şi ireala culoare a portocalelor, între marea depresie 

de dinainte şi bacantica bucurie de după. 

Un roman ca un hohot de râs, izbăvitor şi nostalgic, cu personaje şi fapte reale. 

Un roman despre realitatea de ieri, o privire aruncată peste umăr, ca într-o revedere, ca într-un Adio… 


O ceartă cu Dumnezeu: cumplită, 

epuizantă, culminată 

într-un acces de blândeţe şi de 

iubire. Şi afirmaţia spusă de cineva 

prin gura minţii, reducândumă 

la muţenie: „Ştiu, în curând 

va veni clipa în care te voi ruga să 

mă ţii pentru ultima dată în braţele 

Tale, Domine. Ştiu, ora se 

apropie. Şi-atunci, voi spune..., nu, nu Amin. Punct.” 

Tocmai de aceea trebuie să mă grăbesc să fiu. 

Valul se apropie. 

Azi, dimineaţa, Conte fixându-mă cu nişte priviri... 

devastatoare. Ce ştie bunul meu prieten şi mie 

îmi scapă? 

După o pauză, spre 

seară, ne-am jucat îndelung, 

tăvălindu-ne în 

zăpadă. Conte adoră felul 

în care, trântindu-mă la 

pământ, mă prefac, apoi, 

învinsă de tot. Mă prefac, 

încet-încet, că am murit 

de tot... Cedează. Şi văd 

cum rottweilerul meu 

devine de o tandreţe emoţionantă. 

Mogo(şoaia) e cuprinsă 

de zăpezi uriaşe, ca în 

copilăria mea. Senzaţia 

obsesivă că am revenit 

acasă, după o lungă pribegie. 

Da, fereastra prin 

care mă uit afară de aici, din mansarda mea, este 

patria mea. Şi iarna aceasta tembelă este, da, patria 

mea. Şi poemul scris acum vreo zece ani este patria 

mea. 

Patria mea, o fereastră... 

CONTE... TE TRAG PE SFOARĂĂĂĂ 

Patria mea? O fereastră simplă şi gravă, 

deschisă mereu înspre mine, aşteptând 

să mă ofer aerului ce-mi recunoaşte 

irisul, mâna, ezitarea şi gândul, 

fără să mă întrebe: de ce? până când? 

Patria mea? O zi de iarnă fără iarnă, 

cu astrul meu familiar, cu destinul în care, 

stârnită de îndoieli, am intrat... 

O iarnă lipsită de ceea ce numim iarnă. 

O iarnă din care nu-mi doresc decât să cad. 

Patria mea va fi fost cândva un vers 

al tău, al meu, 

citit înainte de culcare de Dumnezeu. 

IANUARIE 2011

Dana Duma 

Profeţii mincinoase 

Cine poate explica această ploaie de 

premii peste filmele tinerilor cineaşti 

români? Au încercat să explice 

fenomenul şi cei care au umplut, la 

începutul lui decembrie, Tribeca 

Cinema de la New York, unde a avut 

loc ediţia a treia a Festivalului 

Filmului românesc, sub titlul 

A New Beginning (Un nou început). 

32 


Ştiri 

Sfârşitul de an, cu bilanţurile sale asupra 

mersului cinematografului, ne conduce 

de la sine spre întrebarea: Oare au avut 

dreptate cei care au profeţit sfârşitul 

„noului val” românesc? Dacă e să ne luăm numai 

după ultimele ştiri privind evoluţiile din domeniu, 

răspunsul ar fi negativ. Numai în ultima lună festivaluri 

de film importante au premiat 

câteva pelicule din producţia 

noastră recentă. Marţi, după 

Crăciun de Radu Muntean la 

Gijon, în Spania (Marele Premiu 

pentru film, Premiu pentru interpretare 

masculină – Mimi Brănescu 

şi Premiul pentru interpretare 

feminină, ex aequo – Mirela 

Oprişor şi Maria Popistaşu), unde 

Aurora lui Cristi Puiu a primit 

Premiul pentru scenografie. 

Periferic de George Bogdan Apetri 

a fost premiat la Salonic (Marele 

Premiu şi Premiul de interpretare 

feminină – Ana Ularu ) şi, la 

aceeaşi competiţie, Morgen de 

Marian Crişan (Premiul pentru 

regie şi Premiul pentru interpretare 

masculină – Andras Hathazi 

şi Yilamz Yalcin). Uimitorul documentar 

Autobiografia lui Nicolae 

Ceauşescu de Andrei Ujică a fost 

premiat cu Marele Premiu la Festivalul de la Bergen 

(Republica Cehă), iar lungmetrajul Medalia de onoare 

de Călin Peter Netzer obţinea, la Festivalul de la 

Torino, Premiul pentru scenariu şi pentru interpretarea 

lui Victor Rebengiuc. Şi asta, numai în ultima 

lună. 

Privind retrospectiv, aproape că nu există lungmetraj 

de ficţiune românesc lansat în acest an care 

să nu fi fost validat de premierea într-un festival 

internaţional. Ar trebui amintit mai întâi Eu când 

vreau să fluier, fluier de Florin Şerban, câştigătorul 

Premiului juriului la Berlin, al cărui regizor şi actor 

principal (George Piştereanu) au fost nominalizaţi şi 

la Premiile Academie Europene de Film, la categoriile 

„Speranţa europeană” şi, respectiv, „Cel mai bun 

actor”. Ar fi apoi de amintit Leopardul de argint obţinut 

de Morgen la Locarno şi Premiul secţiunii East 

of the West câştigat de Aurora la Karlovy Vari. Nu 

trebuie uitate Felicia înainte de toate de Răzvan 

Rădulescu şi Melissa de Graaf, premiat pentru scenariu 

la TIFF, Medalia de onoare, premiat pentru 

regie şi pentru interpretarea lui Victor Rebengiuc la 

acelaşi festival, sau Despre alte mame de Mihai 

Ionescu şi Tiberiu Iordan, distins cu un premiu special 

la Moscova. Ca să nu mai vorbim despre numeroasele 

scurtmetraje distinse în diverse competiţii 

internaţionale, dintre care Colivia lui Adrian Sitaru 

a fost cel mai des remarcată (la Berlin, Valladolid, 

Rotterdam, etc.). 

Cine poate explica această ploaie de premii 

peste filmele tinerilor cineaşti români? Au încercat 

să explice fenomenul şi cei care au umplut, la începutul 

lui decembrie, Tribeca Cinema de la New York, 

unde a avut loc ediţia a treia a Festivalului Filmului 

românesc, sub titlul A New Beginning (Un nou început). 

Nu atât densa prezenţă a publicului, care a 

dorit să vadă neapărat cele 18 pelicule, atestă interesul 

pentru New Romanian Cinema, cât atenţia 

acordată de unii dintre cei mai influenţi critici din 

Statele Unite. Unul dintre ei, A.O.Scott, cel care 

venea în 2008 la Bucureşti special pentru a înţelege 

geneza acestui „nou val”, scria, în paginile prestigiosului 

cotidian New York Time, în ziua de 3 decembrie: 

„România e o mică ţară aflată la marginea 

Europei, cu o mică industrie de 

DIANA DELEANU 

Prin HOTĂRÂREA Nr. 1238 aprobată pe 8 decembrie 2010 de 

către Guvernul României, câteva reviste şi publicaţii culturale ale 

uniunilor de creatori, dar şi reviste şi publicaţii culturale finanţate de 

către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional pe bază de contracte, 

vor primi sume semnificative. AgenţiadeCarte.ro vă prezintă sumele 

suplimentate de Guvernul României, din Fondul de rezervă bugetară 

la dispoziţia Guvernului pe anul 2010, în vederea susţinerii şi 

editării publicaţiilor culturale. Pe primul loc, detaşat, se află revista 

„România literară”, cu 360.000 lei. 

„România literară” are alocată suma de 360.000 RON. Revistele 

„Luceafărul”, „Ramuri”, „Orizont”, „Apostrof”, „Helikon”, „Convorbiri literare”, 

„Viaţa Românească” şi „Steaua” au alocate câte 130.000 RON fiecare. 

film, care e mai degrabă o reţea 

socială pasionată, neastâmpărată 

şi subfinanţată, dar cu o amprentă 

puternică în cinematograful 

mondial. Probabil că nicio altă 

ţară nu are mai multe premii la 

Cannes pe cap de locuitor, sau o 

mai bună participare la acest festival 

unde filmele româneşti au 

fost marile evenimente ale deceniului 

trecut”. Acest critic care 

recunoaşte că festivalul european 

de la Cannes dă cu adevărat 

măsura valorii încearcă să descopere 

şi trăsăturile de originalitate 

care au asigurat o asemenea recunoaştere 

internaţională. El scrie: 

„Această estetică aspră, nesentimentală 

– din care putem vedea 

versiuni în filmele domnului Puiu 

şi domnului Muntean – poate fi o 

dominantă naţională, un stil 

generaţional, dar diversitatea particularităţilor din 

lungmetrajele, scurtmetrajele şi documentarele prezentate 

în programul A New Beginning demonstrează 

o mare clasă şi în acelaşi timp varietate. Mai 

rămân lumi de descoperit şi poveşti de spus între 

graniţele unei ţări mici, cu o istorie complicată, şi cu 

un mare număr de regizori ambiţioşi şi clarvăzători”. 

De remarcat că la New York nu au plăcut 

numai filmele care au trecut pe la Cannes şi care ar 

avea, din start, un profil de autor recomandabil 

numai iniţiaţilor. La New York au fost incluse, în 

program, şi filme mai precis setate pentru a seduce 

marele public, precum comedia neagră Medalia de 

onoare. Umorul acestei pelicule despre un pensionar 

care primeşte, din greşeală, o medalie pentru vitejiile 

sale din al doilea război mondial şi nu se poate 

despărţi de ea după ce eroarea se dovedeşte, a fost 

foarte apreciată, judecând după voturile care i-au 

adus Premiul Publicului. Prezent la festival, Victor 

Rebengiuc a fost şi el premiat şi el pentru savurosul 

rol al domnului Ion Ionescu, probabil cel mai bun rol 

de cinema scris pentru marele actor în ultimele două 

decenii. Scenariul îi aparţine lui Tudor Voican, tânărul 

care a scris şi California Dreamin`, împreună cu 

regretatul regizor Cristian Nemescu, un alt film 

foarte agreat de publicul românesc şi de pe alte meridiane. 

Succesul american al filmului Medalia de onoare, 

ca şi cel de acasă al comediei Nuntă în Basarabia 

de Nap Toader validează eforturile de diversificare 

ale noului cinema românesc, care nu rămâne între 

graniţele aşa numitului „minimalism mizerabilist” 

de care a fost acuzat. De altfel, chiar şi sub această 

sintagmă grăbit enunţată încep să se aşeze şi pelicule 

diferite de cele afirmate în anii trecuţi la Cannes. 

Un exemplu este şi lungmetrajul independent 

Despre alte mame, semnat de debutanţii Mihai 

Sumele primite de revistele literare 

de la Guvernul României 

Ionescu şi Tiberiu Iordan. Inspirat de un episod din 

viaţa regizorului polonez Krzysztof Kieslowski, scenariul 

alege o formulă scenaristică de risc, nediferenţiind 

timpii „tari” de timpii „slabi” ai naraţiunii. 

Asistăm la aşteptările unei echipe de cineaşti care 

realizează un documentar în Gara de Nord, aflată la 

pândă după momente semnificative din viaţa celor 

care pleacă sau vin cu trenul. Între filmări, cei cinci 

tineri documentarişti discută despre multe şi mai 

ales despre mamele lor. Acumulând banalităţi, 

glume proaste sau mărturisiri emoţionante, discuţia 

lor este la un moment dat întreruptă de intervenţia 

poliţiei, care cere aparatul de filmat şi casetele înregistrate. 

Ceea ce părea o zi anodină, se transformă 

într-una memorabilă pentru că materialul filmat 

ajută la identificarea unei criminale care lasă un 

cadavru tranşat la ghişeul de bagaje. Realizat fără 

suport financiar de la C.N.C., filmul contestat de 

unii şi premiat de alţii (la Moscova) sugerează o altă 

direcţie posibilă a cinematografului nostru, ce 

demonstrează posibilitatea de realizare de thrilleruri 

aproape fără buget. Această tendinţă este ilustrată, 

de altfel, şi de lungmetrajul de debut al lui 

Dan Chişu, Website Story, invitat şi el la câteva festivaluri 

internaţionale. 

Această diversificare mult teoretizată de unii a 

cinematografului românesc este deocamdată un proces 

timid, ale cărui rezultate se vor vedea, probabil, 

în următorii ani. Deocamdată trebuie să observăm 

vitalitatea celeilalte căi, a filmului de autor, oarecum 

normală pentru o cinematografie cu structuri industriale 

firave. O foarte bună analiză a raportului dintre 

cele două piste posibile de evoluţie a filmului 

românesc face Cristi Puiu, într-o convorbire cu criticul 

american Jay Weissberg, din care citez, în final: 

„În domeniul medical există o mulţime de oameni 

care lucrează pentru a descoperi medicamentul 

potrivit pentru o anumită boală şi apoi, Bayer sau 

altă companie mare vine şi îl produce. Eu cred că aşa 

e şi cu cinematograful de autor. Nu cred că cinematograful 

comercial ar rezista fără el şi nu cred că 

cinematograful în general ar supravieţui fără cinematograful 

comercial. Îmi place cinematograful 

comercial, dar aş vrea ca oamenii să fie conştienţi că 

cinematograful nu va supravieţui fără autori”. 

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional finanţează pe bază de contracte 

următoarele reviste: „Contemporanul – Ideea Europeană”, cu 120.000 

RON; „Lato”, cu 120.000 RON; „Vatra”, cu 120.000 RON; „Korunk”, cu 120.000 

RON; „Tribuna”, cu 120.000 RON. 

„România Literară” a primit, în 2010, 96.228 RON din partea AFCN 

(Administraţia Fondului Cultural Naţional), situându-se pe primul loc, 

conform rezultatelor finale ale sesiunii AFCN de finanţare II/ 2010 pentru 

reviste, anunţate la 8 septembrie 2010. 

AFCN a finanţat următoarele titluri: „Vatra” cu 15.400 RON; „Ramuri” cu 

12.420 RON, „Korunk” cu 10.800 RON, conform rezultatelor finale ale sesiunii 

AFC N de finanţare II/ 2010 pentru publicaţii culturale. 

Sursa: www.agentiadecarte.ro 



Festivalul „Toamna la Voroneţ” de la 

Gura Humorului (devenit, de câţiva 

ani, internaţional) este unul dintre cele 

mai rezistente festivaluri cinematografice 

din ţara noastră, a ajuns, în 2010, la cea de a 30- 

a ediţie a sa. N-am mai fost de câţiva ani la acest festival, 

dar, aşa cum reiese din datele organizatorilor, 

fac parte din „istoria” acestei prestigioase competiţii 

cinematografice, figurând în juriu de 15 ori (deci am 

participat la jumătate din ediţiile manifestării!), la 

primele 14 ediţii ale festivalului (de la prima ediţie, 

din 1981, până în 1993) şi, apoi, la o ediţie din mileniul 

III (2005, pare-mi-se)... Pentru că am fost, aşadar, 

de 15 ori la Gura Humorului, stabilind, în oraşul 

bucovinean trainice prietenii printre cineaştii şi 

diaporamiştii locali (sărutări, Marcela şi Emil 

Butnaru, şi gânduri bune Scamei de departe!), dar 

pentru că de câţiva ani am rămas departe de 

Voroneţ, n-a putut decât să mă bucure recenta iniţiativă 

de a aduce Voroneţul la Bucureşti, prin organizarea 

la ospitalierul centru cultural al sectorului 2 

al Capitalei, a unei Gale a filmelor premiate în ultima 

ediţie. Am fost câţiva „veterani” ai festivalului la 

recenta vizită bucureşteană a manifestării, printre 

care Geo Saizescu (unul dintre principalii animatori 

ai primelor ediţii), Eva Sîrbu (cu care, într-una din 

primele ediţii, vizitam, la ora cinci dimineaţa – ora 

sosirii trenului la Gura Humorului –, mânăstirea 

Voroneţ) şi Al. G. Croitoru (care, odată, a coborît din 

tren cu o staţie înainte de destinaţie, provocând 

panică printre participanţi şi organizatori)... Ne-am 

adus cu toţii aminte de trecutul acestui festival de 

viitor, de anii în care învăţasem pe dinafară aleile 

parcului dendrologic dinspre „Ariniş” şi scândurile 

podului suspendat de peste Moldoviţa, şi ne-am 

bucurat să putem vedea la Bucureşti principalele 

filme ale ediţiei a 30-a, jubiliară, a Festivalului, mai 

ales pentru că, efectiv, am avut ce vedea, şi am simţit 

că festivalul continuă să reprezinte o autoritate 

de necontestat în ansamblul manifestărilor culturalcinematografice 

româneşti. Organizatorii au avut 

grijă să putem vedea la Bucureşti principalele filme 

şi diaporame premiate la Gura Humorului (de câtre 

juriul din care au făcut parte, în 2010, Laurenţiu 

Damian [preşedinte], Mircea Bunescu, Ileana 

Dănălache, Florin Barbu, Marin Vladimir, Radu 

Vişan, Cătălin Apostol), proiecţiile bucureştene 

cuprinzând 16 titluri, repartizate în cele două 

după-amieze rezervate festivalului. În prima zi au 

figurat în program filmul de mare răsunet civic 

Duminica neagră de Mihnea Chelariu – film distins 

cu Premiul pentru cel mai bun documentar –, cu 

imagine de Bogdan Ciubotaru şi Mihai Filoneanu (o 

producţie a Facultăţii de Arte „Hyperion”, în care, 

prin mărturiile emoţionante ale unor supravieţuitori, 

sunt reconstituite evenimentele tragice din 

„duminica neagră” petrecută în anii celui de-al doilea 

război mondial, când sute şi sute de evrei moldoveni 

au fost victimele tragicelor represiuni fasciste 

evocate şi în lung metrajul Călătoria lui Gruber de 

Radu Gabrea, după scrierile din epocă ale scriitorului, 

jurnalistului şi diplomatului italian Curzio 

Mallaparte). Grav, sobru, încărcat de sensuri (dar şi 

de reflecţii civice, uneori ironice) a fost şi filmul distins 

cu Premiul UCIN, 1 Decembrie la români de 

Răzvan Butaru cu imagine de Doru Iacovescu, dar şi 

filmul Tăcerea aurului de Cristina Oancea, care a 

lucrat cu directorul de imagine Ion Cristodulo, un 

film pentru care autoarea a fost laureată cu Premiul 

pentru regie-film documentar. Despre producţiile 

TVR ale Cristinei Oancea inspirate de lumea şi problematica 

actuală a Munţilor Apuseni (documentare 

care se constituie într-un veritabil serial) am mai 

avut prilejul să scriu, apreciindu-le rigoarea, temeinica 

documentare, precum şi concentraţia mesajului 

filosofic, cultural şi moral. Două valoroase „pete de 

culoare” au figurat în programul primei zile, filmul 

Graham şi livada de aur de Irina Luca, cu imagine 

de Marius Neacşu, film distins cu Premiul oraşului 

Gura Humorului (povestea unei familii de străini 

care s-a stabilit într-o zonă rurală din România de 

azi, optând pentru un mod de viaţă tihnit, depărtat 

de zgomotul şi aglomeraţiile oraşului contemporan), 

dar mai ales superbul I’m Richard from Vaslui de 

Vasile Arhire, cu imagine de Radu Vizitiu, film care 

a primit Premiul Publicului (bravo, publicului din 

Gura Humorului!), povestea unei nunţi ciudate 

petrecute la Vaslui, localitatea natală a miresei, 

mirele, Richard, fiind un... olandez, care şi-a găsit 

„aleasa inimii” în Japonia, acum devenind, cum ne-o 


Călin Căliman 

Voroneţul şi Slătioara la Bucureşti 

spune, încă din titlu, „Richard from Vaslui”, la nunta 

lor fiind prezenţi prieteni din multe ţări prin care 

mirii au trecut, Olanda, Japonia, Bulgaria, Franţa, 

Italia... N-au lipsit, din programul primei zile, nici 

unul dintre filmele străine premiate, filmul rusesc 

Old Man Peter de Ivan Golobnev, un substanţial portret 

cinematografic distins cu Premiul Juriului, 

după cum am putut vedea la Bucureşti şi eseul intitulat 

Şi dacă... de Millo Simulov, cu imagine de Dan 

Pădure (Premiul pentru imagine-film studenţesc). 

Dintre diaporamele prezentate la Gura Humorului a 

fost aleasă, pentru Bucureşti, numai una (distinsă 

cu Premiul Diaporama 2010), cu nerv poetic, Dincolo 

de zidurile castelului de Anca Mitroi, cu imagine de 

Inopia Band. Din programul celei de a doua zi bucureştene 

au făcut parte, de asemenea, câteva filme 

valoroase. Un binevenit film-portret (de metraj 

mediu) a fost Augustin Buzura – Arta de a birui frica 

de Radu Dănilă, cu imagine de Mihai Adrian 

Buzura, un film distins la Gura Humorului cu 

Premiul Centrului Naţional al Cinematografiei. Trei 

filme de peste hotare au completat programul: filmul 

polonez Echo de Magnus von Horn şi cu imagine de 

Malgorzata Szylak (Premiul pentru cel mai bun film 

studenţesc), experimentul portughez The String’s 

Doll de Rudy Navarro, cu imagine de Ricardo Sobral 

(Premiul pentru regie-film studenţesc) şi filmul slovac 

Arsy-Versy de Miro Remo, cu imagine de Jaro 

Velco (Premiul România Film). Am mai putut vedea 

la Bucureşti filme precum Copilul şi stâna de 

Codruţa Angelescu, cu imagine de Marius Neacşu 

(Premiul pentru imagine-film documentar), Repetiţie 

de Alexandra Cojocaru, cu imagine de Andrei Gâţu 

(Premiul postproducţie), sau documentarul de călătorie 

50 rupees de Cristian Tzecu, cu imagine de 

Cristian Tzecu şi Cătălin Neacşu (Premiul pentru 

film turistic). Punctul culminant al Galei a fost 

reprezentat de filmul distins cu Marele Premiu şi 

Trofeul „Toamna la Voroneţ”, Bestiar, realizat la 

televiziunea „Etalon” din Râmnicu Vâlcea de regizoarea 

Diana Deleanu (cu imagini de Paul Predescu 

şi Petre Constantinescu), un film cu un subiect de-a 

dreptul neverosimil (dar foarte adevărat!). Ştim cu 

toţii câte inadmisibile şi tragice crime împotriva 

bisericilor au fost comise în anii totalitari de tristă şi 

dureroasă amintire. Dar autoarea ne vorbeşte despre 

o crimă din imediata noastră apropiere, comisă 

într-un sat vâlcean din 2008, unde a fost dărâmată o 

biserică, deoarece în subsoluri din zonă au fost descoperite 

zăcământe de cărbune! De necrezut, cum 

spuneam, dar adevărat! Autoarea surprinde, în 

imagini tulburătoare, drama şi durerea localnicilor, 

neputinţa lor în faţa unor autorităţi nefaste şi a utilajelor 

blestemate apărute în satul-şantier, în faţa 

târnăcoapelor care au recurs la infama distrugere, 

fărâmă cu fărâmă, icoană cu icoană, pictură cu pictură, 

sfânt cu sfânt a lăcaşului de cult. Filmul 

Bestiar rămâne un document necruţător despre aberaţiile 

lumii contemporane, despre fărădelege şi 

neruşinare, despre abuz şi sacrilegiu. Prezentă la 

Gală, regizoarea Diana Deleanu a fost, aşadar, eroina 

manifestării bucureştene, şi, pentru că din juriul 

2010 al festivalului nu era nimeni în cea de a doua zi 

a reuniunii bucureştene, am avut eu onoarea să-i 

înmânez autoarei impunătorul trofeu „Toamna la 

Voroneţ” pe care nu îl ridicase la Gura Humorului. 

Doar la câteva zile distanţă, regizoarea Diana 

Deleanu avea să fie protagonista unei alte manifestări 

cultural-cinematografice importante la Bucureşti, 

de data aceasta la Cinematograful „Union”, 

unde Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală 

„Nişte ţărani” a organizat o seară intitulată 

Festivalul „Toamna la Voroneţ” de la Gura 

Humorului (devenit, de câţiva ani, 

internaţional) este unul dintre cele mai 

rezistente festivaluri cinematografice din ţara 

noastră, a ajuns, în 2010, la cea de a 30-a 

ediţie a sa. N-am mai fost de câţiva ani la 

acest festival, dar, aşa cum reiese din datele 

organizatorilor, fac parte din „istoria” acestei 

prestigioase competiţii cinematografice, 

figurând în juriu de 15 ori (deci am participat 

la jumătate din ediţiile manifestării!), la 

primele 14 ediţii ale festivalului (de la prima 

ediţie, din 1981, până în 1993) şi, apoi, la o 

ediţie din mileniul III (2005, pare-mi-se)... 

„Portretul regizoarei Diana Deleanu”, care câştigase 

la Festivalul „Eco-etno-folk film” de la Slătioara, 

Marele Premiu, „Potecaşul de bronz” 2010. Aşadar, 

la numai câteva zile după sosirea Voroneţului la 

Bucureşti, a venit şi Slătioara. Am fost doar de câteva 

ori la festivalul „Eco-etno-folk film” din Slătioara, 

dar mă consider, întrucâtva „de-al casei”, şi, oricum, 

competiţia cinematografică de-acolo, ajunsă în 2010 

la ediţia a XII-a, a intrat şi ea în tradiţie, deţinând 

un loc de frunte printre manifestările culturale 

importante ale fiecărui an. De-a lungul anilor, şase 

filme ale regizoarei vâlcene Diana Deleanu au primit, 

la Slătioara, premii importante, după cum 

urmează: Mânăstirea Bistriţa (Premiul Episcopiei 

Râmnicului în 2001), Trista poveste a unui succes 

(Premiul I în 2004), Doctor Schileru (Premiul I în 

2005), Mama Ghiţa (Premiul Special al juriului în 

2006), Humorescă (Premiul Special al Juriului în 

2007), Bestiar (Marele Premiu „Potecaşul de Bronz” 

în 2010)... Gestul organizatorilor de a organiza o 

seară dedicată regizoarei, în aceste condiţii, este nu 

numai binevenit, ci, aş zice, necesar, şi se cuvine a fi 

salutat. Cu atât mai mult cu cât filmul premiat la 

Slătioara este (deloc întâmplător) tocmai Bestiar, filmul 

de intensă concentraţie civică, morală şi filosofică 

plasat în fruntea palmaresului şi la Gura 

Humorului. Regizoarea merita o asemenea seară 

omagială şi datorită impresionantei sale filmografii, 

o filmografie care începe în 1993 cu filmul După chipul 

şi asemănarea Sa, continuând – la aceeaşi televiziune 

vâlceană „Etalon” – cu peste 20 de titluri, 

printre care (în afara celor amintite) figurează scurt 

metraje precum Doamne, Doamne ceresc Tată, Eroi 

au fost, eroi sunt încă, Bon souvenir de Roumanie, 

Regia Dan Micu, Mânăstiri şi schituri vâlcene, Fals 

tratat de pescuit şi vânătoare, Dracula şi Bunul 

Dumnezeu, Despre lemn şi despre cari, Fan club 

Jesus Christ, Drumul spre victorie, Războiul lumilor, 

bătălia de la Amărăşti, Poveşti comuniste, vesele şi 

triste... După cum o spun înseşi titlurile, avem de a 

face cu teme religioase (care culminează cu moartea 

unei biserici din Bestiar!), cu teme despre oameni şi 

locuri vâlcene, cu subiecte de natură civică, cetăţenească. 

Este vorba, aşadar, despre o filmografie solidă, 

substanţială, care sintetizează preocupările 

esenţiale şi consecvente ale autoarei, creatoarea 

unui cinematograf de atitudine, angajat în dezbaterea 

unor probleme de reală actualitate ale satului 

românesc, ale ţării, ale oamenilor ei şi ale omenirii 

în general. Pentru seara cinematografică omagială 

de la Bucureşti, organizatorii au optat pentru cele 

trei filme ale Dianei Deleanu premiate la ultimele 

trei ediţii ale festivalului de la Slătioara, adică 

Mama Ghiţa, Humorescă şi Bestiar, trei filme inspirate 

din universul rural. Mama Ghiţa este, cum o 

spune şi titlul unui al film al autoarei, o „poveste 

comunistă, veselă şi tristă”, povestea Gheorghiţei 

Măleanu din Bărbăteşti, zisă „mama Ghiţa”, devenită, 

îndeosebi în ultimul deceniu ceauşist, o poetă 

populară de larg răsunet în presa vremii, vedetă a 

unor grandioase spectacole folclorice din „Cântarea 

României”, creaţie tipică a „epocii de aur”, pentru ca, 

apoi, în ultimii ani de viaţă, să fie întru totul uitată 

şi părăsită, printre amintirile gloriei de odinioară. 

Superb mi s-a părut al doilea film al serii, 

Humorescă, povestea unei alte ţărănci în vârstă, 

chiar de 90 de ani, care, după ce a trăit ani de zile cu 

un bătrânel de numai 82 de ani, hotărăşte să se 

mărite cu acesta, dintr-un motiv foarte pragmatic, 

pentru a obţine bani de înmormântare (dat fiind faptul 

că legea 396/1996 oferea o indemnizaţie de 200 de 

euro „tinerilor căsătoriţi”). Regizoarea tratează 

subiectul cu umor subtil, cu reală compasiune, în 

film fiind vorba, de fapt, despre singurătate, sărăcie 

şi disperare. Subiectul filmului m-a întors cu gândul 

spre ultimul an de viaţă al ilustrului regizor Jean 

Georgescu, care, în februarie 1994, la 93 de ani, 

uitat, părăsit, singur, bolnav, la capătul puterilor... 

se căsătorea, cu asistenta sa medicală, pentru a 

părăsi, apoi, după numai două luni, lumea aceasta, 

dar lăsând pe mâini bune „textele sale de supravieţuire”, 

care aveau să fie editate după puţină vreme 

(sigur, motivele gestului său erau altele decât la 

eroina Dianei Deleanu, dar „filmul” vieţii lui Jean 

Georgescu, la ora apusului, tot un film despre singurătate, 

sărăcie şi disperare este!). În încheierea serii 

cinematografice de la „Union” am revăzut, cu respiraţia 

întretăiată, filmul Bestiar. Multe mulţumiri, 

Diana Deleanu, pentru lecţiile de viaţă şi de civism 

pe care ni le-aţi oferit prin filmele dumneavoastră! 

IANUARIE 2011 


33

Dorin David 

Metafizica sexului frumos. Al bărbaţilor 

34 

Să scrii o carte despre sex fără să aluneci 

măcar puţin spre pornografie mi s-a 

părut întotdeauna un lucru extrem de 

dificil. Dar să scrii fără pic de obscenitate 

şi cu atîta eleganţă despre sexul bărbătesc cum 

face autoarea Florence Ehnuel nu am crezut vreodată 

că-mi va fi dat să întîlnesc. Cartea Florencei 

Ehnuel stă de la un capăt la altul sub semnul autenticităţii, 

dar mai presus de toate, este îmbibată de 

filosofie. Ceea ce nu trebuie să ne sperie, ci să ne 

bucure. Frumosul sex al bărbaţilor nu este un tratat 

filosofic criptic, nu o să vă plictisiţi nici o clipă citind 

cartea. Recunosc, cînd îl citeam pe Kant mă mai lua 

uneori somnul, chiar şi în miezul zilei, dar cartea 

aceasta am citit-o în miezul nopţii, mai bătrîn cu 

zece ani şi după o zi extenuantă de muncă, dar nu 

mi-am simţit nici o clipă pleoapele grele. 

Dimpotrivă, a fost o încîntare. 

Ce o face aşa? Sinceritatea cu care este scrisă. 

Încercarea de apropiere şi de înţelegere al necunoscutului, 

aşa cum este încă pentru multe femei sexul 

bărbatului. Contopirea cu el. Împăcarea celor două 

specii „venite”, cum spun unii specialişti, de pe două 

planete diferite, care au fost bărbaţii şi femeile. 

Unirea, unitatea, uniunea. 

Florence Ehnuel (Florence Ehnuel, Frumosul 

sex al bărbaţilor, IBU Publishing, 2010) este un filosof, 

mi-am dat seama de la început, deşi doar pe la 

mijloc aflăm că ea chiar predă filosofie. Florence nu 

caută sexul în sine, ci ceea ce sexul bărbătesc ascunde, 

şi mai ales unde duce. Ca în tratatele clasice 

orientale, ea caută spiritul acolo unde alţii nu văd 

decît trupul. Ea priveşte penisul şi testiculele, mult 

timp, dar numai pentru că privitul o face să se deschidă 

către un alt tărîm, al cerului. Atinge şi gustă 

cu toţi porii sexul frumos al bărbaţilor, dar mai mult 

şi mai mult preferă să-l privească, să-l adore, aşa 

cum se întîmplă în India la sărbătoarea lingam-ului. 

Pentru că, fiind probabil cunoscătoare a lui Ficino, 

ştie că ochii sînt poarta sufletului, iar aici sufletul 

este principalul beneficiar. Dar şi atunci cînd o face 

(cînd atinge sexul bărbatului) este ca şi cînd ar intra 

în contact cu o operă de artă desăvîrşită (autoarea 

este pentru artă, şi împotriva pornografiei), sau cînd 

îl primeşte în corpul ei, unirea este una mistică, pentru 

că o poartă spre cer. Iar aceasta nu este o metaforă 

a orgasmului. 

Autoarea nu a fost dintotdeauna aşa. Nu mă 

refer la filosofie, ci la adoraţia penisului. Şi a testiculelor, 

pentru că aşa cum spune ea, unul nu e complet 

fără celelalte. La început i s-a părut urît, grotesc, 

vulgar. L-a primit aşa cum se obişnuieşte, adică obişnuit. 

S-a căsătorit, a avut copii, apoi s-a despărţit de 

soţ – mai exact, soţul de ea. Eliberată astfel, şi-a deschis 

sufletul, intelectul şi toată fiinţa întru înţelegerea 

şi primirea frumuseţii sexului. În ciuda faptului 

că, la o primă privire fugară, unii ar putea fi tentaţi 

să creadă că autoarea promovează un stil de viaţă 

promiscuu, nu este aşa. Chiar dacă ea a ales să aibă 

mai mulţi amanţi şi a descoperit că iubirea ei sporeşte 

cu cît o împarte la mai mulţi, nu înseamnă că frumuseţea 

sexului nu poate fi trăită cu un singur partener. 

Pentru că aşa cum am spus deja, frumuseţea 

sexului stă în metafizica sa. Nu în acuplare, ci în 

contemplare. Acesta este mesajul cărţii de faţă, şi 

este atît de firesc spus încît şi afirmaţia de undeva 

de la final, care poate părea, dacă nu o blasfemie, cel 

puţin exagerată: „Dacă există undeva Dumnezeu, el 

se află, mai întâi de toate, în sexul bărbaţilor!” (p. 

134) vine cît se poate de natural. Dar ca naturaleţea 

ei să convingă, mai întîi trebuie să ajungeţi cu lectura 

acolo, de la început, pînă la sfîrşit. Este o lecţie de 

viaţă şi o meditaţie profundă, din care, cred eu, toţi 

vom avea de cîştigat, nu doar femeile. 

(urmare din pagina 18) 


Daniel Cristea Enache 

Nichita 

III. 

Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul 

tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut 

sau cu urlet, cine eşti, tu nu-i răspunde pentru că nu 

ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă îngrozitoarea 

întrebare „cine eşti?” te întreabă cu gând 

ascuns să te piardă. 

Te întreabă cu gând de batjocură şi smintit că ai putea 

să ştii cine eşti şi să-i răspunzi cine eşti; 

şi răspunzându-i cine eşti tu, dragule, să-l faci pe 

el să se prăpădească de un venin râzând şi de o înălţime 

străină. 

Şi în hohote, – cine eşti, ştiindu-te, să nu mai poţi să fii. 

Deci taci din gură când nu ai ce spune! 

■ semnal ■ Editura Ideea Europeană 


Rainer Maria Rilke 

Jurnal 

Colecţia 100 capodopere 

Traducere de Bogdan Mihai Dascalu 

Planeta Rilke. Planeta uriaşului Rilke. Totul irumpe înlăuntru cu forţe nebănuite, 

împlinindu-se sub semnul „noii fiinţe”, al unui început formidabil de puternic, 

sugestiv, inspirat, în raza presimţirii unei „noi mari străluciri, care dă forţă şi o abundenţă 

de imagini limbii mele”, aşa încât „mă surprind câteodată cât de mult îmi sunt 

mie însumi receptiv şi cât de mult învăţ, într-o uimitoare veneraţie, din propriile 

mele dialoguri. Răsună ceva în adâncul meu, ce vrea să ajungă la oameni, trecând 

peste aceste pagini, peste dragele mele cântece şi peste toate planurile de viitoare 

fapte”. Însemnările jubilatorii se transformă, sub ochii noştri, în prelungirea încinselor lecturi de sine, 

în exces de forţă, deci, într-o iubire atât de plină şi de puternică, încât eliberează numaidecât din grelele 

lanţuri ale fricii, devenind o laudă fiinţei, o laudă făcută împlinirii şi viului conţinut în exces: „Mă 

simt de parcă ar trebui să vorbesc acum, în clipe de forţă şi claritate, când din mine vorbeşte mai mult 

decât eu însumi: sufletul meu. Mă simt de parcă ar trebui să-i convertesc pe toţi cei care ezită şi care 

se îndoiesc; căci am mai multă putere în mine decât pot reţine în cuvinte şi vreau să o folosesc pentru 

a elibera oamenii de străina frică, din care eu însumi am venit”. 

Aura Christi 

În aceeaşi colecţie au mai apărut: 

Colecţia 100 Capodopere 

Stendhal, Napoleon 

Marina Ţvetaieva, Proză 

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge 

Rainer Maria Rilke, Elegii duineze 

J.W. Goethe, Elegii romane 

Mihail Arţîbaşev, La limita extremă 

Nicolae Breban, Drumul la zid 

IV. 

Stând pe lângă foc, de vei simţi un oarecare lucru, un 

fel de sorbitură că te mişcă şi te trage din loc; 

dacă te cade o încetinire de zile; 

şi dacă fierbinţeala mare ţi se arată ca şi cum te-ai 

vedea pe tine însuţi de la o depărtare arsă; 

dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătoreşte 

cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai 

putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezeşti 

şi mâine; 

dacă tăierea şi scoaterea maţelor mielului te doare 

în pântecul tău numai gândind-o că se întâmplă; 

dacă ruperea stelei în două şi ruperea cifrei unu în şapte 

îţi străbat creierul cu sfâşietoare lumină; 

dacă taina sfântă a trădării te cumpără 

pe un ochi triunghiular în frunte; 

dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos 

cu jugulara ruptă; 

dacă nu-ţi smulgi ochii tu însuţi înfiorat de vedere; 

dacă nu-ţi astupi urechile cu două stele; 

dacă refuzi jertfa de un miros plăcut, 

dragule, 

lasă-te prădat de melancolie 

şi lasă-te 

jefuit de tristeţe. 

Stai tu melancolic, dragule, 

stai tu melancolic. 

Melancolia nu se petrece şi nu se mişcă, 

melancolia se stă. 

Stai tu. 

Ce se mai poate spune după asemenea versuri care ne dau o senzaţie de 

déjà-lu, rămânând însă absolut extraordinare? Următoarea propoziţie, pe care 

am formulat-o mental de mai multe ori de-a lungul acestui eseu şi pe care am tot 

amânat-o, pentru finalul lui. 

Cu Nichita Stănescu, aventura limbajului se întoarce, în cerc, asupra limbajului 

însuşi. 


CARTEA 

STRĂINĂ 

Mişcare culturală de anvergură, 

romantismul a însemnat, de asemenea, 

impunerea unui nou mod de a 

gândi – şi de a trăi: unii dintre cei 

mai importanţi reprezentanţi ai săi sunt cei care au 

transformat sensibilitatea în pasiune, câtă vreme 

privim sensibilitatea ca pe un profund acord cu 

lumea naturală, iar pasiunea, drept încălcare a ordinii 

impuse. Romantismul a reprezentat mai mult 

decât o estetică şi o filosofie, transformându-se, după 

cum sublinia Octavio Paz, „într-un mod aparte de a 

simţi, de a te îndrăgosti, de a lupta ori de a călători 

– un mod de a trăi şi un mod de a muri.” Deloc 

întâmplător, într-un fragment din scrierile sale programatice, 

Friedrich Schlegel afirma chiar că 

romantismul nu s-a mulţumit doar să propună disoluţia 

şi amestecul genurilor literare şi a ideilor referitoare 

la frumos, ci a căutat chiar să realizeze fuziunea 

vieţii cu poezia, prin intermediul acţiunilor contradictorii, 

dar convergente ale imaginaţiei şi ironiei. 

Sintetizând aceste idei (şi multe altele, desigur), 

fie pornind de la ele, fie nuanţându-le şi oferind 

o nouă perspectivă asupra fenomenelor abordate, 

studiul Îmblânzirea romantismului (The Taming of 

Romanticism. European Literature and the Age of 

Biedermeier), apărut în anul 1984, în Statele Unite, 

este, foarte probabil, cea mai cunoscută dintre scrierile 

lui Virgil Nemoianu – dar şi cea care i-a adus, în 

scurt timp, un mare prestigiu, cartea fiind, de altfel, 

distinsă cu Premiul „Harry Levin” al Societăţii 

Americane de Literatură Comparată. În ansamblu, 

avem de-a face cu o vastă sinteză asupra fenomenului 

literar romantic, pornind de la ideea de bază a 

„idilismului Biedermeier contractat acasă”. 

Biederemeier-ul sau „romantismul îmblânzit”, din 

Germania şi până în Franţa sau Anglia, iar de acolo 

până în ţările Europei de Est, este interpretat de 

autor prin prisma unui conceptualism profund legat 

de esenţa artei literare. Virgil Nemoianu aduce, în 

această carte, şi o periodizare a epocii romantice în 

ansamblu: căci, fiind legat de finele veacului al 

XVIII-lea şi, ca spaţii culturale de origine, de Anglia 

şi Germania, răspândindu-se, apoi, în secolul al XIXlea, 

şi în Franţa, iar de aici în majoritatea ţărilor 

europene şi în America, romantismul se încadrează, 

în linii mari, între Revoluţia de la 1789 şi cea de la 

1848, perioada fiind împărţită, în Îmblânzirea 

romantismului, în mai multe etape, nefiind uitate 

nici momentele anterioare, cu rol hotărâtor în cristalizarea 

unei noi estetici: neoclasicism în formă iluministă, 

în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, 

preromantism luminist, în jurul anului 1750, romantism 

înalt, „High Romanticism” (1790 – 1815), caracterizat 

prin radicalism ideologic, coerenţă, vizionarism, 

spirit cosmic, integrarea contrariilor, misticism 

şi intensitate pasională, şi romantism târziu 

sau „Biedermeier Romanticism” (1815 – 1848), ale 

cărui caracteristici ar fi sensibil diferite: înclinarea 

spre moralitate, valori domestice, intimism, idilism, 

pasiuni temperate, confort spiritual, militantism, 

conservatorism, ironie şi resemnare. 

Pornind, cel puţin parţial, de la lucrările câtorva 

gânditori precum Friedrich Sengle sau Meyer H. 

Abrams, studiul de faţă dedicat romantismului continuă 

orientările acestora dar, deopotrivă, lărgeşte 

aria de interes şi schimbă sensibil perspectiva. 

Astfel, exercitându-şi analizele şi interpretările asupra 

unor spaţii culturale diferite, reprezentate de 

scriitori cum ar fi Heine sau Eminescu, pentru a ne 

opri doar la aceste exemple, Virgil Nemoianu caută 

mereu imaginea dialectică a momentului istoric, evidenţiind 

mai ales rolul de contrapondere al idilismului 

faţă de situaţia schimbărilor istorice la care contemporanii 

lui Heine, de pildă, reacţionau negativ, şi 

discutând cu atenţie fenomenul romantic şi în ţările 

Europei Centrale şi de Est, adesea plasate într-un 

con de umbră de cei care s-au aplecat, anterior, asupra 

acestei epoci şi mişcări literare. În plus, în 

Îmblânzirea romantismului, ca şi în aplicatele studii 

pe care, în alte ocazii, le-a dedicat structuralismului 

sau canonului literar, Nemoianu are în vedere, în 

fiecare capitol, ansambluri culturale vaste, fiind în 

mod evident fascinat de spiritul cuprinzător al secolului 

XVIII, o epocă în care enciclopedismul – atât al 

respectivului veac, cât şi al autorului cărţii de faţă – 


Rodica Grigore 

Triumful îmblânzirii romantismului 

e de natură să-i sprijine ansamblul demonstraţiilor, 

nefiind o simplă chestiune de faţadă, ci având darul 

de a da substanţă construcţiilor teoretice ale autorului. 

Dar Virgil Nemoianu reuşeşte, dincolo de dimensiunea 

teoretică a cărţii acesteia în sine, să explice 

cititorilor cât se poate de clar câteva aspecte legate 

de însăşi esenţa fenomenului complex de „îmblânzire 

a romantismului”, făcând sclipitoare (şi, nu o 

dată, neaşteptate şi cu atât mai plastice!) trimiteri la 

texte intrate de generaţii întregi în conştiinţa marelui 

public şi devenite de-a dreptul canonice, cum ar fi 

romanul lui Charlotte Brontë, Jane Eyre, unde 

Edward Rochester este interpretat drept „un caz de 

îmblânzire ad litteram.” Căci, după cum afirmă 

autorul, „Rochester este un Byron îmbătrânit, care 

fusese, vrând-nevrând îmblânzit, preluat în structurile 

societăţii, dar care mai păstra ceva din impetuozitatea 

tinereţii.” Exemplul merită reţinut nu doar 

pentru exactitatea demonstraţiei, ci şi pentru că, 

prin asemenea amănunte pregnante şi, în fond, atât 

de evidente, încât marea majoritate a comentatorilor 

de dinaintea sa au ales să le ignore, Virgil Nemoianu 

reuşeşte să-şi facă discursul extrem de convingător 

nu numai pentru publicul academic, ci şi să-şi îmbogăţească 

textul cu rara calitate de a se adresa (şi) 

unor cititori obişnuiţi, cuceriţi, fără îndoială, pe dată 

de un asemenea demers şi mod de abordare. În plus, 

autorul discută, în aceeaşi manieră, şi câteva cazuri 

celebre de „convertiri ale romanticilor radicali la 

sentimente temperate şi chiar la modalităţi de 

expresie moderate”, evidente în opera (şi viaţa) lui 

Wordsworth, Robert Southey sau Ludwig Tieck. 

Afirmat, practic, concomitent, în Anglia şi în 

Germania şi răspândit rapid pe tot cuprinsul 

Europei, apoi în America, romantismul s-a impus 

rapid mai cu seamă prin viabilitatea (şi noutatea) 

ideilor sale. Preeminenţa romantismului german şi 

englez vine nu din anterioritatea cronologică, ci 

dintr-o combinaţie de pătrundere critică şi originalitate 

poetică. În ambele spaţii culturale, creaţia lirică 

se îmbină cu reflecţii critice referitoare la natura 

poeziei, făcute cu o intensitate, originalitate şi profunzime 

neegalate în alte literaturi europene. 

Combinarea teoriei cu practica, a poeziei cu poetica 

a reprezentat încă o manifestare a aspiraţiei romantice 

de a uni extremele – arta şi viaţa, antichitatea 

atemporală şi istoria contemporană, imaginaţia şi 

ironia. Iar dacă, de pildă, René Wellek a afirmat că 

specificul şi natura romantismului sunt de găsit tocmai 

în încercarea sortită uneori eşecului şi parţial 

abandonată, de la un moment dat încolo, „de a identifica 

subiectul cu obiectul şi, de asemenea, de a 

reuşi să împace omul cu natura, conştientul cu 

inconştientul prin intermediul poeziei, care este 

prima dintre toate formele de cunoaştere”, Frank 

Kermode, în The Romantic Image, susţinea că simbolul 

modern (el exemplifica prin lirica lui W. B. 

Yeats) derivă în mod direct din simbolul romantic. 

Mai mult decât atât, după cum demonstrează 

Octavio Paz, în Hijos del limo, marele ideal al mişcării 

romantice era, nici mai mult (dar nici mai puţin!), 

decât acela de a „socializa” poezia. Astfel, gândirea 

romantică s-a împărţit în două direcţii care au sfârşit 

întâlnindu-se: căutarea principiului ce face din 

poezie fundamentul limbii şi, în felul acesta, al societăţii; 

şi unirea acestui principiu cu viaţa (şi cu istoria). 

Poezia romantică va reclama, deci, să fie (şi) 

acţiune; poemul nu mai e doar un construct verbal, 

ci devine profesiune de credinţă mereu actualizată. 

Chiar şi doctrina „artei pentru artă”, care pare a 

nega această atitudine, o confirmă şi o perpetuează, 

căci ea e în egală măsură o etică şi o estetică, implicând, 

frecvent, chiar un punct de vedere religios sau 

politic. 

Cunoscând perfect toate concluziile (dar şi dificultăţile 

de metodă ori de abordare) la care au ajuns 

predecesorii săi în studierea complexului fenomen – 

cultural şi literar – al romantismului, Virgil 

Nemoianu se individualizează între ei, poate mai 

ales dacă avem în vedere că a avut curajul de a 

reveni el însuşi, în cărţile publicate ulterior, asupra 

epocii şi autorilor discutaţi în Îmblânzirea romantismului. 

Iar nuanţările şi eventualele delimitări faţă 

de anumite puncte de vedere formulate în anii ‘80 

demonstrează nu neapărat o vocaţie a revizuirilor, ci 

reala preocupare – am putea să-i spunem chiar fascinaţie 

– pe care o are faţă de epoca ce reprezintă, în 

sens larg, după cum el însuşi demonstrează, începuturile 

liricii moderne. Astfel, într-un recent studiu, 

The Triumph of Imperfection (2006), perioada la care 

se opreşte Nemoianu este cuprinsă între anii 1815 – 

1848, adică tocmai cea denumită anterior drept 

„romantism de tip Biedermeier”. Autorul nu se mai 

limitează, acum, doar la domeniul strict al literaturii 

şi nici la textele considerate canonice, ci are în 

vedere relaţia dintre tonul moderat al romantismului 

târziu şi mişcările revoluţionare asociate, adesea, 

cu anii de început ai epocii moderne. Iar concluzia 

finală ce se desprinde din The Taming of 

Romanticism (deşi, mai ales în primele capitole ale 

acestei cărţi, accentul cade, ca să-l cităm pe autor, 

„pe solidaritatea dintre o serie de curente sociale sau 

evenimente istorice şi cele literare”) se susţine întru 

totul şi rămâne valabilă şi la începutul unui nou 

mileniu, demonstrând nu doar reala îmblânzire a 

romantismului, ci şi creditul pe care Virgil 

Nemoianu îl acordă întotdeauna literaturii, textului 

însuşi şi primatului acestuia. Căci, pentru a-l cita pe 

autorul însuşi, putem, desigur, să aducem oricând în 

discuţie „perindarea culturilor şi atotputernica stăpânire 

a timpului, însă atunci vom fi abandonat analiza 

literară şi imperceptibilele, delicioasele tresăriri 

de nesiguranţă vinovată care o însoţesc.” 

IANUARIE 2011 


35

36 


Jeana Morărescu 

Coroana anului teatral: 

„Hamletiada” 

În mod negreşit manifestarea teatrală „de 

excelenţă” a anului 2010 pe teritoriul 

românesc rămâne cea de a VII-a ediţie a 

Festivalului Inernaţional „Shakespeare”, 

organizat şi găzduit iniţial trienal, în ultimul deceniu 

bienal, de oraşul Craiova, respectiv „Fundaţia 

Shakespeare” şi Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. 

Acest festival a fost dintotdeauna o impecabilă 

demonstraţie de „shakespearologie” concretă, „scenică”, 

diversificată şi fertilizată de principalele direcţii 

creative ale artei teatrale internaţionale, care vorbeşte 

în primul rând prin marile ei valori auctoriale: 

câţiva din cei mai mari regizori ai „prezentului” 

mapamondic. Această a VII-a ediţie confirmă regula 

– devenită tradiţie – a unor universuri estetice plurale 

– scăpărătoare de toate posibilele imaginarului 

actual – şi în acelaşi timp, o fixează într-o excepţie a 

ei de o salutară inspiraţie: tematica Festivalului se 

restrânge „concentraţionar” şi se focalizează pe piesa 

cea mai emblematică a marelui dramaturg. Ideea lui 

Emil Boroghină; directorul „Festivalului Shakespeare” 

de la Craiova şi, mai nou Vicepreşedinte al 

Reţelei Internaţionale a Festivalurilor „Shakespeare”, 

de a axa această ediţie exclusiv pe reprezentaţii 

internaţionale de ultimă oră ale piesei „Hamlet” – a 

fost considerată în unele comentarii genială. Trebuie 

să mărturisesc că subscriu cu toată convingerea la 

acest calificativ – argumentele fiind că abia prin propunerea 

unui text unic, cu anecdotica lui fixă 

(bineînţeles un text emblematic pentru marile dileme 

şi aporii existenţiale ale deciziilor morale şi istorice 

ale omului) se poate penetra într-un ţinut incomensurabil 

al imaginarului (regizoral) re-valorant. 

Abia acum pluralitatea unghiurilor existenţiale de 

lectură regizorală – aplicată repet, asupra unei anecdotici 

iniţialmente fixe – putea demonstra în splendoarea 

ei rezerva inepuizabilă de re-semnificare a 

însăşi imaginarului teatral. Mai ales pentru o 

perioadă creatoare ca cea actuală: perioada postmodernităţii 

când traseele slalomului lecturant sunt 

eliberate de orice tabu-uri, când conjugarea dintre 

trecut şi prezent se poate „croşeta” în n maniere redescoperitoare 

de „actual” – nu neapărat şi de 

„peren” – ci de actualizări mai „vii”: purtătoare de 

scepticismul „legalizat” al relativizărilor axiologice, 

când mitul şi contramitul îşi dispută terenul de 

„meci” al filosofiei existenţiale. Or, toate aceste 

moduri noi de lectură, ale discursului dramaturgic – 

în marea lor majoritate destructurante, dar şi restructurante, 

impun într-o directă consecuţie tot atâtea 

universuri estetice. Acelaşi „Hamlet” privit de fiecare 

dată prin alte noi relee de gândire, şi introducându-ne, 

de fiecare dată, într-un alt univers estetic 

,a devenit, de-a lungul celor douăsprezece zile de 

Festival craiovean internaţional, la care se adaugă 

reprezentaţiile bucureştene a două dintre spectacole 

– o „Gală” fascinantă a imaginarului teatral şi spiritual. 

Poate că pentru sensurile celor zise mai sus, 

spectacolul Teatrului Municipal O.K. din Vilnius 

(Lituania) – regizat de Oskaras KORSUNOVAS 

devenea „prefaţator”. Nu atât ideea de „teatru în teatru” 

şi pierderea graniţei dintre ficţiune şi realitate – 

ci modul de tratare a acestei idei: baletul exterior şi 

interior al oglinzilor din cabina de machiaj, jocul perfid 

al luminilor din oglinzi, transformarea lui în 

flamboiantul ameninţător, devorator, însoţit perpetuu 

de misterul angoasant al leit-motivului „Cine-i 

acolo?” – a devenit metafora însăşi a pulverizării tragice 

a existentului. Regizorul a rupt ordinea iniţială 

a mai multor secvenţe din text. „Imixtiunea” în textul 

autorului nu e însă neinspirată – această libertate 

căpătând funcţia unei comasări psihologice a „timpului 

subiectiv” al actantului principal: Hamlet. 

Alteori, ea serveşte ca soluţie scenică de concentraţie, 

un paralelism al timpului obiectiv „prezent-trecut”. 

În timp ce Ofelia, sfătuită de tatăl său „se plimbă” 

spre a-l ademeni pe Hamlet, în fundal Regina 

povesteşte moartea, deja îmtâmplată, a tinerei 

fecioare. Re-dramaturgizarea „regizorală” a textului 

sporeşte pregnanţa dramatică. Nu întâmplător, cred, 

Horaţio va purta în acest spectacol o mască preluată 

din teatrul japonez „Nö” – aşa cum într-o altă ordine 

simbolică, regina va sorbi otrava nu din cupă, ci de 

pe buzele craniului dezgropat al lui Yorik: Conceperea 

Timpului comasat sau altfel zis, „supraetajat”, e 

o trăsătură conceptuală şi estetică specifică teatrului 

japonez „Nö”. Aveam s-o întâlnim în superbul spectacol 

al Companiei Ryutopia Noh-teatre, spectacol ce, 

din pricina unui incident ce a împiedicat prezenţa 

live a trupei japoneze la Craiova, ne-a fost înfăţişat 

pe video, într-o claritate excepţională. Spectacol în 

manieră Zen, acesta face din protagonist un „stâlp” 

(omphalos) atot-rezonator, în spatele căruia se desfăşoară 

întreaga anecdotică a tramei. Hamlet-samurai 

devine o prezenţă în durată a timpului paralel ce îl 

angajează: e Conştiinţa istoriei, ce cunoaşte şi toate 

capcanele posibile ale trădării. 

Spectacolul polonez al Monicăi PECIKIEWICZ 

(Teatrul „Polski” din Wroclaw) a adus, fără nici o 

reţinere, acţiunea, într-o actualitate hiperviolentă, şi 

hiperobsedată sexual. „Ambientul” scenografic al 

„hiperactualităţii” a fost realizat prin ecranările 

foarte largi şi înalte ale fundalului (de altfel, foarte 

măiestrite). Claudius, criminalul, este tânăr, dar şi 

foarte cinic, Polonius foloseşte „mobilul”, Gertrude 

este permanent contorsionată de ispitirile fizice. 

Şocantă şi foarte „actualizată” e însă relaţia dintre 

Ofelia şi fratele ei Laertes, pândită permanent şi 

„subversiv” de unda relaţiei incestuoase. Monologul 

lui Hamlet a trecut în gura Ofeliei, ca o rugăciune, 

ceea ce salvează inocenţa feciorelnică a personajului. 

Moartea Ofeliei e tratată la modul hiper-expresionist 

al cruzimii violente: fata îşi împlântă repetat în 

piept un pumnal bont, în timp ce sângele muribundei 

se prelinge în valuri 

continui pe podea. În 

ultimă instanţă, Horaţiu 

o înneacă în vana în care 

tocmai se îmbăiase Claudiu, 

pregătit pentru 

noaptea de amor cu 

Gertruda. Spectacolul 

regizoarei poloneze a 

ridicat semne de întrebare 

privind justificarea 

viziunii de maximă violenţă, 

Judecată însă în 

ideaţia ei, această violenţă 

devine o semioză 

pentru turnura derapată 

în cinism absolut a 

„moralităţii” contemporane. 

Nu-i totuşi, cea 

mai radicală implantare 

în prezentul şi cotidianul 

mileniului trei, a 

nefericitului danez. Cea 

mai radicală viziune 

aparţine regizorului german 

Thomas OSTER- 

MEIER – care – în spectacolul 

Teatrului „Schaubüchne” 

din Berlin propune 

un Hamlet „antierou” 

(realizat magistral de actorul Lars EIDIN- 

GER): un Hamlet iniţial abulic, apoi sensibilizat de 

propriile-i rateuri şi frustrări. Adoptă nebunia – dar 

nu ca „strategie” de cunoaştere, precum în multe 

interpretări „tradiţionale”, ci ca un joc cinic al frondei 

absolute în faţa existenţei însăşi a universului 

uman – şi sfârşeşte prin transformarea frondei în 

nebunie pură. „Universul uman – pe care-l va renega 

şi batjocori cu metode obscen – „clauneşti”, ni se 

înfăţişează el însuşi, de la începutul spectacolului – 

ca o confuzie deopotrivă tragică şi ridiculă de planuri: 

alături de groapa unde are loc înmormântarea 

lui Hamlet-bătrânul se află masa de praznic, care se 

va transforma uşor în masa de nuntă. Gertrude şi 

Ofelia apar ca ipostazele aceluiaşi personaj. 

Viziunea integrală e încărcată de un sarcasm amar, 

biciuitor, respirând prin porii unei degradări ontologice 

a umanului, ce pare irepresivă. Tragismul e 

indirect şi e „absurdizat”. 

Festivalul craiovean s-a încheiat cu spectacolul 

altui teatru din Vilnius: „Meno Fortas”. „Hamlet” în 

regia celebrului Eimuntas NEKROSIUS a avut o 

tentă arhaică, impregnat fiind de o pasionalitate de 

forţe sălbatice, primare. Nu mi s-a părut legitimată 

ideea dictaturii absolute a lui Claudius, impusă (şi) 

voinţei Reginei – întrucât Gertrude devine astfel 

absolvită, dramatic de vinovăţie. Un spectacol care a 

mizat mult pe atmosferă, pe ploaia necontenită din 

cimitir (realizată convenţional, cu furtunele la vedere 

– semn şi al unei detaşări „brechtiene” ce dedublează 

inteligent estetica spectaculară). Magistrală 

însă mi s-a părut ideea „monitorizării” permanente, 

de către „Duh”, a acţiunilor fiului căruia îi şi înmânează, 

într-un bloc de gheaţă, pumnalul răzbunător. 

Şi apariţia finală, ca personaj, a Tatălui, care îşi va 

primi în Lumea cealaltă fiul, cu sentimentul copleşitor 

al propriei vinovăţii pentru sacrificiul pe care i 

l-a cerut. 

Festivalul s-a încheiat de fapt la Bucureşti, 

prin spectacolul regizoarei americane Elisabeth LE 

COMPTE – realizat de The Wooster Group din New 

York: un spectacol cu maşinărie tehnică foarte complicată 

şi greu-deplasabilă. Asta, pentru că formula 

regizoarei a implicat un dialog interactiv între film şi 

scenă: Trupa de actori ce urmează să joace „Hamlet” 

ia cunoştiinţă de textul tragediei prin vizionarea 

unui film al acesteia. Dar, vizionând scenă de scenă, 

semnificarea piesei din film conduce pe viitorii ei 

interpreţi către noi înţelegeri şi re-structurări 

semantice. Astfel, regia, pune în discuţie polisemantismul 

şi viziunea glisantă, cum şi riscul unui unic 

traseu vizionar. E o regie a dilematicului pirandellian 

„viaţă-ficţiune” aplicat tragicului shakespearian; 

o regie a comparatismului semnificator, dovedit 

până la urmă insaţiabil, cu perspectivă abisală. 

Nu se poate ignora prezenţa la Craiova a marelui 

interpret Robert WILSON a cărui întâlnire cu 

publicul a fost urmată de înregistrarea filmată a 

spectacolului „Hamlet – un monolog”. Întreaga piesă 

transpare astfel, în spectacolul „One Man-Show” al 

lui Wilson, din înlănţuirea tuturor episoadelor ce 

construiesc textual figura protagonistului. Ni s-a 

spus că imaginea, mişcarea, fusese elaborată deja cu 

un an înainte de intrarea efectivă în rostirea textului. 

În fond, limbajul e aici în primul rând filmic. 

Incursiunea hamletiană a lui Wilson e o recapitulare 

memorială a îmtâmplărilor, retrăite de prinţul 

muribund: o re-supunere emoţională examenului şi 

filtrului mental necruţător. Spre deosebire de un alt 

Hamlet „Solo-show”: cel al actorului polonez Piotr 

KONDRAT – al cărui recital, desfăşurat în decorul 

natural de apă şi pădure, de la Cetate-Dolj, însoţit de 

torţe puternice în noapte, şi de o voce ce lua ades 

rezonanţe penetrante de Moiră, avea să creeze – 

axul principal fiind evocarea – atmosfera unui spectacol 

frisonant de ritual magic Dar în ordinea spectacolelor 

monologale înregistrăm şi calma, sensibila, 

voit-surdinizata „repovestire” a vieţii proprii, de 

către Hamlet însuşi, reînviat din propriul cavou, în 

spectacolul de „studio” realizat de actorul craiovean 

Adrian ANDONE cu sprijinul regizoral foarte reuşit 

al Alinei RECE. Personajele moarte în piesă înaintea 

lui, cu care prinţul dialoghează: Ofelia (în 

momentul morţii însărcinată), Rozenkrantz, 

Guldenstern (siamezi), Regina – apar în chip de 

marionete scheletice: fantoşe ale amintirilor – viu 

redevenind doar el. 

Dar, iată n-am vorbit încă despre trepidanta 

înscenare, cu publicul integrat scenei în relaţie vie, 

directă, a Academiei Teatrale din Shanghai (marcată 

de obsendata relaţie „Putere-Spionaj”), în regia 

unui mare om american de teatru: Richard SCHE- 

CHNER; şi nici despre spectacolul coreean de la 

„Street Theatre Group” din Miryang, folosind semne 

şi o lectură regizorală originală, ades îndatorată 

unei „grile” locale… 



CORESPONDENŢĂ DIN DANEMARCA 

Diana Cozma 

Eugenio Barba şi The Chronic Life 

Sfârşit de septembrie 2010, Holstebro, 

Danemarca. Amurgul pogoară şi 

pătrunde cu sfiiciune în curtea lui Odin 

Teatret. Calea spre clădirea teatrului se 

întrevede printre fâşiile de lumină care ţâşnesc din 

pământ în dreptul copacilor. Deschid uşa teatrului şi 

re-descopăr cu uimire spaţiul deja familiar, învăluit 

în umbra istoriei, aparţinând unei tradiţii vii. 

Repetiţiile la The Chronic Life, spectacolul la care 

lucrează Eugenio Barba cu actorii săi, se află în toi. 

Premiera e programată în toamna anului 2011. 

Printre textele alese de Eugenio Barba se regăsesc 

poeme semnate de Ursula Andkjaer Olsen, una dintre 

cele mai apreciate poete contemporane daneze. 

Fernando Taviani şi Thomas Bredsdorff joacă cu 

măiestrie rolul sfătuitorilor de taină într-ale dramaturgiei 

lui Eugenio Barba. Programul zilnic începe 

cu antrenamentul actorilor în fiecare dimineaţă fix 

la ora opt şi un sfert în The Black Room. Antrenamentul 

nu are niciodată nimic spectaculos în el. 

Antrenamentul nu se face niciodată pentru celălalt. 

E o muncă a interiorităţii săvârşită asupra interiorităţii. 

Şi numai cei ce-şi re-descoperă propriul univers 

lăuntric au şansa de a se înfrupta din antrenament, 

altminteri survine oboseala, zgura, dovada că trupul 

ţi-e mortificat, pietrificat, indiferent de vârsta biologică. 

Antrenamentul poate fi un colac de salvare 

dacă te laşi momit şi prins în cârligul undiţei. După 

patruzeci şi şase de ani de experienţă actorii n-au 

renunţat la pregătirea de dinaintea repetiţiilor. 

Fiecare îşi repetă partitura improvizând acţiuni fizice 

şi vocale, reiterându-le în serii organice. Se înfiripă 

şi, treptat, se instalează o atmosferă aureolată de 

sfinţenie, concentrare. Devii martor al unui şir de 

scene plasate sub semnul mirajului, al miraculosului. 

Tensiuni puternice îşi dau întâlnire şi conturează 

noduri dramaturgice inedite. Dramaturgia lui 

Eugenio Barba este cea care remodelează exemplar 

în contemporaneitate substanţa complexă a organismului 

spectacular. Textul rostit ca acţiune vocală şi 

nu ca mesaj pur semantic ţâşneşte în fluxuri 

amprentate de religiozitate. Coabitarea mănunchiului 

de elemente dramaturgice e firească, naturală. 

Şi-astfel replica se îngemănează, pe neştiute, cu 

sunetul, cântul, acţiunea, deplasarea, atitudinea, 

relaţia. Tage Larsen, Kai Bredholt, Jan Ferslev şi 

Elena Floris cântă la instrumente ştiute sau născocite, 

Roberta Carreri îşi reia cu răbdare partitura şi 

inventează micro-acţiuni cu şervete de bucătărie, 

Iben Nagel Rasmussen pendulează între mişcări în 

forţă, de războinic, cu mişcări moi, calde, fulgurante, 

Julia Varley săvârşeşte minuni cu un pachet de cărţi 

de joc care devin punte de trecere, materie vâscoasă 

din care izvorăsc destine, castele de nisip, şi, pe 

urmă, Kai Bredholt se deplasează, ca-ntr-un abur, cu 

un clopoţel pe vârful capului, Jan Ferslev se aruncă 

de nebun în joc cu Roberta Carreri şi împreună se 

rotesc într-un dans frenetic de îndrăgostiţi pasionali, 

iar Tage Larsen vânează iluzii cu-n bănuţ care când 


e-n văzduh, când dispare în buzunarul hainei, când 

e când nu e, ca din mâneca hainei precum un iluzionist 

să scoată o piatră sau o carte de joc. Sofia 

Monsalve îmbină inocenţa gestului cu tristeţea actului 

ratat. Muzicienii, designerii, asistenţii – Elena 

Floris, Giulia Capodieci, Raul Iaiza, Pierangelo 

Pompa, Ana Woolf, Anna Stigsgaard – sunt parte 

activă în procesul de creaţie. Actorii amuşină în 

jurul partiturilor ce-şi află desăvârşire în timpul 

repetiţiei care are loc în The White Room. 

Procesul de elaborare a spectacolului The 

Chronic Life se întinde pe durata a câtorva luni de 

muncă intensă. Spaţiul-metaforă e în transformare. 

Eugenio Barba porneşte dinspre un spaţiu marcat de 

cele două deja celebre maluri de spectatori la care 

adaugă un al treilea perete, ca un soi de entrance al 

spectatorilor. E doar o încercare care are însă un 

obiectiv foarte precis: de a-i obliga pe actori să-şi 

măsoare energiile creatoare într-un spaţiu redus, să 

simtă apropierea periculoasă a spectatorilor ca o provocare 

inedită. În Wrocław, Polonia, în cadrul proiectului 

Masters in Residence ţinut la Studio Na Grobli, 

în faţa participanţilor adunaţi din toate colţurile 

lumii pentru a fi martori la repetiţiile spectacolului 

The Chronic Life (20-26 octombrie 2010), în ultimele 

două zile, Eugenio Barba schimbă spaţiul de joc, 

alungindu-l, eliminând peretele-călău, exterminator 

al expansiunii jocului actorilor. Oricum cea mai 

imperceptibilă tresărire a muşchilor feţei, cea mai 

rapidă rotire a ochilor, mişcarea de-abia sesizabilă a 

degetelor este percepută dilatat, resimţită cu acuitate 

de fiecare participant în parte. Jocul este orchestrat 

magistral şi navighează când pe o mare moartă 

când pe o mare în furtună înaintând prin valuri de 

muzică şi şoapte şi sunete. Eugenio Barba se implică, 

trăieşte cea mai minusculă acţie-reacţie a actorilor, 

se abandonează total partiturilor acestora, pentru 

ca-n secunda următoare, să se distanţeze, să privească 

cu un ochi critic. Relaţia sa cu actorii e de-o 

colaborare de-a dreptul conspirativă, comunicând 

deopotrivă prin cuvinte şi gesturi. Incisivitatea lui se 

îmbină cu tandreţea, gingăşia cu forţa, conturând 

pregnant o personalitate complexă, puternică, copleşitoare. 

Atenţia şi grija pe care-o acordă detaliului se 

intersectează cu situaţiile complet neprevăzute pe 

care le născoceşte numai şi numai pentru a-i pune pe 

actori faţă în faţă cu gândul negândit, vorba nerostită, 

spaţiul neexplorat. Şi-aşa cum îi ia mereu prin 

surprindere pe actori tot aşa nu le pretinde nimic din 

ceea ce el însuşi nu experimentează. Căci experimentează 

sunete şi acţiuni şi mers şi poziţii şi atitudini 

şi relaţii cu celălalt, cu obiectul scenic şi cântă şi 

dansează şi aleargă prin scenă. Eugenio Barba e 

însuşi spectacolul la care lucrează. Şi cărţile lui 

prind viaţă la scenă şi cuvinte abstracte îngheţate pe 

hârtie precum sats şi flux şi partitură şi subpartitură 

năvălesc în forme concrete, fiind cel mai pur praxis 

scenic. 

Dramaturgia lui Eugenio Barba se săvârşeşte 

în funcţie de salturile naturale ale gândirii noastre. 

Spectacolul, work in progress, începe ispitindu-ne cu 

istorisirea unei poveşti. Sunt poveşti care ne trimit la 

culcare şi sunt poveşti care ne trezesc din somn. (The 

Gospel according to Oxyrhincus) Povestea lui 

Eugenio Barba e uneori gândită, premeditată, controlată, 

justificată raţional, alteori simţită, nestăpânită, 

iraţională, clocotind de impulsuri barbare, primare. 

Şi nu-şi află haina organică decât relatată în 

acţiune şi gest, gest amplu, gest minuscul, în cuvinte 

întrerupte, punctate de tăceri, de viaţă transpusă 

care ţipă după esenţializare, facere-prefacere. 

Memorabilă e scena în care Eugenio Barba repetă 

înmlădierea cuvintelor rostite de Julia Varley 

într-un ritm dinamic, cu pauze ferm accentuate şi 

într-un uşor crescendo cu sunetele emise de Roberta 

Carreri. E ca şi cum ar vorbi un singur personaj, deşi 

actriţele performează în registre diferite. Roberta 

Carreri explorează calităţi şi intensităţi ale sunetului 

astfel încât să se îngemăneze cu calitatea şi 

intensitatea cuvintelor rostite de Julia Varley. În 

timpul muncii actriţele ating performanţa de a-şi 

întreţese vocile ca şi cum ar aparţine unei singure 

apariţii scenice. Şi ca un ecou ce persistă îndelung, 

replica Juliei Varley din The Castle of Holstebro traversează 

scena: Cunoaşterea care nu trece prin simţuri 

nu produce nimic altceva decât adevăr distructiv. 

Învârtindu-se şi tot învârtindu-se în jurul unei 

pietre de moară, un măgar a parcurs o mie de mile. 

Când a fost dezhămat, şi-a dat seama că se afla exact 

în locul din care plecase. Unii oameni se află mereu 

pe drum. Şi când se lasă seara nu văd nici oraş, nici 

sat nici creaţie nici natură nici putere nici înger. 

Sunt nenorociţi: au suferit în zadar. (The Gospel 

according to Oxyrhincus) Ne putem depăşi sau nu 

condiţia? Ne putem afla oare un tată pe pământ sau 

în ceruri? E viaţa o boală cronică şi dacă da, suntem 

conştienţi de boala de care ne-am lăsat cuprinşi şi 

târâţi în actele noastre? Ne poate fi cunoaşterea un 

colac de salvare? Sau inocenţa? Sau naivitatea idiotului 

în căutarea fanatică a unui sens care să dea 

sens mişcării sale prin lume? Dezrădăcinarea este 

fructul amar al deplasării noastre neliniştite 

dintr-un loc în altul fără a ne afla cu adevărat locul 

în care să rostim c-am ajuns acasă? Confruntarea cu 

celălalt duce la înţelegere sau la neînţelegere? Cum 

e să mănânci când nu ţi-e foame? Vrei să vezi sau 

dimpotrivă ţi-e mai cald şi mai bine şi mai confortabil 

şi mai la îndemână să îţi pui singur ochelari care 

să-ţi astupe orizontul pe care vrei cu toată ardoarea 

sufletului tău să-l întrevezi? Şi dacă deschid o uşă 

îndrăznesc s-o deschid pe următoarea şi pe următoarea 

şi pe toate cele o mie şi una de uşi? Şi uşile pe 

care le deschid mă poartă spre libertate? Este sau nu 

pragul spre o altă realitate cel pe care păşesc zi de zi 

fără a fi în stare să-l recunosc? Dramul de onoare 

uitat în mine mi-ascute simţul demnităţii? Şi dacă 

nu, să fie sinuciderea singura formă de libertate care 

mi-a mai rămas? Şi-atunci să mă sinucid zi de zi pentru 

a-mi putea purta paşii prin noapte? Să-mi pun 

punga pe cap şi să mă sufoc şi când nu mai pot s-o 

rup şi s-o zdrenţuiesc şi să-mi zâmbesc complice în 

oglindă? Să-mi ascund cu grijă sufletul chinuit sau 

să-l dau în vileag? Să-mi îndrept spatele şi cu paşi 

uşori să mă duc înspre sicriu, să mă cuibăresc în el 

şi să mă culc în moarte şi să-mi aflu astfel mântuirea? 

Să urc pe-o navă şi să trag pe nări mirosul aerului 

sărat? Să mă apropii încetişor de celălalt şi să-i 

gust pielea şi să muşc hulpav din sufletul lui? Şi casa 

în care locuiesc are vârstă? Îmbătrâneşte odată cu 

mine? Are păcate? Sunt ale mele? Şi-n mozaicul miilor 

şi infimelor nuanţe ale durerii poţi avea speranţa 

bucuriei împărtăşite? Şi speranţa cât s-o mai duc cu 

mine? Până unde? Întrebări, întrebări care te bântuie 

neîncetat fiind martor al repetiţiilor orchestrate 

de Eugenio Barba la The Chronic Life. 

Repetiţiile! Ah, repetiţiile! Deschid din lucruri 

mărunte, o monedă, un şervet, o batistă, o carte de 

joc, accesul privirii şi auzului şi al celorlalte simţuri 

înăuntru, la scena interioară, a fiecăruia dintre noi. 

Şi, mă întreb, de ce simt? Mă simt vie, arzând de 

pasiune? Ce-i acest dor de a fi? A fi ceva, cumva? Nu! 

De a fi pur şi simplu. Şi la fiecare întrebare îmi 

apare altă întrebare şi nici un răspuns exhaustiv. 

Scena colcăie de violenţă, de-un conflict profund, 

autentic, conflictul cu moartea. Renasc? Nu numai 

eu, ci şi ei, toţi cei care ne aflăm în acest spaţiu aici 

şi acum. Oare conflictul şi violenţa nu sunt rele în 

esenţa lor? Se pare că nu. Dacă sângele nu-ţi curge 

în valuri fierbinţi de lavă prin vene, se va scurge 

oare pe pământ? Nimic calm. Totul clocoteşte. E o 

furtună. Ah! Teatrul! Dansul! Cântecul! Poezia! 

Cultura! Cultura nu te împinge obligatoriu şi continuu 

la somn, la calm, la calmul desăvârşit al morţii 

în viaţă fiind. Cultura te doare de dai cu capul de 

pragul de sus. Căci N-ai cum muri când nicicând 

n-ai trăit, se aude violent de dureros vocea ţâşnită 

din viscerele Spectacolului lui Eugenio Barba. 

IANUARIE 2011 


37

38 

CORESPONDENŢĂ DIN BANGKOK 

Emil Raţiu 

Temple, ziduri, drame… 

Templele sunt construcţii cu măsuri bine 

echilibrate, desfăşurându-se predominant 

pe orizontală, şi farmecă văzul cu 

armonia policromă – de obicei roşu, 

verde, albastru-gri – a acoperişurilor suprapuse şi a 

unui fel de cupole aurite – chedi – separate de templu, 

care la bază sunt rotunde, iar către vârf se 

îngustează, ca despovărându-se de materie, terminându-se 

în săgeţi aurite îndreptate către azurul 

cerului. Senzaţia pe care o dau este de strălucire, dar 

în acelaşi timp de paradisiacă linişte şi seninătate, 

sentimente pe cât de profunde pe atât de tonice. Este 

un dialog între suflet şi materie, sau viceversa; căci 

materia spiritualizată de artă, mai este materie, sau 

doar simplu suport? Nu este nimic aici din măreţia 

ascetică a goticului, sau din îndemnul către visare al 

Orientului islamic. Este o altă lume, cu o măsură a 

realităţii deosebită, necunoscută sufletului nostru. 

Ce contrast totuşi, între această lume senină, de 

pace celestială şi faţa nouă, modernă, chiar brutală, 

tehnologică, a Bangkok-ului; şi, cu mult mai uimitor 

încă, uşurinţa – cel puţin aparentă – cu care această 

civilizaţie budistă a Pacificului s-a integrat în lumea 

tehnologică – Japonia, Taiwanul, China, Coreea de 

Sud, Singapore şi chiar Thailanda. Dacă a existat o 

relaţie între forma de religie, în speţă protestantismul 

şi dezvoltarea capitalismului, cum preconiza 

marele sociolog Max Weber la începutul secolului 

trecut, nu este atunci şi budismul, religie a Nirvanei 

şi a golului profund al Universului, la baza adaptării 

modernităţii tehnologice de către aceste ţări? 

Încadrat în şirul tăcut al vizitatorilor, mi-a 

venit rândul să intru în templul lui Buda de smarald. 

În templu, aproape dezamăgitor de mică, este o 

statuie doar de 66 de centimetri a lui Buda, în întregime 

de smerald, aproape pierdută în vârful unui 

uriaş baldachin pe care stă. Îmi atrage de aceea mai 

mult atenţia peretele de la intrare, opus statuii, pe 

care sunt pictate scene de mulţimi, de oştiri, probabil 

în bătălie, care mă fac să gândesc la dramaticele 

evenimente ce se desfăşoară la doar câţiva chilometri 

de aceste locuri. Când am fost în 2005, imediat 

după tsunami, am văzut numeroase afişe cu fotografii 

ale premierului Thaksin, în plină campanie electorală. 

Reales, el a luat măsuri în sprijinul maselor, 

schimbând legislaţia muncii şi extinzând asigurarea 

medicală, dar în 2006 a fost depus de o lovitură de 

stat militară. Firul gândurilor îmi este întrerupt de 

vocea unuia din cei doi monahi budişti, înveştmântat 

în caracteristica tunică portocalie, care ne zice să 

stăm jos. Ne aşezăm pe pavimentul de piatră, căci în 

faţa divinităţii, înţeleg, nu se poate sta decât jos, la 

pământ. Tot astfel face observaţie turiştilor să nu-şi 

îndrepte, şezând, picioarele către altar, căci picioarele, 

în învăţătura budistă, sunt partea cea mai inferioară 

a corpului, opusă capului, sediu al cugetului şi 

înţelepciunii. Mă gândesc atunci, prin contrast, la 

picioarele dezgolite în întregime ale femeilor, reclamele 

cu corpuri feminine şi măsurile luate în Franţa 

contra vălului islamic, la picioarele fotbaliştilor şi 

asigurarea lor cu poliţe milionare, idolatria acestora 

şi a acelora în Occident. Să fie acesta semnul tendinţei 

către inferior şi instinct al fazei ultime a unei 

civilizaţii? 

Ies, de afară mă uit din nou la temple. Observ 

prelungirile din bronz aurit, aşezate pe muchia liberă 

a celor trei acoperişuri suprapuse ale templelor, 

ca nişte ancore răsturnate, ce, contrar legilor gravităţii, 

vor parcă să se agăţe de cer; scânteierea bronzului 

aurit în razele soarelui tropical le preface în 

flăcări, în fulgere, ce se înalţă către cer, la fel ca sclipirile 

cugetului omenesc, înregistrate pe o electroencefalogramă 

modernă, gândesc. Sau, apar ca antene, 

prin care mulţimile din templu în rugă, se pun în 

comunicaţie cu insondabilul din cosmos, către care 

stau să-şi ia zborul, în nava care devine templul... 

Către seară, cu aceste gânduri, mă îndrept către 

modernul Siam Center, un imens centru comercial 

cu unul dintre cele mai mari hoteluri ale Bangkokului. 

Am avut ocazia să văd în apropierea Siam- 

Center-ului, pudic ascuns de ziduri înalte, invizibil 

din bulevardul modern, un întreg cartier de barăci 

de lemn, destul de decent însă, cu străduţe înguste 

de circa doi metri, cu prăvălioarele şi comerţul său 

ambulant, care-şi desfăşura paralel şi separat viaţa 

sa cotidiană, atât de diferită de cea a metropolei 

moderne care-l înconjura. În 2005 era deja mult 

redus, în curs de demolare, iar ulterior a dispărut, 

creându-se acum un vast teren viran pregătit pentru 

construcţia unui mare complex comercial. Barăci, 

mult mai puţine însă, dar mult mai mizerabile, am 

descoperit şi în alte locuri, acoperite de garduri înalte 

care nu lasă să se ghicească nimic de pe stradă. La 

ora serii, de acolo ieşeau cerşetorii, vreo bătrână, dar 

cel mai adesea femei tinere cu copii în braţe sau 

copii, uneori adormiţi lângă vasul întins trecătorilor 

pentru a le da obolul. Desigur, în Thailanda s-a creat 

şi s-a dezvoltat şi o clasă burgheză internă; o 

demonstrează numeroasele construcţii, fluviul de 

automobile, unele chiar de lux, de pe bulevardele 

Bangkok-ului. Dar barăcile pe care le văd, pudic 

ascunse după un gard înalt, unde trăiesc oameni de 

la ţară atraşi la oraş de creşterea puternică a economiei 

de până în ultimul an, copiii care cerşesc şi probabil 

nu merg la şcoală, fiind condamnaţi la o perpetuă 

existenţă la marginea vieţii şi ca adulţi, pun 

întrebarea dacă pe lângă strălucirea centrelor 

comerciale în stil american, mizeria acestor oameni 

dezrădăcinaţi nu a devenit acum şi mai evidentă, la 

mizeria lor materială adăugându-se şi cea morală. 

Cu aceste gânduri mă îndepărtez de Siam-Center. 

Thailanda, este explicaţia curentă, a avut două viteze 

de dezvoltare, una a unei clase financiare şi industriale, 

alta a poporului, în special a maselor rurale, 

excluse de la progresul material. Premierul Thaksin, 

om de afaceri îmbogăţit în USA în sectorul telecomunicaţiilor, 

întors în patrie şi intrat în politică, a vrut 

să aducă la masa prosperităţii şi pe cei excluşi, muncitorii, 

oamenii de la ţară, adoptând măsuri legislative 

în favoarea lor, dar în cursul celui de al doilea 

mandat obţinut la alegerile din 2005, după doar un 

an, a fost răsturnat de o lovitură de stat militară, 

fiind acuzat de corupţie. Democraţia, se pare, nu 

funcţionează totdeauna când este contra intereselor 

celor puternici, din afară sau dinăuntru... 

Cu tot dramatismul evenimentelor actuale, o 

întâmplare adevărată mă face să reflectez la un fapt 

petrecut prin anii 1980: o societate străină, neţinând 

seamă de climă, peisaj, zonă geografică, cultură, etc., 

impunând, ca şi altele, de la ecuator la poli, din 

Himalaia până în Apuseni, acelaşi „common standard”, 

nu putea înainta cu o construcţie în Bangkok. 

Ca într-o variantă locală a legendei „Meşterului 

Manole”, construcţia stagna, năruindu-se. Atunci, 

personalul director al lucrării, personal străin, care 

nu ţinuse seamă de uzanţele locale, a fost de acord să 

ridice, mai înainte de terminarea lucrării, un templu 

în miniatură, aşa cum este obiceiul local la toate clădirile 

din Bangkok. Rezultatul a fost că hotelul, unul 

dintre cele mai mari şi luxoase din Bangkok, a fost în 

scurt timp terminat, zice-se, ca o revanşă a spiritului 

asupra tehnologiei! 

Mă îndrept acum către acest mini-templu, ridicat 

într-o grădiniţă în faţa hotelului Erawan. În fiecare 

seară strălucesc aici lumânările aprinse şi zeci, 

sute de oameni se adună, aducând flori şi fructe în 

ofrandă. Într-un colţ, o orchestră cu instrumente tradiţionale, 

cântă; un grup de vreo şapte-opt fete, 

îmbrăcate în costume siameze şi cu un fel de tiară 

aurită pe cap, cu unghiile lungi de vreo zece centimetri 

(sunt unghii artificiale!), dansează cu mişcări 

pline de graţie, cu expresia feţei imobilă, impenetrabilă, 

dansuri în care mişcările corpului şi ale mâinilor 

rămân pentru câteva clipe fixe, aproape hieratice, 

exprimând delicat şi indirect, întreg universul de 

simţire al dansatoarelor. 

Apoi se mişcă unduindu-şi uşor corpul în ritmul 

muzicii, pe aleea în patrulater din jurul micului 

templu – un soclu pe care pe un elefant cu trei capete 

este aşezat un bust al lui Buda – şi ori de câte ori 

ajung la un capăt al patrulaterului, simbolizând cele 

patru puncte cardinale, se opresc câteva clipe, în 

acea atitudine graţioasă şi hieratică; apoi muzica, 

din instrumente de percuţie la care se adaugă un fel 

de flaut, începe iar să cânte şi dansatoarele îşi 

urmează dansul lent şi expresiv, ajungând în faţa 

statuii lui Buda unde se înclină până la pământ. Aşa 

se întâmplă în fiecare seară. Privesc această mulţime, 

florile, ofrandele şi peste toate pâlpâind lumina 

vie a lumânărilor aprinse în jurul altarului lui Buda. 

Oamenii vin şi îngenunchează pe rând, ridicându-şi 

mâinile împreunate deasupra frunţii. Acum, lumea 

este mai puţină şi o femeie tânără, probabil o funcţionară 

de la unul din numeroasele birouri din 

Silom-Road – strada afacerilor şi în acelaşi timp a 

distracţiilor de noapte – sau din altă parte, stă îngenuncheată, 

concentrată în rugăciune, la picioarele 

lui Buda; văd deodată, între florile de orhidee şi fructele 

care stau pe soclul statuii, apărând o şopârlă 

verde care rămâne nemişcată, privind către femeie, 

probabil intrigată, nepricepând ce se petrece în jur. 

Aceste două fiinţe fragile îmi apar atunci ca 

îngemănate, în Bangkok-ul tehnologic de ciment şi 

asfalt, care aproape le zdrobeşte. O clipă şi şopârla 

îşi retrage trupuşorul, dispărând. Rămân florile, 

fetele cu feţe imobile, enigmatice, mulţimea cu aceleaşi 

feţe; chipuri cu o expresie gentilă, dar impenetrabilă, 

care-mi aduc în minte miile, nenumăratele 

chipuri enigmatice ale lui Buda din această ţară, în 

dosul căruia, ca într-un caleidoscop, se ascund atâtea 

aspecte diferite şi contrastante ale aceleiaşi unice 

realităţi. La ora când scriu aceste rânduri, Bangkokul 

îmi apare de aceea ca îngemănarea dintre piaţa 

Tien-An-Men, a tinerilor zdrobiţi de represiunea 

comunistă, şi „cămăşile roşii” – dar culoarea nu contează 

– zdrobite în 2010 de economia de piaţă fără 

reguli şi umanitate... 


ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris 

Gina Sebastian Alcalay 

Rapsodie în alb-negru cu Leonard 

Bernstein 


„Gina Sebastian este o foarte autentică 

prozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile, 

neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensibilităţii 

care se exprimă în scrisul ei, nota 

lor particulară, tonul lor, parfumul lor”. 

(Nicolae Balotă) 

„Un scriitor profesionist de primă mână… 

O construcţie de carte extraordinară, 

nemaiîntâlnită în cărţile altor scriitori”. 

(Alex Ştefănescu) 

„Este o carte de meditaţii, meditaţii asupra unor teme şi asupra 

unor personalităţi. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumea 

contemporană, mai poţi găsi un spirit atât de echilibrat şi cu o 

asemenea scară de valori morale şi culturale”. (Ana Blandiana) 



CORESPONDENŢĂ DIN GRECIA 

Ion Lazu 

Ceva de neimaginat în România 

Dintr-o excursie te întorci cu fotografii, cu 

poveşti frumoase în care de fiecare dată 

eşti eroul principal, dacă nu chiar unic, 

(te întorci cu târguieli, ah, uitasem!) 

şi mai rar cu amintiri despre oamenii pe care i-ai întâlnit, 

căci ei, nu-i aşa?, reprezintă figuraţia, fundalul 

neluat în seamă, cei ce se postează inoportun când să 

faci poze pentru eternitate cu Palatul Dogilor, cu 

Turnul din Pisa, la rigoare cu Acropolis. N-am să încerc 

eu să-i descriu pe greci, cu tot ce au minunat ca popor 

ce ne-a dăruit o civilizaţie şi încă din vremea lui Pericle 

o direcţie a umanităţii europene şi nu numai. Am să 

povestesc o întâmplare colaterală – acesta e termenul? 

– care nu ar fi de imaginat în România, oricât mă doare 

să afirm acest lucru. După prima zi în Atena, mi-am dat 

seama că îmi pierdusem portofelul cu toate actele, deci 

şi cartea de identitate, fără de care nu poţi lua avionul 

de întoarcere spre ţărişoara noastră dragă, unde, ştim 

cu toţii, cu mare chin, lucrurile se rezolvă până la urmă. 

Dar ca străin în Atena, ce poţi face? M-am perpelit 

toată noaptea, încercând să-mi amintesc în ce împrejurare 

l-aş fi putut pierde, când mi-ar fi putut fi furat… Îl 

avusesem la ieşirea din aeroport, îmi aminteam perfect 

că mă pufnise râsul când vameşul m-a privit îndelung, 

cu mare atenţie, în timp ce îi arătam cartea de identitate; 

mi-am dat apoi seama că ţinusem degetul exact pe 

fotografie, poate în prima clipă se va fi gândit că încerc 

să-l mistific – dar cu ce truc naiv… A doua zi dimineaţă, 

ieşind la o preumblare în foarte selectul cartier Nea 

Erytrea, îndesasem în buzunare tot ce se poate, inclusiv 

portofelul, carnetul de note, pix, creion, ca omul care 

doreşte să consemneze unele aspecte fierbinţi din prima 

sa vizită la Atena, nu? Unde l-am pierdut? Când mi l-au 

furat? – astea erau întrebările la care căutam un răspuns, 

desigur nu ca să recuperez ceea ce pierdusem şi 

era bun pierdut, ci ca să-mi dau seama cât pot fi de 

găgăuţă… Ah!, la un moment dat mi-am zis că s-ar 

putea să-l fi pierdut chiar la începutul zilei, când gazda 

noastră ne-a întâmpinat în poarta grădinii de lângă 

vilă, un spaţiu tot al familiei, neconstruit, cu câţiva 

arbori, cu doi smochini pe rod. 

Acolo Lidia şi Robert King se apucaseră să culeagă 

smochine de pe vârful crengilor, punându-le într-un 

paner, iar eu am găsit că s-ar cuveni să fac câteva fotografii 

cu dl. prof. univ. de robotică, pretext ca să prind 

în cadru foarte eleganta vilă în care poposisem. Acolo ar 

putea fi!, mi-am zis. Şi cum nu mai avea rost să dorm 

înainte de rezolvarea problemei, am pândit ivirea zorilor, 

să merg în grabă, să recuperez buclucaşul portofel 

negru ca supărarea… Dar, cum s-a zis, noaptea e un 

sfetnic bun, mai curând un sfeşnic bun, căci am văzut în 

amintire că de fapt avusesem portofelul şi în magazinul 

unde intrasem după minimele cumpărături. În timp ce 

Lidia socotea la sânge că, în mod foarte ciudat, în Atena 

lămâile şi portocalele, pe care le poţi lesne culege de pe 

stradă, costă de 2-3 ori mai mult ca în ţară, eu (nătăfleţul) 

am scos în mod reflex portofelul şi am vizualizat 

bancnota de 100 roni strecurată acolo, la plesneală… 

Dar s-ar părea că speranţa are în ea ceva iraţional, 

totuşi, dacă la ivirea zorilor am dat fuga la cei doi smochini 

şi am răscolit frunzişul, iarba uscată, în căutarea 

a ceva ce deja ştiam că nu poate fi acolo… Disperarea, 

sora vitregă a speranţei… Însă la întoarcerea mea lipsită 

de glorie, Lidia, care nu ştiu de va fi dormit ea 

însăşi vreo clipă, vedea luncrurile mult mai limpede. Să 

nu mai pierdem timpul, să mergem la Ambasadă de la 

prima oră şi să abordăm lucrurile pe cale oficială. (Însă 

fără un cuvânt alor noştri, ca să nu le stricăm dispoziţia.) 

Azi e vineri, poate mai au program cu publicul în 

prima parte a zilei. Cu diverse autobuze (şi cu sprijinul 

necondiţionat al atenienilor, care încep să se consulte 

între ei, să dea telefoane pe mobil, să apeleze la mijloace 

digitale, toţi foarte amabili, dornici să ne scoată din 

încurcătură – în autobuz se constituise o adevărată 

celulă de urgenţă, cu legături oculte în tot oraşul), 

răzbim tocmai în cealaltă parte a urbei, în zona 

Paleo Psyhico, strada cutare, nr. 7. Dar ce să vezi, ajunsesem 

pe strada cu pricina dar am dat un ocol complet 

cartierului: o stradă în cerc, vă daţi seama, Ministerul 

de Externe a ţinut să plaseze ambasada 

română într-un context similar 

celui de pe Aleea Alexandru… 

M-am prezentat la dl consul, 

mi-am recunoscut vina civică, atitudinea 

de gură-cască… am primit o adeverinţă 

temporară, contra sumei de 65 

euro, o avere! Şi m-am resemnat că în 

ţară, în decurs de o lună, voi obţine o 

nouă carte de identitate. Dar între 

timp, Lidia, în conversaţie cu alţi 

păgubaşi în aşteptare pe băncile de 

afară, a aflat că în Grecia există obiceiul (ciudat!) ca 

găsitorul să predea documentele la primul chioşc din 

apropiere, iar cei de acolo expun documentul în vitrină. 

La întoarcerea spre casă asta am şi făcut: am reluat 

traseul de data trecută, am privit în vitrine, am întrebat, 

am lăsat cărţi de vizită, telefonul gazdelor etc. 

Însă ne-am permis o mică relaxare într-un părculeţ 

pe care îl ochisem data trecută, la schimbarea autobuzelor. 

Ne-am răcorit la o cişmea, ne-am aşezat pe-o 

bancă, pe merginea havuzului din mijlocul parcului; 

Lidia a simţit nevoia să îmbrăţişeze coloana de templu 

vegetal a unui palmier cu capitelul sub cer… Ajunşi 

acasă, îi povestim dnei Anna păţania, care se minunează 

cât de mult a costat adeverinţa temporară; şi imediat 

zice: Dar trebuie întrebat la poliţia de cartier! Oricât mi 

s-a părut de bizar, am tăcut mâlc. Prea amabilele noastre 

gazde îşi probau o dată în plus bunăvoinţa. Nimic în 

plus… Fără vorbă multă, dna Anna s-a urcat în maşină 

şi iute a revenit cu ştirea-bombă: actele mele se află la 

poliţie!!! I-au fost arătate, după descriere, după cartea 

mea de vizită, însă nu puteau fi înapoiate 

decât păguşaşului în persoană. Ne urcăm în maşină, de 

data asta cu dl Robert, ajungem îndată la poliţie, urcăm 

cu liftul, ne prezentăm la Şef, acela m-a identificat pe 

dată, profesional, dar a ţinut să-i răspund pe puncte: ce 

acte aveam în portofel? Îi spun: cartea de identitate, 

legitimaţia de scriitor, cea de presă, cea de liberă circulaţie 

pe RATB, pe metrou, cartea de sănătate. – Şi aţi 

mai avut ceva, bani de exemplu? M-am gândit: Dă-i 

încolo de 100 roni, îi va fi oprit găsitorul, în fapt o nimica 

toată (cât dai la un taxi) faţă de marea pagubă ce 

putea să fie. Dar nu! Şeful poliţiei deschide portofelul şi 

îmi arată bancnota împăturită. Eu, mut de uimire, 

bucuros la culme, căci veţi înţelege, scăpasem de atâta 

alergătură, cheltuială şi umilinţă, ca să spun tot adevărul. 

Când mi-a revenit glasul, i-am mulţumit din inimă 

şi am ţinut să aduc „un omagiu cetăţenilor Atenei, care 

dau dovada unei înalte conştiinţe civice!” În fine, o 

frază meşteşugită, sub inspiraţia momentului, care a 

făcut bună impresie. 

Şi asta e tot. O clipă mi-am zis: să-l fi întrebat pe 

Şef care este numele găsitorului, să mi-l notez, să las să 

se înţeleagă că am să scriu ceva despre XY, nu? Ar fi 

meritat cu prisosinţă, în fond. Însă în a doua clipă, 

debarasîndu-mă ca prin minune de prejudecăţile româneşti 

adânc înrădăcinate şi pentru totdeauna ale noastre, 

mi-am zis că un nume grecesc, Iorgos Costas, de 

exemplu, nu înseamnă nimic pentru cititorul român; de 

fapt acest gest anonim, pe cât de elocvent, de înaltă 

omenie, necontrafăcută, este în sine o carte de vizită 

excepţională a tuturor cetăţenilor atenieni, o onoare pe 

care este drept să le-o recunosc tuturor, deopotrivă. 

(Mi-am amintit instantaneu de o altă întâmplare 

revelatoare, petrecută de asemeni în Grecia, la Nafplio, 

mai an. Mă oprisem cu Lidia sub un palmier somptuos, 

cu deosebire decorativ, aflat la marginea trotuarului, 

curioşi să-i cercetăm îndeaproape fructele pe care le 

vedeam pentru prima oară. Este vorba despre nişte 

bobiţe portocalii, ovoidale, nu mai mari decât cele de 

fasole, prinse cu nişte codiţe scurte pe o tijă portocalie 

şi ea, foarte subţire, pe cât de puternică şi neînchipuit 

de flexibilă, în patru canturi, ceva ce atinge perfecţiunea, 

unul dintre patentele de neegalat ale naturii. Înălţaţi 

pe vârfuri, le cercetam cu amănuntul, cu un fel de 

evlavie, aş zice. Dar brusc, larma copiilor ce se jucau în 

scuarul din apropiere s-a curmat, copiii au alergat panicaţi 

spre noi, strigând toţi deodată ceva de neînţeles, 

făcând gesturi ultimative… Noi eram, fără dubiu, 

obiectul interdicţiei lor, însă nicicum nu pricepeam ce 

vor să ne comunice, în neogreaca lor neinteligibilă. 

Până în sfârşit am înţeles: inimoşii copii se speriaseră 

la gândul că aceşti străini naivi ar putea să guste din 

respectivele fructe, care nu sunt nicicum comestibile, ci 

otrăvitoare. Acum totul era clar, pe cât de emoţionant: 

acei copii strigau la noi pe toate vocile: „Nu mâncaţi, nu 

gustaţi!” Nicidecum să ne arate cu degetul sau să-şi dea 

coate, chicotind: „Lasă-i să se otrăvească, mama lor de 

xenos!”. Ehei, mi-am zis, edificat, asta e deosebirea…) 

Şi, repede am plecat de la poliţie, bucuros la 

culme, cu inima uşoară, şi foarte-foarte uimit, acesta 

este cuvântul; simţind clar că îmi redobândisem instantaneu 

încrederea generică în om, ca persoană socială, în 

devenirea sa ideală. Şi mi-am mai spus, cu amărăciune 

că un astfel de gest este de neimaginat în eterna şi fascinanta 

Românie… 

Măslini, palmiei, pini, cipreşi… A doua zi, plimbare 

relaxată prin cartierul Nea Erythrea, cu vile tot 

una şi una, dar nicicum asemănătoare, mândria cea 

mai mare a arhitecţilor atenieni fiind, se pare, aceea de 

a nu proiecta niciodată două edificii similare. 

Diversificarea se continuă în grădinile din faţa vilelor: 

copaci, flori, plante agăţătoare, culori, miresme ameţitoare… 

Cipreşi, măslini, palmieri, pini. Se spune ca 

sunt cam 200 specii de palmieri, care de care mai decorativi. 

Aproape că n-ar mai trebui să mă mir că, în 

această exaltare şi admiraţie dezgrădită şi pierdere de 

sine, am… pierdut acel biet portofel – păţanie despre 

care am relatat deja. 

Paleo Panaghia. În următoarea zi, sâmbătă, 

nunta religioasă (care în Grecia ortodoxiei o face inutilă 

pe cea de la starea civilă), la o bisericuţă de acum 12 

secole. Atât de micuţă – mai degrabă o bijuterie în piatră 

– încât slujba în două limbi a fost oficiată în aer 

liber, la ora amurgului, de un preot revenit de la seminarul 

din Paris şi care ne-a spus apoi că se va întoarce 

la Paris. Petrecerea, pe o terasă din afara oraşului, sub 

culmea Ymittou, înconjurată de livezi de măslini, sub 

jeturile reflectoarelor; cu luminile oraşului licărind în 

găoacea magică a Atenei. De nepovestit. 

Dansează grecii. Sau totuşi să spun câteva cuvinte 

despre patima cu care dansează grecii? Nimic mecanic, 

nimic formal, „ca să facem faţă…”, ci o implicare 

totală, trup şi suflet. Dar privirile arzătoare ţin de 

trup? Dar glasurile pasionale ţin de suflet? La noi 

Căluşarii sunt excepţia, la greci Sirtaki şi Buzukia fac 

regula. Începe o melodie, cineva se avântă în joc, plutind/planând, 

cabrându-se; ceilalţi fac roată în jurul 

solistului, bat ritmic din palme, se aşează într-un 

genunchi, în amândoi genunchii, se dedică zeului dansând; 

lovesc cu palma în pământ, în partea asta, în cealaltă 

parte, de parcă ar vrea să-şi verse focul lăuntric, şi 

mai ales, da!, mai ales, toţi cei strânşi în jurul solistului: 

cântă cu toată puterea plămânilor, toţi cunosc versurile 

până la ultima silabă, le pronunţă ca într-un 

legământ, privindu-se hipnotic în ochi. Şi alt dans, alt 

solist sau mai mulţi, singuri ori perechi, complinindu-se, 

răspunzându-şi, urnind mai departe retorica vieţii 

însăşi, în ritualul sacru al dansului, esenţializat… 

Fluidul vitalist te ia cu el, devii dansator grec fără să-ţi 

poţi explica minunăţia… Şi oricum, nu e ceva care se 

învaţă, ci se transmite direct fibrei nervoase. 


39 

• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ • 

Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse 

de Editurile Ideea Europeană şi EuroPress Group. 

Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. 

Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.; 

• 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex. 

Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 3-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.; 

• 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru 

al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi 

beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată. 

Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor 

participa în fiecare an la concursul cu premii pentru 

fidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual al 

Editurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group. 

Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, 

OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780; 

tel./fax: 4021. 212 56 92; 

E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com 

Web: www.ideeaeuropeana.ro 

P ARTENERI MEDIA: 

RADIO ROMÂNIA CULTURAL 

CONVORBIRI LITERARE 

POEZIA 

TIMPUL 

DACIA LITERARĂ 

APLER 

FEDCR 

PARTENERI: 

SC ERC PRESS SRL 

EUROPRESS MEDIA 


IANUARIE 2011

www.ercpress.ro 

■ eveniment editorial 

Nicolae BREBAN 

ISTORIA DRAMATICĂ A PREZENTULUI 

Aventurierii politicii româneşti 

„Domnii mei, în istorie, nu se poate pleca din strictul şi purul prezent, doar 

dacă nu eşti în esenţa ta un spirit definitiv primitiv, inapt de un act critic şi 

reflexiv. Sau dacă eşti pregătit să comiţi o nouă barbarie, absolut modernă 

sau postmodernă, crezându-te apt de a-i judeca de pe un scaun înalt şi unic 

pe cei de dinaintea ta după nişte criterii care, pe măsura vremurilor pe 

care le trăim în acest început de mileniu, prind tot mai mult o turnură a 

fugii sau a ironiei faţă de orice ne aminteşte de esenţe. Cu o coloratură 

strident diletantă de «speculaţie a apocalipsei» care ne-ar rezolva iute 

problemele, într-un ecran larg, panoramic, de superproducţie americană.” 


„Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti este nu 

numai o istorie şi o incursiune posibilă în filosofarea asupra istoriei, nici 

doar o dramatizare a unui secol crucial de trecut românesc cu mijloace 

specifice artei narative a prozatorului realist, ci şi o testare a propriilor 

capacităţi de sondare cu ajutorul uneltelor romancierului, prin urmare, o 

nouă, altă autoscopie. Cadou exuberant şi grav, plin de candoare şi astuţie, 

de subtilitate şi uimiri adolescentine, noul volum al lui Nicolae Breban 

înfurie şi bucură, în egală măsură, stârneşte revolte şi dă curaj pentru a 

merge mai departe, în cultura şi în istoria acestei ţări.” 

Ovidiu Pecican 

Editura Muzeul Literaturii Române 

www.mlr.ro 

www.books.corect.com 

 

Pentru anul 2011 vă invităm să vă abonaţi 

la revista Contemporanul. Ideea Europeană 

ABONAMENT ROMÂNIA: 60 LEI/AN 

ABONAMENT STRĂINĂTATE: 70 EURO/AN 

Taxele de expediere sunt incluse 

în această sumă. 


Sediu social: Calea Victoriei nr. 115, Sector 1, Bucureşti 

Cod fiscal: 26718854 

Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001 

Cont Euro: RO34RNCB0072115479360002 

BCR Filiala Sector 1 Bucureşti 

Adresa redacţiei: 


C. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, 

Bucureşti, cod 014780 

tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18; 0742 489 059 

E-mail: office@contemporanul.ro; 

contemporanul@yahoo.com 

Web: www.contemporanul.ro 

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, 

prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., 

Zirkon Media, S.C. Rautakirja România S.A., 

S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. Manpres 

Distribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL. 

Evidenţa informatizată a tirajelor şi 

produselor este realizată în 

sistemul internaţional GS1, 

administrat în România de 

GS1 România. 

www.gs1.ro 

Apare lunar 

5 lei 

CK

numÄrul din ianuarie - Ideea Europeana

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?

numÄrul din ianuarie - Ideea Europeana