Florin Costinescu - Oglinda literara

În acest număr:Adina MutarAl Florin ŢeneAla MurafaAlexandruStănciulescu-BârdaAlexandru VilanAndreea NastacBogdan UlmuBoris MarianCamelia PantaziTudorCamelia PantaziTudorCarmen FocsaCarmen MarinConstantin MiuConstantin TCiubotaruCorneliu FloreaCorneliu LeuCorneliu VasileCostache AritonCostache AritonDan AnghelescuDan BrudaşcuDoina CherechesDona TudorDora AlinaRomanescuDoru SicoeDr. Vasile MenzelDumitru HurubăEugen EvuFlorin CostinescuFlorina DinuFlorina SămulescuGabriel DragneaGeo GaletaruGeorge AncaGeorge PruteanuGeorge RocaGeorge StancaGheorghe IstrateIlie ChelariuIoan PopescuIoan PopescuIon I. SolcanuIon LazuIon M. Ungureanu-ŢicleniIonel NeculaIonuţ BudaIsabelaVasiliu-ScrabaLavinia IancuLeon IstrateLia LunguLiviu PendefundaLucian CiuchitaLucian GruiaLucian StrochiMagdalena AlbuMarcel Isbăşoiu– ChiojdMarian DragomirMarian DragomirMariana VickyVârtosuMariana VickyVârtosuMarieta GăureanMarilenaLică-MaşalaMenuţ MaximinianMihail GrămescuMihail StinghiteanuMioara BahnaMorariu Iuliu-MariusN.GeorgescuNicolae MaresNicolae NicoaraHoriaNina NiculaOctavian MihalceaOctavian PetrescuOvidiu VuiaPenelope ShuttlePetrache PlopeanuPetre RăşcanuPetre BurlacuPetru AbabiiPlopeanuNina-ElenaRadu MihalceaRădulescu MihaelaRaluca SanduRamona L. CeciuRaul BasteanSlavomir AlmăjanŞtefania OproescuTeo CabelTeodora N. SbarceaTeodora WeinbergerValeriu TudorVasile PrunduşVictor SteromViorel VintilăViorel VintilăWendy FrenchOGLINDAliteraraApare sub egida Uniunii Scriitorilor dinRomânia şi face parte din Asociaţia PublicaţiilorLiterare şi Editurilor din România (APLER) şiAssociazione della Stampa Estera din Italia,membru fondator al Asociaţiei Revistelor şiPublicaţiilor din Europa (ARPE)Editată de:Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşanicu sprijinul Consiliului Judeţean VranceaREDACŢIA:Redactor şef: Gheorghe Andrei NeaguSenior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,Adrian Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, FlorentinPopescu, Liviu Comşia.Secretar literar: Ştefania OproescuRedactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, AngelaBaciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, LaurenţiuMăgureanu.Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, MihaelaAlbu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei.Foto: C. RăducAdministraţie: Mircea GhintuialăTehnoredactare: Adrian MirodoneCulegere: Ionica DobreOGLINDA LITERARĂ o puteţiprocura şi descărca de pe site-ulwww.oglindaliterara.ro unde aflaţişi modalităţile de abonare.Materialele se trimit numai în format electronic,cu diacritice, la :E-mail: gheorgheneagu@yahoo.comgheorgheaneagu@gmail.comCorectura nu se face la redacţie.ISSN 1583-1647ADRESA REDACŢIEI:Str. Alexandru Golescu,Nr. 76 bis, Focşani,Jud. VranceaMobil: 0722-2844300749188333Revista se poate procura de la sediulredacţiei şi de la chioşcul MuzeuluiLiteraturii Române Bucureşti şi sediilefilialelor Uniunii Scriitorilor din România.În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspundîn mod direct de conţinutul materialelor publicate subsemnătura proprie.8450 www.oglindaliterara.ro

ATITUDINIScrisoarea elevilor din promoţia 2011“Generaţia rataţilor! Generaţia etnobotanistilor!Generaţia idioţilor! Generaţia facebook! – aşa ne catalogheazămass media şi opinia publică din întreaga ţară înzilele acestea pe toţi care am dat Bacalaureatul – eu le spundoar atât – RUSINE! Ruşine tuturor!Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţiecrescută de voi, arătată cu degetul acum tot de către voi!Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor carene sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Ruşinenouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei,ROMÂNIEI!Am ajuns după 20 de ani de şpagă, de modele genBecali şi Bianca Drăguşanu, de învăţământ prost manageriat,de legi prost făcute să profite cei puternici, de facultăţipe pile şi pe bani din care au ieşit generaţii întregi de dascălicare ne-au educat pe noi, cei idioţi şi fraieri cei care neaflam acum în aceeaşi oală, indiferent dacă ne-am luat saunu BAC-ul, am ajuns la o limită!Nu mai suportam! Refuzam sa credem că suntem ogeneraţie pierdută! Suntem defapt prima generaţie care vafi sacrificat cu folos, şi asta deoarece ne-am saturat de cese întâmplă în ţara asta! Totul trebuie să înceteze! Pentruasta vom ieşi în strada şi vom cere dreptate! Cerem ajutoruloamenilor corecţi, ajutorul moral de care avem nevoie pentrua progresa! Toată lumea este acum şocată de rezultatulBacalaureatului şi implicit de învăţământul romanesc. Ohh,dar ce surpriză! Cât de neaşteptat! Ce şoc! INCREDIBIL!SENZAŢIONAL!Adică din aceşti copii care din `99 până acuma li s-aschimbat programa de n`spe ori, care au intrat la liceu sădea bac din geografie şi s-au trezit în a 12-a că dau din fizica,aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum esteîncurajată prostia şi incultura alături de băieţi cu bani făcuţifraudulos înconjuraţi de curve semi-îmbrăcate în direct la televizor,aceşti copii bătuţi de soartă că s-au născut într-o ţarăca asta, o ţară în care e mai important ce chiloţi are Crududecât rezultatele sportive şi intelectuale ale tarii, aceşti copiinu au devenit nişte genii eminesciene??? Serios??? Aceşticopii nu au intelect nici măcar cât Einstein??? DOAMNE! CENERUŞINARE!! Mai nemernici etnobotanisti!!! Cum puteţimai gunoaielor, mai loazelor să nu învăţaţi şi să intraţi fărăpile şi copiat la facultăţi când aveţi atâtea modele demne deurmat??? CUM E POSIBIL O ASEMENEA DEPRAVARE? Adicămai bine staţi pe facebook si pe messenger decât sa urmăriţimodelele oferite la tv???Adevărul e că de 20 de ani ne aşteptam sa iasă nişteflori de nufăr în locuri în care nu am aruncat nici măcar seminţede urzica! Asta e realitatea! Va uimeşte promovabilitateade la BAC? Dar de cea de la titularizări de ce nu ziceţinimic? Ei nu-s loaze, etnobotanisti? E posibil sa iei 1.20 latitularizare şi sa te mai consideri profesor? E posibil sa ieidiploma frauduloasa la Spiru Haret si sa educi apoi generaţiiîntregi? Ştiaţi ca 25% din toţi profesorii actuali au studiilefăcute la Spiru Haret? Sau asta nu e important pentru voi?Ştiaţi că suntem pe penultimul loc din Europa şi la egalitatecu Congo la nivelul învăţământului? Şi asta nu de acuma,de un an-doi ci de aproape două decenii!!! Aşadar, de ceva miraţi? De ce sunteţi indignaţi? aaaa. aveaţi impresia cadacă le oferiţi părinţilor şi bunicilor noştrii spectacole tv ieftineşi barbare, adevărate sugative de rating, sau dacă lecumpăraţi votul şi ii minţiţi în campanii electorale infinite, noiodraslele lor o sa fim dintr-o dată altfel?Ei bine, suntem altfel, dar nu asa cum credeţi voi!Suntem diferiţi! Suntem diferiţi prin faptul că ştim sa spunemGATA!Gata cu adevăratele gunoaie din ţara asta! Nu va maimerge! Noi avem onoare şi demnitate, nu mai suntem nişteslugi în fata voastră, iar dacă nu vom reuşi să vă schimbam,vom pleca din ţară, şi atunci sa rămâneţi voi să vă plângeţide milă! Noi, generaţia etnobotanistilor cum ne spuneţi voi osă vă arătam ca avem mai mult curaj decât toate generaţiilevoastre de comunişti la un loc! Reprezentam adevărata forţădeoarece noi suntem VIITORUL iar voi sunteţi doar nişteamărâţi care vor muri şi vor fi uitaţi de istorie! Voi aţi fostPERIOADA NEAGRĂ din istoria acestei tari şi asa veţi fi ţinuţiminte, iar noi, noi suntem PRIMII! PRIMII care se revoltaîmpotriva voastră!”pe materii sunt , uneori, mai importante decât orele de clasă.În general recâştigarea funcţiei de magnet pedagogic aprofesorului este necesară, oricum s-ar face acest lucru .Nuexistă învăţământ abstract, notă abstractă, viaţă abstractă –lucrurile acestea trebuie făcute cu sufletul şi cu mintea înacelaşi timp.Societăţile moderne au „inventat” într-un fel aceastăînvăţătură în doi timpi: cine vrea şi ştie şi are bani – aducemeditatori la copil (cunosc chiar copii care iau meditaţii la treisau patru materii, şi asta săptămânal). Pedagogul sau pedagogiicasei din antichitate până în epoca luminilor, aduceţi-văaminte de marile romane care li s-au dedicat… S-ar putea capeste câţiva ani să trăieşti, ca profesor, dând meditaţii copiilorde bogătaşi, scormonindu-le creiereele în căutarea grăunteluide lumină adevărată…Lumea largă, însă, are la dispoziţie pârghiiledemocratice ale învăţării de carte, adică acest sistempe care-l trăim cu toţii şi pe care tot dorim să-l îmbunătăţim.În ceea ce mă priveşte, eu observ că aproape fiecare îmbunătăţirepentru toţi face tot mai necesară prezenţa pedagogilorpentru unii…Poate că acesta va fi fiind scopul, să se separeuapele şi unii, puţini, să ştie carte multă, fiind îndopaţi ca petimpuri, pentru a-i conduce pe ceilalţi, care iau democraticînvăţătură în mod sistemic. Asta se întâmplă pentru că cheiaînvăţăturii, orice s-ar zice, stă în dispoziţia sufletească, în subiectivitate– ori, cât timp tocmai subiectivitatea este îndepărtată,obnubilată – devine naturală căutarea ei. Trist este altceva,şi anume că tot bietul pedagog este urmărit, amendatori impozitat de către stat – în timp ce individul bogat care-langajează are toate drepturile, inclusiv pe acela de a-l reclama,de care uzează cu plăcere ascunsă sau pe faţă. Concluziaar fi că toţi suntem nişte „liceeni”, ca să nu zic latineşte Homohomini lupus.- Urmează al patrulea ciclu al învăţării, tot de patru ani,universitatea. Este momentul când tânărul încărcat de prăzidin liceu începe să-şi construiască personalitatea, coloanawww.oglindaliterara.rovertebrală proprie. Numele vine,în amănunt, de la unus şiversus, adică unul se învârte, se înfăşoară în jurul lui însuşi.Din liceu tânărul a ieşit bacalaureat, încununat cu fructelecoapte ale laurilor; în universitate le seamănă şi le urmăreştecrescând în sine îmsuşi.Acesşti 16 ani împărţiţi în patru etale egale se încearcăazi a fi schimbaţi. Se propune un ciclu primar de cinci sauchiar şase ani, un liceu mai scurt, o facultate mai scurtă şiapoi prelungită cu masterat – deci, de fapt, mai lungă şi pejumătate plătită de student. Ce rost are mişcarea din rosturileei a unei experienţe milenare ? Comuniştii, cu simbolisticalor obscură, au vrut să impună etape de câte cinci ani (vezisteaua în cinci colţuri, etc.): planuri cincinale, facultăţi cincinale,nota cinci ca maximum posibil,etc. Ne întoarcem iarăşila asemenea forme? Dar învăţământul este în coordonaremilenară cu alte etape de câte patru ani. Nimeni nu va îndrăzni,de pildă, să mişte ciclul olimpic din seria lui patru – chit căpe steagul alb s-au fixat cinci cercuri. Antichitatea a cunoscutdouă tipuri de “lustru”: unul de patru ani, luat în discuţie încontextul lustraţiei ca purificare a pământului şi a oamenilor –şi altul de cinci ani ca simplă perioadă temporală. Sub semnullui patru stă, însă, timpul însuşi ca timp măsurat: cadranulceasurilor noastre are 12 ore insemnate, adică de trei ori câtepatru, anul are 12 luni şi – pentru zona temperată – patruanotimpuri. Cui i-ar trece prin cap să împartră ziua în “carturi”de câte … cinci ore (“cart” înseamnă chiar patru) ? De laAlexandru Ioan Cuza, când ne-am aliniat şi noi la sistemul demăsuri şi greutăţi standardizate european, este pentru primaoară că ieşim din acest sistem ... din necesităţi de personal.Cântărim iarăşi cu ocaua în locul kilogramului, măsurăm cucotul în loc de metru, bem cu litra în loc de litru...Mai alesasta se pare că-i interesează pe unii – durându-i în cot de kilogramelede transpiraţie care au fundamentat învăţământuleuropean.8453

enorme, cu prilejul acţiunilor sale temerare de salvarea mii de vieţi omeneşti ameninţate cu exterminarea decătre forţele horthyste de ocupaţie.Prof. Vasile SFÂRLEA a ţinut să vorbească despreexperienţa sa personală excepţională trăită în companiaşi în casa lui Raoul ŞORBAN. Vreme de câţiva ani, el afost găzduit cu o generozitate exemplară de către RaoulŞORBAN şi familia sa la casa lor din Stoiana, pe care areuşit, după îndelungi eforturi, şi chiar umilinţe, să o recupereze7.Totodată, prof. Vasile SFÂRLEA, a oferit noi şiconvingătoare exemple referindu-se la activitatea excepţională,atât pe tărâm academic, cât şi universitar a luiRaoul ŞORBAN. În plus, el a oferit asistenţei interesantedetalii privind activitatea desfăşurată de Raoul ŞORBANşi reţeaua înfiinţată de acesta pentru salvarea a numeroasefamilii de evrei pe care, în pofida unor uriaşe şipermnente riscuri, inclusiv de a ajunge în faţa plutonuluide execuţie, le-a ajutat să treacă, în deplină siguranţă,din Ardealul ocupat pe teritoriul românesc. În acest sens,el a mai amintit colaborarea pe care Raoul ŞORBAN aavut-o, în aceste demersuri temerare şi singulare, cu uniilocuitori ai satului Gilău, care i-au fost permanent alăturilui Raoul ŞORBAN în generosul său efort de salvare aevreilor ameninţaţi cu exterminarea de regimul horthyst,ajutor de nădejde al naziştilor în odioasa lor „soluţie finală”îndreptată împotriva evreilor din întreaga Europă.Fiind prezent la acest simpozion, Gheorghe FUNAR,fostul primar al municipiului Cluj-Napoca, a vorbit, larândul său, despre relaţiile pe care le-a avut cu distinsulprofesor şi cărturar Raoul ŞORBAN, căruia, în calitatea sade edil şef, i-a conferit şi titlul de „Cetăţean de onoare”8al al municipiului Cluj-Napoca.Din rândul participanţilor s-a formulat şi propunereaca, profitând de prezenţa a doi membri ai Filialei Cluja Academiei Române9, să se ceară acestora să aducăla cunoştinţa conduceri înaltului for academic românescpropunerea de a conferi lui Raoul ŞORBAN, ca o recunoaşterea importantei sale activităţi de cărturar şi universitar,titlul de „membru de onoare post-mortem” alAcademiei Române10. La acest simpozion-evocare aufost prezenţi şi membri ai familiei lui Raoul ŞORBAN,respectiv soţia sa distinsa doamnă Eva ŞORBAN, fiicaCristina şi nepoata lui Victoria, bucurându-se de cinsteaşi preţuirea arătate părintelui lor. Prin căldura evocării,ca şi prin diversitatea şi multitudinea aspectelor scoaseîn evidenţă, simpozionul realizat la iniţiativa Caseide cultură a municipiului Cluj-Napoca s-a dovedit a fiun excepţional prilej de a evoca personalitatea lui RaoulŞORBAN, faptele sale strălucite de mare apărător al interesuluinaţional, de slujire, fără preget, a tuturor celoraflaţi la nevoie.Asemenea acţiuni, urmărite cu viu interes de dince în ce mai mulţi participanţi, sunt o certitudine că demersuliniţiatorilor de a sărbători sau comemora marilepersonalităţi ale Clujului cultural-artistic, ştiinţific şi universitareste unul care merită susţinerea mai substanţialădin partea administraţiei publice locale, a comunităţiiacademice şi universitare clujene, precum şi a publiculuilarg.Prin omagierea acestor personalităţi dovedim, cuexemple de necontestat, că Clujul românesc nu a fostniciodată şi refuză şi în prezent să devină o „terra deserta”,aşa cum ar dori neprietenii poporului român._____________1 Această sintagmă onorantă o regăsim şi în cuprinsulunui volum omagial, datorat iniţiativei regretatului cărturarArtur SILVESTRI, volum intitulat «Patriarhul ardelean».Studii, eseuri şi evocări despre Raoul Şorban, apărut laEditura InterMundus, Bucureşti, 2008, şi care conţine numeroasetexte datorate unor nume de referinţă ale culturii româneştiactuale, inclusiv unor repezentanţi de seamă ai emigraţieiromâneşti din SUA, Germania, Australia, Suedia, Danemarca,Italia etc.2 În urma diktatului de la Vena, din 30 august 1940.Pe perioada ocupaţiei, Raoul ŞORBAN a rămas la Cluj, undea înfiinţat o editură, care a publicat, sfidând cenzura horthystă,exclusiv lucrări de autori români. În aceeaşi peioadă, el adesfăşurat şi o extrem de bogată şi plină de cutezanţă activitatede jurnalist, în calitate de secretar general de redacţie,al pretigioasei pblicaţii «Tribuna Adealului». Articolele publicatede el în paginile acestui ziar, precum ş în alte ziare apărute laBucureşti, sunt încă o confirmare a curajului şi verticalităţiilui exemplare, a înaltului său spirit civic, dar şi a patriotismuluisău deosebit. Până la arestarea sa, din ordinul autorităţilorhorthyste de ocupaţie, el a fost unul din liderii incontestabili aiIN MEMORIAMpopulaţiei româneşti din Ardealul ocupat. Acelaşi curaj a doveditşi după alungarea ocupanţilor horthyşti, contribuind substanţialla reinstalarea autorităţilor româneşti la Cluj şi ştergerea ruşinoaselorurme şi consecinţe ale ocupaţiei horthyste. Desigur căurmaşii şi continuatorii politicii horthyste, deveniţi, peste noapte,fanatici susţinători ai comunismului şi ai intereselor staliniste,nu vor uita rolul jucat de Raoul ŞORBAN. Unul dintre lideriihothysto-comunişti unguri ai Clujului de după 1945 s-a simţit,de exemplu, vexat de faptul că Raoul ŞORBAN a dejucat planurileungureşti de menţinere a Clujului şi a întregului Ardealîn componenţa Ungariei, procurând numeroase steaguri româneşti,spre a contracara pădurea de steaguri ungureşti şi simbolurihorthyste arborate la o demonstraţie revizionistă organizatăîn prezenţa comisarilor sovietici şi a trupelor ruseşti de ocupaţie.Ulterior, respectivul demnitar horthysto-comunist a declaratcă, pentru fiecare steag românesc adus, Raoul ŞORBAN ar fimeritat câte un glonţ. Iar acesta adusese câteva sute de steaguriromâneşti, spre a demonstra ocupanţilor ruşi că se aflaupe teritoriul României suverane, nu pe teritoriul vreunei coloniiungureşti. Desigur, că, ulterior, după consolidarea poziţiilor decomandă deţinute de comuniştii unguri în diverse mari oraşeale Ardealului, inclusiv la Cluj, aceştia vor face tot ce le va staîn putinţă spre a sancţiona patriotismul şi cutezanţa doveditede Raoul ŞORBAN. Nu numai că l-au alungat din învăţământulsuperior clujean, dar l-au şi trimis, vreme de câţiva ani, în închisorilenoului regim comunist de obedienţă stalinistă, instalatla 6 martie 1945. Chiar dacă Raoul ŞORBAN era, şi dovedisedin plin acest lucru, un autentic om politic de stânga. Mult maiautentic decât multe dintre slugile staliniste, foste, până de curând,torţionari horthyşti, promotori ai urii şi crimei împotrivaromânilor, ţiganilor şi a evreilor. De altfel, însuşi primul ministrudr. Petru GROZA i-a încredinţat diverse misiuni cu caracterpolitic pentru ARDEAL, pe care Raoul ŞORBAN le-a împlinit cumultă competenţă, având în vedere că multe dintre ele vizausoluţionarea unor probleme importante ş stringente ale ţării înacele momente de mare cumpănă. Dar, în final, caracatiţa horthysto-comunistăungurească din Transilvania s-a dovedi multmai unită şi puternică şi a reuşit (inclusiv cu sprijinul trupelorde ocupaţie) să sancţioneze dur orice manifestare de patriotismautentic chiar şi în rândurile susţinătorilor noului regim impusde ocupanţii ruşi. Prin urmare, nu a scăpat de aceste răzbunărişi mişelii nici un veritabil om de stânga patriot, cum a fost RaoulŞORBAN.3 Pentru contribuţia sa deosebită în acest domeniu, autorităţileStatului Israel au acordat, în anul 1991, Prof. RaoulŞORBAN titlul de «Cetăţan de onoare» al Statului Israel, prenumărându-l,totodată, între românii «Drepţi între popoareonoraţi la Yad Vaşem». (Constatăm, însă, nu fără stupoare,că în lista respectivă apare şi numele Elena, Regina Mamă,deşi este cunocut faptul că aceasta, împreună cu fiul ei, Mihaivon Hohenzollern, au fost prezenţi la o serie de manifestăriextremiste, primind salutul legionar şi întreţinându-se cu lideriai extremei drepte interbelice! Stau mărturie, în acest sens, numeroaseledocumente şi fotografii din arhive.)4 În acelaşi context s-au evocat şi întâlnirile şi colaborareaavută de Raoul ŞORBAN cu mitropolitul de luminoasăamintire, poetul şi cărturarul strălucit care a fost BartolomeuANANIA.5 Din păcate, datorită miopiei şi indiferenţei crase, atâtautorităţile comuniste, cât şi emanaţii loviturii de sat din decembrie1989, n-au dat curs acestor cereri deplin justificate şide bun simţ. Ca urmare, în prezent, starea acestui sfânt lăcaşşi important monument istoric, unic pe teritoriul judeţuluiCluj, este extrem de critică. Există riscul real ca, dacă nu se vorexecuta, în regim de maximă urgenţă, lucrări de consolidare,acesta să se prăbuşească, lăsând astfel şi mai sărac patrimoniulcultural al acestui popor nefericit.6 Guillelm Şorban a fost unul dintre primii compozitoriromâni care au compus lieduri pe versurile lui Mihai EMINESCU.Compoziţiile sale numeroase şi deosebit de valorase sub aspectestetic sunt incluse şi azi în repertoriul unor coruri sau al unorimportanţi cântăreţi de operă din întreaga ţară.7 În perioada în care l-am cunoscut personal, RaoulŞORBAN mi-a vorbit adesea şi mie, cu vădită tristeţe, despredificultăţile şi piedicile pe are i le puneau diverşi emanaţi ai lovituriide stat din decembrie 1989, care urmăreau, cu orice preţ,să împiedice restituirea casei şi proprietăţii deţinute de familiasa la Stoiana, sat situat în apropierea municipiului Dej. Cu toateaceste măsuri nedemne şi ignobile planurile lor mârşave nu aureuşit, Raoul ŞORBAN ajungând să-şi petreacă ultima parte avieţii pe meleagurile natale, în casa părintească şi în atmosferapatriarhală ce îi era atât de dragă şi apropiată sufletului său.8 Ziaristul ing. Constantin MUSTAŢĂ a anunţat, în cadrulsimpozionului, intenţia preşedintelui Consiliului judeţean Cluj dea conferi titlul de „Cetăţean de onoare” al judeţului Cluj, postmortem, lui Raoul ŞORBAN. El susţinea că ar fi avut, în acestsens, o discuţie recentă cu preşedintele în exerciţiu al Consiliuluijudeţean Cluj.9 Este vorba despre domnii acad. Horea COLAN şi acad.Dumitru PROTASE.10 Achiesăm şi noi, aşa cum a făcut întreaga asistenţă, laaceastă propunere, considerând că, prin prodigioasa lui activitateîn domeniul cultural, artistic, dar şi universitar Raoul ŞORBANar merita o astfel de recunoaştere academică.www.oglindaliterara.ro8457

NOTE DE ICONODULEu şi ”Calomniile”lui Octavian PalerNu am avut niciodată o prietenie , o mareapropiere cu Octavian Paler. Am avut mai degrabăcontacte de serviciu. Prima dată era pe când boboceamca angajat la Flacăra 1973-75, secţia cultură, unde apoiam rămas colaborator. Aveam în grijă doi rubricarzi.Primul era ”papà Paler” cum îl răsfăţa pe-atunci cu mareamiciţieAdrian Păunescu., lucru care se vedea în literaspecială, elegantă, nobilă aleasă de maestru, cu care ise tipăreau articolele. Nu ştiu de ce, ulterior s-a degradatrelaţia lor, deşi presupun că la mijloc ar fi fost poziţia şirelaţia fiecăruia faţă de Nicolae Ceauşescu.Al doilea era Alexandru Andriţoiu poetul minunatul,care mai conducea pe atunci revista literară ”Familia”din Oradea. Aşa chiar, i-am cunoscut pe fiii celor doiliteraţi, care veneau adesea cu manuscrisele taţilor laredacţie. Pe activul şi comunicativul Mihai Andriţoiu mil-am apropiat repede şi am rămas într-o relaţie cordialăşi azi, când el este viceperşedintele Camerei de Comerţdin România. Pe fiul dlui Paler l-am pierdut prin neguravremii şi l-am regăsit în 2009, la comemorarea decesuluitatălui său. Venise din Italia unde s-a fixat.Apropo, moartea dlui Paler s-a produs chiar în ziuacând am împlinit eu 60 de ani. Pe 7 mai 2007. Nu ştiamnimic şi am avut un şoc când am aflat, pe la 21 seara. Eramla un restaurant unde aveam câteva zeci de invitaţi, amfost sunat de un post tv care m-a abordat brusc: trebuiesă intru în direct cu răspunsul laîntrebarea ”cum comentaţi dispariţiamaestrului Paler?” Mi s-a dus draculuianiversarea.Căci, nu ştiu cum, abia dupădispariţia sa am simţit un gol deparcă am pierdut un bun prieten.Cum fusese cazul lui Nichita. Dar dlPaler nu era deloc ca Poetul. Era chiarinvers, hirsut, morocănos, ca oriceardelean de modă veche, lipsit totalde umor, sec , sentenţios.Chiar, spune despre mine cuocazia lansării cărţii mele de pamflete”De la ”Marea Schimbare la MareaDezamăgire” că noi doi ne deosebimfundamental. Poate că, unde el aavut fermitatea să afirme clar şi tăiosdin capul locului că Băsescu este un ” mitocan, mârlanşi grobian”. Pe când eu am realizat lucrul mai târziu. Şi,asta o făcea la o emisiune, pe Antena 1, alături de IonCristoiu, care avea la fel, un trecut anti-Băsescu extremde consistent: inubliabila persiflare cristoiană la episodullacrimogen ”Dragă Stolo” ; apoi scepticismul şi tentativade demascare a scenariului privind răpirea jurnaliştilordin care Preşedintele a ieşit victorios iar Cristoiu nu acrezut nicio iotă ş. a.Pricini sentimental-familiare, pare-se, cinice şipragmatice, l-au determinat pe dl Cristoiu să schimbetabăra. Dar, nu e treaba mea. Ea ţine de existenţaumană, interese de familie, şantaje dulci sau vomissante.Pe scurt, împrejurări, locaţii şi fatalităţile existenţei,capitolul ”Supravieţuiri”...A doua oară în viaţă am avut oarecare legătură cudomnia sa Octavian Paler era pe timpul când colaboramla Cotidianul . Ziarul de după moartea lui Ion Raţiu,tipărit , manageriat de Călin Husar şi co-proprietar cuNick Raţiu. Dl Paler era director acolo şi am fost fericit cănu m-a eliminat din echipa de editorialişti, mari scriitori,unii cogeneri de-ai domniei sale, pe care i-a aduscolaboratori, editorialişti gen Ctin Ţoiu, D.R. Popescu.Aşa s-a întâmplat că, venind în întâmpinarea cărţiimele mai sus citată, domnia sa a acceptat ca la clubul”Lăptăria lui Enache” , să vorbească despre carte şiautor. Aici a făcut comparaţia despre care pomeneam.Şi care mă onorează....N-aş vrea să-l contrariez pe George Stanca.Trebuia să refuz să vorbesc despre el. Pentru că, înrealitate aproape totul mă desparte de George Stanca,8458 www.oglindaliterara.roînafară de ”Cotidianul”. Astanu mă opreşte, evident să-lpreţuiesc, şi-l preţuiesc tocmaipentru că nu-mi seamănă mie.El e un ins simpatic, eusunt antipatic.El e un om plin de umor,eu sunt un ardelean lipsit totalde umor.El e, cum a şi mărturisit, unom de acţiune, eu aidoma uneistânci, sunt un contemplativ.El are o părerea bună despreveselie şi e un vesel, eu suntdimpotrivă persecutat de ideeacă principala carenţa a româniloreste inapetenţa pentru spiritultragic.El apreciază pamfletul, şi-lGeorge Stancaşi practică, eu nu. Eu cred că pamfletul în presa postdecembristă,a fost o formă de a camufla ceea ce cumultă vreme în urmă Goethe zicea că libertatea preseieste dreptul de a detesta în public.Mie mi se pare că George Stanca este infinit maiinteresant atunci când e serios, nu atunci când facepamflet. Am citit de altfel în cartea pe care el a tipărit-o,un excelent text, serios, despre consilierii lui EmilConstantinescu. (...)El crede că noi am involuat de la Marea Schimbarela Marea dezamăgie. Eu cred că noi am evoluat de la omare cacialma, la o mare dezamăgire.(...) îmi asum faptul că spre deosebire de GeorgeStanca, un om vesel, bine dispus, eu sunt un tip ursuz,posac(...) Îl felicit pe George Stanca, pe scurt, că esteun spirit tonic, altfel decât indivizii dizolvanţi, pesimişti,sceptici, urâcioşi de genul meu. Toatălumea-mi spune că sunt un scepticşi că practic un pesimism antipatic.Aşa este, şi-l felicit pe George Stancapentru faptul că reuşeşte să fie tonicîntr-o lume cu atâtea dezamăgiri.”***În general ,la lectură eu amnişte prejudecăţi. Unele neliteraretotal. Mai degrabă sociologice. Num-am dat în vânt niciodată după”prospătura”, ”trufandaua” culturală.Nu m-am înghesuit la premiereleteatrale din motivul că atunci actorii,nerodaţi şi copleşiţi de emoţii joacăprost. Nu am m-am grăbit la lecturaunei cărţi la modă, impusă mie deo propagandă mediatică agresivă. Cucît e mai agresivă cu atât mai târziu iau contactul cufenomenul propus. De pildă , nici acum nu am citit ”Codullui Davinci”.Jur! Aşa cum niciodată nu m-am dat în vântdupă preferinţele snobilor de cultură: ”vai cum, măi,nu i-ai citit pe Liicenu, pe Patapievici !” şi alte juisărimetafizice, superior graseiate, contrafăcute, destinatemai de grabă cuconetului de salon. Regret că tot aiciam introdus, precum se vede eronat, din prejudecăţipersonale idioate, şi opera dlui Paler. Cea din afaralecturilor mele obligatorii profesionale, de serviciu, dela redacţia Flacăra. Recunosc, pentru cazul de faţă, fu oprejudecată nedreaptă şi dezavantajoasă pentru mine.Dar nici acum nu scap de imaginea, gustul, sentimentulprovocat de insistenţa cu care mă presa//pisa snoabaaia nesuferită... Care, bref!, mi-l tot băga pe gât...Omul, intelectualul rafinat, la urma urmei, colegul deredacţie nu avea, evident, nicio vină. În fine, cred căo lectură ”coaptă”, după ce s-a spus tot ce s-a spusdespre ea, după ce trece curentul modei, este totuşi,mai sănătoasă. M-am justificat destul. Basta!Octavian Paler scria precum vorbea. Simpluîdirect, clar, concis. Nu digera stufozităţile metaforei,întortochierile frazei. Era direct. Şi, de aceea fermecător.Eram la băile ”Şoimul” , la Telega, când am început...”baia de Paler”. În vara 2012. ”Calomnii mitologice”primită de la Ed. Adevărul cadou odată cu semnalul cărţiimele recente ”Şantajul şi etajul: Pamfil Şeicaru întrelegendă şi adevăr”.O devor aici la saramurăunde-mi scriu şi ”Jurnalul de Telega” pentru revista”Cronica fundaţiilor”. Lectura mi-a redeschis o vecherană: una care ţine de cunoaştere. Miturile, mitologia

ESEUTREI MODURI DE APERCEPE REALITATEADezvelind sensul vieţii oamenilor, descoperind tainelenaturii, filozofii indică generaţiei lor drumul sprebine, spre calea adevărată a vieţii, iar urmaşilor le oferăteme de reflecţie, însufleţindu-le dorinţa de a intra, dince în ce mai adânc, în esenţa lucrurilor.Punând în centrul său omul, gândirea chineză sedeosebeşte de cea europeană care abordează metafizica,logica, epistemologia. Ea face parte din viaţa omuluica individ, izvorând din dorinţa şi necesitatea acestuia dea înţelege sensul propriei existenţe şi felul în care trebuiesă se comporte în relaţiile cu semenii săi. Termenul defilozofie nu este suficient pentru a evidenţia complexitateaconţinutului, deoarece gândirea chineză se bazeazăpe etică, căpătând astfel valoarea unei învăţături despremodul de abordare a existenţei umane la nivel individualce se ramifică spre toate domeniile vieţii sociale, politice,economice şi culturale, cuprinzându-le în întregime, şiinfluenţându-le permanent.Diferite, opunându-se între ele de multe ori, dar şiinfluenţându-se reciproc, confucianismul, taoismul şi budismulsunt trei moduri de viaţă, trei moduri de a perceperealitatea care, stând la baza gândirii omului chinez,şi-au pus amprenta asupra existenţei societăţii, într-omăsură mai mică sau mai mare, pe parcursul timpului.Doctrina lui Kong Qiu (Kong Zi sau Kong Fu Zi), cunoscutsub numele de Confucius (551-479 î.Hr) a avutcel mai mare impact asupra destinului gândirii chineze,deschizând drumul nou al abordării pe baze etice.Străbătând veacurile, trecând prin perioade de frământări,conflicte, declin, înflorire, transformări radicale alesocietăţii, gândirea confucianistă a fost aprofundată decătre alţi învăţaţi, a devenit din ce în ce mai cunoscută şiapreciată, trecând graniţele Chinei, multe alte naţii fiindinteresate de a o studia şi a o aplica cel puţin în viaţaprivată dacă nu şi la nivelul întregii societăţi.Având ca fundament conceptul ren, ce se poate traduceprin omenie şi desemnează în Analecte (Lun Yu)virtutea fără de care oamenii nu pot trăi în societate,doctrina lui Confucius are un caracter umanist. MareleMaestru nu dă o definiţie exactă acestui termen, de aceeasemnificaţia lui ne este cunoscută din răspunsurile laîntrebările puse de discipolii săi.Ren înseamnă dragoste de oameni, pornind de laiubirea şi respectul faţă de părinte şi membrii familiei.Din mediul familial, se extinde în rândul comunităţii pânăla nivelul ţării. O definiţie dată de Confucius este ilustrativă:„Cum este omul de omenie? El este cel care facepentru alţii ceea ce ar vrea şi pentru sine, cel care îi ajutăpe alţii să obţină ceea ce el însuşi îşi doreşte. A reuşi săporneşti de la tine către ceilalţi se poate spune că estemodul de a practica omenia”.Confucianismul a modelat natura umană atribuindomului anumite trăsături de caracter şi găsind o cale dearmonizare a intereselor părţilor într-un conflict şi a situaţiilordificile prin zhong yong - doctrina de mijloc. Fiindde părere că extremele nu conduc la nimic bun, MareleMaestru afirmă că trebuie găsită o cale pentru eliminareaconflictelor şi pentru obţinerea echilibrului, fără renunţareala principii şi fără anihilarea niciuneia dintre părţi. Nueste vorba de un compromis cum ar părea la prima vedereşi cum au considerat unii, din motivul foarte simplucă un compromis presupune negarea principiilor ceea cecontravine gândirii confucianiste.Ren implică două aspecte - omul superior junzi şiprincipiul accederii la putere a acestuia.Omul înzestrat cu virtuţi - omenie, înţelepciune, corectitudine,loialitate, sinceritate, curaj - care respectănormele raţionale de comportament - li, se află într-operfecţionare continuă şi îşi pune în slujba semenilor săitoate însuşirile, talentele şi pregătirea, este acest om8460 www.oglindaliterara.roCamelia PantaziTudorsuperior pe care o societatease poate sprijini, dezvoltânduseşi înflorind. Îmbinând virtuţilecu normele, el se bucură deechilibru interior şi seninătateşi nu se îndepărtează de valorilemorale, indiferent cât este deîncercat de necazuri şi deznădejde.În Studiul Introductiv alvolumului Lao Zi şi Confucius,Mira şi Constantin Lupeanuscriu: „Omul superior reprezintăstatura ideală a omului şimodelul demn de urmat. Prinevidenţierea acestui tip de om,Confucius a expus, poate pentruprima oară în istoria omenirii,valoarea cărturarului luminat,a personalităţii de excepţie ridicate prin cultură. Înfapt , Confucius însuşi a fost un jun zi, om superior”.Marele Maestru revoluţionează modul în care suntpriviţi oamenii. Natura umană fiind eminamente bunădoar învăţătura îi poate diferenţia dar, în acelaşi timp,îi poate egaliza indiferent de categorie socială sau deavere. A studia constituie o necesitate a fiecăruia, înveţipentru tine însuţi, pentru a avea o satisfacţie interioară,pentru a deveni om adevărat. Educaţia, autocontrolul,perfecţionarea asigură liniştea interioară a fiecăruia câtşi armonia societăţii în întregul ei.Confucianismul aduce o soluţie originală de rezolvarea problemelor societăţii, iar această soluţie se aflăchiar în om însuşi. Ţelul practic al educaţiei este formareaomului superior pe plan moral care să serveascăsocietatea pe plan politic, implicându-se în guvernarepentru binele celor din jurul său. Conducerea unei ţărise realizează doar prin ren - omenie. Nu sunt necesaremăsuri coercitive atâta timp cât guvernarea se bazeazăpe comportamentul virtuos, prin perfecţionarea permanentă,prin educaţia oamenilor, prin armonie, folosindusede fiecare dată când este necesar doctrina de mijloc.Principele, conducătorul în general, trebuie să-şi însuşeascăprincipiile omeniei şi dreptăţii, să respecte ritualul- normele raţionale de comportament li, să se perfecţionezeel înşuşi şi, în acest fel, îşi va putea conducesupuşii.Într-o perioadă în care în China nu existau decâtşcoli sponsorizate de Curtea imperială sau de oameni înstăriţi,unde învăţau doar fii nobililor şi ai persoanelorcu funcţii importante de la Curte, Confucius înfiinţeazăprima şcoală privată, la care aveau acces toţi oamenii,indiferent de origine şi statut social. Nediscriminaţi dinpunct de vedere al averii şi al apartenenţei sociale, eleviise bucurau de apreciere doar în funcţie de capacităţileintelectuale şi de însuşirea cunoştinţelor. Metoda depredare din aceste şcoli uimeşte şi astăzi şi, aplicată, arconduce şi acum la rezultate remarcabile în învăţământ.Confucius urmărea ca elevii să-şi însuşească nu numaicunoştinţele predate, ci şi principiile morale şi să-şi dezvoltecapacitatea de a gândi liber, creativitatea.Prin gândirea Marelui Maestru, religia a fost întrunfel raţionalizată fiind eliminate numeroase superstiţii,elemente mitologice, magice, mistice, respectândusedoar cultul strămoşilor care însă nu sunt zeificaţi.Confucianismul nu se bazează pe recunoaşterea relaţieiom – divinitate, ci vizează doar perfecţionarea etică arelaţiilor dintre oameni, stabilirea unor raporturi socialecorecte. Niciun om nu este singur pe lume, fiecare esteînconjurat de alţii, iar prin armonizarea relaţiilor dintreei se ajunge la realizarea idealului comun-perfecţionareamorală. Confucianismul devine astfel religie, o religiecomplet diferită de taoism şi budism, practicile ei fiindreculegerea şi meditaţia, alături de muzică şi desfăşurărirituale.Învăţăturile lui Marelui Maestru au fost duse maideparte de către discipoli, s-au dezvoltat, completat şirăspândit pe parcursul timpului prin alţi reprezentanţi deseamă, în primul rând prin Meng Zi şi Xun Zi, influenţândgeneraţiile următoare până în zilele noastre.î

FAPTA SFINŢITOAREA LUI ARTUR SILVESTRILECTURI SUB ABAJURCartea Nu suntem singuri(convorbiri cu Artur Silvestri),apărută sub îngrijirea dnei MarianaBrăescu Silvestri, la EdituraCarpathia, Bucureşti, 2012 (ediţiaa II-a) are în corpus-ul său 9 convorbiricu diverşi scriitori, oamenide cultură şi jurnalişti, avute între1984-2005 relevă componenteleteoretice şi practice ale doctrineiRomânia Tainică numită şiRomânia Profundă, concept iniţiatşi susţinut de distinsul om de cultură– Artur Silvestri.Într-un interviu consemnatde Veronica Balaj, pentru RadioTimişoara, Artur Silvestri, vorbinddespre necesitatea păstrării valorilortradiţiei, făcea distincţie netă între oRomânie de suprafaţă, unde răulproliferează de la o zi la alta, avânddrept caracteristic spiritul risipitor(şi distructiv – considerăm noi,Const. MIU), şi România Tainică/România Profundă, unde primeazăFapta Mare săvârşită de OameniMari.În alt loc (un interviu realizat deRadu Căjăvanu), aducând în discuţieideea că la noi, „meritul este înlocuitde cu totul altceva şi nici nu ştiimăcar cu ce anume şi care ar fi defapt această pseudovaloare”, ArturSilvestri opinează cu regret că „FaptaMare ori nu se cunoaşte, ori nu serecunoaşte” (p. 102). Tot aici, el maiprecizează că „De la Vlădica Antonie(e vorba de marele teolog şi om decultură Antonie Plămădeală – n. n.)am înţeles că pentru Fapta Mare nutrebuie să te aştepţi la nimic.” (p.108(Ċum era şiI firesc, într-un alt interviu(realizat de Anca Bărbulescu),fondatorului Asociaţiei Române pentruPatrimoniu (ARP) – desigur, infatigabilulArtur Silvestri – i s-a cerutsă precizeze „ce înseamnă OameniMari?” (p. 140). Aceştia sunt „cei celasă în urmă o Faptă (…), constituindun model istoric şi social” (p. 140).Toate aceste concepte se regăsesc încartea lui Artur Silvestri – Cuvintepentru urmaşi. Autorul arată cuma ajuns la concretizarea acestui op:„… adunând în primăvară, câtevazeci de Oameni Mari (la decernareapremiilor anuale ARP – n. n.), mi-amdat seama că sunt atât de diferiţi şică faptele lor sunt atât de neasemănătoare(…), încât apare, prin ei, unfel de Românie Tainică)…) Şi cândam înţeles că în fiecare există o concluziede viaţă (…), o povaţă, am iniţiataceastă carte (…) Dar însumatetoate aceste contribuţii mărunte conducla un gen de fluid, care circulăpretutindeni şi care ne dă o uimitoarestabilitate. Aceasta arată că noinu suntem într-o criză istorică şi căexistă, dincolo de Româniile de suprafaţă(România lor, a politicienilorşi a magnaţilor, şi România noastră,a oamenilor obişnuiţi – n. n.), oRomânie Tainică.” (p. 140-143).Aici, se impune să precizăm căîn interviurile sale, Artur Silvestridiscută despre două categorii deOameni Mari: cei de ieri (intraţi înconştiinţa naţiei) şi cei de azi, „ilustrândModelul (şi care) sunt lăsaţideoparte, fiindcă vremurile noastretulburate nu cultivă continuitatea(…), truda dedicată faptei, ci dimpotrivă– spiritul risipitor, consumismulinutil…” (p. 146). Din primacategorie, Artur Silvestri aminteştepe cei a căror contribuţie în plan social-istoricşi cultural a devenit publicăşi, în anumite împrejurări, destinelelor s-au intersectat cu al său.E vorba despre Dinu Adameşteanu(reputat arheolog – n. n.), scriitoriiEmil Cioran, Mircea Eliade şi AdrianConstantin MiuMarino, precum şi teologul şi omulde cultură Antonie Plămădeală. Dina doua categorie, fac parte oamenicare, prin faptele lor, sfinţesc locul.Prin cartea sa, Artur Silvestri îi facecunoscuţi publicului larg. În interviulacordat Ancăi Bărbulescu, autorulenumără (printre alţii) pe TraianGaletaru, „un învăţător din ComloşuMic, din Banat, care conduce o revistăsătească, veche de 70 de ani”;„preotul Al. Stănciulescu-Bârda, dinMehedinţi, dintr-un sat, Molovăţ(care) a edita în 15 ani, la editura lui,Cuget românesc, peste 200 de volume(…) şi pe care le-a răspândit întoată ţara şi uneori chiar şi în străinătate”;„Gligor Popi, de 85 de ani, dinBanatul Sârbesc, acelaşi gen de cărturarfără vârstă”; stareţul „ModestGhinea, de la Mănăstirea Cetăţuiadin Argeş, care a fondat acum cinciani o publicaţie (…) – MurmurulSihaştrilor” (p. 147-148).Prin activitatea sa prodigioasă:prozator, critic şi istoric literar, foiletonist,istoric al civilizaţiilor, expertimobiliar, ca şi preşedinte al ARP –calitate în care a făcut donaţii de peste20.000 de cărţi la peste 350 de biblioteciorăşeneşti şi comunale (chiarşi Bibliotecii municipale din Medgidia,ca şi celei de la Liceul teoretic „N.Bălcescu”, din acelaşi oraş, unde noiprofesăm), îl putem considera şi peArtur Silvestri un OM MARE, iar Faptasa Mare este una Sfinţitoare pentruspiritualitatea românească.Taoismul (daoismul) reprezintă o altă mare şcoalăfilozofică chineză fondată, se consideră, de către Lao Zi,care se crede că ar fi trăit între secolele al VI-lea şi alV-lea î.Hr.La baza tuturor lucrurilor stă tao, el le naşte, lecreşte şi le transformă fără a-şi dori aceasta ci, fiind lipsitde voinţă, se poartă natural. Nu are formă, nu se vedeşi nu se aude, dar se află pretutindeni, este concret şitotodată abstract. ”Tao nu acţionează niciodată/ Şi totuşinu există nimic care să nu fie făcut de el”.Tao constituie sursa universului iar, după creaţie,este cuprins în lucruri, numindu-se de, virtute, normămorală. El reprezintă realitatea ultimă, principiul ordinii,al ordinii naturale necesare în Univers, în comportareaindividului şi în gândirea sa, în societate, în politică.Omul trebuie să se poarte firesc, în armonie cu natura,să se identifice cu tao. În schimb, dacă face eforturipentru a deveni virtuos după normele sociale, pierde virtutea,îndepărtându-se în mod treptat de spiritul taoist.Lupta pentru existenţă, învăţătura, pasiunile îi dăuneazăşi el nu trebuie să fie interesat de avere, renume, funcţii,viaţa sa trebuie să fie simplă, cumpătarea fiind bazaautoperfecţionării. În concepţia taoistă ”cei care se agită,care îşi dedică viaţa căutării norocului şi a gloriei, carevor să mîntuiască lumea şi se pun în serviciul statului, nuwww.oglindaliterara.rosunt decât nişte bieţi nebuni, care îşi irosesc forţa vitalăşi îşi interzic orice speranţă de a ajunge la adevăratasfinţenie”. Omul trebuie să se abţină de la orice acţiuneagresivă, dirijată, intenţionată, lăsându-se în voia spontaneităţii.Prin non-acţiune - wu wei, revine la starea sanaturală, din momentul naşterii, căpătând energia vitalăîn stare pură pe care şi-o extrage din puterea lui tao.La nivel social, tao devine etică, iar ca principiu alordinei politice reprezintă puterea principelui. Acesta trebuiesă fie în acord cu tao pentru a putea guverna, posedândo virtute - de, care îi influenţează pozitiv pe cei dinjur. Principele lasă lucrurile să se desfăşoare după bunullor plac, urmând calea naturii, a non-acţiunii - wu wei.Omul renunţă la viaţa socială şi se retrage în sine,căutând să se autoperfecţioneze prin practicile dietetice,igiena respiraţiei, meditaţia, extazul, respectând normeprivind viaţa sexuală. Reprimându-şi sentimentele pentrua ajunge la starea originală perfectă şi conservându-şienergia vitală, el poate trăi mai mult. Nemurirea este posibilăindiferent de categorie socială şi mediu, dar moarteanu sperie, ci reprezinită o altă formă de existenţă.În opinia lui Zhuang Zi, succesorul lui Lao Zi, omulnu are altceva de făcut decât să accepte o stare de inactivitate,să lase lucrurile în voia lor, numai astfel avândposibilitatea de a se întoarce la origine.(continuare în nr. viitor)8461

LECTORAmprente clarobscureVersurile Patriciei Lidia privilegiază latura sensibilă aexistenţei. Poeta adresează întrebări ce ţin de vibranteleritmuri ale eternei căutări, drumul desăvârşirii aflânduseîntr-o relaţie directă cu tainele iubirii. Solaritateaidealului provoacă la un adevărat ritual incandescent.Aici, măştile cad, iar nudul metaforei luminează întrupuritate metamorfozele succesive. Dar sufletul poeticeste încercat şi de multiple ipostaze clarobscure.Nuanţele thanatice asigură acel special peisaj interiorce determină sublimarea artistică. Eclectismul viziunilorposedă o calitate plastică incontestabilă.Pentru Patricia Lidia, temporalitatea are efectepregnante asupra sufletului. El se poate pierde şi poatefi regăsit într-un complex joc al anotimpurilor interioare.Melancolia, ales atribut saturnian, pune stăpânirecâteodată pe toate vocile sângelui.Acesta este un sens dornic săoprească inexorabila stare defapt, translaţia cotidiană a luminii.Vegheată de nuanţe închise,Patricia Lidia contemplă amurgul,copleşirea. Parcă poveri universales-ar materializă în tăceri cu patinăonirică, adeseori invocând drama.Fericirea pare doar o amintire,acum maculată într-o atmosferăstranie. Teroarea celor petrecuteîn trecut încă flagelează inimadornică de maxime evadări. Einvocat un alter-ego superior,profund nesupus suplicierii, venitdinspre cele ce au fost.Şi totuşi, dorinţa pământeanăde a trăi în prezent orchestrează o serie de aşezări şireaşezări pentru aflarea adevăratului chip, fie chiarşi insurgent. Ideatica temporalităţii, onimiprezentăîn poeziile Patriciei Lidia, poartă amprenta uneihipersensibilităţi venusiene ce urmăreşte împliniri esteticeprofund spiritualizate. Clipa şi eternitatea pot coincideîn ipostaze privilegiate. Tema fulguranţei destinului,chiar şi abordată ludic, va face întotdeauna parte dinproblematica esenţelor, de neevitat. Unica certitudineCelebrul Cilibi MoiseTrubadur, autor de aforisme, veşnic călător, un„Anton Pann al evreilor”, Cilibi Moise s-a aflat în atenţiacontemporanilor din secolul XIX, i s-au dedicat studii, lacare se adaugă volumul apărut recent la Editura Hasefer,sub titlul „ Cilibi Moise , un filozof popular”, semnatde Ţicu Goldstein. Redactorul cărţii este George Gîlea,iarCuvântul Înainte aparţine profesorului Carol Iancu,cunoscut istoric, şef de catedră la Universitatea MontpellierIII ( Franţa). „ Moise , evreul” , cum era ştiut, s-anăscutîn 1812, la Focşani, sub numele de Froim Moise Schwarzşi a murit la vârsta de 58 de ani, în 1870, la Bucureşti.Cilibi, în turceşte înseamnă „înţelept”. Este consideratprimul scriitor evreu de limbă română. În septembrie2001, la sesiunea ştiinţificădedicată iudaismului, dinMontpellier, Ţicu Goldstein a prezentat lucrarea de faţă,fiind remarcat de forurile ştiinţifice din Franţa. DespreCilibi Moise a scris cu entuziasm G. Călinescu în Istoriasa. Cel care a popularizat moştenirea „filozofului popular”a fost Moses Schwarzfeld ( 1857-1943), care a publicatpropriul studiu şi antologia aforismelor în trei ediţii – în1881, 1901 şi 1936. Caragiale a remarcat prima ediţie.Contribuţia lui Ţicu Goldstein constă în descoperirea laBiblioteca Academiei a uneia din cărţile necunoscuteale lui Cilibi , publicată în 1864. De-a lungul timpului,Haşdeu,dr. Alexandru Şafran, Zigu Ornea , ş.a. auexprimat opinii despre Cilibi Moise,considerând că ela vieţii este acest perpetuumers înainte.Neştiutele căi ale iubiriinasc lirice conjugări, încare prezentul e o simplăcomponentă dintr-unmisterios modus vivendi.Alcătuirea naturii umane,mereu internalizânddezamăgirea, invită lanecontenită introspecţie,inevitabil fior ce totalizeazăglisant acest inimitabil actal trecerii. Eul poetei îşicaută asiduu împlinirea Octavian Mihalceasentimentală, destinulfiind extrem de capricios, supus valului ce vrea săşteargă urmele diafane. Ninsorile, cu aceleaşi conotaţiivilloneşti, vin şi revin îngropând anii, care par acumforme abstracte lipsite de viaţă. Umbra pustiirii bântuieinterioritatea, în pofida elanurilor juvenile atât de ataşatezborului, ascensiunii. Aceste poezii dau senzaţia că uneleconcluzii sunt voit ocultate, pentru adâncirea unui mistercu valoare de fundament.Prezenţa pregnantă a filonului liric contribuie laatenuarea singurătăţii acaparatoare. Anotimpul iubiriiaduce starea inefabilă caracteristică tuşantelor întrebăriaparent fără răspuns. Oglinzile sunt învăluite în acelspecial abur al aducerilor aminte. Un spaţiu imaginaraflat dincolo de norme găzduieşte repetate declaraţiipasionale. Nopţile trec acvatic, onirice trasee mereuîn căutarea trecutelor înălţări. Tainic, se desfăşoarănocturne ritualuri ce urmăresc evaziunea din solitudine.Şi totuşi, idealul este departe. Numeroase limiteîntârzie desăvârşirea. Intervine, în mod iluzoriu, dorinţasuspendării timpului, ca o eliberare de acuta conştiinţăa inadecvării la actualele circumstanţe. Doar lacrimaveghează şoaptele trecutului amar.Cromatica vibrantă a vieţii se conjugă cu ceasepulcrală. Liniştea cheamă îngerii. Rezultă o stare bizarăa pleoapelor aproape închise, linişte aparentă îmbibatăcu multă durere. Versurile Patriciei Lidia rodesc întrunpeisaj sfâşiat, încercând să restabilească imagineasentimentală a începutului, zborul sigur şi entuziast.Sufletul, supus unor brutale lovituri, se regenerează prinsublimarea tuturor neîmplinirilor. Acest protest adresatignoranţei rosteşte numele pur al îngerului iubirii. Dininimă.este fie un reprezentant tipical evreimii din vremea sa, fieun autor de interes general,în mediul românesc.Cilibi Moise şi-a publicatprima carte de mic format,în anul1858, dictând directzeţarului. A editat şi în aniiurmători alte cărticele cares-a difuzat rapid. MosesGaster era unul dintreachizitorii pasionaţi. Studiullui Ţicu Goldstein esteîmpărţit pe capitole,suntreproduse diverse ecouri,se face analiza societăţii Boris Marianromâneşti, a nivelului dereceptare culturală. Este un studiu bine documentat. Înanexă se reproduc pagini din epocă. Din păcate parteacea mai atractivă,„pildele” lui Cilibi Moise este preasumară, dar ele sunt cunoscute din alte cărţi editateanterior. Reproducem câteva – „ Lucrul cel mai greu estesă dai socoteală prostului”, „ Viaţa e lungă, dacă e plină”,„Două feluri de indivizi sunt fuduli pe această lume –unslujbaş mic şi un prost mare”, „Decât cu un mojic în lojă,mai bine cu un filozof la arest”, ş.a.Felicităm autorul, pe colegul Ţicu Goldsteinpentru contribuţia sa la cunoaşterea mereu necesarăa personalităţii unuia dintre cei mai originali autori delimbă română– Cilibi Moise.8462 www.oglindaliterara.ro

EVENIMENT31 august, ziua când R.Moldova aîmbrăcat haina Limbii RomâneIoan Popescu*Al.I.Cuza a venit la Chişinău,vestind reUnireaLuna august este luna marilorsărbători naţionale din R.Moldova.În ziua de 27, se sărbătoreşte ZiuaIndependenţei, iar în 31, ziua„Limbii Noastre cea Română”,Manifestările culturale din acestan, din Chişinău, dedicate LimbiiRomâne, s-au desfăşurat pe toatăperioada zilei, de dimineaţa până lamiezul nopţii. Prezent pe cont propriuîn capitala R.Moldova de mai multe oriîn ultimii ani la astfel de manifestărinaţionale, de fiecare dată m-amîncărcat cu un sentiment patrioticcare nu poate fi explicat sau descrisîn cuvinte. Sărbătorirea „Limbii Noastre cea Română” este, de fapt,o sărbătoare a regăsirii în adevăr şi istorie, sărbătoarea unei limbicare, în cei 200 de ani de la prima anexare a Moldovei dintre Prutşi Nistru de către Imperiul rus, a reuşit să supravieţuiască, în ciudafaptului că a fost nedreptăţită şi ţinută pe post de cenuşăreasă. Dinbogata suită de manifestări, menţionez doar câteva:*Şedinţa solemnă a Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şiDezvoltare, la care au luat cuvântul consilierul de stat Mihai Sleahtiţki,care a dat citire unui mesaj adresat de preşedintele Nicolae Timofti,în care se spune că „ utilizare limbii române în R.Moldova esteuna simbolică, deoarece unele grupuri etnice nu o folosesc” (!?!).Tranşant, aşa cum îl ştim, scriitorul Nicolae Dabija, membru deonoare al Academiei Române, a afirmat clar, într-un discurs întitulat„ Limba Română – partea noastră de veşnicie”.„... LimbaRomână e acasă la ea, Limba e poporul, iar poporul este limba!. Cutoate acestea, unii politicieni evită să rostească cuvântul „român㔺i spun că ei vorbesc limba moldovenească, limba maternă, limbade instruire, limba strămoşească, limba părinţilor, limba de statşamd. Asta şi pentru că nu se respectă Declaraţia de Independenţădin 27 August 1991, care stipulează, clar, că limba R.Moldovaeste Limba Română. Acest document se bate însă cap în cap cuConstituţia, unde comuniştii au înscris „limba moldovenească”.Trebuie restabilit cât mai repede Adevărul şi liderii politici să nu maijure pe Constituţie, adică pe minciună”. * La ora 10,00, conducereade vârf a R.Moldova, miniştri, deputaţi, oameni de cultură şi oamenisimpli au depus flori la impunătoarea statuie a domnitorului Ştefancel Mare, după care s-a mers în corpore pe Aleea Clasicilor LiteraturiiRomâne, unde s-au depus flori la toate busturile. Surprinzător şinu prea, preşedintele Timofti şi premierul Filat au refuzat să deadeclaraţii presei. În fond, ce putea spune dumnealor despre LimbaRomână din moment ce ea nu este încă recunoscută oficial ca limbămaternă! Tot în Grădina Publică s-au rostit alocuţiuni emoţionantedespre marea sărbătoare, dintre vorbitori îi menţionăm pe consilierulde stat român Eugen Tomac - care a citit Mesajul adresat decătre preşedintele Traian Băsescu, Dorin Chirtoacă – primarulChişinăului, Arcadie Suceveanu – preşedintele Uniunii Scriitorilordin R.Moldova, Florin Iaru – cunoscut scriitor şi om de televiziunedin România. Impresionant a fost spectacolul „ Ţara lui Guguţă” – cujocuri, concursuri şi ateliere de creaţie - cu participarea scriitoruluiSpiridon Vangheli, care s-a adresat copiilor: „ Noi, părinţii şi buniciivoştri am depus tot sufletul pentru ca voi să creşteţi mari şi frumoşişi să luaţi pe umerii voştri toate problemele pe care noi nu prea amştiut cum se le rezolvăm”. Aici, în preajma copiilor, l-am interpelatpe fostul preşedinte interimar al RM, Mihai Ghimpu, preşedintelePL, care ne-a acordat, în exclusivitate, un scurt interviu. Auzindcă sunt redactor la ziarul Ploieştii, domnia sa a zâmbit: „Aaa, măbucur mult că sunteţi aici, la marea sărbătoare a Limbii Noastre ceaRomână. Îmi amintesc cu plăcere de discuţia avută, acum doi ani,aici la Chişinău, cu directorul ziarului, căruia vă rog să-i transmiteţisalutările mele. După cum ştiţi, pentru noi, românii-basarabeni,nu a existat dorinţă mai mare de libertate decât în anii 1988-89,atunci când fiecare om dorea libertatea şi primul mugur al libertăţiia fost Limba Română. Toţi înţelegeam că, nemaivorbind-o, putemdispărea. Libertatea asta - care venea după ani grei de ocupaţie,deportări, foamete, colectivizare – a fost deci cu atât mai frumoasă.În aceste ultime două decenii am reuşit să punem la temelia ţăriiLimba şi Istoria Românilor, perspective europene şi multe, multesperanţe de viitor. Cât priveşte întrebarea dvs. referitoare lamanevrele PCRM de revenire la putere, printr-o alianţă cu alte partideextremiste şi antinaţionale, vă asigur că Voronin şi gaşca lui nu maiau nicio şansă. Grupurile de aşa-zişi patrioţi moldoveni, susţinuteşi finanţate de ştim noi cine, care promovează statalismul şi limbamoldovenească, defilând pe străzi cu drapele ruseşti sunt şi ele nişterămăşiţe ale istoriei sovietice, care vor dispărea de la sine, luate de8464 www.oglindaliterara.rovalul acestui tineretminunat, dornicde a se integravalorilor şi civilizaţieieuropene. Câtpriveşte oficializareaLimbii Române suntşanse ca, în foartescurt timp, aceastasă fie introdusăîn Constituţie.Două din cele treicomponente ale AIEo susţin, iar cealaltănu pare a sprijini ideea, dar nici nu se opune”.*La ora 13,00, la intersecţia bulevadelor Cuza Vodă cu Dacia, dinsectorul Botanica, s-a desfăşurat un eveniment inedit, cu participareprahoveană: dezvelirea bustului Domnitorului AlexandruIoan Cuza (sculptor C.Ionescu), bust dăruit Chişinăului de Fundaţia„Mihai Viteazul” din Ploieşti, la conducerea căreia se află ing.MirceaCosma, preşedintele Consiliului judeţean Prahova. Festivitateas-a bucurat de prezenţa primarului Chişinăului, Dorin Chirtoacă, apoeţilor Valeriu Matei şi Dumitru Matcovschi, a istoricului Ion Negreişi a altor personalităţi locale, alături de un numeros public, în bunăparte copii. S-au rostit discursuri emoţionante, cu un profund mesajpatriotic. Primarul Dorin Chirtoacă: „Asemenea manifestăricontribuie la afirmarea valorilor noastre naţionale, ladezvoltarea relaţiilor de colaborare cu regiunile şi oraşeleromâneşti – în cazul de faţă cu Prahova, unul dintre cele maiimportante judeţe româneşti, a cărui reşedinţă, municipiulPloieşti, a fost ctitorită de marele voievod Mihai Viteazul.Îi mulţumin dlui Cosma pentru această donaţie de suflet,domnia sa fiind, probabil, cel mai mare edificator de statuireprezentând voievozi şi oameni de cultură români, Fundaţiaal cărei preşedinte este realizând peste 100 de statui,răspândite atât în spaţiul românesc, cât şi în alte locuri de peglob”. La rândul său, ing.Mircea Cosma, preşedintele Consiliuluijudeţean Prahova, a spus: „ Acest bust cu numărul 102 alFundaţiei ”Mihai Viteazul” din Ploieşti (alte trei busturi ale luiCuza, realizate de aceeaşi Fundaţie, se află în localităţile Cazangic,Leova şi Cimişlia – n.a) a fost adus la Chişinău acum patru luni,ca urmare a unei discuţii mai vechi cu Valeriu Matei şi cuprimarul Dorin Chirtoacă. Din cauza unor neînţelegeri lanivel local - dintre care aş aminti protestul unor degeneraţidin Liga Tineretului Rus, care cereau schimbarea denumiriibdului Cuza Vodă în Belski - evenimentul s-a tot amânat.Până ieri, când am primit un telefon de la dl primarChirtoacă, care mă invita la... dezvelirea bustului. Fireşte,m-am bucurat teribil, mai ales că ziua aleasă coincidea cusărbătoarea „Limbii Noastre cea Române”. Aşadar, MăriaSa, Alexandru Ioan Cuza vine la Chişinău şi va rămâne aiciatâta timp cât va dura neamul nostru pe aceste pământstrăbun dintre Nistru şi Tisa”. Oaspetele şi-a presărat discursulcu versuri patriotice din poeţii clasici şi cu improvizaţii pe versuride Adrian Păunescu, referitoare la domnitorul unificator Al.I.Cuza:„El Moldovei este fiul / Şi Munteniei nepot, / L-a-nfiat întregpoporul / Cuza Vodă-i peste tot!”. Tot sub domnia MărieiSale, odată cu reformele din învăţământ, s-a renunţat lascrierea cu litere chirilice trecându-se la alfabetul latin.Numai că ticăloşii lumii, Stalin şi Hitler, prin slugile lorMolotov şi Ribbentrop, ne-au spulberat bucuria reîntregiriiţării din 1918. Aceşti criminali s-au înfruptat din nou dintrupul Ţării, cea gândită de marii voievozi ai neamului,Mihai şi Ştefan. Dar strănepoţii lor, români adevăraţi, s-auridicat din nou în picioare, la 1988, 1989, 1990 şi 1991. Cafiu al Maramureşului, sunt mândru că sunt contemporan cuValeriu Matei, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, NicolaeDabija, Al.Moşanu, Mihai Ghimpu, Ion Ungureanu şi cu foartemulţi alţi români basarabeni adevăraţi. Se ştie că o ţară sesprijină întotdeauna pe patru piloni: limba maternă, istorianaţională, religie, cultură şi obiceiuri. Astăzi, la Chişinău,Măria Sa Cuza Vodă a venit cu mesajul, singurul pe care-lpoartă, cel al Unirii. „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inimaromână / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României”.Dumnezeu să ne binecuvânteze! Acum, vă rog să-i lăsaţi pecopii să vină la Limba şi Istoria Românilor, regăsite în acestecărţi, pe care le dăruiesc lor cu plăcere. De asemenea, oferprimarului Dorin Chirtoacă, în numele Prahovei, o Diplomăde Excelenţă pentru efortul depus la ridicarea acestui bust,simbol al regăsirii neamului românesc”.Fotoreportaj de Ioan POPESCU

DESLUŞIRIau reintrat în cetatea moastră, vorba lui Ioan Evu, în modPIDOSNIC (dulcea limbă moldovinească...). Ce să te rogi,decât să nu „ se sparie gândul”?*Avui destinul a mă naşte, creşte şi trăi într-o zonă„specială”, a tulburărilor întru limpezire(vs autodistrugerii)– cum ar spune Noica, şi foştii (prin deviaţionismul post- decembrist,ori aiurarea psiho- dilemelor, vechi şi noi !) – rememberJurnalul de la Păltiniş, Epistolar, ş.a.Monstrul umanioarelor, recte umbra cenuşiilorET, din Monstrul Istoriei ca simptomatologie a Uităriide sine- colectiv. Terenul otrăvit şi darurile psiho- oatologiceale „ Conştiinţei patriotice”.Poate că hermeneutica cinicului- dulce Luca Piţu, (Lacafeneaua hermeneutică)- m-a „ ispitit” constructural, înmai tot ce am semnat prin cărţile de memorialistică, esueri,dar mai ales pamflet,-femeia noastră de serVICIU (!), cu deprinderi pidosniceşi de „ secretară” tovarăşa secretară;Un soi de mutantă gonflabilă, sincretizînd (n sic, n) –cunoaşterea (acuplarea) fie în WC-ul8 turcesc, ori de lux -de – partid, ca şi bufetul acestuia, de la subsol, (la CasaScînteii, ca şi în ministere, edituri, creaţii, Casa sciitorilorDoamnei Shapira, etc.- parietal- grafitti, porno contestatar,fie în poziţia ciuci, ori Monica (nu Lovinescu, ci Levinsky şiMonica MACOVEI (Macabei)), de sub birou, sau de sub pian,cum scrie porno-laureata USR Ioana Băieţică and liota; sigur,toţi vin din nemuritoarea operă a Răspopitului nostrudrag, Ioan Creangă,(Povestea pulei”, dar şi mai abitir, dinGeo Bogza, fratele cain-abelic al lui Consttantin Crihiţă, şivăr primar cu Nicuţă, Tănase, Nicorovici, Deşliu, Benicu, A EBaconsky (din prima fază), ca şi a unei cohors de neinventariat,nici măcar de bravii „ istorici literari”, nomine odiosa.Opţiunea noastră, eventual şi a convivilor „ supravieţaşiprin cultură”, a fost încă una disimulat a „ boicotului”,contra Puterii, diferit- aceeaşi, din MonstrulIstoric. Ispita etno- botanică, textualist zicînd, aOximoronului.(Pre) Lucrarea în orbCe se invoca sloganic, de către securitatea tovarăşeimama tutulor- orfanizaţilor ( Elenei Ceauşescu,(al)Chimista, pe care medicina o poate defini UTERULSUPĂRAT al „ neamului aciuaţilor de tip şătrărist”; cheiea Şantajului Dosariadei, (Dosarele conduc boborul spreţara făgăduinţei; Ghiţă Făgădăul şi spectrul PăduriiSpânzuraţilor,voila!) -decît „ apartenenţa, patriotismulsocialist, idealul naţional, ş.c.l. , apelându-se la teza luiEdgar Papu et. comp, până la pârloaga (de la logos pârlit !)– emanaţilor (postmortemismului pe constanta Perversiuniimorale) – dacă nu ţinta „ cap de om”?; (am fost sergentla trupele de securitate din 1965 şi ştiu ce zic), sauteribila hărţuire numită codificat „ lucrat în orb „? Ţinta eraOmul şi Familia. Au fost distruse destine, asumate ori lăsate-nvoia „ tovarăşilor”, cu acea frică animalică uneori,de vânaţi, care – acolo unde a existat Conştiinţă de Om,singur în Mulţimile lui Le Bon,...a devenit vânător. NumitulLucian Văceanu, ex cdt-ul securităţii judeţene Hunedoara,care a „ instrumentat” ani la rând „ cazul Evu Eugen”, miamărturisitcă era fost student al Ceauşeascăi, la chimie....”Chimistul”, colocviind la o votcă CU SCOPALAMINA, alăturide bulfogul lui- sconscul Ion Haiku, îmi spuse-nduioşat trecând,vorba lui DR Popescu, că el de fapt îşi face meseria,e în rostul sistemului, angrenajului Tovarăşilor, şi că de faptnu îmi vrea răul, ci chiar vrea să mă ajute! Îmi oferi, de parexamplu, contra semnăturii de „ conclucrare” cu Ei, medicamentestrăine, pentru pentru Mama, căci ştiau de suferinţaei şi ştiau cam tot despre familiile Evu, cu probleme: tatăl,fost pastor al bisericii neo- protestante penticostale, mama,membră fruntaşă a C.A.P.-ului Buituri, sora profesoară dechimie la Deva, fosta soţie fugită peste graniţă, via Ungaria,cap delinie Germania, şi interogată ea însăşi pentru „ contacte”cu duşmanii unguri şi italieni...); un frate tehnician laIIRUC (maşini electronice, fix în clădirea în care fusese sediulSecurităţii Hunedoara, oblu-n boca di lupo...), fratele mezin,poetul cantautor Ioan Evu, (şi grupul CANON) -, pentrurelaţii, prin Brudy Hummpel, cu nemţii emigraţi (vânduţi pevalută), aidoma lui Riky Wahner, sau genialul poet prietenhunedorean Martin Szegedi...Păstrez informatizate dosareleCNSAS, în care sunt peste 4o de turnători ai mei, cu voie sauprin şattaj „ (lucrare în rob”, a lor şi a familiei lor)..Mărturii:de la ei, până la foşti şefi, foşti colegi, foşti confraţi scriitoridin judeţ şi din ţară, de la tubraţii mei anchetatori, pânăla generalii sau doar ofiţerii Găliceanu, Vug, Haiku, otrepeleBădoiu, Mortoiu ş.c.l. Ei, şi ? M-a oripilat dintotdeauna, zicereapopulară- pseduo- creştină „ Despre morţi numai debine „!!! Dar morţi sunt şi Stalin, şi Hitler, şi Petru Groza, şiInternaţionalele socialiste, şi miile de ticăloşi care ne-au devsatat...Istoria ! Vieţile. „ Suferinţa urmaşilor, vorba lui IonLăncrănjan, ne este stigma, lada de zestre plină de şeropi,cutia Pandorei...Fiecare ţară îşi are hoţii şi criminalii pe care şi-imerită ?Simplist, parşiv acest enunţ. Determinismul este desigurcheia acelor care ne numesc, furrioso „Măi animalule!”Animalul, zoon politikon, răsucit, contorsionat, străbătîndLabirintul lui Monster.Dacă mă doare- roade ceva, este la urma urmei, cănu aflu cum istovit de o astfel de „ convieţuire” în interiorulMonstrului, să le explic, să dau sfatul bun fiicei mele Gloria,feciorilor mei Sorin şi Remus, uneori soţiei...Şi desigur prietenilormei prin ani, de boematică literar convieţuire.Nu am reulit esenţiala „ repliere” spre bunul- simţ mereuîntoxicat din afară, decât . uneori, prin continuarea scrisuluimeu, şi prin editarea unor reviste, ori cooperarea deschisă,după 1989, cu diasporiştii de pe meridianele Exodului(Exilului) românesc. Şi iată-mă, curând împlinesc 68 de ani.Îmi fac singur cate un simbolic dar, ca acest text – după ocioraniană insomnie...catarsică.PS > Suntem precipitaţi în grila rezonanţei Schuman,în noua dilemă veche a desantelor, găştilor, psihotroniei, răfuielilor,răzbunărilor, aruncării vinei la alţii, eboşelor deidoli cărora ne închinăm orbecâind, (lucraţi în orb) , suntemîn Kali Yuga. Suntem, prin informatizare, entităţileelectronice,(ca particule, unde şi vibraţii- ssiteme bio-energeticedeschise)-, în Shambala. Alvind Toffler ne-a situat înaşa zisul „ sat global”, dacă nu cumva chibuţul post-atlantidic,global ? Un răspuns îl oferă David Icke, în best- sellersulsău Secretul Suprem”...Se sparie gândul ?Culpa colectivă- paradigma criptoceaişistă şi episoadeleserialului ...Ideea indusă imediat după revoluţie, în masse, eraaceea a unei culpabilităţi colective, aşadar tot poporul românilorera unul laş, obedient, neguvernabil şi ca atare elşi-a deter minat soarta, el să „ fiarbă în suc propriu” (IonIliescu, Brucan- Brukre, cel cu „ supide people),şi camarileletoate. Marii rechini ai securităţii şi ţapii ispăşitori, fieau fost judecaţi şi condamnaţi, însă majiritatea au infiltratpartidele, cele istorice (naţional- ţărănist şi liberal), urmânda fi uzurpate din interior. Frontul devenind partid, urma sămestece făcăleţul noii mămăligi, iar cei mai rapace, criminalii,aveau unde să se ascundă: în chiar noile structuri aleputerii! De atunci, arterele colaterale ale Aortei ce făcusestop cardiac (Aparent!), s-au făcut reţele şi golemul robotizat(şi rebotezat!), al cripto-comunismului, a devenit omaşinărie infernală şi mai grotescă, numită ăluripartidism,parlamente, administraţii, centre ale Operei mal praxis ale...democraţiei- liberale.„ Fiecare ţară îşi are hoţii şi criminaliipe care şi-i merită”, vai, s-a adeverit din nou, însă nedreptatea(şi neadevărurile ei manipulabile, confiscabile ca însăşirevoluţia) - este că acest tip de „ democraţie originală”, afost una DISTROFICĂ. Cum ar spune Freud, revoluţia şi ce amai fost, au fost un şir de ACTE RATATE, recte semnificaţiile.Un hiatus între „ dreptate” şi „ adevăr”, a devenit groapacomună a „ antimetafizicii, în care mulţimile aveau să seîmpingă, la nevoie, călcându-se înduşmănite, dezinate, înpicioare, prieteni cu prieteni, familii cu familii, fraţi cu fraţi.Jongleria măscăricilor a făcut utopia aparenţei progresuluispre libertate: iluzia mersului înainte, pe o bandă rulantăcare te face să mărşăluieşti PE LOC sau chiar în ...marşarier.Experimentele conspiraţioniste, interne sau din impiortul„ neo- frăţesc”, urmau să desăvârşească ceea ce azipare a fi disoluţia Statului: statul comunist a murit, trăiascăStatul- marionetă.8466 www.oglindaliterara.ro

Fascinată de prezentarea făcută pe copertaIV a cărţii,,Copilul divin,, - carte semnată dePascal Bruckner, las citirea presei cotidiene pemai târziu:,,Purtând în pântec doi gemeni, tânăraMadeleine decide să-şi instruiască viitorii copii încădin primele săptămâni de sarcină,folosind mijloaceletehnicii moderne.,, Tot mai contrariată, de la o paginala alta, fantasmagorica imagine creată de autor, prinaceastă cinică şi irezistibilă fabulă, mă cucereştedefinitiv. Madeleinei, purtătoarea sarcinii gemelare,prin decizia luată, nu-i rămânea decât să-şi ducă la bunsfâşit, ideea culturalizării copiilor ei, încă din stadiul inutero.În fine, luându-şi complice pe medicul de familie,mama reuşeşte să-şi transforme copii în adevărategenii,făcându-i să ingurgiteze tot ce fusese scris pânala acea oră, în absolut toate domeniile vieţii.Enigma aapărut însă la apropierea sorocului,la isprăvirea celornouă luni de sarcină. Se punea problemaacceptării vieţii de către cei doi copii. Iatămarea dilemă:Dacă lumea e plina decrime, foamete, boli, războaie, ură,nu learfi fost mai bine, să ramâna acolo undeerau, în mama?! După lungi deliberări,Celine, fetiţa a decis să iasă în lume!Louis, nu şi nu! Va rămâne acolo undee.Îşi va transforma uterul matern înlocuinţă permanentă.Nicio ameniţaren-a reuşit să-l convingă să iasă.Arecurs la propiile ameniţări,atuncicând medicii au decis să-l scoatăforţat(cezariana, forceps or cine ştiece alta metodă de adormire).Şi, deaici,din locuinţa sa permanentă,Louis declanşează un plan de răzbunare pe toţiacei care aleseseră naşterea. Autorul croşeteazăo adevărată apocalipsă izvorâtă din practicareanăstruşniciilor foetusului. Mă opresc din citit.Facpauză, trebuie să beau o cafea, un pahar cu apă ceva,şi, hai să mă relaxez, răsfoind presa locală.Ce să vezi!Prima pagină anunţa o naştere gemelară, produsă îndouă maternităţi diferite.Stupefiată,mai citesc o dată:sarcină gemelară în două maternităţi diferite.Îmispun că, povestea lui Pascal Bruckner se reproduceawww.oglindaliterara.roNOTE DE LECTURĂS-A NĂSCUT LOUIS AL LUI BRUCKNER,la Sibiu!luat pasagerii şi a plecat mai departe, spre următoareastaţie. Nu orice staţie, ci una menită să le fie casă eternăunora dintre pasageri. Veneau solii întruna cu listeşi liste, dar amicii noştri păreau că sunt uitaţi de vremeacolo. Poate era din cauză că ceasul se topea din ce în cemai brutal, iar timpul părea atât de amorţit încât durea.Provocările dintre Carl şi Robi continuau, iar observatorulnostru îşi cam pierduse interesul pentru jocul lor de şah.Nu de altceva dar i se făcuse dor de Gala şi tot aştepta săîi vină trenul intergalactic, să vadă dacă o va găsi acolounde va ajunge. Se întreba cum va arăta după atâta timpşi cum va decurge întâlnirea lor. După o vreme cineval-a strigat pe nume. Momentul mult aşteptat venise. S-aridicat, a făcut o plecăciune galantă către cei rămaşi înaşteptare şi a fugit strigînd în gura mare: «Eu sunt! Me,Geopoliticus! I am Geopoliticus!»…fi vrut să rămân să văd cum se încheia partida deşah, dar am fost stupefiat când mi-am auzit numele strigatimediat după numele lui Geopoliticus. Eram pe aceeaşilistă. Un gând m-a străfulgerat, l-am simţit prin totcorpul: Oare pe mine Gala mă va recunoaşte?!* Variantă Titlu: Unde s-au întâlnit Rabindranath,Jung şi Dali? Scurtă povestire spusă de Picasso în garadin La Ciotat.în practica …româneacă,la Sibiu.Aşa ca în ,,Copiluldivin,, fetiţa a ales naşterea,viaţa.S-a născut normalla Avrig.Băiatul, Louisromânaşul,n-a vrut şi n-avrut! Comunicase el cumvacu copilul divin?!Dar, miculromân a acceptat, într-untârziusă se nască, fiind scos lalumină prin cezariană.Pentrucă, vedeţi, Louis de Sibiu,nefiind culturalizat precumLouis al lui Bruckner, n-a avutcum să-şi ameniţe mamacu moartea, cu ronţăireaviscerelor!Mariana VickyVârtosuIată, mi-amzis, un subiect de roman, ce păreaatât de inedit, de ireal, se petreceîn realitate.Şi, tocmai unde, aici,în ,,Românica,, mea!Evident, îmispun,recompensator.Întrevăd reversulmedaliei, ca să mă pot relaxa, excludeventuala apocalipsă declanşată deun foetus! Căci, nimic nu ne maimiră; când în lume s-au descoprittot felul de arme psihotronice,armefotonice,distrugând sau autodistrugând,doar prin putereagândului, atacul unui foetus-avortonnu putea fi decât o variantă credibilă.Citiţi ,,Copilul divin,, al lui PascalBruckner, veţi fi uimiţi ce poate naşte imaginaţiaunui mare talent! Şi,vă veţi amuza copios!(garantezpe cei care gustă umorul englezesc).Şi mă tot nasc…Mă nasc din mine în fiecarezi.Răsăriturile toate seadunăla fereastra sufletului;pictează irişii bicolor,apoi se destramă.Visurile cu aripi cusute cusperanţese întâlnesc toate la poalelecerului,strigă îngerii:”Unde e deplinătateanoastră?”Până şi inima-mizvâcneşte,negăsindu-şi trupul.Arterele cresc cu aviditatecopaci –ştii, au să-nflorească plămâniiîn ziua răsăritului în caresufletu-mi va devenicer.Şi-atunci visurile nu vor mai chemaîngerii, căci şi-au găsitdeplinătatea.Adelina Bălan8471

ANDREEAApeNASTACŞi iată DâmboviţacurgătoareNeagră, sleită, cubărcile uşoare,Topind din peştii înadâncuriDulci, pe meseleamare.Şi iată Neagră,marea, zbuciumată,Crescând în valuri cute sidefateDelfini îmbătrâniţi de apeAruncă perlele, la mal, sărate.Şi lacul Herăstrău,A cărui apă umbra unui pin o bate,Cum oglindeşte peştii-aţâţătoriPe care noaptea o desprind cu ciori.Sau lacrima lavoarului cum pică demolatec,În streaşina mecanică, în ruginii culoareNepăsătoare, ca mamele de ape cepreling,Sudoarea lor străină, din cerul plin culapte;O vagă umezeală ne apropie linBuchetele de nori de nări bogate,Şi plângem, la umbra pinului hain,Aproape, ne desparte.Ce ape deşarte!Hoţii de lacuri-şi-nmoaie veninul,În crânguri de sape şi-şi scutură spinulÎn ape deşarte.Ce bori parfumate!Hoţii de ape alunecă-n peşti,Se miră de-adâncuriVâslesc verde-intens,Şi-adorm pe-ntrebate.(Chezăşie de noapte)Hoţii de verde aruncă-n grămezi,Atingeri de ape şi lacrimi salvate,Castele de seră uitate.Ce ape deşarte!Internetul (tablou)Tablou grăbit, în tine pajiştile au începuts-alerge,Din loc în loc cu arătătorul când atingŞi pielea de pământ să n-o mai simt;Uscat-ai din culoarea vieţiiCu irişi deochind albastre pleoapele dinnoi.Sunt goi, goi.Argintul te îndeamnă ca nuanţă;Aurul?Ca o comoară învelită în suprafaţă,Ce-a luminat nisipul ochiului căutător;Şi bustu-ţi cupelor de negru mi-mparteclopotul în două,Şi târgul din tablou vi-l lasă vouă.POEZIIGEOGALETARU8.vorbeşti facigesturi prietenoasenimeni nu ascultăbărbaţii se aliniazăîn spatele fotografiiloracolo e un secolcălduţacolo exaltă vrăbiimelancolicenumeri cataclismele veriianotimpul preferat al sinucigaşelor de pebalcoanelede oţelfratele tău îşi îngăduie capricii obscenesare peste umbra îngeruluiînghite silabe incandescentedar tu vorbeşti faci gesturiprietenoaseîn numele vieţii care nu se mai vede9.salvarea vine de acolo şi tu nici n-oaştepţiun anotimp pentru laşitatea ta fără fisurăva fi va fi ca o mână întinsă peste timpcând orele sapă tranşee în craniul nopţiicând a rămâne aici înseamnă a sângeraa râde a plânge pentru nimicul de aurdin pupilele frateluistrălucirea sub corturi verzi în câmpiaopacăun gest furibund la marginea ceruluica o plutireca o casă nesigură în plină luminăun gând sălbatic pentru cel rătăcit10.aşa şi nu altfel o descriere a cuvântuluicăutându-ne căutâdu-ne pe după vieţileblândeescamotări de rutinălegi la marginea inimii taleo descriere a cuvântuluispui ca şi cumo casă pe dealurile albastre sau verziatâta tot zădărnicia retineiîn crângul înflăcărat du-te acummâine va fi mâine ceva va venidin depărtare o respiraţie amarălitere albe ca un craniu sub orizontsub lunarele pedepse de atunciopreşte acele aparenţe strălucitoareacea deriziune a petalei îngenuncheatemâine va fi mâine ceva va venidin depărtare o respiraţie amarăaşa şi nu altfel o descriere acuvântuluişi noi neînvinşi oh da neînvinşiOCTAVIANPETRESCUBALADĂ PENTRUARUSYFrumoasă fată cu ochiverzi,De o sălbatică fineţe,Purtând Sevanul înpriviriŞi Araratul în nobleţe,Lăcaş al sufletuluimeu,Şi-a nopţii caldă mângâiere,În care mă închid mereuSă nu simt ură şi durere,Nu vreau să las acestui drumVeşnic urmat de omenire,Iubirea să se facă scrumDupă atâta strălucire,Ci-aş vrea aici, într-un poem,Să o îngrop, să înflorească,Şi-n drumul lung prin UniversMireasma să şi-o răspândească.Să fim un suflet amândoiŞi veşnic să zburăm spre stele,Iar nemurirea din priviriSă o aprindem printre ele,Apoi tărâmul să-l găsim,Acela unde nu e moarteŞi unde visurile nu-sDoar nişte cântece deşarte,Să Îl rugăm pe DumnezeuSă ne mai lase împreună,Că eşti a mea şi sunt al tăuŞi astfel trebui’ să rămână,Că în zadar avem de toateŞi viaţă veşnică în noi,Dacă nu suntem împreună,Dacă nu suntem amândoi.Acolo sus, ne-am construiO lume tainică, albastră,În care ne-am dezlănţuiDin plin, îmbrăţişarea noastră,Iar zâmbetele, un ecouAl clipelor de altădată,Vor fi ca păsările ceNu vor mai plânge niciodată.Să simţim ura, vom uita,Să râdem, cine ştie oare,Ci doar Iubirea vom slăviPrintr-o continuă culoare;Cum se-mpleteau adeseoriMiresme toamna în grădină,Ne vom uni şi noi ades’Într-o sălbatică lumină,Vor cânta îngerii în corDespre a noastră unitate,Şi de splendoarea vocii lorLe vom uita atunci pe toate…Aşa va fi, frumoasa mea,Deşi pământul ne tot cheamă,Iar realitatea rece, grea,Spre altă lume ne îndeamnă.............................................8474 www.oglindaliterara.ro

Tehnologie cu virgulăPROZĂRaluca SanduMinus patruzeci. Atâtea gradesunt. Cerul e senin astăzi, multprea senin, atât de senin că ar puteasă topească iglul.Purtam maiouri, haine de pieleîmblănite şi geci groase. Îmi potfolosi prea puţin mâinile, mult preapuţin. Mânuşile îmi sufocă degetele,iar gerul…el îmi taie respiraţiaatât de mult încât nici măcar numai scot aburi pe gură, în încercareamea se aude un simplu chiţăit,ca de şoarece. Azi parcă invidiezpână şi şoarecii, ei măcar au proprialor blană.- Nu, în felul ăsta nu se mai poate, mi-am zis. Decâte zile sunt aici ? nici măcar asta nu mai stiu…nici cafeauanu mai are gust.- John?- Da?- Fă-mi te rog legătura cu Mihai, ai spus că ai numărullui?- Bine. Tu ? ai primit rezultatele de la laborator?- Da, au spus că e foarte probabil să insereze astfelde fenomene în următorii 5-10 ani.- Dar asta nu devine în concordanţă cu …?- Ba da…- Şi celelalte rezultate?- Nu le-am primit încă. Du-te te rog şi sună-l.- Aaa, da…bine.Un sfert de ora mai târziu.- Dl Michael ?- Da.- O clipă vă rog, dl inginer David vrea să văvorbească.- Bună ziua dl Michael.- Bună ziua.John ieşi din încăpere.- Am auzit despre rezultatele dv recente în studierearoboticii. Aş dori să vă fac o propunere.- Da, vă ascult.- Eu momentan sunt implicat într-un experiment înAntarctica. Mă întorc în Canada peste două săptămâni.M-am gândit să vă invit să colaborăm la realizarea unuirobot de tip umanoid a cărui funcţii speciale vi le voi prezentape larg în clipa în care ne vom vedea faţă în faţăpentru a porni colaborarea.- Nu aţi putea totuşi să îmi daţi câteva exemple ? casă mă pot decide cu mai multa uşurinţă.- Mă gândeam la posibilitatea unei funcţii termaleprintre altele şi de ce nu chiar şi utilizarea acestuia casistem de alarmă.- Înţeleg. Contactaţi-mă când ajungeţi pentru a stabilio întâlnire.- Vă mulţumesc. Aşa voi face.- Eu vă mulţumesc. La revedere.- La revedere.Apoi veni tonul.După trei zile a venit şi rezultatul celor din urmăanalize. Aşteptau un antidot, iar acesta era acum gataambalat în eprubete şi urma să fie livrat către marileclinici din Europa.Timpul îşi luase şi el revanşa. Şi-a scurs din clepsidrăşi cele trei săptămâni, am ajuns în Canada şi împreunăcu John l-am contactat pe inginerul mecatronistMichael Hillberg. N-a fost necesar decât un an de zilepentru a-l asambla pe Norbert. Dacă arăta ca un om şi secomporta aproape ca un om trebuia să poarte un numede om.L-am asamblat piesă cu piesă alături de cei doi colegimenţionaţi dar şi alături de alţi ingineri la fel de pricepuţi.Altfel ar fi fost imposibil să-l realizăm într-un an.,, Norbert e un sistem complex format din fier, îmbrăcatîn inox, acoperit cu piele cauciucată roz. Are ochialbaştri din silicon şi păr şaten din păr de cal. Sistemelesale interne au fost elaborate de it-işti de nivel internaţionalfiindu-i implementate peste 5000 de comenzi şi peste50.000 de cuvinte, ceea ce îl face capabil să răspundă îndouă limbi: engleză şi română. Găteşte, spală, are grijăde copii, plimbă câinele, stă de veghe noaptea în caz dehoţi, este capabil de a produce căldură atunci când simtesemne vitale umane scăzute. Poate găsi lucruri cu uşurinţă, citeşte poveşti, rezolvă puzzle-uri, uneori chiar şinoi uităm că e doar un robot. Singurele dezavantaje ţinde faptul că trebuie evitat ca apa să-i ajungă în cutia cranianăpentru că acolo am implementat toate sistemele.’’Toată această descriere se cuvânta deja la evenimentulorganizat pentru a-l prezenta pe Norbert lumii.Temători, dar şi curioşi, oamenii de peste tot îl testau,îl priveau, dar nu îndrăzneau mai mult, ba chiar îşi fereaucopii de el. Am fost cu Norbert şi echipa de producţiepeste tot, în Canada, SUA, Marea Britanie, Spania,Turcia, România, China chiar şi în Islanda.Era ceva cu robotul ăsta, mi-am spus. Nu suntemchiar atât de începători la acest capitol, de ce lumea paresă se teamă de el ?! Ceva creat de om, care arată şi secomportă ca un om. Dacă ar fi să mă pun în pielea lor,poate părea puţin înspăimântător, poţi creea un Norbert,dar nu poţi înlocui niciodată un om, totuşi e util la casaomului – nici eu nu mai ştiu ce să înţeleg.Norbert era predestinatEra ultima noastră prezentare. Ultima oară cândNorbert se arăta lumii ca apoi să rămână în utilitateanoastră pentru simplul fapt că….nu l-a licitat nimeni.John, mai tânăr ca mine cu mulţi ani şi ceva maiînalt privea peste mulţimea curioasă la o doamnă roşcatăde vârstă medie, frumoasă într-un costum alb, purta opălărie roz pe cap. Îi păruse atrăgătoare, dar îşi luă ochiirapid de la ea.Câteva minute mai târziu se auzi din fundul sălii:50.000 $ pentru Norbert. Toate privirile s-au întors ţintăcătre doamna cu pălărie roz. Dar nu era ea.Dau 50.000 de dolari pentru Norbert, repetă voceaşi ieşi din mulţime o tânără pe la vreo 25 de ani, înaltăbrunetă, drăguţă, cu fusta până la genunchi, tocuri deşapte şi un decolteu decent. Înaintă sigură pe ea princuloarul de oameni până a ajuns în faţa inginerilor.- Sunteţi sigură domnişoară?- Da- 55.000 de dolari grăi puternic o voce din urmaprinsecuraj şi doamna cu pălărie roz.- 60.000 spuse tânăra.- Vândut – ieşi replica din gura a lui Norbert, spreamuzamentul tututor.Vândut, şi vândut a fost tinerei cu tocuri de şapte.N-avea mai mult de 25 de ani şi am înţeles că pentrualţi 20 nu a avut absolut deloc probleme cu robotul.Până şi copii ei au crescut cu Norbert, răspundea bine lacomenzi, apăra casa de hoţi, dar….Într-o zi de mai, Julie, fata cea mica (avea doua) astricat chiuveta din bucătărie şi n-a spus. Într-un târziuNorbert a găsit inundaţia care se creease şi a alunecatîn apa care era înaltă deja de caţiva centimentri. A făcutscurt şi a început să se zbată. Rămăsese aşa blocat acoloaproape toată dimineaţa, până l-a găsit mama fetei.L-au ridicat în cele din urmă, au chemat instalatorul, aurezolvat cumva problema.Norbert părea să îşi fi revenit însă..după o lună dela incident toate ziarele din 2050 aveau un singur titlu:Sally Smith – ucisă de propriul robot.www.oglindaliterara.ro8475

CRONICĂCu Pamfil Şeicaru în exil„Unirea Naţională, ideea forţă a României moderne, în perspectivaistorică şi în complexul politic european”.(Pamfil Şeicaru Madrid, Editura Carpaţi, 1959)(urmare din numărul anterior)Nicolae Pisoski fusese subMihai Sturdza prefect de Botoşaniîn 1849, apoi de la 1854 la 1856,prefect de Iaşi. După alegerea luiCuza a intrat în armată, ajungândîn 1863 locotenent-colonel. Îl iubeaşi îl aprecia pe Cuza; cu toate că eraintimul prieten al lui Cuza, s-a ţinut,spre cinstea lui, în umbră. Dupăabdicarea lui Cuza a demisionat dinarmată şi a dus o viaţă retrasă, fărăa se mai implica în politică. Fărăîndoială, nu s-a contestat valoareaintervenţiei lui Pisoski în Adunareamoldavă, propunând alegerea luiAlexandru Ioan Cuza, dar nu aş vedea acţiunea sa ca una strictpersonală. Cuvântul Unioniştilor ţăranişti, în frunte cu MihailKogălniceanu, ne pare strâns legat de intervenţia lui, bineînţelesfără să-i diminueze meritele şi curajul de care a dat dovadă. Larândul lor, deputaţii valahi au urmat sfatul tânărului Boerescu,cel ce a cerut colegilor săi, să arate putere de voinţă şi să-laleagă şi ei pe Alexandru Cuza. Se profita de faptul că nu s-aprevăzut de către Convenţia de la Paris ce se va întâmpla dacăacelaşi domn va fi ales în amândouă Principatele şi astfel, valahiialegându-l tot pe Alexandru Cuza, reuşesc la 24 Ianuarie 1959să înfăptuiască unirea Principatelor într-un singur Stat sub unsingur guvern şi domnitor, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza.Se poate constata că într-o Europă democrată, până la urmăvoinţa dreaptă a unui popor se poate impune, în mod exemplar,ceea ce astăzi rămâne cu totul străin mentalităţii de slugă supusăarătată Europei de politicienii români. Desigur, românii în 1859au avut de partea lor unele evenimente internaţionale favorabile.La 20 Iulie 1858, la Plombieres, împăratul Napoleon al III-leaîmpreună cu Cavour au pus bazele acordului prin care asigurauunitatea Italiei. Această înţelegere a rămas secretă până la 1Ianuarie, la receptia din Tuileries a corpului diplomatic, împaratuli-a spus lui Huebner, ambasadorul Austriei: „Regret că raporturilenoastre cu guvernul dvs. au devenit mai puţin prietenoasedecât în trecut.” În luna August s-a încheiat la Varşovia acordulîmpăratului Franţei cu Alexandru al II-lea, ţarul Rusiei, primulfiind reprezentat de vărul lui, prinţul Napoleon Bonaparte. Înatare împrejurări neprielnice, simţind trupele ruseşti la graniţelesale, Austria nu putea interveni în Principate, pe când Turciarămasă singură - Anglia nu o mai îndemna să fie intransigentă - aacceptat Unirea Principatelor, ca pe un fapt împlinit. Coincidenţaface ca pe ziua de 24 Ianuarie 1859 să apară broşura „NapoleonIII şi Italia” pe care vice-contele La Gueronnière a scris-o dupăce împăratul i-a dictat ideile principale. În ea, se confirma tezalui Cavour că situaţia nu mai putea continua în aceeaşi formă,şi se subliniază că forţa italiană pentru a învinge un inamic aşaca Austria, are nevoie de un ajutor din afară. O frază a fost citităcu multă emoţie de toţi italienii: „Italia reprezintă în istorie cevamai mult decât ideia de naţionalitate: reprezintă civilizaţia.”După proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza, domn al Valahiei,a plecat la Iaşi o delegaţie din care făcea parte, episcopul deArges, Kreţulescu, C.A. Rosetti, Slătineanu şi Al. Florescu, sprea prezenta noului domn omagiul Naţiunii. Reţinem sunătoarelecuvinte pe care le adresa C.A. Rosetti, cel ce-i va fi curând, unînverşunat duşman şi va săpa la temelia tronului conducând ceeace a fost numită pe drept, o monstruoasă coaliţie: „Primeşte,deci ales al României, în acelaşi timp cu coroana Valahiei pe caream venit să ţi-o aducem, inimile a două milioane şi jumătatede români care ne-au însărcinat să ţi le oferim cu iubire şirespect, şi să te asigurăm că atâta timp cât vei purta steagulunirii, naţionalităţii, dreptăţii şi libertăţii, Valahii ca şi Moldoveniite vor urma ca un singur om.” Cuza în 1861 face o vizită laConstantinopol unde a fost primit cu mari onoruri, la începutul luiDecembrie Turcia şi puterile semnatare ale tratului din Paris aurecunoscut unirea celor două Principate. În consecinţă, comisiacentrală de la Focşani a fost desfiinţată, iar guvernul mutat laBucureşti, care devine capitala României. Cele două adunări8476 www.oglindaliterara.ros-au contopit într-una singură, ministerul din Iaşi şi Bucureştidemisionând, domnitorul a format un singur guvern. În ziua de24 Ianuarie 1862 domnul ţării a deschis primul Parlament alRomâniei. Cele două Principate iau numele de România, ceea cear părea o noutate. Şi totuşi numele România este foarte vechi:„Haşdeu l-a descoperit într-un text de Jordanes scris în secolulal Vl-lea, cu referinţă la spaţiul dacic înainte de acest secol.” În„Niebelungen”, Cântecul Nibelungilor se găseşte un vers în carese arată constanta folosire a numelui de român: „Der herzogeRâmunc uzer Vlachen lat Mit sieben hundert Manen Kom en fursi gerannt” („Ducele Râmunc din ţara Valahilor, cu şapte sute deoameni călărea înaintea ei”) „Pentru istoricul Onciu („OriginilePrincipatelor române” şi Românii din Dacia Traiană”) acestRâmunc, duce al Valahiei, nu era altul decât Banul Olteniei,aparţinând puternicii dinastii numită mai târziu Basarabă.” Decidând Principatelor-Unite numele de „România” nu se inova, ci sescotea din străfunduri de istorie blazonul de nobleţă a naţiei. Şiprimul domn al României a fost un român.” Alexandru Ion Cuzaa realizat reforma agrară, a organizat armata ţării, Justiţia şi alichidat bunurile mănăstireşti închinate şi exploatate de călugăriigreci. S-a tradus cu uşoare modificări Codul civil, francez. În 1864a promulgat legea instrucţiei publice, declarând învăţământul detoate gradele, gratuit) iar cel primar obligator. (Sub guvernareaanului 2001, învăţământul universitar, în cea mai mare parte,e plătit cu taxe grele, sfidând tradiţia statului nostru modernctitorit de Al. I. Cuza şi declarat gratuit.) S-a înfiinţat o facultatede litere,s-a promulgat legea Curţii de conturi şi legea Consiliuluide stat etc. Fără îndoială, împotriva memoriei lui Cuza s-aîntrebuinţat calomnia sau s-a aşternut tăcerea. Abia în 1903apare cartea lui Xenopol în două volume „Domnia lui Cuza Vodă”care a făcut dreptate marelui domn român. Amintirea lui Cuzaa rămas neştearsă în sufletele ţăranilor, acestia i-au păstrat oemoţionantă fidelitate, întreţinând, în acelaşi timp, teama la ceicari îl detronaseră. Abia în 1912 s-a inaugurat monumetul luiCuza-Vodă la Iaşi. S-a admis de autorităţi aşezarea statuii înPiaţa Unirii, mulţumită insistenţelor înverşunate ale studenţilorşi intelectualilor. În 1907, când se făcea represiunea răscoalelorţărănesti, umbra marelui domn s-a aşternut mustrătoare asupraţării ca o neputincioasă ocrotire a ţărănimii. Şi maestrul continuăpe acelaşi ton de mare admiraţie, cuvenită de bună seama de celce merita să i se spună „domnitorul ţăranilor”: „Dintr-un excesde slugărnicie s-a scăzut valoarea operei imense de aşezareaStatului român, realizată de Alexandru Ion Cuza; s-a lăsat săse creadă că Statul român modern a luat fiinţă la 10 Mai 1866,ceea ce este o îndrăzneaţă falsificare a istoriei. Citind „Domnialui Cuza-Vodă” de A.D. Xenopol, ne dăm seama ce mare domna fost românul Alexandru Ion Cuza şi ce greu atârnă în cumpănaistoriei cei şapte ani de domnie”. Eram dator să amintesc,în puţine cuvinte, celor cari vor să uite că bazele Românieimoderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnulromân Alexandru Ioan Cuza. În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaruaş dori să adaog faptul că prin sărăcirea progresivă a ţărănimiicât şi lipsa de preocupare pentru dezvoltare a unei clase mijlocii,amândouă componente sociale productive, Monstruoasacoaliţie, îndepărtând de la domnie pe românul Alexandru IoanCuza a clătinat din temelii rânduiala Statului român.Singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuriera negustorimea şi oamenii de afaceri cei ce le permiteauîmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării, cisugându-i din toate puterile seva ei de viaţă. Din 1866 s-ainstalat în România o stare social-economică şi culturală totalnepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză,ameliorată întrucâtva după primul război mondial, descrisă peplan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescuca forme fără fond, ceea ce material se consumă până ladeclanşarea unui sistem în lanţ, catastrofic constituit din deselerăscoale ţărăneşti ce au avut loc în ţările române între anii1866 şi 1907. Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsescasemănare decât cu sistemul social dezvoltat în România dupăevenimentele din decembrie 1989. Astăzi ca şi ieri, conducătoriiţării nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin cemijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta câtmai mult, repetând cuvintele lui Ludovic al XV-lea, „după mine,potopul”. (Fragment din volumul „Cu Pamfil Şeicaru în exil”, vol.II, Editura Rita Vuia, 2008)

CRONICARItalo Calvino:Cavalerul inexistentParodie, satiră, amestec de realşi imaginar, toate se regăsesc în romanullui Italo Calvino, Cavalerul inexistent[Il cavaliere inesistente]– Editura POLIROM, Iaşi, 2007, traduceredin limba italiană de BogdanChioreanu – a cărui acţiune se desfăşoarăîn vremea lui Carol cel Marecare, printre paladinii / cavalerii luiare unul care ar fi sinonim cu perfecţiunea,cu o singură scăpare: că nuexistă, e doar o armură imaculată,de un alb strălucitor, dinlăuntrul căreiavorbeşte cineva – sau, mai sigur,ceva – cu o inteligenţă excepţionalăMioara Bahnaşi cu o irepresibilă voinţă de a fi, cuechilibru desăvârşit în toate, atotcunoscătorîn ale vieţii, războiului etc., respectând întru totulcodul onoarei cavalereşti, dar reuşind toate acestea doar prinputerea voinţei.Acţiunea se desfăşoară în jurul câtorva personaje excepţionale:acest cavaler inexistent, cu un nume impresionant,invers proporţional cu golul din armură –Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şial Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavalerde Selimpia Citerione şi Fez –, apoi Gurdulù,care-i devine scutier, cavalerul Rambaldo deRossilione, amazoana Bradamante, plus, fireşte,Carol cel Mare şi o mulţime de alte personajecare constituie, mai de grabă, personajecolective: paladinii, slujitorii acestora, CavaleriiSfântului Graal, maurii. Celelalte personaje neîncadrabileaici sunt episodice.Prin cavalerul inexistent, scriitorul aduce înromanul său, alegoric, problema formelor fărăfond cu care societăţile s-au confruntat mereu. Înantiteză cu acest personaj, aşezat în imediata luivecinătate, este cel pe care Carol cel Mare i-l hotărăştescutier, Gurdulù, unul care există, dar nuştie să fie, cum îl caracterizează în faţa regelui, cuînţelepciune, un bătrân grădinar care îi ia apărareapentru neştiinţa de a se purta, ceea ce-l determinăpe suveran să exclame contrariat: Grozavă treabă!Aici am un supus care există, dar nu ştie să fie,iar acolo un paladin care ştie să fie, dar nu există.Cartea, deşi redusă ca dimensiune, ascunde o mulţimede sensuri şi oferă multiple posibilităţi de interpretare, fiindcă,aşa cum se arată în roman, nu rareori îţi era dat săîntâlneşti nume, gânduri, forme şi instituţii cărora nule aparţinea nimic existent.Identitatea naratorului e ascunsă până în capitolul al IVleacând se dezvăluie a fi o sora Teodora, călugăriţă dinordinul Sfântului Colombano, care scrie după hârţoagevechi, din spusele auzite la vorbitor şi din rarele mărturiiale celor ce au fost de faţă, scrisul fiind o sarcină catoate celelalte înfăptuite în mănăstire surori, primită de lamaica stareţă.Ironie, autoironie, parodiere a vieţii medievale, a istoriei,a vieţii în general, satiră a incongruenţelor sociale, politice,ideologice din fiecare perioadă istorică şi din toate la unloc, romanul lui Italo Calvino aduce în faţa cititorului o seamăde stereotipii pe care le satirizează, demonstrând goliciunea,cel mai adesea inconştientă, a vieţii. Dragostea, războiul, armata,credinţa, cavalerismul, ierarhiile de tot soiul (politice,militare, sociale etc.), toate sunt ironizate, criticate, din perspectivacălugăriţei-naratoare, iar schimbările de paradigmăcare apar în naraţiunea ei şi care frizează uneori absurdul,alteori fantasticul sunt explicabile, un aport important avândultimul capitol, când, după ce totul se termină cu bine – luiAgilulfo i se recunoaşte dreptatea, Torrismondo îşi găseştemama, care, de fapt nu-i e mamă, îi e soră vitregă, ca, apoi,să descopere că nici soră nu-i e, fiindcă regina nu era mamaei, ci doar a lui, iar regele nu era decât tatăl ei; dincolo de toateaceste încurcături, cei doi, află că se iubesc –, în epilog, sedezvăluie că, în realitate, ea, călugăriţa, e războinica amazoană,îndrăgostită de cavalerul perfect, care, în cele din urmă,tot prin propria voinţă, se împrăştie, înainte de a i se recunoaşte,de către rege, dreptatea pusă la îndoială, în legătură8480 www.oglindaliterara.rocu poziţia lui socială, militară etc. Dezamăgită de cavalerulperfect, care nu răspunde iubirii ei, îşi converteşte pasiuneapentru el în dragoste pentru Rambaldo, tânărul cavaler, venitîn armata lui Carol cel Mare pentru a răzbuna moartea tatăluisău, ucis de argaliful Issoare.În timp ce Agilulfo n-are corp şi uneori îi invidiază peceilalţi pentru aceasta, alteori îşi dă seama că această lipsăe chiar un avantaj, cel devenit scutierul lui din voinţa regelui,cunoscut în multe locuri cu multe nume, în concordanţă cu instabilitatealui dată de căutarea inconştientă a unei identităţi,Gurdulù, se identifică de fiecare dată cu obiectele – animatesau inanimate – care intră în prim-planul atenţiei lui şi credecă el însuşi e ba raţă, ba broască, ba păr cu pere, ba ciorbă,stârnind hazul sau punându-i pe gânduri pe cei din preajmă,în funcţie de capacitatea fiecăruia de a rămâne legat de concretulimediat sau de a privi dincolo de suprafaţa lucrurilor.Când sora Teodora, călugăriţa-naratoare, îşi dezvăluie– parţial însă – identitatea, aceasta îşi propune textul ca peo cronică, aflată sub semnul aproximării, în privinţa adevărurilorcuprinse în el, pe motiv că ele, cele din mănăstire, suntfete de la ţară, chiar dacă nobile, care au trăit întotdeaunaretrase, prin cine ştie ce castele îndepărtate,iar apoi în mănăstiri; în afara îndatoririlor religioase,rugăciunilor, posturilor, muncilor câmpului, treieratului,culesului de vii, biciuirilor de slugi, incesturilor,incendiilor, spânzurărilor, invaziilor de oştiri, jafurilor,violu- rilor, epidemiilor de ciumă, nu ne-a fost dat săvedem altceva. Ce să ştie despre lume o biatăcălugăriţă? Apelând astfel la procedee ale retoricii– la captatio benevolentiae, de pildă –, naratoareademonstrează, implicit, că e neîndoielnicăoricând capacitatea omului, indiferent unde şi cândar trăi sau de ce sex ar fi, de a privi şi de a judecafenomenele vieţii sale şi ale celei cu care interacţioneazăviaţa sa. În pus, cuvintele ei ironizează,tendinţa fiecărei generaţii, explicită sau nu, de ase pretinde superioară generaţiilor trecute: călugăriţele,iată, femei „naive”, nu întâlniseră înviaţa lor, trăită în recluziune, nimic altceva decâttoate nenorocirile de pe lume! Altceva nimic!În acelaşi joc al naivităţii, naratoarea îşipropune de multe ori cuvintele, afirmaţiile cutitlu de poncif, lăsându-l pe cititor să le descifrezeînsă cum se cuvine, din moment ce – chipurile!– într-o mănăstire se trăieşte autarhic,fără legătură sau cu legături slabe, stricte, culumea din afară. În realitate, mai ales în epocamedievală, aici se revarsă totul, cu buneleşi cu mai puţin bunele vieţii din afară – chiar pentru soraTeodora / amazoana Bradamante mănăstirea fiind doar unrefugiu temporar, oferindu-i un timp şi un loc de meditaţie, dereculegere.Personajul eponim e, în mod normal, cel asupra căruiase focalizează întreagă atenţie: un nimeni sau nimic, existând,aşa cum arătam, doar prin voinţă, admirat, iubit şi contestatîn egală măsură, pentru acelaşi lucru: perfecţiunea lui,pe care el însuşi o subordonează tot dorinţei de a fi cât maiaproape de cei care există. Datele excepţionale ale personalităţiilui l-ar fi transformat pe un ins existent într-un iconoclast.El, dimpotrivă, doreşte să recunoască autoritatea – şi o recunoaşte– pentru că doreşte să fie. Nu este însă un personajtragic, pentru că intenţia autorului e alta: prin el şi prin ceilalţiparodiază aspecte ale lumii, în general, sau, uneori, ale celeimedievale, în special, aşa cum e noaptea de iubire, diferităde tot ce i se întâmplase – şi i se întâmplase des! – Priscillei,regina-castelană, văduvă, care-şi ademenea iubiţii pozând învictimă a unei invazii de urşi luând cu asalt castelul, după careîi transforma pe salvatori în sclavi ai iubirii ei, pentru a deveniapoi, rupţi de tot ce a fost viaţa lor dinainte, cerşetori care săumple lumea. Alături de cavalerul inexistent, Priscilla trăieşteo neuitată noapte de iubire castă, fermecătoare prin cuvinteleşi gesturile pe care i le oferise acesta.Parodiat e, pe de altă parte, sau chiar în primul rând,războiul care ocupă, de fapt, prim-planul cărţii, fiind fundalulşi, într-o măsură, factorul favorizant a tot ceea ce se petrece.Pentru majoritatea personajelor, tot parodic, războiul apareca ocupaţie, iar războinicii, oameni simpli sau… simpli paladini/ cavaleri, la fel ca şi maurii contra cărora lupta armata luiCarol cel Mare, se manifestă ca nişte parteneri sau colegi întroactivitate oarecare, chiar dacă mai apar şi mici… pagube,fiindcă se ştie că războiul e război şi uneori mai mureacâte unul, dar nu neapărat luptându-se.Mustind de ironie şi, bineînţeles, de sensuri, micul romanal lui Italo Calvino prezintă fantezist o imagine comicăî

LUMINILE PĂUNULUIDintre limpezimile pereţilor de cristal ai vitrinei ce-ladăpostea, argintul acelui „vas de cult” m-a străfulgerat, aidomaunui crăpcean în luciul apei, dar, nicicînd, pescarul dinmine nu avusese parte dc o emoţie de proporţiile celei pecare o încercam acum. Tîlcuri, pe care poetul Ion Barbu leîncuiase în vers, le întâlneam acum, aici, în Sinagoga Maiseldin Praga, cize late în argint.Păunul „se ploconea răsăritean şi moale”, înfoindu-şicoada, nu ca „pînzelc alcoolului în ceaşcă” ci în argint, cizelatde o mînă îndumnezeită, care săpase noian de spi rale,în filigranuri de o rara şi aleasă fineţe. În pieptul păsării seodihneau, perfect aliniate, opt candele, hărăzite să poartepara flăcărilor ce se aprindeau, câte una pe seară, de MareaSărbătoare a Luminilor, de Hanuka.In economia volumului său, Ion Barbu plasase„Păunul” între ‘”regatul fără nor”, al ideilor pure, şi lumea„Uvedenrodelor”. „Pînzele alcoolului”, penetul multicolor alpăsării, era menit să fluture, ca o cortină, în buza „rîpeiUvedenrodelor”, aidoma perdelei de la altar, de deasupraUşilor Împărăteşti, ascunzînd cele aflate acolo, de privirilecelor din naosul bisericii. Perdeaua de la altar, în mai toatebisericile noastre, este brodată cu motive stilizate dc panăde păun, şi, nu arareori, ea poartă chiar pene de păun naturale,prinse cu agrafă, ipostază a Duhului Sfânt, strălucindîn lumina soarelui, dincolo de care, cum zice şi Socrate, seîntind Cîmpiile Raiului...De la Ind pînă la Rin, trecînd prin Ţara Oaşului,„Păunul”, transfigurează Rădăcina Vieţii, Lumina Plină, încercândsă ne ajute să înţelegem cum noi şi luminile noastrede jos ,vieţuim în poala luminii. Să închidem ochii, sălăsăm gîndul slobod sub pleoape, în spectacol de pură visare,să mîngîie „ochii care ard în pene de păun”, cum zice undevaEm. Bucuţa. Mai apoi, să îndrăznim să dilatăm binişorgîndul, închipuindu-ne o ţară de bolţi, îmbrăcată în noian desori leonini, ca o leasă de „ochi arzînd în pene de păuni” şi,în final, să încercăm desprinderea de sol, închipuind uriaşacalotă de lumină aeriană a zilei-etern-planetare, meteorice,cometara coadă de păun în ochii căreia, la bolţi, ard miliardeşi mil iarde de sori, ca într-o, în totul, ameţitoare şi cereascăsimfonie de lumini,.. Spectacolul pro pus, realitate accesibilădoar gîndului, este menit să ne umilească imaginaţia, relitateadepăşind puterile minţii noastre şi în această direcţie.Să surpăm, peste cele de mai sus, culorile din pînzele cu“Cozi de păun” ale lui Ţuculescu, şi vom obţine o feerie cugreu de suportat.Această uluitoare cortină, a cărei cromatică împleteştetoate curcubeele lumilor noastre, e menită să ne ajute să nefacem o cît de vagă impresie despre nesfârşita frumuseţe aîmpărăţiei de Dincolo, a Raiului, a Dumnezeirii...La polul opus, lumile noastre se regăsesc simbolizate,în ceea ce constituie esenţa lor, în... cenuşiul păuniţei,BREVIARgrăitoare, în acest sens, fiindmitologia indiană. Îmbătătoareafeerie de culori, ce scaldă Păunul,are menirea să ne reaminteascăfrumuseţea lumilor noastre debaştină, lumile de sus din caream coborât, am căzut, în cenuşiulcelor ale cărnii.Anamneticul efort se impuneevocând lumile ascunsede penajul multicolor, luminileDuhului Sfint. ale acelui DuhSfînt ce se leagănă în penele depăun, pene ce umbresc somnulcopiilor, vcghindu-le visele alungândduhurile rele. Acel Duh, Costache Aritonînfipt în chip de pană de păun,la icoane, gardă tăcută sfintelor însemne, adăpostite deacestea.Acel Duh, ce-n rotit penet, răzbătând din cine ştie cestraturi străvechi de civilizaţie, străjuie, ataşat clopului,mintea-mireasă, gătit în Mire strălucitor. Tainica nuntă,închipuită astfel în Oaş, ni se pare a fi cea mai subtilă şi ceamai adâncă înţelegere a simbolului-păun, cunoscută de noi.Pe la anul o mie, meşteri franţuji gravau în pielea cese constituia ca legătură a Sfintelor Evanghelii, o coadă depăun, adăpostind formula: „Don de consul” („Cere-i sfatul”).Coborînd în vreme, în” Roma Imperială,călimaracezarului închipuia un glob, ţinut în gheare de păun., evident,cu speranţa unei instruiri din mers, ca o invitaţie lameditaţie. Iată de ce cînd, pe Maiselova la Praga, am găsit,ascuns sub un cristal gros, acel „vas de cult”, nu m-am mirat,firesc fiind că, ceea ce se ştie la Roma să fie, deopotrivă,ştiut si la Ierusalim.Mă lecuisem mai de mult de penibilul sim plism al copernicianismului.De ani şi ani, îmi plăcea să închid ochii şisă desfăşor minţii, în pură intelecţie. spectacolul de vis propusde păun, în ultima vreme încercând să lunec pe feeriaameţitoare a spiralelor ce duc spre soare. Şi iată că aici,în Sinagoga Maisel, sgândărit pesemne de argintul strălucitordin vitrină, nu m-am putut abţine şi, urmând tainiculîndemn, am căzut în visare. Mă sur pam prin vremuridevenind martor la o altă Sărbătoare a Luminilor, parcăla o Hanuka ce avea loc în chiar Templul dela Ierusalim.Ardeau toate cele opt candele,căci era creştetul sărbătoriişi mirurile mă îmbătau cu aromele lor. Para flăcărilor alergape filigran ul spiralelor, spoind cu feerii mişcătoare argintuloglinzii, reverberînd lumina în aleasa haină de sărbătoare.Chipul lui Budha, sculptat în jad, se întretăia cu uriaşecrucifix uri, pe care Crist spânzura răstignit în aur. Templeleşi altarele, unele pe care nu le văzusem niciodată şi nici nuştiam cui aparţin, altele, poate încă necunoscute prin vreme,îşi disputau strălucirea luminii, bucurându-se, în chipegal de aceeaşi preţuire din partea Păunului, legănând toatetemplele şi altarele lumii, împrumutindu-le tuturor, deopotrivă,viaţă şi temei.a războiului, în care combatanţii sunt însoţiţi de traducători/ interpreţi, pentru că, atunci când nu ajungeau să se lovească,îşi vărsau mânia cu insulte şi era normal ca destinatarulsă le înţeleagă pentru a putea să riposteze, conformcodului onoarei cavalereşti.Naratoarea – ingenuă, naivă, ca orice călugăriţă! – faceşi observaţii cu privire la o seamă de neajunsuri ale obiceiurilorepocii, având consecinţe neplăcute şi asupra beligeranţilor:Din pricina obiceiului ăstuia de a merge la luptăînfofoliţi, la prima ciocnire cade pe jos un maldăr delucruri de tot soiul. În consecinţă, dezvăluie miza războiului:Marea luptă se dă pentru a le aduna (…) şi atuncirăzboiul ce e dacă nu trecerea asta din mână în mânăde lucruri tot mai învechite?Şarjând, în continuare, imaginea războiului, naratoareaînfăţişează confruntarea dintre Rambaldo şi sarazinul care i-aucis tatăl: îl cheamă mai întâi pe interpret (unul dintre aceipierde-vară) şi-i cere să-i traducă maurului care-i stă în calecă trebuie să treacă mai departe în interes de serviciu,iar în, în timpul confruntării propriu-zise, când aude strigătulofiţerului mahomedan, crede că e unul de luptă; chestionându-lpe traducător, află de la acesta că a spus: Da,argalif Issoare, ţi-aduc îndată ochelarii!- replică, în acestcontext, demnă de teatrul absurd. Momentul prilejuieşte însăaruncarea încă unei ironii, de astă dată către lumea occidentalăcare-şi arogă adesea statutul de superioritate în raport cuwww.oglindaliterara.roalte civilizaţii: slujitorul argalifului îi precizează lui Rambaldo:Ochelarii, obiect încă nedescoperit de voi, creştinii,sunt nişte lentile care îţi îndreaptă vederea.Pe de altă parte, superioritatea lui Agilulfo, cavalerul inexistent,e frustrantă pentru toţi, inclusiv pentru rege, căruiael i se dedică total, pentru că perfecţiunea îi domină toateactele. Mai puţin dragostea faţă de Bradamante, sentimentcare îl face uşor vulnerabil, dar pe care şi-l controlează foarterepede. De aceea, dispariţia lui nu înseamnă numai pierdereaunui reper de corectitudine, moralitate, eficienţă etc., ci este,mai ales, eliberarea de o povară cu care ceilalţi erau siliţi să seconfrunte continuu, însă nu numai să-şi vadă imperfecţiunea,ci, îndeosebi, să înţeleagă faptul că sunt condamnaţi la eapentru totdeauna.Între eforturile cavalerului perfect de a-şi suplini absenţacorporalităţii prin desăvârşirea personalităţii şi căutarea continuă,prin metamorfozele pe care şi le asumă, a unei identităţicare să i se potrivească, de către scutierul său, intenţia ludicăa scriitorului, pe care, fără îndoială, cititorul nu poate să nuo remarce, este, de fapt, o perspectivă asupra lumii contemporane,în care nici măcar aspectele care par fantastice nuşochează, iar autorul doar semnalează, din perspectivă artistică,nişte teme de meditaţie.Romanul este, aşadar, o alegorie care oferă multeposibilităţi de interpretare sau, măcar, plăcerea lecturii uneiscrieri altfel despre o lume – parcă – de demult.8481

REPORTAJPeisaj dâmboviţeanPrima lună de vară a debutat cu vreme deosebitde frumoasă, excelentă pentru călătorii. Pe neaşteptate,am dorit să profit de cele câteva zile libere şi să respiraerul revigorant şi permanent proaspăt al locurilornatale. DN- 72, reabilitat în urmă cu vreo doi ani, separe la intervenţia primului ministru de atunci, Emil Boc,care trecând prin zonă a fost îngrozit de starea drumuluiPloieşti – Târgovişte, se prezenta încă foarte bine, semncă lucrările nu au fost de mântuială, aşa cum se fac decele mai multe ori. M-am bucurat că nu trebuia să ocolescprin Floreşti, cu toate că ruta respectivă îmi trezeaamintiri mai mult decât plăcute, legate de o pădurice încare am poposit, într-o primăvară în ajun de paşte, undeam simţit cu adevărat o energie divină, care mi-a umplutsufletul de lumină binefăcătoare.Comuna I.L. Caragiale, situatăla graniţa dintre judeţele Prahovaşi Dâmboviţa, cunoscută ca loc denaştere al marelui scriitor, denumităiniţial Ghirdoveni, iar mai apoiHaimanale, este situată pe ValeaCricovului Dulce, într-o regiune dedeal, bogată în păduri de fag şi destejar. Locuitorii profită din plin deavantajele zonei. Pădurea le oferăcu dărnicie ciuperci şi fructe, adunatecu trudă şi comercializate princentre speciale sau de-a lungul drumuluiunde aşteaptă cu panerelepline ca diverşii călători să opreascăautoturismele şi să le cumpere marfa.În funcţie de anotimp, poţi să-ţiprocuri direct de la sursă, lăptoşi,gălbiori, mitărci, ghebe, fragi ,zmeurăsau mure.După ce am trecut de pădureace fremăta bucuroasă, împodobită în verdele intens,spălat de ploile din mai, am zărit siluetele scorojite alecâtorva blocuri, vestitele cutii de chibrituri rămase de pevremea regimului comunist, locuite încă şi astăzi. Eleanunţau colonia Mija, o localitate construită pentru ceicare lucrau la Uzina Mecanică. Revăd, parcă, furnicarulde oameni ce străbătea, cu 15-20 de ani în urmă, podulce făcea legătura între gară şi locurile de muncă.Urmăream, pe atunci, pe fereastra trenului în care măaflam, mulţimea de bărbaţi şi femei ce se grăbeau, uniisă prindă trenul, alţii să ajungă la serviciu. Acum locurilepar aproape pustii.în adevărate râuri, apa pătrunzândîn curţile şi în beciurileoamenilor. Acum nuse mai vedea nici-o urmăa inundaţiilor. Vegetaţiabogată împodobea curţileşi grădinile. Pe trotuare osimfonie florală îmi încântasimţurile. Vedete erau trandafiriiroşii, roz sau albi. Nulipseau de pe portativ bujorii,crinii albi sau galbeni,iasomia sau lămâiţa plăcutmirositoare. Din loc în loc,femeile ce duceau pe braţcoşuri împletite, împodobitecu ştergare populare saucusături păstrate prin ladabunicii, mi-au amintit căerau moşii de vară când sePlopeanu Nina-Elenamerge la vecini, la prieteni, la rude sau la familiile nevoiaşecu împărţeală. În anii copilăriei mele se dădeaude pomană străchini, oale sau ulceledin lut smălţuit, încărcate cu bunătăţipregătite în casă: orez cu lapte,aromat cu vanilie sau coajă delămâie, cozonac cu nucă sau rahat,copt în cuptoare de cărămidă, gogoşipudrate cu zahăr sau cornuleţecu gem. Peste delicioasele bunătăţi,o floare de bujor sau de trandafirîntregea atrăgătorul decor. În oalelecăpătate de moşi se mulgea sause păstra laptele, iar ulcelele le umpleaucopii cu fragi sau mure dacănu erau transformate în vaze deflori. Totul era natural şi nu se ştiade prea multe boli şi de atâtea medicamente.Astăzi se împart farfuriisau tăviţe, cel mai adesea din plastic,cu dulciuri sau produse înveliteîn ambalaje lucioase, pline de eurisau aditivi alimentari, cumpăratede la supermarket sau de la buticuldin colţ.Dornică de a vedea locuri noi, nu am urmat drumulobişnuit. Am preferat un mic ocol prin Valea Voievozilor.Necunoscând foarte bine locurile, am pătruns, din greşeală,pe una din uliţele Răzvadului. După vreo 5o demetri de asfalt plin de gropi am intrat pe un drum depământ, semn că acolo civilizaţia nu ajunsese încă. Amvăzut o altă faţă, aceea a oamenilor de la periferie, mulţidintre ei probabil în vârstă, care locuiau în case modestecu garduri din lemn ros de timp. În curţi şi în grădini eraucireşi şi vişini cu fructe aproape coapte ce m-au făcut săsimt din plin senzaţia de „apă în gură”. Pe la porţi, grupuride adolescenţi făceau planuri pentru vacanţa ce bătea lauşă. O mămică îşi plimba copilul cu bicicleta, iar câţivabăieţi de o şchioapă băteau mingea cu gândul, probabil,la Gică Hagi sau la Adrian Mutu. Un trecător, localnic separe, ne-a îndrumat amabil spre drumul cel bun.În Valea Voievozilor ne-a întâmpinat un cartier devile moderne, în stil italian, cu faţade în culori solare şiacoperişuri în şarpantă din tablă Lindab. La o întretăierede drumuri am zărit dealul pe care trona maiestoasăMânăstirea Dealu. Nu aveam timp s-o vizitez, aşa căm-am mulţumit să-i admir de la distanţă silueta măreaţăce străjuia de şase secole în apropierea vechii capitaledomneşti de la Târgovişte.La 27 de km. de oraşul Târgovişte, restaurantulpensiuneStejarul umanizează peisajul. Până la Răzvad,vechiul conac al vlădenilor, atestat documentar în anul1431, localitate situată la o aruncătură de băţ de vecheareşedinţă domnească, mi-au răsfăţat ochii câmpurile deporumb, de grâu sau de floarea soarelui. Culturile, deşibine îngrijite, erau, parcă, puţin rămase în urmă datorităploilor din luna trecută, care au făcut ravagii în zonă,îndeosebi în Răzvad, unde presa semnala, la vremea respectivă,faptul că şanţurile necurăţate, s-au transformat8482 www.oglindaliterara.ro

IN MEMORIAMDESPĂRŢIREA DE CONSTANŢA BUZEACea mai mare poetă a literaturii române dintotdeaunaNu credeam sa ajung a scrie vreodata un necrolog despredivina noastra colega si prietena, Constanta Buzea.Acum, la definitiva despartire de cea mai talentataDoamna a poeziei romanesti, ma cutremura sute de amintiriincepand cu anii nostri de studentie (1963-1968).In amfiteatrul Odobescu, la cursuri, stateam intre EI –Constanta si Adrian Paunescu. Absorbiti in cu totul alte ceruridecat noi – Adrian scria versuri nesfarsite cu litere mari catgreierii, iar, in stanga, Constanta scria marunt-maruntel cu literede furnica.Deseori mergeam la ei acasa, in Drumul Gazarului, undejucam nebuneste fotbal cu Cezar Baltag si Grigore Hagiu, iarpeste noapte ma gazduiau in casa bunei mame a Constantei.Dormeam cu totii in aceeasi camera: doamnele in pat, iar eucu Adrian pe lutul peste care asterneam o plapuma groasasi recitam pana la ziua versuri de Eminescu, Labis, Esenin siMaiakovski.In una din zile, era aniversarea Constantei, 29 martie1964 si i-am daruit, dincolo de buchetul cu garoafe, discurile cucele doua Rapsodii ale lui Enescu, abia aparute la Electrecord,si orele s-au revarsat din poezie in muzica pana la rasaritulsoarelui.Vreme de peste 40 de ani aveam orele noastre nocturne deconvorbiri telefonice. Eu i ma adresam cu numele “Constanţia”in sensul credintei mele in nelimitatele ei virtuti fiintiale si aleexistentei sale poeticesti care vor supravietui in ciuda unorcataclisme care au torturat-o cu voie si fara de voie (disparitialui Adrian si a imnicei lor fiice Ioana).Constanta a deschis poarta poeziei De pe pamant(1963), a trecut prin Norii, Coline, Agonice, a trecut prin Salanervilor, prin Rasad de spini, prin Limanul orei, prin Ploi depiatra, prin Cheia inchisa, printre Pietre salbatice, UltimaThule, si a ajuns in Crestetul ghetarului, Netraitele siRoua plural. Opera ei cuprinde peste 20 de volume de versurisi memorialistica. A mosit, totodata, nasterea a peste 200 denume de poeti.Constanţia scria cu litere de zapada eterna. Cu un condeide cristal. Poezia ei comporta un de fel de romantism conceptual,robust, transcris pe o verticala inflexibila. In fata operei sale chiarsi criticii mari s-au balbait nereusind sa descifreze enigmatica eigenialitate.In nocturnia convorbirilor noastre telefonice, impreunaam zamislit, traversand imense variante, titlurile ultimelor salevolume: Netraitele si Roua plural (o marturiseste si in scris),unele dintre cele mai originale denumiri ale poeziei noastredintotdeauna.Mi-a daruit absolut intreaga ei opera autografata mai multdecat magulitor in toata desfasurarea sa, inclusiv cea inchinatacopiilor.Negresit, CONSTANTA BUZEA este SYLVIA PLATH aliteraturii romane prin adancimea si tragismul, paralele, alegenialitatii sale.Gheorghe ISTRATEJURNAL CU EMINESCUStimaţi companioni decozerie în jurul şi în miezullogosului, nu-mi luaţi înnume de rău că rămîn şi aziunde am fost ieri.Dl Adrian Raicu estestudent şi vînzător la otarabă cu cărţi din PiaţaUniversităţii. D-sa a călătoritîn India. „Pentru că atuncicînd am părăsit România nuştiam dacă îmi voi revedeaţara, am preferat ca în loculpumnului de ţărînă săport cu mine o carte, de dimensiunireduse, care îmiGeorge Pruteanuîncăpea în buzunarul de lacămaşă: ediţia fotocopiată avolumului princeps* Poezii de Eminescu”. Din cînd încînd, dl Raicu îşi citea sieşi din această cărţulie şi „cuvintelenu erau doar simple cuvinte, ci cuvinte care fiinţau,care înlăturau îndoiala şi năşteau mirarea... Ele aduceauîn mine ţara mea, mă contopeau cu ea. Eminescu e omulcare a reuşit să divinizeze limba noastră şi să-i fericeascăpe cei ce-o înţeleg”. După cum se vede, corespondentuluinostru (chiar dacă se exprimă un pic prea grandilocvent)nu-i trec zadarnic cărţile prin mînă.Dl Ioan Bîrzoi din Bucureşti e de părere că „în preajmaanului 1975, comuniştii au schimbat prenumele luiEminescu din Mihail în Mihai”. Stimate domn, vă înşelaţi.Schimbarea cu pricina are rădăcini mult mai vechi şi comuniştiin-au nici un amestec. Daţi-mi voie să lămurescsumar chestiunea. Într-adevăr, în toate actele oficiale,începînd cu cel de naştere şi sfîrşind cu cel de deces,poetul apare cu prenumele Mihail; tot aşa e scris şi pecoperta ediţiei princeps a poeziilor. Şi totuşi, în materiede onomastică, ultimul cuvînt nu îl au actele oficiale, civoinţa posesorului numelui, exprimată în practică. În documentelepe care le redacta – ca revizor şcolar, de pildă– Eminescu iscălea numai cu numele de familie, precedatde iniţiala M (foto stînga). Dar poeziile şi le-a semnat,chiar de la primii paşi, cu prenumele Mihai (alăturat,dreapta, facsimilul poeziei Amorul unei marmure,publicată în Familia din septembrie 1868). De asemenea,nu doar în corespondenţa sa intimă (care-i exprimadirect voinţa, fără intermedierea tiparului, unde potinterveni alte persoane), ci şi în acte iscălea Mihai (stînga,jos), acelaşi prenume fiind folosit în scrisorile altoracare se referă la el (fratele său Matei – facsimil dreapta,jos – sora sa Henrieta sau prietenul Ion Creangă).Aşadar, forma pe drept cuvînt încetăţenită, aşa cum susţineşi Dimitrie Vatamaniuc în vol.15 al ediţiei academice,este Mihai, pentru că asta a fost voia poetului, fără vreunamestec dinafară, cu atît mai puţin al „comuniştilor”.O problemă foarte interesantă ridică dl Mircea Lazărdin Bucureşti. D-sa observă că în studiul Din psihologiapoporului român al lui Dumitru Drăghicescu aparutîn 1907 şi reeditat nu de mult la Albatros, autorul,vorbind de „creatorii de forme culturale şi spirituale”,menţionează „poemele simfonice ale lui Enescu, pînzelelui Grigorescu”, dar nu-l pomeneşte pe Eminescu.Corespondentul nostru se întreabă: „Cînd a începutEminescu să fie cunoscut şi recunoscut aşa cum îl ştimazi?” Răspunsul foarte condensat ar fi aşa: minţile extremluminate, cum au fost cea a lui Maiorescu („Tînărageneraţie română se află astăzi sub influenţa operei poeticea lui Eminescu (…) Pe cît se poate omeneşte prevedea,literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale,care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuirepînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toatădezvoltarea viitorare a vestmîntului cugetării româneşti”– Eminescu şi poeziile lui, 1889) sau a lui Gherea,au simţit încă din timpul vieţii poetului, că e vorba deo apariţie epocală. În conştiinţa literară largă şi apoi încea publică, statura lui Eminescu a crescut treptat, odatăcu studiile lui Ibrăileanu, Bogdan-Duică, Ilarie Chendi,Mihail Dragomirescu – dar abia lucrările lui G.Călinescu,biografia din 1932 şi, mai ales, hotărîtor, monografiaOpera lui Mihai Eminescu, apărută în 5 volume, între1934 şi 1936, au revelat dimensiunile enorme, labirintice,ale personalităţii poetului. Nu trebuie neglijataportul ulterior al unor cercetători temeinici ca Murăraşu,Caracostea, Negoiţescu. În fine, o marcă de proporţii agrandorii eminesciene este marea ediţie iniţiată în 1939de Perpessicius şi ajunsă la capăt, la al 16-lea volum,abia în 1989.După cum vedeţi, la 50 de ani de la moartea poetuluis-a atins un pisc al înţelegerii, la încă 50 de ani, unaltul.Dar timpul creşte-n urma mea, trebuie să mă-ntunec.Fie-vă îngerii aproape!www.oglindaliterara.ro8483

INTERVIU” Teatrul ne va supravieţui. Restul e tăcere!”Interviu cu regizorul Chris NedeeaDupă ce a montat, în 2007, spectacolul ”O viaţă înteatru” dedicat actorului timişorean Vladimir Jurăscu, regizorulChris Nedeea revine la Teatrul Naţional Timişoarapunând în scenă un spectacol pe textul Alexandrei Pâzgu,”În aer”, text câştigător al Festivalului DramaturgieiRomâneşti în 2011. Chris Nedeea este iniţiatorul unuiadintre cele mai curajoase festivaluri româneşti de teatru– Festivalul Internaţional de Teatru Experimental MAN.In.FEST. În palmaresul regizorului se numără mai binede 35 de spectacole montate la teatre din oraşe precum:Cluj, Oradea, Tîrgu Mureş, Sfintu Gheorghe, Chişinău,Brăila sau Arad. Spectacolul ”În aer”a intrat în luminarampei în premieră absolută la data de 21 decembrie2011.Cum aţi ajuns la textul Alexandrei Pâzgu?Simplu: mi-a fost propus. Şi am acceptat după primalectură... desigur, asta nu s-ar fi întâmplat dacă n-arfi fost ales cel mai bun text la concursul FDR din 2011.Ce v-a atras la textul ”În aer”?Că era... greu! Provocarea era foarte mare, riscul dea gafa aproape palpabil, sufocant...Înfond, vorbim despreun ”one woman show”, despreo propunere care era din startfoarte restrictivă: o actriţă peo scenă şi... atât. Ori, eu mămai întâlnisem cu astfel depropuneri (”Fuck you, Eu.Ro.Pa!”, ”Noir desir” sau ”www.ofelia.ro”) şi am vrut de la începuto altă abordare.A existat o colaborarecu autoarea textului înprivinţa realizării acestuispectacol?Da, nu... într-un fel...Pentru că ea nu era în ţară în acea perioadă şi am corespondatsporadic pe mail. Evident, autoarea ar fi vrutsă se respecte propunerea ei de spectacol. Şi a trebuitsă-i explic – probabil total neconvingător (zâmbeşte) -şi perspectiva mea. E adevărat, un text dramatic are înmod normal un alt parcurs: prima montare este cea maifidelă textului şi abia următoarele vor încerca poate să-labordeze într-un mod ”nenatural”, să spunem. Eu amales să procedez invers, să inventez personaje şi situaţiişi să obţin un spectacol ceva mai amplu... Aştept să audşi ce va avea ea de spus când îl va vedea... Cu orice risc!Sunteţi pentru a doua oară la Teatrul NaţionalTimişoara. Cum a fost colaborarea cu actorii deaici?Foarte bună... Deşi am lucrat numai cu actriţe(zâmbeşte) ! Si tocmai de asta mi-a fost frică – aşa aapărut Alex Halka în ecuaţie, ca să echilibrăm puţin lucrurile.Desigur, glumesc! Adevărul e că îi iubesc pe toţi,baieţi şi fete!Sunteţi iniţiatorul revistei şi FestivaluluiInternaţional de Teatru Experimental Man.In.Fest.Ce v-a determinat să iniţiaţi acest festival şi cepresupune el?Am fost iniţiatorul lor... pentru că între timp toateaceste acţiuni devin inactuale. Şi oarecum inutile. Daratunci când s-au nascut ele, în 2003-2004, eram maitineri şi mai frumoşi şi credeam cu tărie că merită, căteatrul românesc are nevoie de o infuzie de noutate şiexperiment... că are nevoie de noi! Aşa că încercam săaducem în ţară, an de an, cele mai razna 12-14 producţiistrăine pe care le găseam. Şi în revistă susţineam cufrenezie acelaşi gen de demers artistic. Când ne-a trecut”perioada romantică”, au trecut şi toate aceste încercări...Pe scurt, viaţa.Am observat faptulcă montările dvs. aula bază, în general, textecontemporane. Ce văatrage la dramaturgiacontemporană?Da, oarecum. Şi cred –acum că mă gândesc la asta- că există o explicaţie foartesimplă: am cochetat câţivaani buni şi tineri cu o carierăde scriitor, ba chiar de dramaturg.Aşa am ajuns, de fapt,să fac teatru: de la texte proprii,la scena altora. Pe mulţidintre dramaturgii români deazi i-am citit sau cunoscutatunci, de unii mă leagă prietenii, pe altii am reuşit chiarsă-i debutez, să-i promovez sau chiar să-i public... Întrunfel e şi normal să fie aşa – faci teatru cu contemporanişi pentru contemporanii tăi, nu?Ştiu că scrieţi atât poezie cât şi dramaturgie.V-aţi gândit vreodată să montaţi propriile textele?Nu!Cum vedeţi situaţia teatrului în viitor?Ups! Orice aş spune acum, ar fi o banalitate sau oprostie... Oricum, într-un fel sau altul, Teatrul ne va supravieţui.Restul e tăcere!Interviu realizat de Raul Basteance nu cred. Iata ce socheaza si mai mult ratiunea. Inepocile de sincretism, cum ar fi in secolul al III-lea,multi romani practicau simultan religii ai caror zei aveauatribute si pretentii inconciliabile; ei mergeau, fara a-siface scrupule, de la sanctuarul lui Isis la templele zeilornationali. In zilele noastre se intalnesc musulmani carese roaga la mormantul Sfantului Augustin la Bonn si arfi lesne sa intalnim catolici ce se dedau la operatii deocultism, pe care biserica le considera diabolice. Dar,trebuie sa recunoastem ca: “Nu toti oamenii sunt/Dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu,/” si “Ma simtlinistit…,/ Ca nu eu am facut Lumea,/ Ci Lumea i-a creatpe ei.”Lucian CiuchitaNatura si educatia se aseamana in multe privinte;educatia schimba in adevar omul, dandu-i o a douanatura.Pluralismul religios, cultural, social, economic sipolitic, amplificat de diversivitatea etinica, lingvisticasi nationala, ne ingrijoreaza. Vigilenta instinctului deconservare nu echilibreaza intodeauna dorinta de innoire.Perspectivele unei Europe Unite precum si tendintele8486 www.oglindaliterara.roglobalizarii necesita pregatiri speciale pt fiecare dintrenoi.La modul personal, siliti de imprejurari sa parasimtutela culturilor traditionale, inainte de a ne fi maturizatpt agonia si extazul libertatii individuale, gustam lafiecare pas nevroza unui exces. In graba timpurilor avemdeja nevoie de ‘manualul’ autoeducatiei. Intr-o civilizatiein care ‘altele’ sunt prioritare, enigmele fiintei trebuiecercetate nu doar cu obiectivitate, ci si cu pasiune . Intr-osocietate fara dialog intercultural, viata te sileste sa gustiincertitudini majore, prin experienta sumbra a realitatii.Vrem foarte multe de la viata, dar sa nu uitam ca vremmai multe de la noi. Intre noi si viata nu exista distanta ;daca suntem pregatiti, viata ne indruma.« Am strans recolta de ganduri » in aceasta lucrare,« Si am depozitat-o in gropi./ In care arsesem chihlimbarsi perle,/ Cum verdele melodios al trilurilor/ Apridesmaltul pocalelor de vin…/ Trandafiri galbeni, pe potecide argint,/ Rapusi de sete in desertul dezgustului…/ Amimpresia ca ma mint,/ Nu sunt ceea ce par, ce am fost…Lucian Ciuchita » pentru ca Roma nu s-a construit intr-ozi !

Nicolae NICOARAHORIAPOEZIENinaNiculaMARIANDRAGOMIRPOEME DE VARĂ2012ÎMPRUMUTAm crezut îndragoste mereu,Înspre ea şi-acumcărarea suie,Sunt obosit şi trist cao statuieŞi-i tot mai şubredpiedestalul meu.Poştaşul îmi aduce iar facturi,Stau pretutindeni vameşii la pândă,Toată viaţa le-am plătit dobândă,Aş vrea să fiu haiduc peste păduri.Prin gândurile mele supărateÎn fapt de seară trece domnul Kant,Nici mie nu mai vreau să-mi fiu girant,Mi-e sufletul rănit de-atâtea rate.Dar până-n ceasul când o să mă mutÎmi voi duce pe sub vremi povara,Cât de fierbinte şi înaltă-i vara!Aş vrea s-o dau şi eu cu împrumut...POEM DIN PRIDVORUL DUMINICIIÎn mine Dumnezeu e-atât de viu,Pe cruce răstignirea nu mai doare,„Rob al dreptăţii”, eu aşa mă ştiu,Ce liber sunt! ce-i libertatea oare?Mi-am învăţat şi gândul să m-asculte,El nu mai umblă beznic pe pământ,Ispitele, oricât ar fi de multe,Nu mă pot scoate-afară din cuvânt.De-i noapte-acum, eu ştiu că o să vinăO dimineaţă nouă printre flori,Cu frumuseţea ta ca o luminăDin cer să-mi scriu tăcerile în zori.Sufletul meu de roua ta e plin,Ascultă-l, fericitul, cum recităAcest poem să te trezească lin,Să-ţi fie toată ziua fericită...DĂ-MI UMBRA TADă-mi umbra tasă mă ascundîn ea,până e încă ziuăpe pământ,mi-e nu-ştiu-cumacumşi-aşa aş vreasă nu mai ştie nimeneacă sunt!Dă-mi umbra tasă-mi fiedemormânt,când noaptea peste lumeva cădea...EvadareAm visat cai negrialergândPe drumuri bătătorite,din lut crăpat,Printre lanuri verzi deporumbPe unde doar umbreaucălcat!Trăgeau după ei ocutie de lemn,Un fel de cufăr pentru zestre…În noapte necheza un refren,Luna urca peste creste!Mânam sălbatică spre nicăieri,Să-mi împrăştii trecutul pe câmp,Să nu am nici un punct de reper,Să nu-l găsesc niciunde, nicicând!Mă trezesc, mă întreb cine sunt,Mă caut în ziua de ieri, obsesiv!Muguri încolţesc în gând,Sunt ruptă de trecut, definitiv!Ultimul capitolCerul a crăpat,Scăpând ninsoarea peste asfinţit!Lumina a început să orbeascăŞi vântul s-a dezlănţuit!O melodie, în surdină, ascult…Sunt doar un spectator pasiv,Blocată iremediabil într-un gândCe se curbează, obosit de timp!Pun pe mine o haină la întâmplare.Ies! Să scap puţin din trup!Mototolesc zăpada între palme,O modelez cu atâta sârgŞi o arunc spre cer, în vânt,Să-mi şteargă el amprenta obosită!Urmele ce s-au zbătut,Să le îngheţe, să le-ascundă!AbsolutVreau să-ţi spun că-mi lipseştiCa zăpezile ce se lasă aşteptateÎn nopţile reci şi pustiiDin iernile lungi şi uscate…Vreau să-ţi spun că te caut,Rătăcită în timp printre secundeŞi nu ştiu unde te-am pierdutSau unde cerul te ascunde!Vreau să-ţi spun că-mi e dor!Mi-e dor să uit de toate…Doar cu tine să rămânŞi luna, ce răsună în noapte!Vreau să-ţi spun că te iubesc!Restul e tăcere…Căutare fără rost…Şi dor fără durere!→ închipuirea ←închipuiţi-vă că latelevizorse prezintă trezireaconştiinţei de duhiar cei treimărturisescstarea de fiaresălbaticeîn vizuini de miazănoaptestrada încheagă cuvinte slobodeplutirea noriloraprinde veşminteiar pământul odihneşte boltirea ceruluispune-mi şi mieputem mântui pe/cel ce are în mână o cumpănă//cel ce primeşte puterea să ia pacea //cel ce se numeşte moartea/lumina se revarsă cu priceperetoţi din viaţă se temşi poţi să-ţi vezi privireaprin coama cailor celor treiprietenifie-vă milă de minecaii m-au lovit pe trecerea de pietoni→blocul şi mall-ul←nu îmi plac oameniicare desconsideră blocurilepe criterii de înălţimecondiţie socialăstudiisau aspect fizicde ce te crezi mai presusai alte şanse la cerde ce desconsideraţi mall-urilesuntem toţi egalichiar dacă avem studii diferiteniciodată nu sunt superiorunei străzi prost măturateîn schimb sunt fericit cândmerg pe caldarâmul proaspăt uns desoarechiar în faţa bloculuicând vin de la mallwww.oglindaliterara.ro8487

Fără grijiESEU„Fără griji!!! Executămlucrări de întreţinere, curăţeniea locurilor de veci”.Aşa sună un anunţ plasatsub forma unui sfert de coalăA4, pe uşa blocului meuşi am motive să cred că nunumai aici. Este pentru întâiadată când iau cunoştinţăcu un astfel de îndemn subliminalla o serie de lucruripe care trebuie să le realizez,pornind de la inofensivulşi bine intenţionatulanunţ! Toate aceste lucruriPetrache Plopeanuţin de locurile de veci, adicăde acelea care sunt întrostrânsă legătură cu vecia, căci veci înseamnă pe veci,adică pe vecie. Omul care a lipit hârtiuţa cu pricina a vrutsă-şi anunţe bunele servicii în legătură cu îngrijirea purşi simplu a mormintelor, dar fără să vrea şi aici introducchiar cuvintele prin care el încearcă să ne capteze atenţia,acel captatio benevolentiae, „Fără griji!!!” (chiar aşa, cutrei semne de exclamare ca să fie şi mai patetic în demersulsău), pentru a ne face să medităm serios la lucrul decare toţi ne temem, să ne aducem aminte că şi noi vommuri, odată şi odată şi că, dacă tot ne amintim avertismentullatin memento mori (adu-ţi aminte că vei muri!),să purcedem la acţiunile de salubrizare a locului unde nevom duce încă de pe acum şi să acceptăm ca un dat şisalubrizarea de după noi.Dar cum facem acest recurs la memoria funebrăcare ne subliniază cu un marker al sfârşitului, condiţianoastră umană, sau cum trebuie să o facem, iar revin lailustrul autor al anunţului de mai sus? Să o facem „fărăgriji”, fără să acordăm prea mare importanţă acestor lucruri,care, la urma urmei chiar că nu reprezintă marelucru după ce am închis ochii, dintr-un motiv sau altul.De ce să nu avem vreo grijă? Pentru că există cineva careîşi ia asupră-şi toate acţiunile care reclamă întreţinereaşi curăţenia locurilor de veci. Există, vrea să ne spunăanunţul, dar nu o face pentru că autorul nu poate, nu areconştiinţa faptului că poate să o facă, nu are instrumenteleconceptuale care să-i permită să o facă în pace, existăaşadar cineva, care ne ia grija veciei noastre de pe umerişi şi-o transferă sieşi. Vecia proprie va fi din momentul încare accepţi uman şi transcendental ne-grija despre careeste vorba, obiectul asupra căruia se va exercita acţiuneade întreţinere şi de curăţire a aceluia care consideră căeste autorul anunţului de pe uşa blocului.Desigur că textul este inofensiv în aparenţă, darîn sine cuprinde o întreagă răsturnare de planuri logiceşi ontologice pentru că suntem îndemnaţi insistent să neschimbăm radical concepţia şi atitudinea noastră faţă devecie în principal şi faţă de moarte în subsidiar. Dacă pânăacum, treceam pe lângă uşa blocului meu nepăsător, cealtă atitudine poţi avea faţă de o uşă?, de acum încolo,indiferent că anunţul dispare rupt de cineva care întreprindeo altă acţiune de întreţinere şi de curăţenie, dar lao scară (sic!) mai mică decât aceea clamată în textul şicontextul iniţial, când voi ieşi sau voi intra în bloc, voi aveapermanent acea tresărire involuntară care îmi va crea owww.oglindaliterara.rostare de spirit ambivalentă: pe de o parte mă voi întrista,aducându-mi aminte că şi eu voi muri, iar pe de altă partemă voi bucura şi-mi voi trăi clipa, deoarece există cinevaîntr-un spaţiu pământesc, dar şi într-unul transcendental,care are grijă de veşnicia mea. Uşa pe care a fost lipit acelsfert de coală A4, s-a transformat deja în universul meuconceptual, într-o poartă a trecerii, o poartă care poartăîn sine avertismentul funebru-liniştitor, aşa cum la poartaTebei sfinxul purta în sine avertismentul implicit funebru,pentru aceia care nu reuşeau să răspundă la întrebărilepuse.La uşa blocului meu nu este postat nici un sfinx, doarun anunţ care mă trimite la întreţinerea şi curăţirea veşniciei.Ce este cu întreţinerea asta a veşniciei, la urma,urmei? Răspunsul cel mai simplu este că veşnicia poatefi întreţinută prin amintirea ei veşnică, aşadar un fel dedefinire în cerc. Este şi firesc ca lucrurile să se petreacăîn acest mod, date fiind premisele relaţiei logice de faţă,care au toate trimiteri la geneza lumii de către Logos şisfârşitul lumii datorată aceluiaşi Logos. Cel care a plasatanunţul a simţit că este momentul să îl lipească în văzullumii, deoarece cu simţul său de comerciant a realizat oanume necesitate, o anume cerere din partea consumatorilor.În acest caz consumatorii sunt aceia de veşnicie,care se pare, după credinţa autorului textului în cauză, auînceput să uite de ea, de produsul la care se face referire.Autorul nu poate să-şi transmită mesajul pe anumite canalefilosofice, din cauze lesne de înţeles, nu toată lumeaeste filosoafă, ci ştie că, pentru ca ideea sa să fie percepută,are nevoie de o ancoră simplă, precum briciul luiOccam, de o ancoră foarte simplă, cea mai simplă şi carepoate fi cel mai simplu lucru atunci când vrei să atragiatenţia asupra veşniciei? Locul de veci! Aşadar, ni se atrageatenţia superficială asupra locului de veci, pentru ane face de fapt conştienţi în faţa veşniciei. Ni se întreţineideea veşniciei prin menţionarea unui simplu serviciu desalubritate funerară.Dar cum pot eu să înţeleg şi când spun eu mă leg deîntreaga speţă umană, deci, cum pot eu să înţeleg ideeade curăţire a veciei/veşniciei? Acelaşi brici al englezuluimă dirijează spre înţelegere: eliminarea tuturor accesoriilor,„curăţirea” veşniciei de tot ceea ce nu are legătură cuea, aşa cum o corabie este scoasă la mal după ani şi anide navigaţie şi este curăţită de toată încărcătura de scoici,melci, alge, etc. pentru a reuşi din nou să străpungă apelela fel de iute ca şi mai înainte. Ideea veşniciei se curăţăde tot balastul care împiedică străbaterea distanţei care amai rămas până la aceasta, prin revenirea simplă la curăţirealocului de veci, la îndepărtarea rapidă a ierburilor, arădăcinilor nedorite, a gunoaielor întâmplătoare.Există aşadar o Firmă care întreţine şi curăţă veşniciafiecăruia dintre noi. Întrebarea este: cu cine trebuie săluăm contact pentru a-şi începe activitatea? Primul pasa fost făcut. Uşa blocului meu susţine încă bucăţica dehârtie cu acele cuvinte ca anticele Mene, Teckel, Fares. Şiele ne pot învăţa cum să apreciem şi celelalte lucruri maimici care trebuie întreţinute şi curăţite în viaţa noastră:cultura, politica, societatea, literatura, pe ceilalţi de lângănoi.8489

LECTORSorin Delaskela- „caleidoscopul mediilor sociale”La Sorin Delaskela, în romanulAbisex (Editura Brumar,2007), mai interesantă decât„caleidoscopul mediilor sociale,este perspectiva cinicăasupra realităţii.”1 În opinialui Alex. Ştefănescu „cruzimeacu care observă lumea este,poate, un protest împotrivaprozaismului ei. Cu aceeaşiobiectivitate nemiloasă estestudiată relaţia sexuală cu fiecarefemeie (şi sunt multefemei în roman, o adevăratăcolecţie).”2Marieta Găurean Deşi romanul e, în unelemomente, violent-licenţios,nu e niciodată grosolan.Oricum, nu alunecă în pornografie, deşi o simulează,pentru îngrozirea cititorilor. Ca orice cinic, autorul areun anumit sadism în raport cu cei care îl citesc. El foloseştefraze scurte şi energice, care îi conferă autoritate.Parcă mânuieşte un bici.Caracterul naturalist e dat de cele două constantedin carte: băutura şi sexul. Alex Sima afirma:„Vulgaritatea romanului mi se pare ceva firesc, ce nuar trebui disecat. Întocmai ca şi titlul. O carte nu foartestufoasă, însă care adăposteşte mai multe idei despreviaţă şi despre lumea în care trăim, decât o carte cu maimulte pagini.”3Abisex este o lume fără amăgiri, nudă, poate deaceea, pentru unele gusturi, şocantă, obscenă, revoltătoare.Cartea reprezintă un inventar de dezamăgirişi eşecuri, scrise cu un umor sumbru, un tabloucu portrete feminine minunate, o disperată explorarea sexualităţii, o scotocire prin fiinţă după izbăvirea imposibilă.Îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist,minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnicpentru a ne târî prin viaţă stau sub semnul obscenului.Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimiide pe stradă, orice fel de războire în numele oricăruiideal, iubirea consumată prin trădare.Limbaj direct, scene citadine, scene de amor,amintiri, întoarceri, regrete, beţivi, pisici, lentoare, lâncezeală,zbateri în mâzga dimineţilor care te bărbieresc,te îmbracă, te împing pe scări, în stradă. Simţi că numai e nimic inocent în această furie de zi cu zi. Că totule o mecanică idioată şi sumbră, care te propteşte directîn moarte. Iată universul romanului Abisex.În celălalt roman al lui Sorin Delaskela, Noapteapisicilor lungi (Editura Brumar, 2010), prin comportament,preocupări şi mediul în care îşi duce o parte dinviaţă, Trofin se încadrează în rândul personajelor naturaliste.Trăind printre derbedei, beţivi, infractori şi curveacesta ajunge la autodistugere. Un idiot mai puţin estesplendidul capitol de început, relatând în manieră de thrillerancheta morţii lui Trofin şi amintirile dure ale prietenuluiacestuia. Astfel, autorul se erijează în descriptoral rataţilor şi funcţionarilor.Aflat mai tot timpul sub influenţa alcoolului, Trofinîşi pierde deseori raţiunea şi reacţionează instinctiv:„Din amplul ciclu Trofin, sinistrul scârbos care venea la8 dimineaţa rupt de beat, cu sliţul descheiat, vorbindporcării, incapabil şi nesimţit, nu mai rămăsese aproapenimic. Ne amintim doar cum a vrut să dea foc unuistoc întreg de carte venit de la o editură din America.Le aşezase în mijlocul curţii interioare şi turnase spirtmedicinal peste ele. Urla. Efectiv urla: – Nişte nenorociţi!– Nişte legionari nenorociţi! – Ne înjunghie! Vorbeasingur-singurel stropind cu spirt medicinal operele.Directoarea a venit alertată de doamna Vesa. Abia l-apotolit. Era beat mangă şi, în asemenea momente, eraaproape imposibil să te înţelegi cu el.”4Nu vom afla cum a murit Trofin, doar că a vrut sămoară, singur într-o cameră duhnind a alcool îngurgitatşi apoi respirat: „ – Îşi dorea să moară, domnulecomisar. Ştiu că e greu de crezut. Ştiu că nu pare delocplauzibil ceea ce vă spun acum, dar totuşi trebuie să văspun: pur şi simplu tânjea după moarte. O chema printoţi porii lui de sifilitic.”5Într-o manieră naturalistă este realizată scena încare Trofin, beat, se încaieră la bătaie: „Într-o noapte,şi vă povestesc aceste lucruri ca să vă fac să înţelegeţicu cine aveţi de-a face, s-a încăierat cu doi tipipe o stradă dosnică. I-a hărţuit până ăştia l-au umplutde sânge. I-au cărat zeci de picioare în coaste, înstomac, în ficat. Eu eram doar un spectator atent. (…)Aşteptam Sfârşitul. Aveam senzaţia acută că Sfârşitule foarte aproape. Într-un fel eram pregătit sufleteştepentru asta. (…) Sfârşitul lui Trofin şi Sfârşitul Lumii sesuprapun în mintea mea ca feliile dintr-un hamburgerrece. (…) Iar indivizii obosesc tot lovind în specimen. Îlabandonează în cele din urmă, plecând, aruncând doarcâteva priviri iritate în urmă, ca şi cum s-ar fi aşteptatca Trofin să se ridice, să-i urmărească, înfigându-se înspinarea lor argintie. Două săptămâni a stat în spital.”6Felix Nicolau îl numeşte pe Trofin „sfântul supremal mântuirii prin înjosire.”7 Autorul îl descria astfel:„Dacă ai fi aprins o ţigară lângă el, ar fi luat foc instantaneu.Era 90% vodcă ordinară, restul jeg uman.”8 FelixNicolau observă că în romanul lui Sorin Delaskela „retoricaplictiselii disperate şi a fricii de a deveni se combinăcu păţaniile recuperatorilor, poliţia cărţii. Propriuzisdouă planuri, primul dominând în mod clar. Paginiîntregi cu meditaţii despre inutilitate, singurătate şiresemnare.”9Iubirea, care este o temă importantă a cărţii, seprezintă ca o post-iubire, crede Felix Nicolau. Încercărilefumigene de a recupera pasiunea eşuează patetic în sexfără plăcere sau în berării sordide. Nu numai că nu existăsperanţă, dar nu există nici voinţă de a spera. Deunde şi aristocraţia cărţii. Ce ar mai fi de sperat într-olume care arată cum arată? Tonusul şi planurile entuziastesunt chiar de prost gust. Personajul vedea asfellumea: „Lumea adevărată e impură şi geme în subteranelefiinţei noastre ca un animal înlănţuit.”10Am putea concluziona că e o carte ameţitoare,uşor schizoidă, desfăşurând registre tragice, greţoase,repulsive ale vieţii nude presărată cu câte un solz detandreţe, de amor autentic, de pasiune, sete şi dulceabandon.__________________1 Alex. Ştefănescu, Reacţii immediate, în „România literară”,nr. 13/2007, pe www.romlit.ro.2 Ibidem.3 Alex Sima, pe www.townportal.ro., din 18.09.20084 Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, EdituraBrumar, Timişoara, 2010, pp. 7-8.5 Ibidem, p. 11.6 Ibidem, p. 12.7Felix Nicolau, Noaptea pisicilor lungi de Sorin Delaskela,în „Luceafărul”, nr. 15/ 2011, pe www.luceafarul.net.8 Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, EdituraBrumar, Timişoara, 2010, p. 13.9Felix Nicolau, Noaptea pisicilor lungi de Sorin Delaskela,în „Luceafărul”, nr. 15/ 2011, pe www.luceafarul.net.10 Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, EdituraBrumar, Timişoara, 2010, p. 27.8490 www.oglindaliterara.ro

Corneliu Antoniu –metafizica fulgilorde păpădieCu mulţi ani în urmă, când i-aapărut prima carte – o-ho-ho, astas-a întâmplat cu multe decenii înurmă – m-a intrigat prin timbrulsău personal, oarecum diferit deceea ce procesau colegii săi de generaţie.Era un şaizecist veritabil,cu poezie încifrată şi cu alură evazionistă.Incerca să extragă grăuntelede lirism din tot ceea ce-ioferea toposul acelor vremi, cuvraiştile şi adumbririle ei. Apoi viaţane-a despărţit. Cornel Antoniuşi-a văzut de destinul său, pasiunilemele s-au diluat, doar curi-Ionel Neculaozitatea a rămas neîmpuţinată cala început, ca pe vremea când îşiascundea ninsorile sub pernă. Aş putea repeta, cu puţinemodificări, fraza pe care Eugen Barbu o rostise la adresalui Adrian Păunescu. Totul mă intrigă la acest om, dar înprimul rând poezia lui.L-am revăzut în vara anului 2011 la Rm. Sărat, la reuniunileorganizate de Valeria Manta Tăicuţu. Când Valerial-a invitat şi pe el să recite o poezie, a rămas o clipă blocat.Nu se gândise la aşa ceva şi n-avea nimic pregătit lael. Apoi, regăsit şi stăpân pe sine, a luat microfonul şi-arecitat o poezie aşa de glazurată de parc-ar fi fost executatăla mandolină.Dacă o publici în Antares, i-am spusla pauză, îmi trimiţi şi mie un exemplar de revistă. Ce săpublic? –mi-a răspuns, N-ai văzut că totul n-a fost decâto improvizaţie de moment?Sigur că m-a intrigat. Am înţeles atunci de ce puneatâta preţ pe ideea de talent ca factor esenţial în actulde creaţie poetică. Problemele creaţiei literare reveneaude multe ori în discuţiile noastre libere şi ocazionale, darîn timp ce el accentua asupra ideii de talent, de har divinşi de luminaţie pentru toţi cei ce se-ncearcă în activelepoeziei, eu subliniam nevoia unui fond de cultură şi decunoaştere din care să descindă marea creaţie. Talentul,scânteia blitz optimizează actul poetic ca intuiţie, ca ideeteorică şi ca pretext, dar restul este travaliu, chinurile luiNesus, transpiraţie. Faptul că Goethe a lucrat la Faust maibine de jumătate de secol e un indiciu că talentul nu esteniciodată suficient în actul de creaţie artistică. Mai trebuieceva, iar acest ceva este fundamental, esenţial şideterminant.Nu ştiu dacă l-am convins, cum nu ştiu să-l fi convinsnici pe Liviu Ioan Stoiciu căruia, la fel i-am explicat opiniilemele, dar aspectul e mai puţin important câtă vreme rezultatuldemersului, poezia izvorâtă este suficientă pentrua da seama de importanţa unui scriitor.Revin la volumul său de debut, pe care l-am lansatla Tecuci şi deseori, mult timp după consumarea momentului,mă gândeam că de-ar fi să scriu vreodată desprecarte ar trebui să insist asupra ontologiei aerului în poeziapoetului gălăţean. Erau acolo câteva lucruri care duceaugândul către cosmogonia lui Anaximene şi trebuiau subliniatenegreşit.N-am scris. Vremea a trecut şi peste stratul iniţial,de debut, s-au aşternut alte straturi, poetul a evoluat,a publicat alte cărţi, a devenit cunoscut şi comentat încronici elogioase. A înfiinţat filiala scriitorilor din toposulDunării de Jos, a iniţiat un festival internaţional depoezie, din care a organizat 14 ediţii, a instituit OrdinulInternaţional al Cavalerilor Danubieni ce se decernează încadrul Festivalului, a editat revista de cultură Antares,a înfiinţat o editură cu aceelaşi nume, a primit, în 2004,Meritul Cultural în rang de Cavaler, este membru în Cosiliuldirector al Uniunii Scriitorilor, este, pot spune un nume cunoscutşi bine situat printre confraţii breslei scriitoriceşti.In anul 2010 a publicat la Editura Fundaţiei CulturaleAntares placheta bilingvă (româno-franceză) fructedemare@yahoo.romcare, după câte am înţeles, a fostwww.oglindaliterara.roADNOTĂRIbine apreciată la Viena, cu prilejul lansării ei, ceea ceechivalează cu o consacrare definitivă. Am deschis mailulindicat pe copertă târziu, dar cu toată luarea-aminte şicu o curiozitate nereprimată. Cum să n-o apreciez? M-amconvins încă odată că autorul chiar este un poet adevărat,labirintic, cu verbul inflamant şi activ, mereu în căutare desemnificaţii noi, proaspete şi imprevizibile Explorările salemerg până sub acoperişul mitului, deşi nu se adăposteştetotdeauna în interioarele lui. Cheia nu-i lăsată sub preş. Eascunsă probabil în vreun loc de care poetul nu are ştire.Dar faptul că ajunge totuşi până la uşa de la intrare esteîncă o performanţă. Şi nu eraţi voi trei/ Aseară când începusesă plouă,/ Doi la un colţ/ Unul la un colţ/ Ascunşi întoga de argint a nopţii ?// -Nu maestre, singur eram/ Daram văzut bine/ Din dreapta mea străluceau două umbre./Din stânga una număra în gând/ Toate trei culegeau stele/Iar la marele ocean planetar/ Dintre ape alegeau pulberea//- Nu maestre, singur eram/ Se auzeau totuşi treifeluri de cântece/ Din trei instrumente şi din trei guri,Infiecare am înfipt câte un pescăruş/ Trei aveam, nimic numai am./ - Nu maestre, singur eram./ Cum se face că eralună şi cosaşii veneau/ Şi aruncau în trei colţuri ochii şisecerile/ Şi arătau în trei colţuri cu mâinile şi capul,/ Iar labineţele lor cu bineţe/ Trei guri dintr-odată-au răspuns? –Nu maestre, singur eram (La meline).Poetul nu conferă demersului şi alte urmări deşi, cumspuneam, de aici încolo discursul poetic ar fi trebuit săcontinuie sub forma mitului, a parabolei, cu recuzita luide sensuri prelungite până în transcendent. Nu mai continuă.Putea să-şi dreneze demersul spre trinitatea paulică(nădejdea, credinţa şi dragostea), spre cea evanghelică(adevărul, calea şi viaţa), sau spre trifermentul kalokagathonic(adevăruil, binele şi frumosul), dar poetul semulţumeşte cu descoperirea edificiului, nu şi de ceea cese află în interiorul lui. Cheia de la uşa de intrare nu seafla în locul ştiut de poet şi nici la îndemâna oricui.Există, fireşte, o explicaţie. Profesia de credinţăa poetului se decontează dintr-o înţelegere personală ademersului poetic. Şi voi mă întrebaţi ce e poezia/ şi dece nu am biografie de pământ care să vă bântuie/ ca opiramidă arsă din sângele pustnicului născut mort/ petreptele bisericii La Principate care tocmai a luat foc/ şitoată lumea strigă/ Sări odată/ şi sub streaşina mucegăităde atâta monolog zum zum zum/ încă nu e preatârziu zum zum zum/ din care să las pentru Dumnezeuatâtea lucruri – sosii -/ cum ar fi ouăle de ţestoasă saude vulture/ care încă nu au terminat de visat/ şi ei strigă:sări până nu e prea târziu!/ că din deşert deşert răsare(Fructedemare@yahoo,rom)Este lesne de înţeles că-ntr-o lume în vraişte, neasumatăgnoseologic şi nesupusă epistemologiei apofantice,reprezentarea poetică şi discursul liric în ansamblul săucapătă o logică abisală, cu deliruri subiective scăpate dinchingile vreunei paradigme comprehensive. Nu ne maimiră că partitura oniristă şi tentaţia deconstrucţiei posmodernistesunt aduse de poet în condiţie de excelenţă, c-atrecut de la şaizecişti la postmodernişti fără să facă escalepe treptele intermediare.In 2011 a publicat, la Editura Tipo Moldova din Iaşi,antologia Strada Portului cuprinzând selecţii din celeşase volume de poezii publicate de-a lungul anilor, conturândun profil de trubadur medieval cu genşi în loc dearmură, irizat de vise, de patimi,de nelinişti umbroase şide pulberi galactice. Cele peste 300 de pagini orfice configureazădeja imaginea unui poet împlinit, cu un Pegas maigreu de strunit algoritmic, dar bine statornicit în rosturilirice.Cel mai adesea, poetul se erijează într-un privighetor,cum apreciază într-un poem din volumul său de debutSupunerile. In lacrima lui/ Se adăposteşte blânda mierlă:îngera travestită în fluier/ Ingăduit i-a fost să trăiască/pe dinăuntru ca un izvor -/ Sunetele lui semănau cuanemonele/ După ploaie/ Chiar în mers/ Era o floare carese scufunda (Privighetorul, din vol. Ascunsa ninsoare).Acest rol de privighetor, de priveghere şi de paznicla pajiştea din luncă, prin intermediul demersului liric, îlregăsim şi în celălalte volume ale poetului publicate în aniiurmători. A înţeles menirea binefăcătoare a poetului şi nuia seama că în pajiştea ţinută sub veghe cresc numai floriplăpânde de păpădie. Suflă fulgii, aceştia zboară în toatedirecţiile, dar nu mai face efortul să-i adune la un loc. Cesă facă în Cetate? Platon ar fi cerut concetăţenilor săi sălalunge în afara zidurilor, aşa că pajiştea din luncă estemult mai oportună divertismentului liric.8491

PROZAÎN PÂNZA PĂIANJENULUI(fragment)Iar m-am udat la picioare. S-au dus dracului şi gheteleastea! Aud încă de dimineaţă zgomotul ăsta enervant:fleoşc-fleoşc! Ca un blestem de care nu pot scăpa. Şi l-amrugat pe tata să mi le cumpere pe celelalte care îmi plăceau!El nu şi nu! Îmi cumpără mereu vechituri sau ce-i mai ieftin.Şi până nu se rup de tot ca să le pot arunca, umblu udă lapicioare. Le-am uns cu grăsime să nu intre apa, dar degeaba.Cât e drumul de lung: fleoşc-fleoşc! Mi-e ruşine în faţa colegilor,pentru că sărăcia nu doar se vede la mine, se şi aude!Nu au bani. Niciodată nu au avut. Sunt sătulă până-ngât de sărăcie, de cartofi, slanină şi murături...Nu ştiu de ce s-au mai luat dacă se ceartă mereu. Şidacă s-ar opri la ceartă, dar aşa...- Ileano! Stai, fată!Marusica. Aleargă împiedicându-se de geanta pusă peun umăr. Noroiul sare în toate părţile, stropindu-se până şipe spate.- Vii la sâmbătă la discotecă?Respiră greu. Îşi apasă cu palma lată pieptu-i bogat.Mereu am invidiat-o pentru pieptul ei care atrage atenţia tuturorbăieţilor. În pauză o tot prind băieţii pe la colţuri, băgândmâna între sânii ei ca într-un buzunar cald. Ea râde, îiloveşte, fuge. Eu mă simt ca o răţuşcă urâtă pentru că băieţiinu îndrăznesc să mă atingă. Cred că nici nu aş permite şi eiştiu asta.- Nu ştiu. Să văd ce-o fi acasă.- Haide, fată! Trec să te iau pe la ora 20:00.Îşi aruncă geanta peste umăr şi îşi continuă goana,pentru că o văzu nu departe pe Valentina.Nu îmi place discoteca făcută de Radu. Fum de ţigară,duhnet de băutură, muzica urlă şi băieţii caută motiv săstrângă fetele în braţe. Dar să stau seară de seară acasăurmărind spectacolul lui taică-meu nu e o ideea mai bună.Poate reuşesc să fug. Bine ar fi dacă aş reuşi să îmi usucmăcar puţin ghetele!***Drumul prin pădure. E porţiunea care îmi place mult.Nici nu sunt supărată că trebuie să merg mult pe jos până laşcoală şi înapoi. Doar perioada de iarnă şi acum toamna emai urât. Noroiul îţi intră până în suflet. M-am trezit deseoricu noroi şi în buzunare. Nu mai vorbesc de cizme... câte cizmestric! Se aude la şcoală ce de la anul vom avea un microbuzpentru elevi. Nu cred că va ajunge până la noi, pentru cădrumul e cam rău. Maşina s-ar strica repede.Nu mai avem frică nici de fiare, chiar dacă ar putea sămai umble prin pădure. Ursul este un animal fricos care nuatacă decât pentru a se apăra sau dacă este speriat. Aşa cănoi ştim să ciulim urechile la pericol. Cred că toţi din zonăavem auzul foarte ascuţit. Ştim că dacă auzi ursul, trebuie sănu te mai mişti, să nu fugi şi să nu îl sperii. Bine că nu avemşi lupi. Cel puţin cu urşii ne împăcăm bine.În rest, mergem în grup, glumim şi spunem bancuri.Doar o porţiune o parcurg singură şi e porţiunea care îmi placefoarte mult, pentru că am timp să gândesc la toate, să măaşez pe câte o buturugă, să ascult pădurea. Azi mă grăbescpentru că sunt udă la picioare şi ştiu că risc să mă îmbolnăvesc.Nu mai spun că desigur îmi voi găsi degetele stafiditede umezeală. Daca vor rămâne aşa urâte pentru totdeauna?Mai am un urcuş şi voi găsi pinul. Pe tulpina lui mi-amcrestat numele acum doi ani. Mi se părea că aşa sunt maireală, exist şi pădurea mă va ţine minte pentru totdeauna.La câteve luni, când Andrei a descoperit numele meu săpatîn lemnul parfumat, şi-a gravat şi el numele dedesubt. Nul-am întrebat de ce a făcut-o. Era firesc pentru toţi: unde eraIleana, era şi Andrei.***Poarta scârţâi ca de obicei. Mă enervează scârţâitulăsta, dar tata spune că e împotriva hoţilor. Aşa, cică, îi vaauzi noaptea. După patru kilometri de mers pe jos, după8492 www.oglindaliterara.rocinci ore de şcoală, mă simtobosită. Bine că nu a venitSpiridus, profesorul desport. Am scăpat cu o orămai devreme. Mi-e foame...Mama e în bucătărie.Ştiu că pregăteşte cevacald. Simt mirosul de ciorbăşi imi face bine. Totul paresă aibă un sens. O cuprindpe la spate să-i mulţumescpentru grijă,dar mama sefereşte uşor. Plânge. Observpata vineţie de pe obraz.Iar a bătut-o. În ultimultimp ne bătea tot mai des şideja fără vreun motiv. Maiales când se îmbată, nu îitrebuie motiv.Aud zgomotul paşilor.Mi se strânge inima de frică.Intră înjurând printre dinţi.- Dumnezeul lor de vite! M-au murdarit de balegă! Amhaine curate?- Caută-ţi singur!Mama rămâne lângă aragazul afumat amestecând supăratăciorba, de parcă ar vrea să desfacă boţurile dintr-omămăligă. De ce nu tace! Dacă ar tăcea, poate ar lăsa-o înpace. Dar ea nu tace şi el se enervează şi mai mult.- Grijania ei de viaţă, că am noroc de o nevastă ca tine!Lasă că te învăţ eu minte!Mama, simţind pericolul, apucă primul obiect de pemasă şi îl aruncă în tata. E cana mea de lapte, rămasă dedimineaţă ăe masă. Cana mea preferată din lut. O primisempomană de la bunica de sufletul străbunicii. Cana îl loveştepe tata în frunte şi cade spărgându-se în zeci de bucăţi.Odata cu cana si ziua avea sa se strice, pentru că ştiu ce o săurmeze. Mă repăd spre tata cu gând să îl opresc.- Tată, tăticule, tăticuţule! Nu o bate! Nu o lovi,tăticuţule!Îl împing disperată spre uşă, dar mă trezesc izbită decolţul mesei şi cad neputincioasă. Tata se repede ca un taurspre mama şi o loveşte, o loveşte cu pumnii, cu palmele, îismulge basmaua, apoi o târâie de plete prin casă, lovind-operiodic cu picioarele. Lovea cu atâta înverşunare, de parcăar fi vrut să distrugă tot răul din lume ascuns acolo în trupulăla fragil de femeie. Ea nu se mai apără. E moartă? Simt cummi se ridică părul în cap de groază! Mă smulg din loc şi fugdesculţă prin noroi.- Tanti Vasilicaaa! O omoară! O omoară! Te rog,ajuta-ma!Fug vecinii din toate părţile să o scoată (a câta oară!) pemama din mâinile lui! Eu cad pe o grămadă de fân şi plângzbuciumat până la uitare.***Ala MurafaAm venit, ca de atâtea ori, la tulpina nucului. De cândmă ştiu vin aici, în spatele casei, simţindu-mă protejată decoroana-i bogată. Aici mă jucam în praful ţărânei, săpând cubeţişoare tranşee care se transformau în canale, apoi aduceamcu o cană apă şi firul de lichid vitalizant iriga pământuluscat. An de an jocul se schimba, creşteam şi eu odată cunucul şi îmi împleteam rădăcina cu rădăcina-i viguroasă carese ducea tot mai adânc în acest pământ dur. Ştiam că nici unvânt nu ar fi reuşit să îl smulgă şi mă simţeam în siguranţă...Acum îi cuprind tulpina, adunându-mi gândurile. Cesă mă fac? Să mă arunc în vreo fântână, astfel punând capacestei situaţii? Să fug? Să fug... de ei, de noroiul ăsta, desărăcie... Nucule, unde să plec dacă mă ţii aici?Din grădină se auzi un foşnet. Nici nu ridic privirea. Ştiucă e Andrei. Am crescut împreună şi doar el a avut dreptulsă intre sub nuc.- Ce faci?Strâng din umeri. E inutil să răspund, pentru că nici nuse aşteaptă la un răspuns. Sigur auzise că tata iar o bătusepe mama. În sat vestea se răspândeşte repede. Se aşeazăîn tăcere. Andrei e ca şi nucul: îmi insuflă încredere şi siguranţă.Mereu calm, tăcut. Mereu prezent. Mă surprind surâzând.Realizez că voi avea o viaţă liniştită, e de la sine înţelescă ne vom căsători (chiar daca nici măcar nu ne-am sărutatîncă), vom avea copii, vom avea un nuc în spatele casei şivom trăi fericiţi. Ştiu că viaţa mea va fi altfel decât a mamei,pentru că Andrei e altfel decât tata.

NOTESLecţia de intimitate - Ecaterina NegarăA ieşit de sub pana poeteseibasarabene EcaterinaNegară un nou poem întitulatLecţia de intimitate.Ce poate fi mai intim în celmai semnificativ stil decât ate plasa în ipostaza intimităţiinu în mod acoperit, ciîn modul cel mai descoperitposibil în sensul ridicării larangul de apartenenţă absolutăsieşi în regim de responabilitatetotală pentrustarea care o caracterizează,chiar şi în cazurile dezvăluiriiei complecte. În variantalecţiei de intimitate savurămPetru Ababii atare deschidere pe careîn situaţii obişnuite ea nu opresupune.Domnia sa posedă o capacitate rar întâlnită de a extragesensurile transcendentale din trăirile interioare, în poem asociatenudităţii nu atât trupeşti cât cufleteşti a creatorului concretEcaterina Negară. Este cu atât mai preţioasă această capacitatepentru spiritul ei cu cât condiţia pe care o stăpâneştenu-i pemite s-o identifice însă cu expunerea unei întregi lumiîmbrăcată în bikinii păcatelor de tot felul. Ca ceea ce este curatîn originar intimitatea sufletească a Eacterinei nu-şi pierdedin esenţial, deşi exprimată prin unele elemente ale nudităţiifizice ce continuă să marcheze, dar şi să liniştească într-un felsingurtatea ei. Singuraticul său suflet însă, nu se amestecă cuoriginalitatea generalizată de care este înconjujrată. Nu poateun poet să atingă aceste culmi ale desăvârşirii în cuget şi simţireîn exprimarera scrisă, fără a extrage din măduva cuvintelorpentru a mânui cele ce conţin ele neostenit şi curat - efecteleesenţiale comune pentru toate rădăcinile din care cresc şise înmulţesc identice cu stările lor transcendentale. Le aflămîn variantele lor cele mai reuşite şi mai pătrunzătoare - poemeleEcaterinei. Găsindu-şi echivalente sumare în elemntelenudintăţii sale fizice, cuvintele rare înmănunchiate în structuricombinative neaşteptat de surprinzătoare ca sens şi conţinut,sunt în stare să uimească şi să focalizeze perceperea cititoruluicând asocinind-o când disociind-o în conformitate cu totpotenţialul gnostic pe care-l poartă. Determinându-se uneorireciproc nuditaea şi singurătatea sunt trăite în poem ca undat ce trebuie expus drept exemlu celor ce privesc şi văd,pentru că sunt ca „ ... o pagişte imensă - concavă / abundentăde frumuseţe / neologismele stau undeva într-o pastă dedinţi / şi locoţiunile verbale înlătură mătreaţa / umblu prin eaşi toţi fluturii / multicolori de diferite dimensiuni / se ţin scaide mine / până vine foarfecele mic şi-mi taie unghiile, / pânăvine foarfecele mare şi-mi scurtează fusta. / Intimitatea meaeste perfectă! / ”.Manifestarea ei în modul cel mai intim speific formei deexprimare a poemului scoate la suprafaţă adevărul acoperitde veşmântul aşternut peste trupu-i la care privesc cei mulţiîn lipsa la ei a curiozităşţii bănuitoare pentru ceea ce ascundeîn toate sferele fiinţei sale, fără însă, cel puţin, să le intuiască.Însuşi Iisus a fost răstignit aproape nud, dar câtă putere deconvingere a avut. Din cele ce sunt curate şi intime se nascadevărurile, căci mărturiseşte ea: / Nimeni nu-mi spune căsânul meu e bacovian /or maternitatea cândva va fi negată,/ Iisus e răspunzător: Lăsaţi copii să vină la mine” Undesărbători unitar limba, marii conducători ai Uniunii continentuluinostru ar fi dispuşi să recunoască îndemnul datguvernării unei ţări membre, de a face campanie politicăpentru candidatul unui partid ce sfidează tocmai istoriaacestui continent numindu-se încă „partid comunist”.Cât despre parlamentarii noştri, măcar pentru o asemenearaţiune: De a discuta durerile noastre pe limbanoastră – sper să iasă din marasmul precipitatelor lor activităţiinutile (şi inutil plătite de electorat) care neglijeazăatât prezentul gravelor nevoi populare cât şi diacronia afirmăriinoastre ca societate modernă, aruncând munca lorparlamentară în derizoriu, aşa cum vor numai provocatoriivom afla o intimitate mai deschisă şi în acelaşi timp sincerăîn toate cele în care se exprimă, decât numai la copii şi laacei maturi dar care sunt asemenea lor. În ea vom descoperipodoabele perene ale originarului. Însă puţini sunt acei carevăd ce privesc, deşi aceia pe care caută să o înţeleagă estecrescută din rădăcinile neamului lor, cu toate că o recunosc afi a lor: / dar moldovenii n-au vrut să mă vândă, / şi despreintimitatea mea nu vorbeşte nimeni, / nu cunosc nu au argumente,nici drepturi /.Intimitaea aşa cum este nudă în cazul Ecaterinei e responsabilăprin manifestare, înzecindu-se prin descoperire decare în totalitate este conştientă - fapt ce nu o impune însăsă se teamă a o face cunoscută / - Ai să dai seama Doamnă,despre putinţa de-a fi veşnică /. Oare nu tocmai de aceea, cănu-i este frică să iasă cu intimitatea sa în lume? Şi cum să nupoată să fie veşnică dacă verbul ei se hrăneşte cu transapenţăşi credinţă, pline de ea însăşi în toare ipostazele sale existenţiale:cele fizice şi cele metafizice. / De ieri stă pe masă ooră neconsumată, / se alterează, se pune pe linia pungii degunoi, / nimic nu economiseşti, nimic ! / nici propria descendenţă./ Noi nu avem dreptul să ne uităm una la alta-i-am zisDarlingtoniei. / Noi avem dreptul să ne impunem a urca zilnico scară de apă / cu o candelă aprinsă până la treapta de rangtetramor/. Prin apa scării pe care o vom urca/coborâ, vompătrunde în tainele spaţiilor tetramorfe pline de transcendenţă.Face oare să nu dăm crezare creatoarei acestor versuri?Dovada este puterea magică cu care-şi încarcă cuvintelepoemului: / de cele mai multe ori când vine poemul / estedezbrăcat / şi eu trebuie să dau dovadă de milostenie, / degertfă, să trăiesc ortodox evenimentul /. Poetesa îşi asumăsemnificaţia verbelor cărora le dă suflare. Şi nu o face în fals,ci în adevăr în fiecare dintre ele, căci le trăieşte mai intensdecât intensitatea unei vreri, sau a unei dureri, sau a uneiplăceri - toate adunate dar şi descifrate de o suită de prabolerăscolitoare: / Inspir, expir pân în ultimul cuvânt al scrierii /să-l îmbrac pe cel sărac./ caut măsuri, denumiri, culoare, lepun, mă uit, / după măsura care o poartă, tact, stil, influienţă,/ le pun, le lipesc, cu sensuri melodioase, caut să plac, săconvin, / să conving că sunt şi fără mine nu se poate / intruîn poem. Mă privesc / parte vreu prin el să ajung / la alt poetgenial, la alt cititor, / vreau prin el să ordonez un canal intimprin care să mă prelig / drept în ochii celui care citeşte / şi înstângul şi în dreptul / precum o soluţie pentru ochi / să-i scotdouă lacrimi - / să şi le şteargă singur /, toate acestea constituind,de fapt, ceea ce este esenţial dar descoperit (nud) prinvrere şi aparţine intimităţii fiecărui om, asemenea cum fiecăruiîi este dat să-şi ducă crucea care le încorporeză în braţeleei şi pe cele acoperite şi pe cele desoperite: / că eu am ajunsfulgerător înapoi, / în intimitatea mea hapsână. / Biruinţa mis-a făcut cadou, triunghiulară. / Domnişoara plecată în greciade câţiva ani / ce greu urc această Golgotă, / înţelege-mă căAtosul e sângele meu / la fel şi Ierusalimul ceresc / fiecare îşiduce crucea lui / a mea este unică, rară / în grad de crucemare/.În fapt ceea ce trebuie să ne caracterizeze în originareste ceea ce trebuie să se vadă când privim, devenind originaliprin neputinţa de a nu fi în stare să vedem lucruri pecare de cele mai mlte ori nu le putem nici conştientiza: / binecuvânteazăsufleteal meu pe Domnul, / fiecare îşi duce singurcrucea, vulturul o zboară / lemnul şi-o poartă în inele desecole, / eu de la botez sufăr de sincronizarea acută, cronică/ la însemnul creştinismului: / şi-mi place să-mi pun bikini / şiDumnezeu foarte intim / mă vede de peste tot/.de diversiuni naţionale. Să evalueze groaznica stagnaresocială şi pierdere de timp pe care a provocat-o zâzaniarecentă pentru întreaga ţară şi, mai ales pentru ce sunt eialeşi ca să realizeze. Zâzania învrăjbirii românilor provocatăde şi în jurul unui om care se afirmă doar prin vrajbă.Sa-şi dea seama ei, legislativul, că din asemenea motiveam ajuns a nu mai avea în scaunul de garant al Constituţieiun om, ci doar un cinic tertip procedural.Să renunţe, aşadar, la sterilele preocupări privind formalităţilecare dispar odată cu incompetenţii ce le evocă,găsindu-şi timp şi pentru veşnicia Limbii Române.8494 www.oglindaliterara.ro

Regretatul C.Tanase avea un cuplet asemanator:De la Nistru pin’ la Don,davai ceas, davai palton !Davai ceas, davai palton!Davai ursul campion!Marile evenimente se petrec de multe ori in cu totul alteconditii decat cele pe care ni le imaginam la prima vedere. Defapt, clipele hotaratoare din istorie s-au pus la cale in cadrurestrans si ambiante inedite. De multe ori soarta si viitorul uneitari au fost hotarate in cluburi selecte, terenuri de golf, cazinouri,loje de diverse rituri sau partide de vanatoare. Evenimentulrelatat mai jos nu face exceptie. Datorita lui s-au retras armatelesovietice din Romania ...Urmatoarea intamplare, daca nu ar fi adevarata, a parea,foarte usor, sa tina de domeniul fantasmagoric. Problema esteca a fost atat de adevarata incat autoritatile comuniste autinut-o ascunsa nu doar romanilor de rand din acea “Epoca” cisi demnitarilor de rang secund din aparatul de conducere altarii. Toti romanii trebuiau sa stie ca retragerea fara incidentea trupelor sovietice ramase in tara inca dinanul 1944 era un gest de clementa si nobletea “Marelui Frate de la Rasarit”. Acesta cvasinecunoscuta si incredibila intamplare dinistoria Romaniei a fost instrumentata denimeni altul decat conducatorul tarii din aceaperioada, Gheorghe Gheorghiu-Dej.Cu toate ca Dej anunatase initialca trupele sovietice pot ramane inRomania pe aceeasi durata de timp in caretrupele americane vor stationa in Germania, planurile sale erau cu totul altele. Presatde numeroasele acte de violenta si jaf decare se faceau vinovati vajnicii soldati“eliberatori” ai Armatei Rosii si incurajatde succesul sau in anihilarea elementeloralogene din PMR, Dej se gandise deja la unplan neobisnuit de momire a sovieticilor inafara granitelor Romaniei.Tovarasul vanator suprem vine de la RasaritDupa episodul din anul 1952, cand deja reusise epurareapartidului comunist de liderii evrei si potentialii rivaliprecum Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), VasileLuca (Laszlo Luka), Teohari Georgescu (BurahTescovici) si Alexandru Nikolski (Boris Grunberg), Dejse credea indeajuns de abil pentru a se descotorosi de armatasovietica de ocupatie. In fata unei prezente atat de temute siredutabile, conducatorilor comunisti ai Romaniei le vine o ideebizara la prima vedere, dar care se va dovedi cartea norocoasaa romanilor, vanatoarea! Imediat dupa moartea lui Stalin, lacarmaU.R.S.S.-ului se catarase dupa indelungate lupte intestineasa-zisul “reformist”,Nikita Hrusciov. La acea vreme era cel maiputernic om al planetei alaturi de rivalul sau american, DwightEisenhower. Ucraineanul avea insa un viciu comun tuturorputernicilor vremii. In afara de politica si vodca de calitate,Hrusciov era literalmente innebunit dupa vanatoare.Jurnalul olandez si jertfa ursului din padureAu existat putine marturii despre vanatoarea de ursi undes-a hotarat viitorul Romaniei si soarta armatei sovietice stationatepe teritoriul tarii. Una dintre putinele surse publicate dupa 1989in care se povesteste episodul cu Hrusciov, Dej si vanatoareade ursi, este nota memorabila a Ambasadorului Olandei inRomania la acea data, C.M Hanswlick De Jonge, invitat devaza la acea vanatoare. Fondul de vanatoare de la Budacu deSus, din judetul Bistrita Nasaud, adapostea in acea perioada unadintre cele mai mari populatii de ursi bruni din Romania . Zonaera situata la inaltimea de 800 de metri iar padurile din jur erauintesate de meri si peri salbatici. Pomii fructiferi, o vegetatie rarintalnita la acea altitudine, erau explicatia faptului ca in fiecarean, in preajma lunilor septembrie-octombrie, sute de ursibruni se adunau in padurile din Budacu de Sus. Acest lucruera deja cunoscut de Gheorghe Maurer, Chivu Stoica si altilideri comunisti pasionati de vanatoare. In urma discutiilor avutecu Gheorghe Gheoghiu Dej, intreg aparatul de conducere altarii hotaraste ca, din punct de vedere diplomatic, invitarea luiNikita Hrusciov la o vanatoare de ursi la Budacu de Sus ar fiun act deosebit de bine inspirat. Conducerea Romaniei din aceawww.oglindaliterara.roDEZVĂLUIRIvreme tintea de fapt mai sus. In afara de castigarea favorurilorliderului sovietic si de detensionarea relatiilor cu vecinul dela Rasarit, scopul discutiilor de dupa partida de vanatoares-ar fi axat pe retragerea tuturor soldatilor sovietici din tara .In prealabil, Hrusciov mai fusese abordat pe linie politica, indecursul anului 1957, de catre Emil Bodnaras, ministrul romanal Apararii din acea perioada, tot pe tema retragerii armatelorsovietice. Vanator maniac, Hrusciov nu rezista tentatiei uneivanatori de ursi bruni in Muntii Carpati. Astfel, in luna octombriea aceluiasi an, avionul Tupolev al delegatiei sovietice, infrunte cu ucraineanul Nikita Hrusciov, aterizeaza la Bucuresti.Autoritatile romane dand dovaza de un exces de zel combinatcu slugarnicie, organizeaza la cabana de vanatoare din DealuNegru un adevarat festin medieval de unde nu au lipsit nicio serie de dame de companie din categoria “de lux”, adusespecial din Bucuresti. Pe mesele temutilor oaspeti se revarsau, lapropriu, deliciile ospitalitatii culinare romanesti: ciorba de burta,carnati de cerb, sunca de urs, frigarui de caprioara, fripturade fazan, sarmale de mistret, mamaliguta cu arde iute, vinuridulci de Lechinta si Giurgiu . Evident, in decursul aceleiasi seriHrusciov nu avea nici o problema in a da peste cap pahare integide tuica. Elanul bautor al liderului U.R.S.S. a fost temperatbrusc de taria sticlei de horinca, acesta bautura provocandu-io adevarata explozie de admiratie durului dictator. A doua zi,dis de dimineata, doua camioane pline cu gonaci, padurari sicaini de vanatoare porneau la scotocirea padurii si starnireaanimalelor. Macelul avea sa inceapa. De jertfa ursilor din Carpatidepindea soarta Romaniei...Sacrificiul ursilorPentru Hrusciov, organizatorii au alesun observator de vanatoare situat lainaltime, langa intersectia trecatorilor folositede obicei de animalele mari pentru a strabatepadurea. De acolo, din conditii de deplinasiguranta si situati la adapostul oricarui atacal vreunui animal ranit si furios, obisnuiausa vaneze si liderii comunisti romani.Pentru Hrusciov au avut grija sa aleaga celmai inalt observator. Temutii ofiteri KGB,insarcinati cu paza dictatorului sovietic,stateau la randul lor cu ochii in patru sidegetele pe tragaci in cazul unui eventualatac al vreunui urs ranit. Cainii si gonacii auinceput sa rascoleasca padurea in cautareaursilor. Aerul rece al dimineti de munte era profanat de latraturi,urlete, zgomote de fiare izbite una de alta si injuraturi. Primulurs strabate in fuga standurile de vanatoare. GheorghiuDej trage primul insa ursul nu este nimerit si scapa fugind indesisuri. Hrusciov il priveste nemultumit... - Se pare ca nu amtras bine, tovarase Secretar General, se vede ca nu am ochitcum trebuie, baiguie acesta vizibil incurcat in fata lui Hrusciov.Haitasii isi continua larma si in scurt timp apare un alt urs, maimare decat primul. Hrusciov trage primul dar situatia se repetasi ursul dispare teafar. “Ciort vasmi” injura ucraineanul furios.Cum sa se faca de ras tocmai el,marele conducator al UniuniiSovietice? Ziua continua cu acelasi spectacol penibilo-grotesc,cu deosebirea ca zelul gonasilor si larma cainilor au scos dinascunzisurile lor doar cerbi, mistreti si lupi. Animale norocoase...puternicii vremurilor venisera sa vaneze doar ursi...Disperati, conducatorii comunisti ai Romaniei dela acea data ordona ca pe timpul noptii sa mai fie aduse incadoua camioane de gonaci. Satele din jur se golesc de oameniadusi sa haituiasca ursii din codrii seculari ai Nasaudului.In dimineata urmatoare, Hrusciov astepta deja nerabdatordeclansarea vanatorii, iar asteptarea sa nu avea sa dureze mult.La o jumatate de ora de la inceperea goanei, cativa ursi de taliemedie au iesit in fuga din padure. Cunoscatori ai populatiei localede ursi, organizatorii romani l-au sfatuit pe Hrusciov sa nu tragain ei. Conform datelor vanatorilor locali, in fondul de vanatoarede la Budacu traiau unele exemplare colosale de urs brun,demne de titlul de record mondial. Parca vrand sa confirmepromisiunile liderilor comunisti romani, cateva minute maitarziu, dintr-un luminis tasni in fuga un urs brun de dimensiuniapreciabile. Se opri brusc, ridicat in doua labe si incepu saadulmece aerul pentru a identifica directia de unde se auzealarma oamenilor si latratul cainilor. La 60 metri de el, cocotatconfortabil la inaltime, Hrusciov ocheste, trage si nimeresteursul in dreptul inimii. Sarmanul animal racneste furios, cadesi incearca sa fuga impleticit. Un al doilea glont curma viataursului. De sus, din observator, Hrusciov zambea mandru sisatisfacut de isprava sa. Dupa estimarile vanatoresti, ursul ucisavea peste 400 de puncte. Asta insemna garantia unui trofeuaducator de medalie de aur la orice expozitie internationalade vanatoare. Gheorghiu Dej care ajunsese deja la fatalocului, sare sa-l imbratiseze pe Hrusciov pupandu-l pe ambiiobraji. - Tovarase Secretar General, ati avut o impuscaturaextraordinara! Mi-ar placea sa vad ca o tineti tot asa la aceastaî8495

ESEUPROCESUL LUI DUMNEZEU!Departe de a avea nostalgiapresei comuniste, dar de multeori îi simt lipsa! Erau nişte site alecenzurii şi ale bunului – simţ, careţineau departe de pagina scrisă şide ecran bălegarul şi puroiul social.Lăsând de-o parte paginile confiscatede puterea politică, ştirileobişnuite, faptul divers, îţi inoculauo notă de optimism, de încrederecă nu-i totul pierdut, că mai este orază de speranţă.După Revoluţie am fost invadaţipe toate canalele, reviste,ziare, posturi de televiziune, radioetc., de tot ce a fost mai urât în subteranele sociale. O cloacăde infractori ordinari au ieşit la suprafaţă şi s-au răspândit întoată lumea, mânjindu-ne imaginea de ţară şi de popor civilizat.Toate aceste canale de informaţie s-au întrecut să pescuiascăce a fost mai rău şi mai urât în societate pentru a-şivinde produsul, pentru a avea audienţă la public. Şi publicul aînghiţit asemenea gunoi tot într-o veselie. Şi o mai face încă.De câteva săptămâni, spre exemplu, în prim-planul emisiunilornoastre de televiziune se situează procesele de divorţ aleunor „vedete” de doi bani. Vor cu orice preţ să ne vâre pe gâttermenele de proces, ce a zis unul, ce a răspuns altul, ce s-ahotărât, ce se bănuieşte. Nenorocirile din Japonia şi războaieledin Libia, Irak, Afganistan au trecut pe loc secund în faţaunor „evenimente” de acest gen.Mai mult, într-una din serile trecute, un puşcăriaş condamnatla ani grei pentru omor, după ce mai înainte făcusealţi ani de închisoare pentru furt şi tâlhării, dăduse în judecatăvanatoare! Data viitoare o sa impuscati un urs si mai mare,poate un record mondial. Haideti sa ciocnim un paharel dehorinca. Noroc! - Zdarovie, spuse Hrusciov si ciocni repedepaharul cu Dej. In masinile de teren ale armatei puse ladispozitia puternicilor vremii, Hrusciov zambea satisfacut. “ Amce sa le povestesc Ninei Petrovna, lui Serghei si Elenei”. Grupulmixt romano-sovietic al demnitarilor vanatori se indrepta veselspre cel de al doilea loc de panda, unde un alt grup de caini sigonaci incepuse deja sa rascoleasca padurea. Vanatoarea seapropia de apogeu. Spre mijlocul zilei grupul haitasilor reusestesa identifice si sa dirijeze spre locurile unde statea ascunsliderul comunismului mondial un urs de dimensiuni colosale.Comparativ cu el, ursii precedenti pareau niste catelusi. Hrusciovsi gazdele sale vasale sunt cuprinse de emotie si paroxism. Acesturias al codrilor romanesti trebuia doborat cu orice pret. Eracu adevarat cel mai mare urs vazut de demnitarii romani. Unadevarat campion. Haitasii au reusit sa dirijeze ursul spre loculunde statea Hrusciov. Ascuns, acesta a ochit si a tras. Gigantulbrun a fost nimerit la baza craniului, dar mai avea forta sivitalitate sa alerge in desisuri. Haitasii si cainii il urmaresc, nufara un pret. Doi caini sunt ucisi pe loc, iar un biet satean esteranit destul de grav de urs inainte ca acest rege al padurii sa-sidea ultima suflare.Vanatoare sau politica?A urmat o scena grotesca. Toata lumea era agitata.Hrusciov zambea cu gura pana la urechi in timp ce gonasii si cainiierau trimisi scurt si fara explicati la casele lor. Cadavrul ursuluicare zacea in desisuri este estimat la peste 500 de puncte, cu ogreutate probabila de 380-400 kg, un adevarat record mondial.Nascut si crescut in salbaticia Carpatilor, haituit de comunistiiromani si executat de cel mai temut lider al planetei din aceaperioada...nu e de dorit sa te nasti urs pe acesta planeta...Revenindu-si cu greu Nikita Hrusciov mangaia blana bruninchis a ursului, admirandu-i dimensiunile enorme. -Blana sava impodobi de acum inainte podeaua de piatra a vilei lui dinZavidovo. Gheorghiu-Dej avea intiparit pe figura un zambetlarg. Cei doi tovarasi de vanatoare se imbratiseaza si se maipupa odata pe obraz. Ruseste si zgomotos...Spre seara au maivenit la masa intinsa din cabana de vanatoare si alti membriai Comitetului Central, dintre care se detasau figurile luiMaurer, tanarul la acea vreme Nicolae Ceausescu si EmilBodnaras. -Mai sunt inca 7000 de ursi in Romania , tovaraseSecretar General, oricand doriti dumneavoastra sa reveniti, recitape un ton slugarnic Gheorghiu-Dej. Intre timp, in jurul cabaneipetrecerea si dezmatul deja incepusera. Gratarele sfaraiaupline ochi de frigarui de mistret, caprioara si iepure. Vinurilepe… Dumnezeu! Cazul făcuse deliciul presei româneşti şi străine,înconjurând lumea. Era chiar celebru! Nimeni nu s-ar figândit că ar fi posibil un asemenea proces. Cu excepţia românuluiîn cauză. Acesta Îl dăduse în judecată pe Dumnezeu,făcând plângere penală la parchet, că Dumnezeu nu a respectat…contractul de la botez. Individul spunea că e botezatortodox şi că la botez, în rugăciunile care s-au citit atunci, afost chemat în ajutor Dumnezeu, ca să-l ocrotească de-a lungulvieţii de ispite diavoleşti, de păcate şi de rele. Dumnezeunu-l apărase şi tocmai de aceea el îşi petrecuse viaţa până lacei 45 de ani ai săi mai mult prin puşcării.Am putea zice că individul este bolnav psihic, dar aceastanu era posibil, fiindcă atunci n-ar mai fi fost în penitenciar,ci într-un spital de psihiatrie. Parchetul din Timişoara, primindo petiţie de acest gen, dăduse NUP, adică ,,neînceperea urmăririipenale”, pe motiv că ,,adresa pârâtului nu este cunoscută”.La aşa plângere, aşa sentinţă! Mă gândesc, însă,cum a fost comentată această bazaconie în străinătate? Cezic străinii de noi, de poporul român?Îmi amintesc de o ştire transmisă de presa sovietică.Fusese un concurs de automobile, la care participase şi unechipaj sovietic. În presă a apărut ştirea că „echipajul sovietics-a clasat pe locul al doilea în lume, ceea ce denotă nivelultehnicii noastre şi performanţele sportivilor noştri”. În final, opropoziţie scurtă menţiona că „echipajul Statelor Unite s-a situatpe penultiumul loc”. Ziarul cu pricina nu minţea, dar felulcum transmitea informaţia avea rolul de a induce în eroare înmod benefic. În realitate, la concurs participaseră două echipaje,cel sovietic şi cel american. Echipajul american se situasepe primul loc, iar cel sovietic pe locul al doilea. Importantera că cititorul era ajutat să vadă partea plină a paharului.curgeau in valuri. Hrusciov uitase definitv de masca de lider depiatra, zambea, canta si injura de bucurie. In acelasi timp selasa fotografiat in compania oricui. La lasarea noptii, dupa celautarii i-au cantat cantece rusesti, Hrusciov dispare impreunacu una dintre damele de companie.Bucuria si buna dispozitiea ucraineanului au tinut si urmatoarea zi, cand trezindu-sedis de dimineata il abordeaza pe Dej: - Ce pot face pentrudumneavoastra, tovarase ? Ce pot face pentru Romania ? Cumma pot revansa pentru asemenea primire si clipe de neuitat? Dejnu-si mai incapea in piele de bucurie. Temutul suveran fuseseadus la punctul dorit... - Ati putea...vedeti tovarase SecretarGeneral... stiti ca Romania este o tara infratita pe veci cumarele nostru frate Uniunea Sovietica. Suntem un aliat denadejde, cum am dovedit-o si in timpul crizei din Ungaria. Aicisuntem cu totii leninisti convinsi. Uniunea Sovietica va gasi lanoi doar prietenie si loialitate. De aceea suntem convinsi castationarea armatelor sovietice in tara noastra nu mai estenecesara. Pe langa acest aspect, stiti ca deseori au loc incidentein care sunt implicati soldatii rusi. In ciuda infratirii noastre intrucomunism, astfel de incidente-i vor face pe romani sa privescacu neincredere Uniunea Sovietica. Daca s-ar putea face ceva laMoscova, stiti ...am fi recunoscatori. De partea cealalta a mesei,Maurer, Ceausescu si Bodnaras dadeau mecanic si aprobator dincap. Spre surprinderea tuturor, Hrusciov a stat pe ganduri doar5 secunde, dupa care a cuvantat: -Dragii mei prieteni, in ultimultimp si noi ne-am gandit, la Moscova, la acesta situatie. Am sacomunic la Sovietul Suprem. Pot sa va asigur ca, in proportiede 90%, intr-un an de zile trupele noastre vor fi retrase. Iar acumnu mai vreau decat sa beau din vinul asta al vostru, Gurgulesco,Giurgiulesc sau cum se zice... In Tupolevul care zbura spreMoscova, au fost incarcate in zilele urmatoare carnea sarata a4 ursi, 6 butoaie cu vin de Giurgiu , 2 de horinca si blanurilepreparate ale ursilor. In mod straniu, ucraineanul s-a tinut decuvant. In anul 1958, primele trupe sovietice au inceput sa seretraga iar in anul urmator, ultimii soldati “eliberatori” paraseauRomania . Din nefericire, omul este o fiinta nerecunoscatoare.Sacrificiul ursilor a ramas tinut sub tacere... Nici manualelede istorie nu-l amintesc, nici cercetatorii istorici nu-l cunosc.Noroc cu nota ambasadorului olandez. Ursii au ramas martiriin continuare. Sub regimul ceausist, erau vanatul favorit aldictatorului. In zilele noaste sunt amenintati de o populatiepestrita care le invadeaza teritoriul poluandu-l cu manele siresturi alimentare, filmandu-i cu celularele si construindu-si vilede prost gust in interiorul rezervatiilor naturale. Pe de altaparte, ursii sunt impuscati pe capete, chiar in prag de secol XXI,de imbogatititi tranzitiei si de vanatorii straini care vin aici sasiindeplineasca viciul sangeros si absurd al vanatorii.8496 www.oglindaliterara.ro

’MNEŢA BUNĂ!…Dumitru Hurubă-Hallo! ’Mneaţa bună şi săru-mâna, coniţă!Institutul de Cercetări Oceanice? Nu!?! Phui, băga-miaş!Ce, cum? A, sigur: scuze, domniţă, scu-ze! Ştiţi?Eu, dimineaţa, până mă limpezesc la minte, mai scapcâte-o deochioşenie... Da’ unde nimerii, frate? Aha,deci e de cercetări, da’ nu oceanice, ci marine? Bravo!Şi-i cu sediul în Carpaţii Orientali, domnişoară? Ay,trăsni-m-ar! Cum-cum? N-am voie să mă mir? Mai alesdacă-i vorba de-un investitor străin... Păi, nu e democraţieşi pe la dumneavoastră? Nu prea? I-auzi, frate!Ei, am priceput: urcă greu, şosele neasfaltate, drumuriproaste, birocraţie… Ironic eu! Ferească-mă prealuminatul!O singură dată am fost, fi’ncă am zis de una căare picioare fix ca Olivia lu’ Popeye’ fără să ştiu că eranevasta şefului meu... Ha-ha-ha! Da’ ce-a urmaaaat,ferească-ne Dumnezeu!... Până la urmă m-am internatla psihiatrie, că altfel... Deci, cercetări marine? Ei, cumsă nu ştiu atâta lucru, duduiţă? Lacu Roşu, Lacul Bicaz,Lacul Sfânta Ana, Bâlea-Lac, Feredeie etc., etc. – măriinterioare, cum să nu ştiu – mare sfârc!... A, se zicesfâr? Uay, Doamne! Schiuzmy! Mări interioare, deci.Aţi văzut că m-am prins?... Gata, pricepui – săru-mâna!Cum adică, sunteţi un domn..., domnu’? Uau, săfiu al…! De ce să înjur? Am şi eu o vorbă, o chestie,un tic… Da’, a aveţi vocea aşa, catifelată, ca de gay încălduri – Doamne, iartă-mă! şi pardon –, ca de femeieîn stenbai la nudu’ gol, să dea dracu de nu-mi trecuprin minte să vă zic vo două sentimentalisme, să văinvit la o..., la un...! Scuze, milioane de scuze! Păi, ce,eu am timp? Tocmai că nu – să ştiţi! Am slujbă, amobligaţii, am… Apropo: iubiţi animalele? Un câine-lup,un coocker şi un caniş în garsonieră?! Dumnezeule!Da, desigur, fiecare cu jav..., cu cuţu lui, nu? Da’, altfel,vă place să vă latre maidanezii toată noaptea subfereastră? Nu. Nici mie, aşa că, în privinţa asta, ca săaveţi linişte, vă adresaţi lu’ mandea la serviciul ecarisaj,la… Păi, n-aţi înţeles? Sunt hingher cu licenţăde profesionist şi masterat în… Cum? Plagiator? Eu?Nu vă interesează? Înseamnă că şi dumneavoastră…Bine, iertăciune că v-am reţinut. Vă doresc sănătate şivirtute, s-aveţi ce bea şi ce mânca! Păi, da: aş vrea cudom’ director... Noul, da – se poate? Da’, scuze: nu-lschimbară-ţi, dacă tot veniră alţii la putere? Nu? Amînţeles: se dădu şi el rapid cu ăştia – bravo lui, înseamnăcă omul e pe fază, oportunist, cum se zice. Bine,am tăcut, ok, fă-mi legătura – mersi, fratele mieu!Nu suntem fraţi? Bine, aşa e vorba mea faţa de cei lacare ţin… Iar să-mi cer scuze?!? La fiecare propoziţie?Ok-ok! Hălău, dom’ director Fleandură? Uau, mamă şiura! Cum, nu eşti Fleandură? Hai, mă, Gicuţule, nu temai preface, că-ţi recunosc vocea... Ia zi, frăţâcule,de când nu ne mai auzirăm noi? Mă, să fiu al..., parcăte ascunseseşi printre bolovanii Sarmizegetusei cu votaraboastă! Ehe! Vezi, mă? Ai funcţie, ai mândruţe câtevrei! Da, mă, Gicuţule, ce mai trecură anii!… Câţi, mă?Zece? O sută? Un mileniu?... Ce mai faci, omule? Auzâică ajunsăşi mare ştab, director adică şi d-aia… Cum,nu-i mai zice director? Da’ cum, frate? A, manager?La orişice caz, felicitări, mii de felicitări, mă! Milioane,ce mai! Cum-cum? Nu ştii cine sunt eu? A, uitai să măprezint: Gânţanu, mă, Gân-ţa-nu! Nu-ţi mai aminteştide mine, nu mă mai ştii? Hai, mă, că nu te cred... Amfost colegi de măsuţă la grădiniţă, grupa mijlocie. Ţiaduciaminte ce de năzdrăvănii făceam? Uitaşi cândam vrut să-i dăm foc la păr unui ţigănuş care-ţi şterpelisesandviciul? Noroc că a venit doamna educatoare,’tu-l în cur pă mă-sa!, că altfeeeel… La orişice caz, tuwww.oglindaliterara.roSCRIITORI ÎN AGORAaduseseşi chibriturile, da’ nu te-am spus – ha-ha-ha!Auzi, fără vreo aluzie, fin’că nu te-am pârât atunci –pă cuvânt, omule, ce dracu’! – n-ai putea s-o angajezila tine pe fii-mea? Că nu-i mai proastă decât a lu’Filpeanu… Cum, care, mă? Ăla, Gicuţule, de se pişasepe sandviciul doamnei de mate, da’ de tine nu-i spusăică şi tu, numa’ pă el, fin’că mi-o suflase pe başoaldade Marcica... Nici pe Marcica n-o mai ţii minte, omule?Moldoveanca aia simpatică şi sentimentală, coleganoastră dintr-a unşpea, la care i-a tras profu’ de românănişte meditaţii de-a rămas gravidă… Nici de el nu-ţiaminteşti? Ăl de ne preda română şi religie, de urlaseîntr-o zi când venise să-l asiste la oră un preot, fratesiamez cu Piedone în Africa:„-Ce, mă?! ’Tu-vă parascovenia mamii voastre deneisprăviţi! Voi, îmi vorbiţi mie de cuvioşenie, de corectitudineşi frică de Dumnezeu? Credinţă la voi, mă,pitecantropilor, la voi, mă? Parşivi rahitici! Poate groază…Toţi, mă, dragilor, absolut toţi, jucaţi un teatrual evlavioşeniei de toată minunea şi ridicolul. Nu maiexistă nici chef, nici timp pentru amabilităţi şi negocieriîntre oaie şi păstor. Salut! Da’ ştiţi de ce, dragilor? Fiepentru că a dat căpierea în majoritatea oilor din turmă,fie din cauza spaimei de lupi, fie din dorinţa preaacerbă de emancipare şi, în consecinţă, de evadare dinstatutul lor negativ. Iar voi, în calitate de miei-progenituri,mai toţi avortoni ai societăţii, veniţi cu pretenţii,cu…? Şi de-aci... D-aici a început marele scandal de-avenit Filpeanu la şcoală, l-a prins pe prof de revere şii-a zis: bă, tiriplicule, vrei să rămâi fără pită? Vrei, mă?Adică, te-ai trezit tu să-i jigneşti pe copiii ăştia care sestrăduie orişicâtuşi… Ştii, mă, ai cui copii sunt? Vreisă vorbesc cu primaru’? Vorbesc!, da’ rămâi pe drumuri– în ce partid eşti? În niciunul?!? Păi, înseamnăcă – scuză-mă, nu prea eşti competent ca dascăl, aşaobserv io după cât mă duce mintea. Şi mă duce, căuite ce afaceri am! Cu braţele astea două mi-am făcutvila de pe malu’ Herestrăului! Şi ne-a arătat, Gicuţule,zece degete, pe fiecare câte-un ghiul uriaş, plus brăţară,plus lănţoiu’ de la gât, plus... Nu-ţi aminteşti nicide întâmplarea asta?!? Păi, ce…? A, mă rog… Bine,am înţeles. Şi chiar n-o cunoşti pe fii-mea? Nu ţi-amprezentat-o la banchet? Auzi, Gicuţule? Are-un trup,nişte ochi asiatici şi-o pereche de sâni ca de hollyoodiancă,să dea dracu’! – mă-nţelegi ce vreau să spun?Fără silicoane!, că i-am interzis cu mă-sa cu tot. Îţispun: nu că ar fi odrasla mea, da’ Lolobrigida, ClaudiaCardinale, Claudia Schiffer cu Basingera cu tot, ba siAngelina Jolie, şi-ar face harakiri, adică, nu: seppuku,dacă ar vedea-o. Cum să nu, omule? Are şi ea o facultate,o diplomă, o profesie… Nu, mă, Gicule, nu a lu’Filpeanu – fii-mea… Bine, mă, mersi şi okei, ţi-o trimitdimineaţă, da’ să-i faci tu cererea, că nu prea le arecu astea… Bag-o într-un birou şi dă-i ceva să moşmondeascăşi ea… Că altfel e harnică şi-i umblă mintea,da’, ştii?, trebuie să-i dea cineva indicaţii, înţelegi? Nule prea are cu scrisu’, cu astea, că a terminat la aia,cum îi zice, mă?, şcoala la distanţă… Bine, okei-okei!Da’ să mai ştii, numa’, că ea din copilărie, din respectpentru învăţătură şi şcoală, a stat cât mai de parte deele – ha-ha-ha!... Da’-i ageră la minte şi ascultătoareeee,ce n-ai văzut!... Da’ la scriiis, mă Gicuţule, măcolega, parcă o dă spre japoneză. Sau vo fi scrierecuneiformă nouă? Nu ştiu, că nu le am nici eu p-astea,cu gramaticile! Ia vezi, tu, că te pricepi la vechiturilingvistice… Da, sigur, tac şi ascult! Ce, cum? Stai, unpicuţ, omule: nu eşti Gicu Fleandură?!? Nuuu...! Uay,frate-mi-o, ce le amestecai, ’tu-i parascovenia mă-siişi fir-aş a...! Ghiveci făcui – iertăciune mare! Da’, dacătot dădui de matale, nu mă poţi ajuta în problemă?Că dau şi eu ceva, adică facem să fie bine... Ies şi eula interval cu un viţel, un porc, o damigeană... Permisde conducere? Sigur că are! Vidanjă? Psst! Cleopatro,hei! Ştii ce e aia vidanjă? Nu? Nu contează. E okei, că-iaranjai fii-că-ti cu serviciu’ pe o vidanjă... Da, tu, toteu!, că tu, cu fie-taaaa...8497

CRITICĂTeodora WeinbergerUn Caragiale postmodern:Petru Cimpoeşu şi parabola eternei tranziţiiPetru Cimpoeşu, născut în 1952 la Vaslui, esteunul din cei mai cunoscuţi prozatori ai ultimilor ani,fiind distins cu numeroase premii, atât în ţară cât şi înstrăinătate. Critici de ultimă generaţie apreciază pozitivstilul bonom-parabolic al scriitorului moldovean, DanielCristea Enache găsind în Simion liftnicul: “umor, fineţepsihologică, replici caracterizante ale personajelor”.Simion liftnicul.Roman cu îngeri şimoldoveni a fost publicat în 2001, mai târziu apărândşi ediţia a II-a revăzută, în 2007. Încă de la primaediţie, romanul a fost distins cu Premiul revisteiCuvântul şi Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilordin România. Ediţia din 2007 a fost tradusă şi în limbacehă, fiind declarată cartea anului în Cehia şi primindPremiul “Magnesia Litera”.Încă de la titlul romanului, urmat şi de celeale capitolelor, putem observa o îmbinare a parodiculuicu parabolicul. Pornind de la un focar biblic, PetruCimpoeşu distorsionează, conferind alte sensuri prinreducţie ironică. Cele patru capitole reeditează geneza,dar o geneză pe dos, subtitlurile având rolul de a neavertiza asupra tarelor societăţii româneşti de după1989, aflată în eternă tranziţie. Astfel primul capitolasociază Ziua întâi (adică a treia) cu De-a ScufiţaRoşie, al doilea Ziua a doua(adică a patra) cu PartidulNehotărâţilor, Ziua a treia(adică a cincea) aduceCutremurul, şi Zilele următoare – Pildele lui Simion.Modul parodic în stilul lui Petru Cimpoeşu esteobţinut din atitudinea faţă de o realitate existenţială,comportamentală, şi această atitudine transpare dindescrierile ce folosesc o duioasă distorsiune. Tonulauctorial este superior faţă de obiectul parodiat,şi totuşi, la fiecare pas critica este “îmbrăcată”în compasiune sau chiar simpatie. Această fineţeparodică decurge din faptul că sunt vizate trăsături decaracter, proprii majorităţii societăţii actuale, pentrucare autorul ar vrea să găsească o soluţie salvatoare.Ca domeniu al parodiei, prozatorul vasluianplasează evenimentul istoric, dar şi conjunctura, şipericolul transformării ei într-o durată falsă - şi anumerevoluţia dela 1989, epoca tranziţiei, dar şi perioadade dinainte de ’89. Procedeul demitizării, dezeroizăriieste prezent şi el prin ironia acidă cu obiect politic:“Guvernul umbla mai mult în stare de ebrietate”.Resursele umorului parodic sunt multiple, fiindparodiate comportamente verbale, gestuale, sauexistă şi autoparodia obiectului, uneori acesta fiindchiar autorul.Structura romanului este un puzzle postmodernde naraţiuni care nu au în comun decât faptul că eroiilor locuiesc în acelaşi bloc, situat în strada Oilor dinBacău. Principalul element al blocului este liftul, carese blochează des, însă pe locatari nu-i intereseazăacest blocaj, preferând scările. Parabola acestui blocde locuinţe, aşa cum este sugerată auctorial prinintermediul pildei lui Simion, dar şi pe tot parcursulromanului prin simboluri şi chei auctoriale, se va revelape deplin în urma unei analize a specificului limbajuluiperfect adaptat la mesaj.Un prim personaj parodiat este doamnaPelaghia, comicul obţinut fiind o irezistibilă combinaţiede comic de limbaj, de caractere , sau situaţional –patetic ridicol: “În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă,doamna Pelaghia cade înaintea icoanei PreasfinteiFecioare Născătoare de Dumnezeu, rugând-o curugăminte fierbinte să ceară Fiului ei şi Dumnezeului8498 www.oglindaliterara.ronostru milă şi iertare pentru groaznicul păcat (…)de care nu se poate nicidecum desprinde, căci s-alipit zbuciumatul ei suflet de sufletul aceluia cu carepăcătuieşte.” Umorul situaţional atinge apogeulatunci când prezintă incursiunile penibile ale celor doiadulterini, care mai sunt şi vecini, în încercarea de a-şitrimite bileţele clandestine. Decodificând, sunt vizatetrăsături de caracter ce guvernează nestingherite viaţasocială şi politică: falsitate, frivolitate.Parodia funcţionează şi la nivelul ritualuluireligios, rugăciunea atribuită Fecioarei, ce deschideprimul capitol, fiind o pastişă. Parabola se vaconstitui astfel într-un avertisment la adresa valorilorrăsturnate în noua societate, personajele nefiinddecât întrupări ale viciilor societăţii.Autoparodia apare în cazul domnului Toma,care : “Ani la rând se holbase ca un tâmpit la televizor(expresia poate părea prea dură, dar trebuie ştiut căea îi aparţine însuşi domnului Toma)”. Sunt ironizateprin intermediul peripeţiilor lui Toma şi a vecinului săude la etajul cinci, marketingul plin de capcane al epociiactuale, jocurile gen “Caritas”, care exploatează dinplin prostia şi credulitatea , dorinţa de câştig fărămuncă, prea răspândite în prezent.O pastişă caragialescă dusă la paroxism,nuanţând grotesc intriga din Două loturi, poate firecunoscută în naraţiunea ce-l priveşte pe ElefteriePopescu, locatarul de la cinci: “ultimul deponent a fostun cetăţean din judeţul Bacău, cu nume predestinat:Elefterie Popescu.(…) Elefterie a coborât pe scări celecinci etaje cu o importantă sumă de bani asupra lui.Purta un surâs enigmatic pe chip.” Păţania erouluilui Caragiale, cu cele două loturi inversate, şi decinecâştigătoare, celebrul “Viceversa”, se regăseşteexagerată, dublată la Cimpoeşu, cu un vădit efectgrotesc, în violenta, iraţionala revendicare de drepturia lui Elefterie şi a soţiei sale, deşi numerele jucate eraula o diferenţă de o cifră. Semn că lumea lui Caragialeeste din nefericire actuală, reflectându-se amplificat,asemeni laserului – în lumea zilelor noastre.Parodia este şi auctorială, atunci cândnaratorul (omniscient), face grave erori literare,inversând titluri de poezii, vizând şi de astă datăincultura societăţii din care face parte. Este parodiatăşi uşurinţa promovării literare sau artistice, prinilustrarea cu domnul Gheorghe cel care în urma unuiaccident de muncă (aşa-zis), ajunge să scrie versurisau chiar să vorbească în versuri. Identificăm şi oaluzie la eroul eliadesc din Tinereţe fără tinereţe, careîn urma trăsnetului, se vede înzestrat cu o inteligenţăsupranaturală, dar adresa parodică este prelungită şispre lipsa de profesionalism a presei care, din dorinţade rating cu orice preţ, deformează ştirile.Efectele comice parodice sunt create şi in cazulalăturării numelor simbolice ale personajelor cu situaţiicorespunzătoare dar ridiculizate, sau dimpotrivă,inverse. Toma “necredinciosul” este de fapt credul,lăsându-se păcălit de tânăra comis-voiajoare care-ivinde “gratis” produse casnice nefolositoare, iar cânddomnul Ilie îşi repară motocicleta “norii adunaţi pecer anunţau vreme umedă cu averse locale de ploaieşi descărcări electrice.”, ca să nu mai vorbim depăcătoasa cu nume de sfântă – Pelaghia.Nu lipseşte limbajul - clişeu, limba de lemncaracterizantă a vechiului regim, şi aceasta, prezentăîn afişele din scara blocului, şi în limbajul şefului descară (Ion – şeful-de scară), indică ţinta ironiei,î

perpetuarea unei anumite doctrine uniformizante lavârf.Jocul “De-a Scufiţa Roşie”, aparent jucat decopii din alt bloc, prin nepotrivita împărţire a rolurilor,conduce spre binecunoscuta situaţie politică “omul(ne)potrivit la locul (ne)potrivit”.Parodică este şi caracterizarea ce i-o face soţulplictisit Anghel “multpreaiubitoarei sale soţii “ Aglaia,folosind expresii de psalm biblic, bineînţeles în sensinvers, grotesc, caricatural : “gâtul ţi-e scurt şi grosprecum turnul lui David”, “pentru mine eşti mai frumoasădecât Sulamita, iar inteligenţa ta înspăimântătoareo întrece pe a lui Solomon – mai ales atunci cândtaci.” Autorul foloseşte aici procedee specifice satireipamflet: epitete oximoronice sarcastice şi antifrazasarcastică, sugerând rolul crescând al pamfletului careacţie la o situaţie de nesuportat.Personajul ce dă titlul romanului apare doarpe la mijlocul acţiunii, şi se pare că acest Simion, dela parter, este cauza (sau presupusa cauză) a blocăriiliftului între etaje, susnumitul pretextând desfăşurareaunui ritual, respectiv rugăciunile zilnice. Ritualul esteşi aici lipsit de sensuri, mecanic, sugerând acelaşiiraţional ca şi absenţa luminii. Ignorarea problemeiliftului, chiar şi de către şeful de scară, este situaţiacentrală a intrigii romanului. Sensul parabolic la nivelretoric este conferit prin beculeţele de la lift careindică etajul şi care se stingeau mereu “ori de câte oriau fost înlocuite, după câteva ore de exploatare, sestingeau definitiv.” Lipsa luminii simbolizează deruta,iraţionalul ce guvernează liftul – pârghie pe verticalăa nefuncţionalului bloc – sistem. Imposibilitatea,refuzul comunicării şi al colaborării în problemaliftului blocat, reflectează aceleaşi caracteristici la nivelpolitic actual -“înainte de a respinge o ipoteză, trebuies-o verifici”, meditează autoparodic şeful de scară.Blocajul pare să fie provocat de lipsa credinţeisau de o credinţă disimulată, neautentică, ca aceeaa Pelaghiei. Totuşi, un detaliu al ocupaţiei lui Simion,care este cizmar, induce o altă interpretare, sau tocmaiparodierea ei – concepţia că blocajul se datoreazămoştenirii de tristă amintire.Simion liftnicul este din nou un nume deinspiraţie biblică (Simeon – supranumit Petru de cătreIsus, este unul dintre cei mai importanţi ucenici –apostoli), numele suferind modificările de rigoare întehnica parodică : Simion este “liftnicul”, sugerândderizoriul unei societăţi ce şi-a pierdut pârghiilecredinţei.În decursul naraţiunii putem observa şi o cheieauctorială a parabolei, ce se dezvăluie cititorului avizatsub forma unei banale conversaţii euristice a unuiridicol profesor de biologie, acesta invitându-şi eleviisă vadă esenţa care se ascunde sub coaja de portocală;sau sub forma căutării semnificaţiei cuvântului “suflet”în dicţionar, de către elevul - geniu Temistocle (un altnume de sfânt, ale cărui rezonanţe homerice ne conducspre reuşita iniţierii sale în profunzimi filosofice).Locatarii de pe strada Oilor sunt imaginea parabolicparodicăa unor suflete (conform simbolismului creştinal oii) care-şi caută în plină derută existenţială unpăstor vrednic, până atunci predominând sensulpeiorativ de turmă în situaţia de blocaj specificăeternei tranziţii, datorată nepăsării , complacerii într-ostare de lucruri nefuncţională – asemenea unui liftetern blocat: “deoarece ştirea nu-i afectează în moddirect, deocamdată.” In ultimul capitol, pildele luiSimion accentuează caracterul parabolic, dezvăluind,după model biblic pastişat: păcatul trufiei, al risipei,al relei credinţe şi ipocriziei, dar şi speranţa nemuririisufletului.Numele biblice se amestecă cu cele reale într-ostructură care păstrează senzaţia de autenticitatespecific modernă şi postmodernă, conferind totodatăşi suprasensul care se cere decodificat în contextulwww.oglindaliterara.roCRITICĂcititorului, dar şi al oricărei societăţi care suferă deaceleaşi păcate. Sunt amintiţi astfel : Patapievici(propus ironic drept geniu), Victor Ciorbea, IonCaramitru, Eminescu, Nichita Stănescu, CorneliuVadim Tudor, Ceauşescu, Ştefan cel Mare, personalităţiaparţinând tuturor epocilor, profesiilor, dar şicaracterelor, împreună cu Pelaghia, Ilie, Elefterie,Gheorghe, Simion, Zenovia, Temistocle şi, nu în ultimulrând, cu “domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere”– adică iubitul secret al Pelaghiei.Chiar şi într-o discuţie purtată de Pelaghiacu iubitul ei informatician în capitolul PartidulNehotărâţilor apare conturat mesajul parabolei:societatea pare să sufere de o ipocrizie, credinţaeste doar poleială mincinoasă, lipsesc valorile:”Nusunt prea convins că Dumnezeu are nevoie de toatelinguşelile noastre, de performanţele noastre sportivoreligioase.Ca şi cum, după decenii de ateism, ne-amambiţiona să devenim dintr-o dată un fel de campionimondiali…”Cutremurul din penultimul capitol , de faptfalsul cutremur ( în fapt un zgomot survenit în urmatestării motocicletei lui Ilie), este o pastişă a Potopuluibiblic sau a promisiunii Apocalipsei. Tot în acest capitol,personajul bătrânului Simion lansează indirect, subpretextul unei discuţii pedagogic-filosofice cu elevulTemistocle, un semnal de alarmă adresat aceleiaşisocietăţi care nu mai ştie ce este sufletul şi Iubirea:”Când iubirea te luminează pe dinăuntru, Domnulvede şi se bucură, iar când ura te întunecă şi sufletulorbecăie, Dumnezeu se Mânie că-l ţii la întuneric şi tepărăseşte sau Îşi întoarce faţa de la tine.” Parabola esteşi o parabolă a iniţierii, cel care reuşeşte să se iniţiezefiind Temistocle, care învaţă ce este sufletul şi pleacăîn final cu maestrul său spiritual, Simion, după ce scrieultima pildă a acestuia “Parabola blocului de locuinţe”.Structura de patru capitole simbolizează, în credinţaindienilor, cele patru trepte iniţiatice ce conduc spreiniţierea perfectă, şi tot atâtea sunt treptele iniţieriiplatonice în Iubirea absolută. Chiar dacă nimeni înafarăde Temistocle nu înţelege încă lecţia înţelepciunii, estedestul pentru a întreţine speranţa.Putem spune că planurile se suprapun mereuîn naraţiunea-puzzle: un plan parodic diegetic şi unulfilosofic, dianoietic, care avansează adevăratul sensal parabolei, necesitatea căutării iubirii, a iertăriişi valorilor creştine, pentru depăşirea derutei. Ocugetare a lui Simion din ultimul capitol aduce lumină:“Poate ceva bun să înceapă cu ceva rău? Democraţiaasta a noastră a început cu o crimă.” Cuvintele luiSimion redate în scris de ucenicul său Temistocleîncheie parabola blocului de locuinţe, fără a mai lăsaloc de îndoială: “Veţi înţelege că blocul acela este,fraţilor, săraca ţară bogată, patria noastră Romania,aşa cum ne-a lăsat-o Ceauşescu şi cum am făcut-o noidupă aceea!”Valoarea unei opere literare rezidă în imanenţaactului de creaţie, în perfecta armonizare a expresiei cuviziunea auctorială. În Simion liftnicul, Petru Cimpoeşureuşeşte să construiască o parabolă fundamentată atâtpoetic (prin motto, structura capitolelor şi încadrareaîntre formele religioase de discurs-rugăciuneaFecioarei şi pildele lui Simion), cât şi retoric (numelesimbolice ale personajelor, simbolul liftului, al beculuistins), cu toate acestea având o expresie parodică,moralizatoare, servind temeiului etic al parabolei.“Hazul de necaz” al românului este ocaracteristică binecunoscută, dar în cazul luiPetru Cimpoeşu aceasta se transformă, în Simionliftnicul, într-o apartenenţă la postmodernism – prindestructurare, parodie sau pastişă, şi mai mult, la omodernitate eternă – prin finalitatea parabolică aprefacerii metanoietice, pe trepte spirituale, a fiinţei,pentru găsirea adevăratului temei al existenţei.8499

ENIGMĂCine a înlăturat moartea luiDecebal de pe Columna Traiană?Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care istoria seincapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, prost interpretat,magnificul monument nu prea ii mai intereseaza pe istoriciinostri. S-au scris cateva studii, s-au dat cateva interpretari si s-ainchis dosarul. Se asterne praful peste o istorie a dacilor scrisa cucondeiul rupt, de niste istorici grabiti, o istorie din care adevarulinca nu s-a aratat decat in mica masuraEnigmaticul justitiarCine a fost, totusi, autorul faptei?Nu puteau ajunge la varful Columneidecat cei care urcau pe schele. Trebuiesa fi fost, asadar, fie vreunul dintre ceicare se ocupau de executarea mulajelor,fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli,de existenta schelelor si a urcat peele. Totusi, trebuie sa fie vorba de uncunoscator, caci doar cineva care stiafoarte bine ce scena se afla sub capitelulcolumnei s-ar fi urcat sa o distruga.Inainte de comanda lui Ludovic, a maiexistat o comanda, in 1541, din partearegelui Francisc I al Frantei, cand s-afacut prima copie dupa Columna, azidisparuta. Atunci s-au ridicat primeleschele. Insa momentul distrugeriiacestei scene nu poate fi stabilit decatstudiind toate reproducerile existente inacea perioada. Am putea avea surprizasa descoperim ca fapta s-a produsmult mai tarziu, in secolele Xviii-Xix,sau poate foarte de timpuriu, chiar dinantichitate, caci interpretarile s-au facut(si continua sa se faca) doar dupa copiilemai noi ale columnei. Pe langa celedoua copii recente, cea de la Bucuresti,si o a doua, aflata la Roma, la MuzeulCivilizatiei Romane, mai exista altedoua copii, ambele din secolul al Xixlea,una in Franta, facuta la cererea luiNapoleon al Iii-lea, din cupru galvanizat,iar cea de-a doua, expusa in Anglia, laAlbert and Victoria Museum din Londra.Abia dupa studierea tuturor acestorreproduceri vom putea sti mai multe.Ramanand deocamdata in domeniulspeculatiilor, putem presupune, fara ane teme ca ne departam prea tare deadevar, ca cel care a sters scena a vrutsa apere nu memoria lui Traian, cums-a sugerat pana acum, ci pe cea a luiDecebal. Sinuciderea regelui era unepisod demn de toata admiratia, in fatacaruia contemporanii si-au plecat capul:un rege care a luptat pana in ultima clipapentru poporul sau si care nu a acceptatsa fie prins si dus sclav la Roma. Insascena prezentarii capului sau desprins detrup (poate impreuna cu mainile taiate,asa cum indica sursele) era o imagineumilitoare si dureroasa pentru daci,pentru urmasii lor si pentru amintirearegelui dac. Aruncarea acestui trofeu pescarile Gemoniei si lasarea lui ca pradabatjocurii romanilor a dus umilinta panala limitele ei cele mai greu de suportat.Cel mai probabil, cineva a vrut sa steargadin istorie acest episod sangeros, tragicsi umilitor. Lipsa totala de preocuparea specialistilor pentru acest incidentsemnificativ a dus la ingroparea uneiinformatii de mare interes. Poate intr-ozi vom afla numele acestui justitiar.(urmare din numărul anterior)Dar chiar daca va ramane anonim,fapta lui trebuie investigata, pentrua-i afla motivatia, ca si epoca in careun astfel de gest s-ar fi putut produce.Pedepsirea lui TraianTraian a avut o faima buna printrecontemporani si chiar multa vreme dupamoartea sa. Ziua lui de nastere era incasarbatoare nationala in secolul al Iv-lea.Chiar daca unii istorici antici l-au maicriticat, in ansamblua fost consideratun imparat bun, unmodel. Pentru romani,desigur. Pentru daci afost un exterminator,ImparatulTraian,reprezentat pecolumnamasacrand fortade lupta a dacilor siducand la Roma ojumatate de milion deprizonieri, daca e sadam crezare surselorvremii. Si totusi,ceva s-a intamplat cuposteritatea lui Traian.Este de neintelescum aproape toatescrierile din vremealui Traian, in care sepomenea de daci, audisparut. Cu greu neputem imagina ce s-aintamplat. Intr-o scurta enumerare, audisparut: jurnalul de razboi al lui Traian,intitulat „Dacica” (sau „De bello dacico”);cartea medicului lui Traian, Crito,intitulata „Getica”; scrierea lui Apollodordin Damasc, despre constructia poduluide la Drobeta; toate operele istoricilorde curte ai lui Traian (cel putin patru lanumar), care au scris despre imparat sidespre razboaiele sale cu dacii; biografialui Traian, scrisa de Tacitus; capitoleledin istoria aceluiasi autor, in care erauinfatisate luptele cu dacii; istoria Dacieiscrisa de Dio Chrysostomos, invatatexilat in Dacia in vremea lui Domitian, darfoarte iubit de Traian; edictul lui Traian, incare erau consemnate toate operatiuniledin timpul celor doua razboaie, ca sicheltuielile de razboi; scrierile lui Pliniucel Tanar, prieten apropiat al lui Traian,care a povestit si el pe larg desprecucerirea Daciei; poemul lui Caninius,un bun prieten al lui Pliniu, care a scrisin versuri istoria razboaielor cu dacii;istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 alistoriei lui Appianus; biografia lui Traian,scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec;capitolele despre Dacia din istoria luiAmmianus Marcellinus; istoria domnieilui Traian semnata de Dio Cassius;capitolele din istoria romana a aceluiasiautor, care tratau despre razboaielelui Domitian si expeditiile lui Traian in8500 www.oglindaliterara.roDacia. Doar din acestea din urma neauramas niste rezumate stangace:singurele informatii care au ajuns panala noi despre razboaiele cu Traian. Inrest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Panala noi nu a ajuns nici macar un rand!Este oare o coincidenta, o simplaintamplare, disparitia tuturor acestordocumente? Sau a avut loc, dinmotive necunoscute si la o data greude precizat, o incercare de stergere amemoriei lui Traian din istorie, ori celputin a episodului dacic? Inca si maiciudat este ca si monumentele lui Traian,cele mai multe dintre ele, au avut osoarta asemanatoare cu cea a cartilor.Doar Columna, mare, impunatoare sigreu de doborat, a ramas in picioare.Putina lume stie ca a existat un fel decontinuare a subiectului Columnei,conceputa si realizata exact in acelasistil si cu acelasi talent ca si reliefurile depe Columna, dar pe o suprafata plana.Este vorba de marea friza a lui Traian,ce masura 32 de metri (dupa unii chiarpeste 100 m!) si impodobea BasilicaUlpia ori un arc triumfal grandios,disparut astazi. Abia in aceasta friza,care condenseaza intr-un fel razboaielecu dacii, este reprezentat triumful luiTraian, procesiunea glorioasa. Dupanumai doua secole, forul lui Traianeste profanat de urmasi, friza sparta inmai multe bucati, dintre care patru aufost incastrate in Arcul lui Constantin,precum si opt statui de daci, utilizatela impodobirea aceluiasi Arc. ImparatulConstantin cel Mare se nascuse la sudulDunarii, la putini ani dupa retragerearomanilor din Dacia, zona locuita de daci.Nu este exclus ca aceasta obarsie moesodacaa lui Constantin sa-l fi determinatpe imparat sa-si impodobeasca Arcul custatui de daci si sa distruga monumentullui Traian, pentru a-l incorpora in al sau.Stim, asadar, ca la doar doua secoledupa moartea sa, forul lui Traian incepeasa fie descompus. Un astfel de gest nuse poate explica decat prin cadereain dizgratie a lui Traian, caci romaniiaveau un cult pentru inaintasii lor. Inacest fel s-ar putea explica disparitiaaproape in totalitate a documentelorlui si ale celor despre el, precum sispolierea monumentelor inchinatelui. Probabil tot atunci a fost doboratade pe Columna statuia colosala debronz aurit a imparatului, probabilatunci a fost jefuita si urna de aur ceii adapostea cenusa, asezata in soclulColumnei. E adevarat, nu avem absolutnici o informatie directa in acest sens.Dar daca aceste presupuneri nu suntgresite, putem intelege de ce, odata cuTraian, au disparut din istorie si dacii.Ramane insa o mare enigma: care arfi fost motivul unei asemenea pedepse,caci Traian avea, in ochii compatriotilorlui, imaginea unui imparat bun si drept.Poate vreunul dintre imparatii Romeide origine dacica, despre care istorianoastra nu pomeneste niciodata, a vrutsa razbune tragica soarta a dacilor. Saupoate altcineva, mult mai tirziu, caciunele scrieri despre daci inca erau citatein secolul al Vi-lea. Sau poate e doar osimpla razbunare a sortii... Oricum ar fi,important este ca, de-a lungul vremii,durerea si revolta pentru inrobireaDaciei au dainuit, iar gestul stergerii depe Columna a scenei celei mai umilitoarepentru daci este o dovada limpede inacest sens.

CA NIŞTE ZOMBI…Nu există alt motiv, doar canicula care, şi-a întinsaripile şi peste luna august invadând-o.Căldură mare,vorba lui nenea Iancu,care nu ne-a impiedicat să neîntâlnim, să citim, să comentăm. S-a citit poezie, proză,eseu, capitole de roman.(-re)Cunoscut pentru pasiuneaunui anume subiect, întâmplări din vremea revoluţiei,Ionel Mony Constantin a deschis lecturile lunii augustcu proza Mahmudeaua. Mai potrivit ca titlu, Comoara.Curiozitatea prof.Virginiei Bogdan a primit răspuns:da,subiectul are la temelie un caz real.Captivată de text,aşa cum a mărturisit Ştefania Oproescu nu are altelede notificat decât stângăcii de tehnică, scuzabile şicorectibile.Proza are cursivitate, coerenţă contureazăun personaj palpabil,purtând-o cu mintea la ,,Generalularmatei moarte,,romanul lui Kadare – îşi încheie poetadizertaţia.Gheorghe Andrei Neagu a fost impresionat deforţa de detaşare a autorului faţă de un regim totalitardespre care scrie fără ură viscerală!Sigur, există surplusuriuşor de îndepărtat.Există chiar unele expresii la caretrebuie ,,să umbli,,- a mai adăugat scriitorul GheorgheNeagu.Mihaela Adriana Tucan citeşte Conica unorsuflete pierdute. Cele două părţi ale textului, ceadiafana şi cea în care face elogiul esteticii urâtuluisânt sesizate de Petrache Plopeanu şi Virginia Bogdan,deopotrivă.Despre artificialitate vorbeşte poetul PetrachePlopeanu, care o şi avertizează că genul sprarealist sprebaroc, spre poetizare, diafanul fantastic este rupt brutalde intervenţiile şi revenirile(brutale) cu picioarele pepământ.Gheorghe Andrei Neagu atenţionează autoareaasupra părţilor confuze(personajul masculin îi aminteştede un cântăreţ rock, aşa o fi?)…Ştefania Oproescu ofelicită pentru reuşită, textul fiind bine scris.Iuliana Cracea (îşi) citeşte prozaUltimul vis. Repetiţiile din text îi agresează auzul NineiPlopeanu. Enumără câteva dintre ele.Dulcegăria şitonul de pension al povestirii nu scapă poetei ŞtefaniaOproescu.Nici candoarea flecărelii dintre personaje nuînlocuieşte absenţa metaforei.Textul trebuie îmbogăţit,conchide poeta. Părerea scriitorului Gheorghe AndreiNeagu este una dură, poate cam aspră.O flecărealăîntre fiinţe care vor să-şi piardă timpul, nimic altceva.Nu-mi spui nimic, de fapt!Petrache Plopeanu reia unadintre ideile autoarei şi, îi dă dreptate: ,, ai dreptate cândzici că e un coşmar stupid,,.Zâmbeşte….Ce-o fi-nţelesIuliana? Ce trebuia, desigur…Şi, ca să se încheie seara peun ton optimist, Petrache Plopeanu ne citeşte un poemde inspiraţie modernă - Bărbatul Gonflabil.Un poemde largă respiraţie ce nu necesită comentarii.Mijlocullunii a prilejuit sărbătorirea celor trei fecioare(de zodie evorba!) ale cenaclului, mai precis Ioan Dumitru Denciu,Marina Raluca Baciu şi Alexandra Herghelegiu.Lord Denciu a fost omagiatîn absenţă.Despre cele douăjune colege, au vorbit perând, Gheorghe Andrei Neagu,Constanţa Cornilă, GheorgheSucoverschi.Dar, ce poţispune altceva decât vorbede laudă despre două eleveconştiincioase, semnatareale unui vol de literatură,două fiinţe care luminează înjur? Tuturor, La mulţi ani, şimuza fie cu ei! Raluca MarinaBaciu a citit poezie, AdelinaBălan un fragment de roman,iar Gheorghe Sucoverschi,rondeluri(nu intră în listaaniversaţilor, poeziile lui auvrut să fie un omagiu adusaniversaţilor!). Despre poeziileCENACLUMariana VickyVârtosuRalucăi, numai de bine.Despre ,,Păpuşa de porţelan,,a Adelinei…îndrumări, precizări, păreri.Adelina Ştie pece drum merge.Rondelurile lui Gheorghiţă Sucoverschichiar dacă n-au avut unanimitate(cui i-ar plăcea acestlucru?) au fost minunate.Şi poeziile la fel.S-au aduscâteva amendamente. De care, Gheorghe Sucoverschiva ţine cont. Ionel Dogaru a ţinut morţiş să facăspectacol:şi-a strigat agonia iubirii defuncte în proza,,Pentru Maria,,.Prea intimist dragule, revino-ţi!.Maria ta n-o să se cramponeze dacă suferi, or ai suferit.Aprecierile Ralucăi vizavi de sensibilitatea ta, să nu te facăpraf.N-are carte de identitate.Nu ştie ce spune.Sfârşitullunii devine dens, vâscos.Dovadă cele două proze cititede Ştefania Oproescu ,,Cosind prin cimitir,, şi ceaa poetului Petrache Plopeanu,,Ostreţe filosofice,,.Proza Ştefaniei a fost încadrată de Elena Otavă în genulrealismului fantastic, al povestirilor onirico-psihologic.Nu discut corectitudinea punctuaţiei, mi-am notat ,pascu pas traseul genului notând pe marginea textuluicursul naraţiunii, detaliile care crează textul literar, aprecizat romanciera Elena Stroe-Otavă.În fine, unapeste alta calitatea, valoarea textului nu are lipsurimajore.Este bine gândit, bine scris, captivant.PetrachePlopeanu, prin ostreţele filosofice ne aduce în atenţie unaltfel de text care, cum zice Elena Otavă ne prezintă unpersonaj mândru de cultura, de erudiţia sa.Mândru desine, dar departe de fericirea simplă exersată de veciniisăi, care-l alungă dintre ei.Aşadar, acest filosof devineun zombi printre deţinătorii fericirii simple, acolo unde elnu are loc.Atent ca-ntotdeauna, Gheorghe Andrei Neaguconsideră lucrarea nefinalizată.Are,lacune…Infatuarea personajului artrebui dusă spre alienare,altfel nu vii cu probleme noi.Vino cu ineditul care să te reprezinte.Stările personajelornu sânt palpabile.Partea de proză clasică nu ţi-a reuşit.August…Acesta a fost.Bine că s-a dus!(urmare din pag. 8488)prezentat şi oferit cursanţilor numeroase cărţi noi, după cum urmează:„Pentru Basarabia”, de Dumitru Munteanu-Râmnic,” Basarabia noastră”,de Nicolae Iorga, „Al.I. Cuza în memoria contemporanilor săi”, deC.Manolache, „Raptul Basarabiei 1940”, de I.Şişcanu, „Adevăruri de ieri,adevăruri de azi”, de C.Manolache. De asemenea, „Grupul de la Ploieşti –grupa mică(...+ O2)”, redactor şef Octavian Onea, şi-a prezentat numerele1 şi 2 ale revistei lunare de literatură şi artă „Poarta Sărutului”, dedicatelui Caragiale şi Brâncuşi.În Programul Cursurilor din acest an au fost incluse şi expoziţiile:„Basarabia 1912-1947 – oameni, locuri, frontiere”,”Mari tezaureromâneşti – Tezaurul de la Pietroasa”,”Lumea lui Caragiale” – expoziţiede caricatură, Marian Avramescu.” „Anul cultural IL Caragiale” a mai fostprezentat şi printr- o serie de prelegeri, intitulate „Nicolae Iorga şi Ion LucaCaragiale în istoria literaturii române”, „ IL Caragiale – 100 de ani de latrecerea din viaţă în istorie”, „Caragiale şi muzica cultă”. De asemenea, laMuzeul Memorial „Nicolae Iorga”, s-a organizat serata muzeală „Teatrulîn aer liber – punte peste timp (1938-2012)”. În program: spectacolul„Torna Umbra”, susţinut de actorii Teatrului ploieştean „Echinox” şi unrecital de vioară Iustin Gâlea. Nu au lipsit, fireşte, nici seratele culturaleorganizate de dr. Constantin Găucan, la vila sa din localitate, într-un cadrunatural deosebit de pitoresc, în care a fost inclusă şi vizitarea Bisericii „Sf.Nicolae” Tabaci.Despre acest moment comemorativ din istoria neamuluiromânesc, dr.Ion Negrei, colaborator şi prieten apropiat al ziarului nostru,www.oglindaliterara.rone-a declarat în exclusivitate: „ În primul rând, mă bucur că ideea mea, alui Valeriu Matei şi altor basarabeni ca tematica basarabeană să fie peagenda cursurilor universitare din acest an, a fost îmbrăţişată cu căldurăde către organizatori. Se observă, din programul cursurilor, o marediversitate a evenimentelor abordate, începând de la prima anexare din1812, continuând cu 1918, 1940 şi realităţile din ziua de astăzi, cândambele state româneşti au probleme. Discutate în acest cadru formal,universitar, toate aceste probleme pot fi dezbătute mult mai relaxat decâtîn cadrul politic. Aici suntem cercetători, oameni de ştiinţă, istorici, scriitori- care putem spune lucrurilor pe nume: românii de pe ambele maluri alePrutului au aceeaşi conştiinţă naţională , unitate naţională şi lingvistică,lucruri care trebuie să ducă, mai devrema sau mai târziu, şi la unitateateritorială. Viitor pe care ni-l dorim să-l trăim împreună cât mai repedecu putinţă. Sper cu tărie că vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât,cum spunea Petru Rareş, sintagmă preluată şi de Nicolae Iorga”.În încheierea acestei relatări de la jumătatea cursurilor, fie-mipermis să fac două observaţii: absenţa tinerilor de la aceste cursuri,remarcă făcută şi de către dna Luminiţa Constantin, precum şi a unorfiguri noi din elita basarabeană, despre care amintea şi Valeriu Matei.Cât despre politicieni, să auzim numai de bine, că de văzut la faţă e maigreu. Se pare că, dacă-i va trece supărarea, premierul Ponta ar puteatotuşi veni la cursurile Universităţii, că doar e doctor! Şi încă o remarcăelocventă despre cursurile Universităţii, făcută de către dna Ana, venitădin Basarabia: „În trei zile, am acumulat atâta istorie, cât n-am avut întoată viaţa!”8503

PROZADOUĂ INSULECamelia PantaziTudor(fragment)Lumina se stingea la orizont,soarele pierzându-se treptat înapele oceanului verzui-albastru,lăsând loc înserării. Dar Luna nupermitea ca tărâmul mirific să sescufunde în întuneric. Nu permiteaniciodată. Se înălţa mereu rotundă,strălucitoare, îmbrăţişândîn fiecare noapte pădurile debambus, razele ei blânde mângâindpământul, dându-i forţa de afi veşnic înverzit. Era singura prezenţăde pe Insula luxuriantă, darpustie, fără oameni, fără case,fără zgomote, doar vegetaţie.Când Luna se ridica pe cerulînstelat, Spiritul Insulei Luniise întrupa în om. Frumoasă, delicată, înveşmântată învăluri albastre asemenea oceanului ce o înconjura şi ceruluice o proteja, luminescente ca astrul ce-i oferea putereade a exista, o femeie tânără străbătea singură şiplictisită întinderea mărginită de ape. Trecuseră secolede când se formase în mijlocul oceanului. La început, nuînţelesese cât de greu îi va fi să-şi accepte destinul deInsulă, să fie pentru totdeauna singură. Dar curând tristeţeaîi cuprinsese sufletul şi se simţea fără rost din ceîn ce mai mult. Aerul înmiresmat şi proaspăt se întindeapeste întreagul pământ dintre ape fără mulţumirea dea se bucura cineva de el. Singurătatea îi apăsa atât detare inima încât durerea i se revărsa în lacrimi pe obrajii- petale de trandafir. Îşi cunoştea bine destinul în caresperanţa nu-şi avea locul.Şi totuşi... Trecuseră secole, decenii, ani, zile, nopţişi EA spera. Avea un loc preferat unde stătea pe ţărm,ascultând melodia valurilor oceanului şi lăsând briza călduţăsă-i zvânte lacrimile. Uneori, în poieniţa de bujoriroz şi albi, se surprindea pe sine privind în depărtareparcă aşteptând ceva, nu ştia ce. Altceva nu avea de făcut,doar să privească, să aştepte şi să plângă - secole,decenii, ani, zile şi nopţi.Apoi, sosi Noaptea Stranie. Stătea în locul obişnuit,când cerul se lumină brusc devenind senin ca în timpulzilei. Noaptea se transformă în zi sub stăpânirea adoi sori - unul la răsărit şi altul la apus. EA se sperie,aşteptându-se să dispară ca de fiecare dată sub razelesolare. Dar nu se întâmplă nimic şi pentru prima oară dela existenţa ei întrupată le simţi căldura plăcută. Închiseochii, deschizându-şi mintea spre acea minune, nedorindsă înţeleagă ce se petrecea, ci doar delectându-se cubuchetul de raze jucăuşe ce-i mângâiau şi-i luminau faţaîntr-un zâmbet larg. Inima nu mai simţea suferinţa, cidoar o beatitudine necunoscută până atunci. Împăcareşi linişte.Deschise ochii. Privirea nu i se mai pierdu pe imensitateade apă furată de linia orizontului, ci se lovi deo altă Insulă. Se ridică din mijlocul bujorilor ei dragi şiîncercă să cuprindă cu ochii cât mai mult din întindereade uscat. Da, era o Insulă uimitoare prin suprafaţa ei şiavând ceva familiar. I se părea că o cunoştea dintotdeauna,dar cum? Părea diferită şi totuşi îi semăna. Copaciiaceia desfrunziţi cu crengile uscate, solul crăpat, florileveştejite îi aminteau de EA. Intuia că dacă şi-ar fi pierduttinereţea şi frumuseţea ar fi arătat la fel. Simţea o atracţieinexplicabilă. Voia să ajungă acolo. Insula celor doisori stătea în ocean... pustie. Îi simţea durerea, îi simţeasingurătatea. Era ca ea!...*Noaptea dispăruse, Luna dispăruse. Zilele încetaserăsă alterneze cu nopţile. Timpul se oprise în loc.Existau doar Două Insule tăcute şi triste sub doi sori incandescenţiîntr-o Zi Permanentă. Nu mai erau singure,dar oceanul le despărţea.Stând acolo în locul ei preferat, privirea îi devenisepătrunzătoare şi ajunsese să vadă Insula adusă dinadâncuri de razele sorilor. Nu în profunzime, ci atâtcât să-i simtă tristeţea, să-i intuiască suferinţele prin8504 www.oglindaliterara.rocare trecuse, să înţeleagă că se afla acolo pentru EA.Aşteptarea luase sfârşit. Dar Insula celor doi sori cunoşteamisterul apariţiei din ape? Nu îi era clar răspunsul,dar ştia cu certitudine că îi iubea ramurile uscate, fruzeleîngălbenite, ierburile veştejite, florile căzute pe solul neudat.Le privea cu tandreţe şi ar fi vrut să le poată atinge.Poate sub paşii uşori şi în contact cu mâinile calde şidelicate ar fi prins culoarea şi vigoarea de altă dată.Într-o clipă a Zilei Permanente, privirea ei blândămângâia ca de obicei întinderea tristă a Insulei. Şi atunci,văzu ceva mişcându-se şi venindu-i parcă în întâmpinare.Un bărbat se oprise pe ţărm şi atunci privirile SpiritelorÎntrupate ale celor Două Insule se întrepătrunseră întrunasingură ca două fascicule de lumină contopite într-ostrălucire uimitoare. Sufletul unuia se umplu de lumina şicăldura sufletului celuilalt. În ochii bărbatului slab, înaltşi nemişcat se văzu pe EA. În ochii EI era EL. Gândurile lise transmiteau, fără cuvinte, în linişte, telepatic.- Tu eşti! Te aştept de secole, iar acum ai venit, îicomunică EA, cuprinsă de o emoţie nemaiîncercată pânăatunci.- Sunt aici. Am stat în ocean înconjurat de ape, aşteptândsă ies la lumină. Încetasem să sper, iar acumtu ai adus sorii şi forţa lor m-a tras la suprafaţă. Dupăsecole de frig, simt căldura.- Eu te-am chemat şi tu ai venit...- Am fost atât de mult timp singur. Îmi trebuie timpsă mă acomodez cu apropierea ta, oricât îmi eşti dedragă.Privirea ei plină de lumină se lovi de a lui şi se frânseca la atingerea unei lame de oţel. Ochii BărbatuluiAşteptat deveniseră reci, absenţi, plini de ascunzişurinumai de EL ştiute pe care EA nu le putea cunoaşte şinici nu voia, dorea doar să-l convingă să lase trecutul înurmă, să înceteze să se mai gândească la altceva decâtla momentele frumoase ce îi aşteptau .- Nu este necesar să stăm tot timpul împreună.Suntem Două Insule pustii, de ce ţi-e teamă? Niciodatănu ne vom putea invada teritoriul. Dar Spiritele noastreÎntrupate pot găsi o cale de a fi împreună atunci când îşidoresc.EL surâse şi privirea i se însufleţi.- Calea o vom găsi, sunt sigur, dar nimic nu e veşnic.Acum însă să ne bucurăm de prezenţa noastră.Singurătatea va fi uşor de suportat în doi.Copacii Insulei Lunii se mişcară încet, cu grijă, crengilelor crescură telescopic din ce în ce mai mult, se împleteauşi se înclinau peste valuri, formând un pod trainicdin crengi viguroase şi verzi ce unea Insulele. Cei doiporniră în acelaşi timp şi părăsiră pentru prima oară teritoriilelor întâlnindu-se la mijlocul podului. Nu ştiau ceva fi, ce va urma, dar acum erau împreună peste spaţiu,peste timp, doar ei.*Ziua Permanentă, însorită, curgea încet într-untimp pe care Spiritele Întrupate ale celor Două Insulenu-l simţeau. Treceau podul şi se întâlneau pe una dintreele. Se bucurau de tihna şi împlinirea dată de prezenţafiecăruia, apoi se retrăgeau în intimitatea propriuluiteritoriu.Şi totuşi... din când în când ochii lui se întristau şiEA ştia că EL se afla undeva departe. Ar fi vrut să-i poatăalina sufletul pe care-l simţea încă împovărat, dar nuvoia să-l tulbure, nu dorea să-l deranjeze cu întrebări.Se mulţumea doar cu ceea ce îi spunea. Dar tăcerea lui oneliniştea, iar conversaţia telepatică purtată câteodată îidestabiliza confortul interior abia obţinut.- E târziu. Priveşte-mă! Eu însumi mă uit în oglindaoceanului şi văd un bătrân purtând doar urme ale frumuseţiide odinioară.- Dacă ne-am întâlnit înseamnă că ne-a fost destinat,îi transmitea EA, mângâindu-i faţa obosită. Ai venitla mine la momentul potrivit pentru a iubi ceea ce se aflăîn interiorul tău şi nu la suprafaţă. Florile ofilite, copaciiuscaţi ascund frumuseţea ta, pe care eu o simt, dupăcum simt şi suferinţa ta trecută. Te iubesc aşa cum eştitu acum când secolele te-au clătinat dar nu te-au doborâtpentru că, uite, eşti aici, cu mine.- Tu nu ştii prin câte am trecut, nu mă pot refacedupă secole de singurătate şi oricând mă pot scufundaiaraşi în ape.

CE CAUT EU ÎN POSTMODERNITATE?Am în nări un puternic miros de hoit. Orişiunde aş întoarcecapul, ca într-un ritual abominabil bazat numai pe carnagiu,acesta îşi împrăştie cu putere peste tot duhoarea greu de suportat.După cum lesne se poate observa, Fiinţa umană este obligatăsă respire într-un ev care se zbate epileptic în chinuri fizico-spiritualemajore, unde ajungi să te întrebi, cum e şi normal, de altfel,care vor fi următoarele direcţii ale artei viitorului, după ce se va fistins într-un final acest aparent interminabil torent de pornografiegreţoasă a prezentului ridicată, culmea, la rang de linie esteticădesăvârşită?!Mă umple dezgustul profund atunci când văd cum esteşters la fiecare pas din memoria omenirii de către reprezentanţiipostmodernităţii acesteia violente şi triviale - unde ipocrizia şiminciuna au atins un nivel ce depăşeşte valoarea sa de maximăacceptabilitate posibilă - conţinutul unui trecut istorico-artistic întreg.În penibilitatea minimalistă a „artelor” contemporane, constatămun fapt încărcat de un soi de dramatism ireversibil, putemspune, anume acela că Fiinţei umane îi este estropiată în modconstant propria sa structură interioară fragilă pentru a-i fi azvârlităîn mâinile însângerate de suflet nevinovat ale nenumăraţilorşarlatani de profesie ai epocii actuale, entităţi cu fibră intrinsecsatanică, în stare să practice doar (prin ideile cu ostentaţie propovăduiteîntr-o cunoscută manieră repetitivă manipulatorie) unlinşaj evident asupra a ceea ce s-a construit pozitiv de-a lungultimpului în sfera literară, muzicală, teatrală, cinematografică etc.,cu efecte incalculabil de uriaşe pe termen nelimitat în sfera colectivităţilorumane.Fantoma artei prezentului - artă transformată într-un veritabilcălău spiritual al lumii - bântuie cu neruşinare de colo pânăcolo, aidoma unor trupuri perverse dezgolite, întreaga omenire,alegând a se prostitua cu de la sine voinţă şi nicidecum în modobligat, doar pentru varii avantaje pecuniare de circumstanţăimediată, ca şi cum acesta ar fi modul corect şi unic de a ocupaun loc anume în cadrul artistic mundan actual. Vorbim aici despreo amputare voită a semnificaţiei sacramentale a cuvântuluiOM prin aruncarea pe piaţă a unor concepte artistice inesteticeşi abnorme, capabile să înfigă în scoarţa vie a raţiunii colective oaltă definiţie „stilizată” a realităţii din jur, nimic altceva însă decâtun act de evidentă deconstrucţie dinamică ce merge până laesenţa spiritului, o spoliere, practic, a specificului curat, inocent alcreaţiei umane şi îndelung închegat milenii la rând, deconstrucţierealizată azi de minţile vădit patologice ale conducătorilor postmoderniai contemporaneităţii.Nu pot spune că sunt un trăitor al acestei lumi care este dominatde un spirit anti-postmodern anchilozat. Dimpotrivă. Sunto structură deschisă către analiza critică, dar obiectivă, alcătuitădin multă, foarte multă inimă şi din prea puţin spre deloc carne,incapabilă de a se minţi pe sine şi pe ceilalţi, de a-şi însuşi ilegalun bun ce aparţine altuia ori de a tolera prin preajmă caractereleduplicitare, formalismul sau ipocrizia la modă, care iubeşte arta îngenere şi pe cei câţiva oameni fundamental buni şi cu demnitatedin jurul său, umanitarismul, moralitatea, marea poezie a lumiişi pe Dumnezeu, argumente suficient de multe ca la întrebareadin titlul acestui text - raportându-mă, bineînţeles, la paradigmahaosului evident în care se trăieşte, din păcate, acum - numai Celde Sus să fie în stare a oferi un răspuns cât se poate de potrivit.La ce ştiu să răspund însă fără echivoc după patru deceniide viaţă scurse în comunism şi în perioada imediat următoareacestuia - perioadă căreia nu îi putem preciza deocamdată o diagnozălămuritoare şi exhaustivă în privinţa structurii sale politico-economicecaracterizante, lăsând istoria să realizeze acestlucru în timpul care va veni peste noi - este interogaţia fireascăreferitoare la un fapt concret, vizibil tuturor, anume acela dacănu m-am săturat cu vârf şi îndesat de serialitatea imaginilor „vii”ale feluritelor discursuri artistice sau non-artistice ale prezentuluisupuse toate unor canoane imprecise ce te inundă vizual şi cu violenţăla tot pasul, aşa-numitele „opere” de artă deconstructivistăale momentului (şi amintim aici acele „reprezentări” artisticesub formă de urinale spitaliceşti, unde se înmoaie cu vădit dispreţcrucifixul sacru al creştinătăţii, ori de cantităţi fecaloide diseminateaiurea pe o pânză de culoarea laptelui ce aşteaptă cu groazăca să devină tablou, de zvastici desenate cu minuţie pe coapseleunor cavaline de talie redusă vopsite în nuanţă trandafirie, deorgane sexuale poziţionate la vedere în varii ipostazieri triviale,de rame fără conţinut sau de pereţi pe care nu figurează pur şisimplu nimic), nimic altceva, am putea spune, decât o mulţimefinită de simboluri oculte îngrămădite într-o manieră deloc întâmplătoarepe un suport de lucru obişnuit, simple aranjamente fărăesenţă solidă expuse ostentativ în faţa vulgului inocent de cătreo mulţime de inşi, care nu au decât la suprafaţă o legătură particularăcu legile şi principiile comunicării plastice, dar care suntcatalogaţi de critica de „specialitate” a zilei drept „genii” singulareşi neînţelese ale sferei culturale prezente („artişti” remuneraţi cuwww.oglindaliterara.roESEUvârf şi îndesat de guvernele multorstate ale lumii, inclusiv de statul românla vremea respectivă pentrunoul tip de „viziune culturală” abordată- şi amintim aici cazul controversateiexpoziţii a InstitutuluiCultural Român din New York dinanul 2008)?! Răspunsul meu foartesincer însoţit de un oftat ieşitdin toţi rărunchii este următorul:ba da, m-am săturat cu asupra demăsură de toate aceste „postmodernisme”conjuncturale create înmomentul actual şi, deopotrivă, de Magdalena Albutoate mizeriile începutului de secolXXI înfipte cu bună ştiinţă în scoarţamentalului colectiv al umanităţii din care facem şi noi parteacum.În postmodernitate, dacă e să privim totul în manieră interpretativăstrict teologică, putem spune că Dumnezeu a încetatsă mai existe de ceva vreme în conştiinţa fiilor acestei planete(câteodată, născându-ţi-se în suflet un regret imens pentrufaptul că ai avut şansa să te naşti ca fiinţă în cloaca lugubră asocietăţii prezentului). Orice element creştin este complet îndepărtat,prin mijloace machiavelice diverse (publicitare, jurnalistice,ludice etc.), din perimetrul artistic aflat în comă deconstructivistăperpetuă. Neofilozofia „Omului din bucăţi nepotrivite”, aşacum simt că trebuie să îl numesc, este, din păcate, imaginea.Imaginea în genere, lipsită complet de un fond al ei solid, însăîncărcată de o retorică în stare să emită din coadă o multitudinede sunete profund dizarmonice (vorba lui Eminescu) şi de tonezilnice de pixeli nepalpabili, care, printr-un click puţin deranjantla auz, agaţă brusc de privirea şi de cortexul prespălat al privitoruluiinocent o realitate virtuală alcătuită din aproape... oricereziduu repede vandabil. Vorbim aici nu neapărat despre serii deelemente concrete, analizabile raţional şi dispuse în cadrul uneiecuaţii matematice într-o manieră de un logic mai mult decât firesc,căci în tot acest generos „orice” pot încăpea, din nefericire,multe. Foarte multe şi incoerente structural, din păcate, secvenţede gândire, ce sapă în interiorul raţiunii umane o prăpastie greude anulat de aici înainte vreodată. Normele anterior cunoscutesunt schimbate brusc de anti-normele noii ordini mondiale, unfel de neopattern-uri halucinante cu parametri complet străini catextură lăuntrică de cei experimentaţi de omenire până acum. Şinu ar fi neapărat atât de dramatic totul până la urmă într-o astfelde alcătuire geometrică diferită a ontos-ului contemporan - pentrucă evoluţia omenirii se impune de la sine -, dacă aceasta nu argenera o deformare evidentă a fibrei interioare a Omului actualnemodificat genetic, deocamdată, ci doar profund mental. Noulactor anti-social al umanităţii virtualizate şi non-umanitariste deazi îşi exhibă ca o pecingine vanitatea şi incultura, snobismul şilipsa de modestie, necinstea şi răceala inimii. Putem spune că s-aajuns acolo unde s-a dorit, de fapt, a se ajunge de foarte multăvreme cu paşi bine articulaţi din punct de vedere propagandisticşi manipulatoriu.Nici literatura nu putem spune că a scăpat de la impurificareîn tot acest spaţiu pornografic globalizant. Din contră. Intenţia decomunicare este una complet închisă în paradigma actului pragmaticîn sine, a cărui structură apare construită samavolnic dintroserie de cuvinte deturnate ca sens şi ca formă, cuvinte cărora leeste smulsă şi călcată în picioare cu violenţă propria lor semanticăsui-generis. Nenumărate şarje de expresii vulgare cu neputinţăde a fi menţionate textual aici - rod al unei vizibile incapacităţipersonale de a naşte un produs cultural anume în intervalul detimp caracteristic fiecărui individ în parte pe acest pământ - şi nefolosibilenici măcar în forul interior personal de către oricare inscapabil să facă diferenţa deloc spectaculoasă, de altfel, dintre firulde lumină şi cel de întuneric, dintre prostie şi înţelepciune, dintreun înger şi un drac. Aceste persoane, denumite simplu „culturniciide serviciu ai postmodernităţii”, rămase la stadiul cel mai de josal fiinţării lor telurice - anume acela de simple structuri bipedeîmperechiabile şi-atât -, siluiesc în fel şi chip limba în care, dintroregretabilă eroare destinică, au ajuns să scrie, semnificaţiileei profunde, propunând drept „creaţie” literară a zilei străbătutăde „har” divin o adunătură de trivialităţi lingvistice închinate organelorhumanoide excretor-reproducătoare şi nimic altceva, unelogiu suprem adus, de fapt, vulgarităţii şi violenţei în exprimareFiinţei umane cu raţiune şi afect, practic, un mod de a încercasă vieze în această lume a nonvalorii prin norme subculturale şiaculturale, deopotrivă, greu de acceptat de mintea sănătoasă aoricăruia dintre noi. Problema fundamentală şi uluitoare în acelaşitimp azi este aceea că născătorii de asemenea contribuţii literareî8505

ESEUde tip reziduu concepute într-o cheie patologică evidentă suntcadorisiţi cu diverse burse guvernamentale consistente în importantecapitale ale lumii. Nu ne propunem să oferim exemple înaceastă direcţie aici, fiindcă ele sunt cunoscute deja în spaţiulcultural contemporan şi nu constituie subiectul acestui text generalizant.E de menţionat însă că tot acest amalgam de cuvinteadunate de-a valma în structurile triviale ale limbii române, carenu au puterea de a transmite altceva prin mesajul lor direct decâthaos mental creat la comandă şi poziţionarea pe un nivel inferioral fiinţării individului în viaţa acestuia de zi cu zi, ne determinăsă căutăm adevărata sursă a răului cultural postmodern - răupentru care Cuvântul în sine ca entitate cu forţă pozitivă lăuntricănu mai are ca funcţie primordială a sa nimic altceva decât capacitatealui, forţată circumstanţial, de generare a şuvoaielor infinitede acte pragmatice vizibil manipulatorii, răsfânte asupra maselorumane în genere - în altă parte.Imbecilizarea forţată prin intermediul factorului mediatic,prin cultură şi prin învăţământ, iată care sunt cele trei pârghiiputernic interacţionabile în postmodenitatea lumii de azi, pârghiice lucrează cu spor la spălarea creierelor umane şi la naştereaincapacităţii vizibile a unei persoane de a gândi, de a emite judecăţide valoare obiective şi logice în raport cu fiecare evenimentîn parte desfăşurat în mediul societar limitrof. Sunt tristă cândvăd ceea ce se promovează acum în mass-media româneşti şiîn cea din îndelung clamatul spaţiu politic şi public mondial. Darce mai contează, oare, încă un adaos de tristeţe individuală faţăde ceea ce s-a acumulat cu vârf şi îndesat până în prezent încorpul cultural al întregii noastre omeniri, atâta timp cât trăim pepielea noastră zi de zi înlocuirea impusă de paradigmă ontologicăactuală?!... Îndepărtarea Omului de adevăratele coordonate alefrumosului şi schilodirea principiilor sale estetice prin promovareaunor elemente non-artistice de tip pornografic, schizoid şi vulgar,profund anti-umane, reprezintă alte două căi evidente ale manipulăriicolective foarte uşor de realizat acum de către cei careconduc în acest moment lumea, cu scopul evident de anularedefinitivă şi cu o cât mai mare rapiditate a ceea ce tot definim desecole a fi Conştiinţa umană în ideea de a se trasa o altă direcţieevolutivă globală, un soi de imperialism făţis, după cum lesne sepoate de oricine azi constata.Ce va rămâne în viitor din structura lăuntrică pozitivă aumanităţii şi din pârghiile sale de forţă majore de până acum nuştiu exact să anticipez. Probabil nimic, nici măcar istoria acestora,dacă privim cu atenţie la modul de degradare dinamică prindecrepitudine a persoanei în sine şi a lumii în contextul actual.Nu cred că o să ne mai ferim multă vreme de aici înainte a rosticu ruşine inestetica expresie „curvă umană”, fie ea masculină,fie ea feminină, ci o să ajungem a o declama cu multă deferenţăde acum încolo, poate şi din simplul motiv că aceasta va căpăta,culmea, consistenţă de virtute postmodernă. Mai mult ca sigureste şi faptul că vom elimina cât de curând din vocabularul specifical limbii materne substantivele „cinste”, „onoare” şi „demnitate”,care cu certitudine că vor fi echivalate din punct de vederesemantic cu prostia şi cu acea incapacitate a Fiinţei umane de aatinge apogeul unei bogăţii materiale semnificative, nemaideclarateca fiind una inutilă şi grabnic pierzătoare a sufletului şi a raţiuniiindividului. Cuvântul Iubire va fi rânduit şi el, la rândul său,în mentalul colectiv drept un sentiment dezonorant şi nefolositorOmului, asimilat cu o simplă flegmă de romantism desuet călcatăîn picioare de oricine cu scârbă în fiecare zi, în vreme ce Sexul cumajusculă - învârtit în malaxorul feluritelor poziţionări corporaleabjecte de către copulatorii de serviciu ai păcatoşeniei continue(acei inşi care se tot căznesc cu mândrie, în lipsa solidităţii uneivieţi sentimentale interioare fireşti, a emite felurite sunete animalico-orgasmice,ca şi cum mirosul pestilenţial de groapă degunoi a propriului lor corp răspândit cale de o poştă şi ceva poateînlocui definitiv mirosul de os sfânt al raclelor bisericeşti) -, prostituţia,cu alte cuvinte, a devenit, iată, în mod evident, un modusvivendi contemporan, o nouă religie a comunicării interpersonalelipsite de sentiment a „Omului din bucăţi nepotrivite”, religie căreiaau ajuns să i se închine din ce în ce mai mulţi ignoranţi aiaspiritualizatei lumi a prezentului.Postmodernitatea îşi condamnă, deopotrivă, adepţii şi nonadepţiisăi la a adopta nu de voie, ci de nevoie, tragicul final deviaţă al Sylviei Plath. În genere, în postmodernitate, totul miroasefoarte puternic a moarte. Spirituală, mai ales. Căci moarteaFiinţei umane reprezintă succesul noii ordini mondiale impuse cuforţa azi de căpăteniile conjuncturale ale umanităţii, repet acestlucru. Singurii actori umani neimplicaţi în acţiunea demolatoarea firescului ontologic de până acum nu sunt convinsă că maipot schimba ceva fundamental, prin acţiunile lor singulare, dinmersul abnorm al răului deja instalat, motiv pentru care propunca tablou reprezentativ cu iz deconstructivist al realităţii din jurun imens urinal ruginit - privit deja ca formă „genială” de „artă”a contemporaneităţii - pe fundul căruia să fie aruncată laolaltătoată sumedenia de norme şi de principii sănătoase construite deomenire secole la rând, urinal unde fiecare cetăţean al planeteiPământ, partizan declarat sau nu al non-formei şi al anti-fonduluipostmoderniste, să îşi reverse într-o permanentă stare de8506 www.oglindaliterara.robatjocură orgiastică feluritele-i dejecţii corporale biodegradabile.Fiindcă arta dejecţiilor mundane a ajuns fără doar şi poate aziîntâia lege de bază a comunicării prezente însuşită cu destul demultă rapiditate de către intelighenţia actuală foarte dornică, dealtfel, de titluri şi de onoruri efemere multiple (să nu uităm aaminti aici şi de onorurile militare postmortem, căci gloanţe plătitede stat sunt destule, iar corpul Armatei Române nu duce lipsă,din păcate, nici de inşi fără merite evidente, dar ridicaţi în gradsuperior, peste noapte, la simplul ordin politic de moment).Fantoma lubrică a postmodernităţii îşi întinde ca o boalăcontagioasă insalubritatea propriei sale filozofii schizoide, insultândcu de la sine voinţă absolut tot ceea ce i-a scos bun în calesecolele anterioare până acum: credinţe, principii, norme. Artaveritabilă a momentului, aşa cum spuneam, e arta vulgarităţiiextreme şi a inesteticului deformant, a imaginii contrafăcute şia spaţiului virtual creator de iluzii puternice şi, nu de puţine ori,de confuzie halucinantă, a morbului spiritual (cu sensul de gravăinfirmitate lăuntrică incurabilă) ridicat la rangul de normalitatea firii, a îndelung întreţinutului spectacol wapurgico-iraţional allumii, spectacol care ucide din faşă şi frumuseţea, şi puritateaFiinţei umane, deopotrivă.Postmodernitatea nu a avut de la început nici cea mai finăurmă de luciditate autoconţinută în structura sa. Limpezimeaîn gândire şi acţiune se manifestă cu evidenţă doar la nivel individualşi nicidecum colectiv azi (în postmodernitatea cu vizibilhandicap în formă şi conţinut, numai Cel de Sus poate şti cecaută din punct de vedere spiritual şi fizic o persoană ca minecu o construcţie interioară iubitoare de spiritualitate şi umanitarism!...).Pierderea identităţii Sinelui uman este deja o mai multdecât certă realitate. De asemeni, lupta de supravieţuire a spirituluicu mizeria traiului cotidian a devenit aproape dezideratulunic al fiecărei fiinţe umane pe deplin conştiente de sensul eide a fi pe acest pământ, cu toate că linia dominantă a societăţiiprezente este aceea de a fi schimbată din temelii însăşi semanticaprofundă a acestui „a fi în lume” al individului în particularşi al omenirii în genere. Omul ca „zidire de mare preţ” (vorbaPărintelui Arsenie Boca) a încetat să mai existe, la rândul lui, înnoua filozofie globalizantă. Surprinzător sau nu, dar asta s-a şiurmărit în mod constant din secolul trecut şi până în momentulde faţă prin variile experimente derulate de-a lungul timpuluiasupra întregii omeniri (războaie, foamete, crize, noi conceptefilozofice, anti- şi non-modele culturale agresive, stiluri diverse,schimbări de sens, valoare şi mentalităţi, inversiuni la nivel desimbol reprezentativ etc.).Întoarcerea lumii contemporane cu orice preţ la ţarcul închisde tip platonician (vezi tipul de societate închisă propovăduităde filozoful atenian) şi întunericul interior în care e aruncatăazi umanitatea reprezintă o afacere extrem de profitabilă pentruconducătorii vremelnici ai lumii actuale. Temelia virtuţilor lor fariseiceare la bază singură doar vanitatea, o patologie a lăuntricităţiihumanoide greu vindecabilă în vreo manieră anume, atâtavreme cât germenele răului distructiv a pătruns adânc, foarteadânc în structura fundamentală a inşilor sus-amintiţi. A scăpadin chingile ei înseamnă să vrei să renunţi nu la tine ca persoană,ca Om, aşa cum se cere, de altfel, acum, ci la tine ca misionar alpăcatului în sine. Puţini însă dintre cei la care am făcut anteriorreferire ar fi capabili de un asemenea act de „eroism” individualîntru salvarea personală şi a celor din jurul lor, pentru că sacrificiileenorme, pe care aceştia ar fi obligaţi să le facă, le-ar alteratotal nu numai stima de sine, dar şi incapacitatea proprie de a trăicu totul şi cu totul altfel decât experiază ei acum.Timpul va vorbi de la sine, căci peste zeci, sute sau mii deani de aici înainte, societatea postmodernă a prezentului - cutoată opera ei schizotimă de trei parale găurite, parafrazând titlulunei piese a teatrului brechtian - probabil că nu va reprezentanici măcar o simplă referinţă de ordin istoric pentru omenireaprofund metamorfozată a viitorului. Fresca societăţii actuale însă,pe care am încercat a o creiona sumar aici, ar trebui să însemneun indiciu alarmant pentru noi şi, deopotrivă, pentru conducătoriiactuali ai planetei în sensul că e necesar să fim capabili a ne privitoţi cu din ce în ce mai multă sinceritate Sinele în oglinda vremiiparcurse şi a conştientiza că acest Sine personal este în egalămăsură şi Sinele Celuilalt, al Omului de lângă noi căruia îi estesfâşiată zilnic fiinţa în bucăţi şi călcat în picioare sistemul axiologicpropriu doar pentru faptul că, prin Voie divină, există ca entitatepsiho-cognitivă într-un perimetru teluric macabru, unde falsul raportde subordonare făţişă instituit ca normă de forţa distructivăa banului îşi desfăşoară nestingherit murdarul său joc mundan,iar vestitul îndemn etic incaş „să nu fii hoţ, să nu fii mincinos, sănu fii leneş” a devenit o simplă utopie a firii. Un ritual minimalist,dar completamente încarcerator, de care sper că omenirea vascăpa cât mai curând posibil pentru a ajunge să vadă cu bucurieîn capul unghiului, în sfârşit, Lumina. De-abia atunci îmi voi puteajustifica lejer propria existenţă într-o astfel de lume şi voi reconsideraîn totalitate parametrii postmoderni. Până atunci însă, nu voişti să ofer cuiva un răspuns viabil interogaţiei, evident, retoricedin titlu.

Tara Daqin Gauri negre ale istoriei.Au ajuns chinezii in Dacia?Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala.El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe carei-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin,din cele doua cronici chineze. Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisain sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe bazaunor documente mai vechi.Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in Chinadomnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regeleDecebal.Tara Daqin - tinutul mitic de la vest de Marea cea Mare Multa bataie de cap audat istoricilor aceste relatari despre tinutul de la vest de mare.In primul rand, numele: ce inseamna „Daqin”? De ce au numit asa ImperiulRoman, cand exista un nume mai vechi (Lichien), derivat de la numele orasuluiAlexandria?De cele mai multe ori, numele chineze sunt forme modificate ale numelorauzite din gura strainilor.Dar Daqin nu putea proveni de la nimic cunoscut, spun cercetatorii.Unii s-au gandit ca poate provine de la Antiohia.Una din cele doua cronici a incercat sa dea oexplicatie acestui nume: Daqin inseamna „MareaChina”. Qin este numele dinastiei care a domnitinaintea dinastiei Han. Sub primul imparat Qin a avutloc unificarea Chinei, si de aici numele acestei tari.Dar de ce ar fi numit chinezii un teritoriu necunoscut,aflat la capatul lumii, cu numele propriei lor tari,calificand-o si drept „mare”?Tot cronica incearca sa dea un raspuns, delocconvingator: pentru ca oamenii aceia seamana multcu chinezii, adica sunt inalti si cinstiti! Bineinteles,romanii nu semanau cu chinezii, si chiar daca arfi semanat, nu s-ar fi justificat numele de „MareaChina”. Cel mai probabil, este vorba de o interpretarepopulara, de o desfacere a numelui in doua bucati,da „mare” si qin „China”. Ramane un mister pentruistorici de ce a fost schimbat numele ImperiuluiRoman in aceste cronici in Daqin si de unde vineacest nume.Decebal(urmare din numărul anterior)De putina vreme a aparut la noi, in traducere,o carte despre istoria Chinei, in care este reprodus unscurt fragment din cronica Hou Han Shu. Intr-o scurtasemnalare din revista „Dacia Magazin”, GheorgheSeitan propunea sa vedem in acest cuvant numeleDaciei. Cat de nebuneasca este aceasta interpretare?Cu nimic mai temerara decat plimbarea solului chinezde catre istorici, ba la golful Persic, ba la Marea Rosie,ba la Mediterana, ba in Georgia. Dar solul a ajunsla vest de Marea Neagra, asa cum s-a demonstratpana la urma. Ce se afla, in acea vreme, imediat lavest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acoloincepea Occidentul. Chiar daca la vremea aceea Dacianu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau dejaromane de ceva vreme, si in doar zece ani urma sase constituie provincia Dacia. Tinand cont si de faptulca documentele chineze pomenite au fost redactatela cateva sute de ani dupa expeditia generalului BanChao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de laapus de Marea Neagra era considerat ca facand partedin Imperiul Roman. Asadar, numele Daqin ar puteaveni de la Dacia.Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatielingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acestteritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, maidegraba, cu alta parte a Imperiului Roman.Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege,care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz decalamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare.Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de laRoma. Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbauanual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim catocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voielui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se iveala orizont. Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe.Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme. Daca unul singur eraabsent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numestecronica chineza? Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual.www.oglindaliterara.roIPOTEZENumarul cel mai mare de consuliintr-un singur an s-a inregistrat invremea imparatului Commodus,25 la numar, dar nu au functionatsimultan si a fost o exceptie. Nicidespre senatul roman nu poatefi vorba, care avea cateva sutede membri. Daca insa luam inconsiderare Dacia, e posibil sichiar firesc ca, alaturi de rege,sa fi existat si un consiliu alcatuitdin capeteniile cetatilor (davelor)supuse lui Decebal. Pe langa regesi consiliul generalilor, exista siun departament al arhivelor, maispune crónica.Urmatoarea informatie estedespre capitala acestei tari, careeste inconjurata de ziduri depiatra. Din nou, nici o asemanare,nici cu Roma, nici cu alte orasemari ale imperiului. Cetatiledacice din Muntii Orastiei erau,intr-adevar, inconjurate de ziduride piatra, insa despre Roma nu sepoate spune asa ceva: Roma nuera aparata de ziduri la vremeaaceea! In timpurile vechi, candse lupta cu cartaginezii si cugalii, Cetatea Eterna avea ziduride aparare. Insa cand putereasa a inceput sa creasca si toateteritoriile din jurul sau ii erausupuse, nu a mai avut nevoiede o astfel de protectie. Vechileziduri construite in vremea regeluiServius au mai fost de folos panaspre sfarsitul republicii. Abia invremea imparatului Aurelian,in secolul Iii dupa Cristos, s-aconstruit un nou zid, dar decaramida.Capitala descrisa de chinezinu seamana deloc cu Roma.Ea este alcatuita dintr-un sediucentral si alte patru palate, iarregele petrecea cate o zi in fiecaredin cele cinci sedii, rezolvanddiversele probleme. Perimetrulcapitalei avea o suta de li (41,6km), deci aceasta era distantaparcursa de rege in cinci zile, intrecele cinci cetati. Cu toate eforturilede a intelege acest pasaj, istoriciiau trebuit sa se dea batuti: nueste vorba despre Roma. Dacane gandim insa la SarmisegetuzaRegia, in preajma careia seafla cateva cetati puternice,asemanarea este destul de mare.Sarmisegetuza era probabil uncentru religios. Aproape de ease aflau cetatile de la Costesti,Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cufunctii militare si religioase, darsi asezarea civila de la FeteleAlbe. De asemenea, e posibil saexiste si alte cetati sau asezariin zona, inca nedescoperite dearheologi. Drumul total insumatintre cele cinci cetati enumeratemai sus este de aproximativ 40de kilometri. Daca mergem pefirul acestei speculatii, e drept,nu putem sti cu precizie careerau celelalte patru „palate”, dartrebuie sa recunoastem ca estecea mai apropiata varianta dedescrierea cronicii chineze, si caRoma nu are nici o legatura cuacest pasaj.Tara Daqin este o tara foartebogata. Pamanturile sale suntpline de aur si argint, iar locuitoriiî8507

BREVIARSOCIALIZAREA între anecdotă. . . alienare şi absurdA readuce in atentia celorinteresati ideea alienarii individuluiin societatea contemporana, n-arconstitui un gest inedit, daca nus-ar corela cu ascensiunea , lacote inalte, a ceea ce se cheama,generic, site-uri de socializare.Insasi denumirea sugereazabune intentii, chiar daca paginilecu pricina, incadrate cu diversesi insistente reclame, amintescde celebrul banc „Itic mort.Vandtrabant.” Toate ar fi bune, atunciCarmen Focsa cand, voluntar sau dintr-o micaneglijenta in manuirea mouseului,te trezesti imprietenit cu diverse persoane totalnecunoscute, cu institutii care iti acorda notificareainclusiv in zile de sarbatori legale, in care nici musca nu lepopuleaza, ba chiar si cu state situate pe alte continente.Lucrurile se schimba daca tu, consumator sau chiarcreator de arta, incerci sa contactezi o personalitate depeste hotare, mai mult sau mai putin cunoscuta la noi,pe care o consider demna de a primi semnale pozitivedin partea publicului de departe. Pana nu demult, puteaiaccesa o pagina in cadrul careia primeai notificarea la„friend request” atat de repede si fara vreo selectie,incat te indoiai de veridicitatea caii de comunicare, iarpoza vedetei, multiplicata si alaturata pozei tale, faceaca insasi notiunea de prietenie sa alunece in derizoriu. Inplus, ti se propuneau diverse – hai sa le zicem jocuri – incare trebuia sa bifezi raspunsuri inclusiv la intrebari degenul: „Crezi ca X ar fi platit vreodata pentru sex?”(Uneiastfel de intrebari i s-a asociat numele unei respectabileactrite de teatru si film, nicidecum al vreunei stripteuze!).Mai nou, aceste pagini au inceputsa fie inlocuite(orisa coexiste) cu altele, in care esti invitat sa contactezipersoana numai daca o cunosti personal. Daca estimai norocos, intalnesti cate o asemenea pagina carecuprinde informatii suplimentare: potrivit carora, dacaesti un strain, apelul tau va fi considerat spam(adicamesaj nedorit) iar cererea ta de prietenie(friend request)blocata temporar.Imi permit o nedumerire de bun simt: daca vedetanu doreste sa cunoasca „pulsul” publicului, inclusiv alcelui dintr-o alta tara si nu doar amabilitatile amicilor,promovandu-si, totodata, imaginea pe arie extinsa, lace-i mai serveste pagina cu pricina?! Dupa cum se vede,nu comentez categoria in care ma plaseaza o astfel deinterdictie, nu ma intreb, daca tot s-a mers pe ideeailuziei, de ce nu s-a creat posibilitatea ca expeditorul saramana cu impresia ca mesajele sale au ajuns la tinta iardestinatarul sa nu le primeasca, daca nu doreste.Culmea absurdului este, insa, prezentarea aceleipagini in care ti se recomanda sa contactezi numelecare o titreaza, numai daca il/o cunosti personal(situatieprezenta inclusiv in cazul „muritorilor de rand” nu doaral persoanelor publice). In absenta unei fotografii sau adatelor de identificare – caci asa se prezinta astfel depagini, nu-mi pot recunoaste propria-mi persoana-stiutafiind frecventa coincidentelor onomastice – necum pealtcineva. Si inca un amanunt suparator: nume ale unorpersonalitati din lumea literelor, sare sunt, sau ar trebuisa fie un brand de tara, au devenit pseudonime ale unoranonimi cu tupeu.Nu-mi inchipui ca inventatorul acestui sistem si-apropus sa contribuie la regandirea existentialismului insecolul 21, si tocmai fiindca nu-i intuiesc realele intentii,ma tem de un lucru: daca acest semnal de alarma vaduce literatilor o paine de mancat, el, inventatorul, n-osa-mi pretinda drepturi de autor?ei se ocupa cu agricultura, cultivand cinci feluri de cereale.Comerciantii sunt foarte cinstiti, nu au doua preturi. Daqinare mult grau si resurse alimentare din belsug si ieftine.Oamenii sunt primitori, iar cand la hotar sosesc soli dintarile vecine, li se trimit cai de posta, pentru a ajunge incapitala, unde regele le face daruri in aur.Seamana aceasta descriere cu Roma? Locuitorii tariistiu sa-si brodeze hainele cu fir de aur, stiu sa aureascaobiectele si au o panza fina pe care o numesc „blanitade oaie”. Nu exista hoti si banditi. Zece banuti de argintvaloreaza cat un ban de aur. Oamenii din Daqin prelucreazasticla si fabrica arcuri si sageti.Ca sa ajungi in aceasta tara, poti sa mergi si pe uscatdin Persia, inconjurand marea pe la nord. Se spune chiarca ar fi existat un pod imens, de cateva sute de kilometri,care lega nordul marii cu tara Daqin.Cat din aceasta descriere se potriveste cu Roma si catcu Dacia?De buna seama, istoricii care au studiat documentelechineze nu stiau mare lucru despre Dacia si nu au banuit caar putea fi vorba despre ea in aceste descrieri.Cum se scrie historia Poate ca Daqin este Dacia, dara ajuns sa desemneze, prin generalizare, lumea de la apus,Imperiul Roman. Sau poate ca nu este Dacia, ci un cuvantmisterios care se refera la un teritoriu greu de identificatdin Imperiul Roman.Exista si nepotriviri in descriere, mai ales cand sevorbeste despre prezenta fiarelor salbatice in Daqin, intrecare sunt enumerati tigrii si leii. Dar daca trimisul chinez arfi vazut un animal specific Europei temperate, cum este depilda rasul, cum l-ar fi numit? Romanii insisi, cand au vazutprima oara elefanti, in campania impotriva lui Hannibal, auspus ca sunt „boi cu trompa”.De asemenea, sunt pomenite unele plante exoticecare nu cresc in Dacia, ca si diverse pietre pretioase rarein aceasta zona.Informatiile au trecut din gura in gura si au ajuns inChina, unde au fost transpuse in scris dupa cateva secole.E posibil ca descrierile sa fie foarte deformate. Dar, cumam vazut mai sus, cele mai incredibile informatii oferite descrierile chineze au fost confirmate pana la urma. Un lucrue cert: mai nimic din aceste descrieri nu se potriveste cuRoma, dar destul de multe se potrivesc cu Dacia. Iar taradescrisa este numita explicit „Tara de la vest de mare”.Am inceput prin a povesti cum acum patru mii de ani,la marginea Chinei, isi duceau traiul niste europeni blonzi,cu parul impletit si cu imbracaminte occidentala. Apoi cumchinezii, cercetand Asia Centrala, au ajuns pana la MareaCaspica si apoi la Marea Neagra, descriind o tara ce se aflaimediat la vestul marii, destul de asemanatoare cu Dacia.De buna seama, ideea ca un sol sau o ambasada chineza aajuns aproape de Dacia poate fi socanta.Dar nimic nu ne impiedica sa admitem ca si dacii auziserade Tara Matasii si chiar i-au intalnit pe locuitorii acestei tari.Occidentul stie foarte putin despre ChinaLumea a inceput sa afle, de putina vreme, caexploratorii chinezi strabatusera lumea intreaga inainteaeuropenilor.O senzationala harta chineza, redactata in 1418 pe obucata de piele de gazela, a fost data publicitatii acum cativaani. Ea reprezenta cu mare precizie toata lumea cunoscuta,cu Americi cu tot. Harta a apartinut exploratorului chinezZheng He, care a ajuns in America inaintea lui Columb.Hartile exploratorilor europeni nu erau decat copiidupa aceasta harta. Asadar, nu Columb a descoperitAmerica, nu Magellan a fost primul care a facut inconjurullumii, nu Vasco da Gama a fost cel dintai care a ocolit CapulBunei Sperante, nu capitanul Cook a descoperit Australia;nu portughezii au fost cei dintai straini care au pus piciorulin Brazilia, Mozambic si Angola, nici spaniolii in Chile,Peru, Argentina, Columbia si Venezuela. Chinezii le-auluat-o inainte. Iar inaintea chinezilor au fost vikingii, careau ajuns in America in secolul Xi si au redactat o harta simai senzationala a celor doua Americi, harta Vinland. Daraceasta este deja o alta poveste.In acest context, nu ar trebui sa ne mire dacagasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scriesi se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie.Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob noudescoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate ducela rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ceau dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istoricisi de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.8508 www.oglindaliterara.ro

Un român adevărat care nu trebuie uitatA fost pus în libertate numai după intervenţiaenergică a Guvernului României. Teodor Colţescu s-anăscut la 8 februarie 1883 în Tg. Cărbuneşti, undea urmat şi prima clasă primară, având pe apreciatulînvăţător Rogojeanu, finalizând apoi, clasele a II-a –a IV-a, în perioada 1891- 1892 la Tg.Jiu, când tatălsău era funcţionar la Creditul Agricol. La Tg. Jiu i-aavut ca profesori pe Alexandru Ştefulescu, Drăgoiescuşi Bozianu. Îşi amintea cu plăcere despre lecţiile delimba latină, ţinute de Al. Ştefulescu. În perioada1896 – 1900 urmează cursul inferior la Liceul TurnuSeverin, unde l-au impresionat mult îndrumăriledate de către directorul Teodor Costescu(originardin Rovinari şi care se adresa interlocutorilor: „ –Neică,...). La iniţiativa lui Teodor Costescu, terenulviran din jurul liceului a fost plantat cu arbuşti detot felul, elevii irigându-i cu apă adusă din Dunăre,cu găleata, transmisă din mânâ în mână de şirul deelevi ce erau înşiraţi de la Dunăre până în curtealiceului. Tot la Tr. Severin, Teodor Costescu a reuşit săpregătească fanfara cu elevi de la liceu, care la 9 mai1900 a defilat la Cotroceni iar la 10 mai, împreună cuarmata, la statuia lui Mihai Viteazul. În perioada 1901– 1904 a urmat cursul superior la Liceul din Craiova,secţia Clasică, cu limbile greacă şi latină, secţiece lipsea la Tr. Severin. În 1909 obţine diploma delicenţiat în Drept la Facultatea de Drept din Bucureşti.Theodor Colţescu a trăit şi locuit până la sfârşitulvieţii, 1975, ca un înţelept, în oraşul Ţicleni, cartierulGura Lumezii, respectând concetăţenii săi şi la rândulsău bucurându-se de respectul şi apreciera tuturorcare l-au cunoscut. Tatăl său, Constantin Colţescu, afost director al Băncii agricole, după decesul primeisoţii, Maria, s-a căsătorit cu sora lui AlexandruŞtefulescu. La Banca agricolă l-a avut ca salariat şipe tatăl avocatului Constantin Uscătescu. În AnaleleAcademiei Române, de la sfârşitul veacului al XIX-lease menţionează că acesta a predat Academiei o seriede documente istorice despre Gorj. În timpul facultăţiila Drept– Bucureşti, Teodor Colţescu, dornic de câtIon M. Ungureanu- Ţicleni(urmare din numărul anterior)www.oglindaliterara.roDEZVĂLUIRImai multă învăţătură mergea şi la Litere şi Filosofieunde audia prelegerile profesorilor Nicolae Iorga,Virgil Madgearu, Ion Popescu-Voiteşti, Danielopol,Disescu, Em Antonescu, Tanoviceanu, Bazilescu,Stoicescu, Titu Maiorescu, Dumitrescu-Iaşi, Tocilescu,Densuşianu, Rădulescu-Motru şi alţii, în memoriile saleconcluzionând că „aceste ocaziuni se întâlnesc rar înviaţa omului”. Cele învăţate la Facultatea de Drept l-aucălăuzit toată viaţa. În memoriile sale, printre altele,mărturiseşte: „Strămoşii noştri Romani se conduceauîn viaţa socială după trei principii fundamentale: 1. -Honeste vivere (A trăi onest); 2.- Alterum non laedere(A nu vătăma pe altul); 3.- Suum quique tribuere (Ada fiecăruia ce e al lui). Menţionez că aceste principii,pentru motivul că peste 70 de ani de când le-amcunoscut, le-am avut atât în mintea mea cât şi însufletul meu şi am avut mare mulţumire. Reflectândasupra vieţii mele, cât şi a vieţii colegilor mei de şcoală,între care doi foşti prim miniştri, şi mai mulţi miniştri,am ajuns la concluzia că viaţa de om dacă nu estebazată şi condusă de 5 elemente principale şi anume:1. Credinţă în Dumnezeu. 2. Raţiune. 3. Voinţă. 4.Moralitate şi 5. Demnitate, eşti expus la surprize, demulte ori atât de mari, că pot să fie fatale”. Desigurcă viaţa din timpul Răscoalei din 1907 şi celor douărăzboaie la care a participat – în cel balcanic şi apoiîn Primul Război Mondial, mai ales prizonieratul, i-auinfluenţat profund destinul, preferând mai bine muncade la ţară, respirând aerul curat în Valea Lumediaunde şi-a construit locuinţa. L-am vizitat în varaanului 1975, primindu-mă cu multă amabilitate, înmicromuzeu şi biblioteca personală, destul de bogatăla acea vreme, rămânând impresionat de înţelepciuneace radia după atâtea încercări ale vieţii sale, care nul-au îngenuncheat. S-a bucurat când însoţitorul meui-a spus că am terminat şi eu Dreptul. Destăinuirilesale au fost foarte interesante. A preferat demnitateaşi nu s-a amestecat în politică, motivele rezultânddin cele expuse mai înainte. I-au rămas în manuscrisunele maxime şi cugetări foarte interesante, pline deînţelepciune, care, cred că ar merita să fie publicate.Tot în memoriile sale relatează că a fost încorporatîn 1907, la Regimentul 18 Infanterie, ca soldat, fiindtrimis , din ordin, la restabilirea ordinei, din timpulrăscoalei ţăranilor din acelaşi an. L-au indignat şicutremurat cele văzute în multe sate, înţelegând pedeplin durerile ţăranilor, care au plătit cu multe jertfe.Viaţa acestui om drept, care în 1907, ca soldat, afost bătut de un gradat, în comuna Brabova, judeţulMehedinţi, în faţa răsculaţilor, pentru că a izbit cuarma mâna gradatului respectiv, care voia să împuşteun ţăran, a fost evocată în Gazeta Gorjului şi decătre Prof. Constantin Ungureanu şi Constantin Şofei.Sunt emoţionante impresiile sale, scrise, despretragedia ţăranilor la 1907, când el satisfăcea stagiulmilitar. Tudorică Colţescu a rămas o amintire vie deînţelepciune în inimile concetăţenilor săi din Ţicleni.Consilier juridic, Ion M. Ungureanu- Ţicleni8509

PROZĂÎNTOARCEREAMOTTO: …este doar un loc pelume/ strigând veşnic al meu nume/totu-i murmur, totu-i vrajã/ ochiulvremii stã de strajã,/ ca sã-mi spunãbun-venit/ în Ardealul meu iubit.(autoarea)Stătu pe gânduri, pendulând întreun “da” categoric şi un “nu” de aceeaşifermitate, de parcă două forţe egaleşi de sens opus se angajaseră într-oluptă crâncenă, disputându-şi sufletulDoina Chereches ei obosit. În cele din urmă, învinse “daul”cel mult aşteptat.« Trebuie, totuşi ! Este imperios necesar să mă întorc înacel trecut pe care multă vreme l-am respins, apoi l-am regânditşi l-am confecţionat după bunul meu plac, ca să-mi fie mai uşorsă-l accept. Adevărul nu constă însă din ceea ce ne-am fi dorit,din opţiunile noastre mentale, care până la urmă rămân simplevariante abortive ale realităţilor brute întâmplate, de fapt. Şi fărăadevărul vieţii mele, nu pot să fiu eu însămi. Numai el, adevăruleste sfânt, rece şi imparţial şi va trebui să-l privesc în faţã şi nudoar cu coada ochiului, aşa cum am fãcut pânã acum. Cândvatot trebuia să-mi asum această lecţie şi mai bine mai târziu decâtniciodată », hotărî cu maturitate şi chiar înainte să se ridice dinpat, după ce se trezise cu noaptea-n cap.Târziu şi gol, Visul îi cãlãuzi paşii înapoi. Copila din inima eiîi stătea alături, ţinând-o strâns de mână. Oare de ce n-o vãzusepânã acum, deoarece aceasta nu se depãrtase niciodatã preamult de casã, fiind astfel educatã şi doar în câteva împrejurãrimai deosebite făcuse excepţie? Acum, aceasta o ducea de mânãca pe un nevãzãtor, facilitându-i întoarcerea……abia atunci îndrăzni să intre din nou în curte, reintegrânduseîn acel dat, în care i se pãrea cã fãcuse şi ceea ce nu fãcuse,cã fãptuise şi ceea ce nu fãptuise, deoarece povestea vieţiicelorlalţi membrii ai familiei se rãsfrânsese într-un fel şi asupravieţii sale, influenţând-o în mod direct. Erau lucruri pe care nule înţelesese prea bine, iar pe altele şi mai puţin, sentimentul deapăsare fiind cu atât mai puternic cu vina devenea una colectivăşi impersonală, inculcând-o sub povara unui destin comun.Pământul mai emana vaporii durerilor trecute, dar soliivestitori ai vindecării erau şi ei prezenţi, irumpând în fuioarele defum ale arderilor de tot.Aşa cum era firesc sã se întâmple, osânda venise în cele dinurmã, alungându-i ca o necredinţă oarbã şi furibundă.În poarta de unde altãdatã plecase într-un suflet spremagazinul sătesc, se opri temătoare, de parcă urma să păşeascăpe un teren minat. Luându-şi inima în dinţi, încercă, totuşi.Pământul o primi cu ospitalitatea-i dintotdeauna, ceea ce fãcu cabãtãile inimii i se mai domolească.Venise dinspre garã.Depãşi primul hop şi, totuşi, ceva o făcu să tresară. Tãcerealocului era atât de adâncã şi de nefireascã încât adâncurileprevestitoare ale fiinţei o puseră automat în gardă, cuibãrindu-ineliniştea în suflet. Şovăi să meargă mai departe, de parcă seafla într-un loc primitor şi neprimitor în acelaşi timp. Dădu săplece, dar senzaţia olfactivă a mirosului de mâncare veninddinspre bucãtãria de varã o împiedică să facă acest lucru. Nici nuobservã cã pe hornul bucătăriei nu ieşea fum, acesta fiind înclinatca o mânătarcă şi devenind între timp cuib pentru păsări.Fluieratul melodios al mamei o aduse mai aproape de viaţade odinioară……o zări pe pragul bucătăriei, umbră legãnãtoare întrecele două lumi. Stătea cu mâinile adunate în poalã, semn cã-şiterminase treaba. O vedea doar din spate, cu nãframa lăsată înjurul gâtului şi părul făcut coc. Negru şi strălucitor, acesta o fãceasă pară tânără, deşi umerii i se lăsaseră de la atâtea poveri câtepurtase. Incidenţa vremii se mai roti puţin, lăsându-i la vedere şiprofilul delicat, dar cu pielea ridată pe lângă ochi şi mai jos puţin,spre ureche, de parcă acolo îşi făcuseră loc toate necazurile.Departe de a avea o vârstă înaintatã, mama îşi trăia ultimiiani din viaţă şi nimeni nu bănuise aceasta. Cu atât mai puţincei ai casei, care o ştiau suferindă de ani de zile, dar, într-un fel,se obişnuiră cu starea aceea nefericită de lucruri, considerând-oaproape normală. Nici mama nu se mai plângea ca altădată delipsa continuă de aer, care mergea uneori până la senzaţia desufocare şi moarte iminentă. În schimb, picioarele i se umflară ca8510 www.oglindaliterara.ronişte butuci şi pielea i se înroşise, stându-i întinsă, strălucitoareca o coajã de portocalã şi gata să-i plesnească la cea mai micăatingere sau şi din senin. O mânca grozav, dar nu putea să sescarpine, pentru că orice rană lăsa să i se scurgă un lichid subţire,incolor şi lipicios ca o gelatinã.« No, să ştiţi că asta-i apa vieţîî ! Cân’ se scură totă, îi gatacu ea », spuse mătuşa Floarea, venită în vizită. Tata se supărăfoc, auzind o asemenea remarcă : « Sfătoasa asta nu mai arece căta în ocolu’ nost ! Le ştia ea pe tote, până cum îi şî cu apavieţîî ! », spuse el şi se hotărî să bată în cuie uşita ce unea pe dindos cele două gospodării.Din roşie ca de rac fiert, pielea de pe picioarele mameideveni brun-solzoasã şi se întări ca un carton. Uneori, apa i semai retrăgea din ţesuturi şi atunci pielea i se încreţea ca o hârtiecreponată, pentru ca apoi să se umfle şi mai tare. Era neplăcut,dar mama suportă suferinţa mult mai uşor decât pe cea dedinainte, care n-o lăsase să aibă o noapte liniştită ani de zile. Nudupă mult timp, umflătura de la picioare i se urcã şi la abdomen,deformându-i complet corpul. “Nu-i bine deloc. Voi nu videţî cã-iumflatã ca o bute în care pui curechiu’ la murat pintru iarnã? Oavea ceroză, că numa’ Vasîle a lu’ Mutu s-o mai umflat în halu’ăsta înainte de-a muri şî doftoru’ aşa le-or spus, că i s-o putrezîtficatu’ putred”, obiectară şi nişte fraţi de credinţă, într-o sâmbătă,trecând pe la ei în drum de la adunare. Tatăl se supără şi maimult, respingând total ideea : « No, da’ de un’e să fie ceroză, cãdoră fomeia me’ n-o beut niciodatã. De trizeci de ani, nici atât, căne-am pocăit. No de-amu, zăruţu’ pus tot timpul pe uşa drumuluişî sã nu mai prind pe nimeni pe-aici, fie neam, fie neneam, aţîînţăles? » le spuse, luând măsuri şi mai drastice.Nu mai primiră mai pe nimeni, dar situaţia nu se îmbunătăţiîn acest fel şi mama deveni tot mai neputincioasă. Unele treburise mai străduia să le facă, totuşi, şi asta îi derută şi mai mult,amăgindu-se cu gândul că lucrurile mergeau poate înspre bine.De la o vreme însă, îi dispăru şi pofta de mâncare şi nu te miraidin ce-şi ducea zilele. « Din momentu’ ăsta, pe mine să nu mãmai sîliţi cu mâncarea, cã ce-mi ajunge în stomac îmi cade caun pietroi de greu şî nu-mi tihneşte nimic », erau simptome cetrădau un stadiu şi mai avansat al bolii, dar, ignoranţi, ei le luarăca pe nişte tulburări digestive minore. Nici ajunsă în aceastăsituaţie, mama nu se potoli de tot, ţinând să mai facă câte ceva :« Batăr câte un pic de mâncare, cã omu’ are douã motoareimportante, somnu’ şî stomacu’, şî dacã astea douã merg, împingviaţa tot înainte. Cu somnu’, stau şî io amu mai bine şî mă pothodini di sara până dimineaţa. Pofta de mâncare mi-a reveni şîea ca şî somnu’ sau batăr de dragu’ vost », îi ducea ea cu vorba,amăgind vremea să treacă.Poate din aceastã cauzã mirosul mâncãrii fãcute de mamaîi rămase pentru totdeauna în minte, luându-i urma ca sã seîntoarcă.Covata mare de lemn -în care vinerea se frãmânta câte odublă de făina, pentru ca familia să fie asigurată de pâine pentrutoată sãptãmâna-, stătea rezemată de peretele bucătăriei.Fizic, mama se epuiza cu fiecare zi care mai trecea, darsufleteşte se liniştise complet, acceptând şi chiar găsind rostul latoate câte le fuseseră rânduite. Împăcarea cu destinul îi aduse şio anumită desfătare, lăsând-o să adeste într-o lume îngânatã demelodia şi cuvintele doinei bănăţene: « Mult mã-ntreabã iedera,de ce nu-s verde ca ea… »Mama nu mergea niciodată mai departe cu cântecul şi ovăzuse lăcrimând de multe ori, dar nu îndrãznise niciodată s-oîntrebe despre motiv. Înţelese de la sine că era vorba despreo taină cu care mama dorea să intre în pământ şi, în aceastăprivinţă, singura destăinuire de care fusese în stare era numelepe care i-l dăduse ei la naştere.Şi de peste lumi, mama fredona acelaşi cântec, ceea ce ofăcea să se simtă mai aproape de casã.« Nici nu se putea să fie altfel ! », îşi spuse cu alean,urmărind şirurile de cuvinte, ca să vadă dacă nu cumva îi scăpasevreo literă sau vreun semn de punctuaţie.Înţelese mai târziu cã viaţa fiecărui om îşi are o anumitămenire şi destinaţie şi într-acolo se îndreaptă negreşit, precumafluenţii înspre râul pe care-l formează împreună. Poate cã doinabănăţeană îi vorbea mamei despre ea însăşi, făcând-o să serecunoască în versuri ca într-o oglindă.Doamne, şi câte întrebări nu-şi puse, legate de acest cântecşi de numele ei, dar în faţa mamei acestea se spulberau ca pleavadin arie, fiind înlocuite de liniştea imperturbabilã a prezenţei sale(continuare în pag. 8544)

POEZIETEODORA N. SBARCEA MIHAIL STINGHITEANU Gabriel DragneaInfern citadinliane atârnăde pereţii cavernoşiai urbeilifturi solareurcă şi coboarăsufletelecare se războiesccu trupurile rătăciteîntre vămileceruluiprintre şoapte care ameninţă« plata păcatului e moartea »gândaci cu aripide oţelfotografiază spasmelepubelelorcând apocalipticele tarantuleveghează de pe acoperişurileblocurilorţipetele crispatecare sparg ticăitulmonoton al conştiinţeilimbi de focdevorează tălpileumbrelor metamorfozateîn şerpi care scuipăblestemul strămoşescasupra capetelor plecatetrunchiuri putrezitenasc ventilatoare-n zidurivechi şi noidin abandonatele maşinispirite rebelesapă cratere în autostradace duce spre nicăieriCei morţi nu pierclaustrat într-un sepulcru mobilîntre patru pereţi de tăcereîmi agăţ ticăitul inimiide durerea dintreapus si răsăritsufletul se târâieîntr-o cecitaterespingătoareviermii se-nfruptădin mormanul de lacrimistrâns de minecu-atâta încăpăţânarecu guri diformerâd de fericirile meletrecătoareof cât aş vreasă le strivesc micimeasub talpa ce-a călcat cândvajăraticul vieţiisimt cum fiecare celulăse pierde-ntr-ungrăunte cleios de ţărânăcând lumini se-ntindşi mă ridicădin goliciunea morţiispre a mă aşezasub pavăza îngerilorîn braţe de sfinţicoborâţi din groteZBORUL MEUZbor de cocorPe un cer , vineţiurău târziusă nu mai zboareSpre soare cu soarece şi-a aprinsculoarepe aripa ce-l doare,galbena arsură.zbor cu urăzbor de dorSpre Primul VeghetorZbor cu dorSă îl atingă poate,Pe CEL CE E ÎN TOATEŞ-acel cocor...sunt eu.PROTESTUL MEUDoamne,m-am săturat de visuri,de credinţă vândută pe ochi de femeie,de dor răzvrătit în deşertul revândut,de urcuşuri în vorbe,de timpul prefăcut in iubire,de cerul torturat , de...mine,de cel ce iartă timpulcând se joacă cu vremea din urmă.Acum, Veghetor!VISEZLobul de lună pare s-atârnepe o ureche uscată dintr-o Sahară .Paşii nebunise înfig în nisipulce se strecoară intre tălpi asprite deraze.Obosiţi par şi ochii închişide-atâtea atingeri de noapte.Visez obsedantdrumuri ce duc latrupuri de ape albastre,ivite din fete morgane,ce leagănă sâni de lumină.DACĂ ÎŢI MAI AMINTEŞTIIubito,Dacă îţi mai aminteşti de mine,ia mâinile şi răvăşeşte-ţi părulca şi cum ar veni un gânddin apusul soarelui meu.Şi într-un început de noapte,poate-ţi vei aminti de dragosteacu miros de iarbă abia încolţită.Iubito,Dacă-ţi mai aminteşti de mine,nu rupe fotografiacare mai zace în sufletul tău,du-o la buzele tale,ca să-mi simţi gustul sărutului meu .Iubito,Dacă-ţi mai aminteşti de mine,ia mângâierea şi-o poartă în trupulşi-n mişcarea inimii tale,prinde-o apoi în visări trecute,ca să-mi alungi dorul din privire.Iubito,Dacă-ţi mai aminteşti de mine,lasă o pată de rouăîn prima dimineaţă a începutului desoare,ca să ştiu că nu m-ai uitat.C-am fost doar în tine şi-n Dumnezeulmeu...www.oglindaliterara.roacelaşi praf, aceeaşirugină...La căsuţa poştalăacelaşi praf, aceeaşirugină...După ani în care nuexistampentru nimeni, iarnumele nuavea ecou pe nicioaleepărăsită de gânduri,am aflat dintr-o broşură îndesatăpe fugă, galbenăşi tocită de lacrimi:“timpul s-a rănitpierzându-şi aripile”.Să plâng, să râd,Să îmi vând visele, să le sigilezÎn plicuri fără destinaţie?Să uit că nu va mai fi mâineiar Azi îmi va cânta pe umerinemurirea, pe acorduride liră mută ?Mâine va fi un azi perpetuucu o rutină tot mai graţioasăpe ceasul deja cuprins debucuria primită în plic.Deja simt secundele gemând,tremurânde, în aşteptareaminutului ce nu se mai naşte.Fluturii încep să îşi uite zborul.Cui să arate dansul culorilorÎntr-o lume care nu mai cunoaştegraba, fuga pasuluispre ziua incertă?Mâine va fi un azi permanentfără lacrimi în numeleacelui cunoscut “prea târziu”.Se va rescrie istoriaexerciţiilor de respiraţie......acelaşi praf, aceeaşi rugină,aceeaşi căsuţă poştalăuitată de expeditori.Secundele trec...a fost doar un vis.două necunoscuteam tresărit când ţi-amvăzut noul geamantan.de mult visai noi destinaţiiîn gândurile celuilalt.câte trenuri ai pierdut?refuzai să trezeşti dimineaţavisând începuturi înnoi ecuaţii.unu plus unu mai fac Noisau celălalt a gustat dinmiezul problemei?toţi mă strigă Johnm-am trezit cu o poftă nebună de tutun...în bucătăria cu iz de gusturi fecundeţigările mi-au urat o bună dimineaţăscăldată în scrum.acum două zile mi-am întâlnit un prietenmirosind a Virginia Blend.a doua zi mi-am tatuatplămânul cu nerăbdare şi cu parfum deţigaretă netimbrată, americană.acum, toţi mă strigă John.8511

REPEREIsabela Vasiliu-Scraba, Inepţiipuse pe seama lui Petre Ţuţea, sauLa Humanitas doar prospetime decalitatea I-aPetre Ţuţea în conştiinţa contemporanilor săi(Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2010) a fostprobabil ultima carte scoasă de Gabriel Stănescu. Laea a lucrat până în ultima clipă anuntându-i lansareala Târgul Gaudeamus doar cu o zi înaintea morţii salefulgerătoare (http://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA&feature=relmfu ). În masivul volum scoscu o aşa de mare grabă încât s-a pierdut şi partea deînceput a textului meu, poetul si directorul revistei“Origini/Romanian Roots” a cuprins printre alte texte şiobservaţiile istoricului Gabriel Gheorghe despre modul încare Editura Humanitas i-a modificat părerile lui Ţuţeacu prilejul tipăririi după moartea filozofului a unor notiţedin interviurile acestuia de după 1990. Pe lângă precizărilegate de amănunte din viaţa lui Petre Ţuţea prezentatăîn general deformat, Gabriel Gheorghe a încercat sălămurească două paranteze introduse de editorul GabrielLiiceanu în compilaţiile sale tipărite cu titlul: 321 devorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea (Ed. Humanitas,1993). G. Gheorghe - pentru o perioadă chiar colegde celulă cu marele Ţuţea -, propune în articolul său oexplicaţie destul de plauzibilă atât pentru apariţia celordouă paranteze însoţind afirmaţii dubioase puse peseama lui Ţuţea, cât şi pentru sensul în care gândireagenialului Ţuţea a apărut deformată în aşa fel încât săsemene cu delirul “Patibularului Patapievici” (v. CorneliuFlorea, Patibularul Patapievici, în „Oglinda literara”,nr.125, mai 2012, p.8003) difuzat şi răs-difuzat deHumanitas prin multiplele ediţii ale volumului Politice (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul (român?) şi IsabelaVasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea detip “inadequate paraphrase” la Patapievici). După GabrielGheorghe, cele două paranteze ale editorului G. Liiceanudupă afirmaţiile, trecute în contul lui Ţuţea, că româniiar fi “idioţi” şi că România ar fi un “loc viran”) ar trădaimportanţa alegerilor din 1990 pentru Liiceanu, rămascu un gust amar din cauza insuccesului său personal laaceste alegeri.Incă din detenţia politică Gabriel Gheorghe avuseseprilejul să afle cât era Petre Ţuţea de mândru că esteromân, că s-a născut într-o naţiune care “n-a greşitniciodată în istoria ei” (P. Ţuţea, interviu în “Rezistenţa”,nr.2, aprilie 1991, apud. G.Gh. în Petre Ţuţea înconştiinţa contemporanilor săi, 2010, p. 205). De altfel,în toate interviurile sale de după 1990 Ţuţea n-a făcutnici un secret din excelentele sale păreri despre naţiunearomână pe care o considera “o minune a lui Dumnezeupe pământ” (op.cit.). Cel care odinioară fusese admiratde Lucian Blaga şi de Nae Ionescu pentru inteligenţasa excepţională (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Orice mareinteligenţă basculează între religie şi filozofie. NaeIonescu şi Petre Ţuţea în rev. on-line “Asymetria”, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=630 ) ajunsese să glumească spunând celordin jur că marele economist Sombart ar fi fost aşa dedeştept fiindcă a fost însurat cu o româncă.Gabriel Gheorghe avansează ipoteza că editorulG.Liiceanu (supărat nevoie mare că nu a primit niciun vot pe 20 mai 1990 când figurase primul pe listacandidaţilor independenţi susţinuţi de grupul bătrânuluicomunist Silviu Brucan) a trecut în cartea scoasă depropria-i editură părerea sa personală despre româniicare nu l-au ales, punând-o pe seama lui Ţuţea, odatăcu noţiţele extrase de el din acele interviuri publicate înhaosul post-decembrist, fără bunul de tipar dat de PetreŢuţea.Astfel Editura Humanitas a reuşit să răspândească8512 www.oglindaliterara.rope această cale părerea dupăcare Ţutea ar fi zis că a făcut13 ani de temniţă pentru “unpopor de idioţi”, cu precizareaeditorului că, vezi Doamne,filozoful ar fi spus acestelucruri “după alegerile din 20mai 1990”, alegeri despre careaflăm de la Gabriel Gheorghecă fuseseră ignorate cu totulde Petre Ţuţea care nu s-adus la vot (Petre Ţuţea înconştiinţa contemporanilorsăi, 2010, p. 205).“Posteritarea lui Ţuţea”în 50 de pagini fircăluite dininterviuri de un fost comunistîmi atrăsese atenţia încăIsabela Vasiliu-Scrabadin anul 2000 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintulrăsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: PetreŢuţea, Emil Cioran, C. Noica, M.Eliade, M. Vulcănescu şiVasile Băncilă, Ed. Star Tipp. 2000, p.29-31), remarcândîntr-un comentariu marginal aspectul de referat ideological notiţelor lui Gabriel Liiceanu grupate sub formă deaforisme numerotate cu sârg. Aspectul “ideologic”al notiţelor mai fusese criticat şi de Valeriu Cristea ca“vădit tendenţios din punct de vedere politic” (“Caietecritice”, nr.4-5/77-78, 1994, p.11). Dar simptomaticăpentru vremurile în care trăim (“Acum când vânzătoriicu arginţii/ ne-mpart destinul huzurind la mese” cumscria Vasile Posteucă în poemul început cu versurile: “Eplină, Doamne, lumea de nebuni/ Cari dau cu pietre şiscuipat în Tine,/ Umplându-şi golul vieţii cu minciuni”)este însă redifuzarea pe internet a aşa-zisei “păreri a luiŢutea” din cartea de la Humanitas despre cei 13 ani detemniţă. Purtată din mail în mail ea apare în anul în carese împlinesc două decenii de la moatrea genialului Ţuţeaînsoţită de o fotografie în care se batjocoreşte bătrâneţeaşi sărăcia lui Petre Ţuţea, a cărui inteligenţă sclipitoareera si la 90 de ani cu mult deasupra profitorilor regimuluicomunist şi post-comunist.Istoricul Gabriel Gheorghe redă şi părerea lui PetreŢuţea (1901-1992) despre G. Liiceanu, fostul comunistbursier Humboldt, după vizita din 6 iunie 1990 pe carei-a făcut-o proaspătul director al fostei Edituri Politice.Atunci bătrânul filozof i-ar fi spus că “Gabriel Liiceanunu-i aşa de mare intelectual” (Petre Ţuţea în conştiinţacontemporanilor săi, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti,2010, p.209). De fapt, cu mai multe prilejuri Petre Ţuţeaspusese că Noica (1909-1987) n-a făcut şcoală şi că ceicare l-au frecventat ar putea fi eventual buni asistenţi laFilozofie: “E o mare secetă de personalităţi în România,o mare secetă”, constata cu jale în suflet Petre Ţuţea.“Noica n-a produs nici un vârf spiritual (...). Nu a produsdecât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie şiatâta tot.”Dacă adăugăm schimonosirea gândirii lui Ţuţeadupă decesul acestuia la vampirizarea gândirii luiAlexandru Dragomir (1916-2002) odată cu editarea sapost-mortem (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nueste o “invenţie” a lui G. Liiceanu, fiindcă oamenii micinu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. “Acolada”, anulVI, nr.3, martie 2012 , p.19, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalităţi a dlui G. Liiceanu ,http://isabelavs.blogspot.com ) ajungem să ne intrebămde ce o fi fost trecută Editura Humanitas în “categoria A”în vreme ce toate celelalte edituri au fost declasate? (v.Horia Pătraşcu, Cum au fost evaluate academic edituriledi Romania. Rezultate stranii, în “Oglinda literară”, AnulXI, nr.123, martie 2012, p.7811).Categoria “A” să însemneze oare “prospeţime decalitatea I-a”? Se ştie că Arthur Schopenhauer observasecu secole in urmă cum unii tind să considere cărţileprecum ouăle: bune doar când nu se învechesc. Cu altecuvinte, când nu ajung de “prospeţime calitatea a II-a”(expresie din Bulgakov, Maestrul şi Margareta).Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

EVENIMENT LITERAR DE EXCEPŢIE LAMANGALIA – STARPRESS 2012Luni, 27 august 2011, orele 11:00, la Librăria „DoraAlina Romanescu”, din Mangalia a avut loc un evenimentde mare însemnătate pentru cultura oraşului de la ţărmde mare. În acest loc de taină pentru sufletele însetatede hrană spirituală, au poposit oameni de cultură din ţarăşi străinătate pentru a participa la festivitatea de premierea scriitorilor participanţi la Concursul Internaţionalde poezie şi proză pentru romanii din întreaga lume,STARPRESS 2012, editia a lll-a, organizat din doi în doiani de revista româno-canadiano-americană STARPRESwww.valcea-turism.ro.Concursul a reunit un numar record de participanti,8476 de concurenţi, de pe toate meridianele. Peste 150de premianţi au caştigat premii si menţiuni. Au fostprezenţi la întalnire, peste 50 de scriitori din Canada,Germania, Anglia, Republica Moldova şi România, dinoraşele: Cluj-Napoca, Vatra Dornei, Lugoj, Bucureşti,Constanţa, Râmnicul Vâlcea. Oaspeţii au fost întâmpinaţide subsemnata, Dora Alina Romanescu, scriitoare,domnul consilier OvidiuMihalache, reprezentantulConsiliului LocalMangalia şi doamna AidaGomeajă, reprezentantaPrimăriei Mangalia.Neputand participala întalnire, fizic -dar prezenti cu sufletulalaturi de cei reuniţi laMangalia, au transmismesaje pline de har,caştigatori din întreagalume: Mariana ZavatiGardner (Londra,Anglia)- premiul l poezie,Mihaela Cristescu(Sydney, Australia) -premiul l poezie, GabrielaCăluţiu-Sonnenberg(Costa Blanca/ Spania) -premiul ll –proză, IoanaDiaconu (Atena, Grecia)- premiul lll – proză,Lavinia Hutisoru Dumitriu (Bucureşti, România) - premilll – poezie şi tinerele, Paula Diana Handra (Timişoara) -premiul tinereţii – proză şi Mihaela Burlacu (Constanţa)– menţiune.Premiile au fost înmânate de distinsa doamnă LigyiaDiaconescu, director general al revistei internationaleSTARPRESS www.valcea-turism.ro, membru fondator alAsociatiei Internationale a Ziaristilor de Origine Romanadin Intreaga Lume („Association des mass-médias et journalistesd’expression roumaine sans frontière Qubec- Canada), membru al Clubului de Presa Transatlantic,membru de onoare al Asociatiei Profesorilor Universitaridin Canada - ACRUPO/Toronto, un spirit ales, un om decultură de mare valoare care a reuşit să-i reuneascăpe scriitorii români contemporani din întreaga lume înANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMANI DIN INTREAGALUME, STRRPRESS, ediţie bilingvă, editată în limba româna- engleză în anul 2011 şi în româna- franceză înanul 2012.Cele două antologii s-a bucurat de un real succes,având lansări în România, Anglia, Italia, Spania,Germania, Grecia, Israel, Australia, Franţa, Belgia, USAşi Canada urmată în curând de cea de-a treia ediţie înlimba romano-germană, care va vedea lumina tiparuluiDora Alina Romanescuwww.oglindaliterara.roESEUla începutul anului 2013, alături de o altă carte care vapurta semnătură Ligyei Diaconescu, „Românii sunt deştepţi,elevaţi si talentaţi”, editie bilingvă, română - engleză(în care vor fi prezenţi români de succes, din toatedomeniile, de pe toate meridianele).Locul I la proză a fost obţinut de doamna ElenaBuică din Toronto, Canada, prezentă la premiere şi descriitoarea ce trăieşte în oraşul Mangalia, Dora AlinaRomanescu. Dintre cei premianţi au fost prezenţi şidoamna Titina Nica Ţene, din Cluj Napoca - premiulI poezie, Ionela Flood Takat (Londra) - premiul I poezie,Mircea M Pop (Germania) premiul II poezie,Odeta Tătaru, din Republica Moldova, premiul II poezie,Ccristiana Maria Purdescu (Bucureşti) premiul II poezie,Laurian Lobodă (Lugoj & Germania) - premiul III poezie,Gheorghe Vicol (Vatra Dornei) - premiul III poezie,Mihaela Marvei (Constanţa) - menţiune, Virgil Stan(Mangalia) - menţiune.A fost o atmosferă de sărbătoare, de bucurie, cumultă iubire pentru literatură,ţară şi culturaromânească de pretutindeni.În afară de diplome,premianţii auprimit din partea LigyeiDiaconescu, ca la fiecareediţie, sejururi dezece zile pe litoralul românesc,iar scriitoareaDora Alina Romanescu,va beneficia de zece zilede şedere în Canada, laToronto.S-au recitat versuri,s-a ascultat muzicăfolk, interpretatăcu multă sensibilitate şihar de talentatul cântăreţVasile Gondoci dinLugoj. La eveniment auparticipat şi membriiai Ligii Scriitorilor dinConstanţa, care au avutprilejul de a-l asculta pe distinsul om de cultură, Al FlorinŢene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România şi de pretutindeni.Acesta a înmanat Ligyei Diaconescu premiulLigii Scriitorilor pentru „cea mai bună şi mai cuprinzatoareANTOLOGIE a scriitorilor români contemporani dinîntraga lume”, cu menţiunea: „Comitetul director al LIGIISCRIITORILOR vă felicită şi apeciază munca dumneavoastrăîn promovarea literaturii române pe mapamond”.Distinsa caştigatoare a locului l poezie, doamnaIonela Flood Takat din Marea Britanie a înmanat directoruluirevistei internationale STARPRESS www.valceaturism.ro, Ligya Diaconescu o diplomă de recunoaşterea activităţii sale culturale pe plan internaţional din partea„Românca Society London” şi un premiul de şedere - înhouse residence at ART STUDIO, London, UK, cu propunereaîncheierii unor parteneriate culturale între celedouă instituţii culturale.Domnul Primar al Municipiului Mangalia, CristianRadu, a oferit premianţilor o masă la restaurantul„Barcheta” din staţiunea Neptun. Despre frumoasa şirodnica activitate desfăşurată la kibrăria „Dora AlinaRomanescu” din Mangalia, vor scrie mulţi dintre cei careau fost prezenţi la această întâlnire şi o vor purta în sufletelelor ca pe o amintire dragă, de neuitat.8513

ATITUDINIAm fost invitat în Israel!Petre BurlacuDomnule profesor ION COJA, mai prin vară spuneaţică aţi fost invitat în Israel să participaţi la o emisiunedespre Holocaust, în care să vă prezentaţi în faţatelespectatorilor din Israel argumentele împotriva ideiide Holocaust. Care mai este situaţia?Am fost invitat la emisiunea pe care o face cel maipopular moderator, mi s-a spus numele, nu l-am reţinut.Un moderator vestit de incomod, nu iartă niciun subiectcare ar putea stârni interesul maxim al telespectatorilor.Invitaţia am primit-o prin iunie, din partea unui domn cucare m-am mai conversat pe Internet şi telefonic. Amfost de acord şi am propus luna septembrie, cu precizareacă nu putem aborda decât subiectul Holocaust înTransnistria, în România. Despre ce s-a întâmplat la noi,la români, afirm şi demonstrez oricând că nu a fost holocaust!…În rest, să se pronunţe alţii, eu nu am suficienteinformaţii despre ce a fost la Auschwitz sau Dachau…După câteva zile mi s-a comunicat că luna septembrienu este potrivită pentru a merge în Israel, se aşteptaula o serie de evenimente neprevăzute, legate de intenţiaPalestinei de a-şi declara statalitatea. Aşa că emisiunease amâna la o dată greu de anticipat. Atunci euam propus să facem o emisiune format DUPLEX, eu laBucureşti într-o redacţie TV, iar moderatorul „adversar”la Jerusalim, şi să discutăm prin satelit! Propunerea meaa fost acceptată, mi s-a cerut să discut în acest sens cuo televiziune din România, eu m-am gândit la OTV sauNeptun, le-am comunicat numele celor două televiziuni,să aleagă ei dacă au vreo preferinţă. Domnul Puiu, casă-i zic pe numele cu care i se adresează prietenii dinRomânia, mi-a spus că vine în România cu nişte afacerişi ca să discutăm şi emisiunea TV. Ne-am întâlnit şi amdiscutat.A căzut, din păcate, şi această variantă, cu explicaţiacă o emisiune în care li s-ar explica evreilor că nua fost niciun holocaust în Transnistria, că niciun evreunu a fost făcut săpun, ar fi o emisiune care le-ar scădeamoralul şi combativitatea de care au nevoie în momentelegrele prin care trece Israelul, confruntat cu înfiinţareastatului Palestina şi cu adversitatea multor statedin lume. Aşteptăm deci să se risipească norii adunaţideasupra Israelului!Asta-i tot?Nu chiar. Au fost foarte interesante discuţiile cu dlH.N., informaţiile primite, cu totul neaşteptate.Cea mai interesantă?Pe situl Armatei Israelului a apărut în vară un textneaşteptat de favorabil faţă de Mareşalul Ion Antonescu.Adică un text corect, relatând fapte care s-au petrecutîntocmai. Şi anume un text despre soarta paraşutiştilorevrei din aviaţia anglo-americană, căzuţi prizonieriîn România guvernată de Ion Antonescu. Au fost 12 cutoţii, iar la sfârşitul războiului, toţi doisprezece erau înviaţă şi s-au putut repatria fără probleme. În mod deosebiteste interesant cazul unor paraşutişti evrei pecare nemţii i-au cerut de la autorităţile române pentrua-i interoga. Românii, din ordinul lui Antonescu, au refuzat,căci nu aveau nicio obligaţie faţă de nemţi în acestsens. Cazul a ajuns să fie cunoscut şi discutat la Berlin,la cancelaria Fuhrerului, de la care Ion Antonescu a primitcererea insistentă de a-i da pe paraşutişti pentru afi interogaţi. Mareşalul, înţelegând raţiunile militare aleunui astfel de interogatoriu, dar temându-se că nu vorfi aplicate metode de interogatoriu civilizate, a acceptatsă-i „cedeze” pe prizonierii evrei, câteva zile, să fie duşiîn Germania şi interogaţi, dar a pus condiţia ca acei evreisă fie în permanenţă însoţiţi de doi ofiţeri români. Dupăo săptămână s-au întors cu toţii în România!…S-a ştiut că era vorba de aviatori evrei?Binenţeles! Mi s-a promis o traducere a acestui text,site-ul armatei israeliene fiind editat numai în limba ivrit!Dacă cineva dintre cititorii noştri, evrei sau români, potsă facă această traducere spre a o pune în circulaţie publicăcât mai largă, ar fi grozav! Menţionez că pe site-ul8514 www.oglindaliterara.roYad Vashemului a apărut cu privire la Mareşal şi aceastăprecizare: „Nu există niciun motiv (document) care săacrediteze ideea că Ion Antonescu a avut vreun amestecîn pogromul de la Iaşi!” Am citat din memorie. De asemenea,în mai multe rânduri şi apăsat se vorbeşte la YadVashem despre refuzul lui Ion Antonescu de a-i preda peevreii din România nemţilor, care, la un moment au trimischiar şi garniturile de tren în care să fie transportaţibieţii evrei. S-au întors goale în Germania…Să fie vorba de o schimbare de atitudine a oficialităţilorevreieşti faţă de Ion Antonescu?Eu aştept de ani de zile să se producă aceastăschimbare! Adevărul este adevăr şi nu poate fi ţinut subobroc la infinit!… În plus, nu mi se pare deloc întâmplătorca această repunere a adevărului în drepturile sale să sedeclanşeze la iniţiativa Armatei! Armata este o instituţiecare cultivă demnitatea şi onoarea! Pe un ofiţer evreu, inscare este pregătit să moară oricând pentru patrie, mi-egreu să mi-l imaginez lipsit de onoare în halul în care searată lipsit de onoare un Elie Wiesel sau Radu Ioanid! Or,minciuna cu Holocaustul din Transnistria, cu crimele luiAntonescu, ale Jandarmeriei şi Armatei Române, este ominciună dezonorantă pentru evrei. Nu-l văd eu pe unTismăneanu sau Oişteanu capabili să resimtă această dimensiunea Holocaustului!… Există onoare, dar nu la toţievreii!Onoare la evrei?! Unii se îndoiesc că evreilor le estecunoscut acest sentiment! Unii evrei, vreau să zic, se îndoiesc!…V-am citat pe Dumneavoastră, mai exact spuso carte pe care mi-aţi arătat-o, scrisă în limba franceză,la care din păcate nu am acces!… Cum se numea aceacarte?Le siècle juif, de Yuri Slezkine, traducere din engleză,The Jewish Century. Da, autorul susţine, foarte pescurt spus, că evreii au fost un popor nomad, un popor„mercurian”, de negustori, din stirpea zeului Mercur, zeual comerţului, al celor descurcăreţi, care se pricep să-i„tragă în piept” pe ceilalţi şi să trăiască de pe urma munciialtora. E o carte ciudată, nu ştiu cum a fost primităde evrei… Autorul îi compară mereu pe evrei cu ţiganii şialte popoare nomade, şi consideră că modul nomad deviaţă le-a pervertit sufletele. Nomadul este cel care „refuzălupta”, lupta, aş completa eu, voinicească. Nomadulse lasă înjosit dacă aceasta îi aduce un beneficiu… Spredeosebire de popoarele „apoliniene” (intră şi dionisiacii înaceastă categorie!), adică popoarele sedentare, agrarieneşi războinice, care au un cult pentru ideea de onoareşi demnitate. O anume mobilitate a spiritului pe care ocapeţi ducând o viaţă nomadă, ca şi predispoziţia pentrucamătă şi înşelătorie, ar fi una din explicaţiile succesuluievreiesc, succes materializat în resursele financiareimense pe care au ajuns evreii să le stăpânească, darşi în modul mercurian de comportament şi succes, pecare evreii sunt pe cale să-l impună întregii planete!… Oplanetă pe cale să se „jidovească”, crede Yuri! Reversulacestei teorii, care pică aşa de greu pentru orice evreuonorabil, este acela că evreii, în secolul 20, care a fostun secol „al evreilor”, au ajuns să pună capăt vieţii lornomade şi, ştiindu-se cu sacii în căruţă, au început săevolueze acum spre un tipar uman apolinian, „boieresc”,să se intereseze tot mai mult de nobleţea gesturilor şia comportamentului, asta în vreme ce vechile popoareapoliniene, încercând să copieze reţeta de succes evreiască,încep să alunece inexorabil spre mercurianism, îşipierd „firea”, decad în starea pe care evreii abia ce au părăsit-o…Astfel că evreii vor continua să se deosebeascăde noi, căci ei devin apolinieni exact în epoca în care noi,noi creştinii în primul rând, facem pasul în afara teritoriuluiînchinat zeului Apollon şi păşim fericiţi în interiorulhulitului mercantilism, de care evreii încep să se dezbare!…Complicat?Îl luaţi în serios pe acest Yuri?M-a pus pe gânduri faptul că îi bagă în aceeaşi oalăpe evrei şi pe ţigani!… Riscantă operaţie, dar nu şi lipsităde argumente, de temeiuri! Prima oară când m-am gânditla vreo similitudine între evrei şi ţigani a fost mai anţărţ,când s-a inventat la Bucureşti un monument comunîn memoria evreilor şi ţiganilor care nu au pierit, nu!, amspus, nu au pierit în Transnistria, şi pe care evrei mercurieni,de teapa lui Mozes Rozen sau Hary Culler, îi declarămorţi de mâna asasină a Mareşalului!… Hai să luăm înserios teza acestui Yurii Gargarin, să vedem ce iese…(continuare în nr. viitor)

Secvenţe despiritualitate indianăLa colocviul “Indianişti români de ieri şi de azi”,desfăşurat pe 27 aprilie 2010, am adresat celor prezenţiîntrebarea: “Ce reprezintă pentru Dv indianistica/indologiaromânească?” Am primit răspunsuri „scurte” - „singuramodalitate de a mă apropia şi de a înţelege textele sacreale unei mari culturi” (Veronica Anghelescu); „necesitatearecunoaşterii apropierii, similitudinii între culturi aflate înstadii diferite” (Crina Bocşan); „m-am dus si i-am spus luiGandhi ce “minuni” fac eu cu India mea (Mihaela Gligor). Iatăcâteva fragmente din răspunsuri mai „lungi”: a) „Indianistica/ indologia românească reprezintă pentru mine, pe scurt,regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături demarile popoare care au adus pe lume instituţia Istoriei.Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit,de pildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nus-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de lacauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer” (NicolaeGeorgescu); b) „Indianistica la noi a mai însemnat regăsireaatâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri,mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt - aşa cum indieniijură pe Bengali, de pildă” (Mircea Handoca).Preocupările noastre eliadeşti ne-au apropiat deindianistică la începutul deceniului al VIII-lea al secoluluitrecut, când am publicat un articol valorificând afinităţileelective dintre India şi Mircea Eliade, desigur, o încercarede amator, nefamiliarizat cu semnificaţia şi profunzimeanoţiunilor şi cunoştinţelor de indianistică. Cartea lui Sergiu AlGeorge „Arhaic şi universal”, apărută în toamna anului 1981ne-a dezvăluit noi taine ale prezenţei „continentului” indianîn conştiinţa culturală românească (Brâncuşi, Eminescu,Blaga, Eliade). O altă etapă în înţelegerea indianismuluiromânesc a constituit-o lectura monumentalei ediţii din„Operele” lui Eminescu. La cel de-al XIV-lea tom am zăbovitîndelung. Aici se află reprodus facsimilul a trei manuscriseeminesciene conţinând traducerea autografă a “Gramaticiilimbii sanscrite” de Franz Bopp. Cele 220 de pagini tălmăciteîn româneşte de poet sunt urmate de alte 70 ale glosaruluicomparativ, unde traducerilor germane ale autorului le suntadăugate echivalentul în română, note şi adnotări ale luiEminescu.Comentariile Amithei Bhose, la obiect, ne oferă apoicele mai competente şi utile informaţii şi interpretări.Indianistica românească înseamnă pentru noi şi cele treicărţi ale lui Mircea Itu, şi volumele lui Vasile Andru, şieseurile de indoeminescologie ale subsemnatului GeorgeAnca, eruditele studii ale lui Liviu Bordaş, precum şi recentuljurnal din India al Mihaelei Gligor, alăturat altor jurnale decălătorie, care ne aduc aproape nu doar parfumul exotic alIndiei, ci şi câte ceva din sufletul „Indiei eterne”.Iată şi alte comentarii despre eternitatea spiritualităţiiIndiei:Doina Severin-Boriceanu: Am devoţiune pentru ceimorţi în războaie sau pe pragul casei mele, pentru arboreletrântit de ţapinar, pentru regăsiri... Iar când citesc orice,dar Orice Despre India, practic o Reală Regăsire. Tânjescdupă asta, mă las cotropită de ceea ce-mi aduc sub naspasionaţii indianismului şi chiar cred că vibrez cu ei, respircu ei, rând după rând, nerăbdarea mă face să înghit lacomăofertele lor, interpretările şi gesturile lor de cunoaştere, măînec, mă sufoc, dar merg mai departe cu credinţă. Ca şi cumîntr-un război comandantul de batalion ar striga: „Înainte!La atac!”. Sună egoist. Nu ştiu cum e la alţii, dar în ţinutulfiinţei care sunt, toate se petrec uneori de nici eu nu le maidau de cap! Cei care bat tărâmul necuprinsului indian, măîmbibă de pasiuni noi, de chemări spre universuri, mă ajutăsă răsuflu larg, imens, fără opintiri, să mă desfăt de ceaflu... într-o stare pantagruelică de nevindecat. Trăiesc iluziibinefăcătoare c-aş putea atinge un concept, un simbol, o filădintr-un Înţeles... Mă duc hai-hui prin universurile prinse demâna care umple pagina cu propriile aprecieri şi date. Iarasta mi se pare enorm! Poate că li se întâmplă şi altora...Poate că nu. Poate mi se trage de la nesăbuinţa acelei iubiricu India, nesăţioase. Ating cu ei o superstiţie a supravieţuirii,o dorinţă pasională de-a colinda literele ca pe o pădurewww.oglindaliterara.romagică de unde n-aş mai vreasă ies...LECTORFlorinel Agafiţei:Prezentul postdecembristconsemnează, nu reluarea,ci, continuarea mai nuanţatăa legăturilor cu spiritualitateaindiană, căci destui savanţitineri au apărut şi s-aumanifestat în arealul spiritualce leagă România de Indiaşi invers, semnele arătândcă eforturile contemporanesunt în direcţia firească, George Ancabună, născătoare de noi valorimenite a întregi pantheonulspiritual al omenirii.Indologia românească, fie că s-a manifestat individual,fie că încearcă să se constituie într-o posibilă şcoală - o şcoalădespre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cumla noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şicum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, îndeceniile scurse de la revoluţie încoace - înseamnă, în fapt,un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbăinteresul manifest al românilor pentru Orient, în general, India,în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecutstrăvechi, comun cândva, indo-european.Elena Liliana Popescu: „Întâlnirea” cu Ramana s-a produspe când citeam cartea India Secretă a lui Paul Brunton,cu mulţi ani în urmă, în perioada studenţiei. Descriereainspirată a momentului întâlnirii autorului cu înţeleptul dela Arunachala, şocul pe care acesta l-a trăit în prezenţa satăcută s-a transmis şi tânărului cititor care eram atunci şia fost suficient să deschidă în mod miraculos şi decisiv opoartă ce ducea spre un tărâm misterios, necunoscut şi neaşteptat.Poate părea la prima vedere un fapt obişnuit care seîntâmplă la citirea unei cărţi ce îţi trezeşte interesul. Cuunele deosebiri importante, fundamentale: acest drum nuse deschidea spre exterior, era total nou şi a continuat deatunci fără întrerupere. Am realizat treptat că el nu are sfârşitşi nici început. Mai precis acest drum duce spre un prezentatotcuprinzător, pe care îl numim prezent, nedispunând dealt termen mai apropiat care să exprime, sau să descrie,acea stare-drum sau drum-stare, un prezent continuudincolo de timp şi de spaţiu. Un prezent care înglobează înel trecutul şi viitorul, tot ceea ce se petrece în trecut sau înviitor, totul, fără a se identifica cu ceva din toate acestea, darcare se află în toate acestea, fiindu-le suportul subiacent.Cum nimic nu este întâmplător, şi această întâlnires-a produs din necesitatea de a se produce, necesitate învirtutea căreia se întâmplă tot ceea ce se întâmplă sau parecă se întâmplă în lumea noastră fenomenală, a dualităţii.În timp, am primit mai multe cărţi de la ashramul de laArunachala, cărţi ce cuprindeau dialoguri cu înţeleptul de laArunachala, cum este numit Ramana Maharshi, din diferiteperioade ale existenţei sale pământeşti, după ce a trăit acelmoment transcendent ce l-a adus în faţa necunoscutuluiabsolut: El însuşi sau Sinele.Am tradus şi publicat Introspecţia (Self-Enquiry,Editura Axis Mundi, Bucureşti, 1993), a urmat apoiÎnţeleptul de la Arunachala (Talks with Ramana Maharshi,Editura Herald, Vol. I-II, Bucureşti, 1997). Am continuat cutraducerea poemelor sale pe care le-am publicat în 2007împreună cu o ediţie revăzută a Introspecţiei, într-un volumintitulat Introspecţia. Poeme (Editura Asociaţiei Literare ŢIE,Bucureşti, 2004).Petru Costinescu: Indianistica, indologia? Ce înseamnăpentru mine? Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii),Mircea Eliade, George Anca. Şi ce am învăţat despreinvenţiile indiene, mărcile indiene şi design-ul indian. Şi filmeleindiene pe care le-am văzut. Şi prăjiturile indiene dinRomânia. Iată câteva exprimări ale Dicţionarului Explicatival Limbii Române1: INDIÁNĂ, indiene, s.f. Prăjitură umplutăcu frişcă şi acoperită cu glazură de ciocolată. Cf. germ. Indianer(krapfen). Şi ţesăturile de bumbac indiene: INDIÁNs.n. Ţesătură de bumbac subţire şi fină, albită, vopsită sauimprimată, din care se confecţionează obiecte de lenjerie.Var.: indiánă s.f. – din fr. Indienne; SARÍ s.n. Îmbrăcămintefemeiască indiană, lungă şi amplă, care acoperă un umăr şilasă dezgolit pe celălalt.8515

PROZAVis?Povestea mea începe într-un sfârşit de decembrie cândiarna începea să-şi intre în drepturi şi să se facă cu adevăratsimţită. Eram în anul doi la filosofie şi nu aveam în minte decâtdorinţa de a înţelege ceva din această viaţă şi de a-i impuneun sens. Numele meu este Crinu. Sunt ţigancă şi provin dinNegreşti-Oaş. Aveam 20 de ani când au avut loc toate acesteîntâmplări stranii pe care sper că le voi putea relata aici fără apierde nimic din ce s-a întâmplat cu adevărat.Aveam un curs de metafizică cu profesorul MihaiCodreanu care încerca să fie o copie palidă a lui Nae Ionescu ceatrăgea toţi studenţii la cursurile sale de metafizică şi nu îi învăţace e filosofarea ci cum să filosofeze. Carisma lui Codreanuera cea care făcea ca amfiteatrul să fie plin la fiecare dintrecursurile sale cu toate că materiei nu prea i se mai acorda oatât de mare importanţă după scrierile lui Kant. Dar Codreanuştia să ne provoace, ştia să ne angreneze pe toţi în discuţie şisă ne facă să rămânem uimiţi când noi înşine eram cei caregăseau răspunsurile la întrebările pe care tot noi le puneam.Era un bărbat brunet, de aproape 1.90, cu un zâmbet permanent,uşor ironic dar care trezea în inima studentelor salemulte pasiuni.M-am îndrăgostit de el încă de la primul curs şi-mi spusesemla final că vreau să fie al meu, că vreau să-l cuceresc şisă mă bucur de el. Mă aşezasem în prima bancă şi încercamsă-l fac să-mi întâlnească privirea. Ştiam că dacă mi-o va găsipentru câteva secunde va fi cu siguranţă al meu. Niciodatăprivirea mea, ochii mei mai negrii decât noaptea nu dădeaugreş… Codreanu se opri pentru câteva secunde din prelegereasa asupra timpului şi se apropie de mine privindu-mă cu o foamecum nu am mai întâlnit niciodată.Aţi înţeles, domnişoara Crinu? mă întrebă el cu o voce ceîmi paraliza orice răspuns, ba chiar şi respiraţia îmi părea a fioprităȦm dat aproape inconştientă din cap în semn deSCRISORI AUTENTICEALE COPIILOR CATRE DUMNEZEU:«Draga Dumnezeule! Daca esti atent duminica inbiserica, iti arat pantofii mei cei noi.»«Dumnezeu! Vreau sa traiesc 900 de ani, ca tipulacela din Biblie.»«Niciodata n-as fi crezut ca movul se potrivestecu portocaliul, pana ce n-am vazut apusul de soare, ceai facut marti seara. A fost tare misto...»«La scoala de duminica ni s-a explicat ce si catefaci. Cine-ti face treaba cand esti in concediu?»«De unde ai aflat ca tu esti Dumnezeu?»«Tu chiar asa ai proiectat girafa, sau din gresealaa iesit asa?»«De ce lasi oameni sa moara si tot faci altii in loc?N-ar fi mai simplu sa-i lasi in viata pe astia?»«Dumnezeule! Ca ai facut mai multe religii, e OK,dar cum de nu le incurci intre ele?»«Tu stii despre lucruri, inainte sa fie inventate?»«Bunicul a spus ca Tu deja erai cand a fost el copil.Cat de vechi esti?»«Iti multumesc pentru fratior, dar eu m-am rugatpentru un catel.»«Cat timp am fost in vacanta, tot timpul a plouatsi taticul a fost tare nervos si a spus niste lucruri despreTine ...dar te rog sa nu-i faci rau!»«Te rog sa-mi trimiti un ponei. Pana acum nu tiamcerut nimic. Poti verifica.»«Cum se poate ca, pe vremuri, atatea minuni aifacut si acum nu-i nici una? Cum se poate, ca in ultimavreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numaiacelea vechi.»«Doamne, Te rog, sa mai pui o sarbatoare intreCraciun si Paste!»«Poate Cain si Abel nu s-ar fi omorit, daca aveaucamere separate. La noi, cu frate-meu functioneaza...»«Pun pariu ca e foarte greu sa-i iubesti pe totide pe Pamant. Noi suntem doar trei in familie si numerge”aprobare, dar vocea lui, întrebareaadresată mie, continua să-mibântuie mintea şi să mă facă să-ldoresc şi mai mult. Tot cursul nuam fost stare să-l urmăresc, întrebarealui continua să se repete îngândurile mele. Privirea lui parcăma hipnotizase pe vecie.Aţi înţeles, domnişoaraCrinu?Această întrebarea continuasă se reverse peste gândurilemele ce refuzau să se concentrezeşi în altă direcţie. Codreanu îmiinvadase mintea şi mă simţeamdeja a lui.Domnişoarea Crinu, aţi puteaveni la mine la birou, mâineIonuţ Budala ora 9? Îmi pare că aveţi uneleîntrebări asupra tematicii cursului şi mie nu-mi place ca vreunstudent de-al meu să aibă nelămuriri.Da, vă mulţumesc, domnule profesor, îi şoptisem eu, nemaifiindstăpână nici măcar pe vocea mea. Din nou ochii lui negriişi vocea atât de sigură mă hipnotizară. Colegii mei ieşiserădeja din amfiteatru dar eu eram pierdută undeva într-un neantal gândurilor unde singura certitudine era Codreanu, cu a luiprivire pătrunzătoare. Acea privire… Acea privire parcă vroiasă-mi spună: Crinu, eşti deja a mea!Profesorul ieşise şi el dar eu continuam să rămân acoloincapabilă de vreo reacţie. Pradă gândurilor şi lui Codreanu…Din aceasta reverie mă trezise colega mea Mira, căreia îi fuimposibil să nu fie ironică cu mine…Mă îndreptam cu ea spre cantină, dar îmi era imposibilsă o ascult, să port o conversaţie cu ea. Nici la masă nu simţeamgustul mâncării, nu mai simţeam nimic de fapt. Era doarCodreanu în mintea mea, nu puteam să alung din faţa ochilorminţii acea privire a lui..Noaptea se ivi fără să o văd, dar somnul refuza să se facăprezent. Îmi doream să dorm, să treacă timpul cât mai repedeşi să se facă dimineaţă, să pot să fiu a lui Codreanu! Aceanoapte a fost însoţită de mii de vise ce aveau în centru doarimaginea lui Codreanu. Eram într-o altă lume, îmi era teamădar totuşi îl vroiam! Chipul lui Codreanu acoperit de o cununăde lauri, iar trupul îi era inveşmântat într-o togă precum a unuisenator roman.Vino, îmi şopti el. Vino…Dar refuzam să mă mişc şi simţeam cum teama măcopleşea. Nu vroiam să-i dau ascultare şi totuşi doream să-iajung în braţe.Vino! spuse el imperativ, şi de această dată nu mă puteamsustrage poruncii sale.Mă ridicai din pat şi mă îndreptai spre el cu paşi mici…Fereastra era deschisă, viscolul arunca mii de fulgi de nea încameră dar nu simţeam gerul cu toate că termometrul de peperete indica minus 10 grade Celsius. Cu paşi mici, aproaperefuzam să merg, dar ceva mă trăgea înspre el, nu eram delocstăpână pe mine, încercam să mă agaţ de orice dar braţelemele nici ele nu erau ale mele. Doar privirea mea se pironeaasupra acelui termometru de parcă acel obiect m-ar fi pututsustrage lui Codreanu. Apoi îmi aruncai privirea asupra colegiimele Mira, ce dormea un somn de plumb cu toate că plapumaîi era plină de nea. Simţeam o căldură moleşitoare, precumcea dată de un pahar de vin după o zi obositoare. Pleoapele îmierau grele, braţele moi…Vino, iubita mea iubită! auzii din nou acel glas ce mă conduceaşi era stăpân peste mine. Vino!Pluteam? Mergeam? Nu ştiu, ştiu doar că am ajuns înbraţele acelui Codreanu care a luat cunună de lauri şi a pus-ope capul meu spunându-mi: eşti a mea, divino!Am leşinat instantaneu şi m-am trezit cu spaimă într-oîncăpere plină de cărţi. Mii de cărţi, pe toţi peretii… O muzicătulbură liniştea dintr-o dată şi avu un efect calmant asuprasimţurilor mele. Era Hurst, cu a lui vioară… Mă calmă şi parcăuitai tot ce se întâmplase. Unicul gând era de a ma ridica depe acea canapea şi a mă uita printre cărţi.Mă ridicai şi abiaatunci am observat că purtam o rochie neagră, lungă.. Dar dinnou notele sublime izvorâte din Hurst îmi opriră orice teamă.Vroiam un singur lucru: să văd de ce cărţi sunt înconjurată. Mărepezii spre ele în goană, şi le citeam titlurile: de la Herodot,Hesiod, Heraclit, Platon…până la Kant. Toţi filosofii antichităţii,evului mediu, alchimiştii, primii teologi, filologi, dar şirul decărţi se întrerupea brusc la Kant: o carte groasă ce purta doartitlul de Critica Raţiunii Pure, dar paginile îi erau goale. Pe unalt raft zăceau marile scrieri ale literaturii romane, printre careOvidiu, Seneca, Petronius şi Marcus Aurelius se evidenţiau prinî8516 www.oglindaliterara.ro

EVOCĂRIDespre G. Liiceanu şi plagiereade tip“inadequate paraphrase”la Patapievici*Motto: “Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariilefăcute de părintele Scrima… Fieştecare cu talentullui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).Un danalexandru23@yahoo.com care semnează“Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare bursepentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având labază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievicila Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată dreptcomentariu la un articol din ContraAtac scris de I. Aranyosi,Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare omde cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notatinspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi(ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici)punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cuizvoarele din care Patapievici şi-a preluat ideile, un alt cititorsesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni sespune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicândsub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideileoriginale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează:“decât bla-bla redigerat de Patapievici mai binemergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doarla-bibliografia-general/#comment-37349).Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia lui I.Aranyosi despre “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscutacademice la nivel internaţional al câtorva intelectualisuperstar din România numiţi filozofi fără a avea o operăfilozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că eraexact ce observasem la rândul meu atunci când am scris înrevista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţateişcolii “de la Păltiniş” care n-a dat în domeniul filozofieiromâneşti nimic dincolo de opera lui C. Noica, pe seamacăreia mulţi au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişauscrierile lor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupatde îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16).În cazul lui Gabriel Liiceanu, această dorinţă de a apăreamai valoros s-a manifestat şi prin introducerea în lucrareasa de doctorat publicată în comunism a 32 de pagini scrisede Noica (v. Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectualal lui Liiceanu), pagini care alcătuiau întregul capitoldespre hermeneutica “întoarcerii, revenirii” la care Liiceanua renunţat în post-comunism tocmai din cauza repetateloracuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săicolegi de la Institutul de filozofie (v. Modelul cultural Noica,vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentruŞtiinţa şi Artă, 2009).Fiind făcute publice înregistrările lui Constantin Noicade către Securitate, mai precis ce a rămas din dosare dupăce o parte din ele au fost arse probabil la insistenţa unorinformatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorulinstituţiei după 1990) s-a putut afla şi părerea luiNoica despre publicarea gândirii sale sub numele unuia dintrevizitatorii săi de la Păltiniş: “i-au publicat-o lui Liiceanu…nu au obiectat”. Asta spunea Noica în 1972, când ar fi făcuttot ce-i stătea în putinţă numai să iasă “ucenic” din vizitatorulsău preferat (v. convorbirea dintre C-tin Noica şi SiminaNoica din 29 ian. 1972). Abia trei ani mai târziu a ajuns să-şidea seama că din G. Liiceanu a ieşit, într-adevăr “ucenic”,dar nu de-al său ci de-al dogmaticului stalinist Henry Wald:“Liiceanu e discipol al lui Henry Wald, nu al său” îi spuseseNoica în 1975 unui cunoscut (v. Noica şi Securitatea, vol. I,Bucureşti, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2009,doc. 54, p.154).Aşadar comunistuluiGabriel Liiceanu, de îndatăce-şi dădea scrierile la publicat,nu i se puneau atâteabeţe în roate cum i se puneaucelui întemniţat fără vină şaseani. În plus, se cam vede limpedecă cenzura comunistăîncuraja impostura: SiminaNoica îi spunea filozofului dela Păltiniş pe 29 ian.1972 căoricât ar crede el că nu sevede, “dacă unul [dintre satrapiide la cenzură] ţi-a cititcât de puţin vreo lucrare de-ata, şi-a dat seama imediatcă şi acela [capitolul SchitaIsabela Vasiliu-Scrabapentru o Hermeneutica a “nostos”-ului din volumul:G. Liiceanu, Tragicul], este [o lucrare] a ta … Adică se vedemâna ta” (http://www.ziaristionline.ro/2012/06/28/gabrielliiceanu-a-plagiat-in-teza-sa-de-doctorat-32-de-pagini-dinconstantin-noica-securitatea-a-interceptat-marturia-filosofului-plagiiceanu-dovedit/).Or, dacă în tinereţea sa (marcată de etica comunistă)i-a fost încurajată împostura de a se trece autor al unor scrierifilozofice care nu erau ale lui, devenit editor după 1990,Gabriel Liiceanu se pare că promovează la rândul său imposturalui H.R. Patapievici (v. parerea lui “Pa sipusi” din 16 iulie2012). Cel puţin asta este impresia pe care o lasă părerile comentatorilorpostate pe 16-17 iulie pe CriticAtac, platformăcare se autodefineşte în cel mai autentic limbaj de lemn, camilitând “pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii deegalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea comentariilecare aduc injurii, discriminează, calomniază şi care în generaldeturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iarcontul de utilizator va fi permanent blocat”. În ce mă priveşte,am contul blocat, deşi îmi argumentez în mod raţionalafirmaţiile, nu aduc injurii, nu discriminez si nu calomniez,după cum oricine a putut constata la citirea articolului meudespre Noica printre oamenii mici şi mari (rev. “Acolada”,nr.2/2012) pe care am intenţionat să-l postez (fără succes)pe 4 aprilie 2012 după ora 21. Vicuslusorum** observaseşi el ceva în neregulă cu respectiva platformă de s-a gânditsă scrie după evidenţierea plagiatului de tip “inadequate paraphrase”că “poate şi criticulatac este organizat în acelaşimod acaparator şi mistificant ca grupul Humanitas-ICR-GDS-“Noua Republică”.Cartea Ochii Beatricei, “neoriginală, intens promovată”(Grigore Pavel, 17 iulie 2012) de cei “interesaţi de numărulde cititori şi de cumpărători” (“Lucid”) a fost exportată de“grupul Humanitas-ICR-GDS” (Vicuslusorum, 17 iulie 2012)ca una din marile realizări ale originalităţii culturale româneşticontemporane. În 2005 a fost chiar şi premiată deUniunea Scriitorilor din România. Se pare că juriul de la USRs-a păcălit crezând (asemenea unui profesor italian care întrofrază bine meşteşugită ridicase în slăvi “originalitatea” luiPatapievici, frază trecută la volumaşul Ochii Beatricei plasatîntr-o suită de titluri despre Dante apărute în perioada 2000-2010) că ideile lui Egginton nemenţionat în textul publicitar almicului volum i-ar aparţine lui Patapievici, citat de Humanitascu ghilimele de rigoare http://www.libhumanitas.ro/horiaroman-patapievici-ochii-beatricei-humanitas-2010-ebook.htmlNote: *Plagierea de tip “inadequate paraphrase” seconstată în situaţia în care nu este clară contribuţia autoruluifaţă de ideile preluate de la un alt autor citat prin parafrazare.Precizarea o găsim la I. Aranyosi care pare a fi de acord cu“Vicuslusorum” şi cu “Mortar” în ce priveşte ideea principalăîmprumutată de Patapievici de la Egginton şi trecută în “prezentareafăcută de Humanitas care pune în ghilimele textul caşi cum i-ar aprţine lui Patapievici” (v.Mortar; acesta mai precizeazăîn comentariul său că paginile incriminate sînt 44, 45,46, 48 unde nu apare trimiterea la sursa ideilor preluate deH.R. Patapievici si parafrazate). **Pe blogul său, Vicuslusorumexersează scrisul “frumos”, consemnând cu înflorituri de frazăcă logica din scrierile lui H. R. Patapievici ar fi “simplistă,empiric-contabilă a common sensului britanic”. El mai noteazăschematismul “matematic şi pedant cu folosirea unor termenilivreşti făcuţi să gâdile o glandă a snobului cultivat sausă îl irite pe ignarul ordinar” (vicuslusorum.wordpress.com).Autor: Isabela Vasiliu-ScrabaSursa: http://isabelavs.blogspot.com/8518 www.oglindaliterara.ro

ATITUDINIÎN DUHUL GREUCEANULUI….Costache AritonZice basmul că. în zilele împăratului Roşu. „nişte zmei furaserăsoarele şi luna de pe cer… Mâhnit tare, împăratul „trămise deci oameniprin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea de ştire tuturor că oricinese va găsi să scoată soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fie-sade nevastă şi încă şi jumătate din împărăţia lui. însă cine va umbla şinu va izbîndi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul’’... Şi mai zicepovestea că „Mulţi voinici se potricăliseră, semeţindu-se cu uşurinţă căva scoate la capăt o asemenea însărcinare. „Potricălirea, adică pieirea,le-a venit acestora pentru că „nu ştiau de unde s-o înceapă şi unde s-osfîrşească.”Prin 1966, CINEVA DIN NEVĂZUT mi-a atras atenţia că, dacă numidau silinţa să înţe leg cum se luminează pămîntul de ziuă şi cum .seînveleşte cu lună şi stele, s-ar putea să MOR!!! Şi nu vorbise de moarteacea de obşte, al cărei bold-în treacăt fie spus-simţisem eu că-1 biruisem,ci de năpraznica moarte de-a doua. de moartea duhului! Mărturisesccă mi-a îngheţat sufletul de spaimă... Înainte de primă vara acelui 1966,mai gîndisem eu, desigur la modul copemican al închipuirii, dar nici pela 20 de ani, si nici mai tîrziu, nu ajunsesem la nici o concluzie... Deeîte ori începeam să gîndese, simţeam că ceva nu merge, că ceva îmiscapă şi parcă mă simţeam mai bine atunci cînd lăsam totul baltă... Iatăînsă că acum simţeam acest lucru cu toată fiinţa mea. Pesemne că seîmplinise un soroc şi nu mai putem amâna uriaşa încleştare ce mi sepropunea... Ca voinicii dm poveste, nu prea ştiam de unde să o încep,şi spaima de pieire mă tulbura adînc... Că temeri, de dincolo de mine,cu explicaţii pe care nici nu încerc să le închipui, roiau în jurul meu...Intre care. teama de păcat era cea mai apăsătoare, şi ,o mare spaimă,poleită cu deznădejdi, se adăuga acesteia... M-am mărturisit mamei căde-o fi să-mi pierd minţile, să ştie eă este pentru că am început săgîndese ce este soarele şi cum se luminează pămîntul de ziuă...Încleştarea, atâta cîtă a fost, a durat mai bine de doi ani, ani în care,socratic, m-am convins că nu ştiu nimic şi nici nu pot să cunosc ceva.Abia după ce această profundă convingere, eă nu ştim unde suntem şinici cum se luminează pământul, mi-a cotropit făptura, abia atunci m-anăpădit o mare nelinişte. Mi-era absolut imposi bil să înţeleg liniştea cu.care ceilalţi se bălăcăreau în această uriaşă mare a ignoranţei... Fiindla un pas de a mă plânge de această beznă pînă şi pietrelor, vorbinddespre aceasta şi cui trebuia şi cui nu trebuia, nu odată am simţit că-ssocotit în rind cu nebunii... Târziu, tare târz iu voi realiza că aceasta neeste data şi că starea de ignoranţă este starea noastră naturală...condiţia noastră de oameni. Ceea ce mi-era dat să trăiesc, cu strictăsupraveghere de Sus, se înscrie ca o uriaşă excepţie şi, abia mai tîrziu,cînd voi încerca, nu să scriu, ci numai să vorbesc, voi înţelege ce altemari şi nenumărate necazuri mă aşteaptă, că oamenii şi lumea se simtmai bine în minciuna în care se nasc, iar lumina adevărului le repugnă,temîndu-se să nu îi orbească!!! Să îngroşăm,_să subliniem, că nu neIon GĂVĂNESCUL, Horia GEORGESCU, Ion GHEORGHE,Constantin GORAN, George HANGANU, Dem ILIESCU,Mariana IONESCU, Gheorghe IOVA, Gheorghe ISTRATE,Alexandru LUNGU, Anton LUPU-ANTONESCU, GeorgeMACOVESCU, Alexandrina MIHĂESCU, Nicolae MIHĂESCU,Nicolae MIHĂESCU-NIGRIM, Cristina MODREANU, IulianNEACŞU, Lucia NEGOIŢĂ, Ion NICOLESCU, ŞtefaniaOPROESCU, Ioan OTESCU, Adrian OŢOIU, ExacustodianPĂUŞESCU, Liviu PETRESCU, Florentin POPESCU, AlexandruPOPESCU-NEGURĂ, Arthur PORUMBOIU, Valeriu PRICINĂ,Ion PRIBEAGU (?!?), Constantin C. PLEŞOIANU, DimitrieD. RACOVIŢĂ, Elena RĂDULESCU-POGONEANU, Ion A.RĂDULESCU-POGONEANU, Dionisie ROMANO, Ion ROŞIORU,Maier RUDICH, Alexandru SĂNDULESCU, AlexandrinaSCURTU, Ştefan STĂNESCU, Margareta STERIAN, PassionariaSTOICESCU, Constantin T. STOIKA, Pamfil ŞEICARU, CorneliuŞTEFAN, Nicolae TĂUTU, Stela TOMA, Ana-Maria TUPAN,Ecaterina ŢARĂLUNGĂ, Nicolae TIMIRAŞ, Laurenţiu ULICI,Magda URSACHE, Nicolae VASCHIDE, Stareţul VASILE, CălinVLASIE, Vasile VOICULESCU, Radu VOINESCU, Ion AurelZĂINESCU.Menirea acestei încercări a fost, între altele, să observămşi mai ales să admitem că prezenţa într-un dicţionar şicuprinderea într-o istorie literară ţine, într-o oarecare măsurăde hazard, de cunoaştere sau necunoaştere, de bunele relaţiicu unul sau altul dintre autori, ori, de multe ori, de interesulmanifest al literatului evidenţiat. Apoi modul de abordareşi „tratament” se justifică, în unele situaţii prin cu totul alteeste dat să înţelegem alcătuirea lumii şi că,oricîte deducţii ori inducţii arelabora mintea noastră, ea singură numai cu puterile ei, nu poate sfîşiataina ce o învăluie, şi aceasta, din veac şi pînă în veac.Intelectul uman nu poate, prin forţele sale proprii, să sfişie misterul,dar, şi aceasta este cea mai bună dovadă a originii lui divine, el poateprimi şi adăposti adevărul absolut, atunci cînd . acesta îi este revelat deDivinitate. Noianul de datini, simboluri, icoane rămase din atîtea şi atîteastraturi de civilizaţie şi care mărturisesc, în chipuri diferite, unul şi acelaşiadevăr absolut ne întăresc spusele.Ordinea ascunsă a lumii este revelabilă în pură intelecţieşi cunoaşterea şi apropierea ei trebuie să se constituie ca unicăpreocupare, pentru; intelectualul ce vrea să se rupă din som nul cărnii.Mărturia noastră întăreşte, ceea ce se spune din vechi, şi anume că,ajutorul de sus nu întîrzie niciodată să vină, dacă este dorit, nece sar şicerut.Intr-o primă etapă, ne-a fost dat să înţelegem că intelectul poateprimi şi conexa şi alte date decât cele furnizate de senzorial. Abia, maiapoi, cînd aproape că ni se strepezise mintea de atâta gîndit, am înţelescă şi acele alte elemente, decât daturile simţurilor, precum şi chipulîn care acestea se cuvin a fi conexate, închipuite, gîndite trebuie săni se spună tot din afară, tot de Sus!!! În mai 1968, în condiţii ,în totul,neomeneşti, mi-a fost dat să-mi apropii cele ale celui mai de seamăîntre simbolurile tainei, cele ale Boului. Este Boul de la Iesle, Boulproorocului Isaia. Frate bun cu Boul Apis, cu Vaca Sfântă a Indienilor,cu Boul Cretanilor şi cu cel al lui Mithra, precum şi cu cel rămas încoridele Spaniei. Este Boul din, aşa numita, stemă a Moldovei, simbolce se desfăşoară între soare, lună şi stele, mărturisind una şi aceeaşiînvăţătură ori ştiinţă de taină.Cu veşnicia mîngâindu-mi umerii, ca un şal călduros, cu sufletulcotropit de Adevărul Absolut, primit prin Graţia Divină, aplecîndumă,din nou, asupra lumii noastre, am găsit-o aşezată, în gîndireaintelectualilor, mai ales, pe temelii mincinoase. Iată de ce, cele alecredinţei se păstrează, spre binele lor, mai puternic la cei neşcoliţi deeît lacei instruiţi, procesul instrucţiei moderne fiind, în cele esenţiale, profundmincinos. E vorba de minciunile savante, botezate Copernic, Darwin etc.Pentru a înţelege cum s-a ajuns aici am trecut la examinarea societăţiieuropene, diacronic, aplecându-ne, puţin, asupra prefacerilor la care afost supus, de-a lungul vremii, sistemul de instruire, de formare a intelectualuluieuropean modern. Confruntând huliţii sofişti, ai GrecieiAntice, cu gînditorii-lefegii ai vremurilor noastre, i-am găsit pe cei dintâimiei blânzi. chiar demni de cinstire faţă de ... zmeii contemporani.Zmeii zilelor noastre, zmei ce ne-au furat soarele şi luna de pecer, nu-s înarmaţi cu paloşe ori buzdugane, ci eu titluri universitare depro fesori, de doctori, de docenţi şi multe alte adao suri pe care gînditorii- lefegii ori lefegii-gînditori ,pun mare preţ, în truda lor de schilodirea minţilor tinere... Cum prădăciunea, mai sus numită, s-a înfăptuitprin scris, cu scrisul cre dem că se cuvine să începem şi noi lupta...Mărturisim că n-o facem cu gândul la jumătate din împărăţia împăratuluiRoşu şi nici cu sper anţa dobîndirn mâinii fiicei sale... Iar dacă ne- amsemeţit, cu prea multă uşurinţa, în a scoate la capăt o asemenea greaîncercare, ştim, sun tem conştienţi, că ne aşteaptă... potricălirea adicăpieirea, drept care îngăduiţ-ne să contăm pe ajutorul şi, mai ales, peînţelegerea dum neavoastră...( VA URMA )elemente decât mult clamata obiectivitate. Nu este nimicrău în existenţa unor asemenea lucrări, cel puţin şi pentrufaptul că ne semnalează existenţa unuia sau altuia dintrecomponenţii breslei literare. Dacă dorim, însă, să ne facemo părere despre „valoarea” sa profesională nu avem decâtsă-i citim „opera” şi în baza repertoriului nostru de valori să-istabilim locul pe care îl poate ocupa în conştiinţa noastră. Dacădorim să-l raportăm/referim societăţii literare vom coroboraaprecierile noastre cu cele ale criticii de specialitate şi-i vomafla valoarea „de piaţă”. Multiplicarea surselor de informareşi a punctelor de vedere, ne poate apropia de mult râvnitaobiectivitate.Sincer, în momentul de faţă, nu cred că, Buzăul literarpoate revendica un loc mai în faţă. Cu valorile pe care leare, locul de mijloc al plutonului este cel real. Dacă numelescriitorilor buzoieni au o circulaţie restrânsă, vina este numaia acestora. Dacă se va scrie bine, dacă vor fi severi cu ei înşişişi îşi vor impune să se facă cunoscuţi vor fi altfel receptaţi încomunitatea literară naţională.În opinia noastră, 6-7 scriitori afirmaţi după 1970până astăzi au şanse reale de a intra într-un circuit selectşi competitiv la nivel naţional, fără să omitem că nume caGheorghe Iova, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, IonRoşioru, Magda Ursache reprezintă deja valori respectate.Poate va veni şi ziua când buzoienii cuprinşi în procesulanevoios al rostogolirii vorbelor prin sosuri literare vor renunţasă mai urmărească cu obstinaţie obţinerea calităţii de membriai Uniunii Scriitorilor, ci doar să fie SCRIITORI cu adevărat.8520 www.oglindaliterara.ro

LANSARE DE CARTETeo CabelFULGURAŢIISâmbătă 28 aprilie 2012,Carmen Tania Grigore şi-a lansat ultimulvolum de poezie, „UN SEZONCÂT O VIAŢĂ” , la Buzău. A preferatsă fie „acasă” lângă prietenivechi, colegi de cenaclu şi public, la„Renaşterea Buzoiană” la Casa deCultură. Spun acasă, pentru că, deşistabilită în Anglia din 2007, este născutăla Nehoiu, judeţul Buzău,18 mai1962.„Un pas înainte ,dar nu unpas decisiv” a fost opinia lui StanBrebenel la acest al treilea volumavând în ascendenţă încă două: „Pulsul ţărânii”,ed. Rafet,Rm.Sărat.2009 , „Minutul de sinceritate”,ed.Rafet,Rm. Sărat, iunie 2011.Pe marginea şi despre carteau vorbit: Poetul şi jurnalistul MarinIfrim, profesorul Stelian Grigore a cititpoezia ”Scrisoare pentru mama”şi„Un sezon cât o viaţă”. ProfesorulGrigore Postelnicu a punctat ca dominanteîn versuri „multă tinereţe”şi ”sentimentul timpului”.„ Volumultrebuie urmat şi de o altă etapă încreaţia Taniei Grigore şi să nu se laseîncântată de laudele practicate pe siturileon-line!”„Coroborând titlul cu conţinutulvolumului , echivalarea unei perioadescurte cu întreaga existenţăeste o aplecare spre introspecţieatât a autoarei cât şi a cititorului.Un moment al conştientizării pozitivuluişi bucuriei, dar şi al eşecurilorşi tristeţilor inerente vieţii omului.(Teo Cabel). Ştefan Dima a vorbit petema dorului de casă ,de ţară ca „fiual durerii” cunoscând situaţia de „copacfără rădăcini” . Stan Brebenel ,a remarcat „ două teme generoase:„ poemele de dragoste cu un lirismdeosebit „captiv între buze/numeletău/dă gust/aşteptării/în cămaţagândului/trupul /se împuţinează/doar inima/rămâne durabilă/ca unochi de agată/alungând uitarea”(efecte suprapuse)şi înstrăinarea şidorul .Marin Ifrim , moderatorul , aprezentat una din prietenele buneşi colegă de cenaclu prin corespondenţădin perioada tinereţii autoarei,Sofia Covaci,care a rememoratcu emoţie vremurile când îşi corectaula sînge textele si „sufeream canişte câini când le primeam ciopârţite.Tania se caută pe ea. Îi admirtenacitatea,mă bucur că s-a regăsit”.Au mai participat la discuţii MarilenaGrigore(coincidenţă de nume)„personalitateaorizontului dumneavoastrăcorespunde cu orizontul nostrude aşteptare” . Emil Niculescu a fostmai rezervat cu aprecierile dar, enormal la o lansare să fie diversitate.Preşedintele asociaţiei „RenaştereaBuzoiană ” şi-a exprimat apreciereapentru cartea lansată, cât şi speranţaca manifestările în cadrul asociaţieisă dureze cât mai mult pentru aveni în sprijinul tinerilor scriitori .Surpriza a fost prezenţa luiLaurenţiu Belizan cu volumul său dedebut„Pareidolia”, lansat pe 24 noiembriela ”Humanitas” în urma concursuluiliterar de debut Unicredit.Acesta a felicitat-o pe Tania Grigoreşi a primit din partea „RenaşteriiBuzoiene” o ”Diplomă de excelenţă”.Autoarea, în cuvântul de încheierea concluzionat că s-a regăsit înpărerile vorbitorilor chiar şi în celecritice. Volumul apărut este pentruCarmen Tania Grigore într-un ande reper (ghiciţi uitându-vă la datanaşterii). O perioadă a stat departede scrisul propriu zis şi de aceea reintrareaîn „mână” nu este comoda.Despre volum a spus că este o radiografielăuntrică. A mulţumit cenacluluion line „Lira 21”. şi prieteneiLuminiţa Zaharia (poetă)venită de laBucureşti.Au participat alături de cei maisus menţionaţi: Nicolae Pogonarumembru USR, Dr. Oncioiu Gheorgheprozator,Ion Gătej, George Stoian,Violanda Georgescu, PompiliuDobrin , Dan Done, Dumitru Dănăilăromancier.Mult succes Carmen TanieiGrigore în noua etapă , pe care şide care este conştientă că trebuiesă o parcurgă, a itinerariului său literarspre afirmare ca scriitor peren.Anticipând evenimentul care urmeazăîi uram ”La mulţi ani , inspiraţie şiconsacrare !”un bun prieten, Postolachi Florin, Preşedintele Asociaţiei15 noiembrie, a fost şi el arestat, anchetat şi bătut desecurişti, acum este deputat în Parlamentul României.Chiar dacă ne lega o prietenie deosebită, niciodată numi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile miliţiei,aceste momente marcându-i toată viaţa şi de aceeaîi era greu să-şi reamintească şi să povestească prin ce atrecut... mi-a spus însă că a fost bătut rău, dar nu a vrutsă intre în amănunte.„După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitalăpentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publicemondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând,în urma unui proces înscenat, un număr de 61de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetateîn sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportaţis-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fostreangajaţi la vechiul lor de muncă şi fiecăruia dintreei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic alBrasovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre eiacolo, mulţi dintre ei au vândut businessurilor care s-audezvoltat acolo...În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecarean, pe la această dată se organizează Crosul „15Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorânddrumul dintre uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şiwww.oglindaliterara.roComitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcursde masă de manifestanţi anticomunişti în noiembrie1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci,şi-au riscat efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curajnebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva luiCeauşescu? Să nu-i uităm pe cei 61 de muncitori deportaţişi pe cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au fost supuşiterorii şi chinurilor din beciurile Miliţiei şi Securităţii.Eu, unul, ca braşovean şi ca participant la evenimenteledin 15 noiembrie 1987 nu pot uita această ziistorică şi prin acest articol vreau să îmi exprim respectulşi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintrecare 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revolteide la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta dela „Steagul Roşu” a fost bombă cu efect întârziat careavea să explodeze doi ani mai târziu, când Revoluţiadin decembrie 1989 avea să-l detroneze pe dictatorulCeauşescu şi să dea speranţe unei vieţi mai bune, care,din păcate, pentru mulţi nu s-a adeverit.Să nu uităm momentul 15 noiembrie 1987, ziuacând frica a fost învinsă şi pusă la respect de către 15mii de oameni curajoşi, care au îndrăznit să-l înfruntepe dictator şi să arunce cu ouă în tabloul lui Ceauşescuatârnat pe frontispiciul clădirii Comitetului Judeţean şi săstrige: „Jos Ceauşescu!”.8523

RECENZIEEMIL ISTOCESCU –„PUBLICISTICĂ LITERARĂŞI SOCIAL-CULTURALĂ”Cartea „Publicistică literară şi social-culturală” semnatăde Emil Istocescu şi apărută la Editura TIPARG, Slatina, 2011,reuneşte un consistent număr de studii (77), articole, recenzii,cronici literare, interviuri, prefeţe, impresii de vizitator îninstituţii de cultură, reportaje, postfeţe la cărţile proprii sauale cărţilor altor autori, medalioane literare, inclusiv o replicăcu caracter polemic, apărute de-alungul timpului în diferitepublicaţii locale şi centrale. Astfel cartea se constituie într-oculegere care ilustrează preocupările unui scriitor. Este ocrestomaţie ce deschide uşa către preocupările unui dascăl, însensul generos al cuvântului, ce o viaţă întreagă a fost şi esteun laminator al învăţăceilor, dar şi a celor maturi, a unui omal Cetăţii participant la toate evenimentele localităţii în carea trăit şi scris autorul romanului „Rusoaica”- Gib I.Mihăescu.Autor a mai multor cărţi de interes local dar şi naţional,cum ar fi: „Monografia Municipiului Drăgăşani” (redactată încolaborare cu Constantin Şerban şi Teodor Barbu); „MarinSorescu - La Lilieci, Exegeză. Deschidere hermeneutică” (încolaborare cu Teodora Albu); „Marin Sorescu înscrisori” (I), (în colaborare cu George Sorescu);„Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa înrelaţie cu Vâlcea” şi „Marin Sorescu în documenteşi scrisori inedite” (II), Emil Istocescu are calităţileunui cercetător obiectiv, un cunoscător al istorieişi teoriei artei, în filologia clasică, care ştie săîmbine într-o sinteză cercetarea fenomenuluicultural, din unghiul manifestării lui originare, cuspeculaţia filosofică a fondului spiritual (aşa cumo face în Prefaţa la volumul de eseuri „Metaforece ţin de mână ideile să nu rătăcească” de Al.Florin Ţene,) pe care aceasta îl presupune.Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte”semnat de autor, în care se subliniază că:„Trecerea timpului dă posibilitatea lectorului deazi să aprecieze la rândul său măsura în care s-areuşit să se evidenţieze trăsăturile caracteristicede conţinut, formă şi concepţie estetică aleautorilor analizaţi, şi dacă trecerea timpului a validat saunegat opiniile noastre mai vechi”, vremea confirmă, iată,astăzi, că analizele făcute de Emil Istocescu, unele cu zecide ani în urmă, sunt viabile şi astăzi, iar adevărurile spuseatunci despre cărţi, acţiuni culturale şi fenomene artistice suntperene în prezent, stârnind interesul cititorului şi cercetătoruluiaplecat asupra studiilor literare dintr-o zonă bogată în acţiunisocio-culturale, cum este nordul Olteniei.În textul publicat în revista „Studii vâlcene” nr. VI/2010,„Logos şi expresie artistică în creaţa lui Gib I. Mihăescu”,Emil Istocescu se apleacă asupra limbajului folosit de autorulromanului „Donna Alba” (povestea unei obsesi de dragoste),despre care Eugen Lovinescu şi Camil Petrescu apreciau căfoloseşte stilul publicistic, „abuzând de cuvinte şi expresiineologistice franceze, mai ales...”. Autorul acestui studiuabordează cu obiectivitate poziţiile unor comentatori caTudor Vianu, G. Călinescu, care comentează limbajul prozeilui Gib.I. Mihăescu, dar aduce şi aprecieri originale privindfonetismele cu specific local, şi expresiile „şi locuţiunilecaracteristice oralităţii stilistice” de autorul romanului „BraţulAndromedei”. Amintind în acest sens, aprecierile favorabileale lui G.Călinescu din 1941: „S-ar putea spune că romanul,în întregime, este poetic, abuzând oarecum de cuvinte, dar,oricum, în ciuda unei capacităţi verbale destul de reduse, suntaici insule de poezie, constând în viziuni halucinante”.Observaţia că Gib I. Mihăescu „se lasă atras prea multde episoade secundare nesemnificative” (ca în „Vedenia”,„Urâtul” şi chiar în „La Grandiflora”), îl face pe autorul cărţii săconcluzioneze că tocmai, poate, aceste secvenţe episodice facsarea şi piperul prozei autorului analizat.Faptul că Emil Istocescu este un exeget al vieţii şi opereiscriitorului Gib I. Mihăescu, abordând opera acestuia dinmajoritatea unghiurilor (viaţa, opera, limbaj, stil, preocupăriextra literare, etc.) cartea de faţă, cuprinde, nu mai puţin,8524 www.oglindaliterara.rode nouă articole şi studiidespre acest autor. Făcând înacest sens şi istorie literarăprin descoperirea unor noimanuscrise ne cunoscuteale lui Gib I. Mihăescu, citindopera acestui romancier dinperspective documentului, înmarginea căruia construieşteipoteze critice. Factologiae ţinută strâns în mână,evocările despre folcloristulGh.N. Dumitrescu-Bistriţaşi pedagogul de excepţieConstantin Popian, Al.Odobescu, cercetătorul istoric,preot Dumitru Bălaşa, MarinSorescu, politicianul liberalŞtefan D. Filipescu-Drăgăşani,Eugen Petrescu, Cosmin IonuţAl Florin ŢeneDrăghici, Constantin Isărescu, Constantin Şerban, folcloristulIon N. Popescu, Teofil Popescu, Florin Mihăilescu, NicolaeMarinescu, George Ţărnea, George Călinescu, Titu Maiorescu,au nerv, iar detaliile biografice sunt proiectate în scenarioepic. Operele şi faptele acestor personalităţi sunt analizateper regressum, relaţionată cu aventura biografică.Viaţa lui Gib I. Mihăescu este abordată ca o matricea operei, după cum textul e o oglindă a biografiei. La felprocedează în relatarea „O prietenie şi o colaborare dedurată” (între pr.Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa, fostelev şi maestrul Constantin Popian, profesorulacestuia), „Folcloristul Gh.N. Dumitrescu-Bistriţaîn relaţie cu Vâlcea”, „Dovezi ale vizitelor repetatefăcute de Al. Odobescu la Mânăstirea Bistriţa,din comună Costeşti, judeţul Vâlcea, în secolulal XIX-lea (1858-1861)”, „Amintiri despre MarinSorescu”, „Realitate şi ficţiune - Virgilu Voicescu(boier Gile)-prototip în „Donna Alba”, „folcloristulmehedinţean Gh.N.dumitrescu-Bistriţa (I, IIşi III)”, „Marin Sorescu scriitorul total”, „B.P.Haşdeu”, „Ion M. Negreanu”, „Mihai Eminescu- 148 de ani de la naştere”, „Titu Maiorescu -personalitate ilustră a culturii române”, „Gib I.Mihăescu şi cinematografia” şi „Gib I. Mihăescu– Gazetarul”. Este aici un biografism superior,în care informaţia, bine narată, are irizări decomentariu critic.Spuneam la început că Emil Istocescueste un cercetător avizat, un exeget, al vieţiişi operei lui Gib I. Mihăescu. El a descoperit în arhive piesade teatru al autorului amintit, intitulată „Vechilul”, tot el s-aaplecat asupra manuscriselor lui Gib I. Mihăescu, analizândule,interpretându-le în studiu „Gib I. Mihăescu - atelier literarinedit”, apărut în decembrie 1969 în „Suplimentul socialculturalal ziarului Orizont” din Râmnicu Vâlcea. Despre careîn „România literară”, anul III, nr.4, joi 22 ianuarie, 1970,la rubrica „Ochiul magic”: „Interesante contribuţii de istorieliterară aduc, în suplimentul ziarului de la Râmnicu-Vâlcii, EmilIstocescu şi Ion Constantin Vasile, cu privire la două domeniimai puţin cunoscute ale activităţii lui Gib I. Mihăescu: ziaristulşi profesorul. Deosebit de utile pentru cunoaşterea procesuluide creaţiela Gib. Sunt fişele inedite din dosarul în care autorulîşi nota schematic subiecte pentru nuvele şi schiţe.”. Potafirma că, de-acum înainte nici-un cercetător ce se apleacăasupra vieţii şi operei autorului romanului „Rusoaica” nupoate să nu amintească despre studiile acesta semnate deEmil Istocescu. Profesorul din Drăgăşani fiind unul din puţiniicercetători avizaţi care au scris şi analizat cu profesionalismopera lui Gib I. Mihăescu.Caracterul compozit al articolelor (Vezi „O lucrareenciclopedică unicat: Vâlcea-ţara lupilor getici sau ţinutulvâlcilor” de Eugen Petrescu) pe care Emil Istocescu le-apublicat în această carte îl reprezintă cât se poate de fidel peacest profesor şi istoric literar a cărei atracţie pentru literatură,în varianta ei deplină, este cultivată cu metodă.Elogiul lecturii poate fi înţeles în cronicile la cărţileanalizate, dragostea de cărturari, dascăli şi învăţământ osimţim în articolele scrise despre acestea. Emil Istocescuare mereu grijă să-şi împartă admiraţia faţă de înaintaşi,de contemporani, faţă de literatură între respectul civilizatşi pasiune. Scrisul său, formă superioară de analist, areechilibrul şi strălucirea unui ingenios bine temperat.

Eugen Axinte;Autopsierea labirintului,editura Minerva, Bucureşti, 2010, 72pagini; prefaţă Mihaela Malea StroeMoto: „Poezia este ca visul: o asociere liberă deimagini” (Schopenhauer).Iată dacă admitem că poezia e o lume necunoscutăşi expresia spiritului, atunci ceea ce scrie Eugen Axintese încadrează corect în parametrii axiomatici ai creaţiei.Iată un exemplu: „Curând, moşteni-vei o formă „acantaîntemeia-va un chip / din memoria stelelor / neantul seva scălda într-un verb / cândva vei cuceri nebuloasa/ unei iubiri neştiute / cer însetat adăsta-vei / acesteisintaxe” (p.30).Alcătuită din ritmuri aspaţiale şiaconceptuale, din structuri complexeinefabile, poezia scrisă de Eugen Axinteîn cel de-al patrulea volum, îşi propune caîn fiecare poem să transpară o paralume.Autorul, structural este un poet reflexiv,cunoaşte sensul spontaneităţii, versurilesale par a fi rupte şi vizualizate, prinse înfascicolul unui bliţ şi redate privirii avidede inedit.„Astfel au stat, peste limpezi /izvoare întrupate din stele / între stâlpiide rouă / erau ca o ploaie de lacrimi /sculptate-ntr-un vechi pergament /nimicnu le sta împotrivă… / înfruntatu-s-auefluvii de timp / lepădatu-s-au cerurile /şi-ascultam cum peanii îngână / un cântecde nimeni ştiut” (p.52).Uşor ludică, poezia marca EugenAxinte, doldora de asocieri sintactice şianalogii semantice, indică o sublimare asensurilor, ţinând mai mult de domeniulFULGURAŢIIaxiomatic şi simbolic decâtde domeniul emoţionalului.De altfel, şi dr. Mihaela MaleaStroe noteazĂ: „EugenAxinte se recomandă printr-opoezie care adăstează maidegrabă sub semnul ideiidecât al emoţiei, o poeziecerebrală ce dobândeşte pealocuri ecouri şi cadenţe depoem în metru antic”. Iarscriitorul Aurel Ion Brumaru,în postfaţa aceluiaşi volum,spune succint: „Poezieabstractă, inspiraţia fiindaici procesată intelectual,imaginarul căutându-şirecunoaşterea în reflexiune: Victor Sterom„Dar fie-ţi această tăceremplinită/ cu-a jertfei lumină/ în hronicul umbrelor, cântecul tău / adăsta-va-ntruviaţă şi moarte / aceste însemne scrijelitede tine, iubito / e calea ce sieşi înfrângeuitarea / şi runa-şi înalţă-n lumină / aiciincrusta-se-vor numai / flacăra, şoaptaşi somnul” (p. 60). Simboluri, metaforacheiesunt aici expresia gândirii paralogiciisau a logicii dialectale, obţinută într-unsecret laborator al intimului în care poetulbraşovean Eugen Axinte se regăseştecontinuu în multiplele raze ale oglinziireflectatoare.„Cândva fost-am lumina fertilă a /iubirii Tale / iedera s-a întins peste verbelenoastre / agonizânde, în lacre / deşertulîntinde-va dară / dezamăgirea acesteisintaxe peste / acanta / nicicând muzicace ni s-a dat / nu va mai naşte / temeiuri/ acestea-s tăceri, doar gravitaţia / uneiumbre , de noi locuită” (p.21)DESCHIDEREA ŞCOLII ROMÂNEŞTILA PAROHIA ORTODOXĂ SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL DIN SYDNEY„Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze,şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe22:6).Duminică 31 Iulie 2011, cu începere de la ora 13:00,la Parohia Ortodoxă Romană Sfântul Ioan Botezatoruldin Sydney, va avea loc festivitatea de deschidere oficialăa Şcolii de limbă şi cultură românească din Sydney.Colectivul didactic este format din profesori cu pregătire despecialitate în România şi are experienţa necesară pentru alucra cu copiii începând de la vârsta de 3 ani.Părinţii şi copiii sunt invitaţi să discute cu cadrele didacticedespre modul de desfăşurare a cursurilor şi desprebeneficiile pe care aceast proiect îl are pentru copiiidumneavoastră. Dupa deschiderea oficială, sunteti invitaţisă luaţi parte la masa festivă organizată de ParohiaSfântul Ioan Botezătorul împreună cu Asociaţia ConsiliulRomâno-Australian. Evenimentul va fi marcat de cuvântulPrea Sfinţitului Episcop Mihail, Episcopul Australiei şiNoii Zeelande şi de prezenţa domnului Consul General alRomaniei la Sydney, domnul Floricel Mocanu, care va faceparte din stafful pedagogic al acestui proiect.Acest proiect este menit să perpetueze valorile românestidincolo de graniţele ţării. Contactul stabilit cu aceastăocazie va continua să se dezvolte, ca un arc peste timp şipeste Ocean. Cu toate că suntem la început de drum, aşdori să priviţi această initiativă ca o adevărată sărbătoarea spiritului românesc, la care copiii şi, de asemenea adulţiisunt aşteptati cu emoţie şi bucurie. Coordonatorii şi colectivulde profesori sunt deschişi la opinii şi idei, deoarece seVasile Prunduşwww.oglindaliterara.rodoreşte cristalizarea unui program care să raspundă câtmai bine unor nevoi reale. Pentru început cursurile se vordesfăşura în ultima Duminică a fiecarei luni cu începerede la ora 12:00 după terminarea Sfintei Liturghii în salaCentrului Cultural al parohiei noastre. Pe parcursul cursurilor,părinţii sunt invitaţi la o agapă fraţească.Alături de educaţia pe care o primesc copiii în familie,Parohia Ortodoxă Sfântul Ioan Botezatorul, prinDepartamentul de Şcoală Duminicală, oferă copiilor uncadru în care, asemenea lutului, se modelează caracterulacestora, iar mai apoi, unii copii fac deja primii paşi pecalea credinţei, se hotărăsc a-l urma pe Hristos şi primescviziune pentru a deveni lucrătorii de mâine.Şcoala va fi împărţită în două grupe, prima grupă vafi a copiilor între 3 şi sase ani, iar cea de-a doua a copiilorpeste 6 ani. Structura programului de Şcoală Duminicală îngeneral cuprinde: rugăciunea de început, cursuri de limbaşi literatura română, Istoria Românilor, Geografia Românieişi Religie. Pe parcursul acestor activităţi echipa implicatăîn Departamentul de Şcoală duminicală îşi fixează anumiteobiective şi scopuri în ceea ce priveşte educarea .Pentru înscrieri si relaţii suplimentare vă rugămsa-l contactaţi pe Preotul Paroh Vasile Prunduş la telefon0434405064 sau în fiecare duminică la sediul bisericii întreorele 10:00 şi 13:00.Adresa Şcolii Duminicale este20 Doonside Rd, Doonside, NSWSydney, Australia---------------------------------Vă aşteptăm cu drag.8525

RECENZIEVISURILE ŞI AMINTIRILE LUI OCTAVIAN CURPAŞCarmen MarinVisuri şi amintiri, spuse cu nostalgie, şiaşternute cu dibăcie, într-un testament desuflet-recenzie la „EXILUL ROMÂNESC LASFÂRŞIT DE SECOL XX - Paşoptiştii româniîn Franţa Canada şi Statele Unite”, autorOctavian Curpaş. Editura Anthem,Arizona, 2011Dibăcia unui scriitor se „simte” din primele paginiale unei cărţi. Nu-i vezi „sudoarea frunţii”, dar îi simţidăruirea. Pătrunzi în adâncul ei, asemenea unui oceande cuvinte şi citeşti cu nesaţ frumoasele buchii aşternuteacolo. Lumea lor se află în faţa ta, a scriitorului şi apersonajelor. Trăieşti odată cu ele evenimentele dinperioada parcursă, „vizitezi” locurile bătute de paşii luiDumitru Sinu, în cazul nostru, şi respiri aerul american.Da, ai pătruns pe „Pământul făgăduinţei”, aşa cum a făcutodinioară personajul. Dar, înainte de a-l cunoaşte peveritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ţi îndrepţiatenţia asupra scriitorului.Distinsul domn Octavian D. Curpaş este autorulacestui „testament de amintiri”. Aşa cum spuneam laînceput, numai dăruirea, pasiunea, dorul de locul natal,şi binenţeles oportunitatea cunoaşterii luiDumitru Sinu, l-a făcut să scrie aceastăminunată carte. Profesionalismul şi-a spuscuvântul şi astfel într-un timp relativ scurt,cartea a văzut lumina tiparului. Munca sade jurnalist înfocat al diasporei româneştidin America, a contribuit la frumuseţeacărţii. Atunci când ai în faţa ta, o astfel de„comoară”, nu-ţi rămâne altceva de făcutdecât să o citeşti cu nesaţ. Aş putea spunecă cei doi domni, Octavian Curpaş, autorulşi personajul Dumitru Sinu, se aseamănă,deoarece mâna destinului i-a făcut să secunoască departe de ţară, însă amândoiprovin din acelaşi „leagăn” strămoşesc,minunatul Ardeal.Nu pot trece mai departe fără a spunecă scriitorul, i-a ascultat poveştile spuse cuatâta farmec, notându-le ca într-un fel de jurnal şi apoimai târziu să prindă contur intr-o carte. Nu degeaba amnumit-o eu „testament de suflet”, acolo nu ai voie să intriîn grabă, ci mai degrabă cu sfială, pentru a respecta totce a dăruit autorul „din prea plinul său”, iar personajuldin „oceanul de amintiri”. Aşadar, tu, cititorule deschideţisufletul şi savurează din dulceaţa cărţii, vei constataca am avut dreptate, că te-am ghidat către un muntede visuri trăite, visate, uitate apoi reînnodate şi dictatepentru a fi cunoscute de mine, de tine, de toţi cei carevisează la o clipă înălţătore.Viaţa ne surprinde uneori, cu „lecţiile” ei. Indiferentcât ne este de greu, apelăm la ajutorul divinităţii aşacum domnul Dumitru Sinu, a apelat de multe ori, încopilărie, când a rămas orfan, la 3 ani. Mama cea maiminunată fiinţă de pe pământ, a trecut în lumea ceaveşnică, la cei 27 de ani. Copilăria, nu i-a fost darnică,însă cei doi bunici Ioan Stănilă şi nenea Niculiţă cum eranumit se săteni, bunicul din partea mamei, i-au făcut săaccepte mai uşor vitregiile vieţii. O amintire impregnatăîn adâncul sufletului este aceea a „bocetului” cântat lamoartea fiicei fostului primar Ioan Vulc. Apoi mai târziucând a trebuit să parcurgă atâta drum, prin atâtea ţări,să se împrietenească cu oameni străini, să suporte dorulde ţară visând la o viaţă mai bună. Nu i-a fost uşor nicicând ajuns în Iugoslavia ajutat de legionari, în vremealui Iosip Broz Tito. Numai protecţia divină l-a ajutat săîndure totul, să meargă mai departe, să înfrunte cu totcurajul. În faţa unui astfel de om, îţi scoţi pălăria, şi teîntrebi dacă este real sau nu? Certitudinea autorului teasigură că personajul este real şi nu ficţiune! Drumul afost continuat mai departe, parcă nu era destul, cu Triest-Cinecitta-Torino-Paris. Ajunsese la destinaţie? Aflaţi cănu! Încă mai avea să străbată alte drumuri, alte greutăţi,marcându-l pentru totdeauna.Stimate cititorule, dacă în colţul ochiului tău vaapare o lacrimă, să nu-mi porţi pică deoarece eu amsă-ti împărtăşesc în câteva cuvinte, frumoasa povestede dragoste a lui Dumitru Sinu, ajuns acum pe pământcanadian. Restul, te voi lăsa pe tine, să descoperi! Da,ajuns în Canada, soarta i-a scos în cale o frumoasădomnişoară franţuzoaică, Nicole, care îi va deveni soţie.Chiar dacă au existat „voci” împotriva lor, ei au spus„da” vieţii împreună, făcând să rodească din exemplarullor mariaj doi copii minunaţi. Acum când se privesc înochi, simt acelaşi fior al tinereţii, ştiut doar de ei, chiardacă diferenţa de vârstă a fost destul de mare, cânds-au întâlnit. El 37, ea 19. Surprinzător, nu? Indiferentce vor spune unii despre monotonia vieţii indoi, viaţa pentru ei a fost oază de fericiredin care au gustat, fericiţi, iar astăzi sunt doibunici minunaţi. „Viaţa le-a brăzdat chipurile,dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Eastrăluceşte şi a acum la fel de puternic,precum în ziua când s-au cunoscut.”Nu pot să trec nepăsătoare peste încăun aspect, pe care l-am remarcat, dragosteadoamnei Nicole pentru muzica românească şide asemenea râvna dumneaei de a şti limbaromână, pe care şi-a însuşit-o în şase luni,învăţând simple propoziţii si apoi trecând lafraze mai complicate. Ceva care l-a amuzatpe domnul Sinu o perioadă mare de timp, afost confuzia pe care o făcea tânăra lui soţieîntre: „Drum bun!” şi „Noapte bună!”, acestedouă urări fiind folosite invers.Oamenii întâlniţi de acest domn, în drumurile luisunt mulţi, n-am să-i enumăr eu, a făcut-o scriitorul cumultă pricepere, povestind toate întâmplările lor cu buneşi rele, dar eu voi preciza că oportunităţile vieţii l-aufăcut să se bucure mai mult de viaţă, să o preţuiască înadevărata ei valoare şi să privească cu nostalgie pesteumăr. Bagajul de cunoştinţe l-a transformat într-un omde afaceri, şi prin acestea a învăţat să cunoască oameniişi sufletele lor, poate şi caractere. Sunt situaţii în careai parte de dezamăgiri din partea celor apropiaţi, dar lafel sunt situaţii când legi prietenii pe viaţă, şi tu, te miride împrejurări! Astfel s-a întâmplat şi în cazul lui neaMitică, a legat prietenii ce au ţinut o viaţă. Viaţa lui carepoate fi, după umila mea părere, un scenariu de film.Aş vrea să mai adaug că în sufletul acestui om există omare pasiune pentru carte. Mărturie stau volumele dinliving-ul acestui domn, aşa cum povesteşte autorul. Elesunt ordonate frumos şi ai ocazia să spui că, preţioasacarte este hotarul dintre întuneric şi lumină, este poatepuntea care duce spre alte tărâmuri imaginare sau realeaşa cum trăieşti experienţa de aici. Visezi, speri... şiapoi închizi în tainicul tău suflet, un gând, o amintire, alui Dumitru Sinu, aşternute în paginile acestei cărţi dedomnul scriitor Curpaş.8526 www.oglindaliterara.ro

PENELOPESHUTTLEPenelopeShuttle trăieşteîn Cornwall din1970. Este văduvapoetului PeterRedgrove (1932-2003). Biografia luiRedgrove, de NeilRoberts, Un visătorlucid: Viaţa lui PeterRedgrove a apărut laeditura Cape în ianurie 2012, împreunăcu Operele complete ale poetului.Volumul lui Shuttle, Bobul de nisipşi clepsidra, a apărut la editura BloodaxeBooks în octombrie 2010, şi a fost printrerecomandările Societăţii The PoetryBook.Cartea sa, Netrimise: Poeme noişi alese, 1980-2012 va apărea la edituraBloodaxe Books în octombrie 2012.CAMBRIDGEÎn îngrijitul şi ploiosul Cambridgeîţi urmez paşiiprin secolul trecut,prin mănăstiri şi curţica şi cum aş vânaierburi ascunse şi necesaresă fac o poţiune de dragoste –şi te urmărescîn muzeul Ashmoleanunde, printre picturile de Lucien Freud,umbra ta aparefără nicio remuşcareîn portrete pentru care nu ai pozatniciodată...PULSULInima mi se îndreaptă fix către tine,inima mea ca rubinul.Inima-mi, cu toţi electronii pe care îiemite,se reîntoarce la tine,cât de tare bate să se audă gândind,cât de încet cere permisiunea de a vorbi.UN TRANDAFIRNu-i îndeajuns de multă muzică pentruun cântec,sau suficientă lumină pentru o ultimă zi.Nu-i îndeajuns somn pentru o jumătatede noapte,sau suficiente cuvinte pentru a împăca.Nu-s suficienţi spini pentru un trandafir,şi niciodată îndeajuns material pentru ungiulgiu,indiferent de cât de des îndoi şi măsori,niciodată îndeajuns de multe văluri caSalome să lase să cadă,dansând şi dezgolindu-se în voia sa.SCRISORIÎn unele zile nu mă pot opri din a-ţi scrie,scrisoare după scrisoare, oră după oră.TRADUCERIDoar scriind neîncetatmi se pare că te pot păstra aproape demine.Sunt alte zileîn care îţi trimit scrisori cu o singurăfrază.Acestea sunt zilele în care mă simt celmai fericită.WendyFrenchPrintre lucrărilepublicate ale poeteise regăsesc şi douăvolume: „Despicândîntunericul”(Splintering theDark) publicat înanul 2005 de edituraRockingham Pressşi „Cu siguranţă ştiiasta” (Surely YouKnow This) publicatîn anul 2009 deeditura Tall Lighthouse. În 2008 poetaa câştigat locul întâi în concursul depoezie Torbay, a fost lăudată în premiulTroubadour şi a câştigat locul al treilea înconcursul Spread the Word/Time Out.Poemul, „Este vorba despre unbărbat” (It’s About A Man), a câştigat loculîntâi la secţiunea NSH (National HealthService) a premiului Hippocrates Poetry& Medicine în 2010 iar în anul 2011Wendy French a câştigat locul al doileala aceeaşi secţiune cu poemul „Soţiadoctorului” (The Doctor’s Wife).Nume de străziPrin tot Kabulul îndrăgostiţilor le esteteamă să se salute.Terminată ora de vârf a dimineţii, prieteniinoi descoperiteapar din tinereţe şi aici, în aceastăcafeneael o conduce, anii se pierd ca nisteanotimpuri topiteîn timp ce afarăurmătoarea bombă va cădea. Va fii unautobuz spre casă.Şi aşa se întâmplă pe Fifth Avenue sauBond Street sau în oricare alt locvrei să-ţi imaginezi, unde războiul e-nplină desfăşurare, se găseşteun loc unde dragostea se risipeşte. Şirămâi privindburniţa după-amiezelor ploioase, să teculci cu duşmanul, să spui poveştipe care aproape că ţi le vei aminti în piaţăîmpreună cu adresa pierdută.SecetăCa şi transformarea în noapte după unmoment în cursul seriicând întâlneşti pe cineva care ajunge înfaţa uşii taleîn acelaşi timp cu tine şi-ţi spune Bine aivenit.Intrii, şi după acel prim pahar de whisky,asculţi ştirile, un avion s-a prăbuşit,supravieţuitorii unui tsunami sunt duşi deinundaţii.www.oglindaliterara.roAtunci este când spui o partidă depoker?Nu-i nimic de pierdut.Pentru ca ploaia continuă să cadă,soarele să stralucească.Chiar dacă seminţele au fost spulberatede vânt, grădina este verde.Şi el spune că ar mai dori încă un whisky.Ambele sunt contemplate. Toată lumea îndrum spre altundeva.Şi bărbatul care prezintă vremea îşi cerescuzepentru ploaia mult dorită.Îi împrumuţi ultima ta umbrelă importatăşi pleacăpână să apuci să împarţi cărţile.Cum stau lucrurileEa-mi spune că stelele şuieră şi planeteleşoptesc,şi atunci ştii pe unde să scapi.Nu va mai rămâne întuneric deloc şivânătorulîţi va ghida drumul. Nu vor fii balauri albisau lebede la miezul nopţii iar ploaia varăpăiîn timp ce taxiul se opreşte.Privind afarăpeste pasjiştea rece a casei parohialeunde cimitirele au ţinuttimp de sute de ani morţii, nu contest asta,dar acum, privind în urmă peste umărspre mine la cea de şase ani care nuavea nicio idee cu ce era vecină.24 decembrieVestul Ţării GalilorUltimul musafir a plecat, sunetul paşilorpe pavaj,spălatul ceştilor de ceai, a farfuriilor. Toateacestea se audîntr-un dormitor fără confort undeplapuma alunecă până la podea.La douasprezece, ea ştie că în cameraalăturată, bunicul ei moare.El nu mai hrăneşte puii, nu mai coboarădin pat.Înghite numai cremă de ouă.Ea ştie că nu va avea nevoie de cadoulpe care i l-a cumpărat.Butoni ieftini pentru paraclis stau pe masade mahonîmpachetaţi în hârtie cu Moş Crăciun.Dincolo de ferestrelele cu draperia trasăvor fii stele şi lilieci.E miezul nopţii, întuneric pe muchia zileişi ea tânjeştedupă mirosul familiar de pâine prăjităarsă, acceleraţia şi mişcărilecamionului de lapte de la cinci dimineaţa.Şi-ar dori să aibă cinci anişi să creadă încă în albul mânuşilormagicianului.Aude cum uşa de la intrarea se deschidepentru a lăsa moartea să iasă afară.Aceste poeme sunt traduseîn cadrul ProiectuluiInternaţional Poetry PRO,coordonat de Lidia Vianu,Director al Masteratului pentruTraducerea Textului LiterarContemporan - UniversitateaBucureşti, http://mttlc.roTraducere de FlorinaSămulescu8527

DEZVĂLUIRINI SE FURĂ ISTORIAValeriu Tudor(urmare din numărul anterior)Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate caSarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.DIN NEGURA TIMPULUIRomânia este leagănul tuturor civilizaţiilor. PământulArdealului este „Grădina Maicii Domnului” şi locul deunde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii,rămânem aceeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istorianeamului. În loc să fim mândri că suntem poporulprimordial.De ce ne este frică de ceea ce am fost?...Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şibiblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinteromâneşti, provenite din fondul autohton geto-dacîn vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol,englez, irlandez, grec etc. reprezintă adevărate piesede aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. Laneamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie)a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îlrosteau românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania.Filologii români şi străini au mai descoperit:- în cea mai veche cronică turcească, intitulată„Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul românde naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană,franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, pânăspre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor”s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi oadministraţie bine pusă la punct. Despre această cronicăistoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există! ;- în Atlasul german din 1826, pe o hartă careilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900,se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriulce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată semenţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti,adică a unor ţărişoare locale- „descoperirea scrisorii unui conducător chazar,referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultăexistenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţăriiArdealului, termen curat românesc, apărut cu douăsecole înainte de invazia triburilor migratoare războiniceungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeştecă ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul deArdeal din limba română, după topica limbii maghiare,Erdely „ (3).- descoperirea în Biblioteca naţională din Budapestaa lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şiarheolog, care a păstorit peste zece ani în regiuneaBalatonului, unde a făcut cercetări arheologice,identificând urme materiale ale unor castele, biserici şicetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de petimpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea aapărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romanocatolicdin Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartearespectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!- a fost descoperită cronica împăratului germanFriederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ease stipulează existenţa unei ţări româneşti numită„Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de unprincipe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iarprincipele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmatsuveranitatea;- au fost descoperite sursele documentare alelucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabetgeto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şiexplorator român din sec. al IV-lea.NE ESTE FURATĂ ISTORIALa polul opus se situează evenimente pe care autorulle trece la capitolul „conspiraţii”: de-a lungul timpului,numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştris-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”,jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut;„Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal allui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisăde prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut întrunmod cu totul ilogic pentru un filozof de asemeneatalie, numit şi Ioan Gură de Aur. „Getica”, o lucrare desinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofuluimenţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. AlexandrianulAppianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrareîn 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucrufoarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, încare se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia.Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-apierdut! Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdutăfără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi încare tratează istoria romană de la împăratul Nerva pânăla Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13,cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350.Tocmai cele care vorbeau despre Dacia. Apollodor dinDamasc, celebrul arhitect, a descris detaliat construcţiapodului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Operamarelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă,cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care audispărut!Să mai spună cineva că toate acestea nu facparte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilorautohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri!Lista nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentantal literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „celmai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvaniala invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani aadunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusivcolindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moarerăpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărutîn condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuriscrise de acest poet, necunoscute publicului din ţaranoastră:„Călcând în goană goţiiDin depărtate AsiiCu alţii-n şir grăbit grăbitVenind pe cai gonaciAl Daciei şi-al RomeiPe greci să îi răpunăPământ de mult râvnitPe Misii şi pe Traci,Nu şterg a voastre numeCu biciul nici AtillaCum nu v-au nici învinsCu hoardele de sciţiDe v-aţi păstrat luminaNu pot frânge neamulAşa cum e înscris.Nepieritoarei ginţi.Într-un năvalnic tropotnăvala lor zoreşte.Iar slavii vă-nconjoarăCa marea într-un cleşte”.Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „CodexRahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii,nu ne-au parvenit date concrete. După ce BogdanPetriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacical limbii române, s-a încercat discreditarea sa moralăşi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru calucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie aufost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice,mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice denepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu,Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VIlea,au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabileconvoaie de transport cu relicve arheologice destinatepierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembriea anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit laSarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şiextrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoriadacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printrealtele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioasesimboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămasnedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentruneamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă,arheologul maghir E. Ballum a declarat că ştie unde seî8528 www.oglindaliterara.ro

PROZAORIGINILE FRANCMASONERIEIROMĀNE ÎNTREMIT ŞI FABULAŢIEDan AnghelescuSpinoasa problematică a originilor istorice aleFrancmasoneriei (F.M.) române a fost, în ultimii ani, obiectulunui diletantism pernicios, caracterizat printr-un discurspatriotard necontrolat, menit să-i afirme vechimea şi anterioritateaprintre celelalte surori europene. Astfel, a fostcreată şi diseminată imaginea unui trecut edulcorat al F.M.române, rodul exclusiv al fanteziei sau superficialităţii unor„istorici” exaltaţi care, într-un elan euforic , i-au inventatorigini şi manifestări care sfidează logica şi mecanismeleIstoriei.Vom analiza, în continuare, câteva din aceste miturisau fabulaţii, care compromit „opere” sau „eseuri” masonice,tratând „Originile F.M. române”, cu menţiunea că nevom referi exclusiv la cele referitoare la secolul al XVIII-lea.Înainte de a aborda această temă, este necesar să maiprecizăm că demersul nostru va avea în vedere următoareleprincipii directoare:1- Atunci când vorbim despre originile F.M. speculativemoderne, ne referim, exclusiv, la F.M. operativă şi nonoperativăanglo-saxonă şi la cele două teze aflate, în prezent,în dispută:Teza tradiţională: cea a constituirii F. M. nonoperativeîn Marea Britanie (Anglia şiScoţia), din cea operativă, prin intermediul unei perioadede tranziţie caracterizată prin fenomenul „acceptării”.Teza modernă: cea a constituirii F. M. nonoperativenumai în Anglia, independent decea operativă şi fără nicio relaţie de continuitate cuaceasta din urmă.2- Formele de organizare profesională – corporaţii,confrerii, ghilde, etc. – existente în ţările Europei continentale,în Evul Mediu sau Renaştere, n-au avut absolut niciun rol în crearea F.M. speculative moderne, după cum amarătat într-o Planşă anterioară.3- Ca urmare, menţionarea prezenţei în ţara noastră,într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă, a vreunei formede organizare a constructorilor de edificii - zidari saucioplitori în piatră - nu are nicio relevanţă în susţinereaexistenţei unei forme incipiente deF. M. operativă, în sensul celei care a generat F. M.speculativă. În cel mai bun caz, acest fapt atestă existenţaunor grupuri organizate de muncitori constructori, aşa cumau existat ele pretutindeni, din Antichitate şi până în vremurilenostre.4- În sfârşit, un ultim principiu de deontologie profesională,aşa, cum a fost el formulat de reputatul istoric,Lucian Boia, care trebuie respectat într-un studiu istoric.„Orice afirmaţie într-un studiu istoric trebuie săse întemeieze pe o dovadă concludentă, pe un documentcare să nu sufere discuţie. Iar atunci cânddocumentele lipsesc sau nu sunt concludente, rezultatelecercetării trebuie prezentate cu titlu de „ipoteze”sau „supoziţii”, nu de adevăruri câştigate ştiinţei”.(8-pag.59)În cazul demersului nostru, acest principiu impune caatunci când vorbim despre existenţa vreunei loji masonice,afirmaţia trebuie susţinută cu următoarele dovezi: denumirealojii, data şi locul în care a fost constituită, obedienţa(Marea Lojă sau Marele Orient) sub patenta căreia a fostconstituită, dacă evenimentul se regăseşte consemnat înregistrele obedienţei şi, dacă nu lista membrilor acesteia,măcar componenţa pe naţionalităţi a acestora.Calitatea de mason a unei persoane presupune existenţaunor dovezi certe privind iniţierea acestuia: data şiloja în care a fost iniţiat şi dacă evenimentul este consemnatîn registrele lojii respective.Pe baza acestor principii, vom analiza în continuarecâteva din miturile sau fabulaţiile referitoare la F.M. românădin secolul al XVIII-lea, care au proliferat, în ultimii ani, îndiverse lucrări masonice, unele de referinţă.I. ASERŢIUNI FANTEZISTE CU CARIERĂULTERIOARĂÎn această categorie vom analiza doar câteva exempleextrase dintr-o lucrare, de altfel valoroasă, şi anume„Ordinul Masonic Român” (O.M.R.) din 1993. (7) Citatelereproduse se referă la anii cronologiei din lucrare şi anume:- anul 1733: în urma unui raţionament care ar puteapărea logic, ni se spune că: „dacă cel care a introdusmasoneria la noi a fost 1/secretar domnesc, 2/italianşi 3/că aceasta s-a întâmplat pe vremea lui Const.Mavrocordat, atunci el nu poate fi decât Anton MariaDel Chiaro, într-o a doua şedere la noi (neconsemnatăîncă documentar de istoriografia română până laaceastă dată). El va înfiinţa loji la Galaţi (Loggia diGalazzi – 1734) şi Iaşi.” (7-pag. 41-42)Dintre multele semne de întrebare pe care le ridicăacest text, mă rezum la o singură întrebare de bun simţ:cum poate afirma autorul că Del Chiaro s-a întors, dupăaproape 20 de ani, la curtea lui Const. Mavrocordat şi a maişi întemeiat loji la Galaţi şi Iaşi, dacă nu există nicio consemnaredocumentară a acestei isprăvi?Din fericire, în acest caz, lucrurile sunt lămurite: Const.C. Giurescu precizează foarte clar (4-pag. 396 şi 416) căDel Chiaro a fost secretarul lui Const. Brâncoveanu şi alurmaşului acestuia, Stefan Cantacuzino, între anii 1711-1717. După această dată, nu s-a mai întors în principate şin-a fost niciodată secretarul lui Const. Mavrocordat. Astfel,toată această construcţie fantezistă îşi pierde orice credibilitate,iar Del Chiaro şi lojile sale dispar din istoria F.M.române. Nici autorul nu-l mai pomeneşte pe Del Chiaro înrecentul eseu din 2005 şi uită să ne spună ce s-a petrecutcu acesta şi cu lojile sale, din 1993 până în 2005, când sepierde în neant.Din păcate, această afirmaţie fantezistă, a fost preluatăulterior şi citată ca informaţie certă într-o lucrare recentă,foarte apreciată, „Revoluţie şi Francmasonerie” autorAlex. Mihai Stoenescu, în care putem citi: „Este posibil caaceastă tendinţă să se fi imprimat încă de la început,adică de la primele loji masonice atestate pe teritoriulRomâniei şi înfiinţate de italianul Antonio Mariadel Chiaro în 1734 la Galaţi şi Iaşi”. (15-pag.338)- anul 1748: „...în Imperiul Otoman, sultanulordonă o serie de măsuri antimasonice. Printre expulzaţi:Ragon, fondatorul lojii din Constantinopol.”(7-pag.42)Singurul Ragon cunoscut în literatura masonică esteJean-Marie Ragon de Bettingnies (1781-1866), autorul uneivoluminoase opere masonice „fără prea mare valoare defond” (1-pag.983), care a avut o intensă activitate în diverseloji şi rituri din Paris, până la plecarea sa în Statele Unite,în 1820. E greu de imaginat cum a putut să fondeze Ragono lojă inexistentă la Constantinopol, în 1748, (după cumvom vedea) şi, mai ales, cum a putut fi el expulzat când nicimăcar nu se născuse? În mod neaşteptat, această informaţieeronată este vehiculată şi de istoricul Dan Berindei,care scria în 1997: ”Datorită avertismentelor primitedin partea ambasadorului englez (el insuşi, probabil,francmason şi care aflase intenţiile autorităţilorotomane), francmasonii s-au putut feri, dar Ragon –fondatorul lojii – a fost expulzat.” (10-pag.2-376)- anul 1750: „Francezul Louis Davin înfiinţeazăloji la Iaşi şi Bucureşti – sub obedienţa Marelui Oriental Franţei.” (7-pag.42)Şi în acest caz ai nevoie de un adevărat exerciţiu devoinţă pentru a-ţi păstra seriozitatea, gândindu-te cum o fireuşit M.O.F., constituit în 1773, să se-ntoarcă în timp, la1750, şi să-i acorde lui Louis Davin o patentă de constituirea unui număr nespecificat de loji, la Iaşi şi Bucureşti.- anul 1772-aprilie 29: referitor la medalia Lojii„Marte”, se afirmă: „Inscripţia fiind în limba italianăeste de presupus că loja se afla sub obedienţaOrientului din această ţară.” (7-pag.43)(continuare în nr. viitor)8530 www.oglindaliterara.ro

Otilia HuzumActorul şi arta vorbirii sceniceESEUPe autoarea cărţii de faţăam cunoscut-o cu mulţi ani înurmă, pe cînd intrase la teatrulbîrlădean, în corpul de ansamblu.Mi-a plăcut jocul ei inteligent şi,desigur, aspectul fizic agreabil.Am stat de vorbă de cîtevaori, deoarece vroia să dea lafacultate, la Iaşi, şi mi-a cerutcîteva sfaturi. E un om cuceritor,deci nu-i de refuzat.Au trecut anii şi, uimire!,am văzut-o nu doar absolvindfacultatea, ci şi ...rămînînd capedagog în Universitatea de Arte„G. Enescu”. Nu mi-aş fi imaginato asemenea ascensiune, în numaizece ani. Între timp, în paralel,funcţiona şi ca actriţă în teatruldin oraşul natal. Şi pregăteadoctoratul. Susţinut cu brio (amavut plăcerea să fiu preşedintelecomisiei, deci am certitudini).În fine, aflu că se reîntoarceîn viaţa universitară, predîndla Universitatea de Vest dinTimişoara. Dragă mie, deoareceam servit-o cu plăcere, timp deşase ani.De-a lungul anilor, ammai citit cîteva manuale similare;nu le pot uita: cele ale MarietteiSadova, Cellei Dima, SandineiStan, Vasile Moisescu şi, maiales, cartea de înaltă cultură şialonjă filosofică a lui NicolaeGafton (apărută iniţial în serial,în revista Teatrul).Am predat şi eu disciplina! Îicunosc farmecul şi disconfortul.Ştiu cît de greu e, uneori,să convingi actorii că eindispensabilă devenirii lorprofesionale. În multe dintrecronici este constatată, cuneplăcere, vorbirea defectuoasăa histrionilor: uneori, ea e efectulneglijării disciplinei. Alteori însă,de ce să nu fim cinstiţi, este vinapedagogului.Dar volumele autorilorcitaţi mai sus sunt epuizate; niciîn biblioteci nu le găseşti uşor!Deci, apariţia unui nou op dedicatvorbirii scenice este salutară.Cu-atît mai mult cu cît amputea spune că Otilia Huzumdepăşeşte cadrul autopropus;este vorba aici despre uncompendiu de estetică teatrală,cu incursiuni în filosofia teatruluişi cu exerciţii practice de artavorbirii. O alcătuire originală,asemenea celei care a creat-o. Şitrebuie spus că autoarea nu areexperienţa scrisului, farmeculscriiturii fiind înlocuit, aici, deseriozitatea şi originalitateacercetării.Partea întîi se ocupă denevoia de creaţie, cu gînduriexersate şi citate impunătoare.Este analizată deci, cu mijloaceştiinţifice, nevoia de creaţie;apoi, se trece la joc – antecameraartei. Studiul pleacă de la primelemanifestări spectaculare şi ajungeîn zilele noastre. Fără a evitasecolul XX, secolul de aur, amputea zice, al exploziilor poeticilorteatrale. Doctrine celebre, numepe măsură: Stanislavski, Craig,Appia, Meyerhold, Artaud,Brecht...Precum şi filosofi aiculturii - Rădulescu Motru, Blaga,Vianu, Camil Petrescu, ori oamenide teatru pasionaţi de teorie, caIon Sava, Eugen Ionescu, MihailSebastian.Pînă să ajungă la vorbire, OtiliaHuzum crede că este ineluctabilălămurirea altor sintagme şiconcepte din pedagogia artistică:individualitatea creatoare,personalitatea, temperamentul,caracterul, aptitudinile. Se referăşi la inteligenţa raţională şi ceaemoţională; la Omul-artist.Convingător, argumentat,împletind gîndurile marilorspecialişti, cu cele personale.Interesantă e, la autoareanoastră, echilibrarea respectuluifaţă de autorităţile artistice, cuatitudinea necruţătoare faţă deimpostori şi atalente. E soluţiaideală, chiar dacă confortabilă,întotdeauna...Partea a doua trece înrevistă etapele procesului decreaţie: a pregătirii, a căutării, adefinirii, a execuţiei. M-a intrigatunul dintre citate; „Actorul caren-are decît vervă şi sensibilitatee nebun” (Andreea Perrucci).Ciudat! Credeam căsensibilitatea cel puţin, esteindispensabilă histrionului ...sănătos! Iar verva scenică,controlată, este un dar rar oferitcomedienilor!www.oglindaliterara.roBogdan UlmuSe continuă analizaindividualitaţii creatoare aactorului; şi mi-a plăcut teribiluna din definiţiile autoarei:„actorul = corpul prin care setransmite sufletul teatrului”.Frumos!. Sau : „omul-actor =identitate & alteritate”. Minunatspus! Şi „Operele se susţin întreele”. Just!Ajungînd la obiectul pecare-l predă, desigur că OtiliaHuzum detaliază, elucidîndlaconic, dar clar, problemeleşi etapele desăvîrşirii artei şitehnicii vorbirii scenice: imagineaprin intermediul cuvîntului! (preocupare de bază, aş zice);cînd, cum, cît respirăm (lucruricare se descoperă în timp;norocul actorilor este că se punfoarte rar piese în versuri!).Apoi, ultimele pagini suntdedicate practicii: exerciţii- şi jocuri - de încălzire (degimnastică), exerciţii derespiraţie, de dicţie; rostireadiferenţiată a vocalelor şiconsoanelor; corectarea unordefecte de vorbire: precipitarea,bîlbîiala; vocea şi lucrul pe textede Eminescu, Goga, Coşbuc,Ţaţomir; rîsul şi plînsul; frazarea,accentul; pauza logică, pauzapsihologică; igiena vocală.Vreau să-mi construiescîncheierea pornind de la un citatdin carte: „Cum se face teatru azi,nimeni nu pare a şti!”(CătălinaBuzoianu). Probabil! Dar prindemersuri precum cel al OtilieiHuzum, încercăm să aflăm...Septembrie, 20128531

REPORTAJJURNAL LONDONEZ(fragment)Iată-ne din nou împreună,pe calea internetului... Iar ammulte de povestit. De data acestavoi aborda câteva subiectecare mi-au atras atenţia în ultimelezile dar şi ce am mai vizitatpe aici, prin The City of London,cum îi spun localnici. Aşa că amsă încep cu experienţa avutăatunci când am ales să văd centrulmetropolei într-o singură zişi într-o altă manieră decât făceamde regulă. Motivaţia? Amvrut să văd cât mai multe obiectiveîntr-un timp cât mai scurtLavinia Iancu şi să am o experienţa plăcută şioarecum inedită.Deşi se spune că vara aceastaa fost cea mai aiurită din ultimii 20 de ani, cu diferenţemari de temperatură, vânturi puternice, ploi,frrrrrig... (ce „noroc” pe mine... fiind prima mea varăpe aceste meleaguri!), înainte de instalarea toamneiam avut parte de încă o săptămână de căldură, numităde cei de aici „vară indiană”, cu temperaturiîntre 22-30 de grade Celsius!Asta ca să nu fiu chiar atât de dezamăgităde vara londoneză! Dacă văaduceti aminte, prima... „vara indiană”am descris-o într-un jurnal de la sfârşitullunii septembrie - începutul luniioctombrie a acestui an... atunci cândam fost la Brighton şi am făcut plajă pemalul Mării Celtice. Şi astfel m-am deciscă e cazul să fac din nou pe excursionista...trăgând, de data asta, o raităturistică prin Londra! Aşa că în aceastăzi am încercat să văd cam tot ce amputut vedea... dar numai din exterior...fără a intra prin clădirile istorice. Unfel de „outsider in the London town”!Consider că a meritat, pentru că în ambelesituaţii – adică atât pe sol cât şipe apă - am avut un ghid live, care neexplică ce vedem.Dacă şi cu Parcă, se plimbaucu-o barcă...La început am ales o croazieră peTamisa, în miezul zilei, când soarele eramai plăcut... iar mai apoi, către searăam savurat o excursie intra-urbană cuautobuzul. Ce senzaţie minunată, maiales că de obicei vremea pe-aici e mereucam închisă şi mohorâtă.Iată-mă deci prezentă (destul dedevreme!) la debarcaderul companiei„City Cruises” de pe Tamisa undem-am îmbarcat pe vaporaşul „MileniumDown” cu care urma să cuceresc Londrape apă! De fapt apa Tamisei mi s-a părutdestul de tulbure... şi murdară. Darcine a băgat-o în seamă! Eram acolo săvăd oraşul, clădirile şi obiectivele de pemalurile ei, nu calitatea apei!Ambarcaţiunea era foarte încăpătoareşi era destinată strict transportuluituristic. Aceasta îşi începea„croaziera” la o mică distanţă în avalde Westminster Bridge, la staţia-debarcadernumită Westminster Pier situatăvis-à-vis de „Marea Roată” cunoscutăaici sub numele de „London Eye”.Mi-am căutat un locşor pe puntea superioară,adică pe englezeşte pe „upperdeck”, pentru a putea savura mai8532 www.oglindaliterara.robine panorama marelui oraş. Aceasta este neacoperităpentru a oferi călătorilor un „wiew” (vedere) mai bun.Cei care doresc să fie ocrotiţi de vânt, ploi, temperaturimai extreme sau zgomot, preferă nivelul inferior,amenajat sub forma unei incăperi închise, protejată depanouri de lemn şi ferestre groase. Acolo se refugiazăde obicei persoanele în vârstă şi familiile cu copiimici. Eu am ales deci, nivelul superior. De fapt nu eramsingura „turistă temerară”. Lume pestriţă, majoritateatineri, gălăgioşi, veseli şi entuziasmaţi, îmbrăcaţi fistichiu...în funcţie de zona geografică de provenienţă.Alături, pe bănci se vorbeau o mulţime de limbi...de la engleza americană la franceză şi de la chinezăla daneză...Cei din ţările nordice erau în tricouri, cubraţele descoperite, unii chiar în pantaloni scurţi, alţii,precum americanii, erau infofoliţi în geci groase,iar asiatici în... curelele aparatelor de fotografiat şi defilmat. Aceştia din urmă vroiau fure toate imaginile...Fotografiau tot! Şi apa, şi băncile pe care erau aşezaţi,şi gecile americanilor, şi malurile, şi... cerul şi pasăreaîn zbor... Ce mai, tot, tot, tot! Să aibă amintiri vizualepentru cănd vor ajunge acasă! Iar eu, printre ei, pusăpe şotii (în gând!) mi-am adus aminte de un catrendin copilărie pe care l-am schimbat puţin: „Dacă şi cuParcă,/ Se plimbau cu-o barcă/ Dacă, Dacă nu era/Parcă, Parcă... fotografia!” (în loc de „Parcă, parcă seîneca!”...Doamne fereşte!).Croazierele pe Tamisa, sunt, fără niciun dubiu, celmai bun mijoc de a vedea Londra, deoarece se desfăşoarăchiar în inima metropolei... şi oferă imagini inediteale celor mai faimoase obiective turisticede pe malurile fluviului precum:Tower of London, Tower Bridge (Podulşi Complexul Turnului Londrei), HMSBelfast (navă de război ieşită la pensie),Saint Paul’s Cathedral (CatedralaSfântu’ Paul), Shakespeare’s GlobeTheatre, Tate Modern Gallery (muzeulde artă modernă)... De pe vaporaşvom mai putea admira în amănunţimeatât Millennium Footbridge (podul pietonal,construit la inceputul noului mileniu),cât şi faimoasele clădiri iconiceWestminster Abbey şi Turnul Big Ben.Desigur, ruta face patru escale, de faptpatru staţii pentru a îmbarca şi a debarcapasageri:• Westminster Pier - aproapede Westminster Abbey, de Houses ofParliament, de Big Ben, Horse Guards,Whitehall, Churchill Museum şi deCabinet War Rooms• London Eye Pier - în apropiereaLondon Eye, County Hall, LondonAquarium• Tower Pier – lângă Tower ofLondon şi Tower Bridge• Greenwich Pier – având accesspre World Heritage Centre ofGreenwich, spre debarcaderul faimosuluiclipper Cutty Sark şi spre OldRoyal Naval College, National MaritimeMuseum, Queen’s House şi Old RoyalObservatory.Autobuzul cu etajBine dispusă si tot singură-singuricămi-am continuat plimbareaprin Londra, în autobuzul cu etaj,numit aici „double-decker bus” sau„Routemaster”, un simbol al Londreipliantelor turistice. Şi acesta era decapotat,în acelaşi scop ca ambarcaţiuneacu care mă plimbasem în prima partea zilei. Să poţi vedea mai bine, să poţisavura frumuseţile oraşului! Semănaleit ca utilitate de transport cu vaporaşulcu care făcusem plimbarea peTamisa. Adică, tot pe două niveluri, celsuperior fiind neacoperit.În plimbarea cu autobuzul ne-aufost arătate sediile serviciilor secreteî

REMEMBERScriitori care s-au sinucissau care au incercat sa facaacest lucru (Galerie foto)(urmare din numărul anterior)7. Virginia WoolfVirginia Woolf, printre alecarei opere mai cunoscute senumara „Doamna Dalloway”, aavut mai multe caderi nervoasesi a fost internata pentru scurttimp, in 1904, dupa ce tatal eia murit. Mai tarziu a raportat unabuz sexual din partea fratilorei vitregi, iar Al Doilea RazboiMondial nu a facut decat sa-ialimenteze durerea sufleteasca,mai ales dupa ce casa ei dinLondra a fost distrusa de nemti.La 28 martie 1941, cand avea 59 de ani, s-a inecatin raul Ousse. Corpul ei nu a fost gasit timp de peste oluna.8. Raymond ChandlerPrimul roman al acestuiscriitor a fost publicat abia dupa ceel trecuse de 50 de ani. Consumaalcool destul de mult si aveatendinta de a face depresie clinica.A incercat sa se sinucida in 1955,la un an dupa moartea sotiei sale,dar a decedat in 1959.9. Ernest HemingwayErnest Hemingway, celebrupentru romane ca „Batranulsi marea” si „Pentru cine bat clopotele”, a primit atatun premiu Pulitzer, cat siun premiu Nobel pentruLiteratura. In 1950 insa ainceput sa se simta rau,iar in 1960 nici terapiaelectroconvulsiva nu l-a maiajutat.S-a sinucis impuscandusein 1961, la 61 de ani. Deasemenea, tatal lui, sora lui,Ursula, fratele lui, Leicester,si nepoata lui, Mariel, s-ausinucis.Scriitori celebri careau trecut prin inchisoare(Galerie foto)Imensul talent le-a fost recunoscut de semeniilor si de mai multe generatii de cititori.Poate va intrebati, uneori, de ce personalitatimarcante, precum Dostoievski, Verlaine, Oscar Wilde sialtii, au stat in inchisoare sau exil si daca acest lucru aavut vreun impact asupra operei lor.Iata ce puteti afla despre 5 scriitori, care si-aupetrecut viata intr-un mod tumultos, potrivit L’Internaute.1. Feodor Dostoievschi, de la inchisoare lamantuireIn tinerete, marele scriitor rus frecventa cercurilesocialiste cu baze utopiste, care luptau cu absolutismultarului Nicolae I. A fost arestat, condamnat la moarte,apoi gratiat, pedeapsa comutandu-i-se la 4 ani dedeportare intr-un lagar din Siberia. Va scrie „Amintiridin casa mortilor” si toata viatava ramane consecvent ideii ca apacatuit, fiind condamnat pe drept.2. Paul Verlaine, pistolarexageratRelatia tumultoasa pe careVerlaine a intretinut-o cu Rimbaudil va conduce spre detentie. Intimpul unei dispute violente, PaulVerlaine, furios, a tras doua focuride revolver asupra iubitului sau,ranindu-i usor incheietura mainii.In 1873, a fost condamnat la2 ani inchisoare, chiar daca ulterior Arthur Rimbaud (acarui homosexualitate a fost stigmatizata de judecatori)si-a retras plangerea. „Poetul blestemat” a fost incarceratla Bruxelles, apoi la Mons.La iesirea din temnita, Verlaine decide sa puna capatrelatiei cu Rimbaud. Evolueaza in poezie si publica, printrealtele, culegerea de poeme, „Intelepciune” (1881).3. Oscar Wilde, tulburatoruldandyA avut o relatie cutanarul Alfred Douglas deQueensberry, intr-o perioada candhomosexualitatea era interzisade legea britanica. Marchizul deQueensbery, tatal lui Douglas, ilataca pe scriitor, considerandu-lorgolios si dispretuitor.Urmeaza un sir de procese,Oscar Wilde dovedind talent deorator, dar este condamnat la 2 anide munca silnica, iar partenerul sau exilat. In inchisoare,Wilde ii scrie o scrisoare lui Alfred, numita „De Profundis”.Se converteste la catolicism si va mai publica o singuralucrare, „Balada inchisorii din Reading”.4. Casanova, aventurier dezinvoltNu si-a dezmintit niciodata reputatia. In tinerete,viata sa de hedonist cu talentemultiple (jucator de carti,violonist, mare orator) l-a condusspre marile instante ale Europei.In 1755, se instaleazain Venetia. Escapadele saleamoroase si financiare determinainchizitorii statului sa-l arestezepentru ateism, ocultism, libertinajsi apartenenta masonica. Vareusi sa evadeze dupa 14 lunidin inchisoarea lugubra Plombs.Opera ca si cariera diplomaticai-au fost influentate de experientatraita.5. Alexandr Soljenitin,simbolul disidenteiA fost ofiter al Armatei Rosiiin timpul celui de-al Doilea RazboiMondial. Soljenitin critica, dupaarmistitiu, intr-o corespondentaprivata, politica lui Stalin. Estearestat pentru „activitate impotrivarevolutionarilor” si deportat intr-ocolonie de munca (8 ani), inaintede a fi exilat in Kazahstan.Trei ani mai tarziu va fireabilitat. La iesire, se consacrascrisului. Publica clandestin„Pavilionul cancerosilor” si „Arhipelagul Gulag”, in caredenunta infernul din lagarele sovietice.Ziare.com8534 www.oglindaliterara.ro

ORADEALUI IOSIF VULCANDoru SicoeRestructurarea Imperiului Austriac, impusă de pierderilemilitare de după Revoluţia din 1848-49 (cu precădereaa pierderii Războiului de 7 săptămâni cu Prusia, 14iunie - 23 august 1866), e realizată de împăratul FranzJosef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867.Acestora, în ciuda războiului antiaustriac din 1848-49,li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranţapăstrării unităţii imperiului. Monarhia absolutistăde până atunci, se transformă în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Crăiesc“), Oradea reintrândîn posesia Ungariei, împreună cu Transilvania. ÎmpăratulFranz Josef îşi va guverna imperiul având două guverneşi două capitale (Viena şi Budapesta), încurajat fiindprobabil de reuşita experienţei contemporanului său românAlexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unical Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (stat carea funcţionat în primii trei ani cu două guverne şi douăcapitale, Bucureşti şi Iaşi). Popoarele rămase în cadrulUngariei (croaţii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii)se vor considera trădate de Viena, dezvoltând o mareantipatie pe seama ungurilor şi apoliticii lor de maghiarizare.1867 este, din punct devedere al tehnologiei mondiale,anul în care grădinarul francezJoseph Monier obţine primul patentpentru o invenţie capitalăîn istoria construcţiilor: betonularmat. Inventat din necesitateade a obţine ghivece mai rezistentepentru plante, betonul armatcu fire de fier va fi expus apoi laExpoziţia Universală de la Paris,din acelaşi an. Alfred Nobel îşipatentează şi el acum ceea ceva deveni principalul duşman albetonului armat: dinamita. Şi,venind în întâmpinarea problemelorcreate de dinamită asupracorpului uman, medicul britanicJoseph Lister publică, tot în 1867, „Antiseptic Principleof the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practiciichirurgicale“ - în engleză), el fiind cel care introducedezinfectarea cu fenol a rănilor şi instrumentarului medical,dar şi cel care, în acelaşi an, foloseşte o nouă aţăchirurgicală, realizată din intestine şi numită „Catgut“,în locul firului de mătase. 1867 este şi anul unui vals depopularitate mondială: „An der schönen blauen Donau”(„Pe frumoasa Dunăre albastră“ - în germană) a austriaculuiJohann Strauss fiul.Elanul naţional maghiar, revitalizat acum după eşeculiniţial din 1848-49 şi tinzând în continuare spre separareatotală a Ungariei de Austria, duce la o reedificare alocalităţilor şi la un avânt economic considerabil în cadrulvechilor graniţe ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiazădin plin de acest fapt, până când Austro-Ungariava declanşa Primul Război Mondial, în 1914. Splendoareaoraşului vechi aparţine, în mare măsură, acelei perioade.O seamă de clădiri deosebite şi monumente ale istorieiungare dau o înfăţişare nouă oraşului.Alexandru RomanÎn comitatul Bihor, elanul revoluţionar din 1848constituise o bună supapă de afirmare a limbii românela nivel şcolar. Iniţial, austriecii reimpun, din 1850,limba de predare germană la Academia de Drept, aspectce va dura până în 1861, când se reintroduce limbamaghiară. Iată însă că între 1850-1857 funcţioneazăla Oradea şi o catedră de limbă română, al cărei titularwww.oglindaliterara.roRESTITUIRIeste, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul AlexandruRoman [1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânărului IosifVulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.După ce îşi făcuse studiile la Beiuş şi Oradea, continuateapoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman seîntoarce la Beiuş, în 1848. Aici introduce în acelaşi an,pentru prima dată, limba română în şcoală. La Oradea,apoi, în 25 iunie 1852, înfiinţează Societatea de lepturăa Junimei Române studioase la Academia de Drepturi şiArhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciată de profesorulVasile Vartolomei „cea dintâi societate culturală şi literarăîntemeiată la Românii din Transilvania“ (dizolvată maiapoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru„curăţirea limbii“, „spre o scriere înţeleasă de maselepopulare“ şi cu litere latine era un obiectiv principal almembrilor acestei societăţi, susţinute financiar de crezulunor inimoşi patrioţi precum Emanuil Gojdu şi NicolaeJiga. Această societate literară, condusă de Al. Roman,are un mesaj către românii de dincolo de Carpaţi, ce încăse foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea luiGiorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „După ce în Moldovas-a înfiinţat o societate literară editoare de cărţi pentruramurile de ştiinţe, ar fi cu scop să i se transmită dinpartea societăţii (orădene - n.n.) una adresă, prin caresă se provoace, ca să eviteze, să lapede din ediţiunilesale ruginitele şi zdrenţoasele buchii de care e atât deînstrăinat tot sufletul român“ [2] .După continuarea studiilor la Viena şi Budapesta, din1862, Roman devine profesorul primei catedre de limbaşi literatura română de la Universitatea din Budapesta, alcărei titular va fi până în 1897. Iosif Vulcan va scrie despreRoman, în Familia (nr. 11 din15/27 aprilie 1866) că, datorităîndelungatelor sale „studii limbistice,ocupă cu dreptul locul întrecei mai luminaţi filologi români“.Din 1867 devine membru fondatoral Academiei Române, de laBucureşti. Ca jurnalist, editor şifruntaş al mişcării naţionale româneştidin Austro-Ungaria (deputat1865-1887), el se pronunţăpentru autonomia Transilvaniei,în 1868, fiind condamnat deBudapesta la un an de închisoare.După cum el însuşi spunea întroşedinţă a Academiei, devenise„cel dintâi dintre români cari avu,sub era dualistă, onoarea să intreîn puşcăriile de la Vaţ (18 ian.1870 - 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi susţinutşi apărat revendicările neamului său“. Alexandru Romana fost şi omul ce a reprezentat o punte de legătură întreAcademia Română şi Academia Maghiară. El cere să setrimită Academiei de Ştiinţe din Budapesta publicaţiileAcademiei Române. Totodată, el se numără printre oameniide încredere prin care se transferă, în secret, oparte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutorce ajungea la şcolile sau asociaţiile culturale româneştidin Transilvania şi Ungaria. În septembrie 1869,Al. Roman obţine de la Mihail Kogălniceanu 30 de exemplaredin toate cărţile şcolare şi din toate legile tipăriteîn ţară, pentru a le împărţi în Transilvania. După cum îispunea lui Kogălniceanu (pe atunci ministru al AfacerilorInterne), ele erau degrabă necesare pentru „a ne unificaterminologia scolastică, apoi cea administrativă şijudecătorească“ [3] .(continuare în nr. viitor)-----------[1]Enciclopedia României, vol.I, Statul, Bucureşti,1938, p.456.[2]Aurel Tripon, coordonator, Monografia-almanaha Crişanei, Judeţul Bihor, Tipografia Diecezană, Oradea,1936,.p.327.[3]Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi AcademiaRomână (1866-1897) în Anuarul Institutului de Istorie„George Bariţiu“ din Cluj-Napoca XLVI, Series Historica- 2007, Editura Academiei Române, Bucureşti, p.77-85.8535

RESTITUIRIBIBLIOTECA REGALĂ A BELGIEI(Bibliotheque Royale de Belgique,Koninklijke Biblioteek van Belgie)- scurtă prezentare -Biblioteca regală a Belgiei este un obiectiv cultural deprimă importanţă la Bruxelles şi nu trebuie să fie ignoratăde niciun călător instruit, profesor, scriitor, jurnalist, cititorconsecvent, student etc.Situată pe Boulevard de l„Empereur, în cartierul Montdes Arts, biblioteca are mai multe clădiri şi intrări şi, se asemenea,mai multe niveluri sub- şi supraterane, adăpostindcolecţii patrimoniale şi expoziţii, un muzeu al istoriei cărţiişi scrisului, depozitul legal etc.Fondul de imprimate rare şi preţioasele incunabule(pentru cei mai puţin iniţiaţi: cărţi imprimate până în anul1500) , secţiunea de hărţi ale Belgiei şi ale lumii şi cabinetulde manuscrise, cu opere aparţinând Evului Mediu, texte şiautografe ale scriitorilor şi artiştilor belgieni sunt amplasatela nivelul minus 2.La nivelul 0 este cabinetul de medalii, monede, biletede bancă, decoraţii şi insigne apărute de-a lungul vremii.Cabinetul de stampe se află în Place du Musee nr.1 şiprezintă gravuri realizate în tehnici diverse, afişe, fotografii,cărţi poştale, desene, cărţi vechi.Bine dotată este şi secţia muzicală, cu partituri, afişede concert, arhive sonore, corespondenţa, imagini şi datedin viaţa muzicienilor.O atracţie irezistibilă pentru iubitorii cărţii esteLibrarium, un bogat muzeu de istorie a cărţii şi scrisului,chiar a bibliotecilor. de la hieroglife la SMS, de la cărţi minusculepână la manuscrise aparţinând unor autori celebri,ziare, medalii, stampe, bandă desenată -–toate sunt încadrateîn vitrine, spaţii interactive şi mijloace audiovizualemoderne. La fiecare trei luni, exponatele se schimbă,astfel ca vizitatorul să poată recepta spectacolul cărţii,imprimatelor şi scrisului din noiunghiuri, cu alte nuanţe şi lumini.Nominalizatpentru premiulmuzeelor în anul 2011, librariumeste intens vizitat de cititorii individualişi de grupuri (vizite cughid), având, în prezent,, printreexponatele cele mai interesante,celebrul manuscris din secolul alXIV-lea „Le Roman de la Rose”(„Romanul trandafirului”), unplan al capitalei, bruxelles, dinsecolul al XVI-lea, cartea ceamai mică din lume, monede antice,o vitrină consacrată conteluide Cendrillon, cunoscut personajliterar al lui Charles Perrault.Procesul de digitalizare modernse perfecţionează în continuare. Există acces gratuitla Internet şi se derulează proiectul „Europeana 1914-1918”, referitor la Primul Război Mondial. Bugetul proiectului,de 5,4 milioane de euro, finanţat în proporţie de50% de Uniunea Europeană, reuneşte într-un consorţiu,pentru o durată de trei ani, instituţii şi organizaţii culturaledin Belgia, Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie,Danemarca, Austria şi Serbia.Palatul lui Charles de Lorraine (1757), fost guvernatoraici sub stăpânirea austriacă (1744-1780), este, în prezent,o aripă a bibliotecii,cu multe exponate de epocă rare.Biblioteca mai include un serviciu educativ, care organizeazăateliere, vizite interactive şi tematice, concerte,punând la dispoziţia vizitatorilor un sector de vânzare apublicaţiilor sale, monografii, afişe, cărţi poştale, programe,cărţi etc.La nivelul 5, care oferă o minunată privelişte aBruxellesului, comparabilă, poate, cu aceea de pe Atomium,este cafeteria, unde cititorul poate să bea o cafea sau o apăminerală într-o ambianţă plăcută.Biblioteca Regală a Belgiei este una dintre cele maibogate, mai diversificate şi mai primitoare dintre bibliotecilenaţionale ale lumii civilizate.ADEVĂR SAU MANIPULARE ....?Alexandru VilanCorneliu VasileNEVOIŢI SĂ RĂMÎNĂ PE TERRA, IN TIBET, DE12.000 ANIO alta enigmă deocamdată, dar şi cea mai ciudată,o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiescîn Munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, darabia în 1950 prima expediţie arheologică şi antropologicădin China a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze.Aceasta, din cauza nenumăratelor conflicte care bîntuiauTibetul. Rezultatele cercetărilor sînt tulburătoare. Membriitriburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa3.000 de persoane, a căror statură nu depăşeşte 1,20m. Sînt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri,cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei cranienesuperioară cu 100 cm mediei rasei Homo Sapiens. Analizasanguină a relevat că grupa lor de sînge este unică în lume,iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata căau un puls situat sub limita normală. Dar un alt fapt i-aintrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperitmai multe dovezi care susţineau originea extraterestrăa acestei minuscule populaţii. La cîţiva km. de aşezărilelor, cercetătorii chinezi au descoperit cîteva grote uriaşe.Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeninu intrase în ele de mii de ani. Trecînd la explorarea lor,arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. Laînceput au descoperit sute de schelete humanoide carenu depăşeau 1 m înălţime, avînd cutii craniene uriaşe, cucapacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metodaCarbon14, vîrsta acestora a fost estimată la circa 12.000de ani. Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfectconservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cucapul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitateuimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a cîtorva zeci destele din perioada de acum 10.000 de ani. O frescăreprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiinduseîn zbor oblic de munţii tereştri. Însă, surpriza cea maimare au avut-o doi cercetători, care au descoperit, încea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unuidisc LP al zilelor noastre. Continuînd săpăturile, dupădoua luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri degranit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2cm. Surpriza surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing,analiza chimică şi spectrometrică a arătat că discurile,sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut demetale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu, şi eraurealizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambelepărţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semneleunei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spiralede la un orificiu central, pînă la o margine. După o muncăîndîrjită de peste 20 de ani, împreună cu 4 lingvişti şio echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui areuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc areo frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat săconcluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarteînalte. Cînd au citit traducerea integrală, profesoruluiTsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadăochilor. Încă 3 ani au muncit la reverificarea traducerii.Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicareatraducerii, însă profesorul a trecut peste aceastăî8536 www.oglindaliterara.ro

George ROCA prezinta:ULTIMELE POEZIIALE LUI ADRIAN PAUNESCU?REPEREDE LA UN CARDIAC...De-aicea, de pe patul de spital,Pe care mă găsesc de vreme lungă,Consider că e-un gest profund moralCuvântul meu la voi să mai ajungă.Mă monitorizează paznici minimi,Din maxima profesorului grijă,În jurul obositei mele inimiSă nu mă mai ajungă nicio schijă.Aud o ambulanţă revenind,Cu cine ştie ce bolnav aicea,Alarma mi se pare un colindCu care se tratează cicatricea.Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,Păziţi-vă şi inima, şi gândul,De nu doriţi să vină anii grei,Spitalul de urgenţă implorându-l.Eu vă salut de-a dreptul cordial,De-a dreptul cardiac, precum se ştie,Recunoscând că patul de spitalNu-i o alarmă, ci o garanţie.Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,Eu însumi sunt mai omenos în toate,Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte aniŞi ţării mele minima dreptate.Adrian Păunescu31 octombrie 2010Bucureşti, Spitalul de UrgenţăFloreascaMEA CULPAOare chiar este autentica aceastaultima poezie scrisa in agonie deAdrian Paunescu?Primita prin e-mail de la uncorespondent!George RocaEu recunosc ca am facut gresealaDe a slavi prea mult conducatorulFacandu-i ode si-ndemnand chiarsala (sa cante):Partidul, Ceausescu si Poporul.Dar nu uitati ca tot eu sunt cel careL-am criticat si-am insuflat dorintaDe libertate, bunastare si schimbareSubtil, necenzurandu-mi constiinta.Am facut si mult bine-n stanga-ndreaptaAtat cat s-a putut, fara sa-mi pesePericlitandu-mi starea, familia si casaDar toate s-au uitat si-s fapte sterse.De-aceea spun ca ultima dorintaSa ma iertati de v-am gresit vreodataSi-mi fac adanc proces de constiintaCaci nu e om pe lume fara pata.As vrea ca sa raman in minteavoastraDoar un poet ce si-a iubit mult taraCe a descoperit si slefuit talenteCe-au scormonit prin inimi cu chitara.Trecutul mi-l asum si nu mi-e teamaNici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o samifieNu m-am dezis de clasa proletaraSi am simtit ca am o datorie,De a starni in mintea tuturoraSi mai ales in suflete de tineriCa nu suntem o tara oarecareSi-avem destin maret si vom fi liberi.Cand noi cantam in salile-arhiplineSi recitam pe voci de milioaneVisam la Marea noastra RomanieSi va-ndemnam: Treceti batalioane!Un dor as mai fi-avut, dar ce pacatCa n-am putut opri din cale vremeaSa vad autostrada prin CarpatiDin Chisinau-Arad cu via TebeaSunt unii care ma lovesc si-acumaCand m-am urcat la ceruri, ce oroare!Cuvinte grele-arunca, nesimtireSi toti vor ca sa cada in picioareEu va privesc de-aici de sus, cu milaAs vrea sa fiti mai buni dar nu sepoateSe rasuceste Stefan in morminteDe-atata ura, pizma, nedreptate.Imi este jena, sila….chiar ma bucurCa am plecat de-acolo, dar ma doareCand vad valori, talente, caractereCe-si fac familiile peste hotare.Ce sa va spun, romanii mei de bineCe-aveti sfiala, bun simt si onoarePoporul nostru-i cel mai bun dinlume! (Sa tineti minte)Nu lasati tara calcata in picioare.Nu plecati capul, tine-ti pieptu-n fataCu fruntea sus, sa n-o coboarenimeniSa va claditi cu totii alta viataMesaj catre romani de pretutindeni!Sa iei aminte tara mea de sufletIa atitudine si da raul afaraUnde s-a dus Granarul EuropeiBanala tara-industrial-agrara.Sa iei aminte tara mea de gloriiCu patima iti spun din nefiintaCladeste-ti viitorul pe trei sfintePe munca, educatie, credinta.In timp ce va imbarbatez de-aiceaDin ceruri si din sfere tutelareVad iarasi vorbe grele prin ziarePe forumuri, pe la televizoare.N-am omorat pe nimeni niciodataNici cand murim nu ni se mai da paceLa toti gasiti cusururi si reprosuriNu mai lasati pe nimeni sa se-mpace.Nu-mi sta in caracter dar ma doboaraLimbaju-ascuns al poeziei meleBaga-mi-as p--a sa imi bag de taraCu oameni falsi si plina de lichele.Noiembrie 4, 2010interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”,relatînd sosirea de nave spaţiale care, după textulgravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. Înîncheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelortriburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţiiextraterestre, care au fost nevoiţi să rămînă pe Terra,decăzînd de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel decivilizaţie, dar şi fiziologic. Despre aceste incredibiledescoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fostpublicate în revistele „Science et vie”,”Nature” şi „ScienceDigest”. Publicul din România poate afla detalii lecturîndcartea”Deocamdată enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dariată cîteva fragmente din textele respective. O partewww.oglindaliterara.rodin ele se referă la populaţia Ham, care, în momentulaterizării în Munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şinu au mai putut să le repare sau să construiască altele:„Pe Stînca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu auputut ateriza şi s-au lovit de stîncile din jur, distrugînduşirebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris:„Dropa au coborît din nori în navele lor aeriene. Şi de 10ori, pînă la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiiis-au ascuns în peşteri. Pînă cînd, în sfîrşit, au înţelessemnalele care spuneau că, de data aceasta, Dropaveniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căcinavele lor se stricaseră”.8537

RECUPERĂRIConfruntarea spirituală dintreWurmbrand si GafencuDin memoriile lui Ioan IanolideO alta figura cu totul aparte – de data aceasta nu prin sfintenie, ci printragism – între detinutii penitenciarului – sanatoriu Targu-Ocna a fost pastorulevreu Richard Wurmbrand.Intr-o buna zi s-a anuntat la închisoare sosirea unei dube noi. Inca de lapoarta penitenciarului se auzeau tipete ca de pasare ranita, care ne înfiorausi ne întrebam: ce poate fi?In fine, convoiul jalnic si-a facut aparitia: doi detinuti rupti, prapaditi,impleticindu-se, tarându-si greu zdrentele si ciolanele, unul întins pe targa,iar altul sustinut pe umerii a doi barbati. Acesta din urma tipa ca din gura desarpe. Era un barbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic: evreul W.Purta un costum albastru de stofa, care de sus si pana jos era murdarsi infectat de puroiul ce curgea din ganglionii de la gat. Camasa alba putrezise,asemenea si hainele. Era nebarbierit si plin de mizerie pe cap. Fata simainile erau scorojite de un amestec de tegument, puroi, sange si murdarie.Avea – cum vom afla în scurt timp – caverne în ambii plamani, abcese reciîn omoplati si coaste, care si acelea puroiau. Cum facea un pas, se misca ocoasta rupta ori un sold bolnav, si omul tipa înfricosator. Am deslusit printrestrigate: “Iisuse, Iisuse!”.Când a intrat pe poarta tarcului nostru, B. l-a recunoscut si a zis:- Bine ai venit, trimisul Domnului!La care el a raspuns:- Iata ca ma întampina un înger al lui Dumnezeu! Laudat să fie!- In veci! Amin!Omul acesta venea de la beciul al doilea al Securitatii, unde fusese tinutdoi ani izolat. Când s-a considerat ca va muri, a fost trimis spre înmormantare“umanitara” în sanatoriul Targu-Ocna.Vazând starea grava în care se gasea, am intervenit să se evacueze orezerva si l-am dus acolo. La început s-a mutat cu el B. pentru a-l îngriji, apoiam venit eu, căci oboseala era epuizanta. W. nu credea ca va mai trai. Desiera îngrozit si crispat, totusi i-a zis lui B.:- Du-ma în curte, să vestesc legionarilor pe Domnul!- Dragul meu, i-a raspuns B., te cunosc bine si-ti stiu râvna, dar ai rabdaresa-i cunosti pe acesti oameni, si apoi vei întelege ce ai de facut.- Adica?- Aici se traieste o viata crestina de cea mai autentica valoare. Vei vedeasi te vei convinge!- Bine, atunci vreau sa-i cunosc!- Ai rabdare. Maine te vom duce sa-ti facem o radioscopie. Te vei întalnicu un om a carui viata ne este pilda multora dintre noi.W. a cazut pe gânduri. Era nerabdator. Chinurile fizice ii dadeau si ostare de agitatie sufleteasca si cerebrala. Tipa necontenit.In seara aceea, A. a luat initiativa unei colecte de haine pentru a-l primenipe W.:- Mai neamule, mai fartate, ma, care ai ceva de dat, vino la nenea! E oocazie unica! Dai, neica, pentru un jidan!Vesel si glumet, si-a început treaba, dar cu toata discretia, ca să nu seafle ca “ajutorul legionar” functioneaza si pentru evrei. S-au strans de toate:un costum de haine, camasi, ciorapi subtiri de lana, lenjerie si doua puloverede lana.- Este suficient unul! Tu deci sa-l iei înapoi pe al tau!- Ba tu sa-l iei pe al tau, căci eu ma eliberez peste sase luni!- Lasa-te, ma, cu gluma! Dupa cinci ani de ocna urmeaza altii, nenumarati,de munca obligatorie. Asa ca eu dau, întrucat am doua pulovere.- Ai tu doua pulovere, dar ai si doua caverne, plus douazeci de ani demunca silnica!- Tu întotdeauna o iei înainte ca baba în car! Cum e ceva de dat, cum eceva de facut, tu ai si sarit ars. Dar mai potoleste-te, ca-ti vad sufletul iesindpe gura!- Ba eu dau!- Ba eu dau!Mai în gluma, mai în serios, desi se iubeau mult, prietenii se ciocneaupentru masura daruirii lor.- I le vom da pe amândoua! am conchis eu.Si asa s-a facut. Iar darul din dar se face si acel pulover în plus a încalzitoasele obosite ale multora, căci daruit a fost altora, la rândul lui, de W.O baie bunăA doua zi, A. cu înca doi baieti s-au prezentat cu un lighean cu apafiarta, cu prosoape, scule de barbierit si pachetul de schimburi.- Am venit să îndepartam amintirile de la Securitate! au zis ei. Putetirezista la o baie buna?- Voi încerca. Va multumesc.- Pentru smerenie, ar trebui săîncepem cu picioarele, dar noi vomîncepe cu capul, căci el este stapanulîntregului trup. Si daca tineti, mergemmai departe!W. tusea, expectora si tipa.Ochii ii erau iesiti din orbite. Se agitanecontrolat din cauza durerilor. Cumari necazuri au reusit sa-l spele pecap, fara însa a scoate crustele, căciriscau să faca rani. Cu carpe ude i-austers cat de cat trupul mizerabil, apoipicioarele. Unghiile erau imense. Autrebuit taiate de medic în etape. L-auimbracat frumusel – desigur ca nuera nimic nou, dar toate erau curatesi daruite cu dragoste.Apoi A. a luat briciul si a începutsa-l pomadeze pe pastor. Acolosingurul sapun existent pentru rufe,piele, dinti si barbierit era un calupinfect facut din reziduuri de petrol,care în loc să înmoaie, ustura pielea.W. tacuse pana atunci, dar nus-a putut abtine să nu zica una. Sia zis:- Uite, acum ai un jidan înmana, esti cu briciul pe beregata lui,de ce nu-l tai?A. a zambit si i-a spus:- Nu vreti să va cant o priceasna?Uite, am să va cant “Ajutorulmeu de la Domnul, Cel ce a facutcerul si pamantul”.Dupa ce a terminat priceasna,nu a lasat timpul să treaca si aadaugat:- Acum am să cant “La raulBabilonului, acolo am sezut si amplans, când mi-am adus aminte deSion. Sa se lipeasca limba mea degatlejul meu de voi uita de tine,Ierusalime. Aliluia!”.W. l-a întrebat:- Oare canti pentru mine, oripentru ca asa crezi?- Daca nu as crede, nu as cantapentru nimeni! i-a spus A..- Legionarii sunt crestini? a maiîntrebat W..- Am să va povestesc azi numaio întamplare din Pateric si lasam restulpe altadata.Si i-a povestit un moment frumosdin Vietile Sfintilor. Apoi s-audespartit, cu un fel de punte întinsapeste prapastie.îÎntâlnireaLa amiaza W. a fost dus cu8538 www.oglindaliterara.ro

targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor,la parter. Langa el, pe o altatarga, era Valeriu. Doi oameni cuochi albastri si cu minti sclipitoare.Doi iubitori ai lui Hristos. Doi crestinimartirizati, care cu ultimele eforturifaceau un gest de credinta si jertfade sine. Unul era roman, altul eraevreu, cu caracterele tipice ale raseilor. Discutia a început direct, vie siviguroasa.- Mi s-a spus ca esti crestin, azis W.- Stiu ca sunteti pastor protestant,a raspuns Valeriu.- Dar cum poate un nationalistroman să fie crestin? Hristos aînfratit toate neamurile, deci este ocontradictie în definitie daca admitemcrestin si nationalist!- Domnul pastor este evreu. Nudoreste mantuirea evreilor? Oare n-aiubit si Domnul poporul evreu?- Desigur, a raspuns W. Domnuls-a nascut din semintia lui David de7000 de ani si eu ma trag din semintialui Israel si-mi iubesc neamul,pentru a carui mantuire însusiHristos a varsat lacrimi.- Inteleg deci ca domnul pastoreste un nationalist, un nationalistevreu. Romanii sunt si ei nationalisti.Noi ne-am nascut prin fire romani,dar prin har si prin adevar suntemcrestini. Evreii nu sunt crestini nicidupa 2000 de ani! Nationalismulromanilor nu este sovin, nici imperialist,nici rasist, ci decurge firescdin imbinarea dintre credinta si felulnostru propriu de viata. Noi mergemînfratiti cu toti drept-credinciosii pecalea lui Hristos, catre Inviere. PrinHristos toate neamurile au formatNoul Israel si cu aceasta constiintatratam noi problema nationala, inclusivproblema evreiasca.- Atunci de ce sunteti antisemiti?- Nu suntem antisemiti. Toaterelele care vin peste poporul evreusunt din vina lui. Nu întelegeti oareca ei ispasesc sangele nevinovat pecare L-au varsat si pe care continuasa-L urasca? Noi iubim poporulevreu si-l dorim mantuit, dar trebuiesa-i spunem adevarul raspicat azi,asa cum si Domnul i l-a spus atunci.Numai asa ii asteptam pe evrei înNoul Israel si avem mare ravna pentrupocainta lor.- Dar evreii au fost ucisi delegionari la abator, spanzurati caanimalele!- Este o înscenare josnica!N-avem cunostinta ca să fi spanzuratcineva evrei la abator. Si sunt evreicare stiu asta foarte bine!- Dar evreii ucisi în padurea dela Jilava?- A fost un act necontrolat alunor oameni fanatici, într-o imprejuraresociala tulbure. Dar daca punetiaceste crime pe seama legionarilor,atunci nu trebuie puse pe seama tuturorevreilor crimele savarsite deElena Lupescu ori de Ana Pauker side toti evreii stapani pe Securitate?- Vad ca iti iubesti neamul, a zisR.W.- Ne iubim neamul, dar si petoti oamenii din lume. Dorim dinsuflet încrestinarea întregului poporevreu, însa asta depinde de el, nude noi. Stim ca exista o “ramasita” awww.oglindaliterara.roRECUPERĂRIevreilor care urmeaza pe Domnul. Aveti toata dragostea noastra în Hristos,dar suntem tristi pentru ca pana si atunci când un evreu se încrestineaza, înloc să vina la sursa directa, la adevar si la har, o coteste putin, e putin sectar,are ceva de cartit, ramane putin în afara de Dumnezeu…W. i-a raspuns:- Voi aveti marele noroc ca v-ati nascut crestini si, când va treziti laHristos, stiti unde să intrati – dar noi… Eu sunt evreu de sute de generatii sistramosii mei au fost dusmanii lui Hristos; deci, când L-am aflat, am fost pusîn fata dureroasei dileme de a nu sti pe ce usa să intru!- Intelegem drama de care ne vorbeste domnul pastor; dar daca sunteticu adevarat însufletit de credinta cea dreapta, o veti gasi în Ortodoxie. Poateca de aceea ne-am întalnit aici…- Vrei să ma faci ortodox?- E o porunca sfanta!- Poate vrei să ma faci si legionar? a întrebat malitios W.- As dori să nu fi auzit aceasta remarca. Inteleg însa perspectiva diferitadin care privim lucrurile. Dar tin să va precizez ca noi nu ne gasim pe o pozitiepolitica sau nationalista, ci pe pozitia celei mai autentice învataturi crestin-ortodoxe.De aici cheama Domnul oile cele ratacite ale casei lui Israel.La aceasta W. a soptit:- Evreii nu mai sunt israeliti!- Pentru acest cuvant as dori să va sarut! a raspuns Valeriu.W. a stat cateva clipe pe gânduri, apoi a continuat:- Stii ca Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încrestinareamea? Un antisemit învata pe un evreu despre crestinism! Este cu adevaratsurprinzatoare întalnirea noastra de astazi!- Si o dorim rodnica! a încheiat discutia Valeriu.“Nu mă lua pe mine pe ovreieste!”Încet-încet, R.W. a cunoscut atmosfera generala din penitenciar. El erafoarte greu de suportat, încat B. m-a rugat sa-l înlocuiesc. L-am îngrijit curabdare si dragoste în perioada cea mai grea. Baietii au continuat sa-l spelepana ce l-au curatat bine. Abcesele au fost operate tot de un medicinist detinut,cu toate conditiile precare de acolo.- Dupa eliberare am sa-ti fac un sanatoriu! i-a zis R.W. drept multumire.- Nu ma lua pe mine pe ovreieste! Voi nu stiti decat ochi pentru ochi siplata pentru plata! Mie nu-mi trebuie nici o rasplata.- Atunci de ce ma îngrijesti?- Uite asa, de dragul meseriei! Iti place?Sanatatea lui era înca departe de a se fi restabilit. Il îngrijeam pe cat imistatea în putinta si capatase încredere în mine. Omul acesta era adanc framantatsufleteste. Avusese o viata plina de cotituri neasteptate si încercarilenu-l parasisera nici acum. Redau aici cateva din marturisirile pe care mi le-afacut, căci omul merita atentie.Ucenicia marxistăW. era fiul unei familii de evrei modesti din Romania. Tatal lui murise detanar si ei au ramas patru frati maruntei pe capul unei mame neajutorate.Din aceasta cauza familia s-a mutat la Istanbul, când W. avea vreo 10-12ani. In port acest copil al nimanui a cunoscut cele mai mizerabile decaderi sidegradari umane. In scurt timp au revenit în Bucuresti.Când avea 16 ani, W. a plecat la Paris, fiind invitat de un unchi al saudin America. Acesta era publicist. Venise din S.U.A. în Franta pentru a tineniste conferinte comuniste. Atunci a cunoscut W., prin intermediul unchiuluisau, pe ambasadorul Uniunii Sovietice la Paris.- Tinere, i-a zis acesta, avem nevoie de dumneata pentru Romania. Tevoi trimite în U.R.S.S. să faci o Universitate politica. Apoi ti se vor da misiunide mare importanta pentru revolutia internationala.In scurt timp W. si-a insusit ideile marxist-leniniste, care-i pareau familiare,si a plecat la Moscova. Timp de doi ani a facut o scoala condusa de oevreica comunista. Acolo studiau oameni din toata lumea, cu totii fiind pregatitipentru revolutia din cele cinci continente, cu deosebire însa pentru ceadin Europa. Chiar în timpul cursurilor a fost trimis peste Nistru, în Romania,cu misiuni subversive.Când a terminat scoala, a avut un rol conducator în lupta ilegala acomunistilor din Romania, între 1930-1940. A fost arestat si condamnat. Aexecutat pedeapsa la Doftana, unde se gaseau cei cativa comunisti cunoscutiîn vremea aceea. Majoritatea trecusera prin U.R.S.S. Erau muncitori. Studiaumarxism-leninismul. Foloseau cu predilectie Cursul scurt al Istoriei Partiduluide Stalin.Relatiile dintre detinutii comunisti erau înveninate si dure, căci îndoctrinareaîn spiritul urei de clasa neavând acolo cum să se manifeste, sedeclansa într-un conflict sangeros între “tovarasi”. Aveau bune legaturi cuexteriorul, chiar si cu strainatatea, primeau “ajutorul rosu” si erau bine întretinuti.Provocau curent greve si manifestatii rebele.In urma unei actiuni de protest, W. a fost pedepsit la camera H. Era ocamera umeda si rece. Dupa cateva zile l-a cuprins disperarea si cu acestprilej a facut prima rugaciune din viata sa: “Dumnezeule, eu stiu ca Tu nuexisti, dar daca existi, scoate-ma de aici!”. Si a fost scos din camera H nevatamat.W. nu avea nici o baza religioasa, nici mozaica cel putin. Era, la vremeaaceea, un fanatic revolutionar comunist.(continuare în nr. viitor)8539

CONFESIUNIROMÂNIA TANDREŢEA MEAPrincipes mortales, respublicaaeterna (conducătorii sunt muritori,ţara este veşnică) TACITUSLa aterizare, aud şi simt când roţile avionului atingpista aerodromului. Este momentul în care, după 11.000Km de zbor, am ajuns acasă, în România. Bine te-am găsitŢară.Prin parbrizul maşinii închiriate din aeroportul Cluj,privesc începutul primăverii doar cu iarbă şi muguri.În curând învierea Naturii va izbucni cu putere. Casa cuFlori, de sub pădure, mă primeşte tăcută în spaţiul ei plinde amintiri, ştie că o voi îmbrăţişa-o cu multe flori, în curând.Până atunci curăţ gradina, pomi din livadă şi măpregătesc să o regenerez cu câţiva noi pomi.Cerul e tihnit şi senin, iar din orizonturile nordicemunţii mei dragi mă cheamă. Mă urc în Golfuleţ – aşaîi spun maşinii închiriate – şi urc la Piatra Fântânele, laMânăstirea cu maici pioase şi cu zâmbete calde, sufletisteşi harnice, ce mă primesc cu bucurie, care se revarsă înmine binefăcătoare, luminoasă, întăritoare. Îmi promit înfăptuirearugăminţii mele. Aprind o lumânare.Am ales şi plantat pomi în livadă: cireş, vişin, cais,gutui, doi meri şi câţiva aluni pe lângă gard. Noaptea eîncă rece, câteodată coboară sub zero grade, mai aşteptpentru flori. Până atunci plec în Dulcea Bucovină, trecândpeste împădurite obcini sau printre ele şi opresc, ca întotdeauna,la Moldoviţa lui Petru Rareş şi Suceviţa fiilorlogofătului loan Movilă şi până seara am ajung la Putnalui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Eminescu.Doamne ce oamenii ai dat României, te rog ajut-odin nou ! E ruga dorinţei mele şi cu degetul bat în clopotullui Buga , pentru că sunetul lui se aude până în ceruri.Într-un colţ al curţii mânăstirii, o învăţătoare le vorbeşteelevilor adunaţi în jurul ei despre Ştefan cel Mare Îi privesccât de frumoşi sunt copiii românilor, cu câtă atenţieîşi ascultă învăţătoarea şi gândul mă întoarce la învăţătoareamea de demult, erau alte vremuri, iar ţară arătaaltfel decât acum. Îmi dau seama, nu pentru primadată, că nu numai generaţiile se schimbă ci şi ţara odatăcu ele. Generaţia bunicilor mei a înfăptuit întregirea ţăriineamului românesc, fiindcă neamul era întregit în cuget.Generaţia părinţilor mei a pornit pe urmele lor de a înfrumuseţaşi îmbogăţii România, dar nu a avut parte deprea multă pace, fiind angrenată în războiul care ne-aadus numai nenorociri şi dominaţie străină. Sub dominaţiarusă, generaţia mea s-a născut şi trăit în nevoi, teroareşi îndoctrinare. În lagărul comunist lumina adevărului şilibertatea de conştiinţă au fost interzise, aşa că noi amdevenit o generaţie duplicitară. Generaţia mea a dus duplicitateala perfecţiune, ceea ce i-a atrofiat conştiinţa,caracterul iar personalitatea i-a luat forme de târâtoarepentru supravieţuire de dragul vieţii. Suntem prima generaţieromânească fără adevărate elite naţionale, cu puţiniluptători pentru cauzele libertăţii şi emancipării naţionaleşi ţara a început să arate trist. Amărâţi într-o ţară dezolantă.Dar şi mai condamnabil este ca am transmis copiilornoştri aceste trăsături nefaste, dându-le drept învăţăturăce naşte din pisică trebuie să miaune şi să se frece ipocritpe picioarele stăpânului. Generaţii pierdute, supravieţuitorinumai pentru existenţă biologică şi au avut prea puţintimp pentru ţară. Privesc copiii din jurul învăţătoarei şi-mipun speranţa în generaţia lor. Speranţa moare odată cuviaţa, dar ce nu moare atunci ?!Vremea primăverii a devenit prielnică pentru flori.Concitadinii mei au un cult pentru flori şi piaţa s-a umplutde răsaduri ce i-au atras, ca pe albine şi zumzăie în târguialăprelungă până când pleacă încărcaţi cu flori. Amluat odată, am luat de două ori, am tot luat până ce amîncărcat Casa cu Flori cu ele. De fapt, denumire aceastaîi vine de la Ica - Florica, Florin, Florina, Florea . Zilnicud şi urmăresc florile, iar ele se prind frumos şi pomii dausemne ca le place in livadă Casei cu Flori. O parte dinbutucii de vie, bătrâni de peste trei decenii, au renunţatsă mai înfrunzească în această primăvară. Îi privesc, îmipare rău, dar îi înlocuiesc cu nişte butaşi de-o şchioapă.Cireşii şi vişinii cei bătrâni şi-au scuturat florile, sunt8540 www.oglindaliterara.roîn floare merii şi perii. În oraş,castanii pe aleea lor, se pregătescde înflorit, iar eu să plecîn pelerinaj la Maramureş Din1990 , urc în fiecare an în pelerinajla bisericile de lemnşi Monumentul de la Moisei.Până la Maramureş, trec printrestrănepoţii năsăudenilordin regimentului grănicerescce l-or speriat de moarte peNapoleon în Italia, la podul dela Arcole. Trec prin locurile debaştină a lui George Coşbuc şiLiviu Rebreanu, care, la primireaîn Academia Română aţinut un laudatio ţăranului român.Nobleţe .Corneliu FloreaCerule Mare, ce neamam fost şi cât am decăzut întrei generaţii, dacă anul acesta la Timişoara i s-a ţinutun laudatio de doctor honoris causa, fiului de nomenclaturistevreu, Roman Patapievici, care a scris despreRomânia: ‚’’Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei:o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’(’’Politice’’ ediţia 1996 pag. 63. Am făcut un denunţ penalîmpotriva lui Patapievici la Bucureşti. Băsescu Traianl-a acoperit) Nu, scumpă Românie, nu-l lua în seamă; eleste unul dintre străinii ce trăiesc bine aici, dar urăsc demoarte neamul nostru. Şi asta din trei motive: învăţăturaipocrită de la părinţi, proptit de serviciile coreligionarilorsăi şi bântuit de tulburări neuro-psihice. Românii adevăraţiţin la tine şi te respectă, iar cei plecaţi prin alte ţări tepoartă în minte şi în suflet ca pe o icoană: patria maternă.Dragul meu Maramureş s-a schimbat, nu mai estecum a fost acum aproape cincizeci de ani, când am fostaici medic. Multe trebuiau să se schimbe, unele nu. S-auschimbat mai mult din cele ce nu trebuia să se schimbe şimai puţin din cele ce trebuiau schimbate. În locul clopuluimaramureşan acum se poartă baseball-cap american, iarlocul porţilor maramureşene, o adevărată artă în stejar,l-au luat tot felul de table şi fiare sudate grosolan, gresiaşi bucăţi de marmora aşezate în modele de kitschlocal. Din motive personale merg la Bârsana, unde s-aridicat un adevărat complex monahal în cea mai autenticăartă maramureşană, la care a contribuit şi Ica. La SighetulMarmaţiei, pe uliţele Muzeului Satului Maramureşan, simtistoria maramureşenilor de demult, iar la închisoareaelitelor naţionale, acum muzeu memorial, văd în fiecarecelulă cum au suferit cei ce au făurit marea unire naţionalăşi s-au dăruit independenţei, progresului şi emancipăriiRomâniei. Sempiterni precum România. După anul 2.000de fiecare dată mă opresc la noua Mănăstire Peri Săpânţa,cu cea mai înaltă biserica de lemn din Maramureş şi a fostridicată în memoria primei episcopii ortodoxe maramureşenede la Peri, aflată pe malul celălalt al Tisei, pe careau dărâmat-o habsburgii, iar ucrainenii au şters vestigiu.Când nu-s plecat, stau şi citesc pe terasa dela etaj a Casei cu Flori, ce dă spre livadă şi pădurea de peculme, măreaţă natură plină de viaţă. Dintre toate lecturiledin vara aceasta, cel mai mult m-a prins ’’Universulîntr-un singur atom’’ de Dalai Lama . Am o deosebită slăbiciuneafaţă de marele cărturar filosofic şi consideraţiefaţă de lupta sa pentru independenţa Tibetului, iar acumm-a cucerit cu această carte. Parcă m-a luat de mână şicu distincţie omenească superioară şi multă înţelepciunemi-a arătat alte orizonturi, ale omului liber cugetător şiatent la evoluţia lumii. La sfârşit, m-am simţit stimulat săîncerc sa gândesc şi eu la acele orizonturi.Am plecat la părinţii mei, la Timişoara mea natală,luându-l şi pe Dalai Lama în gând. Ei, adoraţii mei, suntîn alte orizonturi ale gândirii omeneşti, poate chiar acolounde universul poate intra într-un atom, aşa cum noi oameniiîncepem viaţa dintr-o celulă cu treizeci şi şase decromozomi şi ajungem un univers biologic unic, dar ceparadoxal. Pentru mine, ei sunt şi aici în cimitir şi meritămult mai mult decât o lumânare şi o floare odată pe andin partea mea…Simt pista de sub avion, simt cum accelerează şi totuldevine zdruncinături şi trepidaţii datorita vitezei pânăcând ne desprindem de pistă, aud doar motoarele avionuluice zboară spre orizonturile cele înalte de unde vădRomânia. Rămâi cu bine şi să ne revedem cu bine.

Despre menirea artistuluiîn lume – Elena Farago,un „apostol” al oamenilordeznădăjduiţiProf. Rădulescu Mihaela(urmare din numărul anterior)Poezia Secetă reflectă un destin tragic, cauzat deatâtealupte sângeroase şi nedrepte. Tabloul ogoarelorpârjolite, a inexplicabilelor apariţii a florilor de mac înacest peisaj deprimant, constituie imagina expresivăa unei dureri universale: „Nici un nor, nici semn deboare,/ Parcă n-a plouat de-un veac,/ Stau aşa de parcăzac/ Însetatele ogoare.// Şi-n grâu rar, cu spic sărac, /Prăpădit de prea mult soare, / Se desfac nepăsătoare /Aşa multe flori de mac! … “. Florile de mac, cu roşul loraprins, semnifică sufletele însângerate ale oamenilor,dar şi sângele vărsat în timpul răscoalei de la 1907.Apariţia lor bruscă pe ogoarele aflate sub un soare toridpune semne de întrebare. Această apariţie e legată dedurerea celor care au luptat cu sânge în 1907, o durerecare persistă în sufletul acestora, iar rana sângereazăcontinuu, fără oprire: „Doamne, Doamne … de ce-soare/ Aşa multe flori de mac/ Vara asta pe ogoare? …“Deşi notele sociale din această poezie suntcreionate subtil, acestea exprimă stări sufleteşti dintrecele mai profunde. Culoarea roşie vine în discordanţăcu nuanţele pale ale ogoarelor arse de soare. Aceastădiscordanţă cromatică a tabloului ne vorbeşte pe unton indirect despre rănile cauzate de răscoala de la1907, răni care nu se vor vindeca niciodată. Nuanţeleşi exprimările aluzive ne vorbesc mai mult decât oriceexpresie directă, iar momentele zugrăvite sunt tristeşi adevărate. Liviu Călin apreciază referitor la aceastădramă de la 1907, cu impact în poezia socială a EleneiFarago: „Evenimentele din 1907 produc asupra poeteiadâncă impresie. Ciclul Martie-Decembrie 1907, nu estealtceva decât icoana adeziunii sale la cauza ţărănimiiobijduite. Sub un soare torid, în plină vară, câmpul pecare fuseseră ucişi atâţia îi apare tragic“ 4 .Celelalte poezii sociale ale Elenei Farago au înatenţie, viaţa celor umili, mai ales a copiilor fără dreptla fericire. Participarea poetei la suferinţa omului simplue evidentă, iar versurile emoţionează prin povesteatristă a unei vieţi lipsite de orice bucurie. Povesteavieţii copiilor e dureroasă, căci ei nu sunt fericiţi şi suntprivaţi de bunuri materiale. Copiii săraci par să nu aibădreptul la fericire, căci nici măcar nu au un leagăn al lorşi trăiesc din mila altora. O poveste dureroasă a copiilorfără nici un sprijin moral sau material e zugrăvită înpoezia Hai, nani, nani, din volumul Din taina vechilorrăspântii: „Să-ţi cânt, lumina mamei, şi iar încep şi iar/Cuvintele-şi pierd şirul – că vezi în astă seară/ I-atâtde-amarnic cântul ce-l spune vântu-afară, de parc-arplânge–ntregul săracilor amar …// Dar tu aştepţi uncântec – că tu ce ştii de vânt!/ Şi ce să ştii ce spune-namarnica-i poveste? …/ O, tu nu poţi pricepe nimic dintoate-aceste …/ … Să-ţi cânt şi-n seara asta, luminamea, să-ţi cânt …“.Poeziile din ciclul Schiţe / La marginea oraşuluiau o notă socială profundă, deoarece se referă lasuferinţa celor mici, o suferinţă nemeritată. Cea de-adoua schiţă din acest ciclu, deşi e concepută sub formaunor simple notaţii, ea pune în lumină aspecte socialegrave. Suferinţa copilului e prea mare, pentru un sufletatât de inocent: „Mama-i dusă-n târg şi tata/ Dupătreburi – el stă jos, / Şi, cu fruntea strânsă-n palme,/Plăsmuieşte-un joc frumos.// O, ar şti el să se joace-/ De-ar avea cu ce – dar, faci/ Jucării din ce-ţi dămâna,/ Când părinţii sunt săraci“. Versurile duioaseemoţionează prin maniera în care sunt spuse acestetriste adevăruri despre condiţia copiilor săraci.Aceeaşi atmosferă de umilinţă şi sărăcie întâlnimşi în poezia Şapte ani trecuţi, din volumul Din tainawww.oglindaliterara.roREMEMBERvechilor răspântii, unde viaţa copiilor săraci e comparatăcu cea a celor bogaţi. Procedeul antitezei dintre celedouă clase sociale subliniază neajunsurile copiilor săracişi lipsiţi de orice suport material. Dialogul fetiţei săracecu păpuşa sa pune în valoare acurateţea sufletească decopil naiv: „Haide acum fii cuminte/ Şi-adormi singură,- că eu/ Nu pot să te legăn, focu’/ Trebuie să-l dregmereu …/ Şi cazanu’ acela, Doamne,/ Trebuie mereuumplut …/ Şi-apoi mama tot mă ceartă/ Că nimic n-amfăcut! …“. Mintea copilului cuprinde un întreg arsenal detreburi gospodăreşti preluate din viaţa „celor mari“. Înal ei univers imaginar, fetiţa trăieşte aceleaşi momenteale unei munci fără oprire, ca şi părinţii.O ultimă poezie care are în atenţie copiii umili,o temă socială gravă şi dureroasă, este cea intitulatăAjunul Crăciunului, din volumul Din taina vechilorrăspântii. În viziunea idealistă a poetei, inimaîmpietrită a celor bogaţi poate fi dezgheţată de copii,a căror naivitate şi bunătate poate influenţa lumea dinjur: „Cine ştie?... Poate vouă v-o fi dat să ştiţi abate/Umbrele, ce-ascund cărarea unor şovăielnici magi;/Poate vouă vă e dată dezlegarea tainei dragi/ Copilaşicu plete creţe, ce cântaţi acum, şi – poate -/ Veţi ajungeierni în care veţi simţi în adevăr/ Steaua unui crez însuflet, când veţi auzi în noapte:/ «Astă seară-i searămare,/ Florile dalbe de măr!» …“.Deşi există într-adevăr în unele poezii, tentaţiarezolvării utopice a problemelor, nu putem negaputernica tematică socială a acestora, în care mesajuletic, aduce un plus de valoare acestor creaţii. Poetazugrăveşte o lume aflată într-o căutare interminabilăa dreptăţii şi a adevărului. E o lume care luptă pentruo viaţă mai bună, deşi într-un plan secund se audeîn surdină o muzică tristă, a unei lupte deja pierdute.Atitudinea socială a poetei e surprinsă în versurileacestor poezii, în mod direct. Proiecţia utopică aunei lumi mai bune e evidenţiată în poezii precum:Deschideţi lacom ochii, La poarta grădinii cu gardul dezid, din volumul Şoaptele amurgului sau în poezia Unapostol nebun cântă, din volumul Din taina vechilorrăspântii.Timp de treisprezece ani, Elena Farago n-a maipublicat nimic, dar revine în viaţa culturală, cu poemulde atitudine socială O ţărancă văduvă se tânguiebrazdei. Acesta a fost publicat în „Cuget clar“, iar temaacestui poem o constituie viaţa şi suferinţa ţăranuluicu tot zbuciumul său sufletesc. Suferinţa unei văduvece se plânge brazdei dezvăluie o puternică legăturăa ţăranului cu pământul. Ţăranca iubeşte pământul,căci roadele pământului muncit asigură existenţa sade zi cu zi şi îi dă sens vieţii. Brazda devine simbolulcare leagă un neam de altul, asigură continuitategeneraţiilor. Văduva găseşte în brazdă un sprijin moral,iar drama sa e spusă pământului: „De-ar mai trăibarem biata mama, tot/ Am mai sta de taină, seara,despre dânsul:/ Mi-aş mai lua din gânduri, mi-aş maiţine plânsul,/ Că plâng câteodată până nu mai pot; /Tata-i surd şi doarme dus, copiii mici:/ Ce bine li-arprinde acum biata mamă,/ Li-ar mai da poveţe, i-armai ţinea-n samă!/ Mie nu mi-i hasnă câteodată nici/Să-i închin ca lumea, seara, de trudită,/ … Brazdă,drago brazdă, tare-s chinuită …“.Versurile poeziei exprimă problemele cu care s-auconfruntat ţăranii ani de-a rândul, iar durerea văduveie vizibilă în fiecare cuvânt, în fiecare gest. Pământul edătător de pâine, de roade, iar văduva e nevoită să-lmuncească pentru a putea întreţine familia. Pe lângăfaptul că trebuie să suporte durerea unui tată bolnavşi copiii, cărora trebuie să le asigure traiul, văduva esupusă unei trude fizice epuizabile. Ea suferă dramaunei lovituri prea puternice a destinului. Lupta ei edublă: în primul rând trebuie să treacă peste pierdereabărbatului iubit, şi în al doilea rând trebuie să asiguretraiul de zi cu zi al copiilor şi al tatălui ei orb. Dramae puternică, iar sufletul pare că nu mai face faţăsuferinţei interminabile: „Gata sămănatul şi de-acummă duc,/ Singură cu plugul, inimă pustie,/ singură pecale, neagră văduvie,/ La copii acasă, singură mă duc…/ Dragi îmi sunt copiii, dragi, dar amândoi/ Samănă,sărmanii chip-leit cu dânsul,/ Şi mi-i iau în braţe şi măneacăplânsul, Că n-a avut milă Dumnezeu de noi.“(continuare în nr. viitor)8541

CONFESIUNIOdiseea plăcilormemoriale(urmare din numărul anterior)6 iunie 07. Aseară telefon la familia Chiriţă, nurăspunde. Familia Cristian Sârbu nu figurează în carteaabonaţilor. Telefon lui Ion Brad, va coborî în stradă, săvadă care este exact adresa cerută şi peste 10 minute,când îi dau din nou telefon îmi spune că e vorba desprestr. Alexandrina nr. 17, unde stă soţia şi fiica lui DragoşVrânceanu. Dar că el ar fi locuit la bloc, prin DrumulTaberei. Alt telefon şi fiica (vitregă?) îmi promite că mâinedimineaţă îmi dă datele.Tocmai venise cu ideea să-i propună lui Peter Shragero colaborare la recitalul Schiller-Blaga, apoi şi Bacovia, încât mai multe oraşe din ţară. Ceea ce cred că îi va surâde.L-am felicitat pentru expoziţia lui Foto de la Palatul Şuţu,însoţită de un CD, cu muzică frumoasă şi mixaj iscusit.Vineri 8 iunie, vizită la dl Dinu Rocco şi la fiica saMihaela Rocco, profesoară universitară, din căsătoria luiDR cu fiica poetului român Charles Adolph Cantacuzino,moartă prin 1969. Soneria roşie, greu de depistat printregrilaje şi viţe. Mare problemă cu păzitul uriaşului câine,fără lesă, făcut să se retragă într-un colţ al holului, în timpce eu mă strecuram înfricoşat pe scări. Acolo, surpriză, dnaVictoria Dragu, revăzută după 3-4 decenii, practic de pevremea Cenaclului Labiş, deci pe care nu o recunosc, sprejena mea, poate şi a ei. Lungit în pat un venerabil la 90 deani, care se ridică un pic şi facem puţină conversaţie, sesimte ceva mai bine sau ceva mai rău decât în ultimele zile.Facem şi 2-3 poze. El însuşi specialist, cu lucrări ştiinţifice.VD venită să asiste la discuţie, dar în fapt o obişnuită acasei, căci cultivă astfel de relaţii cu vechile familii boiereştişi de intelectuali urgisiţi şi scrie cărţi minunate, necesare.O felicit pentru intrarea în Uniune, oricât de târziu. Iată unalt gen de abordare a destinului de scriitor, îmi spun. Estedin seria Mălăncioiu, Melinescu, Buzea, a debutat la rândcu ele dar, dintr-un motiv sau altul, a pierdut contactul cuplutonul, fie că i-a fost deajuns iubirea soţului ei ŞtefanDimitriu, fie că s-a lăsat absorbită de colaborarea la radio,dar mai curând retrasă prin firea ei potolită, de bun simţ,răbdătoare. A scos nişte cărţi, unele cu foarte bun ecou,dar s-a sfiit să ceară intrarea în Uniune. Şi iată, o datăcu ieşirea la pensie, această soţie de scriitor şi soră descriitor, e vorba despre Doru Davidovici, scriitorul aviator,prea repede dispărut, ajunge acolo unde îi era locul dedrept încă din anii 70.13 iunie, joi. Plăcile memoriale se înscriu într-unprogram de normalitate. În fond, ce mare lucru? Şi delocscump! Nu am născocit noi plăcile memoriale, aceastămodalitate de atestare a excelenţei. Şi apoi: arhitectul îşiplasează numele şi profesia la vedere, pe faţada clădirii.Pictorul îşi etalează semnătura, ea pare a face parteintegrantă din mesajul vizual, sculptorul nu uită săşiscrijeleze numele pe bustul din piaţa publică. Pentruperpetuarea amintirii unor oameni de frunte ai neamuluise ridică statui, se pun nume de străzi, de pieţe, cartiere,parcuri, scuaruri. Aşa că fixarea de plăci memoriale pentruscriitori nu are nevoie de vreo pledoarie, cu atât mai puţinde o justificare. Ele fac parte din stricta normalitate.Imobilele unde au trăit îşi revendică onoarea de a-l fiadăpostit pe scriitor, în condiţia sa umilă de locatar. Şi seîntâmplă două lucruri: un imobil oarecare iese în evidenţă,iar cele din preajmă vor avea aerul că aspiră la aceeaşionoare.17 iunie, duminică. Pe-acasă. Aseară ne-a plouat.Azi nu doar cald, ci zăpuşeală. Citesc pentru corecturăDostoievski, Tragedia subteranei de Ion Ianoşi. Patru anide Siberia şi încă cinci de armată. Revine la Petrogradcu alte idei. În 1862 călătoreşte în Vest şi în loc de a fientuziasmat, vede în spatele burghezului pe omul ipocritşi de nimic. F.M.D. zămislit să nu vadă partea luminoasăa lumii?18 iunie 07, luni. Merg să duc cele două manuscrisela Ideea Europeană. Discuţie cu Aura, îl laud pe Ianoşi,despre Dostoievski, apoi pe N.Balotă, care la vârsta de 30 deani a scris un jurnal de o miede pagini cruciale, o forţă.Primim o poză fascinantăcu Giovanni, băiatul nepoateimele căsătorită în Italia. Aflu căazi au dat drumul contractuluicu pietrarul. Am adus la zilistele şi mâine îi pot transmitepietrarului textele pentruprimele 50 de plăci. În fine!Din generaţia de dinaintede al doilea război abia deputem pune câteva plăci, nuIon Lazunumai oamenii se trec ci disparşi casele, se şterg urmele.Mai ales la noi, când în primul deceniu de după războiscriitorii au fost neglijaţi, dacă nu ostracizaţi. Ionel şiAl. O. Teodoreanu, Dan Botta, dar ce să mai zici deHortensia Papadat-Bengescu, înmormântată pe 8martie în prezenţa a doar doi scriitori, practic necunoscuţipe-atunci, cerchiştii clujeni, rătăcitori prin Bucureşti: Negoşi Balotă. De vor fi existat ori ba, la începuturi, „zilele deaur ale scripturilor române”, oricum, din 1944 până spre64, timp de două decenii a fost o prigoană cruntă contravalorilor literare. Arghezi, Voiculescu, Barbu, Blaga, iar alţiiîn închisorile comuniste, în timp ce ni se spunea că scriitoriisunt inginerii sufletului omenesc. Ce frază găunoasă! Şide unde la comunistul agnostic şi materialist-dialectictermenul de suflet omenesc? Şi cum de caligrafia totuşiacest cuvânt, când pe scriitori i-ar fi băgat la puşcărie dacăar fi cutezat să spună ce se înţelege prin suflet... Vinea,făcând pe negrul, atâţia care s-au ascuns sub pseudonimşi traduceau la Cartea Rusă: Ţoiu, Balotă, Chinezu... N-arfi şi asta o altă listă?20 iunie, miercuri. Frate Dostoievski, nu fii nesăbuit.Mai mult nu se poate obţine de la viaţă, dacă ţii să tepăstrezi în limitele normalului. Ceea ce tu percepi cafrustrări, trăirile excepţionale, nu sunt decât născocirileunei minţi excitate, exaltate. Ai trăit foamea, iubirea,bucuria, compasiunea – le-ai trăit pe toate şi deplin – darţi se pare că nu ţi s-a dat mai nimic. Dar repet: mai multnu se poate obţine de la viaţă. Firea umană nu poate primişi nu suportă mai mult. Doamne, ne-ai trimis nedesăvârşiţiîntr-o lume nemiloasă. NUÎntr-o prezentare a simfoniei a 5-a de P.I.Ceaicovski, ultima scrisă şi care nu a avut succes lasingura reprezentaţie dirijată de însuşi compozitorul, cuo lună înainte de moartea sa, aflu că, la doar o lună dupădeces, a sensibilizat lumea, s-a convenit că este vorba deo lucrare genială, cu viitor eclatant: dedicată nepotului X,pentru care marele P.I.C. avea o nefericită slăbiciune. Sepoate să se fi sinucis din disperare, faţă cu eşecul lucrării,pe care o considera cea mai dragă inimii sale din tot cecrease vreodată. Crezusem că fusese luat la ochi pentruînclinaţiile lui homosexuale. Ce pacoste! Dar mai poţispune asta după ce vezi ce a creat Ceaicovski?23 iunie, sâmbătă. Când ţi se pare că gata, ai înţeleslumea, de fapt e semn că nu mai vrei să scrii – şi de faptnici nu mai ai ce scrie. Căci scrii ca să înţelegi tu însuţi, înprimul rând, cum ai încerca să povesteşti la trezire un vis,ca să-i prinzi sensul...Din cartea Dianei Gligor înţeleg că Mircea Eliades-a lăsat sedus de Mişcare, considerată o revoluţiespirituală, creştinească, ortodoxă, deci românismul, jertfacreştină etc.; dacă nu pleca în Portugalia, îl prindeau aicievenimentele şi ar fi păţit-o ca toţi ceilalţi legionari. Ar maifi putut el să-şi scrie opera? Să obţină faima mondială?26 iunie 07. Pe unii, imediat ce am căzut sub cizmaroşie, frica i-a făcut să treacă de urgenţă la marxismcomunismşi să-l propovăduiască. Pe alţii, înainte derăzboi, orgoliul de a ajunge şefii unei generaţii cu rolistoric, precum Mircea Eliade, i-a făcut să alunece înbraţele legionarismului. Nu şi Blaga sau Arghezi. Pe cândalţii nu au rezistat ispitei: Barbu, spre sfârşit, chiar Noica.(continuare în nr. viitor)8542 www.oglindaliterara.ro

Ritualul de nemurireal „lupilor” geto-daciAdina MutarPrintre tintele macedonenilor senumarau si triburile getice aflate lavremea respectiva sub conducerea luiDromihete. Lisimah, urmasul la tronal lui Alexandru cel Mare, a purces sale cucereasca. Desi inferiori din punctde vedere numeric, getii foloseau un„truc” devenit peste timp strategie:pustiirea terenurilor pe care inamiciiavansau, pentru a grabi epuizareatrupelor inainte de confruntare.Intr-unul dintre aceste episoade,insusi fiul lui Lisimah, Agatocles, aveasa fie luat prizonier. Pentru a fi sigurca armata macedoneana o va lua petraseul „otravit”, Dromihete l-a trimispe aliatul sau, getul odirs Seutes,sa cistige increderea lui Lisimah.Acesta, ii rataceste pe macedoneniprin locuri grele de umblat, fara sursede alimente si fara apa, pentru caSeutes ii avertizase din „prietenie”ca apa e ortavita. Istovita, armatamacedoneana a sfirsit prin a fiinconjurata si capturata de getii luiDromihete si dusa la Helis, cetateade scaun a dinastului get. Desi acestareprezenta o prada importanta derazboi, Dromihete, strateg cu planuripe termen lung, l-a eliberat si l-aincarcat cu daruri, iar Lisimah i-ar fidat fata de sotie.Vartejul spre centrulUniversului(urmare din numărul anterior)Marimea mormantului arataimportanta acordata acestuiconducator, fiind cea maiimpresionanta moviladin cele 26 care seintind pe doi kilometri:7,5 metri in lungime,o latime a fatadei de6,5 metri si o inaltimeinterioara de 4,45 metri.Constructia se remarcaprin cupola, stil atribuitde istorici vechilormasageti. Decoratiunileinterioare rprezintamotivele religioase deorigine getica. Bucraniuleste poate cel mai vechisimbol al puterii, intilnitinca de la Tartaria.Floarea cu patru petale estecunoscuta ca simbol regal, aflat pescutul lui Decebal de pe Columnalui Traian de la Roma. Mesterii demonumente funerare foloseau acestsimbol obisnuind sa scrie sub el„rex” pina prin anii 1800. Mesteriipicturii icoanelor pe sticla il folosescpentru Iisus! Dar niciodata nu s-astiut ce culori erau folosite, panala “Mormantul regal” de la Sveshtari:rosu, galben si albastru. Exact cumaveau sa le foloseasca mai tarziumesterii Cosmati,tot de origine getodaca,cei care aufacut celebrul mozaicdin WestminsterAbbey pentru ritualulde incoronare alregilor britanici. Sitot pentru a „tivui”marginea universului,care desparte lumeaterestra de ceaCupola mormintelorregale, cu vartejul deiesire din aceasta lumecosmica. Frizelecupolei din registrul celmai de sus formeazaun vartej al carelor,ca si cand astfel ar fiiesit din viata terestra marele regerazboinic. Camera mortuara principalaeste strajuita de patru coloane dorice siuna in stil corintian care sustin o friza.Intre acestea sunt cuprinse reliefurilea zece cariatide, reprezentante cumainile ridicate deasupra capetelor,jumatate femei si jumatate plante.Ornamentele din camerele mortuareale regelui si sotiei nu sunt finalizate,lasand loc ipotezei ca cei carora leera destinat mormantul decedaserain mod neprevazut. Atat friza cat sidecoratiunile interioare sunt unicesurse ce arata cum se traia la curteaunui rege get, e adevarat, influentatde fastul grec, darrespectand vesmantultraditional al getilor.Demn de remarcat cala acea vreme femeilegete purtau sorturi cupieptar peste rochiile dinpanza topita, albe, cucusaturi pe margini. Ousa din piatra masiva, cuornamente perpetuatein mestesugul portilormaramuresene, ascundecamera regelui defunct,sub care se afla acelmisterios complex desapte straturi de piatra,caruia nu i s-a gasit inca explicatia.Din nefericire, obiectele din metalepretioase au fost furate inca dinantichitate.Mormantul lui SeutesMormantul de la Kazanlak a fostconstruit la sfarsitul sec IV i.C.,www.oglindaliterara.roAESOTERICAEinceputul mileniul III i.C. Are tot treielemente: o antecamera rectangulara,un pasaj de trecere (dromos) careduce la camera mortuara, rotunda,terminata cu o cupola acoperita depicturi. Pe peretii pasajului de treceresunt pictate scene de batalie. Douaarmate sunt aliniate fata in fata, iardoi razboinici, cel mai posibil sefiiarmatelor respective, se lupta in fataacestora, dupa tipicul antic. Cupolaare acelasi vartej pictat, element decredinta a getilor despre iesirea dinlumea terestra. Nobilul sta pe untron, cu o cununa de lauri pe cap.Cei doi sunt inconjurati de servitoricare le aduc fructe,uleiuri, bijuterii si omanta. Alaturi deei sunt muzicantiiCaleasca regala din cortegiulfunerar si calul preferat, careurma sa fie sacrificatcu trompete,instrumentemartiale. Lasfarsitul procesiunii,doi ingrijitoriconduc o caleascatrasa de patru cai sicalul celui decedat,ale carui oseminteau fost descoperitein antecamera.Mormantul se aflalanga Seutopolis,capitala regelui getilor odrisi Seutes alIII-lea. Setopolis era mai mult o cetatede scaun decat un oras, asa cumerau mai toate centrele de conducereale printilor geto-daci. Cetateaavea o functie duala, de venerarea zeilor cabiri, asociati cu focul simetalurgia, si a lui Dionisos, si decentru administrativ, cu cladiri oficiale,locuintele fiind construite in afarazidurilor cetatii. Seutes al III-lea eraun rege-preot, Marele Preot al cultuluicabirilor. Cimitirul de la Seutopoliscuprinde mormintele tumulare aleelitei, razboinicii fiind ingropati cu caiilor de batalie, in timp ce supusii erauarsi si cenusa pusa in urne, langa carese depuneau ofrande alimentare sibijuterii pretioase.8. Friza de la WestminsterAbbey, cu floricele rosii, galbene,albastre, care tiveste Universul,dupa conceptia mesterilor deorigine geticaCititi mai mult: http://www.enational.ro/romania-mea/ritualul-de-nemurire-al-%e2%80%9elupilor%e2%80%9dgeto-daci-89169.html/#ixzz1linIEi00enational.ro8543

Andre Brugiroux – omul care a văzut toate ţările din lumeCine nu a visat vreodata sa colinde toate tarilelumii? Sa vada, sa auda si sa simta franturi din intregulcarusel de tari, noroade, popoare si triburi ratacite printremeridiane? Spre surprinderea multora, din cei peste 7miliarde de pamanteni, cati traiesc la ora actuala, unsingur om a reusit sa calce toate granitele care despartcele peste 200 de state ale lumii.Dincolo de diferenteNu este vreun mare miliardar excentric caruia baniii-au rapit orice emotie si avant. Nici vreun ciudat careincearca sa fuga de amintiri grele si cicatrici ascunse alepropriului trecut. Pur si simplu, este um om indragostitde calatorii, care inca mai crede in prietenie, armonie sibuna intelegere. Dincolo de religii, culturi si mentalitatidiferite. Dincolo de vitregiile istoriei si de genocide.Dincolo de discrepantele tehnologice sau financiarecare ne despart. Este un francez varstnic care stie caasemenarile intre oameni sunt mai importante decatdeosebirile dintre ei. Credeti-l! El este omul care ne-avazut pe toti, cu bunele si cu relele noastre.Cel pentru care nu exista graniteSe spune ca granitele ridicate de oameni fata dealtii asemenea lor, dar diferiti in limba, istorie, culturasi traditie, sunt trecute nestingherit doar de pasarilecerului si de vanturile stihiei. Pana in prezent, pasarilorsi vanturilor li s-a adaugat un om. Un singur om.Andre Antoine Bruginoux va implini, in toamna acestuian, frumoasa varsta de 73 de ani. Rastimp in care a vazutmulte si a experimentat inca si mai multe din amalgamulpe care viata si existenta il ofera unui temerar care seincumeta sa calatoreasca prin toate tarile lumii si saviziteze cele mai interesante si mai izolate obiective depe Terra.Bruginoux s-a nascut in Villeneuve-Saint-Georges,o localitate din apropierea Parisului, dintr-un tatalucrator la caile ferate si o mama casnica. Copilaria i-afost marcata de ororile celui de-al doilea Razboi Mondial.Apetitul pentru calatorii nu i-a fost deschis, asa cum neamfi asteptat, de catre tata, mama sa find, in schimb,cea care i-a transmis « microbul nomadismului ». Inaintede a se marita, doamna Bruginoux a fost o calatoareimpatimita, care calcase la pas aproape toate unghereleEuropei. Mai tarziu, impulsionat de aventurile povestitede mama, micul Andre se inscrie in grupul cercetasilor.Copilul era in extaz! La doar 8 ani isi gasise vocatia.Porneste in marea aventura a calatoriilor la numai 17ani. Prima parte a peregrinarilor si aventurilor sale aveaa dureze nu mai putin de 18 ani, rastimp in care AndreBruginoux avea sa parcurga cu piciorul peste 400.000kilometri, strabatand un numar de 135 de tari de petoate continentele!In timpul tineretii, pe cand traversa Iranul, Andrea descoperit mistica Baha-i, o cale spirituala fondata inseculul al XIX-lea de catre un nobil persan, pe numelesau Baha’u llah. Tanarul francez este cucerit de nouareligie, pe care o adopta cu entuziasm, ramanand siastazi un credincios Baha’i, doctrina care sustine, printrealtele, ca nu exista decat un singur Dumenzeu, ca toatereligiile sunt cai spre acelasi varf si ca toti oamenii suntasemanatori: prin urmare ar trebui sa se poarte ca fratiiintre ei, fara sa tina cont de credinte, cultura, bogatiemateriala sau educatie. Andre a fost marcat, in special,de citatul de baza al misticului Baha’u llah care enuntaca: „Tot Pamantul este o singura tara”, citat dupa caresi-a ghidat intreaga viata.Dupa ce a scris o carte si a produs un film documentardespre prima parte a drumetiilor in bocanci si cu rucsac,Andre a luat o pauza de cativa ani, rastimp in care s-aodihnit si s-a intarit fizic si spiritual pentru a doua parteNicolae Mareswww.oglindaliterara.roMERIDIANEa epopeei sale in care si-a propus sa calatoresca in tarilein care nu ajunsese inca.De-a lungul calatoriilor sale fabuloase, francezula avut parte de aventuri incredibile, a fost deseori inpericol de moarte, dar s-a delectat cu imagini, intamplarisi peisaje fantastice. Pe scurt, a avut o viata de poveste.Andre Bruginoux a facut inchisoare in sapte randuri,a fost deportat de cateva ori si jefuit de nenumarate ori.Nu o data, a fost la un pas de a fi ucis de fiare sau deoameni. A stat in preajma doctorului Albert Schweitzer,in spitalul acestuia din Lamberne, Gabon. A vizitatcomunitatile de hippie din San Francisco si temutiivanatori de capete dayaci din Insula Borneo. A studiatyoga intr-un Ashram din Hiamalya. A trait, cateva luni,intr-un templu budist din Bangok. A muncit, ca voluntar,intr-un kibbutz din Israel, iar in junglele Columbiei a fosthaituit, diverse factiuni acuzandu-l ca era un spion de-alui Che Guevara. A fost alergat de o ursoaica furioasa inAlaska si s-a trezit pe neasteptate fata in fata cu un leuin Etiopia. A fost cat pe ce sa moara degerat in Alaskala minus 45 de grade Celsius, fiind salvat, in ultimulmoment, de un vanator eschimos. De asemenea, erasa moara de sete in Desertul Victoria din Australia, dara fost reperat la timp de un elicopter. A fost prins inmijlocul unui conflict militar in Cambodgia si era sa moaradegerat pe cand incerca sa fotografieze ursii polari dinCanada. Si-a gasit iubirea vietii sale intr-un sat pierdutin junglele din Suriname. A fost obligat sa bea doua sticlede vodka intr-o singura noapte, pe cand poposise intr-unsat de cazaci si s-a imbolnavit de dizenterie in Pakistan.Nu a dormit niciodata in hoteluri, moteluri sauhosteluri . A calatorit rar cu masina, motocicleta, bicicleta,iar avionul sau vaporul le-a folosit doar pentru a sedeplasa de pe un continent pe altul. A avut, intotdeauna,asupra sa un cort si un cutit si a „rupt” peste 500 deperechi de incaltaminte de-a lungul vietii sale. Ultimelesale calatorii au fost in indepartata peninsula Kamceatkasi in inaccesibila Coree de Nord. Nu regreta nimic dinceea ce a trait pe propria piele, declarandu-se un omimplinit si fericit.Interviu cu pelerinul tuturor neamurilorRecent, canalul ABC a reusit sa-i ia un scurt, daredificator, interviu lui Andre Bruginoux. Performantademna de lauda, mai ales daca tinem cont ca globetrotterul campion este foarte greu de gasit acasa.R: Andre, esti cu siguranta persoana care a calatoritcel mai mult prin lume. Ce anume te-a facut sa iti alegilumea intrega drept casa?A. Bruginoux: Sa vezi lumea este, cu siguranta,un vis frumos pentru multi oameni. Eu am reusit sa-ltranspun in realitate. Eram un copil in timpul celuide-al doilea Razboi Mondial. Am trait, in direct, frica,distrugerea, moartea si saracia de atunci. Poate ca incercsi acum sa fug de ele. Cine stie? Experientele limita traitein copilarie m-au facut sa ma intreb cum de este posibilca omul sa decada atat de mult? A fost inca un motiv sapornesc pe drumuri. Am vrut sa cunosc oameni cat maidiferiti.R: Viata traita pe drumuri nu a fost o experienta placutasi armonioasa. Ai povestit tu insuti despre numeroaselepericole si situatii socante in care te-ai aflat. Dar ai datdovada de curaj si ti-ai acceptat soarta. Cum de ai ajunsla un asemenea nivel filozofic de acceptare a situatiilorpericuloase care i-ar speria pe cei mai multi oameni?A. Bruginoux: Pur si simplu, nu stiu sa explic asta. PoateCineva acolo sus ma iubeste... altfel nu as mai fi fostacum in fata dvs. sa pot acorda interviuri.R: Ai avut niste mentori sau te-a inspirat cinevade-a lungul calatoriilor tale?A. Bruginoux: De cand ma stiu am fost atras depersonalitatile Sfantului Francisc de Asissi si, in egalaî8545

CULTURĂO idee năstruşnicăDr. Vasile MenzelNăscut în 1763, compozitorul francez de largăpopularitate, HENRI ETIENNE MEHUL, era bântuit deo lene proverbială de care nu putea să scape cu niciun chip. Pentru a se feri de meteahna sa, Mehul afolosit o metodă foarte originală şi anume: l-a rugatpe domnul Lenoir, prefectul poliţiei de la acea vreme,care era un mare admirator al muzicii sale, să-i facăfavoarea să-l aresteze cât mai repede cu putinţă.Îngrijorat, prefectul l-a întrebatce crimă a săvârşit.- Niciuna, îi răspunsecompozitorul. Dar tocmai pentruasta mi se cuvine spânzurătoareaşi nu carcera. Ascultă, am conceputo lucrare de mari proporţii pe carenu o voi putea termina nicicânddatorită piedicilor de neînlăturat ceapar mereu. Aşa că m-am gândit sămă arestezi. Numai în închisoare voiputea lucra în linişte.La auzul acestei rugăminţi neobişnuite, prefectulîncepu să râdă în hohote după care, cu un ton grav, lagândul că într-adevăr izolarea i-ar face bine, îi spuse:- Întrucât cu poliţia nu se glumeşte, admitcererea dumitale dar, te avertizez că nu te va puteaelibera nimeni înainte de a săvârşi perioada dedetenţie pe care o vom stabili împreună. De câte zileai nevoie pentru a-ţi sfârşi opera?- De vreo zece, răspunse descumpănitcompozitorul.- Foarte bine zise Lenoir. Aprob cele zece zile.Apoi dădu ordin celor doi gardieni, ce se aflau lauşa sa, să-l conducă pe deţinut.După un timp, Mehul se trezi într-o chilieîngustă unde se aflau: un pian, o masă, douăscaune, cerneală şi hârtie de scris.Deşi regreta hotărârea pe care oluase, se aşeză la pian şi începu săimprovizeze până noaptea târziuuitând să şi mănânce.Într-o zi, muzicianul se trezi cuvizita prefectului care se scuză:- Mă ierţi că te-am tratat ca peun deţinut adevărat.- Vrei să spui că au trecut celezece zile? - întrebă mirat compozitorulApoi, arătând spre vraful de partituri,îi mărturisi cu bucurie:- Iată!Aşa s-a născut opera „Iosif în Egipt”Această lucrare, păstrată în bibliotecaConservatorului din Paris, a fost dedicată de cătreautor, prietenului, prefectului de poliţie LENOIR; iarîntâmplarea povestită este adevărată.masura, de Mahatma Gandhi. Ca tot a-ti deschissubiectul, imi aduc aminte de perioada hippie, cand insanul societatii americane tot ceea ce conta era marcasi dimensiunea automobilului si contul din banca. Copiiacelor oameni au respins materialismul cu puritateatineretii si, in lipsa unor modele spirituale locale,autentice, s-au vazut nevoiti sa migreze in numar marein India si Nepal, cautand ceva cu care sa-si umple goluldin suflete. Este foarte important sa ai un model si sa fiiun om credincios. Aproape ca nu conteza religia aleasa,cat conteaza devotamentul tau. De acolo iti iei puterea sisperanta. Eu asa am razbit de fiecare data.R: Cum si cu ce te-ai intretinut, de-a lungul calatoriilor?A. Bruginoux: Bineiteles ca am avut nevoie de osuma minima de bani pentru mancare, haine, diverseconsumabile si vize. Am muncit peste tot, nu amrefuzat nicio munca cinstita. De exemplu, am lustruitincaltamintea oamenilor in Italia, si nici in prezent nugasesc nimic rusinos sau umilitor in acesta ocupatie.Mare parte din banii castigati erau cheltuiti pe mancaresi vize. Nu am dormit niciodata in hoteluri. Nici nu ammancat vreodata la restaurant.R: Ce ne poti spune despre religia aleasa de tine?A. Bruginoux: Ma bucur ca am avut puterea saiau decizii personale in ceea ce priveste religia si caleasprituala aleasa. Vedeti, in multe tari si regimuri politicedin lume nu poti face asa ceva fara sa sfarsesti ucis.Niciodata nu mi-au placut religiile impuse. M-am nascut incultul romano-catolic si nu voi uita niciodata o intamplaredin copilarie. Aveam 7-8 anisori, iar preotul catolic imispunea cu toata seriozitatea ca in afara Bisericii Catolicenu exista salvare, nu exista mantuire. Am fost socat simi-am spus atunci, cu mintea de copil: „Vai, cat ma bucurca m-am nascut catolic. Sunt in sanul Bisericii, inca dela inceput”. Pe masura ce cresteam, ma intrebam mereuce se va alege de sufletele copiilor chinezi, indieni sauarabi. Oare vor merge in Iad cu totii pentru ca nu s-au8546 www.oglindaliterara.ronascut catolici, sau nu vor sa se converteasca? Cum sacred asa ceva? Cum sa fiu de acord cu asa ceva? Sunt unom credincios, am ales cultul Baha-i, si sunt fericit. Pe dealta parte, astazi sunt mirat de lipsa de credinta a omuluimodern. Bisericile din Europa sunt goale, iar pe candvizitam un templu budist din Thailanda am descoperito colectie impresionata de reviste pornografice asezatechiar langa altar.R: Conform opiniilor tale, toti oamenii traiesc intr-oorchestra mondiala, iar Creatorul este asemnea unuidirijor virtuos care ne conduce incet spre o armonia totala.A. Bruginoux: Evident. Culturile popoarelor sunt diferite,dar ce este o cultura? Ce defineste o mentalitate in raportcu alta? Pentru mine, diferentele dintre culturi nu suntaltceva decat interpretari diferite din cauze mai degrabageografice, interpretari pe care le dam cu totii vis-a-visde acelasi fenomen. Sa luam, spre exemplu, durerea.Daca o piatra cade pe piciorul unui occidental, acesta vaurla de durere si, mai mult ca sigur, va urma o cascadade injuraturi. Daca aceeasi piatra cade pe piciorul unuiasiatic, acesta, cel mai probabil, va izbucni in ras. Evidentca il doare la fel de tare ca pe european, dar mileniilede experiente si constientizari mai profunde ale lumiiinconjuratoare il fac pe asiatic sa rada, in ciuda durerii.De ce? Pentru ca se bucura ca piatra nu l-a lovit in cap.Cand vom avea si noi, occidentalii, aceeasi mentalitate,atunci vom fi cu siguranta mai fericiti. Pe de alta parte,nu neg deloc avantajele materialismului. Din contra,pentru a trai armonios, omul trebuie sa se dezvoltesi in directia materiala. Sa va spun un secret: nu potisa-l cauti cu adevarat de Dumnezeu, decat atunci candai constientizat limitele materialului, ale bogatiei, aleluxului. Alfel, nu se poate. Vei fi doar un sarac care vreasa fuga de saracie, refugiindu-se pe taramul spiritual.Nu vei reusi. Frustrarile de ordin material te vor opri dinevolutia ta spre Divin.