GHEORGHE CRUTZESCU Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi

184 ■ PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZIMitropolit cât mai departe. Ajunşi până la Dunăre, Colfescu a poruncit turcilorsă‐l ucidă pe Antim, şi să‐i arunce trupul în apă. Legenda se încheie spunând căînainte de a‐şi da sufletul Mitropolitul l‐a blestemat pe Colfescu să nu se aleagă nicipraful din neamul şi din averea lui.Şi parcă a fost într’adevăr un blestem 1966 .Câţiva ani de abia după ce intră în casele de pe Podul Mogoşoaei, IordacheColfescu moare, fără copii. Văduva lui îşi face atunci „fiică de suflet” 1967 o nepoatăAnica, fata clucerului Ştefan Colfescu, o ia lângă dânsa, îi dă o creştere aleasă şi,simţindu‐şi sfârşitul aproape, o mărită, trecând casa în foaia ei de zestre 1968 . Dar,nouă luni după nuntă, Anica moare, fără copil.Atunci clucerul Ştefan, tatăl ei, simţind poate apăsarea blestemului, hotărăştesă vânză casa. Cumpărător se şi găseşte, e stolnicul Dinicu Golescu 1969 care, la 14August 1812, cumpără cu 45.000 de taleri 1970 „casa cu tot cuprinsul ei, cu curtea,cu grădina, după cum este cuprinsul ulucilor 1971 , şi cu cârciuma dela Pod”.Pe locul vechii case, sporit cu o fâşie de loc domnesc, dăruită de VodăCaragea şi care cobora în spre biserica Stejarului 1972 , Dinicu Golescu, ajunsagă 1973 la 35 de ani, începu să‐şi clădească o casă nouă. Era în picioare la 1815, şiînvelită toată cu fier 1974 , lucru destul de rar pe atunci.Se spune – Ulyse de Marsillac cunoştea anecdota, la 1870 – că tatăl luiDinicu, marele ban Radu Golescu 1975 , văzând aşa frumuseţe de casă, atâtaîntindere de odăi, spuse lui fiul său: „Frumos salon, fătu‐meu. Dar cum îl veilumina?” iar fiul ar fi răspuns, profetic: „Tată, eu clădesc pentru viitor”...Era într’adevăr, la începutul veacului trecut, una din cele mai frumoasecase din Bucureşti, celelalte două fiind ale lui Romanit 1976 (actualul Minister deFinanţe) şi ale lut Filip Lenş 1977 , azi Ministerul Economiei Naţionale.Avea, între altele o sală de prânz în care puteau mânca 40 de inşi şi, alături, osală de biliard, cea dintâi la noi.Pe la 1826, când s’au înapoiat în Bucureşti boierii fugiţi la Braşov de teamazaverei „Societatea literară” 1978 – înjghebată la poalele Carpaţilor şi din carefăceau parte Dinu Golescu, Nicolae Văcărescu 1979 , Grigore 1980 şi ManolacheBăleanu 1981 , Constantin 1982 şi Ion Câmpineanu 1983 , Em. Florescu, HilarionEpiscopul Argeşului 1984 , R. Voinescu 1985 şi Gianni 1986 – îşi revăzu programul înBucureşti şi hotărî să‐şi ţină adunările în casa lui Golescu, unde se alcătui unfel de „casino” 1987 , cum se spunea pe atunci. Aci se comentau scrierile fraţilorGoleşti, se punea la cale primul ziar românesc, se citeau gramaticile 1988 lui Eliadeşi lui Golescu, traducerile din Lamartine 1989 şi din Boileau 1990 . Aci se înţelesepentru prima oară la noi că se poate exprima orice simţire şi orice gândire înromâneşte.În etajul de jos se deschisese, de către germanul Walbaum, o librărie cu uncabinet de citire, lucru cu totul nou la noi, şi era, scrie N. Kretzulescu „un ceextraordinar să fi văzut mulţimea persoanelor ce se aduna în acel local şi setea cu