Ştefania Oproescu - Oglinda literara

ESEUcer./ Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă,/ ar învia,dar încă n-are semn-/ şi crucea-ntinde braţe de osândă/cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile detrupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustulsuferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul dearamăsă-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimăde sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada deveniriiprin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţăşi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit mugure al Învierii,în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum pestecărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ceva cuprinde-mâine toată ţara./ Hristos a înviat pestelopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat caîn atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate./ Hristosa înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-adoua oară./ Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poatenumai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviatbiruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când pestezidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii./Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruiemulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).Demetrius Leontieş, medicul fără de-arginţi, a suiturcuşul demnităţii Neamului, cu toiagul de aur al divinuluiAdevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul apregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru apregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenitAltarul jurământului de credinţă al Elitei creştine abiaînflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnics-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma şicu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuinţele.S-au ars toate metehnele, toate prejudecăţile, toateamăgirile, toate orgoliile şi s-a semănat sămânţă bunăpentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, auînvrăjbit şi-au aţâţat pârjolul, pregătind oţetul, fierea,spinii, piroanele, uciderea şi defăimarea, neştiind că lacapătul lor sus pe cruce se aşează slava Învierii.În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoriaromană-n două…/ Cu “omul nou” începe era nou,/Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce…/ Pe cei uitaţi înfunduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji străbuni-/Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Şi-I preamăreşti, cu aletale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar totce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevăr, frumos şibine,/ Va fi ca semnul vieţii prins la sân./ Prin veacuri, teva adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!...(La răscrucea Neamului).Vasile Blănaru-Flamură, turnat din cremene latemelii Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pemistrii gemetele străvechi, devenind neputincios înscrâşnete şi ură. Aşa şi-a crescut pe marii ei fiii. ÎnCodrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panerede argint şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentrufiecare menirea sa. Vasile Blănaru şi-a pus peste trenapăienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântecde jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud,testamentul ca o romanţă a iubirii. Ultima dorinţă azugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şipoeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnăşi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şiparfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.Ne târâm paşii printre mărăcini şi-n ocară:/ e caleape care o suim cu străbunii din veac./ Ne târâm aniiosteniţi-surghiun, şi nici măcară/ nu ne putem revoltala bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm paşii peste răscrucimagistrale,/ ca nişte nevolnici îmbătaţi de himerefără orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În celumi astrale?/ Şi de ce ne-am lepădat de ele ca Pilatdin Pont?/ A căzut pe lespedea veşniciei o lacrimă, dinmiliarde,/ la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-adespicat ăn două împărăţia iluziilor bastarde,/ iluziile,iluziile noastre şi ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprinsdin infinitul vărstelor milenare/ o fărâmă din fiinţaneamului ce trudeşte aici,/ pe bolta înălţimilor dure s-auaprins felinare,/ iar sub catapiteasma spaţiului mioriticard licurici,/ să stingă văpaia speranţelor noastre,8854 www.oglindaliterara.rodescântec, cu zările./ Nici bocet, nici ură, nici murmur,nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fărăîntoarceri, uitările,/ şi calea lactee şi crucea Golgotei şitot ce-navem./ Ale noastre au fost văpăile mocnite-nelanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru ţară s-aucimentat în amar;/ de-am sărutat obrajii Neamului cubuzele de cremene/ ale noastre au fost sângerările şigeamătul nostrum plenar./ Atunci, o ţara mea-osândă!Ţi-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge,cu lanuri bogate şi cer înstelat, să le poarte copiii copiilornoştri de azi şi pentru ele/ să nu mai moară nimeni traspe roată şi nici strangulat./ Nimeni pentru o bucată depâine în lanţuri să nu mai fie,/ nici minciuna să nu maistea la masă cu foştii iloţi,/ Pentru tine am cântat căndva,împreună, iubirea, Daco-Românie,/ Adevărata iubire deoameni şi dreaptă judecată pentru toţi./ Am învăţat săne iubim neamul osândiţi fără vină,/ prin Iuda să parăvânzarea mai lesne, mai clar de-nţeles,/ nici blidul delinte, nici arginţii-n rugină,/ ci-n locul lor, o, ţara mea!Doar prigonirile am ales./ Să stingă văpaia speranţelormocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru ţarăcimentate în veac/ şi, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cubuzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii lacapătul suferinţelor ce tac… (Golgota iluziilor).Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primiifulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Şi-aluat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindulîncătuşat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-idragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-aprefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. PesteCruciaţii tristelor întoarceri cad consolări şi stele. Crezullor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducereaminte răspândeşte mireasma Reginei nopţii. Pe cărareaunei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadenţălirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentrucei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins dinpiroane şi-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lorde pe cruce o fărâmă din slava Sa.Şi la noi a intrat într-o zi în celulă,/ în celula morţii,la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig şi foamedestulă./ I-am sărutat mâinile bătute-n piroane/ şiplângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slavaTa,/ din resemnarea îndurărilor de pe cruce/ şi în ispitadisperărilor nu ne duce,/ ca orice hulă/ s-a putem ierta”./Ne-a privit, ne-a mângâiat şi s-a dus,/ aşa cum se duceun vis în mister,/ în nenţelesuri pornite spre cer,/ şi noiam plans, căci totul era plângere/ şi înfrângere, Iisus./Apoi ne-am rugat ca lanţurile reci/ să nun e mai doară/a mia oară/ şi ura cumplitelor zile-n tortură să moară/ înveci de veci./ Şi celula noastră, a morţii, în ziua aceea,/a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ cascânteia,/ ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul/şi până noaptea târziu am aşteptat,/ am aşteptat năuci/să vină cât mai repede călăul/ cimitirelor fără cruci,/ săplângă-n cântare de cetini Rarăul/ şi mamele noastreprintre uluci. (Iisus în celula morţii).Ion Golea provenea din buchetul de ţăraniînmiresmaţi de pe Târnava Mică. A crescut cu dragosteşi cu credinţă, strălucind în toate. Chemarea de susla ales pentru rostuirile dreptăţii Neamului. S-a dăruitcu toată fiinţa sa cerului divin şi pământului său dragşi sfânt. A plătit cu viaţa, curajul, demnitatea, credinţaşi dragostea sa. Cioplit din voioşia cristalină a cerului,Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. Înel nu s-a prohodit senzaţia primejdiei, căci s-a durathaiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotrivarânduielilor creştine. Şi-a încropit din descătuşări cărăride luptă pentru a deschide zările speranţelor. Şi-azăvorât toate filele din albumul destinului cu peceţilecredinţei Zilele sale, cenuşeresele, le-a mocnit în psalmidreptăţii, le-a tivit cu raze şi le-a brodat primăverii sale.Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iartrilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voioşia cu o luncăde flori. Neastâmpărul tinereţii i-a adunat gândurile, l-aînmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-şi visurilerupte. Ca un potir de cer şi-a pregătit denia mare, cufruntea lină şi catifelată scăldată-n picuri de lumină.(continuare în nr. viitor)