11.07.2015 Views

3558 - Oglinda literara

3558 - Oglinda literara

3558 - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS

Create successful ePaper yourself

Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.

EDITORIALExigenţele d-lui Andrei TerianAşa din cîte pot să-mi dau eu seama de la distanţă dl. Andrei Terianeste un tînăr critic literar serios. Nu ştie de glumă. Nu admite prostioare.Este drastic. Necruţător cu indivizii incompetenţi. Maliţios cutipii superficiali. Nu discută. Autoficţiunea îi provoacă, vizibil, sarcasmuliar diletantismul îl face să tresară insomniac. Altminteri nu cred căeste băiat rău, mai curând genul simpăticuţ şi ambiţios.Textul d-lui Andrei Terian – A doua bătăliede la Marengo (“Cultura” An III, nr.18/2008) - măpune într-o oarecare dificultate. Îmi dă peste cap a-numite planuri de viaţă. Mă indispune şi îmi întunecă,dramatic, orizontul. Taman cînd mă dădeamşi eu “balenă în găleată” vine dl. Terian să-mi stricecheful. Este vina mea. N-am ştiut că revista “preferată”a domniei sale ar fi “Oglinda Literară”. Aş fifost mai precaut. Mai întîi, cu acordul redactoruluişef, aş fi redus colectivul redacţional la una-douăpersoane sau nici una. Ca să dăm o notă de sobrietateînfricoşătoare, pe gustul d-lui Terian. M-aş fiabţinut să mai remarc unele apariţii editoriale notabilepe anul 2007 susţinute de consideraţii criticepertinente. M-aş fi abţinut, deasemeni, să maiîncîlzesc tot acel puzzle cu un preambul truculent,scris din raţiuni publicitare cît şi dintr-o plăcere gratuitludică. Aş fi evitat, la urma urmei, să închei “uneditorial extrem de combativ” şi atît de derutant pentrudl. Terian astfel: “Cărţi bune şi foarte buneapărute în 2007. Că nu le citim noi, e aceeaşipoveste: n-avem timp.” Fiind vorba desigur de unnoi care nu ia în calcul şi autorul textului. În oricecondiţii, citind sau nu cărţile prezentate, aş fi merstot “pe mîna unor critici de autoritate.” Eu nefiindcritic literar. Ceea ce nu-i chiar atît de aberant pentruun redactor şef (adjunct, ‘trăiţi!) al unei revisteliterare şi încă neserioasă. În context ne semnalează“Dilemateca” (mai 2008) cartea lui Pierre Bayard“Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-amcitit” (Ed.Polirom 2008, trad.Valentina Chiriţă).Altfel, dl.Terian nu umblă cu jumătăţi de măsură, cutartufferii. Scrie numai despre ceea ce citeşte. Spreexemplu în acelaşi număr (18/2008) al revistei“Cultura” sub un titlu destul de scremut (să ne scuzepudibonzii locali) “Istoria literară ca ghicit în cărţi”dl.Terian scrie o cronică în două părţi, subintitulate“Diagnosticul” “…şi pro(g)nosticul”, la“Simptomele actualităţii literare” de Ion Simuţ,asupra căruia remarcă: ”Simptomaticianul nostruidentifică trei focare de interes (dar nu musai deinfecţie) – avertizează clinic Andrei Terian – înliteratura română.” Dar asta nu-i nimic, ţine de oanumită glijenţă a exprimării. Apoi, dl.Terian facehocus-pocus cu acelaşi text o săptămînă mai tîrziuşi îl republică cu titlul hocusat “Diagnostic şipro(g)nostic” uşor pocusat, din chapeau bolduit laşmé, în “Ziarul de duminică” (18 mai 2008) crezîndcă ne ia faţa.Dar cine ar putea fi atît de aberant încîtsă-i pretindă unui critic literar (şi redactor al uneireviste literare cît se poate de serioasă ba chiarserioasă aş putea spune) să-şi ocupe preţiosu-i timpcu lectura şi a altor cărţi de literatură română ?Lovitură de gong chinezesc pe cîmpiile din Asti,vorba lui Ceronetti. Dacă dl. Nicolae Manolescuscrie cronici sportive în “Evenimentul zilei” de cenu ar scrie, “venind din iarbă” (iarba asta grasă…!),şi dl.Cornel Dinu eseuri cultural sportive, driblîndlogica şi limba română, în revista “Cultura” (acelaşinumăr 18/2008) ? Spicuiesc din ce zice cu stîngul“nea” Cornel în “Contemplaţia drobului de sare”:“Cu mici excepţii şi jucînd atîţia ani… doar laDinamo, ştiam că oprobriul care ne anturapătrunderea pe terenurile fotbalului nu ne era adresatnouă, ci instituţiei impuse ţării de slăbiciuneaneamului de a accepta, fără crîcnire, atîtea sute deani, răul venit din afară.” Ar trebui prea multe bipurica să pot reproduce aici oprobriul care “anturapătrunderea” echipei Dinamo patronată de instituţiaimpusă ţării de slăbiciunea neamului aflat în tribune.Ca un adevărat Nichifor Crainic, după ce i-a fostfăcută “încălzirea” la Aiud de către slujbaşii“instituţiei impuse ţării de slăbiciunea neamului” dl.Dinu continuă la lotta: “Aşa-i şi în fotbal şi fiinddupă Sfintele Paşti, de Duminica Tomei, atmosferadinainte de Dinamo-Steaua a fost, iarăşi, tarenecredincioasă.”… ”Flăcările mâniei au pornit chiardin casele conducătorilor, care nu au lăsat la vedere,măcar, potrivnicia ciocnirii nevinovatelor ouă.”…”Va fi un joc, doar un joc de fotbal, după caresingurul imperativ necesar, fair-play-ul, va fi, cusiguranţă, uitat. Chiar dat la o parte, din faşă.”…”Teribile forţe malefice şi-au făcut loc în spiritul şi încomportamentul nostru actual. Nici formula clasicăPiei Satană! nu cred că mai poate avea vreorezonanţă în atâţia dintre noi. Oricum, indiferent deceea ce s-a întâmplat, ecourile acestei partide se vorancora, din nou, prea puternic în noi.” Dar cine arputea fi atît de aberant încît să pretindă redactoruluiunei reviste literare să citească propria revistă ? Şi săînchei tot cu un citat al aceluiaşi gînditor dinŞoseaua Ştefan cel Mare: “Mai am doar o speranţă.La întâmplări excepţionale, măsuri reparatorii deaceeaşi amplitudine.” A bon entendeur.www.oglindaliterara.roGabriel Funicagabriel_funica05@yahoo.com“Cu mici excepţii şijucînd atîţia ani…doar la Dinamo,ştiam că oprobriulcare ne anturapătrunderea peterenurile fotbaluluinu ne era adresatnouă, ci instituţieiimpuse ţării deslăbiciuneaneamului de aaccepta, fărăcrîcnire, atîtea sutede ani, răul venit dinafară.” Ar trebuiprea multe bip-uri casă pot reproduce aicioprobriul care“anturapătrunderea” echipeiDinamo patronatăde instituţia impusăţării de slăbiciuneaneamului aflat întribune.3559


JURNALTridentşi şansele postrevoluţionare ale filmului(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, saltimbancişi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratareaunor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al patrulea,din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţiela Editura Palimpsest.)(urmare din numărul anterior)Şi acum, când îmi ascult casetele, am o uşoară febră; îmivine să mă îndoiesc că am fost acolo.O, ei erau buni prieteni, atât de buni cât pot ieşi dintr-unmit al cinematografului. Într-o bună zi, Fitz i-a spus lui Bogey: haisă te dezalcoolizez. El are o capacitate de a hipnotiza, a mai reuşitcu câţiva să-i facă să urască băutura. Să conjuge verbul "a urî"doar lângă o sticlă goală de whisky. Peste două zile Bogey a venitla el acasă şi i-a spus: uite că nu beau de două zile, dar fără alcoolviaţa nu are nici un farmec. Să termini cu prostiile, i-a spus lui Fitz,eu beau doar din plăcere.Ei, cum să bei din plăcere? Bei ca să te sinucizi, de astabei, să trăieşti euforia autodistrugerii, să simţi cum te coseştemoartea. Să faci amor cu MoarteaL-am rugat pe Fitz să le scrie, sigur că le va scrie pe toateacestea, cum erau la Hollywood cei mai mari: nişte sinucigaşi.Dar poate că ar fi mai bine să le ţie secret, nu-i aşa?Scurtă istorie a filmului, cu ajutorulstarurilor de odinioară(Carla Ionescu/JJ. Fitzcarraldo) Pe vremea aceea Bogeyera tânăr şi nu atât de glorios cum va ajunge după Casablanca.Dar era cineva, un star, o lume întreagă era la picioarele lui. Era unadevărat bărbat al lumii noastre nebune. A povestit unui prieten,de la acesta a ajuns la Jean şi Jean m-a abordat cu zâmbetul luiirezistibil; fă-i semn lui Jo să-mi facă contract. Nu ştiu dacă s-afăcut contractul, dar prin el am cunoscut multă lume bună Lumeabună a filmului. Figuram pe statele de plată Consilier special sauresponsabil cu problemele speciale. Nu apăream niciodată larecepţii fiindcă nu-mi plac recepţiile şi, la drept vorbind, nu era dedatoria mea să vin. Eram piaza rea, omul negru în această lumeîn care fiecare are lângă el Omul negru. Dar nu e frumos sărecunoască asta. De pildă, deşi toţi îl foloseau pe Mejides, nimenin-ar fi îndrăznit să se afişeze cu Mejides. Îl plăteau bine, darMejides - bărbatul care mă adoptase cu acte în regulă, tatăl meucel adevărat – ştia regula jocului: niciodată să nu laşi să seînţeleagă că îi cunoşti pe Mickey Rooney sau pe Joan Crawfordsau pe Marilyn.Să nu-ţi cumperi vilă, castel, studiouri în America.Eu am început să le văd filmele după ce îi cunoşteam,după cele făcusem şedinţele de hipnoză, şi după ce făcuserămfiguraţie în destule pelicule de mâna zecea. Nimeni nu m-a fascinatmai teribil ca Greta Garbo sau Gary Cooper. Mai teribil decâtQuinn, Dumnezeule! Dar acolo, pe ecran se întâmpla ceva, iar ei,în faţa mea…erau nişte pierde-vară, nişte animale bolnave. Niştetrupuri păguboase.Cele două serii de imagini erau decuplate.Şi-atunci mi-am propus să scriu, pentru mine, o istorie afilmului. Pentru mine. Asta am învăţat de la Mejides: nimic din ceeace crezi cu adevărat să nu afle altcineva. Dacă se află, treci în altălume.Aici, îmi spune Fitzcarraldo, aş putea să-mi public istoriafilmului. Voi sunteţi o altă lume.O istorie posibilă a Hollywoodului,gândită de JJ Fitzcarraldo(Carla Ionescu) Prima parte a cărţii am primit-o la puţinăvreme după întoarcerea lui Fitz la Malibu. Urma să se revină înRomânia cu o echipă de prospectare şi cu doi scenarişti; unulpentru Sisi, celălalt pentru Dracula. Pe urmă am primit partea adoua a acestei cărţi cu rugămintea de a o traduce într-o limbăromână plină de respect. În America sunt permise unele-altele, înRomânia nu. A continuat: abia acum îşidă seama că adevărata sa vocaţie este Cornel Ungureanude istoric El ar putea să scrie o istorieHollywood-ului mai bine decât oricine. Esingurul care o viziune globală. Dar se întreabă şi mă întreabă: ebine ca această viziune – globală, integratoare, cum vreau eu săispun – să fie făcută publică? Mă roagă să tai tot ce cred eu, darcu îngăduinţă. El, de pildă, nu ar scoate paginile care descriu cuma făcut Marilyn primul ei film erotic, acum celebru. Dar dacă eucred că trebuie să le scot, să le scot. Publicul trebuie obişnuit cudestăinuirile treptate, lente, blânde; mai ales în România, nu-i aşa?În rest, am drepturi totale şi definitive asupra acestorpagini. Pot să le traduc, rescriu, stilizez, cum vreau. Speră camanuscrisele lui să valoreze mai mult de o mie de dolari – atâtparcă are să-mi dea, atâta mi-a promis, nu-i aşa?I. De la logodnicele Americii la Marilyn.Naşterea unei naţiuni. (fragmente)(J.J. Fitzcarraldo/Carla Ionescu) Nicăieri nu e mai multă,mai vie, mai densă America decât la Hollywood. Locul a fost ocupatîn trombă, aşa cum a fost ocupat Far Westul de căutătorii de aur.Aş spune: a fost a doua ocupare a vestului sălbatic. Dar nici un locnu a devenit aşa de repede America aşa cum au devenit acesteuzine ale visului. Hollywoodul e pământul nou al unei lumi noi careîşi făureşte, într-un timp prescurtat, eroii, zeii, demonii meniţi săilustreze noua religie.Nici unde America nu e mai prezentă, mai vie, maitriumfătoare ca aici. Nici în cabinetele Pentagonului, nici însaloanele Casei Albe, nici la Conferinţele de pace. Peste tot –altundeva "peste tot" este discursivă, teatrală, vociferantă, maipuţin pragmatică decât ne-am aştepta să fie. Se risipeşte îndialoguri, promisiuni, cochetării, demonstraţii de putere. Aici, laHollywood, homo americanus învie, zâmbeşte, ţâşneşte dinretortele neştiuţilor demiurgi. Care sunt proprietarii studiourilor,regizorii, supervedetele. Şi, în fine, toţi cei care se întâlnesc lainfinitele party-uri să sărbătorească şi se sărbătorească.Naţiunea americană şi-a selectat exemplarele definitorii,elita, de o mie de ori mai repede decât şi le-au selectat ceilalţi; înminele de aur rezistau numai cei înzestraţi cu puteri excepţionale.La Hollywood excelenţa biologică a fost verificată zilnic, cu o vitezămult mai mare decât în luptele pentru aur, petrol sau whisky.Preşedintele care a câştigat cel mai mare război din istoriaAmericii, Ronald Regan, e un exemplar tipic hollywoodian. E celmai reprezentativ bizon al acestui spaţiu.Europa se aşezase pe temeliile ei în sute şi sute de ani derăzboaie, de martiriu, de credinţă şi tortură. Pentru a înţelegeEuropa trebuie să treci prin timpuri ilustrate de artişti geniali, desavanţi iluştri, de regi, de aristocraţi care numesc şi ilustreazăstiluri. În Europa totul e împărţit de un trecut….lung, decisiv, de unprezent aburit de amintirea trecutului şi de un viitor pus în cumpănaproiectelor. În America prezentul e o formă de viitor.Atunci când în Europa intrăm un oraş nou, mergem săvizităm muzeele: să observăm cum s-au făcut cele pe care levedem. Istoria care a fost, e lungă, paradoxală, capricioasă, uneoriabsurdă şi de aceea greu de înţeles. Mintea trebuie să se chinuie,gândul să se rătăcească, să alerge, să caute ca să afle. În Americatoate rămân a se face. Ceea ce a fost – cele care au fixat Legea –valorează prea puţin. Interdicţia este elastică şi încălcareainterdicţiei este sportul celor curajoşi. La Viena, Marton era ruşineafamiliei, declasatul. În America era bărbatul care câştiga cinci sutede dolari pe săptămână. Un adevărat bărbat, spunea Mejides, nuîncalcă legea: trece voios pe lângă ea. El se mândrea cu filmelesale erotice, deşi sora mea a leşinat doar atunci când a auzit cuce se ocupă.(continuare în nr. viitor)3560www.oglindaliterara.ro


ISTORIE LITERARĂTESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU(urmare din numărul anterior)“La comună şi la judeţ n-artrebui să fie vorba de alegeri cu caracterpolitic. Din amestecul spirituluipolitic în aceste alegeri, unde cestiuneanu-i decât de o bună administraţieşi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţeproblematice, atâtea persoaneuşurele şi incapabile sunt chemate aadministra interese de milioane, a faceşi a întrebuinţa împrumuturi pe socotealacontribuabililor, sporindu-le necontenitsarcinile deja destul de grele,şi a nu da acestor contribuabili, înschimbul sarcinilor, decât neglijenţă,insalubritate publică, lucrări de cârpealăsporadică în stradele din centruşi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni.Este oare vorba când se fac alegericomunale să se afirme principiipolitice, mai ales la noi în ţară, undeavem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiriutile, de inteligenţă şi onestitateadministrativă? Între un primar inteligent,harnic şi onest şi un găgăuţă oriun claqueur politic cuvintele de coterietrebuie să determine preferinţaalegătorilor contribuabili? Noi ştim căşcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putererăspunde afirmativ la aceste întrebări.Pentru aceşti onorabili nu estenimic mai important decât căpătuireaînregimentaţilor partidului. La judeţ şila comună sunt bani, gheşefturi şi putere;unde sunt toate acestea trebuiesă fie date pe mâna , cual căror concurs se votează bugetelegenerale ale statului şi două-trei proiectede legi organice într-o singurănoapte sau un mare gheşeft, carăscumpărarea Cernavodă-Chiustenge,într-un ceas. Interesele comuneiînsă, bine înţelese, trebui săimporte (intereseze n.n.) pe aceiacare, nu din prisosul, ci din strictul lornecesar, contribuie la casa comunală(bugetul local n.n.). Recomandăm prinurmare, cu tot din-adinsul, tuturoralegătorilor să meargă la alegerile comunaleşi, cumpănindu-şi bine votul,să aleagă dintre candidaţi nu pe aceiace nu li se prezintă cu alte titluri decâtcă stau la umbra bairacului liberal-naţional,ci pe aceia care le prezintă garanţiide capacitate şi onestitateadministrativă”.“Dacă alegătorii nu se vorlăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile(simulat patriotice n.n.) şi nu voravea în vedere abstracţiuni gazetăreşti,atunci ţara va merge bine”. Şi, întrucât,“demosul este, adeseori, unsuveran nestatornic, inesperient,lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şiabsorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent,negândirea lui nici la trecut, nicila viitor, lesniciunea de a-i distrageatenţia prin serbări publice, prin întreprinderihazardate, prin expedientefactice, îl fac, adesea, impropriu de agândi mai adânc asupra unei cestiunide interes public, îl fac accesibil pentrufraza mare şi surd pentru adevăr; ebine ca ochi sobri, care disting măreţiaînscenării de însuşi fondul piesei ce sejoacă, să îi atragă atenţia asupraacestuia din urmă, pe când simţurilelui sunt uimite de partea decorativă avieţii publice” : iată rolul unei clase demijloc culte, prospere şi naţionale,care l-ar face să înţeleagă că “fărămuncă şi fără capitalizarea ei, adicăfără economie, nu există libertate.Celui care n-are nimic şi nu ştie să seapuce de nici un meşteşug (de nici oactivitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile,tot rob e, robul nevoilor lui, robulcelui dintâi care ţine o bucată de pâineîn mână, căci e cu totul indiferent dacăînchizi o pasăre în colivie sau dacă aistrâns, de pretutindeni, grăunţele dincare ea se hrăneşte”.Iar politicienii, la rândul lor, să“capete convingerea că statul român,moştenit de la zeci de generaţii careau luptat şi suferit pentru existenţa lui(pentru ca el să poată exista n.n.),formează moştenirea altor zeci degeneraţii viitoare şi nu e jucăria şiproprietatea, în exclusivitate, ageneraţiei actuale”. Aceastăconştientizare este imperios necesară,întrucât, “prin izolarea noastră întreelemente radical străine, suntempoate singurul popor condamnat a nuface politică momentană, ci pe secoleînainte”, mai ales în condiţiile în care,“toate puterile apusene ştiu căposedăm înlăuntrul nostru (în interiorulsocietăţii noastre n.n.) veninuldescompunerii sociale, demagogia”,iar “politica străină, împreună custrăinii care ne guvernează, tind lasubstituirea elementului român prinscursuri din toate unghiurile lumii”…”Sărăcia pentru mase e cumult mai deschisă corupţiunii decâtaverea”. “O serioasă turburaresocialistă ameninţă Europa.Cetăţenii ai republiceiuniversale, care sunt reprezentaţi(inclusiv prin n.n.) prin liberalism,încearcă a răsturna toate formaţiunilepozitive de stat. Atentate, scene deuliţă, turburări, încep a-şi aruncaumbrele de pe acum. Cercul deoameni într-adevăr culţi e foarte mic.Împrejurul acestui cerc e unul maimare, al publicului cult, care poate săwww.oglindaliterara.ropriceapă şi să aprecieze culturaînvăţaţilor, fără însă de-a produceceva pe acest teren.Masa e sau incultă sau pejumătate cultă, lesne crezătoare,vanitoasă şi lesne de amăgit. Oameniicu cunoştinţe jumătăţite, semidocţisau inculţi cu totul, caută a o asmuţiasupra claselor superioare, a cărorsuperioritate constă în naştere, averesau ştiinţă. Cultura omenirii, adicăgrămădirea unui capital intelectual şimoral, nu seamănă cu grămădireacapitalurilor în bani. Victoria principiilorliberale-socialiste însemneazămoartea oricărei culturi şi recăderea învechea barbarie. Cultura oricărei naţiiempresurată de-o mulţime oarbă, gatade-a recădea, în orice moment înbarbarie”. “În cursul întregii istorii aromânilor putem vedea, la ivirea unorpericole mari, înveninându-se, şi maimult, urile de partid, netoleranţapolitică”. “Sentimentul istoric al naturiiintrinseci a statului sau o mână de fier,din nefericire, lipsesc; aşa încât,departe de-a vedea existenţa statuluiasigurată prin cârma puternică şiprevăzătoare a tot ce poate producenaţia mai viguros, mai onest şi maiinteligent, suntem, din contră, avizaţide-a aştepta siguranţa acesteiexistenţe de la mila sorţii, de lapomana împrejurărilor externe, caresă postuleze fiinţa statului român cape un fel de necesitate internaţională.Cumcă acea necesitate internaţionalăn-are nevoie de-a ţine seama desentimentele noastre intime, deexistenţa rasei latine, ci numai deexistenţa unui petec de pământcvasineutru lângă Dunăre, ne-adovedit-o cu prisos Congresul (de laBerlin n.n.). Ce-i pasă Congresului căse răpeşte o parte din patria străvechea neamului românesc ca atare? Ce liilor de Hecuba? Ce-i pasă cine valocui pe pământul românesc?Materialul de oameni îi e indiferent,cestiunea europeană e ca să existe ofâşie de pământ între Rusia, Austria şinoile formaţiuni ale fostei Turcii, încololucrul le e totuna”. “Istoria îşi are logicaei proprie: nici un neam nu econdamnat de a suporta, în veci, unregim vitreg, corupt şi mincinos. Netemem că aproape e ziua în caresimţul conservării fizice, revoltat demaltratările administrative şi fiscale şide exploatarea excesivă din parteastrăinilor, va preface poporul nostruîntr-o unealtă lesne de mânuit încontra chiar a existenţei statului”…(continuare în pag. 3572)3561


ADNOTĂRILA ORACINCINu atât omorurile, violurile şicotonogelile adunate buchet în telejurnalulProTV de la ora 17 înspăimântă,cât chipurile martorilor aduşi pe ecran.Mircea Radu Iacoban Ăsta să fie ţăranul român? Am ajuns oţară de boschetari? Prima întrebare pecare ţi-o pui: când au făcut oamenii ăştia o baie? Înţoliţi ca vai deei, nebărbieriţi, fonfăiţi, cu ochii umflaţi de băutură – mai-mai că sesimte damful ţâşnind din ecran! – eroii de la ora 5 par abia descinşidintr-un glodos neanderthal moldav. De i-ar vedea, ar mai exclamapoetul „Voi singuri străjuiţi altarul / nădejdii noastre de mai bine”?Chiar dacă cimotia martorilor TV se recoltează tot din acel etaj alsatului românesc în care mizeria, incultura, băutura, nasc şi nutresceternă violenţă, chiar dacă aşezările rurale, mai ales în Bucovina,atestă şi real orgoliu gospodăresc, totuşi, personajele de laora 5 au existenţă reală şi, într-o anumită măsură, sunt reprezentativepentru ruralul mioritic. Dacă-i pe-aşa, atunci veşnicia s-a născutla sat şi tot acolo şi-a dat duhul! Fandoselile pseudo-folcloricedin celălalt capăt al grilei de programe, în zona „Etno”, unde-ţi iauochii fastuoase costumaţii, chipurile, populare, doldora de sclipicişi cusături aiuristice, unde, în fundal, ţopăie personaje incerte, cuzâmbete-stas comandate de regizorul de platou, n-au cum echilibraimaginea generală a satului contemporan fiindcă-s tele-construcţiiîntemeiate pe fals: ceea ce se cântă acolo nu-i folclor, ceeace se vede n-are strop de autenticitate etnografică. Aşa că, probabil,imaginea satului moldav se cuvine plasată undeva întreaceste două extreme, între mizerie cruntă şi veselie opulentă, întrerictusul ştirb al babei vecină cu spânzuratul şi zâmbetul de polistirenexpandat al drăgălaşului de Fuego. Iar oraşul... ce oferăoraşul? Lumpeni, boschetari, mizerie sunt şi pe-aici din belşug, darse văd mult mai greu. Altele-s suferinţele urbei: spaţiile de parcare,asfaltul bortelit, gigacaloria monstruoasă, drogurile, prostituţia şi,mai ales, politicăraia. În Moldova, oraşul a luat-o vijelios înainteasatului, rămas ezitant în bloc-starturi. Ştirile orăşeneşti de la ora 5nu ne mai arată spânzuraţi de grinda şurii, nici avortoni azvârliţi înprivata cu stuf din fundul curţii, ci sinucigaşi aterizaţi de la etajulXII, ciocniri de Volvo cu Mitsubishi, răfuieli între bande mafiote, sfeterisiride bancomate şi seifuri, atacuri la casele de schimb. Lumeace apare în cadru este, de regulă, îngrijită, coerentă, locvace,afişează opinii şi disponibilităţi polemice. Chiar atunci când ajungepe sticlă pegra pegrei târgului, tot arată, pe dinafară, cât de câtonorabil, iar în expresiile feţelor nu mai afli urmele acelei prostraţiidezarmante. Mai ales în Moldova de jos, distanţa dintre sat şi oraşnu se măsoară în kilometri, ci în ani-lumină. Devine sesizabilă cândinfracţiunea răscoleşte mâlul de pe fund şi-ţi apar pe ecran, dintr-unconcret altfel ignorat, chipuri şi măşti de speriat copiii. Ştirile de laora 5, pe bună dreptate acuzate de speculare a senzaţionaluluimorbid, au şi-o mare calitate: scot la lumină partea neştiută aRomâniei veacului XXI, pe care unii n-o văd, iar alţii, nu vor s-ovadă. Feţele aduse astfel în prim-plan pot prilejui adevărate studiide psiho-patologie socială, trimiţând în derizoriu cifrele statisticece încearcă să vorbească de „dezvoltare durabilă” şi progres ruralsub semnul îndemnului „să trăiţi bine!” Deocamdată, încă trăim înlumi paralele! Şi nu conţinutul propriu zis al ştirilor de la ora 5 odemonstrează, fiindcă violuri şi crime pretutindeni în lume se petrec,ci fundalul socio-uman implicit revelat. Unii vor să vadă, înaceastă deprimantă defilare de chipuri, argumente în sprijinulteoriei „românii – popor de patibulari”. Nimic mai fals. Toate evoluţiile,revoluţiile şi involuţiile din România l-au urgisit mai întâi peţăran. Urgisit a rămas şi azi. Iertare s-ar cuveni să-i cerem, nu să-larătăm, ironic, cu degetul...“O Coborâre În Infern”MireyaDORIS LESSING s-a născut pe 22 octombrie 1919,la Kermann Iran,a crescut în actualul Zimbabwe, instalândusedin 1949 la Londra. A publicat peste 50 de titluri deliteratură si a luat peste 20 de premii literare." Am câştigattoate premiile posibile si imposibile din Europa. Am aşteptat30 de ani Nobelul", recunoaşte domnia sa într-un recentinterviu. În prezent scriitoarea locuieşte într-o suburbie aLondrei si scrie literatura S.F.În ciuda unei copilării dificile şi nefericite, scrierile luiLessing despre viata in Africa britanica sunt pline decompasiune atât pentru vieţile sterile ale coloniştilor, cât şipentru problemele locuitorilor indigeni. Deşi nu este catolică,a urmat o şcoală catolică, pe care a părăsit-o definitiv la 15ani, făcându-şi singură educaţia după această vârstă. A fostcăsătorită şi a divorţat de două ori şi are trei copii. Anul trecutDoris Lessing a anunţat că surzeşte treptat, doctoriisusţinând că acest fapt se datorează medicamentelor contramalariei pe care le-a luat în copilărie; fratele scriitoarei asurzit la vârsta de 20 de ani.Doris Lesing şi-a făcut debutul în 1950 cu "The GrassIs Singing", iar printre operele sale importante se numărăromanele din seria "Children Of Violence" (1952-1969), "TheSummer Before Dark" (1973) şi "The Fifth Child" (1988).Romanul "Golden Notebook" (1962) este însă capodoperasa, considerat de mulţi un roman clasic feminist, dar nu şi deautoarea lui, care îl consideră un roman despre temapierderii sănătăţii mentale ca modalitate de a te vindeca şia te elibera de iluzii. Din punct de vedere literar, opera saeste convenţional împărţită în trei perioade: romane cutematica comunistă (1944-1956), cu tematică psihologică(1956-1969) şi cu tematică sufistă şi tenta ştiinţificofantastică(după 1969). Deşi romanele din aceasta ultimăgrupă nu au fost la fel de bine primite de critici, autoarea ainsistat asupra calităţii literaturii SF, susţinând că acest gena creat unele din cele mai bune ficţiuni sociale."O coborâre în infern" îşi poartă cititorul prin lumeasimbolică fabricată de mintea personajului principal, unOdiseu-Iason-Iona-Sindbad sui-generis. După o lungărătăcire pe mare, acesta este purtat de un delfin pe untărâm paradiziac, descoperă ruinele unei misterioase cetăţide piatră, ia parte la ritualuri sângeroase i este martorulunui război între jivine fantastice. Toate acestea pentru apregăti coborârea pe pământ a unor fiinţe dintr-o dimensiuneinfinit superioară, a căror sosire îi revelează un plan cosmiccunoscut doar unui număr foarte redus de oameni ce aumisiunea de a le aminti celorlalţi adevărurile fundamentaleale existenţei. Se pare că această temă i-a fost mereucălăuzitoare lui Doris Lessing, preocupată de ideeaconştientizării fiecăruia dintre noi a rezervelor spirituale pecare le posedă. Pentru aceasta e nevoie de aventuracunoaşterii prin intermediul cărţilor. Pentru că orice cartecare are ceva de comunicat, este o comoară. Păstrândproporţiile, Doris Lessing deschide o poartă spre studiulliteraturii, fără de care oamenii ar fi mai săraci şi mai goi.Iată ce scria romanciera în textul trimis Academiei dinStockholm, spre a-i suplini lipsa la ceremonia decernăriipremiului Nobel, festivitate pe care, din motive de sănătate,nu a putut s-o onoreze. "Noi posedăm o mină - o comoară– de literatură (...). Acolo se află totul, această abundenţăliterară, gata pentru a fi redescoperită neîncetat de cătreoricine are şansa de a da peste ea. O comoară. Imaginaţivădacă ea nu ar fi existat niciodată. Cât de goi am fi, cât desăraci".3562www.oglindaliterara.ro


LECTORCine nu se teme de trilogii?De ce s-ar încumeta cineva să construiască o trilogie latrecerea dintre mileniul al doilea şi al treilea, când se citeşte tot maipuţin şi microtextul triumfă? Să fie o pornire nestăvilită, maniacalăori o încercare de ordonare într-un sistem a temelor şi motivelorabordate în scrieri anterioare? La alte explicaţii, cum ar fi captivareacititorilor de diverse categorii, nici nu mă gândesc. De aşa cevaam putea vorbi în cazul lui Marin Preda, cu Cel mai iubit dintre pământeni.Acolo intenţia de captatio este evidentă, intriga fiind dezvoltatăîn vederea climaxului. Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu,însă, dacă au ceva în comun, ar fi survolarea în mare viteză a cititoruluimediu cu scopul de a atinge altitudinea maximă, acolo undese află în aşteptare febrilă rândurile rărite ale elitiştilor. Cărtărescuo spune explicit: „O carte era până la urmă o sită, un mecanismselectiv, o succesiune de grile şi probe din ce în ce mai dificile, aşaîncât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală iniţială să sepiardă pe drum”. Mai indulgent cu cititorul, el îşi publică trilogia Orbitorîn trepte, la Humanitas: Aripa stângă (1996), Corpul (2002) şiAripa dreaptă (2007). Breban, însă, se dovedeşte nemilos, oferindun simultan –Amfitrion: Demonii mărunţi, Procuratorii şi Albertaapar toate la Editura Du Style, Bucureşti, 2004.Obsesii, piruete, şlefuiriRevenind la intenţionalitate, observ că ambii trilogişti urcăîn pagină topoi, laitmotive prezente şi în alte texte ale lor. Brebanreconsideră, fără modificări majore, întâlnirea tensionată dintre bărbatşi femeie, acea pândă şi seducţie care îi caracterizează şi penoii reprezentanţi ai puterii ori pe cei văduviţi de ea. Multdiscutatulnietzscheanism este proiectat în încartiruiri senzuale, luptătoriifiind, de fapt, Don Juani camuflaţi: „donjuanii ascunşi, cei ce selasă cuceriţi mai degrabă decât cuceresc, cei care provoacă cucerirea,cei ce se lasă vânaţi”. De unde şi încercarea disperată aavocatului Marchievici de a fi admis în apartamentul-salon al Alberteiori în rândurile lumii ieşite la promenadă: „acea stradă-salon,stradă-instituţie, strada-istorie, sistem, cerc închis, arenă, stradaexistenţă,strada-carnaval”. Absorbirea în decor îi este îngreunatăindividului rasat. Mediul poate respinge prin ignorare, aşa încât debusolarealui Marchievici („Sunt într-adevăr invizibil?”) este firească.În fond, eroul brebanian masculin nu se regăseşte nici lapolul unde se află grupată marea burghezie, nici la cel ocupat demica burghezie. Nici în apartamentul Albertei, „aproape un saloncehovian”, frecventat de o sumedenie de personaje ierarhizate înfuncţie de responsabilităţile casnice, nici pe bulevardul luat în posesiede mulţimea pestriţă. Aristocratul Marchievici se simte pestetot un intrus, invidios pe „impertinenţa de a trăi” a celorlalţi, pipăindu-le„pielea psihologică”. Concluzia se impune de la sine:„Cine nu există încearcă tot timpul să existe!”. Intrusul amuşină,tatonează. Aceşti Don Juani rafinaţi sau mahalagii se măsoară reciproc,iar faţă de femei simt teamă. Complexul de inferioritate estetransformat într-unul de superioritate, dar angoasa schopenhauerianăpersistă.Nicolae Breban este foarte mândru de tipurile femininepe care le-a creat în romanele sale. Nu sunt sigur că are de ce.Dând ocol „femeii-statuie-coloană” sau celei faulkneriene, lovită deo „oligofrenie-pasageră”, el are în vedere: „o frumuseţe neliniştitoare,metalică, precum a nebunilor”. Nu se intră în interior, propriu-zis,indiferent cât de mult ar discuta sexele opuse. Bărbatulumblă năucit după o femeie marţială ori, invers, femeia funcţioneazăca un soi de pudel pe lângă bărbatul experimentat şi condescendent.Feminitatea este considerată prin raportare lavirilitatea ţanţoşă; cea excesivă, stranie şi statuară oprimă, anticipeazăeşecul masculin. Din nou o măsurare de forţe.Şi Cărtărescu îşi reordonează obsesiile. Indiferent căcitim despre liftul ce alunecă de la un etaj la altul al unei lumi subtildar ferm ierarhizate ori despre fluturii imenşi hibernând sub gheţurisau despre cel care-şi întinde aripile pe coapsa mamei, toatewww.oglindaliterara.rosunt imagini deja înregistrate. La fel şipoşeta mamei, Mendebilul, tatuajeleezoterice, parăzile cu care alegorice pebulevardele bucureştene. Stând cu picioareleproptite de caloriferul cald saurece, după sezon, din camera lui de deasupraoraşului, naratorul se reflectă înrealitate ca într-o oglindă: „privesc Bucureştiulpe fereastra mea triplă ca unretablu baroc”. Supra-tema OrbitoruluiFelix Nicolaueste exfolierea rozei mistice, dantescăşi senzuală ca în Halimà, sacră şi rafinatperversă totodată: „Pliuri în pliuri, ca un trandafir, ca o vulvă”.Dar roza este şi un labirint şi fiecare petală a ei un palimpsest cese citeşte la infinit, prin răzuire: „privindu-se pe sine, trandafirului îicresc, tocmai prin asta, petale noi, care trebuie şi ele privite cu privirinoi, ca şi când mirifica floare ar creşte pe un nerv optic şi cu eaam putea vedea invizibilul”. Primează intenţia decodificării, de undeşi necesitatea selectării dure a cititorilor. Autor, narator şi cititor pundin greu umărul la descifrarea hieroglifei ivite pe covorul-cub ţesutde mama-medium, anchetată de securitate pentru dezvăluireaunor secrete geo-politice şi militare în tapiţeriile ei. Hărţi secrete, fabuloase,nu sunt doar covoarele ţesute în apartament, ci şi tatuajulpolicolor pe care Herman îl execută pe craniul fetiţei Anca. Pesteani, Mircea o tunde la piele pe purtătoarea palimpsestului şi îşivede chipul zugrăvit pe scalp. Mai mult, fiecare componentă a feţeisale este alcătuită din împunsături ce reprezintă catastrofe sau nareazăevenimente reduse la o scară infinitezimală. Viziunea perspecula in enigmate permite descompunerea întregului în întregurimai mici, căci megasistemul este compus din sisteme subordonate:„să ignori restul desenului şi să te fixezi doar pe un detaliu aldetaliului iniţial, şi apoi pe un detaliu al detaliului detaliului”.Cum să nu vezi prezentulLumea este percepută de cei doi prozatori prin intermediulunor organe de simţ scindate, izolate sau unificate într-un supersimţ.La Breban precumpăneşte vederea, dar asta nu înseamnăcă el ar fi un vizual în accepţie obişnuită. De fapt, personajele luise privesc cu scopul spionării reciproce. Şi aici preeminentă estefixaţia pe detaliu, doar că interesul este unul voyeurist, nu entomologic.Stăpânii îşi spionează slugile, să vadă ce fac acestea înlipsa lor, bărbaţii scrutează femeile cu o minuţiozitate de muzeografori de colecţionar. Exact asta şi face romancierul: colecţionează tipuriumane pe care le angajează într-un joc al privirilor furişate sauimpertinente. Tehnica este a decupajului: „Când cineva îţi aratăceva cu mâna, un peisaj, să zicem, în loc să priveşti în direcţia indicată,tu te rezumi să priveşti mâna”. Ca la Eminescu, privirea sauglasul sunt corporalizate: „întinse vocea ca o mână şi-l mângâiepe ceafă” sau „picioarele privirii ei distante” ori „privirile sale zăngăneaupe faţa de porţelan a tinerei femei măritate, ca nişte palmede staniol”. Cu această tactică se obţine o viziune deductivă, dinspregeneral înspre particular. Zeii visează să fie acceptaţi printremuritori, reversul fiind şi el valabil: „Să dilaţi existenţa, să poţi vedealucrurile de jos în sus, din perspectiva unui copil puternic; cum zicnemţii, din perspectiva broaştei – die Froschperspektive. Să din locul psihologic pe care-l ocupi în propria-ţi viaţă, darnu în sus, ci în jos, să intri în ţesătura existenţei, în micro-existenţă,în macro-existenţă, să îmbogăţeşti fiecare jumătate de oră, să trăieştica un sinucigaş care mai are câteva ore de trăit sau ca acelcelebru condamnat la moarte de la începutul Idiotului lui Dostoievski”.(continuare în nr. viitor)3565


DEBUTEclipsaPhilippe PalliniFragment de romanPhilippe Palini s-a nãscut la Paris, în data de 23 aprilie 1971. La vârsta de patru ani, se întoarce, împreunã cu pãrinţii sãi, italieni deorigine, în Italia, unde locuieşte pânã la 27 de ani şi unde absolvã douã facultãţi: ştiinţele Politice (Universitatea din Perugia) şi Jurnalismul(Universitatea din Urbino). Din 1999 locuieşte la Paris. Diplomã Europeanã în Istoria Ideilor şi Ideilor Politice, Universitatea d’Aix-MarseilleIII, cu menţiunea „Bine” (1998-1999). D.E.A. (Masterat), Institut d’Etudes Politiques de Paris (Sciences Po), cu menţiunea „Excelent”, în istoriasecolului XX (1999-2000). Câştigã Concursul de Doctorat, cu o bursã de trei ani, în istoria Contemporanã, la Instituto Universitario SuorOrsola Benincasa, Neapole (Cotutelã Sciences Po, Paris), renunţã însã, în favoarea vocaţiei de scriitor (2002). A realizat multiple lucrãri axatepe istoria contemporanã şi istoria gândirii politice, inclusiv un amplu studiu referitor la partidele comuniste italiene şi franceze din anii ’50 şi’60, şi altul – despre filosoful francez Raymond Aron, precum şi despre Jean-Paul Marat. Într-un eseu biografic, Philippe Palini menţioneazãcã „între 22 şi 28 de ani, am studiat ca un dement zi şi noapte, sacrificând astfel vocaţia mea literarã […] asumatã cu adevãrat de patru saucinci ani”. Debuteazã în paginile revistei Contemporanul (nr. 12/669, Decembrie, 2007).Mihaela Hriţcu s-a născut în Bucureşti în data de 2 septembrie1977. A absolvit Liceul Economic nr. 4, apoi Universitatea Româno-Americanădin Bucureşti, Facultatea de Relaţii Comerciale şiFinanciar Bancare Interne şi Internaţionale (2000). La ora actuală estudentă în anul III la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”,Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia de limbă italiană şiengleză. A debutat în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană(nr. 3/2008) cu un fragment tradus din acelaşi roman. Această traducerereprezintă debutul ei editorial.Oreste îl îmbrãţişã, încercând sã ignore dezgustul care îlasalta vãzând cã unicul sãu moştenitor se abandona aceloraşi mofturiduminicale, dar crudul stãpân al timpului sãu hotãrâse deja cãfiul slab era destinat infinitului ridicol, pentru a fi victima micilor detaliicare stricã şi un patern, solemn avertisment sau adio; hotãrâsesã aparã din nou la uşa tatãlui, a doua zi dimineaţa, victimã auitãrii sau a aducerii aminte şi oricum, a avântului idiot al celui careera pierdut în mod iremediabil, care îl fãcea aşa de neîndemânaticşi meschin în faţa eroicei detaşãri a lui Ignazio, de a-l face sã regretecã s-a nãscut, cã se aflã în cãutarea iubitei dispãrute, de afi în puterea detaliilor cele mai neînsemnate care dacã îl lãsau indiferentpe tatã, îl supãrau în atitudinea sa de recipient obosit şidoritor sã se goleascã, îl împiedicau sã se apropie de autoritateasigurã şi definitivã a timpului sãu, pierdut pentru totdeauna în entropiazilelor.Totuşi nu era clar de ce tatăl lui Reis îi ceruse să uite, adăugând:„Aminteşte-ţi!”. Vroia într-adevăr să-şi amintească să uite? Şidacă ar fi continuat să uite să-şi amintească să uite? Reis nu aveaaltă cale de alegere pentru moment3566Debutul în roman – în spaţiul literar românesc – alunui tânăr prozator italian, licenţiat în jurnalistică şiştiinţe politice, ne propune o scriitură densă, laborioasă,mai aproape, credem noi, nu de maeştrii italieniai genului, ci de cei francezi şi germani.O psihologie ciudată, uneori, la limita raţionalului, darşi a prozei fantastice, ce duce nu rareori la formidabiledezvăluiri de conştiinţă, ne fac să pariem peacest nume nou – Philippe Palini – şi pe fervoarea sacreatoare, de o certă şi elegantă originalitate.Nicolae Brebanwww.oglindaliterara.rodecât să continue să explice.Vreau să-ţi explic, continuase să segândească, în ciuda tuturor lucrurilor,într-o zi o să-ţi explic de îmi faceatâta rău că am uitat cadoul, daracum este bine ca eu să plec, estemai bine să plec.Întorcându-se acasã înacea noapte, Reis nu putea, desigur,sã se gândeascã la bluze, aşa,deodatã. Era foarte greu, la începutde drum sã se concentrezeasupra liniei continue a autostrãziişi sã fredoneze, în acelaşi timppentru a nu adormi. Apoi, pe mãsurãde volanul bãtrânului FiatPunto albastru se obişnuia cu apucarea cam prea sigurã a lui Reisameţit de bãuturã, textul lãlãitului se umplu din nou de explicaţii.Eterna preocupare asupra ciclităţii timpului şi a istoriei nuera ceva care să-l fi tulburat mai mult de-atât. În timp ce căuta sădesluşească înşelătorul plan al regizorului pervers al uitărilor sale,al stăpânului sadic al mişcărilor sale, se gândi că în loc să încercesă explice, abia sosit la tatăl său, ar fi putut să se prefacă că a uitatceva important şi să meargă să cumpere un tort cu lumânărele, celpuţin.După toate acestea, i-ar fi făcut plăcere, nu? Ar fi intrat încasă cu toate lumânările aprinse cântând: „La mulţi ani..” iar tatălsău n-ar fi avut curajul să-i spună ceea ce-i spusese, pentru că eln-ar fi simţit nevoia de a explica şi totul ar fi fost bine. În schimb nu,uitase şi acest lucru vroia să-l explice. L-ar fi convins până la urmăcu puţină afecţiune sinceră, de dorinţa nevinovată de a sărbători,de dragostea filială, că nu trebuia să se lase aşa! „Eşti fericit, tată?Sigur, fiule! Sigur! Şi apoi, şampania o cumpărase, nu? Nu uita,tată, sunt aici cu tine, ca atunci când eram copil şi veneam să te trezescduminica dimineaţa devreme şi tu mă alungai cu două lovituriferme de picioare. Îţi aminteşti, tată? Blândele lovituri cu piciorul!Dar vroiam să-ţi spun că dacă am uitat este pentru că mintea mea,în aceste zile nu stă unde ar trebuie să stea, pentru că mai întâi trebuiasă mă gândesc la bonul de la curăţătorie, înţelegi, de ce nu m-am gândit înainte? Nu că aş vrea cu orice preţ ca Ea... dar dacămi-a lăsat bonul de la curăţătorie, poate este un motiv, vrea să-milase ultima posibilitate de a comunica. Sigur! Aş putea să-i scriu oscrisoare şi să o ascund printre bluzele ei împăturite! Evident! Printrebluzele ei împăturite, în aşa fel încât zgipţuroaica aia de „prietenă”Marta să nu o vadă. Ca un cal al Troiei ar fi aceste bluze!Adevărat, tată?” Printre bluze, se gândea Reis în acea noapte,când era aproape acasă ghidat de paleţii fosforescenţi albi şi roşiiai autostrăzii întunecate şi semipustii, printre bluze...Continuând să explice de unul singur se gândea din nou lageanta cu bluze rămasă în casa tatălui său, dar acum era prea târziu.Orice uitare i se părea făcută pentru a-l induce într-o altă uitare,într-un ritm mereu mai rapid, ca şi cum abia îşi amintise ceva,imediat uita altceva, astfel că recipientulmemoriei lui operative, caun craniu descoperit de o bombă,ar fi plin până la refuz si imediat cese introducea înăuntru o lingurădin acel lichid vâscos din care suntfăcute lucrurile pe care trebuie săţi le aminteşti, acesta se răsturnaiar conţinutul se pierdea, lichidulse împrăştia, cădea pe jos iar el îlcălca în picioare şi aluneca pe el.Această Marta, de exemplu,cu tonul ei fals de prietenăbună a prietenilor buni şi de duşmancăcinstită a prietenilor răi caReis, avusese un mod atât de dizgraţiosşi greoi de a vărsa acest lichidîn recipientul său, deja zguduit de evenimentele recente, încâti se păruse că aproape simţea picurând pe jos sucul memoriei saleoperative în timp ce ea îi vorbea. Mai mult, i se păruse că ceea cearuncase înăuntru nu era deloc un lichid, ci ceva solid şi foarte greucare îi revenea lui să-l aleagă. Ceva solid foarte greu la discreţie,care ocupa atât de mult loc, era atât de important, încât Reis auziseca un „pleosc” în capul său, ca atunci când, copil fiind, searunca în bazin în grădină, cu atâta elan încât apa se împroşcatoată afară iar „tu îmi spuneai tată, adevărat tată? îmi spuneai –Trage cenuşa pe turta ta, fiule! Nu te lega la cap dacă nu te doare!”– Dar ce însemna aceasta, tată, ei?– Alo? Sunt Marta, îţi aminteşti de mine? – Se prezentasesimplu.– Sigur că-mi amitesc sau mai curând timpanele mele îşiamintesc de receptorul telefonului tău.Traducere: Mihaela Hri cu


ISTORIE LITERARĂLiteratura anilor şaizeci-optzeci din Basarabia sauDescoperirea conştiinţei de sine…(urmare din numărul anterior)Mama, iubita, casa părintească, dorul, firul de iarbă, izvorul,codrul, dar şi dragostea pentru sfânta sfintelor – limba, fără de caresufletul neamului nostru s-ar stinge, acestea şi multe altele suntmotivele principale ale liricii lui Grigore Vieru. Academicianul MihaiCimpoi nota în eseul monografic Întoarcerea la izvoare, că, aşacum pentru Ulysse, „acest mucenic al memoriei care s-a temut delargul mării, unde putea fi uşor un prizonier al uitării”, unica înmăsură să-i dea identitatea era patria fiinţei sale – Ithaka, la fel şipentru Grigore Vieru unica în măsură să-i aducă nemurirea esteaceastă sfântă aplecare asupra motivelor: mama, izvorul, dorul,natura, casa părintească, valorile folclorice…” Poezia lui GrigoreVieru este „fiinţă din fiinţa noastră”, „spiritualitate din spiritualitateanoastră”, ea contopindu-se cu sufletul şi simţurile, cu durerea şineliniştile neamului, devenind expresia simbolică a identităţii noastre.Cunoscutul scriitor francez Jean Paul Sartré rostise îndatădupă eliberarea Franţei de sub ocupaţia fascistă sacramentalelefraze: „Scriitorul trăieşte în epoca sa: orice cuvânt trezeşte unecou. La fel orice tăcere… Întrucât noi influenţăm epoca prin însăşiexistenţa noastră, am hotărât ca această influenţă să fie conştientă…”Grigore Vieru se conduce în activitatea sa anume deacest principiu – a influenţa benefic neamul întru propăşirea lui spirituală,umană, estetică. Volumele Dumisale de poeme dezvăluieneţărmurita dragoste a poetului pentru fiinţa scumpă – Mama,înălţând-o la rang de mit şi simbol, pentru rădăcinile noastre spirituale,pentru misterul cosmic al iubirii, pentru graiul străbun, întoarcereala izvoarele limbii fiind condiţia sine qua non a sănătăţiispirituale. Nu întâmplător, poetul nota în prefaţa la volumul „Tainacare mă apără”: „O graiule! (să subînţelegem limba română, n.n.)Oglindă în care, ca o vie şi roşie frunză, se vede sufletul nostru celnecunten vibrând la fel şi flacăra gândirii noastre contopită aproapecu cea a frunzei de purpur. Trestie foşnitoare şi smărăldie totlegănând în vârf un ochi auriu căruia i se zice Luceafăr… Mişcătoarefereastră în Univers prin care răzbate spre noi muzica sferelorde sus, tulburătoarea mireasmă de tei, fereastră pe careEminescu pare să o fi uitat deschisă pentru vecii ca pe inima sa!...Tu eşti o stea, graiule, şi curgerea-n Univers a dulcei tale luminiface parte din echilibrul astral! Tu eşti o graţioasă şi pădureanăsălbătăciune, şi calda ta suflare, alături de setea de viaţă a celorlaltelimbi lumeşti, roteşte pământul şi-i dă strălucire şi măreţie!”Cât de frumos şi măreţ acest imn consacrat limbii noastre!...Dar tot atât de tulburătoare sunt şi poemele sale, clătite în apelelimpezi ale simţirii sufleteşti!... Poetul ştie a îmblânzi cuvintele şi ale semăna întru luminarea şi înălţarea neamului, chiar dacă uneorisemenii nu l-au înţeles, chiar dacă, din ignoranţă, poate şi din reavoinţă, l-au împroşcat cu vorbe grele, dureroase, rănindu-l. Domniasa, însă, a mers înainte, lăsând la o parte obidele şi continuândsă-şi aştearnă cântecele de iubire pentru om, pentru „blândeţeapământului”, pentru firul de iarbă, pentru spicul de grâu, pentru netrecătorulnostru Dor, pentru „neliniştile mamei”, pentru „muzica”netrecătoare ce alină, înalţă şi oblojeşte sufletul de copil. N-a purtatobidă, n-a avut resentimente, a rămas aici, acasă, printre ai săi,fiindcă a înţeles, aflându-se pe alte meleaguri ale lumii, că nimic nueste mai scump şi mai sfânt decât baştina ta, nimic nu-ţi poate alinaatât de sensibil sufletul decât meleagul unde te-ai născut, decâtnecuprinsul univers al limbii tale strămoşeşti decât această tulburătoare,dar şi tămăduitoare durere ce se cheamă Patrie…Modern prin excelenţă, Victor Teleucă a încetăţenit în poeziemotive sacre, recuperând miracolul şi culorile nuanţate ale simţiriineamului nostru, elemente simple şi sfinte totodată carene-au însoţit de la origini şi ne vor conduce în eternitate. Pe parcursulanilor fiinţa poetului s-a revărsat în zămisliri saturate de simbolurişi metafore, forjate de nicovala cuvântului, acest sentimentromânesc fiind „o cale posibilă de descoperire a fiinţei în gândul, simţireaşi rostirea românească”. (C. Noica).Adoptând în scrisul său formule şi modalităţi inedite, poetuls-a implicat în viaţa cea mai acut contemporană, investindu-şi operelecu semnificaţii dinte cele mai adânci („Sensul horelor”, „Mo-mentul inimii”, „Încercarea de a numuri”, „Întoarcerea dramaticului Eu…”„Ninge la margine de existenţă”, „Improvizaţianisipului” …, sunt volume deo incontestabilă valoare artistică). Acroit, împreună cu alţi poeţi de generaţie:Vitalie Tulnic, Liviu Damian, GrigoreVieru, Emil Loteanu, Mihail IonCiubotaru, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu,Arhip Cibotaru, Anatol Codru unVlad Zbârciogdrum nou în poezia basarabeană, înacest spaţiu românesc accidentat de foarte multe orori ale istoriei.Menţiona un mare scriitor în această ordine de idei: „Artistul seconsideră drept creatorul unei lumi spirituale care îi este proprie. Elpoartă pe umeri responsabilitatea de a crea această lume, de a opopula şi de a-i asuma întreaga responsabilitate”. Cuvinte ce caracterizeazăpe deplin activitatea poetului. Oricât de dramatice aufost condiţiile, Domnia sa a avut curajul de a fi stăpân pe artă, dea conduce această artă a gândirii, a expresiei, a cuvântului metaforicspre o disciplină şi o densitate, colorate psihologic, a avut curajulşi forţa spirituală de a readuce arta la un nivel superior, întrua putea dezvălui un strop din focul său tainic. Şi aceasta s-a întâmplat,fiindcă a avut mereu o conştiinţă ascuţită a armoniei şi frumuseţiilumii, certitudine care nu l-a părăsit niciodată. „În mareledu-te-vino al lumii, notează în a sa Istorie… academicianul MihaiCimpoi, s-a făcut auzită rostogolirea zgomotoasă a bolovanului luiSisif, înălţările şi prăbuşirile, înfloririle şi deznădejdile, ca suspinul,sau chiar urletul timpului în fiinţa poetului, „urlet mut, temut şivertical”. Poetul e prins în hora eternă, când lumea e dusă în somncu tot cu cer şi pământ, cu tăceri şi zăpezi spre „punctul final” („Cadpietrele din munţi pe capul tău şi-ntreabă,/ Cum stai cu nemurirea,cu focul şi-ndoiala?”). Întrebările i le sporesc şi filosofii de tipul luiKant, Hegel şi Heidegger, cu care convorbeşte des poetul în ultimelesale grupaje de versuri, salvate de povara discursivităţii”. Darmai ales în volumul Piramida singurătăţii, aceste „introspecţii” filosoficeşi estetice în propriul „Eu”, în substanţa gânditoare a secolului,încercând, cum susţine Domnia sa, „de a ne trăi momentulca pe un ceva al nostru”. „Dar al nostru? Se întreabă poetul. Existăceva şi al nostru?” În această lume în care toate s-au întors cucapul în jos, lume fără stabilitate, fără claritatea unui demers cătreviitor…Victor Teleucă şi-a trăit „momentul inimii” (născut la 19 ianuarie1931, s. Cepeleuţi, Hotin; m. 12 august 2002, Chişinău), încercând„bucuria creaţiei, bucurie scumpă, rară şi amară într-unfel”. În poezia, eseurile sale filosofice (un Blaga al Basarabiei) timpurile,stările, personajele se dedublează şi-şi trăiesc aparte stările,uneori se suprapun, ca în pânzele suprarealiştilor: timpuri, spaţii,personaje, stări ale naturii, simţiri şi senzaţii, deschizând „prin alteamplitudini” alte atitudini ale simţirii, ale spiritului, alte forme, diferitede cele telurice, o trecere, pe nesimţite parcă, dincolo, în transcendenţă,aflând între aceste două stări: telurică şi astrală, unnumitor comun, dirijat de aceeaşi energie – Cercul. Un teatru alabsurdului ar părea, dar tocmai aceste stări ale absurdului, acesteurcuşuri şi coborâşuri dialectice constituie elementul de contactîntre absenţă şi existenţă, între mesajele ce vin din haosul diform,din asimetria pe care poetul îl regrupează în structuri tot mai clare,tot mai vizibile şi ordonate din care se nasc esenţele… Poetul încearcăsă scurteze distanţa dintre om şi cuvânt, el trezeşte sângeledin repaosul rece, încurajându-l să câştige alte dimensiuni alegândirii şi simţirii, sugerează fiecăruia că zarea şi infinitul trebuiecăutate în noi, în interiorul nostru. E o „regăsire a spaţiului în spaţiuşi a timpului în timp”. Şi aşa cum omul a căzut, odată cu Adam, dinlumină în întuneric, din nemurire în moarte, din fericire în suferinţă,din dragoste în singurătate, poetul îşi întreabă sufletul, dar şi Eu-lsău interior, prin câte trupuri a stat încercând a le fi forma unui conţinut?...„Lucendo aliis, ego ipse ardeo!” zicea Nicola van Tiulp,un mare medic olandez. Or poezia adevărată, deci, şi poetul, nupot fi despărţiţi de ardere. Pentru a lumina mintea şi cugetul…(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro3567


POEZIAÎN CLIPA REGĂSIRIIÎn libertatea mării constrângereae malul.Deplinul întuneric lumina oconţine.Pe ţărmul neclintirii neliniştea evalulŞi din ce-a fost el lasă doarlumea care vineNimic îţi pare totul când cauţinemurirea.În muta disperare tăcerea ecuvântul.Nefericirea însăşi cuprindefericireaCând, plin de umilinţă, tupărăseşti pământulIluzia, supusă, ascunde adevărulDoar pentru a-l cunoaşte în clipadespărţiriiAcela care astăzi înseamnătrecătorulŞi care este veşnic în cliparegăsirii…NE-AM FI SPUS TĂCERI…Nu ştiualtceva mai binedecât Tăcereasă spunăce este moarteace este viaţa…Să mai fi stat!…Ne-am fi spustăcerişi am fi cunoscutmai bineTăcereadin noiNu ştiualtceva mai binedecât Tăcereasă umpleclipadurereacuvântul…NU MI-AI SPUSMi-ai spuscă Poeziaeste cevacum n-a mai fost...Un miracolVăzutîn clipa de linişteascunsăîntr-un faptfiresc.Mi-ai spuscă Poeziaeste Mirarece cuprinde în eadisperareade a nu ştidezlega MisterulDar nu mi-ai spuscă Poezia3568ELENA LILIANA POPESCUte cheamăAcolounde găseştiÎntrebarea-Răspuns.AM VĂZUT-OAm văzut-o cum vine,Aşteptată sau nu,Încet sau deodată.Şi pleacă victorioasăSau aşa crede,Pentru că nu poate luaDecât ceea ce poate duce,Ceea ce se poate pierde.De fiecare dată constatăCă Altcineva a fost primulŞi înţelege că şi acumPuterea îi este datăDoar pentru a se supuneŞi a-şi purta în tăcere,Povara acestei cunoaşteriDe-a lungul Vieţii nesfârşite.SPRE TINEÎn memoria tatălui meu,poetul pilot George IoanaÎn zborul tăuce înspre nemurirete duceşi înspre neuitare,alai de îngerivin să te petreacă,să îţi aline dorulde visare,iar lacrimile celor dragi,rămaşi departesă le preschimbe-n chihlimbare,să-ţi lumineze zborulspre înaltşi dincolo de nori- spre tine -să te avânţi în ultimul asalt.ACORDURI NEAŞTEPTATEAtingi clapele dureriiîn armonii bizarepe care nu le recunoşti- acorduri neaşteptateale simfoniei trăirilor omeneşti -suferinţa îşi spune cuvântulsub cele mai nebănuite formeale aparenţei,înveţi mereuşi eşti la fel de neştiutor,trebuie să experimentezi maimult,eşti vioară, arcuş, şi mâna carevibreazăîn ritmul melodiei,eşti compozitorul ce o trăieşteîn sufletul său, tăcut,mai înainte de a o înveşmântaîn sunete sfâşietoare,şi cel ce o ascultă înfiorat,eşti cântecul care doare,când îţi atinge coardele inimii,eşti necunoscutulce te întâmpină ca pe-un prietenvechi,eşti glasul sufletuluicare se regăseşte,fără să se fi cunoscut vreodată.www.oglindaliterara.roNăscută la 20 iulie 1948 în Turnu Măgurele. Poet,traducător, editor. Doctor în Matematici, profesoruniversitar la Facultatea de Matematică a Uni versităţiidin Bucureşti. Membră a Uniunii Scriitorilor dinRomânia.Volume de poeziepublicate: Ţie (1994),Tărâmul dintre Gânduri(1997), Cânt de Iubire/Song of Love (1999; Ed.Pelerin & Lumina Lina,New York, 2007, înengleză de Adrian G.Sahlean), Zborul. Vis şiDestin (1999), volumultatălui său, poetul pilotGeorge Ioana, Cânt deIubire/ Pesma Liubavi(2001, în limba sârbă depoetul Draga Mirjanič),Pelerin (2003), ImnExistenţei (2000), dedicat lui Mihai Eminescu;Peregrino (Spania, 2004, în spaniolă de JoaquínGarrigós), Cuan grande es la tristeza, (Spania, 2005,în spaniolă de Joaquín Garrigós şi Dan Munteanu),(Un solo canto, în spaniolă de Joaquín Garrigos DanMunteanu, Argentina, 2006), Cât de aproape… - Locerca que estabas… (Ed. Pelerin, 2007, traducere deJoaquín Garrigós şi Dan Munteanu), Unde eşti, Timp?(Poezii. 1965-2005, 2007).Volume de traduceri publicate: Introspecţia (1993;din engleză), Înţeleptul de la Arunachala, Vol I-II (deRamana Maharshi, 1997, din engleză), ViaţaImpersonală (1994; 2007, ediţia doua revăzută, dinfranceză), Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine(de Moises Castillo, 2002, din spaniolă), Introspecţia.Poeme (de Ramana Maharshi, 2004, din engleză),Poesías (de Theodor Damian, Ed. Lumină Lină, NewYork, 2005, din română, în colaborare), FrumuseţeaTandreţei (de Lee Kuey-shien, 2006, din engleză),Harpă de umbră şi lumină (de Lina Zerón, 2007, dinspaniolă).Poezii ale sale, traduse în engleză, germană,spaniolă, franceză, olandeză, portugheză, italiană,sârbă, latină, urdu, au fost publicate în antologii şi înreviste literare din ţară şi din străinătate (Argentina,Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Cuba, Germania,Mexic, Nicaragua, Serbia, Spania, S.U.A., Taiwan).Articole şi traduceri ale sale din opera mai multorscriitori contemporani din Belgia, Italia, S.U.A, Spania,Mexic, Nicaragua, şi alte ţări din America Latină au fostpublicate în reviste literare din ţară şi din străinătate(S.U.A., Spania, Germania, Columbia, Nicaragua).Antologii poetice publicate în reviste literare:Poezii traduse în engleză, spaniolă, portugheză,sârbă, italiană, chineză, franceză, germană, olandeză,latină, urdu şi publicate în antologii şi în mai multereviste literare din ţară şi din străinătate: „Revista de laUniversidad Católica Argentina”, „Bodega del diablo”,(Argentina); „Literarte” (Brazilia); „The Ambassador”,„Atheneum”, „Observatorul” (Canada); „Trilce”,„Aňaňuca” (Chile); „Arquitrave” (Columbia); „LaJiribilla”, „Calle B” (Cuba); „Observator München”(Germania); „Alforja”, „Casa del Tiempo”, „La JornadaSemanal”, „Universo de El Búho”, „El Subterráneo”(Mexic); „Anide”,„Nuevo Amanecer Cultural”(Nicaragua); „Autama” (Puerto Rico); „Convorbiriliterare”, „Cronica”, „Poezia”, „Contemporanul”, „NordLiterar”, „Familia”, „Hyperion”, „Oglinda Literară”,„Meandre”, „Literra”, „Sud”, „Orient Latin” „Arcade”,„Argos” (România); „Knijevni Jivot”, „Naša Reč”,„Oglinda”, „Tibiscus”, (Serbia); „Azahar”, „Como elrayo”, „Cuadernos del Ateneo”, „Empireuma”, „LaVega es”, „La Columna”, „Perito”, „Portada”,„Republica de las Letras”, „Român în lume”, „Letrasrumanas” (Spania); „Chrysalis”, „Lumina Lină-Gracious Light” (SUA); „Taiwan Daily”, „Li Poetry”(Taiwan).


INEDITDocumente cu ION DIACONUurmare din numărul 77***Ion Diaconu, Liceul "Unirea" FocşaniValeriu Rusu1947, 2 ianuarieETHNOS - REVISTĂ DE GRAI,CREAŢIE ŞI STUDIU ROMÂNESCDirecţia: Liceul "Unirea" FoşcaniStimate Domnule Profesor Papahagi,Nu ştiu ce s-a întîmplat cu mine, în privinţa celor ce v-amexpus pe 5 dec. 1946, cînd am avut extraordinarul noroc să vărevăd la Facultatea de Litere. Zic "noroc extraordinar", întrucît abiaîn momentele acelea, cît am stat de vorbă cu D-v., mi-am datdefinitiv sama că sufletul profesorului nostru Ovid Densusianutrăieşte la Universitatea din Bucureşti (Se va recunoaşte odată căafirmaţia mea nu e de circumstanţă sau din calcul… progresist).Interesul cald ce ni l-a arătat d-l Decan G. Oprescu, înziua de 4 dec. 1946, nu mi-a clarificat după aceea situaţia, cum îlrugasem stăruitor şi respectuos şi printr-o scrisoare trimisă de aici.Încît nici pînă azi nu ştiu, într-o lună de la poziţionare, ce s-a alescu întîmpinarea: s-a aprobat, nu s-a aprobat în Consiliu să susţinlucrarea "Reflexiuni despre cîntecul şi versul popular" ca teză dedoctorat?Ştiu că totul depinde de referatul D-v.Bani n-am să mai fac un drum pînă la Buc., pentru a măinforma la Secretariatul Facultăţii. Cu 426.000 lei, cît am pe lunăsalar, îmi trebuiesc trei luni de economii eroice, ca să pot veni încapitală pentru patru zile. Îmi veţi ierta, de aceea îndrăzneala că vărog să-mi spuneţi ce-aţi hotărât. În cazul cînd ar fi ceva favorabil,cum aş putea afla comisia examinatoare? Şi ce trebuie să mai fac,personal, pentru stabilit data? (pe care-aş cere-o prin mart sauaprilie, pentru motivul arătat mai sus).Lucrarea e în orice caz alcătuită cu trudă şi cheltuieli deneînchipuit. Şapte coale, imprimate pînă la 23 aug. 1944, au fostcum au fost; restul însă m-a angajat pe la bănci pe mulţi ani dezile. Adăugaţi la asta alte cheltuieli (cu anchetele pe teren, cubibliografia streină: toată procurată la Focşani - eu n-am fost o clipăconsumator de burse prin cele streinătăţi).În privinţa fondului, voi avea cîte ceva de dezvoltat înlucrarea extinsă pe care cea de faţă o rezumează. Însă nu lucruricare să modifice fondul prezent.Aş voi în al doilea rînd să vă aduc la cunoştinţă cerereadomnişoarei bibliotecare a Seminarului de "Diactologie şi Folklorromanic", ca să vînd unele lucrări de-ale mele biblioteciirespective. Vă rog să aveţi bunătatea a-i comunica distinseidomnişoare hotărîrea mea de-a dona bibliotecii tot ce am ladispoziţie din lucrările cerute. Este o datorie pe care sînt fericit cămi-o îndeplinesc măcar acum faţă de catedra pe care-a ilustrat-oprofesorul nostru şi căreia-i datoresc pasiunea studiului puţintel decare-am fost în stare. Cîteva din lucrări sînt distruse de pîrjolul dela 23 aug. 1944 în depozitul tipografiei unde-am imprimat (cazulcîtorva extrase şi a "Monografiei jud. Putna"). Iar vol. III din "Folkl.R.-Sărat" e încă sub presă, peste prevederile mele, din cauzamorţii tipografului pe care-l formasem, după ani de trudă, săculeagă şi texte folklorice (şi era singurul priceput în toatăMoldova). Eu însă mă voi strădui să aduc Seminarului toate celeindicate şi chiar la prima mea venire în Bucureşti.În nădejdea că rugămintea mea nu va fi stînjenitoarepentru ocupaţiile D-v. multiple, vă rog să credeţi în profundaconsideraţiune a vechiului d-v. elev care vă doreşte de anul-nou1947 sănătate şi spor în munca D-v. ştiinţifică.2 ianuarie 1947www.oglindaliterara.roPrimită azi, 9 ianuarie 1947. Tot azi i-am răspunsrecomandat, trimiţîndu-i în copie şi cele două rapoarte ale meleadresate dumnealui. T.P.1947,14 aprilieETHNOS - REVISTĂ DE GRAI, CREAŢIE ŞI STUDIUROMÂNESCDirecţia: Liceul "Unirea" FoşcaniStimate Domnule Papahagi,Astăzi o lună vă trimiteam o scrisoare - spre siguranţă erarecomandată - în care vă arătam detailat cum mă aflu şi ce creddespre chestia doctoratului meu. Vă alăturam şi-un act doveditor alunei suferinţe care m-a făcut să obţin de la şcoală un nou concediumedical.Nu ştiu de-aţi primit scrisoarea - îmi amintesc că a fostexpediată în preajma majorării tarifului poştal (15 mart ) şi, deci, s-a putut întîmpla ca D-v. s-o primiţi taxată cu enorma sumă de 6000lei, de la 600 cît era înainte, aş regreta întîmplarea! De ea n-aş fideloc vinovat, întrucît funcţionara de la Oficiu nu mi-a spus nimicaîn momentul cînd am expediat scrisoarea, personal - despre oeventuală schimbare de taxă poştală. În acest caz, îngăduiţi-mi cala prima întîlnire a mea cu D-v. să vă restitui banul sacrificat dinpricina unui Stat care e aşa cum se vede (nu ştiu ce va fi fost cuscrisorile în străinătate, căci cu o zi înainte răspundeam uneiamabilităţi a prof. Paul Gligor, la Basel şi scriam prof. M. Kipinski,prin Ionescu-Nişcov, la Praga. Probabil că şi în aceste cazuri ampăţit teribila ruşine).La Buc. n-am putut veni, cum nădăjduiam, din pricinaboalei. Nici n-am avut cum trimite cărţile destinate Seminarului D-v.Abia după Paşti voi fi în stare de-o hotărîre practică.Despre starea cauzei mele nu ştiu nimica posibil.Decanatul - căruia i-am trimis adeverinţa de boală şi i-am cerutfixarea termenului de examinare după 15 mai - nimica nu mi-acomunicat. Nici nu ştiu din cine e formată comisia. Nici n-am aflatdacă d. G. Călinescu a depus referatul de care mi-aţi spus D-v.Se vede că n-am nici un sfătuitor decît pe D-v. Dacătrebuiesc proptele - politice, culturale sau de alt gen - să se ştiebine că eu nu am nici una!! Eu mă mişc în viaţă după canonulprofesorului Ovid Densusianu, pe care-l reprezentaţi la UniversitateD-v. atât.Aşadar, nu pot să fac decît să vă rog, iarăşi, ca să-micomunicaţi tot ce ştiţi, fără gîndul că un rezultat negativ mi-ar puteaamărî mai mult suferinţa.Este - se vede bine - de mirare cum din iarnă şi pînăacum nu s-a putut face un referat la o lucrare modestă, preapuţintică în pagini, prea lipsită de condiţia savantă.Vă doresc cordial bună petrecere de Paştile acesta carepe-aici sînt cu lipsă şi deznădejde.Credeţi în profundul meu respect.Ion DiaconuFocşani, 14 aprilie 1947P.S. Îngăduiţi-mi să vă adaug un plic recomandat, pentrurăspuns. În greutăţile materiale care ne zdrobesc pe toţiintelectualii, nu vreau ca pentru chestii strict personale, ale mele,binevoitorii mei - cîţi sînt - să mai cheltuie şi bani grei.(continuare în nr. viitor)3569


ESEU„Iată, va naşte fecioara şi va reveni domnia lui Saturn. Dejacoboară din ceruri o nouă rasă de muritori. Zâmbeşte, castăLucina, cu ei se va sfârşi vârsta de fier şi întreg pământul va clădivârsta de aur: care e deja domnia ta, Apollo...“ (Virgiliu, Egl. IV, v.6-10).Această obsesivă încercare de recuperare a tradiţieiprofetice precreştine în spiritul şi litera Noului Testament, a fostintegrată de societăţile oculte crescute în umbra creştinismului înmarea căutare a cărării pierdute, a acelui esoterism creştin sau,cu o formulare masonică, creştinism transcendent, care rămâneadevăratul fundament, considerat pierdut de Biserica oficială, alîntregii gândiri creştine. Iar, cum o spune Pseudo-Iustin prin guraSpătarului Milescu, în Cartea despre Sibile: „dacă cineva seîndoieşte cum că Sibila a prezis cuvântul despre Dumnezeu,învăţând de la vechii şi slăviţii filosofi, să-i asculte pe Acmon şi peHermes de trei-ori-marele, filosoful...“8. Per Pax ProfundaÎn opinia neo-rozicrucienilor, legătura dintre viziunea luiConstantin cel Mare şi cea a profetului iudeu şi, nu la urmă, cuprofeţia lui Virgiliu, stă într-o sintagmă comună, un cuvântconsiderat şi azi fundamentul simbolic al creştinismului esoteric:„pacea fără de sfârşit“ (l’shalom ain-qetz), cu echivalentul său latinpax profundis. Căci PaX este în fapt transpunerea literală ahrismonului constantinian (Chi-Ro), monograma cristică de pelabarum-ul lui Constantin cel Mare.„traversa X littera I summo capitecircumflexo“ – Lactanţiu, De mortibuspersecutorum, 44, 5Acest simbol a fost consideratchintesenţa doctrinei nu doar de cătreconstantinişti, ci şi de papalitate, a căreitradiţie se leagă, prin intermediul faimoaseiapocrife Donatio Constantini[23], deîmpăratul Constantin, cel care, laschimbarea capitalei Imperiului laConstantinopol, ar fi cedat stăpânireaRomei papei Silvestru drept recunoştinţă căa fost vindecat de lepră.Pentru că se preta la evidenţierea amprentei cristice adoctrinei lor (în gr., XP fiind primele litere din HRistos),constantiniştii au introdus glosemul PaX în formula lor de salut:„Per Pax Profunda“, copiind de fapt, în literă şi spirit un alt modelpapal (Pax vobiscum...). Ulterior, „Per Pax Profunda“ a intrat pringradele rozicruciene ca formulă de jurământ în Masoneriamodernă. Aici, cei trei P ai locuţiei vor fi ipostazierea celor treisensuri ale sintagmei lat. pax, ‘pace, ajutor, tăcere’, exact ca însalutul constantiniştilor.În paranteză fie spus, polisemica uzanţă a celor 3 P o intuiaîn 1981 şi V. Lovinescu[24] în hermeneutica sa la romanul unuiilustru mason român: Mateiu I. Caragiale, cel ce şi-a numit cuacelaşi amfibologic signum P cei „trei crai“ ai săi din Craii deCurtea Veche: Paşadia, Pantazi, Pirgu.Simbolismul masonic, probabil ca o reliefare a clareidescendenţe rozicruciene, i-a fixat pe cei 3 P din Per Pax Profundaîn forma celor 3 Roze (să nu uităm că P se citeşte în gr. R) care iesdin tigva morţii (în ebr., galgoleth, de unde şi Golgota). Şi astfelrezultă transpunerea hierografică a sintagmei PaX, o Arcană şi unsimbol masonic care nu sunt altceva, pe primul palier conotativ,decât hierografismele hrismonului constantinian, simbol masonicce are la bază monograma constantiniană chi-ro – după É. Levi,Misterele Kabbalei (1861).3570Adevărul despre nasul Spătarului MilescuRadu Cernătescu(urmare din numărul anterior)www.oglindaliterara.roPaX, acest semn ceresc al lui Dumnezeu (caelesste signumDei) ce ascunde şi alte adâncimi sapienţiale, are în tradiţiarozicruciană, care urcă până la constantinişti, sensul dechintesenţă a lumii divine, el identificând şi exprimând însăşicondiţia divinităţii, acea pax pe care o exprimă şi o inspiră („El estePacea noastră“ – Efeseni, 2,14) şi o promite divinitatea creştină:„Vă dau Pacea Mea“ (In. 14, 27). Respctiva pace, la a căreiedificare au pornit în perioada Iluminismului atât organizaţiileoculte, cât şi Biserica, va transgresa însă în epoca modernă planulspiritual al acelei împărtăşanii generale promisă de profeţi şi se vatransforma treptat, datorită aşa numitei „Masonerii sociale“, înscopul unei acţiuni imediate în plan social: „pacea socială“.În acest sens, al instaurării unei generale pax imperii,cântată cândva de Virgiliu, s-a orientat întreaga lucrare masonică.Şi ar fi suficient să amintim aici Conventul Masonic Internaţionalţinut la Strasbourg în 1847, ale cărui directive sunt şi azi active, şicând A. de Lamartine a exprimat pentru întâia oară în mod publicideea federalizării Europei. O Europă ce trebuia întâi să îşigăsească pacea socială la umbra celor trei roze mistice, deveniteacum cele trei virtuţi oculte: liberté-egalité-fraternité.9. Ereziile împăraţilorDincolo de atenţionarea asupra erudiţiei acelor „iudei foarteînvăţaţi“ (iudaeorum doctissimi) care interpretează profeţia dinLiber Jesaie, profesorul din Lyon strecoară şi câteva amănunterevelatoare despre sine şi, implicit, despre constantinişti. Aşa depildă, difuziunea ordinului exclusiv în mediile universitare esesizabilă în mărturia necunoscutului profesor care afirmă căpersonal cunoşte numeroşi învăţaţi şi, în special, o „foartefrecventată Academie europeană“ (celebrima totius EuropaeAcademia). Despre caracterul paneuropean al ordinului vorbeştefoarte clar amănuntul că respectivele glose ale kabbaleipalestiniene, tipărite în Franţa de un evreu italian, sunt dedicate,aşa cum reiese dintr-o Epistolia dedicatoria, unor „prea nobili şiiluştri bărbaţi“ (Nobilisimis et amplissimis viris... caterisqueHolandiae et Zelandiae Senatoribus) din senatul olandez. Plusfaptul că prefaţatorul francez, care se prezintă ca bun păstrător alporuncilor creştineşti ale lui Constantin cel Mare (quam eficaxServater noster in Cristianis Imperatoribus, Constantino Magno),citează ca prieten pe un anume „Imperatore Ali“, iar pe ultima filăapare şi un Iohannes Isaccius din Pont (Pontanus), cândvaapropiat coleg al său (colegam olium suo junctissimo), el însuşipreocupat de Kabbală, care îl elogiază pe profesorul Imperator întrolaudatio în versuri.Prefaţatorul mai ilustrează însă şi sincretismul de tiprozicrucian al doctrinei acestui Ordin edificat în margineacreştinismului. Un creştinism pe care, iată, îl apără cu argumentemai aproape de erezie decât de dogmă. Aşa de pildă, Constantinol`Empereur amestecă apologetica apostolică cu interpretărileKabbalei iudaice şi agrippiene (ita Agrippam allocutus fertur...), întrunmelanj apologetic ce iterează căutările gnostice ale primilorrozicrucieni, „cei ce fac din Scripturi singura rânduială a vieţii lor şiun ţel al tuturor strădaniilor lor întru învăţătură, căci Biblia cuprindeşi conţine întreaga Lume“ (cf. Confessio Fraternitatis).Revenind la Spătarul Milescu, cu toate că nu ne-amîndepărtat, trebuie spus că, chiar dacă a studiat teologia la vestitaAcademie Patriarhală din Constantinopol, nici el nu a fost undogmatic. Ilustrativ e faptul că la respectiva Academie el a avut camagistru, pe lângă Gavrilos Vlasios (meus olim profesore im urbeImperatoria) şi pe celebrul elev al profesorului padovan CesareCremonini, Teophilos Corydaleus, ulterior profesor la Padova,acuzat şi el de erezie. Această îndepărtare de dogmă a Spătaruluia făcut pe unii milescologi să spună la o privire superficială, cazulBelobrova e simptomatic, că el „nu ştia teologie“[25]. Afirmaţia secere cel puţin nuanţată.(continuare în nr. viitor)


ESEUUMBRA LUI CEZAR LA MONTREALGeorge FilipToată lumea ca lumea ştie că poetul Cezar Ivănescu a părăsit nu de multIaşul, Teiul, Bahluiul – şi a trecut Stixul în barca lui Caron – spre eternitate. Ecoulsalvelor de tun s-a ridicat peste cele şapte coline, a trecut Carpaţii şi Marea meacea Neagră, a traversat oglinda aparent infinită a oceanului şi s-a aninat pe turlabisericii Buna Vestire din Montreal. Aici, scriitorii Asociaţiei montrealeze, alăturide Cenaclul Candela, plus un considerabil fragment de români rătăcitori, au organizat,cam la vreo 40 de zile, obicei pur ortodox, o comemorare a celui care afost marele meu şi nostru – poetul Cezar Ivănescu. Şi chiar aşa, într-o atmosferăîndoliată, întâlnirea a fost o bună reuşită. Pe masa de sfeştanie, printre colive şilumânări, alături de restrânsul nostru trib, poetul din portretul poetului ne priveagata a grăire. Preoţii au binecuvântat şi aghezmuit cu dumnezeire pre răposatul,recitatorii, scriitorii şi poeţii care au glăsuit cu zmerenie versuri de-ale poetuluişi altele, dedicate celui plecat. S-au proiectat fotografii de pe ultimul itinerarIaşi, Bucureşti, Tirana... Surprinzătoare şi total inedită a fost audiţia vocii luiCezar Ivănescu izvorâtă din versurile poetului, spuse pe melodii originale. Poetulde fapt nu cânta. El îşi făcea de fapt public testamentul ca pe un afront la intrigileşi uneltirile asasinilor săi. Aş putea adăuga că atmosfera comemorării afost total captivantă. Personal nu evidenţiez pe nimeni. Maestrului nu i-au plăcutniciodată lingăii şi lingătoriile. Chiar la ultima întâlnire cu publicul din capitala Tirana,poetul i-a ocărât pe nişte studenţi care au adus în scenă câteva nereuşitemăscări regizorate.Dar trebuie să trag cortina.Astfel umbra lui Cezar Ivănescu a venit şi a trecut printre prietenii debreaslă din Montreal, vizită pe care ne-o promisese, dar n-a mai apucat s-o onoreze.Am ciocnit cu el, lângă preferatele flori galbene, pahare cu bere neagră, vinroşu...apoi l-am petrecut peste fluviul Saint-Laurent. Dincolo îl aştepta Caron, vâslaşuletern, să îl treacă Stixul spre eternitate şi neuitare. Eu nu mi-l revendictotal pe poetul Cezar Ivănescu, deşi ne-au legat necazurile a peste 50 de ani.Poetul a fost, este şi va fi al nostru, al tuturor. Du-te poete, adio prietene.Semnez mărturiile mele cu o lacrimă indoliată...7 iunie, 2008, la MontrealVĂ SCRIU DESPRE CEZAR- poem dedicat poetului Cezar Ivănescu –a fost gonit din blânda lui fiinţă,aşa cum fariseii şi-au dorit,dar eu vă scriu cu bună cuviinţăcă Cezar Ivănescu...n-a murit.el a privit în craterele uriiprin ochelarii lui mereu neşterşişi a văzut cum colcăiau sperjuriiconduşi de bulibaşii lor perverşi,că cerul e tot una cu Pământul,chiar cosmosul pluteşte-n pesimism;iar bardul nostru - frate cu cuvântul,n-a respirat licori de comunism.de-aceea vânzătorii - prin cafeledoreau să-i dea să soarbă flori demac,dorind să-l răstignească în ateleşi să îi lase sufletul sărac.dar n-a fost Cezar nume de izbeliştişi n-a ştiut nicicând a-ngenunchia.cu versul lui, el contura priveliştişi ctitorea poeme - şi credea.credea în oameni ca-ntr-o mănăstire,iubea şi flori şi gâze şi copii.a fost prin viaţă mire şi nemireşi vultur chiar - cu visele-n tării.dar a sorbit pocale de decepţii.vipere multe i-au intrat in sân.nu banuia că-l vor trăda abjecţii,că homo pentru homo-i un hapsân.s-a supărat şi a plecat la ceruri.ţigara lui s-a stins pe-un colţ de Maişi-acum îşi cântă doinele prin leruriiar cerul strâmt îi este noul plai.noi suntem trişti că ne-a plecat poetul.el a suit, doinind, spre infinitdar pe pământ se-ntinde zaiafetulcă Cezar Ivănescu n-a murit.s-a dus în cer să scrie o poemă,să spună celor sfinţi că pre Pământplutim pe reci banchize de dilemă,că Oamenii au fost...dar nu mai sunt !luna Mai, 2008 - Montrealwww.oglindaliterara.roDESPRE CEZAR IVĂNESCU:LA AL TREILEA GONGPrimul gong a bătut când amandoi eram tineri“cocoşi” - mai exact când ne-am disputat într-opartidă pugilistică pe undeva pe la Medgidia. A fostde fapt o întâlnire demonstrativă, de deschidere,fiidcă pe ring se întalneau doi “cocoşi “ renumiţi,unul dobrogean şi-altul moldovean. Meciul a fost“ nul “ - adică la egalitate, fiindcă la vârsta noasatranu invatasem sa ne si omoram.Ne-am reîntalnit mai târziu, ca tineri poeţi,pe arena atât de criminală a vieţii.N-am fost niciodată chiar prieteni la toartă,fiindcă necazurile vieţii nu ne prea răsfăţau. Amandoine câstigam codrul de pâine cu greu. Eu amvieţuit tânjind mai mereu pe la periferia revistelorbine vegheate şi călăuzite de mercenarii partiduluicomunist. Pe mine mă dezavantaja mereu “origineanesănătoasă”. Poetul Cezar Ivănescu a intrat,cumva, pe tarlaua bine vegheată de cerberii comunişti.Nici lui nu i-au prea jucat caii în buestru, daradesea m-a sprijinit cu prudenţă şi mi-a pus pe lasfintele sărbători câte un pol în palmă.După un timp, timpul hâd ne-a despărţitfără speranţă vreunei revederi. Eu am fost gonit dinŢară spre “raiul imperialist” iar poetul Cezar Ivănescua rămas în surghiunul paradisului de acasă.După un troian de ani, chiar înaintea involutieidin 1989, printr-o doamnă de nădejde, am primitde la Cezar un volum cu autograf. Aflam astfel caprietenul meu drag mai trăia.Şi după alte gafe istorice de-ale lui Cronos,mai exact după peste 30 de ani, m-am reîntâlnit cupoetul meu drag pe peronul Gării de Nord. Eu venisemde la Montreal însoţit de nedespărţitul meu prietenAlex Cetăţeanu. Spun cinstit, aveam nevoie deprotecţia cuiva fiindcă reîntalnirea aceasta istoricămi se părea o fantasmă...Poetul era şi el însoţit, cade obicei, de o pereche de tineri. Cred că era cotidianalui gardă de suflet. Ne-am îmbraţişat de parcănu ne văzusem de mai alaltăieri şi am minţit reciproccum că nu ne-am schimbat mai de loc. Ce puteamsă ne spunem după un car de ani distanţă?Maestrul mi-a publicat în mare grabă douăvolumaşe de versuri şi gongul a sunat din nou: adoua despartire.Plănuisem să ne revedem în anul acesta2008. Urma deci să mă reîntorc la Bucureşti şi să catadiximalte mari proiecte. Alex Cetateanu s-a dus înRomania înaintea mea. Spumegam de gelozie şi deinvidie urmărind itinerariul lor minunat : Iaşi, Bucureşti,Tirana, Bucureşti,Iaşi, Bucureşti, ba şi cu perspectivaunei plecări până la Kiew etc...Mi-aş fi doritsă fiu şi eu cu ei pe acest nebănuit marş spre Golgota.O nemernică pasăre cu clonţ de rubin a sticattoate planurile şi a curmat spontan zilele prietenuluinostru Cezar Ivănescu. La indiscutabilul asasinat aucontribuit şi mulţi nemernici ai generaţiei noastre,mai ales aşa zişii confraţi scriitori. Aud că cea maispurcată dihanie a fost belzebutul securist MirceaDinescu, purtatorul ilicit al unui nume infierat injustca substantiv propriu.Nu-mi propun să fac o anchetă, o vor face organeleîn drept. Şi nu mi-am imaginat niciodată că panămea va scrie cutremurată despre sfârşitul tragic alpoetului Cezar Ivănescu. Astfel, pe 24 aprilie 2008gongul a bătut pentru a treia şi ultima oara. Poetul atraversat Stixul cu demnitate iar eu am rămas tristpe malul fluviului instrăinării mele, Saint Laurent.Pentru cine vor bate în continuare clopotele ? Nuştiu. Dar ştiu că ecoul clopotelor de la Iaşi va dăinuiveşnic în sufletul meu. Adio poete CEZAR IV-ĂNESCU...Montreal - Mai 20083571


MESAJAşadar, din punct de vedrecultural, ne aflăm în plin curentpostmodernist, sau mai bine zis, înapele tulburi ale acestuia,constatându-se o regretabilă instalarea mediocrităţii, a lipsei de bun-simţ, şinu în ultimul rând, a fenomenuluicorupţiei în cultură, impunându-seastfel cu îngrijorare întrebarea: câtCristian Neagu timp va mai trebui să treacă până lalimpezirea lor? Va fi nevoie deinstituirea unei rezistenţe culturale?Într-o oarecare măsură, aveam să deduc răspunsul, cândcu totul întâmplător, banalul cotidian al unei după-amiezi denoiembrie a anului trecut, mi-a scos în cale un personaj din zonaperiferică a societăţii; un anonim care în mod surprinzător, prinfirescul său comportamental a reuşit să trezească în mine otensiune afectivă, conectându-mă reflex la nostalgia gândurilorcătre acele repere indispensabile fiecăruia dintre noi… părinţii.Bucureşti, Piaţa Gemeni (fostă Galaţi). Monotonia „rece”a toamnei târzii, rărise considerabil trecătorii la acea oră, astfel căîn aşteptarea tramvaiului, nu eram decât cinci persoane. Atenţiami-a fost atrasă de individul – trecut bine de prima tinereţe – carese ţinea cu o mână de indicatorul staţiei, având – vizibil – problemecu echilibrul firesc. Mormăia ceva nedesluşit în barba-ibrâncuşiană, atrăgându-şi fie dispreţul, fie compătimirea celor delângă el. La un moment dat, am fost impresionat de chipul săurăvăşit: plângea. Nu, nu era plânsul beţiei, era plânsul sfâşietor alsuferinţei, al deznădejdii; (puţin mai târziu am observat că aveaprinsă la rever panglica de doliu).Cuprins de o euforie motivată de cine ştie ce sentimente,omul îşi elibera spiritul prizonier intonând melopeic, şi o făcea chiarfoarte bine – versurile lui Vasile Militaru, pe melodia cunoscuteiromanţe:„A venit aseară mamaDin sătucu-i de departe,Ca să-şi vadă pe feciorul,Astăzi domn cu multă carte”.Observând că îl privesc cu oarecare complicitate, omulse opri din cântat, şi după ce oftă adânc, înainte de a mai trage unfum din ţigara chircită, crezând că ceea ce cântase îmi eranecunoscut, după ce doar pentru o clipă m-a privit în ochi, sepronunţă:- „Romanţă”TESTAMENTUL POLITIC...3572(urmare din pag. 3561)Prin urmare: atenţie!“Greşalele în politică sunt crime; căci înurma lor suferă milioane de oameninevinovaţi, se-mpiedică dezvoltareaunei ţări întregi şi se-mpiedică, pentruzeci de ani înainte, viitorul ei”.Bătrânul Phoenix arde în văpaieDar din cenuşă reînvie iarăEl moare azi, în forma-i, dar ideeaChiar şi de vrea nu poate să maimoară.Bătrânul Phoenix arde în văpaieŞi din cenuşa proprie renaşteDar, spre-a-nvia mai mândru el dinmoaşte,Îi trebui lina vântului bătaie.„Ce mai ştiţi despre romanţe?Atunci am înţeles un lucru esenţial; indiferent cum vomnumi curentele culturii, oamenii trebuie să se regăsească în ceeace se numeşte act de cultură. Iată că şi după şapte decenii, VasileMilitaru (ca mulţi alţii) încă alină dureri. Uitasem cu desăvârşire depremiaţii curentului postmodernist, de scrierile lor cu nuanţenovatoare unde, mai ales poezia, este supusă unei diformităţimetrice, ajungându-se până la a-i atribui vulgului titlul decapodoperă, constatând că de fapt stilistica acestui curent este –chiar şi în cazurile mai fericite – una dietetică, lipsindu-i „sarea şipiperul” adică lirismul în scop de mesaj afectiv.În timp ce trăgeam concluzii, îşi făcu apariţia tramvaiul,iar omul rosti de undeva dintre gânduri, aşa ca pentru el:- „Ce mai ştiţi despre romanţe?”Fără să-şi dea seama, pronunţase titulatura noteireportericeşti al cărei erou devenise, însă nuanţa interogativă dinexprimarea sa mă trimitea în spaţiul efemer al poeţilor uitaţi, alecăror versuri, odinioară, armonizate cu liantul indispensabil poeziei,muzica, se constituiau în veritabile repere spirituale, ameliorândtumultul trăirilor sufleteşti.Aş aminti, ca într-un acatist spre altarul poeziei – doarcâţiva dintre aceştia: MATILDA Cugler-Poni, HORIA Maicu, IOANARusset, CONSTANTIN Cîrjan, IONEL Băjescu-Oardă, CAROLScrob, HARRY Negrin, PASCAL G. Alexandru, JACK Fulga.CINCINAT Pavelescu, precum şi pe compozitorii care au reuşit prinstilistica melosului, să redea transa nostalgiilor, dar şi filozofia dincumulul vieţii: ERNEST J. Alexandrescu, RICHARD Bartzer, IONELBăjescu-Oardă, GEORGE Cavadia, ALEXANDRU Corfescu, DANMizrahy, IOANIN Lupescu, IONEL Fernic, MIŞU Iancu, AURELGiroveanu, VASILE Vasilache, GUILELM Şorban, HENRYMălinescu.Cât de mult cunosc tinerii aceste valori ale trecutuluinostru cultural? De ce după 1990 înregistrăm o creştere alarmantăa faptelor juvenile? Ce rol are cultura în formarea caracterelor?...Ce linişte, şi câtă lehamite prin minister!Făcând abstracţie de influenţe – neconvingătoare – acurentului cultural contemporan în care, după tezele unor„specialişti” – sensibilitatea, (lirismul) ar aparţine desuetului, măîncumet să atrag atenţia că spiritualitatea românească mai aredestui „lăncieri” ai cernelii, ce nu vor accepta vreodată rolul elevuluinumai ochi şi urechi, la ceea ce li se predă. Drept dovadă, înperiferia societăţii noastre postmoderniste, omul cărunt a ales sărămână sensibil, să-şi plângă amarul pe muzica şi versul potrivitsuferinţei, să iubească integrând sufletului, versul şi muzica dorului,apoi sesizând cum de la o vreme vulgul şi şmecheria şi-au fabricatpe diferite ritmuri cuvinte - caracteristic înţelepciunii sale de omsimplu – ne provoacă întrebând: „Ce mai ştiţi despre romanţe?”Aş vrea să fiu ca pasărea aceea,Ca Phoenix care arde blând în parăPierind în vânt ca glasul care zboară,Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.Mihai Eminescu„Ca urmare a aşezăriigeografice(;), a resurselor naturale, şi,mai ales(;), a celei mai mici densităţi(populaţionale n.n.) din Europa,România n-a fost niciodată stat absolutindependent(;). Indiferent care a fost;puterea tutelară s-a comportat la fel:agreând şi colaborând cu un anumit tipde Român şi ţinând la distanţă sauordonând represiune pe alt tip deRomân.Tipul de Român repudiat detoate puterile tutelare este naţionalistulcu convingeri imposibil de corupt şipatriotul refractar la operaţiitransacţionale. Aceste însuşiri dewww.oglindaliterara.rointelect şi de caracter sunt consideratea fi periculoase şi deci o vinovăţie cucare nu se colaborează şi care sepedepseşte dacă iese din anonimat.Exact invers, tipul de Românagreat de toate puterile străine care aututelat şi care au controlat România:fără convingeri politice, căldicel încomportament şi adaptabil încolaborări, cameleon în politică,tranzacţionist în afaceri(;), oportunist înrelaţii şi, întotdeauna, de partea Puteriişi cu utilitate pentru Putere”.*Şerban Milcoveanu*Şerban Milcoveanu, Puteriletutelare şi exigenţele lor în România,fragment din lucrarea: GheorgheVornica şi Şerban Milcoveanu; AndreiJustin Hossu şi Tatiana Perţ, Biopoliticaeminesciană, Editura Crater, Bucureşti,2001, pag. 221


POEZIACONSTANŢA CORNILĂDe la o vremeDe câtva timpPiciorul dreptMerge-napoi,Cel stângMerge-nainteÎn această viaţăAtât de necuminteŞi tâmplele se ceartăPe câte-o ideeŞi nu ştiu de vineDe la un bărbatCu suflet de femeieŞi inima îşi caută un locÎn orice palmă,Să spună că,De la o vreme o strângePrea tare la pieptUn trecător de pe oAltă planetă,Ce n-a ştiut de existenţa eiAtât de… discretă…Un zbor anumePe urmele meleTrec fără teamăŞi mă ridicOdată cu lumina,Culeg într-un coşMai multe aripiDin ele îmi aleg una,Care mă învaţă,Zborul aducerii tale…O singură datăDe-aş fi ştiut drumulPână la fântânaCuvintelor magiceAş fi scos în zori de zi,O găleată plinăCu ecoul acelui timp fermecat,Ce iese o singură datăÎn calea trecătorului…Topire(Mini-semnal)Sub ultimul gândAl iertăriiÎmi tremură umbraMai mulţi prieteniMă cheamă în instanţăPe motiv că ferestrele sufletului meuReflectă prea multă lumină.La miezul zileiUn soare cu dinţiŞi-a topit într-o clipăUltimul gând căzutPeste zâmbetul meuTravestit într-un minisemnalDe alarmă…Picătura deploaieDoamne, eu, cât gândulÎmi este aproape de tineŞi tu eşti atât de departe.În sufletul meu creşteUn munte înalt.Din frunzele lui,Voi scrie o carteDespre distanţa prea mareDintre mine şi Cel ceLocuieşte nicăieri,Ci doar se strecoarăÎntr-o picătură de ploaie.Adusă de toamnele lungi,Cu aromă de viaţă prea dură,Pentru mine, cel dintr-o nesfârşităCălătorie, spre tine…VisSacadat mă depărtezDe umbra mea,S-a micşoratde la o vreme!Am luat din eaO parte din timpul trecut,Cu el, copilăria,Aş vrea să mă cheme…Palmele mameiSunt în respiraţia mea de copilUn decor permanentCe mă face să mergFoarte atentPeste crestele vieţii,Uneori înalteCa speranţeleStrecurate în geana răcoroasă adimineţii.Bucuria fără noriNumăr fiecare foşnet de aripăCare m-a învăţat zboruli jocul de-a bucuriaŞi mă surprind desenândO mulţime de cercuri concentriceSpre-a nu mă depărtaDe prima întâlnireCu cerul fără nori.www.oglindaliterara.roGHEORGHESUCHOVERSCHIÎNTRE NINSORI E UN TRENCad fulgi de neantpeste arcadele visului ,între aisberguri de gândcurcubee .Şi fulgii devinşoapte de ceasornicpeste care cad picăturide noapte din glasul celestal amurgului.Şi din ceasornic un trenva porni spre alte himere ,oprind în gara unde va ningecu fulgi de zori .TU VERTICALDe-ar fisă mi se împlinească un visînaintea sfârşitului ,aş prinde fericirea de tălpiîn zboru-mi spre cer ,i m-aş preface în litera T .Aş ridica, atunci, braţeleîn forma literei Uşi n-aş mai fi eudecât TU vertical ,diapazonîn mâna Lui Dumnezeu .FERESTREÎn loc de aripiFerestre deschid gândurilorSă zboare spre alte gânduriDin spatele altor ferestre ,Uniţi în iubirea de gânduriLa fel ca iubirea între ferestreDeschise una spre altaPe întreaga planetăŞi între planete ce se rotescDintr-o iubire stelară ,Întreg Universul e un gândÎn formă de inimă , devenită şi eaO fereastră .RONDELUL UNUI GER DE NEPĂSAREAu îngheţat în manuscrise rugăminţi .În letargii vin ierni de nepăsareCând rana ta pe celălalt nu-l doare,Mai fulgeră-ndoiala prin credinţi.Din setea ce inundă-n verile fierbinţi,S-a stins în ideal acea ardoare.În letargii vin ierni de nepăsare.Au îngheţat în manuscrise rugăminţi.E-atâta ger în plânsul ochilor cuminţi !Până şi Atlas mişcă globul din lentoare !Creştinii ce-au dat jos din calendare ,Ori au uitat în Sinaxar de-atâţia sfinţi ,Au îngheţat în manuscrise rugăminţi .3573


REMEMBEREPISODUL CEZAR3574(urmare din numărul anterior)Cezar a fost oricum primul om din viaţa mea cu o aversiunedură, făţişă faţă de regim; îi ura pe comunişti cu înverşunare şi nua încetat nici o clipă să-mi ridice în slăvi lumea veche şi înţeleaptăa trecutului. Mi se părea prin „structura” lui el însuşi un „om vechi”dotat cu cele mai fine mijloace de seducţie ale omului de viţăveche. Dar biografia lui nu se desluşea încă prea clar de la început.Observasem stilul „atemporal” al poeziilor pe care şi le recita singurîntr-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală, dezvoltândde la început teoria originar-muzicală a cuvântului. Căci erainteresat şi teoretic de muzică. În prima lui vacanţă studenţească,mi se pare, îl însoţeam la Bârlad undeva pe la „podul Roşu” la ocucoană care-i furniza „cărţi de muzică”. De cântat l-am auzitcântându-şi versurile ceva mai târziu. În acea vreme eu eram dealtfel suficient de derutat şi confuz şi învăţam de la el totul dupăureche, nu-i ceream cărţi, nu ştiu dacă mi-ar fi împrumutat, gândulmeu era în suma tuturor migraţiilor de pe traseu, iar Lefter stăteaşi el la pândă. Într-un fel, copilăria din mine nu-şi istovise toatetainele, iar adolescenţa se manifesta numai în dorul de poezie. Acelinterludiu bârlădean cu Cezar fusese prea aerian pentru mine şipudic la modul firesc. Anotimp îngeresc sută la sută, abia în primulan de studenţie, când îl vizitasem pe Cezar la Iaşi, am cunoscutdeodată alt om. Slăbise, căci practica o boemă de fier şi era prinsîntr-o cohortă literară în care am reţinut şi silueta ciudată a „primuluiMircea CIobanu” bărbos şi, cum am mai spus-o „neronian”. Eraceva cu totul nou şi deosebit în acea atmosferă studenţească deboemi literari în care eu deţineam numai rolul de „observator”, deşinimeni nu mi-ar fi interzis să mă implic. Cezar aici îşi recitaostentativ poemul lui Lenin, dar fruntea afişului o deţinea Adi Cusin,un interpret de forţă al propriilor versuri în buna tradiţie ieşeanăîncepută la Junimea şi continuată la Viaţa Românească. Salonulde-atunci, în care Adi îşi recitea Căruţaşul iar Cezar Lenin (unpoem deloc oportunist; dimpotrivă!) era în schimb cârciumasordidă, căci studenţii arătau jalnic, fiind săraci făceau foamea lamilimetru, unii ca Cezar deţinând chiar statutul de „alungaţi deacasă”. Şi-n faza a treia am regăsit iarăşi un alt Cezar, din nou laBârlad, mama lui murise în chinuri groaznice, am înţeles, în timpce tatăl lui îşi făcea de cap „cu alta” în camera de alături. Cezarterminase cum-necum facultatea, căsătorit repede, student fiind,cu Mary cea mult cântată-n cântecele lui, şi-n dorul mamei sale,idolul imanent: „Tu semeni tot mai mult cu mama mea/ ai ochii triştişi plângi încet ca ea”. Au lucrat un timp pe undeva în învăţământla ţară. Eu chiar mă săturasem pe-atunci de învăţământ, curândam urcat în Bucovina, devorat de tristeţi covârşitoare, purtându-micu mine soţia, copilul abia născut, soarta şi blestemul: „Spre nordne-ndepărtăm ca-ntr-un blestem” acest vers din Repaose… în carestă inclus şi Lefter… O serie de întâmplări, azi mărunte, m-ar fiputut opri în acea epocă să-l mai cultiv pe Lefter… Dar nici nouaprietenie cu Cezar, el însuşi critic faţă de L., nu m-a salvat la timp.M-aş fi putut despărţi de el măcar atunci când m-am despărţit legalde Lica, şi el m-a însoţit la tribunal, ca martor.De ce aş vorbi despre duşmani dacă prietenii mi-au creattotdeauna probleme; dacă acel „plus feminin” din noi, în mine şi-apus la bătaie devotamentul aproape nebun în relaţia cu prieteniidin copilăria mea literară, şi cu următorii. Azi observ că m-am dăruitprea mult şi degeaba. Eu mai cred şi acum că prietenia e un actgratuit tocmai fiindcă e de nepreţuit dar ori de câte ori am iubit pecineva în absolut şi dezinteresat a urmat, implacabil, dezamăgirea.Vă amintiţi poate acea „scolie” a mea din cea de A cincea elegie/Fără glorie din antologia Turnul Onoarei, carte scoasă la EdituraVinea:„Am fost un om fără glorie un erou interzisl-am împins în faţă pe orgoliosul meu frate mai micîmpovărat de gloria dezastrelor sale eu un cubde cristal tăiasem în tot acest timp şi l-amşlefuit un monument plural al lacrimii pietrificateun amănunt important netrecut nicipână azi în bibliografiicând istoria se joacă totuşi altfel lateatrul ei de furnici.Nu mi-am putut ierta iubirile perfectele-am sancţionat sever prin abandondrept carem-au abandonat şi ele sătule decapriciile arteiori s-au destrămat pur şi simpluatente la ciurul prin care se cernedin nisip mereu prea puţin aur…(…)M-au îndemnat apoi insinuante cu răguşite vociSă mă autoflagelez şi eu chiar am făcut-o(…)www.oglindaliterara.roSă ne mai întrebăm ce e Mila, sau Fala?Ce mai rămâne din vechiul tabu al Onoarei?”Ion MurgeanuMai bine nu; deci nu voi trage deodată toate concluziilesuccesivelor dezamăgiri aici pe un biet colţ de pagină. Aşa a fostsă fie ca Cezar să ajungă la Bucureşti ca să rămână definitiv aiciînaintea mea. De altfel şi prima lui carte Rod a apărut înainteaRepaoselor mele cu un an, în 1968. El nu s-a mai supus canonuluide-a apărea în colecţia „Luceafărul” care mai producea încădebuturi la cele două edituri mai importante ce tipăreau literatură,Editura pentru literatură şi Editura Tineretului. Rod-ul lui CezarIvănescu apăru la Editura pentru literatură… Semn bun. El a săritdin serie cu un salt sigur de felină regală, deşi prima sa plachetăapărea de tot modestă cu numai 29 de poezii pe 57 de pagini. Însăceea ce e scris acolo contează. Dar poate şi felul în care şi-aconstruit poetul volumul din două titluri de fapt: Rod şi Turnul careanunţau o nouă artă poetică. Cezar mi-a spus că manuscrisul luiajunsese la N. Manolescu printr-un student al lui de la Filologie. L-am cunoscut şi eu pe „neamţul”l ui Cezar, simptomaticul „delicat”Emil Cira, făcând apologia homosexualităţii, ca punct de joncţiuneal „artelor vieţii” şi al „poeziei damnate”. Nu ştiu ce era în capulacelui domn tânăr cu care, de altfel, întâlnindu-l la Bucureşti (pecând Cezar mai naviga în provincia lui neagră), nu mă înţelesesemdeloc. Citind manuscrisul adus de Emil fără titlu şi nume de autorpe copertă N. Manolescu rămăsese deconcertat şi ar fi spus căacesta trebuie să fi fost manuscrisul unui poet dinainte de războicare nu mai apucase să şi-l tipărească… îi putreziseră probabiloasele prin cine ştie ce puşcărie… Dar când autorul fu în finedezvăluit, tânărul critic îl susţinu puternic şi se făcu avocatul lui dinoficiu. N. Manolescu o susţinuse, cu argumentele vremii, şi peBlandiana, la prima ei carte… De ce să-l învinuim atunci pe G.Călinescu scriind despre mine şi Lefter: „Aceşti tineri ştiu să scoatăastăzi scântei din peniţa de aur a stiloului. Poezia lor esteexuberantă şi solară; nevroza simbolistă, exasperarea demonotonia ploilor autumnale, tonul plumburiu au dispărut odată cuvechea societate.” Vreau să spun că întârzierea mea până în anulurmător 1969 cu un volum a aparţinut unei planificări a destinuluieficientă; că prima carte a unui tânăr poet epurată complet deordinul conjuncturii politice a fost de fapt acel subţire Rod al luiCezar Ivănescu. Legat de el printr-o ciudată osmoză pe care niciel nici eu cel puţin nu am recunosc ut-o vreodată, ieşeam cu aceleRepaose un poem discontinuu şi alte 16 sonete de iubire închinateElenei, fără a mai da „cezarului ce este al cezarului”. O făcuseră ceimai grăbiţi să se afirme, lansaseră câteva scuturi de butaforie: „Omie de cântece închinate partidului”, cunoscutul vers al lui IoanAlexandru. Dar, cum a spus mai târziu redactorul şef al EdituriiCartea Românească, despre cartea mea Confesorul:”Tot un popăera confesorul”. Tributul a trebuit plătit; noi însă, venind mai laurmă, am fost scutiţi…(continuare în nr. viitor)


LECTORO altă privire sprefereastra de visDupă debutul editorial cu volumul Vis în pădureade mesteceni la Casa de editură Pleiade (SatuMare, 1991), Vasile Mic a stat într-un con deumbră adunându-şi poemele “din prea multă dragoste”faţă de “fiecare clipă // mugur // femei frumoase”,privind mereu spre Fereastra de vis,noul volum apărut la; (Editura “Dacia”, Cluj-Napoca,2007). În toată această perioadă echivalentăcu adolescenţa, Vasile Mic a încercat şiAurel Popspre bucuria mea a reuşit să-şi contureze un limbajpropriu, fapt ce a tras după sine constituirea unui discurs personal ca încele din urmă să avem de-a face cu un poet cu un stil aparte prin care exprimătot cel înconjoară printr-o concepţie total diferită, simţindu-se în largul său,stăpân pe actul creaţiei. Vasile Mic pare a fi un rebel: “Fiecare bulevard / E unnesfârşit poem / Florile din oraş au aripi... / Doar se vând şi se cumpără // Cuplata în bănuţi de arginţi.” (Flori şi aripi), conştient că “Jocul cu moartea / Esteo lecţie obligatorie” (Jocul cu moartea) şi cu toate acestea desprinderea degeneraţia sa l-a făcut să-şi ia pe cont propriu cu demnitate destinul poetic.Precaut ca orice om de afaceri cu orientări spre lumea cifrelor, lafăcut ca să-şi fixeze cu oarecare precizie la timp regulile jocului: “Mici încurcături,dacă totuşi s-ar ivi / Prin vreun colţ de paradis, / Nimic nu ar puteaschimba / Secunda aceasta” (Nimic nu ar putea schimba secunda) elaborându-şimodalităţile de exprimare a propriului act creator: “Despre femei frumoase/ Nu voiesc a vorbi dependent de poezie // Însăşi poezia / Va trebui /Să ne vorbească” (Despre femei frumoase). Faptul că grafica acestui op aparţineautorului e încă o dovadă că: “Pentru a picta o femeie / Alegi o noapteînstelată / O dimineaţă cu rouă / E bine să ai un râu pe aproape, / Un vântcăzut din înălţimi, / Un suflet, / Dar mai ales o fereastră” recuperând astfel“ce e pierdut în metaforă” (Tablou).La fel ca şi în volumul de debut, Vasile Mic are revelaţia unui semndefinitoriu în creaţia sa, cel al Calului, remarcându-se şi de această dată princapacitatea de redare în vers a mitului ce i-a creat poetului o adevărată obsesie:“Am căzut de pe un cal frumos / Erau fărâme de stele pe jos / Calul...mai departe... s-a dus / Spre un sat neştiut, undeva sus. / Cerul era nedumeritşi norii... chiar... / Cum am putut cădea de pe un cal stelar? / O voce, parese,mi-a zis – nu-mi amintesc - / Despre un roib cumva... nepământesc / Nui-am răspuns. Nu aveam cum ... / C-am călărit numai un cal nebun - // Doaram rămas năuc... fără să ştiu / Că nărăvaşul, poate, era un cal viu / Am căzutde pe cal, cum spun, / Într-un ţinut nebun-nebun... / Nu mai ştiu să fi visat,apoi... / Nărăvaşul trecând prin sat... pe la noi” (Căderea de pe cal). Sau: “Caiitocmai au evadat / Din sângele lor... / Vin de undeva, / Se duc / Departe... /Momente de răgaz, / Peisaje / În refugiul lor / Lăuntric, paşnic / Visează” (Evadareacailor).Refugiul în lumea de altădată a copilăriei îl face pe poet să-şi aminteascăde clipele petrecute la umbra acelor “mesteceni”, în prezenţa “singureifemei” care-l ocroteşte de “coşmaruri” într-un “ţinut / plin de mistere / fărăzile / fără nopţi / doar în cămaşa sa / albă” (Zborul nu poate fi), urmărindu-ievoluţia convinsă că: “...adierea aceasta de vânt / Nu te va îndepărta de cuvânt/ Nimic nu te poate lua, să te ducă, / Să te ameninţe nu poate vreonălucă”. El nu va uita să-şi pregătească testamentul: “Dar să nu spui că versulce acum nu-l rostesc / E tocmai testamentu-mi livresc...”, ca în final să-şiexprime unica dorinţă în cazul unei reuşite: ”Doar să mă anunţi de vei construicastele cu flori... / Ca să merg, să le văd uneori” (Chiar adierea aceasta).Dragostea invocată sub diferite forme în câteva poeme cuprinse învolum e oglindită uneori cu timiditate, încât se lasă sedus: “Eşti răpitoaredoamnă, / În consens cu nopţile mele.” (Eşti răpitoare, doamnă), iar alteoriprinde curaj: “Măcar ţi-aş scrie / Dacă aş şti că inima ta / Nu mai e în siguranţă”(Nimic nu ar putea schimba secunda), fără a face aluzii la obscenităţi,trivialităţi sau teribilisme. Darnic din fire autorul oferă persoanei iubite. “bătăileinimii / Vreau să ţi le dărui” promiţându-i “lumea / Şi toate celelalte” (Trebuiesă-ţi arăt), ca în cele din urmă, văzându-se trădat, cu sufletul rănit de tot celînconjoară, apelează la cei apropiaţi să-l vindece: “de toate: / De iubire, decer albastru, De culori, dacă se poate... / Chiar faceţi-mă sihastru.” (Ceva).Trecut prin mari încercări, autorul încearcă să-şi găsească împăcarea:“Mă tem că ochii tăi / Prea au ştiut / Să coboare în beznă // Că ochi tăi.../ De departe... / Mereu aproape-mi vor fi” (În memoria soţiei mele Ana), deşidebusolat în perspectiva biografică, cu o singurătate instalată, face eforturi încăutarea unui alt sens al vieţii: “Doamne, / De departe / Singurătatea / Mutase-va!”(Dacă o clipă)Vasile Mic dă dovadă de originalitate, e sigur pe el, maleabil. O demonstreazăversurile sale care au la “purtător” forme, simboluri şi sensuri. Inteligent,Vasile Mic ştie să-i dea poemului greutate prin versuri scurte de omare acurateţe.www.oglindaliterara.ro“ZAPADANEAGRA”“ZAPADA NEAGRA” volumde proză scurtă, cea mai recentăapariţie editorială subsemnătura ŞtefanieiOproescu, a văzut luminatiparului în 2007, la EdituraValman. Cunoscută şi recunoscutăca poetă, ŞtefaniaOproescu a cochetat cuproza, eseul, cronica de întâmpinare,critica şi, potMariana Vârtosuafirma că s-a lăsat sedusă de proză, luând-o şi, luânduseîn serios. Volumul de faţă, construit cu mult rafinament,îşi declină calitatea încă de la copertă. Peisajulhibernal, alb-negru este simbolul conţinutului, tuşeulferm al prozei ce dă titlul cărţii: ”Zăpada neagră”. Celeşaisprezece proze, prin densitatea textului, prin claritateamesajului şi, mai ales prin reuşita imagisticii sunto lectură plăcută, o lecturtă ce oferă bucurie cititorului.Într-un stil rafinat, Ştefania Oproescu îşi dozează cuprecauţie scriitura, având debuturi ferme, în forţă. Intensificându-şisubiectul, prin atmosfera, timpul şispaţiul povestirii, ce trimit în ireal, oniric,ori viitor, autoareareuşeste o scriitură aparent simplă,facil lizibilă,accesibilă oricui. Aparent. Autoarea îşi alege subiecteledin realitatea imediată, netemându-se de ridicol oribanal, pentru că Ştefania Oproescu este un scriitor cese respectă şi, ştie cu siguranţă să îmbine banalul cuumorul, cu descrierea artistică, unde metafora este laea acasă. Creează personaje,FEMEIA şi BARBATUL(aşa cum îi defineşte în “Aria de acoperire”);femeia, cepoate fi portretul uneia fără vârstă (vezi Aria deacoperire), ori a alteia ce întruchipează ghicitoarea,clarvăzătoarea (vezi Linia din care picura întuneric, oripsihanalistul (vezi Marta din Semnele),ori... Dar, nu numeleeroinelor au importanţă, ci simbolistica, semnificaţia,reuşita personajului, bine plasat în acţiune, înspaţiu, în timp. Poetizarea textului demască prima pasiunea scriitorului Ştefania Oproescu. Poate de aceeadramatismul trăirilor, tragismul temelor sunt atât de bineredate. Voi puncta două dintre cele şaisprezece proze,două care sunt absolut antologice: Zârna şi Zăpadaneagră. Prima proză, în care rolulnarativ al autoarei, stârneşte şi incită,transferă dinamismul şi alerteţeanaraţiunii, cititorului; prin tehnicafrazării, ruptă pe alocuri de steluţelece vor să dea timp de meditaţie cititorului,alt truc al autoarei, sporeştetensiunea povestirii, până la exploziv.“Zârna”, intrigă.Descântecul visat deciudatul personaj al prozei,vraja produsăde cele câteva cuvinte apărutepe frunzele zârnei, îşi au dezlegareatocmai prin investirea lor cu aceaforţă misterioasă, ele devenind culmeanaraţiunii: ”Bărbatul era atât deslab încât pielea lui părea scoarţaunui copac îmbrăcat în haine... Într-onoapte , în loc de vis, gândul privise din întuneric un textcursiv,ca un citat dintr-o carte: Să fie lună plină când pefrunza zârnei crescută în umbră de pădure îşi va adunaroua. Aşteaptă până culoarea se va schimba din auriullunii în rozul răsăritului. Culege-o într-un vas de aur...”Dar, cea mai încărcată de dramatism, conţinutul cel maidens, sugestiv şi argumentat mi s-a părut a-l aveaproza ce dă titlul volumului: «Zăpada neagră». Neliniştea,nerăbdarea cu care compune şi descompune mituri,eleganţaşi rafinamentul firului narativ, fascinează.De aceea pot spune că, inserţia şi melanjul între magicşi real, ca mij-loc de exprimare devin surprinzătoare,artă, cu majuscule. Nedescoperirea graniţelor întreaceste stări (uneori voalate) demască maturitatea scriitoriceascăa autoarei. Şi dacă “SINGURATATEA NISIP-ULUI” a consacrat-o drept poet (“ce a ştiut a se lua înserios”), pot afirma că volumul; “ZAPADA NEAGRA” i-aadus consacrarea ca prozator, mai exact, deplină. ŞtefaniaOproescu este scriitor vrâncean, ce ne face cinsteşi, cu care ne mândrim. Nu fac aceasta afirmaţie dincomplezenţă, cred în ceea ce spun. ”Gândul ca unvierme. Se întinde, se strânge, se ondulează. Merge înfelul lui, în lumea lui de gelatină, în ţara lui, în casa lui,în patul lui...”De ce am încheiat cu acest citat?! Nu trebuieargumentat Recomand “Zăpada neagra”, timpulnu va fi irosit, lectura va fi o bucurie.3575


FOILETONUn securist de tranziţie(urmare din numărul anterior)* * *Dl. Raoul Volcinski - Alte probleme.Abrogarea Decretului nr.68/1976 a dus la un mare aflux de oamenidin mediul rural în me diul urban şiaceştia caută şi ei locuri de muncă. IatăGheorghe Neagu deci, în loc să descrească numărul lor,acesta creşte. Tineretul, în februarie, depildă la Craiova au apărut 4500 de absolvenţi ai unor şcoli ; nici 50nu au putut fi încadraţi, restul au rămas pe dinafară. în iunie vine altăserie. Iată deci, ca structură în Craiova majori tatea sînt tineri şi femeicei care nu dispun de locuri de muncă. Cred că la nivel local ar trebuisă se con struiască o fabrică de lină integrată sau de medica -mente ; aceasta ar fi o uşurare pentru situaţia aceasta presantă îndomeniul forţei de muncă în Craiova. Acum cîteva cuvinte cu privirela opţiunile strategice ale domnului Petre Roman. Dumnealui se declarăpen tru liberalizarea economici. Termenul, aparţinînd de faptlimbajului politic şi mai puţin economic, este însă ambiguu. Cîtă liberalizareşi în ce domeniu ?Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu:Au trecut 6 minute. De altfel mai au de luat cu-vîntul 16 vorbitorişi este două fără 5 minute.Domnul Ion Simionescu — Partidul Cooperatist:Domnulprim-ministru a enumerat drept cauze prin cipale ale situaţiei îngrijorătoareîn care se află eco nomia noastră naţională, penuria de materiiprime, instabilitatea conducerilor întreprinderilor şi acţiuni lerevendicative.Presupun că prima cauză este şi o consecinţă a ur mătoarelordouă — adică instabilitatea conducerilor şi acţiunile revendicative.Îmi permit să-mi exprim nedumerirea că pînă acum pentruînlăturarea acestor două cauze nu s-a pus în discuţie elaborareaunui cadru de relaţii de muncă, de relaţii între patronat, sindicat şi salariaţi,care să în lăture acţiunile revendicative — marea majoritatedin ele fiind justificate.Consider că o astfel de legislaţie sau reglementare, de crearea unui cadru de relaţii în interiorul căruia să se desfăşoare atît acţiunilerevendicative, cit şi în treaga activitate de muncă, de relaţii demuncă, spu neam între patronat, salariat şi sindicate, este absolutnecesară. în orice economie naţională se pleacă de la relaţii demuncă care de obicei sînt reglementate prin contracte de muncă,tratate şi stabilite de muncitori şi patronat prin intermediul sindicatelor.Considerăm că este absolut necesară o astfel de măsură şi înţara noastră.În ceea ce priveşte acţiunea de privatizare, partidul nostrupropune ca primii paşi care ar putea să fie fă cuţi să fie transformareaîntreprinderilor mici şi mij locii în cooperative pe baza acorduluiliber exprimat al întregului personal şi angajamentului colectivuluirespectiv de a plăti statului timp de 10—15 ani con travaloarea mijloacelorfixe şi circulante preluate. Aş vrea să precizez — deoareceaici s-a făcut pare-mi-se o confuzie de către un coleg de-al meu lasesiunea trecută — cooperativele sînt întreprinderi particulare ; dupădefiniţia de dicţionar ele sînt organizaţii economice formate prin asocierepe baza liberului consim-ţămînt al unui grup de persoane pentruproducţia în comun a unor bunuri sau prestări de servicii.De aceea am formulat această propunere, subliniind că prinDecretul nr. 66/1990, prin care se consfinţeşte caracterul privat şi independental cooperaţiei, Con siliul Frontului Salvării Naţionale a reparato nedrep tate şi un abuz al vechiului regim comunist,nedrep tate care a durat peste 4 decenii.Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu:Domnul Grama.Domnul Mihai Grama: Domnilor, foarte pe scurt, o să vorbescceva despre problema agrară asupra modului cum o vede UniuneaDemocrat Creştină.Noi considerăm că ţăranii trebuie să fie proprietari de drept aipămîntului; în acest sens preconizăm tre cerea pămîntului în proprietateaindividuală a ţărani lor cu drept de moştenire şi înstrăinare.Să se reali zeze mijloace pentru acordare de credite în scopul mo dernizăriigospodăriilor ţărăneşti şi procurarea inven tarului agricol necesar.Sprijinim formarea de asociaţii profesionale în sco pul optimizăriiproducţiei agrozootehnice, precum şi al valorificării acesteia în3576www.oglindaliterara.rocondiţii avantajoase. Milităm pentru formarea unor ferme model destat, pentru sprijinirea unei agriculturi moderne. Considerăm că in dependentapolitică a ţărănimii este legată de indepen denţa lor economică.Se impune împroprietărirea ime diată a ţărănimii.Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu:Vreau să vă spuncă este ora 2 şi am primit aici în mod firesc, din partea guvernului,rugămintea ca cei 3 miniştri: al comerţului exterior, al agriculturii şidomnul preşedinte al Comisiei de Statistică să le acor dăm cel puţin5 minute la fiecare ca să dea răspun surile cu care ne sînt obligaţi.Deci după ce vorbeşte domnul Berceanu vă rog să permiteţi celortrei să ne dea răspunsul.* * *„Un popor contează prin număr; dar mai mult prin forţa luiagresivă”. Nimic mai neadevărat decât acest enunţ. Nici un poporagresiv n-a rămas ceea ce a vrut să fie. Exemplul cel mai îndemânăîl constituie S.U.A. Este oare un popor? Nici pe departe. Ocnaşii englezicolonizatori, să fi fost exterminaţi de agresivitatea însăşi, dacăn-ar fi beneficiat de masive intruziuni etnice şi rasiale. Africanii şiasiaticii curtaţi de aceleaşi interese au dat plămadă naţională americană,dar n-au dat naştere unui popor. Ce-au făcut agresivii lumiiantice? Sparta, Macedonia, Persia şi câte alte popoare ce s-au doritagresive au sfârşit prin a-şi aşterne somnul sub cenuşa jertfeloragresivităţii sale.Nu agresivitatea, ci comuniunea de interese definesc poporulca unitate naţională.A îndemna la agresivitate de dragul unei presupuse devenirinaţionale, este un act antinaţional penibil şi penal.„Prusia singură echivalează tot restul Germaniei; astfel seexplică de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viaţă întregii ţări”.Prusionizarea Germaniei este o afirmaţie tot atât de hilară, pe câtde neadevărată. Astăzi este limpede pentru oricine că nu prusionizareaa dat naştere nazismului.Hitler însuşi n-avea nimic dintr-un prusac adevărat.Istoria unor lipsuri prelungite într-un morasm economic acreat nasismul. Spaima de ziua de mâine a exacerbat nevoia decertitudine, iar această nevoie se putea naşte cu şanse egale în oricarepunct al globului. Încercaţi să înfometaţi un câine paşnic închisîntr-o cuşcă şi veţi observa cu câtă înverşunare bietul animal îşi vacăuta salvarea. Nici o cuşcă nu va fi suficient de puternică în faţasetei lui de viaţă, mergând până la alienare.„Românii au fost întotdeauna prea călduţi”. Când? La Rovine,la Războieni, la Călugăreni, la Griviţa, la Mărăşeşti, în Tatra?Sau în 1907?A te considera exponentul unei naţii călduţe, înseamnă a tedesconsidera. Ce mare ură poţi purta în sufletu-ţi chinuit, Emile deţipoţi denunţa existenţa?„Echilibrul românesc” nu este „o deficienţă”, ci fructul uneimari armonii obţinute prin trudă şi sudoare.Românii au fost întotdeauna toleranţi, dar n-au fost niciodatăumiliţi cu sabia resemnării. Când Budapesta era un statornic paşalâc,strămoşii noştri atacau Vidinul.Este adevărat că cel mai amărât ţăran este în România.Dar asta n-o poţi afla decât dacă vezi cum arată alţi ţăranidin alte ţări. Pentru marea masă a românilor, ţăranul austriac esterealizat mental.Unii vin în contact cu imagini contrafăcute de mass-mediaromânească. Alţii călătoresc în ţările Europei fără a avea ochi să priveascăla pătura ţărănească. De obicei, turistul se uită la castele şila castelani, nicidecum la ţărani. Chiar dacă ţăranul român a reuşitsă-şi facă rost de o casă mai bună şi uneori o maşină, el a rămas lafel de sărac precum era în urmă cu un secol.Pătura ţărănească românească şi-a secătuit forţele prin furnizareamaterialului uman ce constituie astăzi intelectualitatea românească.Toată bogăţia genetică ţărănească a migrat la oraş prinprima generaţi de urmaşi citadinizată tocmai din dorinţa de a trăi maibine. „Prospeţimea biologică” necesară evoluţiei unei clase şi în speciala ţărănimii române a dispărut din momentul în care migrarea urmaşilornu a putut fi stăvilită prin împlinirea dorinţelor. Totuşi, a puneînaintea ţăranului român pe ţăranul rus, ca fiind un posesor de caracteral istoriei naţionale şi a unei culturi superioare culturii româneşti,considerate numai „o cultură populară”, înseamnă a eliminatot ce înseamnă Eminescu, Alecsandri, Coandă, Teclu, Poni, Mari-


FOILETONnescu, Preda, Stănescu, Sadoveanu, Iorga şi multe alte valori universalcunoscute.Numai un suflet mic şi o minte retrogradă îşi poate renegacultura de dragul unei judecăţi originale cu pretenţii de absolutizare.România nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată numai un proces detârâre prin istorie.Niciodată românul nu privit numai în jos, dar a stat să-şi tragăsufletul, a ocolit gropile şi s-a avântat mereu spre înălţimi care l-auonorat. Miturile au fost pentru români un izvor de speranţă în momentede restrişte înaintea unui act de valoare. „Gaticul este verticalaspiritului”, se afirmă ritos şi deloc plin de înţelepciune,uitându-se de „Coloana infinitului”, izvorâtă din mitul românesc.Dacă gaticul este o verticală, atunci piramidele egiptene sautemplele asiatice sunt orizontale? Pentru a fi şi rămâne filogermanidar niciodată apatrizi. Există în noi ceva care poate să ne urâţeascăexistenţa sau să ne înnobileze.Dacă vom acorda zeiţei furiilor ceea ce nu merită, vomajunge vrednici de dispreţ. Furia ne orbeşte şi ne îndeamnă la autodistrugere.Din moment ce tot afirmăm că „poporul românesc estecel mai înţelept popor din Europa”, trebuie să ne aşteptăm ca el sănu fie cuprins de furie. Aceasta nu este apanajul înţelepciunii. Dacăun filozof este înţelept, nu se lasă cuprins la rându-i de furii. Nu recunoscexistenţa unei „furii a devenirii”. Devenirea unui om stăpânitde furie are ceva animalic, neomenesc. Dacă se insistă aşa de multasupra „timidităţii în faţa vieţii”, a neamului românesc, este de mirarecă se exclude cu totul importanţa religiei. Am fost întotdeaunamândri că am ales creştinismul. Ori simbolul acestei dogme religioasenu este altul decât Cristos. Creştinismul de tip ortodox nu areîn toate pildele sale nici un îndemn la revoltă pe când cel catolic a demonstratîn nenumărate rânduri setea de mesianism. Ordinele călugăreşti,adeseori războinice, au imprimat creştinilor catolici trăsăturiviolente, care nu au dus întotdeauna şa devenire. Nici cavalerii ioaniţi,nici teutonii n-au reuşit să rămână ceea ce au intenţionat.Considerând poporul român un „popor întârziat” care aredeja ca „fenomen caracteristic declinurilor, saturaţiei sau oboselii culturii”,personajul se demite din sfera celor ce au normalitate intelectualăacceptabilă.„Momentalitatea virginală” a culturii germane ridicată de slavăde filozofia savină a indivizilor refulaţi înainte de a şti ce se va întâmpla,a dovedit odată în plus că mutat ce-i virgin e şi bun. DacăCioran ar fii ştiind că măcelul provocat de cultura germană în al doilearăzboi mondial, nu s-ar mai fi erijat într-un mesia al arianismuluivirginal. Să acuzi Franţa şi România de „scepticism structural” careduc la „sterilităţi originale”, înseamnă să anulezi cultura originară debază a Europei.Germania a dat pe Hegel dar şi pe Marx. „Dacă România nuva face istorie, va rămâne ultima ţară din lume, aşa cum e trăită decetăţeanul imbecil de fiecare zi”, se afirmă cu cinism uitând de Mărăşeşti,de Rovine, Posada şi de tot ceea ce strămoşii noştri au însemnatpentru Europa vremurilor trecute. Să fim serioşi. „Dezmăţuleste climatul natural al României”, este o abdicare morală de la apartenenţata ca om universal. Oare boşimanii sunt mai morali? Moralifaţă de cine? Poate românii n-au acceptat principiile malei de tipAuschwitz sau cugeniei.Nu era necesară o morală a Nopţii Sfântului Bartolomeu pentruai dovedi lui Cioran că suntem o naţiune morală? Sau ar fi trebuits-o ştergem cu toţii în poala străinătăţii, urmându-i exemplul doarpentru a ne dovedi nouă înşine că suntem plini de demnitate.„Gradul de religiozitate” a unui popor nu i-a dat niciodată oadâncime sufletească. Am în vedere poporul olandez, care este dedeparte, un popor de formaţie intelectuală, pur tehnicistă care nu i-a micşorat cu nimic profunzimea sufletească.Am instituit femei oficiind slujba religioasă în biserica olandeză,înlăuntrul căreia se dau concerte şi se organizează colecviiştiinţifice, care aveau prea puţin din ceea ce se înţelege de regulă religiozitate.Însăşi lumea catolică s-a dovedit a fi până la urmă constrânsăîn a apela la muzică uşoară şi alte artificii laice pentruatragerea credincioşilor în biserici. A pretinde astăzi că religia determinăexistenţa unui popor înseamnă a nega robotica astronomic,atonismul şi puterea fantastică de distrugere şi regenerare a României.China budistă nu mai este China atomică de astăzi. Dacă înurmă cu un secol religios putea determina destinul unui neam, astăziacest lucru nu mai este posibil.Dacă religia a fost în urmă cu secole fermentul de cristalizarestatală în diverse colţuri ale lumii, astăzi este imposibil. Ar trebuica omenirea să fie adusă într-o asemenea stare de spaimă, încâtsă nu-şi mai poată găsi salvarea decât în religie. Şi apoi ce altcevaeste religia decât o credinţă în ceva. Arborigenii cred în existenţaunor animale şi le renovează. Asta nu înseamnă religie? Desigur. Şipoate că aceştia sunt cu mult mai fanatici decât suntem noi, cei cene pretindem credincioşi.Dar credinţa în ceva n-a fost suficientă, nici măcar prin impunereviolentă, pentru definirea unei naţiuni.Numai jaful material practicat de fii şi strănepoţii ocnaşilorEngliterei din ţara lui Americo Vespuci a reuşit să creeze supremaţiaamericană mondială. Roma antică şi toate imperiile din toate timpuriles-au slujit de religie pentru a-şi motiva jaful şi acumulareamaterială. „Omul profund religios a fost un reacţionar”, se afirmă cuo tentă extrem de violentă fără a convinge pe deplin. Ce fel de reacţionareste un pusnic? Afirma că „...el sfârşeşte cu timpul a fi străinde problema socială”, este neaşteptat de adevărat, dar motivaţia că„obsesia veşniciei îl scoate pe om din viaţă”, este profund materialistă.Omul este conştient că veşnice-i sunt doar faptele. Cărţile sfintetocmai de asta îi îndeamnă pe oameni să facă fapte bune, „că a lorva fi împărăţia veşnică”.Afirmaţia lui Eminescu „după care de-au fi fost catolici eramastăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă” este justă, nu „poatefi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram”. Nu poate fi constatcatolicismului dorinţa de a deveni dominant în lumea creştinăprin orice mijloace. Catolicul nu-şi va întinde şi celălalt obraz, pecând ortodoxul... Eminescu nu a avut în consideraţie autodistrugereanaţională română, ci eliminarea noastră în concertul general alnaţiunilor catolice dornice de bunăstarea materială, pe când dumneata,domnule Cioran, nu ai văzut decât pieirea românilor. Să-iurăşti chiar atâta de mult nu poate fi o stare normală pentru un omcapabil să emită judecăţi de valoare. La ce-mi mai pierd eu timpulcare cu ideile tale.Dar acum dacă tot n-am apucat, măcar s-o fac până la capăt.Impostura nu trebuie lăsată să devină dogmă prin acceptare tocită,ea trebuie demascată cu exact atâta vehemenţă cu cât i se imputăbunătăţii naţiunii române.Căci nu există nici o motivaţie pentru a considera că „istria nueste decât vibraţia din golurile iraţionale”.Vai de acele naţiuni ce şi-au făurit istria din iraţional. Esteadevărat că „turnurile bisericilor româneşti nu se sprijină în cer, aşacum se întâmplă cu cele gotice”, dar tot atât de adevărat este că elesunt cu picioarele pe pământ.Catedrala poate fi năzuinţa catolicului de a ajunge la dreaptaTatălui şi foarte mulţi fii au ajuns acolo de-a lungul istoriei fără a-şivedea visul împlinit. Jertfa celui bântuit de fanatism de orice fel estezadarnică. Numai calmul şi înţelepciunea omului bogat în valenţespirituale care aparent poate îndemna resemnarea, poate năzui laconstrucţii de durată. Câţi zurbagii nu şi-au purtat fiinţa şi nu şi-aulăsat oasele în România. Dar numai românul a ştiut să aştepte curăbdare clipa întregirii neamului său. Toate operele pe care omul leaconceput pentru preamărirea lui Dumnezeu sunt o dovadă a măririiumane, iar nu divine, spui tu, filozofule, crezând că în absenţamotivaţiei divine, omul s-ar mai fi jertfit să-şi arate sieşi „mărireaumană”. Nici templele incaşe şi nici piramidele n-au fost clădite pentru„mărirea umană”. Faraonii erau o motivaţie pentru piramide, darnu suficientă. Ei însăşi erau o demnitate fie din Baal, fie din Apis, fiedin Ro. Cât despre asteci, incaşi, meteci, aleneci, nici măcar existenţaunei divinităţi umanizate prin reprezentanţă nu a mai constituito motivaţie edilitară. „Şarpele cu pene” sau Manitul au fost ceea ceBuda sau Alah au reprezentat pentru edificiile celorlalte seminţii. Maitârziu, în epoca ştiinţifică a devenirii umane, putem spune că anumiţioameni şi-au constituit „mărirea umană”, în Empire State sau alteedificii ambiţioase. Teama de zei, de necunoscuta forţă a destinuluiuman a înălţat templele de orice fel. Chiar şi teama de alte seminţiifurbate a fost o motivaţie suficientă fie şi numai pentru „Zidul chinezesc”de pildă. Atunci cum se mai împacă formularea „o catedralăeste un răspuns lui Dumnezeu la toate întrebările pe care i le-a pusomului”.S-o lămurim, ori este „răspuns lui Dumnezeu” ori „mărireumană”. Ştefan cel mare nu „şi-a exercitat ocazional sentimentul depietate”, pentru că el nu a fost credincios în sensul evlaviei preţioasede filozofie mistică.Ştefan cel Mare era atât de conştient de măreţia neamuluisău încât şi-a înălţat lăcaş de rugăciune pentru dăinuirea peste veacuria vitejilor fii ai acestui popor, acuzat pe nedrept de micime şi resemnare.Bisericuţele trecutului nostru sunt temple şi altare închinatejertfei fiilor lui şi nicidecum „măriri umane” sau ca un „răspuns luiDumnezeu”. Pentru că românul nu a văzut în zecitate izbânda visurilorsale. Dacă naţia română şi-ar fi aşteptat izbăvirea de la zei, n-ar fi pus mâna pe armă niciodată, după cum niciodată dragosteafaţă de creştinism n-a împins-o la atacuri împotriva altor neamuri.Credincios naţiei sale, românul a respectat pe vecinul său, încercândcu demnitate să-şi rezolve problemele. Ori acest lucru nu estela îndemâna multor popoare, dar este un elemente definitoriu pentrumari civilizaţii. Nici China şi nici India n-au creat imperii coloniale,ci şi-au apărat fiinţa şi neamul. Fiii lui Israel au avut demnitatea durerilorsale, aşteptând milenii până la împlinirea naţională.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro3577


INEDIT3578Victor EftimiuIată se împlinesc cincizeci şi doi de anide când, trimis de Ilarie Chendi, m-amdus la Alexandru Vlahuţă, să-i cerînvoirea să reproducem în "Viaţa literarăşi artistică", poezia "1907" apărută în"Viaţa românească" de la Iaşi…Poemul stârnise vâlvă în lumeapolitică şi scriitoricească dar trebuiacunoscută şi de masele largi alecititorilor. Condusă de George Coşbuc,Ion Gorun şi Ilarie Chendi săptămânala"Viaţa artistică şi literară" al cărei secretar eram, avea un tirajînzecit decât al "Vieţii româneşti" care n-apărea decât odată pelună într-un caiet voluminos şi pe care nu toată lumea îl puteacumpăra.Apărută în "Viaţa literară şi artistică" poezia "1907" acunoscut o mare răspândire; tineretul o ştia pe de rost şi recita cuînsufleţire incisiva diatribă împotriva bătrânuluisuveran:Minciuna stă cu regele la masă…Doar asta-i cam de multişor povesteDe când sunt regi, de când minciună esteDuc laolaltă cea mai bună casă.Nu ţi-ai iubit poporul, maiestateSau nu l-ai înţeles şi e tot unaDe sus şi până jos s-a-ntors minciunaEa leagă şi dezleagă-n ţară toate.Poezia aceasta Vlahuţă a scris-o dupărăscoalele ţărăneşti din primăvara lui 1907. Înaceeaşi vreme, prietenul său Caragiale dădea laiveală Broşura 1907, inspirată de aceiaşi ridicare amaselor năpăstuite. Înainte de aceşti doi mariscriitori George Coşbuc publicase poezia devenităatât de populară mai târziu, "Noi vrem pământ".Fruntaşii de acum cincizeci de ani ailiteraturii româneşti au făcut să vibreze-n scrisul lorşi coarda socială. Au fost adevăraţi poeţi cetăţeni.Numeroase sunt versurile închinate de Vlahuţăcelor mulţi şi obidiţi, strofele lui satirice împotrivalumii saloanelor obosită, lipsită de orice idealuman. Nu odată poetul şi-a exprimat credinţa întrolume nouă şi mai bună:Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubaduriiSă ne cânte rostul lumii şi splendorilenaturii?Sub credinţele sfărâmate şi sub pravileleşterseÎngropând vechea durere, cu al lor cântecsă reversePeste inimile noastre mângâiere şi iubireŞi cuvântul lor profetic, inspirata lor privireValurile de-ntuneric despicându-le în douăSplendidă-naintea noastră să ne arate-o lumenouă!Nu pot să evoc figura lui Alexandru Vlahuţă fără să-iamintesc pe bunii săi prieteni: Caragiale, Delavrancea, Coşbuc,Gherea. Nu odată m-am aflat în mijlocul lor, în casa ospitalieră dela Capul Podului, în fostul palat al funcţionarilor publici, undeVlahuţă locuia la un etaj înalt. De acolo, ferestrele aceluiapartament dominau Piaţa Victoriei, arborii şoselei Kiseleff, zărilePloieştilor şi chiar ale Carpaţilor, care-şi estompau profilul departeAlexandru Vlahuţăwww.oglindaliterara.roîn zilele senine şi transparente…Casa lui Vlahuţă era împodobită cu zeci şi zeci de tablouriale prietenului său N. Grigorescu. Una lângă alta, umplând odăilede lumină colorată, iradiau în cadrele lor aurii, peisaje de ale ţării,ciobani şi păstoriţe, pridvoare, câmpuri, drumuri de ţară, lamarginea cărora jucau ultimele raze în pulberea stârnită de carelede boi.Dacă Delavrancea era trubadurul impetuos, Caragialevorbitorul abordant şi sarcastic, Coşbuc era tăcut, sfios, parcăabsent, - Alexandru Vlahuţă trecea printre contemporanii săi ca unsurâs părintesc, înţelegător, blând, ca un înţelept. Era mic destatură; avea un păr bogat, stufos, care-i cădea pe sprâncene, unpăr care fusese, cum a scris Delavrancea, albăstriu de negru iaracum năpădit de firele cărunte.Vlahuţă iubea viaţa în toate manifestările ei, fărăexuberanţa lui Caragiale şi a trubadurului, dar adânc, învăluit, cuun freamăt uşor al nărilor, cu un zâmbet bun sub mustaţa stufoasă.Era calm, avea gesturile catifelate. O vocebaritonală cu inflexiuni calde, cu vibrări potolite.Mâinile îi tremurau uşor, umbla domol, nu ridicaglasul niciodată. Era arbitrul modest. alneînţelegerilor care animau câteodată pe Caragialeşi Delavrancea. Admirându-i pe amândoi, nepovestea cu un surâs indulgent, cutare ieşire aunuia împotriva celuilalt. Cel mai zurbagiu pare căera conu Iancu. Conu Iancu - aşa îi spuneam toţi luiCaragiale - era oaspete favorit al lui Vlahuţă şi albunei sale soţii.- Coane Iancu, i-a spus odată tovarăşa de viaţăa lui Vlahuţă, de ce n-ai mai scris nimic în ultimavreme?- Cucoană, îi răspunse Caragiale, eu nu pot săscriu decât la o masă de brad, cum spuneEminescu:"Cu perdelele lăsateStau la masa mea de brad…"Soţia lui Vlahuţă a luat-o de-a bună. I-acumpărat o masă albă, a pus călimară şi hârtie şi l-a închis în casă. După multe ore de caznă, n-alăsat pe vestita masă de brad, decât o pată decerneală, sub care a scris: "Toate meseriilenecurate lasă pete". Sub această amară reflecţie,Octavian Goga a scris mai târziu: "Petele decerneală de pe masa unui scriitor sunt ca petele desânge pe un câmp de luptă".Vlahuţă ne vorbea deseori despre Eminescu,bunul său prieten, pe care-l iubea şi-l admira atâtde mult.Odată, mi-a povestit, cu emoţie, cum s-au dus,împreună cu Eminescu să asculte pe VasileAlecsandri citind ultimu-i poem dramatic, cu câtăatenţie, cu câtă admiraţie şi respect ascultau ei doi,Eminescu şi Vlahuţă fermecătoarea lectură.Alecsandri îşi trăia apogeul, în veneraţia unanimă.În acel salon literar, bătrânul bard interpreta fiecarepersonagiu, fiecare vers din "Ovidiu".Cei doi, poeţi-prieteni şedeau, sfioşi, la un colţ alsalonului, fericiţi să-l vadă, să-l asculte pe Vasile Alecsandri "acelrege al poeziei veşnic tânăr şi ferice" cum îl numea Eminescu.Am avut şi eu norocul, fiind foarte tânăr, să stau înpreajma lui Ion Slavici, I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea,Dogrogeanu-Gherea, George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă şi săîncerc în preajma lor, aceeaşi emoţie cu care tinerii poeţi, într-oneuitată seară, au ascultat pe bardul de la Mirceşti, evocând figuramarelui străbun Ovidiu…


POEZIEC.D. ZELETINSonete de odinioarăEMILIAN MARCUCălătorie în cerÎntâmplare cu poetulG. TutoveanuBârlad, 1952Era la vârsta când sunt sacri-aezii,îl însoţeam ca să-şi achite fiscul…Vârtejul lumii atinsese piscul:se-încrucişau extremele cu mezii.Dar el ţinea în zări sterile riscul,desăvârşit – un ibis printre frezii,aşa cum tocmai îl văzuse-Arghezi…… Când iată-un tânăr că-l opri cu pliscul:desculţ în tenişi, coborând din Stancu,juca la Club pe-un tip din Nenea Iancu;deci nu-i fu greu să-i ceară, cu firesculunei juneţi împiedicate-n pietre,perfectul guler Take Ionescuşi tot, de la cravată pân’ la ghetre…Târg după răscoalăÎngheaţă trupul răzvrătit, îngheaţă,se-aud de pe-un tărâm de vis gorniştii.Exclamă o doamnă: - Ah, sălbatici Crişti!Şi-o babă: - Iaca, au pământu-n braţă…Coboară pacea! Avocaţii trişti,borfaşii fac reflecţii despre viaţă,îi strânge crâşma cocoşată-n ceaţăca pe firavi şi-îndureraţi artişti.Spre pâclele complice, despletite,se clatină căruţe hârbuitecu varză udă pline şi sicrie.La geam, arţarul care roade-n grindăvrea frunza cea din urmă să-şi desprindăşi curge-n vânt lovit de-o nebunie…Fereastra meade la Colegiul Naţional GheorgheRoşca Codreanu din BârladFratelui nostru PaulBusolă căutând prin geamuri vestul,zbura privirea ochilor extaticispre drumul către Bucşa ori Văratici,în timp ce mă încremeneau cu gestulProfesorii înalţi cât Everestul!şi totuşi eu, în loc de matematici,ţeseam sub ochelarii lor hieraticitroheul, coriambul, anapestul…Revăd altarul vast al biblioteciisau hoţul de odoare ce primiseun glonţ, când noaptea efracta Voievozii,Şi prin grădini căsuţelor culbecii;simt iar fior de ctitorii deschiseşi vârsta-n luptă grea cu antipozii…CostacheConachiCând a ajuns să vadă-n zare Ieşii,de slăbiciune a căzut haramul;cârpit cu tei, pocni pe greabăn hamul,cum nu păţesc la drumuri nici lăieşii.El Domnul se visa, ori Caimacanul,bogat ca turcii şi trufaş ca leşii,dar iarna trece, înfloresc cireşii,vin oameni noi, lui i se stinge neamul…„- Sămn rău, boiarule!” grăi ţiganul,afurisind că sfâşie sumanul,să lege hăţul rupt la cotitură.Dar, stihuind, n-aude logofătul…Într-un târziu pornesc şi din trăsurăCad zdrenţe negre şi scârbesc omătul.RuineAici la turn demult păleau haiducii,cotrobăind odaie cu odaie,murea-n icoană sfântul Nicolaeşi sub cămaşă inima Duducii…Aici la turn demult păleau haiducii,cotrobăind odaie cu odaie,murea-n icoană sfântul Nicolaeşi sub cămaşă inima Duducii…sA mai rămas din toate o căsoaie,sălaş de bufniţi, paznica răscrucii,nebuni în preajmă vara cântă cuciişi lintiţa stă giulgi peste budaie.Copii scot din urme bani şi sponcişi ace-n care îşi prindea stăpânatot părul ca pe-un şarpe negru-n conci.Iar noaptea, greierii, cetind din carte,tot pomenesc înfiorând ţărânadespre-o iubire care-a dus la moarte.Somnul vieiTorc greierii melancolii de moarteşi prevestesc spre a uita uitucii,se duce luna şi o culcă nucii,adoarme tot ce mişcă şi desparte.Un suflet de demult şi de departeîşi caută mormânt: i-l dau butucii,adoarme-apoi şi pune capăt ducii…Vom adormi şi noi, e scris în carte.Ci eu prin cuget să mai tulbur Scrisulce scoate azi ca mâine să nu fie,pierzându-ne cu vremea pân’ şi visul?!Prin trista ţesătură de părere,Porneşte, corn, şi sună spre tărie,Să nu aud prevestitor tăcere!www.oglindaliterara.ro1955Părinţilor mei Ilie şi OrtansaTot buchisind la cărţile cereşti,La vechi şi roase cărţi de-nţelepciuneCând grâul pleoapeifulguite-n fereştiŢăranul intră înpământ şi-apune.Din casa strâmtă,strâmbă la un colţCa dintr-un fagur culumină pământieEl tras de viaţă-n jurulunei roţiSe-mbracă înninsoarea timpurie.Şi rănile îl strâng, încet, la-ncheieturiCând se-oglindeşte-n cartea de citire.De-atâtea drumuri, tainice arsuriCa-n chingi îl ţin în hainele-i de mire.El străjuit de praporii domneşti,Cu mese-mpărăteşti şi felinareTot buchisind la cărţile cereştiE tras pe neştiute-n raclă de-nserare.Lumina pământie din bocetul stelarÎn teamă şi în taină îl îmbracăŞi străjuit de grâu el pare iarUn prunc venit din lumea-i prea săracă.Tot buchisind, tot buchisind mereuLa cărţile cereşti ca-n vechi atlaseÎn mijlocul alaiului, arhiereuSe duce-n satul cu altfel de case.Şi nici tavanul nu-l mai strânge iar,Şi nici lumina nu-l mai păsuieşte.Intră-n pământ ca într-un calendarEl care-i pomenit doar când se nimereşte.Lumină pământie-i bocetul stelarIar grâul în ferestre-l prinde-n sineŞi din ce-a fost rămâne un chenar,Un gând ce-un timp în amintire-l ţine.Apoi lumina se topeşte-ncet,De ruginiu se scurge în uitare.Ţărâna-i înfloreşte-acum pe piept,Până un alt ţăran se duce la culcare.Şi-acesta-şi duce straiele-n pământCa pe un dar cu multă-nfrigurare.Tot buchisind la cărţile din gândŞi acest ţăran se-mbracă în ninsoare.Aşa călătorind cu grâu-n cer,Cu trupul în pământ şi înflorire,Ţăranul cel bătrân, c-un semn stingherÎşi prinde-n taină-n tecile mindire.Şi calea către-ai săi s-a mai scurtatTot buchisind la cărţile astrale,Aşa călătorind către alt satSe-ntoarce-n lut visând la ale sale.Apoi lumina se topeşte iar,De ruginiu se scurge în uitare.Ţărâna-i înfloreşte-n buzunar,Până un alt ţăran se-nchide-n calendare.Şi-acesta-şi duce straiele-n pământCa pe un dar, cu multă-nfrigurare.Tot buchisind la cărţile din gândŞi-acest ţăran se-mbracă în ninsoare.Tot buchisind la cărţile cereştiLa vechi şi roase cărţi de-nţelepciune…3579


FULGURAŢIIDaniel Corbu:Evanghelia după Corbuşi alte poeme,editura Princeps Edit, Iaşi,2006; prefaţă de Ion Mircea"Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiatşi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cumo recunoaşte acreditează instantaneu în cititorcertitudinea că se află în faţa unui mare poet. Aiciconsună onestitatea funciară a unui caracter de bună-cuviinţă şiîngăduinţa din veac ale creştinului". (Ion Mircea).Daniel Corbu (născut la 7 aprilie 1953 în Târgu Neamţ)are o conştiinţă istorico-biblică asupra existenţei prin care trece eul;nu este nicidecum o atitudine retorică ori patetică, este de fapt,concepţia lui despre lume, un fel de instrumentare a spiritualităţiisimţurilor, determinând o experienţă şi o viziune plastică despreEvangheliile după Ioan, Luca … şi Matei din care a rămas doarunul - Corbu - un autoportret în mai multe variante:"Mi-am aruncat privirile spre voi. / Nu ştiu / dacă ammângâiat sau am lovit. / V-am răstignit îngândurile mele. / Nu ştiu /dacă aţi sângeratsau aţi surâs. / Am ridicat braţele: / nu ştiu/ dacă am ameninţat / sau am ucis". (Dinexilul unei secunde - p. 48). Impulsul întruesenţializare întruchipează armonia dintretemă şi idee sub semnul imperativ şiimanent al eticului şi al esteticului.Sinele auctorial - aici - susţine unrecitat incantatoriu, plin de voluptăţimeditative şi atitudinale:"Doamne, de vei veni mă vei găsi/ ridicat din ungherele cărnii direct înrugăciune / direct în pronaosul flăcăruit de speranţă. / Trec zilele şiamînvăţat doar prima vocală / din "Cartea morţilor". / Trec nopţilepline de regi şi eucalipţi / privesc din nou marginea cerului /zdrenţuită de nouraşii decadenţei: nici un răspuns / la vechiulrepetatul meu strigăt, Doamne, / nici un răspuns, Cerule, măreaţăvatră, / ani şi ani ai văzut zidul încenuşându-se / ciuperca orgoliilorcrescând drumurile din palmele mele răzvrătindu-se".( Transcendenţa goală - pag. 83).Trebuie amintit că volumul de poeme - Evanghelia dupăCorbu şi alte poeme - este ilustrat cu douăzeci şi una de lucrăride Felix Aftene, în poemele căruia vom descoperi o unitate stilisticăsublimată ideatic, nota-bene fiind un cald extaz al combinaţiilor deforme poetice subtile şi ingenioase. Prin efectul lor, versurile seaseamănă unor inscripţii îndelung modelate, demonstrând înaltavirtuozitate a poetului, rigoarea geometrică a jerbelor - şi a -cununilor - de imagini poetice relaţionale şi paradigmatice:"Până la urmă toate vorbele mari / conţin mărăcinişuri /toate misterele se prefac în cuvinte. / Am visat poeme care aveauforţa glonţului / poeme care pot să ucidă. / şi am visat poeme care/ vindecă firea de neant de / Golul a tot stăpânitor. / Slavă puteriislavă fricii şi slavă curajului / etajului patru al cartierelor ! / Slavăpângăritelor trepte / nesfârşitelor case ale visului! / Deşi ar trebui sănu-mi pese / dacă viaţa coboară-n nimic / cu recuzita ei cu tot./Mângâi un imperiu de trepte. / O stradă un surâs şi nişte paşi dindeceniul trecut: o femeie / depărtându-se. / Ei, da, o femeiedepărtându-se / e un cântec ruşinos ce-ţi coboară în inimă / oimpertinenţă a inimii egoiste. / Târziu intru în casă, trag pânza depe oglinzi: / chinul meu. / De cât timp mă aşteaptă?" (Pângăriteletrepte - p. 54).Marius Oprea:Solo la tamburină,Editura Paralela 45, Piteşti.Prezenţa neincifrărilor şi a simbolurilor,inversarea unor raporturi sintactice, precum şinoutatea limbajului poetic, sunt câteva trăsăturiîn alfabetul versului, în insolitul problematicii dinaceastă carte. Marius Oprea (născut la 22 maiVictor Sterom1964) pare a fi fascinat de realitatea pe care şioasumă dar în acelaşi timp şi de umbra realităţii pe care osimte profund. Solo la tamburină seamănă cu un poemcare se scrie pe el însuşi, neîntrerupt, în variante, luându-şipuncte de plecare aleatorii şi amândoi la infinit sfârşitul. E opoetică a sincerităţii, a căutării unui prezent continuu, situatîntre - imediat - şi descoperirea permanentă a interiorităţii.Aparenta răceală e spartă de către un gest liric fulgurant.Autorul consolidează ideea coborârii poeziei între oamenişi, îi preia limbajul frust, laconic, filtrându-l prin invenţia de tipconfesiv. Un ritm accentuat uşordramatic "bate" în versurile acestuivolum, poetul Marius Oprea avândtoate mijloacele disponibile pentruconturarea unor viziuni ontologice şicognitive ample. Poezia lui ne invităpe un - tărâm - ceremonios şi elegiac,subtil uneori şi plin de rigori stilistice. Elcifrează melodic "edificiul abscons" alpoeziei postmoderne - o parafrazeazăînjumătăţită de Mallarmé.Aparent, poezia lui Marius Oprea pare că se -construieşte - uşor, cu o oarecare simplitate, într-o ţesăturăde real şi ireal, dar, în spatele textului se ascunde un sensori sensuri mult mai adânci, apropiindu-l pe creator despiritul nonconformist. Versul său se - naşte - dintr-unanume impact, unind o "sensibilitate vădit acută cu expresiaobsesiv violentă. Cu nostalgie sau cu tonul grav al meditaţieicreând o anume atmosferă sugestivă, unde cercurile emoţieişi ale reflecţiei lirice se lărgesc considerabil, pasul metaforicse face pe realităţi lăuntrice, decupat profund."Şi acum curăţă-ţi corpul cu grijă / şi aminteşte-ţizâmbind de primăvară şi vară / cu tot seninul şi ploile / şiacum luminează cuvintele rostite cu cele gândite şi / usucăţi/ gol oglindit în tot ce ele numesc". Voi continua: dar nuînainte de a spune că lecturând textele poetice din - solo latamburină - putem ajunge să ni se sugereze, mai ales prinintermediul comparaţiei, semnificaţii multiple."Arată-le / trupul tău; numai aşa / vei înţelege şi veiierta oraşul unde ascultă cum bucuria, / dispreţul, soarele,iarba / nasc o carne din alta / şi-l vei iubi, chiar sub tăiş veista o clipă aşa nemişcat / şi vocea ta plină de pământ se vaauzi / pentru că nu doar celor veşnici li se deschid apele".(Pauză de respiraţie).3580www.oglindaliterara.ro


POEZIECRISTIANBISTRICEANUCitat„ La începuttoate viile erau uscate,nu era nici adevărşi nici lumină.Spre iad toatevisele înfloriseră,iar sângele vieţiise uscase pe pahare:era linişte,este liniştedoar jocul ielelor.”ImpulsMi-am jumulit aripilepentru că îmi cădea părul.Şi astfel am devenit om,dar lipsa aripilornu mă împiedică să zbor,căci uneori mă târăscchiar dacă am picioare…Oglinzi pe pietre:Oricât de mult ai şlefui piatraea n-are să-ţi oglindeascănici chipul, nici masca…Aşa că: urcă, urcă cerule în mine!PrimăvarăMulte zile s-au înnodat în jur,ca-ntr-un joc cu aţe,vrând parcă să prelungească mai multo idee sau o durere mai mare.El uitase să se mai recunoască pe sine:era el? sunt eu?…„E primăvară, e primăvară!”ţinea morţiş să ne amintească cocoşul.Postludiu nr. 4Ochii mei nu pot cuprindepropriul orizont,asemenea unui şarpe orbce şi-a muşcat coadaşi nu ştie ce să facă:să muşte mai departe,să zbiere sau să râdă de el,am strigat de vreo două ori spre cer:„Cocoşul sunt eu!”Postludiu nr. 5„O mie de ani se opriseră-n locvrând, parcă, să-şi adape caii…”Am să mă întind ca o zi de duminică,sau poate una de post,vrând mai întâi să uit de mine,Vreau să cumpăr un kilogram de tristeţe,să beau un ceai amarşi să-mi mânc restul zilelor ce mi-aurămasca pe nişte biscuiţi tari.ANA IOANACĂTĂNOIUALMANAHUL SU-FLETELOR MELEAlmanahul sufletelormeles-a-nchis în propriaasceză.Mi-am văzut negrullăudându-secu viaţa de trezorerie...iei biletul şi îl introduciîn mâna datoriilor sentimentale.Poate te mai vizitează din cândadministratorulsă îţi mai ceară chiriape ziua în care nu ai consumat oxigenulCe chiriaş fără savoare se lasă dus de nasde un bastard al administraţiei peştilor?Îmi izbesc inteligenţa de coloanamediocrităţii...Întind vocea tăceriisă submineze gălăgia liniştii,Mă doare capul picioarelorşi mă relaxează picioarele trecutului,Afund inelul rotunduluiîn vibraţia liniarităţii,Palma răsăritului şi-a şters de pe frunteboarea apusului;numai părul răvăşit al zileianalizează prestanţa ignorantăa discontinuităţii nemărginitului.CHESTIONAR CĂTRE EUL VERSULUIS-a izbăvit acuarela vieţiilenevită, aruncată cu vorba zdrenţuită.Zorile şi-au spart craniul de zarea infinituluiFrunza liniştii s-a oprit...la ultimul capitol al trăirii idolatre.Soarele se-nchină picioarelor pietrei,cerul tot plânge la pieptul ţărânii!Se leagănă în bătaia poveştilor copacul dorinţeiStrigarea transparentului ajută chemareaviduluisă urce pe treapta ascezei sufleteşti.S-a oprit pe geamul leneivenirea şoptită a nervuluizdrobit de lacrima zilei.Cântarea uşii izbite în vanadulmecă particula primului ceas deşertat,în sânul ştrengarului bob de candoare.Îmi sună credinţa în mutele clopote,de semne uitatepe marginea vorbelor stinse,de focul umedului reproş.Te-agăţi în rândul neagăţatde agăţaţii uităriicu gândul la gândul pierdutde voia ambiţioasei laşităţi,cu capul plecat,cu cheia inimii lăsată pe prispă,cu negrul în mână si albul în tine.www.oglindaliterara.roPATRY HIAMATGenezăLa început a fost o linişte profundăce acoperea somnulapoi clopotul a început să bată cuputereprintre alge şi flori marineîn urmă a rămas o umbră saureplica morţii la cutremurul fiinţeidespicate în bucăţi de cretă.Sfârşit de povesteSunete şi strigătese lasă peste sufletul einimeni nu poate să o linişteascăplânge şi lacrimile se ascundacolo unde numai ea poate ajungeacolo unde plouă şi ninge ca-npoveştiscriu despre basme, mituri saulegendeca şi cum totul ar anunţa stingereaîn versuri a iubiriinăscute din cuvinte.The wavesValuri şi pescăruşi acolo departelumina soarelui nu poate ajungesă străpungă irişiipe-o bucată de scoică s-a lipitsărutul tăuazi noaptea nisipul fierbintede sub tălpi ne ardea şi dorinţade a te atinge aşa cum erais-a dezlănţuit şi nimeni nu auzeacuvintele noastre şoptitepământul s-a învârtit în jurulnostru şi valurile s-au potolitfurtuna s-a oprit când s-a făcutdimineaţă tu râdeai acolo departenu a mai rămas decât plajanesfârşităgândul apropierii de mare şivisul nostru aruncat peste sufletca un bulgăre uriaş de cuvinte.3581


ISTORIE LITERARĂAlexandru Vlahuţă face partedintr-o categorie de scriitori polivalenţişi paradoxali care trec, de pildă, în timpulvieţii drept mari poeţi, dar rămân îneternitate prin proză sau memorialistică..Gusturile se schimbă, intereseleinterpretării se modifică şi, uneori chiarAureliu Goci centrul semnificant al operei devinemutant.Socotit mare poet, un fel de reluare la scară minoră a luiEminescu, Alexandru Vlahuţă a scris cu facilitate şi oarecare performanţă,de toate: poezie, proză (schiţe şi nuvele), roman, memorialistică,literatură de călătorie, studii de estetică şi interpretăricritice. Este un scriitor „complet” sau, cum se spune astăzi, „total”,deşi epitetul acesta înfricoşător nu se prea lipeşte de personalitatealui Vlahuţă, de opera lui modestă, dar cu răsunet naţional şi,paradoxal, rezistentă la toate acumulările şi evoluţiile literaturiiromâne moderne, şi chiar până în contextul postmodernist deastăzi. Un lucru şi mai interesant pare a fi faptul că Vlahuţă maipoate fi citit, cu interes în sens didactic sau arheologic, chiar şi înmileniul al III-lea. Cu interes didactic sau documentar, dar şi cu unspor estetic de suprasarcină semnificantă, dacă îl analizăm prinlupa adeziunilor sale ideologice circumstanţiale la junimism şi socialism.O literatură a compasiunii, fără excese de reprezentarefrustă, dar şi fără soluţii radicale, cu ambiţii modeste şi un siaj filantropiccongruent descoperă în toate epocile paliere sociale încare se poate cuibări.. Mizeria umană este brutal prezentată, darnu cu efecte naturaliste, cât, mai degrabă dintr-un punct de vederesocialmente meliorist.G. Călinescu, în formidabila lui Istorie, cam exagereazăafirmând că „Vlahuţă face un dostoievskianism prin derivaţie, prinZola şi fraţii Goncourt....” Opera lui e mai degrabă un reportaj scrisneted, uneori cu nerv, un album de „icoane şterse”, de „file rupte,de impresii luate din goana vieţii”. In final, G. Călinescu nu maigăseşte niciun fel de înţelegere faţă de opera lui Vlahuţă, căruia i-a acordat în monumentala Istorie nu mai puţin de cinci pagini –ceea ce este foarte mult ! Nici elevul şi urmaşul preferat al lui G.Călinescu,l-am numit pe Alexandru Piru, nu-l iubea prea mult pe autorulnostru, pe care îl aşeza într-o serie, cred, sarcastică, dacă nuimposibilă: ”Vlahuţă şi Neculuţă, Bănuţă şi Abăluţă”.Criticul de astăzi nu mai poate miza pe non-valoarea textelorvlahuţiene, care poate se citesc cu mai mult interes decât înepoca interbelică, atât prin patina arheologică a universului referenţial,cât şi prin complicitatea noului interes, pe de o parte pentruliteratura documentară, pe de alta, pentru melodramă. Astăzi amputea spune că spiritul melodramatic al prozei vlahuţiene ţine maimult de atitudinea impusă, de tezismul viziunii scripturale, decâtde”autenticitatea” crudă a relatării. De asemenea, cred că metodaaceasta critică a „contemporaneizării” scriitorilor, a modernizăriiforţate, poate să lase goală istoria literară. Astfel, mi se pare maitentant să devin eu contemporanul lui Vlahuţă şi să descopărpitorescul acelei Românii din jurul anilor 1900, decât să-l proiectezforţat în textualizarea reflexivă a literaturii dominatoare la noi, dupăce am trecut pragul anului 2000. Cine se mai îndoieşte de importanţaunei asemenea lucrări, să stea liniştit. Apariţia (sau absenţa)unor asemenea lucrări ajung să decidă majoratul unei întregi literaturi.Marea descoperire narativă a lui Vlahuţă, „estetica instantaneului”se dovedeşte deopotrivă foarte ofertantă, dar şi foartegenerală, de vreme ce şi protagoniştii „noului roman francez”, înanii 50,60 ai secolului al XX-lea, nu propuneau ceva mult diferit3582Paradoxala rezistenţă a prozeilui Alexandru Vlahuţăwww.oglindaliterara.ro:”Ş-acum vrei să ştii cum se face o nuvelă ? Ascultă: Te primbli,bunăoară, pe stradă. În calitatea ta de spion al sufletelor omeneşti,fără îndoială că nu treci nepăsător pe lângă „clienţii” tăi. Un hohotde râs, un cuvânt, un gest, toate găsesc un răsunet mai adânc,mai intensiv, provoacă ondulaţii mai largi în sufletul tău decât în alcelorlalţi muritori. Presupun c-a trecut repede pe lângă tine un omîmbrăcat în doliu.O clipă te-ai uitat la el şi-ai văzut dintr-o singurăaruncătură de ochi atâtea lucruri, care-ncep să se dezvolte, să selumineze treptat, să ia senz şi proporţii însemnate în închipuireata, şi să te preocupe. Era neras, cu pălăria strâmbă...ce aer speriatavea şi ce repede-a trecut... Studiază-ţi omul cu pacienţă, fă-lsă-ţi spuie trecutul lui, visurile lui de fericire, greutăţile prin care atrecut, iubirea, speranţele şi temerile lui, - aceasta ca să-l cunoştitu de-aproape. Dar nouă, nu căuta să ne-nşiri toată viaţa lui, toateperipeţiile prin care-a trecut. Alege-ţi un... punct culminant, un momentde emoţiune şi dă acestui moment o lumină atât de intensă,încât noi, fără să ne spui tu, să-nţelegem şi ce-a fost înainte...”Al doilea lucru paradoxal consemnabil în cazul narativeivlahuţiene ar fi că opera sa de rezistenţă se înscrie în două registretipologice diferite, chiar contrastante : primul ar fi proza de observaţiea imediatităţii, portretistica şi memorialistica, zonă foarte diferităde România pitorească (şi, poate, de Pictorul Grigorescu),monografii quasi-ficţionale pe subiecte concrete. Nu este la îndemânaoricărui prozator să se individualizeze prin două ipostazeepice diferite cu rezoluţie consistentă.Volumele principale de proză ( schiţe şi nuvele, amestecatecu publicistică), extrem de inegale şi în afara criteriilor tematice saucronologice, ar putea fi următoarele: Nuvele-1886 (ediţie reluată şiulterior augmentată), Din goana vieţii- 1892, Icoane şterse – 1893,Un an de luptă – 1895, În vâltoare -1896,Clipe de linişte -1899, Dindurerile lumii (BpT)- 1908, File rupte –1909, La gura sobei- 1911,Dreptate -1914 nu pot crea o imagine completă, de înaltă rezoluţiea specificităţii narative. Numai antologia strictă pe criterii esteticepoate deveni reprezentativă pentru o operă vastă, inegală şi nesistematizatăde autor, care era lipsit, ca majoritatea scriitorilor laînceputul secolului al XX-lea, de spirit critic. Opera majoră ţine,vrând-nevrând, de secolul al XX-lea: România Pitorească -1901,Din trecutul nostru – 1908 şi Pictorul Grigorescu – 1911.Alexandru Vlahuţă nu are ceea ce, de obicei, se numeşte„talent de povestitor”; el realizează corect „tablouri sociale”, chiarşi portrete remarcabile şi „felii de realitate” ca mari diorame statice,ample prin detalii şi abil completate prin poziţionările de perspectivă,dar nu creează universuri în mişcare, aglomeraţii dinamice.Chiarşi romanul Dan, unde autorul avea posibilităţi dedesfăşurare şi de perspectivă socială, nu este, până la urmă,decât un fel de (auto)biografie cronologică, cu tensiuni statice, relatatăcorect şi egal în succesiunea vârstelor.România pitorească a lui Al. Vlahuţă este o monografie incompletă:descrie numai vechiul regat, România mică, înainte deunirea Transilvaniei cu patria-mamă. Metoda vlahuţiană de a călători„profesional”, cu creionul în mână, va fi preluată după câtevadecenii de reporterul avangardist, teribilist şi dezinhibat de responsabilitateadidactică Geo Bogza, care va scrie Cartea Oltului,dar ecoul literar imediat s-a concretizat în călătoriile lui CalistratHogaş în Munţii Neamţului. Volumul lui Vlahuţă a ctitorit o bunătradiţie literară în care i-am putea integra pe Mihail Sadoveanu şiG. Topîrceanu. Dar chiar şi Vlahuţă , care părea că vine pe un teritoriuvergin, avea o tradiţie în acea formidabilă descriere a Bărăganuluidin Pseudo kinegeticos, capodopera lui AlexandruOdobescu.(continuare în nr. viitor)


LECTORCHEI PERICULOASENu numai pentru că sunt profesoară de limba română,dar, ca iubitoare a folclorului şi a tradiţiilor noastre, am crezutîntotdeauna că „Mioriţa” este o creaţie populară, că a fostdescoperită pe undeva, prin munţii Vrancei, şi că a fostpublicată de Vasile Alecsandri. Aşa le-am spus întotdeaunaelevilor mei şi, chiar dacă un tânăr cercetător, AlexandruBulandra, nu este de acord cu mine, aşa le voi spune şi deacum înainte.Am scris despre întâia carte a domnului Bulandra(”Cazul Mioriţa”), apreciindu-i pasiunea şi inteligenţacăutării, dar exprimându-mi totodată îndoiala în privinţafundamentării ştiinţifice a concluziilor la care ajungea. Nucred că Alecsandri, într-un moment de inspiraţie astrală (v.„Orele astrale ale omenirii” de Ş. Zweig) a compus aceastăcapodoperă, înfăţişând-o apoi, cu modestie patriotică, drepto emanaţie de geniu a acestor plaiuri, aşa cum nu cred nicică s-a bucurat de complicitatea şi de tăcerea oamenilor decultură contemporani care, ştiind în fond cine este autorele,au preferat să tacă, după cum, chipurile, o cereau intereseleacelui moment. Transformarea „Mioriţei” în caz şipurcederea la o anchetă literară cu tot instrumentarulaferent: reactualizarea „dosarului”, note informative (obiectulinvestigaţiei, situaţia de plecare, preistoria pierdută şi textulvirtual etc), martori (martorul Alecu Russo, martorul VasileAlecsandri, martorul At. M. Marienescu), plus „staţii degând”, reconstituiri şi „testul recunoaşterii surselor”impresionează prin tenacitate. Numai că scopul declarat alacelei anchete (Editura Helis, 2006) era demonstrareapaternităţii poetului de la Mirceşti: „Mioriţa” nu ar fi o bijuteriefolclorică, ci o compilaţie (realizată cu talent) provenind dinlaboratorul poetului-editor-coordonator al volumului „Poesiipopulare ale românilor” din 1866: „Eu, Vasile Alecsandri, cuvoia lui Dumnezeu şi a timpului care m-au făcut poet, şi cuiubire pentru poporul român din care m-am născut, am scrisaceastă baladă, care cuprinde în sânul ei comoara nesecatăde cea mai sublimă poezie”. Această recunoaştere apocrifăa faptei este consemnată după epuizarea a peste 300 depagini de mărturii literare şi de speculaţii pe margineadocumentelor din epocă.Filosof obişnuit cu silogismul aristotelian, AlexandruBulandra nu se opreşte la anchetarea „cazului” Mioriţa şi laprocesul de paternitate, ci publică o altă carte, „TaineleMioriţei”, care este construită în felul următor: VasileAlecsandri a scris „Mioriţa”; Vasile Alecsandri era mason;deci „Mioriţa” este o creaţie de tip masonic sau se poatelectura „în cheie masonică”. Noul volum, însumând 151 depagini, a apărut în 2008 la aceeaşi Editură Helis din Sloboziaşi, spre deosebire de prima lucrare închinată „Mioriţei”, seremarcă prin calitatea analizei pe text, prin subtilitateadeducţiilor şi pe o redactare mult mai îngrijită. Autorul areintuiţie, stil şi talent şi iubeşte sincer „Mioriţa”, numai că, aşacum se întâmplă de obicei cu îndrăgostiţii, cade în exces dezel şi, pornind de la o premisă falsă, iese din cadrul logic şifantazează (Al. Odobescu, dacă ar mai fi printre noi, i-arspune „curat” că „bate câmpii cu graţie”): „Dacă VasileAlecsandri a fost iniţiat al ordinului francmasonic şi dacăpoema sa Mioriţa este reflexul unei elaborări savante subinfluenţa simbolurilor masonice tradiţionale, atunci o lecturăîn cheie masonică trebuie să caute şi să găsească în textulbaladei urme ale acestui angajament profund [NB: dacăangajamentul era atât de profund, cum de Alecsandri şi-apermis să scrie „Farmazonul din Hârlău”?!] al autorului.Asemeni lui Wolfgang Amadeus Mozart în muzică, iniţiat în1784 la Loja din Viena, „Binefacerea”, Vasile Alecsandritransmite, prin intermediulimaginilor poetice din Mioriţa,simboluri masonice şi conducecititorul către trăirea idealului iniţiaticprin lectura operei de artă” (p. 8).Demonstraţia pe care o faceAlexandru Bulandra se bazează petransformarea naratorului – evidentcă, fiind vorba de o specie a genuluiepic, există un narator, care uneorise implică în cele povestite – în„arhitectul” textului, transformat şiValeria MantaTăicuţuel, pe măsură ce avântul argumentaţiei nu mai poate fistăvilit, în însuşi Marele Arhitect al masonilor: „Lecturapropusă în paginile următoare aduce la lumină un personajascuns, nedenumit asemeni celorlalte. L-am numit AcelCineva care ne spune ce vede şi ce aude în lumea textuluiMioriţei. În termeni masonici, El este Arhitectul textului şicel interesat de mersul întâmplărilor povestite. Particula milreprezintă cheia prin intermediul căreia Acel Cineva îşirealizează funcţia” (p. 20).Pentru un profesor de limba română, dar şi pentru unelev – fie el şi de gimnaziu – ceea ce dl. Bulandra numeşte„particulă” înseamnă, de fapt, două părţi de vorbire întrecare există o cratimă, cele două părţi fiind pronumelepersonal în dativ „mi” şi pronumele personal în acuzativ „l”.Dativul posesiv nu trimite la iniţiere de tip masonic, deşi, aşacum crede, la un moment dat, şi Alexandru Bulandra, implicăatitudinea afectivă. Nefiind vorba de-o „particulă” şi cu atâtmai puţin de „nucleul germinativ primar al spunerilor”, efoarte greu să acceptăm că acest „mi-l” sugereazăexistenţa unui Mare Arhitect, „Acel Cineva în postura Înaltsubiectivăa unui narator olimpian, plus interesul Lui foarteclar exprimate în spunerea ca să mi-l omoare” (p. 39).Lăsăm şi noi la o parte „varianta psiho-morală a trăiriiîndurerate, a suferinţei Lui [e vorba de naratorul-MareArhitect, evident] provocată de ameninţarea cu moartea acelui moldovean”, pentru a ne întreba prin ce inginerie – saualchimie, sau pură speculaţie filosofică, dativul posesivpoate simboliza un ritual sacrificial de tip masonic: „să mi-lomoare” devine „moare ca individualitate, este ucis pentrumine, îmi este redat”: „Cel moldovean va muri pentruaceastă lume, la apus de soare pentru a-i succeda în funcţieAcelui Cineva care va muri cam pe l-apus de soare” (p. 141).Pronumele având declinări, îl putem trece fără probleme dela dativ la acuzativ, dar aceasta nu înseamnă că i-am păstratsensul inţial. Dimpotrivă, înseamnă că, furaţi de imaginaţie,am scris despre ceea ce nu este şi nici nu poate fi,resemantizând, din fuga condeiului, nişte termeni.De fapt, Alexandru Bulandra are talent literar, aşa căiputem citi „Tainele Mioriţei” ca pe un roman... din dragoste.Şi-atunci toate neliniştile noastre dispar, căci o operă deficţiune este una, iar o lucrare fundamentată ştiinţific este cutotul şi cu totul altceva.Zilele trecute, la Festivalul „Mioriţa” l-am auzit, pentrua câta oară, pe distinsul folclorist Ioan Filipciuc vorbinddespre vechimea baladei „Mioriţa”, despre circulaţiaeuropeană a motivelor, despre variantele foarte vechi –unele precedânu-l cu câteva sute de ani pe Alecsandri – şim-am liniştit de tot: încă mai există apărători ai „Mioriţei”,care pot lupta cu succes împotriva speculaţiilor al cărorscop, nedeclarat, este acela de a transforma o capodoperăîn ceea ce nu va fi niciodată: „manifest” masonic.www.oglindaliterara.ro3583


REVERIIDespre utopiacontinuă înpoezia luiMarian BarbuDespre poezia pulsatorie au adusvorba comentatori ai poezieinichitastănesciene dar numai în tonusulopoziţiilor constructive. În fapt e o temărecurentă din poezia interbelicilor chiardacă la ora actuală, neproducând prea îngrabă laurii scontaţi de poetaştrii noştri,motivul e puţin abordat. Şi totuşi, în ultimiiani, un poet confesiv, de o cultură solidăîntr-o vreme în care fracturiştii şi fripturiştiipoeziei noastre îşi dau la gioale, cândîntâmplări de tot soiul şi calibrul îi aduc înpreajma podiumului, insistă să-şi asumesingularitatea acestei experienţe lirice apulsatoriului ca aventură unică a cuvântuluipoetic.Poet al elanului, aşadar, MarianBarbu revine în librării cu un soi de lexicon„purtareţ” în care toate ritmările cotidianului,pe litere şi stări de spirit, cum ar spuneeseistul, ajung să definească, fiecare înparte, fiinţa impresivă a eului scriptor, enunţşi denuţ al unui habitat aproape viciat, amspune noi, de prea desele plăceri alescufundării insului perceptiv înindeterminările clipei. Altfel, volumul Poemeamericane (Craiova, Editura Sitech, 2008,182 p.) este rodul unui demers al opereicognitive ca un discurs despre insurgenţelespiritului având desigur, în bandulierasentimentalului, armele livrescului. DarMarian Barbu are şi inteligenţă de colocvial, este un tip din categoria meditativilordisperaţi, panicile sale nu descriunicidecum statura unui înfrânt, tragismulfiinţei sale nu survine din teroareaangoaselor postmoderne. El, poetul, e şi sesimte un personaj autonom dar vrea să-şidedice freneziile fiinţei dragostei de om,umanitate. Viaţa lui, viaţa poetuluiînseamnă înainte de orice o uriaşărecenzie, un comentariu viu, fermentativ,moarte şi viaţă, iubire şi speranţă, armonii şiiluzii desfid, sub controlul eului lucid,banalul şi calpul, viziunea sterilă şi ternulcotidian. De aceea bucuria evită eşecul îngratuitate, este codul de mesaje al alterităţii,măsoară pulsul armoniei şi entuziasmuluicolectiv, viaţa ecuaţiei cânt-dans, douărepere identitare şi definind mentalul uneicolectivităţi: „În România – poate şi în alteţări europene – dansul tinerilor / Esteadesea privat de înţelegere. / Diversificarealui o socotesc firească (legală !) pe carevârsta / O cere şi o impune pentru cevavreme. / Contestatarilor le-aş oferi în darliste, scheme, calcule, / Făcute de psihologişi pedagogi, români, străini, / Referitoare lamutaţiile survenite în corpul uman, / Cu sau3584Ionel Botafără voia individului / Sau cu vreo aprobarespecială. / Să nu se uite că adolescenţaeste urmată de tinereţe. / Că în toatăaceastă perioadă, / Rolul familiei rămânecovârşitor, / Dar nu restrictiv, constrângătorori de campanie. / Paralel, societatea, / Cutoate încrengăturile de oferte speciale, / Îşivede cuminte de evoluţia ei, / Ca o apănestatornică, încolo şi-ncoace. / Douăcomponente ale vârstei tinere – cântecul şidansul, / Ies pe ringul întrebărilor, punândcâte ceva (cu plus sau minus) / La formareapersonalităţii individuale. / Aici, în acestpunct al vârstei, modelele se impun rapid.(...)” (Homo ludens, p. 61)Un stil controlat, de fluenţe alespunerii în veşmântul sugestiilor deschideriiconsacră o gesticulaţie, altminteri, defulguraţii simbolice. Poetul e un dirijorexemplar pentru această partitură, magiameditaţiei reflexive îl prinde bine, la felcinismul confesiunilor care, cumva, se vorcosmicizate, provocări ale unei perspectivecriticist-activiste. Acest pozitivism alegoric,ori mai bine alegorizant, îşi extrageresursele ripostei în latura ludică aversurilor, a poemelor, când eul gravrămâne la acelaşi stadiu deelement/componentă a umanităţii: „(...)Dolarul stă la capătul lumii / Şi dirijeazăcreşterea sau traversarea vieţii. / Din cândîn când, crahul financiar, din alte zone alelumii, / Îndârjeşte nesperat munca înabatorul cămilelor. / Dromaderul ţării nu-şiuită niciodată caravana. / Dolarulconstrânge din interiorul continentului. / Îlajută oceanele, din afara lui.” (Amintiridespre viitor, p. 11) Epurată de atavismeleedulcorărilor, poezia lui Marian Barbu e orisipă de metafore ale succesiuniiimagistice şi de imaginar „materializat” înmarile osmoze ale trecerii , un soi de –îngăduit, fie-ne ! – arhetipizări aleentimentelor şi emoţiilor trăite nu caexperiment existenţial ci existenţă pur şisimplu. Poetul are vocaţia edificatorului destructuri ale imaginii, aspiraţiacosmoidalului îl ţine aproape de „intrarea înpoveste”. Se simte, adevărată este,neliniştea romantică, idealul e parte dinontologie, remanenţa ethosului ca utopiecontinuă. Dar nu avem factologii forţatpostmoderne în aceste minunate versuri,faţa poemelor e exclusivă, deterministă,definind factologiile clipei şi agresiuniletimpului asupra fiinţei gracile. Autorul îşi„priveşte” cu toate simţurile poezia, este unliric orfic al introspecţiilor grave dar şi unteoretician al devoţiunilor poeziei, cunoaşte„nebunia cărţii” şi de aceeacondiţionalitatea scriptorului îi este prilejulde cuminecare cu marile sensuri ale artei.Avem un exemplu al acestor asumateintegralităţi, fiinţa poetului şi fiinţa poeziei seîntâlnesc în nume, în numele eclatantvalorizatoral culturii române: „(...)Pe când libertatea de a-l rosti vine de laEminescu, / Când cauţi adevărul. / Desprepoet, fata de la magazin / Nu mai ştie nimic./ Auzise de o scriere care se chema„Luceafărul”, / Prea puţin, i-am zis,spunându-i, / În timp ce-mi trecea preţulcumpărăturilor / Prin compostorul casei. / I-am oferit câteva titluri de alte poezii, /Majoritatea de dragoste. / - Nu măinteresează, dar îmi place cum reciţi. Eştiactor ? – Sunt şomer al limbii române. / - N-am auzit de aşa ceva. Şi primeşti bani ? /www.oglindaliterara.roAm tăcut. / Şi mi-am adus aminte / Declandestinitatea lui Pytagora din Sicilia.”(Bună seara, dulce casieriţă, p. 14-15)Eul liric evaluează şi reevaluează,tonifiant, rafinamentul intelectual are casubstitut al strategiilor autorului ardenţaafectivă. E o poezie glosând pe ipotezelelumii, camuflate adesea în exemplul altora.Acuitatea spiritului american, la nivelulinterferării ideilor naţiunii despre sine, aunevoie de mediaţia poemului; poemul estepluralul omului, stilul inteligibil al aşezăriiideilor, psihologia profunzimilor, şansacomprimării simbolurilor: „(...) În Ţara dintreOceane, / Piatra împrumută zborul / Şi fugade răspundere de la gâştele sălbatice, /Mereu neliniştite, / Dar hotărâte să rămânăîn patria lor. / Credinţa nestrămutată apietrei / Se sloboade în toate caseleamericanilor, / În alianţă cu norii, cu ploaia şivântul. / Piatra americană se naşte mereu /În zidul amăgitor al destinului fiecăruia.”(Naţionalismul pietrei americane, p. 101)Natalul nu e doar un clişeu cultural, temămotivliric, este acolada spiritului auroraltriumfând, prin verbul poetului, ca undocument testimonial. Eul e acelsupravieţuitor printre metafore uzurpate depozitivismele lumii de astăzi, năzuind lasincretisme şi la postulatele fiinţei, înger şidaimon, transcendenţă ori sarcasmulzădărniciei: „Mă întorc iar la plajă, la cea dinPacific, / La o plajă de ocean adică. / Decelelalte, beneficiasem la mine-n ţară - /Mare, fluviu, râu, pârâu, lighean. / Căci,când eram mic, sub Munţii Parâng, /Păzeam ligheanul cu apă-ncălzită de soare,/ Ca să-mi fac plăcerea ca pisoii. / Pârâuldintre stânci curgea gheaţă. / Îmi fugeauochii o dată cu valurile zdrobite de pietre. /Aşa de repede se agitau apele Sohodolului,/ Că nu puteam să ţin ochii pe undelelui.(...)” (Flux şi reflux, p. 53) Topos alalunecărilor în memoria activă,remitologizarea utopiei natalului nu arenimic din artificialitatea confesiunii primare.Înseamnă, însă, meditativ ermetizat îngnoza mimată a unui ritual, sumă de reveriiexplorate în memorie. Exoticul consacrăauspiciile imagismului strămutatcompensator în frivolităţile unui comentariuliric de-spiritualizat, aproape nietzschean :„Dar nu despre plăcerea diabolică de a teşti, / Fie şi pentru puţin timp, / Oaspete altărâmului imens de ocean / Vreau să văvorbesc. Nu ! / Ci despre un drogat care sevâra anapoda în nisipul fin. / Purceluş detroc, înco şi-ncoace, / Imediat, ţuşti în apă –tot pe burtă, tot prin răsucire / Şi totîmbrăcat. Om cu fibrilaţii, cu sevraj. /Disgraţios pentru condiţia lui de fiinţăbipedă. / Deodată, m-a săgetat gândul de amă duce mai încolo. / Numai că n-am primitaprobarea grupului meu. / El nimerise lângănoi. / Nu ştiu dacă din îmtâmplare saucalcul. / Sigur a fost că la plecare, / Individula întins mâna să cerşească / - Eu şi dolari ?,i-am spus în limba mea. / - Oui, mi-areplicat. / Am sărit ca ars, felicitându-mă cănu / Am pronunţat mai multe cuvinte înromână. / - Ajunge !, mi s-a adresat gazdanoastră. / Francezul ăsta a căzut de laPremiile Oscar / Şi-a dat în patimaOceanului / Se-nfurie în adâncuri până dăpeste maluri.” Atinsă de nimbul magic alvalorii, noua carte indică în Marian Barbu unartist cu o încărcătură puternică depersonalitate.


INEDITREVOLUŢIA DIN DECEMBRIE1989 VĂZUTĂ DE MINE(Transcrierea notelor zilnice, după agende, dintre 15 decembrie 1989-15 ianuarie 1990)(Urmare din numărul anterior)Ion RotaruMarţi, 30ianuarieDimineaţă mă duc la „Sorbonica”,la arabi, la al nostru „cimitir al elefanţilor”,unde mă întâlnesc cu Dodu şi cu Ghiţă. Sezice că totul este deocamdată… „provizoriu”(aşa a fost dintotdeauna la noi: „c’estseulement le provisoire qui dure”). Cum dedurată scurtă pare să fie şi regimul Iliescu-Petre Roman (comunism deghizat?,gorbaciovism?). Ieri, Coposu a fost eroulgrotesc al unei înscenări. În Piaţa Rosetti,când ieşea de la sediul P.N.Ţ.C.D., a fost„salvat” de… furia mulţimii, apărută acolo cadin pământ de către Petre Roman, care l-aadăpostit într-un… tab. Filmat cu multă grijă,bietul bătrân reedita foarte fidel scenaarestării definitive a lui Ceauşescu, tot aşa,ajutat să se urce într-un vehicul, precipitat,aranjându-i-se căciula, fularul la gât, paltonuletc. Iată mascarada. Nu există pe lume lucrumai scârbos decât… politica”.Miercuri, 31 ianuarieExact acum un an (am obiceiul cadin când în când să caut în agenda anuluicutare, să văd ce făceam, chiar în acea zi,în anul cutare sau cutare)., împreună cuViorica Diaconescu, cu Eugen Marinescu şiDan Horia Mazilu, prorectorul de atunci,discutam cum să decurgă examenele dinaceastă sesiune (sesiunea de iarnă din anultrecut). Cu toţii mă îmbiau să fiu foarte…cum se cade, să punem note cât mai mari,să arătăm faţa curată, luminoasă a facultăţiinoastre. Sigur, am fost de acord. O făceamcu lehamite, propunându-mi să le pun tuturornota zece, încai să-mi bat joc până la capătde nenorocita asta de filologie. Căci cu easau fără ea, văd bine, tot una ne este.Lumea rămâne aşa cum e: tâmpită, proastă,fudulă, alergătoare după ciolan, egoistă laculme, demagogică pe toate planurile; toţivor să ajungă şefi, miniştri, măcarambasadori pe undeva. Tovarăşa Elena i-aîntrecut pe toţi, cu multă vreme înainte, în…diplome, în… fără frecvenţă, în… fărăexamene, în titluri „honoris cauza” şi totodatăîn huzur. Mi-aduc aminte de generalulCharles de Gaulle, venit cu ani în urmă întrovizită în ţara noastră. Cum era de aşteptat,a fost cărat şi până în Aula cea mare aUniversităţii din Bucureşti, să cuvânteze, săi se ofere până la urmă o diplomă „honoriscausa”. Am fost de faţă, l-am ascultat, a fostextraordinar în simplitatea şi sinceritatea pecare o emana toată fiinţa lui – aşa îl voirevedea şi în Franţa, mai exact în Bretania,unde se dusese să calmeze nişte absurdemişcări separatiste, la Quimpere, în 1970,dacă ţin bine minte). Şi-a terminat frumosuldiscurs într-un magnific gest de îmbrăţişarea auditoriului, cu lungile lui braţe desfăcuteîn cruce, rostind solemn „Vive la Roumanie!Vive la France!”, încheind cu (necunoscutelepe atunci de contemporanii mei, colegii de lacatedră inclusiv) uitatele cu totul versuri alelui G. Sion: „Mult e dulce şi frumoasă limbace-o vorbim/ altă limbă mai frumoasă ca eanu găsim…”. Ropot de aplauze, strigăte dinsală, etc.CEZAR IVĂNESCU: MESAJ...(urmare din pag. 3564)mesaj înregistrat (cu greu) pe o casetă audio. Un apel cătrecei pe care i-a iubit, un apel de mulţumire, un apel decompasiune adresat celor care i-au făcut rău... Fărăblesteme, fără anateme, fără acuze... Un mesaj destul descurt, dar plin de înţelepciune, de dragoste pentru cei carei-au fost aproape, un mesaj din suflet şi inimă... Îl reproducmai jos!Odihneşte-te-n pace, domnule Cezar Ivănescu!George ROCASydney, Australialuni, 2 iunie 2008„Le mulţumesc Domnului Isus Hristos şi MaiciiDomnului, Fecioara Maria, instanţei absolute, soţiei mele,Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara LuciaAruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat tot timpulalături. Tuturor acelora care au trecut de partea mea lemulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că autrecut de partea adevărului...Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimitdragostea mea şi le urez mai ales acelora risipiţi prin lumemult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate aceastăpâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E cevarău în ei... care îi îndeamnă să se bucure la ivirea în lumea răului. Îl întîmpină recunoscându-se în el. Să încerce săse purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină...Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea sătrec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voiduce, că-mi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acestaromânesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de oMESAJUL LUI CEZAR IVĂNESCU:www.oglindaliterara.rojumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste,cred că s-a salvat totuşi şi a rămas în mare parte neatins derău şi putreziciune.Mă rog pentru învierea lui.În această încercare mi-au stat alături români, evrei,maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi... Cu toţii s-audovedit nu doar europeni, ci adevăraţi cetăţeni aiuniversului. În faţa lor mă plec precum statuile din templu înfaţa lui Budha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela onouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, otransumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prietende la Paris, Basarab Nicolescu.În tinereţe, am citit o carte intitulată „Mai strălucitordecât o mie de sori”, carte care relata istoria construiriibombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult omie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori.De aceea, nu există păcat mai mare în univers decît săbatjocoreşti sufletul unui om!3585


ATITUDINILa 24 aprilie a.c. a încetat din viaţă în condiţiuni neobişnuite,pe cât de neaşteptate, dar suspecte sub orice aspect,unul din marii scriitori români contemporani, CezarIvănescu. Nu s-a sesizat nimeni, Uniunea Scriitorilor declinându-şiorice competenţă, în organizarea funeraliilor poetuluişi refuzând depunerea corpului neînsufleţit al poetului,la sediul US sau al Muzeul Literaturii Române, după datină.Pentru mulţi Cezar Ivănescu fiind cel mai important poetromân în viaţă, după N. Labiş, dinainte şi de după NichitaStănescu; pentru toţi cititorii de literatură un poet foarte talentatşi neobişnuit, singurul poate, şi unicul, care de ladebut şi până în ultima clipă nu a făcut nici un compromis cuideea, anticomunist convins şi declarat, luptător pentru dreptulinalienabil al scriitorului de a se exprima liber şi neconstrânsde canoane; patriot convins, care sub semnul „Doinei”lui Mihai Eminescu, interzisă în comunism, şi pe conceptul„doinei”, ca specie originară şi perenă a sufletului românesc,exprimat poetic, şi-a construit în ultimii ani ai comunismului,şi după aceea, un adevărat program şi turn de atac, în apărareavalorilor româneşti şi împotriva compromisului newage, al aşa zisului post-modernism, motivat de noua cenzurăa „ corectitudinii politice”.Împotriva lui Cezar Ivănescu s-a pornit încă din lunaianuarie, din acest an, o nedemnă campanie de defăimare,sub semnul aşa zisei colaborări a poetului cu poliţia politicădin anii comunismului. Societatea românească era pregătităsă primească orice nouă „dezvăluire” de colaborare cuSecuritatea, venită pe sursele CNSAS ,şi mai ales prinvocea de „purtător de cuvânt” a lui Mircea Dinescu.. Aşaîncât, din senin, şi fără nici o bază legală, audierea poetuluila CNSAS, sau publicarea unui document oficial de colaborarecu Securitatea, se porni un adevărat linşaj mediatic,care pe orice om cu demnitate l-ar fi afectat profund. Cu atâtmai mult pe un poet de sensibilitatea şi conştiinţa de sine alui Cezar Ivănescu. Rănit în demnitatea sa poetul a cerutUniunii Scriitorilor să ia atitudine, totodată şi ca membru înConsiliul de conducere al instituţiei profesionale şi de sindicata scriitorilor; cerând să fie audiat public şi urgent, la UniuneaScriitorilor, cu dosarul său de la Securitate în faţă, pecare în zadar ceruse, ani de-a rândul CNSAS, să-i fie îngăduitsă-l vadă şi să-l cerceteze. Însă fragmente, mai multdecât edificatoare, apăruseră deja, în aşa zisa Carte Albăa Securităţii, publicată de Mihai Pelin, înainte încă de anul2000.În aceste condiţiuni poetul declară greva foamei,până la soluţionarea conflictului, în care era denigrat numeleşi demnitatea sa, înaintând totodată două memorii conduceriiUniunii Scriitorilor, Preşedintelui Nicolae Manolescu, încalitatea sa de membru al U S şi al Consiliului de conducereal US, dar şi Preşedintelui României, în calitatea sa de Cetăţeanromân şi de membru al Ordinului Steaua României îngrad de Comandor, titlu acordat de Preşedinţia Românieiîn anul 2000. La întâmpinările sale, trimise şi înregistratelegal, poetul nu a primit nici un răspuns, conform legilor învigoare. Preşedintele Uniunii Scriitorilor, forţat de greva foameideclarată de poet, la Sala Oglinzilor din sediul US, şicunoscând caracterul ferm al poetului, a făcut o declaraţie3586SCRISOARE DESCHISĂDomnului Preşedinte al României Traian BăsescuDomnului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae ManolescuDomnului Preşedinte al CNSASSocietăţii Civice din Româniawww.oglindaliterara.rode presă, afirmând despre „inexistenţa unui dosar pe numelepoetului Cezar Ivănescu şi a colaborării acestuia cuSecuritatea”. Poetul a considerat prea puţin acest lucru şi areiterat cererea sa de a fi audiat şi a i se publica dosarul dela Securitate; pe acest fond poetul a decedat, în urma uneioperaţii chirurgicale, considerată de tot banală, la o clinicădin Bacău, după ce fusese transportat la Spitalul de Urgenţădin Bucureşti cu un elicopter SMURD. Data decesului 24aprilie 2008 orele 18 d.am.Dispariţia sa cauzată, în motivaţie morală, de nedrepteleînvinuiri şi de linşajul mediatic, legat în mod esenţialde numele lui Mircea Dinescu şi de duşmănia acestuia,binecunoscută, din mediile literare şi din documente, azi, deistorie literară, a „încurajat” poate şi tăcerea instituţiile solicitatesă dea un răspuns asupra abuzului comis de instituţiişi de persoane asupra persoanei şi a personalităţii lui CezarIvănescu.Considerăm, prin prezenta, că atât UniuneaScriitorilor cât şi Preşedinţia României, cărora poetul leaadresat cereri şi memorii în legătură cu defăimareasa, sunt datoare cu un răspuns, strict oficial, dar înscris, cu dreptul de a fi făcut public, în presă şi-n media,adresat de data aceasta, nu în ultimul rând, familiei,prietenilor şi opiniei publice româneşti. Aşa este democratic,aşa este corect şi moral, într-o societate în caredemnităţile publice sunt obţinute, sub imperativul funcţionăriilegale a instituţiilor publice, şi a dreptului la informarecorectă şi nemijlocită a cetăţeanului, cu atâtmai mult, atunci când este vorba de personalităţi, careprin întreaga lor activitate au contribuit la faima Românieişi cunoaşterea de sine a Poporului Român.Cerem, imperios, Preşedintelui României TraianBăsescu, Conducerii Uniunii Scriitorilor şi preşedinteluiNicolae Manolescu, Conducerii CNSAS, să dea răspunsuriclare şi precise, în legătură cu cele două cererişi memorii adresate de Cear Ivănescu, în timpul vieţii,la care în schimb nici post-mortem nu s-a primit nici unrăspuns.Acordăm instituţiilor în cauză, şi în plus,CNSAS, încă odată, termenul prevăzut de lege pentrudatoria instituţiei şi dreptul cetăţeanului de răspuns lapetiţii. Alături de noi, opinia publică românească esteinteresată să afle acest răspuns. Anexăm, din nou,cele două petiţii înaintate de poet Preşedinţiei Românieişi Conducerii Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui NicolaeManolescu.Drept pentru care semnăm: CLARA AUŞTEI,fiica poetului, LUCREŢIA STANCIU; Israel; Basarab Nicolescu,Paris, Alex Cetăţeanu, George Filip, Canada,ION MURGEANU, IOAN LIVIU STOICIU; GABRIELACRETAN; ION LAZU; GHEORGHE ISTRATE; OCTAVIANBLAGA, ADRIAN PAUNESCU, GHEORGHE NEAGU,IOAN DUMITRU DENCIU, ŞTEFANIA OPROESCU, SAVAFRANCU, MARIANA VÂRTOSU, GHEORGHE SUCHO-


POEZIAANDREEA BODI1. În lanul margaretelor smeriteMă tem că ai renunţatsă mai suspini îngânduratla fereastra mângâierilor răsfăţatemă tem că ţi-ai stins dorulcu o formă rece străină,mă tem că nu te mai vădîn vise trimise de golaş vrea să-ţi aduc aminte tăcereaîn care inima şopteştepriviri dezarmatete rog şterge-mi urmelede pe cearceaful părăsit de vreme,iartă-mi paşiice mi-au condus cărareaîn lanul margaretelor smerite,cu dor le culeg lacrimileîmpietrite întrun cântecalungat de vioară.2.Copii-si deseneaza inimiImi intuneci pleoapele albastrecu maini blande-perle moi,imi vesteşti durerea în şoapteeu ma închin,strabat un golsi-I sorb sevacu aroma stravezie.Din voia mea îţî culeg sudoarea,îţî respir suspinul lin, tremurător ,vreau să te urmez cu toată dareasă te aflu blând, jertfit de dorpentru un rai în carecopii-şi deseneaza inimiîn jurul tronului smerit.3.MetastazaUn curcubeu mi-a furatţesuturile netedechinuite de valuri de umbră,ca acum din pământ să mă privesccum apar fecundăarcuită acolo sus la tineîn sticlele ferestrelor inchise4.IZOLAREMă închid în aşteptări cadente ,se topesc şi se scurgde-a lungul formelor tale inocenteuşor conştientă decelulele-ţi în legământ cu infinitul,mai sper ca de la tinesă mă viziteze totusiun atom împăcat cu soarta.5.PsihodistanţăTe iubescdar nu am cum să-ţi spuneşti atât de departeca eu de mine însămi.Mă iubeştidar eu suntaşa de departeca tine de aceste cuvinte banale.Aştept să te întâlnescîn mijloc de rătăciriacolo unde literelese împrietenesc însensurile inimii.NICOLAETEOHARIEC.V.M-am născut pe una din străzile mileniuluiII,viscolită de iubiri avide,când vântul scuipa soldăţeştetot felul de spaime şi cântece,încă din pântece,mama mi-a cheltuit pe cărbuni şi pâineamintirile din secunda de mâine,tăcerile toate,Cu febră de îndoială şi singurătateîmi pun la butonieră pasărea verii,Eu râd exilat într-o ranăînmănuşată cu frigul tăcerii.Mi-am dormit somnul într-o singură noapte.Într-o singură noapte am visattoate visele, toate,şi-n clipe rebeleam înfăşurat într-un zâmbetprăfuita uliţă a copilăriei mele.Legat la răspântia acestui mare acum,legat de cozile a patru drumuri de fummă aprind într-o sta ponosită,mângâindu-vă ferestrele cu lumina meaobosită,… desigur aud nesfârşirea-mi de humă.CântecAm luat o cameră la un hotel de lux.La ghişeul morţii mi se recomandăfluturi galbeni cu miros de lavandă.Am vărsat conţinutul camerei şi disperărileeipe uşile glisante ale ochilor mei,făcându-se ce nu era,nimicul.Rup lenjeria de corp a unei ideişi ea mi se arată ţipând.Cu faţa îngropată în perna ţipătului,printr-un efort uriaş,zgâriind, sfâşiind orizonul cu unghiile ochilorîmi arunc de pe mine umbra, simţirea,În vreme ce îmi îmbrac impermeabilulspaimei,ca şi cum aş fi aşteptat dintotdeauna săplouă,mi-am aşezat siluete în jurul tău fictiv.De-abia în amurg am demontat inimaşi am spălat cu focuri piesele murdare deiluzii,ca pe nişte păsări avariate în vânturătoareade mei.Târziu am râs de deschiderea ei.Blazat, şi, căutând ceva din fericireapăsărilor,aş vrea să-mi împlântal meu cântîn inima tremurând de-o aşteptare,şi-apoi să ies din cameră bogatpe uşa unui semn de clătinare.www.oglindaliterara.roGHEORGHEVIDICANRipostă UmbreiXIVAtingerea incendiară dincântatul cocorilorsăvârşeşte mătănii în inimataexişti în mângâiatul şarpelui cu clopoţeiconstelaţie a Umbrei în suspine de plâns.XVPrin genunchii acoperiţi de Umbra ghilotineialeargă orizontulaprind trecătorii în neputinţa felinarelorsărutule noapte la felinarul din satXVIOpinia publică dezlănţuie orgasmee sufocată de instinctul trupuluiUmbra e umilită în întrebări despre sărutXVIICiutura muşcă braţele mireluiUmbra îi înmugureşte de aşteptarepânza de păianjen de pe rochia mireseise ascunde în setea îzvoruluidând naştere unui murmur în privirea UmbreiXVIIIUmbra hoinăreşte prin grafica vremiifemeind tânără zăpadapicioarele desculţe ale luminii răsar seducătoareşi lacomeîn dorinţa ce sfârâie în noroiul străzii.XIXBeau vinul din Umbra unei scoiciUmbra vinului e nerecunoscătoare nisipuluidin clepsidrăXXOpaiţului îi dârdâie liniştea în Umbra eipleoapa lichidă a lucrurilordecapitează zborul bufniţeiXXISuspiciunea Umbrei e concentricăîmi încălzeşte numelesurâsul se strecoară în alt surâs.XXIINu poate fi Umbra discretulîncetulînceput al netoatelorneştiutelor faptenimic nu e lucru în sine fără lumină.Încetîncetuldiscretul poetdăruieşte Umbreiun cules de gaură de lună.3587


NOTE DE LECTURĂ3588GEO BOGZA:Jurnal de copilărie şiadolescenţăBucureşti, Editura Cartea românească, 1987, 433pbia, Nicopole, Bechet, Calafat, Gruia,Turnu Severin. Aceste itinerarii ale unui„homo explorans" în devenire(cunoaşterea lumii echivalează cucunoaşterea sinelui, adâncită, în cazulnoastru şi de scriitura zilnică) se întretaiecu geografiile spirituale parcurse cuaviditate de personaj în lecturile detinereţe: Nenorocirile unui slujnicar,Naşterea şi moartea materiei, Tratat deAstronomie, Sic Cogito, Chestiunile Vitale,Îndrumare în Filosofie, Pădureaspânzuraţilor, Zeilor le e sete, AnaKarenina, Nevroza, Istoria civilizaţieiromâne moderne, Îndrumarea vieţii,Omul descompus, Jurnalul lui Tolstoi,Florin PopoviciSovedania unui tânăr, Ion, Patima roşie,Evoluţia criticii literare, Filosofia stilului, Craii de Curte Veche, Eroii,Kira Kiralina, Pe frontul de vest nimic nou, Martin Eden etc. Esteanotimpul inocenţei, subliniat şi de naivitatea cu care tânărul musconsemnează, pe-alocuri la modul hilar, în jurnalul său de bord:„Am plecat pe la ora 2 p.m. Peste 1/2 oră am travers cu oraşul Rusciuc.Apoi am intrat la închisoare şi nu mai ştiu nimic." (p.15, 11iunie 1923) sau „Seara, D-nul sublocotenent Dumitriu vine să facăinspecţie. Este vesel, mare minune. Pune pe câte doi elevi să-şifacă unul altuia inspecţie. Fiecare găseşte câte un inconvenient şise pedepsesc unii pe alţii. Vine şi rândul meu cu Marinescu. Elgăseşte praf la mine iar eu îl găsesc rupt. Acum vine şi rândulpedepselor, el îmi spune să ies la raport, iar eu îl pedepsesc ca sădoarmă a doua zi până la ora 8 1/2." (p.16, 18 iunie 1923).Viaţa pe apă nu e nici pe departe lapte şi miere, aşa cătânărul Bogza ia contact repede cu privaţiunile cazone: instrucţie,carturi lungi şi obositoare, indiferent de anotimp şi de vreme,muncă fizică până la epuizare, studiu intens. Toate îl călesc, dar îişi inoculează un gust searbăd al plafonării şi totodatăal blazării. E vremea lui „altceva" şi în psihicul tânăruluiimberb încolţeşte curând germenele revoltei (care varodi şi-l va domina întreaga viaţă şi se va altoi pe spirituliconoclast, nihilist, deja existent): refuză să se maipregătească temeinic la cursuri şi devine indiferent laurmări (are noroc însă de o minte ascuţită care-i permitesă iasă neşifonat din situaţii-limită), contestă legitimitateacomandantului şcolii militare şi a superiorilor,ispăşeşte zile interminabile de arest, pe motiv de insubordonareetc. La toate acestea se adaugă melancoliişi frustrări care-l dezaxează şi-l determină sărătăcească uneori nordul de pe busola propriei fiinţe.Apar marile frământări, marile întrebări existenţiale lacare nu găseşte deocamdată răspuns: „Şcoala astameschină, de care altă dată mă temeam atât de mult,acum este prăbuşită iar eu calc peste ea." (p.45, 30martie 1925) sau „Dacă nu scap de aici sunt sigur că am să morsau să înnebunesc" (p.46, 2 aprilie 1925) Între aceste pusee deexplozie juvenilă, când situaţia o permite, junele Bogza face apella „supapele" de refulare la îndemână: jurnalul intim, sporadicevizite „la tanti" (p.38), studiul hărţii cereşti sau dezlegarea tainelorlimbii esperanto (se visează cetăţean al lumii).Ce se observă din parcurgerea sinuosului traseu al jurnaluluiintim al lui Geo Bogza? O certă evoluţie a personajului îndrumul său spre maturizare, personaj care, în jurnalul intim, contrarcredinţei generale, e polimorf, purtător de mască (există unpersonaj de suprafaţă, pe care-l „citim" în text şi un altul pe care-ldescoperim printre rânduri), dublată de o involuţie în plan sufletesc.Gâlceava cu sinele şi cu lumea, autocontrazicerile frecvente, inconsecvenţele,autotrădările (dau nota de originalitate a jurnaluluiintim bogzian), devin notele caracteriologice ale unui personaj cuun psihic labil, în căutarea „centrului". Afirmaţii de genul „Mă camjenez, dar trebuie să spun că eram fericit." (p.50, 13 iunie 1925)sunt contrazise rapid de contrariul lor: „Sinucidere, dezertare, oriceact care să mă scape de mizeria asta mi-au trecut rând pe rândprin minte. Mă decid să rămân repetent chiar în acest an. De marinătrebuie să scap." (p.61, 18 noiembrie 1925) Promisiune pe careşi-o va respecta o lună mai târziu când va spune fără regrete şipentru totdeauna „Adio marină!" (p.62, 15 decembrie 1925)Este unanim acceptată ideea că, atunci când vine vorbadespre un scriitor şi plasarea sa într-o anumită ierarhie, ceea cecontează cu adevărat este opera şi nu omul care a scris-o (supusîn permanenţă greşelii!), moştenirea culturală pe care el o lasă posterităţiişi felul în care aceasta pătrunde şi se instalează în conştiinţapublicului. Geo Bogza este un caz atipic pe toate planurile,care contrazice prima parte a enunţului formulat mai sus, prin faptulcă aproape tot ce ţine de persoana celui în cauză, operă şi existenţăprivată, stă sub semnul aventurii (uneori împinsă la extrem),cele două condiţionându-se reciproc. Într-o „cultură a pudorii", cume cea română, străbătută de un complex de inferioritate faţă demarea cultură europeană, pe care se străduieşte de secole s-oajungă din urmă, în care excesele (cu puţine excepţii) sunt reprimateşi puse la stâlpul infamiei, iar cei care „ies din rând" sunt priviţicu suspiciune şi neîncredere, Geo Bogza ne demonstrază că„aventura de a fi om" (şi scriitor, am adăuga), leitmotiv preluat deacesta din Max Blecher, cunoaşte dimensiuni nebănuite, aventurăpe care o înregistrază, cum nu se poate mai fidel, unde altundevadecât într-un jurnal intim, anume în Jurnal de copilărie şi adolescenţă.Scris în perioada 1923-1931, acesta se constituie într-unveritabil document uman, într-o radiografie a fiinţei celui care,doborând canoanele şi prejudecăţile, născând şi renăscând perpetuu,negând, autonegându-se şi reconsiderând totul în momentulimediat următor, avea să ajungă, în timp, de pe baricadeleavangardismului românesc pe băncile sobrei (şi refractareila experiment) Academii.Sub aspect ideatic, jurnalul lui Geo Bogza seaseamănă, până la un punct, cu Romanul adolescentuluimiop al lui Mircea Eliade, ambele surprinzând perioadacopilăriei şi a adolescenţei autorilor, însă sedelimitează net de acesta sub aspect scriptic, narativ,arhitectural. Deşi ambele sunt ficţiuni (se ştie că jurnalul,spre deosebire de roman, ficţiune pură, oricât demult ar încerca să se constituie într-o oglindă a autorului,este, în cele din urmă „o ficţiune a nonficţiunii" -E.Simion), ele aparţin genului biograficului. Jurnal decopilărie şi adolescenţă, scriitură predominant neliterară(anticalofilă), în ciuda proteismului afişat de autorulsău, respectă, cuminte, legile nescrise ale intimismului(în care tocmai absenţa legilor face legea): fragmentarism,spontaneitate (convergenţa „timpului trăirii" cu„timpul mărturisirii"), calendaritate, sinceritate, exactitate, autenticitate,cotidianitate, precum şi binecunoscutul „pact autobiografic"(identitatea autor-narator-personaj). Demarat în 1923,din necesităţi mai degrabă „oficiale" (personajului -şi asupra statutuluipersonajului de jurnal o să revenim- Geo Bogza, înrolat la Marină,după primul război mondial, i se cere de către superiori să-şiconsemneze cu acurateţe trăitul zilnic -măsură de responsabilizare,dar şi de (auto)disciplinare), jurnalul, scris iniţial stângaci(deziderat ideal al jurnalului intim), fără tragere de inimă, de cătremâna unui copil (de unde naivitatea, candoarea, lipsa de experienţă),consemnând banalul, insignifiantul, mica istorie, se transformătreptat, odată cu evoluţia biologică şi consumarea„uceniciilor" diaristului, într-o activitate de căpătâi, asumată conştient.Aventura scrisului se insinuează astfel şi vine să întregeascăaventura existenţială. „Jurnalul se cade a fi citit cu bunăcredinţă şiprecauţiune" (p.9), ţine să precizeze, într-o scurtă introducere,chiar autorul lui, moment în care Geo Bogza se exonerează, sepune la adăpost de anumite neconcordanţe (încălcări, voite saunu, ale clauzelor intimismului), de alunecare în zona paradoxurilorjurnalului şi a sferei sale de relativitate (meteahnă de care seloveşte orice scriitură, fie ea obiectivă sau subiectivă).Primele pagini ale jurnalului îl prezintă pe diarist la bordulnavei „Griviţa", navigând pe cursul superior al Dunării, undenovicele ia contact, pe rând, cu Galaţiul, Cernavodă, Ţiglina, Silistra,Olteniţa, Turtucaia, Giurgiu, Zimnicea, Turnu Măgurele, Corawww.oglindaliterara.ro(continuare în nr. viitor)


PERSONALITĂIIon Petrovici sau nemângâierilefilosofiei româneştiMoto:Timpul în unele privinţe are proprietăţile unei sfere.După cum, din cauza rotunzimei pământului, corăbiilorcare se depărtează de ţărm nu li se mai văd decât vârfurile,tot aşa epocilor care se depărtează de prezent,nu li se mai văd decât culmile.(I. Petrovici, Aforisme)Adevărul închis în acest aforism petrovician nu poate ficontestat decât de ignoranţa ce guvernează uneori adormirealungă şi nepăsarea faţă de valorile autentice, însoţită dereauavoinţă a oamenilor.Scriitorul Ionel Necula, cu fireasca şi constanta sapreocupare pentru filosofi şi filosofie, ne redeşteaptă interesulpentru o mare figură de cărturar, născut să strălucească pestesecole. El a publicat într-un singur an două cărţi temeinice despreIon Petrovici. Ne vom opri, în detaliu, asupra celei care poartă titlul:Ion Petrovici în vizorul Securităţii.Afinităţile goetheene faţă de această personalitateproteică ne sunt lămurite de autor prin geniul locului, căci Tecuciulde odinioară a dat lumii româneşti oameni de prestigiu. Adeziuneasa la aceleaşi principii filosofico-morale datează din timpulstudenţiei, când citea opera petroviciană în secret. Mai târziu, deşia făcut demersuri insistente, întâlnirea dintre maestru şi discipol n-a putut avea loc (din motive politice) în arena tecuceană publică.Ion Petrovici era persona non grata.Dar întâlnirea eşuată atunci, are acum consecinţebenefice pentru spiritul omenesc avid de lumină crescândă. I.Necula este un astfel de spirit, iar devotamentul său faţă de celneîntâlnit poate fi asociat numai sentimentelor unui discipoladevărat. Ne gândim la Sorin Pavel, uitatul şi nedreptăţitul filosofbrăilean, care scrie un elogiu memorabil despre magistrul său. Înlucrarea Krinonis sau treptele singurătăţii insistă asuprainfluenţei covârşitoare pe care o avea oratorul Ion Petrovici asupraauditorilor: Era ora de devoţiune rituală a metafizicei. Suntemdeparte de lume şi deasupra ei, pe o insulă de gheaţă şi zăpadăîntr-o regiune boreală - şi purificarea a atins gradul imaculării: tegândeşti la restul omenirii - înnămolit de patimi şi confuzii - cusentimentul de perplexitate, pe care numai inocenţa desăvârşită opoate avea. Mirari vos! 1În cartea lui I. Necula, filosoful trăieşte tot pe înălţimilespiritului, în ciuda mediului trivializat şi ostil. Dar parcurge drumulexistenţial şi treptele însingurării de la graţie la graţii, de laepicureismul şi vitalismul său recunoscut la stoicismul cu careîndură istoria contemporană bezmetică. Filosofia nu mai eramângâiere ca pentru Boethius, decât arar. Ideologizată până lafurie şi demenţă, marxizată deformat, ea ţinea, ameninţător, lanţurişi zăvoare pentru cei ce nu se adaptau momentului politic. Trăgeapeste vieţile lor infernul dantesc augmentat. De acolo n-au mai ieşitdecât schelete aruncate unul peste altul în căruţa sinistră aînchisorilor comuniste. Puţini au supravieţuit. Printre aceştia şifilosoful Ion Petrovici, situat mereu în opoziţie cu cei care auîncheiat pactul cu Mefisto, devenit ideolog comunist.Maiorescianul, filosoful de rasă cum îl caracteriza C.Rădulescu-Motru, disputat şi de literaţii din forul academic, a suferitzece ani de temniţă grea, trei ani de domiciliu obligatoriu, urmăririreptiliene şi denunţuri. Acestea şi interdicţiile din perioada postcarceralăformează materia neagră a monografiei ştiinţifice la carene referim. Ea se bazează pe documentele din Arhiva C.N.S.A.S.,investigate cu minuţie şi luciditate. Cunoaştem astfel nu doartraseul vieţii unei personalităţi cu care s-ar fi putut mândri întreagaEuropă, ci şi dimensiunile tragediei intelectualităţii româneştiinterbelice, lumea proscrişilor, a vinovaţilor fără vină cărora li s-apus în seamă acte politice pe care nu le-au săvârşit.Cercetătorul deconstruieşte toate mârşăviile proferateîmpotriva filosofului şi omului politic Ion Petrovici. N-a fost nici"criminal de război", nici "legionar antisemit". Iar în ceea ce priveşteaburoasa, enigmatica apartenenţă la masonerie trebuie văzut şistudiat mai atent capitolul Cavaler al Crucii Albe. Apoi reconstituiedin izvoare multiple dar cu precădere din documente, scrisoriinedite şi mărturii demne de toată încrederea (Corneliu Coposu,Gabriel Ţepelea, Mircea Mancaş etc) pânza întunecată a istorieirecente, lăsând să se vadă în toată măreţia să chipulprotagonistului. I. Necula cerne şi discerne adevărul, trage josmăştile fariseilor şi-i arată în toatăhidoşenia lor. Parabola construită dininformaţii revelatorii este pe măsuratimpului schizofrenizat şi-i cuprindelaolaltă pe torţionari şi turnători. "Captivîn lumea şobolanilor", totuşi filosoful nucedează. Dar în puzderia de urmăritorişi spioni insinuaţi în viaţa sa apar, sprestupoarea cititorului, nume şi figuri Maria Cogălniceanuneaşteptate (Iorgu Iordan, "Alecu"Paleologu, Mitropolitul Banatului N. Corneanu şi alţii). Se vede clarcă mai nimeni nu era sigur de viaţă, când "peste cugetarearomânească băteau vijelii şi furii de Port-Royal". Cei slabi decaracter şi oportuniştii se plecau slugarnic. Însă I. Petrovici şi-apăstrat integral onoarea.Cartea lui I. Necula sfârtecă utopica imagine a paradisuluicomunist, dezvăluind tragismul unor destine omeneşti exemplare.Împreună cu filosoful Ion Petrovici sunt supuşi aceloraşi traumefizice şi psihice încă douăzeci şi patru de intelectuali ale cărorbiografii sunt rezumate aici. Procesul politic şi rechizitoriulprocurorului Nicolae Vlădescu sunt aidoma unei tragedii în patruacte. Atmosfera e mai grea decât în viziunea kafkiană. Mila şigroaza îl stăpânesc pe cititor, iar starea de katharsis nu mai aparedecât la final, după epuizarea lecturii. El rămâne, însă, cu o spaimăinstinctivă ca în faţa unei posibile crime în lanţ, fiindcă "sursele"plătite pentru a face răul la nesfârşit, mişună printre noi,anonimizându-se.Cercetătorul indică nume de cod, zugrăveşte o tipologiea maleficului (securistul-şobolan, agentul-şobolan, ofiţerulşobolan),califică prin adjective drastice inumanitatea, uraveninoasă şi nerecunoştinţa, ranchiuna fără maluri, grea şinejustificată. Toate acestea au nume reale.În asumarea datoriei personale de reabilitare a filosofuluişi omului Ion Petrovici, autorul nu are tonul căldicelului ci sabia defoc a Arhanghelului Mihail. Transpare din fraze sentimentulcompasiunii faţă de victime şi neîngăduinţa faţă de cei care ne-audistrus elitele şi ne-au mutilat existenţa.Torţionarii care ne-au macerat viaţa ani de zile, ne-auurmărit şi ne-au denunţat filistin în loc să fie descurajaţi princulpabilizare, se hlizesc la noi mefistofelic, ne sfidează şi nepângăresc în convingerile noastre cele mai intime - de adevăr, dedreptate, de curaţenie. 2Într-un anume fel, I. Necula demonstrează calităţi deromancier. Dezvoltă o saga crepusculară a unei lumi ce şi-a păstratdemnitatea în suferinţă. Se înţelege că vorbim despre capitole deroman documentar ca acel album de familie, o veritabilă oglindă aacestui microunivers nefericit.Închizând voluminoasele dosare de la CNSAS care-lpriveau pe gânditorul Ion Petrovici şi, indirect, pe cei care-şiprocurau sticluţa cu otravă, speriaţi că vor putea fi osândiţi şiazvârliţi în subteranele vieţii, cercetătorul îşi expune convingerilepolitice şi concluziile într-o amplă postfaţă. În stilul său vitriolantscrie despre sursele care ne-au parazitat viaţa, despre informatoriicare se ascundeau dincolo de pseudonime şi despre "turnătoriaca virtute teologală". Pentru a nu se repeta ororile şi crimele politiceşi pentru a nu ni se biciui auzul cu un nou "Paşol na Gulag", I.Necula conchide că e nevoie de un veritabil proces alcomunismului, de purificarea morală a societăţii româneşti de azi.Dezvăluirile în "cazul Petrovici" sunt ca mângâierileadevărului ieşit la suprafaţă ca untdelemnul de deasupra apei. Darcei ce cunosc istoria filosofiei româneşti interbelice şi modalităţilede supravieţuire a exponenţilor ei nu pot avea decât nemângâieripentru că legăturile au fost rupte cu brutalitate. astfel, cunoaştereaunor gânditori prin care s-ar fi încununat filosofia românească şicea contemporană, interzisă la momentul istoric nu preaîndepărtat, nu este decât o cunoaştere postumă, decinemângâietoare. Filosofia ca disciplină savantă şi fascinatorie arenemângâierile şi amputările ei. Totuşi culmile i se mai pot vedeaîncă, graţie unor cercetători oneşti.Pavel Sorin, Krinonis sau treptele singurătăţii, ediţie îngrijităde Marin Diaconu, Editura Crater, Buc., 2001, p.115Necula, Ionel, Ion Petrovici în vizorul Securităţii. EdituraSaeculum I.O., Buc., 2005, p. 176www.oglindaliterara.ro3589


EXPLOZIVNae Georgescu3590Cu ochiilargînchişi…(urmare din numărul anterior)Cum cităm, cum citim…Această parte a ManuscrisuluiPotra i-a interesat pe medicii care s-auocupat de boala şi moartea lui Eminescu, şi mai ales pe Ion Nica,cel care conferă autenticitate actului (id est: consideră că cel caretransmite rândurile de mai sus a văzut cu ochii proprii ceea ce consemnează).După Ovidiu Vuia („Misterul morţii lui Eminescu, Ed.Paco, 1996,p.48; sub rezerva că n-am verificat trimiterea), însuşiG. Călinescu „într-un articol pe care l-a publicat în „Contemporanul”,cu câteva luni înainte de moartea sa, afirmă că Eminescu,după cum reiese din actul său de autopsie (sic!) s-a stins din viaţăîn urma unui anevrism aortic rupt…” Semnul atenţionării în parantezăîi aparţine lui Ovidiu Vuia; se poate deduce că G.Călinescuconsidera drept „act de autopsie” acest manuscris – după ce, în1934, îl clasase ca o compilaţie – ceea ce şi este, de fapt. Oricum,este singura descriere anatomică ce ar atesta existenţa unei autopsiifăcute imediat după moartea lui Eminescu. După cum se ştie,doctorul Gheorghe Marinescu n-a mai analizat ulterior creierul lamicroscop, deci descrierea de mai sus aparţine sau se bazeazăpe observaţiile doctorilor de la masa de disecţii, Alexianu ori Şuţu,dictate de unul dintre ei, scrise de unul dintre ei etc. (sunt atâtea variante;fiind profesori, ei aveau, desigur, cu sine asistenţi etc.). Fiindvorba de o autopsiere cu public, este de la sine înţeles că oficianţiiactului ca atare spuneau cu voce tare ce fac şi ce văd, adicăfraze precum cele de mai sus au fost rostite, explicate – încât cineera dornic putea să-şi ia chiar notiţe.Abia după o asemenea desfăşurare a concretului CălinL. Cernăianu ar putea să discute dacă nu cumva Manuscrisul Potraprovine de la Al. Şuţu însuşi. În loc să parcurgă aceste faze obligatoriiale cercetării (eu cred că le-am identificat cam pe toate;chiar dacă mi-a scăpat vreo verigă, îi pot stabili ulterior locul pentrucă am configurat lanţul evenimentelor) – decretează scurt că adescoperit senzaţionalul: prin expertiză criminalistică a scrisului „sedemonstrează” că textul îi aparţine lui Şuţu, şi celelalte.După acest pasaj ce descrie o autopsie, ManuscrisulPotra continuă imediat: „Ar fi interesant a cunoaşte cauzele maladieicare a venit să isbească pe unul dintre cei mai mari poeţi români.”Vedem tonul: ar fi interesant. Se interesează un autopsier,şi încă la modul dubitativ, de cauze la acest nivel - şi pe loc, dupăautopsie, în raportul pe care-l efectuează? Scenariul cel mai probabileste că cel care a scris, până acum a adunat informaţia – şiacum începe să rezoneze. În continuare: „Ştim că paralizia generalăestre o tristă achiziţiune a secolului nostru şi se datoreşteparte alcoolismului cronic, parte sifilisului, şi în mare parte vieţiiturburate şi supraoboisite la care ne împing necesităţile moderne.”„…S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladiisifilitice ce l-ar fi isbit acum 10-12 ani. Eroare…”„… Alţii au zis că el se alcooliza. Şi această idee este cacea dintâi o supoziţie cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat debăuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja maladia începuse.Fosta-a hereditatea adevărata cauză a maladiei?…”Expresii precum „s-a zis”, „alţii au zis” nu sunt proprii unuiraport de autopsie, nici referirile la Shopenhauer de mai departe,deci, cu părere de rău, lui Călin L. Cernăianu trebuie să-i iasă dinminte acest lucru. Cu totul interesantă este fraza pe care am subliniat-o.Călin L. Cernăianu descifrează ca mai sus, după GeorgePotra. În textul original sunt două cuvinte tăiate, astfel:” S-a zis căEminescu a devenit alienat în urma unei /vechi?/ maladii sifilitice/,?/ ce l-ar fi isbit /în/ acum 10-12 ani.” Se citeşte relativ bine vechi,se întrevede virgula – iar în este clar tăiat după ce a fost scris. CălinL. Cernăianu iarăşi nu vede textul pe care-l supune expertizei; oareprocedează mecanic, adică nu compară cuvinte cu sensuri cisemne, liniuţe, bastonaşe, ovale?! Cum citim, totuşi - şi cum înţelegem?E o maladie veche ce ar fi izbucnit acum 10-12 ani? „Înwww.oglindaliterara.rourmă cu 10-12 ani”? „În anul X” (urma să precizeze anul şi s-a răzgândit)?Cumva: „ S-a zis în urmă cu vreo 10-12 ani că…” (exprimarestângace, topică franţuzească)? Admiţând că cei 10-12 ani sescad din anul morţii poetului, 1889, suntem purtaţi spre anii 1877-1879. Cine putea să fixeze aici debutul bolii lui Eminescu? Esteepoca lui glorie ca poet, ziarist şi chiar om politic (fusese revizorşcolar într-un guvern conservator, era în atenţia Palatului). Pentrucă a stat o lună la Floreşti unde a tradus o carte din nemţeşte?Sunt aproape enigme (totuşi, prietenii lui Eminescu explică retragerealui la Floreşti prin motive de sănătate). În acest raport de sintezăsunt integrate şi zvonuri publice. Despre „hereditrate” ştim căs-a pronunţat şi I.L.Caragiale, dar imediat după moartea poetului.Despre alcoolism a scris Panaite Zosin la 1902. Vedem, mai sus,în Manuscrisul Potra: „o tristă achiziţie a secolului nostru”, deci autorulînscrisului îşi declară apartenenţa la „secol”, ceea ce ar fi unindiciu că este şi scrie în secolul al XIX-lea. Dacă, însă, el ar fiscris la 1901, de pildă, deci în secolul al XX-lea, ar fi spus la fel: „oachiziţie a secolului nostru”, pentru că achiziţie înseamnă acumulareîn timp. Pe scurt, prin „secolul nostru” se poate înţelege şi„epoca noastră”, „generaţia noastră” – nu neapărat delimitareastrictă a anilor secolului al XIX-lea. Dacă prin „acum 10-12 ani” numărămde la pe la 1902 în sus, când apare studiul lui Panaite Zosinunde boala lui Mihai Eminescu este considerată de sorginte sifiliticănu fără complicaţii ce ţin de alcoolism, ajungem la un timp nedefinitîntre 1914-1916 când putea fi scrisă această compilaţie –eventual, cu scopul de a fi publicată.Călin L. Cernăianu redă şi paragraful imediat următorde după „Eroare” – de data aceasta în descifrare proprie: „Eminescun-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina erronatăce professă şcoala germană că paralisia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea caresusţine că toate sclerosele cerebrospinale sunt de origină sifilitică.Alţii au zis că el se alcoolisa…”Aici textul are împerfectul cu accent grav pe finalã: professà– accentul fiind imposibil de confundat, pentru cã imediat mai joscu un rând avem trei ă-uri: „…germanã cã paralisià generalã…”între care iarãşi se pune un a accentuat grav. Căciula pe ă estefoarte clar conturată, ca un cerc larg, aproape închis, de la stângala dreapta.Acest imperfect: „doctrina eronată ce profesa” presupune„profesa cânva”, ne arată o detaşare în timp, afirmaţia este făcutădupă o etapă, după ce se consumă experienţa numită. Sunt interpretărileCorneliei din Moldova sau ale celui care a scris textulde faţă – oricum, târziu după evenimente. Ar trebui, desigur, să stabilimcât se poate de exact în ce perioadă profesa această teorienumita şcoală – şi astfel am putea data mai sigur, sau cel puţin amputea stabili termenul post quem. Nu insistăm, nu este de resortulnostru, noi ne-am propus doar să-l ajutăm pe dl. Călin L. Cernăianusă-şi scoată din minte ideea fixă că se află în faţa raportului de autopsieîntocmit de Al. Şuţu după moartea lui Mihai Eminescu.Nisip în ochii deschişiTextul acesta al lui George Potra se încheie brusc, fărăsemnătură şi, pare-se, fără a duce gândul la capăt: „Poate că aceisavanţi vor avea dreptate. Totuşi, noi, dezbrăcându-ne un momentde acele idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul luiHristos: „Să judecăm arborele după fructele sale”. Ori că ar fi fostEminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiune mintală,degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şiînaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”Bine ar fi putem vedea în Al. Şuţu un creştin fervent.. Iarăşi:este vorba de „acei savanţi” şi de „noi”, o punere faţă în faţă,o detaşare. Această compilaţie este un înscris târziu, o interpretare.Din fericire, partea din ea care interpretează boala lui Eminescuse regăseşte în interpretările de bun simţ ale lui Ion Nica –întărite şi nuanţate, la rândul lor, de cele recente ale lui OvidiuVuia. Asta conturează o tradiţie aproape continuă, adică o şcoalăde gândire. Nimic nu-i permite lui Călin L. Cernăianu să facă dinManuscrisul Potra un text secret al lui Şuţu menit spre a alimentacu un adevăr dublu un lanţ conspirativ al biografilor lui Eminescu.Drept pentru care încep să deschid ochii şi ies de sub cascada deimprecaţii şi noroi slobozită de autor asupra istoricilor literari – lăsându-lsă băligărească mai departe un sol indemn de sămânţăpentru simplul motiv că e nisip şi numai nisip spulberat de vânt.Nici scrisul nu se îndeamnă să rodească în deşert.


Nu-i merităm, oare, pe ţiganii noştri?OPINIIŢările europene şi-au deschis graniţele între ele şi bineau făcut. Pentru statele occidentale, această nouă libertate este cuatât mai binevenită cu cât, în general, nu ridică probleme ci procurănumai avantaje atât politice, sociale, cât şi economice. Iată, însă căacest progres a adus cu sine şi o mare pagubă: cea a năvăliriiţiganilor, înspăimântându-i pe locuitorii ţărilor apusene. Ei nuvăzuseră până acum, pe străzile lor, atât de mulţi ţigani.La Geneva, invazia ţiganilor – în majoritatea lor români –a făcut şi va face încă vâlvă. Bineînţeles, nu faptul că sunt ţigani i-a supărat pe numeroşi genovezi, ci cel că meseria lor principalăpare a fi cerşitul. În plus, obiceiurile pe care le au, precum de pildăa dormi noaptea pe jos pe trotuarele străzilor surprinde, chiarindignează. Convinşi că mizeria materială şi nu tradiţia îi face peţigani să ducă o viaţă atât demizerabilă, autorităţile locale s-ausimţit nevoite să-i ajute pe aceştiinvitaţi nepoftiţi. Astfel, ţiganii noştri s-au pomenit găzduiţi, nopţi în şir, înlocuinţe încălzite şi în paturi curate.Evident lucru, obiceiurile locale nu seaseamănă cu ale ţiganilor sosiţi dinRomânia. Aşadar, ţiganii noştri nu neaureprezentat de loc onorabil nici laGeneva, nici aiurea în Occident.Dar noi nu purtăm oare niciovină în problema aceasta? Căci ce-aufăcut autorităţile noastre, recent celecomuniste timp de zeci de ani, pentrua-i învăţa şi pe ţigani carte şi meserii,dându-le astfel alte mijloace de traidecât cerşitul? Desigur că acest neameste un neam de nomazi ceea ce este,fără îndoială, dreptul lor. Dar acestdrept, precum oricare altul, îşi are limitele sale. El nu scuză faptulcă actualmente , ţiganii noştri sunt mai toţi analfabeţi. Mentalitatealor este, cert lucru, diferită de cea a tuturor celorlalţi români. Darsunt oare ţiganii întrutotul inadaptabili civilizaţiei noastre?Răspunsul este negativ, căci sunt cazuri numeroasedovedind că au şi ei, printre ei, ca şi noi toţi, oameni capabili şi,aşadar, că pot fi şi ei adaptabili civilizaţiei.ANUNŢZiua bunä tuturor,Forumul pentru Istorie, Cultura si Latinitate, «AGORA RO-MAGNA LATINA »- Canada, va aduce la cunostinta doua noi aparitiieditoriale purtand semnatura scriitorului român-canadian IonutCaragea.Cu stimä,Daniel Constantin ManolescuCoordonator principal «AGORA ROMAGNA LATINA», CanadaA) “Dictionarul Suferintei”, editura Fides, Iasi – volumde citate si aforisme.B.) “Negru Sacerdot”, editura Fides, Iasi – poezii învers clasic, prefata de Daniel Corbu.Dumitru Scortanu despre Ionut Caragea:“...Poetul (n. 1975) este deja un cunoscut scriitor roman stabilitin Canada. In perioada 2006-2008 a reusit sa publice la editurileStef si Fides din Iasi nu mai putin de sapte volume de poezie,primite cu succes de public si critica literara. Apreciat pe majorita-www.oglindaliterara.roCu ani în urmă, fusese organizatîn Elveţia un fel de sărbătoare pentruţigani. Atunci s-a aflat că, pe vremeaaceea, un renumit medic de la Bernadevenit profesor, era un ţigan.Cu ocazia evenimentelororganizate atunci, au putut fi cunoscute şiînţelese multe dintre obiceiurile ţiganilorce ne par, de obicei, inexplicabile. Unexemplu: în cursul unui interviu luat unei(Fotografia Florăreasă pe Bdul Brătianu, 1935, estereprodusă din volumul Bucureştiul de altădată deNicolae Ionescu, Edimpex, Bucureşti 2002).Nicolette Franckţigănci jucând un rol important în şatra sa, i-am admirat broşa deaur ce purta pe reverul jachetei sale şi am felicitat-o, căci bijuteriaera foarte frumos lucrată. Reacţia ei a fost imediată: a scos broşaşi mi-a oferit-o. S-a întristat că nu amacceptat acest dar şi nu am cedat,deşi părea ofensată. Dar întâmplaream-a învăţat că furtul, precum şidăruitul, provin din convingereaţiganilor că totul, pe lumea aceasta,este al tuturor. Astfel, nimic nu poate fibun personal definitiv.Or, ce-a fost făcut pentru a-iînvăţa care este mentalitatea şi caresunt obiceiurile şi legile la noi, în ţaraîn care poposesc fie şi temporar? Aufost ei obligaţi, ca pe vremea regeluiCarol I, să-şi trimită copiii la şcoală şisă afle astfel, graţie lor, ce este şi cenu este permis pe meleagurilenoastre?Da, desigur, mentalitatea şiobiceiurile românilor şi ale ţiganilor nusunt identice. Dar nici în toate, depildă, mentalitatea şi obiceiurile elveţienilor sau ale francezilor nusunt nici ele identice cu mentalitatea şi obiceiurile româneşti. Însă,iată că românii, ca toţi străinii care au ales sau au fost nevoiţi săaleagă traiul occidental, fugind din propriile lor ţări năpăstuite, autrebuit să renunţe la unele moravuri ale lor, pentru a nu-şi şocagazdele. Noi nu am ştiut să o facem cu ţiganii noştri.tea siteurilor de specialitate din Romania pentru citatele si aforismeleextrase din versuri, Ionut Caragea publica Dictionarul Suferintei,o carte in care se regaseste Eul, samburele de Dumnez-Eual poeziei.”Daniel Corbu despre Ionut Caragea:“ .... un poet de o forta debordanta, tumultuos si temperamental,care face ca poezia sa tisneasca precum apa bogata insaruri din gheizere fierbinti. Cartile sale dau impresia unei stari poeticeneintrerupte si, mai ales, dau impresia ca poetul scrie un poemfara de sfirsit. Ionut Caragea iubeste poezia, asa cum iubeste siviata (chiar si cea de exil benevol) cu patima de ibovnic. Transmigratprin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevarurile simple,spre cintecul primordial, spre dictiunea presocratica a ideilor lirice,Ionut Caragea imi intareste credinta ca prin cautarile sale in caresipoarta harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia.Poemele din cartea pe care o avem în fata si pe margineacareia incercam aceste cuvinte de predoslovie suava, il infatiseazape tinarul Ionut Caragea ca pe un poet proteic, in stare sa abordezeexperimente la care autorii lirici ai generatiei sale nu mai indraznesc.Mi s-a facut astfel de bucurie sa descopar un virtuos al versuluiclasic, cu rima si ritm, instalat intr-o metafizica originala, cesta bine poetului autentic.”3591


DIALOGURI PARIZIENE„Teatrul a integrat ideile secolului”- interviu cu dl. profesor Georges Banu, critic, teatrolog„Scena supravegheată”, întreistorie şi esteticăMarlena Lica Masala Pentrua intra în atmosfera preocupărilordomniei-voastre, permiteţi-ne o întrebarefrontală: ce se află în spateleMarlena Lica Masala„scenei supravegheate”, domnuleprofesor?Georges Banu- Experienţa mea de spectator şi deom. Dacă am scris această carte (1), dacă am lucrat atât demult la acest subiect, este pentru că, pe de o parte, am fostprofund marcat în tinereţe de supraveghere, fenomen cares-a exercitat în România şi toate ţările de est, de altfel. Pede altă parte, fiind atât de des spectator, am descoperit căîn anumite piese de teatru supravegherea este unul dintreelementele cele mai interesante, mai problematice ale textuluişi, obligatoriu, ale spectacolului pus în scenă. Deci,două aspecte motivează acest studiu. Pe de o parte, experienţaistorică şi, pe de altă parte, experienţa estetică. Ceeace este esenţial este că viaţa nu poate fi ruptă de artă şi niciarta de viaţă. Una o hrăneşte pe cealaltă.Marlena Lica Masala Hrăniresau dedublare?Georges Banu- Nu este vorbade nici o dedublare pentru că ideeaeste că noi, în sală, pentru anumitespectacole, avem uneori atitudineaunui spion care urmăreşte cum secomportă oamenii a căror condiţie deoameni supravegheaţi este cunoscutăde către spectatori. De exemplu, înHamlet. Când Hamlet pune la cale celebrapiesă Cursa de şoareci pentru avedea dacă regele Claudius este vinovat,noi ne uităm la Claudius ştiind căel priveşte un spectacol care trebuiesă-i descopere adevărul. Deci nu evorba de o dedublare, ci e vorba defaptul că noi dispunem de informaţii cerămân inaccesibile anumitor personaje.Noi căutăm să aflăm cum vorreacţiona ele, ştiind mai mult decât ele.Este o situaţie foarte frecventă în teatru.În piesele lui Shakespeare, undegăsim numeroase scene în care personajelesunt travestite, ele devin interesantenu atât datorită travestiului, cipentru că noi ştim că cel care se aflăpe scenă nu este un bărbat, ci o femeiecare vorbeşte cu un alt bărbat.Plăcerea, puţin perversă, provine dinfaptul că spectatorul din sală este maiinformat decât personajul de pe scenă.Marlena Lica Masala V-aţi refugiatîn Franţa în urmă cu 35 de ani. Parafrazândtitlul studiului dvs „Actorul pedrumul fără urmă”, cum a fost pentru dvsdrumul parizian, cu urmă, fără urmă?3592Născut la Bucureşti, în 1943,Georges Banu a părăsit Româniala vârsta de 30 de ani, stabilinduseîn Franţa. Aici i-au fost recunoscutepreocupările şi meritele îndomeniul cercetării teatrale decătre critica franceză şi UNESCO.Timp de trei mandate a fostpreşedinte al Asociaţiei internaţionalea criticilor de teatru. nprezent, este profesor la catedrade teatrologie a Universităţii SorbonaParis III, conduce împreunăcu Bernard Debroux revista « Alternativeteatrale », este un obişnuital festivalului din Avignon.Cercetător, printre altele, al regieicontemporane, a publicat eseuridespre: Peter Brook, ArianeMnouchkine, Giorgio Strehler, AntoineVitez. Coordonează, totodată,la editura «Actes Sud» colecţia«Timpul Teatrului». n ţară, i-a fostacordat recent (2007) titlul DOC-TOR HONORIS CAUSA «LAUDATIOGEORGES BANU un PROSPEROdu THEATRE» de către UniversitateaNaţională de artă teatrală etcinematografică.www.oglindaliterara.roGeorges Banu - Aceasta este o întrebare standard.Toată lumea ţi-o pune. Mai interesant este de a semnala diferenţaîntre noi, cei care rămâneam aici prin anii ’70 şi tânărageneraţie. Pentru noi, era cale fără urmă.Reîntoarcerea nu era posibilă. Deci, noi rămâneam aici şiştiam că rămânând, este o alegere definitivă, până la capăt.Nu ca tinerii de azi care fac un du-te vino Paris-România, inmod normal.• între două ţări, pierzi autenticitatea raporturilor cu oţară sau altaMarlena Lica Masala Dar şi o reconstruire, nu?Georges Banu- - Ca în orice demers uman, suntavantaje şi dezavantaje. Este un avantaj în sensul în care nuaveam o soluţie. Trebuia să rămân să-mi reconstruiesc drumul.Comparativ, o studentă de-a mea, foarte strălucită,când e la Paris are nostalgia Iaşului, când e la Iaşi are nostalgiaParisului. Îşi poate permite aceste drumuri care pentrunoi erau imposibile, inimaginabile. În acelaşi timp, este ocursă, o păcăleală, pentru că cei care practica aceste voiajenu mai stiu exact unde sunt. Fiind întredouă ţări, pierzi aproape totul, pierzi autenticitatearaporturilor cu o ţară sau alta.Noi am fost obligaţi să avem raporturi cu osingură ţară. Azi, raporturile sunt mai normale.Dar cei care sunt în cultură, se potîntoarce mai uşor, pot integra mai uşor culturaromânească. Şi asta nu e un avantaj.E o altă situaţie. Ceea ce mi se pare întradevărinteresant este că, exact ca în anii’30, aceşti tineri care pleacă în străinătate,pot reveni într-o zi în ţara din care au plecatşi pot introduce ceea ce au descoperitaici, pot să lucreze la acest raport complexîntre ţara de unde au plecat şi ţara încare şi-au făcut studiile. Un unchi al meuşi-a făcut studiile în America şi a devenit opersonalitate extrem de puternică în medicinăîn România. Eliade a fost la fel. Noinu puteam. Noi eram, într-un fel, sterilipentru România. Eu am vorbit la „EuropaLiberă”. Era singurul meu mod de a ajutaintelectualitatea românească. Dimpotrivă,tinerii de astăzi, întorcându-se, îşi ajutăpropria lor generaţie. Dar, cei mai mulţi nuvor să se întoarcă. Aicea-i tristeţea.Marlena Lica Masala Observaţiejustă, fără îndoială. Personal am mari rezervecă ar fi primiţi cu braţele deschise„acasă”. Domnule Profesor, s-ar puteavorbi de o anume vocaţie pariziană a spiritualităţiiromâneşti până în 1989?Georges Banu- Da, evident, dacăse spunea că Bucureştiul este „le petitParis”. Există un anumit raport profund,fundamental, de asemănare între celedouă culturi. Românii au fost formaţi de


DIALOGURI PARIZIENEcultura franceză. Unii spun că nu a fost cea mai bună influenţă,că ar fi fost mult mai fecund să fi fost influenţaţi denemţi. Într-un fel, asemănarea dintre Franţa şi România estedată de raportul cu realitatea: acelaşi simţ al realului, al autonomiei,aceeaşi variaţiune între haos şi ordine. Într-un fel,franţuzii sunt nişte români amelioraţi, iar românii sunt niştefranţuzi diferiţi. Ceea ce nu e cazul cu alte ţări. Românii nuse simt la fel de bine în Germania, de exemplu. Până în1989, Parisul era un fel de dublu al Bucureştiului. Eu amprieteni români care îmi spuneau „istorii” cât de fericiţi suntei la New York, dar când au avut ocazia să vină şi să rămânăla Paris, nu au ezitat. După ’89, New Yorkul a devenit un felde orizont utopic în care emigranţii se pot împlini mai uşor,datorită unei societăţi dinamice, active, care le asigură multmai mult şansa unei realizări financiare decât Franţa. Acumperspectiva economică primează faţă de raportul cu tradiţiaistorică, cu spiritualitatea, cu recunoaşterea de sine altundeva,într-o ţară înrudită.• succesul depinde de artişti, nu de un raport naţionalMarlena Lica Masala În ce măsură, în prezent, maieste vizibilă România spirituală la Paris? Se păstreză nivelullui ’89 ori asistăm la o diminuare a prezenţei spirituale româneşti?Georges Banu- - Totul depinde de artişti. Atenţiaeste reţinută acum de noua şcoală cinematografică românească,atât de nouă, atât de strălucitoare. Toată lumea nuvorbeşte decât despre ea, despre Mungiu, Porumboiu, despreCristi Puiu. Prezenţa spirituală a unei ţări nu este o prezenţăconstantă, nu este o prezenţă impusă definitiv, pentrutotdeauna. Acesta ar fi cazul unor mari culturi, cum ar fi culturagermană sau italiană. În rest, totul depinde de maree,mareea montantă, mareea coborâtoare a artiştilor. Azi, culturacinematografică românească reprezintă mareea montantă.Ieri (17 martie, 2008 - n.n.) am trecut întâmplător prinfaţa muzeului de „L’Art moderne de Paris” unde am văzutexpus un artist român, Andrei Cadere, ceea ce este foarteimportant, Pertjovski e prezent in alte muzee. Deci, totul depindede artişti şi nu de un raport cum am vrea noi să credem,doar naţional. Parisul rămâne încă o mare capitală arecunoaşterii pe plan planetar a valorilor. Totul depinde nude un export cultural voluntarist, ci de impactul artiştilor. Dar,nu putem neglija, uneori, într-un fel, dincolo de artă, rolulunui anumit context favorabil. Un context favorabil Românieia fost căderea lui Ceauşescu. Apoi, odată cu manipulareademascată si simularea procesului, aceastădisponibilitate particulară a dispărut. Dar, asemenea situaţiiintervin rar, la 50 de ani, după un război, o tragedie…Marlena Lica Masala Domnule Profesor, aveţi printrestudenţii domniei-voastre discipoli care v-au urmat pe caleacercetării teatrale?Georges Banu- Eu am studenţi din toată lumea. Amrămas prieten cu studenţi care astăzi sunt profesori înMexic, în Grecia, în America Latină, Brazilia, Venezuela, Columbia.Avem legături constante, sunt invitat de universităţilepe care le reprezintă sau, când trec prin Paris, mă cautăîntotdeauna. Dintre români, îşi pregătesc teza de doctoratcu mine Dana Monah, Mădălina Dănescu, Alexandra Badea.Daniela Ursu – Peslin tocmai şi-a susţinut-o în mod strălucitla Sorbona. Dar întâlnirea mea cu studenţii români nueste motivată naţional, ci valoric. A fi român, pentru mine,nu este o calitate în sine, e un prealabil ce se confirmă doarprin sentimentul unei comunităţi intelectuale sau afectivepersonale. Niciodată nu am acceptat ideea unei pozitivări înwww.oglindaliterara.ronumele identităţii naţionale.• Franţa nu este suficient de disponibilă faţă de autoriiveniţi din alte teritorii culturaleMarlena Lica Masala Una dintrele temele dvs de cercetarea fost raportul dintre teatru şi literatura dramatică.Spuneţi-ne vă rugăm, cum arată în prezent acest raport?Georges Banu- Au apărut autori tineri, unii importanţi.Din păcate este o problemă generală a Franţei, care nueste suficient de disponibilă, după părerea mea, faţă de autoriiveniţi din alte teritorii culturale. Aş spune că este un handicapal scenei franceze, faptul că aici texte ruseşti,poloneze, româneşti nu sunt suficient jucate ca la Viena sauBerlin. Dar, pe plan international, putem vorbi de o adevăratăreînnoire a literaturii dramatice.Marlena Lica Masala Mi-aţi anticipat parţial următoareaîntrebare: în ce măsură teatrul românesc se înscrieîn arhitectura teatrului francez?Georges Banu- - Observ o anumită reticenţă inexplicabilăfaţă de regia românească. Părerea mea este că avemregizori care şi-ar găsi natural, organic locul lor pe scara valoriloreuropene. Dar, să aşteptăm. Ceea ce s-a întâmplatcu cinematografia românească, se poate întâmpla şi cu teatrul.In schimb un autor ca Gianina Carbunariu a devenit dejao referinţă.Marlena Lica Masala Aţi dat publicităţii studiul „Memoriateatrului”. Raportat la secolul XX, este teatrul un martor?Georges Banu- - Nu, în nici un caz. Teatrul este unamestec de ficţiune şi realitate (2). Teatrul a înregistrat anumitemari mutaţii ale secolului XX, dar memoria secolului XXse află altundeva, în filmele documentare, în arhivele fotografice.Aş spune că trebuie să distingem între arhive şi memorie.Grecii făceau această diferenţă. Arhivele nu aparţinteatrului. Pentru a cunoaşte memoria secolului XX trebuiesă cumpărăm cărţi, pe care le am şi eu acasă, cu fotografiilesecolului XX, cu ideile secolului XX. Teatrul, aş spune, a integratideile secolului, de la teatrul politic la teatrul filozofic,de la teatrul real la teatrul absurdului. Dacă citim textele secoluiXX, de la „Livada cu vişini” care este prima capodoperăa secolului XX până la autorii englezi contemporani,cred că putem descoperi o mutaţie de mentalitate, de limbă,de perspectivă, dar nu datele concrete ale secolului XX. Darce este mai important, spiritul sau materia?! Dacă vrem săaflăm ce s-a întâmplat în secolul XX, nu ne uităm la teatru.Dar dacă vrem să ştim ce s-a întâmplat în mentalitatea secoluluiXX, ne uităm la el şi nu numai…Marlena Lica Masala Proiecte pentru 2008, domnuleProfesor?Georges Banu- - Sunt superstiţios. Nu vorbesc despreintenţii.Paris, martie 2008Note:1) Georges Banu, Scena supravegheată, edituraActes Sud, 2006.2) Georges Banu, Memoria teatrului, editura ActesSud, 2005.3) Bibliografie suplimentară: Georges Banu, Cortinasau Fanta lumii, editura Adam Biro, 1997; Uitarea, edituraLes Solitaires intempestifs, 2002.3593


RECUPERĂRIDecedat în iulie 1957, acum maiAdrian Irvin Rozei bine de 50 ani, Sacha Guitry este prezentîn lumea artistică pariziană mai mult caoricând. E firesc, pentru că rareori o personalitatedin lumea scenei a activat cu atâta succes în nenumăratedomenii ale artei. Actor, regizor de teatru sau de cinema, autor dramatic,scenarist, desenator, iată câteva dintre domeniile în careSacha Guitry şi-a exersat talentul.În plus, însoţite de o ştiinţă şi o tehnică inegalabilă a regiei,el a ştiut să-şi facă din propria existenţă un adevărat spectacol cu necesarelelovituri de teatru care păreau imaginate special pentru a întreţineinteresul spectatorului. Nu degeaba s-a spus, de nenumărateori, că adevăratul succes de regizor îivenea tot atât dela punerea în scenă atextelor imaginate, a personajelor vremiilui sau ale personalităţilor istorice, adragostei sau a trădărilor ei, cât şi apropriei lui vieţi.Se pare că de-a lungul întregiisale existenţe, care coincide practic cucariera lui artistică, Sacha Guitry a fostobsedat de ideea de a-şi depăşi tatăl. Edrept că Lucien Guitry era şi el un« monstru sacru » la începutul secoluluiXX ; el a jucat, într altele, pe scenăîn faţa ţarului Alexandru III –care maiapoi a fost chiar naşul lui Saşa- şi a trăitîn lumea unor mari stele artistice alevremii, precum Sarah Bernhardt, EdmondRostand, Claude Monet sauPierre-Auguste Renoir. Fascinat de Sacha: Cuceritorulacest părinte strălucitor, Sacha Guitry aînvăţat încă din copilărie, pe dinafară, Sacha Guitry, cu aerulmarile roluri ale teatrului clasic, a debutatpe scenă la 14 ani, iar prima lui piesăde artist boemde teatru a fost jucată de 34 ori, pe când avea vârsta de numai 17ani.Însă probabil că acest complex al concurenţei cu tatăl său s-a manifestat mai mult ca orişiunde în domeniul relaţiilor cu sexul frumos.La numai 20 ani, Sacha îi suflă tatălui său amanta, CharlotteLysés, care devine prima lui soţie. Urmează, cum era de aşteptat, unconflict tată/fiu, care nu se va rezolva decât peste câţiva ani, cândSacha Guitry scrie piesa « Mon père avait raison », pe care o vorjuca împreună. După care a urmat, ceva mai târziu, « Le comédien», alt omagiu adus tatălui său şi o nouă ocazie de a urca împreunăpe scenă.Însă această primă pasiune sentimentală a fost urmată demulte altele, concretizate în total prin cinci căsătorii, dar, mai ales,prin nenumărate roluri scrise pentru actriţe superbe, precum şi celemai sclipitoare « cuvinte de autor » pe care le-a lansat. Probabil însăcă pasiunea pentru sexul frumos a fost însoţită la Sacha Guitry deun cortegiu de decepţii şi deziluzii, altfel este greu să-ţi explici deunde provine acel misoginism repetat la nesfârşit, un adevărat leitmotival operei sale. E drept că dacă s-a plâns de nenumărate ori căa fost « tradus », Sacha Guitry a participat în mod activ la construcţianefericirii lui, nu numai printr-o gelozie bolnăvicioasă, dar şi prinfaptul că jocurile « meningelor » treceau deseori înaintea celor ale« menajului ».Însă dintre nenumăratele aventuri feminine pe care le-a trăit,cea care ne interersează este acceea a ultimei lui căsătorii, în careeroina a fost românca Lana Marconi. Cea despre care Sacha Guitryspunea, cu un inegalat sens al predicţiei : « C’est vous qui fermerezmes yeux et ouvrirez mes tiroirs! »* 23594Si Lana m’était contée…127 piese de teatru, 32 filme, 5 soţii, 13600 apariţii pe scenă, 60 zilede închisoare… !Orişice amator de teatru sau cinema a recunoscut în această enumerareà la Prévert destinul unui artist care a marcat lumea culturii francezea secolului XX : Sacha Guitry.* * *În primăvara anului 1945, Sacha Guitry era în plină luptă cuautorităţile franceze care îl acuzau de « colaboraţionism ». În afaracelor 60 zile petrecute în închisoare, Sacha Guitry a trebuit să facăfaţă unui adevărat complot al tăcerii, pentru că nu mai avea dreptulsă joace, nu i se mai publicau scrierile, nu mai era primit nicăieri. Atrebuit să treacă ani de zile până când i s-a făcut dreptate, acuzaţiileaduse s-au dovedit mincinoase, fiind numai rezultatul geloziiei unorepigoni, care nu reuşiseră să-l dărâme în luptă dreaptă.E adevărat, însă, că o anumită slăbiciune pentru jocul de cuvinte,replica usturătoare sau pozele boeme au facilitat acţiunile mârşaveale celor cărora le stârnise gelozia.Se spune că, atunci când forţele de poliţie au venit să-l arestezeşi Sacha Guitry a întrebat care este motivul, i s-a răspuns pe unton foarte serios : « Intelligence avec l’ennemi !» Drept care el a replicat: « Dacă e pentru inteligenţă, recunosc că sunt vinovat ! »Sau că atunci când i s-a reproşat că nu a înţeles că vremuriles-au schimbat şi că a sosit eliberarea, el ar fi răspuns : « La libération? J’ai été le premier prévenu*3 ! »În orişice caz, în aprilie 1945, Arletty*4, ea însăşi în carantinădupă război, a sosit la Sacha Guitry invitată fiind la masă, însoţităde Jean-Pierre Dubost, un tânăr din buna societate pariziană.Acesta l-a întrebat pe Maestru « ce i-ar face plăceare ». « Une trèsjolie femme » a sunat imediat răspunsul lui Sacha Guitry. Şi în faţaochilor uimiţi ai interlocutorilor săi o descrie ca un cineast în căutareaunei vedete pentru viitorul lui film.« Vreau să fie înaltă şi frumoasă din cap până în picioare,chiar şi mâinile. Vreau să fie elegantă şi distinsă şi nu vreau să fieactriţă. »« De ce ? »« Pentu ca să poată deveni,cândva. »Atunci Arletty i-a propus să întâlneascăo « frumoasă necunoscută »pe care o întâlnise în vâltoarea evenimentelordin august 1944. Sub numelede Lana Marconi, se ascundea, deghizatăîn infirmieră la Crucea Roşie, logodnicaunui locotenent german fugitiv.Tot ce Arletty ştia despre ea, este că locuiaîntr-unul din marile hoteluri pariziene.Foarte intrigat, Sacha Guitrymontează o adevărată anchetă poliţistă,telefonând fără succes, în toateLana: Celebra fotografiea Lanei Marconi pune in hotelurile pariziene reputate. Până cândArletty revine cu informaţia că a dat devaloare tot atât degetele urma acestei « păsări rare » , care erafine, cât si profilul ei adăpostită de o baroană din lumeabună. Cel puţin aceasta este versiuneaenigmatic oficială repetată tuturor celor ce voiaus-o asculte!În orice caz, Sacha Guitry aleargă la telefon, o sună pe LanaMarconi şi se prezintă. Lana, crezând că e vorba de o glumăproastă, îl repede pe Maestru. Însă Sacha, care a avut timpul necesarpentru a auzi câteva cuvinte, este şi mai intrigat de vocea autoritară,cu un uşor accent străin, al interlocutoarei sale. În cele dinurmă, un rendez-vous este stabilit pentru 30 aprilie, după amiază, laora ceaiului.După descrierea făcută de Lana, întrevederea a luat formaunei adevărate scene de teatru, imaginată, pusă în scenă şi interpretatăde doi actori care s-au vădit în continuare, în egală măsură,doi maeştri ai artei scenice.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro


POEZIAMIHAELA ALBUDimineaţăUnul câte unul se daula o partevălurile nopţii;în falduri moi,mătasea lor ridicăiluziicetrec în neştiute înţelesuri;în întunericul visului –transparenţa dimineţiigândului;Ca un ţipăt de bucurieprima rază de soareînviedorinţe.E vreme de tihnăcând speranţele trec în credinţe;cu fiecare ceas de luminăîn minte şi suflet pătrunde şi-alinănădejdea că Elo să vină;Şi atunciunul câte unul se dau la o partevălurile nopţiiÎn falduri moi,mătasea lor ridică iluziice trec în aşteptateînţelesuri.Raza de luminăÎn întunericul ce te-a cuprinsnu ştii că vezi;eşti ca sub apă –ţi-e frică să deschizi ochii.Încet, încet – îndrăzneştişi înveţi că şi noaptea are lumina ei;ajunge doar să te gândeşti la eaşi o zăreşti.E ca un mugure de bucurie,e ca o mână întinsă ...numai să vrei să o primeştişi curajul urcă în tineca apa în tulpina însetată.Floarea primeşte atunci luminace sparge densul întuneric al neputinţeişi tu descoperi că răspunsul la întrebăriledisperăriinu e atât de departe pe cât ai crezutcând te-a cuprins cu braţe înşelătoareNoaptea.ROXANAGRIGORAŞcu şi despretaţitaţii sunt eroii fetiţelorcare cresc şi se facfemei frumoasede aceea să scriemdespre taţi ei sunt lamodătatăl meu nu mi-a călcat rochiţele cânderam micătata nu-mi despăturea fustiţele cum s-ar fiînchinat la o icoanătata nu mi-a călcat nici măcar pragul darhăinuţeleeu nu voi fi o femeie frumoasăvertebrele mele sunt singurele călcatepuse pe aţă şi purtate la gât de altcinevacâteodată le găsesc pe noptieră le iau înbraţe şi le ud cu lacrimiaşa stafidite hidoaseîn loc de coloană am acum doar un desensper că măcar în asta oamenii văd frumuseţeameanu sunt o femeie frumoasăn-am rochii de tata călcate cu grijă n-amamintiri ţinute în cutii groase de cartonpăstrate de tata în podticket to rideaştept ziua perfectă să plecam deja viaţa într-un bagaj îl ţin la capcând dormtrenul meu nu pleacă decât în zilele încercuitede noridacă lecţia despre cer este învăţatălumea zice în viaţa ai doar un singur trenşi irascibil nu faci nimicdegeaba că am plecat de nenumărate oridin atâtea gări cu atâtea bagajecine o mai înţelegem-am certat cu femeiade la biletenu vroia să-mi facă reducereparcă ştampila de pe fruntea meanu era valabilăam prins tren din mers alteori am aşteptatore întreginimeni nu m-a văzut urcând peronulîntotdeauna după linia continuănimeni nu se uită dincolode limitewww.oglindaliterara.roVASILE SEVASTREGHICANMameiMângâind tulburătoareamână a mameipentru poemul păstratcu-atâta răbdare,încrustate maluri de timpşi nesomn,pentru chinul de-a naştesub soareun zâmbet de om;Pentru lacrima ei greade luminăplecată în apriga luptăcu viaţa,sperând o oră de tihnă,pentru tot ce se poateşi putând va fi fost,dând sens unei clipece-o ştim de-acum pe de rost;Pentru multa tăceredin necazuri, nevoipentru cât a muncitsă putem să fim noi;Pentru frica de moarteadunată pe vatrăcând tata luptapentru o viaţă mai dreaptă;Pentru inima eiatât de departecuvântând peste totiubirea de-aproape, -Pentru visul ei maredat pe nimicplecaţi-vă frunteamai mult de un pic;Sărutaţi-i mânabrăzdată de veacurişi-i aduceţi în sufletproaspătă rază de soare.Stăruiţi cât puteţiiar puterea fie-vă mareacum şi oricânddimineaţa noastră cea Mare!Propuşi pentru infernMi se dăduse titlul provizoriu de trecător;Acceptasem să fiu alături de cei care ştiucum se moare nevinovat; Unii m-au vândutpe un preţ care l-au mâniat pe Dumnezeu.Ea, victima sângelui şi el blestemulultimului înfrânt, de fiecare dată primii veniţi,au acceptat propunerea de a răzbunalacrimile Terrei.Lista cu cadavrele neidentificates-a oprit la mine, ca astfel să pună în pericolcrâşma, biserica lui Anticrist; Genocidulvine de la oamenii intraductibili. Aceştiasunt primii propuşi pentru infernpentru vina că au privit, au zâmbit dar maialespentru curajul că au învăţat din durerilealtora.Iată câteva cascade; Cea a timpuluipare a fi mai grăbită, deci sigur a întârziatla ceea ce trebuia să se întâmpleexact acum un miliard de ani.Noapte bună muze tembele, mai aveţi puţinşi înecaţii şi zarea cuvenită fiilor voştri -pădurea, preacurata pădurecascada viitoarelor păcateîn care miracolele dorm să viseze îngeri!3595


LECTORTragica întâlnire a noului cu tradiţiaCarlos Fuentes, Toate pisicile sunt negreeditura Art, ediţia a doua, 2007, traducere din limbaspaniolă de Andrei IonescuPublicată într-o ediţie revizuităla editura Art, 2007, cu o traducerede Andrei Ionescu, piesa luiCarlos Fuentes pune faţă în faţă, aşaSilvia Dumitrache cum explica el însuşi în Prolog, un omcare avea totul, Moctezuma - conducătoral marii cetăţi aztece, Tenochititlan, cu un om care nu aveanimic – cuceritorul Cortés. Raportul se va modifica, pentru a arătacă „totul” şi „nimic” nu sunt noţiuni imuabile, ci două extreme aleunei linii care, unită, anulează cele mai ireductibile opoziţii.Într-un teritoriu în care oamenii conduc viaţa după superstiţiişi se închină la idoli, Cortés este primit ca întruchipându-l pemult aşteptatul zeu ce i-a creat pe oameni şi despre care se prevedecă se va întoarce în chiar ziua debarcării lui Cortés şi aconchistadorilor spanioli pe teritoriul Mexicului. Zeului Quetzalcoatl(un fel de Prometeu ce i-a învăţat pe oameni artele fundamentale),fugit din cetatea zeilor după ce şi-a privit chipul în oglindă şi s-aînspăimântat, îi este, astfel, uzurpată identitatea de către muritorulCortés. Dorind gloria mai presus decât bogăţiile oferite în dar decătre supuşii regelui Moctezuma, Cortés, asemenea lui Alexandrucel Mare, îi convinge pe puţinii oameni ce îl însoţiseră, să continuedrumul în Mexic şi să ajungă în cetatea Tenochititlan, în acel vârfal piramidei sub care e perceput Mexicul.Problema identităţii este una esenţială în piesa luiFuentes – oglinda ce înfăţişează adevăratul chip al lui Quetzalcoatlîl face pe acesta să se înspăimânte şi să rătăcească prin lume, poporulaşteptându-i venirea, aşa cum creştinii îl aşteaptă pe Iisus.Moctezuma, la rândul său, se teme să se uite în ochii lui Cortés,căci privirea lui ar funcţiona asemenea unei oglinzi, ce reflectăslăbiciunile, desfrâul, crimele sale. Este preferată o mască a singurătăţiişi a amăgirii, singura capabilă să-i confere linişte.Moctezuma, tiranul acestor pământuri, nu are, însă, şi naivitatea săse creadă iubit de către oameni sau să se vadă întruchipareabunătăţii şi a dreptăţii. Ştie că un zeu care l-ar privi în ochi i-ar recunoaşteslăbiciunile şi s-ar încrunta în faţa crimelor sale. Tot ceeace îşi doreşte este „să mă lase să fiu stăpânul chipului meu, al singurătăţiişi al amăgirilor mele”Tot un aspect ce ţine de identitate îl reprezintă impunereachipului lui Iisus peste vechii idoli ai aztecilor. Pentru oameniiacelor locuri, creştinarea înseamnă ascunderea adevăratei identităţide către un singur zeu ce nu are nimic în comun cu modul deviaţă şi cu spiritualitatea lor. Obişnuiţi cu ideea că sângele şi zeiisunt strâns legate, că oamenii trebuie să recurgă la sacrificii pentrua tempera mânia zeilor, ei nu pot asimila o credinţă în care elementuldivin e sacrificat în numele muritorilor. În plus, blândeţeapromovată de noua religie este înşelătoare, căci, în mod ironic,pentru a se impune un zeu milostiv este nevoie de şi mai multsânge. Astfel, acel zeu care s-a sacrificat pentru oameni devineabstract şi privit cu suspiciune, din pricina incompatibilităţii flagrantedintre ideile promovate şi modul credincioşilor de a le aplica. Singuradiferenţă dintre cele două religii nu se reduce, astfel, decât laînlocuirea panteonului politeist cu unul monoteist, ce concentreazăîn el vechea cruzime, camuflată sub o mască iubirii şi a blândeţii.În numele blândeţii noii credinţe, creştinarea se realizează sângeros,prin pedepse şi fapte care îi înspăimântă pe localnici, aceştiapierzându-şi, treptat, candoarea şi naivitatea, învăţând să vadă caiica pe simple animale şi nu ca pe întruchipări sacre. Se realizează,astfel, „europenizarea”, o infuzie nedeplin asimilată, care va fi premisapentru o criză identitară a poporului mexican.Privindu-i iniţial pe spanioli ca pe nişte zei salvatori,blânzi, ce ar trebui să dispreţuiască aurul primit ca ofrandă, oameniiîşi dau seama că aceştia nu sunt cu nimic mai buni decât tiranulMoctezuma, care recurgea la pedepse absurde, ucigând, depildă, servitorii care intrau din greşeală în altă cameră, sau oamenisimpli ale căror vise îl mâniau. Întâlnirea celor două lumi – vecheşi nouă – este una inumană, catastrofică. Spaniolii, simbol al noiilumi, nu au chibzuinţa să păstreze ceea ce e frumos în ţara stăpânităşi ai cărei localnici erau, oricum, cuceriţi prin înseşi superstiţiilelor. Credinţele, moştenite cu fiecare generaţie şi păstrate cu sfinţeniereprezintă legea sacră, pentru care fiecare om e capabil sămoară sau să se lase sacrificat – de altfel, sacrificiul este perceputca o onoare şi nu ca o tragedie.Un rol esenţial în piesă îl deţine Marina, femeia care îieste oferită în dar lui Cortés, la debarcarea pe ţărmul Mexicului.Victimă a superstiţiilor locale, ajungând să fie sclavă din pricinaabandonării de către părinţii săi, care s-au temut de semnul nenoroculuişi al vrajbei sub care se născuse, femeia este numită în treifeluri: Malintzin, după numele preotesei care odată oficia cultulsacru, Marina, botezată astfel de Cortés, amintind de marea pecare o străbătuse pentru a ajunge acolo, şi Malinche, numită astfelde neamul ei, pentru care este trădătoare, limbă şi călăuză aomului alb. Malintzin, Marina sau Malinche reprezintă vocea raţiuniiîn această înfruntare dintre lumi, încercând să medieze între tradiţieşi efervescenţa noului. Cu ajutorul ei, Cortés ar fi putut fi unzeu dar nu reuşeşte decât să se transforme într-un nou tiran al unuipopor înspăimântat. Astfel, devine asemenea fostului conducător,Moctezuma, urât şi, în final, părăsit, condamnat la surghiun din pricinafărădelegilor comise.Din amalgamul de nou şi tradiţie rezultă o imagine ce frizeazătragicul – scena finală prezintă localnici intonând un cântecde jale, pe un fundal în care strălucesc orbitor firme moderne, precumCoca-Cola, Ford, Minimax. În acest context, ca într-un peisajapocaliptic, în care grupul Rolling Stones intonează „Let it bleed”,zeul mult aşteptat îşi face în sfârşit apariţia.Extrapolând sensul, am putea privi dincolo de contextulcuceririi Mexicului de către spanioli şi să înţelegem că modul încare se înalţă şi decade Cortés poate fi un simbol al sistemelor totalitare,în care puterea deţinută în mod absolut nu mai poate fitemperată de luciditate, cel care se află în vârful ierarhiei devenindun zeu pe pământ. Titlul ar putea fi interpretat pe această linie, sugerândo structură ciclică în ceea ce priveşte sistemele de conducereiar fatalitatea face ca o tiranie să fie înlocuită de o alta, şi maisângeroasă. Schimbarea şi evoluţia sunt iluzorii, în fapt, doar noţiunilediferă, pe când esenţialul rămâne acelaşi: dorinţa pentru putereaabsolută, indiferent de modul prin care se obţine. Aceeaşistructură ciclică se aplică şi la nivelul sistemelor religioase – aparentul“nou” adus de o religie tânără nu ascunde, de fapt, decât vechileconcepţii, transpuse sub o formă nouă şi adeseaincompatibilă cu identitatea peste care vrea să se suprapună.„Toate pisicile sunt negre” – o piesă a identităţii escamotate– pune în evidenţă, folosind momentul istoric al cuceririi Mexicului,falsitatea provocată de tragica ascundere a credinţei reale,sub o mască incompatibilităţii.3596www.oglindaliterara.ro


PROZĂ(fragment)Dacă la festivitatea organizată lacăminul cultural „Panait Cerna” ar fi luatparte numai persoane cunoscute, poate căaş fi suportat mai uşor, dar satul Poeni eramare şi avea mulţi fii. Unii adoptaţi, cumeram eu. Organul local avusese grijă să nulipsească tipi care făceau parte din înaltasocietate a ofiţerilor de poliţie şi de informaţii,un procuror, un judecător, mai mulţiingineri şi medici. Unii se mândreau cu certificatelede revoluţionari şi cu faptul că fuseserăavansaţi în funcţii prin ministere şiprin instituţii importante. La vremuri noi, oameninoi, se aprecia de către localnici.Mi-am dat seama că nu eram înstare să înfrunt o aşa mulţime, deşi se arătauprietenoşi şi bucuroşi de revedere. Aş fivrut să stau mai mult cu Voicu Stamate, darse vede treaba că senatorul era tare ocupat,deoarece în fiecare moment se afla îndiscuţie cu cineva. Voicu n-a fost atât de lipsitde tact să nu-mi acorde câteva minute şisă nu mă invite a doua zi la vilă. Fifi se făcusemare. Era la liceu. Semăna cu mamalui, care era director general în ministerul învăţământului.Dacă vreodată, cine ştie, amnevoie de ceva, astea sunt cărţile lor de vizită.După cuvântările de rigoare, uneleprotocolare, altele sentimentale, multepresărate cu promisiuni pentru susţinereaunor proiecte de dezvoltare rurală (apă,gaze, asfalt), fiii satului, mari şi mici, au începutsă se învârtă prin căminul cultural, intrândşi ieşind din salonul în care se găseaumesele, adunându-se în grupuri, despărţindu-se,strângându-se din nou în faţaunei fripturi şi a unui pahar de cabernet. Seprefăceau încântaţi de diploma de onoareşi de medalia jubiliară „Poeni – 500”.Am dat iarăşi peste Voicu înîncăperea fostei biblioteci comunale. Amvorbit despre una şi despre alta, despre Fifişi Violeta şi mi-a pus în mână un pahar cuconiac. Din cauză că eram indispus l-amdat pe gât imediat. Era prima picătură deconiac după aproape patru ani. Cât am statîn arest jurasem să nu mai beau. O vremeîi dusesem dorul, dar teama de primulpahar fusese mai puternică. Cu Voicu înfaţă am învins teama de primul, al doilea, altreilea pahar. Ne-am dus în sală şi am găsitlocuri la masă. Ne-am pus câte o friptură înfarfurie, dar băutură se afla peste tot. Nueram prea stăpân pe picioarele mele şi,cum stăteam la masă cu paharul în mânăşi cu farfuriile în jur, mi s-a întunecat vedereaşi a căzut cât eram de lung, trăgândpe mochetă o parte a feţei de masă, cu huruitulcorespunzător al veselei şi al tacâmurilor.M-am trezit întins pe o canapea, cupantalonii plini de grăsime şi de vin, cuhaina pătată de sos, strigând că securitateapusese la cale un atentat împotriva mea.Nu-mi amintesc exact cuvintele folosite, darele exprimau hotărârea de a-i deconspirape cei din clădire care au făcut poliţiepolitică. Oare ipocrizia din purtarea lor m-afăcut să reacţionez violent? Sau dispreţulPOENI - 500lor când spuneau „Un beţiv.” , „Un amărâtde profesor. Pică pantalonii de pe el.”, „Lamvăzut în Piaţa Universităţii, la corturi.”,„Dă-i dracului, ăştia vor să aducă regele.”Ca să pun paie pe foc m-am ridicat în picioare,am luat un sifon şi am proiectat apacarbogazoasă în direcţia lor, a burţilor carese revărsau, a coafurilor cucoanelor carearătau ca nişte maimuţe din „A doua carte ajunglei”. A fost o surpriză colectivă, un şoc,şi câteva secunde n-a ştiut nimeni ce săfacă. După care burţile s-au pus în mişcareşi au început să-mi care la pumni şi şuturi înfund şi iar nu mai ştiu de s-a-ntâmplat,trezindu-mă pe altă canapea, de data astaîn cancelaria şcolii. Vuţa era lângă mine. Îmitampona faţa cu un prosop.N-a vrut nimeni să te supere. Lachestii de-astea auzi multe, fără să fiecineva vizat. Simţeam dorinţa să o contrazic,să o jignesc. Mi-a trebuit multă voinţăca să mă abţin. Chiar şi aşa, nu mi-am cerutscuzele pe care ea le aştepta. M-am ridicatîmpleticindu-mă şi am încercat să ies, cugândul să o iau de la capăt, în timp ce Vuţamă ruga să stau liniştit. A sărit doctorul caremi-a făcut o injecţie să-mi reducă tensiuneanervoasă şi mi-a dat să înghit nişte pastileverzi. Aş fi vrut să le spun că ar fi cazul sămiiau catrafusele de la ei şi să plec, dar amspus asta în gând, în subconştient sau învis, deoarece m-am înmuiat ca o cârpă şiiar nu mai ştiu nimic.Când m-am trezit a doua zidimineaţă, mă simţeam ca un copil certatde fraţii lui mai mari.— Ce faci ? m-a întrebat Vuţa.— Am de gând s-o şterg.— Lasă, pleci mâine. Abia se mai retragumflăturile, se trec vânătăile.— Sunt şi de-astea ?Vuţa nu voia să mă lase să scap aşade uşor. Aranjă câteva lucruri prin salon,ridică perdeaua. Îşi mai găsi de lucru câtevaminute.— Pentru astăzi au pus la cale altăpetrecere. Prilejuită de ridicarea unei troiţeîn cinstea eroilor revoluţiei.— Eroi la Poeni ?— Nu mă pricep. Probabil că ceicare au apărat telefonul în decembrie 1989.Vreau să mergi şi tu. Într-un fel, să te împacicu toţi. Lumea a fost contrariată. Nu seaştepta. Fă-o pentru mine.— Nu ador astfel de lucruri. Cuvedete, cu diplome şi discursuri. Dacă n-arfi insistat atât Fetiţa, directorul şcolii, nu m-aş fi aflat aici. Nu aş fi supărat pe nimeni.— Eu îmi dau seama prin ce-ai trecut.Tatăl meu…— Am fost arestat. Şifonat puţin. Ceicare făceau anchete înainte, apărândcuceririle revoluţionare ale poporului, se batîn piept cu brevete de luptători.Vuţa lăsă perdeaua şi se aşeză peun scaun.— Valentin, eu am o problemă.Omul care stă cu mine visează cai verzi pepereţi. Probabil că în cele din urmă vapleca. Voi rămâne singură. Vreau să mă ambine cu toată lumea.— Bine, vin cu voi. Am trecut eu prinwww.oglindaliterara.rosituaţii maigrele. De fiecaredată am rămascu ochelarii întregi.Voi aveagrijă să nu maibeau.—Înţelege că aiciai fost socotit unfel de reper, deerou. Un fiuadoptat care s-asacrificat pentrufraţi şi pentrupărinţi.Gheorghe Postelnicu— Pentruce ?— Asta ar trebui s-o ştii tu, dar, lasă,nu începe din nou.După care iar tăcere. Mintea mea aluat-o la fugă în mai multe direcţii, iar cândVuţa mi-a spus că fratele ei, vicepreşedinteîn satul Cârlanei, în Insula Mare a Brăilei,va veni şi el, am simţit că voi ceda şi dedata asta. Tache Dache împreună cu nişteconsilieri comunali înfrăţiseră satul lor cu olocalitate de lângă Metz. Fuseseră acolo dePaşti, care se întâmplase să fie în aceeaşizi la catolici şi la ortodocşi. Autorităţile dinAmanvillers le întorseseră de curând vizita,aducând televizoare color, calculatoare şi ofurgonetă pentru şcoală. Francezii beau destingeau, mâncau grămezi de peşte, maimult cu oase cu tot, susţinând că oaseleajută digestia şi învăţau dansurile popularedobrogene. Francezii, un fel de francezinemţi,pentru că Alsacia trecuse când de-oparte când de alta, erau prietenoşi şi deschişi.Europa se întinde de la Brest până înUrali, spuneau ei. Să fiţi iubiţi, ciobani şipescari din Agaua. Cum se înţelegeau ? avrut să ştie Valentin. Printre ei se afla unulplecat din ţară mai demult, cred că născutîn Măraşu sau Ciobanu, dar în general comunicauprin limbajul universal al paharuluicu vin şi al plachiei de peşte. Cârlana, neîntrecutăla geamparale, era instructor dedans. Nu rişti, nu câştigi, i-a zis ea lui Tacheşi tăntălăul i-a dat dreptate, mai povesteaVuţa amuzată. Românii sunt prietenoşi,cred că am spus eu. Aşa e, a răspuns ea,iar româncele mai mult de atât. Şi-ar luafiecare câte o muiere din baltă s-o ţină pelângă casă ca pe o capră bună de lapte.Dar pe franco-germani ce i-a apucat săarunce cu banii ? Cheltuiesc din impozite,cam aşa ceva. Au tot ce le trebuie. Moştenesctot timpul pe cineva. Doamnele nugătesc, nu spală. Fac vizite. La ei muncesccehii şi polonezii. Ei se duc în Germania şiîn Luxemburg, unde se câştigă mai bine.Medicul Popa a intrat în cameră,însă era clar că discuţia noastră nu-l interesa.Şi-a făcut de lucru în pivniţă, întorcându-sedupă mai mult timp cu o cană cuun vin tulbure, dar eu jurasem din nou sănu mai pun pe limbă. Medicul vorbea puţin.Trăia într-un fel de lume mută, plutind de lao zi la alta, fără alt scop decât acela de a-şiconsuma clipele cât mai puţin dureros. Sedovedea absent chiar şi atunci când participala discuţie. Dar ceva tot a avut depovestit, după care a luat o pauză mailungă.3597


NOTE DE LECTURĂ”Tandru şi rece” se dovedeşte a fi încă de la primele paginiun roman iniţiatic, o carte a călătoriilor care se împletesc. Cititoruldescoperă cum lumile converg, exteriorul confundându-se adeseacu interiorul. Păşim împreună cu personajele într-o realitate definităvag. Absenţa regulilor oferă posibilităţi nelimitate, iar autorulîncearcă să nu ne ofere indicii, încearcă să ne surprindă prinelemente neaşteptate. Momentele cheie ale romanului suntconcentrate, fiind despărţite de numeroase descrieri ale lucrurilormărunte. Acumulând tensiune, cartea erupe periodic, trăgându-lpe cititor într-un vortex al trăirilor definite de clipă.Descriind societatea românească a anilor 90, romanuloferă realism, autenticitate şi fior epic. Te regăseşti în poveste,trăirile sunt ale fiecăruia dintre noi, iar mediul ne este familiar,îngrozindu-ne sau smulgându-ne un zâmbet. Felix Nicolauconstruieşte acţiunea, reuşind totuşi să îi ofere aerul de naturaleţeatât de necesar. Personajele nu par să îşi caute replicile şi totuşiacestea apar oportun, întregind mozaicul scenelor. Umorul nulipseşte şi, amestecat pe alocuri cu o sexualitate vagă, diafană,transformă cartea într-o frescă a omului modern, cel care a învăţatsă îşi maximizeze chiar şi cele mai banale trăiri în căutareacatharsis-ului: ”- Dă-mi rujul!I-l dau.- Şi nici pentru ăsta nu ai făcut efort; l-ai plimit glaaatis. Eadevărat, l-am primit de la Cristina, sora mea mai mare, dar nu potsă mă las înfrânt aşa uşor.- Ba am făcut efort – oratoric!- Şi de la început am observat eu că are ceva... nu-i corect!- Ba e un ruj foarte corect.- Leo, taci, că-ţi mănânc puţa!- Ei şi? Nu mai pot eu de asta!- Tu n-auzi? Îţi mănânc puţa şi-i clănţănesc... zbârciu! ţipăea triumfătoare.- Care zbârci?- Nu ştiu, găsesc eu.- Păi îţi mănânc şi eu păsărica!- A mea e înăuntru.- Da, dar are şi-n afară.- Eee, o plăcinţică mică, acolo...”Personajele principale sunt construite treptat, prin acţiunişi stări. Felix Nicolau nu insistă pe aspectul fizic, iar adesea indiviziiapar aidoma unor aburi, fiind reduşi, conceptualizaţi, definiţi detrăsăturile dominante ale naratorilor. În “Tandru şi rece” întâlnimtipologii, eroi şi antieroi ai aceluiaşi sistem, iar cartea duce astfel cugândul la jocurile textualiste ale marilor autori francezi sau germani.Reuşind să fie clasic şi modern în acelaşi timp, romanul oferămomente savuroase, fiind încărcat de trimiteri multiculturale şireuşind să îl facă pe cititor să întoarcă paginile frenetic.Povestea curge, iar pendularea între perspectivelenarative ajută la fluidizare. Privim lumea prin ochii lui Leo, care neprezintă o viziune inhouse, oferindu-ne perspectiva celui surprinsîn mijlocul unui vârtej, însă avem parte şi de un narator careîncearcă să obiectivizeze, atunci când îl analizează pe Cosmin.Tânăr, neexperimentat, adesea teribilist, Leo ilustrează perfectdrama individului care nu îşi poate depăşi condiţia, deşi încearcăîn permanenţă să o facă. El nu reuşeşte nici măcar să3598Petre FlueraşuFelix Nicolausaurevitalizareaprezentuluicontinuuwww.oglindaliterara.roînnebunească, înţelegând într-un final că pentru a înnebuni trebuiesă trăieşti cu adevărat. Felix Nicolau reuşeşte să ilustreze dramacelui ce nu este capabil nici măcar de ratare, rămânândîntotdeauna captiv între micile probleme existenţiale. Cerculmetaforic al ţigăncilor reuşeşte până la urmă să se închidă în jurulpersonajelor, care chiar dacă la început par fericite, realizează întimp că nu mai pot avansa: ”Care va să zică, madam Cucu sesperiase şi ţinea morţiş să ină în Bucureşti. Cică s-o aştept lapersonalul de ora 19. Norocul nostru! Sabina a rămas să facăordine, iar eu am luat-o agale spre Gara de Nord. La intrare aufăcut cerc în jurul meu vreo cinci ţigănci bleojdite.- Hai frumosule, muşchiulosule, cocostârcule, să-ţ dau ofată a-ntâia!- Nu vreau nicio fată.- Cum nu vrei fată? Da ce vrei?- O vreau pe mătuşă-mea.- Ptiu, ptiu!”Folosind un limbaj comun, adecvat situaţiilor descrise,Felix Nicolau se apropie de cititor, îi oferă acestuia posibilitatea dea se topi în poveste. Te pierzi printre simboluri, însă de fiecare datăceva pare să te aducă înapoi, să îţi ofere o punte de legătură. Cascriitor, Felix Nicolau analizează fiecare ipostază, construieştedialogurile cu migală şi reuşeşte să-şi însufleţească personajele.Un bildungsroman în miniatură, “Tandru şi rece” se concentreazăasupra unei porţiuni din natura umană, pe care o exploatează şi otransformă în sistem.O piedică pentru cititor se dovedeşte a fi însă tehnicadescriptivă, care adesea monopolizează cartea. Dialogul aparefoarte rar şi atunci este redat printr-un interpus. Naratorul personajredă comunicarea directă din perspectivă proprie, ceea ceînseamnă că personajele secundare apar ca simple extensii aleunor personalităţi monopol.Ca tehnică literară, romanul se dovedeşte a fi o adevăratăfeerie, încărcat cu trimiteri rafinate şi combinând stiluri diferiteaparent antagonice. De la orientalismul detaliilor şi până la stilulrobust al descrierilor, Felix Nicolau pendulează printr-o pleiadă destiluri şi motive, oferind o carte care poate fi savurată atât ca romande acţiune cât şi ca o meditaţie complexă asupra condiţiei umane:“În faţa ochilor îi juca imaginea lui Chilot, lipit în formă de G pescândura ţinută în braţe de Clemanza. Al naibii Aghioritul! Poate osă-l caute cândva, dacă nu se va ascunde sub înfăţişarea lui TantiCucu. Nici cele mai sofisticate tehnici de citire a gândurilor nu l-arputea ajuta pe Iolescu să descifreze secretul. Ca să descopereGraalul pur şi simplu nu avea destul umor, nu ştia să râdădumnezeieşte. Or, ca să poţi râde dumnezeieşte trebuie să fi trecutprin iadul iubirii şi al deznădejdii. Sanatoriul era doar iadulbirocratic, cu un rai de plastic deasupra, ca un tavan fals.”Finalul romanului surprinde, nereuşind însă să păstrezesenzaţia de realism de pe parcursul cărţii. Povestea alunecă pe opantă periculoasă în final, devenind bizară, iar încercarea de a forţalimitele cognoscibilului se soldează cu un eşec. TransformareaSabinei în Cosmin şi invers, contopirea identităţilor, pare la nivelideatic o reuşită, însă concretizarea ei lasă de dorit. Cititorul ajungeîn final aşteptându-se la o soluţie, la o rezolvare care să certificefilonul autentic al întâmplărilor, iar romanul se scufundă într-ometafizică desuetă şi nu reuşeşte să ofere un final memorabil.“Tandru şi rece” este un roman puternic, care se foloseştedin plin de aura încă sălbatică a acestei zone. Cititorii vor înţelegesugestiile, vor simţi expresiile ascuţite ale autorului. Eminamentelocal, fără pretenţii de bestseller internaţional, romanul lui FelixNicolau ne oferă un duş rece, o privire dură asupra realităţii cu careajungem în timp, fără să vrem, să ne confundăm. Un semnal dealarmă, conceput sub forma unei poveşti mirobolante despreiubire, pasiune şi înfrângere. Felix Nicolau ne învaţă să trăim viaţaca pe un perpetuum mobile, să înţelegem că şi un pumn poate fitandru şi rece. Asta dacă şti când trebuie să loveşti...Bibliografie: Felix Nicolau: Tandru şi rece,Cartea Românească – 2007


ESEUINTERESE OCCIDENTALE ÎN RUSIAREVOLUŢIONARĂÎn ceea ce părea a fi unul din celemai pronunţate antagonisme ale istorieicunoscute în privinţa ideologiei, motivaţieişi finalităţii, dovezi, împrăştiate în biografii,acte personale sau documente de arhivă,au reuşit să releve o faţetă necunoscută şipe deplin interesantă a fenomenuluiinternaţional al bolşevismului şi, anume,cea a unui elaborat interes occidental înfinanţarea şi organizarea acestuia de lafaza revoluţionară la cea a regimului politiccomunist.Pe baza unei lucrări de referinţăîn istoriografie redactată de reputatulprofesor american Antony C. Sutton,cercetător la Institutul Hoover pentruRăzboi, Revoluţie şi Pace din cadrulUniversităţii Stanford, şi intitulată WallStreet and the Bolshevik Revolution (Wallstreet şi revoluţia bolşevică-n. tr.), nepropunem să aducem aici în discuţieaspectele cărora se datorează creareaacestei „nesfinte alianţe” între reprezentanţide seamă ai capitalismului american şirevoluţionari bolşevici internaţionali.Cine,de ce, şi pentru cât face obiectul acesteilucrări.Urmând linia argumentativăformulată de către autorul sus-menţionat,ne vom fundamenta demersul peanalizarea surselor de finanţare alemişcărilor revoluţionare bolşevice din Rusiaanului 1917, precum şi a motivelor pentrucare promotorii acestei ideologii nu segăseau în ţara implementării salemagistrale, în momentul izbucnirii fazeiiniţiale a respectivelor evenimente.Considerat a fi cel cu implicareaorganizatorică cea mai vastă şi, în acelaşitimp, cea mai importantă pentrudeznodământul favorabil al revoluţiei, Troţkise găsea, în primele luni ale anului 1917,pe teritoriul SUA, mai exact, la New York.După extrădarea sa din Franţa, în 1916,pentru participarea la conferinţaZimmerwald şi din pricina anumitor articoledefăimătoare scrise pentru ziarul de limbărusă Nashe Slovo tipărit în Paris, Troţkiajunsese în custodia autorităţilor spaniole.După un anumit timp petrecut într-o celulăde „clasa întâi” din Madrid oferită contracost, acesta este transferat ulterior înCadiz, apoi în Barcelona, pentru ca, în final,să fie îmbarcat împreună cu familia sa pevaporul transatlantic Montserrat.Pe data de13 ianuarie 1917, aceştia ajung în NewYork.Fiind cunoscător doar de limbă rusăşi germană, ne-am putea întreba cum asupravieţuit Troţki în America? Conformautobiografiei sale, Viaţa mea, singuraprofesie a acestuia în SUA a fost cea de„revoluţionar socialist”, practicată prinscrierea ocazională de articole pentru NovyMir, ziarul de limbă rusă al socialiştilor dinoraşul respectiv.Totuşi, din aceeaşi sursăaflăm că nivelul de trai al familiei acestuiaera, pentru vremurile în cauză şi, mai ales,pentru un proaspăt emigrat în SUA, unulridicat, având frigider, telefon şi călătorindocazional într-o limuzină cuşofer.Standardul de viaţă al lui Troţki era, deasemenea, contrazis de veniturile saledeclarate.Singurile fonduri pe care acestarecunoaşte că le-a primit între 1916 şi 1917reprezentau $310, însă precizează că i-adistribuit între cinci emigranţi care seîntorceau în Rusia.Aşadar, Troţki îşi plătiseşederea într-o celulă de primă clasă înSpania, emigrase cu familia în America,unde şi-a achiziţionat un apartament stilatşi cu limuzină la scară, din veniturile sale deeditorialist la ziare ruseşti de circulaţieredusă.Joseph Nedava, autor al lucrăriiTroţki şi evreii, estimează veniturilerevoluţionarului la o sumă şi mai mică decâtcea declarată de acesta.Conform luiNedava, din activitatea publicistică şi dinanumite onorarii oferite în schimbul unorconferinţe, Troţki nu ar fi putut câştiga maimult de $244, sumă ce nu poate justificacheltuielile acestuia, sau cei $10.000descoperiţi asupra sa de autorităţile vamalecanadiene.Mare parte din cercetări au fostdirecţionate asupra faptului cunoscut cărevoluţionarul ce trebuia să declanşezefaza bolşevică a revoluţiei ruse avea înposesie $10.000 la plecarea din America. Oanchetă declanşată de comisia Overman aSenatului american în 1919 asuprapropagandei bolşevice în America era pepunctul de a releva provenienţa germană aacestor bani, în urma cercetărilor făcute deataşatul militar american al legaţiei dinRepublica Cehoslovacă, colonelulHurban.Din motive pe care le vom analizamai târziu, lucrările comisiei au fost, însă,brusc întrerupte, înaintea anunţăriirezultatelor privind finanţarea de cătreanumite grupuri financiare americane aactivităţilor germane şi bolşevice peteritoriul SUA.Însă, ancheta americană sau, maibine zis, tentativa eşuată a acesteia, nu afost singura derulată în aceaperioadă.Despre suma găsită asupra luiTroţki se face referire şi într-o telegramăoficială britanică adresată autorităţilornavale canadiene din Halifax, prin care sesolicită debarcarea lui Troţki şi a grupuluisău de pe vasul S.S. Kristianiafjord.Dintr-unraport al Directoratului Britanic pentruInformaţii rezultă că Gregory Weinstein, ceavea să devină, în 1919, un membruproeminent al Biroului Sovietic la New York,aduna fonduri pentru Troţki, originare înGermania şi direcţionate prin ziarul Volks-Zeitung, cotidian newyorkez finanţat deguvernul german.Problemele lui Troţki lapărăsirea continentului american aveau săşigăsească, în curând, soluţia prinintermediul preşedintelui americanWoodrow Wilson, care i-a obţinutrevoluţionarului un paşaport pentruîntoarcerea în Rusia, făcând astfel posibilăcontinuarea revoluţiei cu fazabolşevică.Paşaportul în cauză conţinea unpermis de intrare rusesc şi o viză de tranzitbritanică.Istoricul Jennings C. Wise afirmă,pe bună dreptate, în lucrarea WoodrowWilson:Discipol al Revoluţiei că istoricii nutrebuie să uite faptul că Woodrow Wilson,în ciuda eforturilor poliţiei britanice, a făcutposibil ca Leon Troţki să intre în Rusia cuun paşaport american.Sprijinul prezidenţialwww.oglindaliterara.rovenea înmomentul încare funcţionariide la Departamentulde Stat,îngrijoraţi deîntoarcerea unorastfel derevoluţionari în Sergiu Matei LucaciR u s i a ,depuneau eforturi pentru a înăspri condiţiilede obţinere a paşapoartelor.În acest sens,legaţia de la Stockholm a telegrafiat unmesaj Departamentului de Stat pe data de13 iunie 1917, adică exact după ce Troţki atraversat graniţa dintre Finlanda şi Rusia, încare se vorbea despre atenţionareaconfidenţială a autorităţilor ruse, britanice şifranceze în privinţa tranzitării graniţeloracestor ţări de către anumite persoanesuspecte, ce posedă paşapoarteamericane.Replica Departamentului de Stat dinaceeaşi zi a fost autorizarea instituirii unorbirouri de control al paşapoartelor laStockholm, al căror efect a fost, însă,interzicerea intrării în Rusia a unorpersoane cu motivaţii mult mai nobile încomparaţie cu cele ale revoluţionarilorbolşevici, cum ar fi corespondenţii ziaruluiamerican New York Herald.Prin urmare,problemele lui Troţki au dispărut subit prinintervenţiile unor persoane cu funcţiiînalte.În privinţa însoţitorilor acestuia de pevaporul S.S Kristianiafjord, care a părăsitSUA cu direcţia Petrograd pe data de 25martie 1917, comunistul american LincolnSteffens face câteva remarci elocvente:Lista pasagerilor era lungă şimisterioasă.Troţki era la conducerea unuigrup de revoluţionari; printre aceştia erachiar şi un japonez cu care am împărţitcabina.Erau mulţi olandezi ce se întorceauacasă din Java, probabil singurelepersoane bineintenţionate de pe vas.Restulerau mesageri de război, doi de pe WallStreet pentru Germania...În mod interesant,Steffens era pe vas cu direcţia Rusia lainvitaţia personală a lui Charles RichardCrane, un suporter al lui Woodrow Wilsonşi fost director al comitetului financiar alPartidului Democrat american.Cel din urmăpusese bazele Companiei Westinghouse înRusia şi făcuse nu mai puţin de 23 de viziteîn această ţară între 1890 şi 1930.Fiul său,Richard Crane, era consilier personal alSecretarului de Stat american de atunci,Robert Lansing. Conform fostuluiambasador american în Germania, WilliamDodd, Crane a făcut mult pentruprovocarea revoluţiei Kerensky ce adeschis drumul comunismului. Avândcunoştinţă de aceste aspecte, comentariilelui Steffens asupra pasagerilor de pe vas sedovedesc a fi deosebit de îndreptăţite: ...cutoţii sunt de acord că revoluţia este doar înprima sa fază, că trebuie să crească. Craneşi radicalii ruşi de pe vapor cred că vom fi înPetrograd în momentul re-revoluţiei.(continuare în nr. viitor)3599


ANIVERSARĂLETA SEMADENISe naşte la Scuol, în Engadina, în 1944. Studii filologice la Universitatea din Zurich şi la Universitatea Catolicǎ din Quito,Ecuador. Scrie poezii si prozǎ scurtǎ în romanşǎ şi în germanǎ. In prezent trǎieşte şi lucreazǎ la Zuoz.Poeziile pe care le prezentǎm fac parte din volumul Monolog per Anastasia (Monolog pentru Anastasia), ed. Nimrod 2001,Zurich, care a impus-o ca una dintre cele mai reprezentative poete romanşe contemporane.Insolitǎ poezie a realului, în care poeta se mulţumeşte sǎ arate sau sǎ constate faptele, uneori cu umor alteori cu o tandreţedetaşatǎ. Privire asprǎ, lucidǎ, lipsitǎ de sentimentalism asupra existenţei, din care se desprinde totuşi o umbrǎ demelancolie si de tristeţe. Poezia ei te urmǎreşte, ţi se lipeşte de retinǎ şi de suflet, ca umbra strǎlucitoarei Anastasia...Prezentare si traducere : IOANA TRICǍ3600Piaţa de mǎrunţişuri*Îmi vând tristeţeala piaţa cu marfǎ de ocazieo aşez în faţa meaca pe o bucatǎ de stofǎ„O, happy day ! ” cântǎ radioulO, happy day ! ”PlouǎÎn curândva apare soarelerotindu-se aici pe drumul gǎriişi atunci va veni negreşit cinevaşi o va cumpǎraca sǎ-şi facǎ din eao hainǎ de varǎQuesta porta non siaprira maiZiua miroasea câineşi latrǎ pe afarǎşi aici înǎuntru„Questa porta non si aprira mai ”Deasupra hârtieiprivirea se opreşteîn golInventate cetateavocileziua şi uşaRǎmâne mirosulLângǎ minestǎ culcatun câine marenegruLilli din GiarsunCând se înnopteazǎLilli iese afarǎ din casǎşi-şi aruncǎ privirile peste drumPrintre şinele de tramvaie o vacǎ rǎtǎcitǎSus de tot :Lunaah, lunaîl pocneşte peursul greoiapoi se lasǎ în josastronautul cadeşi se rostogoleşteîntre Lilli şi vaca pierdutǎLunaah, lunaÎntâlnire la margineadeşertului GobiDeodatǎ apari tu aiciîn faţa perdelei de stânciMereu cu aceastǎ lucire a luniipe faţǎNu e nici o îndoialǎeşti un strǎinşi noi nu încercǎm mǎcarsǎ ne îmblânzim unul pe altulDoar sǎgeata capriciuluizboarǎ prin aerşi zgârie pieleaCe frumoasesunt vârfurileurechilor taleculoare roşie a dimineţiiŞi iarba de argintce creşte pe acoloîmi aminteştewww.oglindaliterara.rode penele din coadaunei pǎsǎriNici un cuvântn-ai vrut sǎ-mi spuimǎcar o datǎMonolog pentru AnastasiaNu ai vrea sǎ îmbǎtrâneşticând totul este în floareşi deodatǎ ţi se face frigîn miezul veriiTǎcutǎ strǎlucirea defunctǎdescreşte ca lunaîn depǎrtareCând privirea tastrǎbate de-a lungul mileniilorunde sunt eu, Anastasiacu toatǎ tristeţea aceasta a mea,în ochii tǎi mari ?Noaptea mǎ acoperǎcu lucrurile eitu mǎ priveştişi ştii mai mult decât oameniice rǎmân acolo în noaptenemişcaţiprecum gardul grǎdiniiTu vezi fluviul curgândîn timp ce pe noine tulburǎ viseledespre o iubire care nu mai eşi tocmai de aceeapentru totdeauna pierdutǎ* marchà da pülschs, în original,sinonim cu ’’marché aux puces” înfrancezǎ şi având acelaşi înţeles : opiaţǎ în care se vând obiecte de ocazie,de toate felurile (n.tr.)


PERSONALITĂŢIMuscă Annie - Tudor VornicuDe la Poalele Alpilor,pe Valea DomoşiţeiOriginea familiei bunicilor dinspremamă era ceva rarisim pentru locuitoriiAngheleştilor. De atunci şi până astăzi nule-au mai călcat pragul alte naţii, cum suntobişnuiţi bătrânii din acest ţinut sănumească celelalte popoare.Bunicul, penume GuidoGianetti, născut la13 martie 1873,era un italianşarmant dinlocalitatea TorrerPellice, situatăîntr-una dintre celemai bogate regiunidin nord-vestulItaliei, Piemontul.La Commune diTorre Pellice sauLa Torre de Pelis,cum i se spune în occitană, este un oraşsuperb, situat la aproximativ 50 km. deTorino şi cunoscut ca unul din locurile undecreştinii s-au ridicat împotriva abuzurilorpapalităţii. Poate că frumuseţea şi istoria sal-au determinat pe Edmondo de Amicis,scriitorul născut au pied des Alpes, sănumească locul de provenienţă al bunicilormaternali ai lui Tudor, «Geneva italiană».Lungi persecuţii din parteaBisericii Catolice şi lupte religioase aumarcat viaţa acestui orăşel, iar MuzeuluiValdenzilor de aici prezintă aspecteculturale, economice, sociale despre istoriazbuciumată a comunităţii. Stâncile abrupte,maiestatea Alpilor înzăpeziţi, potecile spremunţi, Biserica Peşterii sau «Ghiesa d’laTana», unde păstorii valdnezi prigoniţi decruzii mercenari trimişi de papă ţineauadunările amintesc călătorului devizaacestora: Lux lucet in tenebris.Guido, a cărei plăcută prezenţărăzbate dincolo de fotografii, eradescendent al unei familii de elită. Mamase numea Eliza şi era o contesă de origineaustriacă. După căsătoria cu MichelangeloGianetti, fiul unor nobili italieni, proprietaride filaturi de prelucrare a mătăsurilor adusedin India, Eliza va naşte trei băieţi, Guido,Ernesto şi Dario.La confluenţa a trei culturi, tânărulGuido o cunoaşte pe frumoasa LouiseConstantin, născută în octombrie 1874, dinpărinţi francezi, dar crescută tot în Italia. Deprofesie inginer, specialist în topometrie,devenise un mare pasionat de vânătoareşi călătorii. Fusese selectat în Italia săparticipe la Expediţia de pe Amazon dar,din cauza împrejurărilor istorice, nu a maiavut loc. Aflasem între timp că străbuniculSmarandei „făcuse câte puţin din toate;medicină, drept, antropologie”.Ernesto se căsătorise cu odomnişoară olandeză înstărită. Împreunăau plecat în Indonezia, în insula Java, undeau şi înfiinţat o plantaţie de arbori decauciuc. Cum afacerile lor deveniserăprospere, iar persecuţiile catolicilornaţionalişti erau greu de suportat, Guido şiLouise au dat curs invitaţiei lui Ernesto fărăsă ezite vreo clipă.Cu toate că tânăra Louise o purtaîn pântece pe mama lui Tudor, cei doi seaventurează într-un lung voyage cuvaporul. Pentru Guido, care pendulase dealungul câtorva ani buni între diverse zoneale Globului, această nouă călătorie era lafel de incitantă.Aşadar, în 1896 se vor îmbarcadin portul Le Havre cu destinaţia Java. Pevapor însă, întâlnesc un aristocrat francez.Acesta venea în România şi era o bunăcunoştinţă a prinţesei Mavrocordat. Aflândcă italianul era atras de vânătoare, îidetermină pe cei doi să facă o escală înRomânia, mai precis la Constanţa. În ţaranoastră italianul a aflat de vânătorile deporci mistreţi şi urşi organizate în munţii şidealurile din cotul Carpaţilor şi tot în acestcontext a intrat în graţiile prinţesei, caredeţinea mai multe domenii în ţinutul debaştină al jurnalistului.Dar cine era această prinţesăMavrocordat?Era Madame Claire de la ForestDivonne (1889-1978), nepoata Ecaterinei(Cocuţa) Conachi şi fiica Ecaterinei Ruspoli.Cu un an înainte de a fi răpusă demalarie, sora după mamă a lui CostacheNegri, va da naştere ultimului ei copil,nimeni altcineva decât Ecaterina Ruspoli(1868-1912), mama prinţesei pe care aveas-o cunoască piemontezul Gianettidebarcat în România. Aceasta a fost soţiacontelui francez Joseph-Albert de la ForestDivonne (1859-1939), de unde şi numeleClarei. Nepoata Cocuţei va căpăta titulaturade prinţesă Mavrocordat, prin căsătoria înanul 1912, cu prinţul Vladimir Mavrocordat(1889-1945), unul dintre moştenitorii luiConstantin Brâncoveanu.La începuturile lor în România,soţii Gianetti au locuit o perioadă înDobrogea, după ce părăsiseră Odobasca,localitate din judeţul Râmnicu-Sărat, undes-a născut mama lui Tudor. Astăzi,Odobasca este un sat component alcomunei Poiana Cristei din judeţul Vrancea.Impresionaţi de cartea de vizită aitalianului şi de activitatea desfăşurată înAsia, prinţul şi prinţesa i-au propus acestuiasă-i administreze moşiile din zonaDomneşti-Rugineşti. S-ar părea că numaila Angheleşti, cei din neamulMavrocordaţilor deţineau mii de hectare.Atras de frumuseţea locurilor,inginerul a acceptat şi s-a stabilit într-unuldin colţurile extreme ale Vrancei de astăzi,unde a primit în proprietate 12 hectare.Legile din acele timpuri nu permiteaustrăinilor care nu împliniseră 20 de ani de lastabilirea în România, să devină proprietari.www.oglindaliterara.roAnnie MuscăDe-abia pe la 1923, Guido şi Louise vordeveni proprietari de drept şi locuitori legaliai Angheleştilor, după ce fuseseră şantajaţide Iftimie Novac, dascălul satului.Cel care părăsise Torre Pellicepentru totdeauna a construit un conac cuetaj în stilul acelor vremuri unde s-a mutatcu familia. Răutatea lui Novac va plana şipeste ani asupra italianului. La câteva lunidupă naşterea lui Tudor, acesta, mânat deinvidie, plăteşte două persoane cu câte 100de galbeni să dea foc conacului.Frumuseţea conacului a fost schilodită înacel incendiu, iar superba mansardă,niciodată refăcută. Adevărul nu s-ar fi aflat,dacă peste ani, unul din complici, zăcândpe patul de moarte, cu conştiinţa încărcatăde păcat, nu ar fi mărturisit totul.La 21 mai 1897, la Odobasca,venea pe lume primul lor copil. Părinţii i-audat numele de Sylvana. Astfel, chipeşulGianetti şi-a exprimat încă odată dragosteafaţă de pădure.Ce-a doua fiică, Micheline, erafavorita Louisei şi se remarca prin eleganţă.Adora pălăriile, iar câteva fotografii oînfăţişează mereu senină, parcănecunoscătoare a grijilor casei. Nu s-acăsătorit niciodată, nu a avut copii şi a statmai mult în localitatea unde au popositpărinţii ei. Mai târziu, din cauza sănătăţiiprecare, va merge la rude la Bucureşti, darcu toate îngrijirile nepotului Sergiu,Micheline se prăpădeşte în 1968.Titina, mezina a luat caleacălugăriei, intrând într-o mănăstire catolicădin Stâna de Vale. Acolo, în inimaApusenilor, se află mormântul mătuşii cepurtase cândva numele unei melodiicântate de Jacques Brel.Cele trei surori cu sânge albastruau crescut à la campagne, dar într-oatmosferă oarecum diferită de cea aangheliştenilor obişnuiţi. În casă vorbeauitaliana şi franceza, iar graiul băştinaşilor numai era o problemă pentru piemonteziiajunşi pe pământ românesc de mai bine dejumătate de secol.Bunica Louise s-a stins din viaţă lavârsta de 72 de ani, în 1946. BătrânulGuido o îngrijise până în ultima clipă. După6 ani, înainte de a împlini 80 de ani îşiîncheie şi el socotelile cu lumea aceasta.(continuare în nr. viitor)Lucrarea se poate comanda la nr. de telefon 0237/631.185sau 0722/804.128 şi pe mail: animusca@yahoo.fr3601


EVENIMENT CULTURALO nouă apariţie editorială laOneşti, volumul de poezii"Herald în Talibania",de Dan SanduIon MORARUProfesorul Dan Sandu (director al Şcolii din Berzunţi), darŞi poet (scriitor membru al Filialei Bacşu a Uniunii Scriitorilor dinRomânia), a "recidivat" publicând un nou volum de poezie, numitsugestiv "Herald în Talibania", 101 poeme. Volumul a apărut la Editura"Aristarc" din Oneşti şi este o antologie de autor. Ea ce cuprindeatât poeme din volumele anterioare ale poetului Dan Sandu("Vămi răstignite", "Albind de atâtea primăveri" şi "Poeme lanegru"), cât şi poezii publicate în revistele de cultură. În acest nouvolum poemele sunt grupate sub mai multe "sigle şi simbol", numitesugestiv : "Cântec de prieten", "Glycon cu stelă", "Stih", "Herald înTalibania". Acestora li se adaugă numeroase poeme, unele închinateunor personalităţi ale scrisului iar altele fremătând de diversitateatrăirilor sufleteşti. În poemul "Lut", Dan Sandu reverbereazăla o astfel de stare scriind:" Numai tu singură singurătate / n-ai temeliipeste cer / n-ai rădăcină nici pe pământ / Singur te strig / însurpatele mele cetăţi / Căzut în genunchi". După cum declara unpoet şi ziarist elveţian, Andreas Saurer, "în poezie cuvântul are oputere absolută. Dacă în cotidian cuvântul nu are valoare, în poezieel are şi trebuie să capete demnitate... Pentru că poezia vinedintr-un vis (nu din acela pe care să-l uitaţi la trezire!) şi este pentruun moment". Andreas Saurer a fost atras de România când occidentulse solidarizase împotriva sistematizării satelor româneştide către dictatura comunistă şi s-a stabilit în România, pe meleagurileBanatului, după "Tele şi Revoluţia de la 1989", după cummărturiseşte chiar el. (Cel mai tânăr ministru de interne al Românieidupă anul 1989, Doru Viorel Ursu, autor al volumului "Şah şimat la România", doreşte să afle cât mai multe adevăruri ale acesteirevoluţii, făcând o mărturisire şocantă: "Chiar dacă lucirea recea oţelului armei mă înfioară, caut în spatele degetului de pe trăgaci,mintea care comandă"). În volumul de versuri "Herald în Talibania",Dan Sandu este într-un permanent dialog cu cei care i-au dat prilejulsă scrie aceste versuri, cu cititorul. După cum nota în volumul"Bacăul literar" regretatul prof. Eugen Budău, "poezia lui DanSandu este o lungă litanie pe marginea existenţei, configurând unpoet ce face din trecut Şi religie, icoana sufletului iar din prezent şinotaţiile sale morale, obiectul liric al demitizării realităţii". Zodiacul,hieroglifele, pâinea, desenele, călimara, suspiciunile şi absenţapoetului aduc o (co) notaţie lirică deosebită: "Stăpâne / biografia incertăcu care mi zideşti / lutul a pus între noi întuneric / nu stă demine să mă asemuiesc statuilor / ciuruite de fericire / aceasta nefură anii cei mai frumoşi / cocoţându -i pe socluri / pentru a minţiclipa".În cartea "Herald în Talibania" întâlnim şi câteva poeme înproză, caracterizate de sinceritatea deosebită a acestui "trubadural poeziei", astfel că, citind de la un capăt la altul acest volum simţipotrivită o baladă a lui George Ţărnea, despre destinul poetului:"sunt şi lacrimă şi stea / viaţa n-are cum să-mi stea / nici fărâma decuvânt / cum să mi se piardă în vânt / vama celui care sunt". Lansareavolumului de versuri "Herald în Talibania", semnat de cătrepoetul Dan Sandu, va avea loc în cursul lunii mai la sediul FundaţieiNaţionale "George Călinescu" din Oneşti.Ilarie Voronca şi alţi poeţiromâni la SorbonaPe data de 17 mai 2008, începândcu ora 10, la Sorbona-Paris IV,în organizarea Centrului de Cercetareîn domeniul Literaturii Comparateal universităţii şi a InstitutuluiCultural Român din Paris, a avut locun colocviu consacrat lui Ilarie Voroncaşi altor poeţi români: GherasimLuca, Benjamin Fondane şi AlexandruMacedonski. Printre intervenienţis-au numărat Pierre Brunel – renumitprofesor şi critic literar, care aprezidat lucrările colocviului, Jean-Pierre Bégot – scriitor, Patrice Beray Linda Maria Baros– scriitor, Alain Vuillemin – profesorla Universitatea din Artois, LindaMaria Baros – poetă, traducătoare şi cercetătoare la Sorbona-ParisIV, Andrei Cadar – traducător şi cercetător laaceeaşi universitate. Pe parcursul celor şase ore ale acesteizile de studiu aufost analizate diferiteaspecte tematice, metapoeticeşi intimistefundamentale pe carele prezintă opereleacestor autori români.Colocviul a fostconceput ca o prelungirea seminariilor pecare profesorul PierreBrunel le-a dedicatpoeţilor blestemaţi îndecursul ultimilorani. Întru totul remarcabileste faptul că,pentru prima dată, laUniversitatea Sorbona,cursul de literaturăcomparată,care abordează îngeneral autori francezi,prezintă acumşi literatura română,acordându-i un locprivilegiat!3602www.oglindaliterara.ro


POEZIEINIMA POETULUISe aşază pe piatraTimpului infinitPriveşte casa luminiiUnde este sechestrat gândulOmuluiRespiră parfumulIubirii veşnice.POEŢII CÂNTĂ STELELORMulţumescFraţilor creativiCare transmit iubireMulţumescDin partea stelelorCare au plâns de fericireMulţumesc ..TăceriiDin profunzimea inimiiMameiMulţumescCu speranţa de a ne mai auzi încă.GÂNDURILE MELEPrecum porumbeiiFără destinaţieIubiţi spaţiileOrizonturilor în umbrăAşteptaţi zoriiCa să zburaţi peste măriPriviţi apusulÎn aşteptarea iubiriiLunii NoiJucaţi şi alergaţiÎnvingeţi noriiLegându-le ca o cununăSuspendată în cerulCare îndeamnă păstorulSă se întoarcă la turmăOpriţi torentele fluviuluiŞi învăţaţi-l tăcereaCa să-l uniţi cu mareaGândurile meleTovarăşii unui corpPe care alţiiL-au numit Vincenzo.NOAPTEPloaie de primăvarăStropi de apăCare udaţi corpul meuSub curcubeuPe malul fluviuluiUnde muzici suaveMă înalţă la cerÎntre îngeriPentru a privi fereastraCaseiTimpului viselor.VINCENZO BIANCHIAŞTEPTAREAEnervantă ca picătura de ploaieCare nu vrea să se scurgăSă cadă pe fondul albDulce ca sunetul unui clopotCare vine din întunericul nemărginitDintr-o noapte de iarnăCând ochiul meu e scăldatPe jocul flăcărilor de focCare naşte stele de augustArmoniosCa bătaia inimii meleCe face să vibreze rigizii pereţiAi camereiUnde corpul meu este prizonierÎn aşteptarea pasului tău dulceÎn afara uşii.CARTEA OAMENILORVântul timpuluiAlungă prafulCe a acoperit semnul uniuniiSpiritul oamenilor liberiA redat viaţă acestui semn,Încrustându-l pe filă de piatrăAl marii cărţi a cosmosului,Unde Dumnezeu,A imprimat respiraţia saCartea,Simbolul uniuniiEste piatra milenarăPentru începutul de drumAl oamenilor pe strada înfrăţiriiCa să ajungă templul,Plin de aer al păciiUnde tăcerea rugăciunilorDevine imagineÎn netimpulAnului iubirii.MUNTELE NEBOPe fila albăA Cărţii LumiiUnde încet se construieşteO comuniune de popoare,Urma umbreiIubirii eterne aleargăIn spatele orizontului care a împărţitbatalioane deOameni, noua lumină a înţelepciuniiIluminează mersul generaţiilor viitoare,Care lasă semnul lor de iubirePe cartea, cu miros de măslinÎn cântul uniunii fraterne şi al păcii.www.oglindaliterara.roVÂNT DE NORI GRICARE GALOPEAZĂPe vârfurile munţilorTeatru de scene violenteCând tragedia închideCortina saCu misterul nopţii morţiiVânt care târăşte bubuitulTunului deasupra orizontuluiCa să se revină paceaSingură cu ea însăşiUmbra tăceriiBate aripile în arena undeCa stânci împrăştiate pe câmpieCorpuri de oameni fără viaţăCu ochii deschişi fixândEternitatea ceruluiVânt proaspăt al seriiStejarul fulgeratDe violenţa războiuluiNu mai are frunzeCa să se plece sub paşii tăiPeppa cu coşul săuPlin de cicoare urcăPoteca tăiatăPe munteluiDe pasul cadenţatDe soldatPentru a pregăti cinaLa umbra tovarăşului săuÎn timp ce vântulDuce cu sine durereaSingurătăţii sale.CÂNTURI ÎNDURERATENoii primitiviOmagiu rezistenţeiUrletul vântului inimiiÎn noapteCând sacul timpuluiSe umple de negru profundUrletul inimiiPe care violenţa omuluiL-a creatVântul se târăştePrintre copacii pliniDe tăcerea păcii sfâşiateDe fulgerul tunuluiCare înlăcrimează noriiŞi iluminează albele mâniMăcinate de moarteAtârnate ca zdrenţe la sârma ghimpatăÎn cimitirul de piatrăCare aşteaptă sus pe munţiNaşterea zorilorPurtătoare de luminăA iubirii fraterne.Traducere de Carolina Bologan3603


JURNAL DE BIBLIOTECĂFOSCOLOMatei RomeoPitulanCara Antonietta,…“ Sonocosi schiavo del mio cuore, ede’suoi caprici, ch’io mi tormentoogni minuto del giorno”…Ugo Foscolo(citat dintr-o scrisoare)În adolescenţă, îmi amintesc,am fost profund impresionatde povestea de dragoste dintreNicollo Ugo Foscolo şi Antonietta Fagnani Arese, căreia poetuli-a dedicat nemuritoarele versuri ale Odei sale: “All’amicarisanata “. Foscolo se afla la Milano între ani 1801 şi1804 unde desfăşura o intensă activitate literară, dar undea şi suferit, cumplit, după tragica dispariţie la Veneţia afratelui său Giovanni. Acesta s-a sinucis cu o lovitură depumnal, dezonorat la un joc de noroc, unde pierduse o importantăsumă de bani pe care nu putea s-o onoreze …Ugo Foscolo era un tânăr “ bello di fama e di sventura“,deja celebru după publicarea romanului:”Le ultime letteredi Jacopo Ortis” ( Milano-1802 ), iar signora Antonietta,soţia contelui Marco Arese Lucini era o “ nobildonna “ bogată,inteligentă, sclipitor de cultă dar mofturoasă şi mereucu surâsul pe buze, răspunzand astfel tuturor curtezanilor…Desigur Antonietta era întradevăr răpitor de frumoasă -sunt mărturii ale timpului şi chiar portrete - dar cu regret nuacelaşi lucru putem spune despre Foscolo care “aveva fisionomiapiu di scimmia che d’uomo “… Mai putem scrie căpe cât de elegantă şi cochetă se arăta Contesa cu persoanasa, pe atât de neglijent şi nepăsător se prezenta Foscolo,cu hainele mototolite şi uzate, mai ales atunci când nu aveabani “ per vestirsi come un dandy “…Am fost la Biblioteca Naţională din Florenţa, invitat(nu îmi mai amintesc contextul) şi am profitat să văd originalulpânzei lui Francois Xavier Pascal Fabre, reprezentândfigura romantică a lul Nicollo Ugo Foscolo . Pictura, datatăîn anul 1813, este fascinantă, dar, derutat mi-am amintit deîntâlnirea povestită de Giuseppe Pecchio în volumul său“Vita di Ugo Foscolo”: “Într-o zi un amic francez şi-a permiscu incredibilă libertate să-i adreseze întrebarea: - Vous etesbien laid, monsieur .La care, senin Foscolo a replicat: - Oui,monsieur, a faire peur“…Cei doi îndrăgostiţi vor trăi pentru mai bine de optluni o pasionantă şi chinuitoare poveste de dragoste, traversândlungi perioade de gelozie, de melancolie, de amarniceregrete şi furtunoase reproşuri .Documentele tulburătoarei lor poveşti de dragostesunt azi, pentru noi, cele 136 de scrisori, seducător de pătimaşeşi violent de senzuale, care evocă totodată, cu spiritcritic: viaţa şi locurile dintr-un Milano elegant şi fascinant, unMilano “francese “, aristocraticşi unde Teatro di Scala, inaugurat la 1778, era pentru aristocraţiamilaneză “del ‘800” mai mult locul ”întâlnirilor erotice“,decât teatrul evenimentelor muzicale ..Foscolo locuia pe Corso di Porta Orientale iarContesa în palatul Corso Venezia .. Istoria iubirii lor a fost,după cum descifrăm din scrisorile lui Ugo, mai mult eroticădecât romantică, mai mult fatală decât împărtăşită ..A fost, în fapt, o poveste destul de tristă şi durerosde chinuitoare pentru Ugo. Contele părea că nu bănuieştenimic şi nici nu vroia să ştie ceva despre iubirea nebună acelor doi îndrăgostiţi, cărora nu le rămânea la dispoziţiedecât întâlniri fugare, plimbări scurte pe aleile parcului de laPorta Reale (azi via Palestro) şi, bineînţeles pasionante întâlnirierotice, consumate în camerele casei din Corso deiServi închiriată “cu ora“ de nefericitul amant Foscolo.Pe cât de copilărească era iubirea lui Nicollo, dublatăde virilitate, uneori violentă, dar guvernată, totuşi denarcisism şi inteligenţă, pe atât de nestatornică şi trufaşeera iubirea contesei Antonietta, incapabilă de a conştientizasensibilitatea lui poetica, sau măcar de-a răspunde cu sinceritatela pătimaşa şi desperata lui iubire … Pentru că FagnaniArese, după cum notează Giuseppe Rovani în carteasa “I Cento Anni “: Antonietta “era de o moralitate îndoielncă,putea trece cu vicioasă uşurinţă din braţele unui bădăran înbraţele poetului “…Se povesteşte că într-o zi, tapiţerul chemat să reparesalteaua unui divan, a fost răsplătit de Contesa cu “desfrânateleei îmbrăţişări “!...Ugo Foscolo şi contesa Antonietta Fagnani Areses-au desparţit spre februarie 1802.Cei doi amanţi au continuat să se vadă. Şi probabil,cu tot focul şi apriga iubire din sufletul său trist şi nefericit,poetul nu încetase să spere într-o împăcare…Dar până laurmă, cu inima frântă şi ochii plini de lacrimi, Ugo păraseşteîndurerat Milano şi se îndreaptă spre Franţa.Tânăra şi fericita soţie a contelui Arese, contesa AntoniettaFagnani Arese, mai frumoasă ca niciodată, a continuatsă-şi etaleaze extravagantele toalete, împrăştiind,totodată, cu generozitate, zâmbetul său cinic şi provocatortuturor cavalerilor care frecventau saloanele aristocraţiei milaneze.Nicollo era un capitol, definitiv închis…Era în anul 1804, căpitanul Ugo Foscolo se îndreaptacam în acelaşi timp, cu regimentul de infanterie dincare făcea parte, spre orăşelul Valenciennes din Franţa…Veşnicul îndrăgostit cunoaşte în cantonamentul dinValenciennes pe englezoaica Lady Mary Hamilton Din nouaşi fulgerătoarea poveste de dragoste a poetului se va naşteo fetiţa, Mary…Mery, alintată de poet Floriana, va fi şi singurafiinţă care îi va fi alături, îl va îngriji şi-i va alina ultimelezile din exilul londonez…Nicollo Ugo Foscolo, bolnav de dropică, se stingedin viaţa, la 10 septembrie 1827 in localitatea TurnhamGreen, din apropiera Londrei..Opera sa, destul de prolifică, cuprinde scrieri morale,politice, istorice, teologice,dar şi volume de poezie,eseuri, romane, tragedii şi, nu în ultimul rand, un importantmaterial epistolar document important al tumultoasei salevieţi …După romanul autobiografic “ Le ultime lettere di JacopoOrtis, conceput în cel mai curat stil romantic, Foscolo compuneîn 1823 “Le Grazie”, ( Gratiile ) o creaţie lirică rafinată,recunoscută de criticii literari ca ”ultima floare a clasicismuluiitalian“, însă, capodopera lirică a poetului patriot rămâne“ I Sepolcri “ ( Mormintele ), culme a itinerarului său spiritual,un imn închinat virtuţii italiene şi eroilor naţionali dispăruţi.Din sejurul milanez, Ugo Foscolo, va lăsa istoriei literareîn amintirea mistuitorului şi păgânului său amor pentru“imperiosa e dominatrice ..ma indimendicabile“Antonietta, două tulburătoare volume: “Ode l’Amica risanata“şi 136 de scrisori adunate într-un volum intitulat simplu “ Lacrimed’amore “…3604www.oglindaliterara.ro


OPINII"Obiectivitateaeditorială"… "à la carte"Valeriu RusuDe câte ori văd numele lui Teodor Vârgolici într-o revistă literară(altădată, în "Adevărul literar şi artistic", acum în "România literară"), acestvechil al lui Ion Dodu Bălan, de pe vremea când măsluiau, după bunul plac,"destinele" comuniste ale literaturii române, prin "moşioara" lor, Editura"Minerva", mă simt atras irezistibil de formula lui Ivan Turbincă "du-te la …" (îmipermit să fac apel la această formulă neortodoxă… neconformă cu origineapopească a lui Vârgolici, devenit "biciul lui Satana" în viaţa literară de la"Minerva", aflând cât de mândru era - căci împlinea o "misie" de sus - în şedinţa"mortuară" pe care a regizat-o, împreună cu Vasile Ileasă şi Iordan Datcu,pentru darea afară, "pe prăpastia capitalistă", a Aureliei Rusu, pentru că ValeriuRusu făcea cultură românească în Franţa… e drept, fără aprobarea SuzaneiGâdea şi a culturnicilor din ocolul acestuia).Articolul recent al lui T.V. (din "România literară", 22 februarie 2008, p.19), consacrat editării "ireproşabile", anastatice a revistelor lui B.P.Haşdeu,"realizată de eminentul exeget haşdean", I. Oprişan, este picătura care mailipsea ca să se umple paharul scârbei.Căci iată cum comentează, fostul redactor şef al "Minervei", câtevaapariţii din acest domeniu de la Editura "Minerva":1970: "Alăuta românească" (1837-1838) a lui Gh. Asachi, ediţia"îngrijită de Cornelia Oprişan cu o prefaţă de Al. Andriescu".1972: "Dacia literară" apărută în 1840, "supt redacţia lui MihailKogălniceanu", ediţia "îngrijită de Maria Platon".Apariţia acestor două ediţii - ţine să precizeze T.V. - s-a datorat şidesăvârşitului profesionalism al tehonredactoruui Nina /sic!/ Cantemir".1960: "Propăşirea" din 1844 "a fost reprodusă într-o monumentalăediţie facsimiliată şi transliterară de mariana Costinescu şi Petre Costinescu,cu un studiu introductiv, note şi comentarii de Paul Cornea, o contribuţieesenţială având lectorul Daciana Vlădoiu şi tehnoredactorul PompiliuStatnai".Pentru un om de cultură care frecventează cât de cât cărţile sare înochi amnezia care loveşte capul lui T.V. atunci când vorbeşte de "Dacialiterară".Căci indicaţia bibliografică corectă", respectând şi ce se spunedespre celelalte ediţii de reviste semnalate în nota lui T.V., ar fi trebuit să fie:"Dacia literară", 1840, supt redacţia lui Mihail Kogălniceanu", cu un"studiu introductiv şi ediţie de Maria Platon, "lector Aurelia Rusu" (menţiunecare apare şi în Nota asupra ediţiei, cu mulţumirile de rigoare ale editoarei,p.LXII), "tehnoredactor Nina Cantemir".Pe Nina Cantemir T.V: l-a metamorfozat în femeie: Nina (rezonanţăa numelui soţiei unui fost recent preşedinte al României, cu care T.V. a fost"coleg" în activitatea editorială?!) Mariei Platon i-a redus substanţialcontribuţia (vezi Note şi comentarii, p. 497-535, Bibliografie, p. 539, Indicede materii), iar pe Aurelia Rusu a exclus-o pur şi simplu din gândurile -rândurile sale, lipsite, de altfel, de orice substanţă!Motivul: atitudinea reprobabilă pe care a avut-o, întotdeauna, T.V.,faţă de Aurelia Rusu, în cursul "colaborării" la Editura "Minerva" (nu intru îndetalii!).Şi dacă T.V. a trimis-o pe Aurelia Rusu, în şedinţa amintită, "prăpastiacapitalistă", ea a venit, în final(ce dureros a fost de realizat acest final"!) înFranţa, în 1990, într-o acţiune de regrupare familială, pe banii noştri (ai soţieişi ai mei), în timp ce Vârgolici când a venit, de exemplu, la Târgul Internaţionalde cărţi de la Nisa, în 1973, s-a înfruptat din banii statului român - aruncatfiind pe "prăpastia capitalistă" ca trimis permanent al Vice-preşedintelui CCES,şi din banii noştri (eu funcţionam atunci ca maître de conférences associé laUniverstiatea Provence din Aix-en-Provence).Fără alte comentarii şi sine ira et sutdio!PrefaţăViaţa poetuluiMiron Manegaseamănă cu cea aacrobatului care sezdrobeşte cu blândeţede plasa salvatoare.Este unuldintre rarii poeţi acăror viaţă s-a despărţitde poezia pe Laurian Stănchescucare o scrie. Poetuleste un damnat precum macii roşii careînfloresc doar pe calea ferată şi suntloviţi necontenit de goana trenurilor, iaromul seamănă cu un navetist cumintecare merge pe jos, puţin aplecat, săpoată trece pe sub Lună. Până şi umbrelelor sunt diferite. A poetului are viaţaei personală, iar a omului abia mai ţinepasul cu trecerea zilelor. Când stai devorbă cu poetul, ai sentimentul că se întregeştemozaicul Universului, iar dacă îlasculţi pe om, deşărtăciunea lucrurilor ţise pare cea mai sublimă trăire. De cândi-am citit poemele mă întreb dacădamnarea poetului nu înseamnă fericirealui Miron Manega. Pentru că numaiaşa fiecare poate să-şi vadă de viaţa lui.Şi poetul, şi omul.Marsilia, 3 martie 2008P.S.: Aflat în ţară, acum câţiva ani, am participat la slujba religioasădedicată lui Cornel Regman. Mi-ai întins mâna domnule Vârgolici, şi dintr-oslăbiciune a mea, în faţa Morţii, ţi-am strâns-o. Regret profund acest gest. Numeriţi nici să-ţi mai pomenesc numele. Şi punctum, cum spunea Eminescu.www.oglindaliterara.ro3605


PROZAŞI TU VEI FI VĂZDUHROMAN DE DRAGOSTE ŞI FILOZOFIC(fragment)Tocmai mă întorsesem în varaaceea din Franţa, unde fusesem invitatsă predau Psihologia la Sorbona...Numai văzusem România de vreo treiani…Luat cu studiile şi cercetările, caremiocupau aproape toată ziua, abia dacămai avusesem timp să mă gândesc lacei de acasă. Uneori treceau aproape şişase luni şi mă trezeam că uitasem cudesăvârşire să răspund la scrisori. Măurmărea mereu figura luminoasă şi auraaceea extraordinară, de respect şi de tefan Dumitrescuadmiraţie, pe care o lăsase în urma luiprofesorul Nicolae Vaschide. De altfel, şilucrul acesta l-am simţit de multe ori, marele psiholog îmi deschiseseîntr-un fel calea. Îi eram profund recunoscător. Ori de câte orieram prezentat în cercurile oficiale sau în cercurile ştiinţifice,auzeam imediat pomenindu-se numele marelui meu înaintaş. A,român, sunteţi român? Ca profesorul Vaschide…Domnule, ceminte fantastică era…Păcat că a murit aşa de tânăr. Ar fi fost astăziunul dintre cei mai mari psihologi ai lumii.Îl simţeam prezent lângă mine, ocrotitor şi privindu-mă deundeva de sus, într-un fel ciudat, ironic, şi protector în acelaşi timp,ca pe un copil. Obligat, o dată, de o împrejurare, a trebuit să-i facunuia dintre miniştrii, celebri pe atunci, ai Franţei, o vizită…Ampăşit eu în biroul imens al Ministrului…Şi cum mai eram cu încăcineva, ce crezi, că aproape nici nu m-a băgat în seamă. M-amprezentat, i-am spus pentru ce am venit. Cum să-ţi povestesc, amfost de-a dreptul mirat să-l văd cum tresare şi cum îşi ia o minăprotocolară şi cât se poate de respectuoasă, după care s-a ridicatîn picioare şi mi-a întins mâna…- Sunteţi român, domnule Drăghicescu.- Da, zic…Poftiţi, luaţi loc, m-a invitat Ministrul, pe o canapeade piele, alături. Era mai mult decât amabil şi încurcat mareleMinistru francez. Am o deosebită stimă pentru domnul Titulescu,Ministrul de externe al Ţării dumneavoastră, pentru marele muzicianGeorge Enescu, iar pentru marele sculptor Brâncuşi am oadevărată veneraţie. Vă mai pot spune că am fost foarte bun amiccu domnul Vaschide, care era un mare spirit. Parcă îl văd şi astăzi,cum ridicase braţele în sus şi cum îşi înălţase chipul spre tavan.Poza marelui om politic francez mi-a rămas mult timp în minte. Înclipa aceea îmi aduc aminte că l-am simţit, mai bine zis am simţitspiritul marelui Vaschide cum pluteşte în jurul meu în vastul birouministerial…Profesorul Drăghicescu tuşi de câteva ori ducându-şimâna la gură.- Aşa, unde rămăsesem?- Eraţi în cabinetul unui Ministru al Franţei, domnule profesor...Bătrânulprofesor tuşi din nou, de data aceasta ţinându-se cumâinile de braţele fotoliului.- Aşa, aşa…Mi-am adus aminte. Dar nu de asta te-am chemat,dragul meu. Când te-am lăsat în locul meu la catedră am avut planurimari cu dumneata. Uite de ce te-am chemat. E o chestiunefoarte importantă şi foarte ciudată…Cum să-ţi spuneu…Stranie…Pe mine mă interesează foarte mult problemaaceasta. La drept vorbind m-a interesat încă din tinereţe. Şi peVaschide l-a interesat mult. Ştiu că a făcut studii şi cercetări foarteminuţioase de spiritism, despre percepţia şi intuiţia spiritului şi despreposibilităţile de comunicare, procese de percepţie extrasenzoriale.Am auzit şi eu, domnule profesor.Da, chestiunea am auzit că s-a răsuflat…Însă ce m-a interesatpe mine foarte mult a fost să dau de jurnalul lui sau de fişele luide observaţie. N-am avut norocul, deşi am făcut tot ce am pututpentru asta…Profesorul Drăghicescu îşi muşcă buza de jos, lăsându-şi oclipă privirea să se odihnească pe biroul plin de tomuri, de la caretocmai se ridicase când venisem eu. Biblioteca, în care ne găseamnoi, avea toţi pereţi până în tavan înţesaţi de cărţi. Tomuri vechi,tratate, cursuri, cărţi de filozofie, de psihologie, de pedagogie, desociologie. Îmi aduc aminte momentul când intrasem pentru primadată în biblioteca Profesorului. Să fii fost în anul doi sau trei de facultate.Nu bănuiam că mai târziu aveam să-i devin asistent şi că osă ne lege o prietenie adâncă şi durabilă.Acum, fii atent, te rog…Dacă vrei poţi să iei ceva să-ţinotezi…Voi încerca şi eu să nu scap nimic din tot ce am auzit. Deciasta a fost acum doi ani, mai precis pe la începutul lui august. Măîntorsesem din Franţa şi dădusem peste un Bucureşti mai încinsdecât un cuptor…Simţeai asfaltul cum se topeşte şi cum ţi seprinde de tălpile pantofilor. Aş fi avut nişte treburi de rezolvat înCapitală, şi aş mai fi întârziat măcar o săptămână… Profesorul RădulescuMotru era plecat la Butoieşti, iar Gusti era pe undeva prinArdeal. Nici de Davidescu n-am dat…Ce mai, fugiseră toţi ca potârnichiilede căldură, care pe unde apucaseră…N-am stat mult pegânduri şi m-am hotărât să plec şi eu acasă, să-mi văd părinţii, maiales că nu-i văzusem de aproape trei ani. M-am suit în tren şi adoua zi dimineaţa eram în Drăgăşani. De aici am luat o căruţă cătreZăvoieni, unde-şi aveau părinţii mei moşia. Pe drum îmi simţeamsufletul bucuros, dar şi strâns, îngrijorat. Cum se strânge puiul depitulice sub mama lui. Îmi era teamă să nu se fi întâmplat ceva răuacasă…Or fi sănătoşi ai mei, or fi avut necazuri? Trebuie să spuncă nici nu le-a venit să creadă când m-au văzut. Parcă picase dincer însuşi Iisus Hristos. Am fost tare bucuros că i-am găsit bine.Numai mama mi s-a părut îmbătrânită, ca şi cum de la plecareamea ar fi trecut zece ani, nu trei. Între timp mai murise cineva dinneamul nostru, o mătuşă, care atinsese aproape suta de ani…Adoua zi plăcerea mea cea mai mare era să merg în zăvoi, pe malulCernei, şi să citesc întins pe spate, privind când şi când prin frunzade arini cerul spălăcit de vară. Asta a fost una dintre puţinele meleplăceri pe care mi le-am permis în viaţă…Încolo nici n-am ştiutcând a trecut timpul.Asta să fi fost a treia sau a patra zi de când sosisem laZăvoieni. Tocmai mă întorsesem acasă de la râu, înainte decăderea apusului…O luasem prin grădină în sus. Mama prăşeanişte cuiburi de fasole…Îmi spune că mă aşteaptă un coleg…Măisă fie!…Asta era o veste cât se poate de bună, dar care era prietenulacela care-mi făcuse pustiul de bine să-mi facă o vizită tocmaiaici, la Zăvoieni?…Mă grăbesc eu către casă. În odaie măaştepta un domn, cam de vârsta mea, avea părul puţin încărunţitpe la tâmple şi purta barbă. Nu-l văzusem în viaţa mea. M-a salutatcât se poate de respectuos, cerându-şi scuze de deranj, şibineînţeles, l-am salutat şi eu, căci cum era să ne îmbrăţişăm dacănu-l văzusem în viaţa mea…Domnule Profesor, zice, am fost colegi de facultate… Numaică eu eram mai mic cu un an decât dumneavoastră. Prin anul doiv-am împrumutat Cursul domnului profesor Maiorescu, lucru decare mă bucur acum, căci Cursul a rămas la dumneavoastră, şipoate vă aduceţi astfel aminte de mine…Parcă îmi aduceam aminte,este adevărat, de Cursul lui Maiorescu, pe care nu-l mai restituisemcelui care mi-l împrumutase…Asta pentru că nu maidădusem de el, căci făcusem tot ce îmi stătuse în putinţă ca să-lgăsesc pe binefăcător…L-am invitat să se aşeze şi să se simtă caacasă…Am vrut să-l reţin şi în zilele următoare căci m-aş fi bucuratnespus să am cu cine tăifăsui în plictiseala aceea care seaşternea după primele zile de stat la ţară. Aşa păţeam mereu cândmă duceam şi stăteam mai mult timp la Zăvoieni.Domnule Profesor, îmi răspunde omul, mai bine notează-ţi numele,dragul meu, Alexandru Vizantidis, îl chema, grec după tată.După mamă era român şi se trăgea din familia Brâncovenilor, mi separe, dacă nu mă înşel, o spiţă colaterală care mai reuşise săsupravieţuiască la începutul secolului acesta…Profesorul Drăghicescu făcu o pauză ca şi cum şi-ar trage sufletul.Vă mulţumesc foarte mult pentru invitaţie, Domnule Profesor…Înnoaptea aceasta s-ar putea să fiu oaspetele dumneavoastră,căci nu ştiu dacă mai pot găsi o ocazie care să mă ducă laDrăgăşani sau la Craiova… dar mâine, vă cer scuze dacă vă voipărăsi, căci mă mână din urmă treburi importante…L-am invitat, cum lesne îţi închipui, la masă…Apoi ne-am retrasîn odaia mea unde am stat până târziu, către dimineaţă,povestind şi luând faptele pe toate părţile, mai mult vorbind el, căciceea ce povestea sau ceea ce povestise făcuse să mi se ridicepărul măciucă în cap, fiindcă era în acelaşi timp captivant şi nespusde interesant.3606www.oglindaliterara.ro


J’ACCUSEDELIR DE PERSECUŢIEurmare din nr. anteriorCum de poate Gabriel Dimisianu să înşireatâtea neadevăruri strigătoare la cer doar în câtevarânduri?De ani de zile vor fi frământat ei (cei din“nucleul” de la România literară) chestiunea: cumsă facă ei, cum să dreagă pentru a-i da peste botîn primul rând lui Goma (care a făcut ceva închisoare,a fost oarecum persecutat)?; în al doileafostei lor protectoare: Monica Lovinescu? Aceştia,“fugiţii”- cum ne spuneau Zaciu, Breban şi alţi ardeleni- le reproşaseră mereu că sub Ceauşescunu mişcaseră, nu se revoltaseră, nu fuseseră adevăraţiscriitori, mulţumindu-se cu ascultarea Europeiliberă şi cu declaraţia declamată la bucătărie -Paul Gomaîn gând: “Ziceam că rezistam”… «Dar însăşiDoamna Monica ne îndemna să rezistăm prin cultură - de la o vreme şi-aschimbat discursul, s-a întors împotriva noastră, a adevăraţilor rezistenţi, ceiprin cultură»…Rezultatul dezbaterilor: organizarea unei acţiuni - discret, eficace, datăfiind natura umană şi mai ales recenta…“informatită”, rezultat al “dosaritei”.Rezistenţii prin cultură au operat o diversiune dintre cele mai murdare,mai ticăloase: ei, nu “unii disidenţi” au inversat termenii. Ei, amorfii, nevertebraţii,ei, analfabeţii moral, ei, campioni ai supremaţiei esteticului, demascaţi,criticaţi, arătaţi a fi ceea ce au chiar fost: colaboraţionişti ai Terorismului Comunist,au adoptat tactica hoţului care, prins, zbiară: «Hoţul! Hoţul!!», arătîndu-lpe păgubaş-păgubos. Cei din Clanul Manoleştilor nu mai suportăreproşurile, învinovăţirile şi, ca ultimii pârâcioşi ai clasei, arată spre “colegul”,bătut, pretinzînd că acela este vinovat. Astfel au început a fi bănuite victimele(adevărate, nu cele unse de Iliescu-Măgureanu înzestrate cu certificate de rezistent)şi nu călăii - cei adevăraţi: securiştii, activiştii, precum şi colaboratoriide bună voie cu Aparatul Infam - aceştia, sub pana unor hoţi-urlători cicăar fi victimele!O bună parte dintre scriitorii dovediţi că informaseră într-o împrejuraresau alta Criminalulul Organ sunt, dacă nu de-a dreptul apăraţi, atuncisigur “explicaţi” (citaţii de G. Dimisianu: Doinaş, Uricaru, Buzura - la care îiadaug pe foştii mei colegi de închisoare, de domiciliu obligatoriu: Marino, Balotă),în timp ce Răul cel mare, adevăratul Rău vine de la unul, Goma, el îi “înjură”fără contenire, fără alegere, nu pe Florescu, nu pe Dulea (pe care el,Goma nu-i cunoscuse - în schimb îi cunoscuse - şi-i înjurase - pe Ghişe, peVasile Nicolescu, pe Gafiţa, pe Dumitru-Dumnezeu - pe Ceauşescu), ci doarpe “cei buni”… - în ce scop?Lumina vine de la Ştefănescu-Beznă: “Demonizarea Uniunii Scriitorilor”.Concluzie care nu aşteaptă decât să fie trasă (de coadă): demonizatorulGoma nu este decât un “scriitor al turnătorilor” (apud recentul C. Teodorescu),un fost-fals-rezistent, devenit un apărător (măcar… favorizator), dece nu complice al “odiosului general Pleşiţă”! - de pildă. Însă tot de pildă sărăspundă G. Dimisianu când anume l-a descoperit el pe odiosul general:- în vara anului 1977, când i-l povesteam lui Mazilescu şi lui Raicu -şi lui Dimisianu?;- în iarna anului 1977-78, când îl povesteam jurnaliştilor occidentali, iardările de seamă ale lor erau preluate, pe larg, de Europa liberă?;- în 1978-79, când eu însumi citeam la Europa liberă fragmente dincartea de mărturii Culoarea curcubeului - Cutremurul oamenilor?;- în 1990, din volumul editat-retras-distrus de Liiceanu – dar recenzatîn România literară? (de… Alex. Ştefănescu)?Întrebare legitimă, fiindcă “manoleţii din grupul România literară” par- şi chiar reuşesc să fie! - informaţi despre “odiosul Pleşiţă” abia în februarie2005, din volumul-decapitat de Liiceanu II al lumii editoriale româneşti, Lupescu,directorul Polirom, de la o vreme şi administrator al Cărţii româneşti,unde şi l-a ales adjunct pe N. Manolescu. Oricum: a 13-a campanie organizatăde “colegii mei, scriitori” nu mă va lua prin surprindere, nu mă va mira,nu mă va îndurera:În majoritate, “colegii mei, scriitori” sunt ceea ce calomniatorul de minescrisese încă acum 27 ani, în Cutremurul oamenilor – Culoarea curcubeului:persoane fără coloană vertebrală, fără caracter, fără convingeri, “Compromisulfiind meseria lor” (Manolescu îşi intitulase extrem de inteligent o emisiune:“Cultura este meseria mea”).În rest, fireşte, cu toţii: geniali. Să fie - la ei, acolo.www.oglindaliterara.roMasonerie1881Se constituie la Focşanitriunghiul masonic"Aurora" aflat subObedienţa Marii LojiNaţionale din România.1882La Focşani îşi desfăşoară activitatea lojamasonică "Unirea". În obedienţa Marii LojiNaţionale din Roma se aflau 16 loji, printre careşi cea din Focşani.Funcţionau în Moldova, sub obedienţaMarelui Orient din Roma, în disidenţă faţă deMarea Lojă Naţională din Roma, numeroase loji,printre care şi "Traian" de la Adjud şi "Unirea" dinFocşani.1918Petre AbeaboeruÎn timpul războiului a funcţionat laFocşani, un triunghi masonic format din militari,oameni politici refugiaţi din Moldova, precum:Constantin Dumitru - ofiţer de intendenţă (1886-1881); generalul Dimitrie Bengescu, fost ofiţer alReg. 10 dorobanţi Putna, Capelleanu Gh.Dimitrie, magistrat, fost preşedinte al Curţii deApel din Focşani şi Tulcea; Gh. Cazadini - ompolitic (1860-1861); Ion Dănescu - maior, ajutorde comandant al Reg. II artileria Focşani; Gh.P.Docan - jurist în anul 1918 la Focşani; G.Enconici - profesor şi compozitor din Focşani;Horia Furtună - scriitor şi avocat, născut laFocşani la 1888; Nicolae Gane - magistrat, fostprefect de Putna;Gh. Zamfir - general,comandantul div. 6 Foşcani (1892-1893); N.Jipa- maior, comandantul Batalionului I Putna, reg.10 dorobanţi, Focşani (1879); Nicolae Mandrea -Focşani 1842 - 1910) ginerele lui BarbuBălcescu, cel mai mic dintre fraţii Bălceşti,magistrat şi publicist, membru şi apoi preşedintela Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ConstantinPillat , ginerele lui C.A. Rosetti, comandantuldiviziei VI Focşani (1888-1891); Ion Raşcu -general, comandantul reg. 2 geniu (1888-1889)din 1890 la Focşani, şef serviciu regiuneamilitară Focşani - Galaţi (1896), comandant alBrigăzii 11 infanterie Focşani (1906-1909);Salacolu Gh. - general, ofiţer superior lacomanda reg. 2 geniu Focşani (1887); Gh. Şonţu- căpitan erou, fiu al oraşului Focşani; Alex.Taremiev - maior de intendenţă la spitalulFocşani (1884); Costache Bălănescu (1830-1888) - actor şi traducător din Focşani; DuiliuZamfirescu (1858-1922) - scriitor, avocat şimagistrat.3607


NOTE DE LECTURĂLiteratura, ca spectacol în desfăşurare (VII)3608(urmare din numărul anterior)După un scurt eseu privitor laslavonism, văzut ca „piedică îndezvoltarea culturii româneşti”autorul monumentalei istorii, IonRotaru comentează viaţa şi operaFlorentin Popescu „primului umanist român”: NicolausOlahus, pentru ca imediat dupăaceea să purceadă mai pe larg laevocarea condiţiilor apariţiei scrisului în limba română şi latrecerea în revistă a celor mai vechi texte păstrate pânăacum. Excursul critic începe cu un citat din istoriculConstantin C. Giurescu, cel care susţine că „prima menţiunede limbă românească” ar fi cuvintele. „Torna, torna, fratre!”,rostite de un soldat din armata lui Commentiolus la anul 587,pe când armata lui se afla într-o luptă cu avarii, la sud deDunăre. Ion Rotaru consideră că „apariţia acestor treicuvinte romanice în textul grecesc are un caracter cu totulincidental, prilejuite de o întâmplare care a părutsenzaţională la momentul respectiv: Un ostaş strigase cătreun camarad al său să se întoarcă să-şi ridice samarul căzutde pe cal şi fraza a fost luată de întreaga ceată, aflată înurmărirea inamicului, drept un ordin de retragere, de undedebandada şi pierderea absurdă a bătăliei”. Momentul a fostevocat de cronicarul bizantin Theophanes, care la rândul lui,îl preluase de la predecesorul lui, Theophylaktos dinSimokattes, trăitor în secolul al VII-lea.Dincolo însă, de enunţarea unor păreri şi deeventualele speculaţii legate de momentul respectiv şi decuvintele supuse analizei, un adevăr istoric se află cucertitudine de netăgăduit în viziunea istoricilor şi filologilor,anume că „Limba slavonă a fost folosită în biserică şi încancelariile domneşti până în vremea lui Petru Şchiopul, înMoldova (1574); şi Mihai Viteazul, în Muntenia (1593).Oficial totuşi româna n-a înlocuit slavona în liturghie decât înprimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Treptat, ea s-afolosit în cercuri din ce în ce mai restrânse şi numai în scris,de către vârfurile clerului şi ale boierimii curtene, în tot cursulsecolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, timp în care românacăpăta tot mai mult teren. Pături sociale mai noi, de curândridicate la suprafaţa vieţii publice, chiar cărturarii de frunte,încep a scrie tot mai mult în româneşte, dacă nu în acteoficiale, măcar în scrisori particulare”. (Ion Rotaru).Un alt cercetător al istoriei limbii noastre(P.P.Panaitescu, pe care autorul Istoriei îl citează la vastabibliografie a problemei) emite o aserţiune potrivit căreiaîncepuse să se scrie în limba română chiar mai înainte dedomnia lui Ştefan cel Mare. Era, desigur, vorba de scriereaaşa-zis neoficială, din epistole şi însemnări particulare, care,din păcate, s-au pierdut, fiindcă despre utilizarea în acte alimbii române ne-au parvenit documente în mod indirect(Jurământul lui Ştefan cel Mare către Cazimir, din 1485a fost tradus în latineşte, dar există presupunerea că ar fiexistat şi o versiune în limba noastră). Istoricul literar dinaceastă carte aduce în discuţie, ca şi alţi predecesori,argumente de ordin lexical, exemplificând cu o serie decuvinte româneşti existente în vocabularul curent alstrămoşilor noştri, susţinând că începuturile folosirii limbiiromâne pot fi situate cu mult înainte de Scrisoarea luiNeacşu din Câmpulung către Hans Bekner, judeleBraşovului (1521).Cu minuţie şi răbdare de ceasornicar, cu acribieremarcabilă şi - fireşte, în foarte bună cunoştinţă de cauză– Ion Rotaru zăboveşte ceva mai mult asupra amintiteiscrisori: întâi printr-o analiză a conţinutului acesteia şiidentificarea faptelor, oamenilor, locurilor menţionate în text,apoi printr-o analiză filologică şi literară (prilej cu care suntpuse în lumină asemănările românei cu latina, topica,vocabularul, sintaxa şi celelalte aspecte de natură ştiinţifică).Concluzia la care ajunge e lipsită de echivoc şi se cuvine afi reprodusă şi de noi: „Clară, concisă, deosebit de cursivă,expresivitatea limbii române din Scrisoarea lui Neacşu dinCâmpulung se datorează în primul rând preponderenţeimasive a elementului latin, reprezentând - arată statisticienii– 92,31 %, cu o frecvenţă absolută de 89, 47 %. Se maipoate face constatarea că din 112 unităţi ale textului 67 decuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbiromanice. Concluzia este că limba română, la momentulapariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vremeparticipantă la panromanismul european”.Nu încape îndoială că în „biruinţa scrisului în limbaromână”, ca să folosim formularea din titlul unei cărţipublicate de P.P. Panaitescu, un rol important l-au avut şitraducerile unor texte religioase: Codicele voroneţian,Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţiană şi PsaltireaHurmuzaki. Cercetătorii au căzut de acord (datorită aşanumituluirotacism) că traducătorii lor erau originari dinMaramureş şi că versiunile date de ei sunt întrucâtvagreoaie prin faptul că se ţin prea aproape de originalulslavon – ceea ce le distanţează de limba română vorbită,cursivă şi expresivă.Prin diaconul Coresi, tipograf şi traducător totodată,cărturar care „s-a întâmplat … să fie vorbitor nativ al graiuluinord-muntean şi sud-transilvan, graiul pivot al limbii noastreliterare”, apoi prin Palia de la Orăştie (1582) se deschidelarg şi limpede drumul limbii române literare româneşti. Elva fi continuat mai târziu prin activitatea unor mitropoliţi(Petru Movilă, Varlaam, Simion Ştefan), a unor umanişti şicărturari precum Udrişte Năsturel sau Mihail Moxa.Desigur, cum limpede şi uşor se poate deduce,aceste începuturi ale culturii de expresie românească n-aufost simple. Ele trebuie evaluate în contextul naţional, dar şiîn acela european, de la acesta din urmă primind influenţediverse, benefice ori mai puţin benefice.Pe de altă parte trebuie avuţi în vedere în egalămăsură factorii de natură istorică şi geografică, ambianţareligioasă etc.Autorul noii Istorii cată să păstreze un bun echilibruîn expunerea faptelor şi în comentarea lor, neezitând să-şiexprime nici propriul punct de vedere, cel mai adesea înlimitele documentelor şi ale decenţei critice – de unde şi ovalenţă în plus a cărţii lui.www.oglindaliterara.ro


POEZIACONSTANTINDUŞCĂAbis înflorindDin adâncO sămânţăSpre cerS-a deschis,A vrut să arate luniiCum înfloreştePropriul său abis…Vestală mângâiatăDe multe ori, seara,Îmi umplu clondirulCu şoapte de dragoste,Îl beau până la fundŞi apoi vin să te mângâiPe tine,Vestală a bărbăţiei.GelozieTot mai des,Vecina mea de trupÎşi aruncă pupilele gelozieiÎn tomberonul vizoruluiDe la uşa sufletului meuCa să-mi vadă iubirileCare vor mai fi…À la Topîrceanu„Pe un vârf de campanulă”Cu aripile-i de îngerScrie note de lecturăUn fluture miop.Şi-n clepsidră-i o omidăRonţăie clipă de clipăFăurind în gând aripăPentru îngeri, fluturii de schimb…Romantism (2)Boala ruinelor doare cel mai tareMai tare decât amintirileCare au harulDe-a rămâne amintiri…AşteptareSunt obsedatDe chipul falsAl uitării:Cutia mea de scrisori-goalăÎmi pare,Un sălaş în careAud cum ronţăie aşteptarea.CONSTANTINGHINIŢĂNegociereUite, Doamne, cum osă facemde acum încoloeu am să mă las defumatn-o să mai beau nici o cafeanici în cârciumi n-o să mai intrunici cu gândul n-o să mai poftescla femeia Aproapelui meuadică o să termin cu Patimileo să alung Ispiteleîmi voi vaccina Mândriaşi din Orgolii îmi voi face mătăniio să mă călugăresc dacă e nevoieşi o să ţin post negruo să mă rog iartă-ne Doamne, şi dănedupă sufletul nostruşi o să cânt în Corul Bisericii ca să uitţipătul lumiidecitoate le voi face aşa cum ne învaţăCartea Sfântăşi Proorociişi Dogmeleiar Tu, Doamne,vei trece puţin în locul meunu ca Dumnezeu desigurci ca Om pur şi simplucare trebuie să îndureSfânta Treime a Lutuluicăreia i-ai dat viaţă:Nevasta cu tot cortegiul de zodii şinaştericâştigătoarea pâinii cea de toate zilelecu toate ingredientele eişi nesiguranţa credinţei în Tineori de câte ori te vor îngenuncheaîncercărileşi legileşi bolileşi frica de moarte…(august 2005)www.oglindaliterara.roGHEORGHEISTRATERitual(femei – libelulă)Am văzut femei libelulăTransparente totalFără nimic doar eleÎnsele plutitoareÎn cerul oval.Sicriul de probăTeiul s-a lungit la pământLumina şi-a tăiat din cuvântLitera gri s-a stricatŞi-am rămas singur ca un lemn uscatUmedul lumii umblă prin noiMoartea ne strigă din doi în doiRămăşiţa lunii apasăCu toate oasele mele în rasăCât să mai strig, cât să mai strigM-am terminat – sunt numai frig.RAMONA MICHECITrecândVom plânge, aşa cumau plâns mulţi,Cum vor mai plângealţii, după noi,Voi implora copaciisurzi şi goi,Şi prin durere vom umbla desculţi.Ne vom răni cu cioburi de păcatŞi-om sângera cu lacrima-ndoielii.Că am greşit prea mult şi n-am iertatVom fii captivii nopţii şi-ai tăcerii.Vom căuta s-avem pe întunericCe n-am putea avea pe zi luminăŞi orice amintire va părea divină,Într-un decor stingher, închis, eteric.Apoi ne vom lăsa tăcuţi pe spateDoar cu regretul c-am pierdut o datăŞi viaţa le va şterge-ncet pe toate.Am fost, dar totuşi n-am fost niciodată.La fel va plânge marea, la fel va curgetimpul.La fel va fi iubirea-ngenuncheată,Veni-vor alţii să ne facă schimbulCu-aceleaşi vise, şi pierzând o dată.3609


NOTE DE LECTURĂ3610Viviana PoclidDeheleanLa început de nou an 2008 s-a lansatîn oraşul de pe Bega mult aşteptata Istoriesecretă a literaturii române, EdituraAula, Braşov, scrisă de unul dintre ceimai cunoscuţi critici literari timişoreni,Cornel Ungureanu. Cartea de faţă încununeazăcu succes şi celelalte apariţiieditoriale ale autorului. Este vorba de volumeleGeografiei literare. Însuşi autorulacestui volum declară în prefaţă: „Istoria... pe care o propunem sevrea o alternativă a istoriilor actualităţii imediate. Iar istoriile literaturiiromâne au fost mereu propuse de o actualitate imediată încare existau urgenţe, constrângeri, (de)solidarizări. (...) Felul încare au fost întâmpinate Geografiile... m-a îndemnat să cred că enecesară o Istorie alternativă (secretă!) a literaturii române, carepoate clarifica rolul acelor cărţi.” (p. 18) Aşadar, această carte sevrea o continuare a muncii laborioase depusă de autor în realizareaunor lucrări atotcuprinzătoare dedicate geopoliticii şi geografieiliterare ale României.Volumul este stucturat în două părţi mari, fiecare dintreacestea având un titlu sugestiv: Despre aşezarea hotarelor... (parteaîntâi), ....şi despre destrămarea lor (partea a doua). Ceea ce reţineatenţia cititorului e diversitatea tematică abordată de autor, dela apariţia primelor documente cu caracter folcloric, la literatura bănăţeană.Capitolele importante ale cărţii tratează teme legate deGeopolitica şi geografia literară în Europa Centrală (şi de Est);Geopolitica, de la 1848 la 1918. Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.C. Popovici, Lucian Blaga, Emil Cioran; Geopolitica de la 1918 la1989. Deschiderile spre Răsărit (în partea întâi); Arta paricidului laromâni; Vârstele erotice ale literaturii. i cele pornografice;Provinciile literaturii (în partea a doua).Studiul debutează cu un istoric dedicat Balcanilor,consideraţi a fi Europa Centrală, adevăraţi „cetăţi derefugiu”, şi cu explicarea termenului cel mai des folositastăzi, geopolitica. Aceasta este o ştiinţă, dar o „ştiinţădamnată”, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial:„Dar nu doar geopolitica fusese compromisă, ci totce definea, într-un fel sau altul, Europa Centrală – ceeace purta numele de Mitteleuropa. Cele două concepteerau strâns legate unul de celălalt.” (p. 23) Totuşi, geopoliticaera considerată a fi un dezastru, era asimilată nazismuluihitlerist, deşi a existat înainte de Hitler. Termenulde Mitteleuropa a fost definit şi lansat la începutul secoluluiXX de către F. Naumann în cartea sa, Germania pretutindeni.Chiar şi autorul volumului de faţă a dedicat o lucrare peaceastă temă, Mitteleuropa periferiilor, apărută la editura Polirom,2002.Mai departe, criticul aduce la lumină noi informaţii desprecoala Ardeleană, de la Ioan Inochentie Micu Clain la Andreiaguna, ajungând până la studii despre Mihai Eminescu. Centrulşi calea spre el, Ioan Slavici şi iluzia geopolitică, A. C. Popovici,Lucian Blaga, Emil Cioran, Vasile Voiculescu, N. Steinhardt, MirceaEliade, Mihail Sebastian etc. „Urmaşii” lui Mircea Eliade: Sorin Alexandrescu,Ioan Petru Culianu, Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin, MirceaHandoca, contribuie în mod vizibil la înţelegerea scriitorului şi savantuluiMircea Eliade. Aceste capitole pun accentul pe dezvoltareaintelectuală deosebită a istoricului religiilor, dar şi a diaristuluiMircea Eliade: „Care ar fi drumul drept, calea regală, sau care ar fiieşirea din labirint, iată întrebări obsedante în timpul unei creaţii înfăptuiteîntr-un ritm infernal, cu o forţă de muncă unică şi cu ovoinţă fără egal. Dacă antier (1934) e «romanul indirect» carepoate da imagine efortului pe care scriitorul îl face în perioada saindiană, Fragments d’un journal (1973) e elocvent pentru felul încare acesta îşi definitivează opera de maturitate.” (p. 205) În paginileJurnalului portughez, Mircea Eliade „nu mai corijează pagini,nu mai selectează confesiuni, nu mai vrea să facă o bună impresie”(p. 207), ci se arată cititorului exact cum e, îşi deschide total sufletul,nu mai întâlneşte nici un fel de oprelişti care-i cenzureazămintea, „...aceasta a fost istoria sa: istoria sa secretă, care angajeazădeopotrivă intimitatea, fanatismul politic, credinţa şi necre-Cornel Ungureanu – Istoria secretă aliteraturii româneBraşov, Editura Aula, Colecţia „Studii”, 2007, 510 p.dinţa.”(id.)Capitolul Generaţia ezoterică cuprinde informaţii despreMarc-Mihail Avramescu, Vasile Lovinescu, Belu Silber, Jeni Acterian,Mozes Gaster, Geo Dumitrescu, Marin Preda, Ion Caraion şiNicolae Labiş. Acestora autorul le dedică studii şi monografii.Aduce în discuţie o temă predominantă în literatura română interbelică,tema „omului revoltat”, privită din mai multe ipostaze criticeşi „exerciţii de înţelegere”. Astfel, se întrevede în opera literară ascriitorilor mai sus menţionaţi, „ideea de revoluţie şi ideea de impasîn acest «timp nou».” (p. 294)În partea a doua a volumului de faţă autorul reia explicaţiatermenului de geopolitică, adâncindu-i astfel semnificaţia şi lărgindu-iaria de răspândire. Se poate vorbi de geopolitică înliteratură, manifestată sub forma „fenomenului numit transgresiune”.Aici autorul dedică studii minuţioase unor opere de o valoarecapitală pentru literatura română. Este vorba despre opereleunor scriitori consacraţi precum Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale,Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu,Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Mircea Streinul. Acestestudii sunt reunite sub cupola unei teme comune, „arta paricidului”.Apoi autorul are în vedere câteva cosideraţii teoretice despreavangardă, iniţializând o „propunere de globalizare”, reunind la unloc „cele patruzeci de isme”. În demersul său autorul apelează laobservaţiile pertinenete ale lui Ortega y Gasset, dar reluate deMatei Călinescu în volumul său dedicat studiului modernităţii, Cincifeţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch,postmodernism, apărută la Editura Polirom, în 2005. Criticul CornelUngureanu ajunge la concluzia că „toţi istoricii avangardelor arvrea să scrie istorie, care să descopere, în trecut, alte reguli ale joculuicare să afirme spiritul tânăr al unei epoci de renaştere.Fiecare mare scriitor (sau fiecare autor anonim)poate să păstreze şansa (să deţină secretul) unei iniţiative«avangardiste», evident noi, contestatare, globalizante.”(p. 394) Din seria scriitorilor avangardişti, cei careîi reţin atenţia criticului sunt: George Bacovia, TristanTzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Urmuz, Gellu Naum, VirgilTeodorescu.Un amplu studiu îi este dedicat şi literaturii licenţioase,ce capătă din ce în ce mai mult priză la public,ajungându-se astfel la dezolanta concluzie că sexul sevinde cel mai bine. În Vârstele erotice ale literaturii. icele pornografice autorul subliniază faptul că: „Epocapostmodernă este legată de un şir de deschideri succesivespre imagine, iar în cadrul acestor deschideri filmul,revistele, ziarele, televiziunea comercializează atât imaginile-şoc,cât şi textele care să-i tulbure, excite, confişte pe cititorii ceva maifragili. Dacă transformările moderne ale poeziei sau ale prozei, aleromanului sau ale dramaturgiei (prin câţiva autori geniali) desfiinţeazăgraniţele între ce este permis şi ce este interzis, dacă luptacu tabuurile aduce un spor de notorietate unui Flaubert sau Baudelaire,dacă sexologii şi psihanaliştii sfârşitului de secol (evident,al XIX-lea) fac recapitulări care să valideze operele lui Sade (...) şiSacher-Masoch (...) în numele ştiinţei lor, (...) a psihopatologiei sexuale,ultimele decenii ale secolului XX încearcă să dizolve limiteleîntre erotism şi pornografie.” (p. 428)Criticul realizează o trecere în revistă a unor texte cosideratelicenţioase la vremea respectivă (este vorba de începutulsecolului XX – n.n.), texte ale lui Geo Bogza, Mircea Eliade, N. D.Cocea, Felix Aderca, Tudor Arghezi, George Călinescu. Chiar NicolaeIorga publică în „Neamul românesc” un clasament al „pornografiei”,un „top pornografic”, pe primul loc situându-se H.Bonciu, fiind urmat de Geo Bogza. De la jumătatea secolului XX,„perioada 1948-1989 rămâne a interdicţiilor; cooperativa «avântulpornografic», atinge maxima productivitate după 1989” (p. 429),după cum precizează şi Irina Mavrodin în Cucerirea zonei interzise,din volumul Operă şi monotonie, apărut la Editura Srisul Românesc,din Craiova, în 2004.În prezent s-a atins extrema „avântului pornografic”, dovadăfiind editarea la scară largă, „pe bandă rulantă” a cărţilor „de(continuare în pag. 3620)www.oglindaliterara.ro


ESEUDIURN SI NOCTURNLA EMINESCU ŞI PRECURSORI,,fiecare poet este fiul tuturor poeţilor care l-auprecedat şi al nici unuia în particular, fiindu-şi,deci, fiul lui însuşi" .(Benedetto Croce – Poezia, Ed.Univers, 1972, p.330)A căuta la precursori germenii creaţiei unui poet deexcepţie (l-am numit pe Eminescu)este,până la urmă,un act legitimal oricărei cercetări.Întrebarea ce se naşte în mod logic dintr-o asemeneaabordare este dacă opera eminesciană continuă pe cea dinainteasa, dacă se constituie, cu alte cuvinte, ca o dezvoltare şiamplificare la alte dimensiuni a tradiţiei. Răspunsurile la aceastăîntrebare au oscilat, nu o dată, între o negare totală,pe planartistic,a unei evoluţii fireşti şi o acceptare fără rezerve, încazul,,izvoriştilor," a unor influenţe, ecouri, reminiscenţe, din fondultradiţional sau de aiurea, insinuând, toate, că,,o zonă din ce în cemai vastă la Eminescu nu aparţine lui Eminescu"2 (AlainGuillermou -,,Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu",Ed.Junimea, Iaşi,1977, p.22)Semnificativă, pentru prima tendinţă, este opinia lui G.Ibrăileanu care afirmă că,,Eminescu este un eveniment aproapeinexplicabil pentru literatura noastră. El e aşa de mare faţă depredecesori,încât nu mai poate fi vorba de o,,evoluţie" firească aliteraturii ci de o săritură. Căci de la Alecsandri, Bolintineanu şichiar Alexandrescu în chip normal nu se poate ajunge la Eminescu"3.(G. Ibrăileanu – Pagini alese, Ed.de stat pentru lit. şi artă)Reacţia la cele două tendinţe extreme vine prompt dinpartea lui G. Călinescu, care,,fără a dispreţui studiul izvoarelor" leconsideră totuşi irelevante deoarece,,chiar când punctul de plecareeste o sugestie bine determinată, subconştientul alterează într-aşachip tema, încât punctul de plecare devine ceva zadarnic," pledândîn continuare pentru o situare a poetului,,în devenirea valorilorartistice"şi în,,măsura concordanţei lui cu spiritul veacurilor şi aevoluţiei faţă de poezia veche" urmând să-l,,simţim" pe Eminescunu prin autorii străinici prin premergători:,,Văcăreştii, Cîrlova, Alexandrescu, Alecsandri,Depărăţeanu, Mihail Zamfirescu, Bolintineanu şi în cele din urmăJunimea. Aceasta este calea dreaptă de ajuns la Eminescu, iar nupoezia germană". 4 (G. Călinescu – Mihai Eminescu, Studii şiarticole, Ed. Junimea, Iaşi,1978,p.25-26)Considerând că niciodată vreun creator, fie el de geniu,n-a apărut pe un loc gol, că o,,săritură" nu echivalează în nici un felcu o ruptură, dimpotrivă se constituie ca o etapă legică într-unproces dialectic conform căruia acumulările cantitative duc la onouă calitate, printr-un salt sau revoluţie (Hegel), operaţiunea detăiere a rădăcinilor apare ca un nonsens .,,Ce" şi,,cât" a luat Eminescu de la precursorii săi,sunt, înacest context, probleme de o însemnătate minoră, ceea ce adevenit însă acest material sub acţiunea transfiguratoare a unuipoet de excepţie e, într-adevăr, o problemă incitantă.O privire cât de sumară asupra literaturii româneanterioare lui Eminescu frapează prin preponderenţa aspectelordiurne ale vieţii în contrast cu cele nocturne, slujitorii scrisuluiromânesc situându-se încă de la început pe linia curentului de ideimenit să-i conducă la afirmarea valorilor certe ale umanităţii. Aflat,pentru o perioadă îndelungată, în conul de umbră al civilizaţieieuropene, datorită vicisitudinilor istorie, poporul român, prinspiritele sale cele mai lucide, a fost nevoit mai întâi să-şi justifice nunumai cu spada, ci şi cu scrisul,dreptul la un loc sub soare. Şi cedovadă mai elocventă putea fi invocată decât aceea că româniisunt moştenitorii unei culturi de mare elevaţie, cea latină, fertilizatăla rândul ei de cea elină,atât în perioada clasică cât şi în faza eitârzie,bizantină ? De aici, poate, şi una dintre particularităţileliteraturii române – militantismul - ideealatinităţii limbii şi poporului român servind, nu mai e nevoie s-ospunem, drept armă redutabilă în calea intenţiilor deznaţionalizantede oriunde ar fi venit.Nu e de mirare deci că înaceste vitrege condiţii literatura românănu s-a putut îndrepta decât înspre aceleforme care exprimau în cel mai înalt gradlatinitatea, umanismul şi clasicismulIon Michecigreco-latin fiind în acest sens formelecele mai adecvate.S-ar părea,după aprecierile Doamnei de Stael,căpopoarele meridionale, grecii şi latinii, concep existenţa dintr-operspectivă luminoasă, stenică, de calm şi echilibru, în timp ceseptentrionalii sunt mai receptivi la tonurile întunecate, maiproblematici, mai înclinaţi spre interiorizare 1/ (Doamna de Stael -,,Despre literatura la antici şi moderni",în vol.,,Arte poetice -Romantismul", Ed. Univers,Buc. 1982.p.223). Uşor s-ar deduce deaici că starea de graţie a latinilor este clasicismul, tot astfel cum agermanicilor e romantismul. Pusă în aceşti termeni însăclasificarea devine restrictivă; ar rezulta că numai arta anumitorpopoare s-ar putea bucura de calificativul,,clasic"sau,,romantic";ceea ce nu se confirmă.Demnă de reţinut totuşi rămâne sugestia că ceea ce s-anumit clasicismul românesc nu constituie, aşa cum s-a maicrezut,un fenomen de import sau de mimetism,ci o reflectare fidelăa spiritului latin moştenit,astfel explicându-se, în mare măsură,predilecţia scriitorilor noştri pentru o artă în care gustul pentrumister n-a întrecut niciodată apetenţa spre,,pondere şiechilibru,sobrietate şi limpezime"(D. Păcurariu -,,Clasicism şiromantism,"I,Ed. Albatros, Buc.1973, p.24.)Distingând o direcţie clasicizantă răzbătând din fondullatin suprapus şi legând de acesta nostalgiile solare detectabile înliteratura română, am suprasolicitat,desigur, importanţa acestuia.Cum s-ar explica însă că şi romantismul, care, precum se ştie,reprezintă ofensiva forţelor latente, obscure, ale fiinţei omeneşti,germinând sub auspiciile nopţii, stă, în varianta românească, totsub semnul luminii diurne?Când C. Ciopraga remarca, pe bună dreptate, că,,nostalgiile selenare înainte de Eminescu n-aveau consistenţă" (C.Ciopraga -,,Nocturnul în opera lui Eminescu" în vol.,,Studiieminesciene",Ed. pentru literatură,1965.), criticul dezvăluia orealitate de fapt, însă nu trecea mai departe de un nivel purconstatativ.Să însemne lipsa de,,consistenţă"faptul că romantismul,cel puţin în faza incipientă, e un reflex, în contrast cu clasicismul,alunor influenţe neasimilate, un fenomen exterior, o,,formă fără fond",rezultând de aici că literaturii noastre îi este improprie vocaţiaromantică? Autorul citat n-a avansat nicăieri o asemenea supoziţie,însă întrebarea se poate pune.Şi răspunsul trebuie să ţină seamă în primul rând destatutul Ţarilor române în congregaţia europeană.Se ştie ca romantismul, printre altele, a însemnat şi orevanşă a valorilor spirituale autohtone,naţionale, asupra celorgeneral-umane, promovate de clasicism. Având drept finalitateameliorarea condiţiei umane în genere, iluminismul, forma ideaticăîn care s-a regăsit clasicismul, dusese la o revoluţie de eliberaresocială (Revoluţia franceză de la 1789), ideile romanticilor,punândaccent pe specificul naţional (fără a eluda idealul social) trebuiausă conducă la o revoluţie de eliberare naţională.Numai că (şi aici se relevă una dintre trăsăturileparticulare ale romantismului românesc prezentând similitudini cuRisorgimentul italian) în timp ce romantismul apusean, în speţă celfrancez, englez sau german, neavând de realizat un asemeneaideal naţional, introduce o notă retractilă, cultivând evaziunea îndiverse forme, incluziv în lumea interioară, romantismul românesc,dând glas aspiraţiilor sociale şi naţionale accentuează notacombativă,implicându-se în realitatea românească.(paşoptiştii)www.oglindaliterara.ro(continuare în numărul viitor)3611


LECTORSingurătăţiduminicaleUn „şah etern” – laapărare cu Mitică IonCu Lucian Mănăilescu şi cartea sa de poezie „Ultimaeră glaciară” apărută la Ed.Vega Buzău 2006 „eIon, autorul rondelurilor din „Şah etern”, carte apărută„Nici baftă, nici suflet candriu” – ni se prezintă Miticăfrumos să priveşti pe fereastra unei lacrimi” chiar dacăla Ed. Vega Buzău, 2007 (120 pag.) prin care mai că„uneori tristeţea e atât de frumoasă”, pentru că el poetul,din Agora singurătăţii, brodează şi imaginează pen-Tudor Cicu murile bune, şi unde vei asculta şi rostirea meşteşu-te invită la „subterană” şi la „un şpriţ răcoritor” ca-n vretrunoi lumea unei ere glaciare („moartea de dupăgită a versului său ce te va lecui de suferinţa unei zileamiază a poetului”) pentru a închide în ea o singurătateireparabilă şi a se rostui şi alcătui pe sine în dantelăria unui crângu-i aproape pustiu”. Dacă pentru Macedonski, autorul rozelorlipsite de patos „când ninge cu frunze uscate/şigând de nuanţă metafizică. Cartea de poezie este alcătuită din trei care mor, crinii şi rozele erau „drogurile” care îl izolau de infernulcicluri emblematice: Amintiri şi nori – este ciclul prin care ieşirea realităţii şi-l transporta într-o lume ideală, la autorul rondelurilor dindin basm începe chiar cu basmul, „dinspre poveste”; Agora singurătăţii– este ciclul de poeme de unde ne face cu ochiul „între ma-al realităţii. Cartea este împărţită în patru grupaje cu titluri ce sta-„Şah etern”, drogurile îi sunt tocmai trăirile din acest actual infernlurile înalte ale singurătăţii... (de pe malul altor întâmplări ieşite din bilesc anumite corespondenţe cu trăirile sale cotidiene: „Vânzătoriide iluzii”, „Viaţa ca un galop”, „Prezent bizar” şi „Veni, vidi... vicii”matcă )” şi Sentimente cardinale – ciclul unui „vânător de cântecede lebădă” prin frumoasa şi legendara Vale a Plângerii „cea foşnitoare”.Aici îl întâlnim: „nume de vânător şi vânat…” suind în poem tanţilor acesteia „că şaua ei mi-au aruncat pe spate” şi bate în zi-În primul grupaj, poetul se revoltă împotriva puterii şi a reprezen-prea-cuminte „către câmpia cea mare a cerului”. În fiecare poem durile cetăţii trâmbiţând cum că dreptatea e strivită „sub mantăi şicoexistă nostalgia pierderii unei imagini a unui trecut fericit şi melancoliaunei singurătăţi dintr-un amurg al trăirilor. De la imaginea des în dungă/Pentru soarta aspră ce ne-aţi hărăzit/Nimeni cu mi-sub galoane”. Iată o strofă edificatoare: „Clopotele ţării bat camcopilului care „se bălăceşte în cer” (galopând pe calul său de lemn) resme n-o să ne mai ungă/Viitorul nostru este răstignit”. Aici, înpână la pragul de maturizare al jocului „către un alt tărâm mai primejdiosdecât uitarea”, nu-i decât („poarta veche”-soarta) prin care uşor ironizaţi: „Mătuşa din senin”, cel ce ne-ndeamnă „la număratacest grupaj, diatriba sa va fi sarcastică, iar reprezentanţii puteriicineva „face semn cu mâna depărtării” (Acasă). Pentru acest poet de ouă”, infractorii care „de braţul legii nu se mai ascund”, politruciide ieri şi de azi care „s-au regrupat în haită” ca lupii; sunt ironi-aflat în singurătăţile sale duminicale melancolic, „nu mai sunt templedecât în zborul păsărilor”. Intuim în acest mesaj al preţuirii pentruaceastă imensă planetă şi grea, ca simbol al trecerii şi rondelurilor, viaţa dură de azi, devine ca o pradă pentru cei „tot maizaţi rând pe rând. În „Viaţa ca un galop” – pentru autorul(ne)trecerii celor pentru care „nu mai există întoarcere” ci numai flămânzi şi tot mai goi”. Dorinţa de a evada în poezia, care să-l izolezede acest infern al realităţii cotidiene, nu se manifestă ca la au-singurătăţi şi, un deşert pesemne s-a răspândit în suflete, un mesajsfâşiat de substanţă şi percepţii cât o formulă de salvare pe care o torul rondelurilor rozelor care mor, din frământările sale de a găsicrede universală şi definitivă în Ţara Făgăduinţei: „dar ce să fac eu drumul spre transcendenţa creatoare, aceasta este la Mitică Ion, oacum/cu atâta singurătate/când tu alergi desculţă/prin altă amintire”.Dar, la Lucian Mănăilescu tristeţea nu este tărâmul unui exil gândurile mele” – gânduri prin care poetul doreşte să-şi invocedecompensare a energiilor sale creatoare: „Vreau să rămân cuautoimpus, cât mai ales, pretextul de a ieşi din basmul fără de griji Dumnezeul său în ajutor: „Opreşte, Doamne, ploaia şi ne iartă” căcial adolescenţei ingenue, pentru a intra din nou în cel al ideii şi forţeipe care o impune cuvântul. „Călare pe jumătate de iepure noi niciunul n-o să bea cucută” e rezonanţa unui strigăt epuizat, cu„suferim de-al mămăligii mit”. Resemnarea din urmă, cum că „laşchiop” te poţi simţi şi aici (aruncat) „în veselul balamuc al vieţii” şi trimiteri la calmul filozofiei lui Socrate: „Căci zăvorâţi în lanţuri fărăridicat în lumina severă a cuvintelor, singur printre naufragiaţii în zale/În casele sărace e de jale/Şi astăzi ştergem porcul de pepoezie, unde se mai „pictează vuietul mării” dansând ca la un sabat listă/La fel ca-n perioada comunistă”. În „Prezent bizar”, imobilitateatabloului sugerat, capătă acum un neaşteptat dinamism. La Mi-al destinului: „acum cultiv greieri pe câmp/şi mă dau în scrânciobulmutului.../Acum aş zbura într-un copac/aş înfrunzi într-o pasăre”(convingător-s.n.).„Până să-l izgonească/tăcerea ploii” – poe-o dorinţă de a dihotomiza sensurile acestuia: „Pe casa mea nu cuticăIon, sculptarea meşteşugită a versului poate fi înţeleasă şi catul nu uită să cânte pe această planetă glaciară paradisul, nu cuveaua cântă/Ci inspiratul îngerilor cor” – ne sugerează autorulpentru că nu l-ar avea cât pentru a nu dori să-l piardă; câmpul lui rondelurilor. „Testament”; „Rustică”; „Chindie”; „Ploaia” ; „Iarnă polară”– sunt rondeluri prin care Mitică Ion stabileşte anumite punţivizual şi auditiv trece prin noi, lumea lui (poetizantă) se creează înnoi, pentru că iată! „se întâmplă sentimente năucitoare” : „În fiecaredimineaţă un străin/se trezeşte în locul meu/îmi probează antici în care se simţea mult mai pregnantă acea decompensareîntre pesimismul poporului din care se trage şi tragismul poeţiloramintirile, picioarele/desculţe, norii de pe cer şi tristeţile/răvăşeşte amintită a energiilor lor creatoare. „Invocaţie”, este rondelul carelenjeria intimă a poeziei,/soarbe din zaţul zilei de ieri,/apoi plictisit generează o altă cale spre Lumea Divinităţii, a psalmilor cântaţi deîmi înşfacă umbra/şi iese, dracu ştie unde,/trântind uşa...” (Străinul).Când basmul poemului rostit din zariştea gândului (vezi Bărutala Ed. Raluca, 2007. Şi în fine, ultimul grupaj „Veni, vidi... vicii”,regele David, din următoarea sa carte „Inspiră-mă, Doamne!” apătrânulşi marea) îi va oferi „câteva clipe de fericire”, mă încumet să cuprinde rondeluri prin care autorul revine la teme ale căror ceruricred că de pe această treaptă a lumii, poetul ne va mai oferi cândvaun spectacol de bunătate, ca antidot la neliniştile aflate prizo-Tematica rondelurilor ţinteşte acum spre zarea Iubirii şi a Fiinţeinu mai sunt tulburi şi răzvrătite. Au în ele un univers calm şi uman.niere în peisajul atâtor reculegeri din muzica şi iubirea cu care-şi umane, iar Mitică Ion îşi concentrează toate eforturile sale imaginareîn versuri cu formă fixă, precisă, limitată. „Ninsoarea toam-învinge resemnarea: „prevestind vuietul mării”. Cititorul care va aflacum pune el (poetul) „tristeţii urechi de iepure” iar „balaurul cu nei” – e aici un rondel care va sugera şi cititorului această invitaţieşapte capete – al lumii/citeşte şi moare de râs” va fi curios să afle imaginară la „subterană” pentru un „şah etern” alături de un sufletce se mai ştie despre poet şi „despre această strălucită victorie”. mare şi poate (ca în versurile celebrului cântec): candriu.3612www.oglindaliterara.ro


POEZIALUCIA OLARUNENATIA DURAT DESTULA durat destulPână am aflatCine sunt.Acum însă,Pot vorbi,În cunoştinţă de cauză,Cu îngerul.CELĂLALTMă mişc spre lumină ca o răsărităIar Cellalt mă-ngână şi-l audÎntind mâna stângă spre clipa sortităCellalt face dâră-n pământul cel udPrivesc într-o zare spre muntele naltŞi-n gând mi se naşte pornirea cea mareŞi-atunci îl zăresc din nou pe CellaltCrescut ca un dig pe cărareMă uit în oglindă şi Cellalt mă vedeŞi mişcă din ochi în apa de–argintMi-o ia înainte când zbor către verdeI-aud mârâitul când murmur şi cânt.El veşnic mă-ngână, veşnic m-aşteaptăSă vadă ce fac ca să facă şi elE-un vânăt ecou crescut dinspre soartăPiedică aspră-n drumul spre ţel.Mă-ntreb uneori care-i viul din noiŞi care din noi este umbrăNăscutu-l-ai, Doamne, să-nece-n puhoiZborul meu aprig în clipa cea sumbră?Ori dimpotrivă, să nu uit de mineŞi visul să-mi cresc cu puteri din povesteCellalt e Răul sau ţinta spre Bine?Care sunt eu şi el care este?ATUNCI CAD ÎN VISE o lumină ciudată,De primă-nviereŞi nourii se-încolăcesc,Încercând să-mi deseneze o mantrăPe care s-o pot înţelegeŞi foarte aproape mă aflu,dar încă nu întru totŞi vine din corul de frunzeCe trec arămiu spre lumea lor de apoi,O simfonie cu sensuri răvăşitoare,Ca un triumf al frumuseţii-n do major..Atunci cad în visŞi regăsesc albia dintîiŞi-s atât de imaterială în alburi de fumDe parcă aş fi doar ideea de mineîncă neîntrupată în frământatul destin.Chiar dacă uit tot ce-am aflat în tărâmuldintâiŞi-o iau mereu de la capăt,Pe apa greşelii,Ştiu că vreodată,Când curge lumina aceea ciudatăşi norii au mantre-n contur,va veni din nou, biruitoareşi de toate umilirile curăţitoare,Căderea în vis.MARIUS STANAdevărul şi numaiadevărulEra o cabană în munţisau poate într-o pădure, undevape un dealasta sigur, undeva pe undealîn orice caz era ceva demersse urcasau poate se cobora, nu mai ştiudin scândură vreau să spuntrei încăperiba nu, patruşi în acele încăperi nu eranu era nimeni.M-am aşezat pe marginea patuluiam netezit cu degetele pătura asprăsau nu, nu aşaam pus mai întâi pe masă pâinea şi sticlade votcăam găsit o cană ciobită pe un raft şi abiaapoiM-am aşezat pe marginea patuluiam netezit cu degetele pătura asprăerau chiar două căni pe rafterau poate chiar mai multenumai lângă mine nu eranu era nimeniApoi, când s-a înseratam reparat instalaţia electricăde fapt nu era nici un fel de instalaţie electricăam aprins pur şi simplu o lumânarenici lumânări nu eraucred că n-am reuşit să fac lumină delocba nu, era o candelăacum ştiu sigur, era o candelă cu flacărăsubţireM-am lungit pe podea şi am închis ochiidar înlăuntru nu eranu era nimeni.Mănuşa cu diamanteAşa ca o pală de vânta coborât din trăsurăîntr-o vâlvătaie de rochiece sfârâia pe trupul ei lichefiata trecut prin mulţimecu acea tristeţe de împrumutacoperindu-i chipul ca un voala privit într-o parte cu nările fremătândşi a grăbit pasul precum căprioareleîn bătaia luniiCu o mişcare uşoară a mâiniiA risipit mai apoi ceaţa şi a stârnituruitul turmei de bivoli pe bulevardul municipalvârtejul sângeriu care m-a târât prin ţărânăcătre locul din care tocmai plecasecătre urma trupului incandescentpe care l-a părăsit în grabăveşmintele ei decupate pe cerExistă oameni care au văzut-o şisunt încă în viaţăoamenii care pot mărturisi cumîn zadar mă agăţam de stâlpii de telegrafde chioşcurile de ziareîn zadar încercam să înăbuşzgomotul produs la izbirea numelui ei defaţada baroc a clădirilorde trunchiurile văruite ale platanilor uriaşide fântâna arteziană şi de caldarâmul înstelatAh şi pasărea astacare mi s-a aşezat pe inimăwww.oglindaliterara.roYUSSUF KHALIDtough shittu ştiai finalul poveştii:un cor de copii africanişi un singur motiv,depărtarea.cântau“Santa Claus is coming to town”în zulu.pe un aeroport,în ceaţă.smog. fum. ceaţă.ştiai că sania bătrânuluiavarle va reteza capetelecu tălpile ascuţitede nordul pol.şi plângeai.îmi şopteai căMoş Crăciun e Dumnezeuexplicat pe înţelesulcopilului tău niciodată născut.apoi muream.amândoi.încet, fără nicio grabă.fără niciun sentiment.şi fără să ne cunoaştem.ca o datorie.imitam oameni...***un pact între emisferediscreditând timpul,urând orice patinoar caorice mişcare ce poate (l)imitasoarele în mersul lui,ceasul în ticăitul lui,inima în trecerea eidin ce în ce mai departe...organ al sângelui şi plictisitor obiectderanjând somnul,ritm pentru gânduri,ca un dirijor diapazon,buhăit şi trist.om.păpuşă rusească,oglindă veneţiană,în stare de mort sau de viu,prietenos cu viermi -de înăuntru sau de afară,în funcţie de circumstanţă ori de context - ,probabil că fiinţă,dacă nu, pământ cu mult tupeuşi oarece sentimente.pentru că nimic nu poate fi la fel,şi nu se poate schimba,pentru că lucrurile merg pe-aiciaşa,după sfârşitul lumiimă aflu într-o centrală telefonicăde unde îmi voi lăsa un mesaj:-nimic nu poate avea sfârşit, nu vă temeţide cuvântul meu.-3613


LECTORLucian Bâgiu,povestitorulOrbitor. Aripa stingaMircea CartarescuEditura: HumanitasAn de aparitie: 2004Numar de pagini: 348Sânziana înlumea poveştilor(Editura ,,GrigoreMoisil”, Bacău,Monica Grosu 2005) este carteacare propune un tipnou de scriitură,definitorie, într-o anumită măsură, pentrutânărul prozator, Lucian Vasile Bâgiu. În fapt,nu e vorba de un stil cu totul nou, ci, mai degrabă,de o anume dorinţă de explorare a fantasticuluirecuperator în legătură directă cu unreal cotidian, banalizat de evenimente comune.Vocaţia de povestitor a autorului iese vădit lasuprafaţă, dublată fiind de alte calităţi alescrisului său, cum ar fi ironia, spiritul ludic şiparafraza.Textul ţese, la graniţa realului cu fantasticul,istoria unei călătorii, o călătorie depoveste şi în poveste, având-oca protagonistă pe Sânziana, ofetiţă frumoasă şi îndrăzneaţă,adică prototipul eroinei dinbasme. Povestea este condusăcu har de un narator obiectiv şiludic, ce ademeneşte continuucititorul spre o lume a închipuirii.Însuşi naratorul pare puţin distratşi aparent uimit de întâmplărileevocate, evident totulstând sub semnul ironiei şi alautoironiei. Cunoscândvalenţele scriiturii postmoderne,atât de tentante şi pentru autorulnostru, am putea crede că acesttext nu este nimic altceva decâtun experiment naratologic, realizatîntr-o cheie a simplităţii copilăreşti, a joculuisemantic de cuvinte şi având totuşi unsubstrat de semne şi semnificaţii.În loc de binecunoscutul cal alb dinbasme, Sânziana călătoreşte cu un ponei, totulfiind transpus într-o lume a miniaturalului,liliputană, o lume a inocenţei şi candorii, în careîşi găsesc locul cuvenit şi ceilalţi eroi: Mugurel,Moş Martin, Contele Urechilă, Ducele Căluţ,Vulturul Pleşuv, Piticul Gnom, Spiriduş, VrăjitorulAlb, toţi angrenaţi într-o călătorie labirintică.Impresia miniaturalului e dată şi deprezenţa numeroaselor diminutive, folosite,credem, pentru efectele comice, spre exemplu,,piticuţ”. Avem de-a face, după cum se poatesimplu observa, cu o reiterare în cheie ironicăa basmului tradiţional, Lucian Vasile Bâgiureuşind să recreeze în aparenţă un univers alinocenţei. Căci, în opinia noastră, alta estemiza cărţii, anume dorinţa de a experimentaironia postmodernă, dublată de o imaginaţiecreatoare debordantă.Tot de experimentul postmodern ţine şiambiguizarea voită a textului, drumeţii dinpoveste sunt pe rând alţii, călătoria se complicăgradat, cu toate că buna dispoziţie şi optimis-3614mul par să fie trăsăturile comune ale personajeloratât de pestriţe ale textului. Fantasticuldin basme pare coborât într-un real tangibil, cudeosebire că totul este îmbrăcat într-o haină ailuzoriului şi bunei înţelegeri, chiar dacă pădureafermecată din poveste dobândeştevalenţele unui topos labirintic.Călătoria, ca temă centrală a prozei defaţă, îşi află tâlcul abia la final, deşi naratorulne avertizează din timp că ,,Sânziana, purtatăîn zbor de o umbră imensă, căzuse într-unsomn adânc, plin de vise stranii şi coşmaruri,somn din care nu avea să se mai trezească oîndelungată vreme. Ceea ce i se întâmplă deaici înainte în Lumea Poveştilor poate la fel debine să fie aievea, după cum poate să fie doarceea ce fetiţa visă, îndelung, în noapte.” (p.50). Ambiguitatea mai persistă şi după aceastăclarificare din partea autorului, şi doar finalulschimbă radical perspectivaînţelegerii textului. Totul pare a fifost un vis de o noapte, un visdecupat în cadrul unei poveştide viaţă cu copii, părinţi şibunici. Visul nocturn alSânzianei s-a materializat firescîntr-o poveste de copil, cu simpatiilespecifice vârstei pentrucolegul de joacă, în cazul defaţă Mugurel, precum şi cuatracţia pentru animalele preferate.Răscrucea de la începuto întâlnim şi în final (viaţa oricuie alcătuită din răscruci), iarSânziana e prototipul eroinei ceare nostalgia călătoriilor, pe carele îndrăgeşte pentru doza de mister, imprevizibilşi nou pe care i-o oferă acestea. Textularuncă şi sugestia unei iubiri ţesute în pânzaunei poveşti de basm cu final, cum altfel, decâtfericit! Considerăm atât ideea ciclicităţii imaginilorde început şi sfârşit, cât şi cele câteva elementeconstitutive de basm ca fiind aspecteintenţionat exhibate, percepute printr-un fel deraportare a textuluui tradiţional la cel modern şipostmodern.Finalul prozei de faţă, imprevizibil,coboară fantasticul iluzoriu şi lumea onirică încotidian, în atmosfera banală a unei dimineţi înfamilie. Intervin personaje cu coordonate reale,povestea Sânzianei nu coteşte brusc, ci curgefiresc, fără poticneli, doar luându-şi de aceastădată înfăţişarea unei povestiri în ramă (probabil,un alt item tradiţional pe care autorul îl parodiază).Carte – experiment, Sânziana în lumeapoveştilor, captează atenţia, aşa cum arătamşi anterior, nu doar prin parodie, caracter ludicşi metoda narativă, ci devine o lectură plăcutăşi datorită stilului mereu inovator, proaspăt şiatractiv. Acestea sunt doar câteva din valenţeleliterare ale prozei lui Lucian Vasile Bâgiu.www.oglindaliterara.roIstorie si mit in constiinta romaneascaLucian BoiaEditura: HumanitasAn de aparitie: 2005Numar de pagini: 412In intimitatea secolului 19Ioana ParvulescuEditura: HumanitasAn de aparitie: 2005Numar de pagini: 352


ESEUMetafora unei vieţi răsfrânte în ceilalţisau despre risipire, îndoială şi împăcarewww.oglindaliterara.roÎntr-o notă finală a piesei „Mansardă la Paris cu vederespre moarte” autorul subliniază faptul că piesa „se doreşte un omagiusubiectiv adus lui Cioran” 1 , nefiind altceva decât „o întâlnire subiectivăşi imaginară între dramaturgul Matei Vişniec şi filosofulEmil Cioran devenit, odată cu moartea sa, un personaj”(s.a.) 2Alegerea lui Cioran ca personaj nu este aleatorie, personalitateaacestuia intrigând şi incitând în acelaşi timp „ de acolode unde se află, din superba mansardă pe care şi-a construit-o înacest râvnit edificiu numit patrimoniul cultural al umanităţii” 3 .Titlul piesei intrigă el însuşi (şi, bineînţeles, îndeamnă lalectură). Dacă prima parte a sintagmei e o fină aluzie la mansardace-a adăpostit ani la rând pe cel ce a căutat o viaţă-ntreagă Adevărul,dorind să fie un eliberator(„Nu la o operă aspir ci la un adevăr.Nu să produc, ci să caut. Preocupările mele nu sunt ale unuiscriitor, să fie oare ale unui înţelept? Nici gând. Aş vrea să fiu uneliberator” 4 ), „vederea spre moarte” schimbă perspectiva şi multiplicăconotaţiile sugerând atât moartea biologică, cât şi moarteaspirituală care are loc odată cu pierderea memoriei sau cu asumareacondiţiei de exilat sau, de ce nu, perceperea infinitului depe spaţiul dintre două lumi.. De altfel, întreaga piesă vorbeşte despremoarte, despre dispariţie, despre trecere, personajul îndeplinindu-şidestinul sub zodia fărâmiţării, al aneantizării, al scufundăriiîn pământ sau în apă ca într-o simbolică întoarcere la origini.O lectură a articolului domnului Mircea Diaconu „Ciorandespre un Paris iluzoriu fascinant şi atroce” 5 mă face să mă întrebdacă „vederea spre moarte” nu are vreo legătură cu concepţiafilozofului român despre Paris, pe care-l vede, prin 1971, ca pe „unoraş în care totul e un coşmar/…/ E infernul poleit”Scena I configurează un spaţiu închis, fără nici o deschidere(„ Piaţa asta Fürstenberg e aşa de înghesuită între clădiri,strivită de acoperişurile Parisului…N-are nici o deschidere , domnule…”).Un spaţiu claustrant, un topos coercitiv, în care un Ciorannedumerit şi confuz îşi caută drumul spre casă . Sau, mai exact,spre acasă, spre acea realitate – nu neapărat fizică – unde simţi căţi-e locul, unde sufletul se regăseşte pe sine însuşi, unde amintiriledevin haine confortabile, unde, probabil, poţi găsi acel Adevăr pecare-l cauţi o viaţă-ntreagă.O replică a Orbului cu luneta avertizează asupra detalieriicutremurătoare , la microscop, a suferinţei produse de confuzieasupra omului Cioran („O să vedeţi detalii cutremurătoare”)—craterele de pe lună nefiind altceva decât replici ale abisurilor sufletuluiuman – şi oferind una din cheile în care poate fi citit textul :prin lunetă. De aceea luneta devine la un moment dat jenantă(„ceea ce-l jenează e luneta orbului” – găsim în notaţiile scenice),personajul refuzând să mai fie examinat în detaliu. Tot în acestrefuz se înscrie şi regretul că a scris scrisori de dragoste „şi mulţimease va repezi asupra lor”, invadându-i intimitatea.O altă cheie este exilul şi efectele sale asupra psihiculuiuman, Matei Vişniec evidenţiind în această piesă drama omuluicare este prin natura sa un exilat, rupt de rădăcinile originare.Dacă ne gândim că pentru Cioran Căderea din rai echivalează cusmulgerea din locurile de origine, am putea spune că piesa abordeazăsimbolul omului în absolut rătăcind prin lume.O altă replică, de data aceasta a lui Cioran, transcriedestinul omului ce cade, inevitabil, în capcana timpului: „timpul esteo capcană în care cad doar cei nebuni”. Simbolul capcanei combinatcu cel al spaţiului coercitiv dau naştere unei senzaţii de fatalitate,de supunere în faţa destinului şi conturează imaginea uneimişcări circulare, labirintice, continue, semnalând, astfel, o intrigăcare se consumă la nivel psihic. Consecinţă psihică a unei realităţifizice (boala Alzheimer), Cioran rătăceşte ca printr-un labirintprin propria viaţă fără a găsi ceea ce caută. Pus faţă în faţă cu celelaltepersonaje care au rol de reflectori, descoperim că Cioran nuse mai găseşte, nu se mai recunoaşte pe sine însuşi.Să nu uităm că „Totul se cere contemplat mai degrabăîn cheie metaforică” 6 şi nu întâmplător primul lucru supus fărâmiţăriieste fotografia celor trei prieteni care serveşte ca element dedecor la deschiderea piesei, ca un semnal de alarmă şi în acelaşitimp ca un simbol al pierderii consistenţei fizice a personajului în favoareacelei spirituale (fotografia nefiindaltceva decât păstrătoarea în timp a uneirealităţi fizice).Astfel am putea spune căprima scenă are rolul de a avertiza – prinacumularea de simboluri şi semnificaţii— (asemenea corului din tragedia antică),asupra a ceea ce va urma.Cristina BandiuPrima întâlnire a lui Cioran cumemoria sa are loc abia în scena a II-a.se întâlneşte cu ea fără s-o recunoască şi, mai ales, fără să ştie c-o caută. Obsesia lui e doar drumul spre acasă, un acasă pe carenu-l mai poate percepe: „Numai că sintagma asta acasă nu-mi maispunea absolut nimic. Am simţit în mine un fel de gaură neagră, totală…”. Pare să fie rezultatul unui proces îndelung, cu punctul depornire în anii tinereţii când, cu un gest orgolios, Cioran alege destinulde apatrid, ca o condiţie sine qua non a libertăţii totale, lăsându-şi„umbra” la Sibiu. Merită, astfel, evidenţiat motivul dublului,Cioran definindu-se printr-o serie de contradicţii, de oscilări întreatitudini opuse în căutarea Adevărului absolut, a omului nesupusistoriei, capabil să-şi asume şi să-şi trăiască propriul destin.Cu o tragică luciditate (am putea spune chiar cu o ultimăfărâmă de luciditate), personajul are revelaţia bruscă a pierderiimemoriei („E clar, distinsă Doamnă Memorie…Am început săvă pierd…Dar ceea ce e ciudat e că vă pierd în dezordine. Aşspune chiar în cea mai totală dezordine”).Odată cu pierderea memoriei se petrece şi aneantizarealui Cioran, fapt sugerat de episodul în care ambii sunt înghiţiţide pământ în parcul Luxembourg. Un parc ce se conturează ca unspaţiu dezintegrator, anulant. Lipsa verdeţei e o metaforă a morţiispirituale, aspect confirmat de „pietonii care au dispărut, în zileleploioase”, în parc.Strâns legată de acest aspect al morţii spirituale , apareîn text motivul oamenilor – păsări, pe care-l mai întâlnim şi în „Omulcu o singură aripă”. În concepţia lui Cioran, transformarea păsărilorîn oameni echivalează cu o renunţare la dimensiunea spiritualăa existenţei, cu o plafonare, cu o cădere în material, din cauză că„aceste fiinţe au început să devină din ce în ce mai greoaie, din ceîn ce mai leneşe, mai prostovane” – şi-au pierdut, aş spune eu, aspiraţiaspre înalt, spre metafizic, dorul de a zbura, de a visa, de afi liberi. Răzbate din această poveste fantastică despre origineaoamenilor o puternică dorinţă de libertate, sau mai degrabă de eliberarea lui Cioran, care se simte prizonierul propriei condiţii.Primul pas spre eliberare este anunţat de „întoarcereamemoriei acasă”: „Unde o fi această casă, nu ştiu, dar de întors seîntoarce…Memoria mea se întoarce la ea acasă cu Orient-Expresul”.Nu e o coincidenţă că, deşi nici hamalul, nici înscrisurile oficialenu ştiu nimic despre Bucureşti, Orient-Expresul cu carecălătoreşte memoria lui Cioran va trece nu numai prin Bucureşti,ci chiar prin Coasta Boacii, Răşinari, satul lui natal.Pentru el însă nu este timpul să plece acasă. Mai arede rătăcit încă prin spaţiul închis al propriei sale conştiinţe pentrua-şi găsi drumul de întoarcere. Căutarea aceasta în cerc este percepută,cumva, şi de personaj („Am impresia că mă învârt în cerc”).Matei Vişniec propune spre rezolvare o enigmă:Cioranşi-a pierdut drumul de întoarcere pentru că e român („Dar ce-i aşade grav dacă uită omul drumul de întoarcere? Doar sunt român , enormal pentru români. Ai mei au uitat o mie de ani de istorie/…/ Deaici mi se trage, de la românii mei care au o memorie foarte fragilă…omemorie fragilă a trecutului, dar şi o fragilă memorie a viitorului”)sau pentru că a renunţat la tot ce-l lega de un loc anumeîn numele a ceea ce credea el că e „libertatea totală” („am dorit olibertate totală/../, m-am eliberat de propria mea ţară, chiar de limbamea maternă,/../m-am eliberat chiar de idealurile vieţii mele din tinereţe”),asumându-şi, aşa cum însuşi mărturiseşte, „oroarea de auita tot, oroarea de a trăi la adăpost de istorie”? Iar acum propriasa filozofie de viaţă se răzbună, fărâmiţându-i memoria.(continuare în numărul viitor)3615


ESEUMircea Homescu3616Din ce mă trag iau bine seamaArd nepotolit ca flamaŞi mă mistui, mă frământ.Tot ce-apuc se face parăTot ce las ca scrumul zboarăNegreşit, văpaie sînt.(Friedrich Nietzsche - Ecce homo),* Conştiinţa nu este, cum se crede,vocea lui Dumnezeu în om, cu instinctulcruzimii care se întoarce în om,când nu se poate descărca în afară.* A nu înţelege ce-i creştinismul estecea mai mare murdărie pe care omenireao are pe conştiinţă, auto înşelareadevenită instinct. Orbirea faţă decreştinism este crimă împotriva vieţii.* Morala? Idiosincrasia decadenţei cuintenţia ascunsă de a serăzbuna pe viaţă.(Friedrich Nietzsche - Genealogiamoralei).De n-ar fi existat perfidia subţire(subtilă zic intelectualii… subţiri) a raţionalismuluisintagmatic nietzschenian, nimeni,vreodată, n-ar fi irosit timp şi efort pentru a-idevelopa, în adevăruri fireşti, atavicele şiascunsele erupţii de ateism - drapat cutoga infailibilităţii adevărului absolut, doarde el descoperit şi azvârlit lumii pentru a-ldevora cupid, după secole de minciună…(crede dionisiacul gânditor).Lor, amatorilor de subtilităţi aforistice,formulate în “ritm” de paradox, li s-auadresat analizele argumentelor semi mărturisiteale ateilor, dată fiind uşurinţa prinderiiamatorilor de subtilităţi în plasaîndoielii.Fiindcă trebuie remarcată particularitateaocolirii justificării şi a sistematizăriiîn concept, de către toţi apologeţii ateismului.Întreaga lor “operă” ricanează însintagme şi formulări eliptice. Nu simt nevoiasă se explice.Ei ştiu bine că există o magicăputere de dominare a “lozincilor”, iz dubiosapocaliptic, astfel că revarsă asiduu- în mintea scepticilor - tone de ambiguităţipseudo-raţionalizate.De altfel nici nu ar fi necesar unforaj “arheologic” deosebit - în subconştientulfilozofului dionisiac - pentru a extragede acolo rădăcinile gândurilor sale.Se mărturiseşte singur, cinic şiIntre Dionysos şiNietzsche… filozofândcu “ciocanul” şirăsturnând“blestemul” moraleiemfatic, insultându-ne favoarea pe care i-ofacem… pentru a-i înţelege ura “neînţeleasă”împotriva a tot ce fusese până la el.Ne spune clar că este discipolullui Dionysos.Că ar prefera să fie satir şi nusfânt; deşi sfânt n-a vrut, iar satir… pare-secă n-a putut!Că răsturnarea idolilor / idealurilor( se făleşte cu găselniţa suprapunerii celordoi termeni) este “meseria” lui; şi, în fine,că minciuna idealului o consideră ca pe unblestem care a compromis realitatea şi carea făcut ca şi omenirea să devină falsă şimincinoasă, “până la instinctele cele mai dejos”.În tenebrele cavernicole ale nefericiteilui fiinţe, filozoful “nostru” nu găseştenici o rază de lumină, nici un… ideal caresă-i elibereze sufletul din încleştarea urii şiîncrâncenării faţă de firescul cotidian, general-omenesc.Este întruchiparea nemulţumiriiînsăşi, inclusiv faţă de Dumnezeu şi, tocmaipentru acest motiv, se cuvine “decodificat”în adâncurile ateismului său… cult.§) Secolul nostru este secolul ştiinţei- iată o “strigare” cu care se trufesc oamenii,cel puţin de trei secole încoace.Şi se leagănă, oamenii, - “pariind”pe ştiinţă! - cu iluzia că ştiinţa le-ar fi adusprogres, fericire şi bunăstare.Bilanţul care se impune acum, înprag de secol “21”, ne obligă să recunoaştemcă progres şi bunăstare s-a înregistrat,dacă nu peste tot şi pentru toţi… tereştrii,totuşi pentru mulţi şi în multe părţi ale lumii.Fericire, însă, câtuşi de puţin, nu;fiindcă fericirea este adusă de înţelepciune,de desăvârşire morală, ori azi putem vorbidespre orice, numai despre înţelepciune şimorală, nu.Deştepţi suntem, dar înţelepţi -deloc; iar despre morală nu e cazul să o invocămîn contextul minciunii şi perversiuniicontemporane.Fireşte că nu practicăm filozofianietzscheniană faţă de ştiinţă şi nu o considerămo “rătăcire” a omului, o “decăderesocială”, precum crede neamţul cu pricina -nesimţindu-se obligat să şi demonstrezeceea ce afirmă.El ar fi vrut ca ştiinţa să “servească”omului pentru ca acesta să supunănatura; poate că şi “ştiinţei” i-ar fi surâs unasemenea destin. Dar n-a fost în starewww.oglindaliterara.rodecât să-l ajute să schilodească natura, îndauna înfiorătoare a omului de azi şi a celuide mâine.Şi asta pentru că ştiinţă / cunoaştere/ informaţie nu înseamnă şi înţelepciune.Este oare - în astfel de condiţii -motivat orgoliul omului cum că … secolul Xsau Y este al … ştiinţei?Ar putea să fie în măsura în careacceptăm că omul nu are cu ce să se mândrească,după cca. trei veacuri de ştiinţă şiraţionalism, de zbucium, de ambiţii zdrobite,de prăbuşiri şi ridicări, de războaie, de genocidde ateizare, de revenire la “habitatele“omului peşterilor (dacă va fi existat?!); ştiinţarămânându-i singura “mângâiere”.§) De mult am băgat de seamă -dar era riscant s-o strigi în gura mare - asemănarea,dacă nu chiar împrumutul reciprocde “esenţe” dintre un neamţ şi uniudeu, în cauză Nietzsche şi Marx - şi unulşi celălalt atei de aceeaşi … decăzută factură,dar pentru motive diferite.Ambii au scris - pe toate zidurile şigardurile - că religia, respectiv creştinismul,serveşte la amorţirea conştiinţei, la uitareade sine, la nevoia de narcotizare şi că ar fi… opiumul popoarelor.Nietzsche leagă “răul” intrării creştinismuluiîn omenire de slăbiciunile rasialedecăzute, degenerate, ale stirpei iudaice,posesoarea unei structuri morale de …sclav.Marx, parcă în ciuda orgoliuluinietzschenian, se raliază la ateism, dar depe poziţii socialiste, cu intenţia de a-l sfidape neamţ. Ar fi vrut, parcă, să zdrobeascăorgoliul arianului cu armele semitului împletindun ateism, care argumenta ideatic contralui Dumnezeu, acuzându-l că ar fi opiumpentru vulg, tot narcotic, deci, cum credea şiNietzsche.Fără să ne surprindă prea mult, secuvine să recunoaştem că ateismul socialistse apropie mult de ateismul nietzschenian,“elitist”, platformă teoretică - în bună măsură- a rasismului naţionalist-socialist şifascist; dar şi că întemeietorii socialismuluiinternaţionalist - şi corifeii lor din ţările încare s-a înscăunat la putere - au fost iudei.Să fi vrut Marx, oare, să-i dovedeascălui Nietzsche că… şi în ideologieantipozii se “apropie”?Nietzsche, acuzatorul stirpei iudaicepentru “culpa” de a-l fi “generat” peIisus, se identifică în ateism cu cel mai perfiddintre iudei, l-am numit pe Marx.Ironie a istoriei?; sau sfidarea Sionuluila adresa urmaşilor lui Arie din sferapolitologică a acestui secol?§) Nu ştiu cât greşesc, dar am impresiacă E. Cioran, al nostru, este unNietzsche “extrapolat”… cu un secol mai încoace.Ambii, atei şi duşmani ai sistematizăriicare te obligă la … disciplină în gândşi slovă; ambii afirmă sintagmatic, dar numotivează.(continuare în numărul viitor)


MERIDIANE LIRICEARIMA TAKASHINimicul sfâşiat, traducere de Ofelia Burtea, Editura Europa, Craiova, 2006O metaforă a sfârşitului de secolÎn acest secol nu mai e loc pentru eufemismeNu vă fie teamă să rostiţi numele unuivirusNumiţi-l simplu HIVStrămoşul său din inima Africii CentralePurtat de cimpanzeiA făcut un mic salt şi s-a ascuns acumÎn sângele oamenilorPregătit să-şi exercite domnia teribilăAlegoria secolului trecut:Îngrozitoarea tuberculozăBlestematul sifilis şi lepraAr fi bine să priviţi atenţiLa cea mai recentă jonglerie a destinuluiPe care o reprezintă SidaE metafora acestui sfârşit de secolIar tristele baloane de latex devinInutile în faţa virusuluiVă rog, nu vă mai ascundeţi dupăvorbe.PăreriNicio înălţare nu este prevăzutăNicio înălţare nu este prevăzută anulacestaNicio înălţare nu este prevăzutăun timpTotul va fi făcut ca să nu existeînălţare.Pentru moment, orice înălţare estefrântăNicio înălţare nu va fi acceptată imediatDacă totuşi vreuna va veni, va fi acceptatămai târziu.Orice înălţare va fi evitată în măsuraposibilului.Unii murmură despre inevitabilul înălţării,dar problema este încă în studiu.S-ar putea să nu mai evităm înălţarea,dar acum ea este prematură.Abia am convenit să ne punem întrebăridespre oportunitatea înălţăriiÎncă nu ne-am pronunţatîn favoarea înălţării.Pentru moment, nu ne dorimnicio înălţareEzităm în privinţa înălţării, dar eava fi probabil necesară cu timpulÎnălţarea va fi fără îndoială necesarăîn viitorul apropiat.Înălţarea este inevitabilă.Să ne hotărâm: hai să zburăm odată.Mesaj din necunoscutDacă bietele mele cuvinte ar puteaSă străbată vastele oceaneŞi să şteargă doar câteva picături depe frunteaFetiţei ce se luptă să trăiască.Dacă fragilul fir al glasului meu ar puteaSă străpungă munţiiŞi să aline doar câteva clipe durereaCopilului ce-şi poartă corvoada pestrăziTinere prieten care vii de pe continent,Fii mesagerul meu şi în cuvintele melodioaseale limbii taleStrecoară, odată cu briza arhipelaguluimeu,Aceste accente pe care vreau să le dăruiesclumii.Poţi tu simţi, spune-mi,Mesajele emanând din Univers?Poţi tu prinde în litere pe hârtie, spunemi,Luminile ce pâlpâie în inima lumii?Trupul meu are propria lui căldurăŞi poate cu sufletulŞi cu gesturile sale mai sigureDecât ale îngheţatelor calculatoareSă primească şi să transmită cuvintevenitedin necunoscut,poate să identifice şi să comuniceCea mai nouă fericirePentru cei ce trăiesc pe această planetăEste de a putea, atâta timp cât au oinimă,Să schimbe între ei gânduri şi vorbePoţi să dai naşterePrin comunicarea cu semenii tăiUnei fiinţe noi?Poţi tu să faci să aparăDoar transmiţându-ţi gândurileUn alt tu însuţi care să ştie să meargăsingur?Celebra actriţăOmoară muştelePe trotuarul din faţa farmacieiCu aceleaşi gesturi pe care le avea înfaţa camerelorDe luat vederi.Repetă la infinit această mişcareCu un surâs strălucitor pe buzeNici măcar nu mai contează că o maşinăO stropeşte cu noroi,Ea zâmbeşte în continuare.A cunoscut onoruri şi recompenseIar mulţimile o sorbeau din ochi.Azi, camerele au dispărutCa şi mulţimile vrăjite de-un surâs.Dar strada va fi mereu aglomeratăŞi actriţa va continua să i se dăruiascăOmorând muşte şi zâmbind unui vis.ReuniuniCa să pregătim adunarea generalăOrganizăm un comitet directorAl întârziaţilor.Ca să pregătim comitetul directorOrganizăm o comisie specială.Câţiva aţipesc deja.Ca să pregătim comisia specialăOrganizăm comisia permanentă.Câţiva se ridică să plece.Ca să pregătim comisia permanentăOrganizăm un mic comitet.Câţiva nici nu deschid gura.Ca să pregătim acest mic comitetOrganizăm o şedinţă-fulger.A absenţilor.Ca să pregătim această şedinţă-fulgerOrganizăm un banchet.Antren general.Începutul sfârşituluiSă mă rup de lumina dinafarăSă mă întorc spre noaptea dinăuntrulmeuNici strălucirea zorilor născândNici tristeţea amurgului să nu mai văd.Dincolo de pleoapele închiseUniversulDe cortine grele acoperitPluteşte în derivăNici un ecou al vociiNici un zgomot de lucruri căzândSă nu mai aud nici murmurul cel maislab.Să fac vid în jurul meuPe buzele mele tăcerea să tronezeŞi mai ales să uit, să uit de tot şi toate.www.oglindaliterara.ro3617


ESEUPoezie ,Pictură şi caligrafiesau alchimia dintre imagine şi text numită haigaPoet, eseist, editor şi grafician, IonCodrescu este un nume cunoscut şi în ţarăşi peste hotare, cu o activitate notabilă în domeniulpoeziei de sorginte orientală, maiales.A absolvit Institutul de Arte Plastice„Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Estefondatorul Societăţii de Haiku din Constanţa,Marius Chelaru al revistei Albatros, al revistei internaţionalede poezie Hermitage, în limba engleză. Debutulliterar l-a avut în anul 1976, la revista Atelier, iar ce editorial prin volumulDesene printre haiku, 1992. Recent a absolvit un doctorat cu oteză a cărei temă este haiga, susţinută pe 30 mai 2007 la UniversitateaNaţională de Arte din Bucureşti. Pe baza acesteia a publicat, la edituraHerald, o carte intitulată Imagine şi text în haiga (de altfel, este promotorulgenului la noi; în plus, profesor la Şcoala Nicolae Tonitza şi Liceulde artă din Constanţa, a implicat elevii acestora într-un experiment cares-a întins pe timp de circa 15 ani, finalizat cu o antologie intitulată Haiku-Haiga).Sunt mai multe argumente care recomandă cartea lui Ion Codrescu,Imagine şi text în haiga, drept o lucrare de referinţă nu doar înRomânia, pornind de la faptul că este prima de acest fel în Europa şi apatra în lume, având în vedere şi că se bazează pe 17 ani de documentareîn diverse ţări, posibilitatea autorului de a avea unele întâlniri deosebite,acces la surse de informare (de subliniat, dată fiind raritatealucrărilor în domeniu şi dificultatea de a selecta informaţia dorită, necesitateade a face propriile analize şi a ajunge la concluzii originale) ş.a..Re-desenează pentru ochiul cititorului, cunoscător sau nu, în limbaj accesibil,dar la rigoare, drumul de la apariţia haiga (formă aparte de artăorientală în care textul/ poemul/ caligrafia şi imaginea/ pictura/ trăsăturade penel se îmbină cu efecte deosebite) până la amploare/ răspândireape care a atins-o în zilele noastre. Îi analizează resorturile intime, rădăcinilespirituale, istorice, structura şi raporturile speciale între caligrafie,poezie şi pictură care îi conferă graţia şi efectul artistic fără tăgadă.Când vorbim despre termeni precum Orient (cu familia de cuvinte)şi, în unele privinţe şi Occident, lucrurile nu sunt întotdeauna clare, dreptpentru care îmi îngădui unele consideraţii pentru a putea înţelege maibine efortul lui Ion Codrescu.Romanii, odinioară, foloseau pentru plagae mundi/ „colţurile lumii”denumiri ca plaga orientalis. Azi, dincolo de conotaţiile peiorative, existămai multe moduri de a defini „Orientul” (din latinul oriens – Răsărit/ Est),funcţie de locul în care te afli (Levant, Mizrahi/ Mizrā îm, Mashrek ş.a.).Pentru cultura Occidentală, în general, prin Orient (Orientul Îndepărtat)se înţelege Asia (uneori cu „regionalizări” de tipul Asia de Sud, Asia deSud Est, Asia de Est). Se discută şi despre termeni ca Orientul Mijlociu(zone care altădată cuprindeau Persia, Mesopotamia, Asia Mică şiEgipt), Orientul Apropiat (ţările arabe, Turcia, Iran, Africa de nord). Întimp, înţelesul/ conţinutul acestui termen s-a schimbat adesea, definind/subsumând nu doar o zonă, un areal geografic, ci şi o cultură sau/ şi religie– cum este cazul islamului sau budismului. Amintim opinii precumcele exprimate de profesorul Hajime Nakamura 1 , care scria că, în ce priveştetermeni ca „religie” şi „filozofie”, în sens larg, în Occident distincţiaa fost destul de precisă, însă în tradiţiile orientale „linia de demarcaţieeste adesea greu de perceput” 2 . Dacă unii acceptă (fie şi în „mod lucrativ”)această „privire” a lumii, cu „Orient” şi „Occident”, după alţii este o„tendinţă” artificială de separare, legată mai curând de prejudecăţi (adeseaîn consonanţă cu interese de natură colonială sau politico-economică),de o imagine falsă. Un promotor al acestei teze e istoriculamerican de origine palestiniană (născut la Ierusalim), Edward WadieSaïd 3 , profesor la Columbia University. Hajime Nakamura, în dorinţa dea evita „vechea dihotomie” Orient – Occident, propune utilizarea conceptuluide „arie culturală”, prin care desemnează „zona în care un poporavansat din punct de vedere cultural şi-a statornicit propria tradiţie culturală,în felul său specific. Spre exemplu, India, China, Japonia, Israel,Grecia etc., Europa medievală sau statele-naţiuni din Europa modernăpot fi denumite arii culturale.” Astfel, subliniind asemănările şi diferenţeledintre diversele civilizaţii din „Orient”, în opinia lui Haijme Nakamura,Orien tul nu trebuie privit ca o unitate culturală, ci ca fiind alcătuit din „diversearii culturale”. Foloseşte termenii „Orient” şi „Occident” mai alespentru „comoditatea ex punerii”, prin „Occident” referindu-se la „tradiţiagândirii greco-iudeo-creştine”, prin „Orient” „mai ales la tradiţiile Indiei,Chinei, Japoniei etc.”Caligrafia (din limba greacă: κάλλος/ kallos, frumos/ frumoasă, şiγραφή / graphē – scriere) îşi are începuturile în Asia, în China (caligrafie– în chineză Shufa 書 法 , în coreană Seoye 書 藝 , japoneză Shodō書 道 – care ar însemna „mod de scriere” sau, pornind de la „do”, cale –Calea scrierii). În China dinastiei Tang (618-905), Tu Meng, a arătat, prin3618www.oglindaliterara.rocele 120 de expresii, diferitele stiluri de caligrafie, stabilind criteriile debază. În lista celor 120, primele erau abilitatea, misterul/ misteriosul,atenţia, lipsa grijii, echilibrul, eliberarea/ nestăpânirea, maturitatea, virilitatea,graţia, sobrietatea, buna îmbinare, exuberanţa, clasicul ş.a.Arta caligrafiei (considerată în Asia cea mai rafinată formă de pictură),la mare apreciere în China, cerea perseverenţă şi disciplină şi erade aşteptat de la cei de viţă nobilă să exceleze. Mulţi spun că a caligrafianu ţine doar de sfera creativităţii/ exerciţiului, ci pune în legătură minteaşi corpul pentru a găsi cea mai bună expresie a gândului. Se pare căcei mai iscusiţi caligrafi au trăit, în general, până la vârste înaintate.În ţările asiatice în general caligrafii foloseau cerneala pentru acaligrafia sugestivele caractere chineze (hànzì) care, în fiecare ţară încare au ajuns, au primit câte un nume „local” (hanja – coreeană, kanji –japoneză, Hán Tự ( 漢 字 ) sau Chữ Nho ( 字 儒 ) – cunoscute şi ca ChữHán (scris din/ cu caractere chineze) ş.a.Limba japoneză e, dincolo de toate influenţele, diferită de chineză,acordarea diapazonului astfel încît să se cadă pe un ton comun între olimbă aglutinată şi maniera de grafiere a alteia considerată şi net izolantăe un veritabil paradox. Dar legăturile între limbile/ culturile japonezăşi chineză sunt dificil de cuantificat/ analizat. De pildă, idealul înarta chineze, în poezie sau pictură, transmis şi în Japonia în bună măsură,este să fie sugestiv, nu articulat. Poetul vrea să comunice adeseanu ceea ce exprimă direct în poezie, ci ceea ce nu spune în ea.Japonezii, ca şi chinezii, scriu cu pensula vorbind de 3 momenteale actului scrierii. Primul, trezirea pensulei – kihitsu, dă naştere înaintechiar de materializare trăsăturii ulterioare clipei în care hîrtia e atinsă cupenelul. Al doilea, trimiterea pensulei/ sūhitsu, uneşte gîndul şi concretulcu mişcarea, al treilea, sfîrşitul pensulei/ shūhitsu, înnobilează actulmişcării, în esenţă simplu, cu alunecarea către pre-fiindul continuu sugerîndcaracterul perpetuu al deplasării în sine ce generează, parcă întîmplător,atingeri cu coala pură pregătită să primească spiritul. Caligrafiaîn Japonia (sho) a luat naştere/ fiinţează ca artă. În 647 un poet coreeane numit conducătorul universităţii. Temmu (673-686) creează la Nara oinstituţie similare universităţii şi dispune acelaşi lucru în fiecare provincie.Codul Taihō (701) cerea ca fiecare clan să dea atenţie studiului în nobilaartă a caligrafiei. Se spune că pictura bambusului, caracterizată prin măiestritelinii şi curbe în alb-negru, dăruind gîndului puterea să străbatătimpul prin artă, e un element de prim ordin în studiul caligrafiei. Mişcareacaligrafului e amplă ca pictura alb-negru, energică, nu denotă ezitări,ideogramele caligrafiindu-se pe hîrtie albă. Scrierile japoneze spun că înmomentul creaţiei caligraful transmite prin penel un simbol al desăvîrşiriiideilor, nu terna imagine, fie ea şi simbolică, a unui obiect.De aici, drumul până la poemele haiku (una din mlădiţele spiritualităţiiorientale care a înmugurit dăruind flori al căror parfum a luat-ope drumuri pe care nimeni nu le-ar fi bănuit iniţial, e un poem de numai17 silabe – haiku (singular şi plural), la arta haiga poate fi intuit.„Lucrez în tehnica tuşului de mai bine de treizeci de ani”, spuneaIon Codrescu într-un interviu acordat lui Jeanne Emrich (p. 266), adăugândcă a realizat prima sa pictură haiga în 1989. Pentru el, „caligrafiaorientală este plină de diversitate în ce priveşte trăsătura de penel, structuraşi textura tuşei… Caligrafia poemului haiku dintr-o pictura haiga esteo coregrafie de linii, pete şi puncte, o parte integrantă a compoziţiei nuceva adăugat.” Şi, pe parcursul cărţii, Ion Codrescu explică, demonstreazăşi acest lucru şi altele pentru a contura o imagine a ce înseamnăhaiga şi care a fost drumul ei către ziua de azi.Imagine şi text în haiga, care, reiterez, este un drum nou pentruRomânia, după Cuvântul introductiv, mulţumiri şi Argument, este structuratăîn: Capitolul I: Haiga – arta care uneşte pictura şi caligrafia, II –Instrumente şi materiale, III - Imagine şi text în haiga, IV – Principii alespaţiului pictural în haiga, V – Arta haiga în Japonia, VI – Arta haiga înOccident, VII – Haiga – o experienţă personală în plan estetic şi didactic,apoi un glosar, indicele de nume şi bibliografia.Dincolo de cantitatea/ calitatea informaţiilor oferite, precizările terminologice,analizele, concluziile, incursiunile în filosofia şi arta japonezăşi orientală în general, modul şi căile prin care s-a propagat în Occident,cred că lucrarea lui Ion Codrescu este de reţinut şi prin diversele exempleoferite la ceea ce teoretizează, după cum importante ca bază de documentaresunt şi glosarul, indicele de autori dar poate, şi mai mult, prinmaniera în care relevă cum a propagat haiga în rândul elevilor săi. CapitolulVII (Haiga – o experienţă personală în plan estetic şi didactic),care subsumează şi o secţiune intitulată Atelier de haiga (cu proiecteconcrete, discuţii aplicate, interviuri, lucrări aplicate/ explicate, exemplificăriş.a.), este mai mult decât lămuritor în acest sens.Incitantă încă din start, de la titlu, în limbaj accesibil dar elevat, documentată,cu „inserţii” interesante despre modul de a gândi/ percepearta (nu doar arta haiga) în cele două zone atât de diferite (spiritual, material,mental ş.a) pe care le numim Orient şi Occident, cu gramatici a ci-


ESEUFONOTEXTUL APEI TULBURATE SAUMIŞCĂTOAREA TEMELIE A LUMII(urmare din numărul anterior)Prin suprimarea identificării facile, asemnului văzut ca semn-propriu, MatejaMatevski impune semnul-sinteză, printr-osemiotică a dezagregării şi a fuziunii alternative,realizată meditativ, cu deschiderispre nebănuite expansiuni referenţiale. Astfel,Licuriciul, ca nucleu incandescent alUniversului, incită, într-o solemnă şi aleasăvibrare, cu ecouri prelungi şi inedite, la coborâreaîn zigzagul fragil al eu-lui, la dezarticulareatemeliei lumii, văzută de cele maimulte ori, între cauzalitate şi consecuţie.Leitmotiv, licuriciul se substituie unuice infinit, paradoxal şi ironic are loc migrareaîn terestru, în alt ritm biologic, aproapehiperbolic, într-o materialitate devenită prezenţăabsentă, căci licuriciul “întoarce”lumea, printr-un joc al limitelor şi al contrariilorrăpuse, creând un alt univers, orientatmai ales spre individualizare şi interpretare,spre un izotop uman. Licuriciul din poezialui Mateja Matevski este o inscripţie pe aer,poetul metamorfozând actul transcenderiisemnului iconic în semn simbolic, nu de puţineori, extensiv, “inscripţiile” umplu spaţiulspre a transforma substanţa, adică materiaîn lumină ori idee:“Mâinile ne erau pline de licuriciÎn liniştea surdăcând deodată în noapte ni s-a arătatun semn necunoscutşi ei au zburat în ţestele noastre sonoreNicicând n-am cuprins atâtea schimbătoarecurcubeieşi atâtea miresme ale adormitelor maluriÎn noi s-au contopit foşnitor toate zărilelumiiprin apa groasă şi întunecoasă a nopţiiCa să-l ridic lin din peşterile sumbreale singurătăţiiÎn palmele largi ale văzuluiÎn care se va stinge rodul lui blândlăsând în urmă fragedul rol al luminii”.(Vremea licuriciului)Există în poezia lui Mateja Matevski odublă mişcare: dinspre lumină spre întunericulexistenţei netulburate de nimic şi dinbezna singurătăţii înspre zorii înţelegerii, fiindcăpoetul are modelul lumii babilonice,încercând permanent descifrarea polisemantismuluiexistenţial. Poetul ne propune,într-un mod personal, un sistem textual deschis,cu multiple căi de acces, în care sepoate intra pe oriunde. Sincretismul interiorităţiişi al exteriorităţii, al luminii şi al întunericuluiduce în cele din urmă la captareaunui semnificat profund, ce presupune reestetizareaexistenţei, structurarea ei: licuriciul.Văzut ca “agent productiv”, el seînstrăinează în lumină şi se multiplică în întunericcând rescrie metaforic incertitudineaori transpunerea eu-lui în centrul lumii,realizând fuziunea între materie şi aspiraţie.Emblemă a unui context exterior şi interiorlui, în acelaşi timp, licuriciul este semnulîmperecherii, facilitând accesul la semnificaţie,al modelării strigătului înţelegerii, alsintezei ultime:“Licărul tău prevesteştemarea putere a luminiica vorbele însingurate care nasc şiadunăîn abisul existenţeitorentul luminosal limbajuluicare ne descoperălumea”(Puterea licuriciului)Descoperind lumea, structura rezultativă,tranzitorie şi rectorizată, semn al semnelor,explicite şi implicite, poetul realizeazăpoetica simbolizării, din conlucrarea axelorlimbaj-existenţă cu funcţie modelizantă, darşi generativă:“El însuşi, retrăgându-se, un murmurprimejdios, poetul cu adevărat bătrânce stă de vorbă concentrat cu focul”.Poetul - “un murmur primejdios”,spune Florin Mugur într-o poezie a sa. Poetul- “un creator de lume şi de lumi”, afirmăMateja Matevski. “Eu, de pildă, scot tot timpulîn evidenţă - deşi sunt prozator, romancier- că poezia anticipează totul, căpremerge împlinirea tuturor lucrurilor şirepet, ori de câte ori mi se oferă prilejul, căîn Biblie scrie cum că «La început a fost cuvântul»,apoi imaginea şi de abia mai apoiteama, religia şi politica”, crede Miodrag Bulatovici.Or, de ce să nu credem că la înce-put a fost acelstrop minuscul delumină, în beznafără de margini aIon DeaconescuUniversului. Unminuscul strop delumină egal custrigătul. Dar strigăteste şi cuvântul. Cuvântul luminos caurma fulgerului de-o clipă, cuvântul sumbruca şi întunericul din ochii urii, cuvântul durerosca şi neputinţa.Licuriciul din poezia lui M. Matevskieste, aşadar, făcut din toate acestea la unloc sau, poate, din altceva, cunoscut numaide poet şi de nimeni altcineva, ce devine încele din urmă un mit, o imagine a condiţieide existenţă. O existenţă însă interogativpoetică,cu valoare conceptuală, integratoare.El este odihna în ţipăt şi ochiul misteriosdin întuneric, tinereţea fără de bătrâneţeşi viaţa fără de moarte a Cuvântului.***Despre poezia lui Mateja Matevski s-ascris mult, atât în ţară cât şi în străinătate,relevându-se, aproape unanim, marea forţăde sugestie, originalitatea şi amplitudineaestetică, tonul sincer şi profunzimea meditaţiei.Poezie reflexivă, tulburătoare prin simplitateşi tonalitate, prin atmosfera de căutarea esenţelor, prin sensibilitatea specialăfaţă de lucrurile comune pe care le investeştecu o mare forţă poetică, întreaga creaţiea lui Mateja Matevski se constituie ca ocontribuţie de primă însemnătate la tezaurulpoeziei macedonene, atât de bogată înfapte de cultură.Mateja Matevski face, în fond, o poezieconeptualizată, lirismul său se bizuie peforţa cuvântului de a poseda înţelesurileclare, pe alerta spiritului în direcţia sacruluişi a expresionismului evocator, spre o metafizicăa poeticului inepuizabil, spre forţasimbolurilor şi a clarităţii acestora. Spiritulpoeziei sale este foarte modern, cu versurimemorabile, conectat la adevărata poeziea contemporaneităţii, cea fără de hotare, ceaparţine în egală măsură tuturor iubitorilorde frumos.Mateja Matevski este una din vocilecele mai originale ale poeziei macedonene.vilizaţiilor diferite aşadar, păstrând mereu în prim plan sensul mesajuluipe care doreşte să îl transmită: dialogul/ simbioza imagine-text numităhaiga.Imagine şi text în haiga este o lucrare de referinţă, iar Ion Codrescuni se relevă drept un autor care a ştiut să îmbine informaţia, teoretizareacu exemplele concrete într-un limbaj care face lectura cărţiiatractivă şi interesantă pentru oricine, cunoscător sau nu.Ion Codrescu, Imagine şi text în haiga, Editura Herald, Bucureşti,2008, 350 p.1Hajime Nakamura, Orient şi Occident. O istorie comparată a ideilor,traducere din engleză de Dinu Luca, Editura Humanitas, Bucureşti,1997.www.oglindaliterara.ro2Sunt discuţii relativ la „apropierea” unor termeni ca religie, civilizaţieetc.. Un exemplu, citat de Hajime Nakamura: „Sugerez foarte seriosca termeni de ti pul «creştinism», «budism» şi alţii asemenea să fieabandonaţi, întrucât nu se pot susţine, odată ce sunt puşi sub semnul întrebării.Cuvântul «religie» a avut multe înţelesuri: ar fi mai bine dacă amrenunţa şi la el. În parte din cauza ambiguităţii lui generatoare de confuzii.Parte pentru că marea majoritate a sensurilor sale tradiţionale sedovedesc, la o privire aten tă, nepotrivite. Singura semnificaţie adecvatăcare i se poate atribui termenului este cea de «religiozitate»”. (WilfredCantwell Smith, The Meaning and End of Religion. A New Approach tothe Religious Traditions ofMankind. New York, Macmillan. 1962. p. 178).3Cartea sa cea mai cunoscută este Orientalism, publicată în 1978.4Fong Yu-lan, Précis d’Histoire de la Philosophie Chinoise, p. 30,Paris, 1952.3619


JURNAL TEATRALJURNAL TEATRALCommediadell’Arte, aziMona Chirilă este o consecventăiubitoare a Commediei dell’Arte,Bogdan Ulmu atît ca practiciană, cît şi ca profesoară.Deci, opţiunea sa pentru titlul tezei dedoctorat, nu surprinde. Am putea spune,nu ne miră nici seriozitatea lucrării, utilele ei anexe, competenteletrimiteri la opere & spectacole fundamentale. Ca tot ce face MonaChirilă, şi acest op este unul trainic, inteligent articulat, bine argumentat,convingător documentat. Dacă autoarea a vorbit deseori,aici, despre Socrate, am putea spune şi noi, după terminarea lecturii,că...ştim că nu (mai) ştim nimic!Fiindcă o aprofundare a subiectului, implică o (re)descoperirea complexităţii eroilor & temelor predilecte ale Commediei...Onoţiune simplă, un accesoriu firesc şi cutumiar al actorului,MASCA, devine în teză concept estetic, termen filosofic, cumulardinterdisciplinar, agent terifiant. Masca e personaj, în Commediadell’Arte, dar e şi semn teatral, început şi sfîrşit al lumii – lumii primordiale& lumii teatrului : masca veghează de undeva, din nedefinitulfantasmelor noastre, acţiunile, visele, căutarea identităţiieroilor. Mona Chirilă acordă măştii, pe parcursul lucrării, un explicabilinteres, convingîndu-ne că raportul faţă/obrăzar nu este întotdeaunacel ghicibil, şi nici marii interpreţi ai commedienilor... numai ştiu, uneori, de unde au pornit şi unde au ajuns cu histrionicalor dublă fizionomie...Alt capitol extins şi comentat cum încă n-a mai făcut-o nimeniîn teatrologia naţională, am îndrăzni să afirmăm că este celdedicat emblematicilor eroi ai Commediei..., Arlecchino şi Pulccinella.Zeci de pagini încearcă să contureze eroi...greu de conturat.Precum în cazul păpuşilor ruseşti, chisnovaţii scot la iveală, cîndsunt bine identificaţi, sosii din ce în ce mai mici – ori mai mari!; dublurinerecognoscibile, figuri greu de adunat sub aceeaşi tichieştrengărească, însoţită de pene sau şuviţe de blană.Arlecchino e, în concluzia doctorandei, „bufonul exemplar,maestrul iluziei comice, încalcă în mod consecvent legile societăţiişi ale naturii, dar nu din rebeliune, şi nu pentru a ajunge la o veselădistrugere a lumii ; A. prosperă în haos, dar pentru a construimai curînd, decît pentru a distruge. [...] Lumea pe care o locuieşteeste la fel de iraţională şi ameninţătoare precum cea a demonuluimedieval sau a nebunului din sottie” .De altfel, o spunem cu oarecare regret, teza ne face neputincioşiîn faţa stabilirii unei identităţi exacte marelui personaj,readucîndu-ne aminte că fiecare deceniu luminează o nouă faţetăa eroului : vine el din întunecimea demonilor carnavalului Europeimedievale? E cel mai important dintre diavoli? Etimologic, rămîneInfernalul sau Sufletul de mort? Conducea bande de fantome – canpovestea unui călugăr englez din secolul al XI-lea? Trece şi-nsecolul XIII, în jocurile lui Adam de la Hale? Este tot el DiavolulCornel Ungureanu – Istoria secretă...(urmare din pag. 3610)succes – seriile de succes ale literaturii erotice/pornografice” (id.),dar şi colaborarea la unele reviste cu tentă erotică a unor „scriitoride succes”, precum Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, HoriaRoman-Patapievici ş. a.În studiul dedicat Provinciilor literaturii, autorul evidenţiazăfaptul că în cele câteva cărţi dedicate Europei Centrale, „oraşulprovincial devine centru şi se comportă, în unele manifestări culturale,ca o adevărată capitală a scrisului sau a artelor.” (p.451)În acest ultim capitol, criticul realizează o analiză succintăa unor repere fundamentale din literatura Ardealului (Victor Iancu),Basarabiei (Hasdeu, Stere, Goma), Bucovinei (Hurmuzachi, Flondor,Nandriş, Mircea Streinul, Lucian Costin), sau Banatului (VictorVlad Delamarina, Dositei Obradovici, Nicolae Oţălea, Anişoaracomic, pomenit de Dante, în Divina Comedie? Mona Chirilă acceptăipotezele argumentate, resemnîndu-se cu ideea că marilepersonaje sunt de-o longevivă, surprinzătoare complexitate. Surprindîntr-una!Un nou argument, cel al lui Nicoll Allardyce din TheWorld of Arlecchino (e momentul să observăm că lucrarea estefoarte bine documentată, apelînd şi la cărţi neintrate, oficial, în circuitteatrologic naţional!) : ” Nu numai că numele lui Hamlet şi-al luiA. sunt cunoscute de milioane de oameni, dar Hamlet cu drama luişi A. cu comedia în care e rege, au anumite trăsături în comun,care sunt izbitoare. [...] Ca şi Hamlet, A. poate fi asimilat bufonilordin din dramele Renaşterii sau figurilor de clovni ce populează literaturadramatică pînă la teatrul absurdului din secolul XX”. Dupăsute şi sute de pagini arlecchiniene parcurse, doctoranda nu seabţine să tragă linia şi să declare, cu originalitea regizoarei şi documentareacercetătoarei :” ...E un personaj chagallian, plutitor,aparent fără identitate şi fără vîrstă, eliberat de orice responsabilitateşi de orice protecţie”. Just!Un interes , fatalmente egal, acordă exegeta lui Pulcinella– alt hîtru al commediei...: „Pulcinella, amestecînd detaliilemodelului anticului Maccus, cu cele ale ţăranului din Acerra, şi cuimaginea emblematică a diavolului în Carnaval. [...] P. este, fărăîndoială, Celălalt. [...] În Calabria, spre exemplu, P. este un personajechivalent cu Carnavalul. [...] Am văzut că masca lui P., ca şi alui Arlecchino, relevă natura binară a comicului : eu/celălalt, interior/exterior,propriu/impropriu. În această diversitate centrifugă,străinul devine familiar, marginalul devine comunitar, sub semnul rîsului.A. şi P. devin doi mari mediatori culturali”.Metoda Monei Chirilă este uşor clasificabilă, în rîndulcelor prestigios/adecvate temei : teză-antiteză-sinteză. De la tradiţie,la inovaţie ; de la deja-lu, la reinterpretarea şocantă ; de la acceptare,la refuz; de la asumare, la originalitate regizorală,distanţele se parcurg ,aici, incredibil de simplu.În fine, un capitol la fel de serios argumentat şi articulat,este cel care apare şi-n titlul tezei, Ecourile Commediei dell’Arteîn teatrul modern. Se pleacă de la Maurice Sand (Şcoala de la Nohant),Chaplin, Lecoq şi Marceau, se trece prin Copeau şi Dullin,se ajunge la Jean Louis Barrault, Gordon Craig ( amintindu-se căSupramarioneta, la o analiză amănunţită, s-ar putea trage tot dinCommedia... :”Juxtapunerea finală a Supra-marionetei, cu figuracelui mai liber, mai autonom actor, cel al Commediei dell’Arte, pareun gest blasfemic. Craig surprinde astfel actorul din exterior, pe dimensiuneareprezentării jocului său în care acţiunile scenice suntvăzute ca mecanisme funcţionale pur formale”), Pirandello – teoreticianulfigurii teatrale mascate, Meyerhold şi Blok, Ariane Mnouchkine– cea care a descoperit commedia cînd s-a hotărît sămonteze Căpitanul Fracasse, britanicul TNT (Teatrul Nou), DarioFo, Carlo Boso şi Antonio Fava, Iuri Liubimov, Eugenio Barba, GiorgioStrehler (autorul uneia dintre cele mai importante montări cuSlugă la doi stăpîni, în care excela cel mai mare Arlecchino al secoluluitrecut, Moretti!), păpuşarii şi mimii marcaţi de procedeeleCommediei..., San Francisco Mime Troup ş.a.Şi, o nouă bilă albă pentru doctorandă, nu încheie tezacu bibliografia, cum ne-am obişnuit, ci cu un curs de Commediadell’Arte, al cărui subtitlu e O metodologie pedagogică privitoare laun curs de Commedia dell’Arte. Dacă luăm în discuţie şi acest curs,temeinic conceput, din care se vede că Mona Chirilă a experimentatpractic, cam tot ceea ce s-a apucat ulterior să teoretizeze,am putea spune că teza de faţă este alcătuită din trei teze. Ea arputea, deci, compensa, lucrările cu ambiţii similare care nu au substanţă...nici măcar pentru una.Odeanu etc.) „Gabriel Ivul sau Petre Lupul, Efrem Zăcan, MihailHalici sau Nicolae Oţălea sunt personalităţi inaugurale ale scrisuluiromânesc, uneori definitorii pentru Europa Centrală a contactuluietnic şi a dialogurilor intraconfesionale.” (p. 495)În Încheierea la volumul Istoriei secrete a literaturii româneautorul precizează foarte clar scopul acestei lucrări, aceeade a încerca „să recupereze opere uitate, abandonate din întâmplaresau din graba cercetătorilor improvizaţi, din absenţa mesajuluiepidermic, atât de necesar lumii noastre postmoderne,postistorice, postcoloniale, postcomuniste ş.a.m.d.” (p. 509)Criticul îi îndeamnă pe cititori să completeze cu noi informaţiivolumele ulterioare ale acestei interesante şi fructuoase cercetărişi lansează invitaţia de a practica arta scrisului, cuconsecvenţă: „Nu vă pierdeţi vremea, timpul dumneavoasră unic,între succese jurnalistice pasagere. Alegeţi Istoria! Doar prin contribuţiadumneavoastră adevărata istorie a literaturii va putea să-şiadauge volumele şi înţelesurile necesare.” (p. 510)3620www.oglindaliterara.ro


EVENIMENTPE-UN PICIOR DE PLAI„Pe-un picior de plai”, într-o minunată pensiune de patrumargarete, în poala generoasă şi incredibil de verde a muntelui Tisaru,a avut loc, între 19-21mai 2008, întâlnirea membrilor şi a invitaţilor Ordinului Cavalerilor„Mioriţa”.Marţi, 20 mai, colocviul, al cărui moderator şi totodatăgazdă a fost Dănuţ Eugen Stoianof, directorul Centrului Judeţeanpentru Promovarea şi Conservarea Culturii Vrancea, a avut catemă „Mitologia transhumanţei –Mioriţa”.Participanţii, o elită a culturii, au fost:familia Iulian şi FloricaAlbu, venerabili octogenari, cadre didactice din Soveja, împreunăcu familia Constantin Macarie, îndrăgostiţi de balada„Mioriţa”, Vasile şi Laurenţiu Boştiog, membri ai ANTREC, deschizătoride drumuri în ce priveşte pensiunile din Euroregiunea deSud-Est, Drăguţa Miloiu, custodele unicului muzeu de etnografieconstruit cu acest scop în Vrancea, la Paltin şi inginerul Florin Chirică,referent la primăria Bârseşti, interesat de repunerea în circuitulcultural a casei Tudora Vrâncioaia din platoulNegrileştilor.Invitaţii de onoare ai actualei ediţii au fost ValeriaManta Tăicuţu, poetă şi critic literar, consecventă colaboratoare arevistei „Oglinda literară” Ion Filipciuc „ţăran bucovinean sechestratîntre cărţi”după propria sa caracterizare, cel care, în 2007, a dat laiveală o splendidă ediţie „Mioriţa”, tradusă în şaisprezece limbi europene,completată de o excelentă exegeză asupra baladei, GheorgheIstrate, poetul devenit, prin adopţie, unul dintre vrîncenii deseamă, şi subsemnata, îndrăgostită de cultura populară, de etnografia,portul şi obiceiurile vrâncenilor, pe care le respect şi asupracărora sper să mai am posibilitatea să mă pronunţ.În deschidere, subsemnata a prezentat modul în care folcloristulşi etnograful Ion Diaconu – de la a cărui naştere se împlinesc105 ani – a descris, cu lux de amănunte, păstoritul înVrancea.Studiul, cu acest titlu, publicat în 1930 în revista „Grai şisuflet”condusă de Ovid Densusianu, profesorul şi maestrul laşcoala căruia Ion Diaconu se formase, descrie preocupările păstoreştiale celor „mai mândri şi mai nobili”(I.D.)dintre ţăranii dinmunţii Vrancei, oameni harnici şi pricepuţi în ale oieritului, pentrucare meşteşugul îmbrăţişat a fost ca o adevărată religie.Bacii, ceimai pricepuţi şi mai căutaţi, făceau legământ de burlăcie iar înşelegereafăcută cu stăpânii oilor era considerată sfântă.Important este că Ion Diaconu aminteşte, în finalul studiului,despre câţiva informatori din zonă între care ConstantinMortu din Bârseşti, de la care a cules şi publicat câteva variantemelodice şi literare ale baladei „Mioriţa”.De altfel este bine cunoscut că Ion Diaconu, cel care acondus două importante reviste de etnografie şi folclor (Ethnos şiMilcovia), şi-a dedicat întreaga viaţă culegerii şi publicării a pesteo sută de variante ale baladei „Mioriţa”polemizând, în epocă, cucei care nu-i recunoşteau sorgintea vrânceană.Pornind de la concluziile lui Ion Diaconu, cei prezenţi audezbătut problema baladei, azi, în actualitate.Valeria Manta Tăicuţu, a cărei legătură cu Vrancea se datorează„Mioriţei” pe care a cunoscut-o –elevă fiind – citind romanullui Mihail Sadoveanu „Baltagul” consideră că „Mioriţa” este ofiinţă.Ea este vie, e permanentă şi va trăi veşnic pentru că îşi poatealege prietenii, îşi poate pedepsi duşmanii şi se poate apăra singură.Preţuindla adevărata sa valoare balada, Valeria Manta Tăicuţuse ridică împotriva modului în care unii autori, recte AlexandruBulandra(„Cazul „Mioriţa”şi „Mioriţa în lectură masonică”)vor săacrediteze ideea că varianta culeasă de Alecu Russo la Soveja arfi o realizare integrală a poetului Vasile Alecsandri şi nu o baladăpopulară pe care vechimea şi circulaţia au şlefuit-o asemeni unuidiamant.Ion Filipciuc, membru al Uniunii Scriitorilor, pentru care„Mioriţa” a fost, în 1984, un subiect de film realizat contrapunctic,consideră că balada în sine, pe care intenţionează să o traducă şisă o publice în limbile tuturor ţărilor Uniunii Europene, este- de faptoemblemă, un brand al Europei şi nu trebuie tratată decât cu iubireşi respect.Cu iubire şi respect a cules şi a înaintat Centrului de Conservare,doamna Florica Albu(impresionant cîte nemuritoare versuricunoaşte venerabila profesoară şi cu ce drag le recită!)variantede „Mioriţa” din zona Sovejei.Cu aceeaşi dragoste a vorbit IulianAlbu care se declară îndrăgostit de „setea de neuitare că suntemromâni”, despre impunătorul monument al spiritualităţii noastre acărei descriere este impresionantă nu numai ca dimensiuni, concepţiearhitecturală şi amplasament (menit să devină un fel de „farcălăuzitor” de la înălţimea căruia să ai priveliştea celor trei mariwww.oglindaliterara.roprovincii româneşti)ci mai ales pentru ardoareacu care nutreşte convingerea cănu va pleca din această lume până cândvisul său nu va prinde contur.Un monumentînchinat „Mioriţei”, eroilor şi oameniloracestui pământ.Poate cine ştie, seva naşte un Mecena care să susţină financiarînălţimea visului său.Pentru poetul Gheorghe Istrate,Vrancea a devenit a doua casă.Un loc pecare-l cinsteşte şi de care s-a legat prin Georgeta Vioreanuoamenii pe care i-a cunoscut:poeţi, prozatoridiriguitori ai culturii.Împreună cuIon Filipciuc, Cu Eugen Dănuţ Stoianof şi o mână de entuziaşti dinOdobeşti şi Focşani urmează să „năşească” o nouă revistă. Ea seva numi „Antract”, va fi mai puternică, având în epicentru intereselespirituale ale Vrancei, tradiţiile, obiceiurile – atîtea cîte se maipăstrează – dar mai ales oamenii locului pe care i-a cunoscut şiapreciat.Un interes aparte a stârnit prezentarea amănunţită a colecţiilorexistente în muzeul etnografic de la Paltin, construit dininiţiativa unui om de suflet al locului, Ionaşc Nichitoiu, fost primara cărui vrednicie şi înţelepciune, Drăguţa Miloiu a prezentat-o cu însufleţire,nutrind totodată convingerea că muzeul, aflat acum înmare suferinţă, va fi ajutat să reziste în timp.Concluziile colocviului, reformulate de Eugen Dănuţ Stoianof,au evidenţiat că tradiţia e o mişcare continuă – tradiţii se formeazăşi azi – iar dacă există rădăcini şi, incontestabil, există,ramurile tradiţiei vor da muguri noi ce se vor dezvolta păstrînd, asemenipomilor roditori, gustul şi aroma de neconfundat a specificuluilocal.Fără a se hazarda în promisiuni lipsite de acoperire, EugenDănuţ Stoianof crede că cel puţin pentru cîteva din problemele ridicatese va găsi rezolvarea necesară.Cea de-a doua zi a manifestărilor a fost marcată de tradiţionalul„boteit”al oilor, manifestare desfăşurată anul acesta laNegrileşti.Redevenit comună, după 1989, îmbogăţit cu case mândreşi frumoase, Negrileştiul era pregătit să asiste la tocmeala tradiţionalăa bacilor cu stăpânii de oi.Gazda manifestărilor, primarul Ion Văsuianu, a fost celcare a invitat întreaga asistenţă să participe împreună cu sătenii latocmeala baciului cu stăpânii de oi.După obicei, înţelegerea arămas la 8 kg.de caş şi unul de urdă de fiecare oaie, ceva bani,sare şi mălai pentru ciobani, apoi, sfinţite bine de preotul din satcare a stropit din belşug cu aghiasmă nu numai turma de mioarepregătită să plece la munte ci şi întreaga asistenţă, oile cu ciobaniilor cu măgăruşii încărcaţi şi, bineînţeles, cu câţiva câini credincioşiau purces spre păşunile bogate ale negrileştenilor.Noi, ceilalţi, invitaţi în căminul cultural ne-am amintit cuduioşie şi tristeţe de unul dintre fiii satului, poetul Dumitru Pricop,plecat prea devreme dintre noi şi care în această zi de sărbătoare(SfinţiiÎmpăraţi Constantin şi Elena) ar fi împlinit 65 de ani.Figurabardului vrâncean care a iubit cu nespus de multă patimămunţii în mijlocul cărora a văzut lumina zilei şi care a închinat „Mioriţei”şioamenilor locului nemuritoare versuri a fost evocat de statorniciisăi prieteni, Valeria Manta Tăicuţu, Constantin Macarie,Eugen Dănuţ Stoianof şi mai cu seamă de poetul Gheorghe Istrate.Unmoment de reculegere şi o lacrimă sincer vărsată în amintirealui „Dumitru al peşterii”au încheiat momentul solemn alîntâlnirii.La Negrileşti desfăşurarea acţiunilor a stat în mâna fermăşi pricepută a directorului Teatrului Municipal Focşani, actorul SorinFrancu.Cu tactul care-l caracterizează, moderatorul celei de-adoua zile a ştiut să treacă uşor şi pe nesimţite de la momentele solemnela cele pline de veselie care au încheiat manifestarea.Căci ar fi nedrept dacă nu am pomeni şi pe cei care, încele două zile, ne-au acompaniat cu muzica populară tradiţională.Estevorba de grupul vocal-instrumental „Nistoreanca” din Nistoreşti.Cubucurie am recunoscut printre interpreţi pe NeculaiHanu, pe Ion Stanciu şi pe bătrânul Mihai Fega alături de care,două tinere interprete, două mlăd iţe ale cântecului vrâncean, ausmuls ropote de aplauze.Este vorba de Cosmina Cornea şi AlinaGogoriţă.Programul a fost completat de prezenţa a doi interpreţi nude mult lansaţi în muzica populară:bucovineanul Călin Brăteanu şiardeleanul Cristian Fodor.Două voci puternice, repertorii care aumers la sufletul asistenţei, prezenţe tonice cu care, desigur, ne vommai întâlni.3621


ATITUDINILiviu Ioan STOICIU - Pe mâna cui a încăput Uniunea Scriitorilor?Cezar avea şanse mari să fie ales la preşedinţia USR. În această competiţie era principaluladversar al lui NM - care i-a dezamăgit pe mulţi din susţinătorii lui din 2001 (LIS este el însuşiunul dintre cei care l-au ales şi acum îşi regretă gestul profund).Multe încep să se clarifice. Privatizarea USR nu s-ar mai fi realizat sub conducerea luiCezar, or aici e vorba de grămezi inimaginabile de bănet (gândiţi-vă numai la ce profituriaduce Casa Vernescu, transformată în cazinou, şi la toate celelalte proprietăţi ale USR, Neptun,Valea Vinului etc., nici eu nu le ştiu). Un motiv suficient pentru a face moarte de om.Reiau (rescriu) un contrapunct. Zilele trecute imi scria un tanarpoet ca i s-a ratacit dosarul de primire in Uniunea Scriitorilor din Romania(USR), a intrebat la filiala (la Bucuresti) cum de e posibil, i s-araspuns ca „trebuie sa se obisnuiasca si cu chestii din astea, ca asae la USR”. Tanarul poet mi-a spus ca nu mai stie ce sa creada — meritasau nu sa insiste sa intre in USR, de drept? Castiga in definitivceva ca se inregimenteaza? Îl ajuta cu ceva „acest statut, de membrual unei uniuni de creatie?” Si a continuat cu (il citez iar): „Un prietende la revista Tomis mi-a zis ca a auzit o chestie ciudata: in 2008se pare ca USR-ul se va privatiza si va urma o cuponiada pentru proprietatilesau patrimoniul ei”! Marturisesc, m-a lasat cu gura cascata.La orice ma asteptam, dar sa aud ca se privatizeaza USR, nu! O fibine, o fi rau ca se privatizeaza USR? Ca fiecare scriitor devine cuponar-actionarpe averea USR? Pe ce lume traiesc eu, membru alConsiliului de conducere al USR, daca habar nu am de o asemeneaposibilitate, a privatizarii USR, „de care se discuta” (ca nu iese fumfara foc) la nivelul conducerii operative a USR? Iata cum se fac si sedesfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR!O mana de oameni se crede providentiala, in frunte cu presedinteleN. Manolescu… Stiam ca se rescrie in secret, in Comitetul Director(„al celor 11”, complici ai presedintelui USR), Statutul USR, dar ca s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere aUSR (aleasa in 2005 prin delegati ai scriitorilor, la o reprezentare de1 la 40 de membri ai USR, ca adunarea generala nu mai poate fi convocata,din lipsa de bani) depaseste orice imaginatie, e clar. Si nunumai atat: contrariat, am intrebat un scriitor aflat in preajma conduceriioperative a USR ce e cu comedia asta a privatizarii USR? Panaintr-atat se schimba Statutul USR? Raspunsul lui: el stia numai ca seregionalizeaza USR (nu auzise de „cuponiada”)... Alta bazaconie:acum s-a gasit USR sa-si piarda capul de la Bucuresti, sa se regionalizeze(sa aiba atatea capete cate filiale are USR, 15, eventual),cand Ministerul Muncii (care da o jumatate de pensie in plus fiecaruipensionar al USR, conform unei legi care functioneaza din 2007) tinecont de USR „ca institutie reprezentativa nationala, centralizata”?Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual ca membriiUSR isi platesc la zi cotizatia, ca n-au murit si pot primi jumatateain plus de pensie… Tocmai laudam abilitatea USR de a seperpetua in structurile democratice ale Uniunii Europene centralizata(in UE nu exista decat uniuni regionale, pe landuri sau provincii, alescriitorilor, dupa afinitati si interese) prin legea jumatatii de pensie inplus pentru membrii USR. În conditiile in care USR a devenit extremde atragatoare pentru pensionari din cauza acestei legi (inventate deAdrian Paunescu si reevaluate de Varujan Vosganian, vicepresedinteal USR, la nivel parlamentar si guvernamental): cererile de intrare inUSR s-au inmultit aberant, iar comisiile de validare sunt banuite decoruptie (circula deja legenda ca primirea se face azi pe mii de euro,nu doar pe o sticla de whisky). Ce o fi adevarat: se va privatiza USR,se va regionaliza? Cum va arata viitorul Statut al USR, pe care N.Manolescu (caruia i se pare ca nu are destule puteri de dominare,desi face ce doreste la USR, arogant cum e in functie, neindraznindnimeni sa-l traga de maneca) a anuntat din 2005 ca vrea sa-l schimberadical, fara sa dea amanunte? Personal, nu uit ca N. Manolescu afost acuzat de dictatura cat a condus Partidului Aliantei Civice, chiarde catre membrii lui scriitori, facandu-se caz in mass-media de o revoltaoficiala, in acest sens. Ar trebui sa se ia aminte. Cu atat maimult cu cat N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest si intelegatorcu soarta scriitorului roman — azi domnia sa coboara din BMWulprivat de zeci de mii de euro, are cu totul alta conditie de trai (delux, face parte acum din „lumea buna”, cu venituri ametitoare), e ambasadorla UNESCO, la Paris si se uita de sus la scriitorimea romana(nu se mai simte compatibil, am observat, decat cu imbogatitii si descurcaretiipostcomunisti, inclusiv scriitori; nu pot sa uit ca a participatla lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o cartepoliticianista, a Elenei Stefoi, fosta propagandist PCR, altfel, ambasadoareazi in Canada). N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitoriimuritori de rand. De altfel, pe acesti scriitori (deci, si pe mine) ii3622va invata minte cu Istoria sa critica… Apoi, N. Manolescu l-a pus laindex pe marele scriitor disident Paul Goma, dupa ce l-a executat caantisemit, in mod iresponsabil (Paul Goma traind de azi pe maine,din mila statului francez): nici o clipa nu s-a gandit presedintele USRsa-l umple de onoruri, fiind intre putinii scriitori necompromisi de comunism(in schimb ii tine la inima pe fostii colaborationisti cu PCR-Securitate).Vreau sa cred ca pana la viitoarele alegeri din USR PaulGoma va fi repus in drepturi cetatenesti si literare in Romania cu ajutorulUSR. Si mizez pe bunul simt: pana atunci trebuie operata deconspirareascriitorilor colaborationisti cu PCR-Securitate! Ca enevoie si de curatenie morala la varful USR si al revistelor ce apar subegidaei.Altfel, USR a gasit solutii de supravietuire onorabile — ultima dintreele, aceea a sustinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR,m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-aanuntat ca se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoareidee (sa nu se uite ca, in 1994, USR, condusa de Mircea Dinescu,a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate deUSR). Ca Varujan Vosganian va face tot posibilul sa fie modificatalegea timbrului de carte, prin ordonanta de urgenta, si ca banii venitidin timbrul literar vor fi cheltuiti si pe sustinerea revistelor literare, nunumai pe ajutorul social. În paranteza fie zis, N. Manolescu are o slabiciunepentru Noua Literatura (neintrata in constiinta scriitoriceasca,dar motivata ca e reprezentanta a „tinerilor scriitori”), aceasta revistaisi acopera toate cheltuielile de la USR, fata de restul revistelor, careprimesc bani selectiv, ori pentru plata colaborarilor, ori pentru tipografie,ori pentru salarii si chirii. Interesant, si noua serie a revistei Luceafarula aparut numai din banii USR, ramane de vazut cat timp,neavand acordul Consiliului de conducere al USR, care raspunde defiecare leu al USR cheltuit (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-sefnumit la revistele ce apar sub egida USR, dupa ce a fostales noul presedinte al USR, nu a fost votat in Consiliu; N. Manolescuisi pune „oamenii” in functii dupa propriul plac).Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintresceptici, n-as micsora rolul de sindicat al USR (cum aud ca se vaintampla prin noul Statut la care se lucreaza), scriitorul trebuie protejat— fiindca numai ajutoarele sociale si medicale, plus cele de inmormantareil obliga moral pe scriitor cu adevarat. În rest, a fimembru al USR inseamna doar sa platesti o cotizatie si, daca estipensionat, o jumatate de pensie in plus. E adevarat, scriitorii in activitatemai apeleaza la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primeste200 de euro pentru o lectura publica (daca e in gratiilepresedintelui de filiala). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativnu numai USR, ci si literatura romana (acest grup e cel care profitade traduceri si plimbari in strainatate pe gratis, la nivel dereciprocitate, inclusiv in China si Vietnam, de exemplu) isi vede maideparte de interesele lui, abuziv…PS. Apropo de ajutorul de inmormantare si de „gasca Manolescu”.Am citit in presa ca „sefia” USR a refuzat sa depuna, la sediulei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivanescu,Dumnezeu sa-l ierte, sa poata sa se reculeaga prietenii si dusmaniipoetului, la capatai. Mai mult, nici Muzeul National al LiteraturiiRomane (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, Radu CalinCristea) nu l-a primit pe catafalc – desi majoritatea scriitorilor disparutiau plecat spre cimitir de aici! Si am mai citit in presa ca USR s-aspalat pe maini, n-a cheltuit nici un leu cu inmormantarea lui CezarIvanescu, o personalitate extraordinara a literaturii romane (care amurit chiar in ziua in care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR,pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autoritatile iesene– la inmormantarea sa neparticipand nici un membru bucuresteandin conducerea USR… Asa ca trebuie sa intreb iar: pe manacui a incaput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviti”, dezonorant,chiar si cand mor scriitorii de prim rang, dovediti incomozicat au fost in viata?www.oglindaliterara.ro30 aprilie 2008. Bucuresti


NOTE DE LECTURĂVreţi să scrieţi unroman într-o lună?În 1998, o mână de scriitoriamericani au hotărât să testezeun nou experiment, de ascrie un întreg roman într-olună, şi de a crea un websitecare să încurajeze scriitorii săcontinue această încercareaventuroasă. Asadar: vreţi săscrieţi un roman în treizeci dezile?Programul are loc deobicei în Noiembrie, care este olună mai liniştită. Puteţi să semnaţila NaNoWriMo.com, paginade internet a acestui proiect, princare vă angajaţi să scrieţi un Lucia Cherciuroman de 50.000 de cuvinte întrolună. Dacă doriţi mai multe amănunte, vă puteţi procuracartea “Nici o intrigă? Nici o problemă!: Un ghid de micstres şi mare viteză pentru a scrie un roman în 30 de zile”de Chris Baty. În prima serie, dintre cei 29 de participanţi,doar cinci au terminat cele 50.000 de cuvinte într-o lună.În noiembrie 2003, concursul a inclus 25.000 de participanţidin peste 30 de ţări. În mod paradoxal, concluziaautorului, Chris Baty, este că “Cel mai important lucrucare îi separă pe oameni de ambiţiile lor artistice nu estelipsa lor de talent. Este lipsa unui termen. Dă-i cuiva osarcină enormă de făcut, o comunitate plină de sprijin şiun termen ferm dar înţelegător, şi vei vedea miracole”(14).Scriitori din întreaga lume continuă să participeîn fiecare an la acest experiment. Ei îşi planifica întreagalună în aşa fel încât să scrie cam 1700 de cuvinte în fiecarezi. Deşi această sarcină pare absurdă, mulţi dintreparticipanţi au scris romane pe care apoi le-au publicat.Totuşi, trebuie menţionat că, deşi au terminat cele 50.000de cuvinte doar într-o lună, fiecare dintre scriitori au petrecutaproape un an revizuind şi corectând manuscrisulpână l-au adus la o formă finală spre a fi publicat.Iată câteva dintre sfaturile autorului şi inventatoruluiacestui concurs. Mai întâi, spuneţi-le celor dragidespre planul dumneavoastră de a scrie un roman şi asiguraţi-văde sprijinul lor. Stabiliţi-vă un regim zilnicconform căruia veţi găsi timpul de a scrie cel puţin 1700de cuvinte pe zi. Dacă lipsiţi o zi de la masa de scris,atunci fiţi siguri că veţi recupera a doua zi.Premisa lui Chris Baty este că atunci când aveţiprea mult timp la îndemână veţi sfârşi prin a nu scrienimic; de aceea, el susţine că o carte se poate scrie chiaratunci când aveţi un servici obişnuit de opt ore pe zi, şi puteţiscrie după încheierea programului. În plus, autorul demonstreazăcă atunci când scriem în timp ce ne urmamslujba obişnuită de zi cu zi, orele din faţa mesei de scrisdevin o delectare, o pauză de la rutina şi stresul zilnic.Regimul de o lună neînteruptă de lucru la unroman se bazează pe ideea că cea mai bună metodă dea vă îmbunătăţii arta de a scrie este pur şi simplu aceeade a scrie în fiecare zi, de a vă supune intuiţiei, disciplineişi rigorii zilnice la masa de scris. Baty vorbeşte despre fenomenulde “imperfecţie exuberantă” (33), prin care unscriitor îşi permite să accepte că prima treaptă în creaţieun roman de bună calitate este de a scrie o variantăiniţială care poate fi rudimentară, stângace, şi incompletă,dar care are potenţialul de a fi îmbunătăţită printr-unproces de revizuire ulterioară. În acelaşi timp, scriitorultrebuie să ignore complet criticul interior, negativ şi inhibitor,al cărui rol este de a găsi doar carenţe şi limite. Cualte cuvinte, procesul de a scrie prima varianta a unuiroman în 30 de zile se bazează pe entuziasm şi inspiraţiecâştigate prin disciplină şi regim zilnic de scris. Sânteţisceptici? Experimentaţi cu această metodă de motivaţietimp de o lună!Această a 35-a carte semnată de poetulVictor Sterom este cu totul altfel decât celelalte.O asemenea aserţiune categorică ne-o sugereazăînsuşi poetul care niciodată, în excursulsău liric, n-a urmat acelaşi scenariu, îndrăznindde fiecare dată să experimenteze (şi să cucerească)alte teritorii poetice, alte sensibilităţiomeneşti.. Aş îndrăzni să spun că în acest ultimvolum, „Sintoniile” (Ed. Karta-Graphic, Ploieşti,2007), poetul Victor Sterom a izbutit să treacăgraniţa unor genuri artistice, preluând tehnicispecifice pe care le-a rescris în folosul cuvântuluipotrivit întru frumos. Ne gândim, desigur, lamuzica simfonică, mai bine zis la poemul simfonic,gen dificil care solicită capacităţile creatoareîntrutotul. Aici, pornirea către insolit a lui Victor Liviu ComşiaSterom s-a oprit pe structura genului muzical pecare l-a „tradus” în „poeme în proză” (sintagmăpe care n-o recunosc chiar dacă comentatorii o folosesc) menite să mitizezeSinele. Pentru că Victor Sterom, cu fiecare vers, reface calea plină deprimejdii a instaurării mitului în jurul fiinţei sale. Aşa fiind, poetul emite temaîn „uvertură”: „imaginea fântânii cu roată/ îmi acoperă viaţa de-acum/ numaivăzduh de fum aud/ ochiul meu desenează un nor/ în care aş vrea să măascund”. Sau reluată tema mai precis: „acest unic dreptunghi/ prin care sescurge timpul/ l-am săpat eu însumi/ verb cu verb/ silabă cu silabă/ clipă declipă/ până când s-a umplut cu mine”.Apoi, după canon, Victor Sterom reia, ca peun portativ imaginar, temele expuse. Citim poemede-o evidentă, apăsată reflexivitate, care se articuleazăpe metafore spectaculoase. „Umbrele din fereastrăse mistuie tăcute în încremenitele lumini.Nimicul din vitralii doarme sub vraja văzduhului dinpsalmi…”. Sau: „Privesc imaginea rugului ce sedestramă între maluri cum un leagăn sacru. Înfumul clipelor întunericul sparge vitrine. Umbra seluptă cu rispirile…”. Şi încă: „Timpul ca un crin faceumbră soarelui. Dinăuntru ochiului orb. Umbra clopotuluie o curgere vraişte. Cerul înrourează noapteacăzută în fântâni”.Ajuns aici, în pragul orizontului cucerit, oriceom ar fi privit cu îngăduinţă trecerea vremii. VictorSterom, însă, nu se lasă cucerit de clipe cea repede trecătoare, vorba Patriarhului.Scrie: „”Cer şi destin. Zorii cârpiţi. Purtători de nesomn. Pete albe.Întrupate. Într-un ţesut de cuiburi suferinde…”. Este „timpul alb” peste care„liniştea nopţii” cotropeşte forma interioară: „Timp alb. Şi liniştea nopţilor încare te aştept cu priviri de lup. Topind un cuib de întuneric înăuntrumi…”.Dar aceste clipe de frumuseţe sunt plătite prin suferinţă prin carememoria le reactualizează mereu pentru a risipi haosul care ameninţălumea lăuntrică: „Vocea memoriei citeşte la nesfârşit o fărâmă de haos. Nudespre mine aud povestindu-se. Ci despre nourii somnului unei pajişti străine.Unde secunda se trezeşte… Vorbind cu umbrele clopotului înamurg…”.Ziceam câteva rânduri mai sus că Victor Sterom face parte din stirpeanobilă a poeţilor care ţes, în jurul lumii lor lăuntrice mitul ce va urma săle transporte preaplinul sensibilităţilor lor. Este, să recunoaştem, un orgoliufără margini. Constată poetul: „Cum poţi să te bucuri de uitarea mea…”.Ca urmare firească, autoportretul se desprinde dintre liniile de forţăale versului: „Semănăm cu griul unui fluviu îngheţat. Semănăm cu intrareaîn templu”. Sau, altfel, cu izbucniri orgolioase: „Şi u aveam aerul chipuluitău Doamne – pe chipul meu – cristal de crivăţ îngheţat”. Asta nu înseamnăcă nu strecoară nostalgia. Ba încă destul de fierbinte. Între atunci şi acumse întinde punte însăşi vocaţia poetică: „Şi în sufletul nostru s-a prelins mireasade pasăre măiastră. Mirul de ou nenăscut. Strâns în sine spre adormire…Cuvintele care îşi caută poemul cum valurile ţărmul…”.Peste toate contururile solemne ale unei biserici pe care poetul şiaconstruit-o. Iată: „Liniştea mea e o biserică”. Şi mai mult: „Catedrala friguluie-o aripă mirată între două clopote”. Dar să nu ne lăsăm amăgită:chiar dacă poetul îşi creşte mitul ca pe-o „biserică de ierburi (flexibilă, veşnicîn bătaia vântului) este conştient că sfârşitul vine cu necunoscutul lui.„În spatele vântul. În faţă prăpastia. Deasupra cer de vulturi. Clipele deceară luminează-n văzduh tăcerile sub cruci…”.Ce-ar mai fi de adăugat? Simfonia Sinelui se desfăşoară între ierişi azi, reliefând o experienţă bogată care îndreptăţeşte acest portret miticîn care cuvântul şi-a jertfit potenţialul pentru a naşte semnificaţia zeificatăa lăuntrului. Victor Sterom, conştient de sine şi de capacitatea sa de-a reîncărcacuvântul cu insolite semnificaţii, îşi clădeşte poezia cu înţelepciuneacelui care îşi găseşte odihna în memorie, acolo unde se sfârşeştedomnia timpului.www.oglindaliterara.roPoemul simfonic3623


AESOTERICAEENCICLOPEDIA ORDINULUI TEMPLIERŞI A SPIRITUALITĂŢII TEMPLIERE3624(urmare din numărul anterior)În Ţara Sfântă nu creşteau porci, şi nici cruciaţii nu s-auapucat să facă asta, probabil convingându-se că respectiva normăreligioasă acoperă de fapt una sanitară. Aşa au devenitpreponderente oaia, capra şi păsările de curte, iar pe de altă parte,uleiul de măsline a înlocuit grăsimea animală. În principiu, templieriinu mâncau vânat, pentru că lor înşile le era interzis să vânezealtceva decât lei; interdicţia aceasta se datora faptului că înOccident (spre deosebire de Mongolia, spre exemplu) vânătoareaera privită de înalta societate ca o preocupare „de plăcere“, atunciSfântul Bernard a interzis-o templierilor. Confruntarea cu leulpresupunea însă un curaj extraordinar şi forţă, încât ea întăreaîncrederea în forţele proprii şi prestigiul celui care se încumeta. Art.12 precizează că lunea, miercurea vinerea şi sâmbăta fraţiiprimesc două sau chiar trei farfurii de legume şi verdeţuri; în meniulacestor zile putea intra şi supa. Pe lângă alimentele respective,templierul primea şi pâine, care nu era doar un aliment propriu-zis,ci avea – din motive lesne de înţeles – o semnificaţie superioară;în acelaşi sens, „donarea“ de pâine, adică împărţitul pâinii cualtcineva, avea o semnificaţie aparte, pe care o are în vedere şiart. 15, care comanda templierului de a împărţi săracilor „a douaparte din pâinea sa“. În ceea ce priveşte băutura, Regula nu ointerzicea, dar recomanda să se bea cu moderaţie – templierii nutrebuiau să se îmbete, pentru că în orice clipă puterau fi chemaţi săia arma în mână. Se bea pe de-o parte vin diluatcu apă sau aromatizat cu deverse plante; pe dealtă parte, se bea bere, preparată după diversereţete; în sfârşit, se beau şi diverse cidruri dinfructe.al-KAMIL (al-Malik al-Kamil I Nasr al-Din)Calif ayyubid al Egiptului (1218-1238); i-asuccedat tatălui său, Saphadin (vd.) chiar întimpul Cruciada a V-a (vd.), când cruciaţiicuceriseră deja Damietta (vd.), dând dovadă demare talent strategic şi eliberând Egiptul. Tot întimpul său s-a produs Cruciada a VI-a (vd.). În1229, a.-K. a încheiat celebrul Tratat cu împăratulgerman Frederic II, prin care împăratul a primitIerusalimul fără luptă.ALMA MATER ECCLESIA Bulă emisă deClement V (4 aprilie 1310), prin care se convocapentru 1 octombrie 1310 Conciliul de la Vienne,menit să dea o sentinţă în cazul Ordinuluitemplier. Până la urmă, Conciliul a început cu unan întârziere, la 16 octombrie 1311.al-MANSUR (al-Mansur Nur ad-Din Ali)Sultan egiptean (1257-1259), fiu al lui Aibeg (vd.). Fiind abia aldoilea sultan mameluc, şi-a concentrat domnia pe consolidareadinastiei în interior, dar de fapt al-Muzaffar (vd.) exercita întreagaputere la Cairo. În timpul domniei lui a.-M. se produce o maretragedie pentru lumea arabă: califatul de Bagdad este cucerit demongoli.ALMOUROL (CETATEA, PORTUGALIA)al-MUZZAFAR (sultan mameluc, 1259-1260) Ascensiuneasa se produce încă în 1252, când sultanul Aibeg (vd.) îl numeştevicerege. După ce a deţinut de fapt întreaga putere pe timpul lui al-Mansur, a.-M. îl detronează în 1259 şi se proclamă sultan. Marelesău rival este viitorul sultan Baibars (vd.), care, în primul momentare abilitatea de a se preface că acceptă actul săvârşit de a.-M. şiproclamă împăcarea lor. În 1260, a.-M. obţine o mare victorie laAyn Djalut (în Palestina) împotriva mongolilor, barând drumulacestora spre Palestina şi Egipt, ba chiar obţinând eliberarea Siriei.În acelaşi an însă, a.-M. cade asasinat de conspiratorii în frunteacărora se află Baibars, ce se proclamă imediat sultan.AMAURY I (rege al Ierusalimului – 1163-1174) Baudouin III(vd.) murind fără să lase un moştenitor direct, coroana i-a revenitfratelui său A. I. După descrierile rămase, era un om gras, puţinwww.oglindaliterara.robâlbâit, taciturn, distant, dar totodatăexcelent soldat, posedând o inteligenţăextraordinară şi o memorie prolifică.A. I este primul rege alIerusalimului care a dat curs concretinteresului faţă de Egipt (vd.), încercândsă sancţioneze prompt anarhia în care seafla Imperiul fatimizilor, unde califul al-Adid îşi disputa puterea cu vizirului săuRuzzik. Pentru a înlătura tutela luiRuzzik, califul a făcut apel laguvernatorul Egiptului de Sus, Şauar (Shawer).Cristian TiberiuPopescuAcesta l-a învins şi ucis pe Ruzzik şi s-a proclamat vizir înlocul lui, punându-l pe adjunctul său Dirgham mare şambelan.Dirgham dorea însă întreaga putere, astfel că a organizat oconspiraţie menită să-i ia lui Şauar atât funcţia cât şi viaţa; acestas-a salvat totuşi şi a fugit în Siria, la Nuredin (vd.), al cărui ajutorrămăsese ultima speranţă.Acest moment, când Egiptul a rămas pe mâna luiDirgham, este ales de A. I. pentru intervenţia sa în spre Nil (1163),care în această fază n-a fost un succes: aproape de Nil, cruciaţii autrebuit să se oprească, deoarece Dirgham a ordonat deschidereavanelor de la digurile Nilului. A. I. s-a retras, pândind alt moment.La curtea din Damasc, Şauar a fost ascultat cu interes,căci Siria şiită a lui Nuredin era duşmana sunniţilor fatimizi. Şauara fost trimis înapoi în Egipt (1164) însoţit de oarmată comandată de bătrânul general deorigine kurdă Şirkuk. Acesta era însoţit denepotul său, care îşi face astfel intrarea înistorie: Saladin. Şirkuk l-a învins şi ucis peDirgham, astfel că Şauar a fost reinstalatvizir.Evident că nu grija lui Şauar fusesescopul intervenţiei sirienilor, care îl copleşescpe vizir cu exigenţele lor. De data asta, el acerut ajutorul lui A. I., care se grăbeşte să i-lacorde, pătrunzând pentru a doua oară înEgipt. Şirkuk s-a refugiat la Bilbeis, unde afost asediat de armatele reunite cruciatoegiptene.Cum situaţia lui Şirkuk părea fărăieşire, Nuredin a găsit totuşi soluţia atacândAntiohia (vd.). Spre a-l opri să intre spre inimaregatului rămas fără apărare, A. I. încheie unarmistiţiu cu duşmanul sirian, conform căruiafiecare parte revenea pe poziţiile de dinaintede conflictul egiptean.În 1167, Şirkuk a fost trimis încă odată în Egipt; încă o dată Şauar a făcut apel la A. I., care ia pentrua treia oară drumul Egiptului; unde reuşeşte să-şi impună punctulde vedere: la fel ca şi în 1164, ambii beligeranţi evacuau ţaraNilului, dar de data asta A. I. devenea protector al Egiptului, ţară ceplătea Regatului de Ierusalim un tribut anual de 100.000 demonede de aur.Tentativa de alianţă cu Bizanţul a lui Baudouin III a fostcontinuată de A. I., căsătorit şi el cu o prinţesă bizantină, MariaComnen, nepoata bazileului. Acesta din urmă a supralicitatposibilitatea de intervenţie a cruciaţilor în Egipt, propunându-iregelui să schimbe protectoratul asupra Egiptului cu stăpânireadirectă a acestuia. După oarece ezitări – datorate unei analizelucide a situaţiei din care reieşea clar că trupele cruciate cepăstrează Ţara Sfântă cu atâta dificultate nu pot ca simultan săcucerească şi apoi să ţină sub control imensul Egipt – A. I.îmbrăţişează totuşi ideea, spre revolta Marelui Maestru templierBernard de Blanquefort (vd.), susţinută cu argumente morale, şiinvadează ţara Nilului (octombrie 1168). Se baza probabil pe faptulcă populaţia – în cadrul căreia exista şi un procent semnificativ decreştini, copţii – îi arătase simpatie în 1164; prima surprizăneplăcută de aici vine: populaţia este indignată de „trădareafrancilor“ şi opune o dârză rezistenţă, când la 13 noiembrie se aflăîn faţa capitalei Cairo.(continuare în nr. viitor)


REMEMBERDesrobitoriiRadu Cosmin(urmare din numărul anterior)4. La Salonta-Mare.Trecusem de satul Tinca, marechiar cât un orăşel. Aici intrăm într-o zonăîmpestriţată de populaţie maghiară şiromânească. În acest orăşel, populaţiamaghiară şi românească. În acest orăşel,populaţia maghiară, nu ne-a maiîntâmpinat decât numai cu steagurile albe,semn de supunere. Şi, după un scurtpopas, pornirăm spre Salonta, care estegraniţa naturală etnografică a populaţieiromâneşti. Câmpia care se întindea în faţanoastră, era învăluită într-o ceaţă subţire,care acoperea turlele bisericilor şi aleclădirilor publice din Salonta. Nu după multtimp însă, soarele primăvăratice cu razelelui calde risipi ceaţa, dezvăluindu-ne astfelînaintea ochilor noştri, toată privelişteaoraşului. Merseserăm multe ceasuri şi,ordinul era ca oraşul să fie cuprins încă întimpul zilei. Tunul inamic ne întâmpină cughiulele puţin primitoare, care, de altfel, neerau familiare. La rându-ne, Vânătoriiinundă câmpia din faţa Salontei,pregătindu-se de atac. După, câtevaghiulele trimise de artileria noastră fărămultă ceremonie, dinspre oraş se văd înzare limbi de foc. Se părea că, un incendiuse produsese. Spectacolul dând curajVânătorilor noştri, după câteva asalturi sepronunţă atacul final, care se strânse laporţile oraşului. În faţa acestui atac brusc,inamicul părăseşte oraşul, iar populaţia custeaguri albe, se pregăteşte de a veni întruîntâmpinarea armatei.După, bombardamentul artilerieinoastre, ce aruncase panica în rândurilebolşevicilor, punându-i pe fugă, oraşulacuma predat, căzuse într-o liniştemormântală.Groaza şi spaima împrăştie, decâtre bolşevici plutea încă în aer, dând fioripopulaţiei ce stătea ascunsă prin case. Laapariţia primelor noastre patrule, tot oraşulse iluminează grabnic, iar populaţia cumultă sfiiciune apare în calea noastră,având înfăţişarea unor stafii, ce apăreau încalea noastră din întuneric, pentru ca,după câteva momente, să dispară iarăşi înnegura nopţii. Comandamentulregimentului se instalează la CasaOraşului, (Primăria) care e o clădireimpozantă, iar, steagul regimentului esteaşezat în camera de ceremonii.Curând, notabilităţile oraşului seprezintă Colonelului Rasoviceanu, pentrua arăta supunere şi a cere sprijin, şi printreaceştia se găseşte Contele Colmar Tisza,fratele fostului prim-ministru maghiar, caremulţumind, pentru că armata română i-ascăpat de urgie bolşevică, cere să i se deaun bilet de liberă circulaţie şi ajutorul de a-şi scăpa soţia, care se găsea în apropiereaSalontei, la Guesd.Şi astfel, un colonel român îşipune semnătura pentru a garanta viaţa şia proteja pe fratele marelui şovinist şiduşman al românilor, Ştefan Tisza. Iatădeci cum cronicarul avea dreptate: "Nuvremurile sunt la cârma omului, ci bietulom sub cârma vremii".După două zile, în care timp toatesatele învecinate au fost dezarmate, al 9-lea de Vânători porneşte mai departe.5. Înspre BeiuşVreme urâtă. O ploaie deasă,rece ne pătrundea până la oase,îngheţându-ne şi făcându-ne să neamintim de aceeaşi ploaie şie acelaşi vântde sub un cer de plumb, ce ne făcea sătremurăm în tranşee la Amzacea în 1916!Cel puţin acum eram în mişcare!Soldaţii, aplecaţi înainte cu bărbiasprijinită în piept, apărându-se de ploaia cele intra în faţă ca nişte ace, mergeauhotărâţi, căci până seara, trebuia săajungem la Dobos.În apropierea orăşelului Şarkad,o mulţime de călăreţi cu steagurile albe şicu tricolorul românesc, jucându-şi cumândrie caii, ne întâmpină cu strigăte deveselie şi de urale nesfârşite. Sunt româniide la Mekerek, o insulă în mijloculungurilor, care auzind de trecerea armateiromâne, cu toată vremea urâtă au venit săne întâmpine. Femeile împodobite frumos,ca de sărbătoare, aruncau flori şi privirigaleşe mândrilor Vânători, parcă îisorbeau. Comandantul privea la copii, cese ţineau lanţ, strigând: "Trăiască"! iar oRomânică dezgheţată parcă ar fi înţelesmirarea colonelului de a vedea atâta lumestrânsă, căci îi spuse:- "Nu te miră că vezi atâta lumepe aici, dar nu ştiţi dv. de când vă aşteaptăneamul pentru a vă sărbători".Femeile şi fetele merg în capulcoloanei, căutând şi jucând, şi însoţindunepână la Sarkad.De aici încolo nu ne mai primeauromânii cu urale, căci intrasem în câmpiaungurească, care se continuă în zare pânăla Tisa. Când treceau prin sate, populaţiilene întâmpinau cu gravitate şi în tăcere, iarpe case arborau steagurile albe, obişnuitulsemn de predare şi supunere.La Dobos am ajuns noapteatârziu.Comandantul regimentului seinstalează în castelul contelui Vengheim,iar însângerând drapel al regimentului intrăcu severitate în somptuosul castel, şi eaşezat în sala de gală, unde portretelestrămoşilor familiei au încremenit şi maitare în imobilitatea lor, privind cum îiînfruntă cu îndrăzneală acest simbol almândriei şi vitejiei române.Castelul e tăcut, iar servitorii sestrecoară ca nişte umbre prin camerelepustii şi reci.Într-o sală de vânătoare, omulţime de tablouri reprezintă magnaţiunguri îmbrăcaţi în haine pline de fireturi,călări, cu jobenuri elegante, cu atitudiniwww.oglindaliterara.ropline de trufie,plecând lavânătoare. Panopliiuriaşe ce susţindiferite colecţii dearme ale unortimpuri trecute,c o m p l e t e a z ămobilierul acestorcamere tăcute.Comandantul seinstalase într-ocameră, al căreicămin începuse săarunce razeleprieteneşti de căldură şi ascultând în liniştemelodiile stranii ce vântul le suflă afară cususpine triste prin arborii parcului, gândi;"Sic transit gloria mundi"…LUPTELE DE LA TISARefacerea armatei. Ungurii atacă pecehoslovaci. Primele ciocniri cu noila Tisa.Vitejii noştri ostaşi dezrobitori,deci, Ardealul, îi alungase pe unguri pesteTisa şi priveau, în setea răzbunării lor, spreporţile Budapestei ce le stăteau deschise.Dar, în vreme ce ostaşii noştriimprovizaţi îşi făceau astfel singuridreptate, ungurii înspăimântaţi începuserăsă ceară zgomotos, în toată lumea, iertareşi iertare! Consiliul Conferinţei de Pace dela Paris în loc să susţină ducerea la bunsfârşit a începutului de hotărâre pe care-lluase anterior şi a cărei execuţie ungurii osfidaseră cu câteva zile mai înainte, strigăromânilor: opriţi-vă! opriţi-vă!Buimăciţi, istoviţi şi suferind detoate, ostaşii noştri nu mai înţelegeaunimic. În mărinimia lor de suflet însă, înmila lor faţă de cei învinşi, şi în credinţa că,în fine, ni se va face dreptatea aşteptată,ei au realizat şi ceea ce alţii niciodată n-arfi făcut în locul lor: s-au oprit! după ordineleşefilor şi au înlăturat astfel catastrofa totalăa acelora care îi atacaseră, crezând însusţinerea călduroasă a cauzei noastre pecale paşnică la Bucureşti şi în consiliul dela Paris, dând astfel viaţă şi putinţăduşmanului de-a se dezmetici din haosulîn care căzuse, de-a se reface şi organiza,în nădejdea sigură că această refacere nuva mai fi întrebuinţată împotriva noastră.Rămase astfel românul cu armaşi cu ciomagul în mână pe frontiera trasăde cursul Tisei, unde s-a fixat definitiv ladata de 1 mai 1919.Au tăcut smârc ungurii treisăptămâni dincolo de Tisa, tremurândinima în ei de teamă că românii nu se vorîndură şi că vor trece mai departe la Vestde Tisa. Totuşi, cuvântul dat a fost ţinut.Însă îndată ce inamicii noştri şi-au refăcutarmata în răgazul ce le-am dat cu cele maicurate gânduri, aceştia au început din nousă-şi arate colţii, astfel că pe la 25 mai ei,iarăşi trimit un iad de foc de toate armeleasupra posturilor noastre înşirate pe totlungul ţărmului stâng al Tisei.(continuare în nr. viitor)3625


REVISTA REVISTELORO scrisoare pierdutăMult stimate şi iubite domnule CărtărescuÎncep aceste rânduri prin a-mi exprima revoltafaţă de Emil Berdeli, care în ziarul Gardianul din2 iunie 2008 vă deconspiră o parte din faţa nevăzutăa majestăţii voastre. Adică de ce să fi fost nevoie ca săse dea în vileag că sunteţi fiul unui activist. Sau de cesă fiţi acuzat că aţi copiat din marii poeţi ai lumii cândîn zilele noastre preşedintele poeţilor bucureşteni DanMircea Cipariu vă acordă toată admiraţia şi încredereade care este în stare. Este adevărat că securistulcare v-a întocmit dosarul habar n-avea cine este „unulT.S.Eliot” deşi prin limbajul folosit în nota informativădă semne că ar avea habar de pastişă, de plagiat,esenţa enciclopizant-alexandriană etc. Cum securistulîşi dezvăluie sursa ca fiind subnumită în Mihu, carela rândul său „vedea enorm şi gândea monstruos” îmivine să cred că urmăritorul domniei voastre era chiarun tip bine intenţionat, să fi fost chiar el indignat de cespunea acel Mihu?! Sau în cenaclul de luni a Universităţiicondus de Manolescu sau cel de la Scânteia Tineretului,confluenţe lui Alex Ştefănescu să fi fostinvidioşi pe creaţia domniei tale. Şi această ipotezăeste greu de luat în seamă pentru că în volumul dedebut „Faruri, vitrine, fotografii” din 1980 deşi se spuneacă aţi luat o jumătate de pagină din „TristramShandy”, de Lawrence Sterne (Editura pentru LiteraturăUniversală 1969, pag. 194) aţi fost distins cu premiulUniunii Scriitorilor în vreme ce deşi pentru acelaşitip de plagiat a avut mult de pătimit. E posibil ca dindragoste faţă de acesta acel Mihu să se fi pretat la totfelul de acuze pentru ca să moară şi capra vecinului.Ironia lui Berdeli de a vă ura de ziua dumneavoastră(1 iunie) La mulţi ani, mă revoltă şi mai mult pentru căvine doar la puţină vreme după ce un juriu din N. Manolescu,Dimiseanu, Pop, etc. v-a acordat un premiude 25.000 de euroi. Pentru a treia parte a Orbitorului,deşi şi aici au fost acuze că aţi fi plagiat din Bolintineanu.Sincer să fiu mi-aş fi dorit şi eu un aşa premiuplus altele câteva sute de scriitori care ar cam trebuisă înveţe că dacă vor aşa ceva trebuie să transformeplagiatul în pastişă, pentru ca prietenii să le vină în ajutor.Felicitându-vă pentru măiestria dovedită în a convingeprietenii să vă premieze încerc sincer să văînţeleg şi să-mi însuşesc metoda dumneavoastră. Şica semn că vă iubesc colo jos mă iscălesc.3626Gheorghe Andrei NeaguIordan AioaneiMihaela AlbuAlfonso MarinoAlina Livia LazărIonel AmăriuţeiPaul AndreiDan AnghelescuAnca Adriana ArbuneAna ArdeleanuCristeian Petre ArgeşIon BaciuDumitru BăescuFelicia BaltagAlberto YmeriŞtefan BalăuFelicia BaltagToma BarbăroşieIulian BarbuEugen BucurIuliana Loredana BarleazaBrânduşa BârsanAdina BatarBarbu BerceanuGabriel BerceanuDumitru Doru BerdeiGelu BirăuIuliana BîrlibaMarcela BlagaAndreia BodiElisabeta BogăţeanPaul BogdanAndreea BogdanoviciAndreea BodiCecilia Teresia BorchişŞtefan BoleaLeo BordeianuAurica BorzinDumitru BotarIonuţ BotarCristina OnofreRoxana Braniste DalidaDoina BuciuleacConstantin BucurAlexandra- Emilia BucurGheorghe Râmboiu-BursuceniLeo ButnaruSilvia CaloianuFlorentin VasiliuLorian CarsochieAna-Ioana CatanoiuDorin CazanDoru CoroiuNatalia Cebanuwww.oglindaliterara.roPoştalionul cu peniţeLucia CherciuVasilica ChiriacStefan CiobanuCălin CiobotariAnatol CiocanuMaria CogălniceanuMagdalena ConstantinescuDaniel CorbuDiana CorcanCorneliu VasileOlga CosmaDenisa CrăciunCatrina DanciuLiliana DavidIon DeaconescuSorin DespotGeorgiana DiaconţăAndrei DicuDaniel DinescuViorel DinescuGabriel DragneaDrilea AlexandruConstantinConstantin DuşcăE.N. OloguAlina EmandiLaurentiu EnacheNicolae EsinenkuEugen EvuCarmen FocşaSava FrancuAdrian FrăţilăSofia GaneaCătălina GeorgeDaniela GheorgheCorina Matei GhermanIovana GhermanConstantin GhiniţăOctavian GogaLili GoiaIancu GramaMarius GramaIoana GreceanuBogdan GrozaHancer Ruxandra AidaDina HorvathDiana IepureMarin IfrimCarolina IlicaElena IspasGheorghe IstrateGheorghe IstrateOana Livia IvanEugenia Bădilă KarpDaniel LăcătuşGeorge LicsandruDaniela LucaHristache LunguLucian MănăilescuManta TraianNicolae GrigoreMărăşanuClara MărgineanuIon MariaDaniel D. MarinIonel MarinLucian MateescuMedana FătIon MicheciDaniela MicuVioleta MihăeşNicolae MihaiGeorge MihalceaOctavian MihalceaPetrişor MilitaruMarin MoscuRadu MunteanuVasile MunteanuViorel MunteanuGheorghe Andrei NeaguAmânăm răspunsurile aşteptate, cerându-ne scuze. Dăm listaautorilor cuprinşi în Antologia de poezie Oglinda literară 2000-2007. Cei interesaţi să ne scrie sau să ne trimită pe adresa redacţiei42 lei pentru a intra în posesia volumului.Ala MurafaDana MuşatGheorghe NeaguEcaterina NegarăMădălina NicăGeorge L. NimigeanuNuţu RobertGeo OteanuGeo OteanuCristina OnofreŞtefania OproescuMaria PalIon PanaitVirgil PanaitLigia ParvulescuAndrei PeniucCamelia PetreAli PodrimjaNicolae PogonaruPetru PogonaruAdela PopescuElena Liliana PopescuFlorentin PopescuIuliana Paloda-PopescuSpiridon PopescuMaria PostuMilea PredaAlexandru PriboieniDumitru PricopAurelia RînjeaPetrina RisteaIoanid RomanescuLivia RoşcaIon RoşioruAndra-Oana RotaruDumitru IstrateRuşeţeanuIon SăracuPetru ScutelnicuMarilena Pop ŞerbanGeorge ŞerbuleaI.D. SicoreMihai SimionIonel SimotaCosmin SoameşMarius Marian ŞoleaPaul SpirescuStan LiviuGeorge StancaStanchescu LaurianCostel StanciuOlga ŞtefanCosmin Florentin ŞtefănescuHenryDoina ŞtefănescuVictor SteromGheorghe SuchoverschiNicolai TăicuţuValeria TăicuţuValentin TalpalaruVasile TărâţeanuViorica TeculescuAl. Florin ŢeneIonuţ ŢeneMiron ŢicMaria TirenescuTitel IleanaMarian Nicolae TomiIoana TricăCălina TrifanNicolae UţicăEchim VanceaAlexandru Ovidiu VintilăIoan Petru ViziteuNina VoiculescuMaria VranceaMiljurko VukadinovićElena VulcănescuMircea VulcănescuApostu VultureanuAna Zegrean


REVISTA REVISTELOR...cu Gheorghe MocanuROMÂNIA LITERARĂ, Nr. 18, mai, 2008„În afară de autorii aflaţi mereu în centrulatenţiei datorită talentului lor remarcat latimp sau apartenenţei la un fel de sindicateale succesului literar, există uniicare, deşi au în mod evident talent, rămânmereu, din cauza unui concurs de împrejurări,aproape necunoscuţi. Este oplăcere să citeşti cărţile acestor scriitori lipsiţi de notorietateape care o merită. Ele îţi dau sentimentul descoperirii unorzăcăminte de aur. Şi te face să înţelegi - ceea ce nu poate fidecât îmbucurător - că resursele de talent literar ale ţării suntmult mai mari decât reiese din evaluările oficiale”Am reprodus frazele de început alecomentariului „Autori despre care artrebui să se vorbească mai des”,semnat de reputatul critic literar AlexŞtefănescu, pentru că ele se pliazăperfect pe sentimentele de frustrareprovincială în care se scaldă mulţi dintre creatorii de literatură. Suntrecenzaţi doi autori: Brânduşa Steiciuc (Suceava) şi Sorin Neagu.În nota sa obişnuită, „România literară” ne întâmpină cu un nounumăr în care găsim: „actualitate”, „comentarii critice”, „literatură”,„document”, „lecturi”, „arte”, „meridiane”. Că revista îşi păstrează laînălţime considerabilă cota de profesionalism o spun şi articolelesemnate de Doina Condrea-Derer, Virgil Duad, Ioana Pârvulescu,Emil Brumaru, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache, GheorgheGrigurcu, Constantin Ţoiu, Pavel Şuşară, Constanţa Buzea, SimonaVasilache, Cristian Teodorescu, Livius Ciocârlie, Liana Tugearuş.a.CAFENEAUA LITERARĂ, nr.5/59, mai, 2008Dacă vreţi să aflaţi: - cum a murit un mare poet, Cezar Ivănescu ?Dacă l-a plâns cineva ? Ce făcea U.S.R. în ziua aceea ? Unde eraTraian Băsescu în acest timp? Dar premierul Călin PopescuTăriceanu, joi, 24 aprilie,seara, când s-a aflat despremoartea lui ? Dacă i s-a adusvreun onor ? Ce a scris şi cuma scris presa despre moartea lui ? Pe unde l-au plimbat autorităţilemedicale în ultimile clipe din viaţă ? Cum s-a întâmplat ca elicopterulSMURD din Iaşi să fie, tocmai atunci, în revizie tehnică ? Cumde vremea a fost, tocmai atunci, potrivnică decolării ? Cine a pregătitşi grăbit sfârşitul poetului ? Dacă vreţi răspunsul la toate acestea,citiţi-l pe LIVIU IOAN STOICIU, „Cu inima împietrită”, pecoperta „Cafenelei literare”. „A plecat furios pe această lume nedreaptă,nu se ştie dacă nu se va întoarce să se răzbune – istorialiteraturii române e plină de neprevăzut, poate va învia ca personaj…”DACIA LITERARĂ, nr. 78 / 2008Se deschide cu editorialul lui VictorDurnea, „Societatea autorilor dramaticiromâni”. O interesantă incursiuneîn timp, de la naşterea acestei asociaţiiprofesionale a dramaturgilor (14martie, 1923) – independentă de aceea a scriitorilor - şi până la diminuareadrastică a activităţii ei, odată cu declanşarea celui de-aldoilea război mondial. Mărturisesc plăcerea pe care o simt atuncicând citesc dialogurile redactorilor „Daciei literare”. Mai ales temelemajore abordate, picurate cu bucurie, dar şi cu amărăciune literară,uneori. De data aceasta s-au aşezat la masa dialogului cuCălin Ciubotari: Dinu Flămând, Dan C. Mihăilescu şi ValentinCiucă. „C.C.: Chiar, cum apreciaţi critica literară de astăzi ? D.F.Mediocră. Nu există o critică textuală, în sensul că nu e atentă laconţinutul textului” Îi dau dreptate ! Un posibil răspuns îl găsim întrourmătoare întrebare: „CC.:Totuşi, cred că aţi remarcat, în ultimavreme românii scriu „în draci”. E din ce în ce mai greu să citeştitotul şi să departajezi în interiorul acestui tot.” Mai puteţi citi: „EfectulSorescu” – Marin Barbu; „Unde a fost casa hatmanului CostacheGhica” – Constantin Ostap; „Prietenii Iaşului” – Vasilian Doboş;www.oglindaliterara.ro„Elemente zoomorfe în mitologia slavă” – Ilie Danilov; „Cu bisturiulprin trecutul recent”– Ioan Hoban; „Cronica unei morţi regretate” –Valentin Ciucă; „Tablou (Imperii. Copite. Penumbre.)” – DanielCorbu.ASTRA, nr. 18, mai, 2008Revistă lunară de cultură editată de Consiliuljudeţean Braşov, director – DoruMunteanu, redactor-şef – Nicolae Stoie,secretar general de redacţie – Sorin Basangeac, redactori: A.I. Brumaru,Daniel Drăgan. O revistă bine conturată, consolidată cu materialede primă mărime literară. Degajă aerul proaspăt alpublicaţiilor valoroase de nivel naţional. Nu trebuie ratate materialeprecum: „Avangarda românească în arhivele siguranţei” – de ConstantinCubleşan; „Zece note…” de Stelian Tănase; interviul realizatde Daniel Drăgan cu pictorul Viorel Mărginean, deţinătorulpremiului „Iosif Iser” al Academiei Române; „Critica literară şi canonulliterar” – Nicolae Manolescu; „Tentaţia istoriilor literare – întrereuşită şi eşec (V) - note pe marginea istoriei literaturii române contemporane,1941-2000,- Alex. Ştefănescu” de Ion Topolog Popescu.OBSERVATORULCULTURAL,nr.167/2008Editată de Fundaţia Cultura XXI, redactor-şef – Carmen Muşat,red.-şef-adj.-Ovidiu Şimonca, secretar gen. de redacţie – DoinaIoanid, redactori: Ciprian Ciucu, Cristian Cercel, Adina Dimiţoiu,Arina Petrovici, Iulia Popovici. Citiţi editorialul „Luciditate şi amărăciune”de Monica Lovinescu; „Dincolo de Mailat” – Ciprian Ciucu;„Covorul roşu al revoluţiei” –Magdalena Stanciu; Planul central alacestui număr al revistei este construit pe: „ Mai *68: anii cei buniau trecut ?” Se pune întrebarea care erau anii cei buni ? Anii *50,când Europa „îşi lingea rănile postbelice muncind, muncind şi iarmuncind, anii *60, când libertatea începea să fie înţeleasă sexual,senzual, individual ?” Am vrea ca anii cei buni să fie cei de acum,dar nu prea ştim la ce model să ne raportăm. Se pune apoi întrebareafinală: „Ce e de făcut cu moştenirea lui Mai *68” – CristianCercel.TIMPUL,nr. 112, 2008Revistă de cultură editată de Fundaţia Culturală „Timpul” din Iaşi,având ca parteneri: Ministerul Culturii şi Cultelor, Primăria municipiuluiIaşi, Consiliul judeţean Iaşi şi Universitatea de Arte „GeorgeEnescu”. Ca mai toate revistele de cultură ieşene şi Timpul se detaşeazăprin originalitate şi profesionalism. Iată teme abordate înTimpul de aprilie: „Filozofie contrafactuală” –Ovidiu Pelican; „Dramaturginejucaţi de ieri şi de azi”- Bogdan Ulmu; „Bucureştiul apocaliptic(sau dragostea în vreme de Summit) – Bogdan Suceavă;„Vatra ortodoxă”- Gabriel Andreescu; „Casa poporului” – Mitoş Micleuşan;„Ce ne mai poate spune Blaga ?” – Ioan Alexandru Tofan;„Oferta ideologică a dreptei româneşti postdecembrieste” – SorinBocancea; „09.11.01. Poezia de după” – ChrisTănăsescu; „Unicitateamatematicianului” – Adrian Niţă; „ Influenţa lui KonstantinosKavafis asupra poeziei române contemporane” –KonstantinosMakriş; „Londra – festivalul filului românesc” – Liviu Antonesei;„Mari scriitori şi blogurile lor mari sau mici” (Creangă, Eminescu,Călinescu, Micle, Neculce, Neacşu, Urmuz) – Mihail Vakulovscki;„Restul e tăcere sau reîndrăgostirea de cinema” – Mihai Mocanu.În TIMPUL, mai, 2008, găsim continuările unora dintre materialeledin numărul anterior, dar şi altele la fel de incitante, precum: „CezarIvănescu – ultima scrisoare” – Liviu Antonesei.DUNĂREA DE JOS, nr. 76, 2008Revista Centrului Cultural Dunărea de Jos- Galaţi. „Olga Tudorache– Doctor HonorisCausa” – o veste care nebucură. Titlu acordat deUniversitatea Dunărea deJos – Galaţi, pe 2 Mai 2008. Din sumar mai recomandăm: „Vorbede duh (nesc urât) – Constantin Frosin; „Despre metafora liber consimţită”– Ioan Toderiţă; „Un dicţionar incomplet nu aspiră la eternitate”– Coriolan Păunescu; „Ezoterism şi sacralitate” –OanaDugan; Ultima parte a studiului „Interferenţe demografice, culturale,spirituale între aromâni şi albanezi – o abordare sociologică”,de Cornel Dumitrescu. Apoi rubricile bine cunoscute: „anchetă”,„tradiţii”, „eseu”, „culoarea şi dalta”, „poezie”, „proză” ş.a.3627

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!