Un spectacol aproape teatral Spovedania ... - Ideea Europeana

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XX · NR. 3 (684) · MARTIE 2009 

 

NICOLAE BREBAN Un spectacol aproape teatral 

OLSTOI Spovedania (Introducere la o operă netipărită) 

LEV TOLSTOI 

ION I ANOŞI 

ANOŞI O fenomenologie a spiritului 

ANA BLANDIANA Guadalajara 

ALOTĂ „O minunată călătorie” 

ETRAŞ Biblioteca tânărului scriitor 

AURA CHRISTI Buclucaşa madlenă 

NICOLAE B ALOTĂ 

IRINA P ETRAŞ 

CK

2 

S 

ŞTEFAN BORBÉLY YOGA ŞI SECURITATEA ÎN ANII '80 – 

RADIOGRAFIA UNEI REPRESIUNI / 7 

Cronica literară 

RĂZVAN VONCU SCRIITORII UITAŢI AI LITERATURII POSTBELICE/ 8 

U 

Foamea de a fi 

AURA CHRISTI BUCLUCAŞA MADLENĂ/ 9 

Fictura 

DOINA RUŞTI PUTEREA NUMELUI/ 10 

Lecturi 

MARIAN VICTOR BUCIU H. BONCIU ÎNTRE EXPERIMENT ŞI EXPERIENŢĂ/ 11 

Modele 

DOINA BOGDAN-DASCĂLU „IDEALUL MEU ESTE SĂ FIU UN CRITIC DREPT...”/ 12 

(Im)pertinenţe 

MICHAEL SHAFIR SOŢIA LUI CAESAR, CEZĂRUŞII ŞI CESARINA/ 13 

Proză 

VASILE ANDRU BUN VENIT, ILUZIE/ 14 

Clubul Ideea MEuropeană 

ANA BLANDIANA GUADALAJARA/ 16 

Poeme 

RADU CÂRNECI MUNTELE STATORNICIEI/ 18 

IULIAN BOLDEA EMIL BOTTA ŞI MĂŞTILE POEZIEI/ 19 

Teatru 

JEANA MORĂRESCU SPECTACOLE ÎN „TOPUL” FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU/ 20 

Cartea străină 

RODICA GRIGORE ZÂMBETE, PRĂJITURI ŞI CEVA SERIOS PE DEASUPRA/ 21 

Cărţi 

MIHAI DASCĂLU IPOCRIZIA CA ESENŢĂ A FIINŢEI/ 22 

Avanpremieră 

ION IANOŞI AO FENOMENOLOGIE A SPIRITULUI/ 23 

LEV TOLSTOI SPOVEDANIE (INTRODUCERE LA O OPERĂ NETIPĂRITĂ)/ 25 

Lecturi 

BEATRICE ADRIANA BALGIU 17 PENTRU MAI TÂRZIU/ 28 

Eseu 

DANIELA PETROŞEL POLITICA REVISTELOR LITERARE/ 29 

Polemice 

ION CĂRMĂZAN RĂMÂNEŢI CU PICIOARELE PE PĂMÂNT/ 30 

Film 

DANA DUMA CLINT EASTWOOD „ÎN ERA OBAMA”/ 31 

CĂLIN CĂLIMAN PATRU STUDII CINEMATOGRAFICE (II)/ 32 

Eseu 

SIMONA DRĂGAN R CU FAŢA CĂTRE CELĂLALT: EMMANUEL LÉVINAS/ 33 

Secvenţe 

MIHAI RĂDULESCU UCENICUL (I)/ 34 

Corespondenţă din Anglia 

LUCIA DĂRĂMUŞ JOCUL CULORILOR LA YORK ART GALLERY/ 35 

Corespondenţă din Israel 

LIANA SAXONE-HORODI POVEŞTIRI „ADEVĂRATE”/ 36 

CORNELIA MARIA SAVU • ELEGII ÎN BĂTAIA VEŞNICĂ A PUŞTII/ 36 

Revista revistelor DE BORIS MARIAN/ 37 

Modele 

NICOLAE BREBAN UN SPECTACOL APROAPE TEATRAL/ 3 

Restanţele criticei DE IRINA PETRAŞ / 4 

Eseu 

NICOLAE BALOTĂ „O MINUNATĂ CĂLĂTORIE”/ 5 

GEORGETA ADAM GRIGORE VIERU – INTRAREA ÎN MIT/ 5 

Cărţi 

BORIS MARIAN S. DAMIAN – UN PORTRET ŞI O APARIŢIE/ 6 

Cronica literară 

AURA CHRISTI 

(redactor-şef) 

ANDREI POTLOG 

CRISTIAN NEGOI 

MIHAELA DAVID 

ADRIAN PREDA 

ALINA-ALEXANDRA PREDA 

CLAUDIU MOLOCI 

CARMEN DUMITRESCU 

Rubrici: 

ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, 

NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, 

IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, 

MAGDA URSACHE, DOINA RUŞTI, 

MARIAN VICTOR BUCIU, 

PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR, 

MIHAI RĂDULESCU, 

ADRIANA CRAINC-BOTEZ, 

CĂLIN CĂLIMAN, 

DANA DUMA, IONEL NECULA 

Corector: RAMONA-MIRELA CIOCOIU 

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ 

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR 

Editor: Fundaţia Culturală 

IDEEA EUROPEANĂ 

ISSN 1220-9864 

Revista este înregistrată la OSIM 

Nr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004 

Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ 

este înregistrată la OSIM 

Nr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004 

Adresa: 

Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ 

Piaţa Amzei nr. 13, sector 1, 

Bucureşti 

O. P. 22, C. P. 113 

Sector 1, Bucureşti 

Cod 014780 

Tel./Fax: 021. 212 56 92 

Tel.: 021. 310 66 18 

Revista este membră a Asociaţiei 

Publicaţiilor Literare 

şi Editurilor din România 

(APLER) 

www.apler.ro 

Revista este membră a 

Aso ciaţiei Revistelor 

şi Publicaţiilor din Europa 

(ARPE) 

E-mail: 

contemporanul@yahoo.com 

www.ideeaeuropeana.ro 

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ 

are 40 de pagini 

APARE JOI 

Partener: SC ERC PRESS SRL 

Tipar: SC Es Print s.r.l. & 

Asociaţia EUROBUSINESS 

Unica responsabilitate a revistei 


este de a publica opiniile, 

fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor 

ei. Responsabilitatea pentru conţi - 

nutul fiecărui text, conform Art. 205-206 

Cod Penal, revine exclusiv autorilor 

Ilustrăm acest număr cu fotografii 

reali zate de Aura CHRISTI 

(Turcia, 2008) 


APEL 

PENTRU SALVAREA CULTURII 

ROMÂNE VII 

semnat de 900 de 

personalităţi din România, Israel, 

SUA, Franţa, Germania, Irlanda, 

Republica Moldova etc. 

Pentru informaţii la zi – 

accesaţi 

www.ideeaeuropeana.ro 

(click revista contemporanul) 

ANUL XX Nr. 3 (684)

Când ne aşteptam mai puţin – nu 

numai noi, dar şi întreaga lume liberă, 

puternică şi orgolioasă, ce nu 

numai că făcuse un pact cu „ei”, dar 

îşi construiseră întreg echilibrul extern şi uneori 

chiar şi intern în funcţie de existenţa „lor”! – uriaşul 

imperiu moscovit, ce domnea nestingherit pe o 

treime din lume şi o influenţa insistent pe 

o alta, s-a prăbuşit, cu un vacarm şi un praf 

gri-roşu enorm, oferind contemporanilor 

un spectacol aproape teatral, cu unele 

nuanţe ale unui apocalips trivial, eliberând 

vreo zece state europene din chinga sa, dar 

şi provocând în aceleaşi state noi forme de 

anarhie şi dezechilibru pe care noutatea 

istorică căzută brusc peste capetele oamenilor 

le aduce aproape întotdeauna. Şi, mai 

ales asupra solului românesc, instituţional 

şi mental, deoarece, noi, spre deosebire de 

„tovarăşii şi vecinii noştri de calvar comunist”, 

care într-o formă sau alta au „urmat 

modelul sovietic pentru ţările europene”, 

noi, prin Ceauşescu, camarila sa şi cele 

vreo câteva sute de mii de privilegiaţi ai 

aparatului politic şi administrativ, eram 

mai departe decât oricând în istoria noastră 

modernă de ceea ce se cheamă Europa, 

civilizaţia şi reflexele ei democratice. Şi am învăţat 

un lucru nou, pe care nu numai că nu-l învaţă în 

nici o şcoală vreun pedagog, dar face parte din 

acele ştiinţe care nu se învaţă decât în viaţă. Şi 

doar în viaţa colectivităţilor, niciodată în cea 

umană – şi anume: am învăţat şi continuăm să 

învăţăm, cu toate repetiţiile, erorile şi gafele, poltroneria 

şi tentaţia spre minciună şi fugă de răspundere 

a unui elev codaş – exerciţiul şi practica 

libertăţii, fapt aproape izbitor, buimăcitor, după ce 

ieşi dintr-un culoar, dintr-o groapă, gaură socială 

imundă care a durat şi ea decenii, dintr-un coşmar 

mai real decât realitatea. Şi peste dezorientarea şi 

panica momentului s-au aşternut, apoi, iute, 

sechele vechi ale societăţii încă o dată dezgropate 

de nu ştiu ce spirit pervers al istoriei noastre, din 

medievalitatea târzie: minciuna ca program, deşănţată 

şi provocatoare, furtul ca o metodă a 

supravieţuirii, a îmbogăţirii peste noapte, dispreţul 

faţă de competenţă, faţă de bătrâni, aşteptarea 

de la alţii a dezlegării misterului, a ieşirii din criză, 

din tranziţie. Aceşti alţii pe care suntem dispuşi, 

linguşindu-i cu imaginaţie şi fără rezerve, să-i 

„păcălim” aşa cum îi păcălim şi pe ai „noştri”, acei 

„naivi” care uită că nu rareori în istorie, în oricare 

istorie, după o vreme a lichelismului şi a bunului 

plac vine o altă vreme a lichelismului şi bunului 

plac, al celor care se situează rapid aproape în 

orice context, cei despre care cei „naivi” declară a fi 

inşi fără ruşine, dar în astfel de cazuri dramatice 

şi bulversante nu e vorba nici de ruşine şi nici de 

alte calităţi morale sau umane, ci pur şi simplu 

irup la suprafaţa colectivităţii şi a unor oameni 

primele instincte, cele primare şi extrem de puternice 

ale afirmării prin orice mijloace, iute, deoarece 

orice surpare socială şi instituţională e o stare, 

un climat ideal pentru noi cariere şi averi; şi aceasta, 

se pare, pe toate meridianele şi în orice climat 

uman sau politic. Şi atunci doar cel mai iute, mai 

insolent, mai lipsit de prejudecăţi, mai isteţ, mai 

bine situat într-un grup, e apt de a ieşi la lumină, 

se-nţelege – a ieşi din anonimatul social şi financiar! 

De fapt, într-o asemenea criză, benefică – în 

aparenţă, dar şi în esenţă! –, tot calităţile tipice ale 

unei colectivităţi ies la iveală, doar că nu sunt 

Şi peste dezorientarea şi panica momentului s-au 

aşternut, apoi, iute, sechele vechi ale societăţii încă 

o dată dezgropate de nu ştiu ce spirit pervers al istoriei 

noastre, din medievalitatea târzie: minciuna ca 

program, deşănţată şi provocatoare, furtul ca o 

metodă a supravieţuirii, a îmbogăţirii peste noapte, 

dispreţul faţă de competenţă, faţă de bătrâni, 

aşteptarea de la alţii a dezlegării misterului, a ieşirii 

din criză, din tranziţie. 

acele calităţi clasice din vremuri calme, previzibile, 

ci acelea din timpuri tulburi, dramatice, când 

nu numai vechile reguli sunt date peste cap, ci 

aproape toate regulile! 

Deci, după părerea noastră, nu criza, nu 

tranziţia ne face nouă, Românilor, probleme, ci 

acea zeiţă ilustră, regină a timpurilor moderne 

după care am tânjit în fel şi chip, divina Libertate! 

O libertate totală, în toate zonele majore ale vieţii 

sociale şi, într-adevăr, cel puţin în primii ani după 

căderea sistemului arogant şi roşu, libertatea, pe 

NICOLAE BREBAN 

Un spectacol 

aproape teatral 

Nicolae Breban. Foto: Aura Christi 

plaiurile noastre, s-a confundat cu anarhia, cu 

bunul plac şi cu un teren aproape ideal de vânătoare 

a noilor rechini sociali. Şi cât ni se pare de stupidă, 

de naivă – de periculos naivă! – credinţa unor 

intelectuali subţiri, mai ales imediat după revoluţie 

– pe care nici nu o numeau astfel! – că vechii 

nomenclaturişti vor de fapt întoarcerea la sistem! 

Această confuzie îndărătnică a tulburat câţiva ani 

buni apele politice şi economice, permiţându-le tocmai 

lor, vechilor activişti şi funcţionari politici ai 

dictaturii, aşa-zisul eşalon doi, inşi cu relaţii economice 

în străinătate şi cu solide alianţe în aparatul 

financiar şi industrial intern, să asigure tocmai 

ireversibilitatea momentului! Deoarece, devenind 

brusc bogaţi, foarte bogaţi 

cum nici în visurile 

lor cele mai puberale nu 

îndrăzniseră să fie, stăpâni 

peste noapte peste 

un întins şi extrem de 

diversificat, de bogat, 

areal de condiţii şi facilităţi, 

s-au identificat iute 

şi peremptoriu cu zona 

libertăţii, vai, mult mai 

iute şi mai eficient decât 

noi, cei care credeam cu o 

naivitate la marginile 

stupidităţii că democraţia 

se instalează de la 

sine după o tiranie 

absurdă, că bunul-simţ 

este dominant şi viu după ce, ha, ha, el dispăruse, 

mi se pare, de vreo jumătate de secol dacă nu şi 

mai bine, din mentalul şi din reflexele noastre! Şi 

atunci, un tânăr intelectual, pe care l-am iubit şi 

apărat înainte de revoluţie, găseşte să încoroneze 

naivitatea şi penibila credulitate generală cu un 

„apel către lichele”! De parcă „ei, aceştia” împiedicau 

restaurarea, normalizarea situaţiei când... tocmai 

aceştia, o ironie pentru spiritele lipsite de simţul 

realităţii şi al istoriei în momentele ei de criză, 

da, când tocmai aceştia, noii rechini – ce, nu peste 

multă vreme, aveau să se sfâşie între ei! –, urmau 

să grăbească şi să stabilizeze lucrurile pe ciudatul 

drum al reinstalării noilor reguli sau apucături ale 

unui capitalism dezgropat din hrubele sale primitive 

sau, mai exact, un capitalism într-adevăr original, 

în sensul anarhic al cuvântului, în sensul şi 

cu culoarea unui eveniment confuz şi 

ambiguu; din nou un fel de cocktail social, 

cum am mai întâlnit nu de puţine ori în 

istoria românească, un amestec de ideal şi 

trivial, de minciună şi adevăr insuportabil, 

scos din nu ştiu ce cărţi sau teorii de-a 

doua mână, de rămăşiţe legionaro-fascistocomunisto-tradiţionalisto-modernistoamericanisto-africanisto 

şi altele, o harababură 

care ne dădea iluzia şi iluzia practicii 

libertăţii, aşa cum un copil, care râvneşte 

multă vreme o jucărie sau un instrument 

scump, îl face praf iute, neînţelegându-i 

rezistenţa specifică şi limitele; crezând 

că e făcut numai din întrebuinţare, o 

mostră a purei utilităţi! 

Da, domnii mei, aşa se întâmplă: în 

timp ce unii aşteaptă îmbibaţi de cele mai 

frumoase credinţe şi speranţe, cădelniţând 

în stânga şi în dreapta cu cele mai frumoase 

fraze şi idei, alţii, puţini, dar hotărâţi, simţind 

că marele lor ceas s-a apropiat, devin activi şi se 

urcă pe podiumul strâmt şi vizibil al noii puteri, 

ba, îmbolnăvindu-i, contagiindu-i şi pe ceilalţi, cei 

naivi şi care au suferit; dovadă că atunci când şi 

aceştia, sărmanii, veşnicii candidaţi şi pacienţi ai 

sălilor igrasioase de aşteptare ale istoriei ajung, în 

sfârşit, într-un entuziasm aproape general pe acele 

fotolii aurite de unde par a veni deciziile puterii, ei, 

cei care par a incarna, în sfârşit, revanşa istoriei şi 

unicii posesori ai binelui public – mă refer, aţi înţeles, 

la toamna de graţie a anului ’96! – nu găsesc 

altceva de făcut decât să se macine între ei, după 

„bunele” obiceiuri ale junglei umane, şi să-i copieze 

pur şi simplu pe ceilalţi în apucăturile lor de 

înavuţire personală, ca şi a clicii lor, la fel de „apţi” 

de lene, incompetenţă, corupţie şi folosirea – se 

citeşte compromiterea! – marilor instituţii ale statului 

precum justiţia, administraţia şi poliţia, în 

folosul unui cerc restrâns. Cu acelaşi dispreţ şi 

aceeaşi indiferenţă faţă de zonele cu adevărat 

esenţiale şi biologice ale naţiunii, precum sănătatea, 

învăţământul, cultura sau pacea între bisericile 

naţionale, respectul real al tradiţiei şi patrimonului 

fizic şi spiritual. 

Toate acestea erau oarecum previzibile pentru 

cel ce rămâne calm în momentele dramatice, 

bulversante, din viaţa colectivităţii; pentru cel care 

citeşte cât de cât atent istoria – istoria noastră ca 

şi a altor seminţii. Nu atât de previzibilă a fost, s-o 

recunoaştem, un anumit fanatism al „orbirii”, trădarea 

vechilor prietenii şi chiar a vechilor – prestigioase 

chiar şi sub tiranie – vocaţii, graba nebărbătească, 

nerăbdarea ignobilă de a ajunge iute la o 

stare de fapt, care în societăţile vechi şi prestigioase 

se realizează numai prin muncă asiduă şi competentă, 

printr-un anume idealism practic şi solidaritate 

cu cei asemănători. Prin încrederea şi speranţa 

în noi, în valorile şi energiile noastre în primul 

rând şi apoi în fatalista şi slugarnica, utopica, 

de fapt, speranţă în ajutorul din afară, cel care trebuie, 

încă o dată, să remedieze totul şi să ne rezolve 

problemele noastre, stufoase, noi şi vechi, cât ai 

bate din palme. De parcă străinii, ori care ar fi, 

prieteni mai vechi sau mai noi ai naţiunii noastre, 

ar avea o disponibilitate uriaşă, creştină şi aproape 

sinucigaşă de a ne repara à fond starea fizică, 

economică, deplorabilă, şi firea, reflexele, copilăria 

noastră istorică şi mentală insistentă, incorigibilă. 

Şi, într-adevăr „ei” o fac, dar când o fac ne pedepsesc 

în alt fel; niciodată imaginea noastră în lume 

şi în Europa n-a fost mai detestabilă, ca indivizi, 

dar şi ca naţiune, niciodată a fi Român în lume 

parcă nu a fost mai jenant, mai nedrept, mai penibil! 

Şi asta când ne amintim că în primii ani ai dictaturii 

tânărului Ceauşescu la numele de Român 

se deschideau toate porţile, toate cancelariile, zâmbetele 

Nemţilor, Englezilor şi Francezilor înfloreau 

miraculos pe buze, iar leul românesc se schimba la 

băncile germane, de exemplu, în paritatea de una 

la opt sau la nouă faţă de marca vest-germană, cea 

mai puternică monedă europeană; iar azi leul nostru 

se schimbă cam la şaptesprezece-optsprezece 

mii faţă de aceeaşi monedă. 

Fragment dintr-un studiu 

MARTIE 2009 


3

4 


Concursul de debut al Filialei 

clujene a Uniunii Scriitorilor a 

fost lansat în 2005. Colecţia 

Biblioteca tânărului scriitor 

numără deja câteva cărţi nu doar promiţătoare, 

ci chiar bune, bine primite de cititori, de critica 

literară. Raftul cu tineri arată astfel: 

1. Laura Husti-Răduleţ, Proze de dupăamiază 

(2006). Debut escortat de Sanda 

Cordoş, care nu ezită să parieze pe talentul tinerei 

prozatoare: „Comună tuturor acestor perspective 

le este curiozitatea 

nesăţioasă pentru viaţă, în 

aspectele ei imediate, banale, 

însă mereu fascinante („ascultam 

în receptorul ăla jegos cele 

mai banale şi totuşi seducătoare 

poveşti de viaţă”), precum şi – 

susţinând-o – o anume inocenţă 

(uneori, debilitate) interioară. 

[…] Laura Husti-Răduleţ este 

înzestrată cu multă curiozitate, 

cu un fin auz al lumii, cu ştiinţa 

de a povesti şi de a construi 

crâmpeie de viaţă – tot atâtea 

calităţi care ne îndreptăţesc să 

aşteptăm de la talentata debutantă 

de acum cărţile viitoare”. 

2. Adrian Tudurachi, 

Destinul precar al ideilor 

literare. Despre instabilitatea valorilor în 

poetica lui Mihail Dragomirescu (2006). 

Ioana Bot semnează prefaţa, sobru entuziastă, a 

volumului: „Pentru mulţi dintre viitorii ei cititori, 

cartea de faţă va fi o mare surpriză: pe care, 

cred de ceva vreme, orizontul românesc al istoriei 

ideilor o aşteaptă. Fermecătoare – fără a fi 

un eseu, discret-narativă – fără a fi câtuşi de 

puţin autoficţional-incertă, riguroasă – fără a fi 

aridă, documentată – fără a face paradă de erudiţie, 

purtând o pecete stilistică particulară – şi 

fiind totuşi doar volumul de debut al unui cercetător 

care publică prea rar pentru obişnuinţele 

vieţii noastre literare…” 

3. Oana Pughineanu, Plictiseală. 

Ratare. Prostie. Biobibliografie selectivă 

(2006). Absolventă a Facultăţii de Istorie şi 

Filosofie, secţia Filozofie, a UBB (1999). 

Redactor la Tribuna. Horea Poenar semnează 

textul escortă: „N-am citit în ultimii ani nicio 

carte mai sinceră, mai apropiată de viaţa şi 

România noastră de acum, mai abilă şi mai inteligentă 

în felul cum îşi spune (şi ne spune în) 

povestea ei. Nicio carte mai vie, mai adevărată 

(oricât de fals ar fi acest cuvânt) şi, cu o expresie 

căreia îi subliniez importanţa, mai potrivită.” 

4. Magda Wächter, A.E. Baconsky. 

Scriitorul şi măştile, 2007. Cercetător ştiinţific 

la Institutul de Lingvistică şi Istorie literară 

„Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca. Coautoare la 

Dicţionarul General al Literaturii Române, 

Bucureşti, 2004 (vol. I-VII) şi la Dicţionarul cronologic 

al romanului tradus în România de la 

origini până în 1989, Edit. Academiei, 2005. 

ANUL XX Nr. 3 (684) 

IRINA PETRAŞ 

Biblioteca 

tânărului scriitor 

Volumul este o foarte serioasă, aproape pedantă, 

dar nicidecum seacă monografie. Radiografia 

este pe cât de sobră, pe atât de deschisă la interpretări 

inedite, gata să încorporeze portretului 

„tradiţional” detalii rebele, uneori stridente. Un 

scurt excurs biografic este urmat de secţiuni 

inteligente în operă. 

5. Iulia Micu, Thomas Mann. Istoria 

unei partituri literare, 2007. Ştefan Borbély, 

care semnează textul escortă, o alătură 

Andradei Fătu-Tutoveanu şi lui Andrei Simuţ, 

„falanga cea mai tânără a şcolii comparatiste 

clujene, pregătită de timpuriu să-şi asume 

opţiuni editoriale dificile într-un climat exegetic 

suplu şi interdisciplinar, care presupune, pe 

lângă abordarea profundă a unor teme culturale 

specializate, şi excursuri interpretative complementare 

în domenii conexe literaturii”. Cartea 

reprezintă, pe de o parte, „o remarcabilă analiză 

a modului în care preocuparea pentru muzică 

estetizează thanatic frenezia culturală decadentă 

trăită de către postromantici în prima jumătate 

a veacului trecut şi, pe de alta, o foarte bună 

abordare a lui Thomas Mann din chiar perspectiva 

din care el şi-ar fi dorit dintotdeauna să fie 

decriptat, şi anume aceea a thanatologiei compoziţionale, 

simfonice”. 

6. Andrei Simuţ, Literatura traumei, 

2007. Textul escortă îl semnează, din nou, Sanda 

Cordoş: „Preţuiesc la Andrei Simuţ atitudinea 

comprehensivă, atenţia pentru nuanţă, subtilitatea 

analizei de text, claritatea expresivă a limbajului 

critic. Pe lângă aceste însuşiri, volumul 

său de debut evidenţiază o altă calitate rară şi 

(tocmai de aceea) remarcabilă: plecând de la literatură 

(de la scrierile şi biografiile lui G. Orwell, 

S. Zweig, J. Green, E. Junger, E. Ionescu, C. 

Milosz, V. Voiculescu, M. Sebastian şi alţii), 

autorul are forţa să însufleţească un deceniu 

crucial (anii 40) din convulsiva istorie a secolului 

XX, să aducă la viaţă o lume bastardă în care nu 

mai este loc pentru actul literar, dar totodată 

acesta rămâne o strategie unică de refugiu în 

faţa terorii războiului”. Carte distinsă cu 

Premiul pentru debut al României literare. 

Cele mai noi apariţii sunt: 

7. Maria-Magdalen Diaconu, Discursul 

corporalităţii în romanul feminin contemporan, 

2008. Autoarea îşi împarte cartea de 

debut în două secţiuni distincte. Prima se descarcă 

de datoria de a identifica reperele istorice 

ale chestiunii şi traversează rapid bibliografia 

condiţiei feminine: evocă inegalitatea şi lipsa de 

drepturi, dar şi prejudecata durabilă a „farmecului 

fragilităţii” ca semnalment pur feminin, alături 

de cea, la fel de îngustă, a divizării teritoriului 

scriptural în masculin (adică cerebral)/feminin 

(adică visceral). Cea de-a doua secţiune 

extrage din lectura extrem de aplicată şi 

expresivă a cărţilor unor prozatoare contemporane 

(Marie Darrieussecq, Marie Nimier, 

Hélèlne Duffau, Amélie Nothomb, Aglaja 

Veteranyi, Annelis Verbeke, Cecilia Ştefănescu, 

Ruxandra Cesereanu, Ioana Bradea, Ioana 

Irina Petraş 

Foto: Laura Poantă 

Băeţica, Nora Iuga, Dora Pavel, Ana Maria 

Sandu) argumente pentru descrierea mutaţiilor 

la nivelul imaginarului corporalităţii. Punctele 

de reper sunt căutate în proza unor Hortensia 

Papadat-Bengescu, Virginia Woolf, Anad’s Nin, 

Sylvia Plath. Cartea reuşeşte performanţa 

inventarierii diferenţelor de atitudine faţă în 

faţă cu trupul dintr-o perspectivă perfect nelitigioasă, 

verticală, deloc subalternă. Scriitoarele 

şi personajele lor feminine îşi asumă liber corporalitatea 

şi „ingredientele” ei cu gesticulaţia 

dezinvoltă şi revoluţionară a femeii ca „teritoriu 

colonizat care se eliberează”. 

8. Monica Grosu, Petru Comarnescu. 

Un neliniştit în secolul său. Studiu monografic, 

2008. Mircea Popa însoţeşte volumul cu 

precizarea: „În cercetarea operei lui Petru 

Comarnescu, Monica Grosu se plasează în 

unghiul cel mai favorabil, contemplând şi având 

întotdeauna sub ochi întregul, la care să poată 

face raportările necesare, în aşa fel încât să nu 

dea impresia de facil, de zbor razant, ci de 

cuprindere metodică, la firul ierbii, a gestului 

artistic complex, cu insolitul şi spectaculosul lui. 

Autoarea nu optează pentru dihotomia devenită 

clasică între viaţă şi operă, ci îşi gândeşte cartea 

ca o raportare permanentă la structura de adâncime 

a unui studios, care se gândeşte pe sine 

armonizat cu semnele vremii sub imperativele 

omului clasic, în raport cu Binele şi Frumosul, 

despre care meditează în scrierea sa 

Kalokagathon, ideal şi simbol pentru cel care 

încearcă a trăi sub semnul artei.” 

Două menţiuni: 1. Graţian Cormoş, 

Femei în infernul concentraţionar din România 

(1945-1989), 2006. Format parţial în şcoala 

Ruxandrei Cesereanu, Graţian Cormoş scrie un 

veritabil „manual de învăţat memoria”, cum ar 

spune Ana Blandiana. O carte inteligentă, cu 

încheieri clare, care ştie că „istoria se repetă în 

forme camuflate şi că mistificarea e, uneori, mai 

greu detectabilă, dar ea e inerentă vieţii.” 

2. Tatiana Dragomir, Fotograme, 2007. Romanul 

său de debut oarecum târziu (manuscrisul a fost 

remarcat de juriul Concursului de debut al filialei 

Cluj a USR cu regretul că autoarea depăşea 

limita celor 40 de ani impusă de regulament) 

vorbeşte despre un prozator format, cu mână 

sigură, stăpân pe instrumentele sale şi în stare 

să creeze o lume vie, convingătoare estetic. Ca-n 

Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, 

de pildă, sau ca în Îngereasa cu pălărie verde a 

Adinei Kenereş – alăturarea se susţine, chiar 

fără modificarea proporţiilor –, autoarea ştie să 

povestească şi să „joace” vieţi cu un har cuceritor. 

Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor 

pe anul 2007. 

Concursul continuă.

NICOLAE BALOTĂ 

„O minunată călătorie” 

Bergson extrăgea din „plasarea” mecanismului asupra vieţii o definiţie 

a râsului. Formula (oricâte amendamente ar permite) este mai 

profundă chiar decât apărea în momentul lansării ei. Căci din conjugarea 

mecanicului şi a viului nu răsare doar comicul. Există o psihologie 

ca şi o sociologie a transformării organicului în mecanic. Pe de 

altă parte, ciocnirea mecanicului şi a viului, ducând uneori la sacrificarea 

vieţii, poate fi tragică. Du mécanique plaqué sur du vivant – 

iată o sursă sigură a zâmbetelor, dar şi a plânsului. 

Nicolae Balotă 

Foto: Aura Christi 


Littré nu cunoştea în veacul trecut acel 

sens al termenului „mecanism” prin 

care acesta desemna un ansamblu de 

piese, de maşini, de mijloace sau de 

mişcări artificial angrenate. Între timp, mecanismele 

au devenit atât de complexe, ele au năpădit în aşa 

măsură universul omului civilizat, încât sfera semantică 

a cuvântului s-a lărgit nemăsurat. Desigur, nu 

revenim la mecanicismul naiv din secolul al XVIIIlea. 

Dar „omul-maşină” – conceput de La Mettrie, în 

acel veac – cunoaşte în zilele noastre o reviviscenţă. 

Şi nu numai pe planul roboţilor, al ciberneticii şi al 

diverselor automatizări. Totalitatea elementelor care 

alcătuiesc un întreg şi, prin acţiunea lor combinată, 

funcţionează având o finalitate, nu mai indică azi 

pentru noi – ca pe vremea biologismului triumfător – 

un organism, ci, mai curând, un mecanism. Orice sistem, 

orice organizaţie evocă, în ochii noştri, prezenţa 

mecanicului. 

Bergson extrăgea din „plasarea” mecanismului 

asupra vieţii o definiţie a râsului. Formula (oricâte 

amendamente ar permite) este mai profundă chiar 

decât apărea în momentul lansării ei. Căci din conjugarea 

mecanicului şi a viului nu răsare doar comicul. 

Există o psihologie ca şi o sociologie a transformării 

organicului în mecanic. Pe de altă parte, ciocnirea 

mecanicului şi a viului, ducând uneori la sacrificarea 

vieţii, poate fi tragică. Du mécanique plaqué sur du 

vivant – iată o sursă sigură a zâmbetelor, dar şi a 

plânsului. 

Să nu amintim însă afectele. Acestea nu pot 

decât să tulbure tabloul – imposibil în sine şi tocmai 

de aceea impresionant – al unei tehnologii care triumfă 

în timpul nostru. Nu cred că Herbert Marcuse 

are în vedere toate aspectele procesului asimilării de 

către om a propriilor sale cuceriri pe tărâmul tehnicii, 

atunci când – în Omul cu o singură dimensiune – 

scrie: „Mai mult, tehnologia pregăteşte în acest univers 

o deosebită raţionalizare a nonlibertăţii omului 

şi demonstrează imposibilitatea noastră tehnică de a 

fi autonomi, de a ne hotărî personal viaţa”. Acest text 

(la care – din aceeaşi lucrare – se mai adaugă şi fraza 

insidioasă „Reţelele neomeniei şi ale industriei sunt 

administrate de o birocraţie organizată în mod raţional, 

al cărei centru vital rămâne totuşi invizibil”) constituie 

un epigraf al ficţiunii lui Enrico Emanuelli, O 

minunată călătorie. 

Ficţiune delectabilă, dar şi cu tâlc. Călătorie 

proiectată, dosar al unei călătorii programate; 

instrucţiuni date unui călător anonim. Proiect, program, 

promemoria, toate acestea nu sunt decât răsfrângeri 

ale mecanismului asupra existenţei. Eroul 

naraţiunii nu este nici anonimul înalt personaj care, 

în numele societăţii sale, face o călătorie interesantă 

într-o altă ţară, nici vreunul dintre cei cu care va 

avea de-a face în întreprinderea sa, ci proiectul Ibi- 

102, ce urmează să fie discutat. Nu ştim şi nu trebuie 

să ştim nimic despre misteriosul proiect. Totul se 

face, în această „minunată călătorie”, spre triumful 

proiectului Ibi-102. Nici proiectanţii din umbră, nici 

unul din acele servicii anonime care au concurat la 

realizarea lui, ca şi la reuşita călătoriei, nu sunt eroii 

fabulei. Mecanismul în sine, sub forma sa cea mai 

abstractă, aceea a unui proiect, a unei epure, iată 

eroul micului roman. Povestirea plină de date foarte 

concrete (ştim câte trepte va avea scara avionului pe 

care va coborî trimisul, cunoaştem tot soiul de amănunte 

pe care serviciul de informaţii al întreprinderii 

care a lansat proiectul Ibi-102 le-a aflat în ce priveşte 

caracterul, moravurile, viciile ascunse şi virtuţile 

publice ale persoanelor cu care trimisul se va întâlni), 

dar toate nu au decât un unic sens: acela de a pune în 

lumină acţiunea unui motor ascuns. Totul a fost calculat 

cu grijă, instrucţiunile sunt precise, ca şi cele 

conform cărora trebuie să funcţioneze o maşină delicată. 

Dar totul: relaţii umane, obiecte concrete, făpturi, 

gânduri şi emoţii, totul este subordonat mecanismului 

abstract. Cunoaşterea oamenilor nu are alt 

rost decât acela de a-i cuceri, de a-i supune ad majorem 

gloria mechanysmi. 

Enrico Emanuelli se dovedeşte a fi unul dintre 

acei scriitori care au găsit calea satirei în confruntarea 

lor cu lumea contemporană. Lumea lui homo 

faber? Nici măcar. În micul univers descris de scriitorul 

italian, indivizii sunt foarte activi, dar de muncit 

nu se munceşte deloc. Lumea laborioasă este ascunsă 

undeva în umbră, iar ceea ce apare pe scena luminată 

de narator nu sunt decât paiaţele robite „proiectului 

Ibi-102”. Nu ne aflăm într-un viitor fals-paradis 

utopic asemenea celui descris de Aldous Huxley în 

Brave new world. Grotescul satirei lui Emanuelli este 

acela al reducerii umanului la rigiditatea (aparent 

elegantă uneori) a marionetei în societatea de consum 

încurcată în iţele propriei sale tehnologii. 

Cuvântul „încurcat” pare nepotrivit când ne gândim 

la uşurinţa cu care se trag sforile în umbra acelui univers 

păpuşăresc. Paiaţele ce se mişcă aparent automat, 

fără concursul păpuşarului, sunt mişcate de 

unicul motor abstract al divinităţii tehnice. 

Şi, totuşi, toate cupidităţile, toate slăbiciunile 

omului din toate timpurile dau năvală în paginile 

povestirii lui Enrico Emanuelli. Ele îşi fac loc, determinate, 

inhibate, propulsate de mecanica socială. 

Viciile sunt din toate timpurile. „Aparatul” profită de 

ele. În pofida acestei viziuni destul de sumbru-cinice, 

Enrico Emanuelli nu este un mizantrop. Surâsul său, 

fireşte, este amar şi nu arareori se preschimbă în 

rânjet sarcastic. Reţetele neomeniei şi ale birocraţiei 

sunt redate de el cu calmul celui care-şi ascunde ironia 

sub o mască oficioasă. Contestarea ia uneori, în 

paginile sale, o alură umoristică. Căci nimic nu este 

mai comic decât a proiecta destinul trăgând de sforile 

jalnic sau hilar-eficace ale comediei umane. 

Chiar şi arta – o anumită artă – modernă îşi 

găseşte naşul satiric în opusculul lui Enrico 

Emanuelli. Trimisul participă la reprezentaţii, se discută 

despre teatru, apar scriitori şi artişti. Ba chiar şi 

propria întreprindere satirică îşi are – voit ori nevoit 

– imaginea grotescă în naraţiunea sa. Căci ce este 

satira fără un ascuţiş îndreptat vorba poetului nostru 

– împotriva duhului însuşi al satiricului. Este în 

paginile scriitorului italian o aluzie la autoflagelare 

literar-artistică: „Se va socoti că e vorba de un frumos 

exemplu de cinism fericit al unei societăţi care se batjocoreşte 

pe sine şi aplaudă cu o bucurie masochistă 

şi cu o aroganţă lipsită de cuviinţă”. Suntem în plin 

postmodernism. 

5 

GEORGETA ADAM 

Grigore Vieru – 

intrarea în mit 

Acum aproape 30 de ani, în mai 1980, 

l-am cunoscut la Bucureşti, în casa 

Tatianei Nicolescu, soţia profesorului 

G. C. Nicolescu. Este singura amintire 

puternică dinainte de ’89 – un poet de dincolo de Prut 

care ne spunea că radioul lui de la Chişinău a ruginit 

pe lungimea de undă a Bucureştilor şi nu mai merge 

pe nici un alt program... Pe atunci poate nici nu realizam 

cât curaj, cât vis neîmplinit erau în această 

afirmaţie. Mărturisirea era legată 

de faptul firesc că eu lucram la 

Radio şi asta era destul pentru a-mi 

spune ce înseamnă radioul pentru 

fraţii noştri de peste Prut când 

nimic nu trecea acest râu decât 

păsările în zbor şi... cuvintele noastre 

purtate pe undele hertziene. 

Către acel drum, paralel cu 

Prutul, venind dinspre Cahul, oraşul 

din sudul Basarabiei unde fusese 

poetul întru cinstirea lui 

Eminescu, am privit toată copilăria 

mea printr-un binoclu vechi, păstrat 

de tatăl meu din timpul războiului... 

Pentru că, asemenea poetului, şi eu 

m-am născut într-un sat situat pe 

malul Prutului, dar în Moldova, nu 

în Basarabia, în apropiere de 

Cahul... 

Cum să-mi explic faptul că după ’89, oricât de 

rar ne-am fi văzut, amprenta firească a neamului, a 

sângelui, îl făcea să ne spună „soră Geta”, „frate 

Ioane”? Interviurile, poemele citite la microfon, emisiunile, 

întâlnirile din Basarabia sau din România, la 

început, până în toamna lui 1992, alături de cei doi 

tineri martiri – Doina şi Ion Aldea Teodorovici – 

ne-au apropiat atât de mult încât îl consideram nu 

doar un mare poet plin de har, nu doar un român 

deplin, ci chiar o rudă apropiată, pentru a cărui viaţă 

ne temeam, pentru a cărui inimă ne rugam... 

Pentru limba română, ca floare de latinitate, 

pentru Eminescu, pentru clopotele de la Putna, pentru 

Carpaţi, pentru podurile de flori, pentru noi, cei 

atât de învrăjbiţi şi uneori săraci spiritual, s-a rugat 

Grigore Vieru, aşteptând izbânda. Nu a fost să vină 

până la plecarea lui în eternitate. Dar oare idealurile 

lui Eminescu s-au împlinit aici, pe pământ, în integralitate 

sau au rămas încă neîmplinite şi astăzi? 

O parte din puterea lui magnifică, o parte din 

frumuseţea neîntinată a personalităţii lui umane şi 

poetice ni le-a lăsat nouă, celor care l-am cunoscut şi 

iubit. Cu generozitate ne răspândea lumina adunată 

în poeme, cu o simplitate proprie celor aleşi. Nu avea 

însă puterea să se lupte cu impostura, cu răutăţile, 

cu vrăjmăşiile, cu neînţelegerile, cu demolările. 

Moartea l-a aşteptat, printre flori, la o răspântie de 

drum. Deşi grav bolnav, se afla pe drum, pentru că 

voia cu orice preţ să fie alături de Eminescu, stâlp al 

românităţii noastre tragice şi luminoase totodată. De 

data aceasta expresia „cu orice preţ” a însemnat chiar 

viaţa. Un accident care a făcut, ca şi în cazul celor doi 

artişti dispăruţi prematur tot pe un drum de noapte, 

să intre în mitul românesc învăluit în mantia tragică 

a nemuririi... 

MARTIE 2009

BORIS MARIAN 

6 


S. DAMIAN – UN PORTRET 

ŞI O APARIŢIE 

Cea mai recentă carte a lui S. Damian, apărută la Hasefer, 

este Zbor aproape de pământ (eseuri), prilej cu care vom 

încerca să trasăm şi itinerarul său biografic. În primul rând 

S. Damian este o personalitate controversată, la începuturile 

sale de critic literar fiind încadrat între „marxizanţi”, ceea ce nu ni se 

pare nici rău, nici bine. Era opţiunea sa. Marginalizat o perioadă, s-a 

retras la Heidelberg, în Germania, de unde trimite manuscrise pentru 

cărţi, studii numeroase, bine alcătuite, care au apărut în diverse publicaţii, 

la edituri din România. A fost în bune relaţii cu regretaţii Ov. 

Crohmălniceanu, Ion Negoiţescu, apreciat de numeroşi critici, oameni de 

cultură, dar istoriile literare refuză să-i acorde locul şi spaţiul cuvenit, iar 

pe internet, probabil şi din cauza propriei modestii, datele sunt destul de 

restrânse. Noi am scris despre diversele apariţii editoriale, dar recenta 

apariţie la Hasefer (redactor V. Auerbach) este, credem, printre cele mai 

reprezentative. Născut la 18 iulie 1930, la Alba-Iulia, a urmat cursurile 

Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu”, care, în ciuda dogmatismului 

impus de regim, a fost o pepinieră de tinere talente, apoi a studiat filologia 

la Bucureşti (nu a absolvit cursurile, nu ştim de ce), a fost redactor la 

principalele publicaţii din anii ’50-’60. S-a ocupat în studiile sale de clasici 

români, străini, de scriitori de succes din ţară şi din străinătate. 

S. Damian nu s-a aventurat în lansarea unor scriitori, dar a ştiut să-şi construiască 

un aparat critic solid, care funcţionează. Evident a luat poziţie 

de fiecare dată când era vorba de falsificări, denaturări de culoare xenofobă, 

ceea ce îi face cinste. 

Titlul cărţii este prevenitor, o pasăre ori un avion zboară aproape de 

pământ în cazul unui pericol sau al urmăririi unui „obiectiv”. Să vedem. 

În „Cuvântul înainte” autorul se referă la nefericitul Paul Celan, unul din 

corifeii poeziei germane din secolul XX, deşi S. Damian nu a avut veleităţi 

de poet. Îl leagă mai puţin biografia (părinţii erau din Bucovina), cât contemporaneitatea, 

deşi Celan a avut de suferit mai mult în anii 

Holocaustului. Un volum anterior al lui Damian purta un titlu inspirat 

din Celan – „Păr de aur, păr de cenuşă”. Le este comun un spirit mai puţin 

înclinat spre ludic şi mai mult spre dramatismul existenţei, deşi poezia lui 

Celan are şi azi multe locuri greu de pătruns, din cauza unui complicat joc 

de cuvinte. Volumul reprezintă o antologie de articole, studii, unele apărute 

în presă, grupate pe trei capitole, din care primul pe teme de literatură 

română, al doilea şi al treilea referitoare la repere culturale din ţară 

şi din străinătate. Primul studiu se ocupă de Cioran, Eliade şi Noica, personalităţi 

controversate dintr-o pricină deja arhicunoscută. Ce aduce nou 

S. Damian. El încearcă să explice prin vârsta juvenilă a celor trei opţiunea 

pentru „rău”. Dar, desigur, lucrurile se complică după război. Noica va 

rămâne în ţară şi, după detenţie, va avea un final liniştit al vieţii, Cioran 

va fi foarte productiv la Paris şi va cuceri admiraţia cititorilor, Eliade devine 

un savant redutabil. Este singurul care, poate dintr-un orgoliu de 

neadmirat ori chiar din convingere, nu a recunoscut că a avut o opţiune 

greşită, ca şi Heidegger, în Germania. S. Damian, spre deosebire de mulţi 

critici de la noi, aprobă demersul Alexandrei Laignel-Lavastine, prin cartea 

acestei „Uitarea fascismului”, dar până la un punct, de unde începe să 

dezvăluie inconsistenţa unor afirmaţii ale autoarei franceze. El se apropie 

astfel mai mult de abordarea Martei Petreu în studiul „Trecutul deocheat”. 

Adevărul este că nimeni nu s-a lăudat cu trecutul său, fiecare reacţionând 

cu altă motivaţie, ca după o etapă rău privită de toţi istoricii serioşi. Eugen 

Ionescu, care a avut şi el parte de o „abatere”, ca 

diplomat român la Vichy, a scris totuşi piesa 

„Rinocerii” unde este vorba, după spusele lui 

S. Damian, chiar despre prietenii săi. De altfel, 

Ionescu avea mamă evreică, este chiar ciudat că 

a fost acceptat, dar el putea face şi bine în postul 

de diplomat, cum au procedat alţi diplomaţi 

(de pildă cel de la Berlin). Nu ştim ce a făcut. 

Era totuşi un democrat convins. Un subcapitol 

este ironic intitulat „Tehnica de a sta în faţa 

altarului”, cu referire la Eliade. O mică eroare 

de stil – „a fi înşurubat în lanţuri” – este imposibilă. 

Sunt amintiţi Nae Ionescu, care, spune 

autorul, nu era un şarlatan, apoi exegeţi precum 

Ţora, Matei Călinescu. Se aminteşte de 

prietenia din timpul senectuţii dintre Ionescu, 

Eliade şi Cioran, după ce „securea războiului 

fusese îngropată”. Ni se pare studiul despre 

Cioran, Eliade, Noica puţin prea extins, faţă de 

economia cărţii, mai cu seamă că multe aspecte 

au fost discutate. Următorul capitol, interesant, 

este despre opera şi posteritatea lui Marin 

Preda, de care s-a ocupat în mod special Eugen 

Simion, încă din timpul vieţii romancierului. 

Finalul articolului ni se pare, totuşi, nedrept, 

Marin Preda nu a urlat „cu lupii”, cum scrie 


S. Damian, de asemenea nici urcarea lui pe un piedestal suprem nu este 

productivă, alături au fost Petru Dumitriu, poate şi alţii. „Despărţirea de 

realism” se numeşte capitolul referitor la Nicolae Breban, scriitor admirat 

sincer de unii, ignorat de alţii, dificil pentru cei neînvăţaţi cu filosofia. 

S. Damian a scris despre Breban de-a lungul anilor, reţinem descendenţa 

remarcată de critic a lui Breban din Dostoievski şi Nietzsche, pe care îi şi 

recunoaşte drept maeştri. Urmează „Intrarea în miraj” (despre Mircea 

Cărtărescu, dar scriitorul este greu de cuprins într-o formulă, fiind ca un 

Ianus al literaturii), „Ahile iese din cort” (despre Dumitru Ţepeneag). Nu 

ştim care este „călcâiul” lui Ţepeneag, dar ştim că el a fost unul dintre promotorii 

onirismului în anii ’60, în România, şi merită atenţie, desigur, nu 

numai pentru această contribuţie. Mai sunt analizaţi C. Ţoiu, considerat 

de critică un virtuoz al prozei (de ce „impasul” lui Ţoiu?), Ana Blandiana, 

de care criticul este legat printr-o veche prietenie, Andrei Pleşu (puţin 

prea sumar, scriitorul, filosoful mai având multe de spus)… De „pe alte 

meridiane” citim despre Malraux şi Drieu la Rochelle, acesta din urmă 

un scriitor excepţional, dar „dedat” la un colaboraţionism deşănţat în anii 

războiului, care l-a împins apoi la sinucidere, de teama dezonoarei şi pierderii 

libertăţii. Opoziţia cu Malraux este grăitoare. Urmează capitole din 

experienţa exilului, despre atmosfera anilor 60-80 în Vest, excesele ideologice 

ale unor cercuri de intelectuali, disputele pro- şi contra-URSS, despre 

anticomunism. Ar fi fost interesant de dezvoltat tema condiţiei scriitorului 

în exil, poate că o viitoare carte va avea ca subiect central această 

temă, S. Damian fiind un veteran al exilului. 

Sunt, de asemenea, pomeniţi, Gunther Grass cu acea dezvăluire senzaţională 

a apartenenţei sale, în ultimele luni ale războiului, la trupele 

Waffen SS, influenţat fiind de propaganda nazistă, apoi procesul lui 

Miloşevici, considerat de unii o victimă, deşi a fost călăul multor croaţi şi 

chiar sârbi. La „Puncte de reper”, partea cea mai interesantă a cărţii, fără 

a diminua importanţa celorlalte pagini, dar, personal, aş fi pus această 

parte la început, găsim opinii despre Eminescu, Călinescu, Rilke, Celan, 

Kafka. „Este greşit ca Eminescu să fie receptat ca un ideolog, un purtător 

de steag”, scrie S. Damian, dar afirmaţia este riscată. Eminescu s-a 

dorit un ideolog naţionalist-conservator, a fost receptat ca atare, iar din 

unele surse ar rezulta că a fost urmărit de poliţia secretă habsburgică pentru 

incitare la „unirea tuturor românilor”, ceea ce nu este exclus. În plus, 

diatribele sale împotriva venirii evreilor în Moldova şi Muntenia au servit 

şi mai servesc şi astăzi drept argumente pentru xenofobi, deşi, probabil, 

Eminescu nu şi-a dorit o asemenea posteritate. Deci să dăm Cezarului... La 

Călinescu, S. Damian detectează o inapetenţă pentru dostoievskianism, 

ceea ce nu este exclus. La Rilke, autorul se opreşte la experienţa rusă a 

poetului, prietenia cu Ţvetaieva şi Pasternak. O greşeală de tipar împiedică 

poziţionarea în timp a acestui episod. La Celan, atenţia criticului se concentrează 

pe relaţia amoroasă cu poeta Ingeborg Bachmann, care l-a iubit 

pe Celan până la moarte şi chiar după moartea lui (dezechilibrat nervos, 

Celan s-a sinucis), evocându-l în scrierile ei. În privinţa lui Kafka, 

S. Damian compară destinul său de evreu, care a fost nevoit să-şi aleagă 

un pseudonim „neaoş” pentru a putea publica, cu cel al personajelor lui 

Kafka. O carte bogată în tematică şi demnă de interesul cititorilor. 

În fotografie: S. Damian (stânga) şi Ion Ianoşi

ŞTEFAN BORBÉLY 

Yoga şi securitatea 

în anii ’80 

– radiografia unei represiuni – 

Ştefan Borbély 

Ocercetare de arhivă unipersonală 

excelent condusă, finalizată sub 

forma volumului Reprimarea mişcării 

yoga în anii ’80, de Gabriel 

Andreescu (Ed. Polirom, Iaşi, 2008), pune faţă-n faţă 

documente prelevate din diferite arhive ale CNSASului 

şi mărturii post festum, scrise independent de către participanţii la mişcare, 

pentru a demonstra că reprimarea yoghinilor din perioada 1982-1989 (primul 

an este acela al suprimării Meditaţiei Transcendentale, al doilea al 

Revoltei şi al eliberării lui Gregorian Bivolaru din sanatoriu) a declanşat în 

lucrătorii Securităţii violenţe criminale de neimaginat. Cercetarea se focalizează 

pe grupul de yoghini din subordinea lui Gabriel Bivolaru, restricţie metodologică 

pe care trebuie s-o acceptăm din capul locului, nu fără a menţiona şi faptul 

că preocupările autohtone pentru yoga din perioada amintită au depăşit cu 

mult axul Bacău – Bucureşti – Piteşti, pe care acţiona acest guru exponenţial, 

yoga difuză având, şi ea, o relevanţă socială indiscutabilă în România, de asemenea 

pedepsită în anii respectivi. Unul dintre capitolele finale ale volumului 

vorbeşte, punctual, despre dificultăţile realizării unui studiu ştiinţific obiectiv 

şi complet la CNSAS, motivul principal constituindu-l legislaţia îndeajuns de 

„fluidă” pentru a le oferi ambilor parteneri – cercetătorul şi instituţia – suficiente 

punţi de surmontare a dificultăţilor de a furniza sau de a obţine date 

complete, dar şi destule capcane, în care un cercetător mai puţin versat ar putea 

să cadă cu uşurinţă. 

De pildă, la un moment dat Gabriel Andreescu merge scrupulos pe firul 

unui dosar de urmărire informativă, pentru a descoperi cu stupoare că urmăritul 

din dosar devine, după semnarea unui angajament 

de colaborare, informator al Securităţii, dar 

sub un alt nume conspirativ decât acela cu care funcţionase 

ca victimă. Într-un alt loc, un dosar apare ca 

fiind în mod evident contrafăcut, aşa cum s-a întâmplat, 

pe un alt palier tematic, cu Neculai Constantin 

Munteanu sau Mihnea Berindei. Oricum ar sta adevărul 

din spatele cosmetizărilor – şi vor curge încă 

multe viituri pe Dunăre până ce lucrurile vor intra pe 

făgaşul lor firesc, cel al veridicităţii incontestabile – 

dosarul lui Gregorian Bivolaru nu apare în volum, 

ceea ce, ţinând cont de scrupulozitatea cu care 

Gabriel Andreescu a lucrat în alte cazuri (Mario 

Vasilescu, Nicolae Catrina, Eugen Mârtz, surorile 

Gabriela şi Mihaela Ambăruş, Claudiu Trandafir 

etc.), este o carenţă majoră, pe care nu avem decât s-o 

regretăm. De bună seamă, autorul nu a ajuns în 

posesia acestui dosar sau s-a ferit să-i divulge datele 

în cazul în care i-a trecut prin mână, persecuţia la 

care Bivolaru a fost supus după 1989 indicând faptul 

că dosarul său a rămas operativ şi după Revoluţie. 

Nu e singurul caz de acest fel: cercetând diferite 

dosare, Gabriel Andreescu demonstrează cu uşurinţă 

să Securitatea a menţinut în stare operaţională, şi 

după 1989, multe dintre scenariile sale prerevoluţionare 

de lucru, ceea ce confirmă din nou faptul că psihodrama 

de la începutul lui 1990, când instituţia a 

fost desfiinţată, n-a reprezentat nimic altceva decât 

un armistiţiu ipocrit, încălcat cu premeditare după evenimentele din Târgu 

Mureş, din martie. 

Pentru a conchide aceste paragrafe de început, să mai spunem că există 

multă violenţă în volum: reprimarea mişcării yoga nu s-a făcut cu mănuşi, 

bătăuşii Securităţii s-au întrecut pe ei înşişi în execuţii punitive sângeroase, 

violenţa corporală fiind folosită atât pentru strângerea datelor, cât şi pentru 

contrafacerea unor depoziţii în sensul dorit de către anchetatori. Sub aspect 

procedural şi metodologic, însă, focalizarea accentului pe Securitate trece practic 

sub tăcere rolul decizional ticălos al partidului, documente de partid legate 

de reprimarea mişcării yoga negăsindu-se în volum, cu toate că arhivele politice 

gem de masiva lor prezenţă. Volumul lui Gabriel Andreescu este impecabil 

lucrat în arhivele mâinii care aplică lovitura, dar, aşa cum este el conceput, 

mută accentul de pe comandant pe executant, lăsând în penumbră chiar „mintea” 

care direcţionează toporul. 

Câteva mize teoretice generale fac şi ele parte din pariul de anvergură al 

volumului, Gabriel Andreescu dovedindu-se, de fiecare dată, lucid şi ponderat 

în afirmaţii, deşi unele accente speciale nu pot fi negate. De pildă, autorul nu 

se raliază opiniei larg răspândite, pe care o acreditează şi cartea Doinei Jela, a 

lui Cătălin Strat şi Mihai Albu, potrivit căreia suprimarea Meditaţiei 

Transcendentale a reprezentat consecinţa unui „complot” de amploare îndreptat 

împotriva intelectualităţii, orchestrat de către 

Securitate; tot Gabriel Andreescu este şi acela care 

listează yoga printre puţinele „forme de rezistenţă” 

colectivă împotriva dictaturii, pe care le-a cunoscut 

România comunistă (celelalte sunt: mişcarea Goma, 

SLOMR, rezistenţa identitară [culturală şi religioasă], 

respectiv estetismul, sau „arta pentru artă” promovată de către o parte a 

scriitorilor), însă impresia de edulcorare a percepţiei referitoare la grupul 

Bivolaru este aproape imposibil de suprimat la lectură, atât pe baza unor analize 

critice, cât şi pe aceea a experienţei personale pe care o au cei care au trăit 

acele timpuri. 

Două percepţii, recurente în volum, converg în acest sens înspre o sinteză 

aproape mesianică: prima se referă la aura supraterestră a lui Gregorian 

Bivolaru şi a doua la convingerea acestuia – motiv pentru care el şi refuză să ia 

calea exilului după detenţia din 1984 – că prezenţa yoghinilor în ţară contribuie 

la concentrarea unor „energii pozitive”, prin intermediul cărora poporul 

român va ieşi din marasm şi o va lua pe calea eliberării. „Era o perioadă foarte 

specială – spune unul dintre discipoli despre anii urmăririi lor atroce de către 

Securitate. Foarte creatoare pentru mine [...], pentru că aşteptam toată săptămâna 

acel moment [al întâlnirii – n.m., Şt.B.] şi mă gândeam ce-i voi spune lui 

Grieg.” „Când societatea românească se afla în cădere liberă, Grieg se deplasa 

cu micul lui grup către Dumnezeu” – îşi aminteşte, vădit înfiorat (e eufemismul 

pentru brainwashing...), un alt discipol. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de 

faptul că unii yoghini interpretau participarea lor la grup ca pe o formă de 

rezistenţă colectivă prin spiritualizare („ne apăsa o problemă comună şi devenisem 

mai uniţi”, scrie un participant) pare foarte 

plauzibilă, fiindcă era indusă de tehnică, serenitatea 

lui Gregorian Bivolaru de la Poiana Mare, unde el era 

închis în condiţii mizere, traumatizante, într-un 

sanatoriu locuit în principal de bolnavi psihici aflaţi 

în stare gravă („Grieg..., consemnează unul dintre 

vizitatori, ...era de un calm desăvârşit, îl simţeam 

foarte liniştit interior...”), însă, pe baza experienţei 

strict empirice pe care o păstrează mulţi oameni din 

ţară, ea nefiind câtuşi de puţin indusă de către organele 

de represiune, ci dobândită prin observaţie 

socială directă, care ar putea fi anchetată ştiinţific, 

această percepţie luminoasă, de interior, specifică 

unei cercetări făcute din perspectiva discipolilor, ar 

trebui supusă unei analize critice foarte scrupuloase, 

fiindcă e incontestabil că mulţi aderenţi la mişcarea 

Bivolaru au declanşat mici cataclisme sociale în jurul 

lor, distrugând familii, subminând cariere profesionale 

aparent solide, coeziuni umane şi proprietăţi. 

Imaginea contextuală generală este, oricum, mai 

nuanţată decât aceea unilateral luminoasă, care 

apare în volum, ceea ce nu demonstrează altceva 

decât că arhiva trebuie completată cu extensii sociologice 

profesionalizate. 

Excelent cercetător de arhivă, Gabriel 

Andreescu ne apare, în contrapartidă, ca fiind destul 

de ezitant atunci când trebuie să colaţioneze ceea ce 

a găsit cu perspective teoretice generalizante, capitolul 

Yoga ca formă de rezistenţă, care ar fi trebuit să furnizeze armătura teoretică 

a cercetării, fiind mai degrabă o schiţă de încadrare destul de frugală decât 

o încercare de clasificare ştiinţifică, obiectivă a fenomenului. Tot aici apar şi 

mici erori de ortografie, care prejudiciază textul: Ellentopok, în loc de 

Ellenpontok, Kiátó Szó, în loc de Kiáltó Szó, la p. 189, Theodor Roszak (în loc de 

Theodore, ed. princeps la The Making of a Counter Culture apare în 1968), la p. 

190, Gustáv, în loc de Gusztáv, la p. 189, Allen Ginsburg, în loc de Ginsberg, la 

p. 191. Sunt greşeli mici, care pot conta, însă, în economia de lucru a unor 

oameni neinformaţi, care vor citi volumul, cu atât mai mult, cu cât – cel puţin 

în parte – autorul este un specialist al relaţiilor româno-maghiare. 

Dincolo de ezitări se află însă adevărul sincer al cărţii, şi anume faptul – 

subliniat de către toţi participanţii la mişcarea yoga – că aderenţa la spiritualitatea 

orientală le-a înfrumuseţat viaţa, ridicând-o deasupra vicisitudinilor 

sociale şi politice dezumanizante din jur. Tot ideologia elevaţiei i-a ajutat, de 

altfel, să suporte şi persecuţia 

furibundă a Securităţii, 

una dintre cele mai brutale 

şi mai primitive – fiindcă 

implica sexualitate – din 

anii dictaturii. 

MARTIE 2009 


7

8 


Răzvan Voncu 

Foto: Aura Christi 


RĂZVAN VONCU 

Scriitorii uitaţi ai 

literaturii postbelice 

Una dintre priorităţile momentului o constituie, chiar şi la două 

decenii de la căderea comunismului, recuperarea şi reintroducerea 

în circuitul firesc al valorilor a scriitorilor care, din varii motive, 

au fost interzişi sau ocultaţi de regimul totalitar. Până acum, 

s-au făcut mulţi paşi în această direcţie, însă au mai rămas destule pete albe (sau 

clarobscure) pe harta literaturii române. 

Unul dintre capitolele cele mai dramatice ale literaturii – şi, în general, ale 

culturii – române interzise l-a reprezentat Blajul. Blajul marilor şcoli, Blajul 

Bisericii Române Unite cu Roma, Blajul istoriei şi filologiei, dar şi Blajul poeziei 

tradiţionaliste, în linia Goga – Pillat – Cotruş. Interzisă în 1948, Biserica Greco- 

Catolică a intrat în catacombe, iar oamenii ei repezentativi, în special ierarhii şi 

profesorii, au fost trimişi în Gulag. Până şi amintirea Blajului s-a dorit a fi ştearsă 

din memoria colectivă, până prin anii ’70 fiind, practic, imposibilă fie şi simpla 

menţionare a Blajului şi a rolului său istoric în renaşterea spiritului românesc în 

Transilvania, ca şi în definirea trăsăturilor spirituale ale naţiunii române moderne. 

Doar intervenţiile câtorva oameni de bine (între care un loc însemnat îi revine 

poetului Ion Brad, originar din Pănade şi elev al Blajului) au salvat „mica 

Romă” de distrugerea, inclusiv fizică, la care fusese condamnată de autorităţile 

comuniste. 

Interzicerea Blajului i-a lovit, cum spuneam, şi pe intelectualii care funcţionau, 

ca profesori, în marile şcoli blăjene. Fiind, după regula timpului, şi preoţi, ei 

au împărtăşit destinul tragic al bisericii lor. O serie întreagă de scriitori, istorici, 

pictori, muzicieni, cu studii şi doctorate strălucite în străinătate, cu activitate ştiinţifică 

de înalt nivel, au fost epuraţi din şcolile pe care le onorau cu prestaţia lor 

şi azvârliţi în puşcării şi la Canal, cărţile şi studiile lor au fost trecute la index, 

iar numele lor au fost şterse din bibliografii. 

Între intelectualii care au suferit prigoana comunistă, din cauza apartenenţei 

la Blajul greco-catolic şi românesc, scriitorul Radu Brateş (pe numele său adevărat 

Gh. I. Biriş) ocupă o poziţie aparte. Şi aceasta deoarece, în persoana sa, prigoana 

a lovit un scriitor şi un mare profesor de literatură, animator al vieţii literare 

din oraşul de pe Târnave. Nu în ultimul rând, un poet a cărui creaţie ilustra 

un fenomen literar remarcabil, şi anume modernizarea liricii tradiţionaliste din 

Transilvania, sub impactul şocului produs de opera lui Blaga şi sub influenţa 

modelului Ion Pillat. 

Radu Brateş a fost, aşadar, alungat din Blaj în 1948, odată cu desfiinţarea 

Bisericii Române Unite cu Roma, apoi arestat şi, fără sentinţă judecătorească, trimis 

la Canal. După eliberare, avea să fie trimis profesor de română în satul gălăţean 

Rogojeni, unde a funcţionat un an, înainte de întoarcerea în Ardeal. Până la 

pensionare, nu i s-a mai permis să revină în şcolile Blajului, fiind obligat la o chinuitoare 

navetă la mari distanţe. Competenţele sale au fost obligate să se exercite 

în modeste şcoli de ţară sau de mici oraşe de provincie. 

Aceeaşi odisee avea să o parcurgă şi scriitorul. Afirmat ca poet, eseist şi 

memorialist încă înainte de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Radu 

Brateş se anunţa ca una dintre certitudinile noii literaturi ardelene, figurând ca 

atare în remarcabila antologie Poeţi tineri ardeleni, îngrijită de Emil Giurgiuca în 

1940. Anul 1948, care i-a 

lovit biserica, i-a retezat 

pentru o bună bucată de 

timp şi activitatea literară. 

Interzis în perioada 1948- 

1964, Radu Brateş nu a avut 

nici după această dată o 

existenţă literară normală, 

cenzura regimului permiţându-i 

publicarea a numai 

două volume, unul antum 

(Oameni din Ardeal, evocări, 

1973) şi unul postum 

(Cântece de pe coline, poezii, 

1974). Nici în reviste, prezenţa 

sa nu a avut frecvenţa 

meritată, cu toate că majoritatea 

scriitorilor care avuseseră 

de suferit în perioada 

stalinistă fuseseră deja 

recuperaţi. Blajul a rămas, 

însă, pe toată durata regimului 

comunist, un punct 

foarte sensibil şi toţi oamenii 

săi au fost puternic ocultaţi, 

pentru ca mărturia lor 

să nu ajungă la un public 

mai larg. 

Am făcut această 

lungă introducere ca să 

salut o recuperare exemplară: 

este vorba de cartea lui Radu Brateş, intitulată 

Aspecte din viaţa Blajului * . Titlul aparţine volumului 

său omonim din 1942, care s-a bucurat de o bună primire 

în epocă, substanţial îmbunătăţit, însă, în ediţia 

de faţă, prin adăugarea unor texte din volumul postbelic 

Oameni din Ardeal, precum şi a unor articole şi 

eseuri în mare parte inedite, recuperate de familie dintre 

manuscrisele poetului. A rezultat un volum unitar, 

capitolele lui adunându-se într-o autentică istorie 

subiectivă a Blajului, ce trădează o iubire şi o muncă 

de o viaţă. Totodată, dimensiunile lui ample ne permit 

deja să schiţăm şi profilul literar al eseistului şi memorialistului 

de fineţe care se dovedeşte a fi fost Radu 

Brateş, în a cărui fiinţă delicată – dacă puţinele fotografii 

sunt fidele – a sălăşluit un caracter dârz, pe care 

vremurile nu l-au îngenuncheat. 

Avem de-a face, aşadar, cu o carte specială. În 

acelaşi timp, ea este un memorial şi o istorie subiectivă, 

un volum de eseuri şi o profesiune de credinţă. 

Toate, focalizate asupra Blajului şi a spiritualităţii blăjene, 

dezvoltate în cele aproape trei secole de existenţă 

a urbei transilvane. 

Memorialul este de o factură deosebită. Pentru că 

memorialistul nu rememorează numai fapte, întâmplări 

şi personalităţi pe care le-a cunscut personal. El se simte solidar cu întreaga 

istorie a Blajului greco-catolic şi românesc şi rememorează, pentru noi, cu subtilitate, 

afecţiune, dar şi umor fin, evenimente care au marcat această strălucită 

istorie a Blajului, al cărei moştenitor legitim se simte. Capitolul Aspecte din viaţa 

Blajului, deşi este o autentică istorie a Blajului, are de aceea un fermecător aspect 

de istorie de familie, fără îndoială intenţionat de cel care se simţea copilul şcolilor 

„micii Rome”, ca om de cultură, şi al Bisericii Greco-Catolice, ca preot. Întemeierea 

oraşului, de către episcopul-martir Ioan Inochentie Micu-Klein, apoi a 

Seminarului, de către episcopul Petru Pavel Aron, Şcoala Ardeleană, Supplex 

Libellus Valachorum, Adunarea de la Blaj, din 1848, lupta pentru drepturile 

naţionale în perioada dualismului şi, în final, Marea Unire sunt evocate cu sobrietate, 

cu un uşor aer de nostalgie, cu acea precizie istorică şi filologică prin care 

Blajul a făcut epocă în cultura română. 

Să nu se creadă că avem de-a face cu o carte aridă şi prăfuită. Istoria subiectivă 

a Blajului nu este scrisă de un condei tocit, în şabloane naţionaliste. 

Dimpotrivă. Scriitorul porneşte dinspre Blajul contemporan către cel istoric, căutând 

în realitatea modernă semnele unei tradiţii ilustre. Sunt savuroase evocările 

vieţii de liceu blăjean, sunt emoţionante tablourile de viaţă citadină şi rememorările 

etapelor creşterii şi transformării Blajului, dintr-un neînsemnat cătun, 

într-o citadelă a culturii şi civilizaţiei româneşti. Am pierdut, fără îndoială, în persoana 

lui Radu Brateş, un memorialist de clasă, cu condei fin şi elegant, modern 

fără ostentaţie şi intelectual fără îngâmfare. 

Oameni din Ardeal este, după cum spune şi „Nota asupra ediţiei”, o continuare 

firească a Aspectelor..., chiar dacă o istorie tragică a pus un interval de tăcere 

forţată de trei decenii între ele. Cele opt evocări sunt dedicate unor personalităţi 

ardelene, a căror existenţă s-a intersectat, într-un fel sau altul, cu cea a autorului, 

fie la Blaj, fie la Cluj (unde Radu Brateş a absolvit Facultatea de Litere şi 

Filosofie). Este vorba despre Ion Bianu, G. Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, Ion 

Breazu, Ion Agârbiceanu, Octavian Goga, Pavel Dan şi Nicodim Ganea. Nici aceste 

evocări nu sunt convenţionale. Radu Brateş stăpâneşte arta amănuntului semnificativ, 

are ochi bun, cu care pătrunde resorturile complexe ale personalităţii al 

cărei profil îl recompune prin amintire, şi ştie să povestească fără să plictisească. 

Fineţea şi eleganţa naraţiunilor sale sunt evidente, după cum măsura care echilibrează 

discursul trădează o cultură clasică organic însuşită. 

Şi aceste evocări sunt interesante prin inedit şi prin echilibrul cu care sunt 

configurate portretele unor personalităţi câteodată controversate. Radu Brateş, 

de pildă, între admiratorii fanatici şi detractorii intratabili, ştie să găsească 

măsura dreaptă cu care să ni-l evoce pe G. Bogdan-Duică. Spirit modern, memorialistul 

nu se mai entuziasmează în faţa erudiţiei fostului său profesor şi nu se 

lasă strivit de autoritatea acestuia. Dar nici nu îi ironizează inutil lipsa de gust 

literar şi pretenţiile de magistratură în domeniul estetic, pentru care Bogdan- 

Duică nu era pregătit. Radu Brateş ştie să vadă omul, care era puţin ridicol, dar 

putea să se facă îndrăgit, şi, de asemenea, profesorul, de la care oricine avea ce 

învăţa. 

Un alt portret splendid este cel al lui Pavel Dan, una dintre cele mai mari, 

mai tragice şi mai nedrepte pierderi ale literaturii române. Radu Brateş i-a fost 

cel mai apropiat prieten, încă din perioada şcolarităţii blăjene, şi l-a însoţit în 

toate etapele scurtei şi cumplitei sale vieţi. Memorialistul îi face şi lui Pavel Dan 

un portret drept, atât în linie umană, cât şi literară, animat însă de o nedisimulată 

empatie. 

Ultimul capitol al cărţii, cel intitulat chiar Evocări, ne prilejuieşte întâlnirea 

cu nişte momente şi oameni mai puţini cunoscuţi ai istoriei noastre, cum ar fi 

Maria Puia (martiră a represiunii maghiare, chiar în anii Primului Război 

Mondial), Victor Stoica (profesor, erou pe frontul de Răsărit, autor al unor cutremurătoare 

Însemnări de pe front, încă inedite) ori profesorul blăjean Nicolae 

Comşa. Ultimele două texte, Un poet al perenităţii noastre: Ion Brad şi, respectiv, 

Toamna, ne deschid o poartă către universul de creaţie al lui Radu Brateş, prefaţând 

întrucâtva, ca nişte profesiuni de credinţă, editarea poeziei sale inedite, începută 

nu demult. 

Dar, despre asta, cu altă ocazie. Deocamdată, să consemnăm încă un pas în 

direcţia recuperării literaturii interzise şi ocultate în perioada comunistă. 

Personalitatea lui Radu Brateş, pe care o descoperim în adevărata ei lumină la 

atâtea decenii de la trecerea lui la cele veşnice, merită să îşi găsească locul meritat 

în tabloul literaturii române din secolul trecut. 

* 

Radu Brateş – Aspecte din viaţa Blajului, ediţie îngrijită de Voichiţa Ionescu şi Liana Biriş, Editura 

Clusium, Cluj-Napoca, 2008

Foamea de a fi 

AURA CHRISTI 

Buclucaşa 

madlenă 

Biserica şi Clopotniţa din strada 

Saint-Hilaire, descrierea lor detaliată, 

ritualică, farmecul decelat 

peste decenii, cu tot cu geamlâcurile, 

frescele încărcate de simboluri, arcadele, geamurile, 

vitraliile somptuoase, împrejurimile menite 

să o aşeze în lumina sufletelor celor din 

Combray, îl fac într-un târziu pe protagonist să 

mediteze asupra unei clopotniţe violete, zărite la 

un moment dat într-un cartier parizian stigmatizat 

de urâţenie, oferindu-i în schimb şansa de a 

găsi metafora stratificării textului/realităţii epice 

în câteva planuri, în câteva segmente, peisajul 

emoţionant oferindu-ne una dintre cheile construcţiilor 

de litere ale lui Proust: „Cunosc chiar la 

Paris, într-unul dintre cartierele cele mai urâte 

ale oraşului, o fereastră de unde se vede, după un 

prim-plan, un al doilea şi chiar un al treilea plan, alcătuit din acoperişurile 

îngrămădite ale mai multor străzi, o clopotniţă violetă, uneori roşiatică, 

uneori în cele mai nobile «mostre» pe care le scoate atmosfera din ea, 

de un negru decantat de cenuşă, care nu e alta decât aceea a domului 

Saint-Augustin şi care dă acestei vederi din Paris caracterul anumitor 

vederi din Roma de Piranesi”. Scriitura proustiană e aidoma vechilor 

mânăstiri din secolele XIII-XIV, restaurate în timp de maeştri-restauratori, 

care, odată ajunşi în preajma străvechilor ziduri imemoriale, ating 

uşor-uşor, cu ustensile ultrasofisticate, suprafaţa vreunei icoane, pentru 

ca îndărătul primului strat să descopere altul, apoi, supţi de valul fascinaţiei 

şi al spaimei, altul şi altul, icoane pictate peste alte icoane, chipuri de 

sfinţi aşezate ca într-un ritual peste alte chipuri cu aura tremurată… Una 

dintre scenele elocvente în acest sens este cea a madlenei, vehiculate până 

la suprasaturaţie, transformată, între timp, într-un regretabil clişeu, atât 

în manuale, cât şi la lecţiile de literatură universală, accentul punânduse, 

în chip nejustificat, de fiecare dată, pe senzaţia avută de protagonistul 

proustian, în vreme ce la mijloc este cu totul altceva: senzaţia nu e decât 

pretextul de a plonja în abisurile eului. În clipa în care Marcel ingurgitează 

primele firimituri din madlena oferită şi soarbe un pic din ceaiul oferit, 

urmează mărturisirea conform căreia eroul nostru a tresărit „atent la 

lucrul extraordinar ce se petrecea în mine”; şi acest lucru este de îndată 

definit cu o exactitate casantă, drept plăcere intensă, apoi drept un pretext 

de a fi smuls din mediocritate, lucrul care a provocat fenomenala metamorfoză 

– proverbiala madlenă evident – fiind trecut deliberat – în topografia 

textului proustian – în plan secund, dacă nu de-a dreptul în umbră, 

planul de suprafaţă fiind imediat, în timpi fulgerători, stratificat, aprofundat 

printr-o coborâre spectaculoasă în abisurile fiinţei!!: „O plăcere fermecătoare 

mă cuprinsese, mă izolase, fără să am noţiunea a ceea ce o pricinuise, 

făcând în acelaşi timp ca vicisitudinile vieţii să-mi devină indiferente, 

dezastrele ei inofensive, scurtimea ei iluzorie, în acelaşi chip în care 

operează dragostea, când te simte umplut cu o esenţă preţioasă; sau, mai 

degrabă, această esenţă nu era în mine, ea eram eu.” Saltul care se produce 

de aici încolo este memorabil, alunecarea în scoica fiinţei profunde – cu 

o expresie proustiană – a eului profund, deţinând greutatea, primatul, 

aneantizând restul lucrurilor: „Încetasem să mă simt mediocru, întâmplător, 

muritor.” Iscodirile asupra naturii şi proveninţei acelei senzaţii de 

împlinire, a smulgerii, a năpârlirii interioare, duc la o singură concluzie, 

înlăturând, încă şi încă o dată, din discuţie, din centrul atenţiei frecvent 

invocata madlenă: „De unde putea să-mi vină această bucurie puternică? 

Simţeam că ea era legată de gustul ceaiului şi al prăjiturii, dar că-l întrecea 

nespus şi nu trebuia să fie de aceeaşi natură. De unde venea ea? Ce 

însemna ea?” Etc. Etc. Şi de îndată, cu forţă sporită: „E limpede că adevărul 

pe care-l caut nu e în ea [în prăjitură – n.n.], ci în mine, unde l-a trezit, 

dar nu-l cunoaşte, şi nu poate decât să repete la nesfârşit, cu din ce în 

ce mai puţină tărie, aceeaşi mărturie pe care nu ştiu să o tălmăcesc şi pe 

care vreau, cel puţin, să i-o cer din nou şi să o regăsesc neatinsă, la dispoziţia 

mea, numaidecât, pentru o lămurire hotărâtoare.” (s.n.) 

Prospectările, escavările proustiene se vor derula, în consecinţă, cu o încăpăţânare 

rafinată, cu o îndărătnicie genială în căutarea neobosită a acelei 

lămuriri hotărâtoare, urmând, treaptă cu treaptă, respirare cu respirare, 

forma simbolică a acelui lucru oarecare, prăjitura de forma unei scoici 

miraculoase. Instrument şi mijloc mintea – cercetătorul, cum o denumeşte 

Proust – aşa cum „se simte depăşită de ea însăşi”, fiind totodată şi „ţinutul 

întunecat în care trebuie să scormonească şi în care toată încărcătura 

nu-i va fi de folos”, mintea aşadar 

una singură e puţin. 

Atunci… „Să caute? Nu numai 

atât: să creeze.” (!!) Scriind, 

creezi; deci, începi să înţelegi. Ce 

noroc că intervine umbra îndoielii 

suprapusă peste lucrurile 

odată înţelese; şi totul se reia de 

la capăt – un capăt, ce-i drept, 

kantian vorbind, stigmatizat de 

iluminare, descrisă de Proust 

astfel: „Simt tresărind în mine 

ceva care se mută din loc, care ar 

vrea să urce, ceva căruia i s-a ridicat 

ancora de la o mare adâncime; 

nu ştiu ce este, dar urcă 

încet; simt rezistenţa şi aud zgomotul 

depărtărilor străbătute”. 

(s.n.) Şi aici, în acest context – 

precum o dovadă în plus a faptului 

că spiritele mari se înrudesc 

în esenţe – ne vine în minte, 

urmând logica lucrurilor de 

neînţeles, o logică probabil miraculoasă, 

versul rilkean „aş vrea 

să mă descriu ca pe-o imagine 

FOTO: NICOLAE BREBAN 

privită îndelung şi aproape”. 

Proust: „Se zbate prea departe, 

prea confuz; abia dacă percep refluxul neutru în care se amestecă vârtejul 

de necuprins al culorilor puse în mişcare; dar nu pot să deosebesc forma, 

să-i cer ca singurului interpret posibil să-mi tălmăcească mărturia contemporanei, 

tovarăşei sale nedespărţite, savoarea, să-i cer să-mi spună de 

ce împrejurare deosebită, de ce epocă din trecut e vorba.” (s.n.) Mişcările – 

pe aceste porţiuni desfăşurate aidoma unor nisipuri mişcătoare – se produc 

lent, dureros de lent, milimetric aproape; acest lucru va fi priceput 

Prospectările, escavările proustiene se vor 

derula, în consecinţă, cu o încăpăţânare rafinată, 

cu o îndărătnicie genială în căutarea neobosită 

a acelei lămuriri hotărâtoare, urmând, 

treaptă cu treaptă, respirare cu respirare, 

forma simbolică a acelui lucru oarecare, prăjitura 

de forma unei scoici miraculoase. 

Instrument şi mijloc mintea – cercetătorul, cum 

o denumeşte Proust – aşa cum „se simte depăşită 

de ea însăşi”, fiind totodată şi „ţinutul întunecat 

în care trebuie să scormonească şi în care 

toată încărcătura nu-i va fi de folos”, mintea 

aşadar una singură e puţin. Atunci… 

exclusiv de maeştrii epicului pur, care agreează aşa-numita „proză abisală”; 

pe terenurile abisurilor interioare nu ai cum să te mişti decât încet, cu 

prudenţă şi spaimă, ca să nu fie speriate amintirile de-acolo, straturile 

nebănuite, afundate într-un alt soi de noapte, într-o altă viaţă, de unde 

apar, irump, se iscă – urmându-se logica basmelor – oraşul, mătuşa 

Léonie, copiile după gravurile lui Giotto aduse de Domnul Swann, 

Clopotniţa şi Biserica ce concentra în ea întreaga urbe, lanternele magice, 

grădinile cu uriaşul castan sub care se citea intens, „monologurile neîncetate” 

– singurul mod de activitate a mătuşii, soneria Eulaliei, duminicile 

încinse de aşteptare ale mătuşii căreia îi plăcea ceaiul de tei şi vizitatorii 

aleşi pe sprânceană, Arena, cu frescele-i pictate de Giotto, dragostea pentru 

doamna în roz care nu fuma ţigări oferite de unchiul Adolphe, certurile 

acestui burlac convins cu familia, demoaselele ciudate ce-i păşesc pragul 

casei somptuoase, vizita neanunţată la unchiul Adolphe, discuţiile prelungite 

de după cină, lecturile din camera de la etaj, pigmentate cu dorinţa 

de a evada în ţinuturile „atinse” cu ochiul spiritului în speranţa că 

exclusiv aşa se poate ajunge la ceea ce numesc adulţii „adevăr”, pândele 

îndelungi de la geamul camerei, săruturile mamei, severitatea blând 

reprimată a stâlpului familiei; bref, întregul continent irump dintr-o ceaşcă 

de ceai!! 

Fraza-scoică se transformă, în acest context, într-un serv ireproşabil, 

iar sentimentul că totul e pregătit pentru văi tensionale, vârfuri incandescente 

– descrise în volute, segmente, parcele înşurubate în interiorul miniconstrucţiei 

fiecărei fraze – devine copleşitor. Cu toate că sunt despărţite 

uneori prin linii, alte dăţi însă prin punct şi virgulă – semne de punctuaţie 

frecvent vehiculate, după cum se ştie, în textul proustian – fraza autorului, 

oricât de lungă, întortocheată, labirintică, alcătuieşte un întreg, un 

lucru rotund, cum îi place unuia dintre eroii mei romaneşti, Andrei 

Rogujiv, să spună. În alte cazuri fragmentele de frază sunt pur şi simplu 

sudate între ele prin intermediul virgulei, menite să lege universuri net 

distincte, sudându-le astfel şi dându-le o respiraţie inconfundabilă, un 

ritm unic, deşi tabietul de a fractura scriitura prin linii, fraze în interiorul 

frazei este caracteristic – după cum se ştie – nu numai lui Marcel Proust; 

şi nu este nici pe departe un capriciu strict livresc acesta, ci mai degrabă 

redă cu maximă fidelitate gâfâitul autorului, trădându-i – şi pe porţiuni 

mici – măiestria de a construi, treptat-treptat, frază de frază, pagină de 

pagină, temple de o măreţie copleşitoare, detaliile – savant studiate, migălos 

cizelate – punând în valoare, într-o lumină emoţionantă întregul edificiu 

romanesc: luxuriant, impunător, abisal, dificil. 

MARTIE 2009 


9

10 


Printre ritualurile apotropaice se numără şi răvaşele care 

alungă boala, texte magice, cu tradiţie lungă în cultura mediteraneană, 

păstrate în medicina populară românească până 

la jumătatea secolului trecut. Pe bucăţi de hârtie ori pe 

pânză, vindecătorul scria în spirală, fără pauze între cuvinte, un mesaj 

cvasicriptic, de alungare a unei boli. Interesant este că, în astfel de răvaşe 

vindecătoare 1 , numele bolii este scris de nenumărate ori, în toate formele 

lui cunoscute, ca şi cum repetarea cuvântului desemnator ar închide în cotloanele 

lui cele mai secrete adevărata forţă a molimei. Ca structură ordonatoare, 

numele constituie un mod de accesibilizare. El este un cod cunoscut 

de emitent şi înţeles timid de cel numit. Iar un astfel de sens pretinde 

o asociere la secretul care îl susţine. În 

tradiţiile româneşti, există superstiţia că 

numele constituie o cheie care îi permite 

FICTURA 

străinului nepoftit să pătrundă în lumea 

intimă a individului. Din acest motiv, un 

om bolnav îşi schimbă numele pentru ca 

boala să nu-l mai găsească. Tot aşa, în 

numeroase poveşti folclorice apare motivul 

vulnerabilizării prin divulgarea 

numelui. Aflat în primejdie, eroul nu trebuie 

să răspundă dacă este strigat de 

vampir, care doar astfel poate să-l ia în 

posesie. Nu întâmplător, în mitologia 

românească, arhetipul acesta al ieşirii 

din tiparele vieţii şi ale morţii se individualizează 

ca „strigător” şi spărgător de 

cod. Strigoiul rosteşte numele omului, iar 

dacă acesta, cuprins de slăbiciune, îi răspunde, 

îşi pierde identitatea şi locul dobândit în lume. 

În acest sens trebuie înţeleasă şi repetarea numelui unei boli pe răvaşele 

magice. Un astfel de text, scris pentru a izgoni brânca, este creat pe 

invocarea tuturor tipurilor de anghină: Brâncă-brâncă, soră cu ciuma, 

brâncă neagră, brâncă muscălească, brâncă ungurească.... eu cu mătura te 

voi mătura şi în râuri te voi arunca 2 . Devalorizarea prin repetarea numelui 

constituie o tradiţie constantă, derivată din credinţa că cel care cunoaşte 

numele unei persoane îi poate anula capacităţile progresive. Alterată 

prin demitizare, banalizată prin spargerea codului, boala este în cele din 

urmă învinsă. Mai ales că vraciul urmăreşte cu un pai şirul spiralat de 

cuvinte, rostind încă o 

dată descântecul pentru ca 

astfel textul scris să-şi 

întărească puterea prin 

reluarea lui orală. În tot 

acest timp, hârtia pe care 

este inscripţionat textul 

este aşezată peste locul 

dureros. 

Invocaţia nominală 

constituie un mod arhaic 

de exercitare a puterii, un 

mod de a-l înrobi pe cel 

chemat, pentru că a-i 

spune numele este ca şi 

cum l-ar lăsa fără apărare, 

descoperit şi neputincios. 

Atâta timp cât numele 

este necunoscut, sunt 

neştiute şi coordonatele 

fiinţei care îl poartă. 

Tocmai de aceea boala trebuie 

alungată pe toate 

numele ei. Descântătoarea, 

vrăjitorul, tămăduitorul 

îşi impun puterea pentru 

că ei ştiu toate feţele 

răului. Insistenţa şi repetiţia 

acerbă sunt manifestări 

ale acestei puteri secrete 

pe care o dă cunoaşterea 

numelui. 

De aici şi credinţa că 

omul nu trebui să răspundă 

la chemările necunoscuţilor. Adeseori duhurile rele apar în situaţia de 

seducători malefici, iar forţa lor stă în aceea că rostesc numele unei fiinţe 

şi o determină astfel să răspundă chemării. Există nenumărate poveşti folclorice 

despre zeităţi care strigă în noapte numele unor oameni vizaţi ori 

care pot însufleţi orice lucru prin numire. Între acestea, un loc special îl 

ocupă Sfânta Marţi, zisă şi Marţolea. Aceasta numeşte obiectele din casă, 

impulsionându-le să îndeplinească orice dorinţă a zeităţii mâniate. Cu ajutorul 

acestor sclavi supuşi prin invocarea numelui, ea intră în case şi ucide 

femeile care nu respectă anumite convenţii arhaice 3 . 

Mitologia românească atestă şi o frică unanimă de strigoi şi de strigi 

pentru că au forţa de a rosti numele omului. A nu răspunde la chemarea 

nefiinţei constituie una dintre cele mai grele probe. Orice chemare constituie 

un act flatant, o invitaţie prietenoasă şi mai ales individualizatoare. 

Nimic nu încălzeşte mai mult sufletul omului decât particularizarea lui în 

masa de indivizi, iar rostirea numelui reprezintă mijlocul cel mai simplu 

de-a o face. Pe lângă acesta, mai există şi un sens al subordonării blânde, 

pentru că cel strigat pe numele său intim se situează dintr-odată într-un 

plan familiar, într-un univers al legăturilor fără protocol. El iese din rostul 

său, o ia pe un drum, fără să ştie dacă se mai poate întoarce ori dacă 

îşi mai poate recăpăta locul lui iniţial. 

DOINA RUŞTI 

Puterea numelui 

Formă de manifestare a alterităţii lingvistice numele punctează reperele 

şi prin aceasta conservă un simţământ de familiaritate topică. Este 

sensul aşezat la îndemână, o etichetă care îndrumă receptarea, o avertizare 

directă, făuritoare de prejudecăţi. Într-o baladă populară, singura dorinţă 

a unei mame căreia i-a murit fiul este să-i perpetueze numele: Barbule, 

Bărbucule/Semăna-ţi-aş numele/Prin toate grădinile 4 . Căci numele exprimă 

în modul cel mai succint toată istoria unei fiinţe. În general, un nume 

are un sens precis. Numele nu conţine doar codul existenţial, ci şi forţa de 

a izbândi în lume. De aceea, numele exprimă dorinţa unei situări privilegiate: 

Darul Zeilor (Teodor), Cel ales (Alexandru), Încoronatul (Ştefan). 

Chiar şi atunci când pare să nu aibă nici o semnificaţie, de fapt înglobează 

un simbolism elaborat, căci un nume 

se impune pentru că a fost purtat de o 

persoană celebră ori stimabilă, pentru că 

se leagă de o împrejurare anume. În 

afară de acesta, orice nume intră într-o 

reţea personală, într-o memorie deja 

„mobilată” cu sensuri şi semnificaţii legate 

de forma numelui, de împrejurările 

receptării, de părerea pe care o are receptorul 

despre purtătorul numelui etc. 

Numele reprezintă o individualizare 

în sens absolut – este înscris şi în 

Cartea dumnezeirii – iar în plan lumesc 

este stabilit prin autoritatea naşului şi 

consfinţit prin botez. 

Dar numele este şi un hotar labil. 

Deşi etichetează fiinţa şi o situează întrun 

spaţiu care pare cert, numele nu este 

decât un cod care poate fi schimbat, modificat, radiat. Iar odată cu dispariţia 

lui se stinge şi istoria individului ascuns sub nume. 

Uneori, cunoaşterea unui nume atrage după sine întâmplări dezastruoase. 

Nu toate numele sunt chei simple şi miraculoase. În cazul ielelor, 

numele nu este decât o povară, deoarece pot fi evitate atâta timp cât 

nu sunt numite. Dintre cele 7 ori 9 zâne rele, doar 3 sunt cunoscute după 

nume (Savatina, Rujalina, Mărgălina), iar rostirea numelor lor ar atrage 

un adevărat dezastru destinal asupra imprudentului. De altfel, ielele mai 

sunt cunoscute şi sub numele de strâgi sau strigi. Odată strigate, nu mai 

pot fi îndepărtate în nici un fel. Aici invocaţia nominală are forţa de a-l contopi 

pe cel care spune 

numele cu cel strigat, iar 

melanjul se produce doar 

prin distrugerea primului. 

În general, cel mai 

slab este anulat. 

Şi în situaţia bolilor 

numele nu poate fi manipulat 

de oricine. Vraciul 

se află într-o permanentă 

primejdie şi tocmai de 

aceea foloseşte cu prudenţă 

răvaşul magic. El „făureşte” 

un text pe care îl 

obligă să parcurgă drumul 

spiralat al timpului. 

Numele bolii intră într-un 

circuit înşelător şi pervers, 

pe care vraciul i-l 

imprimă cu lentoare, mişcând 

uşor paiul, ca şi cum 

ar vrea să-şi camufleze 

prezenţa. El nu atinge 

direct numele scris şi nu 

rosteşte clar textul descântecului. 

Incantaţiile, 

bolboroseala descântecelor, 

se ştie că imită glasul 

divin, reconstituie vorbirea 

universală ori, în sens 

platonician, un cod muzical 

aflat la baza mişcării 

astrelor. Vraciul este un 

creator de text şi deşi are 

iluzia stăpânirii, nu este decât iniţiatorul unei legături. În momentul în 

care începe construcţia lingvistică, el părăseşte timpul său, iese din istoria 

firească şi intră într-una imprevizibilă. În sensul acesta, Derrida explică 

bine fenomenul: „Cel care spune eu prezentului, în evenimentul zis pozitiv 

al discursului său, nu poate avea decât iluzia dominaţiei. Chiar atunci 

când crede că dirijează operaţiile, în fiecare clipă şi în pofida lui, locul său 

este decis printr-o aruncare de zaruri a cărei lege hazardul o dezvoltă apoi 

inexorabil.” 5 

Descântecul prin repetarea numelui constituie doar o intrare intempestivă 

în limbajul universului, al numelor. În sensul acesta general şi 

poetic, numele de pe răvaşele magice sunt învestite cu o forţă capabilă să 

disloce destine, evenimente şi boli. Vrăjitorul izgoneşte numele deoarece în 

el se află datele principale ale celui numit. Însă valoarea manipulatorului 

de nume este infimă. El nu face decât să pună în mişcare forţa uriaşă a 

unui cod. 

1 

I. Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat, Ed. Polirom, 1999, pp. 418 şi urm. 

2 

Ibidem, p. 421. 

3 

Vezi Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. ALL, 1997 şi Sim. Fl. Marian – 

Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994. 

4 

I. A. Candrea – Lumea basmelor, ed. cit., p. 225. 

5 

Jacques Derrida – Diseminarea, Ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 314. 

ANUL XX Nr. 3 (684)

Marian Victor Buciu 

H. Bonciu între experiment 

şi experienţă 

H.Bonciu (1893-1950) a fost receptat de critica şi istoria literară 

cu neîncrederea că ar fi un veritabil exponent al înnoirilor sincrone 

(de)mersului literar occidental. Dar a fost citit şi cu un 

anumit entuziasm pentru raportarea sa – un alt scriitor de 

limbă română şi de etnie ebraică – la o cale sau metodă a literaturii europene, mai 

exact germanice. Ury Benador nu s-a integrat vreunei mişcări literare, mai vechi 

sau mai noi. Este mai curând considerat un înnoitor – totuşi, eclectic –, cu anumite 

resurse artistice, fără o sigură amprentă personală. Ajunge convingător mai 

cu seamă în tentativa de a desfrâna, artistic, limbajul, în limitele strânse ale unei 

literaturi sever controlată în expresie. Fără reacţie la modul narativ, Anton 

Holban îl citea cu gândul la dezinhibiţia retorică a contemporanului său francez 

L.-F. Céline. Socialul şi psihologicul nu lipsesc cu totul, ele sunt doar puse într-o 

altă perspectivă prin scriitură. De altfel, Ion Negoiţescu, cel care observa, la o privire 

parţială, absenţa materiei psihosociale, îl apropia nu doar de vidul trăirii 

unui Blecher, în postura, imposibilă, a unui bolnav imaginar (Bonciu era, în fapt, 

cum am specificat, bolnav de imaginaţie), dar îl alătura şi de melodrama ebraică 

din ficţiunea memorialistică a lui I. Călugăru. La H. Bonciu, boala este „tratată” 

estetic-modern, nu clinic-naturalist, în ipostază 

feminină sau efeminată, nu doar prin Hilda, 

Nora, Mariana, Matilda, Zitta, Peppa etc., dar 

şi prin Omul cu ciocul de aramă, Ramses (naratorul), 

moş Avram, Marcu Fişic, naratorul-poet 

(autor intra-textual). Erosul este pus, cât se 

poate de firesc, în relaţie cu thanatosul. 

Bucureşteanul care imaginează şi se imaginează 

în spaţiu vienez este un abil narator – dacă 

nu mai curând un antinarator –, care îşi ţese 

textul spectral sau centrifugal, mediindu-l cu 

labilitate şi abilitate înspre real şi ireal, fantasmatic 

şi fantasmagoric, vis şi neant. 

Bagaj… Strania dublă existenţă a unui 

om în patru labe, 1934, are un moto expresionist, 

cu sens antipatern, de patricid – cel puţin 

unui textual. Citesc aici un reproş (clasicizant) 

adus tatălui pentru insensibilitate şi iraţionalitate. 

Expresioniste sunt sufletele afundate ineluctabil în mlaştină. Războiul şi 

toate ororile se găsesc la limita, nu uşor de atins, dintre realism, naturalism şi 

amintitul expresionism. Nu lipseşte conştiinţa romanescă – dar nu, direct, metaromanescă 

– de tip pragmatic. Naratorul doreşte o regenerare anatomică, o operaţie 

de înlocuire a creierului şi a inimii, plătită cu banii de pe un roman de senzaţie 

şi succes. 

Limbajul este dublu, propriu şi figurat, direct şi perifrastic, metonimic şi 

metaforic, autentic şi preţios. Persistă, în chip bizar, mărcile clasicizante. 

Naratorul este prezentat iniţial în momente în care prelucrează un vechi poem. 

El cere vizitatorului să vorbească „scurt şi la chestie”, aşadar în stil clasic. 

Conştiinţa textului apare persistent. Vizitatorul, urmuzianul Om cu ciocul de 

aramă, aduce un caiet, „caietul postum”, „caietul negru”, al unui personaj purtător 

al preţiosului nume Ramses. Deţinătorul textului impune lectura exclusivă a 

acestuia şi nu vrea să asculte citirea unui poem de către narator. El fură limbajul 

naratorului-poet, eliberând tunător „cuvinte jefuite din vocabularul meu răsuflat, 

de care m-am scuturat de mult…”. Omul cu ciocul de aramă pare un dublu inferior 

al naratorului sau organizatorului diegetic. Naratorul are o vie conştiinţă a 

scrisului. El stăpâneşte o veritabilă thanato-retorică, conectată în „sucombatul 

meu vocabular”. Vizează moartea şi renaşterea limbajului. Prezice o limbă unică: 

„Unul va fi graiul oamenilor pe întinderea globului mult prea mare pentru ei…” 

Dar el, naratorul, trăieşte sărăcăcios şi evlavios, iar casa sa este mai cu seamă o 

casă, privată, de rugăciune, decât de locuire. Naratorul are statut de locu(i)tor. 

Limba sa tinde nu doar către desemnificare, dar şi către anulare sau desemnificant. 

Tăcerea i se pare răscolitoare. 

Unitatea existenţei intră, logic, în configuraţie conjuncturală cu unitatea 

limbii. Abstracţiile ori obiectele sunt, printr-o geneză definitorie, înfiinţate: „trenul 

e o fiinţă ca toate celelalte”. Regnurile apar firesc şi natural conjugate. Omul 

NOUTĂŢI EDITORIALE 

Unitatea existenţei intră, logic, în configuraţie conjuncturală 

cu unitatea limbii. Abstracţiile ori obiectele 

sunt, printr-o geneză definitorie, înfiinţate: „trenul e o 

fiinţă ca toate celelalte”. Regnurile apar firesc şi natural 

conjugate. Omul cu cioc de aramă, ucigaşul lui 

Ramses, are „cap de păstârnac”. Imaginarul extinde 

astfel tipologia naturalistă. Dedublarea personajului 

este şi ea naturală. Ramses însuşi este o făptură 

dublă, „purta în coşul pieptului un copil” – ucis de 

Omul cu cioc de aramă. Iar naratorul poartă un pitic 

înăuntrul său şi dezveleşte „fiara turbată din mine”. 

cu cioc de aramă, ucigaşul lui Ramses, are „cap de păstârnac”. Imaginarul extinde 

astfel tipologia naturalistă. Dedublarea personajului este şi ea naturală. 

Ramses însuşi este o făptură dublă, „purta în coşul pieptului un copil” – ucis de 

Omul cu cioc de aramă. Iar naratorul poartă un pitic înăuntrul său şi dezveleşte 

„fiara turbată din mine”. 

Onirismul, cât e prezent – în fapt, foarte rar – este, şi el, nu romantic sau 

suprarealist, cât natural(ist). Regimul său de manifestare este unul propriu. Îl 

reprezintă naratorul care a trăit cu Laura trei ani de vis, pur şi simplu: „n-am 

trăit, ci am dormit”. Nu lipseşte naraţiunea realist-psihologică, prezentă în observarea 

şi analiza spaimelor. 

Procedeele de hibridare narativă şi stilistică sunt reexersate în cea de-a 

doua naraţiune, şi aceasta fără amploare, Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936. 

Regăsim, de data aceasta avizaţi, imaginarul grotesc şi abstract, închis în mentalul 

unor actanţi proiectaţi omogen în configurări anamorfotice polimorfe. 

Competenţa retorică a acestor două proze este impunătoare. Ea se desfăşoară 

într-o marjă a expresivităţii complexe, a sensibilităţii şi reflexivităţii dezvăluite 

în notaţii de o invariabilă pregnanţă. H. Bonciu nu este, fără îndoială, un mare 

scriitor, într-un sens literar limitat. Nici nu şi-a 

construit, cantitativ, o operă. Dimpotrivă, i s-a 

opus, a „deconstruit-o”. Meritul lui e de a nu 

spori direcţia epică – de altfel, şi poetică – 

(supra)licitată, dar de a o diminua prin opoziţie 

şi contestaţie exemplificatoare. Minoratul lui 

poate fi, de aceea, considerat major, în pofida 

amatorismului artistic şi a unei neîncrederi 

interioare evidente în împlinirea tentativei sale 

de subversiune literară. Proza sa pare astăzi o 

apărare şi o ilustrare a căii eliberării de canonul 

prudent al adaptării prozei interbelice la o 

tradiţie a (pre)modernităţii controlate şi acceptate. 

Substanţa sa apare primordial extrasă din 

depozitele literare anti-canonizante sau decanonizante. 

Gloria şi măreţia textelor rămân 

acelea de a pluti pe micul val, dar de un aflux 

laborios. 

H. Bonciu era, aşadar, un implementator de (pre)faceri epice în literatura 

română. Trăia în România ca într-un exil ideal, de apatrid, ancorat doar prin 

limbă. Pare, de aceea, mai curând un colonist literar insolit, aflat „acasă”. El 

hibridizează proza de limba română, ignorându-i coordonatele spaţiale şi temporale. 

Ajunge ataşat, la propriu, istoriei şi geografiei literaturii germanice. Se mută 

cu arme şi bagaje estetice la Viena. Sau, poate, aduce Viena la Bucureşti. H. 

Bonciu este cel mai vienez dintre prozatorii bucureşteni. Viena este spaţiul epic al 

acestui narator de limbă română şi de spirit mittel-european, de aceea reataşat 

aceluiaşi spirit retrezit acum prin echipa culturală de la Timişoara. 

Poetologic, textul său este unul de tip palimpsestic. Reconfigurează stiluri 

antitetice şi oximoronice. E, in genere, în ordinea stilului, temerar şi insolit analogic. 

Imbrică, amalgamează ori telescopează discursuri şi registre narative fără 

graniţă între real şi imaginar, factual şi ficţional, autentic şi artificial. Bonciu 

este actual prin inactualitate sincronică. E. Lovinescu îl ţintuia la stâlpul – şi stilul 

– infamiei unui expresionism ajuns anacronic la mijlocul deceniului 4, când 

expresionismul german, într-adevăr, îşi consuma perioada abstracţionistă. Acest 

sincronizator era anacronic nu mai puţin prin recursul la romantismul persistent, 

satiric şi fantasmatic. El punea în athanorul idiomului său epic şi deliruri ori coşmaruri 

suprarealiste. Experimentalist era doar în limitele bunului-simţ literar, 

condus de legitimarea prin reconstrucţia discursului epic, graţie transformării şi 

reciclării categoriilor naraţiunii. Practica un experienţialism al imaginarului şi 

scriiturii, nu al eticii şi psihologiei. Urma un autenticism retoric, nu unul ontologic. 

Ficţiunea deghizată în naraţiune factuală, de tip diaristic, l-a atras, pe semne, 

îndeosebi, pe A. Holban. 

H. Bonciu, care prefera declasarea creatoare unei clasicizări academizante, 

este un prozator straniu, aflat la limita, cel mai adesea convingător atinsă, a „originalităţii”. 

 


11 

RICHARD POULIN 

Copiii prostituaţi 

Editura Ideea Europeană 

CRIŞU DASCĂLU 

Colivia belgrădeană 

Editura EuroPress Group 

BOGDAN MIHAI DASCĂLU 

Iarna îngerilor 


ANDREI FISCHOF 

Izgonirea din iad 


PIERRE-HENRY CASTEL 

Psihanaliza: pro şi contra 


PHILIPPE PALINI 

Eclipsa 


MARTIE 2009

12 


DOINA BOGDAN-DASCĂLU 

„Idealul meu este 

să fiu un critic drept…” 

„…Şi, dacă 

încât să fiu citit 


se poate, 

să scriu în aşa fel 

din plăcere, aşa 

cum este citit un scriitor. Proza criticilor poate 

atinge mari performanţe”, sună continuarea 

citatului din care am reţinut fragmentul pentru 

titlu. Tentaţia performanţei artistice este o constantă 

a conduitei critice a lui Eugen Simion, 

aşa cum dovedesc toate paginile sale, începând 

cu cele ale debutului, dar ea devine un obsedant 

subiect de reflecţie în seria de Fragmente critice, 

ajunsă, iată, la cel de-al cincilea volum. 

Tentaţia artisticităţii este explicabilă, cred, prin 

cel puţin doi factori. Unul, de ridicare la valoarea 

textului comentat. Celălalt, de distanţare 

faţă de critica anostă a primelor decenii postbelice. 

Ambele atitudini au în comun năzuinţa de 

a-l împrieteni pe cititor cu opera literară, de a-l 

determina să o privească cu interes şi, citind-o, 

cu plăcere. 

Această preocupare tot mai accentuată 

pentru îmbunătăţirea laturii estetice a scrisului 

critic nu exclude câtuşi de puţin asumarea judecăţilor 

de valoare asupra operelor literare. 

Asemenea celorlalţi confraţi, Eugen Simion 

pare că se aliniază unei recomandări mai vechi 

a lui Călinescu, potrivit căreia datoria criticului 

este „să spună da sau nu operei”. Cu precizarea 

că asumarea unei atare misiuni nu presupune 

cu necesitate cantonarea exclusivă în extremităţile 

axiologicului, căci instrumentele de evaluare 

de care dispune sunt expresii ale nuanţei 

şi, nu o dată, ale aproximării: „Critica nu este 

domeniul unde acţionează rigla de calcul şi cântarul 

electronic.” Cu aceste gânduri de lectură 

recentă, am luat în mână cele patru masive 

tomuri aliniate sub titlul comun Scriitori 

români de azi, spre a vedea care sunt instrumentele 

de evaluare la care recurge autorul lor 

pentru a-şi asigura statutul revendicat de critic 

drept. 

Pentru a atinge şi a păstra acest statut, 

Eugen Simion se împarte, fără niciun fel de prejudecată, 

între afirmaţie şi negaţie, între elogiu 

şi reproş, alegerea unei atitudini sau a celeilalte 

fiind motivată de starea valorică a operei 

comentate. În general, buna părere nu ocoleşte 

superlativele, deşi acestea sunt distribuite cu 

destulă zgârcenie: despre D. Stelaru, aflăm că 

„prima lui carte remarcabilă este Noaptea 

geniului...”, critica lui G. Dimisianu „se remarcă 

prin obiectivitate şi efort analitic, două însuşiri, 

după noi, demne de cea mai înaltă laudă”, iar 

scrierea lui N. Manolescu despre Contradicţia 

lui Maiorescu „mi-a plăcut şi demonstraţia criticului 

mi se pare seducătoare”. 

Alteori, aprecierii i se pune surdină, aşa 

cum se întâmplă în cazul poeziei Margaretei 

Sterian, care este „întru totul notabilă”, exprimare 

evident echivocă, întrucât nu se ştie dacă 

moderatul notabil este reabilitat cu ajutorul 

însufleţitului întru totul ori dacă nu cumva 

lucrurile stau invers, întru totul părând a fi 

prea mult spus, de unde temperarea lui cu ajutorul 

lui notabil. Când procedeul pare insuficient 

ori prea subtil, se recurge la alăturarea 

deschisă a valorizării contrastive: „În atingere 

cu mai multe formule poetice, C. Tonegaru e, în 

fond, un tipic poet de tranziţie, cu improprietăţi 

uneori supărătoare de limbaj, însă inventiv şi 

profund în reveriile lui astrale” sau: „Versuri 

extraordinare, antologice [...] stau lângă altele 

incongruente, dezarticulate...”. 

O altă tehnică de evaluare este singularizarea 

celui în cauză, fie prin afirmarea priorităţii 

în ordinea temporală („Este, dacă nu ne înşelăm, 

pentru prima oară când se încearcă o clasificare 

a epicii după alt criteriu decât acela al 

generaţiei”), fie prin proclamarea unicităţii în 

raport cu comportamentul colegilor („Nimeni 

n-a semnalat până acum valoarea literară a 

acestor pagini”) sau chiar în raport cu întreaga 

tradiţie literară („Nichita Stănescu e, ca puţini 

scriitori români, un comediograf 

superior al cuvântului”). Uneori, singularizarea 

este însoţită de capacitatea 

scriitorului în cauză de a se desolidariza, 

în bine, de contemporanii lui 

(„Cezar Baltag are un sunet care este 

numai al lui şi o rigoare ce trebuie 

admirată pentru că se manifestă din 

ce în ce mai rar în poezia de azi”). 

Elogierea nu se face numai prin contrast 

cu alţii, ci, atunci când este 

cazul, prin semnalarea similitudinii 

cu cei îndreptăţiţi: „Augustin Buzura 

se impune prin Absenţii (1970) ca 

unul dintre analiştii cei mai pătrunzători 

din ultimul deceniu”. 

Acest elan comparativ poate 

privi, în egală măsură, şi componentele 

operei unui poet, a căror valoare 

descreşte pe măsura amplificării fiecărei 

părţi: „D. Stelaru este un autor 

de versuri excepţionale, rareori de 

poeme reuşite şi aproape niciodată de 

volume unitare, substanţiale de la 

primul la ultimul rând”. Comparaţia 

autorului cu sine însuşi, dar într-o 

ipostază mai veche, revine ori de câte 

ori realitatea textelor o reclamă: 

„Deosebirea faţă de versurile anterioare 

e mare: semnele de lirism, de 

acolo, se împlinesc şi se generalizează 

aici, în cadrul unei poezii esenţial 

reflexivă”. Raportarea prezentului la 

un trecut, de obicei inferior, este 

curentă: „Poemele sociale, care nu-i 

reuşiseră deloc în primele cărţi, sunt 

rescrise acum în alt stil şi cu altă 

stare de spirit”. 

Atunci când perspectiva este inversată, 

prezentului îi revine să anticipe un viitor mai 

promiţător, ilustrat de un alt scriitor: „Tonegaru 

a introdus, de altfel, în poezie detaliile anatomice, 

anticipând în acest fel poezia lui Nichita 

Stănescu” (superioară, se înţelege) sau chiar de 

cel în discuţie, fie şi într-o ipostază ipotetică: 

„Poemele din Lupta cu inerţia (1958), volum 

postum, dau o idee despre ceea ce ar fi putut 

deveni Labiş”. 

Atitudinea contrară, cea negativă, este 

rareori adoptată, semn că Eugen Simion şi-a 

selectat atent autorii după criteriul valorii lor 

de necontestat. Aşa se face că, fie şi în cazul în 

care dă glas unui reproş, se grăbeşte să-l retracteze 

sau măcar să-l atenueze, precizând că învinuirea 

nu-l priveşte pe autor, ci doar una dintre 

creaţiile acestuia: „După un debut promiţător, 

poetul cade în fastidioase ipoteze. Semnalăm 

faptul nu ca pe o învinuire (inutil de adus, de 

altfel, unui poet de talent care are dreptul de a 

rata), ci ca o dovadă de inaptitudine, deocamdată, 

pentru speculaţie”. Tehnica atenuării unei 

sentinţe ne întâmpină adeseori, semn nu atât 

de prudenţă evaluativă, cât de respect pentru 

adevărul care trebuie respectat oriunde şi oricând: 

„Prea discursive aici, poemele devin mai 

concentrate şi de un lirism mai pur în Vis planetar 

(1962)”. Prudenţa cere formularea unui 

avertisment privind pericolul ce poate rezulta 

din abuzul de calităţi, căci acestea riscă să se 

transforme în contrariul lor: „Aceste combinaţii 

arată iscusinţă şi imaginaţie, bună dispoziţie 

sentimentală şi puţină (atât cât trebuie) iubire 

faţă de puterea de circulaţie a cuvântului. Horia 

Zilieru n-ar trebui, totuşi, să abuzeze în viitor 

de ele...”. 

Reproşul pur este greu de întâlnit, dar, 

atunci când îşi face apariţia, este exprimat 

direct şi, nu o dată, hiperbolic: „Alţii au dispărut, 

însă, după 1947 (Paul Păun, Gherasim 

Luca, D. Trost) şi, când citim azi textele lor propriu-zis 

literare, avem o mare dezamăgire”. O 

privire aparent îngăduitoare nu disculpă textul 

de scăderile pe care le conţine: „Răsfoim, azi, cu 

un ochi amuzat şi trist, aceste versuri pătimaşe 

şi demonstrative, agresate din toate părţile de 

teribile clişee”. Aplecarea spre bunăvoinţă a criticului 

nu îl împiedică să spună ce trebuie să 

spună, în numele respectării adevărului: „Oricâtă 

înţelegere am avea pentru talentul supus 

vremii şi supus de vreme, spectacolul acestor 

plate povestiri în versuri este întristător”. 

Atitudinea negativă poate fi atenuată şi 

prin recurgerea la un eufemism (scutier) în 

locul echivalentului său agravant (epigon): „Am 

avut multă vreme impresia că Florin Mugur a 

fost şi a rămas un scutier al lui Nicolae Labiş” 

ori dimpotrivă accentuată prin ironie: „Degustător 

de licori verbale alese, manieristul Marcel 

Gafton este în stare să moară de trei ori în poem 

pentru plăcerea unui sunet necunoscut, deşi era 

suficient o singură dată pentru a sugera ideea”. 

Temperarea unei învinuiri se poate obţine şi 

prin plasarea ei în spaţiul optativului, în combinaţie 

cu declararea lipsei de înverşunare şi cu 

recunoaşterea unor calităţi compensatorii: „Aş 

reproşa, în chipul cel mai cordial, acestui inteligent 

şi talentat critic, o prea mare iubire de formule 

oraculare, o voluptate de a pune frazelor 

grele armuri”. 

În Scriitori români de azi, Eugen Simion se 

dovedeşte a fi zgârcit cu calificativele, el fiind 

dispus să cedeze sugestiei rezultate dintr-o exegeză 

exactă rolul de a dezvălui o atitudine sau 

alta. De altfel, următorul citat este edificator în 

această privinţă: „Zece strigăte de indignare sau 

de admiraţie nu fac, pentru destinul unei opere, 

cât poate face o singură analiză rece şi metodică”. 

O astfel de reticenţă faţă de sentinţele 

abrupte trebuie pusă pe seama conştiinţei că 

profesiunea de critic literar nu dispune de niciun 

fel de alibi atunci când la mijloc este adevărul: 

„Nu-i deloc uşor să fii critic literar şi, dacă eşti, 

nu-i deloc sigur să posteritatea te reţine. Poţi 

avea talent cu carul, poţi fi adulat, ascultat, 

venerat... Dar, atenţie! Nu trebuie să ignori adevărul 

estetic. Fără el, nimic nu-i sigur în profesiunea 

noastră”. Apărător tenace al acestui adevăr, 

Eugen Simion are tot dreptul să spere că 

posteritatea l-a ales deja drept partener de dialog.

(IM)PERTINENŢE 

MICHAEL SHAFIR 

Soţia lui Caesar, cezăruşii şi cesarina 

Din când în când, presa se referă 

la frauda academică. De obicei, 

acest lucru se petrece în zile în 

care nu au loc nici greve sau 

ameninţări cu acestea, inclusiv din partea profesorilor, 

nici jafuri armate sau asasinate la 

case de schimb, nici măcar enunţarea unor idei 

briliante croşetate blond privind transformarea 

cetăţii lui Bucur într-un spa internaţional 

unde sute de mii de de pacienţi veniţi de pe 

întregul mapamond se delectează sorbind din 

apele pure ale Dâmboviţei – apa dulce care 

iată, acum udreşte şansa împlinirii vechii prorociri: 

cine bea, nu se mai duce! 

Este o greşală uriaşă această atitudine a 

presei. Cele două fenomene nu aparţin unor 

categorii separate. Se alimentează reciproc, zi 

de zi, oră cu oră, minut cu minut. Şcolile şi universităţile 

noastre produc pe bandă rulantă 

agresori de diferite categorii. Nepedepsirea 

acestora nu se datorează nici absenţei legislaţiei 

(ceea ce nu înseamnă că aceasta e ideală), 

nici lipsei de instrumente pentru punerea ei în 

aplicare. Mai degrabă, situaţia este rezultatul 

unui mecanism de autoreproducere, unul care, 

la rândul său, nu este decât o banală şi, vai, 

atât de hobbesiană expresie a luptei pentru 

propria supravieţuire. Cu alte cuvinte, raţionalii 

noştri dascăli percep prea bine (ceea ce 

nu înseamnă că şi înţeleg ceea ce percep, că 

doar nu Hegel este lectura lor preferată), că 

sancţionarea fraudei academice în rândul elevilor 

şi al studenţilor ar ridica mai devreme 

sau mai târziu (şi pe bună dreptate) problema 

soţiei lui Caesar (nu Cesar!): este ea peste 

orice suspiciune? Când alcovul îţi mişună de 

cezăruşi cu care îţi faci de cap, rişti ca aceştia 

să trăncănească. Şi dacă se mai întâmplă să 

rămâi borţoasă cu unul dintre ei, mai bine îl 

promovezi decât să treci prin durerile facerii. 

Aşa se nasc prin cezariană (fără dureri) clone 

academice, în chipul şi asemănarea creatorilor. 

M-am lovit de câteva ori de această situaţie. 

Un doctorand mi-a înaintat un referat pe 

sistemul copy-paste. La refuzul meu de a îl 

accepta, mi-a răspuns nonşalant: „De ce nu aş 

face-o, când profesorul X a publicat în volumul 

«său» lucrarea mea, fără a-mi pomeni numele 

în afara asistenţilor care au contribuit la 

redactarea tehnică?”. Avea dreptate. De ce să 

ne mirăm, atunci, că încercarea unui student 

de a se prezenta la examen în locul unei studente 

(trăim doar în epoca unisex!) trece nesancţionată? 

Cu ce ar fi o substituire de identitate 

mai gravă decât cealaltă? Şi într-un caz, 

şi în celălalt, avem de-a face cu o împăunare cu 

pene care nu au crescut în propria coadă. În 

plus, dacă îi exmatriculăm, scandalul poate 

răbufni în presă, o să avem mai puţini studenţi 

cu taxă, ne vor scădea salariile… 

Un alt profesor (sau poate acelaşi, nu mai 

contează) începe notările de la 7 în sus, drept 

care cursurile sale sunt extrem de populare; 

apoi vine şi propune ca, dată fiind „criza” căreia 

trebuie să-i facem faţă, numai cursurile la 

care se înscriu cel puţin 30 de studenţi să fie 

ţinute la „opţionale”. Aşa-i viaţa academică, ar 

spune Hobbes: e „urâtă, brutală şi scurtă”. Ea 

poate însă deveni frumoasă, blândă şi lungă. 

Dar asta numai în cazul în care acceptăm ca 

păunul (da, tocmai el) să fie desemnat fie 

monarh absolut, fie factotumul său din umbră. 

Sau, în fine, să treacă dintr-o poziţie în cealaltă 

după modelul Putin. Astfel, spunea alt filosof 

al cărui nume este azi tabu în societatea 

nostră de tranziţie, sistemul creează din el 

însuşi propria sa contradicţie. Contradicţie? 

Ca să fi fost una, specia academică ar fi trebuit 

să aparţină celei pe care tot el o caracteriza 

antroponimic drept Homo Faber. Evident, Karl 

Marx greşea. Şi de această dată! 

Iată de ce doamna Udrea poate propovădui 

nestingherită la orice universitate, chiar la 

cele mai puţin creştine decât Dimitrie 

Cantemir. Nu e departe ziua (de fapt, a şi început!) 

în care părinţii îşi vor trimite odraslele la 

studii în străinătate. Nu pentru că ei, genitorii, 

ar detesta frauda, ci pentru că angajatorii 

nu vor mai lua în serios diplomele împăunate. 

Gaudeamus igitur! 

MARTIE 2009 


13

14 


VASILE ANDRU 

Bun venit, iluzie 

Dimineaţă, acasă la Niraji. 

M-a lăsat să mă odihnesc după drum, ea trebăluieşte afară. 

Nici nu ştiu bine: sunt captivul acestei fete sau sunt invadator 

în sanctuarul ei? 

Indianca micuţă are un instinct feminin sigur, învăluit în cuviinţă. 

Instinctul ancestral al femeii care învăluie un bărbat sau mai bine zis îl împlineşte, 

îi dă siguranţă că şi-a găsit complementarul. Îi mai dă şi impresia de cuceritor, 

de victorios peste regnul feminin, iluzie ce prinde bine intrării în rol. Dar 

mai ales îţi dă senzaţia că ai cucerit femeia indiană, situată mai aproape de primordial, 

în imaginarul tău. 

Am sosit ieri. În gară, m-au aşteptat şi Niraji, şi Aju. Le-am scris amândurora 

că voi sosi la Kottayam cu trenul de ora 11,30. Ele aşteptau chiar împreună, 

pe peron. Am coborât şi le-am îmbrăţişat pe amândouă. Evident, în India nu-i 

admis să îmbrăţişeză două femei, chiar dacă amândouă mi-au fost colege la 

cursurile de Vedanta de la Neyyar Dam. A îmbrăţişa astfel înseamnă aici a cere în 

căsătorie. E absolut dezavuabil să îmbrăţişezi două tinere deodată. 

Aju avea faţa transpirată, şi asta era deja semnul că vrea să piardă. 

Niraji a neutralizat-o repede pe Aju, spunându-i direct: 

– Ananda vine la mine acasă! Good bye, mai vorbim la telefon. 

Aju a răspuns: 

– Of course. 

Era un pic descumpănită, dislocată. Voise ca să piardă, dar nu din primul 

moment! Acum nu avea de ales. 

Am mai schimbat două vorbe despre ea, apoi Aju s-a retras, făcând o uşoară 

plecăciune. 

Niraji mă lua ferm în stăpânire, a chemat rikşa, i-a indicat drumul driverului, 

pe limba lor. 

Îmi plăcea cum eram capturat de molateca asta mică. Îmi plăcea că plinuţă, 

dar dinamica, unduitoarea mică mă ia în primire. 

Acum să nu fac pe candidul. În ashram, eu am făcut primii paşi spre ea, eu 

am început atacul bine primit. Apoi m-am complăcut că Niraji a preluat iniţiative. 

De la gară, aşadar, am luat o auto-rikşa. Niraji era bucuroasă că eram acolo, 

că mă stăpânea. Niraji mi-a spus că vom opri pe traseu la o prietenă. N-am nimic 

împotrivă. „Traseul” înseamnă acest oraş Kottazam copleşit de verdeaţă, şi plantaţiile 

de cocotieri din marginea oraşului; totul îmi dădea o stare bună, şi chiar îmi 

plăcea că Niraji mă ia în stăpânire, îi şi întăream sentimentul că ea conduce 

cuplul. Mă comportam ca o captură plăcută, zâmbitoare, şi ei îi plăcea de două ori. 

Rikşa a oprit la o casă la marginea oraşului, „aici stă prietena mea”, zice 

Niraji. 

Prietena ne-a poftit într-o cameră răcoroasă, ne-a servit cu fructe. Lui Niraji 

îi plăcea să mă arate. Era un mod de a-şi întări posesiunea. Prietena ei era femeie 

singură, nemăritată, îşi dorea un bărbat, şi Niraji era un pic provocatoare 

arătându-mă ei, vedeam asta. Dar îmi plăcea că mă arată, prada ei, captivul ei 

alb. 

Prietena aducea mereu fructe tropicale şi prăjituri indiene savuroase. Iar 

Niraji vorbea frumos, povestea despre mine, despre trecutul nostru: că am fost 

colegi la cursul de Vedanta la Neyyar Dam, aveam deja un trecut comun, stătusem 

alături la lecţii, era ca şi cum am fi copilărit împreună. La dejun, ea mă proteja 

(„karma” ei era servitul mesei), deja îşi crease un ascendent casnic. Şi acum 

îi povestea prietenei trecutul nostru, pe sărite. Eu doar întăream spusele ei, vorbeam 

puţin, monosilabele complicităţii serioase. 

Apoi am ieşit de la prietenă, rikşa aştepta la poartă, driver-ul somnola (era 

o auto-rikşa, prindea o viteză de circa 15 km pe oră). Am continuat drumul spre 

Molavatam, satul unde locuia Niraji. 

Acasă la Niraji, ne-am dus direct la fântână, ne-am răcorit. M-a instalat în 

camera ei, apoi ea a dispărut, iar eu am adormit, poate aşteptând-o, poate simţind 

că am ajuns acasă. 

2 

Acum este dimineaţă, acum este a doua zi. Sunt în curte, sub cocotieri, aerul 

e cald şi bun, cred că patria mea arhetipală este un ţinut ca acesta, el îmi naşte 

starea mistică. 

O văd pe mama fetei, o salut în limba malayalam, ea surâde, am un sentiment 

de cotropitor alb. Numai în faţa mamei am acest sentiment de cotropitor alb. 

Ştiu că a intra în casa unei fete indiene presupune o intenţie marţială, nu se glumeşte 

cu lucrurile astea, şi Niraji mi-a zis: 

„Mama e îngrozită că te-am adus acasă. Adică este fericită crezând una şi 

îngrozită crezând alta!”. 

Casa este îngropată în vegetaţie. Modelul raiului este sudul tropical, este 

Kerala, este Malabar. În Biblie, Edenul – grădina plantată de Dumnezeu pentru 

om – este situat între Tigru şi Eufrat. Dar alţi cartografi, l-au plasat în Kerala, 

ţara cea mai verde din lume. 


1. 

Niraji şi mama ei au trebăluit pe lângă casă şi prin bucătărie; casa este absolutul 

femeilor. Aici tatăl este exilat. El, tatăl, a plecat dimineaţă în zori la treburile 

câmpului, a revenit spre ora 10 să mănânce ceva, a primit replici aspre ca şi 

comenzi, apoi a plecat iarăşi. Este trimis, este certat, este luat la rost, el nu ripostează, 

nu l-am auzit ripostând niciodată. Aici am descoperit un matriarhat perfect. 

Când am auzit-o pe micuţa şi molateca Niraji dând ordine smerit, am simţit 

pentru prima dată fiorii matriarhatului etern. 

Patru câini, în lanţ. Mai multe capre, şi căpriţa Malu, scumpă şi obraznică. 

Două vite. Fântâna în curte. Specii de pomi, nu le ştiu numele. Repertoriul unei 

case de ţară, la oameni gospodari. 

Eu sunt oaspetele. În India, oaspetele este socotit ca al patrulea zeu. Eu uit 

mereu că sunt zeu şi mă comport cu bucuria muritorilor. Toate zilele Sudului au 

gustul sărbătorii. 

Îi spun fetei: 

– Niraji, azi la mine este sărbătoare mare: sunt Floriile. Iar săptămâna care 

vine este sfântă. Hristos a intrat în Ierusalim şi şi-a desăvârşit misiunea. 

Niraji îi traduce mamei, în malayalam. 

Mama zice: 

– Vom sărbători şi noi. 

Beau ceaiul, numai eu, femeile mă asistă. Aşa-i obiceiul. Bărbatul mănâncă 

primul, femeile îl asistă. Frumuseţea acestei lumi indiene sunt obiceiurile, rangurile 

nestricate. 

La amiază, vine tatăl de pe câmp. Niraji vorbeşte aspru cu el. Fiica este foarte 

autoritară cu tatăl. Asta contrastează cu moliciunea ei, cu mişcările ei unduitoare. 

Constat şi beneficiul matriarhatului sudic, camuflat şi precis. Gandhi prevedea 

că, în mileniul ce vine, va fi o întoarcere la matriarhat. Dar femeia stăpână 

nu va fi punitivă, ca-n preistorie; ci va fi numai civilizatoare. 

– Azi mergem să-l vedem pe guru meu! spune blând şi ferm fata. 

Guru Ragindra Babu. Duhovnicul. 

Dacă mă va duce la duhovnicul ei, şocul prezenţei mele, în faţa satului, se 

va atenua. Este ca şi cum ar oficializa totul. 

– Da, zic, mergem. 

Fac ce-mi cere. Pentru că cere numai lucruri logice, drepte. Ea este tânără, 

dar dă porunci. Poate nici nu ştie că dă porunci: când eşti logic, nu-ţi dai seama că 

eşti dominator, că anexezi omul. Dar e plăcută anexarea ei, instinctul ei. Niraji nu 

este tipic indiană, constat acum. Sau nu-i indiană conform şablonului din mintea 

mea. Sau este indiancă numai când cântă… 

Niraji mă conduce la guru ei. Ca-n scenariile cuviincioase: îl iei de mânuţă 

pe „candidatul” şi-l conduci la duhovnic. Acum mă simt captivul ei. Lunec tandru 

în plăcuta captivitate a femeii. Capturat şi valorizat. 

Pentru Niraji, e firesc să facă aşa. Suntem într-un sat tradiţional, cvasiarhaic, 

aici totul este la lumina zilei. Prezenţa mea în sat, în casa fetei, deja este prilej 

de clevetiri, de indiscrete lovituri. Eu sunt evenimentul, sunt calul troian. 

Când trecem prin dreptul ceainăriei, se lasă tăcere iscoditoare. Sătenii ne privesc 

cu seriozitate absolută, ca la parafarea unui tratat imperial. 

Dacă mergem la guru fetei, la duhovnic cum ar veni, lucrurile se înscriu imediat 

în normalitate. Satul află rapid că fata mă conduce la brahman. Este brusc 

înlăturată orice suspiciune că ar fi ceva uşuratic şi necurat. 

– Ragindra Babu mi-a fost povăţuitor de la 15 ani! zice Niraji. 

Babu înseamnă tata sau „părintele”, cum zicem noi. 

Ca să ajungem la casa lui Ragindra Babu avem de străbătut aproape tot 

satul. De la case, se întind gâturi spre noi. Salutăm. Este o defilare care îmi face 

bine, pentru că lui Niraji îi face bine. Mă arată satului şi-i face bine. Urmăm arhetipul 

nupţial. Iar arhetipul nupţial face bine. 

Suntem în casa lui Ragindra Babu. 

Dialogul său: liniştit, predicator. Cald, un pic vetust. Tonic. Un preot de ţară. 

Văd altarul casei sale, văd biblioteca. Ne pofteşte în atrium, aşa numesc eu acest 

spaţiu care îmi aminteşte de casa vechilor latini. Multe îmi amintesc aici de eternul 

latin. 

Soţia lui aduce un ceai cu lapte. El vorbeşte. Un dialog bun, ceva între iniţiatic 

şi prenupţial. 

El are grijă de evoluţia spirituală a fetei. Aşa mi-a spus şi fata, mai înainte. 

Cred că aşa se explică maturitatea ei. Deşi maturitatea este totdeauna structurală, 

nu făcută. 

– Cum ţi se pare fata noastră? Va face faţă în Europa? 

Aşadar, maestrul intră direct în subiect, fără ocolişuri. Că dacă tot am venit 

la ei, se subînţelege că am venit s-o iau, s-o răpesc. 

Simt că, de ieri, fac paşi care mă tot angajează. Puţin câte puţin, dar ireversibil. 

Mă amăgesc că inima mea este sub control. Sau poate chiar este. În orice 

clipă, mă simt ca omul care încă se poate retrage. Liber să avansese, liber să se 

retragă. Nu ştiu dacă sunt liber, dar mă cred liber. Oricum, cea mai de temut captivitate 

e cea care vine dinlăuntrul meu şi pe care o neglijez foarte adesea… până 

mă trezesc prins, fără putinţă să mai dau înapoi… Dar acum sunt destins, 

surâzător. Mai ales că simt că mi se dăruieşte ceva. Cu toate aceste aparenţe ale 

„acaparării”, acum mi se dăruieşte. De altfel, biologicul avansează prin daruri, 

prin voluptăţi. 

Surâd. Trebuie să răspund la întrebarea lui: „Cum ţi se pare fata noastră?”. 

– Babu Ragindra, zic, este o fată deşteaptă şi vrednică. Are o minte clară şi 

un caracter bun. Mă şi uimeşte precocitatea ei afectivă. O asprime, o duritate 

chiar, aş zice; dar este mai corect zis precocitatea afectivă şi inteligenţă afectivă. 

Ragindra Babu este satisfăcut că laud fiica sa duhovnicească, că am surprins, 

frumos şi obiectiv, trăsăturile. Şi că am fost exact. 

Zice: 

– Da, are o duritate, ai remarcat bine. Ea nu glumeşte cu viaţa ei. Este riguros 

preocupată de viaţă. Plus avantajul de a se fi născut în satul acesta. De aici, 

ea pleacă în viaţă mai întărită, mai tolerantă la frustrare. Ea vrea să meargă în 

Europa. Ţi-a spus. Aşa credem că se va realiza. 

– Şi, bag de seamă, Europa ei este România. 

– Da. Ce poate lucra în România? Ea vrea să lucreze. Nu vrea să fie casnică. 

– Fireşte, zic. Are şi o calificare, un titlu, este acharya, master în Filosofie. 

Cu acest titlu şi cu prestigiul indianului în materie de terapii complementare, va 

avea prioritate în domeniu. Chiar mă întrebam dacă să începem cu România sau 

s-o recomand direct unui centru sapienţial din America. 

– Interesant. Unde? 

Îi spun despre centrele Sivananda din Canada şi din SUA, unde îi cunosc pe 

directori. Şi pot s-o recomand realmente. Mai ales că merită. Are o competenţă, am 

şi văzut-o lucrând la Neyyar Dam unde am fost colegi. Este şi ambiţioasă. Fireşte, 

ambiţia este o impuritate, un viciu, dar pentru un suflet îngrijit, viciul este combustia 

virtuţii.

Guru ne aprobă, ne şi vede trecând la acţiune. 

Discuţia se duce în prezenţa fetei. Ea ascultă, nu intervine deloc. Tace mâlc 

când vorbesc doi bărbaţi, aşa-i femeia indiană. 

Apoi Regindra Babu mă ia să-mi arate casa, camerele, sanctuarul. 

Prima vizită se termină, ne dăm întâlnire pe mâine, când va veni el la noi 

acasă. 

Apoi eu şi Niraji ieşim în satul copleşit de vegetaţie, de verdele tropical. 

Niraji este veselă, foarte veselă. Are acel elan care-i cuprinde pe oameni în preajma 

unei mari schimbări. 

3. 

După vizita la duhovnicul indian, o conduc şi eu la episcopie. Zic: 

– Acum mergem la biserică! Azi, la creştini sunt Floriile, sărbătoare mare. 

Trebuie să căutăm o biserică ortodoxă. Ştiu că regiunea Kottayam este predominant 

ortodoxă. Cunoşti vreo biserică prin apropiere? 

Îl sunăm pe Regindra Babu şi el ne trimite la sigur: 

– Mergeţi la Devalokam, reşedinţă mitropolitană. 

Aşadar, posibil cuplu cu două religii în casă, mergem pe rând la două biserici. 

Până ce unul cedează. 

Devalokam înseamnă Lumea Sfântă. Sau Locul Sfânt. 

Am chemat rikşa, am ajuns repede. 

Un complex impunător, catedrală, edificii anexe. 

Biserica este plină ochi. Am lăsat-o pe Niraji să stea în partea stângă, unde 

stau femeile; iar eu am mers în partea bărbaţilor. Aici demarcaţia este netă. 

Intrarea unui alb, a unui european, este imediat remarcată; toate capetele 

se întorc spre mine, sunt privit, sunt imaginat. 

Ei cântă OSANA, cu multă trăire, cu dramatism, ei trăiesc mai intens ca noi 

evenimentul biblic al Floriilor. Ei resimt de parcă s-ar petrece astăzi scena biblică 

a intrării Mântuitorului întâmpinat de mulţimi. Ei sunt mulţimile care-L întâmpină 

pe El. Ei simt asta, copleşitor, participă. Ei aruncă pumni de petale roşii. Se 

simt contemporani cu Hristos. 

Ei iau petale de flori din mâna stângă şi le aruncă apoi cu mâna dreaptă, ca 

la puja, ritual indian. 

Sunete de alămuri. Doi ministranţi cu talere şi clopoţei sporesc emoţia. Aud 

trompete. Ei sunt mult mai aproape de Ierusalimul psihologic. 

Slujba e ţinută de trei ierarhi. Ei aduc a ierarhi din vechime. Şi veşmintele 

lor sunt mai apropiate de sacerdoţiul antic. 

Altarul este separat de o cortină stacojie, cu cruce aurie. 

Acum se împart la fiecare ramuri lungi de palmier. Toţi le unduiesc, este 

impresionant. Ei îl întâmpină pe Mântuitor cu ramuri de palmier. Ei participă 

foarte intens. 

Niraji a fost impresionată de această slujbă din Duminica Floriilor tropicale. 

Este prima dată când Niraji intră într-o biserică creştină. Este o hinduistă 

pură, practicantă. E strict hinduistă. 

Şi acum descoperă cu uimire, cucerită şi intrigată, că există această biserică 

frumoasă, aceste mulţimi care-l întâmpină pe Hristos. 

Sfârşitul slujbei. Văd oameni cu chipuri senine, fericite. Ei ies, schimbă 

impresii, îşi amintesc că există. 

Un preot indian, care deja remarcase prezenţa unui european la slujbă şi mă 

tot iscodise cu privirea, acum vine spre mine cu un chip surâzător. Fac şi eu doi 

paşi spre dânsul. Mă prezint, spun de unde vin. Se prezintă şi el: Father Sakaria, 

secretar vicar. 

Zice: „Veniţi din România? Ne onorează nespus. Haideţi la praznic.” 

O ia înainte şi ne îndeamnă să-l urmăm în sala de oaspeţi. 

Aici, pregătire mare. O masă în formă de L, plină de bucate. 

Părintele Sakaria mă prezintă mitropolitului Mar Osthathios, vlădica 

creştinilor ortodocşi din Sudul Indiei. 

Suntem poftiţi să ne aşezăm la masă la dreapta mitropolitului, şi devenim 

repede personajele principale ale Floriilor. 

Niraji intră în vorbă de la început şi continuă prezentarea pe limba lor, în 

malayalam. Vorbeşte cu aplomb, cu detalii, mitropolitul o ascultă absorbit, binevoitor. 

Apoi mitropolitul mă ia de după umeri. Nu ştiu ce i-a mai spus Niraji despre 

mine/noi, dar a făcut impresie bună. 

Ea vorbeşte, avantajată de faptul că este pe terenul său lingvistic, şi apoi 

are darul să-i intimideze puţin pe aceşti celibatari sfinţiţi. Are prezenţă de spirit 

şi iniţiativă, încât îşi neagă iarăşi clişeul de „femeie indiană”, din acelea care stau 

anonime în umbra bărbatului. Preoţii o priveau cam cu jind, cu tot elanul 

frustrării lor monahale. Niraji înflorea văzând cu ochii. Se simţea bine să fie personajul 

principal al Floriilor. 

Părintele Sakaria ne îndeamnă iarăşi să gustăm din bucate. Ceea ce şi 

facem, căci era o masă copioasă cu tot felul de ispite culinare. 

Sunt privit ca un oaspete oficial, deşi eu le tot repet că fac o vizită pur particulară, 

un pelerinaj. 

– Desigur, spune mitropolitul, un pelerinaj. Dar noi tocmai am fost vizitaţi 

de o delegaţie de ierarhi români, în frunte cu Patriarhul Teoctist şi cu mitropolitul 

Antonie… 

Ei asociază automat venirea mea cu vizita oficială recentă. 

Eu abia acum aflu aceste lucruri! Aşadar, întâmplarea de a veni după aceşti 

ierarhi, mă face bine primit, ca o nouă solie română. Ba chiar ca o aprofundare a 

soliei precedente sau o consolidare a relaţiilor! 

Se stabileşte imediat o relaţie perfectă. Suntem în capul mesei eu şi Niraji. 

Cum stăm foarte apropiaţi, Niraji cam lipită de mine, mitropolitul ne percepe ca 

pe un cuplu, un mariaj româno-indian. Ne priveşte reconfortant, ca la binecuvântare. 

Ni se aduc bucate bune. 

Îi spun lui Niraji: 

– Vezi cum este la creştini? Asta este o agapă creştină. 

Mitropolitul spune că-mi pregăteşte camere de oaspeţi la reşedinţa din oraş, 

din Kottayam. Îmi spune că pot veni acum, cu maşina lui. 

Îi răspund că voi veni a doua zi, luni, că astăzi locuiesc la cunoştinţa mea 

indiană aici de faţă, cu care am fost coleg la cursurile de Vedanta, la Centru 

Sivananda. Arăt spre Niraji, care mă ţinea de mână sau eu o ţineam de mână, numi 

mai amintesc. 

– Bine, zice mitropolitul. Te aşteptăm mâine, luni. 

Niraji intervine şi zice blând, convingător: 

– Da, va veni marţi. Vă mulţumesc mult. 

Apoi le explică ceva în malayalam. 

Ni se aduc mereu bucate bune. 

Niraji se simte bine. Doi diaconi tineri, dintre însoţitorii mitropolitului, îi 

dau lui Niraji o atenţie sporită. În medii mănăstireşti, frustrate şi austere, un 

chip de femeie tânără produce vertij. Produce tulburări hormonale. Feromonii 

femeii îi persecută pe monahi, le iau minţile. I se dă multă atenţie, iar ea primeşte 

cu încântare omagiile şi privirile tainic libidinoase. Le primeşte ca un omagiu bine 

meritat. Dar nu omite să arate că este parţial angajată, lucru care sporeşte provocarea. 

După agapă, îndestulaţi şi bine omeniţi, am făcut plecăciunea discretă la 

ierarh, şi eu, şi Niraji; iar mitropolitul ne-a binecuvântat pe amândoi, în malayalam. 

4. 

În faţa sediului Devalokam, am găsit o rikşa, am luat-o şi am făcut drumul 

acela grozav printre orezării, apoi pe lângă plantaţiile cu cocotieri şi am ajuns în 

satul fetei, Molavatam. Am oprit la un vânzător de fructe şi am cumpărat două 

sacoşe de struguri şi mandarine pentru mama lui Niraji. 

Am ajuns acasă într-o stare uşor schimbată, aş zice bisericită. Până azi, 

Niraji trecuse cu indiferenţă peste fenomenul creştin din India. Văzuse creştini, 

printre apropiaţii ei. Chiar colega noastră de la cursul de Vedanta, juna Aju, era 

creştină; Niraji îşi făcuse, după Aju, un fel de portret robot al creştinului indian, 

şi crede că tot creştinul indian se reduce la faţa lătăreaţă şi transpirată a colegii 

noastre Aju, pragmatica Aju, cu care făcea şi un pic rivalitate. Dar azi, văzând o 

slujbă şi o agapă, şi nişte feţe bisericeşti strălucitoare, toate luau alt chip. 

Devenise curioasă să afle mai multe. 

Zice: 

– Ragindra Babu a citit Biblia. Şi mi-a rezumat creştinismul prin fraza: 

„Când unul îţi dă o palmă, întoarce-i şi celălalt obraz şi roagă-l să-ţi dea 

încă o palmă.” Păi asta nu pot admite! 

Mă amuz de acest rezumat al creştinismului, ca o religie în care se încasează 

palme. Mă amuz de reacţia ei de respingere a unei religii în care se încasează lovituri… 

Înţeleg că se sperie, şi ca femeie, de o posibilă consimţire la violenţa casnică! 

E amuzant că, pentru ea, creştin se reduce la plăcerea de a încasa palme… 

Ea zice: 

– Rezumă-mi mai pe înţeles creştinismul. 

– Creştinismul este aşa. „Dacă ai două cămăşi, una s-o dai aproapelui 

tău.” 

Rămâne pe gânduri, aprobator. Cred că asta îi convine. Să încasezi nu 

palme, ci cămăşi. Da, asta e altceva… Mă priveşte încurajator. E clar, îi datorez o 

cămaşă frumoasă… imediat… 

Apoi mai caut o frază, ca să-i rezum învăţătura. Zic: 

– Creştinismul este aşa: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este 

împărăţia cerurilor.” 

Zice, sărind în sus: 

– Asta au spus-o Buddha şi Ramakrishna! 

– Cei doi, zic, sunt prietenii lui Hristos. Să ştii. 

– Mai explică-mi. 

– Creştinismul este aşa: „Mila voiesc, nu jertfă.” 

– Asta ai luat-o din Bhakti Yoga! 

– Un copil de la noi spunea aşa: „Astea de la mintea lui Dumnezeu le ştim!” 

Răzmeriţa confesională continuă în grădină. Stăteam sub cocotier, şi Niraji 

deschide cartea primită de la părintele Sakaria: un catehism creştin, în limba 

malayalam. 

Citind, Niraji devine nervoasă. Sare în sus când întâlneşte în cartea creştină 

cuvintele ca puja (pentru liturghie) sau karma (pentru „slujirea”, „ascultare”), 

sau Ishvara (pentru „Dumnezeu”). 

Ea protestează: 

– Creştinii nu sunt yoghini! Creştinii nu fac puja! De ce ne-aţi furat vocabularul? 

O liniştesc. Este o hinduistă geloasă pe creştini, acum. S-o îmblânzesc. Îi 

spun că-n sanscrită Surya înseamnă Soare, pentru toţi, şi pentru creştini, şi pentru 

hinduşi. Adică nu există doi termeni pentru Soare, în funcţie de două religii. 

– Tot aşa, zic, karma cu k mic înseamnă slujire, şi pentru creştini, şi pentru 

păgâni. În ashram, la Neyyar Dam, noi aveam fiecare slujirea lui, ascultarea 

lui, obligaţia de a face ceva manual, şi asta era numit karma, cu k mic. Tu aveai 

karma la bucătărie, să serveşti bucatele, să-mi aduci mie suplimentul de batter 

milk. Şi la creştini există noţiunea de slujire, de ascultare. 

Tace. Nu-i convine. E prea tânără să cedeze. 

Tânără şi drevidiană. 

Se consideră frustrată. Că de ce creştinii indieni au „furat” noţiuni care sunt 

doar a hinduşilor. 

Ca şi teologii noştri, ea confundă tradiţia cu o posesiune naţională. Ca şi 

cum creştinii indieni ar trebui să vorbească greceşte sau ebraica! Ca şi cum, în 

Biblia hindi, Dumnezeu trebuie tradus prin Iahve sau Theos, sau Dominus… şi 

nu Ishvara… care, evident, poate deruta şi pe un episcop monofren. 

Niraji nu se lasă convinsă azi. Poate mâine da, dar nu azi. Zice: 

– Creştinii să nu se atingă de termeni specifici hinduşi! 

– Termenii sunt ai limbii, nu ai religiei. Numai sufletul este al religiei. 

Tot nu-i convine. 

Zic: 

– Gandhi te-ar fi convins mai repede, draga mea. Pe Gandhi l-ai fi crezut 

mai uşor. 

– Ce are Gandhi cu topic-ul acesta? zice. 

– Are. Gandhi a spus că Predica de pe munte a lui Hristos i-a schimbat 

viaţa. Gandhi spunea: Misionarii, cu metodele lor impulsive, făceau să-mi pară 

creştinismul detestabil; dar când am citit Predica de pe munte, am avut revelaţia 

geniului creştin. 

Niraji rămâne gânditoare. Vine lângă mine, strâns. Zice: 

– Dă-mi să citesc Predica de pe munte… 

Şi seara aceea a fost foarte frumoasă. 

Când a apărut mama ei şi ne-a văzut atât de lipiţi acolo, pe prag, atât de 

adunaţi unul lângă altul, s-a speriat foarte tare, crezând că am mers prea departe 

cu simţurile noastre. Dar noi încă nu merseserăm prea departe. Şi Niraji s-a 

ridicat şi a mers la mama ei s-o liniştească şi s-o ajute la treburile serii. 

fragment 

MARTIE 2009 


15

ANA BLANDIANA 

Guadalajara 

16 


Mihaela Helmis: 16 cărţi de 

poezie, şase cărţi de eseuri, 

patru cărţi de proză, traduceri, 

multe premii literare. Pornesc 

de la începuturi şi pun întrebarea: dacă aţi 

relua drumul pe care l-aţi făcut până în clipa 

aceasta? Pentru că este o săptămână de când 

v-aţi întors din Mexic, să prindem această clipă 

şi abia apoi să ne întoarcem cu gândul la ceea ce 

a fost, treaptă cu treaptă, drumul dumneavoastră 

până la Guadalajara. 

Ana Blandiana: Întâmplător, chiar aseară 

mi-am pus – şi mi-am pus chiar serios – această 

întrebare, urmărind ultimul episod al 

serialului Luciei Hossu despre Corneliu Coposu. 

Vorbind de închisori, Corneliu Coposu spune: 

„Dacă ar fi să reiau – şi ceea ce ar fi avut de 

reluat el ar fi fost îngrozitor – nu aş schimba 

nimic, aş relua totul la fel.” Eram împreună cu 

soţul meu şi ne-am întrebat: oare noi am relua 

totul la fel? Şi răspunsul a fost tot DA. Ne aflam 

la sfârşitul a şapte ani în care nu ne-am trăit 

viaţa noastră normală de scriitori, şapte ani în 

care efectiv am ieşit din propriul nostru destin. 

Sigur că la sfârşitul unei astfel de perioade 

întrebarea pe care ţi-o pui este dacă ai făcut 

bine că ai făcut aşa, şi mai ales dacă ai face la 

fel, încă o dată. Şi, deşi am avut de pierdut 

enorm în aceşti şapte ani, din toate punctele de 

vedere – în primul rând ca scriitor – cred că aş 

accepta să mai trăiesc încă o dată şi ceea ce am 

trăit înainte de 89 şi aceşti ultimi ani. 

Am invocat două nume: Mexicul şi 

Guadalajara. Urma să plecaţi la Congresul 

International PEN Club şi eraţi singura candidată 

cunoscută – şi până la urmă, s-a dovedit, 

singura candidată – pentru preşedinţia Uniunii 

Mondiale a Scriitorilor. Am invocat clipa şi v-aş 

ruga să ne introduceţi puţin în lumea celor 

printre care ne dorim adesea să fim, în lumea 

scriitorilor şi a problemelor pe care scriitorii le 

au pe plan internaţional şi poate în lumea celor 

care încearcă, de acolo, să ne vadă pe noi, pe toţi 

ceilalţi şi, eventual, să ne schimbe cu gândul 

acesta, că tot ceea ce se face se face în numele 

tuturor. 

Candidatura la preşedinţia PEN-ului trebuie 

propusă de unul din centre cu cel puţin 

şase luni înainte de congresul în care ea urmează 

să fie votată. Eu fusesem propusă de 

Centrul Francez. Cand am acceptat, nu ştiam 

că nu vor apărea şi alte candidaturi, dar în clipa 

în care mă îndreptam spre Mexic, spre cel de-al 

63-lea congres al Organizaţiei Mondiale a 

Scriitorilor, International PEN, ştiam că sunt 

singura candidată, ştiam că majoritatea centrelor 

scriseseră deja – aşa cum se cere în regulamentul 

interior – că sprijină această candidatură, 

deci ştiam că alegerea va fi o simplă formalitate. 

Congresul de la Guadalajara s-a deschis cu 

trei zile de dezbateri. Întotdeauna există o 

primă parte de dezbateri pe idei generale legate, 

evident, de literatură şi de cultură, dar pe 

teme în general fierbinţi, legate de anul respectiv. 

Anul acesta au fost trei mese rotunde, în trei 

zile, despre vechile democraţii, noile democraţii 

şi democraţiile post-comuniste. Cea de-a treia zi 

şi masă rotundă am moderat-o eu, iar la ea au 

participat personalităţi cunoscute din alte ţări 

din Est, Adam Michnik din Polonia, Konrád 

György din Ungaria şi Andrei Bitov din Rusia. 

Cea de-a patra zi a fost o dezbatere despre 

structurile, trecutul şi viitorul PEN-ului, prilejuită 

de împlinirea celor 75 de ani care se aniversau, 

şi abia în cea de-a cincea zi urmau să 

înceapă lucrările propriu-zis de rutină. 

Urmărindu-vă oarecum de la distanţă, am 

simţit că şi în lumea scriitorilor se schimbă 

ceva, pentru că lucrurile păreau să nu poată să 

se întâmple aşa cum doreau cei care v-au propus 

în această funcţie. S-a întâmplat ceva inedit în 

cea de-a cincea dimineaţă. 

Da, a fost o tensiune reală pentru toată 

lumea şi pentru mine, în special – nu pentru că 

eu aş fi fost în discuţie, pentru că nu s-a pus în 

discuţie candidatura mea, ci pentru că eu am 

fost atât de surprinsă şi de impresionată de dezbaterile 

şi de tensiunea creată în interiorul 

Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor, încât am 

fost obligată să găsesc o soluţie – pe care în cele 

din urmă am găsit-o, plătind emoţional, cel 

puţin, găsirea ei – pentru a încerca să 

influenţez într-un fel desfăşurarea lucrurilor. 

Despre ce a fost vorba? De mai mulţi ani – dar 

eu nu am bănuit că lucrurile au asemenea 

intensitate – în cadrul Organizaţiei Mondiale a 

Scriitorilor se ciocneau pe diverse teme şi, uneori, 

aproape fără motiv, centrele europene cu centrele 

americane, din America de Nord, mai ales, 

cărora de data aceasta li s-a alăturat şi Japonia. 

Întotdeauna, lucrurile grave şi periculoase se 

desfăşoară sub masca unor fraze care par bine 

in-tenţionate. În cazul acesta, pentru internaţionalizarea 

cât mai mare a structurilor 

PEN-ului, s-a propus înfiinţarea mai multor 

centre în Africa, se vorbea despre ieşirea dintre 

limitele înguste europene – este vorba de faptul 

că cele două limbi oficiale ale PEN-ului sunt 

engleza şi franceza – s-a propus şi limba spaniolă; 

s-a vorbit despre faptul că nu trebuie să 

fim o organizaţie elitistă în care să fie primiţi 

numai scriitorii, ci să fie acceptaţi şi jurnalişti, 

şi bibliotecari, şi librari; şi, în orice caz, să nu 

rămână centrul doar în Europa, pentru că 

lumea între timp s-a deschis şi Europa nu mai 

este de mult centrul lumii. S-au făcut propuneri 

de federalizare şi de schimbare a centrului de 

la Londra. (De 75 de ani, centrul şi secretariatul 

organizaţiei se află la Londra, acolo unde ea a 

fost inventată.) 

În cele din urmă, structurile actuale ale 

PEN-ului au fost sprijinite de reprezentanţii 

cunoscuţi, uneori scriitori de notorietate, ai centrelor 

europene, au câştigat aceste propuneri de 

schimbare aproape totală sau, mai precis, s-a 

ajuns la un fel de compromis: a fost votată o 

moţiune prin care urma ca în următoarele patru 

luni toată lumea să facă toate propunerile de 

schimbare dorite, şi o a doua moţiune prin care 

se cerea ca aceste propuneri să nu fie trimise la 

Londra, centrul care pledase pentru păstrarea 

actualelor forme de organizare şi a Cartei, ci la 

Tokyo. Carta PEN, un fel de constituţie a organizaţiei, 

este un text devenit clasic, un exemplu 

absolut emoţionant de text scris de nişte mari 

scriitori despre ceea ce trebuie să fie conştiinţa 

scriitorului în lume. Urmarea imediată a votării 

acestor două moţiuni a fost că întregul secretariat 

de la Londra a demisionat. 

Trebuie să vă spun că toate aceste discuţii 

şi întâmplări, dar mai ales tensiunea nervoasă 

şi încărcătura emoţională de ură, aproape, pe 

care o simţeam în spatele vorbelor, m-au tulburat 

extraordinar, nu numai în sine, ci şi pentru 

că în ziua următoare eu urma să fiu aleasă 

preşedinte al acestei organizaţii, iar din punct 

de vedere constituţional nu exista vreo posibilitate 

să nu fiu aleasă. 

Ritualurile poetului şi ritmurile armonioase 

ale naturii cred că s-au războit puţin sau cel 

puţin au încercat să îşi revendice un drept în 

persoana care eraţi la acel moment, încărcată de 

mult mai multe responsabilităţi, dincolo de 

toate acestea, dincolo de poezie şi de ceea ce v-a 

adus acolo, până la urmă. 

În orice caz, în noaptea următoare, în care 

nu am dormit deloc, am căutat cu disperare o 

soluţie, iar soluţia pe care am găsit-o şi care, în 

cele din urmă, a devenit realitate, deşi a fost 

extrem de şocantă pentru toată lumea, cred şi 

acum că a fost cea mai bună. În cursul nopţii 

l-am sunat pe preşedintele de până atunci al 

PEN-ului, dramaturgul englez Ronald 

Harwood, şi i-am spus ideea mea pe care a 

acceptat-o cu greu, dar a acceptat-o cu o frază pe 

care o ţin minte şi acum: „Nu ştiu dacă aceasta 

este cea mai bună soluţie pentru noi, dar cu 

siguranţă este cea mai rea pentru cei care vor să 

distrugă totul.” Soluţia mea era ca, din moment 

ce totul urmează să se schimbe, deocamdată 

totul să îngheţe. 

Următorul congres, se ştia, era hotărât 

dinainte, va avea loc peste mai puţin de un an, 

la Edinburg. Am propus ca până atunci şi, din 

moment ce atât de multe tulburări şi posibilităţi 

de a distruge sau de a salva totul pot să se 

desfăşoare, actuala structură a PEN-ului să 

rămână neschimbată, să nu se aleagă un alt 

preşedinte, pentru că nu se ştie ce fel de 

preşedinte va trebui ales unei organizaţii care 

nu se ştie cum va fi după aceea, să îşi retragă 

demisia cei care au demisionat, deci să rămână 

şi să funcţioneze în continuare actuala structură 

a PEN-ului şi, în felul acesta, confruntarea 

între ce a fost până acum PEN şi ceea ce, încă în 

mod destul de ambiguu, vrea să devină să fie o 

luptă care să se ducă cu forţe egale, pentru că 

prin dispariţia vechiului centru de la Londra şi 

mutarea lui peste noapte la Tokyo, unde nu se 

ştia ce va fi, lucrurile s-ar fi desfăşurat într-un 

mod extrem de inechitabil. 

Între ceea ce ştiam unii dintre noi, şi mai 

ales scriitorii români, că este PEN-ul înainte de 

1989 şi ceea ce se întâmpla acum, sau ce eraţi 

obligată să trăiţi în acele momente, simt că era 

o diferenţă insuportabilă. 

Vreau să vă spun că a doua zi dimineaţă 

am luat cuvântul, în deschiderea lucrărilor propriu-zise 

ale congresului, pornind de la anunţul 

sec al propunerii mele, care a avut efectul unei 

ANUL XX Nr. 3 (684)

ombe, pentru ca apoi să le cer voie să le explic 

cum am ajuns la o idee atât de neobişnuită şi, în 

ultimă instanţă, de dramatică. Ceea ce le-am 

spus a fost exact ceea ce intuiţi dumneavoastră. 

Le-am spus: „Pentru mine, există două 

PEN-uri. Pe de o parte, este organizaţia pe care 

de-a lungul unor decenii întregi am visat-o, am 

privit-o de departe şi am idealizat-o. Ea nu 

exista în ţările noastre, ne era interzisă şi tocmai 

de aceea ne apărea aureolată ca o 

conştiinţă a lumii, conştiinţa scriitorilor lumii, 

care speram că va sesiza nedreptăţile şi represiunile 

pe care le sufeream, iar puterea ei era 

solidaritatea ideală a scriitorilor lumii. Pe de 

altă parte, e organizaţia din această sală, formată 

din câteva sute de oameni reprezentând 

câteva zeci de mii – dar întotdeauna noţiunea 

de «reprezentare» este relativă – oameni pe care 

îi descopăr luptând între ei pentru o putere 

care, din punctul meu de vedere, nu există. Din 

punctul meu de vedere, puterea scriitorilor este 

legată exclusiv de puterea cărţilor lor şi mai 

ales de bănuiala celorlalţi că aceste cărţi ar 

putea fi perene. Această idee a posterităţii scriitorului 

este forţa lui, pentru că prin posteritate 

el este cel care mărturiseşte despre ceilalţi. În 

măsura în care această idee se pierde, această 

idee care se află chiar la originea inventării 

Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor ca o formă 

de conştiinţă simbolică a lumii, în măsura în 

care asta se pierde, se pierde totul.” De altfel, 

le-am spus colegilor mei – extrem de impresionaţi 

de ceea ce auzeau – că am sperat că 

şocul pe care propunerea mea şi, implicit, 

renunţarea mea îl va produce asupra lor va 

funcţiona ca un semnal de alarmă pentru a nu 

distruge ceva ce a fost, efectiv, una dintre cele 

mai frumoase invenţii ale spiritului european, 

devenit mondial. 

Îmi daţi voie să vă acord aplauzele noastre 

pentru un astfel de mod de a vă aşeza în faţa 

celor care voiau altceva şi nu mai gândeau. Ce 

i-a unit, până la urmă? 

Pot să vă spun că propunerea mea a fost 

acceptată, că aplauzele au existat şi acolo, în 

sala din Guadalajara, că rareori în viaţă mi-a 

fost dat să simt o asemenea solidaritate a celorlalţi 

cu mine, să simt că am reuşit prin emoţia 

cu care mi-am transmis ideile să-i întorc din 

drum, pentru că este evident că aceia care votaseră 

cu o zi înainte schimbarea şi pulverizarea 

acestei organizaţii nu realizaseră cu toţii ceea 

ce fac. 

În orice caz, una din marile mele mândrii 

va rămâne faptul că după ce am vorbit şi după 

ce, în sfârşit, aplauzele se potoliseră, Francis 

King, marele scriitor englez, vicepreşedinte al 

PEN-ului Internaţional, fost preşedinte al PENului 

Internaţional şi preşedinte al Centrului 

Englez, s-a dus la microfon şi a spus: „Este o 

ruşine pentru organizaţia noastră că a fost obligată 

să primească o asemenea lecţie de demnitate 

de la un mare poet care vine dintr-o suferinţă 

pe care noi adesea nu am înţeles-o, dar de 

la care trebuie să primim lecţii. Să sperăm că 

ele ne vor fi de folos.” 

Credeţi că întotdeauna suferinţa este cea 

care ne aşază mai drept în faţa noastră şi ne 

obligă să nu punem oglinzi false în faţa propriilor 

ochi? 

Da, cred. Am fost întotdeauna convinsă că, 

cu cât cineva suferă mai mult, cu atât are mai 

multă dreptate. Sigur că asta poate să fie o formulă 

de tip literar, un paradox oarecum, dar 

suferinţa este cea care alege şi dă valoarea 

lucrurilor. 

Am simţit confruntarea care a avut loc 

acolo şi ca pe o confruntare între scriitori şi mai 

puţin scriitori sau chiar nescriitori, pentru că o 

deosebire între centrele europene, care sunt formate 

din scriitori şi, uneori, din mari scriitori, şi 

cele din emisfera nordică a Americii este că 

acolo noţiunea de „scriitor” o înglobează şi pe 

cea de „ziarist”, de scriitor din orice domeniu; şi, 

astfel, în mod evident, lucrurile au în mai mare 

măsură sensul dramatic pe care noţiunea de 

„scris” îl are pentru orice scriitor adevărat din 

lume. 

Ce întrezăriţi pentru viitorul PEN-ului? 

Cum credeţi că vom vorbi peste un an despre el, 

când va fi trecut şi un al 76-lea an şi un al 64- 

lea congres? 

Mi-ar fi greu să vă spun. În orice caz, sunt 

convinsă că felul în care s-au desfăşurat lucrurile 

la Guadalajara, y compris lovitura de teatru 

pe care am dat-o eu, vor avea un efect benefic. 

Adică, nu cred că scriitorii lumii vor avea 

inconştienţa de a lăsa să se demanteleze şi să se 

pulverizeze această organizaţie. Dar vreau să 

vă mai spun ceva: dincolo de toate organizaţiile 

formate din scriitori, puterea scriitorilor stă în 

cărţile lor şi, în ultimă instanţă, important o să 

fie ceea ce vor continua să scrie scriitorii, nu 

discursurile pe care ei le vor ţine în adunările 

lor. 

Nu vă contrazic, dar poate că există în continuare 

în lume scriitori sau grupuri, grupări de 

scriitori care văd în PEN ceea ce vedeaţi de aici, 

din România, în numele scriitorilor sau în nume 

personal în urmă cu câţiva ani. 

E adevărat. De altfel, în declaraţia de 

intenţie pe care orice candidat trebuie să o scrie, 

legată de ce ar face dacă ar deveni preşedinte, 

acel text pe care l-am scris în urmă cu vreo şase 

luni şi a fost difuzat la toate cele peste 300 de 

centre din întreaga lume, chiar asta era ideea 

principală. Dacă aş fi devenit preşedinte, 

Comitetul pentru Scriitori în Închisori – Writers 

in Prison Committee – care este cel mai important 

comitet al Organizaţiei Mondiale a 

Scriitorilor, ar fi devenit şi mai important, pentru 

că atâta timp cât există încă scriitori care 

speră că un cuvânt al acestei organizaţii poate 

să îi salveze sau, cel puţin, să îi încurajeze acolo 

unde sunt, această organizaţie este importantă. 

Şi – o nuanţă: continuând să lupte pentru drepturile 

tuturor minorităţilor de orice fel, organizaţia 

noastră nu trebuie să uite că există încă 

enorme majorităţi suferitoare, ca să spun aşa, 

popoare întregi care suferă cu scriitorii lor, care 

reprezintă majorităţile – să ne gândim doar la 

China sau la Vietnam, unde zeci de scriitori, 

printre care mari nume ale literaturii, se află în 

închisoare. 

Întotdeauna asta mi s-a părut important 

şi, prin ceea ce facem şi în cadrul Memorialului 

de la Sighet, tot acest lucru mi se pare important. 

Să ne cunoaştem între noi, fostele ţări care 

am trăit acelaşi tip de suferinţă, şi să încercăm 

ca prin ceea ce facem, pe de o parte, să înţelegem 

cum a fost posibil să trăim ce am trăit, iar 

pe de altă parte, să aflăm ce este de făcut ca 

lumea să nu mai treacă niciodată prin astfel de 

experienţe, pentru că este evident că noi suntem 

cei mai în măsură să înţelegem ce este de 

făcut. 

Revenind, cred în numele ascultătorilor, la 

prima dvs. carte de vizită, poezia, v-aş ruga să 

încercaţi o explicaţie a ceea ce poate să fie metafora 

dimineţii de după moarte. 

În dimineaţa de după moarte este un vers 

dintr-un poem al meu din volumul Somnul din 

somn. Dimineaţa de după moarte este eternitatea, 

este trezirea de după, în care cred din tot 

sufletul şi religios vorbind, şi literar vorbind, 

pentru că viaţa de apoi este, din punct de vedere 

al scriitorului, posteritatea. În acelaşi timp, 

am dat acest titlu ultimei mele cărţi de poeme, 

carte din care am vrut să fac un fel de cortină, 

de piatră de hotar între aceşti ultimi ani în care 

nu am fost numai poet şi următoarea mea viaţă, 

Un poem de… 

Ana Blandiana 

Cândva arborii aveau ochi, 

Pot să jur, 

Ştiu sigur 

Că vedeam când eram arbore, 

Îmi amintesc că mă mirau 

Ciudatele aripi ale păsărilor 

Care-mi treceau pe dinainte, 

Dar dacă păsările bănuiau 

Ochii mei, 

Asta nu îmi mai aduc aminte. 

Caut zadarnic ochii arborilor acum. 

Poate nu-i văd 

Pentru că arbore nu mai sunt, 

Sau poate-au coborât pe rădăcini 

În pământ, 

Sau poate, 

Cine ştie, 

Mi s-a părut numai mie 

Şi arborii sunt orbi dintr-u-nceput… 

Dar atunci de ce 

Când trec de ei aproape 

Simt cum 

Mă urmăresc cu privirile, 

Într-un fel cunoscut, 

De ce, când foşnesc şi clipesc 

Din miile lor de pleoape, 

Îmi vine să strig – 

Ce-aţi văzut?… 

ca să zic aşa, următorii ani, în care sper din 

toată inima să fiu numai scriitor – şi, în ceea ce 

mă priveşte, scriitor înseamnă întotdeauna, în 

primul rând, poet. 

Dacă v-aţi privi acum viaţa de sus, ce aţi 

vedea împreună cu noi? 

Am avut o viaţă foarte limpede şi simplă, 

într-un fel până la simplism, în sensul că am 

fost un copil cuminte, am învăţat bine, mi-am 

iubit părinţii, am iubit-o pe mama, care ţinea şi 

locul, pentru foarte mulţi ani, tatălui meu care 

era închis. În momentul în care tata a murit, şi 

a murit când eu eram extrem de tânără, încă, la 

ieşirea din închisoare, în ’64, am rămas cu sentimentul 

că trebuie să continui şi viaţa lui. 

M-am căsătorit la 18 ani şi am avut probabil cel 

mai mare noroc al vieţii mele, pentru că nu cred 

că există un noroc mai mare decât acela de a 

întâlni acea jumătate a androginului care poate 

să reconstruiască întregul. Romulus Rusan este 

soţul meu, însă nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea 

altfel şi nici nu cred că ar fi putut să fie, în sensul 

că nu aş fi rezistat singură la tot ce s-a 

întâmplat pe parcurs în ea. 

În deceniile de până în ’89, poezia a avut 

un rol foarte important şi a ţinut loc de foarte 

multe lucruri care nu existau, de la istorie până 

la fericire – dar, sigur, acea situaţie nu era firească 

şi trebuie să înţelegem că nu toţi care 

citeau atunci poezie, pentru că nu exista nimic 

altceva, vor continua să citească. Dar, în acelaşi 

timp, nici nu cred că trebuie să acceptăm ca în 

condiţii mai bune şi, în orice caz, în condiţii de 

libertate, importanţa poeziei să scadă. 

De altfel, una din temele pe care le-am pus 

în discuţie la Guadalajara a fost tocmai această 

uluitoare realitate pe care o descoperim noi, cei 

din Est: cuvântul interzis era mai puternic 

decât cuvântul liber. Părerea mea este că, dincolo 

de toate circumstanţele care îl făceau aşa, 

puterea lui de atunci venea din intensitatea lui 

şi depinde de noi şi de capacitatea noastră de a 

fi esenţiali şi acum, cum am fost atunci, ca în 

continuare cuvântul nostru să aibă impact. 

Un mic moment de fericire l-am trăit zilele 

trecute, când, la întoarcerea din Mexic, m-am 

oprit în Irlanda, unde au avut loc nişte lecturi 

de poezie organizate de Editura Bloodaxe care, 

împreună cu Editura Univers, au tipărit două 

antologii: de poezie irlandeză în România şi de 

poezie română în Irlanda. Marele meu noroc a 

fost că poetul irlandez care m-a ales – a luat 

între timp Premiul Nobel – este Seamus 

Heaney. Traducerile lui din poezia mea sunt 

absolut minunate; traducerile mele din poezia 

lui sper să fie descoperite de cititorul român. 

1997 

MARTIE 2009 


17

RADU CÂRNECI 

Muntele statorniciei 

lui Nicolae Labiş, 

la 40 de ani de la înveşnicire 

18 


1 

„…legat de stânca aceasta dobândită prin durere, 

văd arborii respirând pacea neagră a morţilor 

şi surâsurile încremenite ale statuilor…“ 

SEFERIS 

Măreţ, Muntele! 

Aici, la ţărmul Mării Neliniştite, zbuciumându-şi 

coroana apelor 

aici, peste câmpiile văluitoare ale ierburilor 

la neînvinsele armate ale pădurilor 

aici păsările de duh 

– pe căile cerului, ochii – 

aici noi cu pământul în braţe, cu pământul în suflet 

asfinţind cu pământul în gură: cântec de naştere 

şi de năprasnică nuntă. 


La ferestrele timpului morţii (în orbitele lor 

licăre praful eternităţii) viteji 

rezistând morţilor năvălitori, supunându-i rădăcinilor 

morţii noştri purtându-şi sufletul steag: voievozi cu 

sceptre de aer şi oşteni cu 

arcuri de vânt 

morţii stirpei noastre 

la ferestrele timpului. 


la temelia lui odihniţi-vă, luptători 

voi, care m-aţi semănat! 

Iată veacul despicându-se – aşa cum aţi voit – 

iată tirania topindu-se ca o zgură otrăvitoare 

înghiţindu-se pe sine însuşi ca o năpârcă 

iată, prăbuşindu-se în tină 

statuile sângeroase!… 

2 

Muntele meu! modernă împărăţie şi dreaptă se vrea 

şi totuşi, o, durere, sângele tânăr 

mai pâlpâie-n stingere 

lovit mişeleşte, devreme plecând spre dincolo: 

eroi ai gloriei fragede. 

O, ticăloşíí ale hidrei flămânde, iată, aşa au pierit 

vitejii în afara turnirurilor: fără armuri 

şi fără-de lăncii 

fiecare doar cu flamura cuvântului îndrăznind… 

(Acum, nopţile sunt ale visătorilor; tăcuţi, ei pun 

Muntelui lumini de colind: 

rouă peste lacrimi, imn peste geamăt: 

turme de stele miei zămislind 

bărbaţii îndemn tainic înspre femei: duh către duh 

la fecundarea cerurilor 

trup către trup la bucurie pământului: visătorii! 

Vin şi miere le-aduc, miresme şiroindu-le-n cale 

Preot al Iubirii Iubirilor, Eu!…) 

……………………………………………………… 

3 

La marginea dinspre apus a veacului: oamenii poartă 

cununi de oţel, cu păsări de fier 

zburând: drumuri în cosmos 

ca într-o grădină apocaliptică 

însă Dumnezeului din ei nici o îngenunchiere! 

Dar sufletele? Ce se vor face dacă ochiul din astră 

nu le mai cheamă? 

Şi ce va fi cu inimile de vor rămâne mărunte 

ca bobul de mei? 

Adevăr zic vouă: ele stins vor înflori 

şi rodul lor pleavă se va chema!… 

…………………………………………………… 


4 

(…în somn, visând, am lăcrimat, în tristeţe 

hălăduind către zi; 

poleit, chipul Muntelui lucea ca într-o stingere; 

lumea cutreiera Cetatea flămânzind, cerşind 

puţini îmbuibânmdu-se 

şi peste toate un soare scârbit. Atunci am strigat 

în Piaţa Tăcerilor: 

— Să vină înţelepţii! 

– iar ei au sosit îmbătrâniţi 

abia mişcându-se –: 

— Daţi tuturor Cuget, Măsură şi Demnitate! 

şi îndrăzneală întru acestea. 

Apoi: 

— Unde sunt cei ce împart Legea? 

– căscând s-au apropiat–: 

— Daţi fiecăruia după faptele sale! Pentru a se topi 

noaptea fiţi pătimaşi în Dreptate: 

fiecăruia o stea 

spre-a se cunoaşte! 

Apoi am chemat Poeţii, pe adevăraţii poeţi i-am 

chemat; 

ci ei tăceau, neîncununaţi, tânjind după vinul cel bun 

în ochi cu taina tainelor. Şi mă priveau uimindu-se: 

— Iată, le-am spus, Muntele îmbătrâneşte. 

S-a îmbolnăvit. 

Nu simţiţi? 

Se clatină de prea multe păcate! 

Înnoiţi-l! Sădiţi grădini în formă de vis! 

Semănaţi ode albastre, dulci elegii 

rotunjiţi doruri şi nunţi 

şi blânde bocete legănătoare! 

Dăruiţi fiecăruia măcar un vers: 

atunci vor sosi şi privighetorile! 

Iar adormiţilor paznici, cu furie, le-am strigat: 

— Alungaţi zarafii şi înşelătorii de suflete! Biciuiţi-i 

şi azvârliţi-i în pulberea nimicniciei!… 

E timpul, în sfârşit, să turnăm statui 

în bronzul bronzurilor: cugetul. 

Fiţi puternici şi generoşi!… Acum, aici, 

lumea iese dintr-o lungă tristeţe! 

O, voi Înaintemergătorilor, începeţi!…) 

……………………………………………………… 

5 

…La pragul furtunilor, la ţărmul Mării Neliniştite 

înnoit Muntele meu se vrea! 

Aici durerea durerilor sub lumina temătoare şi iată 

de peste zări pelerini ar dori să-mi guste aerul 

şi fructele şi imnele 

să-şi aşeze gândurile la raclele strămoşilor mei 

şi ale martirilor tineri. 

Aici, ca dintr-o ceaţă primordială, o naştere grea 

şi iată pământurile şi apele abia despărţindu-se 

iar Muntele visează putere tânără 

şi fecioare înflorind: mirese ale unui timp dorit! 

O, părinţi neînvinşi, o, eroi fără de vârstă, iarăşi 

sângele vostru călătoreşte 

iarăşi vrerea se-nalţă din voi pentru noi, pentru 

cei de după noi sosind 

iarăşi Poeţii seamănă Cuvântul şi păsări măiestre 

îl poartă în toate punctele cardinale 

şi, la ţărmul Mării Neliniştite, turme de vis pasc 

ierburile trupului meu… 

Bucureşti, 1992-1996

Privirea abulică aruncată asupra 

unei lumi în derivă, scepticismul 

şi dezabuzarea provocate de un 

univers ce poartă în carnea sa de 

abur semnele extincţiei, toate acestea se aliază, 

în cazul lui Emil Botta, cu un anume „alexandrinism”, 

pe care îl remarca Eugen Ionescu, alexandrinism 

materializat în cultul expresiei frumoase, 

în rafinamentul dicţiunii lirice şi fastul 

imagistic. Tot Eugen Ionescu făcea referire la 

teatralitatea funciară a poemelor lui Emil 

Botta, poeme în care eul e într-un perpetuu dialog 

cu sine, asumându-şi un rol, o mască lirică, 

totuşi de inexprimabilă autenticitate. 

Hamletianismul lui Botta, de care s-a făcut 

atâta caz, nu e neapărat o poză. E, în ipostaza 

aceasta, naturaleţe şi adevăr al fiinţei şi al rostirii, 

o doză de îndoială şi de scepticism, este şi 

livresc, dar, în acelaşi timp, şi expresivitate studiată, 

toate acestea într-un amestec în care elementele 

componente sunt destul de greu de 

disociat. O tristeţe iremediabilă, cu ecouri metafizice, 

pluteşte deasupra acestor versuri, în 

ciuda caracterului lor teatralizant ori a aspectului 

de farsă al unor înscenări, fapt observat şi de 

criticul Ion Pop, care subliniază modernitatea 

unei asemenea poezii: „Conştiinţă acut modernă, 

Emil Botta face poezie «convenţională» 

împotriva convenţionalului, insinuând, încă de 

la debutul din 1937 cu Întunecatul April, necesitatea 

unei maxime libertăţi de mişcare a actului 

creator. Transformată în spectacol, lumea e 

pentru el o imensă magazie de recuzită la dispoziţie 

– decoruri, ipostaze, costume, gesturi; mod 

de a rosti o anume neîncredere în real, expresie 

a unui particular scepticism. Cele mai multe 

din vechile sale poeme ascund parcă, în adânc, 

ca pe o invizibilă coloană vertebrală, versul 

Glossei eminesciene: «Alte măşti – aceeaşi 

piesă». Consumându-şi lucid drama, pusă sub 

semnul tristeţii de a nu mai putea participa 

fără cenzură la dinamica existenţei, poetul îi 

conferă o marcată notă spectaculară, supralicitând 

efectele scenice, dilatând cu bună ştiinţă 

gesticulaţia, conferind tonului discursiv un 

patetism care se anulează doar 

parţial în excesul său: caricatură 

a unei vieţi desfăşurate pe 

coordonate tragice – dar 

dintr-o asemenea expresie 

rezultă tocmai jocul dublu 

făcut de poet, între tragedia 

reală şi cea exprimată – distanţă 

a îndoielii, traiect al fundamentalei 

melancolii”. 

Lirica lui Emil Botta se 

caracterizează, pe de altă 

parte, şi printr-un patetism 

oracular şi o frenezie imagistică 

de sursă romantică, printr-o 

ironie teatralizantă ce spiritualizează 

lucrurile şi făpturile, 

conferindu-le un contur 

himeric şi o deschidere spre 

fantasticul aspectelor umile 

ale existenţei. Poetul însuşi se 

închipuie, cum scrie Eugen 

Simion, în ipostaza unui El 

Desdichado aflat într-un univers 

marcat de semne hieratice 

ale extincţiei şi ale umbrei: 

„Singur umblam prin desime,/prin 

a Rusalelor codru vestit./Negru 

de tristeţe, tristeţii 

IULIAN BOLDEA 

Emil Botta şi maştile poeziei 

sortit,/singur umblam prin desime./Când auzitam 

auzit/glas ca de zimbri, metalic, ascuţit:/Briareu!/Aici 

în desime nu-i nime,/doar 

păgânească treime,/tăcutele doar elocinţi vegetale 

şi ziulica şi eu./Ah, e codrul, titanul cu 

braţe o mie,/strămoşul codru e Briareu./Şi mi-a 

dat domnul neliniştea setei nebune,/rubedenia 

vulcanelor crăpate de sete,/simpatia stâncii, a 

focarelor bete,/purtam pe buze munţi de cărbune!/Ai 

băut a vieţii şi a morţii frumuseţe 

toată,/codrule mare, Briareu!/Dar gura mea e 

gură de cântec, fântână secată,/gură de iad 

căreia îi e sete mereu”. 

Peisajele lirice pe care le transcrie Emil 

Botta în multe poeme sunt marcate, în subsidiar, 

de umbra timpului atotprezent, ce ameninţă 

fiinţa, dar, în acelaşi timp, deschide şi o zare 

spre eternitate. Privirea nostalgică a eului 

aşază elementele firii într-un contur idealizant, 

le acordă un halou utopic, de vrajă melancolică 

şi de miraj al amintirii reculese. Codrul devine, 

precum în versul eminescian, o figură cvasimitică 

tutelară, cu inflexiuni simbolice, figură ce 

participă la ritualul existenţei: „Mă duce dorul 

către umbre iară,/străbune codru, vechiul meu 

Alcide,/cu gure dulci m-au sărutat silfide,/m-a 

prins, în plasa ei, plăcuta seară./Nu-s astre-n 

cer câte visez iubi,/nu-i noapte-atâta câtă ard să 

port,/departe-s, vai, de-al veşniciei cort;/în 

umbra lui regească vrere-aş fi!/Veste s-a dus că 

nu mai suntem tineri,/s-a istovit al tinereţii 

pas.../Din focul clipei stinse ce-a 

rămas?/Lacrime doar, ce-s partea crudei 

Vineri./Război am vrut, mă rog acum de 

pace,/străbune codru, vechiul meu Alcide,/în 

poartă bat şi te implor: deschide./Sunt, tot, o 

noapte. Frig mi se mai face”. 

„Frigul”, „umbra”, „focul clipei”, „Himera” 

sunt figuri metaforice emblematice pentru lirismul 

lui Emil Botta, lirism impregnat de fiorul 

de taină al visului şi de ecouri livreşti, dar şi de 

o neîndoielnică ipostază spectacular-fantezistă. 

Tema iubirii stă, la acest poet, sub semnul unei 

melancolii grele, difuze, sub apăsarea unui „dor 

fără saţiu”, dar şi sub amprenta nedesăvârşirii 

Un poem de… 

Emil Botta 

O ultimă întrebare 

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină, 

aici, foarte aproape de inima mea, 

ipocrită noapte, spune-mi, 

n-ai văzut cumva lunecând o stea? 

Ba da, căzu din salba Dianei 

o stea ca lacrima de cleştar, 

dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o, 

omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar. 

Vai, steaua era o fericire necunoscută, 

promisă de Dumnezeu cuiva… 

Dar, noapte senină, vistiernica secretelor, 

omul care a luat-o de ce tremura? 

sentimentului, a indeterminării ce domină gesturile 

şi vorbele nerostite: „Tu erai apa care 

doarme,/eram ţărmure înmărmurit,/şi ce braţe 

de piatră avea/stânca sciţilor, acel ţărmure 

scit!/Şi mă făcui vultur pleşuv,/pasăre de foc ce 

vultureşte căta,/braţ de văpăi vultureşte îmbrăţişa/apa, 

apa care dormea./În rătăcire m-am 

rătăcit,/în ceruri gigante printre nori./Şi în rătăcire 

eram fericit,/dând uitării acel ţărmure scit”. 

Imponderabile şi vizionare, poemele lui 

Emil Botta se regăsesc sub semnul unei atracţii 

către adâncurile insondabile ale fiinţei, către 

himerele cele fără chip şi corp, către care eul 

poetic se simte atras implacabil („Vine un chip 

fără chip,/vine o voce fără voce,/un sunet fără 

sunet,/vine o faţă fără faţă,/vine canalia cea 

luminoasă,/cu aripi mii./Şi ce ţesătură,/ce scriere 

cuneiformă,/ce misterioasă,/ce ţepi de arici/în 

fluturare hidoasă!/nu mă lupt cu tine/ca Iacob 

cu îngerul,/nu mă cosi, nu mă secera,/nu mă 

cheamă Iacob,/sunt altcineva./Făpturile visului 

meu/sunt preacurate,/mâinile mele sunt ostenite,/la 

piept aşezate./A sunat stingerea/şi se lasă 

linişte, linişte./Şi numai cristali/şi doar minerale/în 

spelunca din vale)”. 

Pusă sub semnul vizionarismului crepuscular 

şi al fanteziei onirice, poezia lui Emil 

Botta are ţinuta orfică a creaţiei de autentic fior 

ontic, în care făptura poetului se confruntă cu 

propriile-i himere şi cu abisurile lumii. Poezia 

lui Emil Botta are un caracter cu totul aparte, o 

individualitate incontestabilă în contextul lirismului 

interbelic. Întunecatul April, volumul său 

de debut din 1937, a fost primit de critica literară 

a vremii tocmai în sensul „semnelor noi de 

lirism” pe care le aducea cu sine. Vladimir 

Streinu observă, într-un articol de întâmpinare, 

intitulat chiar Semne noi de lirism, mărcile specifice 

ale acestui volum, stabilind şi anumite 

filiaţii: „Volumul său de versuri 

Întunecatul April înnoieşte 

lirismul nostru cu un timbru 

grav ce se înalţă din vecinătatea 

umorului negru, cu o intensitate 

emotivă împerecheată 

deseori cu luciditatea propriei 

luări în derâdere; ne primeneşte 

gustul literar cu o sinceritate 

către care suntem bucuroşi 

să observăm că poezia noastră, 

după atâtea voite sterilizări, se 

îndreaptă din nou, dar mai ales 

cu o figuraţie, deşi simplă, 

puternică şi originală. Încât, 

chiar de la începutul carierei 

poetice a d-lui E. Botta, am 

putea vorbi despre o interesantă 

identitate lirică (…). Cum 

nu stăm acum să stabilim filiaţiuni 

certe, ceea ce ne apare ca 

indiscutabil în legătură cu 

Emil Botta este că poezia sa 

reprezintă la noi un ultim filtraj 

al toxinelor lui Edgar Poe, 

trecute mai întâi prin şirul 

poeţilor francezi de după 

Apollinaire”. 

MARTIE 2009 


19

Jeana Morărescu 

Spectacole în „topul” 

Festivalului Naţional de Teatru 

20 


Dacă „Eduard al III-lea” e o dramă 

istorică a cărei paternitate 

shakespeariană a fost de-a lungul 

vremii contestată (situaţie în 

care s-au mai aflat câteva din piesele marelui 

englez) – certitudinea asupra autorului ei fiind 

clarificată şi argumentată destul de recent – 

există totuşi, în linia textului său, imperfecţiuni 

de echilibru compoziţional şi unele trăsături ce 

ar diferenţia-o de marile piese istorice fără dubii 

atestate, ale aceluiaşi Will. Diferenţele constau 

într-o anumită răceală demonstrativă a 

derulării epice, fără multe paranteze de reflexivitate 

filosofică – şi fără prea multe inserţii de 

aspectologie a vieţii, care împănează de obicei 

dramaturgia shakespeariană oferindu-i pulsiuni 

multiple, pulsiuni care fac ca lipsa de rigoare 

dramaturgică să treacă neobservată. Compensând 

o anumită „frigiditate” a textului, 

„Eduard al III-lea” cuprinde, în schimb, o concentraţie 

evenimenţială – în ordinea timpului 

istoric, ce suprapune ca tensiune eroică, mai 

multe evenimente petrecute pe parcursul unui 

deceniu. Cu alte cuvinte, perspectiva istorică 

însăşi se densifică, intensificând confruntarea 

puternică dintre regele Angliei, şi regele Franţei 

Jean Vallois, pretendent la tronul englez. Ceea 

ce personalizează figura lui Eduard al III-lea, 

este transfigurarea voliţionară a „luptei pentru 

Putere” (sursa marilor conflicte ale Istoriei şi în 

special a celor captate de receptacolul shakespearian). 

O transfigurare în sensul motivării 

ambiţiei printr-un principiu diriguitor de conduită/obligaţie 

etică: Onoarea – ca imperativ de 

slujire a puterii. Integrată în repertoriul 

Teatrului Naţional din Bucureşti, piesa „Eduard 

al III-lea” a constituit pe această scenă (Sala 

Mare) un fel de premieră mondială, 

dacă ţinem seama că textul ei a beneficiat 

doar la Londra de un spectacol-lectură. 

Şi-a asumat regia Alexandru 

Tocilescu: un regizor de-acum destul de 

versat în a uza de un imaginar ce 

exploatează intersectarea semantică a 

epocilor trecute cu timpul nostru actual. 

Vom descoperi întotdeauna în montarea 

unor piese „istorice” de către Alexandru 

Tocilescu, o intertextualizare a semnelor 

teatrale, o ironică „punere între ghilimele” 

a situaţiilor ce aparţin unor vremi 

revolute. În „Eduard al III-lea”, „altoaiele” 

de referenţialitate „relativizantă” ca 

„lectură în (de) timp” sunt subtile, chiar 

foarte subtile, fără să atenteze violent la 

imaginea de ansamblu a „reconstituirii” 

epocii (mijlocul secolului ai XIV-lea). Nu 

e vorba, propriu-zis, de „actualizări”, ci 

de inserţia unor „comparatisme” semantice 

ce induc distanţa de reflexivitate 

integrată a regiei însăşi – precum segmentul 

introductiv în spectacol, al 

meciului de rugby, dintre gentlemanii 

de la Curtea Regală a Angliei, meci arbitrat 

chiar de Rege – sau sublinierile fondului 

muzical al întregului spectacol, 

preluate de Josif Hesto din cunoscute 

melodii de jazz ori muzică „modernă” 

(mai puţin avenite cele câteva fraze 

musicale de tentă folclorică). 

Bătăliile dintre forţele inamice 

şi-au aflat o spectaculoasă soluţie de 

„superproducţie” prin „stratagema” 

folosirii unui grup restrâns de actori 

oşteni efectul hiper-vijelios şi devastator 

al luptelor fiind exploatat prin prelungirea 

prim-planului scenic către fundalul 

unor uriaşe ecrane pe care se continuă filmul, 

tensionat de ură, al confruntărilor. (Scena a 

putut cuprinde astfel chiar şi o bătălie dusă de 

mare, într-o amplă deschidere meta-scenică). 

Regele Eduard al III-lea părea să fie întradevăr, 

tipologic vorbind, un rol ce-l aştepta pe 

Ion Caramitru, având în vedere austeritatea şi 

duritatea concentrată a comportamentului personajului, 

o austeritate ce nu se asociază cu un 

„sec” interior, ci dimpotrivă cu o intuibilă putere 

de condensare, intensificabilă, a trăirii ţinute 

sub control”. Caramitru nu renunţă la monocordia 

aparentă a personajului nici măcar în episodul 

îndrăgostirii subite, din actul I, de fiica, 

măritată, a unuia din cei mai credincioşi supuşi 

ai săi. Conflictul dintre eros şi onoare (datorie) e 

complexificat în cazul acesta prin conflictul 

incorporat, al sfidării cutumei moral-sociale şi 

religioase. Plasamentul bipolar extrem al eroului 

îl arată ca o victimă a trăirii lui în „absolut” 

– deşi în absolutul patimei erotice interpretul 

induce şi o uşoară undă comic-autoironică. 

Eduard se smulge stării „bolnave” a dorinţei 

erotice prin „lecţia” administrată de virtuoasa 

tânără femeie, iar smulgerea are şi ea o măsură 

radicală, a întoarcerii de 180 o . Pare că, totuşi, 

această revenire bruscă ţine şi de o grabă a textului 

dramaturgic, care comprimă momentele 

psihologice, având ca efect un viraj puţin artificios 

al personajului. 

Ion Caramitru e un actor cerebral, ce-şi 

manevrează „butonul” emoţional de la nivelul 

intuiţiei mentale. El încorporează concentratreflexiv 

emoţia, „ductul” afectiv. Aceeaşi „cheie” 

interpretativă o foloseşte şi în cele două împrejurări 

în care i se anunţă – mai întâi „pericolul 

de moarte” în care se află tînărul său fiu aruncat 

prima oară în luptă, ca într-un act iniţiatic – 

iar apoi, moartea (dovedită ulterior falsă) a adolescentului 

războinic. 

Acest text shakespearian este, compoziţional 

vorbind, mai degrabă epic. Scenografia 

lui Dragoş Buhagiar a contribuit mult, în consens 

cu intenţionalitatea regiei, în a oferi spectacolului 

o dramaticitate de carnare scenică, 

compensatorie celei de „osatură” dramatică a 

textului. 

Figura lui Eduard – Caramitru domină 

spectacolul prin forţa voliţionară a personajului. 

Dincolo de duritatea lui funciară, Eduard este 

însă (devine) un justiţiar – ceea ce explică şi 

„umanizarea” deciziilor sale punitive crude, 

atunci când cedează, în pedepsirea capitală a 

burghezilor din oraşul cucerit, Calais – el înţelegând 

că vinovăţiile acestor „corupţi” sunt totuşi 

mai mici în raport cu osânda iniţială, abruptă şi 

crudă. 

Un alt spectacol al Naţionalului bucureştean 

selectat în topul anului precedent: 

„Privighetoarea şi trandafirul” (Sala Atelier). 

Atuurile sale au fost obţinute fără doar şi poate 

de turnura estetică, ce a propus prin limbajul ei, 

receptivităţii noastre, o povestire romanţioasă a 

lui Oscar Wilde, simbolizantă şi, întrucâtva... 

„paramiologică”. O privighetoare îşi dă viaţa, 

înroşind cu sângele ei un trandafir alb, pentru 

ca prin sacrificiu să facă posibilă împărtăşirea 

iubirii fierbinţi a unui tânăr student. Dar sacrificiul 

se va dovedi zadarnic, fata găsindu-şi 

până la urmă, pragmatică, un alt iubit. E un 

text foarte poetic, cu irizaţii către tragic, centrul 

de greutate rămânând poezia dramatică. Textul, 

care-şi acordă concreteţe scenică abia azi, a fost 

tradus încă din perioada interbelică, 

semnatara traducerii fiind prozatoarea 

Ticu Arhip. În premiera ei românească 

povestea lui Oscar Wilde a avut drept 

„corp estetic” un light-design superb, 

încărcat de toată poezia misterioasă a 

întâlnirii dintre eros şi thanatos, poezie 

proiectată către o frumuseţe vizuală 

absolută, a idealităţii. Cea care a conceput 

acest light-design a fost Carmen 

Lidia Vidu, decorurile semnate de Dan 

Titza purtând pe ele proiecţia „realului” 

interferând cu imaginile visului. Un 

spectacol în limbaj multi-media (Ioan 

Cocan) la care concură muzica specială, 

semnată de Logan Ficher şi Yann de 

Blay, şi care deghizează povestea şi în 

acelaşi timp o redescoperă în esenţa ei 

de perenitate omenească tristă, o poveste 

în care cei doi protagonişti nu îşi 

vorbesc, ci folosesc pantomima sau dansează 

– ea, povestea, fiind rostită în 

cuvinte de „povestitor” ca de o instanţă 

distanţată. Carmen Ungureanu şi 

Eduard Adam au excelat în partiturile 

lor de balet stilizat, în timp ce povestitorul 

(Marius Manole) – dezgolit până la 

brâu, probabil pentru a sugera simplitatea, 

puritatea de esenţă virginală a 

acestei parabole – i-a refăcut firul epic. 

Misterul imaginilor succedate în 

acest light-design, sublimitatea lor 

vizuală, coerenţa şi congruenţa semnelor 

„moderne” de teatralitate, au concurat 

la perfecţiunea formală rafinată, 

dureroasă, fără a mai putea fi vorba de 

un act estetizant. 

ANUL XX Nr. 3 (684)

Rodica Grigore 

ZÂMBETE, PRĂJITURI 

ŞI CEVA SERIOS PE 

DEASUPRA 

CARTEA 

STRĂINĂ 

Considerată adesea – poate chiar prea adesea – o reprezentantă 

de seamă a feminismului în literatură, scriitoarea 

canadiană Margaret Atwood demonstrează, însă, prin toate 

cărţile sale, că este, întotdeauna, cu mult mai mult decât 

atât. Şi reuşeşte să facă acest lucru chiar şi prin intermediul scrierilor 

sale de început, cum ar fi, de exemplu, romanul Femeia comestibilă, 

publicat pentru prima dată în anul 1969, dar elaborat, în linii mari, după 

cum autoarea mărturiseşte ea însăşi, încă din 1965. În fond, ca să repetăm 

tocmai caracterizarea lui Margaret Atwood, cartea aceasta se dovedeşte 

a fi, la o lectură atentă, mai degrabă, „protofeministă”, dacă avem 

în vedere că, pe vremea când lucra la acest roman, nu exista încă „nici o 

mişcare precizată şi bine definită (de promovare) a femeilor”. 

Femeia comestibilă este, în mare şi la un prim nivel al semnificaţiilor, 

o inedită poveste a unei şi mai inedite iniţieri în tainele căsătoriei – 

sau, mai exact, în tainele momentelor premergătoare căsătoriei. Căci 

Marian McAlpin, protagonista, este o tânără posesoare a unei diplome în 

ştiinţe umaniste cu care – vremurile fiind cum sunt/erau (sau mai sunt, 

oare, încă?) – nu are prea multe opţiuni şi nici prea multe şanse într-o 

lume atât de tehnicizată cum e cea canadiană a deceniilor care au urmat 

celui de-al Doilea Război Mondial. Aşa încât se angajează la o companie 

de sondare a opiniei publice, închiriază un apartament împreună cu 

Ainsley, aflată, şi ea, într-o situaţie suficient de asemănătoare pentru ca 

cele două să reuşească să treacă destul de uşor peste deosebirile şi tensiunile 

care, inevitabil, se vor ivi în scurt timp între ele. Într-o atare 

situaţie, având în faţă o carieră care pare a nu duce nicăieri (şi care, privită 

mai îndeaproape, chiar nu duce decât în foarte posibile fundături!), 

dar mai având şi un logodnic, Peter, teribil de derutat de nunţile grăbite 

ale prietenilor lui, Marian se lasă, pe neaşteptate, sedusă de posibilitatea 

de a se căsători cu acesta. Nu neapărat pentru că l-ar iubi la nebunie – şi, 

de fapt, nici măcar foarte mult – ci mai degrabă pentru a scăpa de perspectiva 

totalei lipse de perspective în carieră. Numai că... inconştientul 

ei începe să lucreze în alt sens decât s-ar fi aşteptat toată lumea şi în sens 

contrar propriilor alegeri (conştiente!) ale lui Marian. Astfel încât, în foarte 

scurt timp, ea nu va mai fi capabilă să mănânce, iar ceea ce, la început 

părea a fi doar o problemă minoră, o indispoziţie sau chiar un moft, se 

transformă într-o chestiune de viaţă şi de moarte, tânăra protagonistă a 

lui Margaret Atwood ajungând, practic, să trăiască doar cu sucuri de fructe 

şi cu vitamine. Avem în faţă, evident, aşa cum spuneam deja, o inedită 

iniţiere, pe care, însă, romanciera o creionează cu mijloace mai puţin obişnuite 

şi pe un ton atât de ironic şi de alert, încât cititorului îi e greu să 

lase cartea din mână. Dar, pe de altă parte, autoarea alege să se îndepărteze 

conştient de toate modelele literare literare consacrate, de care s-ar 

fi putut servi, cel puţin parţial, pentru a trata o asemenea temă, cum 

sunt, de exemplu, situaţiile romaneşti reprezentate de drumul descoperirii 

de sine din Jane Eyre de Charlotte Brontë 

sau din The Awakening de Kate Chopin. Căci, în 

Femeia comestibilă, aşa cum se va întâmpla, de 

fapt, şi în alt roman al lui Margaret Atwood, 

Ochi-de-pisică (1988), nu există nici un personaj 

masculin care să împlinească cu adevărat şi 

complet nevoia protagonistei de căldură umană 

sau de sprijin emoţional în momentele decisive. 

Iar dacă rememorarea vieţii sale de până atunci 

o va făce pe Elaine, personajul central din Ochide-pisică, 

să înţeleagă că, în fond, singurul sprijin 

pe care-l poate găsi – dacă e să-l găsească – e 

doar în ea însăşi, nici Marian nu va ajunge la o 

concluzie prea diferită. Căci ce altceva înseamnă 

atitudinea ei finală de respingere a lui Peter, 

logodnicul atât de convenabil şi de (cel puţin 

aparent) dezirabil prin invitaţia pe care i-o adresează 

nici mai mult, nici mai puţin, decât... la o 

prăjitură! Şi nu orice fel de prăjitură, ci un tort 

făcut chiar de ea şi decorat astfel încât să semene 

cât mai mult cu putinţă cu o femeie frumoasă 

şi cochetă. Şi, desigur, comestibilă, adică, în 

fond, gata să se lase transformată după placul 

celor din jur. Deci, în propriii ei termeni, „devorată”. 

În clipa aceea, discutând, practic, pentru 

prima dată serios – nouă ipostază a eternei 

Nora ibseniene – cu potenţialul ei viitor soţ, 

Marian realizează tocmai ceea ce, în Ochi-depisică, 

va înţelege şi Elaine. Şi anume, că, în 

această lume (a bărbaţilor, desigur!), cel mai 

uşor lucru este să fii sau să devii ceea ce alţii vor 

să facă din tine. Dar, în egală măsură, şi că asta 

se poate întâmpla doar atâta timp cât accepţi modele de comportament 

străine de propriul tău mod de a fi. Şi că poţi fi victima celorlalţi – fie ei 

chiar prieteni sau, cine ştie, mai ales prieteni (sau „prieteni”) – doar atâta 

vreme cât le dai voie să te victimizeze. Iar Marian, în ciuda aparentei sale 

fragilităţi, nu mai acceptă să fie nici victimă, nici marionetă şi nici măcar 

plăcerea favorită a cuiva, refuzând, prin ruperea intempestivă a logodnei, 

să se conformeze unor norme în care nu mai poate să creadă nici măcar 

parţial, ca până atunci. 

Raportându-se permanent, dar reuşind să nu încarce niciodată textul, 

la complicatele relaţii stabilite între trecut şi prezent, scriitoarea 

canadiană modifică, la început într-un mod abia perceptibil, apoi din ce 

în ce mai evident, însăşi structura tradiţională de bildungsroman, privilegiind 

o perspectivă accentuat feminină – din nou, însă, nu şi feministă – 

în sensul că nu se foloseşte exclusiv (nici măcar aparent) de consacratul 

model linear şi cronologic, de natură a simboliza, în final, despărţirea personajului 

de trecut, în sensul de atingere a pragului adevăratei maturităţi. 

Maturitate descoperită de Marian abia o dată cu prepararea prăjiturii 

cu chip de femeie, implicit, un portret într-o oglindă... gastronomică pe 

care alege să şi-l facă singură, la fel cum Elaine, artist plastic, din Ochide-pisică 

îşi va face autoportretul, pentru a uita vechea teamă de propria 

imagine reflectată în ochii celor din jur, dar şi în oglinzi. În Femeia comestibilă, 

prăjitura devine, astfel, în cheie ironic postmodernă, adevărată 

imagine a dublului protagonistei, dar şi modalitatea – unica pe care 

Marian o poate găsi – de a-şi afirma propria individualitate şi de a-şi susţine 

propriile alegeri. Şi, totodată, modul ei de a-şi recâştiga pofta de 

mâncare, căci, aflată în faţa platoului cu prăjitura, „i se făcu foame. 

Teribil de foame. Tortul, în definitiv, era doar un tort. Ridică tava, o duse 

pe masa din bucătărie şi localiză o furculiţă. «Voi începe cu picioarele», 

hotărî ea. [...] Nu e rea, gândi ea critic. I-ar trebui, totuşi, un strop de 

lămâie în plus.” Chiar dacă, trebuie să recunoaştem, nici la finalul romanului 

posibilităţile care se deschid în calea eroinei nu sunt fundamental 

diferite de opţiunile pe care le avusese încă de la început, ea fiind nevoită 

să-şi răspundă nu la întrebarea ce ar fi mai bine pentru ea, ci, dimpotrivă, 

ce ar fi mai rău, o căsătorie în care nu numai că nu crede, dar pe 

care nu o poate suporta nici la nivel fizic sau o carieră dominată de o eternă 

rutină... 

Arta indiscutabilă pe care o demonstrează Margaret Atwood şi în 

acest roman constă, fără îndoială, dincolo de tema generală sau de modul 

de tratare a subiectului cărţii, şi în detaliile surprinse într-un mod remarcabil 

şi neaşteptat, în capacitatea de a transforma orice element aparent 

obişnuit în motiv de alegorie sau, mai ales, de ironie, în capacitatea de a 

surprinde singurătatea unei tinere aflate la început de drum şi având 

nenumărate vise în mijlocul unui mare oraş care ameninţă să i le transforme, 

pe toate, în coşmaruri, incredibilul sentiment al pierderii care o 

copleşeşte pe Marian nu o dată. Romanul Femeia comestibilă pare, astfel, 

a deveni, privit în ansamblu, la fel cum se va întâmpla şi în Ochi-de-pisică, 

nu neapărat o relatare a formării unei personalităţi, ci, oarecum, un 

inedit adagio la un celebru titlu al lui Thomas Wolfe, You Can’t Go Home 

Again. Căci Marian, rupând logodna care era evident că nu avea să facă 

altceva decât s-o transforme – la nivel simbolic – într-un sortiment de 

femeie comestibilă, după chipul şi asemănarea prăjiturii sale, reuşeşte, în 

cele din urmă, nu neapărat să aibă perspectiva unei vieţi perfecte şi nici 

măcar a unei cariere ideale, ci să descopere cel puţin o parte din sine, dar 

şi să întrevadă posibilitatea de a afla, la capătul unui drum care, desigur, 

nu va fi lipsit de dificultăţi, cine e cu adevărat 

Margaret Atwood, Femeia comestibilă. 

Traducere de Margareta Petruţ, Bucureşti, Editura Corint, 2008 


21 

MARTIE 2009

22 


MIHAI DASCĂLU 

Ipocrizia ca esenţă a fiinţei 

Dacă în celelalte romane sau micro-romane C. Aitmatov 

aborda teme existenţiale la nivel individual, în Stigmatul 

Casandrei (Humanitas, 2008, trad. din rusă de Elena 

Abrudan) autorul extinde relaţia omului cu propria fiinţă 

la nivel universal. Unii ar afirma că, odată cu acest roman, Aitmatov 

depăşeşte graniţele individului, tema romanului fiind una care ar viza o 

conştiinţă globală a fiinţei. Aparent, aşa este. Însă, citit în profunzime şi 

până la capăt, nu până la ultima pagină, se înţelege, tema este aceea a 

adâncirii problematicii individuale în contextul relaţiilor interumane şi a 

relaţiei cu destinul propriei planete. În plus, în acest roman, Aitmatov 

pune individul într-un singur moment faţă în faţă cu trecutul, prezentul 

şi viitorul său ca fiinţă al acestui colţ de univers. 

Cu de la sine putere, omul de ştiinţă Andrei Andreevici se numeşte 

călugăr cosmic, luându-şi numele de Filotei. Preferinţa pentru spaţiul 

extraterestru, văzut ca un loc în care individul uman are un loc aparte, se 

manifestă şi în acest roman, cum a făcut-o şi în O zi mai lungă decât veacul. 

Dintr-o staţie de pe orbita Pământului, Filotei face o descoperire 

menită să schimbe mentalitatea fiecărui individ în parte şi, implicit, evoluţia 

mentalităţii întregii omeniri. Miza romanescă este enormă, dar 

Aitmatov câştigă, ca de obicei, aş zice, pariul pus cu propria creaţie. 

Filotei descoperă că fetuşii au conştiinţă şi că, într-un stadiu incipient al 

vieţii intrauterine, trimit un mesaj către mamă prin care o anunţă că-şi 

refuză destinul. Ei au capacitatea de a-şi prevedea în acel moment soarta 

şi hotărăsc dacă vor sau nu să se nască. Prevăzându-şi un destin tragic, 

majoritatea fetuşilor, a casandro-embrionilor, decid că nu merită să 

apară într-o astfel de lume. 

Simbolistica acestei cărţi este destul de bogată. Astfel, există numai 

trei oameni, o treime laică, pentru care descoperirea lui Filotei, fie ea 

bazată pe temei ştiinţific sau nu, are implicaţii morale de proporţii. Unul 

este Filotei însuşi, cel care trimite Papei concluziile descoperirii sale. Al 

doilea este futurologul Robert Bork, cel căruia autorul îi conferă câteva 

elemente cristice, iar al treilea este Anthony Junger, iniţial un susţinător 

al unui pretendent la locul din Casa Albă. Primii doi îşi asumă eşecul în 

încercarea de alterare a conştiinţei umanităţii. Astfel, Bork moare linşat 

de o mulţime furioasă pe susţinerea lui Filotei de către futurolog. 

Celălalt, Filotei, se sinucide simbolic aruncându-se în spaţiul cosmic, 

departe de Terra, lăsând în urmă un Pământ zguduit de propria incapacitate 

de a accepta ceea ce este limpede, şi anume imposibilitatea individului 

de a se depăşi pe sine: Misiunea mea era, zice Filotei, să atrag atenţia 

oamenilor că pot evita catastrofa şi, mai 

mult decât atât, că se pot ridica pe o nouă 

treaptă a evoluţiei lumii. (pg. 191) 

De fapt, descoperirea lui Filotei este un 

pretext pentru tema centrală a cărţii, adică 

aceea a perpetuării unei lumi în care fiinţa 

umană, aşa cum a fost ea concepută iniţial, 

ca esenţă universală, nu-şi mai găseşte 

locul. Este o lume în care s-a acumulat o 

memorie malefică transmisă din generaţie 

în generaţie, de la părinţi la copii. Este o 

lume în care trebuie descifrată din nou esenţa 

realităţii. Autorul invocă două figuri istorice 

cu o influenţă nefastă care au alterat 

atât de mult conştiinţa umană, încât urmările 

nu pot fi cuantificate. Aceste două figuri 

sunt Hitler şi Stalin, doi conducători care 

s-au confruntat într-un război în care ambii 

îşi dădeau frâu liber frustrărilor şi tarelor: 

Celor din secolul XX le îngheaţă sângele în 

vine când se gândesc la cei doi născuţi în 

locuri diferite, dar înfrăţiţi într-unul singur, 

în karma infernului lui Stalinhitler sau a lui 

Hitlerstalin. (pg. 29) Ce viitor poate avea o 

nouă fiinţă umană într-o lume în care oamenii, 

nu evrei, nu ţigani, nici polonezii, 

români sau alte neamuri, ci oameni, fiinţe, 

în esenţă, au fost arse, ucise, torturate, 

mutilate, înfometate, umilite?! Cum să nu-şi 

refuze embrionii destinul într-o lume în care 

se face comerţ cu morţi, o lume în care sunt 

plasate bombe sub cadavre ca să dispară şi 

alţi membri ai familiei când vin să le ia, spre 

deliciul unora care înregistrau evenimentul?! 

Sunt exemplele lui Aitmatov de rău 

pur. Am fost curios să văd dacă aşa ceva este 

inventat sau nu, dar am constatat dintr-o 

simplă căutare pe google că se întâmplă. Am 

putea adăuga foarte uşor şi exemplele noastre, atâtea cât cunoaştem, fie 

şi numai pe cele despre noi. 

Atitudinea casandro-embrionilor faţă de propriul destin nu este una 

negativă, ci este una a refuzului. Ea nu este ostilă, ci este doar un semnal 

trimis mamei pentru ca aceasta să conştientizeze faptul că prin această 

nouă naştere amplifică răul în lume. 

Cartea lui Aitmatov surprinde foarte bine atitudinea ostilă a oamenilor 

faţă de propriul viitor. Este acea chemare a naturii de a naşte copii, 

o chemare malefică atâta timp cât perpetuează răul, ascunsă sub o afectare 

ipocrită a mamelor care-şi văd aşa-zisa menire ruinată. Individul 

este pus faţă în faţă cu realitatea şi, odată făcută proba veridicităţii ei, 

conştiinţa individuală şi cea universală trebuie schimbate. De fiecare 

dată când are loc un astfel de cutremur colectiv, profetul mai întâi nu este 

crezut, iar apoi el trebuie să moară. Cunoaştem destule cazuri din istorie. 

Negarea trecutului prin respingerea ideii că răul se amplifică în noi 

duce la refuzul unui viitor în care am putea să credem cu toţii, un viitor 

în care destinul să nu fie respins înainte de a lua fiinţă, un viitor în care 

adevărul să triumfe în faţa ipocriziei, raţiunea în faţa instinctului şi 

memoria în faţa uitării. Lipsa memoriei duce la mankurtizare. Am aflat-o 

din O zi mai lungă decât veacul. Aceasta este adevărata negarea a creaţiei, 

nu încercarea de a aduce pe lume unele fiinţe care s-ar putea îndrepta 

împotriva altora. Individul devine incapabil de a discerne adevărul de 

fals, respinge cu vehementă evidenţa şi îmbrăţişează o realitate distorsionată 

de incapacitatea de a discerne între bine şi rău. Acţionând împotriva 

adevărului, omul acţionează împotriva fiinţei. Omul din Stigmatul 

Casandrei nu mai are nicio legătură cu mitul, nici cu Dumnezeu, nici cu 

fiinţa însăşi. Are doar legătură cu existenţa care nu se traduce în dragoste 

de viaţă pe care ar ascunde-o autorul. Nu există dragoste de viaţă în 

literatură, tocmai pentru că literatura este o proiecţie a imaginarului, 

proiecţie menită să ne ducă într-o altă lume, alta decât cea în care ne 

aflăm. Indivizii din Stigmatul Casandrei nu iubesc viaţa, nu se iubesc pe 

ei, nici măcar nu vor să trăiască. Dar nu au încotro, au fost născuţi. Ei au 

o teamă profundă de dispariţie, de moarte, adevărata certitudine a vieţii. 

Deşi în ajutorul unei astfel de teme ar putea veni argumente teologice, 

Aitmatov refuză o astfel de abordare. Filotei îşi trimite rezultatul 

descoperirilor sale Papei, dar răspunsul acestuia lipseşte. Singura observaţie 

de ordin religios din carte capătă expresia regretului lui Bork că spiritul 

uman este disipat în zeci de canoane şi dogme care, în fond, trimit 

la acelaşi Dumnezeu, şi care se resping unul pe altul. Credinţa în această 

lume nu este una a lui Dumnezeu, ci una 

a dogmelor, a religiei închistate în exclusivismul 

ei (pg. 21), iar pentru cea Creştină, deşi 

se pretinde una a iubirii de aproapele, e clar 

că nu a reuşit să iasă din Vechiul Testament. 

Romanul lui Aitmatov este unul polifonic. 

Este complex şi poate fi decriptat cu 

diverse chei. Una dintre ele poate fi cea a 

respingerii concepţiilor comunismului care 

dorea crearea unui individ rupt de trecut 

pentru realizarea căruia Andrei Andreevici 

îşi dedicase ani buni din viaţă. Este vorba de 

fiinţele produse în eprubetă, cele fără trecut. 

Romanul se încheie cu această confesiune 

a călugărului Filotei, o ultimă spovedanie, 

model pentru conştiinţele prezente şi 

viitoare care trebuie să respingă orice formă 

de rupere a individului de trecutul său. 

O altă cheie este cea a unităţii universului, 

în cazul acesta al percepţiei Pământului 

ca un tot unitar în care fiinţele interacţionează 

între ele, o simbioză, fie ea şi la nivel 

inconştient. E cazul balenelor care se sinucid 

în mod misterios în momentele nefaste. O 

constantă în scrierile lui Aitmatov, simbolistica 

apei, fie ea citită şi prin prisma interpretării 

lui Bachelard, rămâne destul de complexă, 

dar care, în esenţă, ascunde taina adevărului 

despre care Filotei întreabă retoric: Ce 

ne îndeamnă să ocolim adevărul atunci când 

el nu ne convine? Iar dacă nu suntem capabili 

să suportăm greutatea adevărului, pentru ce 

să ne naştem, de ce să nu rămânem fericiţi 

acolo, în eternitate, vorba mottoului romanului: 

Iar mai fericit şi decât unii şi decât alţii 

este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a văzut 

faptele cele rele care se săvârşesc sub soare. 

(Ecclesiastul, cap. 4, v. 3) 

ANUL XX Nr. 3 (684)

ION IANOŞI 

O fenomenologie 

a spiritului 

Spovedanie este o „fenomenologie a spiritului”. Ea relatează succesivele 

căderi ale autorului şi tentativele sale de renaştere. Ea 

urma să introducă disocierea sistematică a adevărului, de dogmatica 

bisericească. 

Tolstoi îşi dezvăluie cu sinceritate criza şi căutările de până la 

sfârşitul anilor şaptezeci. Prin violenta sa confruntare de sine, el 

marchează cezura dintre tot ce întreprinsese până atunci, părelnic 

şi fals, potrivit părerii sale – şi presupus mântuitorul liman la 

care ajungea acum, pentru tot restul vieţii. E povestea pierdutei 

şi recâştigatei sale credinţe. 

„Am trăit fără nici un fel de credinţă” 

Încep cu sfârşitul. La 1 martie 1881 un grup de narodnici l-a ucis la 

Petersburg pe împăratul Alexandru II. A fost înscăunat fiul său, 

Alexandru III. Tolstoi i-a trimis o scrisoare în care îi solicita clemenţă în 

procesul asasinilor. Scrisoarea trebuia să ajungă, prin prietenul său 

Nikolai Strahov, la ober-procurorul Sinodului pravoslavnic, Konstantin 

Pobedonosţev. Acesta nu a înaintat-o ţarului. Atunci Strahov a găsit o 

altă cale de acces. Împăratul nu i-a răspuns însă scriitorului. Iar atentatorii 

au fost executaţi. 

Iată scurte fragmente din ciorna, cunoscută, a scrisorii (8–15 martie 

1881): „Voi scrie simplu, ca de la om la om.” „Înaintea obligaţiilor ţarului 

există obligaţiile omului […]. Dumnezeu nu vă va întreba cum v-aţi îndeplinit 

obligaţiile de ţar, ci vă va cere socoteală de cum v-aţi îndeplinit obligaţiile 

omeneşti.” „Daţi bunătate în schimbul răutăţii, nu vă împotriviţi 

răului, iertaţi-i pe toţi.” Pentru a te lupta cu revoluţionarii, „trebuie să 

lupţi spiritualiceşte”. „Există numai un singur ideal care să le fie contrapus. 

[…] …idealul iubirii, al iertării, al răsplătirii răului cu binele.” 

Trei săptămâni după apelul eşuat către împărat, Tolstoi descrie o 

imaginară după-amiază anterioară a unui moşier, întâlnirile şi discuţiile 

lui cu mujicii. Notaţiile, neterminate, poartă titlul Însemnările unui 

creştin. Ele conţin şi o introducere la faptele relatate. „Am fost botezat, 

dar am trăit o viaţă de păgân […].” „Trăiesc pe lumea asta de 52 de ani 

şi, cu excepţia a 14–15 ani de copilărie, aproape neconştienţi, 35 de ani n- 

am trăit nici ca un creştin, nici ca un mahomedan, nici ca un budist, ci ca 

un nihilist în cel mai autentic sens al acestui cuvânt, adică fără nici un 

fel de credinţă.” „Dacă vreau să descriu cum s-a amorezat o oarecare 

doamnă de un ofiţer, asta pot; dacă vreau să scriu despre măreţia Rusiei 

şi să-i slăvesc războaiele, asta pot chiar foarte bine […].” „Pot” evocă 

Anna Karenina (scrisă în 1873–1877); „pot chiar foarte bine” – Război şi 

pace (elaborat în 1863–1869). Ele nu i se mai par importante. Căci, în 

urmă cu doi ani, a dobândit o nouă viziune asupra vieţii: a devenit 

creştin. Şi a scris o carte despre cum a devenit, din nihilist, creştin. 

Însemnările unui creştin trimit la Spovedanie, textul de căpătâi privitor 

la transformarea lui Tolstoi. „Sunt foarte ocupat cu o muncă pentru 

sine, pe care niciodată nu o voi publica”; „Sunt foarte ocupat, foarte 

emoţionat de munca mea. Nu e o muncă artistică şi nu e pentru tipar” 

(dintr-o scrisoare neexpediată şi o alta trimisă lui Strahov, din 19-22 şi, 

respectiv, 22-23 noiembrie 1879). E vorba de o lucrare amplă, ca atare 

neterminată. Primul ei capitol, refăcut, va fi Spovedanie; cu subtitlul edificator 

Introducere la o operă netipărită. 

Spovedanie adună sau vesteşte multe fire răsfirate în texte neterminate, 

precum Viaţa mea, sau manuscrisul Cine sunt, ca şi din legenda 

Prin ce trăiesc oamenii? sau din Însemnările unui creştin. Ea interferează 

cu alte cercetări teologice, de orientare personală, din perioada 

1880–1882. Ea e legată de evenimente publice şi private care au avut loc 

în 1881: moartea lui Dostoievski, uciderea ţarului şi scrisoarea către 

urmaşul lui, prima însemnare despre neînţelegerile din familie, călătoria 

pe jos (împreună cu un servitor şi un învăţător din Iasnaia Poliana) la 

mănăstirea Optina Pustân’, boala şi decesul fratelui lui Mecinikov, celebrul 

savant, care vor sta la baza povestirii Moartea lui Ivan Ilici, naşterea 

lui Aleksei, cel de-al optulea fiu al lui Tolstoi. 

Căderi şi tentative de renaştere 

Spovedanie este o „fenomenologie a spiritului”. Ea relatează succesivele 

căderi ale autorului şi tentativele sale de renaştere. Ea urma să 

introducă disocierea sistematică a adevărului, de dogmatica bisericească. 

Tolstoi îşi dezvăluie cu sinceritate criza şi căutările de până către 

sfârşitul anilor şaptezeci. Prin violenta sa confruntare de sine, el marchează 

cezura dintre tot ce întreprinsese până atunci, părelnic şi fals, 

potrivit părerii sale – şi presupus mântuitorul liman la care ajungea 

acum, pentru tot restul vieţii. E povestea pierdutei şi recâştigatei sale 

credinţe. 

Iată, în rezumat, treptele devenirii înfăţişate. 

În copilărie, adolescenţă, tinereţe, i se inculcase o credinţă spontană, 

care a fost însă spulberată de atacurile raţiunii. Căderea sa din credinţă 

a marcat zece ani din juneţe, acea a patra vârstă la care n-a mai ajuns trilogia 

cu care a debutat ca scriitor. Încă din universitate, întreruptă în al 

doilea an de studiu, el a observat credinţa pravoslavnică mai mult la inşi 

obtuzi, cruzi, imorali, iar cinstea, cumsecădenia, moralitatea – de obicei 

la oameni ce se recunoşteau necredincioşi. Aşa a trecut un deceniu, în 

care s-a lăsat înrobit de patimi, a ucis semeni în războaie, a pierdut banii 

mujicilor săi la jocul de cărţi, a înşelat, a minţit, a furat, cei din jur 

lăudându-l pentru cât este el de moral: şi în care a scris cărţi, îmboldit de 

vanitate, cupiditate, îngâmfare. 

La 26 de ani, după războiul Crimeii, a ajuns la Petersburg şi s-a 

apropiat de mulţi scriitori. Ei credeau în importanţa literaturii şi în progres, 

ceea ce le era şi comod, şi avantajos; şi se certau între ei, se ocărau, 

se înşelau, unelteau unii împotriva celorlalţi, ca oameni imorali, meschini, 

răi ce erau, în majoritate. Apropierea de ei i-a accentuat trufia, convingerea 

semeaţă că trebuie să-i înveţe pe ceilalţi, neştiind ce anume. Cei 

dimprejur scriau, publicau, doreau laude şi bani. Aşa a făcut şi el, convins 

că tot ce e real e şi raţional, că tot ce există e menit dezvoltării, că pe 

aceasta o asigură luminarea, instruirea, civilizaţia, iar pe toate acestea – 

răspândirea cărţilor. 

În această nebunie a trăit încă şase ani, până la căsătorie. Credinţa 

sa în perfecţionare fusese, ce-i drept, zdruncinată de execuţia publică la 

care asistase la Paris şi de moartea fratelui său Nikolai, situaţii ce nu 

suportau nici o explicaţie ori justificare raţională; dar îndoielile i-au fost 

rare şi trecătoare. Întors din străinătate, a înfiinţat şcoli pentru copiii 

ţăranilor, pe care, deşi într-o manieră liberă, tot în numele progresului îi 

instruia. După o altă călătorie în străinătate, a reluat activitatea şcolară, 

a editat o revistă pedagogică, a fost şi „mijlocitor de pace”. Dar a renunţat 

la toate, s-a dus în stepă printre başkiri; şi, la întoarcere, s-a căsătorit. 

Viaţa de familie părea să-l fi liniştit. 

Au mai trecut cincisprezece ani. Scria pentru slavă şi bani, convins 

de însemnătatea literaturii. Apoi au început să-l roadă îndoielile: pentru 

ce? Şi, apoi, ce? Te ocupi de moşie, de educarea odraslelor, de scris cărţi – 

pentru ce? Şi dacă ai ajunge mai celebru decât toţi scriitorii lumii – ce-i 

cu asta? 

Viaţa i s-a oprit, fiindcă îşi pierduse sensul, devenise o glumă 

proastă şi rea. Nimic nu mai avea îndreptăţire. Nu putea nici trăi, nici săşi 

curme viaţa. Se simţea ca drumeţul dintr-un basm răsăritean, atacat 

de o fiară dezlănţuită şi căutându-şi refugiul într-o fântână, dar pândit la 

fundul acesteia de un dragon, şi, de aceea, agăţat de creanga unei tufe şi 

lingând pentru alinare câteva picături de miere de pe frunzele arbustului. 

Aşa lingea şi el două picături de miere, dragostea pentru familie şi 

scrisul numit artă, pentru a uita adevărul morţii iminente în absenţa 

oricărui sens al vieţii. Aceste subterfugii au încetat să-l mai consoleze 

însă. Şi, cu groaza în suflet, dar nevrând să se sinucidă, a încercat să descopere 

căile salvării. 

Le-a căutat în ştiinţe, fie experimentale, fie speculative. Dar toate 

s-au dovedit a fi pline de neclarităţi, contradicţii, prostii. Cunoştinţele lor 

nu-i ofereau nici o ieşire, fiindcă dădeau răspunsuri unor întrebări pe 

care nu le pusese. Să fi avut dreptate Socrate, Schopenhauer, Solomon, 

Buddha, care vedeau în tot şi toate deşertăciune, veştejind iluziile 

înşelătoare? 

Dezamăgit de ştiinţe, a început să observe oamenii dimprejur, dar în 

cercul din care făcea parte n-a descoperit decât patru atitudini: ignoranţa, 

epicureismul, sinuciderea ori slăbiciunea. Incapabil de penultima 

variantă (intuia că sinuciderea e la fel de nedreaptă ca şi ideea zădărniciei), 

s-a blocat în ultima, vegetarea. Şi a trăit îndelung în această stare 

înnebunitoare. 

Dar s-a întors către masele dispreţuite de oameni, nici învăţaţi şi 

nici bogaţi, care nu se îndoiesc de viaţă şi de sensul ei, dobândit însă nu 

pe calea raţiunii. Rezulta o nepotrivire între cunoaşterea raţională a celor 

puţini şi viaţa acceptată cu simplitate de către cei mulţi. Înseamnă că 

putinţa de a trăit nu ţi-o dă raţiunea, ci numai credinţa; şi că omul finit 

trebuie să se recunoască drept parte a infinitului. 

S-a apucat să studieze budismul, mahomedanismul şi îndeosebi 

creştinismul, după cărţi şi prin intermediul oamenilor vii. Credincioşii 

din cercul lui duceau o viaţă plină de trândăvie, distracţii şi nemulţumiri, 

ceea ce le anula credinţa. În schimb, cei mulţi trudind din greu aveau o 

credinţă autentică, una necesară lor, care le făcea viaţa posibilă şi îi conferea 

sens. Truditorii simpli cunoşteau sensul vieţii şi al morţii, munceau 

liniştit, suportau lipsuri şi suferinţe, vedeau în viaţă şi în moarte nu 


23 

MARTIE 2009

24 


zădărnicia, ci binele. Şi pe aceştia i-a iubit. Cu cât i-a iubit mai mult, cu 

atât mai uşor i-a venit să trăiască. În schimb viaţa cercului său, de 

oameni bogaţi şi instruiţi, i-a ajuns nesuferită; iar activităţile lor, raţionamentele, 

ştiinţa, arta – o răzgâială. Aşa, în vreo doi ani, s-a petrecut 

răsturnarea care se pregătea de mult şi premisele cărora existaseră dintotdeauna 

în el. 

A înţeles, în fine, că nu viaţa oamenilor, ci numai viaţa lui a fost 

absurdă şi rea. A înţeles că viaţa trebuie mai întâi acceptată, ca apoi să-i 

pricepi sensul. A înţeles că n-a trăit cum trebuie, la fel ca toţi cei bogaţi 

şi culţi, care trăiesc rău. A înţeles că raţională e viaţa în calitatea ei de 

viaţă, iar omul trebuie să dobândească viaţa nu pentru sine, ci pentru 

toţi. Detestându-şi viaţa de parazit din ultimii treizeci de ani şi eliberându-se 

de ispita deşteptăciunii inutile, i-a îndrăgit pe oamenii buni din 

poporul simplu truditor, a descoperit viaţa autentică şi a pătruns 

adevărul. 

De dragul adevărului s-a angajat în căutarea lui Dumnezeu. A alternat 

stări de încredere şi disperare. A scăpat însă de tentaţia sinuciderii. 

S-a întors, în chip conştient, la spontana sa încredere în viaţă, din 

copilărie. Căci a priceput echivalenţa lui Dumnezeu cu viaţa. 

Dar i-a apărut o problemă nouă: cum să împace dragostea pentru 

poporul muncitor, simplu, cu ritualurile bisericeşti pe care poporul le 

îndeplinea firesc? A citit lucrări teologale ruse. Ele se bazau pe dogma 

infailibilităţii Bisericii. Nu putea s-o accepte. Nu putea să recunoască 

multe alte prescripţii, taine, simboluri. S-a tot străduit să se umilească. 

La prima împărtăşanie, după mulţi ani, abia a reuşit să înghită „sângele” 

şi „trupul” fără sentimentul profanării. Ştia că nu va mai repeta ritualul. 

Cu câte un mujic-pelerin neştiutor de carte se simţea bine; contactul 

cu credincioşii savanţi şi cu tratatele lor îl îndepărtau de credinţă. A 

încercat trei ani să trăiască în condiţiile acestor contradicţii, care îl exasperau. 

Au apărut însă chestiuni fundamentale 

pe care n-a reuşit să le acopere cu autoritatea 

Bisericii – şi acest lucru i-a blocat definitiv 

comuniunea cu pravoslavia oficială. 

Prima chestiune a fost atitudinea pravoslaviei 

faţă de alte Biserici – catolică, protestantă, 

de rit vechi, secte. Toţi erau declaraţi 

eretici, negaţi dispreţuitor, orgolios, inflexibil. 

A stat de vorbă cu arhimandriţi, arhierei, stareţi, 

schimnici, nimeni n-a încercat măcar să-i 

pătrundă îndoiala. Dar de ce ar sălăşlui 

adevărul în pravoslavie şi nu în catolicism ori 

luteranism, nu în vechiul rit sau la molocani? 

Pe vremuri sectanţii fuseseră arşi pe rug, 

acum erau întemniţaţi în totală izolare. S-a 

îngrozit şi a fost la un pas de a se lepăda de 

pravoslavie. 

A doua chestiune vitală consta în atitudinea 

Bisericii faţă de războaie şi omoruri. 

Tocmai avusese loc un război, ruşii îşi uciseseră 

fraţii în numele credinţei creştine, iar în 

biserici fuseseră înălţate rugi pentru reuşita 

asasinatelor, ca adeverind credinţa. Din nou 

l-a cuprins groaza. 

Astfel a ajuns la înţelegerea amestecului 

de adevăr şi minciună din credinţa pe care o 

acceptase. La reprezentanţii Bisericii era mai 

multă minciună, dar ea nu lipsea nici din 

popor. Minciuna şi adevărul se amestecau în 

datini, în sfintele – cum li se zicea – tradiţii şi 

scrieri. Nu-i rămânea decât să le studieze de la 

capăt. Ce a aflat şi la ce concluzii a ajuns avea 

să rezulte din următoarele părţi ale lucrării… 

Se înlănţuie bine verigile acestei mărturisiri, care abia de acum 

încolo ar fi trebuit supusă verificării doctrinare. Introducerea subiectivă 

interesează însă mai mult decât analiza presupus obiectivă. Fiindcă 

opţiunile personale surclasează, la un artist, confruntările teologale. 

Spovedanie clarifică, pe rând, principalele nemulţumiri, căutări, 

descoperiri, metamorfozate în „tolstoism”. Criza, în această perspectivă 

salvatoare, ar fi cuprins – succesiv – zece ani de prematuritate, şase ani 

de orgoliu artistic nesăbuit, cincisprezece ani de aşezare familială şi existenţa 

împărţită între soţie, copii, gospodărie şi scrierea altor cărţi. 

Retroactiv, toate i se păreau lui Tolstoi inutile, deşarte, imorale. Părelnica 

fericire în familie se destrămase; ca şi bunăstarea mincinoasă ori 

mulţumirea vanitoasă de pe urma succeselor literare. 

Tocmai în anii când nimic exterior nu mai părea să o justifice, criza 

s-a înteţit făcându-i scriitorului insuportabilă viaţa de până atunci – 

deoarece această viaţă nu doar îi apropia moartea cu fiecare zi, ci, prin 

lipsa ei de sens, prin inutilitatea sa, era chiar moarte. Şi celebrul autor 

de cărţi, profund nesatisfăcut de ceea ce realizase, s-a văzut nevoit să-şi 

reînceapă ucenicia. Numai atunci a dobândit firescul dorit, când s-a 

întors cu faţa de la propria sa lume artificială, privilegiată şi savantă, 

spre lumea firească a mujicilor, când a pătruns felul umil de a fi al acestora. 

Dar propria umilinţă trebuia completată şi faţă de credinţă, căci 

viaţa oamenilor simpli şi de bine se întemeia, desigur, pe o credinţă 

simplă şi bună. Angajându-se în cercetarea acestei credinţe, a constatat 

obiceiuri, ceremoniale şi prescripţii pe care nicicum nu le putea urma; şi 

care îi apăreau nu doar absurde, ci şi contrare moralităţii urmărite. 

Credinţa era manifestată ca necredinţă în fapt şi ca opusă vieţii pe care 

se angajase să o slujească. Pe autor îl aşteptau noi deziluzii pe calea spinoasă 

a împământenirii idealului descoperit. 

Idealul era dragostea, fraternitatea cu oamenii, fidelitatea faţă de 

viaţă. Prin instituirea oficială, Biserica pravoslavnică degradase 

învăţătura evanghelică. Degradarea a cuprins păturile sus-puse, dar nu 

a ocolit nici poporul. Valorile morale trebuiau eliberate din chingile care 

le pervertiseră. 


Începe lupta lui Tolstoi cu „formele fără fond” şi cu formele de-a 

dreptul opuse fondului. Fondul e iubirea, viaţa, omul simplu care trăieşte 

în lumina iubirii. Acesta este şi va fi creştinismul „tolstoian”. Unul necanonic 

şi anticanonic, mereu preocupat de acest om, cu această viaţă, pe 

acest pământ. Oficialităţile, bisericeşti şi laice, aveau să vadă, din ce în 

ce, în această învăţătură: erezia unui sectant. Conflictul se declanşase. 

Înteţirea lui nu putea fi evitată. 

Turgheniev: „O lucrare remarcabilă” 

Spovedanie. Introducere la o operă netipărită este prima lucrare 

închegată după „a doua naştere” a lui Lev Tolstoi. Ea a fost elaborată, în 

variante succesive, de la sfârşitul anilor şaptezeci până la începutul anilor 

optzeci. Autorul a şi datat scrierea: ‘79 – dar, terminând-o în iulie 

1881, a continuat s-o şlefuiască până în primăvara anului 1882. Atunci 

i-a citit manuscrisul redactorului revistei Russkaia mâsl’ (Gândul rus), 

Serghei Andreievici Iuriev (1821–1888), şi au convenit să-l publice. Au dat 

textul la cules, în cadrul numărului din luna mai al publicaţiei, pe care 

l-au înaintat cenzurii religioase, obligatorii. Faţa bisericească însărcinată 

cu cenzura a condiţionat apariţia de un adaos în care Tolstoi să precizeze 

că a depăşit vechile sale opinii, în sensul unei mai mari concordanţe cu 

învăţăturile pravoslaviei oficiale. Autorul înmoaie câteva dintre pasajele 

contestate. Totuşi, în iunie e luată hotărârea prin care este interzisă 

publicarea scrierii, eliminată din numărul 5 al revistei. În 24 iulie 1882, 

ziarul moscovit Golos (Glasul) anunţă: studiul lui Tolstoi „e definitiv 

interzis să iasă la lumină” şi „în zilele acestea a fost distrus de poliţie”. 

În redacţia revistei se păstraseră însă imprimate şi şpalturi corectate, 

rapid transcrise şi răspândite pe cale nelegală, 

lucrarea ajungând astfel, în cele din 

urmă, la mai mulţi cititori decât în cazul 

apariţiei sale în cele trei mii de exemplare ale 

revistei. Toamna, o copie i-a fost trimisă la 

Paris lui Turgheniev. 

Spovedanie a fost tipărită, în ruseşte, 

pentru prima oară, la Geneva, în 1884. 

Răsunetul ei în Rusia a fost enorm pe parcursul 

întregului deceniu şi după aceea. În 

patria autorului, textul integral avea să fie 

publicat în revista Vsemirnâi vestnik 

(Mesagerul universal), abia în anul 1906. 

Contemporanii au avut opinii diferite cu 

privire la scriere. Turgheniev, bolnav, cere 

imprimatul revistei cu textul incriminat şi, 

obţinându-l, îl comentează, într-o scrisoare 

către Dmitri Grigorovici, în termeni contradictorii. 

„L-am citit cu mare interes: o lucrare 

remarcabilă prin sinceritate, veridicitate şi 

forţa convingerii. Dar e construită integral pe 

premise false – şi în cele din urmă duce la 

negarea cea mai întunecată a vieţii, a vieţii 

omeneşti… Este tot un soi de nihilism. […] Şi 

totuşi, Tolstoi e probabil cel mai remarcabil om 

al Rusiei contemporane!” Între cei doi scriitori 

relaţiile au fost ba amicale, ba încordate. Dar 

ultima scrisoare a lui Turgheniev, de la 

sfârşitul lui iunie 1883, cu puţin înainte de a 

muri, conţine pateticul său apel, devenit celebru: 

„Dragul şi scumpul meu Lev Nikolaievici! 

De mult nu v-am scris; căci am fost şi sunt, la 

drept vorbind, pe patul de moarte. Nu mă pot însănătoşi, n-are rost să mă 

gândesc la asta. În schimb, dumneavoastră vă scriu, pentru a vă spune 

cât de bucuros am fost să fiu contemporanul dumneavoastră – şi pentru 

a vă exprima ultima mea, sinceră, rugăminte. Prietenul meu, reveniţi la 

activitatea literară! Darul acesta vă vine chiar şi el de unde vin toate celelalte. 

Ah, cât de fericit aş fi dacă aş putea crede că această rugăminte a 

mea ar avea influenţă asupra dumneavoastră!! […] Prietene, dumneavoastră, 

mare scriitor al pământului rusesc – ascultaţi-mi rugămintea!” 

Ivan Sergheievici Turgheniev a murit la 22 august (3 septembrie) 

1883. „La Turgheniev mă gândesc tot timpul, grozav îl iubesc, îmi pare 

rău de el şi îl tot citesc. Trăiesc tot timpul alături de el. Negreşit voi vorbi 

sau voi scrie despre el şi voi da cuiva să citească.” Adresanta, Sofia 

Andreievna, îi comunică surorii sale Tatiana că Lev Nikolaievici va vorbi 

în 23 octombrie, în public, despre Turgheniev, că toată Moscova freamătă, 

că în sala universitară de festivităţi va fi enorm de multă lume. Dar proiectata 

şedinţă a „Societăţii prietenilor literelor ruseşti” în memoria lui 

Turgheniev a fost amânată pe timp nelimitat de către guvernatorul general 

al Moscovei, la indicaţia telegrafică a ministrului de interne, la rândul 

lui alertat de şeful cenzurii, de teama celor ce ar putea conţine intervenţia 

lui Tolstoi. 

Fragment din prefaţa la vol. 

Spovedanie (Introducere la o operă netipărită) de Lev Tolstoi, 

Traducere de Janina Ianoşi 

Note, comentarii şi prefaţă de Ion Ianoşi 

Copyright: Editura EuroPress roup 

Subtitlurile aparţin redacţiei

LEV TOLSTOI 

Spovedanie 

(Introducere la o operă netipărită) 


I 

Am fost botezat şi educat în credinţa creştină pravoslavnică. 

M-au învăţat-o încă din copilărie şi de-a lungul întregii 

mele adolescenţe şi tinereţi. Când însă, la 18 ani, am părăsit 

anul doi al universităţii 1 , nu mai credeam în nimic din 

cele ce mă învăţaseră. 

Judecând după unele amintiri, n-am crezut niciodată în mod serios 

şi am avut doar încredere în ceea ce mă învăţau, în ceea ce mărturiseau 

în faţa mea cei mari; dar şi această încredere era foarte firavă. 

Îmi aduc aminte că, pe când aveam unsprezece ani, un băiat, care a 

murit de mult, Volodenka M., şi care învăţa la gimnaziu, venind la noi 

într-o duminică, ne-a dezvăluit, ca pe o ştire de ultimă oră, descoperirea 

făcută la gimnaziu. Descoperirea consta în faptul că Dumnezeu nu există, 

că toate câte ne învaţă pe noi sunt simple născoceli (se întâmpla asta 

în 1838). Îmi amintesc cât de mult i-a interesat pe fraţii mei mai mari 

această noutate şi că m-au chemat să ne sfătuim. Îmi amintesc cum ne-a 

excitat pe noi toţi această ştire şi că am luat-o drept cât se poate de interesantă 

şi pe deplin posibilă. 

Îmi mai amintesc şi că, atunci când fratele meu mai mare, Dmitri, 

fiind la universitate, s-a dedicat, pe neaşteptate, cu pasiunea specifică 

firii sale. credinţei şi a început să meargă pe la toate slujbele, să postească 

şi să ducă o viaţă pură şi morală, noi toţi ceilalţi, chiar şi cei mai vârstnici, 

îl luam fără încetare în râs şi-l poreclisem, nu mai ştiu de ce, Noe. 

Îmi amintesc că Musin-Puşkin, pe atunci epitrop al Universităţii din 

Kazan, invitându-ne la el să dansăm, îl convingea cu ironie pe fratele 

meu, care refuza să vină, că însuşi David dănţuise în faţa templului. 

Eram, pe atunci, de acord cu toate aceste glume ale celor mai vârstnici, 

trăgând, pe baza lor, concluzia că trebuie să înveţi catehismul, că trebuie 

să te duci la biserică, dar că toate acestea nu trebuie luate prea în serios. 

Şi încă îmi mai aduc aminte că, foarte tânăr fiind, îl citeam pe Voltaire şi 

că zeflemelele lui nu numai că nu mă indignau, ci chiar mă amuzau 

copios. 

Desprinderea mea de credinţă s-a petrecut în mine aşa cum s-a 

petrecut şi se petrece ea acum la oamenii de tipul educaţiei noastre. După 

cum am impresia, ea se petrece, în majoritatea cazurilor, în felul următor: 

oamenii trăiesc, aşa cum trăiesc toţi, şi anume trăiesc în temeiul unor 

principii care nu numai că nu au nimic în comun cu religia ci, în cele mai 

multe cazuri, vin în contradicţie cu aceasta; învăţătura despre credinţă 

nu ia parte la viaţă, şi în contactele cu ceilalţi oameni n-ai niciodată prilejul 

să dai peste ea, iar în propria-ţi viaţă nu ai niciodată prilejul s-o scoţi 

la capăt cu ea; religia aceasta se mărturiseşte pe undeva, departe de viaţă 

şi independent de aceasta. Şi dacă este să dai de ea, atunci numai ca de 

un fenomen exterior, fără legătură cu viaţa. 

Dacă te iei după traiul omului, după treburile lui de acum, ca şi din 

trecut, n-ai cum să afli cu nici un chip, dacă el este credincios sau nu. Şi 

dacă şi există vreo deosebire între cei care împărtăşesc în mod făţiş pravoslavia 

şi cei care o neagă, atunci ea nu e în avantajul primilor. Şi acum, 

ca şi pe vremuri, recunoaşterea şi mărturisirea făţişă a pravoslaviei o 

întâlneai, în majoritatea cazurilor, la oameni obtuzi, nemiloşi, imorali şi 

considerându-se pe sine foarte importanţi. În schimb, inteligenţa, cinstea, 

sinceritatea, bunăvoinţa şi moralitatea le întâlneai, în majoritatea 

cazurilor, la oameni ce se recunoşteau a fi necredincioşi. 

În şcoli se învaţă catehismul, şi elevii sunt trimişi la biserică; de la 

funcţionari se cer adeverinţe privind prezenţa lor la împărtăşanie. În 

schimb, omul din mediul nostru, care nu mai învaţă şi care nu se află în 

serviciu de stat, şi acum, şi cu atât mai mult în vechime, putea să trăiască 

zeci de ani fără să-şi amintească vreodată că trăieşte printre creştini 

şi că se consideră el însuşi ca împărtăşind credinţa creştină pravoslavnică. 

Aşa că, şi în prezent, ca şi înainte, religia acceptată pe încredere şi 

susţinută de o presiune din exterior se topeşte puţin câte puţin, sub influenţa 

cunoştinţelor şi a experienţei de viaţă opuse religiei şi, deseori, omul 

trăieşte multă vreme imaginându-şi că în el se află intactă acea învăţătură 

a credinţei care i-a fost transmisă încă din copilărie, atunci când, de 

fapt, nu mai există nici urmă din ea. 

Mie mi-a povestit S., un om inteligent şi demn de încredere, cum a 

încetat el să creadă. Pe la vârsta de douăzeci şi şase de ani, odată, în timpul 

unei vânători, când s-a dus la culcare peste noapte, potrivit obiceiului 

însuşit încă din copilărie, s-a apucat să se roage. Fratele lui mai vârstnic, 

aflat şi el la vânătoare, stătea întins în fân şi se uita la el. Când S. a 

terminat şi s-a pregătit să se culce, fratele i-a spus: „Încă te mai ţii de aşa 

ceva?” Mai mult nu şi-au spus unul altuia. Iar S. a încetat, din ziua aceea, 

să îngenuncheze pentru rugăciune şi să se ducă la biserică. Şi iată, de 

treizeci de ani nu se mai roagă, nu se mai împărtăşeşte şi nu mai merge 

la biserică. Şi nu pentru că aflase convingerile fratelui său, însuşindu-şi-le, 

nu pentru că hotărâse ceva în sufletul său, ci numai pentru că 

acea vorbă rostită de fratele lui a fost ca un bobârnac într-un perete gata 

să se prăbuşească sub presiunea propriei greutăţi; vorba aceasta a fost un 

indiciu al faptului că acolo unde el credea că e vorba de credinţă era de 

mult un gol şi pentru că vorbele pe care el le rostea, şi crucile, şi mătăniile, 

pe care le făcea în timpul rugăciunii, erau nişte gesturi lipsite de sens. 

Conştientizând nonsensul lor, n-a mai putut să le continue. 

Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă, cred eu, cu majoritatea oamenilor. 

Mă refer la oamenii cu o educaţie ca a noastră, la oamenii sinceri cu ei 

înşişi, şi nu la cei care fac chiar din obiectul credinţei un mijloc de îndeplinire 

a unor ţeluri vremelnice. (Acest gen de oameni sunt cei mai radicali 

necredincioşi, întrucât dacă, pentru ei, credinţa nu e decât un mijloc 

oarecare de a atinge scopuri domestice, atunci aceasta nu mai e credinţă.) 

Oamenii de o educaţie ca a noastră se află în situaţia în care lumina 

cunoaşterii şi a vieţii a distrus acea construcţie artificială, iar ei fie au 

observat lucrul acesta şi au eliberat terenul, fie încă nu l-au observat. 

Învăţătura credinţei transmisă mie din copilărie a încetat să mai 

existe în mine la fel ca şi în alţii, cu singura deosebire că, întrucât eu am 

început de timpuriu să citesc mult şi să meditez, renunţarea mea la religie 

a devenit foarte devreme una conştientă. Încă de la şaisprezece ani 

am încetat să îngenunchez pentru rugăciune şi am încetat, din proprie 

iniţiativă, să mă duc la biserică şi să postesc. Am încetat să cred în ceea 

ce mi se transmisese din copilărie, dar în ceva anume am crezut. În ce 

anume credeam, n-aş fi putut, cu nici un chip, să spun. Credeam şi în 

Dumnezeu sau, mai degrabă, nu-l negam pe Dumnezeu, dar în care 

Dumnezeu anume nu eram în stare să spun; nici pe Hristos nu-l negam 

şi nici învăţătura lui – nu, dar în ce consta învăţătura aceasta tot n-aş fi 

putut explica. 

Acum, reamintindu-mi vremea aceea, văd limpede că credinţa mea 

consta în ceva ce, în afara instinctelor animalice, îmi impulsiona viaţa; în 

acea vreme singura mea credinţă autentică era în desăvârşire. În ce consta 

însă această desăvârşire şi care era scopul ei, tot nu puteam spune. 

Mă străduiam să mă desăvârşesc intelectual – învăţam orice puteam şi 

spre orice mă îmboldea viaţa; mă străduiam să-mi desăvârşesc voinţa, 

alcătuindu-mi reguli pe care mă sileam să le respect; mă desăvârşeam 

fiziceşte prin tot soiul de exerciţii care să-mi stimuleze forţa şi agilitatea, 

şi prin diferite privaţiuni care să-mi dezvolte rezistenţa şi răbdarea. Şi pe 

toate acestea eu le consideram a fi desăvârşire. Se înţelege, temelia a tot 

şi toate era desăvârşirea morală, dar ea a fost curând înlocuită prin desăvârşirea 

în general, cu alte cuvinte, prin dorinţa de a fi mai bun nu faţă 

de mine sau faţă de Dumnezeu, ci prin dorinţa de a fi mai bun faţă de ceilalţi 

oameni. Şi, foarte curând, această dorinţă de a fi mai bun faţă de 

oameni s-a transformat în dorinţa de a fi mai puternic decât ceilalţi 

oameni, adică mai măreţ, mai important, mai bogat decât ceilalţi. 

II 

Cândva am să povestesc istoria vieţii mele – şi înduioşătoare, 

şi plină de învăţăminte – din aceşti zece ani ai tinereţii 

mele. Cred că mulţi şi mulţi au trecut prin aceleaşi lucruri. 

Îmi doream din tot sufletul să fiu bun; dar eram tânăr, 

aveam pasiuni, iar în căutarea binelui eram cu desăvârşire singur. De fiecare 

dată când încercam să-mi exprim cele mai intime dorinţe, faptul că 

vreau să fiu bun din punct de vedere moral, eram întâmpinat cu dispreţ 

şi bătaie de joc. Şi, imediat ce mă lăsam în voia patimilor dezgustătoare, 

eram lăudat şi încurajat; orgoliul, setea de putere, cupiditatea, senzualitatea, 

îngâmfarea, mânia, răzbunarea – toate acestea erau preţuite. 

Supunându-mă acestor patimi, deveneam asemănător unuia mare şi 

aveam sentimentul că de mine sunt mulţumiţi. Buna mea mătuşă, o fiin- 

MARTIE 2009 

25

26 


ţă dintre cele mai 

pure, la care locuiam, 

îmi spunea 

tot timpul că nu-şi 

doreşte altceva 

pentru mine decât 

să am o legătură 

cu o femeie măritată. 

„Rien ne 

forme un jeune 

homme comme 

une liaison avec 

unne femme 

comme il faut” 2 ; 

şi-mi mai dorea 

încă o fericire – 

aceea de a fi 

aghiotant, cel mai 

bine, chiar pe 

lângă Domnitor; 

şi cea mai mare 

fericire – aceea de 

a mă însura cu o 

fată foarte bogată 

şi, ca urmare a 

acestei căsătorii, 

să am cât mai 

mulţi iobagi. 

Nu-mi pot 

aminti anii aceştia 

fără spaimă, 

oroare şi durere în 

inimă. Am omorât 

oameni în război 3 , am provocat la duel 4 , ca să ucid, am pierdut la cărţi, am 

mâncat truda mujicilor, i-am pedepsit, m-am desfrânat, am înşelat. 

Minciună, hoţie, dezmăţ de toate soiurile, beţie, violenţă, omor… N-a fost 

fărădelege pe care eu să n-o fi comis şi pentru toate astea eram lăudat, 

iar cei de o vârstă cu mine mă considerau şi mă consideră un om relativ 

moral. 

Aşa am trăit zece ani. 

Pe timpul acela am început să scriu, din vanitate, din lăcomie de 

bani, din trufie. În scrierile mele, făceam acelaşi lucru ca şi în viaţă. 

Pentru a dobândi faimă şi bani, pentru care scriam, trebuia să ascund ce 

era bine şi frumos şi să înfăţişez păcătoşenia. Asta şi făceam. De câte ori, 

cu şiretenie, n-am ascuns eu, în scrierile mele, sub aspectul indiferenţei 

sau chiar al unei uşoare ironii, acele năzuinţe spre bine care constituiau, 

de fapt, sensul vieţii mele! Şi izbuteam: eram lăudat. 

La două zeci şi şase de ani 5 m-am întors din război, la Petersburg, şi 

am intrat în legătură cu scriitorii. M-au primit ca pe unul de-al lor, m-au 

flatat. Şi nici n-am apucat bine să mă uit primprejur, că viziunea de castă 

scriitoricească despre viaţă, împărtăşită de oamenii cu care mă împrietenisem, 

a şi pus stăpânire pe mine şi a teşit cu totul fostele mele încercări 

de a deveni mai bun. Această viziune punea la temelia vieţii mele desfrânate 

o teorie care s-o justifice. 

Concepţia despre viaţă a acestor oameni, camarazii mei întru scris, 

consta în aceea că, în general, viaţa înaintează dezvoltându-se şi că, în 

cadrul acestei dezvoltări, principala contribuţie o aducem noi, oamenii 

ideilor, iar, dintre oamenii ideilor, cea mai importantă influenţă o exercităm 

noi – artiştii, poeţii. Menirea noastră – să-i învăţăm pe oameni. Iar, 

pentru ca să nu apară fireasca întrebare pusă mie însumi: ce ştiu eu şi 

am eu de învăţat – în respectiva teorie se explica faptul că acest lucru nici 

nu trebuie ştiut, întrucât artistul şi poetul îi învaţă pe alţii în mod neconştient. 

Mă consideram un excelent artist şi poet şi, de aceea, mi-am 

însuşit cât se poate de firesc această teorie. Eu – artistul, poetul – scriam, 

învăţam, fără să ştiu eu însumi ce anume. Pentru asta mi se plăteau 

bani, dispuneam de o hrană excelentă, de locuinţă, de femei, de societate 

şi de faimă. Prin urmare, tot ceea ce învăţam era foarte bine. 

Credinţa aceasta în însemnătatea poeziei şi în dezvoltarea vieţii era 

chiar credinţă, iar eu – unul dintre sacerdoţii ei. Să fii sacerdot al ei era 

foarte avantajos şi plăcut. Iar eu am trăit vreme destul de îndelungată în 

această credinţă, fără să mă îndoiesc de adevărul ei. Dar, în cel de al doilea 

şi, în special, în cel de al treilea an al unei asemenea vieţi, am început 

să am îndoieli în privinţa infailibilităţii acestei credinţe şi m-am apucat 

s-o cercetez. Primul motiv de îndoială a fost remarcarea faptului că nu 

toţi slujitorii respectivei credinţe erau de acord unii cu alţii. Unii spuneau: 

noi suntem cei mai buni şi cei mai utili învăţători, noi îi învăţăm pe 

oameni ceea ce trebuie, iar ceilalţi îi învaţă incorect. Alţii spuneau: ba nu, 

noi suntem cei autentici, iar voi îi învăţaţi incorect. Şi ei polemizau, se 

certau, se ocărau, se înşelau şi se trăgeau pe sfoară unii pe alţii. În afară 

de asta, printre ei se aflau mulţi cărora nici nu le păsa cine are şi cine nu 

are dreptate, văzându-şi pur şi simplu, cu ajutorul meseriei noastre, de 

interesele lor hrăpăreţe. Toate acestea m-au făcut să mă îndoiesc de adevărul 

credinţei noastre. 

În plus, îndoindu-mă chiar de adevărul acestei credinţe scriitoriceşti, 

am început să-i observ cu mai multă atenţie pe aceşti slujitori ai ei 

şi m-am convins că aproape toţi slujitorii credinţei respective, scriitorii, 

erau oameni imorali şi, în majoritatea lor, oameni răi, oameni de nimic 

prin caracterul lor – mulţi dintre ei, inferiori acelor oameni pe care-i 

întâlnisem înainte în viaţa mea destrăbălată sau în timpul războiului – 

dar siguri de sine şi mulţumiţi de sine, aşa cum ar putea fi mulţumiţi 

oamenii întru totul sfinţi sau cei care nici nu ştiu ce e aceea sfinţenia. Mi 


s-a făcut lehamite de ei, mi s-a făcut lehamite de mine însumi şi am înţeles 

că această credinţă e o minciună. 

Bizar e însă că, în ciuda faptului că am înţeles curând întreaga minciună 

a acestei credinţe şi că m-am dezis de ea, nu m-am dezis, în schimb, 

de rangul conferit mie de către aceşti oameni – rangul de artist, poet, 

învăţător. Îmi închipuiam, în mod naiv, că eu – poetul, artistul – pot să-i 

învăţ pe toţi, fără să ştiu eu însumi ce-i învăţ. Şi aşa şi făceam. 

În urma contactului cu oamenii aceştia, m-am ales cu un viciu nou – 

o trufie dezvoltată până la o stare maladivă şi o încredere dementă în faptul 

că am menirea să-i învăţ pe oameni, fără să ştiu eu însumi ce anume. 

Acum, amintindu-mi de vremurile acelea, de starea mea de spirit de 

atunci şi de starea de spirit a acelor oameni (din care, de altfel, sunt şi 

acum cu miile) îmi pare rău şi mă înspăimânt, şi mă amuz – conturândumi-se 

tocmai sentimentul acela pe care-l încerci într-o casă de nebuni. 

Pe atunci eram cu toţii convinşi că trebuie să discutăm şi să discutăm, 

să scriem, să tipărim – cât se poate mai repede, cât se poate mai 

mult, că toate acestea sunt necesare spre fericirea omenirii. Şi mii dintre 

noi, negându-ne, ocărându-ne unul pe altul, ne tot tipăream, scriam, 

învăţându-i pe ceilalţi. Şi, neluând în seamă că, de fapt, nu ştim nimic, că 

nu ştim să răspundem la cea mai simplă întrebare pusă de viaţă: ce e bine 

şi ce e rău, cu toţii, fără să ne ascultăm unul pe altul, vorbeam toţi 

dintr-odată, uneori tolerându-ne unul pe altul şi lăudându-ne unul pe 

altul, pentru ca şi pe mine să mă tolereze şi să mă laude alţii, uneori chiar 

enervându-ne şi ţipând unul la altul, exact aşa, ca într-o casă de nebuni. 

Mii de muncitori trudeau zi şi noapte, irosindu-şi ultimele puteri, 

culegeau, tipăreau milioane de cuvinte, şi poşta le răspândea în întreaga 

Rusie, iar noi îi învăţam şi-i învăţam, tot mai mult şi mai mult, şi nu reuşeam 

nicicum să-i învăţăm totul, şi ne supăram că suntem prea puţin 

ascultaţi. 

Teribil de ciudat, dar acum totul îmi e de înţeles. Realul, intimul 

nostru raţionament era că doream să primim cât mai mulţi bani şi mai 

multe laude. Şi pentru atingerea acestui scop, noi nu ştiam să facem 

altceva decât să scriem cărţulii şi ziare. Asta şi făceam. Dar, pentru ca noi 

să întreprindem o activitate atât de inutilă şi să mai avem şi convingerea 

că suntem nişte oameni extrem de importanţi, ne mai trebuia un raţionament, 

care să ne justifice activitatea. Şi iată ce am născocit noi: tot ceea 

ce există e raţional. Totodată, tot ceea ce există se şi dezvoltă. Şi se dezvoltă 

anume prin intermediul instrucţiunii. Pe de altă parte, instrucţiunea 

se măsoară prin răspândirea cărţilor şi a ziarelor. Iar pe noi ne plătesc 

şi ne stimează pentru faptul că scriem cărţi şi ziare şi tocmai de 

aceea şi suntem noi cei mai utili şi mai buni oameni. Raţionamentul acesta 

ar fi fost foarte bun, dacă am fi fost cu toţii de acord; dar, cum în raport 

cu fiecare idee emisă de unul apărea întotdeauna o idee diametral opusă, 

emisă de un altul, acest lucru ar fi trebuit să ne dea de gândit. Noi însă 

nu luam lucrul acesta în seamă. Eram plătiţi, şi oamenii partidei noastre 

ne lăudau – însemna că noi, fiecare dintre noi, se considera ca având 

dreptate. 

Acum îmi e limpede că nu există nici o deosebire faţă de o casă de 

nebuni; pe atunci, însă, eu doar bănuiam în mod nebulos lucrul acesta, şi 

numai pentru că, aşa ca toţi nebunii, îi numeam pe toţi nebuni, în afară 

de mine. 

Am trăit aşa, lăsându-mă în voia acestei demenţe, încă şase 

ani, până la căsătoria mea. În acest răstimp am plecat în 

străinătate 6 . Viaţa în Europa şi contactul cu europenii evoluaţi 

şi savanţi au confirmat şi mai mult credinţa mea în 

desăvârşire, prin care trăiam, pentru că aceeaşi credinţă am descoperit-o 

şi la ei. În cazul meu, acea credinţă a luat forma pe care ea o are în cazul 

majorităţii oamenilor instruiţi din vremea noastră. Credinţa aceasta se 

exprima prin cuvântul „progres”. Pe atunci mi se părea că prin acest 

cuvânt se exprimă ceva anume. Nu înţelegeam însă faptul că, întocmai ca 

orice om viu, chinuit de întrebări despre cum să trăiască mai bine, răspunzându-mi: 

să trăiesc conform progresului – spuneam exact acelaşi 

lucru pe care îl spune un om aflat într-o barcă dusă de valuri şi de vânturi 

şi care îşi pune cea mai importantă şi mai firească, pentru el, întrebare: 

„Ce direcţie să ţin?” – dacă el, nerăspunzând întrebării, ne spune: 

„Undeva tot ajungem”. 

Pe atunci nu observam lucrul acesta. Doar rareori, nu raţiunea, ci 

sentimentul se indigna în privinţa acestei superstiţii generalizate în vremea 

noastră, prin care oamenii ascund faţă de sine neînţelegerea vieţii. 

Aşa, în timpul traiului meu la Paris, priveliştea pedepsei cu moartea 7 

mi-a dat în vileag şubrezenia superstiţiei mele privitoare la progres. 

Când am văzut acel cap despărţit de trup şi cum, separat, a fost trântit 

într-o ladă, am înţeles – nu cu mintea, ci cu întreaga mea fiinţă – că nici 

un soi de teorii privind raţionalitatea existenţei şi a progresului nu pot 

justifica o asemenea faptă şi că, chiar dacă toţi oamenii din lume, încă de 

la facerea lumii, considerau, potrivit mai ştiu eu căror teorii, că acest 

lucru e necesar – eu ştiu că aşa ceva nu trebuie făcut, că, judecând pe 

baza celor petrecute, bun şi necesar nu e ceea ce spun şi fac oamenii şi 

nici progresul, ci sunt eu cu inima mea. Un alt moment al conştientizării 

insuficienţei, pentru viaţă, a superstiţiei progresului, a fost moartea fratelui 

meu 8 . Inteligent, bun, serios, s-a îmbolnăvit tânăr fiind, a suferit 

mai bine de un an şi a murit în chinuri, fără să înţeleagă de ce a trăit şi, 

cu atât mai puţin, de ce moare. Nici un fel de teorii n-au putut da un răspuns 

acestor întrebări, nici mie, nici lui, de-a lungul îndelungatei şi chinuitoarei 

lui stingeri. 

Acestea erau însă numai rare clipe de îndoială, în esenţă eu continuam 

să trăiesc împărtăşind numai credinţa în progres. „Totul se dezvoltă 

şi eu mă dezvolt; dar pentru ce mă dezvolt eu, laolaltă cu toţi ceilalţi, 

III

ămâne de văzut.” Pe atunci, aşa trebuie să-mi fi formulat eu credinţa 

mea. 

Revenit din străinătate, m-am stabilit la ţară şi am început să mă 

ocup de şcolile ţărăneşti 9 . Această ocupaţie era dragă inimii mele, pentru 

că în ea nu sălăşluia minciuna, devenită pentru mine evidentă, şi care, în 

cadrul activităţii profesorale literare, îmi sărea în ochi. Aici eu acţionam 

tot în numele progresului, dar mă raportam acum critic la adresa lui. Îmi 

spuneam că în anumite manifestări ale sale, progresul se realiza necorespunzător 

şi că, iată, faţă de oamenii primitivi, faţă de copiii ţăranilor, trebuie 

să ai o atitudine cu desăvârşire liberă, propunându-le să aleagă acea 

cale a progresului pe care ei o vor dori. 

De fapt, mă învârteam în jurul uneia şi aceleiaşi insolubile sarcini, 

constând în aceea de a-i învăţa pe alţii, fără să ştii ce anume să-i înveţi. 

În sferele înalte ale activităţii literare, îmi era limpede că nu-i poţi învăţa 

fără să ştii ce anume, întrucât constatasem că fiecare îi învaţă altceva 

şi că, prin disputele interne, ascund ei singuri, faţă de sine, propria neştiinţă; 

aici, în schimb, cu copiii de ţărani credeam că se poate ocoli această 

dificultate prin aceea că le dădeam copiilor posibilitatea să înveţe ce 

voiau ei. Acum mă amuz amintindu-mi cum dădeam din colţ în colţ pentru 

a-mi satisface cheful – să-i instruiesc – deşi, în fundul sufletului, 

ştiam foarte bine că nu-i pot învăţa nimic din ce le-ar fi fost necesar, pentru 

că eu însumi nu ştiam ce este necesar. După un an petrecut în ocupaţii 

şcolare, am plecat pentru încă o dată în străinătate 10 , pentru a afla 

acolo ce aş putea să fac, pentru a fi în stare să-i învăţ pe alţii, eu însumi 

neştiind nimic. 

Am avut impresia că am învăţat lucrul acesta în străinătate şi, înarmat 

cu întreaga această ultraînţelepciune, m-am înapoiat în Rusia în 

anul eliberării ţăranilor; aici, primind postul de mijlocitor 11 , am început 

să învăţ atât populaţia neinstruită în şcoli, cât şi pe oamenii instruiţi, 

prin revista pe care am început s-o editez 12 . Părea că lucrurile merg bine, 

dar eu simţeam că mintal nu sunt pe deplin sănătos şi că acest lucru nu 

se poate prelungi prea multă vreme. Şi poate că încă de pe atunci aş fi 

ajuns la acea disperare la care am ajuns la cincizeci de ani, dacă n-ar mai 

fi existat pentru mine şi o altă latură a vieţii, încă neîncercată, care-mi 

făgăduia salvarea: e vorba de viaţa de familie. 

De-a lungul unui an am fost ocupat cu funcţia de mijlocitor, cu şcolile 

şi cu revista, şi m-am istovit în aşa hal, în special din cauză că mă 

încurcasem – atât de dificilă devenindu-mi lupta în calitate de mijlocitor, 

atât de nebulos înfăţişându-mi-se activitatea mea în şcoală, atât de nesuferită 

devenindu-mi influenţa mea la revistă, toate constând în unul şi 

acelaşi lucru – în dorinţa de a-i învăţa pe toţi şi de a disimula că, de fapt, 

nu ştiu ce să-i învăţ, încât – îmbolnăvindu-mă mai degrabă spiritual 

decât fizic – am lăsat totul baltă şi am plecat în stepă la başchiri, ca să 

respir aer curat, să beau kumâs şi să trăiesc o viaţă ca cea a animalelor 13 . 

După ce m-am întors de acolo, m-am însurat 14 . Noile condiţii oferite 

de viaţa fericită de familie m-au sustras cu totul de la orice căutare a sensului 

general al vieţii. În acea perioadă, întreaga mea viaţă s-a concentrat 

asupra familiei, a soţiei, a copiilor şi, în consecinţă, asupra preocupărilor 

de înmulţire a mijloacelor de trai. Năzuinţa mea spre desăvârşirea mea, 

înlocuită încă mai demult de năzuinţa spre desăvârşirea generală, spre 

progres, a fost acum direct înlocuită de năzuinţa de a-mi fi mie şi familiei 

mele cât se poate de mai bine. 

Fragment din prefaţa la vol. 

Spovedanie (Introducere la o operă netipărită) de Lev Tolstoi, 

Traducere de Janina Ianoşi 

Note, comentarii şi prefaţă de Ion Ianoşi 

Copyright: Editura EuroPress Group 

1 

Din anul 1844 până în 1847, Tolstoi a fost studentul Universităţii din Kazan – un an în 

cadrul Secţiei de Orientalistică a Facultăţii de Filosofie; şi doi ani, la Facultatea de Ştiinţe 

Juridice. La ambele facultăţi a avut nereuşite la examene. 

2 

„Nimic nu formează mai bine un bărbat tânăr decât o legătură cu o femeie cumsecade” 

(în franceză, în original). 

3 

Referire la luptele împotriva muntenilor din Caucaz şi din Războiul Crimeii, la care a 

luat parte şi tânărul Tolstoi, în anii 1853–1854, respectiv în 1855. 

4 

Tolstoi a făcut lucrul acesta de două ori: în anul 1856 l-a provocat la duel pe redactorul 

revistei Sovremennik („Contemporanul”) Mihail Nikolaievici Longhinov, iar în anul 1861 

pe scriitorul Ivan Sergheievici Turgheniev. Ambele dueluri n-au avut însă loc, întrucât 

prietenii i-au împăcat pe adversari. 

5 

Tolstoi s-a întors din Crimeea, instalându-se la Petersburg, în noiembrie 1855. Avea, aşadar, 

27 de ani. 

6 

Primul drum în străinătate al lui Tolstoi a durat din 29 ianuarie până în 30 iulie, în anul 

1857. Cu acest prilej, s-a oprit la Varşovia, a vizitat Parisul, a călătorit prin Elveţia, la 

întoarcere a făcut un popas în Germania, de unde a revenit la Petersburg. 

7 

La Paris fiind, Tolstoi a asistat la o execuţie prin ghilotinare, ce a avut loc pe 25 martie 

/ 6 aprilie 1857. Evenimentul l-a marcat profund. 

8 

Nikolai Nikolaievici, fratele mai vârstnic al lui Tolstoi, a murit de tuberculoză la 20 septembrie 

1860, la Hyeres, în Franţa. Lev Nikolaievici a asistat la moartea lui. 

9 

Tolstoi s-a ocupat cu crearea de şcoli pentru copiii ţăranilor, la Iasnaia Poliana şi în satele 

din împrejurimi, în perioada 1858–1863. 

10 

A doua călătorie în străinătate a lui Tolstoi a durat din iulie 1860 până în aprilie 1861. 

A vizitat atunci Germania, Elveţia, Franţa, Anglia, Belgia, înapoindu-se tot prin 

Germania. 

11 

Pe 19 februarie 1861, ţarul Alexandru al II-lea a emis decretul de desfiinţare a iobăgiei. 

Tolstoi a îndeplinit funcţia de „mijlocitor de pace de primă instanţă”, într-o circumscripţie 

din judeţul său, din 28 iunie 1861 până în 26 mai 1862. 

12 

În 1862, Tolstoi a editat revista pedagogică Iasnaia Poliana, în care a publicat mai 

multe articole. 

13 

La 12 mai 1862, a plecat, cu doi discipoli şi cu un servitor, în stepele Samarei, pentru o 

cură de kumâs – lapte de iapă – căruia i se atribuiau deosebite proprietăţi curative. În 

absenţa lui a avut loc o percheziţie poliţienească la Iasnaia Poliana (6–7 iulie). 

14 

Tolstoi s-a căsătorit la data de 23 septembrie 1862 cu fiica unui medic moscovit, Sofia 

Andreievna Bers, împreună cu care a plecat la Iasnaia Poliana. 


27 

MARTIE 2009

BEATRICE ADRIANA BALGIU 

17 pentru mai târziu 

28 


„A fi remarcat este o nemurire 

în miniatură.” 

Mihai Ralea 

Se spune că în general un autor 

poate fi mai lesne cunoscut prin 

produsul creaţiei sale decât din 

jurnale, memorii, amintiri şi alte 

forme de mărturisiri în care există tendinţa de 

punere în lumina pe care şi-o doreşte pentru a fi 

văzut de cititori. Pe de altă parte, Tudor Vianu, 

referindu-se la artistul creator, arată că lumea 

nu îl poate cunoaşte niciodată pe acesta prin 

operă. Cine crede că poate intui pe artist prin 

opera sa se înşală. Opera nu numai manifestă, 

dar într-o anumită măsură îl şi ascunde pe 

autor. Cartea ,,17 gânditori în autoprezentări 

subiective“ (Editura Aius, Craiova, 2008) cu portretele 

exact acestor specialişti-filosofi construite 

chiar de ei înşişi pare să răspundă tocmai 

celor două puncte de vedere, oarecum contradictorii, 

de mai sus prin faptul, că într-un fel, 

mărturisirile făcute se dovedesc parte integrantă 

a creaţiei autorilor respectivi. 

De ce 17 şi nu mai mult sau mai puţin? 

Este un simbol sau un număr întâmplător? 

Răspunsul ni-l dă iniţiatorul cărţii, profesorul 

Marin Diaconu: este vorba de cei cu care domnia 

sa are o relaţie simpatetică, cu alte cuvinte 

găsim aici un grup de gânditori din domeniul 

filosofiei care colaborează pe multiple planuri. 

Trebuie spus de la început că dialogul filosofilor 

cu ei înşişi şi cu cititorul ne-a încântat, mai ales 

că 11 din cei 17 ne erau cunoscuţi fie din scrieri, 

fie direct în calitate de colegi de catedră. 

Ceea ce ne-a impresionat îndeosebi în aceste 

autoportrete filosofice este realizarea lor la 

momentul adevărului; mai mult decât de 

sinceritate se poate vorbi de autenticitatea 

exprimărilor, fiecare din cei şaptesprezece 

prezentând date, fapte, evenimente din viaţa 

personală care i-au sensibilizat şi le-au 

marcat evoluţia. Reiese, de aici, viziunea 

autorilor după care între scriitor şi lectorul 

său se poate forma o relaţie autentică doar 

prin autodezvăluirea la limita a primului, 

aşa cum concepea cândva Martin Buber 

relaţia ,,Eu – Tu”. În acest sens, cartea vine 

să completeze percepţiile sociale asupra 

celor în cauză cu trăirile interioare, pentru 

că fiecare autodezvăluire ridică mai mult 

sau mai puţin puţin perdeaua acoperitoare. 

Toţi autorii se află la momentul împlinirilor 

profesionale săvârşite în timp, aşteptate 

răbdător, pregătite cu tenacitate; toţi 

deţin un tezaur impresionant de lucrări în 

ţară şi străinătate, zeci de cărţi, sute de studii, 

articole, cronici, comunicări. De asemenea, 

toţi au practicat, cel puţin la un 

moment dat, meseria de cadru didactic, 

pentru unii cariera universitară reprezentând 

însăşi vocaţia vieţii. Toţi au trudit pe 

tărâmul filosofiei, clarificând şi reevaluând 

momente importante ale acesteia. 

Cartea se constituie şi într-o istorie 

nescrisă a unor instituţii importante ale 

capitalei din care se desprinde, cum se 

putea altfel, Facultatea de Filosofie. Văzută 

în plină perioadă stalinistă, în anii de dezgheţ 

sau în perioada optzecistă, ea a jucat 

rolul esenţial în formarea profesională şi 

evoluţia spirituală a celor prezenţi, astfel 

încât fiecare se constituie în secretarul epocii 

sale. Aici au deprins abilităţile în studiul filosofiei 

(operarea cu nuanţe, orientarea spre abstractizare, 

aspiraţia spre înalt etc.) pe care le-au 

corelat cu fascinaţia pentru preocupările filosofice 

ulterioare, înclinaţie generată de mediile de 

provenienţă, uneori, de mentorii avuţi sau de 

întâlnirea cu mari nume ale filosofiei. Toţi autorii 

au specializări extrem de ramificate de la 

filosofie antică la filosofia actuală. Vom reda 

mai jos domeniile în care fiecare a dat cele mai 

multe lucrări. Aşadar, de filosofia românească 

s-au ocupat în registrul major profesorii: Gh. 

Cazan, cel care a slujit 47 de ani şcoala românească 

de filosofie, a fost permanent ghidat în 

scrierile sale de crezul format după care filosofia 

românească reprezintă în ansamblul culturii 

noastre ,,forma împlinirii supreme a spiritului 

poporului român“; Angela Botez, autoarea 

unui număr impresionant de studii din care e de 

ajuns să amintim Un secol de filosofie românească, 

cea mai importantă exegeză a fenomenului 

filosofic românesc, aşa cum este considerată; 

Viorel Cernica, istoric al filosofiei, cu 

deosebită preocupare pentru Kant, dar şi poet, 

de la care desprindem ideea privind raporturile 

maestru/discipol: a încercat să nu gândească 

imitând profesorii săi, dar să ajungă la înălţimea 

gândului lor; Florica Diaconu, cu contribuţii 

deosebite în antropologia filosofiei româneşti şi 

filosofia muncii, de la care aflăm de ce nu este 

implicată în politică, ,,pentru că politica fără 

morală a rămas un deziderat“; Marin Diaconu, 

cel care fundamentează în istoriografia filosofică 

ideea etapei clasice pentru filosofia interbelică; 

a realizat deosebite monografii şi ediţii de 

opere din filosofia românească; Ionel Necula, 

profesorul care şi-a dedicat viaţa resemnificării 

filosofiei lui Cioran, Petrovici şi Blaga, pentru 

a-i numi aici doar pe cei trei mari; Florian 

Roatiş, a repus în valoare şi adâncit opera lui 

N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Mircea 

Eliade, Vasile Pârvan; Ioan N. Roşca, extins ca 

autor de la filosofie antică la axiologie, îşi expune 

metoda originală de cercetare care permite 

să se deceleze atât „repetabilităţile, cât şi 

variaţiile de la o concepţie filosofică la alta”; 

În filosofia şi antropologia culturală au 

excelat: Ion Goian autorul unor lucrări despre 

Leo Strauss şi coordonator al Enciclopediei 

lucrărilor fundamentale ale filosofiei politice; 

Georgeta Marghescu, autoare şi coautoare a 

zeci de lucrări de antropologie al culturii poporului 

român, şi-a focalizat cercetările de antropologie, 

culturală şi ecofilosofie prin perspectiva 

interdisciplinară asupra culturii; Laura Pană a 

dezvoltat filosofia culturii tehnice, decelând cu 

rigurozitate conţinutul, structura şi dinamica 

culturii tehnice comparativ cu cea artistică; În 

ştiinţele cognitive, îi găsim pe: Angela Botez 

care subliniază perspectiva axiologică în cercetarea 

conştiinţei şi acordă un spaţiu special filosofiei 

britanice în cărţile apărute la 

Universitatea Purdue din Anglia şi în ţară; G.G. 

Constandache, în dubla calitate de filosof cu 

formaţie tehnică, pune bazele ingineriei şi filosofiei 

sistemelor cognitive şi analizează în 

nenumărate studii problema conştiinţei; În filosofie 

socială, o redutabilă specialistă: Ana 

Bazac, de la care am reţinut permanentul interes 

pentru universalul uman. Modul de recunoaştere 

a acestuia defineşte scopul filosofiei ca 

„armă a ameliorării condiţiei oamenilor”; a scris 

sau coordonat peste două sute de studii în 

domeniu; 

În estetică, îl avem pe: Grigore Smeu care 

a contribuit la emanciparea modernă a teoriei 

estetice, cu o gamă largă de preocupări în domeniu, 

de la estetica literaturii la ipostaze ale esteticului 

cotidian. În etică este consacrat: 

Constantin Stroe cunoscut istoric al doctrinelor 

morale, a cercetat aspectele sistemului etic în 

opera lui D. Gusti, T. Brăileanu, P. Andrei, M. 

Vulcănescu. V. Conta, C. Leonardescu, Mircea 

Florian, dar şi a lui Spinoza şi Marsilio da 

Padova; În metafilosofie şi filosofia ştiinţei: 

Ion Tudosescu fundamentează conceptele 

de cauzalitate statistică şi finalitate din 

perspectiva raţionalist-dialectică, propune 

noi paradigme asupra ideii de determinism, 

noi concepte şi modele, reinterpretează 

conceptul de hazard, este iniţiator în 

România al cercetărilor de factură acţionalistă. 

Marin Ţurlea a deschis la noi domeniul 

filosofiei matematicii cu ,,documentări 

cuprinzătoare şi actuale, interpretări clare 

şi riguroase“, cărţile sale se află în bibliotecile 

din lume, iar domnia sa este editor al 

unor reviste academice cu statut internaţional. 

Este puţin relatat în acest spaţiu 

din tot ce au făcut cei 17 pentru filosofie. 

Un lucru este important, toţi activează, 

trăiesc în şi pentru filosofie. Se pune întrebarea 

cui poate servi un astfel de demers de 

cumulare de autobiografii. Răspunsuri ar 

putea fi multe, ne oprim la două dintre ele 

din perspectiva cititorului: îi putem 

cunoaşte şi altfel pe cei prezenţi în carte şi, 

în al doilea rând, cei interesaţi de diferitele 

sfere ale filosofiei vor găsi aici remarci despre 

ce s-a scris într-o perioadă de patru 

decenii în filosofia românească, astfel încât 

lucrarea se constituie în dublu instrument, 

tehnic/bibliografic şi uman/psihologic pentru 

că înainte de toate are rolul de a 

răspândi principii nu doar morale ilustrate 

de însăşi viaţa şi scrierile celor prezenţi. 

ANUL XX Nr. 3 (684)

DANIELA PETROŞEL 

Politica revistelor literare 

Dacă anii post-decembrişti nu au 

adus la lumina pieţelor literare 

mult-promisa literatură de sertar, 

în schimb s-a dezvoltat vertiginos 

producţia critică despre perioada comunistă; 

ce-i drept, au trecut câţiva ani de libertate, 

fiind necesară o perioadă pentru cristalizarea 

valorilor şi potolirea patimilor. Recuperarea 

anilor petrecuţi sub comunism s-a făcut prin 

elaborarea unor vaste studii sintetice (vezi cărţile 

lui Eugen Negrici sau ale Anei Selejan), prin 

monografii dedicate unor autori ei înşişi extrem 

de controversaţi la nivelul amestecului de concesii 

şi revoltă în faţa sistemului (cum e cazul 

recentului studiu al Crinei Bud despre A. E. 

Baconsky), sau, şi este cazul cărţii de faţă, Să 

facem totul…Reviste literare şi ideologie comunistă 

(Mariana Gorczyca, Editura Cărţii de Ştiinţă, 

Cluj-Napoca, 2007), prin analiza unor 

reviste ale vremii. Deşi intenţiile iniţiale diferă, 

cele trei tipuri de abordări conduc cam la acelaşi 

rezultat, pentru că mai mult decât scopul evident, 

sintetic, monografic, toţi autorii sfârşesc 

prin a construi imaginea unei perioade. 

Opţiunea Marianei Gorczyca pentru revuistică 

se explică şi prin statutul pe care presa îl are, 

fiind un mijloc de ancorare mai directă în actualitate 

decât o carte. În acelaşi timp, orice revistă 

stă sub semnul efemerităţii sau, cum plastic 

sintetizează lucrurile autoarea, „ca şi actorul de 

teatru, revista fiinţează prin singura secundă a 

apariţiei”, în această luptă cu morile de vânt 

angajându-se generaţii de redactori. Chiar dacă 

destinul revistelor literare este mai neprielnic 

decât cel al cărţilor – „Cine, pe care meridian, 

reeditează un număr reuşit dintr-o revistă? se 

întreabă Aurel Rău, redactor al revistei 

„Steaua” – ele au meritul de a fi adesea loc de 

întâlnire între cărţi şi cititori, înlesnind accesul 

şi orientând adesea gustul public. 

Ce mi se pare interesant la volumul de faţă 

este selectarea a trei reviste diferite şi, mai 

mult, urmărirea a trei perioade din intervalul 

1965-1989 prin raportare la câte o singură 

revistă. De altfel, autoarea mărturiseşte: „Vom 

începe cu «Steaua» anilor de oarecare relaxare 

ideologică. După Tezele de la Mangalia, vom 

continua cu revista «Vatra», urmând ca anii de 

încorsetare maximă ai perioadei ceauşiste să îi 

străbatem alături de o revistă studenţească, 

importantă pentru cultura română, dar schimbată 

la faţă după 1984, «Echinox»”. Autoarea ne 

propune să redescoperim o lume pestriţă, un 

amestec de literaţi dedicaţi şi de politruci semidocţi. 

La urma urmei, această amestecătură 

comună tuturor revistelor culturale ale vremii 

era reprezentativă pentru configuraţia axiologică 

a acelei perioade; studii despre mari nume 

interbelice, Blaga, Rebreanu, Bacovia, stau pe 

aceeaşi pagină cu mărunţi ideologici obscuri 

care mânuiesc condeiul doar mânaţi de dorinţa 

de a repeta sloganurile vremii. Extrasele din 

recent apărutele cărţi de teorie literară (Roland 

Barthes, Marshall McLuhan sau Wilhelm 

Worringer) se juxtapun citatelor, adesea aleatorii, 

din Marx, Lenin sau Ceauşescu. Analize pertinente, 

semnate de Liviu Petrescu, V. Fanache, 

Matei Călinescu şi mulţi alţii, co-există inadecvat 

cu texte cărora li se ghiceşte uşor conţinutul 

doar din titlu: Cantată despre Lenin, Primele 

tancuri sovietice, Patria suntem noi, muncitorii, 

sau Educaţia prin muncă. Această greu de înţeles 

astăzi coabitare era prezentă număr de 

număr, editorialul, bine ancorat în limbajul de 

lemn al epocii, era urmat de texte scrise profesionist 

şi cu pasiune. Nu doar numerele din 

reviste suferă de acest amalgam de stiluri şi 

ideologii, ci adesea chiar articolele sunt adevărate 

acrobaţii ideatice; ele au incipit-uri şi sfârşituri 

alineate ideologic, în vreme ce grosul 

materialului musteşte de teorii literare novatoare, 

plasate clar împotriva curentului oficial. 

În munca ei de documentare, autoarea găseşte 

la un moment dat o cutie cu suluri de şpalturi, 

machete şi articole scrise la maşină; are astfel 

ocazia să vadă cum se cenzura un articol şi cum 

era el suprasaturat cu termeni (recunoştinţă, 

avânt revoluţionar, programul partidului) niciodată 

suficient de numeroşi. Mai mult decât de 

instituţia oficială a cenzurii, conţinutul articolelor 

era masacrat de activiştii zeloşi, încolonaţi 

orbeşte în sistem. 

Excursul pe care autoarea ni-l propune ne 

poartă de pe coordonatele istoriei literare actuale 

în prezentul literar al anilor ’70 – ’80, când 

Ion Negoiţescu tocmai publica novatorului lui 

studiu despre postumele eminesciene, Poezia 

lui Eminescu, Nicolae Manolescu publica 

Metamorfozele poeziei, Nichita Stănescu scria 

Laus Ptolemaei, iar Emil Brumaru debuta cu un 

volum de Versuri la Editura Albatros. În acelaşi 

timp, simpla răsfoire a numerelor de revistă 

scoate la iveală proiecte şi pasiuni care ulterior 

se vor concretiza în volume, poate exemplul cel 

mai ilustrativ fiind Liviu Petrescu cu articole 

despre Dostoievski sau despre particularităţile 

personajului kafkian. 

Surprinsă din 1965 şi până în 1971, până 

la cunoscutele Teze din iulie, de la Mangalia, 

activitatea revistei „Steaua” sintetizează acei 

ani de relativă normalizare după desprinderea 

de Rusia-mamă şi încercările de a institui o 

oarecare viaţă culturală autentică. Născută 

prin transformarea, în 1954, a vechiului 

„Almanah literar”, revista „Steaua” adună printre 

colaboratori nume ce vor deveni ulterior de 

primă ligă în spaţiul literelor româneşti, atât în 

critică, cât şi în poezie sau proză: Radu Enescu, 

Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Constantin 

Abăluţă şi mulţi alţii. Nume consacrate co-există 

cu debutanţii ce vor forma în anii următori 

noile generaţii de scriitori. În plină perioadă de 

consolidare a ateismului, se strecoară, aproape 

miraculos, versuri cu tematică religioasă ale lui 

V. Voiculescu sau un studiu semnat de Nicolae 

Mărgineanu despre „Gândirea simbolică în 

opera lui Mircea Eliade”, încercare curajoasă 

din cel puţin două puncte de vedere: se axa pe 

un autor plecat din ţară şi opera cu concepte 

precum sacru sau divinitate. 

Cu o bogată tradiţie în spate, seria veche a 

revistei fiind condusă de nume ca I. Slavici, 

I.L. Caragiale sau G. Coşbuc, seria nouă a revistei 

„Vatra” apare în 1971, în Târgu Mureş. 

Motivele care au dus la apariţia revistei sunt 

variate, neexcluzându-se nici posibilitatea unei 

strategii politice ce urmărea resuscitarea vieţii 

culturale româneşti într-un spaţiu preponderent 

maghiar. Chiar modul de prezentare a colegiului 

de redacţie scoate în evidenţă acest 

aspect al diversităţii etnice, colaboratorii fiind 

atât români, cât şi maghiari sau germani, nu 

doar din Târgu Mureş, ci, cum era de aşteptat, 

şi din Cluj. Ca şi în cazul revistei „Steaua”, frazele 

clişeu abundă, numerele omagiale sufocă 

suflul literar al revistei. Pagini întregi sunt alocate 

feţelor politice ale judeţului care nu mai 

prididesc să-şi etaleze prinosul de simţire pe 

care trăirea în acei ani de glorie şi lumină le-o 

generează. Pe lângă asta, ori de câte ori textul 

permitea, se inserau „citatele din tovarăşul, trimiterile 

la plenare, congrese, şedinţe aniversare”. 

Se formează astfel un lexic sufocant, prezent 

număr de număr: comitet judeţean PCR, 

plan cincinal înainte de termen, insurecţia 

naţională fascistă şi antihitleristă, congresul al 

IX-lea, însufleţitor bilanţ, societate socialistă 

multilateral dezvoltată. Adevărul realităţilor 

istorice şi sociale este camuflat sub învelişul 

găunos al construcţiilor şablon. 

Urmărind structura cărţii, mi s-a părut că 

modalitatea aleasă, discutarea revistelor aproape 

număr cu număr, e un pic cam dezlânată şi 

mai greu de urmărit; poate ar fi fost de preferat 

o perspectivă mai sintetică, cu urmărirea rubricaţiei, 

cu o mai clară selecţie a numelor de poeţi 

publicaţi, prozatori sau critici. Uneori, mai ales 

pe la finalul capitolului IV, Propoziţia este o 

imagine a realităţii, dedicat revistei ,,Vatra”, 

cartea este doar o simplă enumerare de numere 

de pagini şi de nume proprii. Dar, pe la mijlocul 

cărţii, parcă venind în întâmpinarea acestui 

reproş, autoarea îşi motivează maniera de organizare 

a cărţii, prin imposibilitatea abordării 

reci: „A parcurge revistele literare ca pe un jurnal, 

ca pe un film făcut pe parcursul mai multor 

ani la evenimente speciale ale familiei, este 

modalitatea cea mai eficientă, dar şi cea mai 

atractivă pentru cercetător, ca şi pentru lectorul 

strădaniilor lui, de a cunoaşte şi a reface măcar 

o secvenţă din contextul socio-politic al secolului 

XX. Distanţarea atitudinală, rigidă şi doctă, 

discursul în robă justiţiară ar suna fals. Anii 

comunişti au făcut parte din istoria noastră, din 

familia noastră şi au fost ai noştri.” Pentru 

mulţi care şi-au trăit tinereţea sub Ceauşescu, 

politica acelor vremi nu este o realitate autonomă, 

ci ea a făcut parte din viaţa zilnică. De 

aceea, demersul critic nu va fi niciodată strict 

obiectiv, construit cu detaşarea celui care urmăreşte 

doar o înşiruire de evenimente. Norocul 

sau nenorocul de a fi contemporani cu întâmplări 

pe care ulterior le reconsiderăm de pe coordonatele 

distanţării în timp modifică substanţial 

tipul abordării critice. Tot la acest capitol al 

posibilelor neajunsuri ale cărţii aş remarca o 

oarecare inadvertenţă a tonului colocvial pentru 

care optează adesea autoarea şi care nu sună 

bine în ansamblul lucrării; parcă e prea bruscă 

trecerea de la morga academică anterioară şi nu 

tuturor li se potriveşte acest stil jucăuş, stăpânit 

şi manevrat cu graţie de unii critici actuali. 

E adevărat că autoarea are mai degrabă stofă 

de istoric literar decât de critic şi că terenul ales 

spre cercetare nu este cel mai generos pentru 

afişarea originalităţii. Şi totuşi, simţi o anumită 

nesiguranţă a judecăţilor critice, mascată 

adesea tocmai de acest ton jucăuş care nu o 

prinde: „am jubilat estetico-ludico-caţavencian, 

fiindcă textul – mă mir cum s-a strecurat – este 

satiric. Cu ţintă precisă: autocritica, învăţămintele, 

inutilitatea urinării împotriva vântului” 

sau, despre acelaşi text, ,,acest text este un savuros 

mişto adus vremurilor comunist ideologizante”. 

Ce-i drept, textul la care autoarea face referire 

este savuros şi este incontestabil o mostră 

de parodic curajos. Chiar dacă este un pic cam 

amplu, vom cita măcar câteva secvenţe din el, 

tocmai pentru că surprinde mintea slabă a multor 

zeloşi şi refugiul lor în limbajul de lemn. 

Articolul apare în revista „Vatra”, în numărul 

din iunie, 1974, la o rubrică sugestiv intitulată 

„Gânduri nepieptănate” şi este semnat de un 

anume D.D. Badea: 

(Continuare în pagina 38) 

MARTIE 2009 


29

ION CĂRMĂZAN 

Rămâneţi cu 

picioarele pe pământ 

30 


Cu bune, cu rele, regizorii de film, înainte de ’89, oportunişti 

sau nu, membri sau nu de partid, aveau pe undeva o adiere 

de solidaritate, se câştigau bani şi atunci, se câştiga glorie 

locală şi atunci, dar parcă se respira un aer de respect. 

Nu respectul umil al fricii, ci respectul că făceai parte dintr-o categorie 

aleasă, în care intrai cu greu şi te menţineai şi cu mai mare greutate, 

Doar că azi intră cine vrea, nu există o regulă, toţi şi toate sunt regizori. 

Lipsa oricărei forme de algoritm duce la haos. Cine, când, unde şi de ce?... 

E vorba de bani? E vorba de afaceri? Să fii regizor este aşa la îndemâna 

oricui? Orice scriitoraş, orice operator, orice neica-nimeni cu aere de stilist 

în ale vieţii publice poate deveni regizor? Există o critică? Au murit 

criticii? Au înviat toate muştele de prin ungherele şi cotloanele cocioabelor? 

Adie un aer de improvizaţie primăvăratică? Musteşte a căcat de mâncat? 

Sau societatea românească s-a îmbolnăvit de-a binelea? 

Au apărut liste cu „expiraţi”, au apărut „exterminatori” care cer cu 

indignare „comunistă” ca un X sau un Y să nu mai facă film, ca şi cum 

institutul de făcut regizori creşte în curtea din spatele minţilor lor bolnave. 

E un aer de nazismo-comunism proletcultist, ceva între „struţo-camila” 

şi „Pâlnia şi Stamate” al lui Urmuz. Te apucă ameţeala când vezi că 

au curajul struţului, bagă capul în nisip şi se scund în spatele anonimatului. 

Cine sunteţi voi? Ce aţi făcut voi să vă consideraţi răspunzători vezi 

Doamne de destinul filmului românesc? Cu ce drept vă erijaţi în judecători? 

Ce operă impresionantă se ascunde în spatele vostru fragil, ca să 

emiteţi judecăţi de valoare? Cinematografia e un lucru viu, e o vale cu 

suişuri şi coborâşuri, cu trepte, cu pante, cu vârfuri, cu căderi şi metamorfoze 

de neînchipuit. Se moare şi se învie în acelaşi timp – timp ciclop – 

timp cu trei ochi aţintiţi în creştetul veşniciei. Prezent. Trecut. Viitor. 

Fără trecut, viitorul nu există. Este adevărat că timpul este imaginea 

mişcătoare a veşniciei, dar prezentul, domnii mei, cuprinde întotdeauna 

şi o fărâmă de trecut. 

S-ar putea să risipiţi acest prezent continuu şi să constataţi, pe 

nevăzute, pe nesimţite, că nu aveţi viitor. Poate căutaţi prin tomberoanele 

istoriei şi scormoniţi cu sfială prin ungherele întunecate ale trecutului 

românesc. Nu sunteţi singurii. 

Pe la 1928, „Manifestul Crinului Alb” – Petru Marcu-Balş, alias 

Pandrea, Sorin Pavel şi Ion Nistor, cu o virulenţă fără precedent, atacau 

vechea generaţie, alcătuită în închipuirea lor din nişte refuzaţi ai spiritului, 

incapabili vezi Doamne să orchestreze o cultură superioară. Ei, noua 

generaţie virilă, „Fiii Soarelui”, erau cei aleşi, uitau că nu erau decât 

copia palidă a lui André Breton şi încercau să mimeze acel vânt de nebunie 

şi moarte. „Expiraţii” erau Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga, Nae 

Ionescu, Eugen Lovinescu. „Expiraţii” respiră şi astăzi prin cărţile de 

istorie, pe când cei „trei muschetari”, rămaşi cvasianonimi, stau undeva 

pitiţi prin ungherele literaturii şi vă aşteaptă pe voi, cei de azi, să-i reinventaţi. 

Curaj! 

Orice luptă se 

dă cu timpul, cu istoria, 

cu veşnicia, cu 

eternitatea. Poţi să 

pierzi foarte uşor 

pariul cu istoria, te 

uiţi în oglindă, iar ca 

să te numeşti regizor 

trebuie să ai acolo 

minimum 3 – 4 filme. 

Nu le ai, mai aştepţi. 

Ce? Cele câteva sute 

de kilometri de peliculă 

pe care urmează 

să le filmezi, să le 

treci prin tine, prin 

mintea ta, prin sângele 

tău, prin limfa 

ta. Acei kilometri te 

aşteaptă la cotitură, 

te formează, te usucă 

sau te înnobilează. 

Până la urmă nu e 

decât o profesie, se 

fac în lume mii de 

filme de tot felul. 

Toţi hotentoţii lumii 

filmează la noi în 

ţară, e loc pentru 

toată lumea. Nu se 

termină lumea la bariera lui „Fitecine Ochelari Coate-Goale”... a „bucătarului 

avangardist”... şi a lui „Blondu’ Zulufu”, creţar la porţile suferinţei. 

Căutaţi, băieţi, în alte zăpezi mugurii desfrânării, bariera s-a închis! E 

loc doar pentru profesionişti, oameni care ştiu meserie sau nu. Statul 

român investeşte cu siguranţă acolo unde nu este loc de improvizaţie şi 

de post-modernism ambulatoriu. Până una-alta, vă semnalez că populismul 

cel mai de jos după care tânjiţi cu obstinaţie, 

numărând fiecare rând de spectatori din gândul 

vostru, din visul vostru de caravane ale seraiului 

civic prost-înţeles, propune semnale telefonice 

din încă regăsitele „B.D.”-uri, acele filme pe care 

voi, în nesfârşita voastră ignoranţă profesională, 

le-aţi trecut deja la „rebuturi refuzate de istorie”. 

Nu este oare fiecare generaţie capabilă să 

discernă şi să aleagă? Vă înşelaţi dacă credeţi că 

puteţi păcăli memoria colectivă. Un film diferă de 

altul, anterior sau ulterior, mai puţin prin îmbrăcămintea 

texturii şi mai mult prin felul în care 

este „citit”; fiecare generaţie citeşte şi regăseşte 

ceea ce memoria colectivă păstrează. Bun sau 

prost, citit sau necitit, un film are viaţa lui proprie. 

Timpul şi uitarea. 

Ascundeţi-vă orgoliul, e prea devreme. Vin 

vremuri grele. Va trebui să învăţaţi să supravieţuiţi, 

să treceţi prin calvarul îndoielii, să învăţaţi 

că totul se ia de la început, nimeni nu este stăpânul. 

Se poate cădea şi din istorie. Se poate rămâne 

repetent şi la extemporalul vieţii. E drum 

lung... Cărămidă pe cărămidă. E periculos să construieşti 

pe terenuri mişcătoare. Nu puteţi călca 

pe cap câteva generaţii. Capetele lor încărunţite, 

mişcate de inerţia istoriei, s-ar putea să vă fie 

fatale, să vă facă să pierdeţi echilibrul acesta 

impetuos şi uneori fragil. Rămâneţi cu picioarele 

pe pământ! E mai sigur. 

29 ianuarie 2009 

ANUL XX Nr. 3 (684)

Parcă presimţind că nu i-a mai 

rămas destul timp pentru a aduce 

pe ecran toate gândurile pe care 

vrea să ni le împărtăşască, ultimul 

mare cineast american, Clint Eastwood, 

lansează la mică distanţă unul de altul două 

filme importante, Schimbul, un mare favorit la 

Oscar, şi Gran Torino, un surprinzător succes de 

box-office. 

Primul se înrudeşte cu Misterele fluviului, 

un fals policier ce confirmă rara lui capacitate 

de a descrie vulnerabilitatea unor oameni cu 

aparenţă „stâncoasă” şi de a revela lucruri dureroase 

despre relaţiile de familie. Şi aici urmărim 

un părinte care îşi pierde copilul: o mamă 

solitară care constată şi reclamă poliţiei dispariţia 

fiului ei în vârstă de nouă ani. După căutări 

superficiale şi infructuoase, poliţiştii îi aduc 

peste câteva luni acasă un băiat care pretinde a 

fi cel dat dispărut. Mama refuză să-l primească 

şi cere ca fiul ei să fie găsit, ceea ce are ca urmare 

internarea ei într-un spital psihiatric. 

Inspirată din cazul real din 1928 al 

Christinei Collins, povestea femeii care se confruntă 

cu poliţia coruptă, abuzivă şi discreţionară 

din Los Angeles, devine o parabolă despre 

destinul unei femei într-o lume a bărbaţilor. 

Forţa ei morală, găsind până la urmă susţinători 

în sânul bisericii 

(vezi solidarizarea 

reverendului 

Briegleb) şi 

chiar printre poliţişti, 

generează până 

la urmă un fenomen 

de masă şi 

presiuni care rezolvă 

cazul. Descoperirea 

asasinului 

de copii asigură 

pista detectivă a 

filmului, trasată 

foarte precis şi cu 

simţul suspansului. 

Atmosfera foarte 

sumbră a casei 

ororilor, dar şi a 

secţiei de poliţie şi a spitalului psihiatric, duce 

mai departe tradiţia filmelor care descriu istoria 

secretă a violenţei americane, în care se 

înscriu, de pildă, Chinatown al lui Roman 

Polanski, L.A. Confidential de Curtis Hanson 

sau chiar Misterele fluviului, creaţia lui Clint 

Eastwood din 2005. Din păcate, Schimbul nu 

emană sentimentul fatalităţii care îl înnobila 

pe cel din urmă. Deşi comunică destul de credibil 

disperarea mamei şi îndârjirea ei de a merge 

mai departe, noua peliculă este destul de marcată 

de maniheism, tabăra poliţiştilor e plină de 

brute şi corupţi, în timp ce în aceea a mamei şi 

a susţinătorilor ei, toţi sunt numai altruism. 

Probabil că şi distribuirea Angelinei Jolie, cu 

aerul ei de divă elegantă, diminuează puţin sentimentul 

suferinţei profunde a eroinei. Eleganţa 

vizuală n-ar fi, în principiu, ceva de reproşat, 

dacă n-ar aduce cu sine acel aer hollywoodian 

care ne face să privim mai distanţaţi această 

poveste. Dacă interpretarea Angelinei Jolie, eliberată 

de atitudinile ei de eroină de acţiune, 

mulţumeşte parţial, fiind unidimensională, 

aceea a lui John Malkovich, în rolul reverendului, 

se distinge prin pregnanţa reliefului uman 

al personajului. Şi tot „hollywoodiană”, nu în 

sensul cel mai bun al cuvântului, mi se pare 

inserarea episodului în care Christine află, 

DANA DUMA 

după ani, despre evadarea băiatului din casa 

ororilor, ceea ce aduce o rază de speranţă întrun 

final puţin convingător. Cu toate astea, 

Schimbul are mari şanse în cursa Oscarurilor 

(unde este nominalizat pentru imagine, scenografie 

şi interpretarea Angelinei Jolie). 

Mai personal şi mai împlinit mi se pare filmul 

lansat în 2009, Gran Torino, una dintre 

acele creaţii cu accente testamentare pe care 

Clint Estwood ni le-a dăruit în ultimul deceniu. 

Succesul acestei pelicule cu buget foarte redus 

s-a convertit într-un adevărat fenomen al industriei 

cinematografice americane. El a făcut încasări 

de 30 de milioane de dolari în primul 

weekend şi a înregistrat câştiguri de peste 100 

de milioane de dolari 

numai în SUA 

şi Canada în primele 

două săptămâni. 

Senzaţia „testamentară” 

se datorează 

şi prezenţei 

lui Eastwood 

pe ecran, căci actorul 

în vârstă de 

78 de ani împrumută 

personajului 

principal, un 

pensionar solitar, 

veteran al războiului 

din Coreea, 

multe dintre datele 

sale fizionomico-morale. 

La prima vedere, proaspătul văduv 

Kowalski este un fel de Dirty Harry la pensie. 

Trăind într-o zonă dominată de emigranţi, tulburată 

de bande de delincvenţi, el nu ezită să 

intervină în forţă, cu arma în mână, pentru a 

restabili ordinea în cartier. Ostil la început vecinilor 

asiatici, el devine idolul lor după ce-i apără 

de agresiunea unor derbedei hispanici. E nevoie 

de multă perseverenţă din partea femeilor de 

origine thailandeză, care îi aduc mâncare şi flori 

în semn de recunoştinţă, pentru ca durul 

Kowalski să intre în relaţie cu aceşti oameni 

priviţi la început ca nişte extratereştri. Iar 

problemele tinerilor aparţinând acestei 

etnii îi sunt explicate de fiica adolescentă, 

care îi spune că „fetele merg la colegiu, iar 

băieţii la închisoare”. Tocmai pentru ca 

acest lucru să nu se întâmple cu fratele ei 

mai mic, bătrânul Kowalski se împrieteneşte 

cu el şi devine „figura paternă” de 

care acesta are nevoie pentru a scăpa de 

tentaţia delincvenţei. 

Descrisă cu căldură, dar şi cu umor, 

relaţia dintre cei doi aminteşte de aceea 

dintre antrenorul din O fată de milioane şi 

tânăra pe care o iniţiază în tainele boxului. 

Ca şi acolo, Easwood ne emoţionează acum 

dând viaţă unui personaj care, deşi n-o 

arată, arde de dorinţa de a dărui, cât timp 

i-a mai rămas, ceva din tandreţea şi din înţelepciunea 

lui unei alte fiinţe care are nevoie 

de protecţie. Întâlnirea cu Thao şi familia 

lui ameninţată de pericole de tot felul devine 

ocazia descoperirii acestor disponibilităţi, 

pe care propriii fii, de un pragmatism 

enervant, nu i-au oferit-o. 

Asumându-şi şi interpretarea acestui 

rol, Clint Eastwood ne povesteşte cu tact, 

cu fineţea detaliului şi multă căldură despre 

delicateţea ascunsă sub carcasa de 

duritate a unor oameni. Nimeni nu mai 

reuşeşte, în cinematograful american de 

azi, să vorbească despre aceste lucruri cu 

atâta simplitate şi bărbăţie, să înnobileze 

subiecte de melodramă prin sobrietatea, 

Asumându-şi şi interpretarea acestui rol, Clint 

Eastwood ne povesteşte cu tact, cu fineţea 

detaliului şi multă căldură despre delicateţea 

ascunsă sub carcasa de duritate a unor 

oameni. Nimeni nu mai reuşeşte, în cinematograful 

american de azi, să vorbească 

despre aceste lucruri cu atâta simplitate şi bărbăţie, 

să înnobileze subiecte de melodramă 

prin sobrietatea, precizia şi relieful uman lucrat 

în filigran. Declarând că este „de modă veche”, 

cineastul actor povesteşte pe îndelete, nu 

încearcă să cucerească prin dinamism şi prin 

tensiunea conflictelor exterioare. 

Clint Eastwood 

„în era Obama” 

precizia şi relieful uman lucrat în filigran. 

Declarând că este „de modă veche”, cineastul 

actor povesteşte pe îndelete, nu încearcă să 

cucerească prin dinamism şi prin tensiunea 

conflictelor exterioare. Este interesat în primul 

rând de descrierea relaţiilor umane, pe care le 

sugerează eliptic, din frânturi de gesturi, de priviri 

şi de fraze absolut uimitoare. „Îmi place să 

filmez chipurile”, declară el, iar ceea ce vedem 

pe ecran arată cum această plăcere se transformă 

în principalul semn distinctiv al stilului 

Eastwood. 

Cu atenţia sa specială centrată asupra problemelor 

rasiale şi cu forţa sa de a combate prejudecăţile 

de acest tip, Gran Torino este primul 

film al „erei Obama” şi poate că aceasta explică 

şi marele său succes. În plus, aşa cum a făcut-o 

şi în Podurile din Madison, Necruţătorul sau în 

mai recentul O fată de milioane, Clint Eastwood 

ne face să simţim că ne aflăm în faţa unei confesiuni 

personale. El vorbeşte despre moarte, 

despre credinţa în Dumnezeu (relaţia lui 

Kowalski cu tânărul preot devine foarte importantă), 

despre şansa de a ne mântui de demonii 

proprii prin gesturi altruiste. Iar tonul personal 

din Gran Torino este întărit de prezenţa unor 

membri ai familiei Easwood în echipă: temele 

muzicale sunt scrise de fiului său cel mare 

Kyle, în timp ce fiul mai mic, Scott, joacă rolul 

unui adolescent terorizat de bandele hispanice. 

Cuceriţi de farmecul „crepuscular” al ultimelor 

filme semnate de Clint Eastwood putem fi 

siguri că ele nu sunt încă semnul retragerii, 

după cum ne sugerează cele două recente premiere. 

Cineastul mai are încă multe de spus despre 

mereu surprinzătoarea natură umană. 

MARTIE 2009 


31

32 


După comentariul anterior, consacrat 

volumelor Filmul documentar 

1897-1948 de Bujor T. Rîpeanu şi 

Orient Express. Filmul românesc şi 

filmul balcanic de Marian Ţuţui, 

astăzi voi lua în discuţie, aşa cum 

mi-am propus 

iniţial, alte două cărţi de cinema ale 

anului 2008, 

Il Cinema Menzogna de Doru 

Niţescu şi volumul teoreticianului 

din Chişinău Dumitru Olărescu 

Filmul la 

răspântie de veacuri. 

IL CINEMA MENZOGNA. Cel 

puţin pentru mine, dar cred că 

şi pentru mulţi cunoscători ai 

scrisului cinematografic, volumul 

tânărului doctor în cinematografie şi 

media Doru Niţescu (care absolvea 

Facultatea de Film din cadrul U.N.A.T.C. 

în anul 2000), consacrat creaţiei şi personalităţii 

felliniene, constituie o surpriză, 

o foarte plăcută surpriză. Surprinzător 

poate părea şi titlul impozantei teze de doctorat a 

cercetătorului Doru Niţescu, publicată acum la 

„U.N.A.T.C. Press”: Il cinema-menzogna, deşi 

acest titlu îşi are originea în gândirea felliniană. 

O dovedeşte însuşi motto-ul volumului, semnat de 

Federico Fellini: „Ciné-verité? Mai degrabă sunt 

pentru cine-minciună (il cinema-menzogna). 

Minciuna e mereu mai interesantă decât adevărul. 

Minciuna e sufletul spectacolului, iar eu 

iubesc spectacolul”. Sigur (şi cartea demonstrează 

acest lucru!), „minciuna” felliniană este cu totul 

altceva decât minciuna noastră cea de toate zilele 

(sau decât minciuna cu „telefoane albe” a cinematografului 

italian de dinainte de neorealism, din 

perioada Italiei mussoliniene): este, în primul 

rând, iluzie, aş pleca chiar de la premisa că iluzia 

este sufletul spectacolului fellinian. Am învăţat, 

de-a lungul anilor şi îndeosebi din cartea lui 

Giovanni Grazzini Fellini despre Fellini, să nu 

luăm întotdeauna ad litteram vorbele ilustrului 

regizor, să-l „citim” cu precauţie şi să-l înţelegem 

mai ales prin imaginile filmelor sale şi mai puţin 

prin cuvintele sale „capcană”. Însăşi cartea propusă 

de Doru Niţescu (şi, se pare, cariera cinematografică 

a cercetătorului) porneşte, în primul rând, 

de la imaginile filmelor felliniene. Încercând să 

răspundă la întrebarea „de ce Fellini?”, autorul 

mărturiseşte că, revăzând, peste ani, La Strada, a 

„deschis ochii asupra artei filmului”, pentru ca, 

peste alţi câţiva ani, un film fellinian precum E la 

nave va (1983) să fie „punctul de cotitură” al vieţii 

sale: „Odată cu finalul filmului s-a instaurat iremediabil 

în mine dorinţa de a fi pe platou, de a 

trăi pe viu naşterea unui film”. În aceeaşi „profesiune 

de credinţă” din debutul cărţii citim şi câteva 

crezuri esenţiale ale autorului: „Cred că nu poţi 

să fi regizor şi să nu iubeşti la nebunie Otto e 

mezzo (1963) şi Intervista (1987)” sau „Cred că 

este imposibil să fi om şi să nu fi mişcat de La 

strada (1954) sau de Nopţile Cabiriei (1957)”. Mai 

reţin o frază din acest cuvânt înainte (care sintetizează 

esenţa întregului volum): „Domnul Federico 

Fellini împreună cu soţia dumnealui, doamna 

Giulietta Masina, s-au strecurat în lumea mea, 

încet-încet de-a lungul timpului şi au rămas acolo, 

bine statorniciţi.” Semnificative mi se par şi câteva 

dintre caracterizările făcute magului Fellini în 

prefaţa respectivă: „un bărbat puternic, şarmant, 

cu o privire aproape hipnotică”, „un casanova aflat 

în permanentă vânătoare de femei planturoase şi 

pline de sex-appeal”, „un dictator feroce la filmări, 

ascuns sub masca celui mai amabil om din lume”, 

„o voce extrem de caldă, atipic de caldă”, „un mare 

desenator”, „un mare scriitor”, „o persoană care 

ştie să asculte şi să se folosească de întâmplările 

din jurul său”, „aparent un nepăsător în ceea ce o 

priveşte pe Giulietta, dovedindu-se în cele din 

urmă un copil mare, total dependent de ea”. Am 

insistat asupra acestor mărturisiri ale autorului 

din debutul cărţii, pentru că, practic, ele caracterizează 

întreg demersul analitic al originalei şi 

substanţialei lucrări de doctorat consacrate cinematografului 

fellinian şi personalităţii ilustrului 

cineast. Nu intenţionez să rezum, aici, consideraţiile 

întregului volum (este o carte care – tocmai 

datorită bogatului material informativ şi subtilităţii 

cercetării analitice – se cere citită, cum se 


CĂLIN CĂLIMAN 

Patru studii 

cinematografice 

(II) 

spune, din doască-n doască!), iau în discuţie doar 

structura volumului. Primul capitol, „Fellini de la 

Rimini la Roma”, urmează firul biografic al viitorului 

cineast, de la venirea sa pe lume (20 ianuarie 

1920) până la întâlnirile „decisive” pentru 

artist, aceea cu Cinecitta (la sfârşitul anilor’30) şi 

cu Roberto Rossellini. Cel de al doilea capitol, 

„Fellini de la neorealism la fabulos”, parcurge 

perioada neorealistă de la mijlocul anilor ’40 (colaborarea 

cu Rossellini la Roma, oraş deschis şi 

Paisa) şi filmele felliniene de început, premisele 

creaţiei ulterioare, apariţia „fabulosului fellinian” 

într-un film precum La strada (1954). Un al treilea 

capitol este consacrat operei felliniene, urmărind 

în special „structurile şi anti-structurile” 

creaţiei, de la „structurile clasice” din Nopţile 

Cabiriei (1957) la „fresca” din La dolce vita (1960) 

şi „anti-structurile” din Roma (1972), Amarcord 

(1973), Intervista (1987). Informaţii inedite multora 

aflăm în capitolul „Un Fellini mai puţin 

cunoscut, scenarii, televiziune şi publicitate”. 

Nucleul întregului volum este capitolul al cincilea, 

„Ars poetica felliniană. Il cinema-menzogna”, care 

cuprinde observaţii pertinente despre fabulosul 

fellinian, un „studiu de caz” (filmul Otto e mezzo) 

şi o amplă analiză a „stilului vizual”, despre care 

vorbeam şi la început, printre propunerile originale 

ale autorului figurând şi un „decalog al ars-poeticii 

felliniene”. Înainte de a evidenţia importanţa 

celui de al şaselea capitol, ţin să subliniez prezenţa 

în volum a unor substanţiale „anexe” (câteva 

interviuri despre Fellini cu personalităţi ale vieţii 

culturale italiene precum Piero Tosi, Giuseppe 

Rotunno, Nicola Piovani, filmografia felliniană, o 

cronologie a principalelor filme neorealiste şi o 

exhaustivă privire spre Fellini-scenaristul, o utilă 

bibliografie). Capitolul şase este intitulat „Fellini 

2006” şi cuprinde textul cel mai „subiectiv” al 

volumului, „Eu şi Fellini (Il mio amico Fellini)”, în 

care sunt detaliate experienţele italiene ale autorului 

întru mai buna cunoaştere a „marelui prieten” 

Fellini şi este relatat sfârşitul tragic al acestuia, 

„demn de un mare film regizat de el”, din 

seara de 31 octombrie 1993, a doua zi după ce 

cuplul Federico Fellini-Giulietta Masina (actriţa 

avea să-i supravieţuiască doar câteva luni) împlinise 

50 de ani de la căsătorie. N-aş adăuga acestui 

comentariu despre această carte esenţială decât o 

„senzaţie” personală: citind volumul, am simţit că 

parcurg o carte „vorbită” (nu scrisă!), un monolog 

al autorului sau poate, mai exact, un dialog cu 

sine însuşi (cu incitante întrebări şi răspunsuri), 

despre Federico Fellini. 

* 

FILMUL LA RĂSPÂNTIE DE VEACURI. 

Am primit din Chişinău, de la o mai veche şi plăcută 

cunoştinţă, Dumitru Olărescu, volumul cu 

„studii de sinteză” intitulat „Filmul la răspântie 

de veacuri”, apărut la Editura „Cartea Moldovei” 

în 2008. Îi mulţumesc autorului atât pentru carte 

cât şi pentru frumoasa dedicaţie pe care mi-a 

scris-o (simplă coincidenţă!) tocmai în ziua mea de 

naştere. Volumul este consacrat „filmului de nonficţiune” 

din Republica Moldova şi este rodul unei 

solide documentaţii, cuprinzând (mai ales pentru 

noi, cititorii de dincoace de Prut) informaţii noi, 

substanţiale, despre cineaşti de ieri şi de azi şi 

despre filmele lor. Încă din capitolul introductiv, 

autorul îşi propune o încadrare a filmului de nonficţiune 

„în contextul timpului”, rezumând istoria 

filmului documentar din acest spaţiu geografic 

încă din anul 1897, de pe vremea în care unul dintre 

operatorii trimişi de Lumière, Felix 

Mesguisch, venea în gubernia Basarabia să filmeze 

câte ceva exotic. Autorul specifică (încă din 

prima pagină a cuvântului introductiv) 

faptul că „premisele adevăratei cinematografii 

naţionale s-au creat de abia în 

anii ’60. Cel mai important motiv care a 

contribuit la evoluţia filmului de nonficţiune 

(pe lângă „dezgheţul hruşciovist” 

şi întoarcerea în Moldova a unor tineri 

cineaşti, absolvenţi ai Institutului 

Unional de Cinematografie de la 

Moscova) a fost, spune autorul, „venirea 

în această artă a unei întregi pleiade de 

scriitori de vocaţie, cu harul Domnului”. 

Dumitru Olărescu menţionează şi câteva 

nume: Vlad Ioviţă, Gheorghe Vodă, 

Serafim Saka, Emil Loteanu, Anatol 

Codru, Gheorghe Malarciuc, Aurel 

Busuioc, Vasile Vasilache, Iacob 

Burghiu, Andrei Strâmbeanu. „Viziunea poetică a 

peliculelor asupra realităţii – precizează autorul – 

era declanşată de profunde tradiţii coborând din 

lumea mitologică, din tainele istoriei, dar concomitent 

fireşte şi din tezaurul etnofolcloric, din frământările 

spirituale ale omului de-a lungul secolelor”. 

Autorul cărţii recurge, în aceeaşi ordine de 

idei, şi la un citat din opiniile regizorului Emil 

Loteanu: „Apariţia stilului poetic în cinematografia 

moldovenească a fost prima izbucnire genetică, 

poate inconştientă, a unor artişti adevăraţi”. 

Dumitru Olărescu îşi susţine afirmaţiile cu exemple 

de filme din acei ani, oprindu-se la titluri precum 

Fântâna, Piatră, piatră…, De sărbători ale 

regizorului Vlad Ioviţă, ale scenaristului Serafim 

Saka (la primele două) şi ale operatorului Pavel 

Bălan, la filme precum Nunta şi De-ale toamnei de 

Gheorghe Vodă şi Pavel Bălan, la Trânta şi 

Bacchus, filme semnate de Anatol Codru. 

Reuşitele din acea perioadă au pus în gardă, însă 

forurile ideologice ale regimului şi a urmat, în consecinţă, 

„ideologizarea filmului de nonficţiune”. În 

ciuda dogmelor impuse de regim, anii ’70 şi ’80 au 

însemnat şi „afirmarea unei noi pleiade de 

cineaşti documentarişti”, printre care Vlad Druc 

(Tata, Copilul tău, Goblen), Mircea Chistrugă 

(Jocurile copilăriei noastre, Confesiune, Neam de 

fântânari), Petru Ungureanu (Vierii, Pulsul timpului), 

Iacob Burghiu (Balada lemnului, Vlad 

Ioviţă) ş.a., în filmul documentar simţindu-se „un 

flux de energii noi, o continuare a tradiţiilor filmului 

poetic, o viziune originală a autorilor”. După 

cum o demonstrează autorul cărţii, „la sfârşitul 

anilor ’80 şi începutul anilor ’90 filmul documentar 

moldovenesc se situa pe un loc de frunte în contextul 

altor cinematografii din spaţiul ex-sovietic”, 

datorită, îndeosebi, unor filme cu subiecte de 

actualitate sau cu tematică istorică şi culturală 

precum Sunt acuzaţi martorii, Mihai Eminescu, 

Eu, Nicolai Costenco de Anatol Codru, Vai, sărmana 

turturică, Cheamă-i, Doamne, înapoi, Ştefan 

cel Mare, Alternanţe, Frontiere de Vlad Druc, 

Mihail Grecu, Dincolo de culoare, Delirul blajinilor, 

Povara cea de toate zilele, Mâine iar va ieşi 

soarele de Mircea Chistrugă, Ce te legeni, codrule?, 

Avut-am pământ de Ion Mija, Dosoftei, Varlaam, 

Anastasie Crimca, Petru Rareş, Pagini de lumină 

de Pavel Bălan. Documentarele din ultimii ani – 

exemplificate, de asemenea, de autor – devin mai 

consistente „în idei şi mesaje”. Capitolele cărţii îşi 

propun o sistematizare a etapelor decisive în evoluţia 

artei cinematografice de nonficţiune, autorul 

efectuând investigaţii mai profunde, ce ţin de 

„estetica, poeticul, semiotica, hermeneutica” filmelor 

documentare realizate de-a lungul anilor. 

Acum şi aici nu reţin decât unul dintre numeroasele 

exemple analizate de Dumitru Olărescu în 

cartea sa cu bogat material informativ. Este vorba 

despre unul dintre primele documentare basarabene 

care au atras în mod special atenţia spectatorilor 

şi a criticii de specialitate, nu numai prin 

generosul său titlu: Măria Sa Hora, filmul regizorului 

Emil Loteanu din 1960, care, inaugurând o 

carieră cinematografică de excepţie, deschidea 

totodată noi orizonturi filmului de nonficţiune din 

Republica Moldova.

SIMONA DRĂGAN 

Cu faţa către Celălalt: Emmanuel Lévinas 

„Simona Drăgan are forţa de a supune textele 

de autoritate asupra cărora se apleacă unei 

lecturi personale, „vede” ideile în intricaţia lor originară, 

le restructurează în conformitate cu propriul 

ei scenariu. (…) În concluzie, ţin să apreciez 

faptul că, în ciuda tematicii sale, lucrarea de faţă 

nu este aridă, nu suferă (decât în proporţii acceptabile) 

de acea placiditate stilistică, inevitabilă 

analizelor teoretice. Capacitatea de sinteză, spiritul 

critic, precizia terminologică, luciditatea şi 

supleţea, calmul operator, toate acestea atestă o 

certă vocaţie teoretică.” 

Mircea Martin 

„Cum se întâmplă când o ecuaţie care a umilit 

cerbicia multor duzini de matematicieni îşi află 

mintea capabilă să-i dea de capăt, împărtăşim în 

cazul de faţă bucuria unei revelaţii: pare că 

Foucault şi consorţii, cei ce în loc de scrieri şi texte 

au inventat uzul sofisticat al scriiturii şi discursului, 

au întâlnit în autoarea de faţă un autentic 

partener de dialog. (...) Avem a face cu o lucrare 

fără caracter compilativ, demonstrând o amprentă 

personală, o anumită prospeţime a observaţiei 

directe, un soi de entuziasm agreabil al dezbaterii 

de idei, care se transmite şi cititorului, smulgându-l 

reflexelor lui sceptice ori obosite.” 

Paul Cornea 

Am afirmat deja că poststructuralismul 

deplânge moartea filosofiei, ca 

evoluţie recentă şi irevocabilă în 

istoria umanioarelor. Încă din secolul 

trecut, se ştie că aceasta şi-a îndreptat eforturile 

de autolegitimare înspre alte direcţii de referinţă. 

Sustras servituţilor ontologice şi gnoseologice 

tradiţionale, discursul filosofic al secolului al 

XX-lea s-a reorientat, odată cu Cercul vienez şi 

şcoala anglo-saxonă a filosofiei analitice a limbajului, 

dar şi prin Heidegger şi discipolii acestuia, 

în direcţia meditaţiei asupra propriului limbaj. 

Ceea ce nu am menţionat încă este că cele două 

războaie mondiale au avut şi ele un cuvânt important 

de spus. Elogiul teoriei, echivalent, de secole, 

cu elogiul raţiunii, a dezvăluit, în ultimele ei consecinţe, 

faţa nevăzută a austerităţii carteziene. 

Somnul raţiunii naşte monştri, s-a spus în 

România postdecembristă, teoretizându-se lipsa 

de fundament practic a eudemonismului social. 

Astăzi se ştie, după infuzia de început de secol XX 

a existenţialismelor, ca şi după experienţa celor 

două conflagraţii mondiale şi a totalitarismului 

comunist, că background-ul filosofic occidental, 

prin neobositul său accent pe Raţiune, a ratat 

timp de secole dimensiuni umane mult mai profunde. 

Când Emmanuel Lévinas (1906-1995) va 

spune, în prefaţa unei cărţi din 1961, că „războiul 

se produce ca experienţa pură a fiinţei pure” şi că 

„politica, arta de a prevedea şi de a câştiga prin 

toate mijloacele războiul, se confundă cu însuşi 

exerciţiul raţiunii”, acest amestec de Kant şi 

Aristotel disimulează ironic marginalitatea sa 

iudaică şi atinge un punct nevralgic, care preocupă, 

după război, toate conştiinţele filosofice cultivate: 

morala. 

Editura Polirom a tradus, în 1999, o carte 

din 1961, intitulată Totalitate şi Infinit. Eseu despre 

exterioritate*. Descins din tradiţia husserliană 

şi heideggeriană, Lévinas se situează deci într-o 

dublă descendenţă, fenomenologică şi existenţialistă, 

recurgând la minuţioase şi fine analize ale 

fiinţei 1 . Considerată o replică la Sein und Zeit, 

îndrăznesc să afirm că Totalitate şi Infinit îl 

înscrie pe autorul său şi în seria străluciţilor 

moralişti francezi. Orice analiză a ideilor lévinasiene 

prilejuieşte o raportare polemică la tradiţia 

filosofică occidentală şi privilegiază, aproape inevitabil, 

aspectul etic. 

Metafizica, de pildă, devine spaţiul exteriorităţii, 

concept-cheie echivalent cu superioritatea, 

cu spaţiul transcendent în care Relaţia socială 

„transformă distanţa în înălţare”. Dar această 

Relaţie socială, material empiric pentru ştiinţe 

precum sociologia sau psihologia, îşi revelă semnificaţiile 

filosofice lévinasiene în „curbura spaţiului 

intersubiectiv”, loc al epifaniilor. Dumnezeu se 

face prezent în această zonă privilegiată, prin 

relaţia faţă-către-faţă, spaţiu în care o fiinţă infinită 

tolerează o altă fiinţă infinită. Prezent în 

Celălalt, Dumnezeu, ca şi semenul meu (sau 

Dumnezeu-ca-şi-semenul-meu, într-un comentariu 

cu puţin iz heideggerian), mi se arată în calitate 

de chip, adevărată esenţă a omului, chipul care 

„opreşte şi paralizează violenţa mea”. 

Obsesia Celuilalt ca formă a alterităţii nu 

este o noutate în filosofie, cum nu e nici ideea travestirii 

lui în noţiunea de chip. Cam în aceeaşi 

perioadă, Sartre postulează însă fiinţa umană 

într-un raport de adversitate cu Celălalt. 

Privindu-mă, ochiul Celuilalt devine subiectul 

percepţiei şi, transformat în obiect, eu, cel privit, 

îmi pierd astfel autonomia şi, implicit, libertatea. 

Chipul care mă priveşte este, în consecinţă, o 

Gorgonă: mă depersonalizează, mă obiectualizează, 

mă pietrifică. 

Atitudinea lui Lévinas pare a fi o replică la 

obsesia negativă a chipului la Sartre. Dimpotrivă, 

spune, de data aceasta, filosoful, chipul 

Celuilalt mă face conştient de libertatea mea, de 

infinitatea mea aidoma infinităţii lui, de semnificaţia 

mea apriorică similară semnificaţiei lui 

transcendente, rămânând indiferent la efortul 

meu precar de a-l circumscrie, de a-l eticheta, de 

a-l asimila reducţionist printr-un simplu index. 

Astfel încât „fiinţa care îmi vorbeşte şi căreia îi 

răspund (...) nu mi se dă în aşa fel încât (...) să o 

reduc la măsura propriei mele interiorităţi şi să o 

primesc ca şi cum ar veni din mine însumi”. 

Percepţia Celuilalt devine, mai exact, „viziune”, 

termen care ancorează relaţia socială în chiar 

miezul misticii (ipoteză confirmată şi de alţi termeni, 

ca în ideea distanţei sociale convertite în 

„înălţare”). Filosofia lui Lévinas este, cu alte 

cuvinte, un apel la morală şi la Dumnezeu, rod al 

reflecţiilor postbelice de după Holocaust. 

După ce o lungă tradiţie ontologică nu a 

făcut altceva decât să interogheze Fiinţa, în 

direcţia celor mai variate definiţii ale acesteia, 

Lévinas, eliberat de majusculă, va conchide că „a 

da seama de fiinţă sau a fi în adevăr nu înseamnă 

a înţelege (...) ci, dimpotrivă, a-l întâlni pe Celălalt 

fără a fi alergic la el (...)”. Bunătatea, pluralismul, 

pacea, familia se încarcă cu plusvalori transcendente, 

devenind concepte noi ale identităţii. 

Capitolul Fenomenologia erosului este un alt 

exemplu de polemică implicită. Interpelatul pare 

a fi Hegel, care, în Fenomenologia spiritului, acordase 

un capitol ideii de iubire ca mod de manifestare 

a spiritului şi pusese în joc conceptul de 

„recunoaştere”. Convingerea filosofică hegeliană 

era că orice relaţie erotică se stabileşte între un 

stăpân şi o slugă, pentru recunoaşterea primului 

şi absorbirea definitivă a celui din urmă. Lévinas 

amendează această teorie, fiind convins că „nimic 

nu se îndepărtează mai mult de Eros decât posedarea” 

şi că dragostea, departe de a fi un „egoism 

în doi”, transcende prezentul ca un „viitor la 

modul infinitiv”: copilul ce se naşte, spre a lua un 

exemplu profan, nu e decât o travestire a Dorinţei 

de Celălalt. Această dorinţă, eliberată de 

încărcătura freudistă, este matriţa lévinasiană a 

acţiunilor umane (infinitul însuşi nu e decât o 

Dorinţă de infinit). În absenţa Dorinţei, care-l proiectează 

pe Celălalt în infinitul imediat, totul 

rămâne un „raport fără raport” (semn că dispare 

liantul ce conferă unitate), iar lumea intră sub 

incidenţa „totalităţii”. 

Acest concept, care apare încă din titlu, este 

egal ca importanţă şi (cvasi)sinonim, la Lévinas, 

cu logocentrismul derrideean. Totalitatea exprimă 

tradiţia europeană, obsesivă la adresa infinitului 

şi a Totului, la care o creatură finită nu se poate 

raporta decât din perspectiva degradării ei, cu 

ambiţia de reintegrare definitivă, recuperatoare, 

dar şi cu sentimentul ruşinii ontologice în faţa 

contururilor sale finite. Totalitatea deformează în 

cele din urmă vederea, îl ocultează sistematic pe 

semenul meu şi împiedică procesul individuaţiei, 

prin dezinteresul faţă de creatură, ca şi prin „privilegiul 

logic al totalităţii”. Totalitatea este, cu 

alte cuvinte, infinitul unui Dumnezeu care mă 

exclude, care nu mă lasă să-l gândesc şi să-l 

iubesc. 

Nu în ultimul rând, Lévinas impune prin 

sensibilitatea stilului său de filosof-artist, explorând 

eseistic zona în care conceptele traversează 

poeticul: „Mângâierea constă în a nu cuprinde 

nimic (...). Ea caută, scormoneşte, (...) ea exprimă 

dragostea, însă suferă de neputinţa de a o spune”. 

Cu adevărat mişcătoare sunt însă cuvintele prin 

care, din mijlocul teoriei, răzbate glasul victimei: 

„Nu vom şti niciodată care voinţă, în jocul liber al 

voinţelor, trage sforile jocului, nu vom şti niciodată 

cine se joacă cu cine. Însă un principiu 

străpunge tot acest vertij şi tot acest tremur, 

atunci când un chip se prezintă şi cere dreptate”. 

 

* Emmanuel Lévinas, Totalitate şi Infinit. Eseu despre 

exterioritate, traducere, glosar şi bibliografie de 

Marius Lazurca, posfaţă de Virgil Ciomoş, Polirom, 

Iaşi, 1999. 

1 

Deşi, odată cu Heidegger şi cu existenţialiştii, filosofia 

a devenit preocupată nu atât de Sein, cât de 

Seiendes, cu alte cuvinte nu de Fiinţa cu majusculă, 

principiul onto-teologiei tradiţionale, ci de fiinţare, 

de existenţa în sine, în ceea ce are ea ireductibil 

uman. 

MARTIE 2009 


33

34 

SECVENŢE 

MIHAI RĂDULESCU 

Ucenicul (I) 

Cel care a pătruns în curte, împingând 

porţile mari închise doar de 

formă cu un lacăt ce atârnă între 

ele, menite să lase automobilul să 

intre sau să iasă, este medicul acupuncturist pe 

care-l aştept. Poate nu acesta este termenul ştiinţific 

ce-i desemnează profesiunea, însă eu 

aşa-i spun, folosind vocabularul meu de neiniţiat. 

Este un băiat de vreo treizeci şi câţiva ani, 

nu prea înalt şi nici cu trăsături marcate de 

adult. Mai curând le are tinereşti, cuminţi, desenându-i 

figura astfel încât să-i semene cu aceea 

simpatică a unui motan dedicat prieteniei faţă 

de om. Se poate să existe între strămoşii săi 

foarte depărtaţi şi vreun ins de tip mongoloid, 

dar această aplecare nu-i conferă figurii nici 

şiretenie, nici răutate. Dimpotrivă, ea te încântă 

cu multa bunătate ce o revarsă cu fiece concentrare, 

voită sau nu, a privirii în care te 

cuprinde şi cu zâmbetul încrezător. 

Nu a venit ca un specialist zdrobitor de 

personalităţi, cum s-au deprins medicii, de când 

lumea şi pământul, a se comporta cu pacienţii. 

De aceea au şi umplut scena, ca personaje ale 

comediilor grase, din timpurile străvechi. Dar 

nu s-au învăţat minte. Sau poate cartea ştiută 

de ei nu face faţă nevoilor omeneşti. În care caz, 

nu le rămâne decât afişarea unui orgoliu dispreţuitor 

faţă de bolnavi. 

Nu acesta este cazul cu vizitatorul meu. 

Dimpotrivă, se străduieşte să rămână încurajator 

şi blând. Nu este cel dintâi doctor care-mi 

lasă impresia aceasta, dar numărul similarilor 

săi este tot mai redus. 

A păşit în lumea mea de verdeaţă datorită 

faptului că m-a îndreptat către el un coleg al 

său, cules de pe internet, care amic îşi zugrăvea 

apartamentul şi n-avea timp de subsemnatul. 

Am mai fost în două rânduri tratat cu ace. 

Cel dintâi pe mâna căruia m-am dat era un tip 

cu aceeaşi experienţă de penitenciar ca şi mine. 

Doar că mult mai aventuroasă şi mai dramatică. 

A fost condamnat în două sau trei rânduri; 

prima oară la 13 ani ori ceva mai puţin. Este 

vorba despre doctorul Ladea. Al doilea avea şi el 

oarecare tangenţe cu jalea noastră. Mi-a mărturisit 

că era „om de ştiinţă”, adică fost medic 

MAI!... Este de înţeles de ce i-am uitat numele 

de cum i l-am aflat. Pe când Ioan Ladea a făcut 

să-mi dispară durerile din picior, dureri pentru 

care l-am frecventat, securistul n-a izbutit nici 

măcar să înfigă acele-n mine astfel încât să nu 

se desprindă şi să cadă în următoarele trei 

secunde. Este de înţeles, deoarece el se ocupase 

întreaga viaţă de... „cercetarea” celor ca mine şi 

nu de vindecarea lor. 

Tânărul din faţa mea se socoteşte produs al 

lui Ioan Ladea. Acesta, pe lângă un curs facultativ 

susţinut la facultatea de medicină, când 

Ciprian Popescu abia izbutise să devină student 

acolo, discuta cu auditorii săi despre o mulţime 

de lucruri neobişnuite, stranii, obsesive, străine 

Cele de mai jos constituie atât amintiri 

personale ale autorului, cât şi informaţii 

dobândite din presă ori manuscrise, 

care luminează sau întunecă personalitatea 

unică a medicului acupunctor şi 

sinolog numit Ioan Ladea şi inconfundabila 

sa existenţa, ştiinţă şi fire. 

Autorul nu vrea să jignească simţămintele 

de admiraţie ale nimănui şi socoteşte 

că modalitatea sa de a nara nu 

face decât să hrănească şi mai mult 

dreptul medicului ieşit din comun la 

dragostea noastră, a tuturora, în pofida 

furiilor duşmanilor săi de o viaţă, securiştii 

ce l-au urmărit şi încercat a-l lovi 

şi pe calea celor istorisite aici. 

de mentalitatea noastră universitară, printre 

care acupunctura. I-a invitat să-l frecventeze la 

bazinul de înot Floreasca, unde-şi desfăşura 

activitatea. Tot acolo intram şi eu în horă, la 

înţepat, în rând cu numeroase babete fascinate 

de taumaturgul cu plete şi barbă sălbatice, 

înspicate, şi pântec viguros, hipnotic, cum îi 

şede bine unui magician. Pe deasupra, globii 

ochilor săi erau ca lumea dezveliţi între pleoape, 

devenind buni conducători de unde telepatice. 

Pe coridorul-salon se menţinea o linişte 

funerară, iar noi, cei întinşi pe tărgi dispuse în 

şir indian, ca la morgă, ne abţineam, cât 

puteam, să crâcnim ori să ne sucim. Nu-i vorbă 

că a ne mişca ne-o interziceau peremptoriu şi 

acele înfipte în noi, ca-n aricii lipsiţi de bună 

cuviinţă. Deşi nu se poate spune că era uşor să 

te concentrezi ca să nu adormi. Atâta timp cât 

m-am aflat acolo, n-am băgat de seamă să fi 

căzut careva în braţele lui Morfeu. În momentul 

când doctorul începea să adune acele, toţi cei 

aflaţi în poziţie de somn erau gata să se lase 

prăduiţi de ele. Din acestea deduceam că lumea, 

speriată de atmosfera artificială impusă, prefera 

să scape cât mai repede de zmeasca încordare 

şi să dispară pe străzile împrejmuitoare, în 

faţa unei sticle brumate, de bere de la gheaţă, şi 

a unor cârnaţi afumaţi, bine săraţi, usturoiaţi şi 

ardeiaţi după poftă, luaţi în clipa aceea de pe 

jar. 

Aşteptându-mi rândul la canon, am schimbat 

câteva vorbe cu un alt fost condamnat politic. 

Între timp, băgarăm de seamă că cei împrăştiaţi 

pe ici, pe colo coborau în imperiul lui 

Ladea. Dacă acesta ne-a văzut împreună, ne 

reţinu să-mi relateze o întâmplare a noului meu 

tovarăş, cu care avea relaţii mai vechi şi mai 

strânse decât mine. Ea avusese loc la minele 

unde fuseseră transferaţi unii deţinuţi. 

Datorită neîndemânării, sergentul major 

răspunzător de magazie scăpă pe jos geamantanul 

bărbatului cu care intrasem. Valiza, foarte 

uzată şi trecută prin multe locuri de detenţie, 

odată cu stăpânul ei, izbindu-se de betonul de pe 

jos se făcu bucăţele, spărgându-i-se cutia. 

Partea de deasupra, capacul adică, după cum se 

obişnuieşte, fusese întărită cu un carton de mari 

dimensiuni, găsit la îndemână de meşterul 

modest care o întocmise. Cartonul era de fapt un 

tablou fotografie al Majestăţii Sale Regele Carol 

II, domnitor pe timpul acela în ţara noastră. Îl 

luase de pe perete, în lipsa materialului necesar 

lucrării, şi-l îngropase sub muşama. 

Acum, tabloul sta răstignit pe jos, dezvelindu-şi 

secretul. „Aha! Cu de-alde ăsta umbli şi 

prin închisori! Mori dacă nu-l priveşti, să i te 

închini!... Regalist împuţit!!!” Împins cu lovituri 

de cizmă în partea dorsală, fu condus înaintea 

ofiţerului politic şi pus să explice prezenţa 

imaginii regale în bagajele sale. Cum lămuririle 

aduse de el nu au fost satisfăcătoare, în cele din 

urmă a ajuns din nou în faţa completului de 

judecată şi s-a pomenit cu o a doua condamnare, 

mult mai aspră decât cea dintâi, ţinându-se 

seama că, în viziunea conducerii, se reînnoise 

încălcarea legii. 

Cu astfel de poveşti se scurseră minutele şi 

nici nu conştientizarăm că, între timp, furtunosul 

doctor Ladea Ioan profita de neatenţia noastră 

pentru a ne perfora tegumentele şi a le face 

sită. 

Tânărul hipocrat, venit să mă trateze la 

rândul său, peste ani în şir, se amuza ascultând 

năzdrăvăniile celui al cărui meşteşug se străduise 

să-l asimileze. Se considera ucenicul neîndoielnic 

al medicului despre care vorbim. 

Pregătit din copilărie pentru o profesiune necesitând 

atât de amplă informaţie, fără să ştie, de 

fapt, se gătea pentru o viaţă de studiu. Învăţase 

limba franceză descifrând revista pentru copii 

PIF. Engleza o deprinsese încă din clasele primare. 

După ce l-a cunoscut pe doctorul meu, a 

priceput că fără limba chineză nu avea cum să 

se descurce într-un domeniu atât de închis 

curiozităţii tineretului indiferent. Nu-i rămânea 

altceva de făcut decât să se pună pe treabă, ceea 

ce de altfel îi umpluse întreaga viaţă, pentru 

atâţia dintre noi searbădă şi plictisitoare. 


 

CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE 

Pentru anul 2009 vă invităm 

să vă abonaţi la revista 

Contemporanul. Ideea Europeană, 

trimiţând pe adresa noastră, prin poştă, 

în plic, un cec în valoare de 70 euro 

(sunt incluse taxele poştale). 

Fundaţia Culturală Ideea Europeană 

cont: RO60RNCB0072049676950002 

BCR Filiala Sector 1 Bucureşti 

Preţul abonamentului pentru 

Republica Moldova este de 60 euro 

(sunt incluse taxele poştale). 

Vă invităm să trimiteţi pe 

adresa redacţiei adresa dvs. completă. 

Adresa: 

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ 

C. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 

Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti. 

tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 212 99 39 

E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com 

Web: www.ideeaeuropeana.ro 

 

CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ 

Pentru anul 2009 vă invităm 

să vă abonaţi la revista 

Contemporanul. Ideea Europeană 

la sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal 

suma corespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, 

notând adresa dvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal 

din ţară. 

În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A. 

revista are Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7 

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei 

Taxele de expediere sunt incluse 

în această sumă. 

Cititorii care se abonează pe un an vor primi revista fără 

majorările de preţ provocate de inflaţie. 

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ 

cont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR 

Filiala Sector 1, Bucureşti 

ANUL XX Nr. 3 (684)

CORESPONDENŢĂ DIN ANGLIA 

LUCIA DĂRĂMUŞ 

Jocul culorilor la York Art Gallery 

York este unul dintre cele mai interesante 

oraşe din nordul Angliei, 

reprezentînd un puternic centru 

cultural, dar şi ştiinţific, prin 

instituţiile, bisericile, facultăţile pe care le are. 

Ca centru cultural activ, atractivă este York Art 

Gallery, remarcabilă prin exponatele pe care le 

deţine, propunînd artişti locali, dar şi naţionali 

şi internaţionali. York Art Gallery promovează 

direcţiile artei europene, începînd cu sfîrşitul 

secolului VI şi pînă în prezent. Primul simţămînt 

pe care îl trăieşti în momentul în care intri 

în galerie este al spaţiului. Pătrunzi în săli 

extrem de largi, distanţa dintre tablouri fiind 

generoasă. Două motive au stat la baza aranjării 

în acest fel. Un prim motiv ţine de estetica 

receptării. Doar păstrînd o secvenţă largă între 

tablouri poţi vizualiza fiecare detaliu în parte, 

fără a te influenţa culorile altui tablou, ce ar 

putea să-ţi atragă unghiurile extreme ale ariei 

tale vizuale. 

Un alt motiv ţine de povestea transmisă de 

fiecare tablou, de importanţa acestei poveşti, în 

care eşti invitat să pătrunzi. Sub fiecare pictură 

există un loc special, în negru, pe care vizitatorul 

îşi scrie propriul gînd legat de ceea ce i-a 

transmis subiectul exponatului în cauză. 

Comunicarea dintre autor, pictură, vizitator 

şi curatorul muzeului există în acest fel. York 

Art Gallery este concepută ca o peşteră antică, 

în care intri să-ţi pui întrebări, să gîndeşti, să 

priveşti, să răspunzi la mirări, să ridici tu însuţi 

semne de întrebare, să institui poveşti pornind 

de la imaginile de pe perete, pornind de la întrebările 

de pe zidurile galeriei. What is all the fuss 

about? Is anyone there? What is she thinking? 

What have they been saying? What happens 

next? Who has just been here? What just happened? 

Who is about to arrive? What is he thinking? 

What would you write? What will he say? 

Am intrat, fascinată de aceste provocări, în 

jocul culorilor, în atmosfera trasată de liniile, 

contururile fiecărei picturi. 

Joseph Laurens Dyckmans (1811-1888) – 

The Lady of Fashion, 1854 

Un tablou în nuanţele pămîntului, în 

nuanţe diverse de maro şi verde. Un colţ misterios 

de viaţă, în care o tînără doamnă este atrasă 

de un domn, posibil soţul ei, cu care discută. 

Să fi fost atmosfera unei familii? În plan secund, 

un domn şi-o doamnă, trecuţi de prima tinereţe, 

par să discute uşor paralel. Lîngă o masă, un 

copil încearcă să înţeleagă tinereţea şi bătrîneţea. 

Doar căţelul din imagine este plin de vivacitate. 

Lîngă datele legate de naşterea şi moartea 

autorului, curatorul expoziţiei a agăţat cîteva 

cuvinte găsite în schiţele pictorului, legate de 

pictura The Lady of Fashion: „My wife has insisted 

she needs a new dress for the party. She will 

ruins us.” Am zîmbit. Mi-am aruncat ochii spre 

ce au comentat vizitatorii: „I didn’t pull the 

thread, the dog dit it”. Desigur, e doar un joc de 

cuvinte, dar jocul, în esenţă, înseamnă creaţie. 

Lîngă mine, o distinsă şi elegantă doamnă 

comentează cu distinsul şi elegantul domn din 

preajma-i, completînd sensurile cuvintelor scrise 

- „aţa de la rochie”. Discret, mi-am pus creta 

pe suprafaţa neagră, adăugînd doar: It is 

Madame Bovary. 

Aşadar, este o Anna. În realitatea liniilor elegante, 

trasate în nuanţe de griuri, roşu închis, 

albastru şi negru, Young Girl Reading oferă o 

imagine a unei adolescente absorbite de cartea 

pe care o ţine în mînă. Portretul are dinamica 

lui, e în plină mişcare. Tînăra e în picioare, cu 

paşii depărtaţi, unul în spatele altuia, cu ochii 

aţintiţi pe rînduri. Citeşte în timp ce se plimbă 

prin cameră. Atmosfera este tipic englezească. 

Încăperea uşor întunecoasă, rece, perdele lungi, 

închise şi grele. Tînăra poartă o rochie lungă, 

încheiată pînă sus, spre terminarea gîtului, 

dintr-un material închis, dur. Peste, un şal, în 

picioare botine. 

Dame Barbara Hepworth (1930-1975) – 

Surgeon Waiting, 1948 

O pictură doar în alb şi albastru. Liniile 

geometrice, verticale, orizontale, transversale, 

circulare, conturează imaginea unui chirurg, 

plasat în momentul de dinaintea săvîrşirii actului 

chirurgical. Are partea inferioară a feţei acoperită, 

la fel mîinile. Doar fruntea înaltă, lăsată 

liberă, într-un alb imaculat, şi ochii în care două 

lumini pătrund privirile vizitatorului şi dincolo 

de el, pînă într-un punct fix, vorbesc despre profunzime, 

seriozitate, gravitate, dar şi calm, siguranţă, 

speranţă. 

Comentariul artistului este unul jucăuş: 

„Vodka. No one can smell it, especially once. I 

have the mask on”. Un vizitator îşi scrie părerea: 

„I have never performed this one before!” Mă 

apropii cu aceeaşi discreţie, fiindu-mi teamă să 

nu risipesc speranţa din ochii chirurgului din 

tablou şi adaug cu creta la cele spuse de alţii un 

singur cuvînt, doar unul: „Hope”. 

Fyffe Christie (1918-1979) – Farm and 

Cornfield, Kent, 1968 

Este, poate, cel mai luminos tablou. Liniile 

sînt uşor curbate, imitînd, parcă, dinamica 

luminii. Culorile vii, de vară, dealuri în nuanţele 

sezonului, bogate. Senzaţia este a abundenţei, 

o viaţă la ţară cu frumuseţile specifice. Planul 

apropiat dezvăluie cîteva case ţărăneşti, specifice 

Angliei secolului trecut. Contururile sînt însă 

imperfecte, doar sugerează, datînd imaginea în 

timpul nostru. 

Mi-am urmat paşii spre sala următoare – 

Sacrifice. 

Tablourile aparţin secolului XV, prezentări 

diverse ale lui Christ, ipostaziat după cîte o 

scenă biblică. Altele prezintă maturitatea, cu 

scena sacrificiului. 

Studio of Lorenzo Credi (1458-1537) – The 

Holy Family 

Fecioara îngenunchează pentru rugăciune 

înaintea lui Christ copil. Desigur, tema este des 

întîlnită în artă, o regăsim în special în picturile 

secolului XVI. Liniile picturii sînt circulare, 

profilul pruncului este angelic, plin. În planul 

secund, azuriul cerului vorbeşte despre puritate. 

Citesc sub tablou: „the circle was believed to 

embody eternity and heavenly perfection. It symbolised 

the Christian cosmic cycle of birth death 

and resurrection”. 

În sală descopăr picturi de Francesco 

d’Ubertini Verdi, numit Bacchiacca (1495-1557), 

de Sano din Pietro of Siena (1406-1481), 

Frabcesco Bianchi Ferrari etc., toţi reprezentanţi 

ai Scolii Italiene. 

Picturile emană puterea şi frumuseţea credinţei, 

a drumului sfînt, instituind prin culori 

povestea sacrificiului, Christ suferind pentru 

Pămînt. Vernisajul continuă cu tema curajului. 

Picturile aparţin secolului al XVII-lea, cele mai 

multe ţinînd de Scoala Germană. 

Cultură, eleganţă, culoare, rafinament, ştiinţă, 

poveste, viaţă... sînt doar cîteva cuvinte 

care îţi trec prin minte după ce ieşi din York Art 

Gallery, izbindu-te dinspre lumina de afară, din 

faţa ta, turnuleţele gotice ale York Minster. 

Însă, despre fascinanta poveste York 

Minster, cu altă ocazie. 


35 

Frank Huddlestone Potter (1845-1887) – 

Young Girl Reading, 1880 

De această dată am citit mai întîi comentariul 

pictorului. „Anna looked up from her book 

when she smelled scorched toast. Sometimes 

she suspected her mother burnt it deliberately.” 

Desigur, doar autorul ştie ce gîndeşte Anna. 

MARTIE 2009

36 

CORESPONDENŢĂ DIN ISRAEL 

LIANA SAXONE-HORODI 

PoveŞtiri „adevărate” 

Luni, 12 ianuarie, pe la ora 20, stăteam 

în faţa televizorului şi 

mutam posturile să văd ce mai 

arată fiecare, cînd la PRO TV 

Internaţional am văzut imagini din Gaza, soldaţi 

israelieni care omoară copii, distrug totul, 

au transformat viaţa oraşului într-un adevărat 

infern. Am crezut că nu văd bine, că nu aud 

bine, am început să dau telefoane prietenilor: 

„Uitaţi-vă, trebuie să vedeţi, nu o să vă vină să 

credeţi! PoveŞtiri „adevărate”! 

Pe canapeaua din studioul televiziunii au 

apărut refugiaţi din Gaza, femei românce măritate 

cu arabi şi palestinieni care au declarat în 

emisiune că sunt „cetăţeni români originari din 

Gaza”, alături de ziarista care participa la discuţii 

şi moderatoarea emisiunii. Femeile românce 

nu mai aveau nimic care să amintească că 

s-au născut în România, fiind îmbrăcate ca şi 

femeile arabe, nu mai vorbesc de limba română 

pe care cu greu o mai vorbeau. De copiii lor, 

chiar că erau adevăraţi mahomedani, religia pe 

care au adoptat-o fără nici un regret. Imaginile 

din Gaza, un oraş distrus de israelieni, în care 

sunt omorîţi copii nevinovaţi, în care oamenii 

nu au apă, beau apă sărată pe care nu o pot filtra, 

nu au ce mînca, case şi moschei distruse, un 

adevărat prăpăd. Imagini cutremurătoare, 

poveşti, lacrimi, apeluri disperate către „cotropitorii 

israelieni” lipsiţi de inimă şi omenie, 

către lumea întreagă. 

Indiscutabil că situaţia din Gaza este tragică 

şi refugiaţii sunt de compătimit, dar dacă 

prezinţi situaţia trebuie să o faci cu obiectivitate. 

Israelul s-a retras din toată regiunea Gaza şi 

organizaţia teroristă Hamas a pus stăpânire 

prin forţă pe putere, a început să fabrice rachete 

„Kasam” cu care a terorizat populaţia din 

oraşul Şderot. Apoi, prin tuneluri spre Sinai, a 

introdus în mod fraudulos rachete „Grad”, cu 

care terorizează toată regiunea din Sud (oraşele 

Aşkelon, Aşdod, Netivot, Beer-Sheva etc). 

Ne-am îngrozit cînd am constatat cît de împînzită 

de tuneluri este regiunea Gaza. 

Tragedia populaţiei civile şi a copiilor din 

Gaza a fost şi este provocată de conducerea 

Hamas şi nu de Israel. Hamas-ul doreşte distrugerea 

Israelului – lucru pe care-l declară tot 

timpul – şi nu bunăstarea populaţiei proprii. Cu 

banii folosiţi pentru tuneluri şi rachete se putea 

asigura dezvoltarea economică a acestei regiuni 

şi prosperitatea populaţiei. Dar nu acest lucru îi 

interesează pe conducătorii Hamas-ului, unii 

din ei stau la Damasc, iar cei locali s-au ascuns 

în adăposturi pregătite dinainte. De aceea, în 

loc să se adreseze cu acuzaţii Israelului pentru 

situaţia tragică a copiilor din Gaza, care repet 

indiscutabil merită compătimire, moderatoarea 

emisiunii trebuia să ceară Hamas-ului să înceteze 

necondiţionat atacurile cu rachete asupra 

oraşelor israeliene şi introducerea frauduloasă 

de rachete, ceea ce ar aduce fără întârziere la 

încetarea atacurilor israeliene asupra populaţiei 

nevinovate din Gaza. 

„PoveŞtiri adevărate” este o emisiune care 

trebuie să impresioneze, dar cele povestite trebuie 

să fie adevărate. În Gaza nimeni nu are 

curajul să spună adevărul. Dar nici în 

România? Moderatoarea spunea mereu că n-are 

importanţă cine a început... să avem grijă de 

copii. Cred că nu este obiectiv să trecem cu 

vederea că încetarea focului, care a existat şase 

luni, a fost încălcată de Hamas. Tragedia din 

Gaza a fost provocată de oamenii politici din 

Hamas şi nu de conducerea politică din Israel. 

Măcar dacă s-ar fi adresat ambelor părţi, dar 

s-a lăsat să se înţeleagă în mod vădit că întreaga 

vină o poartă Israelul – numai Israelul. 

Această emisiune a dezinformat telespectatorii 

şi a sprijinit indirect un regim terorist, care 

aduce nenorocire propriului popor. 

Am avut o noapte de coşmar. Vedeam 

năruindu-se toate „podurile de prietenie” pe 

care le-am construit cu ţara în care ne-am născut, 

prin promovarea valorilor culturale, prin 

limba română impecabilă pe care o mai vorbim 

după zeci de ani şi pe care o cultivăm. Cu ce 

argumente mai puteam să conving pe prietenii 

mei să nu ne părăsească? Mai pot crede că încurajările 

pe care le primim de la prieteni prin 

e-mail şi telefoane sunt sincere, cînd li se dau 

asemenea imagini? Unde-i mass-media noastră 

care trebuie să aducă adevărul la lumină? 

Trebuie făcut „ceva” repetau tot timpul în emisiunea 

PRO TV de ieri seară, dar acest „ceva” se 

referea la noi, „criminalii”. Trebuie făcut „ceva”, 

la care trebuie să ne gândim cu toţii, să schimbăm 

imaginea pe care ne-o creează cu bunăştiinţă 

şi cu un puternic impact la public emisiuni 

ca aceea la care mă refer. „Sunt şi imagini cares 

în favoarea noastră”, mi s-a spus. E poate adevărat, 

dar sunt prea puţine şi prea „palide”. Nu 

putem rămâne indiferenţi. Indiferenţa am plătit-o 

scump şi nu o dată. 

Şi, totuşi, pentru a încheia în mod optimist, 

consemnez că în urmă cu cîteva zile, într-o 

dezbatere pe postul de televiziune TVR 

Internaţional, au apărut un ambasador dintr-o 

ţară arabă, ambasadorul Israelului în România, 

d-l David Oren, şi fostul premier Adrian 

Năstase. Bineînţeles că ambasadorul nostru a 

redat situaţia în mod obiectiv, dar cel mai mult 

a excelat, prin explicaţiile pe care le-a dat, d-l 

Adrian Năstase, care cunoaşte bine poporul 

israelian, care a vizitat ţara noastră şi care a 

sprijinit întotdeauna relaţii noastre culturale cu 

poporul român. Nu numai eu am fost încîntată 

de prezenţa domniei sale în emisiune, dar cu 

cine am vorbit mi-a împărtăşit entuziasmul. Pe 

domnul Adrian Năstase am avut prilejul să-l 

cunosc personal în urmă cu cîţiva ani, cînd am 

participat la „Simpozionul Românilor de 

Pretutindeni” organizat de TVR-i , alături de 

soţul meu, de Shmuel Rainish şi Moshe Nagor, 

cu soţiile lor, aşa că nu mi-a fost greu să-i 

împărtăşesc prin telefon admiraţia mea şi să-i 

spun că „a fost omul potrivit la locul potrivit”, ca 

să redea adevărata noastră imagine. 


Cu un debut literar matur, în 1995, 

scriitorul Ovidiu I. Ştefan e câştigat, 

în egală măsură, de proză şi 

de poezie. A început cu povestirile 

şi romanul, Paralele suprapuse, Editura 

Holding Reporter (1995) şi A doua lume, 

Editura Eminescu (2000), între 

aceste două titluri inserând şi 

un volum de poeme, Deşert de 

stele, Editura Eminescu (1997) 

şi a continuat, tot cu poezie, 

Vina de a fi, Editura Eminescu 

(2008), carte lansată recent, în 

Rotonda Muzeului Naţional al 

Literaturii Române. 

Ceea ce frapează, dintru 

început, la acest scriitor, 

îndeobşte retras, introvertit, 

neasediat de foamea de imagine, 

ce face ravagii printre 

confraţi, e marea încredere în 

literatură. 

În forţa ei, dacă nu de a 

schimba lumea, măcar de a o face înţeleasă. Cu 

miturile şi misterele ei, de prea multe ori ignorate 

sau, şi mai rău, stâlcite, siluite prin tot 

felul de „isme” şi printr-o păguboasă, minimalistă 

demitizare. O serioasă cultură literară 

(şi nu numai), apetenţa pentru limbile străine şi 

pentru muzică dau relief portretului unui intelectual 

pasionat de arta scrisului. Care se 

doreşte scriitor profesionist pentru că şi-a descoperit 

înzestrarea şi nu pentru că „nu e om să 

nu fi scris o poezie”. Cu alte cuvinte, Ovidiu I. 


Ştefan vrea să ofere cititorilor cărţile unui scriitor 

născut şi nu făcut (din varii calcule sau 

interese). 

Volumul Vina de a fi, apărut elegant, în 

2008, la Editura Eminescu, prefaţat de Traian 

T. Coşovei, care, în câteva decenii, a descoperit 

CORNELIA MARIA SAVU 

Elegii în bătaia 

veşnică a puştii 

şi a susţinut cu generozitate (rară, în zilele 

noastre !) o pleiadă de autori ce au confirmat, în 

timp, alegerea mentorului, e un volum de elegii 

„în bătaia veşnică a puştii”. O carte ce însumează 

reflecţiile despre lume şi viaţă ale unui 

citadin. Un poet al oraşului ca topos de nouă 

mitologie existenţială. În descendenţă bacoviană, 

nepervertită, dedulcită experimentelor 

„pe val”, pe atâtea valuri ale improvizaţiei sterile 

de dragul modelor şi modelelor cu strălucire 

de sezon. „Nervii” bacovieni sunt continuaţi 

firesc, prin afinitate electivă, de poetul ale cărui 

stanţe şi imagini au, între alte calităţi textuale, 

una de vârf, pe care scriitorul o are sau nu o are, 

de la început, autenticitatea: „Valsează ameţitor 

în aer ploile toamnei,/Ochii zidurilor le privesc 

larg deschişi,/Flămânzi de apă./Oamenii, ca 

nişte veneţieni de ocazie, /Plutesc 

pe străzi. Cai desprinşi din 

nori nechează straniu,/Un 

flaşnetar nebun prinde picuri 

de apă cu mâinile/Şi îi bagă în 

buzunar./Vrăbiilor le e dor de 

secetă,/Pietrele tac colţuroase 

şi ude./Crengile goale se îndoaie 

ca nişte gheare /Gata să 

apuce frâiele oraşului./Dorinţele 

se zbat lovindu-se de 

pereţi,/Ca nişte păsări negre şi 

greoaie./Iubirea s-a spânzurat 

de lustră cu o frânghie./Văcsuitorii 

de ghete au renunţat la 

meseria lor/Şi s-au făcut ciocli./Se 

moare pe capete, mai 

ales seara, târziu, după ştiri/Un pian cu coadă 

aiurează o melodie într-o mansardă. Orologiul 

oraşului bate ora nouă,/Ciorba zilelor se 

serveşte direct de la cazan”. („Note”) Peisajul 

diluvian al poetului, în confluenţă, aici, şi cu 

Ovidiu Genaru, cel ce a scris remarcabilul 

volum „Patimile după Bacovia”, are o reală forţă 

a expresivităţii şi o veritabilă picturalitate 

expresionistă. 

(Continuare în pagina 38)

PRESA CULTURALĂ 

DIN DECEMBRIE 2008 

Revista 22, nr. 1/2009, N. Filipescu discută despre pericolul nuclear şi atitudinile 

refractare ale Iranului, ale unor organizaţii teroriste. Sanda şi Vlad Stolojan 

evocă anii 50 din România lui Dej, iar Ion Coşoveanu îşi aminteşte de momentul 

întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste. Remarcabil la aceste texte 

este lipsa „nuanţelor” etno-politice, care abundă, din păcate, în alte publicaţii, cu 

pretenţii de obiectivitate. Dan Octavian Cepraga, redactor al ediţiei în italiană a 

cărţii lui Andrei Oişteanu, Il diluvio, il drago e il labirinto (Verona, 2008), prezintă 

această lucrare de sinteză în domeniul mitologiei europene comparate. Un 

interviu interesant acordă artistul Benedek Levente, care pentru expoziţia sa a 

fost dat în judecată de Victor Roncea, preşedintele asociaţiei „Civic Media”. Titlul 

interviului realizat de Ana Soviany, „Naţionalismul paranoic nu urmează nici o 

logică”. În numărul din 13 ianuarie, 

Andrei Cornea ne surprinde 

cu o afirmaţie deloc obiectivă, 

reluând un citat din spusele marchizului 

La Coustine, odihnească-se 

în pace de 150 de ani, că 

guvernele Rusiei, indiferent de 

sistemul pe care îl reprezintă, nu 

ţin cont de viaţa omului. Nu prea 

înţelegem de ce alte guverne sunt 

mai iubitoare. O taină a necruţătorului 

comentator. Ne-am gândi 

mai mult la liderul Iranului, de 

pildă. Iar în criza gazelor, chiar 

cu furnizorul actual nu ar trebui 

folosit un limbaj prea radical. În 

acelaşi număr, citim despre filajul 

la care a fost supus ambasadorul 

Olandei la Bucureşti, Coen 

Storck, de către Securitate, în 

1988-1989. Laura Sitaru şi 

Octavian Manea scriu despre 

situaţia din Orientul Apropiat, 

dar concluziile acestora sunt 

oarecum pripite, Iranul nu este 

purtătorul porumbelului păcii, iar preşedintele Autorităţii Palestiniene Abbas nu 

este nici el omul potrivit la momentul potrivit, faţă de Hamas fiind total neputincios. 

Ne miră uşurinţa cu care se scrie despre aspecte complexe, greu de descifrat 

pentru experţi cu vaste cunoştinţe. La fel de supărătoare este reclama inserată 

în numărul din 20 ianuarie la cartea apărută într-o editură care de mult şi-a 

făcut un trist renume pentru ceea ce publică (succesul comercial o fi pe măsură?), 

ne referim la Ed. Antet, cartea se numeşte Tupeu şi conţine un atac la politica 

Israelului, care „încalcă drepturile palestinienilor”. Autorul? Cine altul, decât 

cunoscutul Norman G. Finkelstein, singurul evreu care şi-a permis să batjocorească 

memoria celor ucişi în Holocaust, deşi familia sa a fost asasinată în acei 

ani. În numărul din 27 ianuarie, Bogdan Cristian Iacob scrie cu aplomb, elogiind 

peste măsură cartea lui V. Tismăneanu, Perfectul acrobat, fiind vorba de Leonte 

Răutu, numit „Jdanovul României”. Ca în fabula cu „leul mort”, o copită primeşte 

şi Paul Niculescu-Mizil, recent decedat. Ne îndoim că generaţia ceva mai tânără 

ştie cine a fost Jdanov, doar aşa, din citite, pe sărite. 

Salutară este prezenţa semnăturii lui Leon Volovici (Israel), istoric literar român, 

despre situaţia din Orientul Mijlociu (fiind inclus astfel şi Iranul). 

România literară nr. 1/2009 publică o povestire de Gh. Schwartz, scrisă în 

1988, despre soarta unei muncitoare într-un sistem lipsit de moralitate, omenie. 

Grete Tartler scrie despre colocviile Celan la Chişinău şi Cernăuţi. În numărul 

2/2009, Mircea Lazaroni scrie despre romanul lui Joseph Roth (scriitor evreu 

austriac, puţin cunoscut la noi), Spovedania unui ucigaş (Editura Humanitas), în 

acelaşi volum fiind inclusă şi nuvela Legenda sfântului beţiv. În nr. 3, Tudorel 

Urian prezintă volumul lui Victor Rusu, Balada târgului evreiesc (Editura 

Hasefer, prefaţă de Leon Volovici). Daniel Cristea Enache recenzează elogios 

romanul erotic al Aurei Christi, Casa din întuneric (Editura EuroPress Group, 

2008), pe care îl numeşte „un adevărat festin”. Gh. Grigurcu comentează Jurnal 

infidel (Opere complete 5) al lui Bujor Nedelcovici, un scriitor care pune un mare 

accent pe motivul exilului său, „răul absolut fiind comunismul”. Putem spune că 

nimic pe pământ nu este absolut, iar ancorarea în ecuaţia fascism=comunism 

este fără sens ca orice ecuaţie în istoria complexă a omenirii. Nimic nu este egal 

cu nimic. Comparaison n’est pas raison. Virgil Duda scrie despre „eternul exilat” 

Mircea Săucan, regizor român, decedat în Israel. Cosmin Ciotloş comentează 

recentul volum de eseuri al lui Andrei Codrescu, Noi n-avem bun gust, noi suntem 

artişti (Editura Polirom). Deşi elogios, demersul nu prea convinge. În nr. 4 

este omagiat romancierul Nicolae Breban, care împlineşte 75 de ani de viaţă 

(îl felicităm şi noi). Semnează Alex. Ştefănescu şi Marian Victor Buciu. Gabriel 

Liiceanu îşi prezintă dosarul de urmărire de la CNSAS. Ne amintim de 

„Sebastian, mon frere”, fără a căuta vreo contradicţie, dar afirmaţia era oarecum 

derutantă, iar unele apariţii de la Humanitas nu par a fi în consens cu frăţietatea 

declarată în urmă cu peste un deceniu. Mai citim despre marele om de cultură 

B.P. Haşdeu, cu alunecările sale spre xenofobie. Simona Vasilache găseşte în 

anticariat Inimi cicatrizate de Blecher şi scrie frumos despre acest roman pur 

autobiografic. 

Lettre Internationale nr. 68/2008-2009 (iarna). Greu de 

ales un text în detrimentul altuia. Matei Călinescu – File de 

jurnal, Felicia Antip – Criza, Ion Vianu – Despre morminte şi 

subterane, Le Clezio – Discurs la Stockholm (la înmânarea 

Premiului Nobel), Borges – Texte captive, Julien Green – 

Debutul meu, Zeruya Shalev (Israel) – Viaţă amoroasă, 

Adam Michnik – Poeţii îşi amintesc mai bine, apoi, Nicolae 

Manolescu, Geo Şerban, Livius Ciocârlie, Rodica Binder ş.a. 

Observator cultural nr. 200/22 ian. 2009. Bogdan Suceavă 

combate... bine teoria discutabilă a lui Patapievici despre 

„dreptul la insultă” a unei comunităţi. Michael Finkenthal 

discută despre „intelectualul public”, temă vastă... şi fără 

finalitate. Se uită că o condiţie a intelectualului este şi morala, 

care la unii face casă bună cu oportunismul politic. Nu 

dăm exemple. Luminiţa Marcu recenzează o carte de interes 

a lui Antonio Munoz Molina, Sefarad (Editura Curtea 

Veche), proze politice în gen semificţional. O erată – 

Lubianka şi nu Lublianka (sediul KGB nu are nimic comun 

cu „iubirea”). Paul Cernat critică recenta carte a Martei 

Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran (Editura Polirom). 

Dar cine nu este bolnav? Paul Cornea acordă un extins interviu, 

într-o fază de revenire activă în atenţia presei culturale 

şi a editurilor. În numărul următor, Ovidiu Şimonca, la obiect, ca de obicei, discută 

Memoriile IPS Mitropolitului Bartolomeu, cunoscut înainte ca poet cu semnătura 

Valeriu Anania, care nu ascunde „tinereţea sa legionară” (n. 1921). 

Carmen Muşat tranşează o temă discutată mereu – participarea intelectualului 

la viaţa „cetăţii”. Ni se pare corect că revista pe care o conduce se implică în problemele 

grave ale momentului politic. 

Cultura din 22 ianuarie, multe texte, dar unul chiar intrigă, semnat de Mihai 

Iovănel, în care nu faptul că se declară inaderent la scrisul lui Virgil Duda, să 

spunem, pune pe gânduri – la o adică are dreptul, ca oricare cititor să aibă rezerve 

aşa cum alţii – să-l admire şi să-l premieze, intrigă însă maniera persiflantă 

în care se descriu momente din viaţa cotidiană din Israel. O fi fost Iovănel pe 

acolo. Poate că nu i-ar strica o vizită. Iar a desfiinţa un roman spunând că l-ai 

uitat după ce l-ai citit, mi se pare uşor... neserios. Este vorba de romanul Ultimele 

iubiri (Editutra Polirom). Poate că editorii vor să spună ceva. 

Apostrof-ul (Cluj) din decembrie 2008 (primit cu întârziere) ne oferă un articol 

evocator al lui Carol Iancu despre „locotenentul Ion Bogza, un exemplu de solidaritate” 

în anii Holocaustului, nume ce trebuie adăugat la Drepţii Popoarelor. 

Moshe Idel este prezent cu un studiu despre Jochannes Reuchlin, un cabalist 

erudit, creştin. Ion Vianu îşi deapănă amintirile despre Kafka. Mai scriu Liviu 

Antonesei, Paul Aretzu, Leo Butnaru, Iolanda Malamen, M. Finkenthal ş.a. 

Timpul (Iaşi) din decembrie 2008 dedică o pagină cărţii lui Carol Iancu despre 

Alexandru Şafran, învăţatul, fostul Şef Rabin în România (1940-1947), recenzia 

fiind semnată de Nicoleta Dabija. 

Saeculum (Focşani) nr. 1/2009 (redactor-şef Mircea Dinutz) cu un sumar bogat, 

semnături remarcabile, D.R. Popescu, Irina Mavrodin, C. Coroiu, Liviu Ioan 

Stoiciu, Iordan Datcu ş.a. Nu lipseşte Magda Ursache, activă în mai toată presa 

din spaţiul celor trei mari zone geografice, cu aceeaşi temă, atacul la persoană, 

de această dată ţintele sunt Viorica S. Constantinescu şi Adi Cusin din Iaşi, persoane 

pe care le ştim cu totul respectabile. Petre Fluraşu elogiază scrierile lui 

Dan Brown, autor de mare succes, controversat. I.D. Denciu comentează poezia 

scrisă în franceză a lui Rilke, F. Agafiţei ni-l readuce în memorie pe filosoful 

Aram Frenkian. Elena Toma se referă la traducerile din poezia lui Eugenio 

Montale, Florentin Popescu face un portret „Constantin Daniel”, mare orientalist. 

B. Marian este prezent cu o recenzie la cartea Demnitate în vremuri de restrişte 

(Editura Hasefer). 

Despre Caiete Silvane (Zalău), editată de prietenul nostru Cristian Contraş, 

redactor-şef Daniel Săuca, vom scrie în numărul următor. Merită. 

BORIS MARIAN 


37 

MARTIE 2009

DANIELA PETROŞEL 

Politica revistelor literare 

(Urmare din pagina 29) 

„Subsemnatul Istodor Dumitru, secţia nr. 4 

de sculărie, pot să afirm cu tărie, aici, că, cunoscând 

regulile şi instrucţiunile de funcţionare ale 

aparatului N. K. 45, n-am avut spiritul de prevedere, 

am fost un tâmpit, un zăpăcit, un încuiat 

la cap, nu mi-am dat seama ce fac, nu numai ce 

s-a arătat în şedinţă, în adunarea generală a 

colectivului, care a făcut o critică prea blândă, 

pot să spun prea cumsecade. […] Pot să consider 

de pe acum că am fost un porc şi un încăpăţânat, 

lucru pe care, vă rog încă o dată, să le consemnaţi 

în procesul verbal, luându-mi totodată 

angajamentul de a lichida aceste lipsuri. […] 

Bateţi-mă, faceţi-mi ce vreţi şi cum vă vine la 

gură, am fost un dobitoc şi recunosc. Promit pe 

viitor dumneavoastră şi personal tovarăşului 

Spirea că voi fi un element care să nu mai greşească, 

cu care să se laude secţia şi care să nu 

mai fie un rebut, o lepădătură, cum am dat 

dovadă în ultimul timp. În timp ce priveam cum 

se luptă o furnică mare cu un cărăbuş, mă gândeam 

cum de-am avut curajul să mă pun contră 

cu tovarăşul Drăgan.” 

Lipsa de logică, auto-flagelarea publică şi 

extrem de falsă erau constante ale omniprezentelor 

autocritici. Textul foloseşte în gradare 

aceste ingrediente, plus o serie generoasă de 

auto-invective, dar se încheie într-o notă de 

superioară ironie: cine o fi furnica şi cine cărăbuşul 

din acea insecticidă confruntare? 

Într-o perioadă de maximă îngrădire a 

libertăţilor individuale, 1983-1989, revista 

„Echinox” a reuşit să păstreze o oază de normalitate. 

Activitatea revistei clujene beneficiază de 

girul valoric al triumviratului Pop-Papahagi- 

Vartic, din colectivul de redacţie făcând parte 

cercetători de valoare precum Ruxandra 

Cesereanu, Corin Braga sau Ovidiu Pecican. 

Chiar dacă organele de partid schimbă conducerea 

revistei în 1983, conţinutul valoric al revistei 

nu suferă modificări majore. Articolele ideologice 

în limba română sunt dublate de cele scrise 

în limba maghiară, pentru că, oricum, 

Partidul şi Conducătorul iubit nu erau nicicând 

prea mult lăudate. Cu cât demenţa politică atinge 

cote mai îngrijorătoare, cu atât revistele, 

implicit „Echinox”, au de suferit. Obsesia economiilor 

masive, inclusiv la hârtie, face ca revista 

să nu mai apară lunar, iar când apare să aibă şi 

un număr mai mic de pagini. Această invazie 

anihilantă a politicului reuşeşte să o surprindă 

autoarea foarte bine, pentru că, în capitolul 

dedicat revistei „Echinox”, „Ceauşescu şi ceasornicul 

de nisip, „Echinox” (1983-1989), discutarea 

numerelor din revistă este suspendată şi 

relatarea este axată pe enumerarea nesfârşitelor 

evenimente politice. Viaţa culturală sau 

chiar viaţa personală nu are valoare proprie, ea 

este doar un instrument aservit politicului. 

Mariana Gorczyca îşi propune mai mult 

decât să facă o prezentare detaşată destinului a 

trei reviste sub comunism; ea este interesată şi 

de radiografia ideologică a acelei perioade şi, de 

ce nu, de stabilirea coordonatelor propriei biografii, 

pentru că, adesea, expunerea academică 

se întretaie cu reflecţii pe care noi le ghicim a fi 

generate de o confruntare personală cu aberaţiile 

sistemului. Cartea mai are meritul de a fi o 

lucrare de doctorat făcută cu acribie şi nu cu 

dorinţa de a examina gradul de compromitere a 

multora dintre personalităţile publice actuale. 

Totuşi, autoarea nu se poate abţine să nu se 

amuze când, studiind vechile nume ale reviste 

„Echinox”, mai ales cele ale anului 1989, găseşte 

o mulţime de pagini rupte, tocmai cu numele 

autorilor articolelor ideologice. O fi şi asta o altă 

formă a auto-cenzurii. 

38 


CORNELIA MARIA SAVU 

Elegii în bătaia veşnică a puştii 

(Urmare din pagina 36) 

„Notele”, notaţiile în priză directă se rafinează într-o suspendare 

atemporală, surprinzătoare, „prinse” ca într-un bob de chilimbar, pentru 

viitor. Tonul elegiac, bine temperat, are consistenţa tuşelor nervoase, cu 

ironie bine cântărită, ca într-o vedută, pentru o clipă animată, ca apoi să 

rămână într-un gest îngheţat, de recuperare, neostentativă, a 

(auto)biografiei lirice. Un „raccourci”, ca în poemul cu acelaşi titlu, în care 

mitul, reminiscenţele culturale, o sacralitate coborâtă de pe piedestal se 

întrepătrund şi se nutresc din derizoriul cotidian, fulgurant: „Am găsit 

tăcerea aruncată pe jos,/sfâşiată de nesunete de crime tăcute,/glob de 

sticlă spart de o etolă de/nurcă. Nuri, trezeşte-mă din somn./Trag cu 

îndârjire o sanie pe un glob de/foc. Şarpe cu ghinion strivindu-mi/mâna 

între canaturile uşii./Pene sticlind în spaţii închise, luptându-se/cu 

demoni de faianţă. Cuvinte nescrise/stând între noi şi despărţindu-ne/secant, 

net, ca nişte uşi de bronz./Vuiet de tăceri nestrăbătute 

de/sunete de mucava,/de cuvinte fruste. De muieri vetuste,/ceaşca de 

cafea spărgându-se ca/un picur de ploaie/de pământul tare,/căprioare 

tinere murind de sete,/Arşiţa de foamete, căderi spre/centrul universului. 

Absconse volute/de viţă-de-vie nepârguită./Ghetele zilelor uitate la uşa 

fără cadouri/Esenţiala nelinişte dusă la paroxism/Şi zidită de Meşterul 

Manole/Într-o tristeţe de catedrală oarbă /făcută din cărămizi de sunete 

goale,/Suflete neliniştite zburând cu aripi/topite, din ceară, precum 

Icar/lovindu-se de ciment./Iubiri sărace în sentimente bătând/cu pumnul 

în coaste,/uşi nedeschise./Tineri plecând la oaste,/Valize de lemn cu 

lacătul spart vopsite/cu lac de unghii după ultima beţie,/coroana de spini 

pe capul lumii,/Dyonisos spumegând de spumă de mare/guri de zmeu, 

calice, mestecând dinţi,/flămânde, aruncând zaruri pe tipsia cerului”. 

(„Raccourci”) Tensiunea lirică bine pusă în pagină conturează acest veritabil 

peisaj după bătălie, dezghiocând, în ritmul sacadat al gerunziilor, 

falduri de memorie afectivă. Amintirile (recuperate) ale unui eu poetic în 

al cărui început se află, eliottian, chiar sfârşitul (şi invers), un elegiac perpetuum 

mobile. Enunţat solipsistic, dar fără trufie, de poetul întrupat, 

ritualic, drept zeu (mărunt) ce domneşte asupra creaţiei sale perisabile: 

„Eu sunt pentru mine un zeu original,/Un zeu mărunt ca o boală de 

nisip,/Ca şase litri de sânge, ca o ramură de măslin/Întinzând degetele să 

apuce universul,/Sunt un zeu finit bătut de ploaie/Un zeu marginal, fără 

putere de decizie,/Privind totul cu lăcomie, ca şi cum/În privirea mea ar 

încăpea cerul/Iar planetele mi s-ar roti în inimă.” („Solipsism”) O creaţie 

perisabilă, dar care poate mişca astrele şi poate înţelege, în acelaşi timp 

şi cu aceeaşi intensitate, „libertatea zăbalelor spărgând dinţii”. („Veghe de 

plumb”) 

Modern fără ostentaţie, închegându-şi arta poetică din priviri aruncate 

lumii prin „unghere de frig”, dar şi dintr-o stare de urgenţă a celui 

aflat „în bătaia veşnică a puştii”, Ovidiu I. Ştefan cultivă orginalitatea 

contrariilor, la mare distanţă de retorismul steril (de atâtea ori) al congenerilor: 

„Stau în bătaia veşnică a puştii,/În oraşul mort de tăcere./ 


Moartea se apropie/Numărând de-a-ndoasele anii,/Privindu-şi, ceasul 

fără arcuiri,/Albastra maşinărie/Cu ochii apatici şi stranii/,Târfe râzând 

fără veselie/Îmi veghează dimineţile/Glumind fad/Despre lespezi pline de 

muşchi verde./Ascult vuietul oceanului/(Pe care nu l-am văzut nicicând)/Într-o 

scoică pe care mi-a dăruit-o/Un cavaler în zale de 

amurg./Kierkegaard îmi trimite o scrisoare peste timp,/Aspră ca o piatră 

de cremene,/Vecină cu murmurul tăcut/Al pustiului./Îmi aprind o 

ţigară,/Stau în bătaia veşnică a puştii,/În oraşul mort de tăcere” („Bătaia 

veşnică a puştii”). 

Homer, Poe, Shakespeare, Kafka, Baudelaire, Papini sunt „ţesuţi” în 

canavaua câtorva texte din „Vina de a fi”. Ca aluzii livreşti absolut necesare 

întregului poetic şi nu spre epatare. Un joc superior cu modelele 

potentează imageria poetică a lui Ovidiu I. Ştefan, o reaşază în matcă, îi 

pompează în vene sânge proaspăt. Se mulează firesc pe scheletul original 

al construcţiei lirice, îi şlefuieşte reflexivitatea. Precum această 

„Sartriană”, acut a zilelor noastre şi a temperamentului liric al poetului 

român: „Ţi-aş spune clar că absurdul există./E în noi şi în jurul nostru./Ca 

o ceaţă densă, albăstruie./Ca o ciorbă de spital încălzită prea tare./Ne-a 

înghiţit viaţa, ne-a înghiţit dragostea,/Ni le-a mestecat între dinţii 

hidoşi/Şi ni le-a scuipat apoi, boţite, în faţă./S-a amestecat între zilele 

noastre,/Ne pipăie obscen cu mâinile păroase şi jilave/Nopţile,/Ne priveşte 

în ochi cu aroganţă/Şi cere de la noi un singur sentiment:/Greaţa./Greaţa 

adevărată, pură,/Fum de ţigări trase în piept/Dimineaţa pe nemâncate,/Păsări 

jumulite de pene,/Negându-şi esenţa, negându-şi zborul,/Muzică 

fără note muzicale,/Ca un zdrăngănit de tingiri/Suspendat 

între cer şi pământ,/Cerşindu-i absurdului/Un dram de tăcere,/O rază de 

soare.” 

Recuperând, fulgurant, în câteva poeme, fragmente ale tinereţii, cu 

marile ei elanuri, poetul aduce, cum se zice mai nou, tribut trupei Pink 

Floyd şi lui Jim Morrison, care au fost (şi au rămas, pentru mulţi) „incizia 

de lumină”, energiile mobilizatoare consumate prea repede în maşinăria 

timpului… antropofag. Pentru că, mai presus de toate, cu melancolie 

(nu a altor vremuri, nu vetustă, ci oximoronic, în ofensivă), dar şi cu disperare, 

poetul „simte” acut zimţii mecanismului fatal, al trecerii timpului, 

cum nivelează, implacabil, istoria mare şi destinele mărunte: „Stelele se 

despică în două şi cad în mare,/Amurgul purpuriu însângerează 

zarea,/Un corb mă priveşte trist de pe cornişa unei case,/Simt adânc în 

oase reumatismele copacilor tomnatici./Pescăruşii se rotesc în stoluri 

transparente,/Sângele îmi pulsează aprig în artere,/E-o toamnă leneşă şi 

poetică afară,/Un înger trâmbiţează sec căderea/zidurilor 

Ierihonului./Amar se prinde-n horă luna cu stelele,/Aspră întâlnire între 

două ierni./Acum, pescăruşii execută un dans de gală,/Desfac pumnul şi 

din palmă/Se rostogoleşte pe jos un ban,/Dacă e ban, voi muri 

cândva,/Dacă e stemă la fel./E-un joc tâmpit şi numai clipele/De-acum ne 

pot salva/De-o iremediabilă tristeţe.” („Iremediabila tristeţe”) 

„Vina de a fi” este cartea unui poet stăpân pe uneltele sale, profund 

şi original, care nu se sfieşte să convertească arsenalul poetic 

(neo)romantic la un existenţialism cu surdină, din a cărui imagerie nu lipsesc 

tuşele (sigure, păstoase) ale expresionismului pe cale, azi, să fie 

redescoperit, şi în alte părţi, şi la noi, de ceea ce se numeşte „noua sensibilitate”. 

Ovidiu I. Ştefan e adeptul proiectelor culturale de cursă lungă, 

un poet „cu program”, sigur, la mare distanţă de cântecul de sirenă al 

experimentelor efemere. Evoluţia sa merită atent urmărită.

IDEEA EUROPEANĂ & E 

& EUROPRESS 

MARINA ŢVETAIEVA 

PROZĂ 


LEV TOLSTOI 

SPOVEDANIE 

NICOLAS GRIMALDI 

CARTEA LUI IUDA 

39 

TRADUCERE DE 

JANINA IANOŞI 

PREFAŢĂ, NOTE, COMENTARII DE 

ION IANOŞI 

ÎN LIBRĂRIILE DE CALITATE 

INCLUSIV LIBRĂRIA ON LINE 

WWW.IDEEAEUROPEANA.RO 

• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ • 

Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse 

de Editura Ideea Europeană · EuroPress Group 

Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. 

Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. 

Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.; 

• 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex. 

Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 1-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.; 

• 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru 

al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi 

beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată. 

Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor 

participa în fiecare an la concursul cu premii pentru 

fidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual al 

Editurii Ideea Europeană. 

Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, 

OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780; 

tel./fax: 4021. 212 56 92; 

E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com 

Web: www.ideeaeuropeana.ro 

P ARTENERI MEDIA: 

RADIO ROMÂNIA CULTURAL 

CONVORBIRI LITERARE 

AGENŢIA AMOS NEWS 

POEZIA 

TIMPUL 

DACIA LITERARĂ 

PARTENERI: 

SC ERC PRESS SRL 

NETVISION SISTEM 

EUROPRESS MEDIA 

CROSMEDIA 

APLER 

MARTIE 2009

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XX · NR. 3 (684) · MARTIE 2009 

Stendhal 

Napoleon 

Vladimir Maiakovski 

Eu şi Napoleon 

 

Evidenţa informatizată a tirajelor şi 

produselor este realizată în 

sistemul internaţional GS1, 

administrat în România de 

GS1 România. 

www.gs1.ro 

Apare joi 3 lei www.ideeaeuropeana.ro 

CK

Un spectacol aproape teatral Spovedania ... - Ideea Europeana

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?