GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

112 ■ PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZIparte din istoria acestei ţări, şi ajungem la uşa vechii farmacii Bruss, colţ custr. Edgard Quinet.Suntem aci într’unul din centrele nervoase ale Bucureştilor, unde, demai bine de o sută de ani, pulsul oraşului se simte mai bine. Sunt parcălocuri care, dintr’un început, primesc o anumită soartă, de la care nu se maipot abate. Astfel, am văzut partea dreaptă a Podului Mogoşoaei hărăzităcomerţului, partea stângă clădirilor publice. Tot astfel, de la 1812 până azi, afost neîntrerupt aci locul unde lumea „bună” şi‐a dat întâlnire ca să se distreze,să joace, să discute sau să mănânce.Pe locurile unde sunt azi farmacia Bruss, str. Edgar Quinet şi hotelulCapşa 1139 se aflau, la sfârşitul veacului al XVIII‐lea, casele şi curtea mareluivornic Radu Slătineanu 1140 ; după dânsul le‐au locuit fii lui, Scarlat, mort în1808, şi Iordache, mare vornic şi dânsul, care s’a stins din vieaţă la 1822.La 1812, la începutul domniei lui Caragea 1141 , un sas anume MathiasBrody întinse o lungă şandrama de scânduri în fudul curţilor lui Slătineanu,şi aşeză în ele primul spectacol public văzut vreodată în Bucureşti, anume odioramă 1142 . Se vedeau oraşele cele mai vestite, încoronări de regi şi împăraţi,întâmplări din războaie, călătorii pe mare şi pe uscat, şi atâtea alte lucruriminunate. „Şi din patru părţi ale oraşului” – scrie Dim. Ollănescu 1143 –„curgea lumea şiroiu neîntrerupt, să o privească, să se mire, şi să aibă ceistorisi... Abia după câteva luni, negustorii şi gloata celor de jos putură străbateînăuntru, căci butcile şi caleştile se ţineau zi după zi, în curtea Slătineanului,şi arnăuţii croiau cu vâna de bou pe tot mojicul care ar fi îndrăznit să calcepragul „Comediei” pe când să englendiseau boierii. Şi aşa huzuri sasul pânăla 1816 când, sătul de bani şi de traiu bun, îşi ridică şandramaua şi plecă să sefacă moşier... L‐a cunoscut, copil fiind, tatăl meu”.Câţiva ani mai târziu, la 1828, anul venirii ruşilor, Eronimo Momolo,un italian ce fusese bucătarul lui Grigore Vodă Ghica 1144 , ridică, pe loculfostei diorame, un teatru 1145 care a rămas mult timp în gura bucureştenilor cunumele de teatrul cel vechiu sau teatrul cel mic.Clădirea – spune Ollănescu, după tradiţiuni verbale, – era din zid depaiantă cu moloz, şi căptuşită pe dinafară şi pe dinăuntru cu scânduri. Sala,joasă în tavan, avea un rând la loji despărţite între ele cu un stâlp de lemn, pecare era aşezată o lampă, 15 rânduri de bănci de lemn învelite cu chembrică 1146formând cele trei staluri, o galerie în fund pe şapte trepte cu laviţe goale delemn. Lângă scenă, o lojă domnească foarte mică; peste drum, trei canapelepentru curte 1147 .Iluminaţiunea se făcea cu lămpi de uleiu de rapiţă şi lumânări de seu; înloja domnească, ardeau lumânări de ceară albă.În loji boierii trimiteau mobile de acasă, covoare, scaune, oglinzi, aşa căera mare deosebire între ele şi restul sălii. Candelabru nu exista, mai târziu se