GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

160 ■ PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZIpomenit aici, Millo, doritor de o scenă mai mare, se adresă protectorului săuPlagino 1705 , mare‐agă şi ginerele Domnitorului, care impuse lui Caragiale să‐langajeze pe Millo „pentru onoarea şi prosperitatea scenei româneşti”.Această colaborare silită răsturnă deodată programul lui Caragiale.Melodramele, vodevilurile şi farsele nu mai aveau de acum înainte decâtun scop, anume acela de a contribui la succesul lui Millo. La toate cererileacestuia, şi erau din ce în ce mai grele, bietul Caragiale trebuia să se supună.Millo cerea acuma o reprezentaţie cu beneficiu în fiecare lună, dar pentrubeneficiul altora nu vrea să joace. Lucrurile se încordau, Caragiale îndura, darWachmann părăsi teatrul, şi, după câteva luni, plecă şi Millo, cu gândul să‐şifacă o trupă a lui.Caragiale rămase singur. Acum se sbătea nu numai cu actorii, cucreditorii, dar şi cu publicul.Ruşii erau din nou în Bucureşti 1706 şi ofiţerii gărzii imperiale, mariadmiratori ai frumoaselor actriţe surori Maria Teodorini 1707 şi RalucaStăvrescu 1708 , umpleau sala în fiecare seară şi îşi manifestau entuziasmul dince în ce mai sgomotos. Într’o seară, după ce căzuse cortina pe ultimul act al„Milei lui Dumnezeu”, în care surorile erau deosebit de atrăgătoare, ofiţerii,care în timpul reprezentaţiei goliseră în loji un număr surprinzător de sticlede şampanie, nu mai voiră să părăsească sala, chemau mereu „Mari, Stavri,Stavri, Mari”, bătând cu săbiile în parchet şi, văzând că surorile nu mai apar,luară scena cu asalt. Uşile cabinelor fură de îndată baricadate şi actriţele,ajutate de câţiva camarazi, fugiră pe o portiţă dosnică a scenei şi se suiră însala de recepţiune, acăţându‐se de ramurile unui copac mare care le înlesniintrarea pe fereastră prin întunerec, pe când ruşii tot mai strigau jos pe scenă.Dar, după un an, ruşii plecară din Bucureşti, şi parcă fu şi mai rău pentruCaragiale, căci de acum sala îi era mai mult goală. Fusese chiar nevoit să‐şiconcedieze orchestra şi acum se uita aproape cu invidie la Millo, care, laBossel, o înlocuia, de bine de rău, cu un taraf de lăutari, care acompaniauvodevilurile cu naiul şi cu ţambalul.Afacerile lui Caragiale mergeau din ce în ce mai prost. Şi, din nou,concurenţa, în imediata lui apropiere, cum i se mai întâmplase odată. CirculBeranek vine de‐şi întinde cortul chiar pe maidanul din spatele Teatrului;cam în acelaşi timp, în sala Momolo, mimul Klimsky din Londra imitamaimuţa într’un chip neîntrecut, iar la Slătineanu debutează un balet vienez,cu fete frumoase şi uşurel îmbrăcate. Teatrul Naţional nu mai putea să reziste.Pascaly, elevul iubit, colaboratorul din primele timpuri, plecă cel dintâi.După două săptămâni îl urmară Mihăileanu şi Mali Cronibace. Apoi alţii,mai mărunţi.Caragiale rămăsese cu nouă actori, un corist, şi două coriste, care se legarăcu jurământ să meargă înainte, cu orice preţ!