Nicolae Breban, Trădarea criticii Editura Ideea ... - Ideea Europeana

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 1 (694) · IANUARIE 2010
O carte-eveniment în dezbatere
Nicolae Breban, Trădarea criticii
Editura Ideea Europeană, 2009
Participă:
PAUL ARETZU, SORIN BASANGEAC, NICOLAE BREBAN, MARIAN VICTOR BUCIU,
AURA CHRISTI, IRINA CIOBOTARU, DANIEL CRISTEA-ENACHE,
BOGDAN MIHAI DASCĂLU, ION IANOŞI, FLORIN OPRESCU, MARA MAGDA MAFTEI,
IRONIM MUNTEAN, EUGEN NEGRICI, ADRIANA TEODORESCU, EUGEN SIMION,
MAGDA URSACHE, RĂZVAN VONCU, ION ZUBAŞCU
CK

2
Bref
S
PREMIILE USR FILIALA IAŞI PENTRU ANUL 2008/ 2
Modele
NICOLAE BREBAN GRUPUL DE DIALOG SOCIAL.
UN FALS RĂZBOI/ 3
Cartea viselor (4) de IRINA PETRAŞ/ 4
Eseu
NICOLAE BALOTĂ LEWIS CARROLL,
PRECURSOR AL ABSURDULUI/ 5
Eseu
BASARAB NICOLESCU EUGÈNE IONESCO ŞI
LOGICA CONTRADICŢIEI/
U
6
Cronica literară
ŞTEFAN BORBÉLY SUPLEANTUL/ 7
Cronica literară
RĂZVAN VONCU UN ROMAN FRUMOS ŞI TRIST DESPRE VIAŢĂ,
IUBIRE ŞI MOARTE/ 8
Foamea de a fi
AURA CHRISTI GENIUL INIMII/ 9
Lecturi
IRINA CIOBOTARU VERBUL ŞI RANA MEMORIEI/ 10
Vieţi de cărţari
M
MAGDA URSACHE PRINTRE CĂRŢILE JUNIMII/ 11
Con(texte)
MARIA-ANA TUPAN CE ESTE ILUMINISMUL? DOUĂ SECOLE
MAI TÂRZIU/ 12
Lecturi
SIMONA-GRAZIA DIMA DESTINUL UNEI INSTITUŢII
CULTURALE EMBLEMATICE/ 13
Poeme
MARIANA FILIMON/ 14
Polemice
MARIN RADU AMOCANU JURNALISMUL CULTURAL/ 15
Lecturi
DOINA RUŞTI UN ROMAN DE SUCCES/ 16
Clubul Ideea Europeană
O CARTE-EVENIMENT ÎN DEZBATERE
NICOLAE BREBAN, TRĂDAREA CRITICII/ 17
Participă:
NICOLAE BREBAN, BOGDAN MIHAI DASCĂLU,
AURA CHRISTI, DANIEL CRISTEA-ENACHE, ION IANOŞI,
EUGEN SIMION, RĂZVAN VONCU
PAUL ARETZU ISTORIE ŞI DESTIN/ 26
SORIN BASANGEAC R „TOTUL E... PRESQUE”/ 26
MARIAN VICTOR BUCIU CRITICA (IN)FIDELĂ/ 27
AURA CHRISTI RADICALISMUL LUI NICOLAE BREBAN/ 29
IRINA CIOBOTARU O CARTE-DIAGNOZĂ/ 31
BOGDAN MIHAI DASCĂLU TRĂDARE, TRĂDARE, DAR CEL PUŢIN
S-O ŞTIM ŞI NOI/ 31
MARA MAGDA MAFTEI RĂZBOIUL LUI BREBAN/ 32
IRONIM MUNTEAN POLIVALENŢA CREATOARE/ 32
EUGEN NEGRICI „ÎL IUBESC PE NICOLAE BREBAN”/ 33
FLORIN OPRESCU SODOMA ŞI GOMORA/ 34
ADRIANA TEODORESCU UN ESEU DESPRE TRĂDARE/ 35
MAGDA URSACHE PROZATORUL ÎŞI ÎNTOARCE ARMELE/ 36
RĂZVAN VONCU DOUĂ CĂRŢI ÎN OGLINDĂ:
ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE DE EUGEN NEGRICI ŞI
TRĂDAREA CRITICII DE NICOLAE BREBAN/ 36
ION ZUBAŞCU COMPLEMENTARITĂŢI RELANSATOARE/ 39
Premiile USR filiala Iaşi pentru anul 2008
AURA CHRISTI
(redactor-şef)
ANDREI POTLOG
CARMEN DUMITRESCU
MIHAELA DAVID
Rubrici:
ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ,
NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU,
IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU,
DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU,
PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR,
MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN,
DANA DUMA, IONEL NECULA
Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ
Viziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU
Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR
Editor: Fundaţia Culturală
IDEEA EUROPEANĂ
ISSN 1220-9864
Revista este înregistrată la OSIM
Nr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004
Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ
este înregistrată la OSIM
Nr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004
Adresa:
Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ
O. P. 22, C. P. 113
Sector 1, Bucureşti
Cod 014780
Tel./Fax: 021. 212 56 92
Tel.: 021. 310 66 18
Revista este membră a Asociaţiei
Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România (APLER)
www.apler.ro
Revista este membră a
Aso ciaţiei Revistelor
şi Publicaţiilor din Europa
(ARPE)
E-mail:
contemporanul@yahoo.com
www.ideeaeuropeana.ro
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
are 40 de pagini
APARE JOI
Partener: SC ERC PRESS SRL
Tipar: SC Es Print s.r.l. &
Asociaţia EUROBUSINESS
Unica responsabilitate a revistei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
este de a publica opiniile,
fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor
ei. Responsabilitatea pentru conţi -
nutul fiecărui text, conform Art. 205-206
Cod Penal, revine exclusiv autorilor
Ilustrăm acest număr cu fotografii
reali zate de Aura CHRISTI
la Delphi (Grecia), 2007
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Juriul format din scriitorii Adrian Alui Gheorghe (preşedinte),
Gellu Dorian, Adi Cristi, Antonio Patraş şi Daniel
Corbu a decis acordarea următoarelor premii pentru cărţi
apărute în anul editorial 2008:
Poezie:
1. Lucian Alecsa, pentru cartea de poeme Iluzionista
Babette (Editura Vinea).
Proză:
1. Nichita Danilov, pentru volumul Locomotiva Noimann
(Editura Polirom).
Critică, eseu, istorie literară:
1. Mircea A. Diaconu, pentru cartea Cui îi e frică de Emil
Cioran (Editura Cartea Românească).
Traduceri, ediţii de specialitate:
1. Emanoil Marcu, pentru traducerea romanului Peştele
scorpion de Nicolas Bouvies (Editura Humanitas).
Debut:
1. Aida Hancer – poezie, pentru volumul Amadiada
(Editura Princeps Edit Iaşi)
2. Adrian G. Romilă – eseu, volumul Imaginea Raiului în
cultura populară (Editura Timpul) – Premiul Fundaţiei
„Traian Olteanu”.
Premii speciale:
1. Premiul „Cezar Ivănescu” – Radu Florescu, pentru cartea
de poeme Probă de viaţă (Editura Conta).
2. Premiul „Mihai Ursachi” – Angela Furtună, pentru cartea
de poeme Pelerinul din Aqualung (Editura Vinea).
APEL
PENTRU SALVAREA CULTURII
ROMÂNE VII
semnat de 900 de
personalităţi din România, Israel,
SUA, Franţa, Germania, Irlanda,
Republica Moldova etc.
Pentru informaţii la zi –
accesaţi
www.ideeaeuropeana.ro
(click revista contemporanul)
Teatru, publicistică, carte pentru copii:
1. Oltiţa Cântec, pentru cartea Teatrografii (Editura
Timpul).
ANUL XXI Nr. 1 (694)

Am insistat asupra grupului de la
Păltiniş şi asupra emulului noician G.
Liiceanu, deoarece el se află, la rândul
lui, de aproape două decenii, în fruntea
unui grup. Literar? Politic? De... reprezentant, ca
o „voce” a societăţii civile? Vom vedea!
Afirmam mai sus că, dacă e adevărat că în literele
noastre, grupurile literare, între războaie, au
determinat mersul şi valorile literaturii şi că
ele – vorbim mereu de grupurile literare –
chiar şi sub cenzura de fier a comunismului
au continuat să existe şi să formeze indivizi
de talent şi chiar direcţii în literatură,
atunci, prin acea lege simplă a inerţiei care
funcţionează nu numai în lumea fizică, ci şi
în cea a creaţiei şi a mentalităţilor, e firesc ca
şi azi, în libertate socială, să le întâlnim.
În primul rând, trebuie spus că tamtam-ul
pe care îl face – sau care se face! – în
jurul aşa-zisei genberaţii optzeci mi se pare
inventat – deci fals. O agitaţie orală şi scriptică
ce durează vreo două decenii şi care
ascunde, cred eu, existenţa acelor grupuri
sau grupări literare care, conform tradiţiei şi
aplecării, reflexului instinctiv a oricărui
tânăr care-şi caută comilitoni, un maestru,
un punct de rezistenţă sau de legitimare, vor
exista mereu. Sigur, un grup literar format
pe afinităţi şi simpatii instinctive nu are
mereu nevoie de un maestru. De altfel, azi,
la mulţi tineri nu mai există moda unui
maestru, ei, cum spun ei înşişi, „îşi ajung lor
înşile”!
Când resping realitatea unei generaţii – cum e
aceea, de care vorbim, a optzeciştilor, să zicem – o
resping şi pe cea din care, pasă-mi-te, aş face şi eu
parte. Nu, eu nu fac parte – şi nici cei câţiva prieteni
ai tinereţii mele, Nichita, Matei, Grigore, Cezar sau
Fănuş, Bănulescu şi alţii câţiva – dintr-o simplificatoare
şi abuzivă generaţie şaizeci. Deoarece, scriitori
talentaţi de vârsta mea au debutat înainte de deceniul
şapte, acei scriitori numiţi „în pantaloni scurţi”
sau „copii ai lui Lenin”, din care apoi s-au remarcat
Labiş, Mazilu, Cosaşu, Mugur. Apoi, odată cu noi,
aşa-zişii şaizecişti, s-au afirmat editorial cei, de
exemplu, care făceau parte din grupul de la Sibiu,
fiind cu zece sau cincisprezece ani mai în vârstă, la
un alt nivel al expresiei şi experienţei cărturăreşti –
Negoiţescu, Doinaş, Ovidiu Cotruş, Nicolae Balotă,
Cornel Regman, I.D. Sârbu, Ioaniche Olteanu. Şiapoi,
ca să închei, tot de noi este „lipită” o falangă
foarte tânără la vremea aceea, splendidă prin foamea
ei de glorie şi de litere, profitând deja cu mult
noroc de cvasiliberalizarea politică care începea,
falangă ce cuprinde nume ca Ion Alexandru, Ana
Blandiana, Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu,
fostul ei soţ, Gabriela Melinescu şi alţii câţiva. Tot
atâtea direcţii posibile, clare afinităţi de gust şi
uneori chiar de mentalitate, de cultură sau de nivel
intelectual. Scriitori autentici, toţi aceştia, şi, evident,
alţii, pe care, în grabă, acum şi aici – în Sudul
Spaniei, lângă Mediterana, într-un decembrie însorit,
unde scriem aceste rânduri! – nu ni-i amintim!
Deci... să vorbim de grupuri, grupurile literare,
se’nţelege, să revenim la această veche şi fertilă
sursă a literaturii, a înnoirilor ei necesare, dar şi a
păstrării acelui curent subteran, invizibil adesea,
care tresare hotărâtor în cele mai neaşteptate
momente; vorbim bineînţeles de tradiţie – nu numai
a valorilor sau temelor, motivelor, dar şi a reflexelor
profunde, specifice fiecărei culturi, care îi acordă profilul,
dar şi o chezăşie a speranţei, necesară, nu
rareori, în învolburatul prezent cultural pe care-l
trăim.
Mai există oare, azi, grupuri literare? Cum să
le deosebim din cercul inevitabil de amici şi de colaboratori
ai vreunei reviste, din capitală sau provincie?
Altfel spus, mai are azi vreo revistă literară
ambiţia şi justificarea de a pretinde că anunţă şi
sprijină o anume direcţie literară, nouă şi necesară,
însumând în jurul ei pe cei de aceeaşi credinţă şi formaţie?
Cum făcuse, se ştie, Convorbiri literare, care,
în jurul lui Alecsandri şi Maiorescu, în jurul unor
boieri luminaţi şi darnici, înalt şcoliţi ei înşişi, precum
Negruzzi, Pogor sau Kogălniceanu, au adunat
acele minţi febrile şi creatoare pe care azi le numim
clasicitatea românească. Sau cei din jurul modestei
foi Sburătorul, unde, în jurul siluetei bonome a falsblajinului
Lovinescu, se adunau siluete de bărbaţi şi
femei din care au rămas nume ce abia după război şi
încă târziu, după ce s-a „aşezat” valul noroios al vulgarului
naturalism de sorginte maxim-gorkiană,
s-au afirmat: H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Ion
Barbu, G. Călinescu, Mihai Sebastian, pentru a nu
cita decât numele de primă mărime.
Nu, s-ar părea că azi, vorbind de cele două
decenii post-revoluţionare, nu putem vorbi de ceva
„asemănător”. Poate, mai ştii, suntem prea aproape
de fenomen, cum se spune, sau confundăm, în vâltoarea
evenimentelor, un fapt, o stare, un proces, o organizaţie
sau o grupare cu alta; cu care seamănă sau
are pretenţia de a fi astfel, asemănătoare, dar care,
în fapt, e radical diferită, împrumutându-i doar
aura.
Nu, e drept, nici o revistă literară după revoluţie
şi nici măcar notabila şi citita, prestigioasa
NICOLAE BREBAN
Grupul
de Dialog Social.
Un fals război
Românie literară nu se poate lăuda că a anunţat o
nouă direcţie sau că a format şi lansat noi condeie ce
vor rămâne. În schimb, locul unei reviste ca un posibil
nucleu de valori şi energii, l-a luat, imediat după
‘89, o nouă „grupare” care s-a numit GDS, adică
Grupul de Dialog Social, „grupare” înfiinţată de câţiva
intelectuali de prestigiu: Mihai Şora, N.
Manolescu, A. Blandiana, A. Pleşu, G. Liiceanu,
având la dispoziţie o excelentă revistă, 22, condusă
de tânărul, la acea vreme, romancier Stelian Tănase,
susţinută cu fonduri apreciabile, venite şi din afară
– de la Fundaţia Soros mi se pare, mai ales – acest
„grup” sau „grupare” s-a voit, la începuturi, expresia
unei pături largi şi a unor voci ce fuseseră decenii la
Nicolae Breban. Foto: Aura Christi
rând impiedicate să se exprime şi să se afirme: societatea
civilă.
Din îndepărtatul Paris unde mă aflam,
împreună cu câţiva prieteni scriitori, D. Ţepeneag,
Ilie Constantin, Virgil Tănase, Matei Vişniec, ne-am
bucurat şi am fost convinşi că intelectualitatea
largă, dar nu numai ea, a ţării, va beneficia de o voce
care s-o reprezinte şi care, mai ştii, cum se întâmplă
în ţările apusene, va fi capabilă să reprezinte şi un
tip de opoziţie, dacă nu chiar de frână la unele abuzuri
politice viitoare care nu erau excluse. În sfârşit,
gândeam, o unire a intelighenţiei româneşi, ani de
zile risipită şi prinsă în false conflicte, în false interese.
Ei bine, ce să zic, ne-am înşelat. M-am înşelat.
GDS-ul şi excelenta revistă pe care o susţinea, condusă,
după Stelian Tănase, de Gabriela
Adameşteanu au devenit, din păcate, destul de repede,
doar vocea unei secte culturale, a unei „false
elite”, deşi ea se compunea din nume care făceau
parte, cu adevărat, din elita intelectuală românească,
însă aroganţa şi suficienţa, autoritarismul şi un
anume monopol al valorilor le făcea să pară astfel!
Toate, credem noi, au pornit de la un fals război în
care s-au înrolat corps et âmes – sau, cum se spune,
cu arme şi bagaje – câteva nume de frunte ale intelighenţiei
naţionale, printre care au strălucit ani în şir
– ba mi se pare că „strălucesc” şi astăzi! – mai ales
două: G. Liiceanu şi Ana Blandiana. Lor, în timp,
sau, mai ştii, poate de la începuturi – sunt obligat să
plutesc în vag deoarece în ce mă priveşte, nici eu şi
nici alte nume, să zicem, de aceeaşi rezonanţă, ba
poate chiar mai marcată decât a celor de mai sus, nu
am fost invitaţi, nici la constituirea acestei organizaţii,
nici mai târziu, la multele şi foarte interesantele
dezbateri care au avut loc la sediul revistei 22 în toţi
aceşti douăzeci de ani de când există! – li
s-au mai adăugat şi alţii, nume e drept răsunătoare,
dintre care unele au părăsit literele,
cum este acela al poetului Mircea
Dinescu. Sau Andrei Pleşu care a părăsit
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
cariera de remarcabil critic de artă plastică,
cum părea că s-a configurat cu câteva volume
înainte de revoluţie, preluând în vreo
două rânduri funcţii înalt oficiale.
Falsul război de care am vorbit şi care
s-a dus cu surle şi trâmbiţe – sau, cum spunea
ridicolul Mişa Novicov, tartor al stalinismului,
„cu sobe şi turle” – mai bine de un
deceniu, a fost cel contra revenirii comuniştilor
la putere sau, pe scurt, contra „vechilor
şi noilor comunişti”. Nimic de zis, am făcut-o
şi eu în ţară şi în străinătate, după mijloacele
mele limitate, cele ale unui singur om.
Numai că... înainte! Când exista acest comunism,
când era acceptat de marile state ale
lumii şi ale Europei şi când încă acest regim
tăia şi spânzura cu sârg. „A cărui împărăţie
nu va avea sfârşit!...” cum se cântă în biserică,
cum credeau mulţi, mulţi intelectuali de
pe toate meridianele. Nu, nu vreau să spun prin
expresia fals război că nu trebuia luptat, să zicem,
contra revenirii unor vechi politicieni compromişi, că
nu trebuia protestat contra mineriadelor abuzive şi
criminale, contra evacuării pieţei Universităţii etc.
Dar a face din această „luptă” contra comunismului
– regim ce nu mai exista în Europa de Est –
sau contra re-alegerii, prin vot secret şi universal, a
unor foşti nomenclaturişti, aşa cum se întâmpla şi în
statele vecine, de la Nord, care au fost mereu cu un
pas, chiar doi, ca să zic aşa, înaintea noastră în materie
de lupte civice şi de proteste anti-totalitare, era
mai mult decât o naivitate: era o diversiune. Cu atât
mai pernicioasă, mai nocivă, cu cât a durat, şi la adăpostul
căreia, printr-un paradox hilar, ca să zic aşa,
s-au fofilat şi stabilizat, amplu, tocmai unii dintre
vechii nomenclaturişti, chiar dacă din eşalonul doi
sau trei, unii dintre ei, ironia sorţii, inşi de bună formaţie
profesională, care conduc şi azi, de mulţi ani,
instituţii cu greutate.
Mai gravă – dacă poate fi ceva mai grav! – a
fost scindarea brutală pe care această campanie sau 3
luptă, cum vreţi să-i spuneţi, a creat-o în lumea
noastră, în micro-cosmosul nostru literar-artistic,
pentru care într-adevăr noi, creatorii, am luptat şi
l-am apărat cu dinţii, împreună, sub ultima dictatură.
Noi, creatorii şi comentatorii de vârf ai literelor
naţionale, verificaţi în decenii de un amplu public şi
de critica profesională de prestigiu.
Nu-nu, domnii mei, argumentele pe care le aud
pe ici şi colo, că fără această „rezistenţă şi luptă”
comunismul şi comuniştii ar fi revenit, sunt din ce în
ce mai false, dacă nu ridicole. Niciunde în fostele ţări
din Est, deşi în guvernele lor, în libertate, ca efect al
instalării unei reale democraţii – care înseamnă vot
liber, secret şi universal, dreptul la expresie liberă,
la călătorie, la liberă asociere, la credinţă. etc. – au
fost, până azi, aleşi inşi din aşa-zisul eşalon doi al
comuniştilor, niciunde comunismul, ca atare, cu
ideologia, instituţiile şi abuzurile sale nu a mai revenit.
Nici nu mai avea cum; aceste ţări mici sau medii
am fost mereu în istorie împinse spre sau atrase
într-una din orbitele de influenţă ale imperiilor, iar
azi, odată cu surparea imperiului moscovit, aproape
firesc – dar ce înseamnă firesc în istorie?! – aceste
ţări sunt, vedem bine şi ne felicităm pentru aceasta!,
atrase în orbita occidentală. În plus, România este şi
membră a organizaţiei militare NATO, de dominaţie
nord-americană clară, adversarul pe „viaţă şi moarte”
al celeilalte organizaţii, nu mai puţin armate şi
belicoase, a tristului şi celebrului Pact de la
Varşovia. Care comunism? Care aşa-zisă revenire? Şi
or să reuşească domnii de la GDS să ne convingă că
datorită revistei 22, a conferinţelor şi a zaiafetului
vorbăreţ, uneori interesant, alteori desfăşurându-se
în jurul aceloraşi false teme sau probleme, nu
rareori, periferice... comunismul şi „aprigii comunişti”
n-au mai revenit? Aceasta e istoria contemporană
pe care d-lor vor să ne-o predea, de la înălţimea
unor idei sau doctorate; sperăm că nu toate la fel de
false ca cel al prietenului dlor Pleşu şi Liiceanu,
Sorin Antohi, el însuşi distins membru GDS, care a
reuşit o impostură universitară demnă de o interesantă
şi savuroasă comedie de bulevard?!
fragment

Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului
meu de amănuntul că visez enorm, Cartea viselor porneşte de la
două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi,
pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă
de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei
diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi
ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povesteavieţii-în-stare-de-veghe
şi povestea-viselor-nopţii (voi face această
distincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul
zilei, iar Cartea e a viselor mele) sunt ambele interpretări
subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă
egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le
desparte, poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii
tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. De
aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care sunt priviţi
povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba
„adevărul” şi acurateţea relatărilor tale de
dincolo! Nici măcar aparatura sofisticată a
psihiatrilor şi neurologilor de azi care
măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi
crispări ale trupului/creierului care visează.
Dar e de precizat imediat că nici lectura
vieţii diurne, nici a celei nocturne nu IRINA PETRAŞ
sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora
încap oricând remanieri, re-lecturi,
funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere
mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă sunt
acte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată,
însă, visul e o experienţă strict individuală,
o aventură singuratecă – nu te
Cartea viselor
poate însoţi nimeni, nici un om în carne,
oase şi gând! – şi, de cele mai multe ori,
neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul
însuşi. Dar asta nu înseamnă nicidecum că
(4)
visul nu e parte din tine, din enciclopedia
ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu
ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar,
„dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna
iese ceva din
Irina
ele…”
Petraş
Foto: Laura Poantă
4
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Gilbert Durand, în Structurile antropologice
ale imaginarului: „Înţelegerea
în istorie nu provine oare din faptul
că pot întotdeauna să strecor gândirea
mea prezentă şi urzeala meditaţiei mele pe sub
firul decadelor trecute?” Trimiterea e la memorie,
dar visul, ca vistiernic complicat al fiinţei, poate fi şi
el subsumat acestei descrieri. Ca şi memoria, visul
îngăduie o dublare a clipelor şi o dedublare a prezentului;
acordă o densitate neuzitată mohorâtei şi fatalei
scurgeri a devenirii. Şi el are ceva de spus în
orânduirea estetică a amintirii şi poate organiza un
întreg pornind de la un fragment trăit. În
Memorialul de la Mafra al lui José Saramago, amestec
de erudiţie şi magie, se construieşte o tulburătoare
simultaneitate: „Tot ce a fost odată va mai fi cândva
de nu este chiar în clipa prezentă.” Încărcătura
barocă a frazei înlesneşte, în jocul ambiguităţii, accesul
prin realitate la irealitate: „Odată plăsmuite,
istoriile ajung să fie mai adevărate decât întâmplările
adevărate pe care le povestesc.” Visul este de două
ori plăsmuire: o dată nu neapărat voită, căci se descurcă
în absenţa vigilenţei noastre întregi; încă o
dată, ceva mai voită, căci ţine de lectura la lumina
zilei a unor poveşti de noapte. Ţesătură de imaginaţie
şi rostire – fiindcă „pentru ca să existe lucrurile
sunt necesare două condiţii, ca omul să le vadă şi ca
omul să le pună un nume”, viaţa este o lectură activă
şi valorizantă şi numai de oameni depinde dacă
vor trăi astăzi continuând apatic ziua de ieri sau vor
şti să înceapă „de la rădăcină şi de la leagăn ziua cea
nouă.” Din întuneric se naşte dorinţa de lumină. „Ce
s-ar alege de noi toţi dacă n-ar veni poezia să ne
ajute să înţelegem cât de puţină claritate au lucrurile
pe care noi le numim clare?”
Prin Mona Ozouf (Lieux de mémoire. Les
France (sic!), enciclopedie coordonată împreună cu
Pierre Nora), memoria şi visul îşi împrumută iarăşi
instrumentarul, căci triază după bunul plac în materia
„istorică”, îşi acordă dreptul de a izola un anume
episod revelator, de a întârzia asupra unor noduri
temporale, de a ignora în schimb lungi secvenţe.
Există totdeauna doi versanţi ai unui loc al memoriei
sau, spun eu, ai unui loc oniric: un trecut şi o exigenţă
actuală care să-l fondeze.
Înclin să cred că eul meu adânc ţine de miresme,
unghere, sentimente ceţoase, mici experienţe
tulburi traduse cu limbajul atunci, cândva la îndemână.
Zbaterea ta te eliberează temporar din plasa
începuturilor, dar vei păstra toată viaţa amintirea/amprenta
ei. Fiecare fiinţă umană are nevoie să
fie situată într-un anume spaţiu şi timp. Spaţiul
poate fi o locaţie fizică: o încăpere, un teatru, o
bibliotecă, sau poate exista pur şi simplu doar conceput
de mintea omenească. El poate fi un vis. În vis.
Nevoia situării, a amplasării ţine de nevoia de interacţionare,
de relaţie creatoare cu lucrurile. Spaţiul
funcţionează în temeiul unor legături intrinseci, care
ne furnizează parametrii pentru activitatea noastră
„semnificativă” în lume. Suntem născuţi într-un
anume spaţiu şi timp şi creştem în interacţiune
deopotrivă cu ceilalţi oameni şi cu locaţiile în care
suntem plasaţi. În teritoriul visului, aceste condiţionări
rămân active. Chiar urgenţa delimitării, după
modelul stării de veghe, a locului „acţiunii” visate e
vinovată de eforturile derutante ale visului de a desena
hărţi. Eforturi repetate şi de o inconsistenţă
adesea alarmantă. Cu treceri dintr-un decor în altul,
dintr-o lume în alta. Fernand Braudel observă că
lumile/civilizaţiile pot fi localizate pe hartă, o parte
însemnată a realităţii lor depinzând şi de constrângerile
şi avantajele aşezării geografice. Starea şi
mişcarea au nevoie de loc, numai gândul are nevoie
de spaţiu. El, gândul, îl poate şi crea – în cea mai
mare strâmtorare aflându-te, poţi avea spaţii întinse
şi supuse în jurul tău dacă gândul, aflat în, cum
ar spune Blaga, slujbă demiurgică, ţi le construieşte.
De unde s-ar putea deduce că locurile fizice/corporale
sunt materializări ale spaţiului mental pe care eşti
în stare să-l concreşti. Cu prelungiri bogate în vis.
Deşi Timpul e unul şi încăpem cu toţii simultan
în el fără nici o problemă – doar locul poate fi
„ocupat” de un altul, nu şi timpul – nenumărate
expresii dau de gol dorinţa secretă de a ni-l apropria,
de a-l lua în stăpânire personalizat. Spunem că
„n-avem timp” să facem cutare sau cutare lucru, săl
facă ceilalţi, cei care „au timp.” Pretindem să ni se
acorde o bucăţică din timpul altuia, vorbim de „ziua”
mea, de ziua naşterii. Ironia Timpului nu întârzie să
se arate: trecem an de an prin ziua morţii noastre
fără a şti că e „a noastră”, tocmai fiindcă, iată, nici
nu e! Unuia „i s-au terminat zilele”, altul „a murit cu
zile”, nu şi-a consumat porţia hărăzită – dar ştim că
stăpânirea noastră asupra zilelor e extrem de fragilă,
iar ele curg nepăsător pe deasupra noastră,
lăsând, de-a valma, urme ale trecerii. Lucrând după
comandamente mai puţin stresate de cerinţele zilei
sociale, familiale etc., visul selectează aceste urme şi
le dă alte înţelesuri. Interpretările sale sunt mereu
ambigue şi nu de puţine ori de neînţeles. Interpretarea
viselor o înţeleg mai ales cu visele ca subiect:
ele interpretează date acumulate de creier, nu ca
genitiv care suportă, aşteaptă interpretări: ele trebuie
interpretate. Le descriu încercând să aflu care
le e punctul de plecare, ce anume din trecut le-a stârnit
povestea, nu le interpretez pe ele ca semne premonitorii.
Apropo de interpretarea viselor, am citit
undeva anecdota cu elefantul „văzut” de orbi.
Fiecare pipăie un anume segment al imensei vieţuitoare,
cel din imediata sa apropiere. Urmează deducţii
de genul: e o prelată (spune orbul care pipăie urechea),
un şarpe (cel care pipăie trompa), o coloană de
templu (piciorul), un odgon (coada). Comentatorul,
ironic la adresa psihanalizei, conchide: Freud i-a
pipăit, desigur, testiculele… Reţin, dincolo de toate
astea, imensitatea visului şi greutatea de a-l prinde
într-o imagine panoramică. Cu ajutorul viselor pot
aprofunda ştiinţa semnelor şi simbolurilor, nu în
manieră ocultă, ci ca exerciţiu hermeneutic. Albert
Einstein nota în autobiografie: „Pentru mine nu e
nicio îndoială că drumul gândirii noastre se împlineşte
în mare parte fără a utiliza semne, cuvinte, şi
că ea înaintează în mare măsură în manieră inconştientă”.
De acord, atâta doar că, abia odată interpretate,
memoria, visul, lumea devin ficţiuni, deci realităţi.
Iar interpretarea e chemată de muritudine.
Nemuritori, nu ne-am mai bate capul cu întrebări, în
căutarea unui sens. Nemurirea ar fi chiar absenţa
absolută a sensului.
Pornind de la două propoziţii (filosofice) independente,
una aparţinând lui Nietzsche: „ceea ce
poate fi gândit e, cu siguranţă, o ficţiune”, cealaltă
lui D.D. Roşca: „A trăi este cu necesitate a interpreta,
a da lucrurilor un sens în raport cu noi înşine”, aş
mai spune că moartea, de ne-gânditul, apare, paradoxal
sau nu neapărat, drept singura „realitate”
umană. Apoi, viaţa şi interpretarea, interşanjabile în
perspectiva lui D.D. Roşca, se opresc/încetează,
amândouă şi simultan, faţă în faţă cu moartea, care
le este limită. Dar, experienţă de rangul al doilea,
fatal intermediată, accesibilă exclusiv mental şi
„trăită” de trup după retragerea gândului din uniunea
lucreţiană a eului (facultatea umană de a gândi
veşnicia a dus la concluzia că trupul muritor e un
accident din care se poate, la o adică, ieşi, dar „însoţirea”
trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieţi
conjugale furtunoase – după Jankélévitch –, n-are la
îndemână divorţul, căci, despărţite, cele două nu pot
trăi şi nu există nici o singură dovadă că ar putea-o
face), gând care ar fi putut fi martorul, moartea e
marea ficţiune ori măcar maestrul de ceremonii al
ficţiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile
tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape)
nimic despre singura noastră certitudine.
Suntem, oarecum, predestinaţi prin muritudine
interpretării neobosite şi imperfecte. Visului.
Ficţiunea şi poezia sunt instrumentele noastre
fireşti de gestionare a morţii ca referinţă de gradul
doi şi ca unic, suprem valorizator al existenţei noastre
limitate. Dacă am fi veşnici, ar fi obligatoriu să
avem determinări clare şi posace în eternitatea lor.
Numai imprevizibilul, mişcarea vie pot muri şi crea.
Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele nereale,
adică de necuprins în formule/forme direct palpabile,
dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale
fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în
lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare
(vezi filosofia lui ca-şi-cum, vaihingeriană). O
ficţiune e adoptată dacă răspunde unei nevoi personale,
dacă satisface o necesitate intelectuală, dacă
poate „calma o nelinişte a inteligenţei noastre”
(Ortega y Gasset). Adevărul ei e mereu relativ şi provizoriu,
dar încăpător.
Interpretarea se petrece în seama trecutului
(„enciclopedia personală”), acumulat ca un bulgăre
de zăpadă, cum ar zice Bergson, pe măsura înaintării
noastre spre moarte. Această acumulare de interpretări
succesive şi remaniabile ne „îmbrânceşte”
clipă de clipă spre limita morţii, a interpretării nule.
O avarie în acest mecanism al eclipsei sistematice, o
ieşire din firescul uitării cotidiene şi cotinocturne
aduc la suprafaţă gândul morţii. Nu întâmplător, nemişcarea
e cea care aduce spaimele morţii în actualitate.
Mişcarea, fie ea şi doar interioară, naşte spaţiu
şi oferă locuri de închiriat. Visul este un loc de
închiriat.
În spaţiu te poţi simţi liber şi stăpân pe sensuri
şi direcţii. Această senzaţie de libertate face ca spaţiul
să fie resimţit ca prieten, ca ocrotitor, în vreme
ce timpul e cel care consumă ameninţător din durata
limitată a vieţii omeneşti. De aceea, spaţiul e mai
degrabă descris, iar timpul, interpretat, pentru a i se
da o „realitate” pe care nu o are în mod evident şi
securizant. „Timpul pasă, locul stă”, observa Heliade
Rădulescu. Trecerea sa e nepăsătoare faţă de
oameni. Locul, în schimb, acceptă, aparent supus,
„gândirea narantă” (Giampiero Comolli), cea care
controlează prin poveste ori îşi dă iluzia că se întâmplă
aşa. Gândirea naratorie, cea exersată şi de
povestitorii adunaţi la Hanu Ancuţei, de pildă, joacă
punerea între paranteze a timpului care macină,
crescând „în urmă”, până la eliminarea oricărui „loc”
trăibil. Omul, ca fiinţă-pentru-moarte, e destinat
unei întinderi finite a vieţii; făcuturile sale sunt obligatoriu
succesive, ubicuitatea îi e refuzată; nici o
mişcare în spaţiu, fie el şi oniric, nu se poate petrece
în afara timpului şi fără cheltuirea unei felii din
durata unicei vieţi la îndemână. Timpul visului are,
însă, nesăbuinţa de a accepta comprimări şi modificări
ale spaţiului, ca pentru a ne arăta cum ar fi
viaţa noastră, dacă, vorba lui C. Noica, n-am avea ori
n-ar trebui să avem hotare.
ANUL XXI Nr. 1 (694)

NICOLAE BALOTĂ
teribilă” pe care Gilbert
K. Chesterton şi-o manifesta la
„Teama
gândul că Alice în Ţara Minunilor,
delicata povestire absurdonirică
a lui Lewis Carroll ar putea să cadă în
mâinile neîndemânatic-pedante ale studioşilor,
devenind „rece şi monumentală ca o piatră funerară
clasică”, nu era întru totul nejustificată. Martin
Gardner a publicat o ediţie savantă adnotată a
fermecătoarei povestiri, socotind, pe drept cuvânt,
că „absurdul la Carroll nu este nici pe departe atât
de întâmplător şi lipsit de finalitate” pe cât pare.
Dar dacă o asemenea ediţie a ficţiunii celui dintâi
mare literat modern al absurdului îşi are justificarea
– comentariile lui Gardner nefiind lipsite de
umorul voluntar şi involuntar al pedanteriei – nu
tot astfel ni se par eforturile unor exegeţi, căutând
să dea explicaţii adeseori fantasmagorice textelor
lui Carroll, să le descifreze, atribuindu-le cele mai
bizare şi ascunse semnificaţii alegorice şi simbolice.
În „ţara minunilor”, unii din aceşti amatori de
criptograme descoperă simboluri teologice. De
pildă, Shane Leslie vede în păţaniile lui Alice o
istorie secretă a controverselor religioase din
Anglia jumătăţii a doua a secolului trecut.
Chiseaua cu gem de portocale ar fi un simbol al
protestantismului, regina albă ar fi cardinalul
Newman etc., etc. Chei secrete caută şi psihanaliştii
(A. M. E. Goldschmidt, Paul Schilder şi, mai
ales, Phyllis Greenacre) care interpretează simbolistica
absconsă a cărţilor lui Charles Lutwige
Dodgson, alias Lewis Carroll, în funcţie de complexele
sale reale sau presupuse. Atunci când
aceste analize ne oferă date asupra excentricului
profesor de matematică de la Oxford, ele contribuie
la cunoaşterea omului, şi mult mai puţin la tălmăcirea
operei. Toţi, sau aproape toţi scriitorii
care s-au aventurat în zona absurdului constituie
cazuri privilegiate pentru psihanalişti. Cercetările
analitice eşuează însă, atunci când încearcă să
interpreteze creaţia pornind exclusiv de la date ce
ţin de o psihé inconştientă a creatorului. Drama
scriitorului absurd e numai în subsidiar psihologică.
Esenţa ei este ontică.
Sciziunea interioară a eului, la autorul lui
Alice’s Adventures in Wonderland (Aventurile lui
Alice în Ţara Minunilor) este o asemenea dedublare
existenţială, ireductibilă la o simplă tulburare
a personalităţii psihice. Deşi, simptomele ei apar
în toate manifestările omului Lewis Carroll. Şi,
înainte de toate, în pseudonimia pe care o adoptă,
asemenea tuturor celor ce au suferit de pe urma
unei leziuni a identităţii. Ca şi
Kierkegaard care se ascunde şi se
revelează sub masca diverselor sale
pseudonime, ca şi Fernando Pessoa,
poetul multiplelor identităţi, diaconul
conferenţiar de la Oxford recunoaşte
prezenţa unui alter ego lăuntric, dând
scriitorului dintr-însul un alt nume.
Ambivalenţele sunt numeroase la
structurile a căror identitate intimă e
alterată. Faptul că există un dublu
Charles Lutwige Dodgson-Lewis
Carroll era evident celor care l-au
cunoscut. Chiar şi copiilor. Una din
acele „prietene-copile” care au jucat un
rol capital în viaţa lui, Isa Bowman, îşi
aminteşte cum povestitorul încântător
al aventurilor lui Alice, cu care se
plimba într-o zi, s-a schimbat la faţă,
în atitudine şi cuvinte, în clipa în care
li s-a ataşat un profesor, coleg al lui
Lewis Carroll, care redeveni brusc
Dodgson, conferenţiarul de matematici
şi logică. Dar scriitorul însuşi urmărea
cu pasiune, în jurul său şi – vom vedea
– în ficţiunile sale, posibilele rupturi în
unitatea Fiinţei. Vorbind o dată despre
o „ciudată copilă” descoperă, cu amuzat interes, că
aceasta pretinde despre sine că nu e una, ci doi.
De unde provine această obsesie a dedublării?
Legea şi Jocul, ca două mari puteri, şi-au disputat
persoana spirituală a lui Lewis Carroll. Fiul
arhidiaconului Dodgson, născut în 1832 la
Daresbury, un sat din Lancashire, unde tatăl său
era pastor, creşte în ascultarea legii, având însă
Lewis Carroll,
precursor al absurdului
totodată o timpurie patimă pentru jocul excentric.
Casa parohială, izolată, în care trăieşte până la 11
ani e, în acelaşi timp, templul puritan şi intrare în
„ţara minunilor”. Preceptele severe (care îi vor
face mai târziu pe toţi copiii pastorului refractari
la căsătorie) sunt urmate fără împotrivire. Dar
natura e prezentă, aproape, domestică în fermă,
insolită în flora şi fauna din regiune. Copil,
Charles Dodgson are o preferinţă pentru animalicule
îndeobşte evitate: râme, broaşte râioase,
melci. Jocurile de toate felurile vor constitui, pentru
el, o statornică pasiune. Talentat prestidigitator,
croind labirinte complicate în zăpadă, mare
amator de şah, crichet, biliard, inventând jocuri,
el simte încă în copilărie atracţia unei lumi imaginare,
supusă unor legi sui-generis, unor reguli
proprii de comportament. În universul fictiv al
Jocului, copilul, şi mai târziu adultul (care va păstra
întotdeauna o mare doză de copilărie) încearcă
să realizeze o ordine a Legii, alta decât cea a lumii
în care trăieşte.
Căci toate jocurile pe care le născoceşte cel
care, în viaţa „serioasă” a profesiunii, se dedică
jocului jocurilor – matematicii şi logicii matematice
– sunt roadele unui spirit legiferator inventiv.
În genere, jocurile acestea îşi iau substanţa din
domeniul vast al cuvintelor şi cifrelor. Lewis
Carroll a fost, pare-se, cel care a introdus cuvintele
încrucişate în Anglia. El e, în orice caz, inventatorul
unui mare număr de enigme matematice şi
lingvistice, sisteme mnemotehnice, jocuri de cifre.
Lumea din cele două opere importante ale scriitorului
Alice’s Adventures in Wonderland şi Through
the Looking-glass (Prin oglindă) este un asemenea
univers ierarhizat, supus unor bizare legi proprii,
univers al jocului – de cărţi în prima lucrare, de
şah în a doua.
Dar nu numai jocul reglementat, supus legilor
îl pasionează pe Lewis Carroll, ci şi jocul pretinzând
schimbarea identităţii. Tot ce presupune
mimare, travestire, mască, poză îl interesează. În
copilărie, organizează un teatru de casă. Cu o
perucă brună pe cap şi purtând o robă albă, dă
spectacole. Ca şi Jarry, adoră marionetele. Bun
păpuşar, face o transcripţie a Tragediei Regelui
Ioan, jucându-l pe Shakespeare pe o minusculă
scenă de casă, cu păpuşi. Scrie el însuşi mici piese
pentru repertoriul marionetelor sale. Adoră teatrul
pe care-l frecventează cu asiduitate, în pofida
convenienţelor care interziceau unui cleric
pătrunderea într-o asemenea sală de perdiţie. Nici
culisele nu-i sunt străine. E marele prieten al celebrei
actriţe Ellen Terry. În sfârşit, tot de această
pasiune a spectacolului ţin şi îndeletnicirile sale
perseverente în domeniul fotografiei.
Scrisul era, pentru Lewis Carroll, în acelaşi
timp o încercare de păstrare a ingenium-ului, a
ingeniozităţii infantile, o tentativă de evadare din
corsetul raţional în libertatea nonsensului, o practică
igienică (scrie pentru sănătatea sa), şi o cale a
Nicolae Balotă
Foto: Aura Christi
contestării, a revoltei. Toate aceste mobile se
manifestă în acea capodoperă a absurdului, Alice’s
Adventures in Wonderland. Cum arăta André
Breton, vorbind în Antologia umorului negru, despre
Lewis Carroll: „Spiritul, în confruntarea sa cu
orice fel de dificultate, poate să găsească o ieşire
ideală în absurd. Acceptarea, complacerea în
absurd, redeschide omului regatul misterios în
care locuiesc copiii”. Conform legendei, povestea
Aventurilor lui Alice în Ţara Minunilor a apărut,
sub forma unei povestiri improvizate, în „fericita
zi de vară”, 4 iulie 1862. În realitate, prima parte
a dipticului Alice n-a apărut dintr-o dată ca atare,
după întoarcerea lui Lewis Carroll din acea
memorabilă excursie pe care o face, probabil, în
ziua amintită, cu Alice Liddell şi surorile ei.
Aventurile subterane ale lui Alice, devin, prelucrate,
Alice petrece o oră în Ţara Zânelor, apoi, într-o
versiune finală, Aventurile lui Alice în Ţara
Minunilor.
Ce este Wonderland, Ţara Minunilor în care
pătrunde Alice, alunecând în vis, căzând în vizuina
unui iepure? Un univers feeric, de basm? Un
plan abisal, al inconştientului? Tărâmul ireal în
care posibilul îşi lărgeşte sfera la nesfârşit?
Spaţiul în care coboară Alice, se află aproape de
centrul pământului (către care se îndreaptă şi alţi
eroi ce intră într-o altă lume, căzând în pământ,
ca eroina ficţiunii lui Frank Baum: Dorothy and
the Wizard in Oz (Dorotea şi Vrăjitorul din Oz). De
fapt „Ţara Minunilor” e alcătuită după topografia
lui Lewis Carroll doar din câteva încăperi şi o grădină.
În ţinutul de dincolo de Oglindă, altă regiune
onirică în care pătrunde Alice (Through the
Looking-glass), spaţiul care se deschide dincolo de
o încăpere şi o grădină este un imens teren parcelat
ca o tablă de şah. Tărâmul miraculos
îl repetă, în parte, pe acela al realităţii
cotidiene, dar într-o ordine, conform
unor reguli absurde. Miraculosul
e o repetiţie diformată a naturalului,
supus în prealabil unei explozii interioare.
Căzând în vizuina iepurelui,
Alice alunecă printr-un tunel întunecos,
pe ai cărui pereţi laterali se văd
totuşi rafturi cu cărţi, picturi, hărţi,
unele ustensile ale lumii şcolăreşti, ca
şi un borcan de marmeladă pe care
eroina îl înhaţă în treacăt. Ajungând
într-o încăpere închisă, vede, prin singura
uşiţă pe care o poate deschide,
dar prin care nu poate trece, o grădină
cu flori şi fântâni, un Eden. Tot astfel,
în Through the Looking-glass, va
observa de la oarecare distanţă imensul
teren de şah, pe care, după trecerea
anumitor piedici, va păşi. Viziune
paradisiacă: „E un joc uriaş de şah” –
exclamă fetiţa excitată – „care se joacă
în lumea întreagă, dacă peste tot
aceasta e lumea... Oh, cât de amuzant!”
Paradisul copilului este acela al
lumii-joc. Spaţiul privilegiat este acela al terenului
de joc, iar timpul propriu este – ca în modelul
cosmologic al lui De Sitter – o dimensiune eternstaţionară.
„Ceaiul nebun” la care participă Alice
se desfăşoară în permanenţă, căci mereu e ora
şase după-masă când el se serveşte.
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
5

BASARAB NICOLESCU
Eugène Ionesco şi
logica contradicţiei
6
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Ionesco şi Lupasco erau prieteni, se frecventau
şi aveau îndelungi discuţii filosofice.
În mod evident, Ionesco a citit cu atenţie
opera lui Lupasco şi a fost cu certitudine
influenţat de filosofia sa. În cartea sa Eugène
Ionesco – mystique ou mal-croyant? (Eugène Ionesco
– mistic sau necredincios?), Marguerite Jean-Blain
subliniază rolul major al lui Lupasco în itinerariul
spiritual al lui Ionesco 1 , alături de Jakob Boehme şi
de Sfântul Ioan al Crucii, de Cartea morţilor tibetană
(Bardo-Thödol) şi de ritualul creştin ortodox.
Ionesco a citit cu atenţie nu doar Logică şi contradicţie,
ci şi Principiul antagonismului şi logica energiei,
lucrarea fundamentală a lui Lupasco în ceea ce priveşte
terţul inclus – acest terţ misterios între Bine şi
Rău, între Frumos şi Urât, între Adevăr şi Fals.
În Jurnal în fărâme, Ionesco scrie: „Tocmai
pentru că grecii aveau simţul imuabilităţii arhetipale,
trebuie să fi avut şi simţul non-imuabilităţii:
Lupasco explică foarte bine acest lucru. Nimic nu
există cu adevărat şi nimic nu este gândit decât prin
opoziţie cu un contrariu care există de asemenea şi
pe care îl refulăm.” 2
În chip firesc, numele şi ideile lui Lupasco figurează
în piesa Victimele datoriei 3 , montată la
Théâtre du Quartier Latin, în regia lui Jacques
Mauclair, şase ani după publicarea lucrării Logică şi
contradicţie.
Personajele acestei „pseudo-drame” sunt:
Choubert, Madeleine, Poliţistul, Nicolas d’Eu,
Doamna şi Mallot cu „t” la urmă. Acţiunea se petrece
într-un „interior mic-burghez”.
Numele de „Nicolas d’Eu” este interesant, dacă
ne gândim la semnificaţia lui „Eu” în limba română.
Nicolas d’Eu „este înalt, are o barbă mare şi neagră,
ochii umflaţi de somn, părul ciufulit, hainele şifonate;
arată ca cineva care tocmai s-a trezit, după ce a
dormit îmbrăcat.” 4 Nicolas d’Eu îi dezvăluie
Poliţistului ideile sale despre teatru: „Am reflectat
mult la posibilitatea unei înnoiri a teatrului. Cum
poate exista ceva nou în teatru? Ce părere aveţi,
Domnule Inspector şef?” Poliţistul îl întreabă: „Un
teatru non aristotelic?”. „Exact” – îi răspunde
Ionesco, alias Nicolas d’Eu. Şi continuă: „E necesar
însă să ţinem cont de noua logică, de revelaţiile pe
care le aduce o psihologie nouă… o psihologie a antagonismelor…
[…] Inspirându-mă dintr-o altă logică
şi dintr-o altă psihologie, aş introduce contradicţie în
non-contradicţie, non-contradicţie în ceea ce bunul
simţ consideră contradictoriu… Vom abandona principiul
identităţii şi unităţii caracterelor în favoarea
mişcării, a unei psihologii dinamice… Nu suntem noi
înşine… Personalitatea nu există. Nu există în noi
decât forţe contradictorii sau non contradictorii… De
altfel, v-ar fi de folos să citiţi Logică şi contradicţie,
excelenta carte a lui Lupasco… […] Caracterele îşi
pierd forma în lipsa de formă a devenirii. Fiecare
personaj este mai puţin el însuşi cât celălalt. […] Cât
despre acţiune şi cauzalitate, nici nu mai încape
vorbă. Trebuie să le ignorăm complet, cel puţin în
vechea lor formă, prea grosieră, prea evidentă, falsă,
ca tot ceea ce este evident… Nu mai există nici
dramă, nici tragedie: tragicul devine comic, comicul
este tragic, viaţa devine veselă… viaţa devine veselă…”.
Poliţistul reacţionează aşa cum trebuie: „În
ceea ce mă priveşte, rămân aristotelic logic, fidel mie
însumi, fidel datoriei mele, respectuos cu şefii mei…
Eu nu cred în absurd, totul e coerent, totul poate fi
înţeles … […] datorită efortului gândirii umane şi al
ştiinţei.” 5
Citarea numelui lui Lupasco în contextul piesei
poate părea o uşoară ironie a lui Ionesco la adresa
prietenului său, ipoteză susţinută de Marie-France
Ionesco, fiica autorului. Dar această ipoteză e falsă.
Regizorul Victimelor datoriei, Jacques Mauclair,
vedea corect atunci când spunea, pe 7 mai 1988, la a
Treia Noapte a Premiilor Molière: „Domnule Ionesco,
Maestre, dragul meu Eugène, ne-aţi promis că veniţi
în această seară şi aţi venit. Cu siguranţă, ne veţi
uimi mereu. Discipol al lui Lupasco, al cărui nume
rimează în mod curios cu al dvs., conciliaţi logica şi
contradicţia fără vreo dificultate aparentă. Astfel,
fugiţi de mondenităţi, dar nu rataţi nici una; dispreţuiţi
onorurile, dar le acceptaţi pe toate. Aveţi o
redingotă verde foarte ochioasă, un bicorn, o sabie,
dar mergeţi la întrunirile Academiei fără cravată.
Insultaţi gramatica, martirizaţi vocabularul, dar
fotografia dvs. se află în dicţionarul Petit Larousse
ilustrat.” 6
Într-o abordare mai serioasă, criticii au sesizat
rolul filosofiei lupasciene în geneza şi dezvoltarea
teatrului absurdului.
Astfel, Emmanuel Jacquart scrie, în legătură
cu Lecţia: „Fără a fi ca Lewis Carroll, un profesionist
al logicii, Ionesco este pasionat de ea ori de câte ori
aceasta amuză şi surprinde. Forma cea mai simplă a
demersului său constă în a contracara sau a anula
principiul identităţii şi al non-contradicţiei. În acest
mod, înţelegerea intelectuală devine „un raţionament
matematic, inductiv şi deductiv totodată”.
Latina, spaniola şi neo-spaniola se sprijină pe „asemănări
identice”! În fine, se întâmplă ca un personaj
să afirme şi să infirme propoziţia pe care o avansează
[…] În această lume răsturnată, lucrul cel mai
simplu şi lucrul cel mai complex devin la fel de probabile
[…] Atunci când logica îşi permite toate libertăţile,
raportul cauzal face şi el la fel. […] La limită,
Ionesco imaginează o logică fictivă care structurează
lumea într-un mod ciudat.” 7
Dar cel care a pus în evidenţă cu o mare pertinenţă
influenţa operei lupasciene asupra teatrului
lui Ionesco este marele teoretician american al literaturii
şi artei Wylie Sypher, în cartea sa Loss of the
Self (Pierderea Sinelui) 8 . Wylie Sypher ne spune fără
nici o ambiguitate: „ […] Ionesco elimină legile cauzei
şi efectului pe care au fost clădite şi teatrul şi ştiinţa.
În locul lor, Ionesco acceptă […] logica lui
Stéphane Lupasco, a cărui operă ne oferă cheia a
ceea ce face Ionesco în teatru.” 9
Wylie Sypher pleacă de la observaţia că
Ionesco, ca şi Heidegger, a fost fascinat de abisul
vidului care subîntinde existenţa noastră. Ionesco
vrea cu tot dinadinsul să capteze nesustenabilul.
În acelaşi timp, Wylie Sypher subliniază faptul
că ştiinţa a afectat natura literaturii. Orice limbaj
verbal devine un clişeu în raport cu adevărurile captate
de limbajul matematic. „Noile matematici şi pictura
abstractă sau noua muzică nu mai pot fi exprimate
prin limbajul verbal – scrie Wylie Sypher.
Matematica a penetrat
atât de adânc toate ştiinţele
şi filosofia, încât
nu mai e posibil să exprimi
realitatea printr-un
limbaj verbal din
moment ce lumea în
care trăim seamănă cu
un joc jucat în cadrul
topologiei, care este
capabilă să erijeze structuri
mult dincolo de
frontierele vechii logici,
structuri care nu mai
pot fi descrise printr-un
vocabular, cu excepţia
celui non-verbal.” 10
Vechea logică a exclus
sentimentele. Sentimentele,
scrie Wylie
Sypher, sunt „unice –
nici un sentiment nu
este exact acelaşi cu alt
sentiment. Deci sentimentele
noastre sunt
discontinui şi nu se
supun nici unei secvenţe
logice. Mai mult încă, sentimentele se află în afara
gândirii – ele nu pot fi raţionalizate. Pe scurt, vechea
logică a fost un mijloc de a exclude sau de a reduce
experienţa – ea nu a fost un mijloc de aprehensiune
a experienţei.” 11
Potrivit lui Lupasco, observă Wylie Sypher, tragedia
a avut mereu capacitatea de a capta absurditatea
vieţii, ceea ce logica este incapabilă să facă: tragedia
descrie contradicţiile experienţei noastre
umane. „În felul său – scrie Wylie Sypher, Lupasco
ţine seama cât se poate de serios de ceea ce am spus
întotdeauna despre caracterul tragic al vieţii; îl ia în
considerare suficient pentru a încerca să îmbogăţească
logica prin înţelegerea tragică a experienţei
umane […]” 12 . Există, adaugă Wylie Sypher, o dialectică
a comicului, aşa cum există o dialectică a tragicului:
„[…] Comedia îşi are propria perspectivă asupra
absurdităţii fiinţei umane.” 13
În opinia lui Wylie Sypher, „Lupasco caută o
logică existenţială, o logică plină de «contradicţii
creative» şi priveşte absolutul ca pe un pericol. […]
Lupasco invocă o logică a absurdităţii, o logică care
are ceva în comun cu acele koans din buddhismul
Zen. […] Zen caută o percepţie directă a realităţii,
fără vreo contaminare intelectuală.” 14 Consideraţiile
lui Wylie Sypher deschid o cale de cercetare nebănuită
în explorarea realităţii graţie terţului inclus.
1 Marguerite Jean-Blain, Eugene Ionesco – mystique
ou mal-croyant?, Lessius, Bruxelles, 2005, p. 63-64.
2 Eugène Ionesco, Journal en miettes, Mercure de
France, Paris, 1967, p. 62.
3 Eugène Ionesco, Victimes du devoir, în Théâtre I,
Gallimard, Paris, 1984 (prima ediţie datează din 1954),
p. 159-213.
4 Idem, p. 200-201.
5 Idem, p. 203-205.
6 Eugène Ionesco, Théâtre complet, Bibliotheque de
la Pléiade, Gallimard, Paris, 1990, ediţie prezentată, stabilită
şi adnotată de Emmanuel Jacquart, p. CI-CII.
7 Emmanuel Jacquart, Notice, în Eugène Ionesco,
Théâtre complet, op. cit., p. 1500-1502.
8 Wylie Sypher, Loss of the Self – in Modern
Literature and Art, Random House, New York, 1962, capitolul
5 – Tropisms and Anti-Logic, p. 87-109.
9 Idem, p. 99.
10 Idem, p. 97.
11 Idem, p. 100.
12 Ibid.
13 Ibid.
14 Idem, p.104-105.
ANUL XXI Nr. 1 (694)

Petru Popescu este, incontestabil, unul
dintre maeştri prozei româneşti contemporane,
prin scriitura directă, bărbătească,
nemanieristă pe care o practică,
expresie a unei lucidităţi compoziţionale ieşite din
comun. Romanele sale de dinaintea evadării din
România, Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei (mai
puţin Sfârşitul bahic sau Să creşti într-un an cât alţii
într-o zi, mai neconcludente) au marcat profund sensibilitatea
generaţiei contraculturale româneşti, pentru
care ceauşismul era o fundătură şi Zidul lui Pink Floyd
liturghia compensativă a ieşirii din impas. În anul
1969, Petru Popescu a participat, alături de I.
Negoiţescu şi Adrian Marino, la o faimoasă „bătălie
pentru oraş”, purtată în presă, ce milita pentru reconsiderarea
citadinismului în literatura română, în dauna
canonului rural pe care-l întreţineau Zaharia Stancu,
Marin Preda şi alţii. Volumul său de versuri din 1969,
Zeu printre blocuri, a funcţionat ca manifest de generaţie,
tot ce întreprindea acest „romancier al tineretului”
fiind socotit emblematic, stenic şi promiţător, prin noutatea
formulei intelectuale pe care el o propunea, prin
insurgenţă cosmopolită şi anvergură juvenilă protestatară,
ce contrastau cu scrisul molcom al unei caste ai
cărei oameni fuseseră învăţaţi să îmbătrânească prea
repede, resemnaţi în obedienţă şi prăfuiţi de conformism
sau privilegii.
În consecinţă, atunci când Petru Popescu a fugit
din ţară, stabilindu-se în Statele Unite, gestul său a
fost interpretat de către mulţi ca o continuare firească
a programului intelectual pe care-l promovase cât a stat
în România. În mod paradoxal, Puterea trebuie să se fi
simţit şi ea mai uşurată datorită plecării, din varii
motive, familiale şi de sistem: dincolo de faptul că familia
Ceauşescu scăpa în acest fel de un „pretendent”
incontrolabil la mâna metamaticienei Zoia, deja înverşunată
că părinţii îi dejucaseră idila cu medicul clujean
Dan Vincze, dispărea din ţară şi stindardul simbolic al
unei generaţii în jurul căruia se puteau coaliza insurgenţe,
articula revolte, sedimenta nemulţumiri.
Zvonul legăturii amoroase dintre Petru Popescu
şi Zoia Ceauşescu circula stăruitor în anii ‘70. Pentru a
o menaja pe Zoia, autorul a păstrat ani de-a rândul
tăcere pe marginea acestui subiect, oferind detaliile
aşteptate abia acum, prin romanul de mare succes
Supleantul (Editurile Jurnalul şi Curtea Veche,
Bucureşti, 2009), vândut la standurile de presă împreună
cu cotidianul Jurnalul Naţional. Romanul, foarte
bine scris, în ciuda unor pasaje (nu multe...) în care
autorul cedează ispitei de a şarja pe marginea ruralităţii
retardante a societăţii româneşti pe aceea a
„Golgotei” româncuţelor strivite de parteneri falocratici
şi abuzivi şi pe aceea a „dacismului” lui Ceauşescu,
reprezintă, înainte de toate, expresia unei superioare
probităţi umane, figura Zoiei fiind memorabilă şi prin
nimic grotescă sau dispreţuitoare, aşa cum ne-au obişnuit
în ultimii ani comentatorii de televiziune şi presa
de investigaţie sau de scandal. Nici Ceauşescu-tatăl nu
iese foarte rău din roman, în ciuda faptului că dictatura
lui e obiectiv circumscrisă, protagonistul nemenajând-o
pe Zoia atunci când îi arată excesele, suficienţa
dictatorială sau faraonismul. Supleantul e, pe ansamblu,
o bună analiză de sistem, făcută din interior, participativ,
dar oarecum surescitat, fără eroisme inutile şi
fără excese groteşti, ceea ce înseamnă că romanul se
află, prin formula redactării sale, în afara psihologiei
revanşarde care domină, azi, viaţa noastră literară, pe
fondul vinei de a nu fi putut contabiliza decât puţine
disidenţe şi nu prea multe „scrieri de sertar”. E de
aşteptat, aşadar, ca el să suporte atacuri înverşunate,
dorinţa unui traseu de receptare lin, facilitat şi de turneul
pe care scriitorul l-a întreprins în ţară, fiind nimic
altceva decât o iluzie.
Supleantul arată că autorul a colaborat circumstanţial
cu sistemul, avansându-i chiar „inovaţii” pentru
care maşina de presă de atunci nu părea să fie pregătită.
De pildă, însoţind familia Ceauşescu într-o vizită
„de lucru” în America Latină, el scrie reportaje în
devans, sporind impresia de „autenticitate” a participării
prezidenţiale la coregrafii protocolare care nu avuseseră
încă loc; spre finalul romanului, el continuă în
direct, la radio, o cuvântare sugrumată a lui Allende,
îndreptând-o apocrif în direcţia „omului providenţial”
care este Ceauşescu, „voce” a păcii mondiale – şi care
nu mai ajunge în Chile, fiind primit crispat chiar şi în
Peru, ţară temătoare de extinderea revoltei. La noi,
asemenea „greşeli de tinereţe” nu se mărturisesc, sau
se escamotează prin prezumţia de „disidenţă” generalizată,
acreditată de cei pentru care ceauşismul n-a fost
altceva decât un pumn de fier băgat în gura unui popor
unanim protestatar. Dimpotrivă, ceea ce Petru Popescu
arată este că se poate scrie obiectiv şi despre o experienţă
în care ai fost, deopotrivă, atât părtaş la mistificare,
cât şi victimă a acesteia. Integrat vremelnic în
„sistem”, protagonistul nu se converteşte, dar interpretează
totul ca pe o experienţă a lucidităţii în care „taberele”
sunt ferm circumscrise, dihotomia rămânând de
neatins, inextricabilă. „Ca să scriu despre mine – meditează
el pe marginea unei întrebări pe care i-o adresează
Zoia –, ar trebui să scriu despre zidul invizibil care
înconjoară tot ce fac. Tot ce gândesc şi fiecare cuvânt pe
care-l pun pe hârtie. Zidul invizibil... tu faci parte din
el, îi spun. Chiar dacă nu vrei, tot faci parte din zid,
fiindcă zidul e el” – adică Ceauşescu-tatăl, pe care Zoia
îl venerează, privind înfiorată spre fereastra nocturnă
în spatele căreia el „lucrează” până dimineaţa, sau
încercând să îl atragă pe protagonist (influent în rândul
tineretului, pe care „El l-a pierdut”) înspre un „eveniment
internaţional major, pornit de la tovarăşul, iniţiat
ŞTEFAN BORBÉLY
Supleantul
şi gândit de tovarăşul ” pe care, chipurile, România îl
pregăteşte şi „care va schimba lumea”.
Incult, agramat şi centru al unei psihoze megalomane
pe care „aparatul” o întreţine împreună cu Elena
(diabolizată în roman mai ales de către Zoia, pe motivul
unei copilării traumatizante), Nicolae Ceauşescu apare
preponderent ca actant al politicii internaţionale în
roman, din parcursul unei vizite întreprinse în America
Latină, ceea ce nu îngăduie prea multe nuanţe. De bază
rămâne impresia de simplitate ţărănească la amândoi,
soţi şi soţie, obstinată, monolitică şi nesofisticată, convertită
într-o suspiciune personală generalizată, care
alimentează şi explică teroarea pe care o emană sistemul:
„Sunt pur şi simplu uluit de puţinătatea complexităţii
lor: cum pot ăştia doi să conducă o ţară? Adică o
mulţime întreagă de oameni, complecşi, contradictorii,
şi vii?” Ajuns însă în Cuba, unde termenul de comparaţie
e, desigur, Fidel, protagonistul pare fascinat de omuleţul
„nostru” aparent banal şi insignifiant, care iradiază
putere: „...Tocmai atunci, ca o planetă care se roteşte
foarte încet pentru că orbita ei e imensă, nesfârşită,
tovarăşul însuşi se desprinde de Castro şi vine spre noi.
Când e la doi paşi, îmi dau seama că acum, pe loc, ceva
îl face foarte viu, ceva care emană autenticitate.” Nu e
singurul loc în care „supleantul” se simte magnetizat de
cei doi, dus cu valul în direcţia compromisului şi a ipocriziei:
„Ah, cât de român mă simt în această clipă,
român iremediabil, român ne-eliberabil! Şi eu, ca toţi
din naţia mea, utilizez din instinct minciuna sinceră...
minţind lumea şi pe mine şi, fireşte, pe conducătorul
căruia nu-i spun că simplitatea lui afişată nu e intenţionată,
ci în mod clar îi vine din limitare şi analfabetism.”
Dincolo de aceste „contaminări” subite, dar inexplicabile,
pe care structura de revoltat a protagonistului
nu le anunţă prin nimic, rămâne atmosfera inconfundabilă
a romanelor lui Petru Popescu şi figura
memorabilă, de adolescentă stilată a Zoiei – răzbunată
epic pentru toate suferinţele pe care le-a suportat după
Revoluţia din decembrie 1989, inclusiv detenţia. În privinţa
atmosferei, romanul reia, inclusiv prin decizia de
a scrie direct în româneşte, un fir care s-a rupt odată cu
plecarea autorului din ţară. El este, în primul rând, un
roman al Bucureştiului, evocat nostalgic, cu dragoste şi
fervoare, aşa cum nu faci decât cu o iubită regăsită. În
al doilea rând, e o radiografie a microsocialului teribilist,
juvenil, propriu unei generaţii pentru care vulgaritatea
negregară şi „stilul scatologic” reprezintă o formă
Ştefan Borbély
Foto: Constantina Buleu
de frondă antipolitică şi de libertate. Inginerul Marcel,
corectorul Călin, fotograful Stejar – inclus şi el în delegaţia
prezidenţială care pleacă spre America Latină –
şi, nu în ultimul rând, crizata Luminiţa, care va şi muri
în urma unui avort nereuşit, arată – cum fusese în
Prins sau în Dulce ca mierea... – că prietenia poate
funcţiona ca platoşă de apărare împotriva dictaturii,
mai ales dacă liantul ei e dat de aversiunea faţă de sistem
şi de dorinţa obsesivă de a fugi din ţară, înspre un
Occident liber şi izbăvitor.
Protagonistul este, în termenii lui Milosz, un ketman
prins în angrenajul Puterii, detenţie provizorie pe
care o raţionalizează erotic şi cinic: se lasă ales ca
supleant într-un Comitet Central, ţine referate politice
(presărate cu „şopârle”, dar ţine...), îl slujeşte pe „piticul
Carpaţilor” cu prilejul vizitei, în delegaţia căreia se
lasă inclus fără teama de a fi discreditat, însă – aşa
cum se întâmpla cu mulţi oameni ai generaţiei optzeciste
– îşi arată neaderenţa ideologică la regim printr-o
simbolistică exterioară neechivocă: păr tuns scurt, americăneşte
(într-o vreme în care toată lumea poartă
plete), T-shirt cu logo-ul unei universităţi transoceanice
pe piept, pasiunea pentru Led Zeppelin şi alte „delicii”
de acest fel, „imperialiste”, cărora li se adaugă, la fel de
firesc, priapismul. Nu s-a scris încă istoria protestului
implicit, practicat de tinerii din anii ‘70-’80 prin intermediul
vestimentaţiei şi a iconografiei care exaspera
partidul. Petru Popescu nu uită aceste detalii – motiv
în plus ca romanul său să fie receptat şi ca document de
epocă, unul incitant, stenic şi provocator – aşa cum a
fost simbolul întregii sale existenţe, cât timp a adăstat
pe meleagurile noastre.
Însă, reuşita majoră a romanului o reprezintă
portretul Zoiei: viu, pur, vibrant, al unei femei dotate cu
o „uluitoare putere de seducţie”. Dacă e să căutăm
neapărat modele pentru scenariul erotic al Supleantului,
ajungem până la Daphnis şi Chloe, adică la complexul
unei ieşiri din ingenuitate prin intermediul
pasiunii şi al erosului. Dar lucrurile nu se opresc aici,
fiindcă protagonistul e, în mod evident, fascinat de
femeia „demnă şi cu stil” care i-a ieşit în cale într-un
avion de Berlin, care-l poartă spre ţară. Portretul Zoiei
emană, la tot pasul, prospeţime şi autenticitate, ca indiciu
al faptului că actul scrierii romanului a reprezentat,
pentru autor, o anamneză de o vigoare surescitată,
seducătoare, dinamica existenţială a relaţiei rămânând
extrem de vie şi de convingătoare, în ciuda anilor care
s-au scurs de atunci – şi a schimbării de regim care face
din protagonistă o paria.
Excelentă e o intuiţie, pe care se clădeşte, de altfel,
întreaga relaţie: născută, predestinat victimar, ca
parte a unui sistem care aneantizează, Zoia se salvează
construindu-şi o personalitate puternică, relativ independentă,
conştientă însă şi de servituţile pe care i le
impune poziţia. Atunci când o zăreşte pentru prima
oară, autorul e atras de „ochii [ei] în care străluceşte o
forţă ciudată, plictisită, dezamăgită”, deşi nervozitatea
cu care aprinde ţigară după ţigară exprimă un erotism
reprimat pe care identitatea ei nu are cum s-o cenzureze:
„E captivantă o femeie delicată şi subţire care porneşte
la lupta vieţii ei de femeie cu armele pe care le are.
Cu gracilitatea, cu timiditatea, cu deşteptăciunea, cu
graba.” „Drăgălaşă şi aţâţătoare prin puritate”, e capabilă
să erotizeze totul, inclusiv politicul, sfidat pe alocuri
– deşi veneraţia pentru Ceauşescu rămâne... –
printr-o apariţie de „adolescentă isteaţă şi teribilistă
dintr-o bandă desenată americană”, care „emană o
undă caldă”, prelungită în „frumuseţe”.
E aproape sigur că aceste licenţe de candoare („...e
frumos. E o fată deosebită”) i se vor reproşa virulent
autorului, fiindcă resentimentele retroactivează. Pe de
altă parte, să fim sinceri, opinia publică autohtonă nu
este pregătită să accepte că familia pe care a urât-o a
avut şi partea sa infimă de umanitate, în afara dozei
imense de grotesc, de mârlănie ipocrită şi de iraţional.
Cartea lui Petru Popescu va avea un destin anevoios la
receptare, fiindcă ea desparte existenţialul de ideologic.
Miza ei este însă adevărul – şi o autenticitatea umană
participativă, obiectivă, pentru care cititorul de acasă,
în afara curiozităţii fireşti pe care i-o trezeşte subiectul,
nu este încă antrenat. Personal, l-am citit pe nerăsuflate
şi l-am receptat, la relectură, ca pe o reuşită, cu
excepţia şarjelor „ataviste”, uşor deplasate, pe care
le-am menţionat.
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
7

8
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Răzvan Voncu
Foto: Aura Christi
Bogdan-Mihai Dascălu este un scriitor
greu de clasificat după criteriile generaţioniste,
atât de în vogă azi. Ca vârstă,
ai fi tentat să îl arondezi „douămiiştilor”,
întrucât e născut în 1977. Însă a debutat
mult mai devreme, în 1995, are o educaţie literară
clasică şi este un eminent germanist, cu o carieră
academică solidă. Nu scrie numai poezie şi proză, ci
şi teatru, critică şi istorie literară, domenii în care
„douămiiştii”, de regulă, nu se aventurează. Lui îi
aparţine, de altfel, singura carte dedicată operei
Hertei Müller scrisă de un român, pe vremea când
nimeni în ţară nu credea că scriitoarea germană va
lua Premiul Nobel (Held und Welt in Herta Müllers
Erzählungen, Hamburg, 2004). Nu în ultimul rând,
este un iscusit traducător, căruia îi datorăm, între
altele, transpunerea în româneşte a câtorva dintre
cele mai dificile texte ale lui Rilke. În dezbaterile de
idei, are opinii cumpănite, argumentate şi, mai ales,
nu consideră că literatura începe cu el şi cu scriitorii
de vârsta sa. Pe scurt, nu este un „douămiist”.
Nici un nouăzecist nu este, însă, căci, şcolit la
Timişoara după 1990, nu a avut cum participa la
Cenaclul Universitas şi nu împărtăşeşte concepţia
despre literatură a membrilor acestuia, nici în ramura
lui pur nouăzecistă (de sub patronajul lui Cristian
Popescu), nici în cea a „Şcolii de la Braşov”. În general,
nu împărtăşeşte o anume concepţie despre literatură
(şi numai una), fiind un spirit eclectic, care îşi
caută o cale proprie între modele formative diverse.
Este un scriitor independent şi polivalent, pe care nu
mi-l pot reprezenta în siajul unei asocieri literare
restrictive. Chiar dacă nu este o prezenţă zgomotoasă
în lumea literară, trăieşte literatura cu un patos
cumpătat, ca pe o bucurie a fiinţei. Îi urmăresc activitatea
literară de circa un deceniu şi constat cu o
colegială admiraţie că, încet şi temeinic, şi-a construit
un profil de scriitor bine conturat, total diferit
de colegii săi de vârstă.
Recentul roman Iarna îngerilor* vine după un
frumos exerciţiu de virtuozitate, şi anume romanul
experimental Era măritată şi se plictisea (2007), din
păcate insuficient receptat de mereu grăbita noastră
critică de întâmpinare. Mărturisesc că mă aşteptam,
după acest experiment, la altceva, însă Bogdan-
Mihai Dascălu m-a luat prin surprindere, iar surpriza
este una plăcută. Iarna îngerilor e un roman frumos
şi trist, despre lucruri simple şi fundamentale:
iubirea, viaţa şi moartea. Curajul estetic al scriitorului
este de apreciat, deoarece teritoriul pe care se
avântă este unul minat, nu numai de nenumăratele
romane clasice pe această temă, ci şi de magistrala
naraţiune a lui Samuel Beckett, Malone murind. Cu
care Iarna îngerilor poate fi comparată, dar numai
pentru uzul discuţiei, căci prozatorul nostru nu îi
datorează absolut nimic scriitorului irlandez.
Dimpotrivă: se poate spune că, în punctele esenţiale,
cartea sa este o replică la perspectiva asupra morţii
pe care marele irlandez o configurează, în romanul
său atât de special. Căci, dacă Malone, personajul lui
Beckett, este un muribund ce oscilează între semiconştienţă
şi inconştienţă, Barbu, personajul lui
Bogdan-Mihai Dascălu, îşi notează pe hârtie confesiunea
ultimă într-o stare de perfectă conştienţă, sub
imperiul voinţei explicite de a depune mărturie despre
eşecul vieţii sale.
Diferenţa este evidentă, căci, în timp ce textul
beckettian transcrie alb oscilaţiile infra-conştiinţei,
discursul tânărului nostru romancier se constituie
într-o auto-analiză lucidă şi necomplezentă, întretăiată
când şi când de reverie. Barbu, ziarist şi soţ
eşuat, află că suferă de o boală incurabilă. Cu alte
cuvinte, în schimbul îngrozitoarei veşti că nu mai
poate schimba nimic în viaţa sa, capătă un interval
sigur, în care poate reflecta, în scris, la tot ce-a fost.
Confesiunea nu este un refugiu, nici un reflex cvasifiziologic,
ci o datorie faţă de puţinul de viaţă care i-a
mai rămas.
RĂZVAN VONCU
Un roman frumos şi
trist despre viaţă,
iubire şi moarte
Romanul are o structură circulară, care, în chip
natural, conferă epicului valori simbolice. El începe
şi se termină într-o cameră de spital, pe al cărei
geam se vede cum ninge. Ninge ca o ironie a sorţii,
căci Barbu nu se mai poate bucura de fulgii de nea,
dar ninge şi ca o promisiune a liniştii pe care literele
aşternute, asemeni zăpezii, pe hârtie o aduc în
conştiinţa celui care scrie. Între cele două ninsori, de
început şi de sfârşit, se desfăşoară o întreagă dramă
tăcută. A suferinţei pe patul de spital şi, în acelaşi
timp, a suferinţei în conştiinţă. Aici, iarăşi, Bogdan-
Mihai Dascălu se desparte net de perspectiva beckettiană:
personajul său reuşeşte să se împace cu gândul
morţii, dar nu şi cu condiţia de muribund şi cu
limitările acesteia. Scrisul său e, în fond, un act de
revoltă şi de modificare a unui destin care, prin sentinţa
morţii iminente, nu pare a mai putea fi modificat.
Barbu, însă, scrie împotriva destinului şi a
mediului spitalicesc în care îşi petrece ultimele zile
de viaţă.
Trebuie spus că virtuozităţile narative etalate
în Era măritată şi se plictisea nu mai sunt atât de
ostentative aici. Semn că prozatorul este cu adevărat
un virtuoz, care ştie să alterneze modalităţile şi să şi
le acordeze cu tonalitatea poveştii sale. Barbu nu are
timp de rafinamente narative, ceea ce nu înseamnă
că povestea pe care el o alcătuieşte, pe patul de suferinţă,
nu este rafinată. Rafinamentul vine, aici, din
altă parte. Şi anume, din naturaleţea cu care autoanaliza
şi reveria se întrepătrund, într-o naraţiune
ce echilibrează subtil tragicul şi elegiacul, notaţia
măruntă şi rememorarea rupturilor existenţiale.
Barbu derulează firul amintirilor fără a căuta, în
destinul său nedrept, mari teorii despre existenţă.
Vrea doar să afle de ce a eşuat alături de Andreea, de
ce s-a complăcut, ca ziarist, într-o existenţă lipsită de
mari aspiraţii şi, în general, de ce simte nevoia să
repare, prin text, ceva ce nu se mai poate repara.
Frumuseţea romanului constă, aşadar, în firescul
naraţiunii muribundului Barbu, nu în meticulozitatea
unei introspecţii necruţătoare.
Naratorul Barbu, de altfel, cade, încet-încet, în
moarte, pe măsură ce sensibilitatea sa faţă de condiţiile
ostile din spital scade, iar naraţiunea îşi pierde,
filă cu filă, asprimile. Barbu, trebuie spus, nu ajunge
la o conluzie, ci la un armistiţiu cu sine, la o
umană (şi tocmai de aceea înălţătoare) împăcare cu
implacabilul. De aceea şi ninsoarea are, la început şi
la sfârşit, înfăţişări diferite: mai întâi, cade tăios, ca
pentru a marca precis contururile obiectelor şi personajelor,
apoi cade de-a valma, asemeni amintirilor
care se îngrămădesc în conştiinţa personajului, pentru
a căpăta drept la prezenţă în pagină, iar în final
ninsoarea acoperă molatic naraţiunea care, de fapt,
se întrerupe fără a se încheia. Ninsoarea devenind,
fireşte, ea însăşi, naraţiune...
Îmi place că Bogdan-Mihai Dascălu nu-şi hăituieşte
personajul, spre a stoarce din el cine ştie ce
tenebre ale conştiinţei. Nici soţia sa, Andreea, nu
este şarjată. Soră a redactorului-şef al ziarului unde
lucrează Barbu, ea nu-şi umileşte soţul şi nu aruncă
în cârca lui eşecul comun. Romancierul insistă mai
mult asupra a ce se întâmplă într-un mariaj care se
destramă, nu asupra de ce-ului pe care suntem tentaţi
să îl adresăm, în literatură ca şi în viaţă, atunci
când suntem martorii unei asemenea rupturi. Sunt
de-a dreptul frumoase paginile în care personajul
rememorează toate acele momente în care părea că
lucrurile se îndreaptă, în care părea că şansa le surâde
celor doi. Ca şi paginile în care ruptura se adânceşte,
cu tot cortegiul de mici gesturi domestice ce
semnalează criza. Scriitorul nu are o teză de urmărit
şi, în consecinţă, nici naratorul său nu face teorii sau
crize de conştiinţă. Iminenţa morţii îl mână din
urmă şi îl îndeamnă să cuprindă cât de multe poate.
Ştie că a intrat sub zodia „imposibilei întoarceri” şi,
pe măsură ce scrie, începe să înţeleagă – şi din eşecul
previzibil al relaţiei ultime, alături de Ioana – că
numai scrisul îi poate oferi certitudinea pe care o
caută: aceea că nu a trăit în zadar şi că textul poate
repara ceea ce viaţa nu mai poate.
Evident, este aici şi o subtilă notă de subtext,
autoreferenţială. Căci convingerea în forţa mântuitoare
a literaturii o are şi autorul romanului. A
exprimat-o în mai multe rânduri în textele sale critice
(a se vedea, bunăoară, amintitul eseu despre
opera Hertei Müller). La o lectură atentă, distingi în
reacţiile de conştiinţă ale personajului unele din
reflexele lui Bogdan-Mihai Dascălu însuşi. Nu aş
duce, totuşi, mai departe lectura în cheie autoreferenţială
a romanului, căci ar fi o eroare. Spre deosebire
de personajul său, pentru autor literatura este
creaţie, ficţiune, nu mărturisire personală.
Foarte interesant este şi tratamentul semnelor
premonitorii. Orice om, confruntat cu o dramă, are
tendinţa naturală de a căuta în trecutul recent (sau
chiar în cel mai îndepărtat) semnele premonitorii ale
dezastrului. Barbu nu le caută, dar dă, ca să zic aşa,
peste ele. Plecat să realizeze un reportaj, ziaristul
întâlneşte în tren o bătrână în doliu, ce se întorcea
de la înmormântarea fiului ei. Aceasta dispare în
noapte, lăsându-i călătorului necunoscut bagajele, ca
un soi de ştafetă spre moarte. Narând momentele
premonitorii, romancierul nu îngroaşă tuşele, ca
spre a ne atrage atenţia asupra lor (aşa cum fac şi
vor face întotdeauna scriitorii proşti), ci fracturează
frazele, le dă un ritm sacadat. Care e tocmai ritmul
febril al conştiinţei naratorului, atunci când realizează
că este victima inevitabilului şi că totul a fost
scris de mult, de pe vremea când problema morţii nu
exista.
De ce Iarna îngerilor? Poate pentru că Barbu
simte, pe măsură ce scrie, o pace interioară similară
atingerii îngerilor. Sau poate pentru că ninsoarea
curăţă sufletul celui care ni se confesează de pe patul
de spital şi îl face să nu mai vadă în jur suferinţă,
sânge şi eşec, ci îngeri. De ce nu?, pentru că mântuită
prin text şi eliberată de spaima morţii, conştiinţa
lui Barbu se înalţă la Ceruri însoţită de îngeri. Albul
acestora din urmă se reflectă ca un ecou în albul ninsorii
atotstăpânitoare.
Bogdan-Mihai Dascălu a scris un roman foarte
bun, deloc comod, despre trei teme la fel de vechi ca
literatura: viaţa, moartea şi iubirea. Faptul că, după
atâtea rafturi de cărţi pe aceste subiecte, el reuşeşte
să creeze un univers propriu, găsind acea perspectivă
asupra lor pe care, în literatura noastră cel puţin,
nu a mai găsit-o altcineva, ne demonstrează că ne
aflăm în faţa unui scriitor adevărat. Unul în a cărui
personalitate se împletesc armonios talentul, dăruirea
şi inteligenţa literară. Iarna îngerilor nu e încă
Marele Roman pe care, pe bună dreptate, îl aşteptăm
de la el, dar îl anunţă.
* Bogdan-Mihai Dascălu, Iarna îngerilor, Editura
EuroPress, Bucureşti, 2009.
ANUL XXI Nr. 1 (694)

Nietzsche glossează pe marginea crizei de
care se lasă cuprinsă Europa. La început
de mileniu al III-lea, criza prorocită
de iubitul de noi sihastru de la Sils-
Maria este din păcate în plină floare, ca să zic aşa.
Scriitorii români – mai exact nu puţini dintre ei; şi
această judecată se extinde lesne şi la nivel macrosocial
– îşi aleg drept modele vârfuri de mâna a doua spre a
treia. Să elaborezi o cvasireligie dintr-un curent minor,
cum este postmodernismul, demult apus, şters, ba chiar
nu rareori denigrat în Vest, înseamnă – într-o cultură
tânără cum e cea română – să-i amputezi modernitatea
încă neconsumată, afirmându-ţi astfel spiritul reacţionar.
Cred că avem nevoie de o Renaştere, da-da, de un
curent naţional puternic, folosit ca instrument pentru a
ne întoarce cu faţa spre modelele majore ale umanităţii,
da, spre vârfurile acesteia de gradul zero, şi nu spre
vârfuleţe de mâna a doua. Avem nevoie ca niciodată –
pentru salvarea culturii naţionale – de o Renaştere în
toată puterea cuvântului acesta, lansat, după cum se
ştie, târziu, la începutul secolului al XIX-lea, de istoricul
francez Jules Michelet şi preluat apoi de Jacobs
Burckhardt.
Să ne întoarcem spre Antichitate, reafirmând
nevoia imperioasă de zei, recurgând la antropocentrism
ca la o formă… nu, nu de salvare. Ci de rezistenţă. Ne
vom trezi, la un moment dat, că revenim la rezistenţa
prin cultură. Acesta, credem noi, este imperativul zilei.
Imperativul timpului care ne locuieşte.
Să modelăm realitatea după gustul nostru. După
modelele noastre majore.
Cât patetism – atâta luciditate; şi exact atâta
dramă.
Dimineţile mă trezesc cu ochii pironiţi în cerul
mogoşoian. Îl ţin în braţe, îl cuprind, reinventându-l cu
iuţeala şi punctualitatea frigurilor.
Am declarat greva televizorului; de trei luni… Ce
eliberare din chingile unei realităţi din ce în ce mai
palide, mai…
Ieri, ascultând începutul ştirilor la PRO TV: „Ah,
nu, iar scandaluri de mâna a şaptea, violuri, bătăi, soacre
care îşi strangulează ginerii, muncitorul care şi-a
bătut un cui în cap…” O ţară isterizată. Calomniată.
Mă depăşeşte.
Fug în realitatea mea. În realitatea din capul
meu. Realitatea din jur? Nicolae (Breban) are dreptate.
E o stafie. Eu trăiesc, respir, sunt în România din capul
meu.
Cineva apropiat îi spune, inventariindu-i eşecurile
de ordin social din ultimii ani: „Potriveşte-ţi ritmurile
după ritmurile lor. Altfel vei pieri”. Tonul este imperios.
Este vizat instinctul ei social. Sunt vizaţi cei câţiva
inamici, de o inteligenţă casantă.
Cade pe gânduri. Nu, abia potrivindu-şi ritmurile
după cele ale lor, va dispărea, trădându-se astfel.
Fidelitatea faţă de tine însuţi. Să rămâi tu însuţi
când nu se poate. Limita are gustul unui nou început.
Prin geamul camerei mele asist zi de zi la spectacole
fascinante: cerul de august, înalt, subţire, schimbându-şi
faţa minut de minut. Ce activitate uriaşă se
desfăşoară acolo, sus, clipă de clipă, fără să se cunoască
starea de saţietate, oboseală, lehamite! Cineva modifică
peisajele celeste, cuprins de un soi de perpetuă hărnicie,
indiferentă la tot ce mişcă în jur, la tot ce respiră.
Uneori, în momente de pândă încordată, simt respiraţia
cuiva imens, care ţine totul în raza privirilor sale.
De fapt, pândind cerul, eu pe mine mă pândesc, cuprinsă
de acea stare specială de veghe şi de ceea ce Rainer
numea puritatea vieţii, o tentativă de a defini candoarea:
„Încep să înţeleg, treptat, această viaţă, care
pătrunde, cu ochii mari, în veşnic aşteptândul suflet.
Această atenţie zilnică, starea de veghe şi solicitarea
simţurilor orientate spre exterior, acest a privi înmiit şi
permanentul a privi în afara ta. Acest a-nu-ne-însoţi al
peisajului schimbător, acest a-fi-numai-ochi, fără să
realizezi pentru cine. Această puritate a vieţii, această
perpetuă stare de bucurie, fiindcă întotdeauna se petrece
ceva, nu pentru că are vreo legătură cu propria personalitate,
ci pentru că e mişcare şi schimbare. Ce mari
devin ochii aici. Vor să aibă mereu întregul cer”.
Lecturi: Proust, tot timpul Proust. Nicolae
Breban, Trădarea criticii, căreia trebuie să-i dau bunul
de tipar. O carte fascinantă. Crispantă. Enervantă. De
o inteligenţă ascuţită şi vie. Scandaloasă. Breban este
aspru, dar în analizele sale are dreptate. De fapt, e o
carte de un dramatism indeniabil: genial şi monoton,
urmându-şi vocaţia de romancier, autorul Buneivestiri
pretinde ca şi ceilalţi scriitori de prim rang, criticii şi
istoricii literari să procedeze la fel, adică să-şi urmeze
vocaţia. În percepţia celor atraşi de sirenele perverse
ale libertăţii (un taifun social, un şoc), acest imperativ
este echivalent cu imposibilul. Pentru scriitorii de o
reală vocaţie însă a-ţi urma vocaţia ţine de servitute. Şi
mai mult decât atât.
Să trăieşti cu senzaţia că eşti înconjurat de sufletul
tău: „Dacă ai senzaţia că eşti întotdeauna înconjurat
de sufletul tău, nu simţi că eşti închis într-o închisoare
din care nu te poţi mişca; parcă eşti mai degrabă
târât cu el într-un avânt veşnic, ca să-l depăşeşti, ca să
nimereşti în afară, ca un soi de descurajare, auzind
mereu în jurul tău acea sonoritate identică ce nu este
ecoul din afară, ci răsunetul unei vibraţii lăuntrice.”
Foamea de a fi
AURA CHRISTI
Geniul inimii
(s.n.) Iată unul din multele lucruri de reînvăţat de la
Proust.
Recitesc, silabisind aproape, elogiul făcut de
Nietzsche zeului său tutelar: „Geniul inimii, aşa cum îl
are acel mare Ascuns, zeul ce ştie a ispiti, cel născut să
atragă conştiinţele aşa cum legendarul flautist ştia să
atragă şobolani, a cărui voce ştie să coboare până în
lumea subterană a sufletului, care nu spune nici un
cuvânt şi nu priveşte nici o privire în care să nu se
ascundă intenţia şi ştiinţa de a seduce, a cărui măiestrie
constă în faptul că ştie să pară – şi nu ceea ce este,
ci tocmai ceea ce îi va obliga o dată în plus pe cei ce-l
urmează să se înghesuie tot mai aproape de el, spre a-l
putea urma tot mai profund şi mai temeinic”. (s.n.) Şi
iarăşi: „Geniul inimii, care ştie să facă să amuţească tot
ceea ce este excesiv de zgomotos şi vanitos, învăţând
sufletele să asculte, care netezeşte sufletele aspre şi le
dă să guste dintr-o aspiraţie nouă – să stea nemişcate
precum o oglindă, astfel încât cerul cel adânc să se
poată oglindi în ele – geniul inimii, care învaţă mâna
cea grăbită din cale afară să ezite şi să apuce cu infinită
grijă; care ghiceşte, sub gheaţa groasă şi tulbure,
comoara ascunsă şi uitată, picătura de bunătate, şi care
este o baghetă magică pentru fiece grăunte de aur ce a
zăcut multă vreme îngropat în închisoarea stratului
gros de mâl sau de nisip”. Şi iarăşi, şi iarăşi: „Geniul
inimii, de sub a cărui atingere oricine pleacă mai bogat,
nu atins de har şi surprins, nu fericit ca de atingerea
unui bun străin şi aşadar apăsat de el, ci bogat în sine
însuşi, mai nou sieşi decât înainte, dezmorţit, atins şi
prins în capcana unei adieri primăvăratice, mai nesigur
poate, mai fragil, mai frânt, dar plin de speranţe ce nu
au încă un nume, plin de o nouă voinţă şi de un avânt
nou, plin de o nouă voinţă şi de o nouă reţinere…” (s.n.)
Geniul inimii fiind identic cu „acest enigmatic spirit şi
zeu care se vrea lăudat în felul acesta”, Dionysos, „acel
mare zeu ambiguu şi ispititor”. (Dincolo de bine şi de
rău)
Ce anume vede eremitul de la Sils-Maria în pilda
lui Iisus? – „Unul dintre cazurile cele mai dureroase de
martiriu datorat cunoaşterii asupra iubirii: martiriul
inimii celei mai inocente şi mai avide, pe care nu o mulţumea
iubirea nici unui om, care cerea să iubească, să
fie iubită şi nimic altceva, o cerea cu asprime, cu nebunie,
cu teribile accese de furie împotriva acelora care îi
refuzau iubirea”. (s.n.) Nietzsche vede, apoi, în mitul lui
Iisus „istoria unei sărmane făpturi nemulţumite şi
insaţiabile în iubire, care a fost nevoită să inventeze
iadul pentru a-i trimite acolo pe aceia care nu voiau să
o iubească – şi care, ajungând în sfârşit la cunoaşterea
asupra iubirii omeneşti, a fost nevoită să inventeze un
zeu care să fie numai iubire, numai putere de a iubi –
care să aibă îndurare faţă de iubirea omenească, atât
de săracă şi de neştiutoare! (s.a) Cel ce simte astfel –
conchide într-un limbaj de o luciditate atroce filosoful
german, fiu de preot – cel ce cunoaşte iubirea în felul
acesta – caută moartea”. (s.a.) Numai un mare bărbat
profund rănit, cu inima macerată de harpiile solitudinii,
un bărbat însetat monstruos de iubire şi neavând
parte de ea, are forţa de a iubi astfel, deghizându-se
după masca denigratoare a sentimentului; numai gurile
unei mari iubiri rănite, păstrată sub sigiliile secrete,
pot striga astfel în ţara aspră a singurătăţii flămânde
de curăţenie, de depăşire de sine; altminteri cum să
decriptezi ultima aserţiune care urmează după citatul
reprodus adineauri? „La ce bun însă să cercetezi astfel
de lucruri dureroase? Presupunând că nu eşti obligat să
o faci”. (s.n.) Nevoia de mască a omului superior e înrudită
– în percepţia autorului Ştiinţei vesele – cu nevoia
de a te ascunde, din respect de sine a spiritului eminamente
artistocratic. De bună seamă, ne aflăm, aici, în
paginile acestea, în raza unor spirite superioare, marcate
de un aristocratism funciar, profund. De un elitism
indenegabil.
Familiară, mai ales în ultima vreme, acea frază
proustiană: „Simt tresărind în mine ceva care se mută
din loc, care ar vrea să urce, ceva căruia i s-a ridicat
ancora de la o mare adâncime; nu ştiu ce este, dar urcă
încet; simt rezistenţa şi aud zgomotul depărtărilor străbătute”.
(s.n.) „Se zbate prea departe, prea confuz; abia
dacă percep refluxul neutru în care se amestecă vârtejul
de necuprins al culorilor puse în mişcare; dar nu pot
să deosebesc forma, să-i cer, ca singurului interpret
posibil, să-mi tălmăcească mărturia contemporanei,
tovarăşei sale nedespărţite, savoarea, să-i cer să-mi
spună de ce împrejurare deosebită, de ce epocă din trecut
e vorba.” (s.n.)
Cerul în care ţi se pare că te pierzi, în realitate
regăsindu-te…
Tu taci şi scrie. Taci şi scrie. Restul va trece. Se va
trece.
Senzaţia că ceva uruie acolo, în adâncuri, în subteranele
eului. Ciuleşti urechile lăuntrice. Asculţi. Şi
parcă stai aşa de secole, aşteptând ceva indistinct. Aşa
cum aştepţi, fără să ştii cu precizie ce anume, când
fixezi îndelung o roză de un roşu închis, ţipător, cărnos.
Mă uit în jurul meu şi am senzaţia obsesivă că
totul se năruie, se clatină, ca şi când aş înainta pe nisipuri
mişcătoare. E suficient însă să reintru în realitatea
mea, pentru ca totul dintr-odată să capete consistenţă,
forţă şi un strop din aerul lucrurilor definitive, irevocabile,
cioplite cu dalta din carnea stâncilor. Oho, mă
recunosc.
Spaima de existenţă, de cotidianitatea strictă nu
rareori te paralizează pur şi simplu; a exista se transformă
într-un efort teribil. Dificultatea de a ridica un
braţ, de a face câţiva paşi. De a trage aer în piept. E
suficient să te pierzi în acea spaimă, să te laşi – tu, copil
al himerelor, prefigurare a unor lumi ce nu există, existând
în cealaltă realitate – devorat, ruminat de harpiile,
gorgonele ei, pentru ca brusc totul să apară într-o
lumină diferită care îţi renaşte dorinţa de a cuprinde
întregul cer, pierzându-te în apele-i mişcânde.
O sfârşeală căreia îi cauţi rădăcinile; le pipăi, le
guşti, le ronţăi, pentru ca în cele din urmă să te regăseşti
în faţa aceluiaşi zid numele căruia este probabil
zădărnicie.
Reînveţi numele lucrurilor. Le silabiseşti precum
un arierat mintal, înseninându-te brusc când te gândeşti
la Orfeul brebanian, copilul genialoid care ţine un
jurnal la doisprezece ani, stând în proximitatea unui
nebun şi lăsându-se în cele din urmă halit de mama
moarte.
Să stai încolăcit în tine însuţi, aşteptând ceva
nedesluşit, căruia îi spui, surâzând, aşteptare.
Închis în tine însuţi, strâns lipit de lutul, da,
înfrigurat. Înfrigurat.
Familiar acel susjossusjos, despre care scria doctamar
Virginia Woolf… Şi cerul de lapte aproape; sfâşietor
de aproape.
De aburii corupători ai lumii, apără-l. Păstrează-i
sufletul curat, curat, curat.
Senzaţia răvăşitoare că acest poem este ultimul:
În iarba dulce – gând târziu
al unui zeu somnos, pribeag –
tu stai întins, lipit de lutul
prea copt şi, da, înfrigurat.
Cu ochii-nchişi, clipind arar,
când Apollo pleoapa îşi strânge
şi o transformă într-o casă, visată
înaintea ta de propriul tău sânge,
desfă un braţ. Şi încă unul.
Şi restul braţelor desfă-le –
ca şopârliţele la soare, repezi,
crezând că s-au prelins din ele.
Şi lasă viaţa ta să curgă
din trupul tău somnos, pribeag,
spre locul unde paşte un mânz
gonit din veacul celălalt…
FOTO: NICOLAE BREBAN
Mogoşoaia. Sfârşit de august copt precum un
fruct căzut din pomul uriaş al cerului. Anno Domini
2009. Miroase a sfârşit; şi ce înaltă este marea amiază!
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
9
IANUARIE 2010

Irina Ciobotaru
Verbul şi rana memoriei
10
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
pe ape doar sfinţii şi poeţii pot merge
Într-o succintă prezentare a volumului de
poezii miezonoptice. tradiţia rupturii
(Editura Timpul, Iaşi, 2008), din numărul
22/2008 al revistei Luceafărul, Horia
Gârbea îi recomanda poetului Alexandru Ovidiu
Vintilă „reinventarea”, considerând că filonul poetic
exploatat în acest volum şi-a epuizat resursele.
Criticul se referea la drama poetului aflat într-o permanentă
şi dureros-cronicizată luciditate a reformei
devenite, prin obsesivă invocare şi căutare, tradiţie.
Însă tocmai această cronicizare a rupturii şi incapacitatea
de a o depăşi reprezintă sursa tensiunii poetice
la Alexandru Ovidiu Vintilă. Resursele unui astfel
de filon sunt departe de a fi epuizate, cum departe
este însăşi ieşirea din starea de chinuitoare, sufocantă,
mutilantă împotmolire în duhul schimbării.
Pornind de la conştiinţa dureroasă a stagnării în
ruptură, Alexandru Ovidiu Vintilă creează un univers
populat de figuri fantomatice, lipsite de vitalitate,
neputincioase în conflictul cu timpul şi moartea.
Făpturile care îi înconjoară fiinţa s-au născut într-un
anume dat istoric şi par educate în spiritul incapacităţii
de a se angrena în restauraţie sau în reformă.
În asemenea condiţii, poetul devine vocea care strigă
neputinţele acestei lumi. Violenţa viziunilor şi stridenţa
acestui strigăt sunt oneste, resimţite profund,
ca într-o încercare dureroasă de smulgere fizică din
lume.
Alexandru Ovidiu Vintilă este capabil de energii
estetice combustive, aşa cum demonstrează şi
cartea lui koch. Acest volum, al treilea apărut sub
semnătura sa, după caricatura de cretă din 2003 şi
miezonoptice. tradiţia rupturii din 2008, configurează
o lume halucinantă, contorsionată în nuanţe stridente
şi imagini coşmareşti, în dureroase cuvântări
care surprind tensiunile interne colosale ale celui
neîmpăcat cu veacul. Poezia reprezintă o spectroscopie
a realităţii care, prin halucinantele ei paliere
suprapuse, generează anihilarea simţurilor, înţepenirea
fiinţei în pseudo-fiinţare.
În cartea lui koch, Alexandru Ovidiu Vintilă
vede, ca printr-un microscop, tocmai această maladivă
anesteziere a emoţiilor. Carnea, sângele şi însăşi
viaţa sunt măcinate latent de microbul veacului.
Omul pare că a sărit, de pe marginea deloc confortabilă
a credinţei în Dumnezeu, într-o prăpastie tapetată
cu utopii. Căderea îi pare evoluţie, rătăcirea îi
pare descoperire, emoţiile îi sunt disecate şi catalogate
în culorile umorilor endocrine. Perpetuarea
căderii este una dintre principalele surse ale viziunilor
lui Alexandru Ovidiu Vintilă: „Într-o noapte ca
asta totul pare în zadar,/ speranţele îţi sunt deşarte,
te scufunzi chiar/ în faţa ochilor tăi, pe umbra ta va
răsări iarbă,/ va creşte bătătorită, incandescentă, pe
umeri/ şi braţe, pe ţâţe roşu va curge, ca un discurs”.
Poetul pare cuprins iremediabil într-o reţea de
imagini de coşmar specifice veacului. Cuvintele
zămislesc o lume populată de imagini spectrale,
decupate dintr-o sensibilitate încordată. Noaptea,
pustiul copleşeşte străzile, în timp ce zidurile sunt
încărcate de hore. În viziunea poetului, lumea este
ţintuită într-o aparentă, falsă, nocivă dinamică.
Născut în această lume, el nu se poate desprinde din
hora încarnată în zidul predestinării şi tot ceea ce
poate face este să îşi strige neputinţa, în nuanţe şi
verb violent. Canalele urbei generează „cai alburii ca
duhuri”, afară „curg viermii pustie şi umbră”, „toamna
plouă negru/ sângele e petrol erupe/ ca în poemul
lui geo bogza” şi „mâţe turbate cresc la sânul nostru”.
Olfacţia şi auzul susţin şi dublează sentimentul
rătăcirii într-un univers straniu şi străin, într-o
lume în care eul este aruncat fără voie şi din care
aspiră, printr-o recuperare fragmentară a memoriei,
la reîntoarcerea în pântecele matern, la faza embrionară.
Stridenţa nuanţelor aminteşte de Edvard Munch,
de Max Ernst şi de viziunile coşmareşti asupra
lumii: „câmpia era de un portocaliu intens, pâlcurile/
de copaci cu cât înaintam se pierdeau, doar/
răsuflarea li se ridica spre cer, densă, împrăştia/
amirosuri de sânge”. Poetul descompune şi recompune
realitatea după legi ce relevă contorsiunea văzului
şi a celorlalte simţuri, în forme şi formaţiuni
avangardiste: „o umbrelă şi apa ploii într-un pahar,/
false minuni, un trandafir mare şi roşu/ ca o pisică
albă privind imagini mereu/ în descompunere ca
natura de dimineaţă şi până/ seara, o sumă de
monumente împietrite/ în aur coclit de timp”. Nu
sunt singurele asocieri pe care poetul Alexandru
Ovidiu Vintilă le face cu pictura. De altfel, un nume
marcat, rarisim, de majuscule este cel al lui Salvador
Dalí (de remarcat este faptul că doar numele lui
Dumnezeu şi al lui Iisus Hristos mai sunt iniţiate, în
aceste poezii, cu majusculă). Invocarea pictorilor
suprarealişti şi a poeţilor avangardei poate fi unul
dintre semnele discrete ale apartenenţei poetului la
aceeaşi familie de creatori conştienţi de drama rupturii,
de tensiunea crescândă a căderii din sacru.
Asocierea cu mediul artelor plastice vine cu
atât mai firesc cu cât cartea lui koch propune un
dublu imaginar artistic. Poeziile sunt însoţite de grafica
strălucită, a curbelor şi a spiralelor de zbor (fie
el şi de carusel), a lui Cătălin Alexandru Chifan. Cei
doi, poetul şi pictorul, se completează fericit, al doilea
netezind, de fapt, unghiurile dure ale viziunilor
primului. La Alexandru Ovidiu Vintilă, moartea vine
şi pentru cei cândva înviaţi: „lazăr/ se distrează şi
cântă, fără zgomot/ golit de tristeţe şi maţe, pe masă,
aşteptând/ să iasă din casă!”. Efectele învierii par,
deci, risipite. Cu toţii am fost înviaţi, prin Lazăr. Cu
toţii murim, a doua oară, ca Lazăr, cu deosebirea că
noi am pierdut amintirea morţii. De aici, probabil,
teama, neputinţa de a cânta în moarte, ca şi în viaţă.
„o, doamne/ pământul tău e greu ca noaptea” exclamă
poetul, într-un moment în care, printre imagini
suprapuse de păsări, ruine şi zăpezi, întrezăreşte
realitatea evidentă a amintirii morţii.
Revenind, însă, oamenii-ziduri, ca fiinţe-reper,
se află în veche derivă şi, „adunaţi ca la mort,/
supravieţuiesc”. Această stare constituie, de fapt,
rădăcina strigătului surd al poetului. Supravieţuirea
(victoria biologiei asupra conştiinţei) se învaţă prin
exerciţiul aparentei mobilităţi. Figurile surprinse de
Alexandru Ovidiu Vintilă călătoresc între repere
fixe, dar au pierdut darul pelerinajului. Călătoria lor
nu mai este rezultatul unui act de voinţă, nu se mai
face prin puterea minţii asupra tălpilor goale. Omul
de după Hristos pare şi este purtat între zăbrelele
aceleiaşi colivii, consimţind la fiasco-ul fracturii dintre
sine şi sens: „autobuzele se îngrămădesc, oamenii
tihnesc în ele,/ absenţi şi atenţi, covrigaţi în trupurile
lor smirnă, brusturi/ peste pietre-n lumină, omul
se depărtează tot mai mult/ de Dumnezeu, se crede
zeu, are ochelari de cal”. Sau, într-un alt poem, „sentimentele
celor din haită şerpuiesc la firul/ automobilelor,
motocicletelor, bicicletelor, botinelor de tot
soiul” în timp ce poetul „prepară culorile ceaiului în
vecinătatea trotuarului”. Cel care are ochi de văzut şi
vede are puterea de a se retrage la periferia iureşului.
Poetul cunoaşte şi conştientizează ruptura. El se
naşte cu abilitatea de a-i vedea contururile, însă ştie
şi faptul că s-a născut în ruptură, că acesta îi este
datul. Lucid, însă, el nu se alătură mulţimii. Căutându-şi
vindecarea, mântuirea, salvarea, îşi adânceşte
rana, deschizând şi mai mult ochii, secţionând
suprafeţele pentru a desluşi sensurile. Poezia devine
instrumentul prin care rana poate fi adâncită. În
poemul koch, se „recomandă”, între paranteze, o cale
de a trata experimental şi ştiinţific, „rana”: „(să fie
găsit în leziunea/ unei boli să fie izolat de/ la gazda
infectată şi crescut/ într-o cultură pură inocularea/
unui asemenea agent într-o/ altă gazdă ar trebui să
iniţieze/ boala să fie recuperat din nou/ de la a doua
gazdă)”. Descoperirea lui Robert Koch, privind, până
la urmă, perisabilitatea cărnii prin contactul cu făpturi
de nevăzut, cu moartea-vie-invizibilă, este preluată
de Alexandru Ovidiu Vintilă şi propusă ca
„metodă” de disociere poetică între realităţile lumii.
Scormonirea microscopică printre viziuni, imagini,
sunete, mirosuri devine calea prin care poetul îşi
exprimă refuzul de a se lăsa anesteziat de falsa dinamică
a lumii. Scobind cu verbul dur în carnea emoţiilor,
el se menţine viu şi treaz. „cu poemul nu poţi
trage cum tragi cu arcul – afirmă el – însă poemul îţi
ţine de foame, de sete, de frig,/ de rană pe suflet şi
rană supurând pe trup”. Poezia nu este stare de bine,
ci cui bătut în palmă şi în lemnul unei alte căi.
Paradoxal, este o formă de căutare a mântuirii, de
scormonire după sens. Durerea-poezie este hrană şi
apă, trup şi sânge.
Uneori, frumuseţea se lasă întrezărită, ca în
micul poem apoi: „era o pajişte plină/ cu flori/
numai bănuţi de pus/ pe pleoape”. În simetrie,
imaginea lumii promise, de apoi, este asociată cu
trupul pregătit pentru cele veşnice, cu ochii obligatoriu
acoperiţi de pleoape şi bănuţi. Aceeaşi linişte se
lasă ascultată în versurile ce invocă iubita: „…psalmii
încă tulbură/ noapte de noapte cu mare sfială te
dezbraci/ bat tobele inimii tale pe tabla de şah
arunci/ zaruri te întorci în timp mizezi pe memorie/
atunci începi să păşeşti spre tine”. Iubirea este liman
sporadic, prilej de răgaz al poetului pentru a se lăsa
în voia căutărilor femeii, breşă luminoasă în noianul
nonsensului.
Următoarele volume de poezii ale lui Alexandru
Ovidiu Vintilă vor adânci, îndrăznesc să sper,
căutarea prin acelaşi filon dureros deschis prin volumul
de debut, nimic altceva decât firul memoriei
morţii (şi al vieţii!). Poezia sa este căutarea deloc
confortabilă a sensului, printre imagini care aglomerează
memoria şi care obturează amintirea a ceea ce
a fost şi va fi înainte de această realitate.
Alexandru Ovidiu Vintilă, cartea lui koch, Editura
Brumar, Timişoara, 2009, 114 p.
ANUL XXI Nr. 1 (694)

Vieţi de cărţari
Magda Ursache
Printre cărţile Junimii
Cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea
Editurii Junimea, am fost invitată
să prezint, în cadrul unei sesiuni
festive, o carte din culisele papirosferei;
scrisă, ca actant, de Mircea Radu Iacoban. Am asigurat
asistenţa că n-aş fi vorbit dacă M.R.I. ar fi deţinut vreo
funcţie politică de care să depind. Nu era cazul.
În tîrgul Ieşilor, dulcele, e încă dans le vent deconstrucţia.
Cu cît faci ceva, cu atît eşti mai tare blamat,
ţi se de-construieşte munca pînă-n temelie.
Planificat. I s-a întîmplat şi lui M.R.I. Postdecembrist,
o gazetă vestea că Iacoban trăgea de pe acoperişul hotelului
Moldova cu o armă cu lunetă în revoluţionari, ca-n
filme horror. L-o fi confundat cu supermanul Sergiu
Nicolaescu? N-a urmat nici o dezminţire. În ultimii
luştri, M.R.I. s-o fi gîndit de multe ori la Infamie de I.L.
Caragiale, mai ales cînd bunul amic – generic spus – s-a
dovedit „un măgar şi jumătate”. Un astfel de amic –
genus irritabile – şi-a amintit nu că a debutat la
Junimea (cu o plachetă mediocră), ci că i-a fost cenzurat
titlul. Îngăduiţi-mi să respir a fost înlocuit cu
Punctul de sprijin, după mine, mult mai adecvat. Doar
P.C.R. i-a dat oxigen mult. Şi reproşurile (neargumentate)
au curs. La asta îi duce pe unii caracterul: după ce
te acuză grav şi greu, urmează telefonul de împăcare.
Iar spălările de mîini şi de obraze se fac pe alese şi
neapărat pe socoteala celuilalt. „Dosariada” – nu se mai
îndoieşte nimeni – are tehnica şi strategia ei: „docomentul”
apare, dacă apare, la momentul oportun, ca să distrugă
pe careva, vezi cazul Cezar Ivănescu. Tot pe alese.
Ca să clarificăm lucrurile, i-am pus lui M.R.I. o
întrebare: „Cît ai fost director la Junimea, ai topit vreo
carte?” Mi-a răspuns, cam sotto voce, că nu. Nici cele
6000 de coperte ale volumului Arca de Mihai Ursachi,
cum a declarat autorul într-un interviu? Cică tehnoredactorul
desenase o mandală, luată de poet dintr-o
carte de Mircea Eliade, şi asta n-a plăcut. Nu, n-a fost
aşa, a venit răspunsul.
M.R.I. e predilect urît tocmai de cei pe care i-a
sprijinit, de la Gh. Drăgan, luat în echipa Junimii de pe
un post de… dactilografă, la Ion Druţă, pus în scenă cu
două piese odată la Naţionalul ieşean şi sărbătorit, în
‘88, cînd împlinea 60 de ani, la Chişinău de M.R.I., cu
tot cu Teatru. „Măi, Morăraşule, dacă tu crezi că eu voi
pleca în Europa cu pălăria lui Iacoban, greşeşti amarnic”,
se rostea, ritos, Druţă.
Cum n-a avut în dotare puşca aceea cu lunetă,
M.R.I. n-are nici pălărie. Deţine, însă, un pix de treişpe,
cum ai spune cheia de treişpe din trusa de scule
auto. Se apără cu el, la nevoie, de inşii cuprinşi de
voluptatea delaţiunii la ziar, dar calomnia lasă urme:
„Şi la urmă, vai, bîrfitul/ E ca mort nenorocitul/ Sub
opinia mulţimii/ E pe veci înmormîntat”. Eu cred, însă,
că mai bine îl apără ce a tipărit bun şi bine; în existenţa
editurii Junimea au fost două etape benefice: etapa
M.R.I. şi etapa Cezar Ivănescu.
I se reproşează că tot ce-a construit a construit
din poziţia de privilegiat al regimului ceauşist. Nu-i de
negat. M.R.I. a nesocotit proverbul mai bine cu deşteptul
la pagubă decît cu… paranoicul la cîştig. S-a aflat în
structurile superioare ale Puterii. S-a dat cu prostul
(citiţi paranoicul) şi compromisul l-a marcat. Putea
aştepta căderea comunismului ca să înfiinţeze editura
Junimea ori secţia de la Suceava a Teatrului Naţional,
să renoveze Casa cu absidă a sediului Filialei Iaşi a
USR? Nu. Iacoban n-a pierdut trenurile, dar a intrat în
inexpugnabila rezervă de cadre PCR. Personal, cred că
e o greşeală ca un om de cultură să se supună necondiţionat
omului politic. Asta ruinează cariere.
În socialism, alegerea a fost între a fi intelectual
public sau om liber; aveai misie, cu alte cuvinte erai
activ(ist) versus privat. Te sustrăgeai maşinăriei
Puterii, dar te blocau, nu te lăsau să faci nimic, te marginalizau.
Opţiunile mele politice sînt contrare (sublinierea
îmi aparţine). Îi uram pe politruci şi-i urăsc şi
acum; am fost, de nevoie, mulţi ani free lance. Mi-a fost
minată brutal profesiunea de critic de poezie, m-am
bucurat de o cenzură şi stupidă şi contondentă, am lipsit
din presă şi din edituri, cunosc bine sistemul. „În sistemul
comunist, numai cine se tîrăşte nu se împiedică”
(Pierrce du Bois).
M.R.I. a intrat în acţiunea tînăr, caut partid(ă) şi
a prins start profesional bun, ocaziuni fericite. A rămas
în plutonul fruntaşilor. La nici 30 de ani conducea
Junimea. A plătit postul cu aplauze la mitinguri de
apreciere, cu cap plecat la plenare, a publicat „omagii”,
cuvinte de stimă şi de preţuire pentru cei doi, a lăudat
cam cu forţa „ideile-forţă” ale lui Ceauşescu, la fel ca
orice alt intelectual public al vremii. La el, indicaţiile
n-au devenit convingeri comuniste, ca la Corneliu
Sturzu, căruia M.R.I. îi face un prea generos portret.
Sturzu a fost oportunistul dichisit, distins şi destins al
realismului socialist. A avut oarece talent, dar de prisos.
Talent de prisos. Alcoolizat, mergînd cu bastonul
prin Iaşi, se lăuda c-a vrut să oprească rapidul cu piciorul.
În fapt, trenul îi retezase cîteva degete, parcă pentru
a-i tempera zelul de-a fugi de colo-colo, de-a ajunge
de la nu’ş ce plenară la nu’ş ce congres. Şi-i atrag atenţia
lui M.R.I. că a practica un soi de onestitate selectivă
în portretizarea lui Aurel Leon duce tot la fals: Bădia
n-a fost un gazetar vertical.
Aceeaşi imagine o am, însă, asupra celui mai vertical
profesor al Universităţii „Al.I. Cuza”, Petru
Caraman. Marele slavist-şomer refuzase în ‘70 o medalie
a lui Ceauşescu (vezi colecţia Documente a editurii
Paideia). Fusese anchetat sub arest 7 luni, fără hotărîre
judecătorească. Aşa că scrisese în memoriu: ori acuzaţiile
au fost nedrepte şi înseamnă că merit medalia
ori sînt vinovat, deci n-o merit. Într-o societate captivă
ca şi gîndirea, e mai greu să ai şi coloană vertebrală, şi
operă, ca Petru Caraman.
Spus limpede: pe M.R.I. n-au drept să-l atace nici
cei care au stat la coadă pentru un carnet roşu, nici cei
care, din frică să nu-şi piardă biroul vast de şef, deveniseră
mai cenzori decît cenzorii. În unele cazuri, Iacoban
a contribuit la postarea imposturii. „Pe cine n-ai mai
lua în echipa Junimii?”, l-am chestionat cu acelaşi prilej.
A mîrîit, tot sotto voce, că i-ar fi luat pe toţi. N-am
insistat, nu eram la anchetă, dar, în ce mă priveşte, am
beneficiat, din partea unui redactor de carte, de cel mai
agramat referat posibil. Tovarăşul cu pricina nu citea,
el „lectura”.
Dar să adunăm bunele cu bunele. După o perioadă
de hiat, a fost tipărită la Iaşi, în sfîrşit, o carte: poeziile
lui George Lesnea. Şi lista lui M.R.I. e lungă:
Toader Hrib, I.D. Sârbu, Mihai Ursachi, Traian
Chelariu, cărturarul ajuns la ecarisaj, prototipul lui
Petrini, cel mai iubit dintre pămînteni. Într-un plen,
forurile l-au acuzat: care-cum iese de la închisoare
publică la Junimea.
M.R.I. a salvat cu inteligenţă cărţi prohibite. „În
România, n-a funcţionat o cenzură, ci şaptezeci şi şapte
de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse,
juxtapuse, subînţelese ş.a.m.d.”, notează într-o
tabletă. A luptat cu cenzura (cum a făcut la „Cronica” şi
Corneliu Ştefanache, în perioada „cutezătorii” a revistei)
folosind toate mijloacele: de la… focuri de tabără la
publicarea instructorilor din sistem. Îi publicai pe cenzori
ca să nu te cenzureze. Au fost şi paşi greşiţi: a executat
comenzi sociale (conform realismului socialist:
gîndeşte ce vrei, dar scrie ce trebuie), a tocat hîrtie în
colecţia Reporter Socialist, dar a semnalizat stînga şi a
virat dreapta, cu folos. O secvenţă a volumului Printre
cărţi se referă la istoria editurii, care n-a fost, pentru
perioada directoratului său, instituţie personală. Ca
să-l tipăreşti pe Ilie Corfus, trebuia să ai nas de editor.
Însemnări pe marginea anilor e modestă, totuşi, faţă de
intimidanta lucrare Însemnări de pe manuscrise şi cărţi
vechi din Ţara Moldovei, corpus editat de I. Caproşu şi
E. Chiaburu, ajuns la volumul IV.
M.R.I. se poate lăuda cu editarea superbelor volume
de Nichita Stănescu. Epica magna, cu desenele lui
Sorin Dumitrescu, a cîştigat, la Dresda, concursul „Cele
mai frumoase cărţi”. A păcălit cenzura ca să apară
Bunavestire de N. Breban. După, a fost făcut praf într-o
plenară a CC. L-au săpunit chiar cei care-i dăduseră
aprobarea.
Reuşita deplină: în ‘79, Un dicţionar al înţelepciunii
de Teofil Simenschi, 6000 de cugetări, din 680 de
opere fundamentale, din 14 limbi. După „Reformă”,
sanscritologul fusese scos din Universitate şi trimis
contabil într-un GAC, să numere ouă. A fost anevoie
reîncadrat, ca asistent. Cînd s-a dus la Bucureşti să
obţină certificatul de traducător, Simenschi a scris în
formular că ştie sanscrita, persana, greaca veche şi
neogreaca, latina, italiana, germana, franceza, spaniola,
engleza, daneza. Despre babiloniană, chineză, egipteană,
a mărturisit că le cunoaşte doar „mulţumitor”.
Examenul n-a avut loc. Cine să-l fi chestionat?
În ‘76, la Junimea a apărut prima carte cu literă
latină a unui scriitor basarabean: Steaua de Vineri de
Grigore Vieru. M.R.I. a pitit-o, a camuflat-o în plan
între o carte despre OZN-uri şi cîteva SF-uri. Unde să-l
fi plasat pe Vieru? La secţiunea traduceri (din română
în română?) sau la literatură originală în limba română
(pe un cetăţean sovietic)? Şi-i dau dreptate cu G.
Călinescu, tînăr, care cerea ca, la o carte nou apărută,
să se arboreze drapelul naţional. Vieru ar fi avut dreptul
ăsta. „Cînd va fi întreagă limba română va fi întreagă
şi ţara”. Şi nu-i, cîtă vreme din Dicţionarul moldoromân
al lui Vasia Stati lipsesc vocabulele Basarabia şi
basarabean.
În ‘76 a lansat colecţia Eminesciana, coordonată
de Mihai Drăgan, cu Alain Guillermou, Geneza interioară
a poeziilor lui Eminescu. Fără capitolul Doina, cenzurat.
Am reuşit, eu şi Petru Ursache, să edităm dosarul
poemului la „Timpul” lui Cassian Maria Spiridon, în
2000.
În fapt, volumul lui M.R.I. e carte de gazetărie
culturală şi culturalizatoare. Şi-i invidiez titlul lui G.
Liiceanu, Dansînd cu cărţile, parafrază după un film
celebru care se chema Dansînd cu lupii. Generaţia
noastră chiar asta a făcut: a dansat cum i-au cîntat cărţile.
Partea a doua a volumului e un „Jurnal de cărţi”.
Econom cu minele de pix şi cu pixelii, M.R.I. se supune
probei conciziei ca performeur al tabletei miezoase
(lung scrie despre dosarul Al.I. Maican, regizorul învins
de cabala actoricească şi dat afară din Teatrul Naţional;
cazul Maican i se pare şi al său).
Ar fi un excelent PR al oricărei edituri, pentru că
ştie să extragă esenţa unei cărţi şi s-o toarne într-o sticlă
mică: „esenţele tari se păstrează în sticluţe mici”.
Decupajele sale incită să te duci la carte. Spune-mi ce
citeşti ca să-ţi spun cine eşti. Documentele sînt partea
leului, extrase din arhivele USR, ale Securităţii ori din
cele de Stat. Trece de la o carte despre limba de lemn la
Elemente estetice în senologie de dr. Mihai Pricop (pentru
necunoscători, ştiinţa sînului), apreciind…. materialul
ilustrativ. Cum eu şi P. U. sîntem prietenii care
i-am împrumutat Manual de sinucidere de Radu Mareş,
pot devoala faptul că facem troc de cărţi (şi de motani,
ca pisicari convinşi), aşa că am citit aproape toate volumele
la care se referă. Nu l-am urmat cînd a fost vorba
de Mica enciclopedie a transporturilor (e îndrăgostit
pînă la uitare de sine de locomotivele cu aburi) ori de
Bolile metabolice. Nu vreau să aflu dacă pot sau nu să
mănînc pere.
M.R.I. vrea să ştie multe şi de toate: de la
Hasdeu, cum era nasul lui Ţepeş, cîţi descendenţi a
avut Mao, cum a sfîrşit Beria (împuşcat cu 5-6 luni
înainte de a-i fi pronunţată sentinţa, exact în stilul justiţiei
de el patronată, vezi Amy Knight, Beria – o mitologie
a crimei). Citeşte Jurnalul unei fete greu de mulţumit
(Jeni Acterian) şi confesiunile amantei lui Stalin,
Vera Davîdova, prim solistă la Balşoi Teatr; cele 564 de
pagini, format A4 ale Dicţionarului de cerebrologie de
Leonard Gavriliu şi O istorie culturală a penisului de
David Friedman, editată de Humanitas. Alte cărţi răsfoite?
Rusia lui Putin (autoarea, Anna Politkovskaia, a
fost împuşcată în 2008 cu un Makarov, în lift; asasinul
– neidentificat) ori Moartea unui idol comunist de
Lavinia Betea, ca şi monografia Cimitirul Eternitatea
(Junimea, Iaşi, 2008). Citeşte în manuscris, în plumb,
în pixeli; ştie ce să decupeze şi arta decupajului nu-i
uşoară.
Cartea a fost firul Ariadnei şi-n labirint, şi după
ieşirea din el; o vreme, libertatea i-a fost mai mult
povară decît şansă. Tîrgul nostru nu-i defel cum crede
D. Anghel: „Iaşul ca o vastă familie în care toţi se
cunosc, se ajută şi se tolerează”. Poveste! O fi avut putere
să-şi spună că numai în pomul cu roade se aruncă
pietre? Poate. Refugiul i-a fost scris-cititul, pe urma
marilor modele. Borges a fost salvat de bibliotecă; deţinuţii
politici Anania şi Steinhardt – la fel. S-or întîmpla
minuni şi-n zilele noastre, cînd cititul a ajuns să irite?
Profesorul Constantin Ciopraga ne povestea că,
în lagărul de ofiţeri de la Oranki „74”, suport i-a fost o
„bibliotecă”, dosită în raniţele prizonierilor, din care nu
lipseau un Baudelaire integral, în „Pléiade”, sonetele
lui Shakespeare, Memorialele lui Pârvan, Puşkin,
Gogol şi Cehov, în franceză.
Istoria o scriu învingătorii, repetă M.R.I., în varii
împrejurări. O fi, dar literatura o scriu şi învingătorii şi
învinşii. Învinşii scriu mai bine chiar decît învingătorii.
Cît despre istorie, ea ar trebui scrisă de istorici, nu de
ficţionari.
Bref, directorul fondator al Junimii a îmbogăţit
Galaxia Gutenberg cu multe cărţi bune. Cum a făcut-o
şi Cezar Ivănescu.
N.B. La a treia întrebare pe care i-am pus-o lui
M.R.I. („Ai avut lector de carte?”), am obţinut alt nu.
Dar mai există, în lumea editorială, profesiunea asta?
Am pariat (deh, vieţi de cărţari!) că pot descoperi 50 de
sminteli tipografice în Printre cărţi. Cînd am atins cifra
50, m-am plictisit să le mai număr. Şi asta pentru că
am „aplicat”, din nevoi financiare, de rezolvat în „cîmpul
muncii”, pentru un post de corector la Junimea.
„Cum să te angajez cînd ai comis o asemenea greşeală
de tipar?”, mi-a răspuns, cu nesuferita infatuare tipic
masculină, directorul. M-am străduit să fiu obiectivă şi
detaşată faţă cu acest răspuns.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
11
IANUARIE 2010

12
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
(CON)TEXTE
MARIA-ANA TUPAN
Ce este iluminismul?
Două secole mai târziu
Două imagini sunt încă puternic imprimate
în memoria recentei mele călătorii
la Salzburg, eclipsând, prin
potenţialul lor simbolic, avalanşa de
cadre regizate ale unui oraş-muzeu. Când părăseşti
Domul, a cărui strivitoare opulenţă şi grandoare îţi
amintesc că te afli într-o fostă reşedinţă imperială, te
întâmpină două sculpturi pe care nu le-ar fi putut
gândi aceeaşi minte. Mulajul unui rase de călugăr
îmbrăţişează vidul unui trup absent, purtând peste
glugă o coroană de lauri – răsplata vieţii sacrificiale
de ascet. Un mesaj monolitic ţi-a fost transmis, de la
lespezile înalţilor slujitori ai lăcaşului adăpostite în
criptele datând din perioada bazilicei romane, pe
care poţi citi, resurgemus, la tensionatul trup figural
al monahului şi pelerinului. Este foarte dificil, aşadar,
să-ţi adaptezi retina minţii suficient de rapid
pentru a face loc, imediat, monumentului din vecinătate.
Un uriaş glob aurit preamăreşte, nu cerul, către
care te îndeamnă să-ţi ridici braţele şi privirea formele
arhitectonice şi frescele murale ale catedralei,
ci pământul, pe care păşeşte un ins insginifiant,
mărunţel, cu ten măsliniu şi îmbrăcat ca un proletar,
turnat în materialele derizorii ale artei kitch.
Ceva mai departe, pe una din străzile adăpostite
de arcadele elegante ale magazinelor din oraşul
vechi, o nouă apariţie îmi tulbură dispoziţia de turist
obişnuit cu graniţe bine delimitate între muzeu şi
restul spaţiului urban, între artă înaltă şi populară,
ca şi între epoci separate prin stil asemeni straturilor
de fosile din secţiunile geologilor. O armură strălucitoate
străjuieşte intrarea într-un magazin de
antichităţi, care îţi dă iniţial impresia că ai nimerit
în arena unui turnir medieval. În ovalul argintiu al
coifului însă zăreşti un chip rotund, cu ochi bulbucaţi
şi mustăţi lungi şi răsucite, un breslaş care priveşte
cu spaimă în afara carapacei sale metalice. Ipocrit
cavaler, pare să spună spiritul critic burghez, insinuat
ca un cal troian, dacă erai cu adevărat viteaz,
de ce îţi apărai viaţa cu atâta străşnicie? Nu un erou
ci un suflet de rând sălăşluia în interiorul trupului
heraldic.
Spre deosebire de spiritul latin, cel germanic
pare să fie înzestrat cu ceea ce englezii numesc common
sense, al cărui sens aproximativ este de bun
simţ comun. Permanenta veghe a conştiinţei critice
temperează excesele, restabileşte proporţii, evaluează
prin comparaţii şi interpretează mai curând decât
legiuieşte. Spiritul critic, aşa cum l-a definit
Immanuel Kant în „Ce este iluminismul?”, este semnul
maturităţii unei societăţi, în care individul are
posibilitatea şi capacitatea evaluării proprii, nefiind
silit să-şi abandoneze judecata unei autorităţi exterioare.
Întrebarea fusese lansată de Academia din
Berlin, care invita intelectualitatea la dezbateri
publice asupra unor noţiuni vagi şi ambigue vehiculate
în sfera discursului public. Departe de a reprezenta
un inflexibil for normativ, academia berlineză
se comporta mai curând ca un ferment al schimbului
de idei şi al expansiunii cunoaşterii în epoca afirmării
depline a modernităţii. Spre deosebire de colonizarea
militară, colonizarea intelectuală prin publicarea
unor lucrări despre civilizaţii mai puţin cunoscute
europenilor, precum tratatul despre religia musulmană
solicitat lui Dimitrie Cantemir, era de natură
să creeze apropiere mai curând decât conflicte între
popoare. Ajunşi la conştiinţa iluminiştilor parizieni,
Dimitrie, marele învăţat din secolul erudiţiei, şi
Antioh Cantemir, diplomat în secolul reorientării
istoriografiei dinspre vieţi de regi şi campanii militare
către moravuri şi politici instituţionale, racordau
spaţiul nostru la centrul de cultură al vremii.
Gravitând în cercul lui Petru cel Mare, preţuit în
Occident pentru eforturile de modernizare şi europenizare
a Rusiei, Cantemireştii au intrat ei înşişi în
legendă, devenind, nu doar capitol de istorie, ci şi
personaje literare, după cum, cu întârziere, poate
afla şi publicul român din cartea slavistului
Gheorghe Barbă, Epopeea istorică a Cantemireştilor,
apărută de curând la Editura Universităţii din
Bucureşti. În studiul introductiv, autorul antologiei
atrage atenţia asupra statutului cu totul nepotrivit
al domnitorului moldovean în conştiinţa românilor,
care s-ar cuveni, cum scria Nicolae Iorga în prefaţa
cărţii lui Constantin Gane, Trecute vieţi de Doamne
şi Domniţe, „să crească încrederea în noi”. Precum
Richelieu, care opunea Academia pe care voia s-o
înfiinţeze „jargonului barbar” şi ignoranţei parlamentarilor
(Matthew Arnold despre Influenţa literară
a academiilor), Nicolae Iorga atribuia penumbra
în care erau aruncaţi Cantemireştii nemăsuratei
ANUL XXI Nr. 1 (694)
„ignoranţe a conducătorilor”. Dacă în 1933, când a
apărut cartea, afirmaţia părea discutabilă, după război,
ea s-a adeverit tragic, atât Gane, cât şi Lucia
Borş, autoarea unui roman despre fiica lui Dimitrie
Cantemir, Maria, pierzându-şi, unul libertatea, iar
cealaltă, slujba.
Scriind în anii metaficţiunii istoriografice, etichetată
de Linda Hutcheon drept genul specific al
postmodernităţii, Zapadov, Maikov, Pikul, Granin şi
Ion Druţă amestecă fapte documentate istoric şi ficţiunea,
readucând în atenţie o familie princiară care
cunoscuse deja o carieră în genul biografiei romanţate.
Piesa lui Ion Druţă, Maria Cantemir, Ultima dragoste
a lui Petru cel Mare, în 11 tablouri cu epilog,
este subintitulată „epopee istorică”, dar pare mai
curând un eseu dramatizat în jurul unor idei iluministe.
Prima ediţie a apărut ca un veritabil eveniment
academic, autorul fiind membru al Academiilor
din România şi Moldova, iar piesa bucurându-se de
scrisori de acreditare semnate de D.R. Popescu şi
Dan Berindei.
Spre deosebire de biografia romanţată – şi
orice biografie este invenţie – ficţiunea istoriografică
recuperează trecutul sub forma eşantionului cultural.
In măsura în care despre Petru cel Mare se poate
spune că este „erou de epopee”, acest gen trebuie
înţeles în sens rabelaisean, emulat de Swift sau
Laurence Sterne, ca amestec de cultură enciclopedică
şi spectacol al corporalităţii văzută, parcă,
printr-o lentilă măritoare. Trupul ţarului se profilează
uriaş, străbătând scena încălţat în botfori care
împuţinează... degetele partenerelor de dans, lăsând
să-i atârne, în somn, un braţ masiv ca al lui Gulliver
perceput de lilliputani, ameninţând să sfarme patul
pe care doarme şi umplând aerul de sforăituri şi
plescăituri, sau ridicând fiinţe umane în braţe cu
forţa lui Chronos devorându-şi copiii din desenul lui
Goya. Omul eliberat cu trup şi minte din dogmatismul
Evului Mediu este, în acelaşi timp, ctitorul noii
Rusii, un Mecena al învăţaţilor şi un om de stat care
sacrifică propriul fiu intereselor acestuia. Critica
vechiului regim se mulează în ramele filosofiei iluministe
a instituţiilor: domnia liberului arbitru, fiecare
generaţie aducând la putere un ţar şi trimiţând
administraţia anterioară în închisori şi în Siberia.
Absenţa legilor sau a regulilor jocului generează perpetuă
instabilitate, o alternanţă ameţinătoare între
potentat şi victimă. În această Rusie încearcă Petru
cel Mare să aplice preceptele lui Leibnitz, să caute
adevărul prin confruntarea punctelor de vedere în
locul supunerii orbeşti celui care deţine puterea.
Dramaturgul priveşte însă către secolul al optsprezecelea
din poziţia unui critic din viitor, pentru care
au devenit evidente schematizarea şi rigiditatea
generoaselor idei ale epocii toleranţei, raţionalismului
şi criticii autorităţii. Ideile revoluţionare îngheaţă
într-o nouă doctrină, un nou fundamentalism.
Osterman, nu disipolul, ci umbra lui Leibnitz, refuză
confruntarea cu Petru de teama repercusiunilor. În
disputa vremii dintre antici şi moderni, el adoptă,
evident, poziţia celor dintâi, provocându-l pe
Cantemir, într-o şedinţă a Senatului, la un dialog
platonician în care el joacă rolul lui Socrate. Disputa
liberă a lăsat locul conversaţiei cu poziţii hegemonice
şi subalterne. Rigiditatea raţionalismului
modern, tendinţa maniheistă de a lucra cu opoziţii
binare absolutizate, fără degradeuri, precum graniţa
dintre raţional şi iraţional, viziunea mecanicistă
asupra destinului istoric al unui popor şi politica
expansiunii coloniale pe meridiane negociate între
marile puteri sunt simptome, fie ale degradării ideilor
mari în minţile mediocre, fie ale entropiei oricărei
faze culturale, în care ceea ce este iniţial creator
şi progresiv degenerează în forme osificate de discurs
instituţional. Cantemir opune cantităţii o logică
a calităţii: popoarele cunosc o evoluţie spontană şi
auto-organizare. Anticipând o teorie fizică de ultimă
oră, informaţia are prioritate asupra energiei. Iată
cum inteligenţa guvernării a suplinit în cazul
Angliei, dimensiunile teritoriale şi demografice
modeste. Ca şi în Călătoriile lui Gulliver, unde oraşul
învăţaţilor nu are nici măcar un perete drept,
preceptele prezumţioase şi categorice nu-l împiedică
pe Osterman să poarte acelaşi fular vechi şi murdar...
Piesa conţine multe dialoguri memorabile şi
replici cu o întorsătură aforistică, precum următoarea,
inspirată, poate, de Furtuna lui Shakespeare.
Certat că se aruncase în apă pentru a salva nava,
ţarul se justifică: Pe nave nu există împăraţi. Acolo,
sau cu toţii navighează, sau se duc la fund cu toţii.
Istoria trăită de ţar şi de domnul moldovean ar
putea fi ea însăşi aşezată în ramă şi studiată în
lumina codului de valori ale epocii. Gheorghe Brabă
are simţul faptului semnificativ scriind într-o manieră
economică, antrenantă prin densitatea materialului
de viaţă. Un exemplu e chiar momentul când
Cantemir se vede silit să părăsească Moldova. În
faţa cererii turcilor să-l predea, ţarul, care nu ezitase
să-şi sacrifice fiul pentru că se alăturase adversarilor
conservatori, pune viaţa unui om cu care încheiase
un pact mai presus de soarta întregii armate, pe
motiv că un pământ cedat poate fi recâştigat, în
vreme ce onoarea şi-ar pierde-o pentru totdeauna.
Dacă vizirul l-a privit fără să înţeleagă, nu e vina
ţarului că se crease o tipică situaţie comică: aceea în
care personajul se adresează unui auditoriu incomprenhensiv.
Cantemir s-a văzut totuşi salvat de simţul
practic şi eficient al ţarinei, care a făcut, printre
doamne, o chetă de bijuterii, înduplecându-l pe
marele vizir.
Preţuit de iluminişti pentru că trecuse de partea
ţarului reformator, Cantemir a trăit probabil, ca
în piesa lui Druţă, în climatul de suspiciune ce-i
înconjoară pe alogeni, indiferent de rang, şi nu scutit
de tensiunile raporturilor cu o mare putere şi cu
diversele fracţiuni politice. E posibil să fi pierdut
domnia, ca Prospero din Furtuna, pentru că se dedicase
mai mult unui principat de cărţi, ceea ce i-a deschis
porţile Academiei din Berlin, în vreme ce s-a
dovedit mai puţin dotat să supravieţuiască într-o
lume conflictuală care cerea subtilitate machiavelică
şi lipsă de scrupule. Periculos trăieşte cărturarul pe
pământ, s-ar putea deduce din destinul său.

Simona-Grazia Dima
Destinul unei instituţii
culturale emblematice
În anul 2007, Muzeul Naţional al Literaturii
Române a sărbătorit jumătate de
veac de existenţă şi activitate. Cu deosebită
competenţă şi intensă devoţiune,
Corneliu Lupeş, şeful secţiei „Case memoriale”, a
scris o lucrare monografică despre această instituţie,
emblematică pentru istoria literaturii române –
Corneliu Lupeş, „...flacără a verbului românesc”,
Bucureşti, Editura Muzeul Naţional al Literaturii
Române, 2007.
Avantajul de a fi fost vreme îndelungă parte a
acesteia, de a cunoaşte faptele din interior este evident.
Autorul nu s-a mulţumit însă cu aceasta.
Probitatea profesională i-a dictat să efectueze investigaţii
susţinute pe multiple planuri, spre a clarifica
toate împrejurările semnificative, prin care muzeul,
asemenea unei fiinţe vii, a trebuit să treacă până la
a-şi configura un profil distinct şi de mare însemnătate
pentru literele româneşti şi pentru cultura
română, în general. Corneliu Lupeş a cercetat documente,
a intervievat foşti şi actuali muzeografi, precum
şi personalităţi literare de marcă, implicate în
problematică, spre a înţelege textura unui traseu
complicat, de la perioada „romantică” a începuturilor,
trecând prin cea clasică, până la profilul postmodern
de astăzi, în care pluridisciplinaritatea, bazată
pe o solidă configuraţie informaţional-cibernetică,
joacă un rol esenţial. Însuşi parfumul „vintage” al
titlului este deliberat, ca o formă a respectului faţă
de înaintaşi (ai căror continuatori este păgubitor să
uităm că suntem), sintagma aparţinându-i lui D.
Panaitescu-Perpessicius, acest imens spirit tutelar.
Lucrarea oferă, deopotrivă, desigur doar lato senso şi
în chip indirect, o secţiune prin societatea românească,
deoarece destinul muzeului este, după cum lectura
o arată, în chip indestructibil legat de diferitele
faze şi evenimente definitorii pentru evoluţia socialpolitică
a României (însuşi traseul căutării unui
sediu potrivit, împreună cu profilurile muzeelor
„intermediare”, adică acelea care au funcţionat un
timp în acelaşi sediu, sunt, în mic, oglinda modalităţilor
de gândire şi acţiune tipice unei anume societăţi
şi ne oferă informaţii interesante, despre realităţi de
multă vreme uitate).
În prefaţă, regretatul Alexandru Condeescu,
penultimul director al muzeului, reuşeşte să indice
dificultatea de fond a edificării unei asemenea instituţii
literare: abstracţiunea scrisului însuşi, caracterul
mental tipic demersului scriitoricesc sunt foarte
greu de captat într-o modalitate vizuală, capabilă să
reţină atenţia publicului. În primele capitole sunt
evocate momentele primordiale, de tatonare a posibilităţii
de creare a unui muzeu al literaturii române,
pentru care se gândea denumirea „Muzeul Eminescu”,
odată cu înfiinţarea unui Comitet Naţional
jubiliar, în 1949, menit organizării festivităţilor de
cinstire a centenarului naşterii Poetului naţional.
Între membrii acestui comitet, aflat sub preşedinţia
lui Sadoveanu, se numărau G. Călinescu şi
Perpessicius (cel ce urma să devină primul director
al muzeului şi avea să-şi pună, în chip indelebil,
amprenta asupra activităţii şi ţinutei acestuia).
N. Condiescu, fostul preşedinte al S.S.R., îmbrăţişase
ideea unui muzeu naţional de literatură, exista şi
un proiect de edificiu. Prin decesul lui Condiescu
însă, planul în această formă a eşuat. Totuşi, ideea a
supravieţuit. Pasionante sunt paginile ce descriu
căutarea primelor sedii ale muzeului, ca şi tribulaţiile
ce au condus la schimbarea acestora. De la Casa
Toma Stelian, până la actualul sediu din Bd. Dacia,
a fost un drum lung. Este impresionantă revelaţia că
la temelia acestui muzeu a existat, dintru început, o
uriaşă efervescenţă, o imensă zbatere, precum o doză
neobişnuită de clarviziune din partea unor spirite
fondatoare, personalităţi remarcabile ale literaturii
noastre. Perpessicius, dar şi Tudor Arghezi, Mihai
Beniuc, dar şi Teodor Vârgolici, au contribuit în mod
providenţial la naşterea şi supravieţuirea muzeului
ca instituţie, după cum reiese din mărturiile prezentate
cu obiectivitate de autor, unde nimeni nu este
lăudat fără pricină, în mod gratuit.
Deoarece în actualul sediu din Bd. Dacia (fost
Str. Fundaţiei) a funcţionat până în 1963 Muzeul
Româno-Rus, un profil bine documentat i se închină
fostului director al acestuia, Scarlat Callimachi,
supranumit „Prinţul Roşu”, publicist, poet, avangardist
şi bibliofil, descendent al unui familii de boieri
moldavi ce a dat câţiva domnitori şi un mitropolit.
Lui Alexandru Oprea, directorul M.L.R. cu cea mai
îndelungă activitate, i se rezervă un capitol, care-i
reliefează rolul activ în definirea profilului specific al
instituţiei. El a fost iniţiatorul celebrelor „Rotonde
13”, axate pe evocarea unor scriitori ori evenimente
literare de seamă, dar şi alcătuirea expoziţiei permanente,
restituirea unor texte inedite în revista
„Manuscriptum” etc. Deoarece Muzeul este legat de
numeroase fapte de cultură literară fundamentale,
acestora li se închină capitole separate. Ne reamintim,
aşadar, că ediţia critică a operelor eminesciene
îşi datorează primele 6 tomuri întâiului director,
Perpessicius, pentru ca Al. Oprea să fie eminentul
său continuator. Prin moartea-i timpurie, proiectul
rămâne să fie desăvârşit de succesori, iar în 1993
apare ultimul volum, al XV-lea. Nicolae Ciobanu este
amintit şi el pentru iniţiativele sale de valoare, deşi
nu a stat la cârma instituţiei decât doi ani, decesul
prematur răpindu-i posibilitatea finalizării unor proiecte.
Sunt menţionaţi, de asemenea, directorii postrevoluţionari,
care s-au aflat fulgurant la cârma
instituţiei, înainte de perioada stabilă şi fructuoasă
a lui Alexandru Condeescu.
O iniţiativă perenă a lui Perpessicius, care a
dat contur activităţii muzeistice, a fost revista
Manuscriptum, care beneficiază de un substanţial
capitol. Aici, dar şi pretutindeni în corpul volumului,
acribia autorului este remarcabilă. El se străduieşte
să pună în lumină tot ce a contat, să nu omită nici un
nume. Contemplăm modul în care muzeul devine,
treptat, o instituţie polivalentă. Menirii sale de conservare
a textelor literare şi de restituire a lor în
paginile revistei Manuscriptum i se adaugă valorificarea
textelor rămase necunoscute, prin lecturi dramatizate
în cadrul Teatrului „Manuscriptum” sau al
unor spectacole, cu participarea unor actori de
marcă. Dacă adaugăm la acestea şi biblioteca
„Manuscriptum” şi „Rotondele 13”, atunci putem cu
adevărat vorbi, aşa cum inspirat o face Corneliu
Lupeş, de un „cvartet memorialistic”. Ca argument
sunt prezentate, succint, cele 41 de Rotonde, seratele
literare, spectacolele interactive, care au reînviat
momente de elecţie din istoria literaturii române şi
figuri memorabile de scriitori.
Cine doreşte să intre în problematica de adâncime
a activităţii muzeistice poate afla, în continuare,
ce colecţii adăposteşte acesta, ce este „Sanctuarul
cărţii”, ce volume cuprinde şi cum au fost achiziţionate
acestea, dar şi că există o bibliotecă zisă „curentă”,
un patrimoniu epistolar european (semnatari
fiind, între alţii: Saint-John Perse, Ezra Pound,
Grazia Deledda, Eugenio Montale, Aldous Huxley,
Herman Hesse, Edmond Rostand, Thomas Mann,
Stefan Zweig ori Marcel Proust), o colecţie vastă de
periodice, alta de obiecte memoriale (ce recheamă în
amintire o atmosferă apusă: „tronul” lui Vinea, mobilierul
lui Delavrancea, N. Iorga ori Macedonski şi
Heliade Rădulescu, de pildă). Muzeul deţine şi
lucrări de artă plastică, ce întregesc, şi ele, o scenografie
a decorului literar.
Nu sunt uitate expoziţiile, activitate muzeistică
fundamentală, nici numeroasele operaţiuni, anonime
poate, dar esenţiale, de restaurare-conservare,
care întreţin integritatea manuscriselor şi a publicaţiilor
literare, fără de care muzeul nu şi-ar justifica
existenţa. Colectivul de cercetare este, la rându-i,
evidenţiat, prin numeroasele ediţii şi lucrări de istorie
literară editate. Expoziţiei permanente i se consacră
un capitol amplu, cu descrierea detaliată a fiecărui
exponat şi a semnificaţiei sale în definirea unei
epoci literare sau a laboratorului de creaţie al unui
scriitor. Beneficiază de un binemeritat portret şi
Alexandru Condeescu, cel care a îngrijit numeroase
ediţii din operele unor scriitori români şi căruia i se
datoresc „Clubul de lectură”, teatrul neconvenţional,
„Serile muzicale ACUM”, activitatea editorială, cafeneaua
literară şi chioşcul de presă devenit librărie.
Sub comenduirea sa, toate acestea au dobândit o
dimensiune aparte, inconfundabilă, în peisajul vieţii
literare româneşti. Simezele puse la dispoziţia unor
expoziţii de artă plastică contemporană sunt, şi ele,
amintite, precum şi casele memoriale, „sateliţi” ce
îmbogăţesc zestrea muzeisticii capitalei, pentru ca
ultimul capitol să cuprindă reperele „muzeului virtual”,
adică informatizat, modalitate de comunicare
cu publicul ce nu putea fi ocolită. Corneliu Lupeş,
împătimit iubitor al culturii, a avut ideea salutară
de a anexa volumului nu doar o binevenită bibliografie
selectivă, ci şi o listă ce explică numeroasele ilustraţii
prezente în pagini, un corpus de note, precum
şi listele scriitorilor înmormântaţi la cimitirele:
Bellu, Cernica, Eternitatea (din Iaşi), Pasărea,
Străuleşti, dar şi în alte localităţi din ţară şi din
lume. În final, dintr-un respect funciar faţă de
dimensiunea culturală a capitalei, autorul a anexat
lista muzeelor bucureştene, urmată de un indice de
nume.
Acribia greu de egalat a lui Corneliu Lupeş,
unită cu un entuziasm pe măsură pentru faptul cultural
luat în cele mai diverse accepţii, au generat un
volum monografic amplu, dens, captivant, ce transmite
lectorului pasiunea şi veneraţia faţă de patrimoniul
literelor române.
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
13

Mariana Filimon
Îngerul de pe copertă
Ligamente
tăcerea rosteşte silabe
14
Alb te vedeam
înscris pe cercuri de stele
îngheţate
poposeai uneori
pe o copertă de carte
cu aripi tremurătoare
faptele nopţii se topeau
acolo
într-un vas de lumină
ştiam că vei da seamă
pentru fiece literă
reflectată în cerul tău auriu
pe mâini cerneala curgea
şi răni violet
plăsmuiau hieroglife
cu degete subţiate
ştergeam umilinţa încercărilor
un nor de cuvinte
sfâşia aerul
Destinaţia zero
Cum să spun
gările încremenesc sub zăpezi
e ca atunci când oboseala
se aşterne pe clipe
un om face semne
şi tu simţi că-l cunoşti
o clipă
apoi îi uiţi numele chipul
rece e mâna
croşetând spaţii vagi
ce se strâng se adaugă nopţilor
dacă abisul e în tine
nu se cade să-l scurmi
trenul tău lunecă
spre destinaţia zero
De departe
vocea îmi aud
strecurată prin pânza subţiată
a nopţilor
ceva mai sus de vocale
e vântul necruţător
sfâşiind somnul bufniţei
gândul ce doare
stârneşte un nor uriaş
îl face părtaş la duminici
smulse din rădăcini
îi stinge setea de nemurire
descărnatele ore
strâng frigul în dinţi
Peisaj de câmpie
Cu convulsia sevei
prin rădăcini invizibile
somnolează câmpia
scânteia verde
luminează în globuri
o adiere de mare
adulmecă
numai câmpie şi cer
pentru paşi abia auziţi
abia scuturându-şi
pulberea măruntelor zile
te sileşti să deprinzi
limba nemărginirii
pe care iarba ţi-a şoptit-o
de mult
mai ales iarba
Nuanţele tăcerii
Simţuri se ascut
pregătite pentru inumane nuanţe
o pace luminată în sine
ca seara de vară
ca mâna ta prelungind universul
cu noi tălmăciri
mâna ta melancolică lebădă
ştiind şi ea înţelesul tăcerii
derularea presimţitelor vieţi
palmele devin albastre
şi mov
întocmai ca necuprinsa zăpadă
a norilor
O tresărire
Fragil e cuvântul
pe care-l rostesc
în mii de scântei se desface
cândva îl iubeam
mă iubea
o undă amară a trecut
peste el
piei de jeratec l-au nins
mai apoi
ace mi-l smulg de pe buze
e seară
memoria mea îl respinge
lumi dezmembrate
lacome îl cer
pizmaşă lumina îl absoarbe
e seară
şi mie mi-e frică
Copacul alb
Luminile din vis
pornesc dintr-o inexplicabilă
blândă tristeţe
pe cealaltă parte a imaginii
scrumul îşi scutură
licenţioasele bărbi
iată copacul alb
zornăie metalice ramuri
aşa cum atunci l-am zărit
în primăvara târzie
în parcul Floreasca
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
singurătatea lui
era doar o pată adâncă
o obsesie ca oricare alta
veche iubire
străpunsă de aripa milei
acum se strecoară prin somn
cu paşi măsuraţi
ritualul ţâşneşte în fiece noapte
ilizibile umbre se destăinuie
inimii mele
sub coaja lui zace un trecut
somnolent
ca într-o vrajă
trec apele somnului
cum să-mi mişc braţul
când el de lemn este
ANUL XXI Nr. 1 (694)

Marin Radu Mocanu
Jurnalismul cultural
Dorind să-şi conserve scriitura teoreticanalitică,
revistele de cultură au ţinut
o anumită distanţă faţă de Jurnalismul
cotidian, care a acţionat aproape
de-unul-singur în câmpul socio-politic ani de-a rândul,
aducând la cunoştinţa opiniei publice erorile şi
greşelile (intenţionate ori nu) din viaţa cotidiană. În
ultimii ani, însă, când clasa politică în întregul ei a
început să patineze nerealist şi neprofesionist printre
pilonii marasmului tranzitiv, publicaţiile culturale
n-au mai suportat „defilarea” inconştientă şi dezordonată
spre liberalismul european productiv a eşicherului
politic, fragmentat şi răzbunător, prin faţa societăţii
invadată tot mai mult de neputinţa şi costurile
guvernamentale, sărăcind-o de la un an la altul,
făcând-o pradă uşoară în faţa crizei economico-financiare
mondiale. A fost necesară, prin urmare, ieşirea
la rampă a intelectualităţii creatoare pentru a radiografia
distructivistul fenomen şi a-i depista cauzalitatea,
anormalitatea. Astfel, poetul Nicolae Coande a
publicat în ultimul deceniu peste o mie de articole şi
editoriale (în Cuvântul libertăţii, Calende, Cultura,
Obs. cultural ş.a.), ce au alcătuit volumul Revanşa
chipurilor (Ed. Măiastra), care se constituie într-o
oglindă alb-negru a societăţii româneşti, preocupare
ce presupune, în primul rând, o responsabilitate
publică; Revanşa chipurilor este o lecţie de Jurnalism
(...) atât pentru cei care intenţionează să-şi facă o
meserie din scrisul la ziar sau la revistă, cât şi pentru
cei care, cu mai multă aplicaţie, îi interesează această
meserie” – este de părere Cornelia Maria Savu
(Cultura, 20 aug. 2009); însuşi N. Coande vine în
Jurnalism având ca modele pe Petre Pandrea şi pe
I.D. Sârbu, neabătându-se de la cinci precepte: „credinţa
adâncă în ceea ce scrii, corp de principii cu care
argumentezi, punct de vedere căruia îi dai „glas”
publicul la care te adresezi, „duşmani” cu care te războieşti.(Ibidem)
Tot d-sa este cel care a făcut o analiză de fond a
istoriografiei comuniste în cele cinci decenii de totalitarism
delirant, comuniştii mergând până-ntra-colo
încât „să producă un discurs mobilizator în pură
limbă de lemn a activiştilor de partid, cu o dexteritate
care face din aparatul de partid comunist o sectă
mesianică, iniţiatică, având rădăcini în ceţurile mitologiei
celei mai vechi (iar – n.n.) în ceea ce priveşte
Dacia, naţional-comuniştii s-au dovedit dinaşti convinşi”
(N. Coande, Atllantida s-a scufundat abia în
1989, Cultura, Idem)
Cunoscător şi al operei lui I.D. Sârbu, autorul
ne pune în faţă, spre exemplificare, personajele acestuia,
unul dintre ei exprimându-se – într-un context
narativ, astfel: „Când toţi vor fi – sau, mai bine-zis,
vom deveni comunişti, atunci nici dracului nu are să-i
mai pese de ce a spus Marx, de ce scrie în acel
Manifest, uitat şi prăfuit”. Romancierul Augustin
Buzura face şi el în editorialele sale o radiografie cauzală
a pasului pe loc, făcut de politicienii noştri, de
mai multă vreme: „Dacă e să vorbim despre viaţa politică
de la noi, nu cred că există ceva care să nu se mai
fi întâmplat; şi nu doar o dată. De vină e, desigur,
memoria noastră scurtă şi superficialitatea cu care
trăim întâmplările din jurul nostru (...); adevărul este
că ne-am specializat în a descrie răul fără să-i cercetăm
cauzele reale. Ne-am împăcat cu gândul că alţii
sunt de vină: popoarele migratoare, imperiile vecine,
turcii, ungurii, fasciştii, comuniştii, oricum, trista
moştenire (...). Sigur este că încă n-am ajuns la una
dintre concluziile importante: că răul este în noi înşine,
iar în climatul de astăzi, el proliferează cu tenacitatea
unei maladii incurabile (...) chiar şi preşedintele
patriei are certitudinea că trăim într-o ţară muribundă”
(Cultura, 20 aug. 2009, Preţul răbdării).
Literaturizând din vecinătatea filosoficului,
Nicolae Breban, celălalt mare romancier, continuă de
ani buni să-şi expliciteze rolul în a ne face părtaşi la
efortul unanim de a regla şi stimula mersul benefic al
societăţii noastre: „Nu ştiu, nu ştim! E greu de dat verdicte,
şi, de altfel, soarta unui scriitor este de a reflecta,
cum se spune, nu de a judeca. E drept însă, aşa cum
o face un bun doctor într-o anamneză, noi putem
urmări faptele şi reflexele psihologice, individuale şi de
grup, cu o asemenea acurateţe şi fineţe a detaliului şi
cu o anume perspicacitate, încât să putem străpunge
coaja aparenţelor şi a clişeelor de gândire, încât înainte
de a da soluţii sau verdicte, adevărul – chiar şi adevărul
unui ceas, al unui deceniu, al unui mod propriu
şi obiectiv de a gândi – să poată fi uşor întrezărit, aproximat”.
(Contemporanul, mai 2009)
Până să se trezească la realitate, Societatea
civică, în întregul ei, s-a aflat şi ea în paginile presei
culturale, fără menajamente: „Societatea civilă românească
post-revoluţionară, cu reprezentare autoimpusă,
s-a transformat într-o cetate cu iz medieval (...)
N-o mai interesează de mult cine sunt umbrele ce dau
ocol zidurilor; n-are timp să se mai ocupe şi de felul
în care cresc copiii, cum sunt educaţi, ce vor face mai
târziu (...) După două decenii de la căderea comunismului,
ea încă se încăpăţânează să-l atace «la baionetă».
Curios este faptul că în afara societăţii civile cei
care încă îşi mai umflă piepturile, gata de luptă cu
trecutul, sunt, în mare parte, clienţii obişnuiţi ai
instituţiilor juridice – aceia care ani în şir s-au simţit
bine în confuzia dintre trecutul penal şi... dizidenţă.”
(Lucian Paraschivescu, „Donchihotismul societăţii
civile”, Caligraf, nov.-dec.2008)
Trezită mai apoi din această stare somnambulică,
Ciprian Ciucu observă faptul că „Societatea românească
începe să fie interesată şi că dezbate o temă
precum echitatea. Presa caută cu fervoare salariile
mari de la stat şi prin alte locuri, demască privilegiaţii
zilei (...) şi găseşte prin munţii şi satele patriei
oamenii cu pensii mici, invizibile”, în timp ce nişte
belferi „se lăfăie în privilegii nemeritate, pe banii statului”.
(Obs. Cultural, 16-22 oct. 2008, „Privilegii
vechi, privilegii noi”).
În acest context, apare în 2009, la Ed. M.N.L.,
lucrarea România noastră, autori: Virgil Nemoianu şi
Sorin Antohi, în care respectivii dialoganţi vor să ne
informeze „că tot ce s-a întâmplat în România (în
perioada de tranziţie – n.n.) stă sub semnul diletantismului,
improvizaţiilor, întâmplărilor...”, România
fiind văduvită „de un proiect de dezvoltare, de o viziune
asupa a ceea ce trebuie făcut – de elaborare a unei
strategii de viitor într-un climat politic internaţional
(...), ostilitatea faţă de elite şi barierele puse de sistem
circulaţiei acestora sunt elemente care au marcat fără
echivoc anii de tranziţie şi care au condus decisiv la
impasul economic, instituţional şi moral în care ne
găsim”. (Rom.lit., 4 aug. 2009, Tudorel Urian,
Radiografia unui dezastru)
Jurnalismul cultural este preocupat, azi mai
ales, de comentarii şi analize asupra componentelor şi
esenţei puterii, ceea ce şi face Al. Cistelecan comentând
cartea teologului Romano Guardini, Il poteré
(1951), în care autorul „nu priveşte puterea în sens
(strict – n.n) politic decât ca pe o componentă a viziunii
antologice a acesteia”, concluzionând: „Puterea
omului a crescut în mod irezistibil de-a lungul secolelor,
ajungând după epoca modernă în faza sa critică,
ca o caracteristică a epocii postmoderne, putere în
plină creştere ce devine pentru omul nostru de pretutindeni
«o ameninţare», ea trebuie administrată astfel
încât, făcând uz de ea, omul să rămână, totuşi, om.
Nici sentimentele, nici ideile sau normele morale
n-au, în sine, nicio putere”, puterea s-ar resemna, pe
scurt la „Capacitatea de a pune realitatea în mişcare”.
(Cultura, 12.03.09)
Pericolul pericolului e reprezentat „de puterea
tot mai mare pe care omul o are asupra lui însuşi”, şi
care devine o „violenţă exercitată asupra existenţei
lui însuşi iar singura salvare este ca omul să-şi reumanizeze
puterea şi să restabilească responsabilitatea
faţă de ea.
Criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu ne
sare şi el în ajutor, de peste graniţă, făcând un „elogiu”
distrugător prostiei, urcată din nepăsarea noastră
în culmea „valorilor morale” dar rămasă neatinsă
la baza ei, atenţionându-ne: „Nimic, s-ar părea, nu e
de făcut împotriva prostiei. Te copleşeşte dacă o
ignori, te distruge dacă o combaţi. Confruntarea cu
prostia e dinainte pierdută (...) Clovneria obraznică e
azi şi un semn incontestabil de parvenitism, cu cât un
imbecil urcă mai sus pe scara socială, cu atât simte el
mai mult nevoia să se arate neîncetat glumeţ, iute la
«spirite» şi mereu hăhăitor” (Cultura, 15-26 aprilie
2009, „Rugăciune împotriva prostiei”).
Ceea ce ni se cuvine, după toate cele, sunt speranţa
şi aportul la credinţa că ţara nu şi-a pierdut
acea sursă volitivă, acel spirit de regăsire în faţa deznădejdei
ce ne dă târcoale, sufletul ei de vieţuire şi
regenerare, probat adeseori în trecut, revenindu-ne
aproape dumnezeieşte în ajutor prin regăsirea drumului
drept şi netezit spre viitor. Marii oameni de cultură
ne vin şi ei alături în acest efort provocat de la
sine în normalizarea vieţii socio-economice şi culturale.
Acad. Dan Berindei îşi pune la temelia crezământului
acea Românie veşnică (Cultura, 19 febr.
2009), trecută prin mai multe epoci de mărire de-a
lungul istoriei ei zbuciumate, deculturalizată în vremuri
de totalitarism şi aplatizată social şi personal.
Chiar dacă „pentru mulţi România veşnică nu mai
există. Vor să fie orice, dar nu români. De ce francezii
se simt francezi, iar americanii americani? De ce ei îşi
sărbătoresc cu entuziasm şi bucurie zilele naţionale?...
– întrebări la care fiecare ar trebui să dea un răspuns,
nefiind vorba de interogaţii retorice, ci de cele la
care trebuie să fim găsiţi laolaltă. Toate acestea, încadrându-ne
într-o Cultură care „nu e ceva de explicat
în sensul suprapunerii izomorfe între aceasta şi societatea
indivizilor «multiplicaţi», sub raportul: societate-personalitate-cultură,
iar factorii culturali de
multe ori realităţi social (urbane) greu de explicat în
termeni etologici, biologici, economici, politici ş.a.(...)
Accepţiunile generale ale culturii sunt: cultură-identitate
colectivă, cultură-civilizaţie, cultură-spiritualitate,
cultură de mase” (Teofil Mihăilescu, „De cultură”,
Astra, iulie 2008)
Cărturarul clujean Ştefan Berbély („Cartea de
etnologie”, Contemporanul, mai 2009) simte o mare
bucurie la lecturarea acestui volum semnat de
Nicolae Bot, „mare şi autentic etnolog, cum nu mai
sunt astăzi”, dar şi un regret confratern explicitat astfel:
„Paradoxul (...) este că acum, când putem cerceta
şi scrie, fără constrângeri, chiar mitologia pe care am
dorit-o dintotdeauna, abia de mai avem specialişti
capabili să fructifice această libertate”.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
15
IANUARIE 2010

DOINA RUŞTI
Un roman de succes
16
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Între cărţile bine vândute (atât la Targul
Gaudeamus, cât şi în librării) se află şi
romanul Danielei Zeca, Istoria romanţată
a unui safari (Editura Polirom, col. Ego.
Proză, 2009). Când vine vorba despre cărţi intrate în
topul vânzărilor, de obicei lumea se gândeşte la
poveşti uşurele sau care au nu ştiu ce „ingrediente”
comerciale. Deşi nu întotdeauna este aşa. Romanele
de succes sunt de cele mai multe ori cărţi scrise bine,
iar în cazul de faţă este vorba despre un roman de o
reală noutate stilistică în peisajul literaturii române.
Istoria romanţată a unui safari abordează o temă
exotică despre o iubire care are de trecut barierele
culturale dintre două lumi – creştină şi musulmană.
O tânără europeancă (Darrielle), sofisticată şi cu o
carieră de succes, se îndrăgosteşte de un tunisian,
din Magreb, pe care îl cheamă Mehria. Derularea
poveştii de dragoste capătă forţă prin felul în care
sunt povestite întâmplările, prin scriitura care îmbină
în mod strălucit enunţul scurt şi erudiţia lingvistică,
prin ritmul desăvârşit, fără căderi sau abateri
de la o formulă care adoptă, compoziţional, cadenţa
cărţilor sacre.
Auzind că este vorba despre un roman scris în
versete coranice, te-ai aştepta la un stil pedant, cu
eufonii obositoare. Însă nu este aşa. De altfel, amănuntul
formal trece neobservat, pentru că frazele
curg fără ostentaţie, ca într-un reportaj modern:
„Când l-a cunoscut pe Masoud, tocmai împlinise treizeci
de ani. Era una dintre puţinele dimineţi fără nor
pe care le petrecea în Laval şi, în timp ce îşi scurta
unghiile cu un cleşte destul de neascuţit, se gândea:
«O să treacă şi asta, ai să vezi…»
De fapt, se simţea mai singură ca oricând, deşi
îşi cumpărase o tartă şi nişte crenguţe de bambus,
care să-i aducă noroc.
Pe neaşteptate, şeful ei intră în birou şi îi spuse
cu o veselie forţată: «Eglantine, poţi să pleci, ştiu că
e ziua ta. Nici eu n-aş mai avea multe de făcut azi.
Mai târziu, aş putea să-ţi ofer o bere…»
Era scund şi burtos, cu cămăşile tocite la
guler.”
Tehnica ritmului descinde din scrierile vechi,
amintind nu doar Coranul, pe care l-a avut ca model,
ci şi tonul de epopee, venit nu atât din modelul
homeric, cât din cel joycean. Istorioara de mai sus
are fast şi o oarecare ironie care evocă, de pildă, elogiul
lui O’Dignam din Ulise. Peste regularitatea
vocalică, minuţios urmărită, se suprapune informaţia
banală, aşa încât tonul înalt şi existenţa măruntă
a unei femei, pe care n-o curtează decât burtosul
ei şef, intră într-un conflict care parodiază „eroismul”
cotidian. În ritmul sacadat al poveştii intră
toată apatia femeii de 30 de ani şi nefericirea bovarică
a unui lung şir de romane-fluviu. Condensarea
narativă n-ar rezolva mare lucru, dacă n-ar fi acest
ritm care dă măsura unui discurs auctorial, caracterizat
de nonşalanţa cu care trece de la ironia îngăduitoare
la o emoţie vie şi participativă. Fraza curge,
iar povestea capătă o desfăşurare subterană.
Alternarea paragrafelor lungi cu cele scurte,
face şi ea parte din modelul coranic, însă surelor profetice,
de scurtă întindere le iau locul enunţurile de
esenţializare a caracterelor (ca în încheierea fragmentului
citat) sau de punctare narativă, concentrată
când într-o zonă de lirism accentuat, când întruna
ironică. Pe aceasta se şi susţine stilul alert şi
vivacitatea povestirii. Daniela Zeca are forţă narativă,
inteligenţă şi mult talent. De aceea şi trece
aproape neobservată cadenţa atât de elaborată a frazei.
Simplitatea epică se sprijină pe o versatilitate de
filolog şi o sensibilitate probată şi de opera poetică a
scriitoarei, calităţi traduse în stilul clădit pe o
imagerie pe cât de simplă pe atât de percutantă.
Peisajul exotic, portretele, atitudinile şi scenele
ample poartă amprenta unor disponibilităţi lirice.
Iată o secvenţă luată la întâmplare, care din două
enunţuri scurte, imprimă cu uşurinţă un portret şi o
scenă de evidentă autenticitate, păstrând în acelaşi
timp prozodia versetelor:
„Bicicleta avea între coarne un coş din plastic,
în care arabul ducea o pâine şi un ton mărişor, neîmpachetat.
Mehria se apropie şi bătrânul îşi ridică pălăria
o clipă, lăsând în vânt coama unui păr ca de cânepă,
apoi îi văzu pe amândoi îndreptându-se spre maşină.”
Părul de cânepă, bicicleta, coşul de plastic nu
sunt doar repere, ci părţi ale unei secvenţe vizualizante,
fără a rămâne la standardele descrierii.
Într-un fragment scurt, ca acesta, ia naştere epic şi
întâlnirea dintre două personaje, adică promisiunea
unei întâmplări. După cum detaliile portretistice ori
de peisaj punctează fin linia nevăzută a conflictului:
„Lui Mehria îi apăruse un rid la mijlocul frunţii. Era
o fisură cât firul de păr.” Alteori cadrul pare să se
deruleze în termeni tradiţionali, însă întotdeauna
perspectiva este personalizată. Cineva vede peisajul
şi simte efectele lui:
„Îşi amintea cerul, stând deasupra Mediteranei,
ca o pojghiţă de opal. [...]
Printre casele andaluze, cu terase albastre.
Printre cârdurile de pescăruşi.”
În consens cu tema romanului, latura descriptivă
se dezvoltă pe un imaginar exotic, alimentat de
arhitectura musulmană, de peisajul Africii de Nord
şi mai ales de senzualitatea lumii mediteraneene.
Dar, spre deosebire de modelele genului, Daniela
Zeca vine cu o observaţie foarte atentă, motivată psihologic,
nepierzând nicio clipă din vedere conflictul
major dintre cele două culturi, profilat cu discreţie în
economia romanului. Povestea de dragoste dintre
Darrielle şi Mehria se derulează sub fascinaţia unui
peisaj pitoresc, a unor personaje stranii, aproape
neexistând preocupare pentru valorile europene.
Nici nu ştim din ce ţară vine Darrielle, iar puţinele
informaţii despre viaţa ei anterioară ne parvin prin
intermediul unor e-mailuri trimise de o prietenă.
Abia după ce este încălcat principiul fidelităţii, se
conturează, deşi nici atunci în mod hotărât, o relaţie
antinomică, surdă, tradusă prin evadarea lui
Darrielle în deşert, dar evidenţiată abia în ultima
pagină a romanului, printr-un gest care consfinţeşte
nu atât sfârşitul unui safari, cât deznodământul
unei confruntări. Pe această linie conflictuală, în
care seducţia presupune deopotrivă strălucire şi
umilinţă, pasajele descriptive surprind cu fineţe
existenţa ambelor faţete. Însuşi spaţiul fastuos în
care trăieşte Mehria este unul închis, în care se
petrec, cu discreţie, multe dintre lucrurile pe care le
detestă un european:
„Mehria deschise porţile mari, din lemn şi în
zid se născu o breşă direct către treptele de ardezie.
Vila avea cupole rotunde, ca nişte sâni de fosfor,
bombaţi spre cer şi terase turcoaz, cu mouches arabies,
era plină de leandri şi de glicină aproape veştedă,
fiindcă anotimpul glicinei trecuse. Săbiile de
yucca şi imortelele galbene, împreună cu iarba ploilor,
adusă din oaze, dădeau conacului un aer sălbatic
şi o splendoare din altă lume.”
Imaginea percutantă, nota exotică a descrierii
se află în permanent acord cu mesajul intruziunii
într-o lume interzisă. Darrielle pătrunde într-un univers
despre care nu ştia nimic şi treptat realizează
că nu este decât trofeul unui vânător. Pe acest diegesis
erotic, romanul dezvoltă ceea ce îi dă de fapt
valoarea. Căci nu povestea constituie punctul forte
al romanului, ci atmosfera. Amintind uneori de
Alexandria lui Durrell, universul tunisian, foarte
viu, aflat în permanentă relaţie cu personajele, nu
este doar o geografie epatantă prin amestecul de
esenţe tari, ci însuşi suflul romanului: „Africa era o
boare uscată, vibrând în tulpinile de eucalipt şi în
coamele cu iarbă înaltă”. Iar în această lume, stelele
sunt „ca nişte lămpi cu ulei”, peste „focarul deschis al
dunelor”. Senzualitatea, amestecul de mirosuri,
mâncărurile exotice şi glasurile oamenilor, care pendulează
între tonurile guturale, ale arabei, şi vocalele
lungi ale francezei, conferă nu doar credibilitate, ci
un impuls de viaţă capabil să menţină lectura la
aceeaşi intensitate. Chiar şi ameninţarea deşertului
se estompează sub tensiunea vieţii. Un drum prin
Sahara dezvăluie nu atât experienţele personajului
principal, devenit un observator avid al lumii, cât
lupta nevăzută a unei lumi prinsă în exerciţiul
supravieţuirii. Prin nisipul deşertului apare câte „un
cătun cu o brutărie, în care ardea un bec chior” ori
câte un „sat devastat, din care nisipul muşcase ca
dintr-un leş”, iar perseverenţa aceasta discretă contribuie
în mod nevăzut la extazul morganatic al lui
Darrielle.
La descrierea precisă şi cu încărcătură afectivă
se adaugă şi atitudinile, portretele de mare fineţe
şi aproape întotdeauna susţinute narativ, căci personajele
romanului au fiecare câte o poveste plasată cu
precizie constructivă în arhitectura diegetică. Iată
un portret exemplar:
„La un moment dat, se făcu rumoare. Raouf
anunţă că sosise unchiul după tată al lui Mehria. Îl
recunoscu după cicatrice. Venea din Maroc, însoţit de
alţi trei bărbaţi foarte tineri. Apăru în lumină, cu
părul lui sur, într-un şal ca laptele. Se-ngrăşase sau
era doar efectul veşmintelor largi şi atât de albe. Era
teatral şi impunător, dar tot ce părea ieşit din comun
era şoimul de vânătoare. Îi stătea pe umăr, nemişcat
ca un bibelou şi doar ochii i se roteau ameninţător.”
Detaliile vestimentare, poza teatrala, şoimul
de pe umăr – fac din această intrare în scenă un eveniment
epic, legat, bineînţeles, de un întreg episod.
Căci portretele Danielei Zeca sunt urmate aproape
întotdeauna de o micronaraţiune, care nu doar că
susţine aproape balzacian portretul, ci alcătuieşte
fragmentarist motivaţia poveştii principale. Lumea
în care pătrunde Darrielle se află într-un raport de
condiţionare cu momentele epice, de la intrigă la deznodământ,
adăugându-se treptat câte o nouă „istorie”
al cărei declarat rol este să romanţeze faptele
din prim-plan. Povestea fotografului Hassan, a
bătrânei servitoare, Zaouf, a lui Rhyme sau a lui
Sousse Anne, punctează progresiv, alcătuind un plan
de referinţă pentru experienţa lui Darrielle. Ea evoluează
de la mirajul golfului, ilustrat de personaje
pitoreşti, precum Okbi, la poveştile misterioase legate
de casa lui Mehria ori la biografiile europencelor
pripăşite la Magreb. Însă abia după ce vede dunele
nesfârşite ale deşertului şi se confruntă cu mirajul
lui, vin în completare celelalte istorii, cu rădăcini
mitice, ştirul completărilor referenţiale, încheindu-se
oarecum apologetic cu o baladă. Pe ideea
aceasta, sugerată simbolic de o veche tapiserie, întâlnirea
dintre Darrielle şi Mehria se transformă
într-un safari, într-o aventură în care fiecare vânător
trăieşte şi condiţia hăituitului. Însăşi scriitura este
un experiment sacramental, alcătuit din numeroase
povestiri ilustrative, care treptat desluşesc drumul
prin deşert. Însă în lumea musulmană, detaliile
acestei vânători generale nu pot fi zugrăvite. Ele se
rezumă la trăirea intensă şi necenzurată, lăsată apoi
să se piardă în anonimat. O alegorie banală în Evul
Mediu creştin, pe ideea lui causa causarum, disturbă
lumea modernă a Africii. Tot astfel după cum fiecare
experienţă a lui Darrielle nu adânceşte cunoaşterea
culturală a Tunisiei, ci a diferenţelor culturale.
Cu fiecare personaj întâlnit, Darrielle descoperă un
cod cultural care de fapt îi motivează tacit întoarcerea
acasă.
Dar toată această aventură ar rămâne un simplu
subiect de roman exotic, dacă n-ar fi stilul elaborat,
seducător, prin eufonie şi prin forţa de vizualizare.
Valoarea cărţii este dată de cadenţa domoală, de
versetele scurte, de numeroasele povestioare şi, mai
ales, de atmosfera lucrată în detalii compoziţionale
ferme.
Romanul Istoria romanţată a unui safari aduce
o poveste frumoasă, dar mai ales un univers seducător,
clădit pe o artă scriitoricească în care se armonizează
paradoxal notaţia realistă şi fraza lirică,
imageria memorabilă şi emoţia autentică.
ANUL XXI Nr. 1 (694)

dezbatere • eveniment • dezbatere • eveniment
NICOLAE BREBAN, Trădarea criticii
Editura Ideea Europeană, 2009
Revista Contemporanul. Ideea Europeană a organizat, relativ recent, o dezbatere-eveniment
pe marginea volumului Trădarea criticii de Nicolae Breban – un
eseu atipic, de istorie a mentalităţilor, de istorie a culturii şi de istorie şi critică
literară, un eseu interdisciplinar, un document al cultului prieteniei întru literatură
– cult superior, goethean, care, în ziua de azi, există, există, da, tot mai rar –
un document de înzidire în Vocaţie, cu miză critică originală, în care marele
romancier Nicolae Breban le face câte un portret criticilor de vârf ai aşa-zisei generaţii
şaizeci: Ion Negoiţescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Eugen Simion,
Nicolae Manolescu, referindu-se, cu argumente greu de neglijat, şi la viaţa socialculturală
– „o stafie a prezentului” – din ultimii douăzeci de ani, inclusiv la organismul
postdecembrist – Grupul de Dialog Social – transformat într-o sectă culturală
exclusivistă, condusă de comentatorii Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu,
Horia Roman Patapievici, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţi intelectuali,
care au semănat zâzanie, discordie în mediul scriitoricesc autohton, politizând
abuziv lumea literară şi maginalizând creatori români de o reală valoare. În această
ordine de idei, în plină libertate, s-a procedat exact în felul în care se proceda
sub dictatura Dej-Stalin, când mari condeie de elită ale ţării – Blaga, Bacovia,
Voiculescu – erau aruncate în marginalitate, denigrate, calomniate, ostracizate.
Un instrument de „linşare publică” în anii postdecembrişti a fost şi mai este – după
cum se ştie, puţini însă au curajul să o recunoască public! – CNSAS-ul, printre
„victimele” căruia figurează scriitorii Cezar Ivănescu, Ştefan Augustin Doinaş,
Eugen Uricaru, Lucian Vasiliu, Ion Caraion. Pentru a da exclusiv câteva exemple.
Trădarea criticii este o analiză critică concretă, acidulată uneori, de un patetism
lucid a stării de fapt şi a psihologiei literelor azi. Şi, mai ales, o încercare de
a înţelege spiritul şi reflexele noastre de adaptare sau de apărare în vremuri de
criză, indiferent sub ce formă apare ea. Trădarea criticii este, spuneam, o cartedocument,
situată în simetrie cu un alt volum-eveniment, scris la Paris între anii
’88-’89, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi. Un spirit creator de prim rang –
la Nicolae Breban ne referim – care, după ce a ajuns în structurile de vârf ale sistemului,
devenind membru supleant al C.C., după Tezele din Iulie 1971, îşi dă
demisia în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu din funcţia
de redactor-şef al României literare (post iute preluat de G. Ivaşcu – care devenise
redactor şef la Contemporanul proletcultist, săptămânal al Consiliului
Culturii şi Educaţiei Socialiste, în 1957, exact la zece ani după alungarea Regelui
Mihai I – şi de „ucenicul” său fidel, N. Manolescu, care au şi procedat rapid la
„debrebanizarea” României literare!; apropo, Manolescu, fost prieten în anii dictaturii
al lui Breban, da, Manolescu cel transformat după ’89 într-un denigrator al
autorului Buneivestiri, o „debrebanizează” şi azi cu un relativ succes social).
Breban îţi dă, aşadar, demisia, într-un interviu publicat în Le monde, şi, aflânduse
la Paris, se întoarce în România; în consecinţă, cărţile îi sunt, în anii următori,
atacate constant, cu brutalitate, ca, de pildă, romanul Bunavestire. „După amânări
şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din
Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată,
pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional»,
cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu
vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu
Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă
în plenara CC al PCR din 28-29 iunie.”; în această ordine de idei, vezi un dosar
– conţinând un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat
în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat
atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid – al aceleiaşi capodopere
brebaniene, Bunavestire, dosar inserat în Ediţia a IV-a a romanului, cu un argument
al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel (Editura
Paralela 45, 2002). Acelaşi roman – Bunavestire – figurează printre primele zece
romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural
(nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001). Breban este menţinut în marginalitate socială
până în 1989. După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică
în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua
şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm:
Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa
stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „Romanul anului” şi premiul Uniunii
Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981),
Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia
Ziua şi noaptea. Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente
(1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr.
Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009) etc.
Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa
Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe,
Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii. Romanele sale au fost
traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la
prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),
Bunavestire (1985), Don Juan (1991). Din ianuarie 2009, devine membru titular al
Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul. Ideea Europeană.
Spre ruşinea literaturii române, spre ruşinea unora dintre iluştrii noştri
colegi, Nicolae Breban este menţinut – şi după 1989 – în marginalitate socială.
Invitaţii la dezbaterea organizată de revista Contemporanul. Ideea
Europeană – revistă condusă de circa douăzeci de ani de acad. N. Breban, veche
publicaţie de prestigiu, care riscă, spre ruşinea Uniunii Scriitorilor din România,
mai exact, a actualei ei conduceri (Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Gabriel
Chifu, Irina Horea etc.), să dispară din peisajul literar actual – sunt Nicolae
Breban, Bogdan Mihai Dascălu, Aura Christi, Daniel Cristea-Enache, Ion Ianoşi,
Eugen Simion, Răzvan Voncu.
„Un producător neobosit de surprize – scria recent Gabriel Dimisianu în
paginile României literare, în cronica dedicată acestui eseu de o indubitabilă originalitate
– în spaţiul nostru literar, este Nicolae Breban, autor acum al unei cărţi
despre critică şi despre criticii din generaţia lui. Cine s-ar fi gândit? Şi-a intitulat
cartea Trădarea criticii, un titlu despre care înclină să creadă că-i va şoca (irita)
pe mulţi cititori: «Nu puţini vor fi, probabil, oarecum şocaţi, dacă nu chiar iritaţi
de titlul acestui eseu». Nu ştiu dacă va şoca (irita) acest titlu, dar nedumereşte
întrucâtva. Trădarea criticii este o exprimare echivocă şi nu poţi să nu te întrebi:
în fond cine pe cine a trădat? Critica a trădat sau critica a fost trădată? Trecând
de titlu, ne dăm totuşi seama repede cine a trădat pe cine…” (România literară,
nr. 42, 2009)
Aura Christi
Decembrie 2009
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
17
IANUARIE 2010

18
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Cărţi ce vor da direcţia
în literatura română
ANUL XXI Nr. 1 (694)
Nicolae Breban
Aura Christi: Noi – cei din tribul Contemporanul.
Ideea Europeană – mergem împotriva valului
într-o ţară stranie, o ţară stăpânită de un fel de
„stafie a prezentului” (ce parcurgem noi, ce trăim noi
nu este un prezent al României dorit, visat de marile
spirite ale acestei naţiuni: un Maiorescu, un
Rebreanu, un Eminescu, de pildă), o ţară în care
există o criză a receptării, o criză a modelelor. Din
multiplele crize false invocate nu rareori – a literaturii,
romanului, poeziei etc., etc. – cred cu fermitate
că singurele crize reale sunt cea a modelelor şi cea a
receptării. De douăzeci de ani apar cărţi foarte bune,
majoritatea sunt trecute cu vederea de criticii importanţi,
de criticii care contează vreau să spun, scriitorii,
creatorii importanţi sunt marginalizaţi, modelele
reale sunt marginalizate, pe de o parte, iar pe de
altă parte, în prim-planul societăţii sunt aşezate
modele false: politicieni diletanţi, fotbalişti şi fete,
hm…, fotomodele. Modelele reale sunt menţinute,
spuneam, în marginea vieţii social-culturale, de
parcă România ar avea la fiecare colţ de stradă un
Gorduz, un Breban, un Buzura, un Eugen Simion.
Ba mai mult decât atât: modelele reale de prim rang
sunt calomniate, denigrate; şi la acest aspect vom
reveni, în mod cert, pe parcursul dezbaterii de
astăzi. Volumul-eveniment Trădarea criticii, apărut
recent la Editura Ideea Europeană, tratează o parte
din aspectele la care m-am referit. În Trădarea…,
Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă
şi cea postdecembristă, asemănătoare
în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile
majore ale culturii române, acestea fiind
marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi,
denigrate, un rol important în această ordine de idei
revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup
transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi
CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, o carte incomodă,
crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru
unele spirite, un
volum polemic, care va
deranja nu puţine spirite,
cu atât mai mult
cu cât patetismul brebanian
este de o luciditate
greu de contestat,
atenţie, dacă spiritul
nu-ţi este corupt. Este
o carte scrisă de un
romancier important,
care în trecut a fost
membru supleant în
C.C., dar – o parte din
iluştrii domniei sale
colegi (şi e vorba de
nume greu de trecut cu
vederea: Manolescu,
Adameşteanu, Doina
Uricaru, bunăoară;
dar există şi altele, din
păcate), se opresc, referindu-se
la acest segment
din cariera brebaniană
până la acest
dar, calomniindu-l astfel;
o jumătate de adevăr
este egal calomnie –
după Tezele din Iulie
’71, Breban şi-a dat
demisia, la Paris, în Le
Monde, şi s-a întors în
ţară, devenind unul
dintre cei mai importanţi
disidenţi din
Estul Europei. Marginalitatea
în care a
trăit şi a scris – fără a
avea vreun venit – autorul
Buneivestiri sub
Ceauşescu, iată, în
chip extrem de straniu,
explicabil însă,
continuă şi după ’89.
O altă carte căreia
i-am dedicat – în
Contemporanul. Ideea
Europeană – o dezbatere
în toamna anului
trecut este Iluziile literaturii
române, semnată
de domnul profesor
Eugen Negrici, şi
aceasta o carte incomodă,
scorţoasă, strălucită,
uneori nedreaptă,
de pildă, cu Blaga,
„crepuscularul” Blaga.
Cred cu fermitate că aceste două cărţi vor da o direcţie
în literatura română; sunt, ambele, o provocare
pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un
Nicolae Breban, Eugen Negrici, Gabriel Dimisianu
duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin
pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de
o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă
– ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte.
Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta. Şi
susţin acest lucru, în pofida gesticulaţiei patetice –
care mi se impută nu rareori de spirite care îşi trag
sufletul în mediocritate, cu un calm imperturbabil –
lucid.
Trădarea criticii are câteva portrete dedicate
marilor critici ai generaţiei şaizeci. E vorba de
Lucian Raicu, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu,
Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, cărora, spuneam,
li se dedică câte un portret – şi aici simţim gheara
leului, a marelui prozator...
Nicolae Breban: …Şi Negoiţescu.
Aura Christi: ...Da. Lui Ion Negoiţescu îi revine
primul portret de zile mari... Personalităţilor enumerate
li se dedică, aşadar, câte un portret în
Trădarea… – o carte de istorie a mentalităţilor, de
filosofie a culturii, de istorie şi critică literară, un
eseu interdisciplinar, pe de o parte; pe de altă parte,
Trădarea… este o incursiune în istoria propriu-zisă
a României de mai bine de o jumătate de secol, în
istoria postdecembristă, conţinând un capitol separat
dedicat în special istoriei postdecembriste. Deci,
cincizeci de ani de istorie postbelică şi un capitol
separat dedicat istoriei postdecembriste, capitol intitulat,
provocator, metaforic, sugestiv: Stafia prezentului.
Nicolae Breban: Stafia realităţii.
Aura Christi: Stafia prezentului, Nicolae.
Metafora ta, da, vizează realitatea, mai exact, realitatea
postdecembristă. E vorba de un capitol extrem
de incomod, întrucât sunt aşezate faţă în faţă – cu
maximă onestitate – de un spirit necorupt de „sirenele”
zilei, de interesele imediatităţii, două aşa-zise
realităţi: realitatea înconjurătoare, inclusiv cea culturală,
în care de douăzeci de ani dictează şi ne dau
note comentatorii, cu GDS-ul în frunte – transformat
într-o sectă culturală elitistă, exclusivistă; domnii de
la GDS vorbesc ca şi când ei, singurii, ar reprezenta
elita acestei naţiuni, ceea ce este de bună seamă fals,
fals – semănând zâzanie, discordie în lumea literară,
culturală, folosindu-se ca instrument de maximă eficienţă
CNSAS-ul, şi… cealaltă realitate, majoră, cea
visată, concepută de Maiorescu, Eminescu, Breban,
Stănescu, Preda. Sunt oarecum martorul scrierii
acestui volum de o originalitate indubitabilă; sunt
unul dintre puţinii care au citit printre primii această
carte, e drept, fără a reacţiona cu promptitudine;
pe de altă parte, sunt martorul realităţii înconjurătoare,
a aşa-zisei realităţi – cea care funcţionează
prin mecanismele-i urmărite zi de zi răstimp de circa
douăzeci de ani – realitate pe care o refuz. Am făcut,
pe întinderea anilor, zeci, sute, mii de analize ale
lucrurilor incredibile care se întâmplă, care ni se
întâmplă, împreună cu autorul Buneivestiri. O să
mai intervin pe parcurs; nu vreau să monopolizez
spaţiul. O să-i ofer, pentru început, cuvântul domnului
Răzvan Voncu.

Nicolae Breban
O carte constructivă
Răzvan Voncu: S-ar putea să vă surprindă
titlul. Trădarea criticii sună dur, sună evocator, trimite
la titlul celebrei cărţi Trădarea intelectualilor.
Nicolae Breban a vrut, evident, să ne zgâlţâie puţin,
să ne trezească din confortul unor certitudini care se
dovedesc a fi, la o analiză mai atentă, nişte spectre,
nişte iluzii. Trădarea criticii nu este o carte care îi
pune la zid pe critici. Este în primul rând o carte constructivă;
este o carte care ne oferă câteva modele
critice care s-au construit pe sine, construind şi literatura
română într-o perioadă foarte dificilă. Chiar
dacă anii ’60 au fost o epocă de relativă liberalizare
a regimului comunist, regimul rămânea comunist,
exigenţele erau cele cunoscute şi nu o dată s-a folosit
termenul de „miracol” pentru a defini ceea ce s-a
întâmplat cu criticii generaţiei ’60, care, repet, s-au
construit pe sine concomitent cu construcţia unei
literaturi.
Portretele pe care Nicolae Breban le face criticilor
exponenţiali ai generaţiei ’60 – şi, dacă-l adăugăm
pe Negoiţescu, ai momentului literar ’60-’70 –
nu sunt numai portrete de prozator. Sigur că prozatorul,
romancierul Breban are pătrundere psihologică,
ştie să mişte personajele într-o epocă, într-un
spaţiu de idei, în raport cu nişte valori şi în raport cu
persoana celui care scrie, care este unul dintre cei
mai mari scriitori români contemporani. Dar Nicolae
Breban nu este numai un scriitor: este şi un mare
cititor de literatură, este un amator de dezbateri de
idei, un cititor şi un comentator profesionist, aş
spune, de filosofie; Breban este preocupat, totodată,
şi de critica literară. De aceea, portretele acestea nu
sunt nişte portrete doar literare. Literatura, talentul
de romancier însufleţesc un portret, care este un portret
în primul rând critic, fixând, zic eu, cu multă
precizie şi cu un spirit de dreptate remarcabil,
tabloul acestei generaţii critice de excepţie. Dar
Trădarea criticii nu este numai despre critica generaţiei
’60, pentru că – pentru Nicolae Breban nu e un
secret – literatura este viaţă, literatura înseamnă
viaţă, viaţa înseamnă literatură. Deci, ea nu se
opreşte la un moment istoric, nu cunoaşte aceste
borne artificiale pe care timpul sau evoluţiile socialpolitice
le ridică în calea actului de creaţie. Actul de
creaţie biruie totul, iar literatura este un fenomen
continuu. Pentru Nicolae Breban, anul 1989 nu a
fost o bornă literară; a fost un moment de eliberare,
un moment în care a încetat tirania asupra spiritului.
Dar, ca să zic aşa, bătălia de-abia începea în anul
1989. Modelul personal pe care îl reprezintă Breban
e o dovadă în acest sens: după ’89 a scris o serie
întreagă de cărţi de eseuri şi două – îndrăznesc să
folosesc termenul – două capodopere romaneşti, trilogia
Amfitrion şi tetralogia Voinţa de putere, care au
reconfigurat complet profilul literar al lui Nicolae
Breban. O eventuală monografie Nicolae Breban nu
se mai poate sprijini doar pe Animale bolnave, pe
Îngerul de gips, pe Bunavestire, ci trebuie să meargă
la aceste opere de senectute care sunt, de fapt, operele
unei a doua tinereţi.
Venind din nord, cum îi place adesea să spună,
Nicolae Breban are însă şi o anume frumoasă naivitate
romantică: aceea de a crede că literatura există
pentru toţi la fel de intens, cum există pentru el
însuşi. Din acest punct de vedere, Trădarea criticii
este o carte care se nutreşte dintr-o amărăciune:
amărăciunea pe care i-a provocat-o evoluţia literaturii,
evoluţia criticii literare şi a dezbaterilor care au
avut loc în perioada de după ’89 – evoluţie care se
sfârşeşte cu situaţia de astăzi, în care literatura nu
şi-a găsit locul în societate, în care scriitorul şi-a
pierdut statutul social: el nu mai este perceput ca un
actor social de sine-stătător, e adesea confundat cu
ziaristul, câteodată cu teleintelectualul, uneori şi cu
politicianul; sau, în orice caz, mulţi politicieni vor să
fie consideraţi scriitori. Se citeşte puţin, cărţile apar
în tiraje ridicole şi, ceea ce este mai grav, nu ajung
aproape niciodată la cititorii cărora le sunt destinate.
De ce s-a produs această ruptură? Ce s-a întâmplat
cu mecanismul care contribuie la afirmarea
valorii? Ce s-a întâmplat cu criticii care, într-o
perioadă foarte grea, au dat autoritate literaturii?
Acestea sunt întrebările pe care le dezbate Trădarea
criticii de fapt, după ce face acel splendid portret de
grup al generaţiei critice ’60. Într-un anume sens,
Trădarea criticii este şi un răspuns pozitiv, constructiv,
în stilul lui Nicolae Breban, la eşecul, previzibil
pentru unii, al epopeii revizuirilor. Revizuirile au
eşuat nu pentru că au fost efectuate de critici fără
foarte multă autoritate, nici pentru că adesea au
ochit ţinte false, cărţi şi autori care nu meritau să fie
subiectul acestei campanii; au eşuat pentru că s-au
limitat la nume, la momente, şi nu au pus în discuţie
conceptul de istorie literară, nu au pus în discuţie
conceptul de valoare literară şi nu au pus în discuţie
felul în care citim astăzi textul literar. Din
acest punct de vedere, Trădarea criticii are un punct
de referinţă îndepărtat în Istoria literaturii române…
a lui G. Călinescu, are un partener de dialog în
cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române,
cu observaţia că Nicolae Breban îşi pune acut problema
prezentului – şi, de asemenea, este într-un
anume sens un răspuns, sau poate un început de răspuns,
dacă discuţia critică pe marginea cărţii va continua,
la Istoria critică a literaturii române a lui
Nicolae Manolescu.
Nicolae Breban, ca să închei, ne îndeamnă de
fapt să ne trezim, ne îndeamnă să ne regăsim spiritul
critic şi ne îndeamnă să facem ceea ce face şi
domnia sa: să continuăm să scriem, să continuăm să
afirmăm valorile în care credem, să ne regăsim bucuria
creaţiei şi să ne regăsim spiritul de breaslă. Nu
spiritul de gaşcă, nu spiritul de partid politic, ci solidaritatea
de breaslă a scriitorilor, care este o solidaritate
în jurul valorilor comune. Cărţile noastre trebuie
să fie o bucurie, trebuie să ne bucurăm de cărţile
colegilor noştri – de cărţile lor reuşite, fireşte – şi
trebuie, într-un mod dezinteresat şi nepartizan, să
contribuim la afirmarea lor. Critica literară, din
păcate, după ’89, nu a prea făcut asta, sau a făcut-o
într-un mod insuficient. Ea s-a retras, fie într-un discurs
universitar absolut ilizibil care a produs tone de
maculatură şi nici o carte remarcabilă, fie într-un
spirit de grup, fie în zone foarte puţin vizibile, socialmente
vorbind.
Nu ştiu dacă – şi, personal, nu sunt sigur că e
vorba de o trădare în sensul propriu al termenului –
cred că, mai degrabă, criticii de după ’89 au avut un
moment de suspendare a simţului responsabilităţii,
al responsabilităţii faţă de literatură şi faţă de o
naţiune care s-a construit pe sine prin literatură.
Mulţumesc.
Aura Christi: Noi îţi mulţumim pentru această
intervenţie, Răzvan. Da. Cartea lui Breban aduce
în lumina actualităţii câteva importante probleme,
autorului nelipsindu-i câteva calităţi deja cunoscute,
şi anume francheţea, un soi de sinceritate dezarmantă
pentru unii, radicalismul de sorginte nietzscheană,
caracteristic, insist, sihastrului de la Sils-Maria
– cum ne place să-i spunem autorului capodoperei
Dincolo de bine şi rău – şi probabil că nu în ultimul
rând forţa. Şi această carte, precum altele, inclusiv
cele citate de colegul nostru Răzvan Voncu, emană o
forţă rară, incredibilă. Şi cum să nu mă gândesc în
acest context la iubitul de noi Rilke, la acel pasaj din
Jurnalul florentin – tradus splendid de Bogdan
Mihai Dascălu şi publicat sub semnul Ideea
Europeană – care trimite direct la năucitoarea forţă
de a te exprima sub semnul urgenţei, caracteristică
lui Breban: „Mă simt de parcă ar trebui să vorbesc
acum, în clipe de forţă şi claritate, când din mine
vorbeşte mai mult decât eu însumi: sufletul meu. Mă
simt de parcă ar trebui să-i convertesc pe toţi cei care
ezită şi care se îndoiesc; căci am mai multă putere în
mine decât pot reţine în cuvinte şi vreau să o folosesc
pentru a elibera oamenii.”
Trădarea… se citeşte
ca un roman
Bogdan Dascălu: Am remarcat şi eu aceasta.
Trecând la cartea în sine, la Trădarea…, este foarte
greu de a o trata dintr-o singură perspectivă, pentru
că ea are mai multe dimensiuni: ea este, pe de o
parte, o falsă istorie literară, deşi vorbeşte foarte
mult despre ceea ce s-a întâmplat mai demult în
această perioadă, din anii ’50 până astăzi. Ea este o
falsă istorie literară pentru că include şi memorialistică;
ea include şi critică literară, critică a culturii,
mult mai multe lucruri decât cele pe care le include
o simplă şi – cu teama de rigoare, aflându-mă la
masă cu critici, aş spune – o aridă istorie literară.
Nicolae Breban reuşeşte să vorbească despre
ceea ce nu este de la sine înţeles. Vocea lui se ridică
şi astăzi, cum s-a ridicat mai demult, s-a ridicat
împotriva certitudinilor, împotriva lucrurilor care
păreau clare, s-a ridicat de multe ori în vremurile în
care lumea nu se ridica, în care practica melcilor era
un lucru de la sine înţeles. Ei bine, practica melcilor
este şi astăzi, din păcate, la fel de prezentă, şi vocea
lui Nicolae Breban este una care sparge aceste cochilii,
uneori mai dure. Este o carte care – şi aici este
marele paradox al acestei cărţi – vorbeşte din sine
pentru sine. Vocea autorului, care este şi un memorialist,
care apare în carte şi ca personaj, este la un
Aura Christi, Bogdan Mihai Dascalu, Daniel Cristea Enache, Eugen Simion, Nicolae Breban, Ion Ianoşi
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
19

20
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
moment dat o simplă voce. Cartea transcende acest
lucru, cartea devine şi se argumentează pe sine.
Paradoxal, pentru că însuşi Nicolae Breban, la un
moment dat, răspunzând unui alt critic care îl acuza
de megalomanie, este un om care vorbeşte foarte
mult despre el, dar o face nu pentru că ar vrea să
vorbească despre el, ci pentru că simte nevoia de a
pune lucrurile la punct. Şi dacă nu o faci tu, dacă
nu-ţi aduci tu singur ordine în viaţă, mă întreb: oare
cine este nimerit să o facă?
Cartea vorbeşte prin sine şi, cu atât mai mult,
la un moment dat, ea se transformă într-un roman,
se citeşte ca un roman; apropo, foarte puţine cărţi de
critică literară se citesc aidoma unui roman. Este o
carte plăcută la lectură, o carte în care autorul îşi
aduce marca brebaniană în ea, şi anume, diversiunea.
Toate portretele care sunt prezente sunt pline
de aceste diversiuni. Orice cititor care îl cunoaşte pe
Breban – care, de altfel, la rândul lui a reuşit să
uimească critica literară ani de-a rândul, pentru că
nici o carte a lui nu seamănă cu cea precedentă – ei
bine, cititorul care-l caută pe Breban romancierul, îl
regăseşte aici prin diversiuni, îl regăseşte mai mult
printr-o oralitate, printr-un stil perfect.
Nu vreau să lungesc discuţia, însă totuşi cred
că ar trebui menţionate trei elemente constitutive
ale acestei cărţi: o dată, se pune accentul pe această
simetrie din anii ’50 şi ’89, cele două rupturi şi cezuri
categorice în cultura naţională a României, pe de o
parte. Pe de altă parte, cartea se transformă şi devine
mult mai umană, autorul însuşi devine personaj
şi aflăm etapele din viaţa lui – mă rog, nu vreau să
intru în detalii – sunt anii uceniciei, anii afirmării,
exilul, anii în care a fost trădat, anii cei mai cumpliţi.
Aici aş face o mică paranteză spunând că această
trădare a criticii, de fapt, se poate vedea şi altfel.
Dacă stăm să citim cu atenţie, aceşti critici care sunt
mai mult sau mai puţin invocaţi, sunt prietenii lui
Nicolae Breban. Toţi aceşti critici de prim rang, care
sunt portretizaţi în carte sunt, insist, prieteni. Eu
cred că este vorba, mai mult, şi de o trădare a prieteniei.
Cunoscându-l pe Nicolae Breban, trebuie să
mărturisesc că d-sa este un om care pune foarte mult
suflet în relaţiile interumane. Şi este un om care
acum, după ani şi ani de prietenie, ani în care a dat
foarte mult, încearcă să-şi definească propria persoană
prin ceilalţi. Pentru că, la urma urmei, niciodată
nu ne definim singuri, prin noi înşine îl definim pe
celălalt. De altminteri, pentru a ne cunoaşte, avem
mereu nevoie de oglindă. Ei bine, aceşti ceilalţi, prietenii,
sunt probabil cei care l-au trădat pe parcursul
vieţii, aceşti oameni pe care el i-a simţit mereu
aproape, aceşti oameni despre care spune că i-a iubit
şi despre care a crezut că a avut cândva, la rândul
lui, parte de iubirea lor. Mai mult decât atât, tot în
această mică paranteză vreau să mai vorbesc şi despre
prozatorul Nicolae Breban, care se simte trădat
de prieteni, de critici; sau… poate că nu se simte,
poate că este doar un simplu joc. Ei bine, el se află
momentan, dacă stăm să ne gândim, într-un punct
care îi conferă tonului cărţii o postură de a fi foarte
departe, de a fi ajuns pe un pisc, iar această postură
oferă tonului cărţii nu neapărat o nuanţă plină de
resentimente, ci un registru al povestirii, un ton simplu,
al aducerii-aminte, un ton care adesea ia
amploare, un ton care pare să fie violent, dar nu este
nici pe departe aşa. Este un ton, pur şi simplu, al
povestitorului, care îl face – ceea ce spune el însuşi –
să caute să-şi pună viaţa în ordine.
Ei, paradoxul este că Nicolae Breban a rămas
în clipa de faţă fără contracandidat. Din păcate, pentru
cei care scriau, mai mult sau mai puţin, în
aceeaşi manieră (repet, mai mult sau mai puţin; pentru
a nu fi prost înţeles, Marin Preda şi Petru
Dumitriu nu mai sunt), rivalitatea devine una
aproape inexistentă, iar cea existentă s-a transformat
adesea într-o ridicolă ură. Nicolae Breban rămâne
fără aceşti doi confraţi, care îi erau aproape. Dacă
vreţi, îl adaug şi pe Nichita Stănescu, ca prieten, dar
nu are legătură cu romancierul Breban, care rămâne
singur şi încearcă să facă, să creeze aceeaşi lume
fără a avea nici un pol opus. Întotdeauna este nevoie
de un pol opus. Nicolae Breban iese din acest paradox,
opunându-se pe el însuşi, opunându-şi amintirile,
opunându-şi lumea în care a fost, drept pol opus.
Repet ceea ce am spus mai devreme: Nicolae Breban
se identifică şi se defineşte prin ceilalţi. Rivalitatea
mai există, şi nu este nimic mai frumos în artă decât
rivalitatea care, într-adevăr, creează ceva nou.
Rivalitatea stupidă, care degradează în ură, este
de-a dreptul condamnabilă.
Înainte de a încheia, aş vrea să citesc un mic
pasaj din capitolul dedicat lui Matei Călinescu. La
un moment dat, într-o discuţie, Matei Călinescu
spune următoarele: „Ei, ce tot batem atâta apa în
piuă despre valoare? Valoarea este aceea pe care eu
o hotărăsc. Dacă mă scol prost dispus într-o dimineaţă
şi îmi daţi un volum de versuri, pun pariu că am
să-l găsesc ilizibil. A, e altceva dacă mă aştern într-o
lectură a unui manuscris într-o calmă după-amiază,
ANUL XXI Nr. 1 (694)
după o siestă acceptabilă, aflat într-o bună dispoziţie
gastrică şi sentimentală. Cu totul altceva!” Ei bine,
vreau să vă spun că, deşi m-am sculat prost dispus
azi-dimineaţă, eu găsesc că Trăadarea… e o carte
mare.
Aura Christi: Îi mulţumesc lui Bogdan şi mă
bucur că a vorbit despre un aspect extrem de important.
Acestei cărţi putem să-i atribuim multe calificative
mari, pentru că evident le merită, deşi este,
repet, extrem de crispantă şi incomodă. Îi mulţumesc
lui Bogdan pentru că a vorbit despre cultul
prieteniei, rar, tot mai rar întâlnit în ziua de azi. Se
întâmplă ceva aici. Tot timpul, când se aduce în discuţie
conceptul de „generaţie ’60” – care nu-i place
romancierului Breban; Nicolae mizează pe grupuri şi
nu pe generaţii – se vorbeşte foarte mult în această
carte despre cultul prieteniei, despre cultul vocaţiei.
Nu ştiu cum se întâmplă că exista atunci, sub dictatură,
o admiraţie formidabilă, uneori cvasicretină,
faţă de un Prieten, exista cultul prieteniei, chit că
afară era dictatură, o dictatură neagră, era o atmosferă
imposibilă, sub Stalin se aresta, pentru o replică
putea fi închis un scriitor, un critic literar; ei bine,
în acele circumstanţe imposibile, în anumite cercuri
– de pildă, în cel al lui Nichita şi Breban – domnea o
atmosferă aproape renascentistă, cu ateliere de creaţie,
cu un fel de cluburi de dialog. Matei, Nichita,
Nicolae, Cezar Baltag… erau înghesuiţi unii în alţii,
unii lângă alţii, ca puii sub cloşcă, ca sacerdoţii dedicaţi
literelor, trăiau pentru literatură, respirau prin
literatură, făceau schimb de idei, se certau, se împăcau
pe terenul literaturii, se înzideau în operă, îşi
făceau scene de gelozie; bucuria de a scrie era aproape
un virus care era răspândit între membrii acestui
trib de tineri care este aşa-zisa „generaţie ’60”. Sunt
nişte pagini splendide în Trădarea… în acest sens.
Pagini emoţionante. O să vă citesc, apropo de portrete,
un portret – eu l-am citit extrem de impresionată
– o parte din el, foarte scurt, portretul lui Lucian
Raicu... Scurt, scurt, puţin...
Nicolae Breban: La sfârşit, la sfârşit.
Aura Christi: La sfârşit?
Nicolae Breban: Da, te rog.
Aura Christi: OK, popor de zei. Atunci o să-i
ofer cuvântul domnului profesor Ion Ianoşi.
Breban e un literaturocentric
Ion Ianoşi: Scurta mea intervenţie aş subsuma-o
formulei „mobilitate şi consecvenţă”. Nicolae
Breban dă dovadă de o mare mobilitate; s-au referit
la acest aspect şi antevorbitorii mei. În ultimii ani a
scris romane, pentru că e în primul rând romancier;
a scris nuvele, gen nou abordat de dânsul; poeme,
memorii, traduceri de poezie universală, mai ales
din limba germană; a scris istorie politică; a discutat
destinul culturii, a făcut rememorări... Poeziile –
revin – au fost în principal elegii, ceea ce deconspiră
o latură tainică a lui Nicolae Breban pe care, personal,
o cunosc bine. El e un sentimental şi în sensul
marilor dihotomii culturale: Schiller – naiv-sentimental,
Nietzsche – apolinic-dionisiac, Spengler –
apolinic-faustic. Dar şi în sensul cel mai simplu: e un
sentimental faţă de cei cu care a fost împreună, faţă
de prieteni, faţă de întreg parcursul său literar. Are
o mare vioiciune, o mare deschidere, un interes
variat faţă de oameni, faţă de aspecte, faţă de domenii,
faţă de istorii. Dar are şi o mare consecvenţă. În
al doilea rând, un soi de unitate a întregii diversităţi.
Enumăr, pur şi simplu: e un literaturocentric într-o
lume care a abandonat această centrare pe literatură;
face elogiul romanului amplu şi construit, întotdeauna;
este implicat în destinele ţării şi ale istoriei
ei; este un nordic, cum spune întotdeauna, un nordic
transilvănean, având ca obârşie un tată şi toată filiaţia
paternă preoţi greco-catolici, o mamă care vine pe
filieră germană, şvabă, el fiind foarte mândru că
uneşte aceste două provenienţe, anume literatura
română şi cultura germană. Marii lui învăţători sunt
Dostoievski, Nietzsche şi Thomas Mann – cum spune
deseori, obstinat, că aceşti mari autori şi alţii ca ei
sunt oarecum uitaţi. Întotdeauna se orientează spre
autori mari, gravi, cutezători, constructori, temeinici.
Această temeinicie este, aş zice, consecvenţa
care îl caracterizează.
Trădarea criticii este un titlu jucăuş şi ambiguu.
Nu se ştie cine pe cine trădează; nu se ştie dacă
critica e trădată, dacă critica trădează, pe cine
anume trădează, dacă se referă la situarea criticii
sau la extrateritorialitatea ei, respectiv, la părăsirea
ei de către atâţia foşti mânuitori ai condeiului. S-a
spus că Breban are ataşamente; da, el e foarte ataşat,
în toate ultimele cărţi se vede acest lucru, de
echipa cu care a cucerit cultura: poeţi, în frunte cu
Nichita Stănescu; romancieri, printre care se situează
pe drept cuvânt, în această echipă, pe primul loc;
şi critici, un număr impresionant de critici. Nu o să
vorbesc de „şaizecişti”, pentru că într-adevăr e o
identificare cam sumară, dar o să vă atrag atenţia
asupra anilor de naştere: trei dintre ei – Nicolae
Breban, Lucian Raicu, Matei Călinescu – sunt născuţi
în 1934; Eugen Simion e mai mare cu un an;
Dimisianu este mai mic cu un an; Nicolae Manolescu
e mai tânăr, e născut în 1939; Mircea Martin, în
1940. Singurul mai vârstnic, Negoiţescu, căruia de
altfel îi consacră primul capitol în bună măsură, este
născut în 1921 şi este o altă prezenţă; o prezenţă
impresionantă. Şapte autori principali, dintre care
şase sunt născuţi în anii ’30 sau un pic după, inclusiv
Breban este prin excelenţă un produs al anilor
’30. Breban nu uită echipa, nu-i uită pe cei cu care
pornise, nu-şi uită în nici un fel rădăcinile, nici scriitorii
afini lui, sau pe care i-a considerat, în orice caz,
ca atare. Îl enervează dacă vreunul dintre aceşti
colegi de grup literar dezertează, parţial măcar, din
câmpul comun, dacă cumva uită trecutul care i-a
impus în cultura română. Toate „uitările”, între ghilimele,
i se par vinovate. În ochii lui nu poate fi, de
fapt, uitat nimic: nici trecutul naţional, nici trecutul
personal, nici lumea cu care a participat în literatură,
nici momentele mari de cezură, cum s-a spus.
Nicolae Breban e generos şi e pătimaş. Este
subiectiv precum romanticii îndeobşte; el e un neoro-
Nicolae Breban, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea Enache. Gaudeamus, 2009

mantic, clar e un neoromantic; am spus că e sentimental,
în sens schillerian. E un neoromantic,
bineînţeles, care îşi asumă, de altfel, această materie
de care e impregnat. Vorbeşte ca un romantic despre
sine, des. Adică, vorbeşte despre alţii pornind de
la sine, revenind la sine, centrându-se în bună măsură
pe sine – asta e tipologia din care provine şi pe
care o continuă. Mereu se referă la cărţile sale, la
felul în care criticii le-au sau nu le-au comentat, sau
iniţial le-au comentat iar după aceea le-au uitat... E
limpede că-i pătimaş. Un pătimaş asumat şi generos
totodată. Are un unghi foarte amplu de discuţie; s-a
amintit şi asta. Discută emigraţia; discută, pentru a
nu-ştiu-câta oară, Tezele din ’71, şi are dreptate,
având în vedere poziţionarea lui cu totul ieşită din
comun în raport cu aceste teze; discută Parisul,
Bucureştiul şi varii alte situaţii: ce s-a întâmplat în
anii de după ’44-’45, ce s-a întâmplat în anii de după
1989. Îl preocupă, îl interesează contextul. Foarte
mult. Îl interesează avatarurile pe care le-a parcurs
ţara şi literatura, cultura, inclusiv critica literară în
ultimii douăzeci de ani. Se delimitează, permanent
se delimitează. Polemizează, continuu polemizează.
Se raportează partizan la varii partizanate; dacă
acest partizanat al lui e opus partizanatelor pe care
le consideră minore sau vinovate – rămâne de discutat.
Este un autor în bună tradiţie clasică, care discută
totul pro şi contra. În spatele încrucişării de
spadă e, cum am spus, un sentimental şi un împătimit
de cultură. Îl interesează cum a fost şi cum este
România, literatura română, cum se aşază, se reaşază,
cum se va integra în Europa, fals şi corect. O
amplă discutare a contextelor şi a propriei noastre
texturi. Este un neopaşoptist totodată, clar. Pentru
că – cu asta o să închei – după seria de romane, de
nuvele, de memorii, de bilanţuri mişcătoare ale istoriei
şi ale culturii, ne putem întreba ce va urma. Ştiu
un singur lucru: că va urma. Vor urma cărţi noi, în
lumina programului heliadesc pe care şi-l asumă,
potrivit căruia calitatea, care e decisivă, pretinde
totuşi şi cantitate, adică o muncă asiduă, permanentă,
o nedezertare nici o clipă din domeniul care îţi
este propriu şi pentru care ai fost hărăzit. El e adeptul
unei bune ritmicităţi. Numai prin această ritmicitate
bună poate fi clădită şi permanent reclădită o
cultură. Aceasta este ideea căreia îi consacră nenumărate
ore de creaţie, în continuare.
Aura Christi: Breban asta susţine nu o dată:
ritmul e totul. Ţine minte, ritmul.
Nicolae Breban vorbeşte de la vârful
generaţiei şaizeci
Daniel Cristea-Enache: Eu trebuie să vorbesc
din picioare, mi-e foarte greu să vorbesc după
profesorul Ianoşi, care a vorbit nemaipomenit, şi
înaintea profesorului Simion, care va vorbi nemaipomenit.
Voi încerca să fiu cât mai plastic, cât mai
vizual, ca să spun aşa, pentru că discuţia de până
acum a mers spre sistematizare şi abstractizare. S-a
remarcat deja titlul, s-a spus „jucăuş”, al acestei
cărţi. Eu aş vrea să remarc, în primul rând, felul în
care ea a apărut – admirabil – şi să o felicit pe editor,
Aura Christi, pentru că publică cărţi admirabile
la această editură mică dar distinctă, care şi-a câştigat
deja un loc pe piaţa noastră editorială, şi ştie să
verifice rezistenţa şi proeminenţa acestui lucru în
fiecare an. Este important să existe edituri, cât mai
multe edituri care să publice scriitori şi gânditori
români.
Titlul Trădarea criticii ascunde o capcană: este
diferenţa dintre dativ şi genitiv, „trădarea criticii” la
genitiv, adică făcută de către critică în ansamblul ei
– trădare a criticii – sau trădarea cui? – la dativ –
„trădarea criticii” de către cine? De către unii dintre
criticii care ar trebui să configureze acest ansamblu.
Este o carte care se citeşte într-o lectură pasionantă,
o lectură implicată, pentru că Nicolae Breban vorbeşte,
scrie aici despre lucruri, personaje, figuri,
situaţii pe care le cunoaştem cu toţii, sau ar trebui să
le cunoaştem cu toţii, dar rareori se întâmplă să şi
vorbim, să le şi analizăm cu abilitatea şi cu sinceritatea
pe care le pune la bătaie Nicolae Breban.
Aparent este cartea unui prozator, a unui romancier
nemulţumit, orgolios, vanitos, un prozator nemulţumit
de retragerea, fuga din câmpul literaturii a criticii
literare de întâmpinare, critica generaţiei ’60 –
eu continui să cred că există o generaţie ’60, o strălucită
generaţie ’60, nu grupuri şi grupuscule care ar
sparge această generaţie, ci această generaţie este
chiar un operator foarte bun, foarte valid de istorie
literară, un operator pe care astăzi l-am pierdut şi
nu putem vorbi decât cu aproximaţie de o generaţie
’90 sau de o generaţie 2000 – ei bine, Nicolae Breban
vorbeşte din interiorul acestei generaţii, de la vârful
acestei generaţii, practic, despre celelalte vârfuri, de
pe celelalte segmente, cu aplecare şi cu aplicaţie
pentru criticii şi istoricii literari care, spuneam, sunt
cumva pedepsiţi, sunt cumva muştruluiţi pentru
faptul de a nu fi ţinut pasul cu productivitatea, cu
prolificitatea formidabile ale colegului lor de generaţie,
Nicolae Breban. Am citit o cronică foarte bună a
lui Gabriel Dimisianu, care se încheia cu formula
şugubeaţă: „Ei, criticii
şaizecişti l-au trădat destul
pe Nicolae Breban,
acuma mai e rândul şi al
criticilor tineri să-l trădeze”.
Ca să trădezi pe
cineva trebuie mai întâi
să-l cunoşti, trebuie
întâi să-l aprofundezi ca
să te poţi despărţi de el
în cunoştinţă de cauză.
Şi, ca o mică paranteză,
am citit cu hohote de râs,
dar la sfârşit cu o anumită
îngândurare, un interviu
pe care Nicolae
Breban l-a acordat acum
vreo două săptămâni
unui coleg al meu de
generaţie biologică, pe
nume Costi Rogozanu,
care a şi postat apoi
interviul acesta pe
Internet. De ce am râs şi
de ce, după aceea, am
fost îngândurat? Pentru
că Costi Rogozanu era
foarte şocat, era foarte
impresionat de inteligenţa
şi de farmecul lui
Nicolae Breban; de substanţa
replicilor lui, de
referinţele lui. Şi mă
întrebam: oare de ce, în
anul de graţie 2009, să
fii atât de surprins de
aceste lucruri? Tu fiind
comentator literar, critic
literar care te închipui
profesionist… De ce, totuşi,
să descoperi atât de
târziu că un prozator ale
cărui cărţi sunt disponibile
în biblioteci, în
librării, ale cărui apariţii
editoriale ne înconjoară...
ne farmecă, e deştept
etc.?! Mi se pare
puţin cam târzie, dacă nu
chiar tardivă, această
revelaţie.
Am încheiat paranteza şi mă întorc la structura
sistematică, în acelaşi timp intens personalizată,
dar la un nivel de profunzime, nu la un nivel de
goală vanitate de autor nemulţumit de tratamentul
sau de rezerva cu care sunt întâmpinate noile sale
cărţi. Această vanitate o avem cu toţii. Orgoliul lui
Nicolae Breban este, totodată, orgoliul generaţiei
strălucite din care face parte. Şi într-un mod foarte
subtil şi într-un mod foarte interesant, cearta aceasta
pe care o aplică Nicolae Breban colegilor lui de
generaţie, criticilor şi istoricilor literari, este o formă
de a-i omagia; este o formă de a le sublinia platforma
pe care ei s-au situat, platforma de valoare, de
consistenţă, de expresivitate, de Operă – cu majusculă
– pe care s-au situat în acei ani grei, şi diferitele
platforme pe care – făcând abstracţie de cei care
au murit – platformele diferite pe care ei se situează
astăzi. Acesta este reproşul mai adânc al lui Nicolae
Breban adresat criticilor din aceste capitole, şi
anume că după 1989, când aveau datoria morală şi
profesională să continue, să ducă mai departe ceea
ce făcuseră în anii grei ai comunismului din punct de
vedere cultural, literar, critic, deci, după ’89, când au
avut libertatea la îndemână, n-au ştiut ce să facă cu
ea, şi-au bătut joc de ea, au folosit-o pentru a intra –
am spus eu, eufemistic, platforme diferite – pentru a
intra în politică, pentru a intra în publicistică, în
gazetărie, în tot felul de funcţii şi angajamente care
sunt extraordinare, în sine. Nimeni n-ar putea să
refuze o funcţie onorantă, cu o condiţie, spune în
clar, sau printre rânduri, Nicolae Breban: nu în
detrimentul operei pe care în acel timp istoric trebuie
s-o scrii.
Nicolae Breban are un cult al operei; nu al propriei
opere, ci al operei ideale şi al operelor care,
într-o cultură, sunt datoare să facă sistem. Deci, nu
al operei ca excepţie de la regulă, ca operă excepţională
ivită în neant, aşa cum se întâmpla pe vremea
lui Eminescu, cu poezia lui Eminescu, ci al unei
opere care să creeze în jur, să se integreze, să se reintegreze
apoi într-un câmp al creaţiei excepţionale,
într-un orizont de aşteptare şi la un nivel de receptare
publică pe care să-l merite. Este o fină intercondiţionare
aici, sistemică, pe care – acesta este paradoxul
– tocmai aşa-zisul individualist feroce Breban o
subliniază în această carte.
Omagiul pe care, spuneam, indirect autorul îl
aduce criticilor din generaţia lui pe care îi probozeşte,
pe care îi ceartă cu dragoste, este că în anii ’60, în
anii ’70, în anii ’80, deci, înainte de 1989, împreună
reuşiseră să facă acest sistem. Iar după ’89 acest
lucru s-a pierdut, s-a fărâmiţat, acest sistem a dispărut.
Ion Ianoşi
Arhipelaguri de literatură
şi de cultură înaltă
Cu asta mă apropii de final: cred că este şi o
lege, până la urmă, de evoluţie, o procesualitate istorică
inevitabilă. Nu cred că, în exclusivitate, criticii
sau autorii care n-au mai putut crea în ritmul şi la
nivelul la care o făcuseră sunt de vină. E vorba,
totuşi, de o schimbare de lumi, o schimbare de sistem,
nu numai o schimbare de regim politic. Este
vorba de – acum poate ne dăm seama mai bine, la 20
de ani de la revoluţie – e vorba de o schimbare şi de
o reconfigurare din temelii a rolului literaturii în
societatea românească. Aura Christi vorbea la început
despre diferitele crize care ne înconjoară şi de
faptul că literatura nu este privită cu consideraţia pe
care o merită. Dar poate că noi, când ne gândim la
această consideraţie, avem în minte acele epoci în
care literatura şi cultura în întregul ei se aflau în
prim-planul ocupaţiilor şi preocupărilor noastre,
când nu aveam altceva mai bun de făcut decât să
citim cărţi, să vedem filme mari, să urmărim spectacole
de teatru extraordinare... Eu folosesc pluralul,
deşi eu n-am prea apucat epoca aia, am apucat
numai câţiva ani; dar din auzite, din citite, din cele
conspectate am reuşit să recompun acea atmosferă.
Acea atmosferă în care totul în jur totul era îngheţat
şi mortificat şi cenuşiu şi mizerabil şi sărăcăcios şi
comunist, iar în interiorul acestui cerc scârbos existau
insule şi arhipelaguri de literatură şi de cultură
înaltă. Acum, ce-i în jurul nostru, al scriitorilor şi al
criticilor, nu mai este cenuşiu, sărăcăcios şi scârbos:
este colorat, dizgraţios-scârbos, este o polifonie, o
cacofonie de voci şi de preocupări în care literatura
nu mai reprezintă experienţa cea mai intensă, cea
mai înaltă, şi nu mai are puritatea pe care o avea
mai înainte.
Reiau aici ceea ce spunea mai demult Nicolae
Breban şi m-a marcat – dovadă că ţin minte şi
astăzi, la 15 ani de la acea şedinţă a Contemporanului
– Breban, aşadar, spunea: „Dragii mei, poate
sunt mai importanţi cei 500 de cititori de astăzi ai
Contemporanului decât cei 30.000 de cititori dinainte
de ’89 ai României literare.” Pentru că aceşti 500
de cititori de astăzi, aceşti 30 de oameni care sunteţi
astăzi în Sala Oglinzilor, sunt cititorii cu adevărat
interesaţi de literatură, sunt cititorii care iubesc cu
adevărat literatura şi care nu au venit spre ea din
lipsa de libertate a societăţii în care trăiesc. Aş
spune că la 20 de ani de la revoluţia din ’89 putem
cuantifica, putem măsura, putem decela, putem
disocia între adevăraţii cititori şi falşii cititori, ca şi
între adevăraţii scriitori şi critici şi falşii scriitori şi
critici.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
21
IANUARIE 2010

22
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Nicolae Breban
Aura Christi: Mulţumesc, Daniel. La câteva
minute după ce intrase în sală, domnul profesor
Eugen Simion a spus un lucru care m-a pus pe gânduri,
ca să nu zic că m-a şocat. Spuneaţi, domnule
profesor, că sunteţi pentru a treia oară răstimp de 20
de ani în această sală...
Daniel Cristea Enache: De două ori a fost la
Nicolae Breban.
Aura Christi: Exact, de două ori a fost la
Nicolae Breban, la vechiul său prieten Nicolae
Breban. Şi m-am gândit la următorul lucru: că unul
dintre cei mai mari critici, care este Eugen Simion,
care a construit foarte multe lucruri importante nu
numai în calitatea sa de critic de prim rang, ci şi în
calitate de preşedinte al Academiei în două mandate,
după ’89, a fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori.
În ultimii 20 de ani, unul dintre cei mai atacaţi scriitori
este şi romancierul Breban. N-a scăpat de aceste
atacuri nici profesorul Ion Ianoşi.
Nicolae Breban, în Trădarea criticii, face, spuneam
mai devreme, o paralelă – vorbind despre ea
mi se face frig la propriu, dar e un altfel de frig decât
cel care mă cuprinde atunci când citesc poezie mare
– între modul în care au fost tratate vârfurile literaturii
române în perioada postbelică, deci, sub dictatură,
în perioada Dej-Stalin: Blaga, Voiculescu,
Barbu, Arghezi, Bacovia, care erau împroşcaţi cu
noroi, denigraţi, tăiaţi din manuale, marginalizaţi, şi
modul în care sunt tratate vârfurile literaturii române
astăzi. S-a ajuns până acolo încât C.T. Popescu,
acum câţiva ani, în ziarul Adevărul – voi spune exact
ce număr: este vorba de Adevărul literar şi artistic,
decembrie 2003 – cere, nici mai mult, nici mai puţin
decât arderea operei lui Nichita Stănescu. Şi face
acest lucru după ce îi atacă pe Simion, Breban,
Preda, Vianu, Călinescu, de parcă literatura română
ar avea nume de asemenea importanţă – atenţie,
nume care fac parte din patrimoniul acestei ţări! – la
fiecare colţ de stradă. Acest „nepot al lui Goebbels”,
CTP, vă spuneam, cere arderea operei lui Nichita
Stănescu. Aici urmează două puncte şi deschid ghilimelele,
citat din CTP:
„Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu –
n. n.], ar trebui strânsă în mod onest o cărticică
poate cu nu mai multe pagini decât buletinul de
identitate al poetului – iar restul ar trebui pur şi
simplu arse, şterse din faţa ochilor.” (C.T.
Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian
Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic, decembrie
2003).
Neavând cultură poetică, CTP, săracul de el, ca
să-şi argumenteze enormitatea de sorginte fascistoidă,
dă – şi se face de râs de bună seamă – nişte citate
splendide, absolut slendide, după aceea, din textele
lui Nichita, un imens poet care şi-a construit
opera, metaforele pe un sistem de esenţă hegeliană,
surpând astfel sistemul restrictiv ceauşist la rădăci-
ANUL XXI Nr. 1 (694)
Eugen Simion şi Nicolae Breban
nă. Uimitor e că CTP a fost primit
după aceea la Cluj aşa cum
n-a fost primit Blaga, pe vremuri.
A conferenţiat la Universitatea
clujeană, dna Petreu a
făcut un reportaj în paginile
revistei Apostrof – o excelentă
publicaţie sprijinită puternic de
Breban, pe vremuri – comparându-l,
atenţie, o bună poetă şi
eseistă, care a scris o monografie
interesantă despre Cioran… cu
Eminescu şi Cioran. De astă dată
voi cita din dna Petreu: „Întrebările
din public au curs una după
alta, iar Cristian Tudor Popescu
a răspuns cu o vervă şi cu o
expresivitate cioraniene. E
limpede, face parte din familia
temperamental-stilistică a
lui Eminescu-Cioran. Se vede
şi-n scris, şi în vorbit: apocalipsul
expresiv” (s.n.). La finele
acestui text – descalificant atât
pentru Apostrof, am susţinut
asta şi altădată, cât şi pentru
Marta Petreu, dar nu mai puţin
pentru Universitatea clujeană,
condusă de dl Andrei Marga, rectorul
acesteia – ni se promite că
„Data viitoare [când va veni din
nou CTP-ul la Cluj – n.n.] va fi şi
mai bine!”
Breban spune în Trădarea
criticii – care e şi un exerciţiu de
admiraţie – următorul lucru: „Să
nu uităm – scrie, cu vie amărăciune
calmă, Nicolae Breban în
Trădarea criticii – că nume sonore
ale literaturii române sub
comunism, sub stalinism, dar şi
după, uneori au aruncat cu pietre
în marii ctitori ai clasicismului
şi modernităţii noastre, de la
Maiorescu la Blaga, Voiculescu,
I. Barbu sau Rebreanu etc., nume azi ţinute la mare
prestigiu”. Mă întreb ce se va întâmpla, în această
ordine de idei, peste treizeci de ani. Brusc ne vom
trezi, da, noi, românii, sau unii dintre români, şi vom
spune: „Ah! Ce mare critic a fost Simion! Şi Ianoşi…,
capodopera aia despre Dostoievski este unică în
lume! Şi Valeriu Cristea, în care s-a dat cât şapte... –
numai cu bâta nu s-a dat – a scris singurul dicţionar
al personajelor dostoievskiene din întreaga lume. Şi
Breban? Breban – peste capodopera Bunavestire,
peste Drumul la zid nu se poate trece, da, peste aceste
cărţi. Cum de aceşti şi alţi câţiva scriitori importanţi
au fost menţinuţi într-o marginalitate crasă?
Simion a pledat, imediat după ’89, pentru literatură;
şi a fost pedepsit pentru asta. Nicolae susţine că abia
acum se vede că Simion a avut dreptate.
M-am întrebat, la alte câteva lansări, aproape
patetic – patetismul, zic eu, este uneori o formă a
exactităţii, dacă nu un mesager al adevărului – mă
întrebam, aşadar, dacă suntem bolnavi. Eu vă propun
să răspundem la această întrebare, de azi înainte:
„Nu. Nu suntem bolnavi.”, şi să ne bucurăm de
prezenţa marilor scriitori, a marilor critici. Să-i
citim, să-i recitim. Să ne bucurăm de faptul că ei
sunt nu rareori mai vii şi mai tineri ca noi. În faţa
noastră se află trei modele de vârf ale literaturii
române. Cred că în bătrâna şi obosita Europă de azi
– care trece printr-o vale destinală, la care are dreptul,
având un enorm trecut, spre deosebire de noi,
românii – nu există un alt Breban, un alt Simion…
Domnul profesor Eugen Simion.
„Sunt unicul «trădător»
care a mai rămas aici”
Eugen Simion: Mă ridic în picioare. Reflex de
profesor. Nici nu mai predau, dar totuşi am acest
reflex... Doamnelor şi domnilor, întâi şi întâi constat
cu oareşcare tristeţe că sunt unicul „trădător” care a
mai rămas pe aici! Am venit. Sigur, Nicolae Breban
m-a invitat. Titlul a fost bine decriptat, e provocator
şi e foarte bine pentru o carte, pentru că cine vede o
carte cu titlul acesta, se grăbeşte să o cumpere. Dacă
ar fi fost niţel mai binevoitor autorul, ştiu eu ce ar fi
zis cititorul? În al doilea rând, nu ştiu ce aş mai
putea spune, decât dacă aş spune ceva de rău despre
Nicolae Breban, ca să mă diferenţiez de cei care au
vorbit, oameni tineri, cu excepţia noastră, domnule
Ianoşi, care, nu-i aşa, avem un spor de ani pe care
i-am petrecut împreună. Am citit cartea asta, am
citit-o într-o noapte, intrigat puţin, fireşte, şi de ce
anunţa să fie. Şi, ceea ce nu fac niciodată, i-am dat
un telefon lui Nicolae Breban. El m-a întrebat: „Te-ai
supărat?” „Nici vorbă, nu m-am supărat! Mi-a plăcut,
am citit-o cu interes”. Deşi, evident, îmi venea
cam la fiecare pagină să „divorţez” de el de câteva
ori! Dar are un merit cartea, şi asta vreau să spun
foarte clar: are un merit enorm, încât nu mai contează
micile ironii sau injustiţii care apar în această
carte. Meritul ei este că, pentru prima dată după
douăzeci de ani, Breban începe să vorbească despre
ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în lumea românească,
în viaţa literară.
Daniel Cristea spunea aici ce s-a întâmplat cu
criticii şaizecişti: unii au dispărut, unii au rămas în
străinătate, alţii au părăsit critica literară, unii, prin
voia destinului, s-au ocupat de altceva. Dar asta se
spune mereu şi poate că ar trebui odată să avem
timp – nu să vorbim – să scriem toate chestiunile
astea. Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă,
ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de
astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un
scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste
lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul
românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel
de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă
se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe
toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă,
s-a întâmplat.
Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor,
suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie şi
nimic altcev.
Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de
douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru
că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea
multe comentarii... Am ieşit toţi în decembrie ’89, am

ieşit într-o euforie generală… Ne cunoşteam, ne
ştiam, ne apăraserăm. Nu am întâlnit, nu am auzit
ca din seria noastră... să avem… Unul singur se pare
că era „ciripitor”. Ne-am iubit, ne-am respectat. Asta
înseamnă, în fond, o generaţie: nu să ne ţinem tot
timpul de gât, dar în primul rând să ne respectăm şi
să ne urmărim opera. În fond, Nicolae Breban are
dreptate aici: această generaţie a fost o generaţie de
creaţie, în sensul pe care îl dă Vianu acestui termen,
pentru că oamenii ăştia au ţinut omeneşte unii la
alţii. Aproape toţi eram prieteni; şi chiar când nu
eram prieteni... Eu nu eram prieten, de pildă, cu
Ivasiuc; el era prieten cu Nicolae Breban şi cu
Manolescu, şi îl ura de moarte pe Preda, pe care eu
îl stimam enorm şi îl stimez în continuare. Dar am
scris aproape despre toate cărţile lui Ivasiuc, pentru
că mă interesau. Chiar dacă el nu avea talent epic,
dar venea cu un tip de conflict care nu mai existase
până atunci în proza românească.
GDS-ul conduce
de douăzeci de ani cultura
În primul rând, asta vreau să spun: meritul
enorm al acestei cărţi este că desface puţin cuvertura,
o dă la o parte şi începe să vorbească despre ceea
ce se întâmplă, despre aceste grupuri literare care,
unele dintre ele, sunt grupuri literare, dar cele mai
multe sunt grupuri de interese. Nimeni nu mai
ascunde astăzi faptul că GDS-ul, de pildă, este cel
care conduce de douăzeci de ani cultura. Ministerele
culturii, miniştrii culturii sunt nişte ficţiuni. Sunt
alte grupuri care au acces la mijloacele media, au
acces la burse, au acces la subvenţii şi aşa mai
departe.
Daniel Cristea, care vine din altă generaţie –
mă rog, e momentul lor acum – spunea aici ce s-a
întâmplat, de ce am părăsit critica literară de întâmpinare,
de ce nu am încercat să fim utili, în fond, mai
mult decât am putut face. Nu am putut, domnule
Daniel Cristea, nu ne-a lăsat nimeni! Nu m-a lăsat
nimeni. Eu m-am găsit, de pildă, la un moment dat,
că nu pot să scriu într-o revistă, că nu am unde să
scriu, să public. Pur şi simplu. M-am adresat directorului
unei reviste, România literară, unde publicasem
timp de 35 de ani săptămână de săptămână, şi
am fost refuzat. A pus la vot în redacţie şi redacţia,
cu nişte doamne intelectuale frumoase, au votat şi
au spus: „Domnule, dacă vine ăsta aici, noi ne dăm
demisia”. Cel puţin aşa mi-a relatat domnul Nicolae
Manolescu, directorul revistei. Nu mi-a căzut bine,
dar nu m-am spânzurat. Am căutat şi eu unde să
public, şi aşa am făcut o oareşcare vreme publicistică.
Dar a trebuit să mă retrag şi de acolo în ultimul
timp, pentru că mi s-a refuzat un articol fără să mi
se spună de ce, şi asta nu am mai putut să suport.
Adică libertate, libertate, dar... Pe urmă am aflat o
chestie, că era vorba de o prietenă de acolo a redactorului
şef, care se simţea... mă rog, chestiuni din
astea.
Daniel Cristea Enache: De înţeles, omeneşti.
Eugen Simion: De înţeles, dar cinstit era să
îmi dea un răspuns: domnule, vezi că asta e prietena
mea, nu ştiu ce... Nici măcar nu a făcut-o.
Doamnelor şi domnilor, acum ce să spun eu
despre Nicolae Breban... Sigur ca sunt multe pe care
i le-aş putea reproşa. Şi am să scriu despre carte,
promit. Sunt unele lucruri care trebuie rediscutate,
evident, începând chiar cu generaţia ’60. Nicolae
Breban face un fel de ego-critică – există o disciplină
în istorie, ego-istoria, care este o mare şcoală, în special
în Franţa – sigur că el discută din punctul lui de
vedere şi, cu o vorbă puţin mai academică, trage
spuza pe turta lui. Ei, generaţia ’60 e mult mai complicată,
erau mai multe nuclee, mai multe grupuri.
Tu te vedeai cu Matei, cu Nichita, cu Cezar; eu mă
vedeam aproape zilnic cu Valeriu Cristea şi cu Raicu
şi cu alţii... Aproposito, nu ştiu de ce nu l-ai inclus
aici pe Valeriu Cristea. Valeriu Cristea este un critic
eminent, un mare critic; el a jucat un rol extraordinar.
Nicolae Breban: Regret, regret că nu am
făcut-o.
Eugen Simion: El a jucat un rol nemaipomenit
în...
Nicolae Breban: Dar îl apăr de grupul lui
Manolescu, îl apăr!
„Cristea a fost cel mai curat
dintre noi toţi”
Eugen Simion: Da, da, este adevărat. Dar
merita Valeriu Cristea, pentru că a fost şi un personaj.
După ’90, când Uniunea Scriitorilor s-a politizat
foarte tare, eu împreună cu el şi cu Sorescu ne-am
retras – povesteşti, de fapt, asta, Nicolae. Valeriu
Cristea a fost exclus din viaţa literară şi aproape că
a murit şomer, ca să o spunem de-adevăratelea, iar
colegii lui de la România literară, îmi amintesc, au
scris odată... În fine. Fac o paranteză: Cristea a fost
cel mai curat dintre noi toţi. Spun acest lucru nu ca
să mă culpabilizez pe mine sau pe ceilalţi, dar prin
natura lui era o fiinţă cu totul
deosebită; era un creştin, mai
creştin decât noi toţi, şi un om
de o corectitudine care era
enervantă într-un anume sens.
Noi mai minţeam, mai întârziam,
mai făceam... El – nu.
Avea drumul lui acasă şi
înapoi, citea. Ei, colegii lui de la
România literară, după ce a
lucrat acolo vreo douăzeci de
ani cu o jumătate de normă...
Poate Daniel Cristea să mă
confirme – sigur mă confirmă –
avea o jumătate de normă,
Valeriu făcuse un împrumut ca
să plătească rate la apartamentul
lui de undeva de la marginea
lumii, şi nu îi ajungeau
banii din salariu, şi tatăl lui îi
dădea ceva din pensie ca să
poată să îşi plătească rata la
apartament. Ăsta era omul. Ei,
colegii lui au găsit să spună –
îmi amintesc de această formulă,
nu ştiu cine a lansat-o –
„Valeriu Cristea, care este plin
de zoaiele comunismului”. Domnule,
dacă era o vorbă care nu
se potrivea şi o vorbă mai
nedreaptă, păi, asta era, faţă de
omul respectiv!
Doamnelor şi domnilor,
nu vreau să vorbesc prea mult.
Aşa este, cum s-a spus: această
carte ne trage de urechi. Un
mare prozator ne trage de
urechi. Dar o face – nu zic ca un
părinte, că suntem cam de acelaşi
leat – ca un prieten apropiat
care mai vede şi ce nu trebuie,
mai şi exagerează, uneori
nu este suficient de informat.
De pildă – şi asta ţi-am spus şi
la telefon – îi iei apărarea lui
Manolescu şi bine faci, care,
zice el, a stat la facultate lector
douăzeci de ani, în timp ce
Eugen Simion a fost profesor. Îmi
pare rău, aş fi vrut foarte mult să
fiu profesor, dar n-am fost.
Nicolae Breban: Nu, conferenţiar.
Eugen Simion: Am stat 25 de ani aşa. Aveam
cu câţiva ani mai mult decât Manolescu. Am apucat
şi eu un post 25 de ani, când trebuia să fiu profesor,
pentru că un profesor trebuie să-l faci la 35 de ani, să
fie până la 60 profesor, numai atunci e puternic. Nu.
Doi profesori au fost la facultate, atât, în aceşti 25 de
ani. Doi profesori au fost făcuţi la Facultatea de
Filologie. Doi! Nu spun, ca să nu...
Voce din sală: Pentru ediţia a doua.
Eugen Simion: Aşa, pentru ediţia a doua.
Aura Christi: Punem un subsol la ediţia a
doua.
Eugen Simion: Nu ştiu de ce asta m-a enervat
cel mai tare, deşi era un fleac, ca să zic aşa. Dar la
57 de ani, în 1990, atunci în fine am putut şi noi să
accedem...
Nicolae Breban: Dodu Bălan era unul.
Eugen Simion: Cum zice Christos: „Tu ai zis!”
Mai îndrăzneşti să mai spui, mai departe?... Da.
Doamnelor şi domnilor, acum care e, de pildă, vina
mea cea mai mare? Şi aici eu spun de la bun început
că are dreptate Breban. Vina generaţiei mele, a
generaţiei acesteia de critici este că, într-adevăr, la
un moment dat n-am mai făcut critică de întâmpinare,
cum ziceam, şi n-am scris nici despre cărţile lui
Nicolae Breban.
Nicolae Breban: Nu, ţie ţi-am reproşat că nu
ţi-ai terminat Istoria literară, cele patru volume.
Spune asta!
Eugen Simion: Da, domnul profesor, aşa este.
Şi asta este adevărat.
Nicolae Breban: Simion a fost primul care a
făcut o sinteză, şi iată că i-au luat-o alţii înainte
acum.
Eugen Simion: N-au luat-o înainte, nu...
Nicolae Breban: Din punct de vedere editorial.
Eugen Simion: Tocmai astăzi am scris un
articol în care polemizez cu un critic pe care îl apreciez
foarte mult – e vorba de Nicolae Manolescu –
care face o mică glumă, destul de strepezită, aşa... în
nuştiuce interviu, îmi reproşează mie că eu aşteptam
să văd ce scriu alţii şi după aceea veneam şi eu
cu cronica. Problema e că se întâmpla şi aşa.
Nicolae Breban: Eugen, i s-a reproşat şi lui
Lovinescu asta, să ştii.
Eugen Simion: E un reproş şi mai teribil,
când i s-a reproşat lui Călinescu că n-a descoperit pe
nimeni, şi eu am zis odată că a descoperit Istoria literaturii
române de la origini până în prezent. Dar nu
asta este problema, problema nu e cine se grăbeşte
să scrie. Problema e cine scrie mai bine şi cine dă o
judecată mai dreaptă. Dar nici măcar aşa nu este. De
Eugen Simion
aceea o critică este puternică. În primul rând că eu
nu cred că trebuie să existe un singur critic într-o
literatură, un singur mare prozator, un singur mare
poet. Poate că norocul acestei generaţii – dacă e s-o
numim, generaţia ’60 – este că are foarte mulţi buni
poeţi, excepţionali poeţi. Nichita n-a fost singur, n-a
venit singur. El a ieşit dintr-un grup, şi a fost în
ceafă cu alţii, cum să spun... cu suflarea altora, a lui
Sorescu, au apărut toţi ceilalţi...
Nicolae Breban: Dimov, da...
„Unii confraţi văd întotdeauna
petele din tabloul unui geniu”
Eugen Simion: Dimov, care venea cu întârziere,
şi aşa mai departe. A fost o generaţie coagulantă.
Apropo de Dimov. Dimov în mod normal trebuia să
debuteze după război, în generaţia lui Geo
Dumitrescu, Doinaş, şi aşa mai departe. A publicat
după Nichita Stănescu, în ’66. Deci, e un rătăcit. Dar
generaţia l-a absorbit ca un burete şi, într-un fel, el
a colorat enorm tabloul acestei generaţii prin poezia
lui de un barochism oniric, cum şi-a zis chiar el şi
cum este şi corect.
N-am mai făcut critică de întâmpinare din
diverse motive. În primul rând este şi un motiv biologic,
ca să spunem aşa, ca să vorbim mai curat, mai
cinstit. Critica literară este o meserie de om tânăr, în
primul rând. Şi o duci, o duci, e nevoie să scrii în fiecare
săptămână, să citeşti tot, să nu frunzăreşti, şi
aşa mai departe. Asta cere un efort extraordinar. Ei,
nu poţi s-o ţii toată viaţa aşa. Nu poţi să fii Sainte-
Beuve, să scrii în fiecare luni şi lumea să aştepte cu
sufletul la gură ce-ai spus despre o carte. Este o
vreme în care încerci să te mai gândeşti, mai faci şi
alte lucruri... Dar sigur, asta este o explicaţie, nu
este o scuză.
În ce mă priveşte, ţi-am promis de o mie de ori
– şi acum chiar mă ţin de cuvânt, ca să zic aşa – că
voi relua cele patru volume care însumează 2.000 de
pagini, vreau să spun, din Scriitori români de azi, şi
vreau să o duc la capăt, şi dacă Dumnezeu mă ajută,
chiar o s-o şi duc. Dar mai este ceva, de ce am aşteptat.
Nu poţi face – şi spun un lucru de ordinul evidenţei,
dar uneori evidenţa este ignorată – nu poţi să
faci o reală istorie a literaturii postbelice fără să faci
o istorie a vieţii literare, care este o istorie de natură
politică, în primul rând. Geaba vorbim noi de trădările,
de compromisul, de oportunismul cuiva, al lui
Călinescu, că numai el a fost oportunist, ăilalţi toţi
au fost nişte îngeri! Şi de-aia sunt eu enervat, ca să
spunem aşa, pe unii confraţi de-ai noştri, că văd
întotdeauna petele din tabloul unui geniu, dar nu-i
văd pe ceilalţi, care au practicat zilnic acest lucru.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
23
IANUARIE 2010

24
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Deci, nu se poate face o istorie reală a literaturii postbelice
fără să faci această istorie a vieţii literare, a
vieţii care este de natură politică. De-abia acum
putem face. Avem un dicţionar general al literaturii
în şapte volume, mă iertaţi că trebuie să spun, dar
care face cât zece istorii literare, pentru că tot ce este
valoros se găseşte acolo şi se găseşte, în genere, bine
ilustrat. Iar tot noi, la Institutul Călinescu, cu câţiva
colegi care sunt aici, pregătim o bombă. Mi-e şi frică
s-o spun, dar o spun: pregătim să publicăm, sunt
deja trei volume gata, de 1.200 de pagini, Cronologia
vieţii literare româneşti din 1944... Vrem s-o facem
până în anul 2000. Deocamdată am ajuns la 1948.
Este de neînchipuit, ce material extraordinar! Un
număr de cercetători au despuiat toate publicaţiile,
au scos de acolo toate evenimentele, dau un mic fragment,
o mică explicaţie; acolo unde este vorba de un
articol, o decizie care au influenţat viaţa culturală
românească, publicăm în anexe. Asta este adevărata
istorie, şi vor veni...
Nicolae Breban: O veste minunată, zic eu.
Eugen Simion: Este gata; acum numai să
găsim nişte bani s-o publicăm. Dar... găsim, să ştiţi.
Asta trebuie făcut, în primul rând. Degeaba îl înjurăm
noi pe nuştiucine, pe un scriitor...
Voce din sală: Pe Sadoveanu.
„E o nebunie ce se întâmplă,
e o nebunie!”
Eugen Simion: Pe Sadoveanu. Cu Sadoveanu,
lucrurile... am putut să spunem chiar noi, atunci.
Adică, toată revizuirea am făcut-o chiar noi. Noi am
putut să scriem, în anii ’70 şi-n anii ’80, am putut să
scriem despre Mitrea Cocor, Păuna mică şi aşa mai
departe – nişte cărţi regretabile. Ce este regretabil,
că se vorbeşte numai despre aceste eşecuri –
Sadoveanu fiind un uriaş scriitor, un continent, trebuie
să înveţi limba ca să intri în universul lui şi să
înţelegi. Nimeni nu mai vorbeşte... de faptul că l-au
scos din manualele şcolare, e o nebunie ce se întâmplă,
e o nebunie! Dumneavoastră vedeţi numai
suprafaţa din revistele literare. Dar cum a lucrat în
aceşti 20 de ani Ministerul Educaţiei cu programele
şcolare, cum au scos scriitorii, cum au inclus doar 17
modele şi pe ceilalţi i-au eliminat şi aşa mai departe...
Da, domnule Nicolae Breban, chestiunile sunt
mai complicate. Or, trebuie să reconstituim. Ce face
Grigurcu de 20 de ani în România literară, mă rog,
este aşa, o mârâială totală. Nu asta este revizuirea
adevărată. Nu asta este revizuirea.
Apropo, fac o mică paranteză. Nu ştiu, cred că
Răzvan Voncu a spus, sau dumneata, Aura Christi,
că această carte are ca partener cartea lui Eugen
Negrici, Iluziile literaturii române... Dumneata ai
spus, Aura Christi. Îl denigraţi foarte tare pe Nicolae
Breban; eu n-aş accepta asta, dacă aş fi în locul lui.
Nu, nici vorbă. Nicolae Breban iubeşte literatura,
respectă literatura română. Negrici ce a făcut? A
făcut un exerciţiu negaţionist, destul de neinspirat,
după părerea mea. Spune despre Eminescu, într-o
jumătate de pagină spune ce are de spus. Asta e revizuirea,
într-o jumătate de pagină să spună că este un
poet defazat? Spune despre Arghezi că devenise
maestru în şantaj. Asta e literatura română? Scuzaţi!
Aura Christi: …Negrici provoacă, trezeşte
spiritul critic.
Eugen Simion: …Că George Călinescu este de
vină, că toate relele vin de la el şi aşa mai departe.
Că apropo de toată literatura veche – pe care el o
predă, trăieşte de-o viaţă, o predă – cică, e citat ceea
ce urmează: „Ce să faci cu literatura veche, cu trei
texte pricăjite?” Nu e un partener demn de Nicolae
Breban, deşi el, mă rog, îl apără. Nicolae Breban
iubeşte literatura română, o respectă. El însuşi se ia
în serios. Îl iubeşte pe greoiul Slavici, pe toţi ceilalţi,
pe Rebreanu… Cum îi zice el, Livucă? Sau cum?...
Nicolae Breban: Liviucă, Liviucă.
Eugen Simion: Liviucă, da. Asta este. Deci,
Negrici nu poate fi un partener. Recurge la exerciţii
negaţioniste care vin de la Eugen Ionescu... Eugen
Ionescu avea un haz extraordinar, şi este cu totul
altceva. Să vii acum şi să spui că toată literatura
română este un fleac şi să-l înjuri pe Eminescu pentru
că sunt, cum ziceam noi, nişte „zbierători”, adică
nişte tipi care ne asasinează de 15 ianuarie şi de 15
iunie cu frazele lor pompoase despre Eminescu? Dar
nu asta este Eminescu, şi nu toţi criticii români sunt
nişte zelatori şi nişte zbierători! Călinescu este un
zbierător în cartea lui extraordinară din anii ’30, în
cărţile lui despre Eminescu? Şi aşa mai departe.
Acestea sunt, mai degrabă, cum zicea un clasic al
marxismului, „bolile copilăriei”, care seamănă foarte
mult cu ceea ce a fost proletcultismul în anii ’40 şi
începutul anilor ’50. Exact aceleaşi chestii, numai că
întoarcem foaia: unii sunt cu bibliografie occidentală
şi alţii sunt cu altele... orientale. Asta este singura
diferenţă.
Doamnelor şi domnilor, dacă tot am venit în
sala asta, nu vreau să confisc mai mult atenţia...
Vreau doar să-i spun lui Nicolae Breban că îl felicit
la modul foarte sincer, am citit cu interes cartea, şi,
ANUL XXI Nr. 1 (694)
încă o dată, Breban are acest merit nemaipomenit,
că putem să vorbim, în fine, niţel mai uşuraţi despre
grupurile literare, grupurile de interese, despre
generaţii, ce au făcut scriitorii... Apăr punctul lui de
vedere, şi anume că un scriitor care a trecut prin
lumea comunistă n-a putut rămâne nepăsător... Eu
sunt foarte atent la acest lucru, domnule coleg, domnule
Ion Ianoşi, foarte atent. Apropo că l-am cunoscut
împreună, pe mine mă tulbură extraordinar de
mult, de pildă, destinul lui Ion Caraion, ce s-a întâmplat
cu Ion Caraion.
Nicolae Breban: Pe drept cuvânt.
Aura Christi: Dosarul celebrisim din
România literară. Să-l laşi pe dl Pelin să-i ţină lecţii
de morală unui poet condamnat de două ori la moarte,
un poet care a făcut puşcărie…
Eugen Simion: Dosarul... S-au publicat încă
două cărţi. Destinul lui mă tulbură: a intrat în puşcărie
la 25 de ani, a stat 15 ani în puşcărie...
Aura Christi: A fost de două ori condamnat la
moarte!
Eugen Simion: A semnat acolo pactul cu diavolul;
a ieşit de acolo şi un timp, până a fugit în
Occident, a continuat să facă delaţiuni. La prima
vedere este un caz – nu ştiu cum să-l numesc – un
caz fără precedent într-un anume sens.
Condamnabil ce scrie el despre Preda. Preda nu ne
întâlnea o dată pe noi, criticii, să nu ne spună:
„Dom’le, scrieţi despre bietul Caraion, săracul, a
suferit.” Tot timpul asta spunea.
Nicolae Breban: L-a şi ajutat la editură.
Eugen Simion: L-a şi ajutat. Ei, cum îl articulează,
cum îl abţiguieşte în carte. Eu am rămas
uimit.
Nicolae Breban: Era şi rău.
Eugen Simion: Sigur că da. Îl detesta pe
Nichita, pe Sorescu, pe toţi, pe Ioan Alexandru, pentru
că n-au intrat în puşcărie! Dar n-a fost vina noastră,
ne-am născut puţin aşa, am avut noroc să ne
naştem...
Nicolae Breban: S-a lansat ca critic, Eugen.
Eugen Simion: Cine?
Nicolae Breban: Caraion. Era rău.
Eugen Simion: Era rău. Dar ştii ce m-a
impresionat cel mai mult în chestiile astea, în delaţiunile
lui? Dom’le, extraordinara compoziţie a discursului
delator. Este nemaipomenit! Sunt pagini
literare, pur şi simplu.
Nicolae Breban: Scrie ca Arghezi, da.
Eugen Simion: Asta mi-o amintesc.
Aura Christi: Are o carte foarte bună, o monografie
despre Bacovia, pe care o ştiţi în mod cert:
Bacovia. Sfârşitul continuu. E foarte bună. E la fel
de bună ca volumul lui Daniel Dimitriu, Bacovia.
Eugen Simion: Bun, aia mai discutăm. Dar
asta îmi aminteşte de o chestiune. Mă iertaţi că dau
un exemplu personal. În 1957, după revoluţia din
Ungaria, a fost o represiune extraordinară în rândul
studenţimii. Pentru că studenţimea se mişcase
atunci, se agitase. Atunci au intrat la închisoare
mulţi tineri, au murit colegi ai mei în închisoare. Eu
m-am ales, mai uşor, cu o excludere şi am fost cinci
ani şomer din această cauză. Şi când a fost să mă
excludă, a venit un profesor, un mare profesor de altfel,
un lingvist; nu-i mai spun numele. Pentru că
lucrurile nu mergeau chiar aşa uşor: aveam şi eu
Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Nicolae Breban
prieteni pe-acolo, mai voiau să mă sprijine... Şi a
venit el, lingvistul. Era şi decan, şi secretar de partid.
Şi a început să vorbească el. Dom’le, vorbea atât
de frumos, deşi vorbea despre mine şi mă rădea, ca
să zic aşa, încât eu stăteam, ca şi ceilalţi, stăteam cu
gura căscată şi ziceam: „Dom’le, extraordinar, ce
bine vorbeşte! Extraordinar, ce frumos!” Şi bineînţeles
că a reuşit. Repet, am fost cinci ani de zile şomer
în urma acestei chestiuni. Dar – am mai povestit
acest lucru – cercul s-a închis când, în ’91, cel care
m-a propus în Academia Română a fost el, lingvistul.
Şi m-am dus la el şi i-am spus, domnule profesor, e-
n regulă, s-a închis această chestiune.
Asta e cu generaţia noastră, domnule profesor.
Eu zic că şi dumneavoastră aţi fost fericit, fiindcă aţi
avut, totuşi, critica de partea dumneavoastră. Miamintesc
ce bucurie a fost pentru noi când ai publicat
În absenţa stăpânilor. A fost o sărbătoare, realmente;
şi, te-i fi supărând pe mine sau nu, e cea mai
bună carte a ta în continuare. Era o carte cu totul
ieşită din comun, anunţa cu totul altceva. Şi am să te
rog să nu mai vorbeşti de rău, vorbeşti prea mult de
rău despre Petru Dumitriu. E scriitorul care-ţi seamănă,
scriitorul cu care te vei confrunta în istoria
literaturii de aici înainte el este. Trebuie să fim niţel
mai atenţi cu acest prozator. Era o revelaţie. După
părerea mea, marea lui prostie este că a plecat
atunci, în ’60. N-a mai putut să facă în Occident ceea
ce ar fi putut să facă talentul lui aici, în ţară. A lăsat
aici o carte care n-a putut intra în conştiinţa publicului
pentru că n-a fost tipărită decât pe jumătate: se
cheamă Proprietatea şi posesiunea, un titlu nefiresc,
dar e, probabil, cea mai frumoasă carte a lui. O carte
excepţională care anunţa, în 1959, când a scris-o, cu
totul şi cu totul altceva în proza românească. Era
sincronic, deja, cu spiritul european.
Doamnelor şi domnilor, vă rog să mă scuzaţi.
Aura Christi: Vă mulţumim pentru acest discurs
cald, prietenesc. Nicolae Breban.
„Cei plecaţi în străinătate,
făcând cariere spectaculoase,
uită de geniile rămase în ţară”
Nicolae Breban: Prietenul meu, Eugen
Simion, marele critic, de fiecare dată când vorbeşte
despre una din cărţile mele, termină lăudându-l pe
Petru Dumitriu. Iată o rivalitate care continuă, rivalitate,
care n-a existat niciodată, pentru că pe
Dumitriu l-am cunoscut în treacăt acum câţiva ani,
înainte de a vorbi la Ambasada Română de la Paris.
Nu părea că-mi ştie cărţile. E un maestru indiscutabil
al prozei de după război. Supărarea mea pe el
vine din faptul că, fugind el, în ’60, a făcut nişte
erori, din punctul nostru de vedere: a fost angajat la
Editura Fischer Verlag; şi eu, în prima mea călătorie
în RFG, am mers la Fischer Verlag, unde era o doamnă,
Annelore, soţia lui Dieter Schlesak. Ea m-a întrebat
dacă îl cunosc pe Petru Dumitriu şi i-am spus că
da, e un mare prozator. Şi zice doamna Schlesak,
familia Fischer, încă bătrânii Fischer – care l-au lansat
pe Thomas Mann, nu uitaţi! – bătrânii soţi
Fischer, aşadar, erau dezamăgiţi de Petru Dumitriu,
care se pare că nu prea avea caracter. Marele talent

Bogdan Mihai Dascălu
nu se îmbină întotdeauna cu caracterul; vedem asta
şi la Céline şi la alţii. Pentru că familia Fischer i-a
comandat un volum de nuvele şi Annelore m-a întrebat
dacă eu cred că sumarul pe care l-a vrut Petru
Dumitriu este reprezentativ. Acolo era Francisc
Munteanu, erau tot felul de lepădături staliniste, în
timp ce în ţară deja existau Ştefan Bănulescu,
Nicolae Velea, Fănuş Neagu. Exista deja un înveliş
care încerca să spargă dogmatismul şi să arate că
mişcă ceva în naţiunea şi în cultura română. M-a
enervat că omul ăsta calomniază începuturile. De
altfel, într-o discuţie – nu ştiu dacă făcută cu tine [i
se adresează lui Eugen Simion – n. ed] sau cu altcineva
– el, Dumitriu, nivelează în mod ticălos,
momentul stalinist cu ce a urmat după stalinism, de
parcă ar fi fost totul o apă şi un pământ. E fals.
Dumitriu e pus mereu alături de Ion Barbu, nu ştiu
de ce e pus alături. Mă rog... Ei, aceşti scriitori, au
trăit o vreme penibilă, în care n-au putut exista
decât câteva puncte, câteva insule de literatură, care
au purtat aceste nume şi au publicat câteva cărţi, ca
Bietul Ioanide, care a fost atacat. Iar după ce a fugit
Petru Dumitriu, a început cu adevărat mişcarea literară
românească enormă, s-a lansat generaţia noastră:
în poezie, în proză şi în critică. Or, Petru
Dumitriu, toată viaţa lui, şi în Occident, şi după
aceea, s-a prefăcut că nu a existat această mişcare,
că n-au existat aceste mari personalităţi, aceşti mari
creatori. Îi reproşez şi lui Mircea Eliade, că el, care
era atât de obsedat toată viaţa lui, el care a practicat,
ca să zic aşa, proza parabolică, proza fantastică,
nu vorbea niciodată, nici la Paris, nici la Chicago,
despre Ştefan Bănulescu, un mare creator al prozei
alegorice şi fantastice, un om de geniu. Da, Ştefan
Bănulescu. De aceea eu nu sunt un mare partizan al
prozei sale, sunt un mare admirator al operei sale
sintetice, ştiinţifice…
Eugen Simion: Vorbeşte în Jurnalul...
de şi linge tălpile statuilor sale, e adevărat că pe
merit: Brâncuşi a fost un înnoitor enorm al sculpturii
mondiale. Spre surpriza mea, de câte ori merg şi
vizitez atelierul său de la Beaubourg, sunt uimit cum
din acest copil de ţărani din Hobiţa a apărut acest
excurs spre abstract, spre simbolicul dus până la
abstract. Ca şi la unii dintre poeţii noştri mari, la
Eminescu, la Blaga şi la Nichita, apare la aceste
mari vârfuri o tendinţă dincolo de transfigurare, dincolo
de mimesis. Apare încercarea – domnul profesor
Ianoşi va accepta – de a atinge conceptul, ajungând
în sfârşit în acele sfere înalte ale marilor nemţi, ale
marilor franţuji, ale marilor italieni.
Un fals titlu, e un fals atac
Iată, aşadar, de ce sunt supărat pe Petru
Dumitriu, pe aroganţa lui boierească... penibil boierească,
în realitate nu e boierească. Boieri în cultura
românească au fost foarte puţini după război.
Singurul boier pe care l-am cunoscut eu a fost
Nichita Stănescu, el, da, era boier, era boier!
Vă mulţumesc că aţi venit pentru această cărţulie;
e o cărţulie, eu nu îi dau mare importanţă, am
scris-o în preajma Mediteranei în iarna aceasta, în
trei săptămâni, într-un acces de furie interesantă...
După ce am scris-o, mi-am zis: ce mi-a venit mie să
scriu chestia asta? Dar este adevărat că această
carte este, de fapt, un omagiu. Daniel Cristea-
Enache a zis bine că e un fals titlu, e un fals atac.
Este un omagiu adus literaturii române. Eu sunt
supărat pe cei care uită. Şi să ştiţi că marea boală a
noastră şi a oricărei naţiuni primitive, semnul primitivismului
este uitarea. Oricâte genii ne va da
Dumnezeu – şi El ne-a aruncat cu o mână risipitoare
şi darnică atâtea fiinţe ciudate pe pământul ăsta
splendid românesc – dacă noi le vom uita, dacă noi
vom crede că totul începe iarăşi cu noi, noi, fiinţe
mici şi… vai de capul nostru, noi, „simţiri reci, harfe
deşarte”, cum zice Eminescu... Cel mai frumos şi
splendid exemplu îl dă Eminescu în Epigonii când el,
această statură luminoasă, gigantă, romantică,
laudă pe cei dinaintea lui, care sigur că nu îi stau pe
potrivă, dar e un exemplu al faptului că naţiunea nu
se poate încropi, nu se poate structura fără această
continuitate a spiritului şi a efortului de a fi ceea ce
suntem şi ceea ce trebuie să fim.
Mulţumesc celor trei tineri care au vorbit aici,
domnul Răzvan Voncu, domnul Bogdan Mihai
Dascălu şi domnul Cristea-Enache. Îi mulţumesc
profesorului Ianoşi, cu care m-am împrietenit în ultimii
ani. Şi este un dar al bătrâneţii mele, al bătrâneţii
noastre. E fals cine spune că numai în tinereţe
poţi să-ţi faci prieteni, adevărate prietenii. De profesorul
Ianoşi mă leagă şi acest profil de Mitteleuropa,
specific unor anumiţi oameni care au trăit în zona
asta pe care amicii noştri din sud nu o înţeleg
uneori...
Voce din sală: Miticii!
Nicolae Breban: Nu, eu nu zic cuvântul
„Mitică”. Eu vorbesc de sudici şi de nordici. Noi suntem
impregnaţi, am trăit sub o mare cultură, cea
austriacă, germană, şi suntem impregnaţi de un
anumit tip de istorie, chiar de istorie, o istorie nu
luptătoare sau neluptătoare, o luptătoare alt fel.
Scriu asta în Spiritul românesc în faţa unei dictaturi.
Îi mulţumesc lui Eugen Simion şi pentru că s-a
lansat în confesiuni. O face rar, şi şi-a scos pe jumătate
basca sa de spirit cald şi rece. Într-adevăr, în
carte, în Trădarea…, îi reproşez că el a fost singurul,
singurul în patruzeci de ani de critică şi exegeză literară,
care a încercat o sinteză – cele patru volume
Scriitori români de azi – şi i-am reproşat în carte că
ezită să continue. Am făcut-o de multe ori verbal,
oral, i-am reproşat şi după Revoluţie, deşi, într-adevăr,
are o scuză excelentă, că a revigorat Academia
Română şi a adus o parte din patrimoniu, a condus-o
exemplar. Deşi tot felul de băieţi spun că nu se mai
poartă azi istorii literare, sinteze, totuşi, noi, românii,
avem nevoie de sinteze. Noi nu le avem ca nemţii
şi ca englezii şi ca francezii. În plus, douăzeci de
ani am fost potopiţi, am fost obosiţi, dezorientaţi şi
scârbiţi de discuţii enorme despre valorile reale sau
false care au existat sau nu sub dictatură. Şi mai
ales m-a supărat faptul că indivizi, precum Popescu,
acest jurnalist care are în spate ziare şi televiziuni
româneşti, pe care nu a îndrăznit nimeni să îl contrazică,
nu este pus la punct. O doamnă de la
România literară declară că toate premiile Uniunii
Scriitorilor, timp de cincizeci de ani au fost false…
Voce din sală: Ioana Pârvulescu…
Nicolae Breban: Eu spun atunci că membrii
juriului Uniunii Scriitorilor timp de jumătate de
secol, în care au fost cele mai înalte spirite, inclusiv
Manolescu, au fost sau… imbecili, sau oportunişti,
dacă au dat premii fără valoare, atenţie, timp de cincizeci
de ani. Dar, ceea ce e şi mai grav, e faptul că
domnia sa şi alţii – cei de la grupul GDS – constată
cu o agresivitate calomnioasă, fără margini, cu un
tupeu fără margini – pe care este grav că nu îi contrazice
nimeni, nici Academia, nici Uniunea
Scriitorilor – domniile lor constată că ţările comuniste
de lângă noi, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia,
Rusia, au creat în cei cincizeci sau optzeci de ani de
comunism opere şi personalităţi nemaipomenite, de
neatins astăzi, în libertate, numai noi, românii, am
fost nevolnici, sterili, penibili, nu am creat nimic.
Iată calomniile care se aduc la adresa nu numai a
culturii acestui popor. De aceea am scris această
carte. Şi vă mulţumesc că aţi venit.
Aura Christi: Mulţumim tuturor.
La Ideea Europeană a văzut lumina tiparului
volumul Elegiile romane de J.W. Goethe, elegii traduse
de Nicolae Breban. Vă recomand cu căldură
această carte ce conţine şi un CD, un recital din elegiile
acestui neamţ de neegalat, recital susţinut de
romancierul Breban şi subsemnata. O să vă recit, la
finele acestei dezbateri, un scurt poem semnat de
Blaga, crepuscularul Blaga.
Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa.
Noiembrie 2009
Parteneri: Primăria sector 2 Bucureşti,
Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din
România, Federaţia Editorilor şi Distribuitorilor de
Carte din România
Parteneri media: Convorbiri literare, Radio
România Actualităţi, Radio România Cultural, TVR
Cultural
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
25
„Nimeni nu ştie că am avut un geniu
comparabil cu Brâncuşi: Paciurea”
Nicolae Breban: Dar nu vorbea cu editorul
din străinătate, nu vorbea cu revistele străine, nu-l
afirma pe acest om, Bănulescu – unul dintre marile
talente ale Europei. Eu n-am fost prieten cu
Bănulescu, am fost cam rivali. La un moment dat
trebuia eu cu M.R. Paraschivescu să conducem
Luceafărul. Şi cei de la partid s-au speriat, bineînţeles,
de mine şi l-au chemat repede pe Bănulescu –
era în Italia atunci, şi l-au numit pe el şeful
Luceafărului. Eu am fost foarte de acord şi bineînţeles
că după aceea am luat revista mea mare,
România literară. Deci, nu am fost prieten cu
Bănulescu, însă pentru mine Bănulescu este unul
din marile spirite în proza europeană. E ciudat că
oamenii noştri – şi asta spun şi în carte, în
Trădarea… – plecaţi în străinătate, făcând cariere
spectaculoase acolo, uită de geniile rămase în ţară.
Vorbesc de aceste dublete ciudate de inşi care
se nasc aproape în acelaşi timp, creează la acelaşi
nivel, unul este fiul procopsit şi hărăzit de noroc, iar
celălalt rămâne necunoscut. Dau un exemplu de un
asemenea dublet: Brâncuşi şi Paciurea. Paciurea are
o artă fantastic de modernă, mai modernă decât a lui
Brâncuşi la început, după 1900, dar, rămânând în
ţară, Paciurea este necunoscut la Paris şi necunoscut
şi în România. Nimeni nu ştie că am avut un
geniu comparabil cu Brâncuşi: Paciurea. Toată
lumea îl cunoaşte pe Brâncuşi, toată lumea se repe-
Gabriel Dimisianu, H. Simionescu, Nicolae Breban, Lucian Pintilie, Nicolae Manolescu
IANUARIE 2010

26
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
PAUL ARETZU
Istorie şi destin
Cartea lui Nicolae Breban, Trădarea criticii, are un
subtitlu care avertizează în legătură cu scopul şi conţinutul
ei, o încercare de a-mi înţelege timpul, cultura din care
provin şi spiritul ei, în actualitate. Face parte, deci, din
seria scrierilor de mărturisire şi de restaurare contextuală,
dar şi de radiografiere a mecanismelor socio-culturale,
implicând autoritatea unuia dintre cei mai reputaţi prozatori
contemporani. Pe un fond moralist dominant, se
remarcă efortul istoriografic, de imparţialitate, dar şi
amestecul cald de memorialistică şi spirit analitic. Fiind
chiar eroul evenimentelor evocate, autorul le poate trata
din interior, subiectiv şi polemic, dar şi evaluativ, din
afară. Este vizată nu atât starea criticii actuale cât spiritul
ei, adică înţelegerea motivaţiilor şi criteriilor axiologice,
onestitatea lor. Cartea se raportează şi la apariţia
recentă a unor mari sinteze, istoriile lui Ion Negoiţescu,
Marian Popa, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu, precum
şi a lucrării revizioniste a lui Eugen Negrici (Iluziile
literaturii române), întrebându-se în ce măsură putem
avea încredere în valorile/valorizările culturii româneşti
(mai ales în cele din perioada comunistă). Autorul crede în
energia şi în manifestarea geniului creator al oricărui
popor, chiar şi sub cele mai inflexibile stăpâniri. În afara
celor care, din strategii politice, au făcut concesii, susţinând
o totală ruptură cu tradiţia (retrogradă şi reacţionară)
ori exaltarea naţionalismului, au existat şi artişti
autentici prin care s-au manifestat criteriile esteticului.
Confuzia de valori prin intruziunea politicului a existat
nu numai în totalitarismul comunist, dar a afectat şi cercuri
intelectualiste din Occident. Concluzia este deconcertantă:
„Da, în secolul abia trecut, nu militarii, ci mai ales
ideea a făcut crime, a dizlocat şi distrus milioane şi
milioane de familii, de vieţi şi destine” (p. 23). Scriitorul
crede că singura rezistenţă care s-a manifestat cu perseverenţă
în România comunistă a fost cea culturală. S-a
simţit mereu o solidaritate de breaslă care a făcut literatura
să funcţioneze. Un rol important l-au avut criticii. Ca
urmare a exigenţelor de valoare, ieşirea din marasmul
stalinist s-a făcut mai firesc, odată cu generaţia şaizecistă,
fără a lipsi însă impedimentele uzuale, acuzaţii şi
demascări. Un rol favorabil l-a avut uneori Gazeta literară.
Disidenţa se manifesta tacit şi cu precauţie în ţară,
unde Breban era înconjurat de câţiva prieteni, Doinaş,
Negoiţescu, Manolescu, Ivasiuc, pe când, în străinătate,
grupul din jurul lui Eugen Ionescu şi al Monicăi
Lovinescu „făcea tot mai mult din campania contra lui
Ceauşescu o campanie de răzbunare personală” (p. 33).
Noël Bernard, şeful departamentului românesc de la
Europa Liberă, îi este apropiat, provocându-i admiraţie
prin corectitudine şi echilibru, pe când Paul Goma şi
Dorin Tudoran, pe care îi protejase pe vremea când era
demnitar, după expatriere, îi devin ostili.
Având perspective diverse, din ţară şi din afară,
Nicolae Breban dă imaginea vie, mobilizată de interese
diferite, a lumii literare. În 1990, primeşte de la ministrul
Andrei Pleşu conducerea revistei Contemporanul, căreia
îi adaugă subtitlul Ideea europeană, evidenţiind o orientare
de dreapta. Îl concediază pe Adrian Păunescu, pentru
că s-a apropiat prea insistent de cuplul prezidenţial şi de
puterea centrală. Inadaptabil, Ion Negoiţescu rămâne în
exil şi după căderea comunismului, ignorat pe nedrept de
noua putere politică şi de administraţia culturală de la
Bucureşti: „Nego, din păcate, urma până în ultima clipă
să profeseze şi să clameze opiniile grupului de la Paris,
condus de M. Lovinescu şi de Marie-France Ionescu, care
tratau tot ceea ce se întâmpla în ţară cu violente parti-priuri
şi cu opinii aproape dictatoriale [...]” (p. 42). Portretul
lui Negoiţescu, elegiac, denotă admiraţie şi cordialitate.
Autorul nu este însă comod, sancţionând toate formele de
colaboraţionism ale congenerilor, necomplexat de importanţa
lor. Egocentrice, subiective, însemnările lui Nicolae
Breban sunt, incontestabil, autentice, directe, creând un
film al realităţii, din perspectiva sa de protagonist, dând
curs memoriei, uneori cu voluptăţi narative. Recunoaşterea
incompatibilităţilor dintre istorie şi literatură se
deduce din definiţia cinică pe care Paul Georgescu o dă
talentului: capacitatea de a te exprima într-o condiţie
dată.
Romancierul contestă conceptul de generaţie literară,
care nu are decât un criteriu cronologic, susţinându-l
pe cel de grup literar, care presupune o comuniune de idei
culturale, afinităţi programatice, metodice. Exemplele
date sunt Cercul de la Sibiu, grupul oniric, grupul de la
revista Steaua, Cenaclul de luni, grupul de la Păltiniş.
Este deplânsă lipsa de orizont european a valorilor româneşti,
faptul că faimoşii Eliade, Cioran, Ionescu, dar şi cei
plecaţi mai recent, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu,
Toma Pavel nu au făcut mai nimic pentru conaţionalii lor.
Nici după 1990, în România, lucrurile nu s-au limpezit,
prejudiciate fiind de criza de autoritate morală. Mulţi dintre
tinerii promiţători în perioada comunistă şi-au găsit
îndeletniciri mai profitabile. Unii s-au îndreptat spre
texte memorialistice sau jurnale filosofice, ceea ce-l determină
pe autor să clarifice: „Or, ştie orice începător, proza
reală, obiectivă, creatoare, cu atât mai mult romanul, care
e înainte de toate construcţie, o amplă creare de personaje
memorabile, începe atunci când se termină amintirile,
notele biografice sau pur şi simplu diversele şi vioaiele,
interesantele adesea, observaţii despre cultură, politică,
mentalităţi, istorie, matematică, logică etc.” (p. 77-78).
Grupului de Dialog Social (GDS), inspirat de gruparea
de la Paris, i se reproşează eclectismul, lipsa de direcţie,
inconsecvenţa atitudinilor. El va fi asociat consecvent
cu imaginea, pe care nu o agreează, a lui Gabriel
Liiceanu.
Partea a doua este un fel de carte a foştilor prieteni
critici (presărată cu digresiuni): Lucian Raicu, Matei
Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel
Dimisianu, Mircea Martin. Un prilej, cu siguranţă, pentru
a crea ceea ce-i reproşa că îi lipseşte lui Ion Negoiţescu,
mai multe portrete de scriitori.
ANUL XXI Nr. 1 (694)
Lucian Raicu (Bernard Leibovici) era „potrivit de
statură, cu o calviţie avansată care îi înnobila şi, într-un
fel, eterniza figura, degete fine vitriolate de nicotină”, „era
şi dificil deoarece era puţin cam afon şi trebuia să fii
mereu atent la ce spune” (p. 109), „era într-adevăr un critic
ieşit dintr-un lector pasionat” (p. 111). Evocarea prietenilor
este de fapt un pretext pentru romancier de a-şi
recompune propria biografie, cu numeroase extensiuni în
lumea ideilor, cu atmosfera anilor ’60-’70, în care se amestecau
paradoxal efuziunea tinereţii şi a începuturilor literare
cu asprimile societăţii totalitare, adăugându-se şi
aviditatea intelectualităţii pentru o cultură prohibită la
acea vreme.
Matei Călinescu este mintea lucidă, ideologul şi teoreticianul
generaţiei sale, intransigentul, crezându-se
chemat să-şi judece timpul prin care a trecut. Afară de confirmarea
ideii de grup literar, pe care o susţinuse anterior,
amintirile provoacă digresiuni despre solidaritate, adevăr,
deficienţele democraţiei dar şi ale autoritarismului, despre
exil. Sunt analizate psihologii proprii diferitelor etape
ale istoriei, ale celor care au ales calea exilului, ale celor
rămaşi în ţară, se studiază relaţiile umane în perioada
comunistă ori după 1990. Fără îndoială, autorul însuşi
este cel mai interesant material de investigat, întrucât a
reprezentat cazul rar al unuia plecat şi întors, implicând
toată varietatea de comentarii ale celor din jur. Sunt prilejuri
care schimbă oamenii, putându-se ajunge cu uşurinţă
până la trădarea prieteniei de odinioară. Iar Nicolae
Breban se simte, pe nedrept, nejustificat, abandonat, ocolit.
Mai mult, crede că valorile româneşti autentice au
fost, pur şi simplu, uitate de scriitorii stabiliţi în străinătate
şi acomodaţi la o nouă existenţă. Despărţirea de
mediul familiar al ţării schimbă destine, produce noi identităţi,
declanşează un întreg joc de recontextualizări. Cu
perplexitate este privită şi fluctuaţia nejustificată a valorilor,
asociată simplei schimbări de perspectivă politică.
Nicolae Manolescu este cel care, alături de George
Ivaşcu, a ocupat locul vacant în redacţia revistei România
literară după plecarea lui Nicolae Breban în Franţa, de
unde şi-a prezentat demisia. Critic serios, preocupat de
munca sa, puţin comunicativ, Manolescu s-a înscris pe
direcţia estetică Maiorescu, E. Lovinescu, George
Călinescu. Importantă a fost implicarea şi contribuţia sa
la formarea generaţiei optzeciste, direcţionată cu ajutorul
Cenaclului de luni. Speculaţiile însoţitoare sunt despre
relaţia dintre scriitori şi politică, despre libertate. Istoria
nu este liniară şi în echilibru decât pe hârtie, în realitate
nefiind decât o ciocnire necontenită între antiteze/extremisme,
o convulsivă agitaţie, o luptă pentru putere.
Făcând un bilanţ existenţial, de conştiinţă, autorul
este, alternativ, când martor, când mărturisitor. Imaginea
sa despre lume este una interconexionată, întreţesută,
funcţionând ca un singur organism. De aceea, între aspectele
sociale, politice, culturale, morale, psihologice nu
există separaţii, alcătuind un tot unitar.
Cu Eugen Simion relaţiile au fost mai puţin familiare
decât cu ceilalţi din grup. Îl socoteşte „un spirit conservator
în cel mai bun, mai nobil sens al cuvântului”, având
„o încredere fermă în valorile româneşti” (p. 210).
Pe Gabriel Dimisianu îl numeşte un real şi discret
mucenic al scrisului viu, paznic al acurateţii valorii literare.
Mircea Martin este un spirit fin şi extrem pudic, mentor
şi el al scriitorilor tineri.
Lipsit de vehemenţa radicală a lui Paul Goma, păstrând
o eleganţă şi o curtoazie datorate respectului faţă
de congeneri, recurgând rareori la ironie, la răfuieli şi
acuzaţii acide, Nicolae Breban realizează, de fapt, o radiografie
sugestivă, cu mărci epice, a unei lungi şi controversate
etape literare. Problema care interesează este predominant
morală, a vinovăţiei sau nevinovăţiei scriitorului
în epoci de cumpănă şi a prieteniei adevărate sau circumstanţiale.
Atacurile pe care le lansează, apărându-se sau
acuzând, sunt făcute cu menajamente, mai mult ca o constatare
a trădării celorlalţi. Adevărata miză a cărţii o constituie
susţinerea moralităţii creatorului, indiferent de
sinuozităţile istoriei. Este o elegie. Marcând inevitabila
Nicolae Breban şi Nicolae Manolescu
conotaţie profetică a cărţii, autorul are şi viziunea unirii
spiritualităţii româneşti într-o dimensiune constructivă,
într-o plenaritate valorică.
Stafiile care mai cutreieră România sunt reminiscenţe
de memorie, conştiinţă, mentalitate ale unui trecut
defectuos, care lasă urme, „vini, erori trecute, ascunse cu
«pudoare», cu jumătate de gură, dacă nu răstălmăcite şi
aruncate pe umerii altora, vii sau morţi, false fascinaţii
sau speranţe, laşităţi trucate sub haina uzată a bunului
simţ” (p. 261-262).
Întotdeauna scriitorii ratează şi criticii trădează. În
fond, Nicolae Breban vorbeşte despre drama lui, care este
cu siguranţă şi a altora. Pe lângă identificarea unei cauze
de perturbare a valorilor în ingerinţa altor valori decât
cea estetică, volumul conţine şi un protest contra dezinteresului
pentru literatură, contra pragmatismului la care
apelează tot mai mulţi, cu riscul sărăcirii sufleteşti, chiar
şi contra lipsei de manifestare a atitudinii critice. Deşi
polemic, doritor să dea o lecţie feloniei, Breban este un
generos: „Această carte o scriu însă nu ca să mă răzbun –
se ştie, nimeni nu se poate apăra pe sine şi apoi, poate
spre amuzamentul unor tineri sarcastici, eu am încredere
în opera pe care o las! – ci pentru a-mi elucida mie însumi,
poate şi unora care-şi pun aceleaşi întrebări, situaţia
puţin cam nedreaptă, ciudată, puţin spus ingrată, de care
are parte o literatură şi slujitorii ei devotaţi, ai căror
modele şi învăţători, împreună cu unii boieri luminaţi, au
construit România de azi” (p. 201).
SORIN BASANGEAC
„Totul e... presque”
Înainte de a citi „o încercare de a-mi înţelege timpul,
cultura din care provin şi spiritul ei, în actualitate”, adică
versiunea tipărită a volumul lui Nicolae Breban Trădarea
criticii, am găsit titlul cărţii pus sub semnul întrebării în
pagina... Actualitatea din nr. 42/2009 al României Literare
(Gabriel Dimisianu, Trădarea criticii?). „Cine s-ar fi gândit?”
– exclamă, în ciuda semnului de întrebare, Gabriel
Dimisianu, constatând – pentru a câta oară? – că Nicolae
Breban este „un producător neobosit de surprize”. Şi
totuşi, surpriza nu e una totală, cel puţin pentru cei care
au citit amplul interviu cu Nicolae Breban „În năvala asta
a tinerilor, unii de bună credinţă, alţii oportunişti, absenţa
sintezelor făcute de criticii cu prestigiu important a
favorizat discuţiile enorme şi penibile privind valabilitatea
valorilor”, publicat în revista Astra (nr. 25/312, decembrie
2008, pag. 16-19) şi inclus în volumul 33 pentru totdeauna
– Interviurile Astrei (Editura Astra, Braşov, 2009,
pag. 17-40). Titlul acestui interviu, elocvent şi la locul său
între copertele unei cărţi, dar nepotrivit, din cauza dimensiunilor,
pe o copertă, nu mai lasă loc de dubii, sub semnul
întrebării nefiind pusă trădarea, ci făptuitorii sau victimele
(„cine pe cine a trădat?”). E drept că, fiind realizatorul
interviului evocat, până ce mi-a atras atenţia domnul
director (adjunct? – pun şi eu, la fel de justificat, un
semn de întrebare) al României literare, n-am sesizat
„exprimarea echivocă” din titlul cărţii lui Nicolae Breban,
dar, abia după ce Gabriel Dimisianu se dumireşte, din
conţinutul cărţii, că, evident, nu critica a fost trădată, ci
ea a trădat (literatura), eu îmi pun întrebarea dacă nu
cumva echivocul din titlu a fost unul voit: da, criticii i-au
trădat pe „prietenii” lor, scriitorii, dar, în acelaşi timp,
s-au trădat pe ei înşişi, unii şi ceilalţi, nefiind obligatoriu
prieteni, dar, fără îndoială, fiind „vieţuitoare” în acelaşi
„biotop”, ale căror existenţă şi caracteristici depind de
ansamblul organismelor din „habitat”, în cazul nostru
literatura română, nu tocmai una şi aceeaşi cu cea panoramată
în unele istorii literare.
Citind Trădarea criticii, şi datorită faptului că autorul
nu l-a trădat pe prozator (nici n-avea cum, atâta timp
cât Nicolae Breban, printre altele, le reproşează criticilor
că nu sunt, asemenea lui George Călinescu, şi beletrişti,
chiar fără a se rata în poezie sau în proză), am avut senzaţia
că retrăiesc memorabilele ceasuri petrecute în

octombrie 2008 în „casa de creaţie” a familei Breban de la
Fundata. Dialogul de atunci – precedat de un altul, prilejuit
de reuniunea din Poiana Braşov a făcătorilor de reviste
de cultură, şi urmat, la scurt timp, de regăsirea într-un
luminiş al aceluiaşi habitat, Satu Mare – a fost suficient
pentru ca eu nu numai să nu fiu surprins de apariţia
Trădării criticii, ci chiar să o aştept, ba chiar să şi anticipez
momentul în care va „şoca” şi/sau „irita”. Nu insinuez
– Doamne, fereşte! – că interviul meu ar fi stimulat
într-un fel geneza acestui eseu (studiu? – însuşi autorul
ezită, deşi în acest domeniu, nu cunosc lucrare care epuizează
tematica, încadrându-se astfel în definiţiile din lexicoane).
Dimpotrivă, ascultând răspunsurile la întrebările
mele (nu cine ştie ce, ele, întrebările sau, mai degrabă,
seminţele de vorbă, de taifas), am avut impresia că replicile
sunt citate dintr-o carte, e drept, inedită, pe care o
avea deja în „ordinateur” (propriul cap) şi că era nevoie
doar de o imprimantă şi de mult mai multă hârtie decât
am folosit eu pentru „rezumat” (un rezumat, constat,
fidel, meritul fiiind, desigur al celui care nu-şi... trădează
propriile idei) pentru ca această carte să fie transpusă pe
hârtie. Dacă e să numim provocatori ai acestui eveniment
care este apariţia Trădării criticii, atunci l-aş numi pe
Eugen Negrici (fostul asistent m-ar putea certa, văzând
că-mi dau cu presupusul despre ce ar fi în mintea lui
Nicolae Breban şi constatând astfel că fostul său student
ar fi uitat câtă bucurie a produs învăţăceilor publicând o
carte care demonstra cât de absurde pot fi asemenea
demersuri), cu ale sale Iluzii... lucide (cartea Iluziile literaturii
române) şi, mai ales, aş lua în calcul reacţiile (ori
tăcerile), pe la colţuri sau în reviste, „şmechereşti” sau
neutre. Nicolae Breban, care nu fusese un apropiat al lui
Eugen Negrici, era uimit că acei „critici importanţi” nu
s-au arătat „şocaţi” de cartea acestuia şi şi-a propus să
facă nu o carte, ci o dezbatere a Iluziilor... În cele din
urmă, iată că am avut parte de o altă carte în dezbatere,
Trădarea criticii, dezbatere de la care nu putea lipsi – şi
nici n-a lipsit – Eugen Negrici!
Trebuie să revin cu precizări asupra afirmaţiei că
anticipam momentul lansării acestei cărţi, pentru a nu
lăsa să se înţeleagă că aş fi intuit şi decizia de a-şi depune
candidatura la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din
România (Breban rămâne „un producător neobosit de surprize”!).
Propunându-şi să şi irite (nu cu răutate, ci, din
contră, precum un tratament care are şi nedorite efecte
secundare înainte de a te scăpa de o maladie), această
carte nu putea constitui o armă în competiţia electorală.
Eu n-am făcut decât un simplu calcul aritmetic, luând în
considerare proiectele anunţate, numărul minim, obligatoriu,
de pagini scrise zilnic de „neamţul” Nicolae Breban
şi lecturile, la fel, obligatoriu, adăugate talentului nativ
de scriitorul... occidental (eu am citit o primă variantă
„bună de tipar” a Trădării criticii, cu numeroase trimiteri
la subsol, aşa cum îi stă bine unui studiu, dar am apreciat
şi eliminarea acestora din varianta finală pentru a transforma
studiul într-o carte care se citeşte pe nerăsuflate de
către cei care nu numai că văd, dar mai şi pricep).
În ceea ce priveşte oportunitea unei dezbateri (de
data aceasta mă refer doar la problematica propusă luării
aminte de Trădarea criticii, dezbarea nefiind încheiată
după bifarea în calendar a unei mese rotunde) pe tema
înaltei trădări (adică de la înălţimea turnului din care criticii
şi istoricii literari privesc „câmpul alb, oile negre...”)
la mai bine de o jumătate de an de la apariţia Istoriei critice...
a „contracandidatului” Nicolae Manolescu (cine a
pierdut, cine a câştigat?; cel devenit „nemuritor”, membru
titular al Academiei Române, sau cel reales la congres?),
am aflat răspunsul imediat după lansarea îndelung aşteptatei
sinteze. Aceasta constituia în octombrie anul trecut
doar o „ameninţare”, iar în decembrie, când era planificată
apariţia interviului, „vine lupul!” nu mai era filă de
poveste. Am considerat nu numai că publicarea interviului
rămâne la fel de oportună, ci chiar că nu e cazul să elimin
referirile directe la aşteptările de la unul dintre acei
„critici importanţi” nominalizaţi (mi-am permis să iau
decizia fără a-l mai consulta pe Nicolae Breban, e drept,
având şi scuza că se afla pe o îndepărtată coastă însorită
a Spaniei – fireşte, la lucru, ca mulţi... români! – şi deconectat
de la internet). N-am greşit...
Revenind la imaginea „producătorului neobosit de
surprize”, am avut prilejul să constat că formula lui
Gabriel Dimisianu este chiar mai adevărată decât îşi
poate închipui cititorul. Cu un an înainte, doamna
Cristina Breban m-a impresionat realmente evocând un
episod domestic care ilustra afirmaţia că, după decenii
petrecute împreună, „domnul” continuă să o surprindă
prin neputinţa de a fi banal, indiferent de moment. Într-o
dimineaţă tihnită, după micul dejun, ajunşi la cafeluţa
preparată de maestru, acesta o chestionează: „Eşti mulţumită?”.
Doamna răspunde: „Presque”. Replica promptă a
fost: „Totul e presque”! (Evident, nu am fost impresionat
doar de această replică, ci şi de modul în care a fost receptată
de cea căreia i-a fost adresată...)
Este Trădarea criticii o trădare a... prozatorului (de
către prozator, ca să evităm echivocul), o demonstraţie,
similară (deşi cu polii inversaţi) celei a criticului şi romancierului
George Călinescu, că „trădarea” nu conduce obligatoriu
la ratare? Era necesară şi utilă această demonstraţie
după ce numeroşi poeţi, cu sau fără ghilimele, se
ratează, cu sau fără ghilimele, în postura de cronicari ai
comesenilor (mă refer, desigur, la masa de scris)? Este
Trădarea criticii doar un demers în apărarea „literaturii
vii” sau şi în apărarea celei pe care unii, în găşculiţe sau
în haite, se străduiesc s-o omoare („Arză-o-ar focul!”)? Mai
sunt critici care încă n-au trădat, iar cei care au făcut-o se
mai pot pocăi şi, mai ales, mântui? Când apar sute de
pagini de cronici şi recenzii elogioase, e obligatoriu ca
sutele de pagini ale sintezelor să păstreze acelaşi ton şi
dacă nu-i vizează exclusiv pe tovarăşii de luptă... politică?
E obligatoriu ca istoricul şi criticul să fie prieten cu scriitorul?
E obligatorie feminitatea „excepţiei” Irina Petraş
pentru fidelitate? Este Trădarea criticii un eseu rece sau
o fierbinte invocare, exprimând atât deznădejde, cât şi
speranţă? Totul e presque...
MARIAN VICTOR BUCIU
Critica (in)fidelă
1. Realitatea dintr-o gândire
Motoul din M. Proust, ales de autorul volumului
Trădarea criticii, aşa cum îl înţeleg, şi ca cheie de lectură
a cărţii, vrea să spună cam aşa: stăpâneşti atâta realitate
câtă gândire îţi vine în ajutor. Creaţia literară, spiritul
critic au fost profund afectate de polarizarea etică şi politică,
după sfârşitul comunismului românesc. Etica şi politica
şi-au depăşit limitele, chiar fără ca ele să ajungă la o
reală putere şi autonomie. Publicul literar, subţiat de
noile interese, proprii unei lumi deschise, s-a risipit şi
asistând la luptele fratricide ale scriitorilor şi criticilor
care, sub tiranie, fraternizaseră în numele impunerii sau
cel puţin a menţinerii criteriilor de artă şi valoare. A
urmat un război intern, mai ales paraliterar, sau cu pretext
literar, care continuă. Cele câteva corectări necesare,
numite revizuiri, au fost înlocuite de atacuri excomunicatoare.
Falsa comunicare, (auto)triumfală, a produs un
bine aparent şi un rău esenţial. Răul vine din „casă”.
Breban îl constată şi asumă: „Vina, orbirea, a fost şi este
a noastră, într-un fel ne merităm subclasarea…”.
Trădarea criticii este deopotrivă şi o trădare a literaturii.
O aservire, în loc de servire a ei. „Literatura” a
ajuns ofensivă şi a ofensat literatura. S-au produs şi câştiguri,
dar ele sunt, aş spune, colaterale. Ţin de transformările
produse de eliberarea spiritului critic şi creator. Se
găsesc mai cu seamă în tagma celor neimplicaţi în trecutul
literar, derulat în contextul constrângător al textului.
Mă grăbesc să adaug: constrângător la modul rău sau bun
şi interesant. Titlul cărţii, Trădarea criticii, n-ar trebui să
pară provocator, ci mai degrabă evocator. Breban îl restrânge
sau mai curând îl ambiguizează şi „bagatelizează”
la modul carnavalesc – în conformitate cu gândirea, cu
realitatea, proprii romancierului – mutând accentele în
partea aproape opusă. Titlul, ne spune autorul în cartea
sa, e „mai degrabă ironic decât agresiv, mai mult patetic
decât grav”. Dacă ironia e preferabilă agresiunii (tentaţia
primă a sensului trădării), gravitatea clasică se impune,
cred, patetismului romantic.
Romancierul restrânge tranşeea gândirii şi realizării
a ceea ce s-a întâmplat la „trădare sau fugă a criticilor
importanţi”. Dar cum concepe romancierul critica? El
crede în critica portretistică şi „ficţională”. Breban, umilul
(„bietul autor care sunt”), dar şi sigurul ego-scriitor, declară
că face critica criticii sau – substitutiv – ficţionalizarea
criticii. Mefient cu postmodernismul, credincios gândirii
şi adevărului (ori gândirii adevărului), produce, iată, critifiction
involuntar! Gândul îi e tranşant. Sapă tranşant
tranşeea realităţii. Generator de „discursuri inflamate”, el
îşi arogă „directeţea ardeleanului”. Îşi (şi ne) propune să
facă aici „exerciţii de adevăr” sau „de gândire”. Gândirea
apare sinonimă cu adevărul, aşa cum absenţa gândirii
rămâne sinonimă cu eroarea. Dar este adevărul cuiva
Adevărul? Tot gândirea – pasăre sau floare rară – decide.
Premisa că el, romancierul, apără mai bine decât oricine
adevărul, adevărul său, dar şi Adevărul, nu e oţioasă. E
onestă. Şi promiţătoare. Ştim însă că gândirea nimănui
nu e mereu prezentă. Gândim, dacă o facem, intermitent.
Golurile din gândirea unora le umple gândirea altora,
prin spiritul critic şi creator.
O altă premisă a facerii cărţii (poetologică sau
metodologică), pe care autorul o comunică în cartea sa,
este aceea a analogiei lămuritoare. Breban ne spune că el
compară ca să înţeleagă. E. Ionescu şi Matei Călinescu,
adaugă (prin analogie), nu compară şi nu înţeleg, ei absolutizează
răul. Comparaţia, pentru Breban (aflat dincolo
de bine şi de rău, nu între bine şi rău, cum vom vedea), nu
mai e o sursă a nefericirii, ca pentru Kierkegaard.
Dimpotrivă, e una a fericirii sau, cel puţin, a mulţumirii.
Analogia relativizantă dă egalitatea de şanse a părţilor şi
a termenilor. Dă, apoi, un timp gândirii adevărului şi realităţii.
Asigură o decizie cumpănită, îndoită, dar, paradoxal,
mai sigură, chiar dacă nu infailibilă.
Scriitorul îşi problematizează, autocritic, personalitatea.
Se descoperă „poate un sentimental incorigibil”,
anacronic pre-romantic, credincios vechilor idealuri din
tinereţe, inadaptat la actualitatea superficială, grăbită. Şi
nu e aceasta o realitate care se trădează pe ea însăşi? Ca
să reiau expresia lui… G. Liiceanu: Breban e chiar „încremenit
în proiect”; în propriul său proiect, care e şi unul în
mare măsură realizat. El se compară (nu se aseamănă cei
care se adună?), aici, cu „uriaşul poet european” N.
Stănescu, adept al schimbării ambigue şi ironice (au, iată,
o „poetică” sinonimă), al schimbării fără schimbare.
Fidelitate, nu doar, sentimentală! Se descoperă chiar „iremediabil
ridicol”, dar într-un sens semnificativ, nobil,
„mitic”-livresc, încredinţat că artistul are puterea lui Don
Quijote. Slăbiciunea ajunge la el putere: nu vrea să se
schimbe.
În fond, autorevizuitoare sui generis, gândirea şi
realitatea sunt cele care se schimbă, nu cel care gândeşte
şi realizează. N. Breban recunoaşte că a greşit între 1969-
71 intrând în politică, în cei trei ani cât a fost membru
PCR şi în cei doi ani în C.C. Dar se compară cu greşelile
altora, dintr-o altă ordine politică şi instituţională, şi
observă că, după 1990, N. Manolescu, Şt. A. Doinaş, A.
Pleşu n-au făcut nimic pentru scriitori şi tot Păunescu
le-a obţinut indemnizaţii. Că unii explică faptul prin continuitate
şi complicitate între vechea şi noua ordine? Dar
pe Breban îl interesează adevărul, realitatea, ca finalitate
fără cauzalitate. Vom vedea că el nu admite nici determinismul
textului de context. Contextul îl interesează
prin şi pentru el însuşi.
Cel care este sau cel puţin se vrea a fi de partea adevărului
şi realităţii, prin gândire şi comparaţie înţelegătoare,
afirmă, dar şi confirmă, că nu scrie din răzbunare,
ci din luciditate. Mai puţin sigur în alte secvenţe ale confesiunilor
sale, el ne asigură acum, printr-un act raţional,
logic şi nu psihologic: „Eu am încredere în opera pe care o
las!”. Inflamându-şi discursul, voinţa de putere întrece
limitele. Dar nu e lipsit de noimă (adică de spirit critic)
când aşează peste naturalismul lui Rebreanu, idilismul şi
cronicărismul lui Sadoveanu, „naturalismul sui generis”
al lui M. Preda. Comparaţia îl împacă. Şi nici nu simplifică
realitatea prin subiectivitate. Comparaţia îl delectează,
când Breban pare a complica faptele, apropiindu-se de
modele potrivite, apropriate din scriitorii mari ai lumii.
Nu o face din snobism artistic, ci într-un fel temeinic.
Naţionalist, în sens nonideologic, estetic, el crede fundamental
în „geniul omului acestor locuri”.
Nu se vrea un arbitru, ori vreun supra-critic, rămâne
ceea ce este, un autor epic. Se dezvăluie îngrijorat de
starea spiritului critic, mai mult decât de situaţia criticii.
Distincţia ar fi, în acest caz, aceea că instituţia rămâne
mai importantă decât slujitorii ei. Ea ar însemna poate şi
că viitorul rămâne de îndreptat mai ales în ceea ce prezentul
a stricat. Armele sale de prim ordin, expuse la
vedere, sunt intuiţia şi memoria. Cu ajutorul lor întreprinde
o repetată înţelegere şi apărare a literaturii române.
Breban girează cu convingere, critic, nu doar istoria
literaturii române, dar istoria românească în general.
Crede în literatura română, în opoziţie cu neîncrezători ca
E. Ionesco, Matei Călinescu şi chiar – un nume mai recent
pentru el – E. Negrici. Opoziţia sa nu devine nicidecum
divorţ. Breban face o opoziţie esenţial retorică, persuasivă,
idealist şi totodată realist constructivă. E un polemist
prietenos.
Breban este un spirit înţelegător, calm, răbdător –
până la urmă – deloc pripit ca cei care – între ei, Ion
Negoiţescu şi Matei Călinescu – înclinau spre un anticomunism
radical, „dictatorial”. Forma i s-a părut mereu
decisivă. Termenul folosit de el este sistemul. Oamenii
rămân secundari. În plin comunism, ca şi disidenţii
maghiari, el a luptat nu împotriva conducătorilor, ci a sistemului.
E aici o intuiţie personală: reformând sistemul,
indirect acţionezi şi asupra capetelor sale. În postcomunism,
a rămas consecvent principiului, acela de a vedea
întreaga pădure şi nu doar copacii izolaţi, fie ei arbori
impunători într-o formă sau alta… El nu a atacat, dimpotrivă,
a fost atacat de emigraţia unită în a personaliza sistemul.
În opoziţia sau disidenţa unite (şi contra sa) erau
şi oameni (Goma, Tudoran) pe care-i susţinuse, cu care
mersese un anumit parcurs din drumul spre expugnarea
intra muros a vechii ordini.
Breban pledează pentru gândirea nuanţată a istoriei
comuniste în România. Gândirea omogenizantă i se
pare necritică. Urmările privesc chiar literatura. Ea n-a
fost mereu la fel de oprimată. Probabil din teama de a nu
pierde esenţa, mulţi neagă fără distincţie şi chiar în totalitate
autori, opere, premii. Sigur, cei care au afirmat astfel,
au vreme să retracteze. Să-şi asume vina şi chiar să se
justifice. A greşi e omenesc. Vechile neînţelegeri pot fi
aplanate. Din păcate, nu e resimţită acum această urgenţă.
Poziţiile rămân rigide, amorţite, dacă nu chiar moarte.
Pentru cei vii, ocazia doar se amână. Nu la fel se întâmplă
cu cei care au părăsit scena publică, lumea cu totul.
Un caz etic (estetic lucrurile stau altfel) este acela, amintit
aici, al lui Şt.A. Doinaş, care în comunism distribuia
banii Fondului USR, jucând la două capete, ca „opozant”
şi delator la Securitate.
2. Pentru grupurile literare
În carte apar multe nume şi momente, gândite şi
apreciate cu o implicare vie, de cunoscător. Primul nume
adus în memorie şi reflecţie este al criticului Ion
Negoiţescu. El apare într-o lungă şi spectrală (e metoda
autorului) Introducere. Nu apare şi la Portrete, partea a
treia a cărţii, după cea despre grupurile literare; aici nu e
uitat, cu Istoria… sa „ratată”. Este, însă, şi el portretizat
şi nu devine nicidecum marele „trădător” al criticii. Va fi
evocat şi în capitolul despre grupurile literare, în perspectivă
romantică, drept „geniu”… Romantic e portretul lui
în totul. Dacă nu toate portretele din volum, făcute din
linii extreme, întâlnite, sunt romantice cu tentă barocă.
Ion Negoiţescu este un critic „splendid” şi totodată
„eşuat”. Perspectiva portretistică e impusă de model.
Literar, menţionează Breban, Doinaş şi Balotă, deşi
strânşi în acelaşi „Cerc” (de la Sibiu), n-au eşuat. Marele
eşec al lui Negoiţescu (şi aici Breban adoptă, degrabă şi în
grabă, rolul de critic) este Istoria literaturii române. Un
eşec „superior”, pentru că ratarea rămâne, totuşi, privilegiul
vocaţiei înalte, dar neatente cu sine. „Criticul”
Breban crede în modelul „călinescian” de istorie literară,
unul fără alternativă. Două defecte îi sunt remarcate
Istoriei lui Negoiţescu: nu produce portrete literare marilor
scriitori şi rămâne „sumară”, adică nu destul de
cuprinzătoare cu scriitorii şi operele. Apoi, ca şi pe ceilalţi
critici care l-au comentat, prozatorul îl judecă pe critic
după cum a fost citit. Dar Breban nu încalcă propriu-zis
interdicţia impusă – la noi, prin Maiorescu – a scriitorului
criticat. El dezvăluie o neînţelegere a criticului, care
l-a acuzat de eclectism al influenţelor străine. Şi acuză o
atitudine morală: s-a sustras şi n-a scris despre Îngerul de
gips, pretextând că şi-a încheiat cariera foiletonistică.
După căderea comunismului, Negoiţescu, împreună cu
alţii, s-a lăsat „manipulat” de Monica Lovinescu...
Din concepţia de istoric literar a prozatorului face
parte şi reabilitarea vechiului concept de grup literar, mai
temeinic artistic şi mai justificat istoric, decât acela de
generaţie literară. Cred că Breban are dreptate mai ales
contextual, istoric. Comunismul nu admitea „partidele”,
nici pe acelea literare, dar n-a putut stârpi prietenia. Iată
de ce grupul literar prindea viaţă (până la o limită), dar
generaţia de creaţie literară era lipsită de realul ei temei,
care era societatea liberă. Breban vede importanţa semnificativă
a grupurilor prin gândirea sau „ideologia” şi
înfăptuirea ei. Grupurile amintite cronologic au relaţii
diferenţiate cu politicul şi esteticul. Breban a cunoscut
direct grupul „evreilor”, incluzându-l şi pe românul Paul
Georgescu, de la Gazeta literară, din perioada comunismului
internaţionalist, impus prin Dej. E grupul care l-a
precedat pe al său, al lui N. Stănescu, Cezar Baltag,
Grigore Hagiu şi Matei Călinescu, care l-a „trădat”. A
urmat grupul „oniricilor”, al cărui program estetic, constat,
îi este foarte sumar cunoscut. Îi amintinteşte un singur
principiu, de altfel general, neindividualizant, antimi-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
27
IANUARIE 2010

28
mesisul. Meritul politic, secundar în grup, impus de Ţepeneag
împotriva lui Dimov, devine acum chiar mai important.
E un mod „subtil” de minimalizare estetică. Oniricii
ar fi făcut singura opoziţie – din interiorul literaturii, evident
– politică timp de două decenii. Exact e ce spune
Breban despre Ţepeneag, care a plătit pentru „îndrăznelile”
sale din ţară şi străinătate, fiind singurul scriitor căruia
Ceauşescu i-a ridicat cetăţenia română, iar după 1990
fiind şi el pedepsit, resentimentar, cu marginalizarea.
Cazul lui Ţepeneag e, cred, mai complex, de fapt, dacă-l
analizăm pe îndelete, de la cauze până la scopuri.
Breban nu pierde ocazia nici acum să discute rezistenţa
estetică, politică sau estetico-politică, în perioada
comunismului naţionalist impus prin Ceauşescu. Primul
rezistent a fost A.E. Baconsky, însă Breban nu pare a
observa că el părăsise grupul de la revista Steaua din Cluj
şi că, în general, rezistenţa în raport cu oficialitatea este
mai mult personală decât de grup; chiar şi la „onirici”. Din
rezistenţă e selectat şi criticul (într-o vreme a încercărilor:
prietenul) N. Manolescu. El a fost îndrumătorul unui
cenaclu frecventat de tinerii „optzecişti”, văzuţi acum în
grupuri şi nu ca generaţie omogenă. Constatarea s-a mai
făcut. E vorba de grupuri regionale, dar şi estetice.
Breban adaugă, ca şi în cazul aşa-zisei generaţii ’60, un
singur element, mult mai marcat aici, datorită împrejurărilor
istorice, în definitiv – uneori – şi creatoare: vârstele
diferite ale membrilor.
Breban a fost apropiat, iar după 1990 a fost îndepărtat,
izolat, şi de grupul, redus înainte, extins apoi şi
bine situat, al lui Gabriel Liiceanu. E Grupul pentru
Dialog Social. Nu filosofic, politic, artistic, literar…
Comunicarea a fost posibilă în vremea gândirii stăpânite
de un „marxism” straniu, străin de Marx, care trăda,
deopotrivă oficial şi tacit, cu adevărat, critica marxismului.
În cazul lui Liiceanu, prozatorul psihologismului abisal
mărturiseşte că a fost atras de el ca de un personaj
„Întunecat şi violent, cum mă vedeam eu, în tinereţe…”
Breban, practicianul, dar şi teoreticianul rupturii tipologice
şi psihologice, ar trebui să fie şi mulţumit, întrucât se
vede confirmat, de aceste personaje ale vieţii reale, care
îşi revelează, printr-un moment nodal, natura profund
transformată. În mod curios, el observă, uimit (critic, nu
filosofic) grava scindare, cu urmări malefice: diversiuni,
confuzii, imposturi. GDS-ul este, cum spune Breban în
apărare şi revanşă, grupul care n-a construit ce a promis
în libertate şi a distrus ceea ce fusese edificat sub presiune.
E un grup antigrup(uri), „sectar”, provocator de dezbinare
între scriitori, cu pretext social şi ascuns mobil politic:
falsa luptă anticomunistă de după „revoluţia calomniată”.
Convins cândva, circumstanţial, de Jurnalul de la
Păltiniş (considerat de unii, observă cu uimire critică,
chiar roman!), prozatorul e dezamăgit acum de autorul
(„filosoful”) unor jurnale, care maschează o vocaţie, cu
complicitatea necritică a unora. Breban nu crede în centrarea
literaturii, a prozei, pe diarism, el continuă să vadă
în specia aceasta una marginală, de acceptat doar când
autorul este deja un mare scriitor. O anumită „trădare” (în
sensul de radicalizare) de sine, o dispunere de a da totul
pe faţă, ca la o confesiune finală, se observă aici la
Breban. Aflăm acum mult mai clar unele lucruri. De
exemplu, faptul că M. Preda a respins romanul
Bunavestire ca nemarxist. Despre acest roman şi E.
Simion (care n-a negat până acum, deşi avea ocazia să o
facă) a spus că nu poate să apară în socialism. Iar faptul
că romanul a apărut, cu cele două mii de observaţii necenzurate
(Postfaţa, cu un detaliu, esenţial, de compromis,
trebuia menţionată!) a apărut, prin activistul comunist de
rang înalt Cornel Burtică, spune ceva destul de neplăcut
despre cei doi exponenţi ai scrisului literar din timpul
comunismului.
Inacceptabilă, în planul creaţiei (şi gândirii acesteia)
îi apare lui Breban, în postcomunism, „dihonia politică”.
Altfel, ea ar putea fi considerată firească, filosofic –
dialectic, în spiritul eternei reîntoarceri. Critica înseamnă,
însă, opţiune autofundamentată. Ce s-a petrecut a fost
exterior criticii, o trădare a acesteia: campanii în stil politicianist
contra unor nume „eminente” (E. Simion, M.
Sorescu, F. Neagu, V. Cristea), concertate din trei direcţii,
toate trei personalizate: M. Lovinescu, G. Liiceanu, N.
Manolescu. Instrumentele campaniei apar prin ei.
tor. Dacă nu chiar… piramidal. Calmul psiho-creator al
lui Raicu, în raporturile cu prozatorul, a coborât până la
teamă. E evitat cuvântul laşitate, portretistul devenind,
uneori, el însuşi protector. După 1971 (anul restrângerii
şurubului ideologic şi anticultural), intimidat de noua
direcţie dictată de Partid, Raicu nu l-a mai comentat, nici
citat, pe Breban, vreme de un deceniu şi jumătate.
Criticul avea să se explice într-o revedere de la Paris.
Motivul e, totuşi, profesional, deşi aparent sentimental:
Breban l-ar fi preferat pe Manolescu. Probabil pentru că
era mai greu de intimidat.
Despre Matei Călinescu aflăm, înainte de portretizare,
că ar fi vrut postul de adjunct la România literară,
condusă de Breban, postură admisă numai membrilor
PCR, unicul partid, prin excelenţă conducător. O derogare
va obţine G. Ivaşcu pentru N. Manolescu, singular nomenklaturist
(până în 1974) exclusiv prin funcţie redacţională.
Matei Călinescu este „unul dintre cei mai splendizi,
mai liberi, mai lucizi critici şi cunoscători ai literaturii
române”. O literatură pe care avea să o „trădeze”, prin
exil, dar şi prin reorientare profesională. Şi-a negat astfel
tinereţea literară, când comparatistul susţinea creativitatea
literară românească. În ceea ce a scris în SUA, el a
uitat (printr-o, să spun aşa, liberă spălare culturală a creierului)
scriitorii români, pe poetul N. Stănescu, minimalizat
în discursul critic oral, pe prozatorul N. Breban. A
trecut definitiv la J. Updike şi S. Below. Primul e citit de
Breban ca un bun „naturalist” (realist, nonimaginativ, în
înţelegerea sa), dar nu mai mult decât atât. Al doilea este
însă un scriitor, notează Breban, „cu care accept să fiu
comparat”. Tot acum, el reaminteşte că i-a ales drept
modele pe Dostoievski şi Proust, prozatori nerealişti, cum
nu vor şi nu pot să fie americanii. Stadiul american a păstrat
criticului această consecvenţă insuficientă, astfel
explică Breban faptul că M. Călinescu, revenind accidental,
după schimbarea cursului politic în ţara natală, la
proza românească, l-a ales pe pitorescul stilist Mateiu I.
Caragiale. Interesant e că, chiar în felul prieteniei „crailor”
mateini, Breban îl numeşte pe M. Călinescu „parte”
din el însuşi; o parte desprinsă dureros.
Forţa criticului, recunoscut ca eminent, s-ar întemeia
pe o mare inteligenţă şi erudiţie. Sunt note, observ,
pozitiviste. Slăbiciunea sa e morală: criticul avea o fire
„nesigură şi capabilă de mici şi iuţi răzbunări”, exprimată
mai cu seamă printr-un cinism verbal. Aflându-se amândoi
împreună cu prozatorul american W. Saroyan, adus
atunci la Bucureşti, M. Călinescu („fostul meu prieten”)
s-a prezentat, el, drept scriitor (şi nu critic), ignorând cu
totul statutul prozatorului român real. Începutul cunoaşterii
lor fusese anevoios. În primii trei ani, M. Călinescu
l-a privit cu neîncredere, dar, uimit de primul său roman,
Francisca, în care a văzut, cel dintâi, orientarea spre psihologia
profunzimilor, i-a întrevăzut cariera de mare scriitor.
Breban nu-l evită nici pe scriitorul propriu-zis. Îi
apreciază micul roman; el, care optează pentru proza
amplă. Asemănarea cu romanele lui U. Eco mi se pare discutabilă
chiar structural, tipologic, nu doar ca amplitudine.
Versurile, însă, i le (des)califică. Le descoperă ca pur şi
simplu „plate”. Ireproşabil i se pare M. Călinescu ideologic,
adică politic, prin anticomunism. Breban trece cu
vederea unele părţi, unele articole „critice”, dintr-o culegere
de început. S-a întâmplat în fond tuturor la momentul
acela. Grupul lor avea, de acasă, o bază ideologică amplă
şi complexă. Era, în esenţă, burghez, fără legătură cu
muncitorimea şi ţărănimea. Ceauşescu însuşi s-ar fi arătat
nemulţumit că tocmai cei din acest grup, teoretic fără
şansă, dominau prezentul literar. Ceauşescu este invocat
aici pentru a înţelege că, până şi el, care prin totul ar fi
trebuit să nu-i înţeleagă, admira geniul lui N. Stănescu şi
creativitatea epică înnoitoare a lui Breban. Perspectivă
abandonată, iată, în timp, de M. Călinescu, „ideologul şi
teoreticianul nostru”. Părăsind România, el îl (re)marca
pe N. Stănescu doar bun pentru România, deşi poetul
avea admiratori admirabili şi îşi făcuse un anumit renume
până în SUA.
Fisura morală (cu, desigur, urmări artistice) s-a lărgit
în timp. După 1990, M. Călinescu, constată autorul
Trădării…, ascunde sau ocoleşte unele „adevăruri”. L-a
evitat pe Breban (şi revista condusă acum, Contemporanul,
dublat programatic cu Ideea europeană), fapt care,
notează jumătatea sa rănită, „m-a frapat – m-a întristat e
puţin spus”. S-a dus spre GDS, Monica Lovinescu, Marie-
France Ionesco, uitându-i pe Nichita Stănescu, Leonid
Dimov, Nicolae Breban, Eugen Simion, Marin Sorescu,
Valeriu Cristea, declaraţi, de ceilalţi, „compromişi” sau
„nefrecventabili”. S-a asemănat şi s-a adunat în partea
celor care – unii dintre ei – în exil, cereau scriitorilor să
boicoteze chiar sistemul editorial din România comunistă,
repetând teza că tot ce se făcea aici era doar „cu voie de la
poliţie”. Teza a fost preluată şi de Matei Călinescu, iar
Breban nu ezită să noteze că, susţinând-o, el nu făcea
decât să se amestece, incredibil, cu (mai scapă şi scapără
şi câte o vorbă tare) „imbecilii”.
Recunoscut drept critic important, dar şi norocos,
N. Manolescu este şi el un fost prieten, „un protector”
după 1972 (momentul major a fost cronica la romanul
Bunavestire), de care a fost abandonat, până la a-l discredita,
îndeosebi ca memorialist, în recenta Istorie...
Complicitatea lor anticeauşistă n-a rezistat. Criticul
aştepta de la el, crede prozatorul, gesturi tot mai curajoase,
dar acesta, cum a mărturisit, ataca sistemul, nu liderul…
Criticul, recunoaşte el, a dus o curajoasă şi lucidă
campanie antidictatorială, o politică literară de succes,
până la legendă, prin Cenaclul de Luni şi foiletoanele critice
de susţinere a „optzeciştilor”. Dezamăgirea le este,
prin urmare, comună, datorată unor scopuri şi mijloace
necomune de luptă (politico-)literară.
După 1990, influentul critic l-a etichetat şi stigmatizat
pe prozator ca oportunist. Gestul a fost evaluat de
Breban ca exterminator. La finalul portretului, autorul
Trădării… devine patetic, rugându-l pe fostul prieten şi
susţinător literar (care, fireşte, nu l-a „înţeles” întotdeauna
mulţumitor, ba chiar i-a ignorat un roman, Îngerul de
gips, înainte de 1990, pentru că apoi s-a ignorat curând pe
el însuşi în postura de foiletonist) să aibă puţintică răbdare,
pentru că va „dispărea curând”. De altfel, e citat undeva
Bacovia, cu versurile sale, rimând aspect cu suspect.
Breban îl aseamănă pe Manolescu, la prima vedere nepotrivit,
cu Nae Ionescu, dar în fond motivat, ca „un alt
demon al culturii, fiinţă magnetică”. Ce-i reproşează după
22 decembrie 1989? În afară de minimalizarea scrisului
postdecembrist în Istorie…, faptul că a politizat România
literară, revista unde a primit degrabă, de la şi împreună
cu G. Ivaşcu, în toamna anului 1971, să-i ia locul, după
disidenţa, critica Tezelor din iulie şi demisia sa de la conducerea
revistei. Breban ieşea din nomenklatură,
Manolescu, „cel mai curat şi mai talentat tânăr critic
român”, tocmai intra în ea. Lui G. Ivaşcu, şi nu lui N.
Manolescu, îi impută, surprinzător, Breban, a doua cronică,
reparatoare, la romanul Cordovanii al ceauşistului Ion
Lăncrănjan. Ivaşcu e învinuit că n-a suportat „perdaful”
şefilor politruci. Într-un caz similar, Breban, înfruntând
ierarhia superioară de partid însărcinată cu opresiunile
culturale, nu l-a obligat pe M. Iorgulescu să refacă foiletonul
la o carte a scriitorului-activist Valeriu Râpeanu.
La ce bun antagonismul lor, ca şi acela al publicisticii
polemice care a aprins grupurile literare? Gândirea,
înţelegerea descriu realităţi atât de opuse? În cazul
importantului şi norocosului critic, în postcomunism,
eroarea din politică ar fi comună celei din critică, prin
dezorientare şi ineficienţă. Grupul principal, GDS, la care
criticul a fost un aderent şi nu un maestru de ceremonii –
„sociale” – exagerând pericolul neocomunist, are, alături
de o vină morală şi creatoare, tradusă în discordie şi derută
axiologică, şi o vină mai comună, de ordin economic:
pierderea relaţiilor comerciale cu Rusia şi China, de care
au profitat puternicele economii americană şi germană.
E. Simion, recunoscut ca mare critic, a început cu
un fel de prudenţă oportunistă, impusă de moment, fiind
„atent” să nu-i deranjeze, dimpotrivă, să-i flateze, pe scriitorii
susţinuţi de Partid, ca M. Beniuc şi alţii. El vine din
clasa ţărănească, alături de muncitorime, cu mare şansă
3. Portrete critice
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Portretele, din partea a treia a volumului – greu
definibil ca specie literară, amestec de memorii, eseu cu
tentă de studiu, în discurs epic, analitic, poetic (odă, elegie…)
– nu sunt nişte exerciţii noi. Cele mai multe sunt
reluări şi fixări în contextul temei criticii (in)fidele.
Atitudinea cuprinzătoare (afect şi gândire) promite şi realizează
figuri umane şi creatoare depline.
N. Breban e „bucuros” că l-a cunoscut pe Lucian
Raicu, lui descoperindu-i, cu ochiul poetului romantic
(pastişat aparent anacronic), „praf de geniu pe epoleţii
invizibili ai mantiei sale literare”. Criticul e un temperament
(element, şi el, creator) calm. Foarte inteligent, nu
are erudiţia lui Matei Călinescu. Dar amândoi sunt nişte
aristocraţi ai spiritului, clasic, sceptic. Rămân fideli principiului
nil admirari. Cred că se pot descoperi la ei şi o
doză considerabilă de admiraţie, în general, evident, critică.
Criticul Raicu nu apare aici impecabil. Admirator al
literaturii ruse din secolul XIX, dar neştiutor de limbă
rusă, are (metodice) expansiuni apăsate de confuzie şi
visare. Calmul îi include şi prudenţa „critică” (şi ea o
formă de denaturare, dacă nu de trădare): articolele sale
despre cărţi sunt deliberat inofensive, atunci când autorii
acestora au funcţii înalte în statul monopartidist. Breban,
susţinător al riscului cultural, i-l contrapune aici pe „călinescianul”
N. Manolescu, un critic care, în foileton, mai şi
sare la atac. Dar acesta apare ca privilegiat: scutul critic
e la el spatele tare, asigurat de G. Ivaşcu, bine aranjat cu
nomenklatura de vârf. Şi de aceea „parvenit” el însuşi
drept critic-protector. Funcţiona în comunismul „monolitic”
o adevărată piramidă protectoare. Iată un fapt uimi-
ANUL XXI Nr. 1 (694)
Nicolae Breban şi Matei Călinescu

de reuşită în noul regim, faţă de burghezia supusă „descompunerii”.
Breban nu face nici o aluzie la viclenia ţărănească,
îi reproşează doar fixarea rigidă în admiraţie faţă
de M. Preda, recunoscut acum drept „ultimul mare scriitor
al ţărănimii europene”. Breban îi impută, implicit, criticului,
care nu-l preferă, aprecierea faţă de o estetică
„naturalistă”, realistă, antiimaginativă, a prozei. Rigid
s-ar fi dovedit şi ca preşedinte al Academiei nereformate.
Reticent cu primele lui romane, dar admirator plenar al
lui Petru Dumitriu, criticul n-a mai scris despre Breban
de la Îngerul de ghips, şi romancierul găseşte iar ocazia
să-şi expună înnoirile estetice, îndeosebi privitoare la personaj.
Simion n-a scris nici despre romanele de după
1990, dar cei doi s-au aflat în bătaia panicatei insurgenţe
neocomuniste… Criticul este apreciat ca bun diarist.
Încrezător, ca şi Breban, în valorile româneşti, el este
admirat, în genere, ca spirit „conservator”. Ucenicul lui
Dostoievski şi Proust mai înţeapă o dată, şi aici, noul
roman francez, de altfel prea hulit de critica românească
influentă sau canonizatoare. E. Simion apare înţeles pentru
„sarcinile importante” asumate şi, de la el, romancierul
aşteaptă actualizarea celor patru volume din Scriitori
români de azi. Şi să fie mai ferm cu P. Dumitriu, care, în
convorbiri, minte, exagerează suferinţa exilului, judecă
(aspru) în bloc literatura română din comunism…
4. Alte prezenţe critice
Aşa arată portretele respectivilor critici. În afara
acestui careu de aşi, care jucară cum văzurăm, Breban se
mai referă şi la alţii. Despre Valeriu Cristea spune că ar
fi trebuit să fie portretizat şi el. Bănuiesc că a contat lipsa
lor de contact uman şi literar, evidentă din comentariile,
câte şi cum au fost, ale criticului. Erudit, stilist „splendid”,
dar nedreptăţit, Gh. Grigurcu, care a făcut o vreme
parte din redacţia revistei Contemporanul. Ideea europeană,
în absenţa lui Breban, i-a atacat pe Preda, Stănescu,
Simion. G. Dimisianu, având „un excesiv simţ al modestiei”,
şi M. Martin, trecând la estetică, rămân cu portretele
în memoria autorului, nescrise. Primul, prin „marea
şi puternica sa aplicaţie şi devoţiune pentru literele
autohtone”, ar putea obţine din tot ce a scris o sinteză despre
proză, pandant la Arca lui Noe de N. Manolescu, „stilistic
originală, superior didactică”. Al doilea, bănăţean
din Reşiţa, „prieten din tinereţe”, posedă un „stil unic, elegant,
pur-sânge occidental”. Ieşeanul Al. Călinescu e „rafinat,
pertinent”. Timişoreanul C. Ungureanu a scris o
„pasionantă sinteză” de „geografie literară”. Foiletonistul
clujean Petru Poantă este un „incisiv şi talentat cronicar
literar”. Nu ştiu ce prelungi amabilităţi îi sunt adresate şi
Irinei Petraş.
N. Breban recunoaşte în literatura română o mare
literatură întârziată, manifestată ca atare cu un secol mai
târziu decât altele, dar care îşi are epoca ei. Ori şi-o va
avea? Îl citează pe M. Eliade, cu teza unei salvări culturale
pornită din Est. Deloc surprinzător, Breban opune
neopaşoptismul (ca Marino, totuşi necitat!) postmodernismului.
Reproşează şi lui M. Eliade admiraţia pentru H.
Stamatu şi nu pentru L. Dimov ori neacordarea sprijinului
de a fi publicat în Occident lui Şt. Bănulescu, prozator
de recunoscută afinitate. Polemic cu un tânăr, nenumit
dar recognoscibil, care-l consideră obsolet, califică postmodernismul
drept şarlatanie (ceea ce aminteşte de Iorga –
de altfel un reper naţional pentru Breban – şi respingerea
poeziei simboliste), „creaţie în colaj”, iar pe postmodernişti
„puşlamalele îndrăzneţe, abile, truculente”. Nu prea
mai există şi alte accente pamfletare, grăbite şi riscate.
Breban se lansează aici în ideea de specific sau identitate
naţională sau etnică. „Identitatea naţională nu poate fi
folosită ca ideologie sau credinţă.” El nu ocoleşte un anumit
protocronism decent. „Ba uneori, noi am fi la originea
modelelor mari ale Apusului.” Aş fi fost curios să-i cunosc
şi exemplele, în afară de cele de bun simţ, pentru că nu
m-am aşteptat la reluarea acelora (pseudo)patriotice.
Autorul Trădării… trage un semnal de alarmă şi repetă
vestirea globalizării, într-un moment istoric când ţările
române nu sunt încă pe deplin unite, iar regionalismul
occidental oferă exemple ofensive ca cel al bretonilor din
Franţa, renăscuţi prin limbă şi cutume. În fond, optimist,
naţionalist, ca Eminescu, Iorga, Blaga, Călinescu –
numiţi de el – Breban crede (lovinescian, totuşi!) că „iată,
în sfârşit, după o iute, poate convulsivă evoluţie şi sincronizare,
să producem reale valori – naţionale şi universale”.
5. „Ultima speranţă”
Ultimul capitol, Stafia prezentului, oferă o radiografie
a istoriei generale şi a celei literare, printr-o paradoxală
metaforă a comunismului întors, ca prezent spectral,
bântuind naţiunea română. Criticii generaţiei sale –
rectifică, resemantizează autorul cărţii – n-au trădat, lor
le-a fost, de fapt, frică de „stafia prezentului”. Breban consideră
că, dincolo de orice dedesubturi, în decembrie 1989,
în România s-a produs o revoluţie. Cei care au crezut în
lovitura de stat sau revoluţia confiscată de al doilea eşalon
al nomenklaturii, acuzatori şi judecători (din nou:
Liiceanu, Manolescu), urmând o linie a excesului – „Care
lichele?…”, voiau „tribunale populare”? – erau nepregătiţi.
Iar cei din exil erau necunoscători ai situaţiei din
ţară. Astfel, utopia s-a înfiinţat. Ea ori o adevărată ficţiune,
dezvăluind o identitate socială, naţională, nesigură.
În literatură, criticul N. Manolescu păstrează un
„canon al prozei naturaliste româneşti”. În „splendida,
solida, originala” Istorie…, „pe care o citesc aproape ca pe
cea a lui Călinescu, ca pe un roman”, unde există şi „mici
nerozii”, el îi „face praf în trei rânduri nu mai puţin de
patru volume de memorialistică”. De aceea afirmă prevenitor
că „mă va acuza din nou că îmi fac o bună imagine
despre mine”. Criticul-publicist greşeşte că Breban a fost
demis, când, de fapt, el şi-a dat demisia de la România
literară, unde Ivaşcu şi Manolescu au acceptat imediat
înlocuirea, acoperind disidenţa. O „nerozie” sau o „adulaţie
prostească” (altă inflamare stilistică! se poartă bine în
libertate…) ar fi să spună că M. Lovinescu şi V. Ierunca
erau cunoscuţi şi puteau publica în Franţa, în realitate
Radio Europa Liberă neinteresându-i pe francezi. Breban
crede, cum am mai notat aici, că în literatură contextul,
epoca, societatea n-au nici un rol. Ideea de context e „o
remanenţă a unui fel de estetism marxizant”. În Franţa,
o ţară liberă, chiar într-un regim de stânga apăreau şi
scrieri de dreapta. În România postcomunistă, eliberată,
politicul a opresat într-un mod straniu creaţia, aşa încât
„dnii Liiceanu şi Manolescu – în libertate, au întors, rece
şi inelegant, încruntaţi inutil! – spatele creatorului care
sunt, întregii mele creaţii”. Breban, memorialistul, devine
revendicativ. Monica Lovinescu i-a reproşat că n-a mers
până la capăt şi, ca pedeapsă, a pus pe cineva (delator al
lui Breban, care nu-l numeşte, spune că e filosof, fost prieten
în tinereţe cu Liiceanu şi Pleşu) să desfiinţeze romanul
Bunavestire la Radio Europa Liberă. Jocurile „politice”,
imorale, au condus la compromiterea generală. Aşa
au pierdut scriitorii respectul cititorilor şi „Totul a devenit
o farsă…” Vina, care chiar există, e a scriitorilor. În
primul rând, ei nu şi-au (re)cunoscut condiţia şi nici condiţionarea.
Un exemplu de neînţelegere problematică din
partea criticii este chiar romanul lui Breban, Îngerul de
gips, unde s-a descoperit o imaginară „seducţie a amorfului”
în loc de o reală „adaptare prin dezadaptare”. Pentru
dependenţa şi măreţia artistului, e readus în discuţie personajul
homeric Femios.
Breban scrie şi dintr-un orgoliu lucid al creatorului
lipsit de complexe, care nu „acceptă” să fie aşezat la
„coada scriitorilor europeni”. Mergând pe linia tot mai
întărită a unui naţionalism estetic, el ajunge să considere
– dând cu o mână ce luase cu alta – că „naturalistul”
Rebreanu este un scriitor român sanctificabil, care ar
putea fi pictat în biserică, aşa cum s-a întâmplat într-un
locaş de cult din Ardeal cu G. Coşbuc. Iar aceasta pentru
simplul motiv că geniile, crede Breban, sunt sfinte.
Probabil numai în sens estetic… Performanţa creatoare
nu are a se sfii de cuvinte mari. Scriitorul din imaginaţie
omologhează şi performanţa criticii, uneori şi în anumite
moduri, „trădătoare”: în această carte, admiratorul lui
Iorga şi Călinescu (fără limite şi distincţii de program şi
metodă) notează neted că E. Lovinescu e un sfânt şi un
martir literar. E drept că tot el constată că un contemporan,
apreciat şi apreciabil, E. Simion, şi-a luat şi menţinut
drept maestru pe un prozator „naturalist”, M. Preda.
Peste tot (auto)critic (în limitele gândirii, realităţii,
subiectivităţii şi creativităţii), lucid, neconcesiv, liric de la
elegie la odă, cu totul la dispoziţia literaturii române, N.
Breban se „deghizează” la sfârşit într-un narator analist,
modest şi sfătos (se identifică cu Moş Ion Roată!), „cântând”
o vitalistă horă a (re)unirii spiritelor artistice, stăpânite
de „zeul” creaţiei. Refacerea spiritului creator
deplin rămâne „ultima speranţă”. Prozatorul scrie o carte
de cunoscător, gândită cu o înţelegere vie, o carte necesară
realităţii noastre literare, de ultimă oră, dar şi pentru
un timp foarte larg, despre o literatură şi o critică „trădate”
şi mai puţin traduse. Pentru că „trădare” a fost, o ştim
bine, doar nu e vreun secret fer(m)ecat…
AURA CHRISTI
Radicalismul lui Nicolae Breban
Darul şi pericolul libertăţii – „o formă goală”
Alumn rasat al sihastrului de la Sils-Maria, hrănindu-se
benefic, începând cu prima-i tinereţe, din arborescenta
venatură de litere a autorului capodoperei Dincolo
de bine şi de rău, de un aristocratism ideatic fără reproş,
Nicolae Breban, cu o perseverenţă rară, cu o „încredere
tehnoidă” (Robert Musil) în sine însuşi, îşi asumă maeştrii,
prieteniile literare, Vocaţia de Romancier (da, aşa, cu
majuscule!) – urmată la modul maniacal, superior maniacal
– radicalismul funciar, de sorginte nietzscheană; reîntorcându-se
nietzschean la sine însuşi, acest scriitor atipic
îşi asumă, iarăşi şi iarăşi, destinul literar – cu vârfurile
şi ezitările sale – şi, nu mai puţin, incomoditatea, nu
rareori crispantă, manifestată în topografia epicului pur,
în cea a eseisticii sale; îşi asumă stilul, precum şi, firesc,
existenţa propriu-zisă, departe de a se înregimenta în
oportunismele cotidianităţii, departe de a fi îngrădită de
interese, calcule de tot soiul. Locuit fiind de o excepţională
foame de a fi, crescând mirabil în intensitate odată cu
înaintarea în vârste, inclusiv în cele scriptice, Breban
este, în chip evident – şi acest adevăr a fost spus nu o
dată, mai mult sau mai puţin apăsat – un mare scriitor
atipic, un om de litere care probabil în ciuda sa în primul
rând, în ciuda ciudei sale, e con-dus în luptele pentru
roman de un zeu năstruşnic, înalt, viu, aspru şi câteodată
răutăcios, care l-a făcut să aleagă teme majore, abordate
cu o susţinută constanţă, l-a făcut să scrie romane abisale,
de sute şi sute de pagini, cu fraza lungă, încărcată, aluvionară,
savant construită (fraza labirintică oarecum,
fraza-melc, după cum a fost numită inspirat de cineva),
mergând astfel împotriva curentului dominant în întreaga
Europă, care se arată, în ultima jumătate de secol, din
ce în ce mai distrată, din ce în ce mai obosită, în vreme ce
noi, scriitorii români – unii dintre noi mai exact; şi nu
puţini! – adesea ne grăbim să o imităm la modul stupid,
da – îmi cântăresc bine cuvintele! – stângaci, fiind din
cale afară de prost inspiraţi, ca să nu spun că suntem în
realitate mânaţi de un soi ciudat de instinct sinucigaş,
dacă nu de mediocritate, imităm, aşadar, nu atât calităţile,
vârfurile de altădată (oh, cât de greu este, cât de greu
ar fi, dacă…) – vârfuri de neatins! – ci oboseala ei, lehamitea
(sau probabil că rapacea mediocritate suficientă
sieşi), nedorinţa de a accede din nou la salvatoarele teme
majore, răsturnate laolaltă, încet, treptat, lin într-un
început de decadenţă; trecutul uriaş al ţărilor europene
de vârf – la Franţa, Spania şi Germania mă refer înainte
de toate – le dă, le conferă acest drept cu asupra de măsură
(spre deosebire de trecutul nostru însă!). Or, Breban nu
vrea, d-sale nici nu-i stă în fire să accepte o asemenea
stare de fapt; aşa încât, neabătut, cu o înverşunare genială,
rară, el îşi continuă drumul, îşi urmează vocaţia aleasă;
ba mai mult decât atât, încearcă – după cum susţinea
Gabriel Dimisianu relativ recent, într-un discurs splendid,
absolut splendid – „să ne tragă pe noi toţi după el”!,
adică să ne îndemne, cu mijloacele-i specifice, prin propriul
exemplu, să ne urmăm, noi înşine, fiecare – „În
lucrurile mari rămâi singur” scria Rilke în Scrisori către
un tânăr poet – vocaţia; astfel, romancierii, evident, indiferent
de regimul social, de scuzele circumstanţiale, de
migrene etc., trebuie, fireşte, să scrie romane, poeţii – da,
previzibil, poeme, eseiştii – fără îndoială, studii incitante,
comentarii, criticii – obligatoriu, critică literară, sinteze,
monografii, lansând, propagând, susţinând cu o ritmicitate
susţinută, cu unghiile şi dinţii, cu geniu, cu răbdare:
Valoarea – aşa cum au făcut, unii dintre ei, la criticii de
vârf mă refer, se înţelege, decenii de-a rândul, metodic,
curajos, aidoma unor luptători de rasă, sub dictatură; de
astă dată, în contextul postrevoluţionar adică, fiind conştienţi
clipă de clipă de faptul că libertatea, o formă goală
(Thomas Mann) – un taifun social; Breban susţine că
libertatea este literalmente un şoc – este şi un imens pericol,
dacă nu ai o vocaţie puternică: dictatura de ieri a fost
înlocuită cu un alt tip de regim restrictiv, biciuitor, cvasicatastrofic
pentru Artele vii, ca să nu spunem reacţionar
în esenţă, întrucât este fondat la modul pernicios, vătămător,
infam pe criteriul vandabilităţii, ucigător, mai ales
pentru cultura vie, în condiţiile în care un stat – la statul
român ne referim şi la toate guvernele, fără excepţie, care
s-au perindat pe scena social-politică, de un amatorism
sfidător, de un diletantism suficient sieşi, după revoluţia
din 1989; apropo, puţini, foarte puţini dintre politicienii
noştri ştiu meserie, sunt specialişti – ceea ce nu este grav,
ci aproape firesc după ieşirea din ţinuturile unei atroce
dictaturi de o perversitate amar-indeniabilă întinsă pe o
jumătate de secol; de o gravitate extremă însă e faptul că
politicienii, mulţi, foarte mulţi dintre aceştia, fiind nepricepuţi,
neinformaţi, neşcoliţi, nu rareori, inculţi, împotmoliţi
în instincte ce denotă un fond primitiv, în interese
cantonate în cotidianitatea măruntă, jalnic de măruntă,
nici nu vor să înveţe! – statul român, aşadar, a început
liberalizarea cu domeniul culturii vii, un domeniul fragil,
neprotejat, tratat cu dispreţ în condiţiile în care nu s-a
adoptat până în ziua de azi o lege a sponsorizării după
modelul celei occidentale (sumele menite sprijinului
financiar al actului cultural se deduc din impozit), nu
există fundaţii de secole, cu tradiţie, dornice să investească
în cultură fără a sconta pe un profit imediat, substanţial;
statul român e lipsit de tradiţii limpezi, temeinic asimilate
în ceea ce priveşte şcoala democraţiei (cea interbelică,
idealizată fără temei cu asupra de măsură, fusese
iute sugrumată!), statul român e rapace şi favorizează
funcţionarea după principiul legilor caracteristice unui
capitalism de junglă, unui capitalism sălbatic (aşa se
spune?). Şi atunci când este cazul, să intervină – de bună
seamă ei, criticii noştri iluştri; ţine de datoria lor, evident
– prin acel decis, indeniabil, maiorescian: „În lături!” (Ni
se va reproşa că reiterăm iarăşi banalităţi, lucruri, adevăruri
arhicunoscute, repetate câteodată până la saţiu;
dar… în vremuri tulburi, în vremuri confuze, ca cele traversate
în ultimele două decenii de România, lucrurile
încolţite de lacoma banalitate trebuie repetate, acestea
transformându-se în circumstanţele date în cu totul altceva:
conform unui personaj brebanian, în cadru strict din
care se iscă excepţionalul; în această ordine de idei, ne
sprijinim un pic, previzibil pentru lectorul care ne urmăreşte,
şi de Marina Ţvetaieva, care susţinea în stilu-i
caracteristic – sincopat, frânt, rupt, autoritar – că „nimic
nu e banal”.)
Abandonarea terenului literaturii române vii
Autorul Buneivestiri, al unor megaproiecte impresionante,
ca să nu spun strivitoare în contextul balcanic
(unde domină tot mai sufocant, dacă mai e nevoie să
amintim şi în aceste rânduri, cultul lenei, al lucrului lăsat
la jumătate, cultul sterilităţii, ca să pomenim exclusiv trei
metehne caracteristice românilor din deloc paupera jerbă
contemplată, analizată amar de un Drăghicescu sau de un
Ralea, de pildă) – şi e suficient, credem noi, în această
ordine de idei, să ne referim la ciclul epic Don Juan, alcătuit
din romanul cu acelaşi titlu, Don Juan, precum şi din
altul, de sertar, Pândă şi seducţie, în aceeaşi serie tematică
înscriindu-se şi trilogia postrevoluţionară, Amfitrion;
apoi, cum să trecem cu vederea cele două tetralogii (alte
două megaproiecte!): una strict epică, Ziua şi noaptea, iar
cealaltă, circumscrisă memorialisticii pure, Sensul vieţii –
Breban nu o dată, mai ales după 1990, şi-a desfăcut larg
paleta în favoarea eseisticii interdisciplinare, situate la
hotarul câteodată gracil dintre istoria mentalităţilor, filosofie,
filosofia culturii, istoria culturii, istoria şi critica
literară, rodul acestei deschideri fiind, între altele,
Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Stricte amintiri
literare, Vinovaţi fără vină. Şi, iată, încă o nouă carte
polemică, incomodă, de un patetism lucid, asumat, nu
rareori, fierbinte. O carte de scandal, da, de scandal, deşi
nu învolburarea apelor literare stă printre ţelurile ei, ci
cu totul altceva: un scop înalt, bine definit, la care vom
reveni în mod cert. O carte splendidă, o carte-eveniment,
dedicată criticilor generaţiei şaizeci, mai exact vârfurilor
acestora: Ion Negoiţescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu,
Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu,
Mircea Martin, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu, Petru
Poantă, Irina Petraş. O carte prin intermediul căreia,
iată, un mare prozator european – poate unul dintre
romancierii de vârf ai ultimei jumătăţi de secol al literelor
bătrânului şi nu rareori obositului, spuneam, continent
european – inversează rolurile, criticându-şi, iar,
câteodată, admonestându-şi criticii; nota bene: pe unii
dintre ei. Reproşurile sunt făcute cu maximă… cum să
spun?… responsabilitate inspirat patetică; de fapt e vorba
de un amestec de strigăt şi suferinţă, de stupoare şi solitudine.
Unii dintre cei mai de seamă comentatori ai actului
creator românesc (N. Manolescu bunăoară) sunt traşi
la răspundere pentru păcatul grav, extrem de grav de a fi
scindat, fracturat lumea literelor române în segmentul
postdecembrist. Instrumentul în acest sens fiind, în opinia
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
29

30
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
lui Breban, GDS-ul (Grupul de Dialog Social), înfiinţat
imediat după revoluţia din ’89 – transformat, între timp,
într-un soi de sectă culturală exclusivistă, susţine autorul
eseului Spiritul românesc în faţa unei dictaturi – grup
condus, direct, de Gabriel Liiceanu şi – oarecum din
umbră, asiduu, constant însă – de Nicolae Manolescu,
aceşti cărturari fiind secondaţi, susţinuţi de doi prestigioşi,
harnici oameni de radio, colaboratori în vremea dictaturii
la Radio Europa Liberă, dispăruţi între timp în
lumea umbrelor: Monica Lovinescu, fiica marelui critic, şi
Virgil Ierunca. Un alt instrument de o eficienţă maximă a
fost şi mai este CNSAS-ul – condus un timp de Horia-
Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu –
instrument prin intermediul căruia era – şi mai este! –
manipulată opinia publică, aşa încât prin filele, fragmentele
de dosar extrase din arhive, prin acuze nu totdeauna
temeinic fondate, erau puşi la stâlpul infamiei scriitori
importanţi cum sunt bunăoară Eugen Uricaru sau Cezar
Ivănescu, Ştefan Augustin Doinaş sau Ion Caraion, deveniţi
peste noapte victime, unii dintre ei nemaiputând să se
apere, fiindcă… au plecat în lumea umbrelor!! Un alt
păcat de o gravitate sporindă este abandonarea de către
criticii literari de prim rang a terenului literaturii române
vii, inclusiv a numelor ei de primă mărime, care au dat
cosmosului literar românesc predecembrist opere de o
reală valoare, verificate în timp, neegalate nici astăzi,
nume între care autorul incomodei uneori-adeseori, scandaloasei
până la crispare lucrări, intitulate Trădarea criticii,
îi citează adesea pe prietenii săi apropiaţi, Nichita
Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, pe Marin Preda,
Eugen Simion, Valeriu Cristea ş.a., unele dintre acestea
devenind – în segmentul postdecembrist – prohibite, în
altele aruncându-se copios cu noroi, cu injurii, false legende,
colportaje adunate din anumite culoare ale vieţii literare,
iar celelalte… dacă nu sunt supuse unor campanii
bine regizate de calomniere joasă, denotând un spirit primitiv,
îngust, nu rareori, sunt pur şi simplu aruncate pe
muchia uitării, în marginalitate, deşi – absurdul se simte
acasă la Porţile Orientului! – fac parte din patrimoniul
spiritual al acestei ţări. Ca şi când literatura română
abundă – tânără cum e, de nici două secole (Eugen Negrici
este aspru, dar are nu rareori dreptate!) – în opere de
nivelul celor date de un Nichita Stănescu, de un Marin
Preda, de un Eugen Simion, de un Valeriu Cristea, de un
Tudor Vianu, de un G. Călinescu, de un Breban şi de alte
spirite superioare, de care ar fi onorată oricare dintre literaturile
europene majore.
Realitatea dictaturii dejiste
şi realitatea postdecembristă
Pe vremea lui Stalin şi Dej, în plină ciumă roşie,
când puşcăriile gemeau, arhipline, de reprezentanţi de
elită ai ţării, deveniţi peste noapte duşmani ai poporului,
erau interzise, supuse blasfemiei, marginalizate spirite
înalte ca bunăoară – citează asumându-şi iar şi iar radicalismul,
spuneam, de sorginte nietzscheană, autorul
Buneivestiri – Voiculescu, Blaga, Bacovia; „Să nu uităm –
scrie, cu vie amărăciune calmă, Nicolae Breban – că nume
sonore ale literaturii române sub comunism, sub stalinism,
dar şi după, uneori au aruncat cu pietre în marii ctitori
ai clasicismului şi modernităţii noastre, de la
Maiorescu la Blaga, Voiculescu, I. Barbu sau Rebreanu
etc., nume azi ţinute la mare prestigiu”. (s.n.) Aşezate alături,
în simetrie mai exact, cele două realităţi – realitatea
dictaturii dejiste şi realitatea postdecembristă – dacă nu
eşti pervertit, nu ai cum să nu remarci câteva similitudini
incredibile, ţinând de modul în care au fost şi sunt tratate
valorile de gradul zero care fac parte din patrimoniul
naţiunii române. Astfel, dacă pe vremuri, sub Dej, se
arunca cu pietre în Maiorescu, Blaga, Voiculescu, Ion
Barbu sau Rebreanu, astăzi – brrrr, azi, insist, în plină
democraţie! – se aruncă cu bolovani în Nichita Stănescu,
Marin Preda, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Tudor
Vianu, G. Călinescu. Ba chiar se ajunge până acolo, încât
încruntatul ziarist ubicuu C.T. Popescu, după ce îi atacă
incalificabil, ignobil, într-un stil suburban, mizând pe trucul
ticălos şi abil, josnic abil al dictatorului, care a inventat
instinctul de a instiga mahalaua contra elitelor, răscolind
astfel fondul primitiv, mizerabil al suburbiilor ontice
ale anumitor indivizi, atenţie, nu puţini la număr, îi
atacă, aşadar, având la dispoziţie, în spate, un ziar de
mare tiraj – Adevărul – pe Tudor Vianu, Călinescu, Preda,
Breban şi alte nume care, insist, fac parte din patrimoniul
ţării, şi, apoi, ca şi când n-ar fi de-ajuns, îşi afirmă voinţa
de strănepot al lui Goebbels, instigând la arderea – aţi citit
bine, cu atenţie?, arderea… – operei lui Nichita Stănescu:
„Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n.
n.], ar trebui strânsă în mod onest o cărticică poate cu nu
mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului
– iar restul ar trebui pur şi simplu arse, şterse din
faţa ochilor.” (C.T. Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a
lui Adrian Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic,
decembrie 2003).
„Din păcate, nimeni dintre cei care conduceau corpus-urile
culturii române – scrie acad. Nicolae Breban în
Trădarea… – nici Academia şi nici Uniunea Scriitorilor,
nu au reacţionat; se pare că azi, frica de un jurnalist sau
altul, de un post de televiziune sau altul sunt cu mult mai
teribile decât le aveam noi, pe vremuri, sub dictator şi sub
dictatură. Sau e... «corectitudinea politică» la mijloc sau,
mai ştii, pur şi simplu obişnuitul oportunism, care acum
şi-a pierdut culoarea politică, dar a dobândit-o în schimb
– şi într-o măsură redutabilă, jenantă, uneori, pe cea
pecuniară! – pe cea lucrativă.” La câţiva ani după publicarea
de către CTP – cel ultraadmirat, multiplu premiat,
prezent pe nu puţine canale TV, prezent până la saţietate,
cel care dă, fără să clipească din ochi, lecţii de moralitate,
de corectitudine şi verticalitate – a acelor texte fascistoide,
ţineţi-vă bine, CTP e primit cu onoruri la Cluj, aşteptat
la aeroport de Marta Petreu pare-se, care îl fotografiază,
ca şi când ar fi venit… Prim Ministrul în capitala
Ardealului; sala în care a conferenţiat – personajul cu
indeniabile impulsuri fascistoide – este arhiplină etc. etc.
Prestigoasa revistă Apostrof îi dedică o pagină într-un
număr dedicat anchetei Scriitorul şi trupul său (nr. 5-
6/2006): un număr de altfel splendid, absolut splendid, în
care semnează nume de prim rang, ca de pildă Irina
Petraş, George Bălăiţă, Nicolae Breban, Nichita Danilov,
Ruxandra Cesereanu, Andrei Şerban, Gabriela Melinescu,
Gelu Ionescu, Ion Vianu, Basarab Nicolescu, Ion Pop,
Adrian Popescu ş.a. „Lume bună. Nume importante.
Apostroful e de citit din scoarţă în scoarţă! Ceea ce şi
facem fără amânare, tema fiind kafkiană, thomasmanniană.
Şi nu numai. La începutul revistei, chiar pe pagina de
deschidere, a doua – stu-pe-fi-ant! – un grupaj de ştiri,
poze cât cuprinde, avându-l ca protagonist pe nimeni
altcineva decât pe dl Cristian Tudor Popescu” – scriam
acum câţiva ani în Contemporanul. Ideea Europeană,
nereuşind – nici astăzi! – să-mi revin din profunda stupefacţie
amară încercată atunci, la lectura grupajului dedicat
de Marta Petreu lui CTP: „Să recapitulăm – continuam
în acelaşi comentariu amar, amar – Un ziarist din
Bucureşti, mediatizat cu o crasă lipsă de măsură în
perioada post-decembristă, instigă – aidoma lui
Goebbels!! – la arderea cărţilor unui poet naţional.
Nimeni – nici Academia Română, nici Uniunea
Scriitorilor – la timpul respectiv – în 2003 – n-a reacţionat.
În schimb, peste doi-trei ani, CTP e primit la
Universitatea din Cluj (UBB) cum rareori au fost primite
marile personalităţi ale culturii române. Ba mai mult:
Marta Petreu, redactor-şef al acestei prestigioase reviste
sprijinite de noi, o excelentă poetă şi eseistă, care a scris
reportajul despre CTP… îl compară pe acesta – nici mai
mult, nici mai puţin! – cu Eminescu şi cu Cioran: «Întrebările
din public au curs una după alta, iar Cristian Tudor
Popescu a răspuns cu o vervă şi cu o expresivitate cioraniene.
E limpede, face parte din familia temperamentalstilistică
a lui Eminescu-Cioran. Se vede şi-n scris, şi în
vorbit: apocalipsul expresiv» (s.n.). La finele acestui text –
descalificant atât pentru Apostrof, cât şi pentru Marta
Petreu, dar nu mai puţin pentru Universitatea clujeană,
condusă de dl Andrei Marga, rectorul acesteia – ni se promite
că «Data viitoare [când va veni din nou CTP-ul la
Cluj – n.n.] va fi şi mai bine!»
Pentru comparaţie. În acelaşi număr al revistei
Apostrof, e semnalată prezenţa la Cluj a domnului profesor
Mircea Martin, care a organizat o Conferinţă
Cuvântul, fiind abordată de astă dată tema balcanismului.
Prezenţa la Cluj a unuia dintre cei mai importanţi critici
ai perioadei postbelice – la Mircea Martin ne referim,
desigur – este semnalată în 13 rânduri.”
Nu, Lucian Blaga n-a fost primit la Cluj cu onorurile
de care s-a bucurat CTP (nici cu Eminescu, după ştiinţa
mea, n-a fost comparat!); din contră, românii l-au dat
afară de la universitatea clujeană (unde în anul 2006,
CTP a ţinut o conferinţă intitulată Omul-abţibild, acesta
e titlul de o amuzantă stupiditate plină de haz, dacă nu
mă trage pe sfoară memoria). M. Beniuc, unul dintre cei
mai ticăloşi oameni de litere ai literaturii române, a refuzat
să-l sprijine pe marele poet – singurul care a dat un
sistem filosofic unitar, coerent, de sorginte neokantiană –
în demersurile de a i se semna contractul pentru traducerea
lui Faust, demers deblocat, în fine, de Tudor Vianu
(susţine, în jurnalul său, I.D. Sîrbu); nu uităm nici infamul
roman, Pe muchie de cuţit, în care Beniuc îl denigrează
pe tatăl poetului, preotul Isidor Blaga, denunţând
autorul uneia dintre cele mai valoroase opere poetice şi
filosofice din spaţiul românesc, şi nu numai: „Blaga, care
avea atunci 64 de ani, îşi presimţea deja sfârşitul şi, la lectura
acelui text mai mult decât tendenţios, a suferit amarnic,
a plâns fără lacrimi şi fără cuvinte. De aici şi titlul
interviului – Eu l-am văzut pe Blaga plângând – dar Ion
D. Sîrbu face referire la o situaţie reală, anterioară, care,
crede el, trebuie să se fi repetat în 1959: «Eu l-am văzut
pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de
contrafortul bisericii reformate». «Toţi mă veţi uita, opera
mea va pieri, voi muri singur, ca un câine! – îmi spunea în
ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut.» Sub
apăsarea tăvălugului terorii staliniste, chiar şi un spirit
tutelar al culturii române a secolului XX, precum Lucian
Blaga, s-a îndoit în sinea lui. […] Ion D. Sîrbu îl numeşte
«zeul protector al singurătăţii mele»; ce ar fi putut spune
el mai mult despre un asemenea magistru?” (Ioan Laşcu)
Un „strănepot al lui Goebbels”?
Din 2006, de când am publicat textul din care am
citat ceva mai sus în paginile revistei Contemporanul.
Ideea Europeană (nr. 9, 2006, dacă nu greşesc; e o informaţie
ceea ce va urma, nu o justificare: mai devreme nu-l
puteam publica, întrucât făcusem două numere odată –
Marta, Marta cea dragă mie, nouă, altădată – erau apărute,
tipărite deja, ca să avem posibilitatea – eu şi colaboratorii
mei, ai noştri! – să beneficiem de o scurtă vacanţă;
acesta este realul motiv pentru care replica mea n-a apărut
de îndată în Conte, şi nu cel insinuat, într-un alt
număr al Apostrof-ului, la modul penibil, repet, penibil, de
tine: interesul meu de a vedea publicat în Apostrof dialogul
Dorei Pavel realizat cu mine, dialog care a văzut lumina
tiparului în formă integrală, netrunchiată, în aceeaşi
toamnă, în paginile revistei Saeculum. Te-ai rătăcit în
propriile laşităţi şi oportunisme mărunte, din păcate pentru…
marea promisiune aşezată în tine… pe vremuri, ah,
ce vremuri, Doamne!), excelenta poetă şi fina eseistă
Marta Petreu… nu-mi mai răspunde la salut. Relativ
recent câţiva prieteni mi-au comunicat că numele meu –
la Apostrof-ul condus de Marta Petreu, revista aşezată de
mine de circa două decenii sub catapeteasma
Mitteleuropa – numele meu, aşadar, stă… sub semnul
interdicţiei. Motivul? Nu ştiu ce să zic. L-am apărat – de
„un strănepot al lui Goebbels” – pe un mare poet, Nichita
Stănescu, unul dintre cei mai importanţi poeţi români şi
europeni, egal al lui Arghezi, Blaga, Bacovia. În timpuri
confuze, marcate de o mediocritate agresivă, când vezi că
este atacat în esenţă patrimoniul spiritual al naţiunii
tale, din care face parte şi autorul celor 11 elegii, acesta
trebuie apărat: cu toate instrumentele care îţi stau la dispoziţie,
chiar dacă eşti conştient de faptul că Nichita
Stănescu în esenţă se apără fără reproş prin Opera-i
majoră. (…Uneori, urmărind, contemplând la rece ceea ce
se întâmplă în jurul meu, mi se pare că… visez urât; de
circa douăzeci de ani asist… la un cvasicoşmar social şi…
fug de labirinturile acestuia, preferând, favorizând fuga
în cealaltă realitate, de litere, mai reală decât tot ce ne
înconjoară.)
Dar… să nu grăbim lucrurile. Il faut avoir du
patience. Sau, cu vorbele lui Auguste Rodin, citat în inspirata-i
monografie splendidă despre acest titan de către
Rainer Maria Rilke, „răbdarea e totul”.
Trădarea criticii se anunţă, din capul locului, drept
„o încercare de a[-mi] înţelege timpul, cultura din care
provin şi spiritul ei, în actualitate”. O încercare, e adevărat,
care va deranja nu puţine spirite; căci aici – şi aici! –
în aceste rânduri, autorul, Nicolae Breban, îşi afirmă
nezăgăzuit spiritul eminamente incomod, imprevizibil din
anumite puncte de vedere (social, comportamental etc.) de
care se arată pe deplin conştient; în portretul amplu,
generos şi exact, pe care i-l face criticului şi istoricului
literar, de un real prestigiu, Nicolae Manolescu, la un
moment dat, adresându-i-se direct, autorul Elegiilor parisiene
susţine pe bună dreptate – ca răspuns la postrevoluţionara
acuză manolesciană, nedreaptă, de oportunism,
făcută în scris la adresa lui Breban – afirmă aşadar că
„eram oportunist, poate, ha, ha, pentru simplul motiv că
existam, dragă Nicolae [Manolescu – n.n.], şi, în aceasta,
ai perfectă dreptate! Un «oportunism» de care, iată, încă
nu m-am dezvăţat, dar... aşteaptă un pic! Încă un pic,
poate nu prea mult! Şi literatura română contemporană,
scena, uneori turbulentă, a vieţii literare va fi în sfârşit
«uşurată» de unul din actorii ei cei mai... incomozi, atipici,
imprevizibili… nu ştiu! Alege tot tu, epitetul potrivit!”,
promiţându-i că, după cum îi stă în tabieturi, nu va reacţiona
imediat: „Îţi las, iată, această alegere; şi promit,
cum am făcut şi în ultimele două decenii, să nu reacţionez
imediat, indiferent de opinia ta. Oricât de ciudată, de
dureroasă, de scandaloasă ar fi, cel puţin din punctul meu
de vedere. Al unui om cu o vocaţie certă – acest lucru se
pare că nu-l conteşti – care a înţeles, târziu poate, însă a
înţeles bine, că libertatea unui creator nu are nimic de-a
face şi nu se confundă în nici un caz cu libertatea generală,
largă a mulţimilor (influenţă nietzscheană! – n.n.).
Care, pentru acesta, nu poate fi decât o capcană, pe care o
plăteşte scump. Şi nu numai el, dar şi cei care cred în el,
ţi cei pe care i-a atras după sine în climatul social, profesional
în care el se mişcă ca un magnet uriaş şi benefic.
Adesea!” (s.n.)
Exerciţii de înţelegere
N. Breban susţine de la bun început că nu puţini
colegi vor fi şocaţi, dacă nu iritaţi de-a dreptul de această
carte, Trădarea criticii, cu atât mai mult cu cât autorul
romanului Pândă şi seducţie a fost, da, a fost unul dintre
scriitorii, să spunem… cei mai răsfăţaţi, ba chiar iubiţi de
criticii de vârf ai vremii (nu de cuplul Ceauşescu, cum susţine
N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române…,
publicată recent, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei
mai importanţi prozatori din perioada postbelică şi, între
altele fie spus, pe unul dintre foştii săi prieteni cvasiintimi!);
cărţile domniei sale s-au bucurat de o susţinere
largă, de o receptare adecvată – până în 1971 când, după
Tezele din Iulie, N. Breban îşi dă demisia din funcţia de
redactor-şef al României literare, făcând-o publică prin
intermediul unor importante ziare pariziene, şi, spre
nedumerirea, spre stupoarea unor colegi, a forurilor de
partid… se întoarce în România; segment după care autorul
Buneivestiri, unul dintre dizidenţii cei mai importanţi
din estul Europei, se transformă într-un marginal, într-un
lepros social, iar cărţile îi sunt, după cum se ştie, atacate,
injuriate la comandă nu numai în presa de partid, ci şi în
foile de cultură; marginalitatea de atunci a autorului
Buneivestiri este continuată, stupefiant, spre ruşinea literaturii
române, şi după 1989 – cărţile sale fiind aşadar
supuse judecăţii criticilor, a publicului larg şi a Timpului,
iată, pe întinderea a peste patru decenii şi rezistând cu
brio acestor examene, rezistenţă care le exprimă, evident,
valoarea: „Nu puţini vor fi, probabil, oarecum şocaţi dacă
nu chiar iritaţi de titlul acestui eseu, cu atât mai mult cu
cât autorul, romancierul care sunt, a avut, încă de la începuturile
sale literare, critica – falanga ei cea mai tânără,
mai prestigioasă – de partea sa”. Tocmai din acest motiv,
Breban – în acest opus, insist, incendiar, scorţos, aspru,
sângerând el, taman el, care ştie să suporte, de decenii, şi
marginalitatea şi nedreptatea – va recurge nu o dată la
arma nuanţelor, menţionând că nu e vorba, în aceste rânduri
fierbinţi, de o luciditate amară, ale Trădării…, exclusiv
de domnia sa ori de cărţile sale, scrise, publicate, lansate
şi susţine răstimp de câteva decenii: „Nu va fi vorba
doar de subsemnatul şi de opera sa în acest studiu şi, ca
şi în eseul scris la Paris în anii ‘88 şi ‘89 (ani extrem de
dificili, aş zice jenanţi pentru spiritul civic românesc în
comparaţie cu intelectualitatea cu mult mai decisă a vecinilor
noştri de la nord), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi,
voi încerca încă o dată, cum am făcut şi cu două
decenii în urmă, fiind în depărtare, să înţeleg, dar să şi
apăr literele române, spiritul lor, aflate într-o grea încercare”.
Breban recurge, iarăşi şi iarăşi, aşadar, la scris – în
siajul incredibilului, iubitului Ignaţiu de Loyola – ca la un
exerciţiu de înţelegere, miza cărţii fiind înţelegerea, nu
răzbunarea, chiar dacă cea din urmă e considerată şi probabil
că este câteodată sfântă. Scrii, deci, exişti; scrii, deci,
înţelegi – aşa ar putea fi parafrazată, în acest caz, celebra
aserţiune gnomică cartesiană, fiind mereu conştient de
„marele paradox” familiar unui Marcel Proust bunăoară,
care „îl ştia prea bine şi ni-l oferea în sute şi sute de exemple
şi istorii!”: „Cel care explică sau descrie este, de fapt,
ultimul care înţelege!” Ba mai mult decât atât: „Nu numai
că o face spre a înţelege el însuşi, deşi omul de rând cade
în capcana pedagogică eternă crezând că dacă cineva îi
ANUL XXI Nr. 1 (694)

explică un fapt sau un fenomen, un proces, neapărat cel ce
explică naivului sau ignorantului trebuie el însuşi să-l
priceapă, să-l înţeleagă”; „cel care ne învaţă se aude pe
sine altfel şi vorbind, vocea sa ca şi ţinuta, ritualul oricărei
învăţături sau real act pedagogic îl convinge pe el
însuşi; ba îl şi «luminează» de-a dreptul!” Îl luminează.
Iar atunci când privim lucrurile în profunzime, avem
şansa de a realiza, de a pricepe încă o dată faptul că în
realitate, „dacă avem o câtime de modestie genială,
scriem, nu atât ca să «aflăm» – lucru imposibil, ştim, mai
ales dacă atacăm cu adevărat teme mari, tratate şi rămase,
în felul lor, insolubile de secole! – ci ca să cădem, cu
adevărat pe gânduri! Sau să vedem «problema» sub un
unghi nou. O, nu, nu pentru a o elucida în fine, nu pentru
a tăia nodul gordian odată pentru totdeauna, ci, ca un
posibil înţelept, pentru... exerciţiu!”
Ce vrea să înţeleagă, aşadar, Breban? El însuşi o
spune în subtilul Trădării…: Timpul, cultura din care provine
şi spiritul ei, în actualitate. Iată o temă dificilă, cvasiimposibilă!
Cum arată timpul românesc în ultimele
două decenii, după răsturnarea unui regim de o brutalitate
unică? În ce fel este tratată cultura română, din care
provine, alături de alte spirite auguste, şi Breban? În ce
mod se manifestă spiritul ei în actualitate? Iată doar câteva
întrebări la care încearcă, scriind, să răspundă N.
Breban, conştient clipă de clipă de faptul că şi-a propus
imposibilul, pe de o parte, iar pe de alta, că Trădarea…
este un exerciţiu de înţelegere, care odată încheiat, nu-şi
arogă nici pe departe deţinerea adevărului ultim, ci pretinde,
are în intenţie să pună lectorul pe gânduri, dacă nu
să-l lumineze.
IRINA CIOBOTARU
O carte-diagnoză
Fragment dintr-un studiu
„De ce, la urma-urmei,
să se nască la noi, pe acest pământ, geniile, ca într-o
închisoare?
Fără gratii vizibile, e drept, dar cu atât mai oarbă,
mai închisă, mai pecetluită?!”
Nicolae Breban
Nicolae Breban este un scriitor lucid şi, în consecinţă,
orgolios, un intelectual orgolios, conştient de valoarea
ideilor sale, de perenitatea şi de forţa operei sale. Nu a
practicat nicicând falsa modestie, această atitudine constituind
şi prima verigă dintr-o complexă structură caracterială
şi intelectuală, fundamentală pentru un om de cultură
– consecvenţa. Cărţile sale, începând cu romanul
Francisca şi continuând cu pasiune constantă, inepuizabilă,
până la nuvelele din Orfeu în infern, apariţiile sale
publice şi orientarea culturală pe care o propune prin
prestigioasa Contemporanul. Ideea Europeană, toate relevă
consecvenţa raportării la aceiaşi maeştri spirituali
(F.W. Nietzsche, F.M. Dostoievski, Rainer Maria Rilke), la
aceleaşi valori ale scrisului românesc ante, inter sau postbelic,
la credinţa constantă în puterea spiritului românesc
de a crea literatură.
Am preferat să citesc şi să înţeleg Trădarea criticii
pornind de la portretul lui Nicolae Breban, aşa cum s-a
configurat acesta în operă şi în timp, prin Bunavestire şi
al său Traian Liviu Grobei, prin Drumul la zid şi al său
Castor Ionescu sau prin Contemporanul. În toate caracterele
pe care le construieşte Nicolae Breban, cu geniul stăpânirii
tipologiilor, în ideile pe care le valorifică în memorialistică
şi în publicistică, se întrevede o altă constantă a
„firii” sale – ura (şi nu teama!) faţă de irosire, faţă de ratare
sau, în cuvintele lui Nicolae Steinhardt, faţă de „neizbândă”.
Creaţia devine, într-un astfel de context, consecinţa
nevoii combustive de a fi şi de a izbândi. Din acest
punct porneşte şi incursiunea prin galeria de portrete
(subiective, dar nonficţionale) ale marilor critici contemporani
cu autorul Trădării criticii: Ion Negoiţescu, Matei
Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel
Dimisianu, Mircea Martin, Al. Călinescu, Cornel
Ungureanu, Petru Poantă şi Irina Petraş. Cea mai consistentă
parte din substanţa cărţii lui Nicolae Breban se concentrează
asupra modului în care a evoluat, în şi între
epoci, percepţia acestor critici importanţi asupra scriitorilor
postbelici, congeneri, asupra cărţilor lor importante,
premiate sau nu. „Sunt prea obişnuit – şi tentat! –, mărturiseşte
Nicolae Breban, să fac portrete, caractere în cărţile
mele de ficţiune, ca să rezist de această dată, aflat în
faţa umbrelor calde ale celor care mi-au fost amici, mie şi
artei mele, timp de decenii, criticii şi apoi istoricii literari…”.
Astfel, cu discrete tuşe călinesciene, din memoria
(şi afectivă) a scriitorului Nicolae Breban se nasc portretele
criticilor, ferite de false (im)pudori şi de sterilitatea
corectitudinii politice, capabile să genereze imaginea pentru
mulţi surprinzătoare a universului intelectualilor sub
povara istoriei.
Fidel coordonatelor estetice pe care şi le-a trasat
încă din perioada formării sale scriitoriceşti, în Trădarea
criticii Nicolae Breban sintetizează o serie de concluzii şi
diagnoze privind statutul actual al literaturii şi al culturii
române vii. Deşi deschide frecvente incursiuni în cercurile
scriitoriceşti ale deceniilor şapte, opt şi nouă, sau
mai departe, în efervescentele decenii interbelice, deşi îi
invocă entuziast pe paşoptişti şi pe junimişti, autorul are
drept miză centrală revelarea configuraţiei prezentului
cultural românesc şi a deloc neglijabilei crize de identitate
din care, se pare, nu există ieşire proximă. Din postura
scriitorului, sunt reperate sursele receptării actuale deficitare
a literaturii din perioada comunistă sau din epocile
istorice anterioare acesteia. În esenţă, Nicolae Breban îşi
doreşte revelarea unei certe, incontestabile continuităţi
valorice în tânăra literatură română, întemeiată sub
zodia entuziasmului paşoptist. Fără să ignore „complexele”
sau „iluziile” zonei culturale în care s-a născut, scriitorul
demonstrează evoluţia şi continuitatea firească, organică,
a literaturii române în cadrul mai larg al marilor
literaturi europene. Deceniile dictaturilor dejistă şi ceauşistă,
cu mutaţiile complexe şi profunde pe care le produc
(şi) în lumea culturală românească, nu reuşesc să creeze o
ruptură decisivă în evoluţia valorilor reale. Nicolae
Breban nu se sfieşte să numească scriitori şi critici care
şi-au înţeles destinul spiritual independent faţă de regimul
politic, sfidând împărăţia cezarului. Privilegiată, în
acest sens, este prezenţa vie, energică şi liberă a lui
Nichita Stănescu, în deceniile şapte şi opt. Căci „libertatea
unui creator – scrie Nicolae Breban – nu are nimic de
a face şi nu se confundă în nici un caz cu libertatea generală,
largă, a mulţimilor”. Libertatea creatorului, în mod
paradoxal, este obligaţia autoimpusă prin geniu, de a
crea. De aici provin şi exigenţele scriitorului faţă de creatorii
de canon literar sau didactic. Criticii, despre ei fiind
vorba în mod prioritar în această carte, au ca menire înţelegerea
libertăţii ca posibilitate şi ca datorie de a valorifica
spiritul neamului, de a evalua, decanta şi decide asupra
trudei scriitoriceşti, fără a da uitării bazele formării
lor intelectuale, fără a se lăsa atinşi de ingerinţele vremurilor
de acum, de pretenţiile generaţiilor ale căror rădăcini
biologice nu coboară până în aprigele decenii de politică
dictatorială şi ale căror rădăcini spirituale sunt incapabile
să atingă solul fertil, generator de identitate, al
tradiţiei.
Contrar „prejudecăţilor” privind antinomiile dintre
vârstele culturale, Nicolae Breban este un modern conştient
de valoarea originilor, de importanţa tradiţiei şi a
temeliilor identitare în formarea unui scriitor în modernitate.
Pornind de la ideea cunoaşterii, asumării şi preluării
organice a tradiţiei, scriitorul identifică sursa mutaţiilor
valorice nocive din deceniile comuniste tocmai în anularea
acesteia. „Noutatea formidabilă a acestor dictaturi –
afirmă Nicolae Breban – a fost instaurarea unei alte
forme ideologice şi instituţionale, negatoare a tradiţiei,
chiar şi a bunului simţ, a istoriei naţionale şi a demnităţii
individului. Şi forţa lor de atracţie, poate ciudată azi
când privim în urmă, a fost tocmai această negare a valorilor
tradiţiei, această afirmare cu orice preţ a noului.”
Totuşi, se nasc în deceniile dictaturii comuniste scriitori
care îşi construiesc valoarea pe geniul individual şi pe
asumarea de maeştri din marile literaturi europene şi
care conduc, prin operă, la perpetuarea tradiţiei literelor
române, la victoria, prin cultură, asupra ironiilor obtuze
ale istoriei.
Revenind, Nicolae Breban îşi conştientizează datoria
de a reproşa criticilor dezertarea de la valorile asumate
şi declarate în epoca formării şi a debutului, alunecarea
în capcana îndatoririlor politice şi instituţionale, trecerea
în planul secund al preocupărilor intelectuale proiectele
critice şi istorice importante. Mult mai gravă pare a fi tendinţa
unei părţi din critica literară tânără de a condamna
nediscriminatoriu perioada postbelică, fără a face atât de
necesarul efort al evaluării estetice pentru scriitori precum
Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Cezar
Baltag sau Ştefan Bănulescu. În Trădarea criticii, Nicolae
Breban remarcă tendinţa opiniei publice şi a criticii „tinere”
de a oscila între extreme. Una dintre atitudini este de
a elogia capacitatea spiritului românesc de a genera scriitori
şi opere de valoare europeană şi universală, fără a
aştepta o confirmare firească dinspre spaţiul cultural
european sau ignorându-i pe acei scriitori care au dobândit
confirmarea valorii prin traduceri şi editări bine receptate.
O anumită grabă a judecăţii de valoare, dublată de
febra „fantomatică” a prezentului şi de slăbiciunea cronicizată
a proiectelor, face ca identitatea culturii române în
context european să rămână, în continuare, o formă discursivă,
fără conţinut. Cealaltă tendinţă, aflată la polul
opus, caută să certifice valoarea literaturii române, mai
vechi sau mai noi, numai prin opinii şi apostile de „dincolo”,
generând în acest fel auto-calomnia, sentimentul complexului
şi al iluziei. Nicolae Breban constată că această
căutare a identităţii continuă, fără ca ultimii douăzeci de
ani să îi atenueze stridenţele. Libertatea câştigată prin
Revoluţia din 1989 nu fereşte judecata liberă de clişee şi
de stereotipii: „De fapt, se ştie, totul sau aproape totul în
lumea reprezentării e un clişeu, unul monstruos! Totul
sau aproape totul, se ştie, este kitsch! Iar marile genii nu
fac altceva decât să ne arate curajul simplu de a vedea sau
de a auzi lucrurile, pe care noi, satisfăcuţi şi subtil-suficienţi,
le vedem şi le auzim printr-o apă a clişeelor variate,
dominante, printr-o lentilă a opiniilor prestigioase şi
moarte, printr-o gură ce ne mestecă la nesfârşit adevărurile,
pentru care, se zice, nu suntem destul de copţi, de
adulţi sau de tari ca să le privim. Să le auzim. Să le înţelegem”.
În aceeaşi zonă de înţelegere, grupurile literare formate
după 1990 par a fi afectate de transformarea propriului
adevăr, care le asigură coerenţă şi unitate, în
obiect de cult. O tiranie a unicului adevăr se naşte în acest
fel, iar procesul pare să nu difere substanţial de tirania
ideologică şi politică. Asemănarea păguboasă dintre cultul
grupurilor literare pentru un anume adevăr şi tiraniile de
orice fel este amplificată de incapacitatea de a accepta
adevărul celuilalt. Intelectualitatea românească ante- şi
post revoluţionară se polarizează şi polemizează într-o
manieră generatoare de riscuri, atât pe termen scurt, cât
mai ales pe termen lung. Este aceasta o proastă utilizare
a libertăţii? se întreabă Nicolae Breban. Oricum, disputele
actuale nu îşi află energiile în lumea ideilor, a spiritului
generator de cultură, ci mai degrabă în orgolii personale,
diseminate cel mult la nivel de grup. „Şi, dacă există
numai unele adevăruri, noi, ceştilalţi, în ce adevăr să
credem? – se întreabă autorul –. Înţelegând repede lecţia
pe care ne-au dat-o marii tirani, că nu există decât adevărul
care a învins, ca şi lecţia dată aproape zilnic de distinşii
noştri universitari, de simpaticii noştri intelectuali,
care – unii dintre ei – nu ezită să «înveţe a certa norodul!»,
va trebui, vai, încă o dată să alegem şi să acceptăm nu
adevărul (care, ştim, se naşte greu, diform, uneori din
comparaţii mai mult sau mai puţin izbutite, un adevăr ce
trebuie privit uneori ca un fel de microb sau virus, adică
cu o doză de circumspecţie), ci… adevărul «lor». Care e
musai să fie adevărul-adevărat…”. Comuniunea culturală,
generatoare de identitate şi de sens istoric poate apărea
doar în condiţia în care aceste grupuri şi-ar accepta
reciproc adevărurile. Mai mult, în contextul libertăţii politice
postdecembriste, aceste adevăruri ar trebui să vină în
primul rând din sfera esteticului şi mai puţin din zona
politicului.
Trădarea criticii este cartea incomodă a unui scriitor
care nu acceptă să renunţe la ideile sale, la modelele
culturale pe care le-a cultivat, consecvent, la statutul de
maestru literar de care se bucură, conştient şi fără false
pudori. Mai mult, cartea aceasta, cu titlu atât de contrariant,
îl arată pe Nicolae Breban preţuindu-şi maeştrii
spirituali şi literari, iubind literatura română şi pe marii
scriitori plămădiţi din duhul românesc, nădăjduind că
ideile neamului vor avea un destin. Este o confesiunediagnoză
despre scriitori şi critici. O carte a unui modern
care preţuieşte tradiţia. O carte despre critici, dar care nu
le este, în mod direct, adresată. O carte prin care se doreşte
a fi înţeles prezentul, cu toate riscurile ascunse sub
ceaţa libertăţii asociate cu criza de identitate. O carte în
care suntem avertizaţi că „nu totdeauna şi în toate cazurile,
mult râvnita libertate ne rezolvă toate problemele!” O
carte care, în loc de concluzii, prezintă, în paginile finale
„speranţa ultimă” a lui Nicolae Breban, ardelean şi „veşnic
provincial”: „Aceea de re-unire, în sfârşit, a tuturor
spiritelor creatoare ale acestui loc, în acest moment, unul
de criză, e drept. Dar criza, de ce nu, poate – şi trebuie! –
să aibă şi un sens pozitiv, cel al ieşirii din mersul în cerc
al unei fiinţe, al unui organism, al unei comunităţi ce-şi
agravează astfel nu numai relele, dar şi credinţa în propriile-i
puteri!”
BOGDAN MIHAI DASCĂLU
Trădare, trădare,
dar cel puţin s-o ştim şi noi
Înainte de toate, înainte de a mă apuca să scriu
orice altceva, simt nevoia unei confesiuni, care, departe de
a fi gratuită, va rezuma, poate, într-un chip mai larg, cele
ce vor urma. Este vorba despre un anumit sentiment,
care, ca cititor, m-a încercat pe întreg parcursul lecturii, a
unei lecturi intense, anume acela de a fi mereu captiv în
text, acela de a fi nevoit să urmezi firul roşu, de fapt singurul
fir roşu, călăuzitor înspre exteriorul labirintului, pe
care autorul ţi-l dezvăluie mereu într-atât de mult, încât
să nu te rătăceşti, dar niciodată îndeajuns pentru a-ţi
îngădui să te debarasezi de el, pentru a-ţi da şansa de a o
porni, pe cont propriu, în căutarea ieşirii. Ce vreau să
spun cu aceasta e că cititorul nu se află doar înaintea unei
cărţi bine scrise (ea, fiind semnată de Nicolae Breban,
condiţionează aceasta dintru bun început; e vorba de
Trădarea criticii), ci, mai mult, el are de-a face cu o desăvârşită
tehnică scriitoricească, ce imprimă cărţii forţa
unui roman. De această dată, Breban se foloseşte de
instrumentele romancierului, pe care le transpune în
câmpul criticii; el devine, dintr-o dată, autorul omniscient
pe care, de altminteri, nu-l găseşti decât în romane, aducând
astfel cu sine un suflu nou, transformând astfel tărâmul
adeseori arid al criticii literare într-unul fertil, plăcut
lecturii. Însă aici este momentul în care se impune întrebarea:
ce este, cu adevărat, cartea? Este critică literară?
Este eseu? Este memorialistică? Este roman? Pentru că
ea conţine elemente din toate aceste genuri, fără să poată
fi încadrată în vreunul. Ea reuşeşte mereu să scape, cu
succes, vederii înguste a celui ce ar vrea să o includă unei
categorii sau alteia, căci ea este deopotrivă critică şi anticritică,
ea este roman prin tehnică şi alcătuirea personajelor,
dar este, în acelaşi timp, şi pură memorialistică, ea
este un evident eseu, însă îi depăşeşte cu mult graniţele.
Astfel că nu rămâne decât o singură variantă, aceea a
unei istorii literare, dar a uneia subiective, a unei istorii
literare trăite şi mărturisite, a istoriei unei vieţi trăite
prin intermediul literaturii şi întru literatură.
Poate că premisa autorului este şi unghiul cel mai
potrivit pentru a înţelege ceea ce ni se dezvăluie privirilor,
pentru că, atunci când el mărturiseşte că „nimic nu e mai
greu decât să vorbeşti despre o parte din tine”, el are în
vedere nu partea, ci tocmai întregul. Iar greutatea constă
în a desprinde din acesta, cu îndemânarea unui chirurg şi
cu supleţea unui sculptor, părţile, pentru ca, apoi, să le
dea, fiecăreia, senzaţia de întreg. Pentru că este vorba
despre o lungă perioadă trăită, pentru că este vorba despre
viaţa în sine, dar şi despre viaţa literară, este vorba
despre romancieri şi despre critici, despre comunişti şi
despre oameni aparţinând altor civilizaţii, mai libere şi,
poate, mai neîncrâncenate, dar care, în contact cu mizeria,
riscă să devină şi ei, la rândul lor, una cu ea. Aproape
pe fiecare pagină îl găsim pe omul Breban, în special pe
prietenul Breban, cel care se destăinuie cititorului, cel
care vorbeşte despre felul în care ştie să-şi trăiască marile
prietenii, atunci dar şi acum, despre părăsiri, dar mai
ales despre trădări. Toate acestea se regăsesc şi revin
mereu, însă întregul, anume romancierul Breban, lipseşte.
Lipseşte doar aparent, adică nu este prezent ca personaj,
el fiind omniprezent, iar personalitatea lui copleşeşte,
transformând plumbul în literatură. Cartea înaintează
constant printr-un ton neutru al povestirii, fără
resentimente, chiar şi atunci când personajele sunt puse
la punct. Fiindcă este tonul unuia care are conştiinţa propriei
valori, al unuia care ştie unde se situează în literatura
română şi care ştie, la fel de bine, unde le este locul
celor despre care, dar, în acelaşi timp, cu care vorbeşte.
Şi totuşi, dacă nu ar fi fost suficient, ne aflăm înaintea
unui alt novum literar. Romancierul se întoarce către
critic, el devine cel care portretizează criticul, el se scindează,
rămânând, pe de-o parte, romancier, pe de alta
devenind critic... al criticii. Astfel, importanţi critici
actuali prind viaţă, devin personaje, sunt puşi într-o lumină
nu rareori incomodă. Însă Breban nu face decât ceea ce
îi este sortit unui critic să facă: să disece precis şi imparţial
autorul comentat. Fireşte, această atitudine relevă, la
o lectură atentă, două surse. Pe de-o parte, Nicolae
Breban îşi face realmente datoria de critic, repunând în
chestiune critica actuală din interiorul ei. Unul dintre
gravele neajunsuri ale acesteia fiind lipsa lucrărilor de
sinteză: „Părerea mea este că nu au apărut reale sinteze
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
31

32
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ale literaturii noastre vreo cinci decenii nu numai din pricina
cenzurii de partid, dar şi pentru că marea carte a lui
Călinescu continua să impresioneze disproporţionat, să
sufoce aproape orice iniţiativă [...]”, singurul critic care,
totuşi, a făcut-o, Eugen Simion, neglijându-şi proiectul
după publicarea celor patru volume din Scriitori români
de azi. Însă nu atât starea criticii îl nelinişteşte pe autor,
cât spiritul acesteia, problema devenind dintr-o dată cu
mult mai profundă decât s-ar fi bănuit la început, fiindcă,
şi întrebarea este cât se poate de întemeiată, „să fie aceasta
doar rodul unei patimi sau un semn de primitivism, de
aleatorie şi conjuncturală viziune asupra prezentului sau
a trecutului recent, faptul că ne uităm cam iute trecutul,
chiar dacă l-am trăit noi înşine, aşa cum alte naţii, mai
orgolioase decât a noastră, germanii, după catastrofa militară,
umană şi ideologică pe care au provocat-o pe mapamond,
ani la rând au preferat să n-o discute”?
De altminteri, întreaga parte întâi este o extraordinară
plimbare prin pădurea celor pe care critica le-a
schimbat, dar şi le-ar fi putut schimba. Iar tonul, adesea
imperativ şi tăios, este al unui om care a schimbat multe.
Este tonul celui care de la nimic a ajuns în numai câţiva
ani totul, dar care, fiind prea demn şi prea orgolios, a dat
cu piciorul la bunăstare în favoarea libertăţii, pentru ca
apoi, după ce a devenit om liber, să revină printre ocnaşi,
asumându-şi din nou soarta lor, fiind evitat şi hulit de
mulţi, dar urât de majoritate. Pentru că nimeni nu putea
înţelege de unde atâta orgoliu, atâta nebunie şi atâta
caracter, întrucât nimeni nu ar fi îndrăznit să facă ce a
făcut el. Pentru că ceilalţi, în frica lor mizeră, au preferat
o altă cale. Pentru că prea puţini au conştiinţa valorii lor.
Căci numai ea le dictează marilor spirite calea.
Pe de altă parte (şi spre aceasta trimite chiar titlul,
în care trădare conotează „conflict”, un conflict posibil),
este dimensiunea personală, sunt bucuriile şi eşecurile
întru celălalt ale unuia care a legat prietenii, care a crezut
că spiritul uman poate învinge prin frumuseţea lui
absolută răul, ale unuia care a dat totul prietenilor, care a
împărţit cu ei totul. De altminteri, cuvintele lui Breban
sunt, încă dintru început, provocatoare: „Nu puţini vor fi,
probabil, oarecum şocaţi dacă nu chiar iritaţi de titlul
acestui eseu, cu atât mai mult cu cât autorul, romancierul
care sunt, a avut, încă de la începuturile sale literare, critica
– falanga ei cea mai tânără, mai prestigioasă – de
partea sa”. Pentru că, da, el a fost un răsfăţat al criticii.
Pentru că da, el a fost un răsfăţat al sorţii. Pentru că nu,
nimeni nu vede preţul pe care el a trebuit să-l plătească
pentru aceasta. Pentru că, da, i se reproşează mereu, cu
îndărătnicie, că este un ins care vorbeşte numai despre el.
Dar, întorc eu întrebarea, dacă ceilalţi nu o fac, cine altul
decât el să o facă?
Poate că dacă nu ar urma portretele criticilor, cartea
ar fi doar un document de epocă, scris admirabil, cu
har. Însă dimensiunea umană începe atunci când istoria
se termină. Şi astfel i se dezvăluie cititorului strânse prietenii
între romancier şi criticii săi. Astfel se clădesc sub
ochii noştri adevărate temple ale prieteniei, dar care se
prăbuşesc, majoritatea, unele după altele, după revenirea
scriitorului în ţară. Cartea se naşte, astfel, din nevoia
autorului de a-şi înţelege epoca, de a se înţelege pe sine,
de a înţelege literatura în care şi-a câştigat un loc în primul
rând. Însă ea vorbeşte, în afară de trădarea personală,
a prietenilor (care coincideau cu străluciţi critici) şi de
cele două mari rupturi ale spiritului nostru naţional,
petrecute în secolul abia încheiat: pe de o parte, cea de
după primul război mondial, care s-a sudat oarecum abia
după două decenii de trist proletcultism, şi ce-a de-a doua,
în mijlocul (sau, sper, spre finalul, dacă e să luăm patternul
celei anterioare) căreia suntem, cea de după ’89.
Şi, în ciuda trădărilor, în ciuda celor trăite, cartea se
ridică, odată cu autorul, împotriva lui de la sine înţeles.
Căci noi, românii, dacă nu ni se aminteşte întruna, avem
darul de a uita mereu. Pentru noi, cei care au o atitudine
contra sunt cel puţin suspecţi. Şi, dacă aceştia cumva reuşesc,
ei bine, atunci devin demni de dispreţ. E nevoie de
schimbarea unei mentalităţi, iar aceasta nu se întâmplă
dintr-o dată. E nevoie să ne auzim trecutul şi să îi admirăm
pe cei care au rezistat în el, cu adevărat, prin cultură.
În ce mă priveşte, eu am citit cartea ca pe un omagiu.
Unul adus fiecăruia dintre cei amintiţi în ea. Indiferent
dacă în bine sau nu, ea cuprinde universul lui Nicolae
Breban, în care oricine se regăseşte are îndreptăţite motive
de mândrie. Căci amintirea, indiferent de încărcătura
ei, este întotdeauna mai presus decât orice altceva!
Şi nu pot decât să fiu alături de autor atunci când
afirmă: „Da, recunosc, sunt poate un sentimental incorigibil”,
ceea ce nu îl împiedică, nici pe el, nici pe noi să vedem
lumea aşa cum este şi să sperăm într-o redresare a criticii,
a întregii noastre culturi. Ceea ce nu se poate face
decât prin „credinţa în scris, în publicarea foilor noastre,
în promisiunea fermă a lui Femios: «Dar deasupra cântecelor
mele stă un Zeu / Şi de aceea, te voi putea cânta şi
pe tine, ca pe un zeu!»”
Iar, odată cu ele, să nu ne pierdem speranţa în om,
în prietenie şi niciodată în adevărata valoare!
MARA MAGDA MAFTEI
Războiul lui Breban
Nicolae Breban luptă în Trădarea criticii cu fenomenul
de convertire a colegilor săi de generaţie. După răscoala
populară din 1989, care, precum orice învolburare,
amestecă apele şi aduce la suprafaţă straturi ce până
atunci zăceau în adâncuri, o nouă generaţie de critici se
arată. Pentru a se afirma această generaţie are nevoie, ca
în orice cultură măruntă, de poleială politică. Aşadar,
pasul imediat următor al acestor oameni este înregimentarea
politică. Deodată se regăsesc în faţa unor misiuni,
care pentru a respecta o tradiţie românească, trebuie
îndeplinite în numele poporului român. Deci, de dragul
acestui popor român se încununează unii de succes.
Pentru că românii suferă de blestemul culturilor mici, au
fost mereu nevoiţi să accepte în fruntea lor oameni care se
autoaleg, iar dacă sunt literaţi trebuie să facă parte din
politică pentru a cuceri publicul. Spre râsul Occidentului
şi disperarea românilor, în faţa tututor se afişează, aşadar,
clase din ce în ce mai spoite, care nu numai că nu
valorează nimic pe scena internaţională, dar mai frizează
şi ridicolul! Volumul lui Breban reprezintă lupta romancierului
cu această lume cameleonică, cu vechii săi prieteni
care l-au uitat, i-au întors spatele după ce au ajuns
ceea ce şi-au dorit. Cred că numai românii sunt capabili să
se duşmănească atât de mult între ei; românii plecaţi din
ţară îi urăsc pe confraţii lor veniţi şi ei în căutarea unui
loc mai bun. Ură, invidie maximă, totală amnezie a trecutului
şi a limbii. Arătaţi cu degetul de celelalte minorităţi
din exil, de către popoarele gazdă, românii se fac repede
remarcaţi. Nu mai este de mirare că personalităţi actuale
au uitat de unde au plecat. Cu siguranţă, comunismul a
distorsionat societatea românească, iar un Maiorescu
ministru, care nu se jena să-i primească în casa lui impunătoare
pe Creangă sau Eminescu e greu de imaginat în
zilele noastre. Din păcate, noua clasă de intelectuali se
comportă precum noii îmbogăţiţi, se cred geniali, se premiază
între ei până la ridicol. Ocupaţi să se tot laude unii
pe alţii, nu îşi dau seama că au îmbătrânit şi dacă tot nu
vor să lase locul altora de bună voie, în orice caz iremediabilul
se va produce şi doamna cea urâtă va poposi şi la
casa lor. Detronaţi, vor suporta furia celor pe care i-au
ţinut în umbră.
Românul s-a născut la sat, adică e ţăran şi, dacă a
suferit în tinereţe, trebuie să producă la rândul lui aceeaşi
durere în jur, cu alte cuvinte, să se răzbune. Mai suferă de
o maladie societatea românească: totul se orânduieşte în
funcţie de politic. Astăzi, lumea românească, se împarte în
susţinătorii lui Iliescu, cel desemnat personalitatea politică
cea mai importantă de după 1989, şi apărătorii unui
aşa zis liberalism economic. Şi câte săgeţi îşi aruncă cele
două tabere, deşi ştiu cu toţii că între ei nu există nici o
diferenţă fundamentală, cu toţii fiind crescuţi la şcoala
comunistă de care fireşte nu se vor putea dezice niciodată.
O naţiune tânără, deja obosită, românii nu sunt
capabili să se revolte împotriva sistemului, precum ungurii,
cehoslovacii, ucrainienii şi mulţi alţii. O naţiune molatică
are dreptul la un viitor pe măsură!
Breban nu crede atât în forţa unei generaţii, cât în
aceea a unui grup literar; eu nu cred decât în forţa individului
venit dintr-o cultură atât de egoistă precum cea
română! Prozatorul pare totodată convins de adeziunile
create în jurul unui regim politic sau împotriva lui, precum
ura personală a lui Eugen Ionescu, Monica
Lovinescu, Goma faţă de Ceauşescu, spre deosebire de un
Cioran moqueur, interesat doar să învingă în Occident, un
Cioran care odată plecat din ţară nu mai are nici o datorie
faţă de ai săi sau faţă de obnubilaţiile sale trecute.
După război, Europa veche deschide braţele tuturor
refugiaţilor din Europa de Est. Era vorba de o primire a
potenţialului intelectual, creator al acestor oameni.
Astăzi, aceeaşi Europă îşi deschide porţile integrării politice
a aceloraşi refugiaţi, dar se întreabă Breban: „Acum,
după căderea imperiului comunist, sunt curios dacă mesagerii
unor literaturi minore din Estul Europei vor fi la fel
de susţinuţi!” Oricum, întreaga Europă, fie ea veche sau
nouă, suferă de o stare de oboseală şi plictiseală avansată.
Ieşite, măcar temporar, de sub orbita Rusiei, ţările
Europei Mediane se apropie de Occident. Oare pentru
câtă vreme? Ne place sau nu, suntem lângă imperiul rus,
lângă modelul său autoritarist, iar istoria noastră este
legată de acest popor obişnuit cu dictatura. Dacă şi românii
sunt deprinşi cu un regim opresiv, cum se face că nu au
reuşit să dea o literatură atât de profundă şi originală
precum ruşii, se întreabă Breban? De statură politică
mică, cu slabe ambiţii de cuceritori, fără mari pretenţii
universale, românii s-au mulţumit să fie sub vremuri. În
plus, noi facem literatură pe marginea literaturii. În loc
de personaje şi teme universale, ne agităm patetic la limita
adevăratei literaturi... şi scriem... jurnale precum
Liiceanu, exemplul dat de Breban în aceast volum – un
„proces” pe care îl intentează el literaturii române contemporane.
Liiceanu a rămas fidel „jurnalului filosofic
sau aide-mémoire ce punctează travaliul obositor şi adesea
ingrat al unui traducător de filosofie germană”. În plus,
notează Breban, „jurnalul – afirmăm încă o banalitate! –
chiar şi unul contra-făcut e interesant când se adaugă
unei opere majore, valide, acceptate de opinia publică şi de
critica de autoritate”. Are dreptate Breban atunci când
cere o operă consistentă înaintea jurnalului. Ce îi mai
reproşează Breban lui Liiceanu? Uitarea originilor, dar
mai ales uitarea prietenilor care i-au fost alături în vremurile
în care nu conducea Editura Humanitas, mândria
lui nejustificată, ura care nu-l diferenţiază de masă, îi
reproşează alianţa cu Manolescu împotriva lui Eugen
Simion, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea,
aversiune motivată probabil prin situarea lor de aşa zisa
cealaltă parte a baricadei politice, uitând că suferă cu toţii
de aceeaşi înregimentare pe care inconştient o poartă în
sânge.
Un alt prieten de tinereţe al prozatorului Nicolae
Breban, prieten al cărui portret îl regăsim în volumul
Trădarea criticii, este Matei Călinescu, cel care neagă
astăzi relaţia de amiciţie care l-a apropiat de Breban.
Ambii cu origini burgheze, nevoiţi să trăiască în exil,
Breban fidel încă lui Nichita Stănescu, Matei Călinescu
nu. Spune ceva oare această fidelitate? Da, în măsura în
care originile, prieteniile, tinereţea nu se trădează. Dar
majoritatea românilor, în Occident sau la ei acasă, au
acest impuls imperios de a dovedi inconsecvenţă faţă de
trecut şi vechile alianţe. Au făcut-o Cioran şi Eliade, iar pe
plan local şi păstrând evident proporţiile, generaţia cu
care Breban „intră în război”, şi anume Liiceanu,
Manolescu etc. Nu numai că românul trebuie să îşi trădeze
trecutul, dar trebuie să nege şi şcoala care l-a format; a
se vedea Cioran care neagă influenţa majoră a lui Nae
Ionescu, sau Liiceanu – şcoala filosofică a lui Noica.
Evident, Noica şi Cioran au reprezentat pentru Liiceanu
două nume care l-au ajutat în carieră, apropierea de aceştia
ar fi putut prevesti multe, dar păcatele româneşti l-au
împins în braţele unui orgoliu nemăsurat, care îl împiedică
să îşi conştientizeze limitele. Oameni inteligenţi, cu
lecturi grele şi capacităţi scriitoriceşti neobişnuite, se lasă
seduşi de... uman, prea uman!
Suferind la propriu de pe urma regimului stalinist,
la început, Manolescu s-a arătat prietenos, dar vigilent.
Maturizându-se, a început să iubească exact arma cu care
i s-a dat în cap, şi anume dispreţul. Breban îi reproşează
distanţa pe care a impus-o faţă de el, dar şi alterarea preocupărilor
sale literare prin intrarea în politică. După
modelul maiorescian, Manolescu şi-a făcut prieteni printre
tineri, pe care i-a sprijinit la un moment dat, dezicându-se
apoi de cei incomozi, tot precum Maiorescu. Nu ştiu
dacă Breban este conştient că în acest volum de răfuială
cu câţiva dintre colegii săi de generaţie, reproşându-le
acestora câteva tare, el identifică de fapt nişte metehne la
nivel naţional, pe care nici un regim politic sau ocupaţie
nu le mai poate altera. Sunt câteva trăsături care ne fac
nepieritor români, o afurisenie cu care vrem să persistăm
de-a lungul secolelor. Cred că răul este unul colectiv şi
adevărata problemă depăşeşte caracterul personal şi se
regăseşte la nivelul unei naţiuni. Morbul invidiei, al răzbunării,
cultul personalităţii, cultul geniului transformă
un popor până la a-l reduce la zero. Intriga acestui volum
nu este dată neapărat de războiul lui Breban cu foştii săi
prieteni, ci semnalarea unor probleme de fond ale acestui
popor român, care nu merită să poarte numele de naţiune,
după cum scria Cioran. Şi cred că are dreptate.
IRONIM MUNTEAN
Polivalenţa creatoare
După 20 de ani de la redactarea la Paris a eseului
Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Nicolae Breban
revine cu Trădarea criticii, carte despre critică şi despre
criticii generaţiei lui, dorind „să înţeleg, dar şi să apăr
literele române, spiritul lor, aflate într-o grea încercare”.
(p. 9) Romancierul îşi justifică, întâi, demersul critic, constatând
că în acest deceniu prim al mileniului al treilea
sintezele literaturii române sunt puţine: Marian Popa,
Alex Ştefănescu, Eugen Negrici, Eugen Simion, Ion
Negoiţescu şi, recent, Nicolae Manolescu nu supun plenar
analizei literatura, ştiinţele umaniste, impunându-se noi
judecăţi de valoare, revizuirea reală, în spirit critic şi istoric,
ţinându-se cont că destule opere literare ivite în această
jumătate de veac au fost „reale (şi aceasta a fost victoria
şi nu rezistenţa prin cultură, atât de discutată şi persiflată),
dar şi să readucă criteriile, numele prestigioase şi
valorile de dinainte”. (p. 19) Nicolae Breban ne îndreaptă
prin titlu spre eseistul francez Julien Benda, care în anii
’30 ai secolului trecut, în faimoasa lui carte La trahison
des clercs, „deplângea faptul că unii clercs, în spiritul cărţii,
în loc să se ocupe de principiile artei lor, de litera şi spiritul
etern al imperiului cultural, «coboară» în arena tuturor
patimilor şi stratagemelor politice.” (p. 29)
Legătura dintre les clercs (intelectualii, cărturarii) –
de stânga şi de dreapta, francezi angajaţi violent în dispute
politice şi sociale – şi oamenii scrisului de la noi, după
1989, este mai mult decât evidentă, politicul absorbind
integral atenţia şi energiile, literatura, cultura sunt aruncate
în derizoriu, nemaiavând importanţă pentru mulţi
scriitori, deci, şi pentru numeroşi critici. Succesul neaşteptat
al cărţii lui J. Benda în epocă este urmat de revenirea
ideilor ei „şi azi, în forme schimbate, în actualitatea
europeană. Şi în cea românească”. (p. 21) În acest context
Nicolae Breban se simte, just, îndreptăţit prin această
încercare: „Să comentăm, evident din unghiul creatorului
de pânze epice interesat, pentru odată să se exprime şi
fără ajutorul metaforei şi al fabulei epice” (p. 22), din
datorie faţă de „lectoratul şi publicul românesc”, vorbeşte
în numele generaţiei sale care „am crezut că vom fi capabili
nu numai de a prezerva valorile şi trecutele creşteri şi
prestigii, dar poate naivi şi idealişti încă o dată, precum
tinerii şi mult ridiculizaţii paşoptişti, am crezut şi am
visat că, în ciuda asprelor şi absurdelor oprelişti, vom fi
capabili de o artă cu adevărat… mare”. Are viziunea personalităţilor
culturale româneşti de tip renascentist, precum
I. Heliade, B.P. Haşdeu, G. Călinescu, Mircea Eliade,
Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, L. Blaga prin care s-a afirmat
„genul naţional în plenitudinea sa, cum visa un
Cantemir sau Eminescu”. (p. 24)
Titlul volumului are conotaţii multiple fiind „mai
degrabă ironic decât agresiv, mai mult patetic decât grav”
(p. 217), aşa-zisa trădare nefiind fugă, abandon, dezinteres,
părăsire definitivă, renunţare, lipsă de solidaritate,
ci, poate, o canalizare, pentru moment, în alte direcţii
creatoare sau existenţiale. Este mai degrabă un pretext
pentru romancier de a-şi exercita el însuşi „mijloacele
intuitive” bazate „mai ales pe empirii”, spre a înţelege
„cum reacţionăm noi, crema gânditoare şi expresivă a
unei comunităţi de limbă, de teritoriu, de istorie etc., în
cazul unei dictaturi”. (p.13) De aceea, până a ajunge să se
refere la criticii grupării pe care o ilustrează, romancierul
Nicolae Breban face o incursiune în evoluţia literaturii
române, punctând concis rolul celor două grupuri formatoare
din jurul unor reviste: clasicimul românesc în jurul
revistei Convorbiri literare şi a mişcării junimiste, al cărei
mentor a fost Titu Maiorescu, şi modernismul – în jurul
efemerei reviste Sburătorul, cu Eugen Lovinescu, teoretician
al sincronismului.
Amândoi sunt adepţi ai autonomiei esteticului, dar
Maiorescu separa sever actul creaţiei de actul critic (vezi
Poeţi şi critici), formându-se în zarea culturii germane (ca,
mai apoi, Eminescu ori L. Blaga) şi resimţind forţa catalitică
a spiritului riguros, nemţesc, făcându-l să afirme:
„Sigur, oricărui popor îi este îngăduit să nutrească sentimente
de mândrie naţională, dar nu se cuvine ca asemenea
sentimente să încalce sau să întreacă limitele adevărului”.
(Titu Maiorescu, Critice) E. Lovinescu este modelat
de spiritul galic şi teoretizează sincronismul, pledează
pentru roman citadin şi este adept al impresionismului
critic. Incursiunea critică a lui Nicolae Breban stă sub
ANUL XXI Nr. 1 (694)

pecetea lui George Călinescu, care crede că: „Un scriitor
poate să creeze în toate genurile”. „Criticul este un creator,
în esenţă. Critica nu înseamnă absenţa însuşirilor
literare, ba, dimpotrivă, le implică”.
Transferul metaforei din spaţiul creaţiei în cel al
criticii a făcut miracole şi ea nu trebuie ironizată, căci
„metafora, e drept, a făcut posibilă nu numai rezistenţa,
dar şi lupta”. (p. 25) În această luptă s-a plămădit o „artă
şi literatură adevărată, autentică care să reziste timpului
şi criteriilor celor mai aspre, mai înalte”, datorită şi colaborării
fructuoase între tinerii scriitori, la începuturi, în
anii ’60, cu Nichita Stănescu în frunte şi cu N. Breban,
Grigore Hagiu, Cezar Baltag alături, mobilizaţi de dorinţa
de a ieşi de sub zodia ideologiei opresive, având solidaritate
cu „falanga critică splendidă din jurul Gazetei şi
apoi a României literare de atunci, de la sfârşitul deceniului
şapte, ne-a sprijinit, a crezut în talentul şi în capacitatea
noastră de a învinge sistemul în punctul său nevralgic”.
(p. 25)
Cu note poematice, acut emoţionale, Nicolae Breban
subliniază raportul de reciprocitate firesc între artistul
creator şi critic, primul prilejuind substanţa artistică pentru
intuiţia şi bunul-gust spre a-şi proba autoritatea critică
şi valabilitatea judecăţilor sale de valoare, iar criticul
sprijinind promovarea şi ascensiunea literaturii de valoare:
„Prietenii noştri, tinerii critici şi comentatori, ne-au
simţit şi ni s-au aliat şi, e drept să spunem, numai cu ajutorul
lor a fost posibilă renaşterea literaturii şi artelor,
sfâşierea, chiar şi parţială, a vălului de fum şi pâclă densă
ideologică…”. (p. 24) La promovarea tinerilor scriitori de
atunci, la renaşterea literelor au contribuit Matei
Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea,
Mircea Martin, Gabriel Dimisianu (Gazeta, apoi România
literară), Nicolae Manolescu (Contemporanul) şi mai vârstnicii:
Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman,
Ioanichie Olteanu şi mai ales Ion Negoiţescu, formaţi în
Cercul Literar de la Sibiu sub tutela generoasă a lui
Lucian Blaga, calomniat şi marginalizat, iar majoritatea
„cerchiştilor” suportând detenţii până la revenirea în
viaţa literară (revistele: Familia, Tribuna ori R.L.). Un loc
aparte ocupă în Introducere Ion Negoiţescu, liderul
Cercului Literar de la Sibiu, autorul Manifestului grupului
trimis lui E. Lovinescu (publicat în Viaţa, 1943) şi pledând
pentru autonomia esteticului şi cu Radu Stanca pentru
„Resurecţia baladei”. Ion Negoiţescu. Un destin dramatic,
cunoaşte detenţia; la Familia proiectează Istoria
literaturii române, lucrată în exil, la München, unde şi
Nicolae Breban era „în exil politic şi estetic”, prilej de
bogate informaţii pentru istoria literară românească şi
viaţa diasporei româneşti atât de divizate la Paris,
München, Londra, Madrid sau în Americi. Nicolae Breban
regretă că omul de o rară cultură n-a încheiat istoria sa
literară, lipsesc „schiţele biografice” de felul celor ale lui
Călinescu din Istoria… sa, „iar concizia extremă, mai bine
zis lacunaritatea, insuficienţa şi lapidaritatea deconcertantă”
(p. 31) se pot datora depărtării de ţară, de biblioteci
şi surse documentare, dar şi lipsei de comunicare, înţelegere
şi de solidaritate dintre Nego şi grupul de la Europa
liberă sau chiar cu unele grupuri din ţară.
De altfel Cap. II – Grupurile literare – surprinde
existenţa grupurilor literare diverse în USR, în ciuda eforturilor
organizaţiei comuniste de a asigura unitate prin
autoritatea ideologiei, N. Breban socotind că grupurile
sunt mai importante decât generaţiile şi că apartenenţa la
ele nu este semnificativă, contestând atât existenţa propriei
generaţii, ’60-’70, cât şi a celei optzeciste. În schimb,
Breban vede grupuri bine individualizate prin programe
estetice şi pivotând în jurul unor reviste: „cerchiştii” –
grupaţi în jurul Revistei Cercului Literar de la Sibiu şi din
1946 pe lângă Euphorion (Caiet de critică şi poezie editat
de Cercul Literar) – propunând sincronism cu Europa
arhetipală; grupul de evrei din jurul Gazetei literare – conduse
de Paul Georgescu şi avându-i ca ideologi pe
Crohmălniceanu, Tertulian, Savin Bratu – conducând atacul
contra lui Maiorescu, Lovinescu, Blaga, Arghezi, în
numele teoriei revoluţionare a clasei muncitoare; grupul
ce gravitează în jurul lui Nichita Stănescu, în care se
includ N. Breban şi alţi poeţi, prozatori ori critici (Matei
Călinescu, L. Raicu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, care,
din păcate, după emigrarea în SUA „au uitat de literele
din care purced” (p. 66); oniricii lui D. Ţepeneag: Leonid
Dimov, Sorin Titel, Virgil Tănase, Paul Goma, Iulian
Neacşu, Vintilă Ivănceanu; grupul lui Marin Preda, apropiat
iniţial de Paul Georgescu, apoi de Crohmălniceanu,
Mihai Gafiţa şi Eugen Simion, grupul lui Eugen Barbu de
la Luceafărul, apropiat de tinerii Beldeanu, Vadim Tudor,
dar şi de Fănuş Neagu, D. Deşliu; grupul prof. G. Ivaşcu
la Contemporanul, cu discipolul său N. Manolescu.
În provincie, la Cluj, grupul lui A.E. Baconsky de pe
lângă Steaua şi apoi, după sosirea lui la Bucureşti, îi
rămân fideli Petre Stoica şi Modest Morariu, dar nemaiavând
revista, trimite spre „exterior” texte nepublicabile în
ţară; la Iaşi, Timişoara grupurile se confruntau cu asprimea
cenzurii; N. Manolescu conducea la Bucureşti
Cenaclul de Luni, la care participau tineri ce vor publica
la Editura Litera placheta de versuri Aer cu diamante,
semnată de „patru tineri muşchetari ai poeziei: Traian T.
Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan”,
grup din care după Revoluţie s-a iscat generaţia optzeci;
grupul de la Păltiniş, avându-l ca mentor pe C. Noica şi ca
membri: Andrei Pleşu, G. Liiceanu, Sorin Vieru. Jurnalul
de la Păltiniş şi Epistolarul au avut succes şi rezonanţă
încât „eu însumi entuziasmat, am trimis de la Paris, unde
mă aflam, un studiu de susţinere […], publicat de
Ioanichie Olteanu în Viaţa românească […] fiind bucuros
să pun umărul la ceea ce se putea numi, măcar cu o jumătate
de gură, rezistenţa prin cultură”. (p. 75)
Nicolae Breban însuşi în vizitele regulate în ţară
mărturiseşte că „am visat la o şcoală a romanului românesc”
(p. 76), a primit în apartamentul său tineri candidaţi
la gloria epicii: Mircea Săndulescu, Stelian Tănase,
Florin Sicoie, Ion Groşan, Ion Buduca, dar după Revoluţie
ispitele revolute au făcut „iute caduce speranţele şi construcţia
noastră, tehnică şi tematică”. (p. 76)
Succesul jurnalului (după cel de la Păltiniş) ca specie
hibridă îi prilejuieşte lui Nicolae Breban o tranşantă
diferenţiere de autorii acestui tip de text – jurnal şi false
memorii numite arogant roman – şi romanul autentic care
presupune construcţie, amplă creare de personaje memorabile,
creare de viaţă, de tipuri, de caractere, de fiinţe vii,
în sensul crezului artistic al lui L. Rebreanu, etalonul
romanului românesc modern.
Revenind la rolul grupurilor literare şi nu al generaţiilor,
Breban nu poate să nu-şi exprime dezamăgirea
profundă pentru eşecul GDS, înfiinţat de către intelectuali
prestigioşi: Mihai Şora, N. Manolescu, A. Blandiana,
A. Pleşu, G. Liiceanu, grupaţi în jurul revistei 22, condusă
de către Stelian Tănase – grup de afirmare a societăţii
civile, ajuns sectă culturală a unei „false elite” căzute în
partizanatul de idei. Pline de amărăciune sunt notele despre
evoluţia relaţiei cu Gabriel Liiceanu, din prieten preţuit
ajuns să protesteze „contra unor nume eminente ale
literelor”. (p. 93)
Ca şi G. Călinescu, pentru care „istoria literară este
«ştiinţă inefabilă şi sinteză epică»”, fiind concepută ca scenariu
de intrări şi ieşiri, ca „o epopee cu eroi şi forme din
succesiunea lor necauzală, putând determina capacitatea
de creaţie a poporului român şi trăsăturile caracterului
naţional” (Alexandru Piru, G. Călinescu în „D.S.R.”, vol.
A-C, p. 512), Nicolae Breban încearcă în cap. Portrete o
critică a criticii propulsând în „ficţiune – aşa cum sunt
propulsate navele la apă în marile şantiere – unele fiinţe
vii, de o puternică şi complexă personalitate”. (p. 103)
Animat de cultul prieteniei, N. Breban compune o galerie
de portrete, cu mijloacele epicului din cărţile sale de ficţiune,
exersându-şi talentul superior de portretist şi pictând
pe cei analizaţi, păstrându-i ca fiinţe vii, redactându-le
„schiţe biografice” şi definindu-i tipologic, caracterologic
cu luminile şi umbrele lor de persoane publice, dar
„supuşi vrând-nevrând acestui risc: de a fi ei înşişi percepuţi
şi într-o analiză critică”. (p. 104) Rând pe rând, se
succed ca într-o panoramă criticii generaţiei sale puşi sub
lupa sensibilă a analizei romancierului, dornic să-şi „înţeleagă
timpul, cultura din care provin şi spiritul ei în
actualitate” – cum afirmă în subtitlul volumului.
Portretele sunt exerciţii de admiraţie şi iubire, izvorâte
dintr-o existenţă comună în evoluţia vieţii literare româneşti
de o jumătate de veac, cu năzuinţe, idealuri, dar şi
cu atâtea dezamăgiri şi frustrări, pe care romancierul-critic
nu le poate trece cu vederea. Cu Lucian Raicu se
cunoaşte în casa logodnicei şi viitoarei soţii a lui Nichita –
Doina Ciurea – unde se dezvolta „cu un aplomb firesc, universal,
proiectele de operă” (p. 107), visul de a face artă
mare ce duce la împrietenire. Portretul fizic, moral este
ţesut din admitaţia pentru cel ce „ştia multe” fără a fi erudit
(despre Gogol şi Rebreanu), lector pasionat, „cu seninătate
culturală şi ironie vagă, dar persistentă”, alimentând
o prietenie de două decenii, „întreruptă brusc, cam
tot atâta timp” (p. 123) şi lăsându-i bucuria „intimităţii cu
un spirit atât de diferit de al meu, cu instincte literare
atât de sigure, de vizionare…” (p. 125) şi cu regretul că
literatura română nu a beneficiat de un „tezaur de idei şi
viziuni” pe care cu mai multă ambiţie L. Raicu le-ar fi pus
în pagina scrisă.
Lui Matei Călinescu îi dedică o veritabilă micromonografie
critică, fiindcă „vorbind de Matei Călinescu e ca
şi cum aş vorbi despre o parte din mine, a piece of him,
cum se desemna Horaţiu, prietenul prinţului Hamlet”. (p.
126) Portretul făcut lui Matei Călinescu devine reprezentativ
pentru întreaga generaţie, prinsă în „mari suferinţe
şi zvârcoliri interioare”, alcătuit prin acumulări succesive
în mişcarea în plan moral, intelectual şi fizic, „bărbatul
frumos”, calm, degajat în gesturi, cu eleganţă, febră interioară,
lecturi bine orientate, dar şi cu „prejudecăţile propriei
firi, nesigură şi capabilă uneori de mici şi iuţi răzbunări”.
(p. 127) Matei Călinescu a fost asistentul lui T.
Vianu, a debutat cu Titanismul în opera lui Mihai
Eminescu, şi-a dat doctoratul la Cluj cu Liviu Rusu şi
„făcea parte de voie – de nevoie din acelaşi grup de aspiranţi
la glorie şi litere”. Trei ani a durat această „tatonare
sau ce-o fi fost!”, şi cu atât mai dureros este resimţită
trădarea, când după 10 ani şi mai bine (1961-1973), Matei
Călinescu emigrează în SUA, uitându-l pe N. Breban şi
propria „tinereţe românească”, uitându-l pe Nichita
Stănescu. Breban îi reproşează că a uitat literatura română,
el, unul dintre „cei mai lucizi critici şi cunoscători” ai
ei, dar, cu durere reţinută, încearcă să îşi suprime fireasca
amărăciune: „Nu, nu-i reproşez fostului meu prieten că
m-a trădat. E prea fin, prea nobil pentru un act de felul
acesta. Nici că m-a uitat”. (p. 162)
Şi portretul lui Nicolae Manolescu este construit pe
tehnica acumulării de elemente surprinse în mişcare,
prietenia începând nu ca la Matei Călinescu, la „prima
tinereţe, cea formatoare, lansatoare, ci într-un moment
când aveam o altă mare nevoie de… asistenţă, încurajare
şi legitimare, la urma urmei nu numai a propriei mele
arte, ci şi a poziţiei mele în societatea românească”. (p.
176) Portretul fizic şi moral se ţese într-o pendulare continuă
între admiraţie, recunoaşterea calităţii de mentor al
unei promoţii creatoare, a lucidităţii critice, a cărţilor sale
exemplare (Contradicţia lui Maiorescu, Arca lui Noe), dar
şi din amărăciune şi acuzaţii vehemente în clipe tensionate.
Reproşul principal vizează anii petrecuţi în implicarea
politică „mereu în poziţie marginală”, contribuind prin
absenţa din viaţa literară la „dezorientarea” şi haosul
acesteia, dar şi înscrierea, fără reţineri, în „cercul de influenţă
al d-nei Lovinescu, care ridică pretenţii de a face
ordine în literatură şi, poate, şi în politică, definindu-se ca
un aprig grup de luptă”. (p. 192)
Deşi cu Eugen Simion n-a fost în relaţii de prietenie
apropiată precum cu Raicu, Manolescu, M. Călinescu,
Breban îl recunoaşte drept unul dintre marii critici ai
generaţiei, deşi fără protector, ca alţii, şi-a urmat singuratic
drumul, ca un „spirit conservator în cel mai bun, mai
nobil sens al cuvântului”, dedicat studiului „cu gravă
seriozitate şi cu acribie documentară” (p. 208), într-o
carieră universitară de circa 40 de ani. I-a avut ca maeştri
pe Maiorescu, E. Lovinescu (căruia îi dedică monografia
Eugen Lovinescu, un sceptic mântuit), Jean Ricardou. Anii
petrecuţi la Paris ca visiting profesor, cele două legislaturi
la Preşedinţia Academiei Române, când a imprimat „un
anumit model de continuitate spiritului naţional, o încredere
fermă în valorile româneşti” (p. 210), cele 4 volume
Scriitori români de azi confirmă valoarea indiscutabilă a
criticului, chiar dacă „după Îngerul de gips, despre care a
scris mai târziu, [...] nu mi-a mai făcut onoarea unui text
exegetic” (p. 210) şi reproşându-i că nu şi-a adus la zi cărţile
consacrate scriitorilor români de azi.
Concise, esenţializate sunt portretele schiţate lui
Gabriel Dimisianu, „un real şi discret mucenic al scrisului
viu”, „paznic al acurateţii valorii literare” (p. 230), care
„din zecile de cronici, studii ar putea face o sinteză extrem
de interesantă, cel puţin a prozei unei jumătăţi de secol de
creaţie” (p. 235); Gheorghe Grigurcu îşi cheltuieşte energiile
în atacuri repetate la adresa lui Marin Preda şi
Nichita Stănescu, în locul „monografiilor ample, dedicate
literaturii actuale”.
Mircea Martin a abandonat critica de întâmpinare
şi s-a retras în cercetarea sociologiei culturale, a filosofiei
culturii, esteticii ori desfăşurând o activitate de editor
după Revoluţie. Pertinent şi rafinat, „cu autoritate profesională
indubitabilă”, Al. Călinescu s-a retras în lumea
scriitorilor interbelici, Cornel Ungureanu, la Timişoara,
„un fanatic, conştient de necesitatea preţuirii şi serbării
fenomenului literar românesc” este pasionat de proiectul
unei impresionante sinteze de geografie literară autohtonă.
La Cluj, Petru Poantă „se preocupă doar de istoria
revistei locale Echinox”, dar creaţia vie este slujită, din
fericire, de Irina Petraş, care în afara colecţiei de eseuri, a
publicat recent o impresionantă Panoramă a literaturii
române contemporane la Editura Ideea Europeană.
N. Breban încheie seria portretelor critice cu o
incursiune în evoluţia conceptului de specificitate naţională,
dimensiunea identităţii noastre literare şi culturale,
mărturisindu-şi aderenţa la „tabăra celor care – ca şi
înaintaşii şi modelele noastre, un Eminescu, un Iorga, un
Blaga sau un Călinescu! – cred că noi, românii, suntem
apţi, iată, în sfrârşit, după o iute, poate convulsivă evoluţie
şi sincronizare, să producem reale valori – naţionale şi
universale”. (p. 242)
În locul Stafiei prezentului (secvenţa finală a eseului)
să se instaleze „un nou spirit, viguros şi avântat – de
ce nu utopic?! – paşoptist care să reaprindă entuziasmul
pentru literatură asemenea apelului heliadesc romantic
definit de radicalizare ideologică, coerenţă vizionară,
intensitate pasională, iar prietenii critici: «Sper să mă
înţeleagă, sper să înţeleagă şi titlul acestui amplu text, că
prin fugă, trădare, vrea să spună, să strige, aproape:
– Veniţi înapoi, spirite alese, în ograda atâtor splendide
şi reuşite lupte, vise, da, ale tinereţii noastre...»”
(p. 223)
EUGEN NEGRICI
„Îl iubesc pe Nicolae Breban”
Spiritul critic e gata să se radicalizeze
Am venit astăzi, aici [Festivalul Carte şi Arte – lansarea
vol. Trădarea criticii – desfăşurat în toamna anului
2009, în incinta Palatului Şuţu – n. ed.], în primul rând,
pentru că îl iubesc pe Nicolae Breban – model de tenacitate
intelectuală şi de credinţă în literatură. Dar am venit şi
pentru că m-am simţit onorat să-l aud spunând că impulsul
pentru scrierea volumului Trădării criticii a venit
dinspre Iluziile literaturii române – o carte care ar fi trebuit,
într-adevăr, să se numească Iluzionările criticilor
literari români. E, într-adevăr, ceva ce apropie cele două
cărţi, în pofida scepticismului uneia, recte cartea mea, şi
a optimismului celeilalte, aceea a lui Breban. Şi anume, e
vorba de dorinţa de a spune lucrurilor pe nume, de tonul
decis care anunţă despărţirea apelor, ruptura de epoca
sentimentelor cuvenite şi a prieteniilor false, ieşirea din
narcoza bunăvoinţei, renunţarea la ce mensonge bienveillant.
S-ar zice că abia acum, la aproape douăzeci de ani de
la Revoluţie – un răstimp în care am rătăcit în lumea de
vată a îngăduinţei, a respectului faţă de convenienţe şi de
reputaţii, reputaţii bine instalate şi bine consolidate de
primejdiile care au venit mereu peste ţara aceasta – abia
acum, ziceam, spiritul critic dă semne că se trezeşte şi e
gata să se radicalizeze. Şi să se radicalizeze – iată paradoxul
– chiar împotriva spiritului criticilor noştri.
Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă,
sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă, prin militantismul
ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a
înfrunta prejudecăţile şi ridicolul în numele idealului
tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în
numele marii creaţii – spre care a aspirat continuu – şi în
numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească.
Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea
ei debordantă, prin colocvialitatea ei dezlănţuită.
Mă urmăriţi? O nu, nu e fraza mea, este fraza-cheie a lui
Breban, care, pe tot parcursul cărţii sale, se adresează nu
unui cititor anume, ci unui public – cum este cel de faţă –
abordându-l în aparté-uri sau direct. Cum ziceam, este o
carte greu de clasat, datorită colocvialităţii ei dezlănţuite.
E pur şi simplu o carte „vorbită”, e printre puţinele cărţi
vorbite din literatura noastră, un caz rarisim. Este vorbită
criticilor vii şi morţi. Senzaţia e uneori stranie: reproşurile
adresate lui Matei Călinescu vin după moartea lui
[Nicolae Breban: – Era viu când am scris...]. Da, v-am
înţeles postura. Şi eu despre opiniile lui Horia Mazilu am
scris când trăia... Adică suntem în aceeaşi situaţie. Numai
că Dumneavoastră vorbiţi despre vii şi despre morţi în
acelaşi fel. Pentru că, de fapt, ideile lor contează. [Nicolae
Breban: – Pentru că ei sunt vii!]. Şi pentru că sunt vii; sau
ar trebui să fie, cel puţin în conştiinţa noastră. Dar să ne
întoarcem la acest produs brebanian.
Mult timp m-am gândit unde să-l aşez, cu ce să-l
asemăn. Nu este un nou J’accuse, un manifest vitriolant,
cu alunecări profetice şi înflăcărare vaticinară. Nu e nici
un discurs de amvon, o „certare” din amvon a enoriaşilor
cu mari şi mici slăbiciuni, supuşi păcatului. Mai curând,
mi-am zis, seamănă cu un aeropag al destinelor trădate,
preschimbat în pledoarie şi discurs de îmbărbătare. Şi,
totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului, mă
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
33

34
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
îndeamnă să asociez discursul acestei cărţi cu acela al
unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă,
undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care
ar trebui cu orice preţ câştigată. Este plină istoriografia
imperială romană, Tacit, în primul rând, de asemenea
lungi discursuri de îmbărbătare. Care cuprind aceleaşi
situări retorice, acelaşi soi de exortaţii, aceleaşi mici
digresiuni şi aceleaşi invocări de figuri tutelare, de eroi şi
de fapte măreţe. Întregul discurs se adresează criticilor,
ca şi cum aceştia ar fi centurionii cohortelor şi legiunilor
care s-ar cuveni să înveţe ceva din înţelepciunea vechiului
luptător. Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere
a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere a vechilor
virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a
cunoscut în tinereţe o glorie şi o măreţie greu de egalat.
Un discurs marcat de furie, de candoare,
de deznădejde şi de speranţă
Ce e interesant e că enunţul patetic, învolburat, al
discursului lui Breban – marcat de furie, de candoare, de
deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete,
minunatele lui portrete, însoţite de celebrele jerbe
de epitete brebaniene. În aparteu sunt limpezite situaţii
literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al grupului
GDS sunt foarte atent şi nemilos analizate); ne sunt oferite
amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine
idei. Pe unele dintre ele le-am adoptat deja, pentru că
m-au convins. De pildă, Nicolae Breban consideră că nu
generaţiile sunt importante în istoria literaturii noastre,
ci grupurile literare. Mi s-a părut că este o idee la care criticii
şi istoricii literari ar trebui să mediteze. Mai sunt şi
altele, dar despre ele vom vorbi altădată. Ce mai duce cu
el fluviul oratoric brebanian? Mici teorii politice ad-hoc,
aparté-uri truculente, meditaţii asupra trecutului apropiat,
dezvăluiri, reabilitări. De exemplu, amintirile prozatorului
despre Ţepeneag şi „oniricii” lui, pe care eu i-am
tratat fără simpatie, vorbind despre un grup de mansardă,
mă obligă să mă revizuiesc. Şi, în sfârşit, reproşuri,
reproşuri, nesfârşite reproşuri. Toate sunt interesante şi
ca informaţie şi ca putere de revelare a unei psihologii
scriitoriceşti extraordinare cum este aceea a lui Breban.
Interesează însă poziţionarea prozatorului în faţa
criticilor săi, a conducătorilor de cohorte, cum ziceam, de
legiuni prăfuite în lupte, împăcate cu înfrângerea. Ce le
reproşează Breban? Le reproşează trădarea destinului de
scriitor (sau de filosof, în cazul lui Liiceanu) şi a misiunii
lui, a misiunii lui creatoare în general, pierderea idealurilor
tinereţii, sub şocul libertăţii regăsite, dezamăgirea,
neîncrederea în forţele proprii (insinuată şi imprimată de
televiziune, de presă, de falşii intelectuali, de falsa elită a
comentatorilor politici etc. etc.) Le reproşează frica, frica
vechilor critici de noua realitate pe care Breban o numeşte
„stafia prezentului”, pierderea candorii (atribut al
fecioarelor şi al poeţilor), pierderea candorii în faţa actului
creator, neîncrederea în puterea literaturii române de
a trece pragul marii literaturi şi, în sfârşit, pierderea pur
şi simplu a apetitului lecturii. Extraordinarii soldaţi de
odinioară nu mai vor să înfrunte adversarul şi şi-au pierdut
plăcerea de a lupta. Breban le aminteşte de înfruntările
cu un regim totalitar oribil, de vechile izbânzi, de
rezistenţa extraordinară pe care au probat-o tinerii debutaţi
în jurul anilor ’60, de spiritul bărbătesc cu care au
luptat. De fiecare dată este evocat mai ales exemplul
paşoptiştilor, căci de aici pleacă şi aici se opreşte demonstraţia
lui Breban. Breban este, de fapt, un alt Heliade care
înfruntă ridicolul şi scepticismul generalizat pentru a susţine
cauza paşoptiştilor şi atingerea idealurilor lor.
Octombrie 2009
Subtitlurile aparţin redacţiei
FLORIN OPRESCU
Sodoma şi Gomora
„…sunt poate un sentimental incorigibil şi evident
că nu semăn în aceste notaţii cu romancierul care a imaginat
şi descris, uneori cu atâta claritate şi duritate, fiinţele
umane prinse în turbionul destinelor lor”, afirmă sincer
Nicolae Breban, iar tonalitatea confesivă este cea care
marchează eseul surprinzător al acestuia, apărut în 2009
la Ideea Europeană, provocator chiar şi prin titlul său,
Trădarea criticii.
La începutul acestui ceţos decembrie, bântuit de
convulsii contradictorii, de reacţii publice instinctuale
iscate din delirul subconştient al formaţiei noastre din
ultimii şaizeci de ani, un decembrie trist şi posomorât,
fără prea multe opţiuni optimiste, gândurile lui Nicolae
Breban, despre trădările criticilor par cu atât mai stranii
cu cât, hélas, cu toţii părea că am pierdut de mult, dacă
l-am şi avut vreodată, exerciţiul onestităţii. Stupefacţia
celui care priveşte la rece, adică detaşat, contemplând de
la distanţă ceea ce s-a întâmplat înainte de ’89 şi ceea ce
se întâmplă în România acestui început de decembrie
2009, este stârnită şi întreţinută de obsesia generalizată
a unui comunism spectral care ne bântuie agresiv somnul
levantin. Distanţarea minimală de spectacolul public şi de
actanţii principali permite oricărei persoane, fără a dispune
neapărat de abilităţi inductive excepţionale, să constate
efectele dramatice ale comunismului care a operat
malign, distrugând iremediabil la nivel genetic,
siluindu-ne şi sluţindu-ne libertatea de azi, marcându-ne
prezentul prin obsesivitatea spectrală, cea invocată şi de
Nicolae Breban în finalul eseului său. Iată că momentul
descris aici nu face decât să amplifice semnificaţia acestei
aprige confesiuni a cunoscutului constructor de ample şi
complexe pânze epice.
Vituperând imaginile complicate ale intelectualilor
care au populat şi au marcat definitoriu spaţiul public al
ultimilor douăzeci de ani, demersul brebanian poate
părea, la o primă vedere, încărcat de porniri umorale,
generat de profundele complexe şi frustrări lăuntrice ale
creatorului care nu se mai regăseşte pe sine, nemaigăsindu-i
pe ceilalţi aşa cum erau. Cred însă că acestea sunt
riscuri pe care şi le-a asumat, căci firul complicat şi plin
de noduri al Ariadnei postdecembriste nu poate fi urmărit
cu acurateţe fără astfel de asumări. Dincolo de epiderma
rinocerizată care i-ar putea crea deserviciile enunţate,
cele de reprezentare sumară, prea puţin importante şi pe
care nici Breban nu mizează aici, ceea ce alimentează,
într-o primă etapă, lectura pasionată a acestor confesiuni
sunt tocmai „inflexiunile emoţionale”, invocate şi de către
Gabriel Dimisianu. (Gabriel Dimisianu în România literară,
nr. 42/ 2009)
Dincolo de exerciţiul colajului şi al reciclărilor –
aceste trăsături sunt de altfel generice în Istoria manolesciană
– nicidecum al recitirilor, opiniile concluzive ale lui
Nicolae Manolescu din studiul asupra operei lui Nicolae
Breban din recenta, editorial bineînţeles, Istorie critică a
literaturii române trădează, la rândul lor, literatura, fie şi
numai prin faptul strategic, că imaginea ultimă este esenţială,
fapt injust, speculat de către Manolescu. Afirmând
pe marginea textelor din ultimul timp ale lui Breban că ar
fi dominate „de frustrări şi de inexactităţi factuale”, ceea
ce i-ar diminua, „drastic valoarea de document”, el nu face
decât să excludă intransigent şi injust dreptul unui
important prozator român de a se agăţa cu disperare cioraniană
de un prezent literar castrat, după cum ar spune
şi astăzi Ion Barbu, a unui prezent perpetuu în care intelectualii
marcanţi, prinşi de euforia libertăţii turbionare
şi-au părăsit avanposturile, lăsându-se vrăjiţi de mirajul
unor roluri care nu i-au prins. Este şi cazul lui Nicolae
Manolescu, pierdut definitiv în braţele voluptoase ale
acestei Circe oportuniste, în mrejele spaţiului public. De
altfel, dacă ar fi să fim corecţi până la capăt, probă de foc
detonatoare şi în cazul confesiunii brebaniene, ar trebui
să admitem că printre puţinele pre-faceri ale opiniilor
vechi despre Breban, autorul Istoriei… îşi temperează primele
entuziasme, cele din 1968 sau cele din 1977 (în
Contemporanul, nr. 51/ 1968, unde scrie despre Animale
bolnave şi în România literară, nr. 24/ 1977, analizând
romanul Bunavestire, Nicolae Manolescu foloseşte invariabil
aceeaşi apreciere entuziastă asupra celor două
romane, numindu-le „excepţionale”.), recurgând la altele
în finalul comentariilor sale. Citindu-le, deducem că, pierzându-se
în scrieri „minore”, spiritul polemic al acestui
Breban confesiv ar fi determinat de dorinţa de a-şi grava
„o imagine avantajoasă” în ochii posterităţii. Orice observator
onest, analizând spiritul literelor postdecembriste
va afirma fără dubiu că între confesiunea literară, cu asumarea
evidentă a subiectivului şi spectacolul, grotesc
uneori, al agorei sau al funcţiilor diverse care te îndepărtează
de literatură este în orice condiţii de preferat prima
opţiune, cea brebaniană, cea care ne aminteşte că literatura
cere fidelitate necondiţionată. Altfel, oricine încearcă
să o păstreze doar „de imagine bună” va sfârşi prin a proiecta
asupra ei diformităţile dizgraţioase ale imediatului.
Meditaţiile şi precizările lui Nicolae Breban despre trădarea
criticilor au la bază aceeaşi tristeţe a eşecului acestora
în perioada postdecembristă, cu rare excepţii ei evoluând
dezamăgitor în două direcţii reprobabile: fie renunţând
definitiv la rolul lor esenţial de a forma, de a discerne
valoric, de a contracara agresiunea urâtului şi superficialului,
fie alegând o existenţă hibridă, a frontului social,
a strigătului hâd în spaţiul public unde au identificat
mereu şi fără discernământ delatori comunişti, anacronişti
culturali, trădând literele prin isterizare şi oportunisme
degradante.
În fond, confesiunea intransigentă brebaniană,
emoţia pe care o resimţim permanent între paginile
Trădării criticii se explică tocmai prin conştientizarea
poziţiei sale izolate, prin înţelegerea unei singurătăţi, pe
care, printr-o privire retrospectivă, încearcă să şi-o explice.
Gestul confesiv până la hipertrofierea realului, reprezentativ
pentru marii creatori, pe care Nicolae Manolescu
nu vrea să-l admită, deşi îl înţelege, este unul în primul
rând auto-comprehensiv şi, în al doilea rând, din păcate,
un gest iluzoriu, de depăşire a izolării într-un peisaj românesc
arid, golit de idei autentice şi sincere. Trăim aceste
timpuri pe care creatorul Breban refuză cu obstinaţia sa
admirabilă, aproape romantică, să le accepte, acest fapt
fiind permanent recunoscut ca atare. Mai mult decât atât,
finalul acestor scrisori de exilat în propria sa ţară, încărcat
de vehemenţă şi de un optimism etnicist (confesiunea
ultimă brebaniană enunţă o speranţă: „Ultima mea speranţă
de ardelean, de veşnic provincial este aceea de reunire,
în sfârşit, a tuturor spiritelor creatoare ale acestui
loc, în acest moment, unul de criză, e drept.”), mascând
totuşi dezamăgirea şi eşecul oricărui proiect de resurecţie
culturală, cel puţin pe moment, ne reaminteşte că, hélas,
din perioada postbelică până acum nu avem trecut cultural
unitar, evaluat şi aşezat, nu avem tradiţie, da, tradiţie,
adică suntem bătrâni fără să fi fost vreodată tineri.
Nu este nicidecum vorba despre necesitatea unei tradiţii
în sensul canonic, evitând ferm protocronismele mausoleice,
cum ar spune puritanii optzecişti, acest lucru blazând
cu siguranţă uniformele prea apretate ale aşa-zişilor postmoderni
ci, din contră, de necesitatea unei defrişări
ferme chiar în interiorul postmodernismului românesc,
despre o aşezare a valorilor. În acest fel, trebuie să admitem
dinamismul, fermitatea şi obiectivitatea lui Eugen
Negrici care radiografiază admirabil, fapt recunoscut şi de
către Nicolae Breban, Iluziile literaturii române, recunoscând
că „În vremea recuperării, grabnice, a întârzierilor,
spiritul critic se află sub anestezie, contribuind la atenuarea
sentimentului vacuităţii şi al frustrării.”
Cheia meditaţiilor din Trădarea criticii, formulată
clar în capitolul ultim, Stafia realităţii, este aceea că
„şocul libertăţii” a adus cu sine mutaţii stridente în rândurile
celor care, prin atributele recunoscute ale autorităţii
lor intelectuale, erau obligaţi să-şi cultive şi să promoveze
libertatea în şi prin cultură. În acest fel, cei care ar fi
trebuit să-şi manifeste autoritatea în zona vocaţiilor constructive,
atât de necesare spiritului nostru ulcerat de
comunism, s-au metamorfozat în autorităţi morale, au
început să ocupe poziţii care le-au făcut şi ne-au făcut mai
mult rău decât bine, clamându-şi dreptul moral [sic!] de a
vâna stafii şi de a le condamna pe veci în negura conştiinţei
noastre. Pe bună dreptate, Breban comentează poziţiile
lui Nicolae Manolescu şi trădarea literaturii, a criticii
de întâmpinare mai ales, în favoarea oportunismelor oficiale,
trădarea lui Noica şi a filosofiei de către Gabriel
Liiceanu şi Andrei Pleşu, aceştia preferând, în dauna
vocaţiei indiscutabile, un aprig, zbuciumat şi uneori inchizitorial
militantism social şi politic. Breban evaluează şi
unele derapaje de acest gen ale Grupului pentru Dialog
Social „care ar fi trebuit să fie vocea şi organismul societăţii
civile, dar a devenit iute un glas sectar”.
În Trădarea criticii identificăm de altfel două cauze
ale dezamăgirilor autorului: fie renunţările reprobabile
ale unor personalităţi, fie eşecurile altora în aşezarea
valorilor, în afirmarea şi susţinerea unui canon estetic
valid, ferm, argumentat, echidistant. Regretând fie eşecul
Istoriei… lui Negoiţescu, fie faptul că Matei Călinescu
„excelentul critic şi teoretician literar român, exilându-se
în SUA, s-a adaptat pur şi simplu, a devenit şi el pragmatic,
cum se zice că sunt americanii! Şi-a uitat nu numai
tinereţea românească şi ideile sale, puţin romantice, de
atunci, dar… nu ştiu cum să zic, dar... am impresia că a
uitat, că a «trădat» puţin şi Europa!”, sau că Eugen
Simion nu şi-a continuat sau şi-a neglijat proiectul
Scriitorilor români de azi, Nicolae Breban admite şi insuficienţa
travaliului celor care au rămas în avanposturi dar
care s-au izolat dramatic. Este şi aceasta o formă de ratare?
Probabil că retragerea olimpiană a lui Eugen Simion
şi aerul său mereu prea academic şi dispreţuitor i-au adus
mai multe deservicii decât o receptare pozitivă în ochii
tinerei generaţii care, pentru a nu cădea în plasa radicalismului
excesiv, ar trebui să-i recunoască măcar meritul
de a fi stimulat şi coordonat ediţia de tip Pléiade şi de a se
fi întors la editarea lui Eminescu, ambele proiecte fiind
atât de necesare unei literaturi fragmentare şi fragmentate
de prea multe vanităţi. Însă, din dorinţa de a duce până
la capăt exerciţiul echidistanţei, dar şi făcând apel la
necesarul „spirit original şi puternic” care este obligat să
„contrarieze”, după cum afirmă obiectiv Breban, sau dacă
vreţi la o lectură originală, unele dintre analizele sale trebuie
sa primească nuanţări necesare. În primul rând, în
privinţa Istoriei… lui Negoiţescu Breban vorbeşte despre
absenţa portretelor care ar fi „unul din motivele lipsei ei
de audienţă, de prestigiu”, fapt discutabil deoarece, dacă
ar fi să analizăm „insuccesul” acestei lucrări, ar trebui
mai degrabă să observăm lipsa mediatizării, stigmatizarea
şi uitarea criticului de către critică şi, nu în ultimul
rând, reticenţa noastră veche la instrumentele care
schimbă ceva în interiorul disciplinei. Acest lucru poate fi
susţinut şi de faptul că astăzi, la mai mult de 60 de ani de
la apariţia Istoriei… lui George Călinescu, par a avea succes,
din nefericire, doar istoriile prea călinesciene, bântuite
de stafia modelatoare a marelui înaintaş. Animat şi de
spiritul prieteniei ingenue care se afirma şi se confirma
uneori şi prin lecturi reciproce, concretizate în cronici literare,
fapt observabil pe tot parcursul eseului, Breban se
întreabă dacă a fost Negoiţescu un om fericit? Presupusa
ne-fericire este pusă însă în legătură cu timpurile şi cu
natura sa poate prea entuziastă şi, paradoxal, liberă, am
spune noi, care l-au împiedicat „să-şi înfăptuiască marea
sa lucrare, pe care, puţin imprudent şi pueril, a anunţat-o
cu tam-tam toată viaţa”, căci, conchide Breban, „Operele
sau, mai bine zis Opera se face şi se construieşte în tăcere,
ea se anunţă eventual doar atunci când vede lumina tiparului!”
Însă atunci când Opera nu este o veşnică pândă
sau un proiect superstiţios, proiectat atent pentru spectacolul
imediat, un construct rece şi distant, ci o fierbere
convulsivă, plutonică, iscată din fascinaţia întâlnirii cu
literatura, dar mai ales din dorinţa de a te comunica şi
cumineca, atunci împărtăşirea este explicabilă, căci doar
atunci actul lecturii, oricât de ne-ştiinţific ar părea, se
confundă cu actul trăirii. Da, în acest context, al actualităţii
noastre rudimentare, în timp ce unii au triumfat şi
triumfă, prin istorii călinesciene sau prin jurnale noiciene,
Negoiţescu a eşuat.
Alte ratări ale acestor douăzeci de ani, sugerate de
către Breban, ar fi întreţinerea frecventă în spaţiul public
a conflictului neprincipial şi contraproductiv pentru
lumea literelor de către grupurile literare, la rândul lor,
acestea, sub conducerea, mai mult sau mai puţin vizibilă
a reperelor publice marcante, manifestându-şi spiritul de
castă, de psihologie sectară, lăsând astfel impresia manipulărilor
diverse. De altfel, conflictualitatea sterilă a fost
întreţinută şi prin lupta dintre Nicolae Manolescu şi
Eugen Simion, o adversitate renumită chiar şi în provincia
literară. În ceea ce priveşte capacitatea provinciei de a
depăşi aporiile centrului, Breban este poate prea optimist,
în spiritul său nobil, temperamental, declarat. Exceptând
câteva dintre figurile emblematice amintite, cum ar fi
Irina Petraş şi Petru Poantă, dar şi altele, neamintite aici,
ceea ce se numeşte provincie literară, nu reuşeşte şi nu va
reuşi probabil în viitorul imediat să se desprindă de sub
dominaţia centrului, mai mult chiar, reacţiile de rezistenţă
ale acesteia prin resurecţia disperată a unor autori
minori, provinciali, trădează complexe vechi, ratări semnificative,
energii consumate fără rezultate notabile.
Discursul stereotip şi prăfuit este cel care domină de cele
mai multe ori intenţiile, nobile de altfel, ale marginii. Mai
mult decât atât, războaiele centrului au avut o emergenţă
ciudată şi în provincie, căci universul literar de aici a fost
şi este, de cele mai multe ori, polarizat după patriarhalul
model al centralităţii.
Pe de altă parte, conflictul tineri-bătrâni, de care
aminteşte Nicolae Breban, vine şi de aici, adică din faptul
că în prim plan, de la autorităţile critice menţionate, a
fost promovată divergenţa sterilă şi de la faptul că, în loc
să existe un interes pentru susţinerea unui canon estetic,
modelele fie s-au pierdut în marasmul luptei publice, fie
au refuzat să revină la evaluarea literelor. În acest peisaj
belicos, în spiritul dublu determinat al negaţiei tinereşti,
după reperele centrale, spaţiul literar românesc a fost din
păcate de prea multe ori secţionat de vanităţi şi reacţii
reprobabile, astfel încât, declaraţia fermă a tinerilor a fost
aceea că nu mai au nevoie de tradiţie. Un nou spirit de
avangardă, într-un peisaj socio-cultural uimitor de asemănător
cu cel din primele decenii ale secolului trecut, a
ANUL XXI Nr. 1 (694)

ântuit spiritul cultural românesc postdecembrist.
Revenirea spiritului avangardei trădează vidul şi prin
excesele retorice zgomotoase, căci nu de puţine ori auzim
în jurul nostru, resurecţionată din colbul veacului trecut,
formula absurdă a „Manifestului activist către tinerime”,
„Să ne ucidem morţii!”
Lupta lui Nicolae Breban, nobilă, de sorginte maioresciană,
cu excesul de morală comandată a timpurilor pe
care le trecem, cu ofuscările, încrâncenările, ratările şi
renunţările treptate ale criticilor nu este oare prea optimistă?
Nu putem încheia decât în registru retoric. Altfel,
orice deconstrucţie poate părea, nejustificat, prea vanitos
determinată. Dar acest lucru şi pentru că nu putem să
nu-i adresăm autorului întrebarea noastră deschisă, iscată
din aceeaşi tristeţe, poate mai provincială decât a
Domniei Sale: Câţi drepţi au mai rămas în Sodoma şi
Gomora, domnule Breban?
ADRIANA TEODORESCU
Un eseu despre trădare
Am început lectura acestei cărţi sub semnul aprehensiunii.
Căci, îmi spuneam, care vor fi puterile ei asupra
mea, cititor neinteresat de culisele celor care fac sau
reflectă literatura, simţindu-mă tot mai înstrăinat de
posibilităţile interpretative la răsfoirea paginilor pline de
nume care păreau a anunţa instaurarea unui referenţial
greoi, opacizat în el însuşi. Ca cititor şi critic mi se mai
întâmplă păcate în zona subterană a demersului critic
care este lectura, păcate pe care le răscumpăr apoi, cel
puţin asta sper, în spaţiul critic propriu-zis. Motivul datorită
căruia am ales, aici, mărturisirea ţine de ceea ce am
aflat la sfârşitul lecturii: limitele criticului. În fapt, acesta
este, după cum vom vedea, doar unul dintre aspectele
pe care cartea le aduce în discuţie. La terminarea ei, cu
orizontul de aşteptare trădat, călcat în picioare, am decis
că trebuie să dau seamă de această carte. Care nu doar că
e ocrotită, girată de maestrul Breban şi de ceea ce el
înseamnă pentru cultura românească, dar îl confirmă.
Încă o dată, în caz că mai era nevoie.
Scrierea lui Nicolae Breban este mult mai complexă
decât ar putea părea. Departe de a fi o aşternere imediată,
nefiltrată pe foaie a unor gânduri şi aprecieri despre
critica românească, avem de-a face cu un construct veritabil.
Nici n-ar putea fi altfel pentru cel care concepe realitatea
ca un conţinut problematic, care dacă este este puţin
la îndemână, înşelător mimetic. „Dintre numeroasele
variante de existenţă, de «realitate», realitatea însăşi, cum
ştim şi de la alţi foarte mari scriitori, putând fi de o complexitate
mai mult decât paradoxală: discordantă faţă de
ea însăşi şi, în felul acesta abia, devenind reală!” (p. 129).
Chiar motto-ul din Proust, care deschide eseul brebanian
aduce în lumină aceeaşi prăpastie dintre realitate şi semnificarea
ei: „La réalité n’existe pas pour nous tant qu’elle
n’a pas été recrée par notre pensée”. Realitatea, natura
sunt altfel nude semantic şi carenţiale din punct de vedere
al ordinii. Se impune aşadar o reprezentare a realităţii
care să fie purtătoare de sens. Până şi în cazul unei realităţi
a criticii. Căci despre critică este vorba în eseul brebanian.
Subintitulat: „O încercare de a-mi înţelege timpul,
cultura din care provin şi spiritul ei, în actualitate”. Fapt
care introduce, justifică coordonata de eseu, de filon personal
asumat. Punctul de vedere este al scriitorului
Breban, al omului de cultură Breban, nicidecât al unei
instanţe impersonale în jurul căreia ar gravita pretenţia
completitudinii şi a infailibilului interpretativ. „În ce mă
priveşte, nu aş vrea prin studiul de faţă să mă erijez într-o
postură care nu-mi convine şi nu mi se potriveşte, aceea de
arbitru al receptării. Sunt prea vechi şi decis profesionist
al romanului ca să ambiţionez la alte titluri. Dar, ceea ce
mă îngrijorează în studiul de faţă, cum se va vedea mai
jos, nu e atât starea criticii actuale cât spiritul ei” (p.11).
Acesta este unul dintre factorii care opresc analiza de faţă
să se apropie de miez cu scopul de a-l descâlci apofantic,
în termeni de adevărat şi fals. Există, de asemenea, o altă
dimensiune a miezului eseului, o dimensiune structurală
şi conceptuală care probează, în adevăr, originalitate şi
viziune culturală de anvergură. În plus, o operă literară,
orice operă, este destul de generoasă cu cititorii săi, admiţând
variate interpretări. În acest punct, analiza de faţă
îşi recunoaşte parţialitatea voită, asumată.
Complexitatea eseului brebanian se realizează atât
la nivel de conţinut pur: discutarea unor chestiuni – literare,
culturale, sociale, politice şi istorice – foarte spinoase
(precum raportul dintre literatură şi istorie, preeminenţa
uneia sau a alteia, identitatea culturală românească),
mergând până la detabuizarea unor concepţii (postcomunismul
superior pe toată linia epocii comuniste) sau
deconstrucţia imaginii unor scriitori ori oameni de cultură,
purificaţi în mintea unui public numeros până la etichetă,
emblemă (cazurile Liiceanu şi Manolescu spre
exemplu). Cât şi la nivel de arhitectură. În fapt, împărţirea
în două nivele este oarecum forţată, mai degrabă
demonstrativă, şi funcţionează la autopsierea operei brebaniene,
nu la fiinţarea ei în timpul lecturii, unde ele se
contopesc şi respiră simultan, conţinutul fiind în/al arhitecturalului.
Aşadar, la nivel arhitectural reprezentarea
criticii se articulează pe mai multe paliere. Din nou, cu
funcţionare relativ concomitentă. Există un palier pe care
l-am numi al literaturii criticii. Sau o literatură cu critică
şi critici. De care autorul însuşi este conştient, vorbind
despre „o propulsare în ficţiune – aşa cum sunt propulsate
navele la apă în marile şantiere – a unor fiinţe vii, de o
puternică şi complexă personalitate. Dar, spre deosebire de
romancierul G. Călinescu care şi-a «convocat» prietenii,
sub măşti diferite şi uneori uşor caricaturale, într-un
splendid roman, unul din puţinele viabile ale stalinismului,
Bietul Ioanide, eu, mai franc – sau, poate, cu acea
directeţe a ardeleanului neobosit ironizată de amicii mei
munteni! – îi voi aborda direct” (p. 82). Observăm că autorul
aduce în acest text doi termeni: acela de ficţiune şi
acela de mod direct, de francheţe. Termeni ce se exclud
numai în aparenţă, căci, în fapt, ambii îşi găsesc perfect
sensul în eseul brebanian, francheţea aparţinând mediului
de refracţie a realităţii în scriere, acel mediu care este
şi ştie că este Nicolae Breban. De această literatură a criticii
se leagă excepţionalele portrete ale criticilor prezentaţi,
portretizare care converteşte persoanele în personaje.
Savuroase, profunde, compuse din nuanţe. Niciodată
deplina alocare a răului sau binelui unui singur personajcritic,
niciodată schematizare, previzibilitate sau tuşe
groase. Chiar în ruptură completă cu orice tentaţie de a
afla valoarea de adevăr a acuzaţiilor de trădare aplicate
acestora (trădarea e tema coagulantă a eseului), personajele
captează atenţia şi strârnesc interesul, abandonându-şi
firele referenţiale şi intrând într-un soi de ficţiune
intelectualistă, culturală. Şi în ceea ce priveşte acest
aspect, autorul este în totală cunoştinţă de cauză, într-o
asemenea măsură încât în eseu îşi fac apariţia, se inserează
elemente de artă poetică: „Sunt prea obişnuit – şi
tentat! – să fac portrete, caractere în cărţile mele de ficţiune,
ca să rezist de această dată, aflat în faţa umbrelor
calde ale celor care mi-au fost amici, mie şi artei mele,
timp de decenii, criticii şi apoi istoricii literari” (p. 22). Tot
de palierul pe care l-am numit literar ar aparţine şi acele
digresiuni, acele volute discursive la care autorul recurge
adesea pentru a întări, completa sau a se avânta pur şi
simplu pe o cale întredeschisă în direcţia principală de
discurs. Şi nu puţine sunt digresiunile, ele conferind eseului
un aer de povestire, de naraţiune care curge când lin,
când cotind. Chiar dacă focalizarea narativă se face prin
intermediul personajelor, se obţin, prin acumulări şi
închegări treptate, tablouri sau doar frânturi de tablouri
ale lumii pre şi post revoluţionare. Cel de-al doilea palier
al nivelului arhitectural al scrierii este cel autobiografic.
Aflăm în Trădarea criticii un Nicolae Breban care pe
lângă şi în raport cu portretele criticilor îl realizează şi pe
al său. Un Nicolae Breban istoric, care se ştie confirmat,
validat de timp („Eu am încredere în opera pe care o las!”
p. 159), dar şi un Nicolae Breban cu îndoieli şi tresăriri
care nu ezită să utilizeze, referitor la sine, cuvinte – dovedind
şi o auto-ficţionalizare, sau cel puţin o construcţie
artistică de sine – ca preţios şi ridicol. „Cum am fost adesea,
deoarece una din puterile de ne-dispreţuit ale artistului
adevărat este un fel de don-quijotism înnăscut care nu
numai că nu se teme, instinctiv, ca orice mic-burghez, de
ridicol, ci îl provoacă” (p. 137). Dar, orişicum, extrem de
important, un Nicolae Breban viu, de o forţă uimitoare de
gândire şi re-gândire a sinelui şi a lumii. Practic, una dintre
valenţele cărţii este şi aceasta: de repunere în chestiune
a sinelui şi de re-alegere, re-asumare – nelesnicioasă,
căci, până la urmă, paşi spre asumare au fost constituiţi
(şi) de acest eseu – a destinului literar personal. O asumare
care implică transcenderea condiţiei locale, naţionale
în sens de restrângere a literaturii la un fel de provincialism
cultural, înspre un statut superior. „Nu, recunosc,
aici, la sfârşitul acestui eseu, la sfârşitul carierei, nu
accept să fiu tratat aşa, aruncat sau înghesuit undeva, la
coada marii armate a scriitorilor europeni, laolaltă cu
bucătarii ei, căruţaşii, vivandierele, trişeurii cartofori,
convinşi ei înşişi că raniţa lor inexistentă conţine un baston
străveziu de mareşal, laolaltă cu negustorii de grâne
sau confesorii, copiii pierduţi, care trebuie, la un moment
dat, să răpăie tobele, răniţii la care se strigă să nu mai
geamă deoarece ne asurzesc! Nu, vreau, naiv cum sunt, să
mi se accepte un fel de egalitate în pretenţii, sau, dacă nu
se poate, o egalitate în speranţe, în... promisiuni! Să mi se
spună, cu o anume convingere, că s-ar putea să scriu la fel
de bine, de convingător, de sugestiv sau de reflexiv ca orice
neamţ, piemontez, parizian sau luxemburghez!” (p. 224).
În acest statut superior trebuie să vedem nu un Breban
într-o auto-contemplaţie fericită, căci nu vorbim de un
Breban închis, valorificat, ci de un Nicolae Breban al posibilităţilor
de interpretare şi al drepturilor de existenţă
într-un spaţiu cultural-literar extins, unde geografia nu
este din start purtătoare de o valoare care să limiteze.
Mai mult, această declaraţie este un act de militare pentru
insubordonarea generală a literaturii la determinări
geo-politice.
Al treilea palier pe care se construieşte reprezentarea,
după cel numit literar şi cel autobiografic, este cel
eseistic. Un eseu al criticii de critici şi de critică. „Un prozator
îndrăzneşte să «întoarcă armele» şi să încerce un fel
de critică a criticii” (p. 82). În fond, un tip de critică.
Piesele criticate nu sunt direct opere, scrieri, ci oamenii,
criticii care au marcat literatura română, de cele mai
multe ori din perioada comunistă până în cea post-revoluţionară.
Poate părea oarecum derizoriu să critici oameni,
dar ei sunt criticaţi în termeni de valori (morale, deontologice,
sociale, literare) şi raporturi cu literatura şi cultura
românească. Critica(rea) nu trebuie înţeleasă ca exacerbare
a aspectelor negative, ca inflamare voită, demonstrativă,
a punctelor nevralgice constitutive personalităţilor
acestora. Să nu uităm că Breban realizează portrete,
ceea ce presupune o compoziţie echilibrată, o dozare strategică
a culorilor. Dimpotrivă, toţi cei pe care Nicolae
Breban îi include în cartea sa pornesc de la pragul excelenţei
culturale posibile (împlinite în grade diferite, niciodată
total, tocmai de aici decurgând critica). Cei care din
start se găsesc sub acest prag (incompetenţi ori falşi ocupanţi
ai unor poziţii socio-culturale) nu sunt luaţi în considerare.
Numele puse în joc (în critică, am spune) sunt
fără doar şi poate mari, semnificative cultural: Negoiţescu,
Lucian Raicu, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu
sau Mircea Martin. Există descrieri tandru-nostalgice ale
acestora, re-situări moderat-ironice. Tonurile de adresare
directă determină apariţia unei oralităţi ce acţionează ca
alimentator de vitalitate al scrierii, potenţând-o în literaritatea
ei, dar şi în direcţia criticii responsabile, directe,
fără eschive („De ce, domnule Manolescu, treci mata atât
de uşor...”, p. 210 etc.). Între expunerea liniilor de forţă
ale criticilor, a prezentării relevanţei operelor lor pentru
cultură şi între o anumită neîmplinire a rolului lor se
aşterne trădarea („trădare sau fugă a criticilor importanţi
care au marcat, binefăcător, perioada nu dificilă, ci de-a
dreptul extraordinară, în sensul unui perfect absurd
social, cultural, a comunismului românesc”, p. 174).
Este momentul să detaliem puţin formele pe care
trădarea le îmbracă în scrierea brebaniană. Vom vedea că,
în toate cazurile, trădarea desemnează o discontinuitate
(de aşteptări, realizări, realităţi etc.) şi, de cele mai multe
ori, ea reclamă o structură morală pierdută. Punctul de
plecare al acestui eseu despre trădare, recunoscut de
către autor, l-a constituit cartea lui Eugen Negrici, Iluziile
literaturii române, încărcate de un „scepticism devastator
şi crud”. În primul rând, cea dintâi trădare, pornind de la
suprafaţa textului înspre adâncime, iar nu invers, o comite
Nicolae Breban însuşi. În fapt, este o pseudo-trădare,
căci e trădare în raport cu o certă obişnuinţă de a concepe
discursul despre critică ca discurs tare (adică ori gratificator,
ori pur şi simplu ocolitor al problemelor pe care critica
– discurs tare asupra literaturii – le poate pune).
Trădarea lui Nicolae Breban este astfel dez-văluire, demistificare,
slăbire a imaginii criticii, care se relaxează
din unitatea şi compactul în care ea se îmbracă mai ales
pentru publicul ne-scriitor. Un tip de public pe care
Nicolae Breban îl are în vedere prin această carte, simţindu-se
„dator faţă de publicul cărţilor sale, ca şi faţă de
întreg lectoratul şi publicul românesc, cel care ne-a sprijinit
înfocat, uneori şi fără rezerve” (p. 18). Apoi urmează
trădarea criticilor de către critici. A literaţilor de către
literaţi. A artişitilor de către artişti. O trădare internă
manifestată în multiple moduri. Prin retragerea unui
sprijin firesc sau chiar neacordarea lui (spre exemplu
Mircea Eliade ignorându-l în străinătate pe Ştefan
Bănulescu sau Brâncuşi pe Paciurea), prin dezicere
(Matei Călinescu punând la îndoială talentul lui Nichita
Stănescu; critica post-ceauşiscă livrând colţului infamiei
operele valoroase apărute în comunism; prietenia şi încrederea
literară părăsite pentru raţiuni politice) şi multe
altele. Exemplele sunt numeroase, dar nu dorim un
tablou extins al lor, întrucât prezenta analiză se simte
incapabilă vis-a-vis de valoarea lor de adevăr. Ceea ce
contează este efectul lor cumulat, care justifică, clădeşte o
viziune brebaniană asupra culturii. Dar, ceea ce fundamentează
trădarea, vertebra intimă, resort al oricărui tip
real de trădare este trădarea în critic. Sau trădarea de
sine a criticului. Care ades ia forma ratării, la unii prezentă
(sau prezentată!) mai mult decât la alţii (cazul
Liiceanu, un exemplu). De menţionat că ratarea nu se
produce total, nu este funcţie de un minim al posibilităţilor,
ci de maximul lor. Aşa că, ratarea nu implică părăsirea
definitivă a spaţiului cultural, el rămâne în continuare
locuit de cei ce nu se împlinesc pe măsură, fără a fi însă
construit, fasonat, reinventat prea puternic de către aceiaşi.
Trădarea, precum aminteam mai sus, se produce
mereu în raport cu un reper care este integrat în suprareperul
valoric. Astfel, a vorbi despre trădare este şi a
vorbi despre valori. Lucru ce, da, în lumea de disoluţie
valorică în care trăim, poate părea vetust. Dar nu modele
îl vor opri pe Nicolae Breban. Care nu îşi concepe publicul
cantonat într-o stabilitate confirmatoare, ba chiar din
contră. El, publicul „intelectual, destul de larg la noi, care
a fost mereu interesat de soarta literaturii autohtone şi
care, după revoluţie mai ales, zăpăcit şi inundat de afluenţa
enormă de titluri şi de presiunea mass-mediei, se
regăseşte greu, îşi caută el însuşi criteriile valorii şi ne dă
nouă, creatorilor şi comentatorilor de azi de literatură,
senzaţia de... a ne fi părăsit!” (p. 8). Deci, discutarea unor
principii valorice nu ar putea duce mai departe decât
acest abandon al lectorului. Valoarea în sine, drept concept
general, este bulversată, relativizată, devenită dificilă
şi în mod indirect, prin însăşi portretizarea criticilor în
a căror reuşită şi traseu literar se împletesc şansa, norocul
propriu şi neşansa altora. În acest sens, cuvintele lui
Matei Călinescu, drept e că spuse într-un moment aproximativ
explicabil, intim şi neîncadrabil într-o vizibilitate
efectiv culturală sunt rememorate ca ultragiante: „Ei, ce
tot batem atâta apa în piuă despre valoare? Valoarea este
aceea pe care eu o hotăresc! Dacă mă scol prost dispus
într-o dimineaţă şi-mi daţi un volum de versuri, pun pariu
că am să-l găsesc ilizibil! A, altceva e dacă mă aştern la o
lectură a unui manuscris într-o calmă după-amiază, după
o siestă acceptabilă, aflat într-o bună dispoziţie gastrică şi
sentimentală! Cu totul altceva!...” (p. 125). Dar există
multe pasaje în care problema valorii este pusă direct.
Nicolae Breban apreciază că sintezele sunt necesare pentru
o literatură care doreşte să evite o criză valorică.
Precum de o necesitate stringentă este, de asemenea, responsabilitatea
faţă de propriul destin (literar şi nu doar)
şi gândirea lui ca mai puţin redevabil istoriei, politicii,
non-literarului. „E la mijloc un adevăr simplu, psihologic:
rezultatul unei lupte, chiar şi inegale, cu un individ sau
un sistem nu depinde numai de forţa sistemului, de organizarea
sa, dar şi de forţa şi capacitatea individului, a
insului care vrea şi trebuie să-şi afirme personalitatea”. (p.
14) sau „Pulsiunea creaţiei – a scrisului, a exprimării sinelui,
a unicei experienţe personale, biografice, psihologice –
nu are o directă legătură cu ambientul, familia, istoria,
sistemele administraţiei, morala” (p. 216). Această ultimă
afirmaţie are legături cu concepţia brebaniană a autonomiei
esteticului. Într-o societate cu tendinţe de de-culpabilizare
a individului afirmaţiile de mai sus – care postulează
implicit existenţa unei doze de libertate în cel mai
opresiv sistem – produc cel puţin consternare. Astfel se
pun în lumină şi funcţiile de compensaţie şi rezistenţă
îndeplinite de literatură în perioadă comunistă. De acea
parte din literatură care nu s-a lăsat modelată de sistem,
ci i-a fost, subtil, disidenţă. Multe sunt de spus despre
felul în care autorul înţelege libertatea, despre critica pe
care o face automatismelor de gândire a acesteia. Dar cel
mai important rămâne definirea libertăţii ca un soi de
dar. Avem „privilegiile reale ale libertăţii sociale: votul
liber, secret şi universal, drepturile de asociere liberă, de
expresie şi de călătorie, pe scurt: dreptul la fericirea şi
norocul omenesc!” (p. 219). Un dar care nu devine instantaneu
realitate, el trebuind să fie înţeles, apreciat, trecut
dintr-o stare latentă într-una activă, plină: „Ce facem noi
cu acestea ţine, bineînţeles, de voinţa, luciditatea trează,
de leaderii pe care îi alegem şi de reflexele noastre civice şi
mentale, dobândite sub era comuniştilor” (p. 219).
S-ar putea ca Nicolae Breban să nu aibă dreptate cu
tot. Ori cel puţin nu tipul de dreptate pe care o epocă postmodernă
(că e sau doar se numeşte astfel) îl poate
IANUARIE 2010
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
35

36
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
asuma. Pentru că ele, epocile, au propriile lor conţinuturi
şi idei privilegiate. Care nu dobândesc mereu oficial statutul
de valori, dar se comportă ca atare. Cu toate acestea,
dacă Trădarea criticii nu poate asigura o bună digestie
culturii şi literaturii actuale prin problemele ridicate şi
prin felul ei inedit de a se configura ca un discurs complex
despre lume, doar o preconcepţie ne-ar determina să dăm
dreptate obişnuinţelor contemporane în dauna celei dintâi.
La urma urmei, Dostoievski şi depăşirea lui sunt doar
un iluzoriu efect de perspectivă. O chestiune de reprezentare.
Care am văzut câte capcane ascunde. Credem însă
că Trădarea criticii va prilejui benefice seisme şi re-interogări.
MAGDA URSACHE
Prozatorul îşi întoarce armele
S-a afirmat că Nicolae Breban îşi surprinde, când
nu-şi şochează de-a dreptul, cititorii. Corectez: pe cei
neavizaţi. Cine îl urmăreşte atent, ştie la ce să se aştepte.
După Sensul vieţii (care nu-i altul decât Opera, să nu ne
temem de majusculă), nu putea urma decât „tema morţii”,
abordată în eseul (ad)mirabil Profeţii despre prezent. Cu
orgoliul creatorului, Nicolae Breban face un „elogiu al
morţii”, riscat şi riscant pentru minţile cuminţi.
Paradoxal, moartea timpurie a tatălui înseamnă, într-un
fel, viaţa care îi rămâne fiului, e „o cârjă a existenţei”, îi
sprijină impulsul să fie scriitor. Pentru că moartea e văzută
ca o oglindă cu două feţe: una nimicitoare, cealaltă salvatoare.
Şi trebuie spus că modul cum priveşte moartea
scriitorul e luminos şi foarte coerent. Bravură? Bravadă?
Nu. Destinul, de la Heraclit cetire, e propriul caracter.
Când sensul vieţii e al creaţiei, poţi întîmpina sfârşitul
care se apropie încet, din carte-n carte; o faci „împăcat şi
tare”, formula sadoveniană venită de departe, de la blândul
şi bunul, multironizatul păstor mioritic.
Există, crede cu tărie Nicolae Breban, un prezent
„mic”, oarecare şi un prezent magic, al zeilor. Iar acest
prezent zeiesc poate fi pronunţat altfel, accentuat pe silaba
primă, ca-n dulcele grai bănăţean: prézent = dar. Ca să
te bucuri de dar/ har, trebuie să fii convins că „taina existenţei
umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”.
E motoul decupat de Nicolae Breban din maestrul
său, Dostoievski, Fraţii Karamazov.
Aşa cum după tetralogia memorialistică Sensul vieţii
Nicolae Breban a exersat motivul extincţiei, la fel eseul
Trădarea criticii completează alte două, Spiritul românesc
în faţa unei dictaturi şi Vinovaţi fără vină. După tema la
Conştiinţă (Nicolae Breban îşi asumă „vina trecutului”, de
unde dreptul de a-i judeca pe cei care se închipuie exemplari
intelectual şi moral, non-lichele, linşi-prelinşi ca-n
basme) urmează, firesc, tema la Conştiinţa Critică.
Fiindcă literatura e soluţia sa de existenţă, în numele ei
prozatorul acuză curajos trădarea criticii.
M-am întrebat de ce un eseu ca Spiritul românesc în
faţa unei dictaturi a fost respins de onorabila editură
Humanitas şi am găsit răspunsul: Nicolae Breban vede
tradiţia în cheie pozitivă, constructivă, ceea ce ar ţine, în
numele unui păgubos conformism, de secolele trecute.
Noua voce critică declară că n-are nevoie de tradiţie, nici
de direcţie, tăindu-şi criteriul de sub picioare. Or, Nicolae
Breban a ales, à rebours, să scrie despre „specific naţional
cu accentul pus mai ales pe cultură” şi Gabriel Liiceanu a
refuzat asta. Fără să-i justifice defectele, Nicolae Breban
şi-a slujit comunitatea etno-umană. În acea vară care n-a
fost vară, la Paris, chiar în anul căderii dictaturii n-a
putut scrie altfel despre năpăstuitul popor, aflat în pericol
să devină populaţie: fără repere istorice, fără scară clară
de valori, vorbind o limbă pocită, lemnoasă. Din păcate,
acum, pericolul e acelaşi.
Laşitatea românilor? Mai degrabă pasivitatea ca
altă formă a luptei. Cum o vede Blaga, care a descifrat
tăria satului de a boicota istoria, în secole nenorocoase:
„Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei ce se făcea
din partea străinilor în preajma noastră (...) Satul nu s-a
lăsat ispitit şi atras de istoria făcută de alţii peste capul
nostru”. Cum o vede şi Mircea Eliade în nuvela Şanţurile,
unde ideea boicotului istoriei e valorificată în ficţiune:
ultimii supravieţuitori ai unui sat, în ajunul unei lupte
catastrofale, săpau după comoara visată de Bătrânul locului:
comoara camufla teroarea prezentului care trebuia,
cumva, boicotată. Cu siguranţă, dacă Nicolae Breban ar fi
susţinut, ca Sanda Stolojan, ideea „pustiului spiritual din
Est” sau cealaltă, dragă elitei recente – „cultură second
hand”, „scrisă într-o limbă de slugi” dacă ar fi repudiat
„vechiturile” conservatoare, adică pe înaintaşi, ar fi fost
tipărit cu grăbire de Humanitas şi i s-ar fi făcut şi lobby.
La fel, dacă nu şi-ar fi părtinit goethean poporul şi ar fi
venit cu alt tip de abordare: să dea note proaste românului
generic „canalie de facto” după H.-R. Patapievici, să
gloseze pe tema etniei ca arhaitate, a sfârşitului statului,
ţării, limbii. Numai că Nicolae Breban nu nesocoteşte
viziunea profesoarei de excepţie care a fost Alice Voinescu:
„Am întrevăzut azi – cu inima, dar şi cu spiritul critic –
rolul pe care-l are de preluat neamul nostru în lume (...)
de a umaniza un Occident prea abstractizat” (Jurnal,
caiet XXX, 7 februarie ‘55). Altfel spus, ca Eminescu: „A
gândi european, dar româneşte”.
Revenind la Trădarea criticii, pot afirma limpede că
titlul eseului nu m-a şocat, ba chiar l-aş fi intitulat mai
apăsat, Trădarea criticilor, ca să se ştie din capul locului
cine pe cine a trădat: criticii pe scriitori ori criticii pe ei
înşişi. Şi, da, critica a trădat, dar a fost la rândul ei trădată
de critici. Cum momentul e greu, prozatorul îşi întoarce
armele: scrie despre critici, se ocupă de critică atunci
când criticii fac altele (scriitorul e superior omului politic,
de ce s-ar vrea coborît în politichie?), exerciţiile sale de
adevăr constituindu-se nu într-o minima, ci într-o maxima
moralia. Şi, pentru că ştie de la mentorul T. Maiorescu
adevărul că „înţelegerea răului e o parte a îndreptării”,
Nicolae Breban demontează – programatic – mecanismul
falsului. Citez de la p. 117: „o scară de valori într-o literatură
se construieşte, se demonstrează uneori mai bine,
mai intuitiv prin flagelarea exemplelor negative. Ca şi
prin explicarea mecanismului, falsului, al răului, al nocivului”.
Exemple negative, de „trădare”, deţine destule.
N-am citit un document de epocă atât de temerar. Cine l-a
trădat pe Manolescu (v. episodul antologiei Poezia română
modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, retrasă şi topită
pentru că ar fi conţinut „fascişti”), dacă nu cobreslaşii
Stancu-Jebeleanu-Bogza-Cicerone Theodorescu? Şi cine l-
a trădat pe Nicolae Breban însuşi, după protestul publicat
în Le Monde, contra Tezelor din iulie ‘71, care doreau restaurarea
literaturii de comandă socială, dacă nu biroul
Uniunii Scriitorilor? În 16 februarie ‘72, a înaintat un
Raport, cerînd lui Ceauşescu scoaterea prozatorului din
C.C. Erau, între cei douăzeci şi ceva de membri, şi trei
buni prieteni: Matei Călinescu, Nichita Stănescu şi Cezar
Baltag. Nu l-au apărat nici Preda, nici Jebeleanu. Au semnat
cumincior ce le dăduse Z. Stancu să semneze. G.
Ivaşcu şi-a propus să debrebanizeze România literară,
ocupând cât mai grabnic scaunul gol, tocmai ca să estompeze
protestul. Această demisie anunţată în Le Monde a
fost ca o moarte anunţată: scriitorul s-a ales cu un fel de
stea galbenă, a ostracizării: s-a văzut repudiat de critici,
ocolit de prieteni, izolat de cititori. Un nemembru PCR (N.
Manolescu) i-a luat locul, cu Ivaşcu la cârma revistei, unui
membru PCR cu vechime totală de 3 ani: un an membru
ordinar, doi – supleant CC/ PCR. Nicolae Breban recunoaşte
că nu avea ce căuta în politică. Narează episodul
sine ira şi-i de subliniat calmul creatorului, în condiţia
căruia, de creştin tolerant, nu intră ranchiuna.
Memoria e „mai necesară unora decît pâinea şi fericirea
omului, a familiei”, iar adevărul trebuie repetat, nu
spus când şi când. Nicolae Breban trece în revistă tot soiul
de trădări... amicale, deschis, fără fereală.
Pentru că arcul său deţine nu una, ci mai multe
corzi, le utilizează pe toate. Foloseşte coarda ironiei („Eee,
cum mai trec vremurile şi ideile!”), vorbind despre „revizuirea”
lui Matei Călinescu în ce-l priveşte pe Nichita
Stănescu. Un critic bun e capabil să apere valorile literaturii
lui cu eficienţa unei armate. Matei Călinescu ar fi
putut s-o facă pentru prietenul Nini. N-a fost aşa, n-a fost
aşa. Şi-i reconfortantă viziunea unui scriitor care se
opune încăpăţânat, îndărătnic (tautologic spus, dar las
aşa), terfelirii valorilor, luptând pentru restaurarea demnităţii
scriitorului, şifonată urât postdecembrist.
Biografemul propriu e mereu bine plasat: dosarul
Bunavestire, de pildă. Marin Preda l-a respins când autorul
romanului ajunsese cam la fundul literaturii, cu verdictul
„nu e marxist”; cenzura i-a făcut pe manuscris 2000
de observaţii; o plenară CC a desfiinţat cartea, după ce
„Junimea” ieşeană a tipărit-o. A doua zi după acea plenară
care condamnase virulent cartea, prin vocea „amicului”
Titus Popovici, Mircea Iorgulescu „s-a grăbit”, printre primii,
să arunce piatra”. Unde? „În aceeaşi revistă unde
l-am angajat şi i-am dat spaţiul critic cel mai prestigios”
(Memorii II, p. 108-109).
Contra altui roman, Îngerul de ghips, Popescu-
Dumnezeu a comandat patru atacuri. Punct ochit, punct
lovit. De altfel, războiul scriitorului român contra scriitorului
român s-a purtat de la origini (cu tăieri de capete)
până-n zilele noastre, fără armistiţii. Iar în acest război
încap trădări destule, schimbări neaşteptate de tabere.
S-a luptat „cu ghiarii şi dinţile” (spusa lui Chişinevschi,
care voia să reformeze cultura românească fără a şti
româneşte). Cei care dădeau verdictele au fost şi judecători,
şi procurori, şi executori ai celor pedepsiţi pentru că
înfruntaseră acel sinistru sistem ideologic.
Grupul literar, constată Nicolae Breban, poate fi
fertil; nu şi gaşca veleitarilor. Ca să iasă din „stalinism”
(definit exact ca „tunel al suferinţei şi al confuziei valorilor,
al numelor, al calomnierii tradiţiei”), poeţii şi prozatorii
şaizecişti au simţit sprijinul criticii. Tinerii critici s-au
aliat tinerilor creatori care doreau să facă artă, păcălind
poliţia ideologică. Breban, cu energia sa extraordinară, de
berbece narativ, cum îmi place să-l numesc, a avut, atunci,
susţinere. Chit că Tudor Vianu nu i-a recunoscut griffa
(aptitudinea, vocaţia – nimic) şi l-a sfătuit să se apuce de
altceva. Marile proiecte marca Breban au fost înfăptuite,
critica profesionistă, echilibrat-severă a funcţionat sub
dictatură. Cât despre cititor, el era mai greu de mulţumit
ori de înşelat decât acela de azi.
Trădarea s-a întâmplat postdecembrist. S-a simţit
lipsa, din critica de întâmpinare, curentă, a celor două
mari condeie: N. Manolescu şi Eugen Simion. Zîzania pe
criterii de partide a făcut ravagii. Opţiunile politice contrare
au dus la atacuri violente: „banda celor 4” – Simion
– Sorescu – Fănuş Neagu – Valeriu Cristea – a fost pusă
la zidul infamiei. La Iaşi, eminescologul Mihai Drăgan a
şi murit din cauza unui oprobiu „colegial” concertat.
Moda Ulici, a generaţiilor literare discutate în
exces, venite pluton după pluton, a augmentat confuzia.
„Bisericuţa” GDS a inseminat aroganţă, suficienţă, autoritarism,
falsa elită fiind convinsă că deţine monopolul
adevărului. „Comedie de bulevard”, pune diagnosticul
prozatorul, trecându-i în revistă pe noii ciocoi: pe profetologul
Brucan, pe „doctorul” Antohi, pe fondatorul de grup,
Pavel Câmpeanu, proful de marxism-stalinism de la
Politehnică. Printre ghedesişti s-au descoperit 4-5 informatori
Secu. Nu-s mulţi, cum susţine un fan? Ba destui
cât să compromită grupul.
A pornit de la GDS o viziune de-constructoare,
negativistă a tot ce s-a scris în comunism. Râca urâtă dintre
„babalâci” şi imberbi, convinşi că succesoratul înseamnă
– automat – că ar fi mai bun decât predecesorii, neapărat
învechiţi, a dus la un „fracturism” neţărmurit, dar şi
deşănţat. S-au unit, în schimb, impostori din toate zările,
încercând să pătrundă în „arca” istoriei literare. Numai că
„arca”-i mică, nu încap toţi în ea.
S-a ignorat – cu programă – un adevăr simplu:
„talentul (după Paul Georgescu, susţinătorul lui Nichita
Stănescu) e capacitatea de a te exprima într-o condiţie
dată” (sublinierea îi aparţine lui Nicolae Breban). Or, în
condiţia dată, dictatura, s-a produs salvarea prin „metaforă”,
cum accentuează eseistul. Şi, mai subtil: „pentru a
încastra excepţionalul, expresivul, gîndul. Poate viziunea!”;
„una dintre regulile creaţiei este (...) re-facerea locului
comun, a banalului, a ştiutului”. Iar puterea „de nedispreţuit
a artistului adevărat” este un fel de „don-quijotism
înnăscut care nu numai că nu se teme, instinctiv, ca
orice mic burghez, de ridicol, ci îl provoacă”. Şi N. Breban
provoacă frază după frază, prin observaţii despre cultură,
politică, istoria mentalităţilor, dar şi prin portrete neconvenţionale.
Duşman declarat al „naturalismului, de sorginte
maxim-gorkiană, al mimesis-ului de formulă naturalististoricistă”,
Nicolae Breban face ce ştie mai bine: portrete
literare (de recunoscut modelul: Bietul Ioanide, dar fără
cheie de lectură); nu exerciţii de admiraţie, ci ce-i mai
greu: inventează ceea ce este. Paradox? Ba ficţiocritică.
Unul dintre aceste portrete în apă tare mi se pare a fi cel
al lui Lucian Raicu, „grand gourmet al marilor ruşi de
secol XIX”. Intens expresiv e ticul verbal al criticului („ei,
n-o fi foc”), aplicat la... moarte: „ei, n-o fi foc nici moartea
asta”.
Spuneam că diagnosticul e dur, pe măsura maladiilor
spiritului critic: „dezordinea şi agitaţia fără nume,
încărcată de false răzbunări, de confuze resentimente, de
oportunisme anapoda şi graba de a fi, iute, fără nume,
cineva în literele de azi” (am citat de la p. 221-222). Dacă
mai era nevoie de o confirmare a acestei disecţii a corpului
scriitoricesc intrat în septicemie, ea s-a produs la
şedinţa ultimă a USR. Punerea în scenă, maestru de
lumini şi frîne – Horia Gârbea, semănând izbitor cu
„Benicucu”, aşa cum era poreclit de confraţi „poetul bardei”.
Ce contează ce spun „ăia”? Totu-i să nu vorbească
mai mult de 3 minute. Cinica indiferenţă faţă de opinia
alteră, lipsa de respect, batjocura au fost de tot clare.
Punctele nevralgice le ştim cu toţii: scriitorul român
rămîne invizibil în străinătate, dar e invizibil şi în ţară.
Preţul cărţii – uriaş – îl izolează de public. Piaţa e liberă,
cartea e marfă? Vrem să vindem poezie cum vindem brânză
şi proză cum vindem carne? Numai că „marfa” asta nu-i
perisabilă ca paharul ori batista de unică folosinţă.
Critica pare să fi ajuns şi ea de tejghea: te laud dacă mă
publici în editura ta şi te cînt dacă oferi vreun avantaj-serviciu.
De ce n-am recunoaşte criza criticii de întâmpinare?
Jurnaliştii culturali cu o spoială de cultură, fără reguli
stricte, pot fi capricioşi cât poftesc în laudatio. Conştiinţa
de sine a criticaştrilor? Poveste! S-a ivit un fel de critică
împotriva naturii, adică a literaturii, cum ai zice anus
contra naturii, cenzura actuală fiind „reţeaua”, „filiera”,
ca papirofagii să ia meterez după meterez, conform dreptului
democrat de-a toca hârtie. Critica literară e şi ea
marfă pe piaţa liberă: se fac prezentări plătite, ca manelele
la nunţi. Cine are bani are şi cotă literară pe măsură, ia
şi premii USR, cu parale aduse de-acasă. Orice uşă spre
vîrf funcţionează în montaj: push/pull: exagerări de valorizare
(cu adaos) ori subevaluare.
Totu-i să ai nu ceva de spus, ci ceva de tipărit, cu
jind după succes literar facil. La babilonicul târg de carte
Gaudeamus, Nicolae Breban n-a avut acces la scena centrală
pentru a-şi lansa cărţile. Microfonul era adjudecat
de zîna cu gropiţe Andreea Marin şi de zînul Mircea Radu.
Cine ocupă vitrinele librăriilor ştim: Răduleştile.
Maculatura se dă drept literatură; se confundă simplitatea
cu simplismul; tehnica seducţiei facile e aplaudată de
„înlocuitorii” de critici, câtă frunză şi iarbă, întreţinînd
bruiajul de cultură. Soluţia a dat-o autorul Trădării criticii.
Şi-n orînduirea care făcea caz de dialectică, deşi n-o
avea, e una singură, ca şi acum: solidarizarea „ca la război”
sub oriflama personalităţilor reale. Pentru că le
avem. Încă.
RĂZVAN VONCU
Două cărţi în oglindă:
Iluziile literaturii române de
Eugen Negrici
şi Trădarea criticii de Nicolae Breban
Au apărut la distanţă de un an una de cealaltă.
Amândouă îşi asumă o miză polemică. Au fost deja dezbătute,
comentate, adulate şi contestate. Iluziile literaturii
române de Eugen Negrici şi Trădarea criticii de Nicolae
Breban, sunt primele cărţi de după 1989 care, evaluând
influenţa regimului comunist asupra literaturii, nu mai
pun în discuţie cărţile şi scriitorii, ci modul în care îi citim.
În locul revizuirilor, aşadar, cei doi autori propun o recitire
şi, în acelaşi timp, o întoarcere la literatura vie şi la lectura
estetică, singura care, în opinia lor, poate fi cu adevărat
creatoare.
În rândurile care urmează, îmi propun să le comentez
„în oglindă”, reliefând asemănările şi deosebirile dintre
ele, cu convingerea că apariţia lor şi, mai ales, discuţiile
stârnite în urma acestei apariţii vor marca un (nou)
moment de reflecţie asupra spiritului critic românesc.
Puţine cărţi contemporane de critică au fost atât de
comentate ca Iluziile literaturii române a profesorului
Eugen Negrici. Adulată, premiată, dezbătută, dar şi sever
contestată, ea nu a lăsat indiferent pe cel care a citit-o.
Ceea ce, să recunoaştem, constituie, în sine, o performanţă,
având în vedere mediul nostru critic inert şi blazat.
După cum spunea chiar autorul, într-o intervenţie, aceasta
a şi fost una dintre mizele cărţii: să zgâlţăie conştiinţele
critice, trezindu-le din somnul lor comod şi egoist, spre
a le face să reflecteze mai serios la literatură şi la felul în
care citim literatura. În spatele deconstrucţiei, se află deci
şi o construcţie şi e o probă de inteligenţă critică să căutăm
această construcţie ascunsă şi să o decelăm. După
cum, în spatele asprimii profilactice prin care Eugen
Negrici se raportează la valorile consacrate, nu se află dispreţul
faţă de aceste valori, ci o mare iubire faţă de literatură,
ce se vrea şi ea descoperită. O iubire dezamăgită de
modul leneş, conformist şi adesea necreator în care ne
raportăm la valorile consacrate. Nu este, deci, vorba de o
contestaţie a literaturii române, cum s-a spus de către
ANUL XXI Nr. 1 (694)

unii critici, ci de o deconstrucţie a conceptului de istorie
literară cu care operăm azi.
De la bun început, Eugen Negrici se confruntă cu
autoritatea unui mare model, care este G. Călinescu. A şi
fost, de fapt, acuzat că îl contestă pe Călinescu, că este ireverenţios
faţă de Istoria literaturii române de la origini
până în prezent şi că, de fapt, nu recunoaşte şi nu înţelege
geniul călinescian. Cred că, în aceste reproşuri, e
vorba, mai degrabă, de o confuzie de planuri: Eugen
Negrici nu-l contestă pe G. Călinescu şi nici nu îl face responsabil
de mitologia literară parazită, ce subminează
conceptul de istorie literară cu care operăm. Pur şi simplu,
criticul constată că, prin însuşi faptul excepţional al
apariţiei Istoriei... călinesciene, istoriografia literară
românească a intrat într-o altă epocă, structural diferită
de cea pre-călinesciană. În 1941, cu o apreciabilă întârziere
faţă de alte culturi, Istoria... trebuia ca, din texte disparate,
să inventeze o literatură (şi a făcut-o, aş zice, în
chip genial). Noi, astăzi, suntem obligaţi de mersul literelor
şi de progresele disciplinelor auxiliare, să o reinventăm.
Distincţie de structură, nu de detaliu. Tocmai caracterul
întemeietor al perspectivei călinesciene deschide în
faţa istoricilor literari de astăzi un câmp larg de posibilităţi,
îndemnându-i la edificarea unui concept pluralist de
istorie literară, de esenţă liberală.
De aceea, modelul istoric al evoluţiei literaturii
române la care aderă Eugen Negrici, sugerându-l în spatele
sarcasticei sale deconstrucţii, se bazează pe criterii
diametral opuse modelului călinescian. Autorul Istoriei
literaturii române de la origini până în prezent, căutând,
cum spuneam, să inventeze o literatură, a plasat-o în
rama istoriei literaturilor europene, spre a-i reliefa universalitatea
conţinută (şi, până atunci, bine ascunsă).
Perspectiva călinesciană este, prin urmare, una a continuităţii
fenomenului literar autohton, împrumutată din
istoriile literaturilor occidentale şi constituită prin analogie
cu acestea.
Astfel, G. Călinescu a căutat semnele unor „mituri
întemeietoare”, convins fiind că la temelia unei literaturi
europene trebuie să stea o tradiţie de esenţă clasică.
Tradiţie pe care, la noi, în absenţa unei Antichităţi scripturale
bine reprezentate, o va cauta în folclor şi în „apropierea
de Elada” a substratului traco-dacic. Apoi a trecut
prin Evul Mediu, semnalând cronicile slavone şi Învăţăturile
lui Neagoe Basarab, şi a poposit în secolul al XVII-lea,
încercând să identifice aici semnele unei Renaşteri târzii
sau, în orice caz, ale umanismului. Le va găsi în cronicari
şi în Dimitrie Cantemir şi va aplica literaturii vechi un tip
de lectură pe care, mai târziu, o va teoretiza, în spirit
structuralist, chiar Eugen Negrici: şi anume, făcând apel
la operatorul expresivităţii involuntare a textelor vechi.
Mergând pe firul continuu al acestei istorii – împrumutat,
probabil, din De Sanctis – Călinescu va aronda secolul al
XVIII-lea iluminismului, prin Şcoala Ardeleană şi prin
fanarioţi, va plasa la 1830 începutul literaturii moderne şi
primele manifestări romantice şi va descrie epoca
„Junimii” ca pe un „nou clasicism” (în sens valoric). La
sfârşitul secolului al XIX-lea, va constata relativa sincronizare
dintre simbolismul românesc şi cel francez şi va
discuta perioada 1890-1918 ca pe o epocă de tranziţie şi de
dispute între tradiţionalişti şi moderni. Epoca interbelică
Răzvan Voncu
va aparţine modernismului, avangardei şi puternicului
fenomen tradiţionalist, Istoria... consemnând, la final,
afirmarea generaţiei lui Mircea Eliade şi, în compendiul
din 1945, apariţia unora dintre componenţii generaţiei
albatrosiste.
Pentru Eugen Negrici, spre deosebire de G.
Călinescu, nu analogia cu perspectiva istorică occidentală
– câteodată, obţinută printr-o creatoare interpretare critică
a faptelor de literatură – ci tocmai sublinierea diferenţelor,
a rupturilor şi discontinuităţilor, a combinaţiei năucitoare
de întârzieri şi revolte avangardiste, ar trebui să
constituie miza unei noi istorii a literaturii noastre.
Specificul evoluţiei ei istorice constă, mai degrabă, în
această neîncetată luptă pentru revenirea în actualitate,
în – vorba Stolnicului – creşteri şi descreşteri nu odată
deconcertante, decât în mersul lin al unui fond de esenţă
clasică, de regăsit într-un fel sau altul în toate marile
epoci literare.
Deconstrucţia perspectivei istorice continue, consacrată
de G. Călinescu (şi urmată de toţi ceilalţi autori de
istorii integrale, de la Nicolae Manolescu la Dumitru
Micu), se face în numele unor metode critice mai noi şi, în
general, al unor schimbări de perspectivă asupra epocilor
şi curentelor, pe care le-au adus cercetările din ultimele
trei decenii.
În viziunea lui Eugen Negrici, deci, literaturii vechi
îi este refuzată, pe bună dreptate, valorizarea estetică,
întrucât concepte ca literatură sau valoare estetică sunt
de dată recentă şi nu au fost cunoscute de autorii textelor
din secolele al XV-lea – al XVIII-lea, nici măcar în literaturile
occidentale. Mai departe, contrazicându-i dur pe
protocronişti şi amendându-l cordial pe E. Lovinescu (în
capitolul final, intitulat Câteva reflecţii asupra literaturii
române, pornind de la Lovinescu), Eugen Negrici arată că
nici anticiparea, nici sincronizarea nu constituie caracteristicile
eminente ale literaturii noastre, a cărei vitalitate
se manifestă mai degrabă la sfârşit de ciclu. Scriitorii
români îngroapă strălucit curente şi mişcări: Cantemir
epuizează resursele enciclopedismului, I. Budai-Deleanu
scrie ultima mare epopee europeană, Eminescu stoarce de
sevă cele din urmă tulpini ale romantismului, Caragiale
omoară vodevilul, transformându-l în parodie, simboliştii
români trec curentul din sfera ezoterică în cea populară,
generaţia lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu creează o
nouă poetică din rămăşiţele modernismului ş.a.m.d.
Departe de a vedea în deconstrucţia operată în Iluziile
literaturii române un semn al complexelor şi umorilor
negre ale criticului, eu văd în ea o atitudine detaşată,
încrezătoare în forţa creatoare a acestei literaturi atât de
speciale. Numai un critic care are desăvârşită încredere
în valoarea literaturii sale poate opera o atât de radicală
de-tabuizare şi demitizare.
De altfel, cartea nu se nutreşte numai din nemulţumirea
faţă de perspectiva clasică, mitizantă şi triumfalistă,
a istoriografiei literare româneşti. Ci şi din 1) nemulţumirea
faţă de statutul inferior al literaturii, în actuala
societate românească, şi 2) constatarea eşecului campaniei
de revizuiri declanşate după ’89, campanie care a
vizat numai opere şi scriitori, iar nu conceptele cu care
operăm în critica şi istoria literară. Iluziile literaturii
române este un semnal de alarmă faţă de abordarea literaturii,
în condiţiile unei societăţi neculturale, cum este
cea de azi, şi, în acelaşi timp, faţă de riscurile spargerii
lecturii estetice în tot soiul de lecturi specializate, care nu
mai consideră textul literar decât un pretext pentru consideraţii
sociologice, imagologice, antropologice, mentaliste
etc. Perspectiva istorico-literară pe care o sugerează
Eugen Negrici nu se distanţează, în consecinţă, numai de
cea călinesciană, ci şi de tendinţele dominante astăzi în
mediul academic. În faţa asaltului destructurant al lecturilor
specializate, care fac abstracţie de specificul textului
literar – care este şi va rămâne mereu esteticul – profesorul
Eugen Negrici se întoarce la „degetul de lumină” maiorescian
şi la pledoaria lui E. Lovinescu în favoarea istoriei
de valori.
Desigur, Iluziile literaturii române nu e o carte perfectă
şi în nici un caz nu şi-a propus să fie una exhaustivă.
Eugen Negrici generalizează, câteodată, pentru uzul
discuţiei, sacrificând nuanţele şi simplificând nepermis
anumite chestiuni delicate. De asemenea, discursul său
provoacă, pe alocuri, mai mult decât este necesar.
Amărăciunea îşi face loc prea des în pagină. Nu întotdeauna
criticul are dreptate, pentru că nu dreptatea este
miza cărţii sale. De pildă, nu Călinescu este responsabil
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
37
Nicolae Breban, Trădarea criticii, Editura Ideea Europeană, 2009 Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, 2008
IANUARIE 2010

38
de toate relele perspectivei tradiţionale: în primul rând,
să nu uităm că el însuşi a subliniat necesitatea subiectivităţii
în istoria literară şi nu a pretins niciodată să fie
urmat orbeşte. Se ştie că obişnuia să îi avertizeze pe discipolii
săi, spunându-le: „Cine mă iubeşte, se desparte de
mine!”. Edificând construcţii ideatice de genul celor din
Domina bona ori Aproape de Elada (incriminate, ici-colo,
fără a fi explicit numite, în Iluziile literaturii române),
obişnuia să le ceară asistenţilor săi Alexandru Piru,
Adrian Marino şi Dinu Pillat să elaboreze în scris opinii
diferite de ale sale, care erau publicate, alături de eseul
său, în Jurnalul literar. Înclin să văd în asta un avertisment
al criticului cu privire la riscurile fetişizării viziunii
sale.
Necesitatea unei noi istorii a literaturii române a
resimţit-o, de altfel, cel dintâi, chiar G. Călinescu.
Publicarea articolelor sale, în ediţie completă (în colecţia
„Opere fundamentale” a Academiei Române), atestă că G.
Călinescu pregătea această nouă istorie, care – dacă ne
putem baza pe fragmentele păstrate – nu mai semăna
deloc, în intenţie, cu cea din 1941.
Însă, dincolo de asperităţile asumate, Iluziile literaturii
române reprezintă un exerciţiu de sănătate a spiritului
critic românesc şi de încredere în soliditatea literaturii
noastre. Ba chiar, aş spune eu, de soliditate a tradiţiei critice
şi istorico-literare de la care ne revendicăm.
Amândouă ies întărite din această deconstrucţie incomodă,
dar necesară, în momentul de faţă.
Spre deosebire de cartea profesorului Eugen
Negrici, cea a lui Nicolae Breban nu vizează întreaga istorie
a literaturii noastre, ci este focalizată asupra actualităţii.
Nu redefinirea conceptului de istorie literară îl preocupă
pe romancier, ci lectura (sau non-lectura) la care este
supusă literatura care se scrie în momentul de faţă şi, în
general, care s-a scris în cei douăzeci de ani post-comunişti.
Distingem aici o puternică notă personală, asumată
de la bun început de autor: dintotdeauna, Nicolae Breban
a militat pentru literatura vie şi pentru valorile moderne.
Însă, dincolo de această deosebire, există şi un substanţial
element comun, care uneşte cartea sa cu cea a lui Eugen
Negrici, într-o pledoarie în favoarea spiritului critic. Şi
unul, şi celălalt deplâng abandonul lecturii estetice. Care
este înlocuită, în istoria literară, de lecturi parţiale, tehnicizate
(sociologică, imagologică, psihanalitică, fenomenologică,
antropologică ş.a.), iar în practica de zi cu zi a criticii
de întâmpinare, de criteriile politicii literare: critica
de omisiune, solidaritatea grupului de influenţă, indiferenţa
faţă de valoare.
În asta şi constă, după Nicolae Breban, trădarea
criticii: după ce a întreţinut în cititori şi în scriitori, timp
de trei decenii, iluzia că susţine autonomia esteticului şi
afirmarea unei literaturi moderne de valoare, critica a
abandonat, după căderea comunismului, această bătălie.
Înainte de a vedea în titlul cărţii, aşa cum face Eugen
Simion, sensul metaforic contrar, al unei declaraţii de dragoste
a scriitorului faţă de marea critică a generaţiei ’60,
eu aş sublinia tocmai sensul lui propriu: acela al unei
dezamăgiri provocate de abandonul unei credinţe. Care a
fost, în perioada 1960-1990, credinţa în putinţa şi necesitatea
unei literaturi contemporane desprinse de contextul
nivelator, primitiv, al concepţiilor comuniste. I se pot găsi
fisuri acestui reproş, după cum, la nevoie, se pot găsi justificări
şi pentru abandonul criticii. Însă reproşul brebanian
nu poate fi respins de plano: e clar că, dacă literatura
actuală a dispărut din preocupările omului obişnuit, de
vină nu este numai extinderea fără margini a massmedia,
interesul pentru politică sau asaltul publicităţii.
Oricare critic în activitate, de pildă, poate furniza o listă
cu zece cărţi mari despre care, în cele două decenii postcomuniste,
s-a tăcut în chip inexplicabil, nu în massmedia,
ci chiar în sânul breslei. Însumarea acestor liste
ne-ar putea sugera dimensiunile îngrijorătoare ale unei
adevărate demisii critice, pe care deceniile ’60-’90, cu tot
cortegiul lor de traume şi interdicţii, nu au cunoscut-o.
Nicolae Breban, parcă spre a contrazice aşteptările
detractorilor săi, nu alcătuieşte, în Trădarea criticii, un
eseu liber, de factură memorialistică. Volumul este limpede
structurat, atât cronologic, cât şi ideatic. El se sprijină
pe o schiţă de grup a criticii româneşti, pornind de la
momentul crucial al anilor ’60, când, sub impulsul relativei
liberalizări dejiste şi ceauşiste, disciplina se desprinde
de schemele şi poncifele realismului socialist şi revine la
statutul ei liberal. Autorul alcătuieşte, deci, într-o suită de
portrete bine executate, cu mână de romancier şi cu minte
lucidă de critic, un tablou al personalităţilor momentului.
Primul capitol îi revine lui I. Negoiţescu, critic aparţinând
„generaţiei pierdute”, şi a cărui reapariţie în literatură,
după ani de recluziune şi interdicţie, se produce în
atmosfera de relativ dezgheţ ideologic a anilor ’60.
Neaparţinând generaţiei şaizeciste, Negoiţescu este solidar
cu ea tocmai prin criteriul absolut al autonomiei esteticului,
pe care criticul îl afirmase încă din 1942, din
Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, explicit dedicat
lui E. Lovinescu. Negoiţescu este configurat de Nicolae
Breban în toate etapele devenirii sale, în opţiunile estetice
şi istorico-literare, până la momentul exilului.
Romancierul nu-i reproşează, Doamne fereşte, exilul, dar
se întreabă de ce Negoiţescu s-a îndepărtat treptat şi de
literatura română contemporană, refugiindu-se într-o fantasmă
a literaturii clasice, în plină modernitate, şi într-un
proiect de istorie a literaturii române predestinat la eşec,
din cauza şarjării prea evidente şi nesusţinute estetic.
Apoi urmează un capitol aparent fără legătură cu
miza cărţii, dedicat grupurilor literare. În realitate, acesta
este capitolul esenţial pentru înţelegerea întregului
demers. Nicolae Breban operează o modificare de substanţă
a terminologiei cu care operăm în istoria literaturii postbelice,
înlocuind conceptul de generaţie, de sorginte politică
(atâta timp cât şi generaţia ’60, şi generaţia ’80 îşi
datorează existenţa literară unui moment politic: începutul
relativei liberalizări dejiste şi, respectiv, începutul osificării
regimului Ceauşescu). Doar în înţelesul de generaţie
de creaţie, dat de Vianu, poate fi acceptat acest concept.
În locul lui, romancierul ne propune conceptul, mai flexibil
şi mai dinamic, de esenţă liberală, de grup literar, trasând
totodată şi o hartă a principalelor grupuri active în
perioada 1960-1990. Meritul acestui tablou al grupurilor
literare este că nu ocoleşte chestiunile spinoase şi nici realitatea
grupurilor de influenţă din literatura contemporană.
Este important de subliniat că, pentru Nicolae
Breban, o literatură are forţă şi prestigiu dacă are grupuri
literare puternice. Romancierul – acuzat de atâtea ori de
egoism sau megalomanie – nu se concepe pe sine în afara
prietenilor săi literari. Uneori, aceştia sunt şi prieteni
personali, alteori este vorba doar de o prietenie de valori.
Căci în literatură valoarea transcende totul şi e bine,
după cum recomanda Lovinescu, să ştim să ne resemnăm
în faţa ei.
Capitolul dedicat grupurilor literare – viu şi plin de
culoare, pasionant ca o secvenţă de roman – creează
cadrul în care se integrează firesc cele patru mari portrete
de critici literari: Lucian Raicu, Matei Călinescu,
Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Aceştia sunt, în opinia
lui Nicolae Breban, criticii esenţiali ai literaturii postbelice,
cu un rol cheie în impunerea generaţiei ’60, în ieşirea
din marasmul realist socialist şi în regăsirea modernităţii.
Portretele lor sunt realizate „în mişcare”, inserate în
devenirea literaturii române, în momentul foarte dificil de
la sfârşitul deceniului al cincilea şi începutul celui de-al
şaselea. Tentaţia romancierului de a-i grupa, oarecum, pe
tipologii, de a crea în rama personajului real, e recognoscibilă,
însă nu alterează autenticitatea reconstituirii istorico-literare
a contextului ultimelor patru decenii. Astfel,
Lucian Raicu este înţeleptul şi sentimentalul disimulat,
Matei Călinescu (al cărui portret apare şi în romanul
Pândă şi seducţie) este liderul căruia îi place să patineze
pe gheaţa subţire a ideilor, Nicolae Manolescu are autoritatea
greu de contestat a arhitectului principal al ierarhiei
cu care operăm azi, în timp ce Eugen Simion este cel
care are vocaţia sintezei, fiind primul creator al unui
cadru istoric, în care integrează literatura postbelică. Nu
toţi sunt urmăriţi în amploarea preocupărilor lor critice,
căci pe Nicolae Breban îl interesează, înainte de toate, să
reliefeze solidaritatea lor estetică în susţinerea literaturii
contemporane, dincolo de diferenţele fireşti, în fond, între
personalităţi atât de bine conturate. Sensul pe care
romancierul îl conferă demersurilor lor critice este cel al
afirmării esteticului ca valoare esenţială, nu numai în
literatură, ci şi în societate. Există, desigur, în cultivarea
tenace a esteticului, a valorii, şi un sens politic, căci a produce
valoare şi a te individua, într-un sistem ce practica
nivelarea valorilor şi scufundarea individului în colectivitate,
este un act de rezistenţă implicită. Însă pentru
Nicolae Breban altceva e mai important decât politicul:
opera. În opinia sa, nimic nu îl scuză pe scriitor pentru
absenţa operei. De aceea şi duce mai departe analiza, dincolo
de anul 1989, şi vorbeşte despre „trădarea criticii”.
Sintagma, în paranteză fie spus, poate fi înţeleasă
în două feluri: ca trădare a literaturii de către critică,
după marea descătuşare din ’89, şi ca trădare a criticii de
către reprezentanţii ei de vază, care au ales alte drumuri
după eliberarea de comunism. Romancierul nu privilegiază
făţiş un sens sau altul. Ambele pot fi susţinute cu argumente,
în textul său.
Am vorbit despre valoarea extra-literară a esteticului.
Nicolae Breban iese din sfera criticii şi, pătrunzând în
cea a sociologiei literare, constată în repertate rânduri că
de-abia cultivarea orgolioasă a valorilor literare autentice
a creat acea legătură, ce părea indestructibilă la un
moment dat, dintre scriitori şi cititori. Esteticul a asigurat
prestigiul literaturii şi, totodată, autoritatea socială a
criticii. De aici provine şi dezamăgirea de acum a scriitorului,
care se aştepta ca, odată regăsită libertatea, aspiraţiile
creatoare ale scriitorilor să crească, iar publicul să
vină, şi mai mult decât înainte, în întâmpinarea lor. S-a
petrecut exact pe dos, din păcate, iar Breban acuză în primul
rând critica pentru această surprinzătoare involuţie.
„Trădarea criticii” înseamnă, în această accepţie, trădarea
idealului estetic urmărit până în 1989, de către principalii
reprezentanţi ai criticii curente: Lucian Raicu şi Matei
Călinescu se pierd, ca şi Ion Negoiţescu, într-un exil în
care se îndepărtează brusc şi definitiv de literatura română,
Nicolae Manolescu se dedică, fără mare succes, politicii,
iar Eugen Simion se lasă acaparat de gestiunea
Academiei Române. Toţi patru abandonează critica de
întâmpinare şi chiar proiectele de sinteze dedicate literaturii
contemporane. Lucian Raicu, pur şi simplu, refuză să
mai revină în literatura română (fără a deveni scriitor în
cea franceză), Matei Călinescu începe să o privească oarecum
de sus (deşi de pe poziţiile unor valori occidentale
relative), Nicolae Manolescu va publica o istorie critică în
care literatura contemporană este reprezentată de un
colaj din vechile sale cronici, în timp ce Eugen Simion se
va dedica studiului literaturii confesive sau monografiilor
„marilor parizieni” (Eliade, Ionescu), abandonând pur şi
simplu sinteza Scriitori români de azi.
Desigur, tabloul brebanian este, la acest capitol,
oarecum şarjat, cel puţin Nicolae Manolescu şi Eugen
Simion continuând să practice critica actualităţii literare,
chiar dacă nu neapărat sub forma cronicii de întâmpinare.
Mulţi dintre tinerii scriitori de azi au trecut prin mâna
lor şi, deşi nu mai scriu sistematic despre noua literatură,
cei doi nu au dispărut cu totul din actualitate. Nu sunt
convins că lipsa de autoritate a literaturii se datorează în
primul rând demisiei lor critice, dar sunt de acord cu
Nicolae Breban că atât Nicolae Manolescu, cât şi Eugen
Simion ar fi avut mai mult de câştigat, ca scriitori, dacă
nu s-ar fi ocupat de politică şi, respectiv, de Academie.
Breban introduce, inspirat, în acest tablou de grup,
şi alte schiţe de portrete, în continuarea celor patru.
Gabriel Dimisianu, Mircea Martin, Petru Poantă, Irina
Petraş, Al. Călinescu şi Cornel Ungureanu sunt aleşi de
romancier pentru a ilustra, cel puţin ca sugestie, diversitatea
fenomenului critic în perioada postbelică. Eu aş fi
adăugat şi alte nume: Valeriu Cristea, Mircea Zaciu, Ion
Pop. Dar chiar şi aşa, tabloul de grup „în mişcare” capătă
adâncime şi varietate, ca pentru a sublinia contrastul faţă
de peisajul cenuşiu, dezolant, din capitolul următor, intitulat
Stafia prezentului.
Acesta reia unele dintre sugestiile lansate în
Grupurile literare, extinzând discuţia asupra condiţiei
actuale a literaturii române, într-o societate a-culturală şi
chiar anti-culturală. Romancierul creionează, pasionat, cu
acurateţe, tabloul actual de forţe de pe scena literară,
dominată de grupurile de influenţă din jurul GDS şi, respectiv,
al lui Nicolae Manolescu. În fapt, este prima punere
serioasă în discuţie a legitimităţii structurilor de putere,
vizibile şi invizibile, din lumea literară. Curajul de a
ataca hegemonia Grupului pentru Dialog Social este
dublată de constanţa cu care romancierul urmăreşte
raportarea liderilor de opinie actuali la valoarea fundamentală
a literaturii, care este esteticul. Concluziile sale
nu au nimic improvizat sau subiectiv: actualul pol de
putere literară nu urmăreşte un ideal estetic, ci unul de
esenţă politică şi de interese personale.
Tot pentru prima dată, Breban afirmă limpede şi că
opţiunea din 1990 a grupului „apoliticilor” (Marin
Sorescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu),
de a se rezuma la literatură, refuzând sirenele politicului,
a fost cea corectă, pe care, dacă ar fi acceptat-o, întreaga
literatură română şi breasla scriitoricească ar fi ieşit mai
întărite, decât după un deceniu şi ceva de conflicte şi preocupări
mărunte, în ordinea spiritului.
De o particulară atenţie se bucură, în acest capitol,
reflectarea literaturii contemporane în Istoria critică...
manolesciană, Breban subliniind cu fineţe inconsecvenţele
şi inadvertenţele criticului. Şi el aştepta o altfel de istorie
a literaturii, decât cea pe care ne-a furnizat-o Nicolae
Manolescu, şi trebuie să recunoaştem că multe din repro-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE
Pentru anul 2010 vă invităm
să vă abonaţi la revista
Contemporanul. Ideea Europeană,
trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,
în plic, un cec în valoare de 70 euro
(sunt incluse taxele poştale).
Fundaţia Culturală Ideea Europeană
cont: RO60RNCB0072049676950002
BCR Filiala Sector 1 Bucureşti
Preţul abonamentului pentru
Republica Moldova este de 60 euro
(sunt incluse taxele poştale).
Vă invităm să trimiteţi pe
adresa redacţiei adresa dvs. completă.
Adresa:
FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ
C. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.
tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 212 99 39
E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com
Web: www.ideeaeuropeana.ro
CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ
Pentru anul 2010 vă invităm
să vă abonaţi la revista
Contemporanul. Ideea Europeană
la sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal
suma corespunzătoare, pe numele dlui Andrei Potlog,
notând adresa dvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal
din ţară.
În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A.
revista are Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7
Preţul abonamentului pe un an: 36 lei
Taxele de expediere sunt incluse
în această sumă.
Cititorii care se abonează pe un an vor primi revista fără
majorările de preţ provocate de inflaţie.
FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ
cont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR
Filiala Sector 1, Bucureşti
ANUL XXI Nr. 1 (694)

şurile sale – vizând, în general, omisiunile şi minimalizările
nejustificate pe care le operează istoricul – sunt întemeiate.
O istorie în care lui Ion Mureşan i se acordă o
jumătate de pagină, iar lui Ion Horea o pagină şi jumătate,
are o problemă reală la nivelul scării de valori. Mai
ales atunci când este scrisă de cel mai important cronicar
literar de după cel de-al doilea război mondial.
Dincolo de titlul provocator (mai provocator decât
cel al cărţii lui Eugen Negrici), Trădarea criticii se constituie
într-o pledoarie pentru literatura vie şi pentru întoarcerea
tuturor, critici, poeţi şi prozatori deopotrivă, la uneltele
lor. Abandonarea fantasmelor politice şi a sterilelor
jocuri de putere literară şi întoarcerea la creaţia majoră
pot fi, în opinia lui Nicolae Breban, premisele unei noi
epoci culturale în istoria românilor. Autorul nu priveşte
rolul literaturii din unghiul îngust al scriitorului, ci din
cel larg, al naţiunii întregi, a cărei construcţie ca naţiune
modernă a început şi s-a bazat pe literatura ei. Prezentul,
din păcate, e un spectru, nu are consistenţă şi nici direcţie.
Nici naţională, nici europeană. În acest haos axiologic,
Breban propune ca reper dominant, tiranic chiar, buna şi
bătrâna valoare estetică.
E un pariu pentru care stă chezaşă însăşi opera brebaniană
post-comunistă, cel puţin la fel de importantă ca
aceea de dinainte de 1989.
***
Ne aflăm, cred, prin aceste două cărţi, într-un
moment fast al spiritului critic contemporan. Un moment
de trezire, de întoarcere la certitudinea, de sorginte maioresciană
şi lovinesciană, a preeminenţei esteticului, dar şi
de privire în viitor, către un nou concept de istorie literară.
Ambele eseuri ne îndeamnă la luciditate şi la responsabilitate,
căci situaţia literaturii, în noul context cultural
şi social românesc, e în cumpănă. Deconstrucţia miturilor
sau a tabuurilor literare, istorice şi contemporane, trebuie
în mod necesar urmată de o nouă construcţie şi de o
nouă lectură a valorilor literare. Vitalitatea brebaniană şi
scepticismul profesorului Negrici se completează în chip
fericit, oferindu-le tinerilor un imbold la îndrăzneală şi
dezinhibare.
ION ZUBAŞCU
Complementarităţi relansatoare
Am fost tentat să încep abrupt acest punct de vedere
despre volumul Trădarea criticii: Nicolae Breban nu
trebuia să publice această carte, şi-a făcut singur mai mult
rău decât i-ar fi putut face cei mai înverşunaţi contestatari
ai săi. Pe măsură, însă, ce înaintam în lectură, trecând de
la Introducere. Ion Negoiţescu la capitolul Grupurile literare,
din prima sută de pagini a volumului, mi-am dat
seama că pot, la fel de bine, să schimb radical sensul negaţiei
iniţiale: Nicolae Breban trebuia să publice această
carte, mai devreme sau mai târziu, pentru a se elibera el
însuşi de anumite poveri ale trecutului comunist şi a contribui,
prin tentativa sa de elucidare, la limpezirea uneia
dintre cele mai primejdioase epoci ale istoriei noastre politice
şi literare, de „dictatură în dictatură” (p. 261). Desigur,
din punctul de vedere al propriei situări în nefastul context
dictatorial. Această ambivalenţă preliminară intră în consonanţă
nu doar cu vremurile schizoide pe care le trăim,
ci şi cu vocaţia de Ianus bifrons a autorului incitantului
volum, numit provocator Trădarea criticii.
Voci simultane
În literatura română din jumătatea comunistă a
secolului XX s-a întâmplat ceva ieşit din comun: unii stalinişti
notorii, care au contribuit operativ la genocidul spiritual
al culturii noastre, din timpul proletcultismului
internaţionalist, au trecut în opoziţie la venirea lui
Ceauşescu la putere, marşând pe ipostaza de rezistenţă
prin cultură împotriva tot mai evidentei dictaturi naţionalist-comuniste
şi sprijinind efectiv vârfurile din capitală
ale generaţiei ’80 să se afirme, astfel că aceşti executori
docili ai sovietizării României, care au sufocat puşcăriile
cu elita valorilor româneşti interbelice, din timpul dictaturii
lui Dej, au apărut cu imaginea spălată, ca „salvatori
ai patriei” în cultura română şi relansatori ai ei spre valorile
democratice ale Occidentului (cazul lui Crohmălniceanu,
în literatură, şi al lui Brucan, în politologie). Şi
aşa se face că azi, prea puţină lume mai vorbeşte despre
crimele culturale ale proletcultismului sovietizant, din
timpul cruntei dictaturi a lui Dej, toate criticile fiind centrate
pe cei care au reuşit să iasă cu tavanul stalinismului
în cap, spre gura de relativă normalitate a tinerei
generaţii ’60, afirmată intempestiv în secvenţa scurtă de
timp a „liberalizării” din jurul anuui 1965, care părea să
reînnoade legăturile culturale cu perioada interbelică. Iar
vârfurile celor care îi critică pe „colaboraţioniştii” generaţiei
’60 sunt, în cele mai dese cazuri, inocenţii ucenici ai
foştilor stalinişti reciclaţi, formaţi şi sprijiniţi recuperator
de aceşti stâlpi de susţinere ideologică ai dictaturii lui
Dej. În acest context bulversant, cu răsturnări spectaculoase
şi inversări incredibile de polarităţi, cu straturi
peste straturi de răzvrătiri şi vinovăţii, fiecare pare să-şi
aibă adevărul său. Singura soluţie de a discerne adevărul
obiectiv din mai măruntele şi dramaticele adevăruri personale,
dintre aceste tasări istorice de plăci tectonice, este
receptarea calmă a mărturiilor şi operelor, ascultarea
ambelor părţi cu atenţie, sine ira et studio, după ce
încrâncenarea şi radicalismul s-au dovedit inoperante
timp de douăzeci de ani de tranziţie spre nicăieri.
În acest vârtej istoric, prozatorul Nicolae Breban îşi
are propria sa partitură importantă, ca personaj de primplan
al frescei generale, în cele patru decenii dramatice
ale literaturii române sub comunism, iar plângerea sa din
Trădarea criticii trebuie mai întâi ascultată cu atenţie,
înainte de a trage o concluzie pripită. Oricum, primejdia
nu vine dinspre cei care îi cumpără cărţile şi i le citesc,
înainte de a-şi forma o părere critică despre punctul de
vedere exprimat în paginile lor, ci cu siguranţă dinspre cei
cărora prozatorul le dăruie cărţile, dar aceştia nu i le mai
citesc. Şi chiar dacă volumul Trădarea criticii este mai
mult o pledoarie pro domo, cunoscută fiind trăsătura
accentuat egocentrică a prozatorului (în câteva pagini,
Breban polemizează cu dezinvoltură autoscopică inclusiv
cu „falsa legendă a megalomaniei” sale), cartea trebuie
privită ca o tentativă de elucidare a greşelilor politice din
epoca trecută şi cea actuală, a posibilităţilor istorice ratate,
cu remuşcari pe măsură, şi evaluată mai ales prin
seria de întrebări majore pe care le provoacă, dar şi prin
necesara discuţie de principii pe care ar putea-o relansa,
miza ei reală fiind aceea de a afla dacă operele create sub
comunism mai „sunt valabile, cât şi la ce nivel?”. Iar în
acest sens, Breban se războieşte efectiv cu cei care susţin
că „tot ce s-a făcut bine şi valoros în cultură a fost făcut cu
voie de la poliţie”, ca la pagina 92 a volumului, prozatorul
să mărturisească singur că romanul Bunavestire a fost
publicat cu ajutorul lui Cornel Burtică, şeful Propagandei
C.C. al P.C.R., după ce cenzura îi făcuse 2000 de observaţii
pe manuscris şi îi fusese ţinut în sertar la editură timp
de doi ani de Marin Preda (cu o oarecare complicitate a lui
Eugen Simion), pe motiv că… „nu e marxist”.
E vorba de acelaşi „activist superior de partid, tovarăşul
secretar c.c. Burtică” (nu înţeleg de ce Breban scrie
pe tot cuprinsul cărţii „c.c.” şi nu C.C.!), care i-a dat lui
Nichita Stănescu modestul apartament din Piaţa Amzei.
Această compartimentare a viziunii cărţii şi persoanei
mărturisitoare pe felii scindate de realitate, care se bat
uneori cap în cap, e o constantă a volumului, şi pot fi
aduse nenumărate astfel de exemple, de funcţionare
simultană a dezvăluirilor la ambele extreme şi polarităţi.
Plângerea lui Nicolae Breban
Începând din martie 1990, când revine în ţară şi
refuză atât propunerea lui Ion Iliescu, cât şi cea a lui Ion
Raţiu, de-a reintra în politică, după ce „s-a fript” în anii
comunismului, în cei 3 ani pe care îi regretă, când a fost
membru supleant al C.C., Nicolae Breban are o problemă
reală, ca şi alţi importanţi scriitori români, aflaţi în primplanul
culturii româneşti, în timpul regimului comunist,
care şi-au afirmat talentul şi vocaţia „în condiţiile date”,
Augustin Buzura, D. R. Popescu, Marin Sorescu, Eugen
Simion, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă, Adrian
Păunescu, Fănuş Neagu şi mulţi alţii. Toţi aceştia au constituit,
la vremea respectivă, o elită a literelor româneşti,
coagulată totuşi în condiţiile vitrege ale controlului politic
total al dictaturii ceauşiste, dar cu cărţi vândute în tiraje
ameţitoare, tocmai pentru că literatura cumula şi funcţiile
adiacente ale presei, justiţiei sau chiar cultelor, într-o
dictatură care controla vieţile particulare ale oamenilor,
în cele mai mici amănunte. După răsturnările spectaculoase
din 1989, sub ochii acestor scriitori s-a constituit o
nouă elită contestatară, din care primii au fost excluşi şi
marginalizaţi, situaţie care se adânceşte progresiv după
douăzeci de ani de tranziţie: „Da, atunci, la începuturile
noii ere a libertăţii româneşti, am fi vrut – subsemnatul şi
nu puţini dintre creatorii veritabili, încercaţi, ai literelor
contemporane – să facem parte din această elită.”
Neliniştea unui prozator ca Nicolae Breban creşte
odată cu semnele tot mai vizibile că o parte dintre camarazii
de tranşee comunistă, care ofereau cel puţin aparenţa
unei solidarităţi, au trecut de partea noii elite. Acestea
îşi constituie treptat un nou canon literar, sub presiunea
intempestivă a noilor generaţii, dornice de afirmare,
ierarhie din care „bătrânii” sunt ameninţaţi de asemenea
cu excluderea. Astfel, la sfârşitul carierei sale literare –
laitmotiv care revine pe parcursul volumului – într-un
peisaj al surpării tuturor reperelor anterioare, prozatorul
Nicolae Breban se retrage undeva în sudul Spaniei, pe
ţărmul Mării Mediterane, şi scrie această plângere cu
accente apocaliptice, pe alocuri, căutând să-şi înţeleagă
propria singurătate, în mijlocul agresiv al schimbărilor de
„adaptare prin dez-adaptare” la vremurile noi, acea
„imagine cât de cât acceptabilă despre sine”, care să-i permită
să meargă înainte, dar şi singurătatea agresată a
culturii române, părăsită chiar de unii dintre stâlpii ei
anteriori de susţinere, care păreau de neclintit de la datorie.
Unde mai e „reala realitate”, se întreabă cu accente
dramatice prozatorul, rămas singur într-un câmp de bătaie
dominat de „non-realitatea” precarităţii şi barbariei
generale?
Acest statut inacceptabil pentru Nicolae Breban, de
„înger căzut”, după douăzeci de ani de tentative eşuate de
a restabili legăturile cu „paradisul pierdut”, l-a adus
într-un fel de exasperare, în care a pornit la război de unul
singur împotriva tuturor, a Europei libere, şi mai ales a
Monicăi Lovinescu, dar şi împotriva lui Eugen Ionescu,
Eliade şi Cioran, şi chiar Petru Dumitriu, împotriva
Alianţei Civice şi a GDS-ului, a Anei Blandiana, a lui
Gabriel Liiceanu şi Nicolae Manolescu, a generaţiei ’80 şi
a tinerilor, în general, a revistei 22 şi a României literare,
împotriva C.N.S.A.S.-ului, a lui Grigurcu, Dinescu,
Patapievici şi Cărtărescu, împotriva tuturor celor care au
pus în discuţie ierarhia valorică stabilită în timpul regimului
comunist: „Să-i lăsăm puţin deoparte pe predicatorii
oricărei morale… arta, cea adevărată, n-are ce asculta
de nici un fel de morală, de oriunde ar veni ea! Morala
noastră e una singură: credinţa în scris, în publicarea foilor
noastre” (p. 281). Numai că acolo unde nu mai e legea
morală în noi, nu e nici cerul deasupra noastră, nici zeul
lui Femios, locul şi timpul golit de moralitate şi caracter
fiind invadate evident de imoralitate, anarhie, haos şi dictatură,
cum s-a văzut de atâtea ori în istorie.
Cu această tablă a legii în mână, pe care e scris doar
imperativul afirmării cu absolut orice preţ, Nicolae
Breban poate spera la nesfârşit într-o utopică, imposibilă
„re-unire a intelighenţiei româneşti”, tocmai pentru că
paradigma care a făcut-o aparent posibilă în istoria anterioară
s-a schimbat ireversibil, subminată din interior
chiar de propria inconsistenţă… morală.
În puterea cuvintelor
Tuturor criticilor importanţi ai generaţiei sale, prozatorul
le reproşează o anumită „trădare sau fugă” din critica
curentă, o „retragere pe jumătate din câmpul literelor”:
Ion Negoiţescu a rămas în Occident şi după 1989, ca
şi Lucian Raicu, Matei Călinescu sau Nicolae Balotă,
Nicolae Manolescu s-a implicat în politică, împotriva
structurii sale intime de „şoarece de bibliotecă”, Eugen
Simion a părăsit arena literară în favoarea unei funcţii şi
implicări academice, Mircea Martin, Cornel Ungureanu,
Irina Petraş şi Al. Călinescu s-au retras în activităţi editoriale
şi obligaţii universitare ş.a. Dar aici intervine un
mic paradox al volumului Trădarea criticii, care subminează
eşafodajul teoretic al viziunii lui Nicolae Breban, cu
o evidenţă ce ţine de ironia istoriei: singurul critic important
care a rămas în tot acest timp la datorie, în arena
literară, scriind săptămână de săptămână despre cărţile
zilei, nu doar în România literară, ci într-o serie de alte
publicaţii, este Gheorghe Grigurcu, căruia Nicolae Breban
îi recunoaşte „puternica personalitate” şi „rara erudiţie”,
atât doar că acest critic care n-a dezertat, trădând literatura,
absentează dintre portretele de efigie ale volumului,
fiind schiţat în câteva tuşe negative, în doar două file, în
timp ce lui Lucian Raicu, Matei Călinescu sau Eugen
Simion le sunt dedicate zeci de pagini. Această absenţă
remarcabilă dezechilibrează pledoaria lui Nicolae Breban,
dând construcţiei de ansamblu a cărţii o prea accentuată
miză pulsională, în defavoarea obiectivităţii. E de prisos,
cred, să adaug că viziunea lui Gheorghe Grigurcu e diametral
opusă opţiunilor şi dezideratelor lui Nicolae
Breban în ceea ce priveşte literatura română în postcomunism.
I se pot aduce volumului Trădarea criticii o mulţime
de… critici severe, de la construcţia scăpată de sub rigoare,
pusă mai degrabă sub semnul improvizaţiei pe fluxul
memoriei, cu informaţii nu întotdeauna exacte, la stilul
eclectic şi aluvionar, cu o frază de multe ori prolixă, înaintând
rizomatic, ca un miriapod cu multe virgule, lucruri
reproşate încă mai demult de Ion Negoiţescu şi alţi
comentatori. Dar nu i se poate contesta patosul unei sincerităţi
dramatice, în tensiunea de a asigura un element
de continuitate cu tradiţia militantismului românesc veritabil,
„un nou şi necesar paşoptism cultural” (p. 223), cu
miza pe creaţia de anvergură şi sinteza identitară, ca mijloace
de rezistenţă împotriva presiunilor globalizării. În
acest sens, Nicolae Breban se întâlneşte, paradoxal, cu
viziunea unui corifeu al hulitei de el generaţii ’80 – e
vorba de Alexandru Muşina – în credinţa vie că literatura
noastră e tânără şi vitală, în speranţa că viitorul culturii
române stă în puterea cuvintelor noastre.
Dosar alcătuit de Aura Christi
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
39
• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •
Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse
de Editura Ideea Europeană · EuroPress Group
Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.
Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie.
Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.;
• 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.
Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 1-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.;
• 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru
al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi
beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată.
Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor
participa în fiecare an la concursul cu premii pentru
fidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual al
Editurii Ideea Europeană.
Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113,
OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780;
tel./fax: 4021. 212 56 92;
E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com
Web: www.ideeaeuropeana.ro
P ARTENERI MEDIA:
RADIO ROMÂNIA CULTURAL
CONVORBIRI LITERARE
AGENŢIA AMOS NEWS
POEZIA
TIMPUL
DACIA LITERARĂ
APLER
PARTENERI:
SC ERC PRESS SRL
EUROPRESS MEDIA
IANUARIE 2010

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 1 (694) · IANUARIE 2010
La IDEEA EUROPEANĂ & E
& EUROP RESS
Nicolae Breban, Trădarea criticii
Nicolae Balotă, Peregrin prin patria cuvintelor
(Ediţie alcătuită şi coordonată de Iulian Boldea)
Basarab Nicolescu, În oglinda destinului
Marian Victor Buciu, Voinţa şi puterea de creaţie
Simona Drăgan, Creaţie şi putere
Răzvan Voncu, Un deceniu de literatură română
Nicolae Bârna, Ipostaze ale modernizării prozei rurale
Ioan Costea, Sfârşitul istoriei după Cioran
Mara Magda Maftei, Cioran şi utopia tinerei generaţii
RESS au apărut:
Evidenţa informatizată a tirajelor şi
produselor este realizată în
sistemul internaţional GS1,
administrat în România de
GS1 România.
www.gs1.ro
Apare joi 3 lei www.ideeaeuropeana.ro
CK