12.07.2015 Views

3630 - Oglinda literara

3630 - Oglinda literara

3630 - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS
  • No tags were found...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.

EDITORIALExasperări incendiareAcum 18 ani, tot pe vremea asta, se vindeau bine, la colţ de stradă pe un taburet,“Cămaşa lui Cristos” şi “Mătăniile”. Şi tot atunci apărea primul tabloid românesc,cine îşi mai aminteşte, aşa numitul “Oblio”. Intelectualitatea pro-occidentală se delectacu serialul nemţesc “Familia Guldenburg” iar clasa muncitoare, băgată înboale de unii şi de alţii, urmărea cu sufletul la gură, telenovela braziliană “SclavaIsaura”. Primele reclame la Adidas Torsion, suc cu aspartam, franzele turceşti.Pleaşcă, madam Valmy – gablonzuri & baluri de cristal.Gabriel FunicaUltima noapte de totalitarism primelezile cu ţigări Assos la liber.Beam, fără discriminare,Alvorada şi puneam ţara la cale. Ne vînzoleamaiurizant prin Istorie. În fond, abiaisprăvisem de făcut revoluţie. Fiecare în felullui.Cumpăram şi citeam de-a valma felurite publicaţiimai toate “libere”. Cozile de la salam cusoia, pîine şi lapte, se mutaseră la ziare. Dupăzeci de ani de scleroză prin “meandrele concretului”începea, de bine de rău, să circule informaţia.Învolburată, alarmistă, mobilizatoare.Ne-am aşteptat, cel puţin unii, ca după acestiureş presa, cea scrisă îndeobşte, să aibă oevoluţie mai fericită urmînd, fie şi de departe,modelul presei serioase occidentale. N-a fostsă fie aşa.Paradigmatic aş zice, în 1992 apărea“Evenimentul zilei” cu găini violate. Sigur căîntre timp acest ziar şi-a revizuit radical comportamentulpublicistic.Însă atunci a dat un toncare, oricît de ciudat ar părea, a contribuit ladestinderea climatului public. Indubitabil, meritullui Ion Cristoiu.De altfel, grăitor faptul că revista“Baricada” s-a transformat în ziarul“Libertatea” aşa cum îl cunoaştem şi mai alescitim foarte mulţi la prima oră. În 1995, decembriecătre sfîrşit, ProTv dă lovitura de piaţă, cuun stil inedit de a face jurnalistică, cu un nou formatde televiziune, copiat ulterior de mai toateposturile tv. apărute ca ciupercile după ploaie.Deşi transmitea din 1993 Antena 1 nu avuseseun impact deosebit şi nici nu se dovedise vreunconcurent primejdios pentru colosul TVR. Desigur,boom-ul media care a urmat trebuie corelatcumva cu procesul de disoluţie a proprietăţiide stat şi reconfigurarea economiei după criteriile,fie şi mimate, ale unei societăţi de consum.Multitudinea canalelor tv. care ne ambaraseazăastăzi reflectă, în esenţă, multitudinea segmentelorde consumatori de televiziune, eminamente,color. Proporţional realitatea s-a coloratşi ea. De la cenuşiul sepulcral al epocii de tristăneuitare la împestriţarea vertiginoasă, cu stridenţepopulare d’Epinal, a tranziţiei. Acest fundalnuanţat pînă la grotesc avea parcă nevoiede o coloană sonoră, adecvată. Au apărut manelelecu întreaga lor “pleiadă” de copii “minune”,filon aurifer, se pare, pentru industriadivertismentului, voiei bune şi trasul mîţei decoadă. Formatul a prins, a făcut carieră “lamaxim” odată cu Minodora & Co. Ba chiar şi literatura,pe ici pe colo, s-a pliat pe acest calapod,trecînd astfel de la literatura de sertar laliteratura de fermoar, în numele dezinhibării limbajului.Subcultura, adevărată cultură pentruunii, tabloidul mişcat sau fix, îşi adjudecă procenteimpresionante de audienţă jonglînd iresponsabilcu un public în cea mai mare parteimatur. Din acest punct de vedere, “cazul Elodia”(cum să-l ratăm ?) este emblematic. Uncaz, poate dramatic la origine, transformat însubiect de băşcălie naţională, de dragul ratinguluicel aducător de profit reinvestit în limuzine,yahturi şi elicoptere personale. Aşa se face căexasperaţi de prezent dar poate mai mult înspăimîntaţide viitor, un grup de scriitori aflat recentla Iaşi cu ocazia Festivalului Internaţionalde Neoavangardă, au încropit o piramidătapetată cu ziare tabloid, simbol absolut al decerebrăriiîn masă, căreia i-au dat foc în public,ca un semn de protest la adresa acestuifenomen prolific, îngrijorător. Un gest extrem,fără precedent, cu tot aerul lui uşor caragialesc,ce ar fi trebuit să pună pe gînduri, să creeze forumuride dezbatere, să vedem cel puţin cîtevaemisiuni la ore de vîrf cu invitaţi dintre cei maiavizaţi luînd “chestiunea zilei” la puricat. Nicimăcar n-am fi ştiut de acest eveniment dacă nus-ar fi zvonit, ceea ce nu se ştie încă sigur, căprintre paginile de ziar s-ar fi aflat şi niscaipagini din Mircea Cărtărescu. Fapt care a inflamatspiritele şi s-a lăsat cu sancţionarea poetuluiDaniel Corbu, artizanul imolator, din parteaUniunii Scriitorilor. Altfel, ne calcă pe sistemfiţele, ne indispune mondenitatea găunoasă, neexasperează trivialitatea şi lipsa de discernămînt.Ne mulţumim doar cu grimaseafişate în împrejurări selecte şi sarcasm de circumstanţăsau ne amintim, fioros, de nazism.[...] Din acest punctde vedere, “cazulElodia” (cum să-lratăm ?) este emblematic.Un caz,poate dramatic laorigine, transformatîn subiect debăşcălie naţională,de dragul rating-uluicel aducător de profitreinvestit în limuzine,yahturi şi elicopterepersonale. Aşa seface că exasperaţi deprezent dar poatemai mult înspăimîntaţide viitor, un grupde scriitori aflat recentla Iaşi cu ocaziaFestivalului Internaţionalde Neoavangardă,au încropit opiramidă tapetată cuziare tabloid, simbolabsolut al decerebrăriiîn masă, căreiai-au dat foc în public,ca un semn deprotest la adresaacestui fenomen prolific,îngrijorător.www.oglindaliterara.ro3631


JURNALTridentşi şansele postrevoluţionare ale filmului(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, saltimbancişi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratareaunor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al patrulea,din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţiela Editura Palimpsest.)(urmare din numărul anterior)E drept că a auzit foarte târziu, atunci când nu mai eranimic de făcut.Primii bărbaţi care au poposit la Hollywood nu erau cunimic deosebiţi de crescătorii de vite, de căutătorii de aur sau denegustorii de sclavi. Gloria şi celebritatea vor veni mai târziu; deocamdatăvor să supravieţuiască, pe urmă să se îmbogăţească –nici ei nu prea ştiau cum. Dar voiau. Nu glorie, sau nu voiau încăglorie. Primele actriţe pofteau să rămână anonime. Numai curveleapar cu poze prin vitrine, pe pereţi, numai târfele iau bani pe fotografiilelor. Şi ce fată de familie bună ar fi fericită să-şi ştie poza înportofelul unui killer? A unui vagabond? Pe peretele unei cârciumi?A unui bordel?Istoria adevărată, plină, demnă de a fi studiată în toateşcolile, chiar în cursurile elementare, începe cu Naşterea unei naţiuni.Hollywoodul scrie adevărata istorie a Americii, America recunoaştecinematograful ca singurul şi adevăratul ei purtător decuvânt. Naşterea unei naţiuni este prima biografie a Americii – aAmericii văzută din America, în stil american (hollywoodian!). Cărţiledespre America erau scrise cu semne de import, după formulede import. Multe erau memorabile, dar nu erau americane. Naştereaunei naţiuni e o biografie sută la sută americană. Cu ea începeistoria Holywoodului, dar şi adevărata istorie a Americii.La trei martie 1915, când filmul se proiectează la LibertyTheatre din New York, New York-ul putea înţelege că adevăratacapitală, capitala spirituală a Americii şi a lumii s-a mutat la Hollywood.II. De la logodnicele Americii la Marilyn. Calea pierzaniei(fragmente)(J J Fitzcarraldo/C. Ionescu) This is a wrong way, aceaste o cale greşită, a fost replica lui Jean Negulescu după ce a văzutGâtlej adânc. Aceasta este o cale greşită, a spus David Wark Griffithdupă ce a văzut Cântăreţul de jazz. A wrong way, mi-a repetatîn decembrie 1947, când trimis de Jo Schenk, l-am vizitat pentru arelansa o actriţă teribilă: Lillian Gish. Jo voia o nouă logodnică aAmericii, dar ca să lansezi o nouă logodnică a Americii, trebuie săiarăţi Americii una de odinioară, una care a rămas credincioasăunei singure iubiri. Schenk era într-una din pauzele sale păguboaseşi îşi imagina că o nouă vedetă, o adevărată vedetă, arputea purifica lumea.Dar ca să lansezi o nouă vedetă, trebuie să ademeneştipublicul cu una de odinioară. Eram mesagerul lui, ultimul. Miza pefaptul că eu…eu l-aş putea hipnotiza. Că aş adăuga forţei mele deconvingere o dispoziţie mentală specială. Dacă l-am făcut peBogey să se lase de băut (două zile, era totuşi…o performanţă!) dece nu l-aş convinge pe David să se apuce de treabă..,.Nici o şansă, mormăia Griffith, toate sunt aşezate pe căile pierzaniei.El avea în faţă un morman de stridii şi mă îmbia şi pemine. Îi ştiam filmele, erau geniale, dar aparţineau lumii celeilalte.Jo îmi povestise istoria cu Calea pierzaniei: ar fi vrut să-l ia pe Jolsonîntr-un film, făcuse un proiect pentru cast – după ce Al a apărutîn Cântăreţul de jazz n-a mai putut să-l suporte. El îl voia întăcere, înconjurat de o tăcere care vorbeşte. Nu el trebuia să cânte.Tăcerea, imaginea trebuia să devină muzicale. Filmul trebuie săfie imagine, emblemă, stilizare, sugestie, relaţie sufletească, acordîntre sensibilităţile asemănătoare. Dacă un Capgros îţi vorbeşte,tu îl asculţi pe el, nu te mai interesează ce e dincolo de imagine, numai vrei să ajungi la sens. Ţi se oferă omasă copioasă, un chef, te ghiftuieşti, nu Cornel Ungureanupui corpul pe linia de plutire. Cum să vorbeştiîntr-un film? E ca şi cum ai dirija unconcert în pielea goală. Nimeni nu te mai ascultă, se uită cum îţipendulează sexul când mişti bagheta.Da, repeta David, răul se va întinde. Toate ideile păguboasefac pui. În curând nu va mai exista film adevărat.Dar nu numai Griffith credea că apariţia filmului vorbitorînseamnă sfârşitul artei cinematografice. Toţi cei mari ai filmuluimut vedeau în filmul vorbitor apocalipsa artei cinematografice. Ascultausunetele ca pe o trădare. De ce trebuiau ei, de la care începuseo lume, abandonaţi. Fiindcă toate ţaţele, mamiţele, fălcoşiişi fălcoasele de pretutindeni la filmul vorbitor vor merge, nu la comediamută. Şi ar fi putut dragii noştri analfabeţi să descoperesensul ascuns al cuvintelor, al subtitrării? Cântăreţul de jazz aanunţat cea de a doua decapitareFilmul nu mai era. Naşterea unei naţiuni, Intoleranţă, CrucişătorulPotiomkin coborau în preistorie. Prin 1922, după ce avăzut Intoleranţă, Lenin a vrut să-l pună pe Griffith comisar şef alcinematografiei sovietice. David l-a refuzat cu un zâmbet ironic: eleste aristocrat, el se trage din neam regal, ce să caute el acolo,chiar dacă ar fi să-l pună în fruntea revoluţiei mondiale? Fiindcă, defapt, asta era propunerea lui Lenin: să fie el în fruntea revoluţieimondiale. Pentru DWG noua lume era America, nu Rusia.După cel de al doilea război mondial, s-a vorbit despre filmelelui cu Griffith cu destulă prudenţă. Cu oarecare întârziere seputea observa că regizorul e un aristocrat pur sânge. Şi fiindcă nuera un supus care se adaptează chemărilor tribului, l-au acuzat defascism , rasism, propagandist al ku-klux-klanului.În Naşterea unei naţiuni, film care întemeiase Americaspiritului, kukluxklanul era făcut din oameni teferi la minte care seapără. Ca să scrie Pe aripile vântului, Margaret Mitchell a văzut filmulde vreo zece ori. Ticăloşi nu erau învinşii, ticăloşi erau învingătorii.Cum să defilezi, după 1945, cu un regizor care spune căînvingătorii sunt nişte ticăloşi? Mie mi-au plăcut întotdeauna cei cemerg împotriva curentului, perdanţii de profesie. Griffith era un pierzătorde profesie. Geniul lui, ca şi al lui Stroheim, era de a pierdeca un adevărat aristocrat. În 1947 era sigur că Intoleranţă va deveniun film tabu.El mânca stridii şi îmi spunea că din 1927 filmul a luat-ope o cale greşită. Nu neapărat din cauza sonorului, fiindcă dacănu se inventa sonorul s-ar fi inventat altceva. Era un lucru prea frumospentru omenire. Un asemenea miracol nu durează. Nu-i aşa?Să vorbeşti prin imagine, să te asculte ochiul şi nu urechea. Domnule,îmi explica, de data aceasta nu filmul, ci lumea a luat-o pe ocale greşită. Ruşii au câştigat războiul, comuniştii se vor lăţi pesteEuropa, curând vor ocupa şi Asia şi Africa. În curând comuniştii vorfi stăpâni peste lume. Şi îşi vor instala capitala mondială la Hollywood.Dacă se va întâmpla invers? Dacă America va deveni stăpânalumii?Dacă se va întâmpla invers, e acelaşi lucru. Lumea a apucat-ope o cale greşită. Dacă te duci la cinematograf, îi vezi cum sesărută, cum spun atâtea lucruri nepermise. Toţi fac filme despreplebe, despre mizerabilii pământului. Care mai au şi dreptul săspună cu voce tare ce gândesc ei, mizerabilii. Nu doar filmul aluat-o pe o cale greşită, lumea a luat-o rău.Până să se limpezească toate, la 23 iulie 1948, mai era un pic devreme. Nu multă, dar mai era.(continuare în nr. viitor)3632www.oglindaliterara.ro


CRONICĂ DE CARTEDespre critici şi morminteMarcel Reich-Ranickispunea cândva căun critic profesionist stăîn faţa cărţilor precum unginecolog care toată ziuaare de a face cu femei,Daniel Stuparudar încearcă să nu îşi piardăîn particular interesulfaţă de ele. Acesta epoate şi unul din atuurile cronicilor semnate de Al.Cistelecan în volumul Diacritice (Curtea Veche,2007), făcând lectura cărţii - spre a-l parafraza peHoraţiu - nu doar utilă, ci şi plăcută.Această carte însă, în ciuda dimensiunilorsale reduse (sub 300 de pagini A5), poate ducelesne cititorul neavizat la indigestie: e o carte “grea”,în sensul clasic şi nobil al cuvântului. Or, poate cătocmai aceasta este miza unei scriituri/lecturi de calitate:decantarea textului până la acel minim ireductibil,după cum spunea Borges, elogiindu-l peKipling (sau Dürrenmatt, comentându-l pe Grass:“Individul mi se pare pur şi simplu prea puţin inteligent,de vreme ce scrie cărţi atât de groase.”)Înainte de toate, subiectul abordat de autoreste clar delimitat (e vorba de o criticăa... criticii din spaţiul autohton, mergând– cu tot cu paranteze – cel mult treipatrudecenii în urmă). Acesta este fărăîndoială un punct forte al cărţii, făcânddin lectura acesteia un veritabil tur deforţă: criticul îşi propune un dezideratclar, după care purcede metodic la realizareaobiectivului asumat (aceste croniciau fost publicate iniţial aleatoriu înreviste literare, dar senzaţia e că autorulavea de la bun început în vedere unvolum).Deliciul lecturii constă, printre altele,în identificarea vocii autorului, disimulatăprintre vocile celor analizaţi, în acest labirintic discurscritic al criticii. E un soi de imagine gestaltiană,în care trebuie să pendulezi mereu între cele douăfiguri încapsulate în aceeaşi imagine, pentru a sesizaunde se întâlnesc, dar şi unde se despart textulanalizat de vocea celui care îl ţine sub lupă.Nu ştiu câţi dintre cititorii acestei cărţi vor firealizat importanţa acesteia în economia unei viitoareistorii a literaturii române. Privită din afară, eanu e decât o cărămidă în edificiul ce va fi ridicatcândva - şi încă destul de modestă, faţă de “cărămida”lui Alex. Ştefănescu -, dar din interior, s-arputea să fie tocmai acea “piatră pe care au aruncatozidarii”, şi care „a ajuns în capul unghiului” (1Petru, 2, 7).În altă ordine de idei, “Diacritice” se dovedeşteinteresantă şi sub aspect formal: le style, c’estl’homme opina cândva Buffon, şi parcă nicicând nua fost mai adevărată această butadă în contextulcriticii literare de la noi, precum în cazul acerbuluicritic de la Târgu Mureş. (Personal, aş risca pariulde a recunoaşte un text ieşit de sub condeiul său,nesemnat sau publicat sub pseudonim.)E una din vocile cele mai personale ale criticiinoastre actuale (disciplină ce presupune distanţarea,dar nici nu se poate sustrage cu naivitatesubiectivismului, pe care Cistelecan şi-l asumă dealtfel cu dezinvoltură). Din aceasta nu lipseşte însătragismul, şi nici ironia (atunci când îi dă, la un modpe cât de galant, pe atât de percutant, peste nas luiAdrian Marino bunăoară, cel care se văita că “nuavem edificii măreţe”, că am fi “o ţară de poeţi şipublicişti”, dar admite că “poezii şi romane nu a maicitit de 30 de ani”).Un element care atârnă greu în balanţă (şiva atârna din ce în ce mai mult de aici înainte), îlconstituie afirmaţiile pe care Al. Cistelecan le face laun moment dat despre Mircea Martin, aserţiuni ce ise potrivesc lui însuşi ca o mânuşă: “Cronicile luisunt scrise sub specia definitivului, nu a conjuncturalului”,“un bun critic e un profet al operei” şamd.(Pentru că, la fel ca în proză, unde în personajeleunui roman se reflectă tot atâtea alter-egouri ale autorului,la fel şi aici – în autorii comentaţi vom regăsitot atâtea chipuri ale exegetului.)Alt aspect (de care aminteamdeja mai sus), care mă amuză şi mă incităîn egală măsură, este provocareade a decela în text opinia autorului,lucru nu întotdeauna facil. Mereu şăgalnic,de o fină ironie socratică, Al.Cistelecan îşi exprimă clar opţiunile,însă doar pentru cei care au ochi săvadă şi urechi să audă. Ascunse printrerânduri, acestea se insinuează discretîn atenţia cititorilor vigilenţi.E un element clar evidenţiat încapitolul despre Alex. Ştefănescu, bunăoară(dacă tot l-am amintit), pe careîl încheie într-o notă aparent optimistă, în fond tragică.(A spune despre o carte că e „prea folcloricăpentru literaţi” şi „prea comodă pentru specialişti”,dar că e frumos editată, scrisă antrenant, fiind plăcutăla lectură, şi că îşi atinge publicul ţintă – înideea că oricum nu ţintea prea sus -, e ca şi cum aispune că o revistă oarecare, fie ea şi în formatglossy, nu e decât chimval răsunător sub aspectulconţinutului, dar pentru împachetat peşte saubrânză la piaţa Obor e numai bună, chiar indicată.)Acesta e probabil ingredientul secret al reţeteilui Cistelecan, cel care dă o savoare apartediscursului său. Dacă într-o primă fază rămâi oarecumstupefiat în faţa acestei cerneli critice difuze,emisă parcă de o proteică sepie, ce se sustrage cuabilitate oricărei încadrări, ulterior se naşte provocareade a găsi structura interioară a acestui discursevanescent şi sinuos, care atinge însă până laurmă punctul nevralgic al textului (în baza aceluimot d’esprit conform căruia drumul cel mai scurtcătre ţintă presupune mai întotdeauna un ocol).www.oglindaliterara.roAna Zegrean: Al treileaochi, ed.Casa cărţii deştiinţăLoredana Danilă:Cauşiune pentru destin,ed. Pro PlumbIonel Marin: Crâmpei deveşnicie, ed.AndrewIon Panait: Dansând înoglindă, ed.RafetAurel Rotaru: DansulViolet, ed.Contrafort3633


ISTORIE LITERARĂREVIZORUL!A apărut ditamai „Istoria literaturii române”,semnată de Marian Popa: nişte cărţoaiecare, înainte de orice, impresioneazăprin proporţii. Fiecare condeier, din orice vârstăa literaturii, când deschide întâia oară oastfel de carte nou apărută, începe prin acăuta paginile ce-i sunt consacrate. N-amavut motive să fac excepţie, deşi un oarecareMircea Radu Iacoban sentiment de îngrijorare m-a încercat, fiindcăîn opul din 1977 („Dicţionar de literatură română”)acelaşi Marian Popa, între altele, judecă destul de acrişor romanul„Dincolo” de M. R. Iacoban, care aduce „mizeriile mai mici şiconcrete sau mai mari şi mai abstracte ale civilizaţiei citadine şi ale traiuluiîn comun printr-o perspectivă umoristică; expresii familiare şi dejargon imprimă ansamblului o tonalitate persiflantă...” (pag. 267). Aşao fi, numai că romanul „Dincolo” l-a scris... Corneliu Ştefanache. Erorilede informare nu-s chiar nenorociri în articolele de gazetă, care aziapar şi mâine mor, dar devin pernicioase când se încuibă în dicţionareşi istorii literare. Instrumente de lucru cu bătaie lungă, lucrările de sintezăoferă temeiuri menite să structureze şi să influenţeze nu numai judecatacontemporanilor, ci şi pe aceea a urmaşilor. Ia să vedem cumarată articolul consacrat lui MRI în noua şi masiva istorie literară. Începeabrupt: „Mircea Radu Iacoban – carieră culturală şi politică datoratăunor relaţii de familie.” Scurt, limpede şi cuprinzător. Nu mai conteazăcă mi se atribuie acelaşi roman al lui Ştefanache, fiindcă funcţioneazăînainte de orice aserţiunea din deschidere: „ăsta a făcut carieră datorităpilelor şi încrengăturilor de familie!” Marian Popa a preluat fără ezitareun zvon lansat de „Europa liberă”, potrivit căruia mai întâi am fostginerele primului ministru Const. Dăscălescu, apoi al ministrului MiuDobrescu şi în cele din urmă, postul însuşi începând să aibă niscaivaîndoieli, a utilizat ani în şir formula „beneficiar al unui nepotism suspus”.Precizez de la bun început că bietul socru-meu odihnea de cineştie când în cimitirul mănăstirii Căldăruşani şi n-a avut cea mai micălegătură cu mărimile zilei. Veţi spune că-i vorba de o chestiune personală,ce nu s-ar cuveni exhibată într-o pagină de gazetă. Aşa-i şi nu-ichiar aşa, fiindcă, în sine, povestea dezvăluie moravurile vremii, cândorice „ascensiune”, fie ea şi culturală, ascundea resorturi suspecte, înprimul rând de apartenenţă familială la vârfurile clanului. MRI a fost celmai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Naţionalş.m.a. – clar, „Cu Marincea e ceva!” Radioul meu nu funcţiona pe unda„Europei libere”, post în felul său merituos, ascultat de toată lumea (inclusivde ştabi) şi, ca-n zicala populară, întâi a aflat satul şi ultimul, bărbatul.Nimeni nu-mi spunea – însemna să se desconspire ca ascultătoral unor „posturi duşmănoase” – şi, aici e aici, taman ca în „Revizorul”lui Gogol, n-apucam să solicit ceva, că... se aproba. Aflat în mare dificultate,Teatrul Naţional din Iaşi, căruia i se cerea, absolut absurd, săse auto-finanţeze (ar fi trebuit ca spectatorul să plătească biletul, săintre şi să iasă imediat pe cealaltă uşă, 24 de ore din 24, ca la mausoleullui Lenin) solicitam sprijin întreprinderilor, care nici ele nu plăteausalariile în întregime, dar... nu pregetau să acorde sponzorizări mascateşi, în fond, ilegale. (De pildă: chipurile am confecţionat şi pictat, cuatelierele, 10.000 de plăcuţe cu inscripţia „Vânătoarea interzisă” – pictasemnumai două, pentru ataşare la dosar – când a venit un control financiarsă verifice, i-am invitat pe revizori să le numere pe cărărilepădurilor patriei. Avertizez DNA că mini-panamalele cu pricina au intratde mult în graţiere...) Ajuns cu o echipă TV într-un orăşel sucevean demunte, am fost extraşi imediat din hotel de primarul localităţii, care neamutat într-o reşedinţă de protocol, unde, de-a dreptul năuciţi, am fostîndopaţi toată noaptea cu clătite flambate... M-am trezit într-o seară cuun pădurar din zona Rădăuţilor, care m-a cadorisit cu de toate, de lacoarne de cerb montate kitsch, la pastramă de mistreţ şi bidoane cumiere, doar-doar l-oi scăpa de-o inculpare pentru incendierea de puieţice trebuiau plantaţi nu ştiu pe unde. I-am spus că n-am nici o putere.Nici vorbă să mă creadă: „Lăsaţi, tovarăşu’, ştim noi!” În decembrie1989, am primit o mulţime de telefoane: „Ginerică, ţi s-a înfundat!”D-ale socialismului românesc.Dar chiar s-ajungă să mă ştampileze într-o istorie literară...Şi oamenii decultură trebuie sămănânceSe poate să mă fi îndepărtat cammult de lumea culturală, de îmi pare camfadă de la o vreme încoace: mai rare războaiele,cam mici orgoliile sau abia vizibileluptele dintre găşti.Găştile, despre ele scriu azi. Categorisireala modă acum vreo doi ani s-ademonetizat. Găştile propiuzise au devenitbisericuţe iar interesul comun pare săfi bătut la fund orgoliile de tineri scriitorineacceptaţi de generaţiile aproape impenetrabile.Şi culmea, acum la sfârşit dedeceniu nu au nici cu cine să se bată. Nuîi contestă pe fracturişti, ci, în virtututeaunei periodicităţi, proaspeţii autori se desprinddin cea mai recentă generaţie, cu Cosmin Dragomirmici diferenţe care confirmă teoria.Apoi au mai apărut şi rezultatele. Autorii anilor 00 sunt traduşi,publicaţi si premiaţi. Şi încă nu li s-a urcat la cap, ceea ce e îmbucurător.Încă te mai vezi cu ei la bere şi spui bancuri porcoase, încă nurămân în anumite sfere blamabile. Îi împrumuţi cu bani sau le faci cinste.Par încă oameni. Mai oameni acum, într-o etapă intermediară,decât la câteva luni după debuturile fulminante sau peste câţiva cândva da notorietatea peste ei.Sincer, duc lipsa animozităţii insuflate de asaltul de uzură alamicilor care sar ca arşi la o jumătate de atac la coleg. Mă dezumflă ocultură moartă pe dinăuntru, suspendată în banalitatea unui act culturalsimplu. Fără scandal produsul nu are valoare de piaţă şi rămâne, înepoca pr-ului, la mâna deloc viguroasă a cumpărătorului accidentalsau prea specializat.Dar se poate şi fără! ca dovadă grupul de la Iaşi Florin Lăzărescu,Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, şi bănăţenii Radu PavelGheo şi Robert Serban care îşi fac treaba cu brio şi cu publicitate favorabilă.Însă dacă ne amintim de “Băgău” sau de „Cântece eXcesive”volume care au dat lovitura, nu numai prin calitate ci şi prin haloul consumeristicce le-a înconjurat, atunci nu putem să ne încăpăţânăm în„nealteritatea culturii”. Poate că o să fiu înjurat, nu ar fi nici prima niciultima dată, însă cultura are nevoie de creativitate nu numai la primulnivel, cel conceptual, ci şi la unul dintre ultimele cel al promovării respectivuluiact cultural.Nu sunt de ajuns stilul şi mesajul, cât timp ele ajung la 50 deînşi care au primit cartea editată într-un tiraj ruşinos la o editură obscurăfără vizibilitate şi fără difuzare. Se îndulceşte situaţia când prinpresă câţiva critici îţi analizează opul, însă asta nu înseamnă că scriipentru cronicari ci şi pentru ei. Aşa că, dincolo de gârbovirea din faţafoii albe ori a tastaturii mecanismul de promovare al cărţii trebuie săfuncţioneze exemplar. Mai ales acum când scrisul şi publicatul suntsport naţional iar în presa autohtonă nu există o revistă care să deatonul. O publicaţie care să taie şi să spânzure, să recomande şi săarunce la coş cărţi. Un grup de editori în care să te încrezi şi după lecturarecenziilor să te duci chitit în librărie şi să ceri respectivul volum.Noi avem găşti care încă se critică reciproc şi se aplaudă din obligaţie.Oameni care răspund cu promptitudine la un semn. Dar, din păcate,cealaltă tabără nu reacţionează aşa cum o făcea pe vremuri. Astfel căvolumele sunt cele care trec iar apa rămâne.La urmă citatul neapărat necesar:“În esenţă, poezia general acceptată astăzi are o suprafaţă sticloasă,netedă şi alunecoasă, iar înăuntru este o înlănţuire cumva metalică,inumană, sau după un calapod semisecret, este o pozie pentrumilionari şi pentru grăsani care nu au ce face, aşa că are parte de cevasusţinere şi supravieţuieşte fiindcă secretul ei e că numai cei care aparţingăştii contează, iar ceilalţi n-au decât să se ducă dracului, dar pozialor este anostă, foarte anostă, atât de anostă, încât acest lucru esteluat drept semnificaţie ascunsă – semnificaţia este ascunsă, foartebine, atât de ascunsă, încât nu mai există nicio semnificaţie, dar dacăTU n-o găseşti înseamnă că nu ai pic de suflet, n-ai sensibilitate şi aşamai departe, aşa că ai face bine SĂ O GĂSEŞTI, ALTFEL, NU FACIPARTE DIN GAŞCĂ. Şi dacă nu o găseşti, TACI DIN GURĂ”, CharlesBukowski, Poveşti despre nebunia obişnuită, editura Rao 2005.3634www.oglindaliterara.ro


ESEUO nouă paradigmă feminină a civilizaţiei?(urmare din numărul anterior)În materie de feminitate creştină, totul a început cu scenabiblică a lui Iisus şi Mariahei din Betania la mormântul lui Lazăr, cândse iveşte civilizatoriu prin Mariah rolul femeii: ea îi recunoaşte Luioaspeteal casei sale şi Învăţător-existenţa trans-omenească şi conştiinţafirească a puterilor Sale supra-pământene... Prin rugile eiexaltate, Mariah îi provoacă feminin lui Iisus fapta minunată a Învieriilui Lazăr. Şi să nu ignorăm că Mariah cea imperfectă,iar nu Martacea harnică, iritant de activă şi prea ordonatoare, numai Mariah aputut să-L convingă pe El către Faptă, matriarhalei Marta i se amânănedefinit rolul şi răsplata! Genul Mariahei se anunţă câştigător - prin“insuficienţă” feminină - chiar şi în faţa celei mai austere masculinităţi.Numai că - în răspăr cu bărbaţii rezonabili şi femeile inteligente,normale, conciliante - a apărut specia dereglată a masculilor“feminişti” şi a amazoanelor insurgente, specie hotărâtă să se răfuiascătocmai cu duhul scripturistic “patriarhal”, care ar oprima femeiaşi sexualitatea liberă!? Dar care - ar fi fiind sclavagismul biblic, devreme ce relaţia între sexe e atât de luminos nuanţată: “Femeia nueste stăpână pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa nici bărbatul nu estestăpân pe trupul său,ci femeia”.(I Cor.7,4) Şi ce feminişti-sexişti ar fideranjaţi de ascendentul masculin poetic al lui Gheorghe Istrate: “femeileîn care am nins cândva”?Raportul creştin între sexe părea limpede definit, dar fanatismelen-au lipsit. Iată o sectă creştină feminină, dezvoltată în veacurileXII-XIII sub influenţă cathară: “beghinele”, cele purtătoare descufie (fr. “béguin”) de amploare în Italia, Franţa, Germania, Ţările deJos. Culmea era că damele aveau şi omologi masculini: “begharzi”!Aşa ne amintesc Denis de Rougemont şi Mircea Eliade.Vine I.P.Culianu cu un adaus util: Apocalipsul lui Pavel asuscitat numeroase imitaţii, între care distingem producţia misticeibeghine Mechthild din Magdeburg, cea care a întreprins ocazionalcălătorii la Ceruri. În al treilea Cer (dincolo, aşadar, de cele 2 Paradisuri),Mechthild a descoperit Palatul şi Tronul lui Dumnezeu-Tatăl,precum şi camera nupţială a Fiului, unde Christ primeşte în uniuneintimă sufletele fecioarelor. Şi Mechthild a fost întâmpinată cu unsărut tandru, care a înălţat-o hăt deasupra celor 10 ranguri îngereşti...Cu altă ocazie, ambiţioasa (!) mistică a pătruns în însuşi “patuldragostei” şi Christ a dezbrăcat-o de toate “veşmintele fricii şi ruşinii,ca şi de virtutea exterioară”.Ce femei exemplare au fost selectate din lungul peripluuman? Cu accent pe strălucirea intelectual-creativă şi carismă feminină:Aspasia, Sapho, Diotima, Sfânta Hildegard, Marguerite deValois (regina Margot!), Elena Lucretia Cornaro, Sofia Kovalevskaia,Elena Ghica (viitoare Dora d’Istria), împărăteasa Sissy, Marie Curieş.c.l. De ce să fi fost fascinat Cioran de împărăteasa Austriei? Pentrucă Sissy, ultima mistică de calibru a Occidentului, conferă princarisma ei un stil de civilizaţie Mittelruropa.Încă de la finele mileniului II, teologul Vittorio Passenti neatrăgea atenţia că baza ultimă a oricărei Societăţi politice - care valorificădeosebirea de o societate animală - ţine de prezenţa imanentăa Logosului (raţiune, plus limbaj) şi de criteriul nesmintit alBinelui-Răului, iar o antropologie optimizantă susţine oferta inteligentăa creştinismului ,anume ideea unei civilizaţii a dragostei. Cumnu? Iată un marginal al Societăţii, un român deţinut la PenitenciarulMândreşti (Vrancea) pictând o Sfântă Fecioară Maria, cu prunc vizibilîn pântece!? S-ar zice, un frustrat de dragostea maternă în copilărie,precipitat în sacralizarea Femeii acum, la vârsta bărbăţiei.Sigur că postmodernitatea devine insuportabilă, dacă şi Madonase aciuie pe canapeaua dr. Freud,odată cu toată Istoria oamenilorşi toată nostalgia componentei feminine a civilizaţiei. Iarparadigma feminină a filosofiei (Gabriel Liiceanu) fi-va doar un rememberal salonului Aspasiei. Aspasia deja doborâtă de Sissy, indiferentdacă şi împărăteasa binemerita o şedinţă pe canapeaua dr.Freud, în viziunea maliţiosului Mircea Cărtărescu.* * *Odată ce ne-am asigurat înălţimile,putemprivi cu îngăduinţă, fie filmulregizoarei Kiti Luostarinen, Gracious Curvesdespre declinul corpului feminin, ca şiîncercarea unei artiste germane de a expuneplastic (tematică!) într-un bordel. Darsă gustăm bunul simţ al umorului britanic:femeile? Să ne fie superioare, nici căpoate fi vorba; inferioare? chiar c-ar fi regretabilsă punem astfel chestiunea; câtpriveşte egalitatea sexelor, ce să mai vorbim,e de-a dreptul absurd!?Neîndoios, se ivesc cazuri în care Florin Paraschiv- asemeni butadei :”dacă nu sunt antisemit,e meritul meu nu al evreilor”- s-arputea glumi: dacă nu sunt misogin, e meritul meu şi nu al femeilor!”CitindLe dèuxieme sèxe al Simonei de Beauvoir, FrançoisMauriac exclama exasperat: “am aflat totul despre vaginul dumneaei!”Cruzime? Avertisment feminismului ideologic. Dar şi eternulfeminin se răzbună devastator,câteodată, contra falocraţiei difuze/glumeţe/brutale,ca acea femeie american care i-a retezat soţuluiorganul plăcerii supreme. În cele mai civilizate ţări,femeile suntînvăţate să se apere de hărţuiri şi viol,lovind masculul exact în zonasa vitală!Nostim că legea franceză contra hărţuirii sexuale nu prevedecă tentativa de agresiune sexuală s-ar comite asupra unui bărbat,pe când legea americană - da... Departe în urmă a rămasimaginarul lirico-erotic al prozei lui Henry Miller. Iar câte un film italianîndrăzneţ spulberă orice iluzie că şi-ar mai găsi locul vreo cazuisticăfeminină: unii bărbaţi se cuvin distruşi, fie şi cu acuzaţiiexcesive, pentru că oferă prea multă fericire!? Cam tulbure eliberaredin milenarul sclavagism.Până în zilele noastre,o iritaţie macho ţâşneşte la oamenifoarte inteligenţi, în stilul sexismului anistoric. E şi cazul lui CristianTudor Popescu, autorul unui eseu Femeia nu e om. Talentatul, pitoresculpublicist de atitudine porneşte de la axioma că femeile facparte - ca şi copiii - între fiinţele umane fără statut ontologic, cu capacitateepistemică redusă (ele nu fac istorie!?), pe scurt, posesoarede minte colectivă,adevărat “covor psihic”. Ce mai, orice avânt femininspre înaltă condiţie e privit de C.T. Popescu drept “perversiunecontra naturii”!Spre sfârşit de veac XIX şi mai cu seamă în primele deceniide veac XX, Societatea stabileşte o regulă nescrisă a relaţiilor întresexe: el îşi conturează activitatea în exterior, încoronându-se de succeselevieţii active; ea (chiar dacă merge la Universitate, conduceautomobil şi exercită vreo profesie liberală) îşi menţine aventura încadru particular, căutând Dragostea şi Fericirea pentru amândoi...Unuldomină şi fasonează lumea, cealaltă este condamnată laa iubi şi a se supune, echilibrul cuplului, oferindu-i ei stabilitate şiprotecţie. Aceasta ar fi părut soluţia pentru generaţii, numai că infinitateacombinatorie a Societăţii liberale modifică treptat datele problemei,în plus sosesc noutăţi şi dinspre regimurile totalitare: înbolşevism, suspecta egalitate a sexelor la corvezi şi tragedie; în nazism,femeii i se poruncesc cei 3 K(Kirche=biserică, Kühe = bucătărieşi Kinder=copii), dar evoluţia modernă a Germaniei nu maipermitea medievalizarea ţării.Ultimele decenii ale veacului XX au grăbit procesul, nici mileniulnu mai avea răbdare. De la tentativele unor Mistinguett şi JoséphineBaker de a dansa dezgolite şi până la îndrăznealacoregrafului Lloyd Newson (în varianta populară: streaptease), trecândprin filme erotice de anvergură şi insistenţa revistei Playboy,noua paradigmă feminină s-a impus. Nici riscul kitsch-ului pornograficn-a fost neglijabil, regizorii (ca şi scriitorii) încercând să ostoiascăfantasmele erotice, cât masculine, cât feminine, fără a trişaArta. Un gând recunoscător pentru feminitatea ardentă a MonicăiVitti din Eclipsa lui Antonioni şi ideaţia lui Newson din Bound toPlease... Dar şi pentru romanele cuviincioase ale Barbarei Cartlandşi Daniellei(continuare în pag. 3674)www.oglindaliterara.ro3635


MERIDIANE CULTURALEDincolo de Munţii Sayan,unde şamanii călătoreau spre cerul poezieiAruncăm o repede privire cătrezona Asiei Centrale, de unde altădată plecauoştile lui Ginghis Han (1167?-1227; s-a stins în lupta contra cetăţii Xia, capitaladin Xingzhongfu, în 1227) ori Kubilai, lacurtea căruia a stat Marco Polo între 1275– 1291, către Zhongdu (Beijing), Buhara,Marius Chelaru Samarkand, Tabriz, Derbent, Astrahan şi„lumile” din jur. Apoi vom vedea lirica specificnomadă din Mongolia sau din bucăţile din trupul ei, ca RepublicaBuryatia, în regiunea Munţilor Sayan i , unde şamanismulrezistă pe locurile naşterii eroului legendar Geser i , ale lui SubedeiBaatar ii , pe unde au trecut atâtea triburi şi se pot întrevedea atâteainfluenţe. În limba mongolă şi azi există distincţia între naţionalitate,cu privire la etnie (ündüsüten), şi naţiune (ulus), relativ şi lastat, ţară, după unii poate în conexiune cu termenii chinezi (naţionalitate,minzu, şi ţară: guojia; naţiunea chineză: zhonghua minzu).De altfel, Danzanravjaa a descris caracteristicile, obiceiurile (aburiyosu) oamenilor celor „trei ţinuturi”, China (Khitad), Tibet (Tanggud)şi Mongolia.În îndepărtata Siberia, regiunea/ districtul (okrug) FederalSibirski, pe malurile Marelui Lac (Baikal), ocupând 351507 km 2pe care sălăşluiesc ceva mai mult de 1.000.000 de oameni (în anul2002 buryat-ii erau 27,8%, tătarii 0,8%, 0,3% etnici soyot i ş.a.) seaflă Republica Buryatia (creată de ruşi în 1923), cu capitala la Ulan-Ude. Un număr egal cu jumătate din al buryaţilor din Republica Buryatia(Buryaad Respublika) sălăşluiesc în diverse provincii:provincia (oblast) Irkutsk (cca. 80.000), Chita (cca. 67.000) şi laMoscova (cca. 2000). În republică sunt practicate mai multe religii:în est – budismul tibetan (lamaismul) Gelugpa v , în vest – şamanismul,creştinismul. În ultimii ani au pătruns şi adventiştii de ziuaa 7-a, krişnaismul, baha’i.Limba buryată (cu cele 10 dialecte) face parte din grupulnordic al limbilor mongole. Până în 1931 scrierea se făcea cu alfabetulmongolei clasice (uigur), între 1931-1937 – cel latin, iar din1937 – a fost impus cel chirilic, cu unele modificări.Asia Centrală a fost leagănul Marelui Imperiu Mongol. Azilimbile mongole (cu dialecte; N. Poppe v cele 7 limbi mongole sunt:santa – vorbită în provincia chineză Kansu, mongour – Kansu şiChianghai, dagur - Manciuria, mogol - Afganistan, oirat, buriat,mongol) sunt vorbite pe un areal larg, din Mongolia Interioară şiExterioară, părţi din Manciuria, Siberia Estică, unele provincii chineze(Kansu, Sinkiang, Cianghai), cursul inferior al Volgăi şi pe diversearii din Afganistan. Probabil cel mai important dialect al limbiimongole este khalkha (xalx) – în care a scris şi Danzanravjaa.În secolul al XIII-lea capitala Imperiului Mongol vi , Karakorum/Kharakhorum (ridicată în 1220 la ordinul lui Ginghis Han pelocul unde se afla un oraş/ cetate din perioada dominaţiei uigure),devenise un punct de atracţie pentru călători, înţelepţi. Construit învalea râului Orkhon, pe Drumul Mătăsii, oraşul, al cărui nume, înlimba oamenilor locului, însemna Pietre Negre sau Ziduri Negre, afost terminat abia în timpul lui Ogodei Han când, în 1235, a fost organizatdin punct de vedere urbanistic, terminat zidul înconjurătorşi a fost terminat şi Palatul Tumen Amgalan vi (Palatul Păcii Eterne),era un loc al toleranţei religioase, adăpostind moschei, temple, o bisericăcreştină, cum scria un călugăr franciscan, flamandul Williamde Rubruck, care l-a vizitat în 1253 i . Era un loc propice pentru înţelepţi,scribi de tot felul (se spune că hanul încuraja prezenţa scribilorîn toate limbile din Imperiu) dar şi un punct de cruce aldrumurilor.Fiul lui Ogodei (hanul care a consolidat Imperiul, a organizatcapitala Karakorum şi a murit din exces de băutură în decembrie1241), Koden, a atacat Tibetul în 1239, dar în timp,credinţele tibetane au cucerit Mongolia. Cu toate că budismul areo istorie în zona Mongoliei, abia din secolul al XVI-lea se poatespune că a devenit un mod de viaţă, răspândindu-se între oameniilocului. Din secolul al XVI-lea s-au construit aşezăminte budisteimportante, îmbinând stilurile arhitecturale nomade şi cele tipic budiste,din materiale din cele mai diverse, de la lemn la pâslă ori cărămiziarse. Aşa se face că, spre începutul secolului XX înMongolia să fie construite mai bine de 700 de temple şi mănăstiri,3636www.oglindaliterara.rofiecare cu particularităţile ei, relevând influenţe chineze, indiene oritibetane. Aceste influenţe, în diferite proporţii, se întrevăd şi în textelecare s-au păstrat, în modul de a scrie în această zonă.Mongolii au o legendă conform căreia, la începuturi, aapărut întâi un munte (numit mai apoi Otgontenger, adică „cel maitânăr fiu al cerurilor” x ). Nu e de mirare că muntele (ca şi pădurea –khangai, ori stepele Marelui Gobi) ocupă un loc important în viaţamongolilor, în scrierile lor. Primele poeme de pe aici, spun mongolii,sunt creaţii ale nomazilor care, în secolul XIX şi începutul secoluluiXX, au dat naştere aşa-numitelor bensen üliger (opuscule cupoveşti; üliger - poveste), despre care chinezii spun că sunt inspiratedin poveştile lor cu războinici/ cavaleri (numele fiind derivatdin lb. chineză: ben zi 本 子 ). De altfel, sunt destule „adaptări” foneticede termeni chinezi în limba mongolă în astfel de texte.Aceste bensen üliger (care relevă adesea şi motive chineze, tibetane,indiene însă îmbinate cu cele locale) încă mai sunt recitatede recitatorii rătăcitori şi cântăreţi, la început venind din zonele estice,apoi către toate regiunile mongole. Acestea sunt diferite deepopeile (poemele populare de factură epică; lb. mongolă: tuuli)tradiţionale mongole, de pildă prin aceea că nu mai conţin elementede fantastic şi supranatural, monştrii/ mangyus, bestiile aufost înlocuite cu hoţi, rebeli dar şi regi, dar mai ales prin aceea că,în loc de o singură intrgă au mai multe linii de acest fel ale poveştii,precum şi mai multe tipuri de personaje.În poezia epică mongolă, după Walther Heissig, suntpeste 300 de motive care pot fi clasificate în 15 grupe: timpul, naştereaeroului, localitatea eroului, eroul însuşi, inamicii, lupta împotrivalor, căsătoria ş.a. Eroii, în funcţie de tradiţii, zonă, diferă dar,în mare, pot fi de două tipuri: luptătorul şi curteanul. Cei care auanalizat poemele epice mongole au făcut şi alte clasificări, în funcţiede temă, construcţie ş.a., constatând că multe au, firesc, rădăcinileîn traiul zilnic şi obiceiurile locului. Cât priveşte eroul, rolimportant are Ginghis Han, supranumit peste secole „liderul AristocraţieiStepelor în feudalismul nomad” x , a cărui figură, pentru istorici,a devenit dificil de separat de legendă. Apare în astfel depoeme (care nu sunt ancorate într-o perioadă istorică anume, ciîn „vremurile bune de demult”, în illo tempore) nu doar ca erou, cişi ca înţelept, lider ş.a.Dacă creaţiile populare epice erau cântate, cel puţin întrecut, pe o linie melodică cel mai adesea singulară, bensen üligersunt interpretate pe mai multe linii melodice. Cei care le inetpretează(ca şi în alte zone ale Asiei având un statut social precar)trebuie să fie buni cântăreţi, recitatori, instrumentişti şi actori.Bensen üliger sunt, de obicei, scrise într-un metru combinat întreproză şi poezie.Cel mai scurt poem mongol, citat de G. Mend-Ooyo (carescria că „întreaga lume este cuprinsă în aceste două cuvinte), estecupletul (khos uyanga): „orchlon/ gaslan”, adică: Univers/ necaz”,în timp ce, probabil cel mai lung poem, epopeea 150 nasalsankhugshin luu mergen khaan (Înţeleptul rege dragon care a trăit 150de ani) are cca. 14.000 de versuri şi sunt recitatori care îl declamăîn o lună! Universul, la rândul lui, este alcătuit din „universuri” nemărginite:„Cerul nu are stâlp/ oceanul nu are acoperiş, pământulnu are centură”.Un cumul de factori, ca viaţa nomadă, condiţii istorice ş.a.,au făcut ca literatura mongolă să nu aibă „monumente literare” xi ,deşi se poate vorbi de o bogată tradiţie orală (dar şi de numeleunor poeţi notabili în zonă, ca Danzanravjaa, prinţul Tsogt Taij,1581-1637, Vanchinbalyn Injinash xi / Ванчинбалын Инжинаш,1837 –1892, Gulirans ori, către zilele noastre, Natsagdorj Dashdorjiin,1906 – 1937) poezia mongolilor fiind influenţată de cea indiană(sanskrită), tibetană (sunt balade care circulă în Tibet –interpretate de barzii numiţi acolo sgrung pa sau sgrung mkhan –şi zona mongolă din vremuri străvechi; exemplu, cele ale căror personajcentral este Ge-sar xi ), chineză şi a altor popoare orientale cucare au intrat în contact (pentru ca, din secolul XX, prin personalităţica D Natsagdorj, B Rinchen şi Ts Damdinsuren, în anii ’30 sauB Yavuukhulan, M Tsedendorj şi N Nyamdorj în anii ’60, să se deatonul unui mod de a scrie la confluenţa între Orient şi Occident).(continuare în nr. viitor)


LECTORCine nu se teme de trilogii ?(urmare din numărul anterior)Şi Cărtărescu are probleme cu înregistrarea realităţii. Organelede percepţie ale naratorului său sunt incandescente ca filamentulunui bec aprins: „Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deşitrăiesc cu o intensitate de care simplele senzaţii n-ar putea să deaseama”. Sinteza senzorială nu conduce la suprapunerea simţurilor,la sinestezii simboliste, dar nici nu lasă nealterate obiectele percepute:„Sunt un singur mare organ de simţ, deschis asemeni crinilorde mare, filtrând prin carnea albă a nervilor mei turbioaneleacestei unice vieţi”. Simţurile, forme ale intuiţiei după Kant, nu suntdereglate după metoda lui Rimbaud, ci intensificate sau diminuate.O mărturisire de genul: „nu mai ştiam de ce parte a pleoapelor melemă aflu” confirmă deplasarea către irealitatea imediată, visată maiîntâi de Blecher.Apăsarea butoanelor de zoom in şi zoom out afectează şiperceperea timpului şi a spaţiului. Făcând uz de un concept bahtian,cronotopul din Amfitrion implică vizionarea istoriei „la scară”,asemenea unei hărţi. Putem creşte sau scădea scara pentru a cuprindeîntregul, respectiv pentru a studia detaliul infim. Utilizareaprezentului istoric dispune întâmplările în ordine paradigmatică, leexamineză moral în acelaşi timp. Dar se poate surprinde şi momentul,trăgând brusc frîna de mână a naraţiunii: „avea, în clipacând i-am ridicat de jos pardesiul, nici treizeci de ani sau depăşisecu foarte puţin”. Perspectiva eleată, statică, se suprapune celei heraclitice,fluidă, şi viceversa. Folosindu-se de percepţii şi senzaţii,Breban pare să aplice un procedeu al formaliştilor ruşi, anume defamiliarizarea(„ostranenie”), resuscitarea uimirii prin urcarea saucoborârea punctului de fugă al perspectivei tabloului. Motivaţia,ceea ce aceiaşi formalişti numeau punctul de contact cu realitatea,nu este niciodată pulverizată, aşa cum se întâmplă la celălalt trilogistluat în discuţie.S-ar putea crede că pentru Cărtărescu frecventarea memorieiafective ar echivala cu o căutare a timpului pierdut. Dar vremeacopilăriei-adolescenţei nu este considerată „pierdută” – eatrebuie doar valorificată ca durată, cum ar spune Bergson. Căci:„nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul ceţos dintretine şi el”. Faptul trăit trebuie reinterpretat şi recodat în ordineezoterică. „Continuum-ul realitate-halucinaţie-vis” permite glisareaîntre regnuri, erezii, amintiri de-a valma, înghesuindu-le în regatulfabulos-grotescului. Dacă „trecutul este totul” şi „viitorul este nimic”,regresul intrauterin este calea către marea revelaţie. Timpul galopândspre neant este un armăsar lovit de streche care trebuie oprit:„Spaţiul e paradisul, timpul este infernul”. În sensul acesta memoriaeste o luare a timpului în răspar: „Există o memorie universală,cuprinzând, stocând şi distrugând ideea de timp”. Încetinire şi umplerecu (supra)sens. Dar caută Cărtărescu piatra filosofală cu adevărat?Sau mai degrabă pe cea poeticală? Oare nu proclamă el:„Ar trebui să ne amintim cu testiculele şi să iubim cu creierul”? Raţionalizareainstinctului şi împătimirea cerebralităţii – condiţie necesarăşi suficientă pentru a redispune timpul paradigmatic.Zbaterea între spectaculosul oniric/coşmaresc (gen Lautreamont)şi banalitatea îndârjirii cotidiene are efect de duş scoţian. Cititoruleste când ridicat la ceruri, când izbit de pământ. Autorul nu se hotărăştece să fie: prozator sau poet barochist.Câtă trilogie, atâta roman?Breban respectă mai îndeaproape condiţia de existenţăa romanescului. Nici Amfitrion nu abundă în evenimente dar, chiarşi aşa, există un suspans în stare pură, creat aproape din nimic,care împinge lectorul înainte. Răsucirea frazei şi analizele extinsevădesc o ambiţie în a-l urma pe Thomas Mann, doar că autorul trilogieiIosif şi fraţii săi chiar relata fapte si obiceiuri, recrea istoria mi-www.oglindaliterara.rotică, atunci când îi lipseau datele. Pecând la scriitorul român dăm doar peste o„bârfă pe dos”, adică o „confesiune” curol catalizator. Confesiunile acestea sunt,totuşi, de cele mai multe ori albe, în sensuldescărcării de concret faptic. Brebania oglinda lui Stendhal şi o plimbă de-alungul unui drum capilar, dacă pot ziceFelix Nicolauaşa. În Amfitrion se discută şi se dezbateenorm, plecând de la situatii arhetipale:un incest, castitatea în care ar trebui să se odihnească din când încând femeile, o sinucidere etc. Sunt doar pretexte pentru dezbaterisubtile, fără studiu de caz. La drept vorbind, lectura ambelor trilogiipoate începe de oriunde, fără mare preocupare pentru cronologiesau derulare logică. Ceea ce importă este secvenţa. La rândulei, puterea este mai mult teoretizată decât văzută în acţiune. Securiştiilui Breban sunt nişte filosofi peripatetici, fără nicio legăturăcu adevărul istoric. În discuţia dintre studentul Larghilescu, infiltratîn Universitate şi contaminat, şi naşul său, generalul Valentin, estecitat mereu Chiţu, un lider de opinie boem. Astfel, proclamă Chiţu:„Puterea trebuie să rămână discretă, intimă, individuală, secretă!Puterea trebuie să se ignore pe sine, dacă vrea să fie eficientă!”.Am văzut că această camuflare face ca, ulterior, ascunşii să sesimtă intruşi în mediile „obişnuite”. La fel, Larghilescu exclamă: „Nuputerea mă interesează, naşule, ci ideea de putere!”. Roman ideologic,mai curând, decât unul critic la adresa puterii comuniste. Otrecere în revistă a disimulărilor de tot felul: „adevărul se îmbrăcăîn hainele pudice ale minciunii”. Şi într-adevăr, pudoarea brebanianăsare în ochi – orice banală drăcuire implică prezentarea descuze în paranteză, pentru că scriitorul este captivat de aristocraţisau de membrii straturilor sociale bine delimitate. Aşa sunt mahalagiiajunşi ofiţeri în Securitate, un soi de „elită pe dos”, o camorrădâmboviţeană. Ei teoretizează, în mod paradoxal, necesitatea fapteiîn defavoarea teoriei. O viziune concentrică a clanurilor similarăcelei din Bietul Ioanide al lui Călinescu. În fapt, toată lumea vorbeşteteribil de mult, ca într-un bâlci al deşertăciunilor. Până şi boemulChiţu este un urmaş al aristocraţilor macedoneni din MunţiiPindului, care elogiază eticheta: „dacă tot suntem blestemaţi sătrăim la periferia istoriei, măcar să încercăm să salvăm aparenţele”.Decadentism à la Oscar Wilde, suflat peste fondul balcaniccu identitate hibridă, deci neautentică. Ceea ce se cere este „oanume aristocratică eleganţă în arta de a primi, în ”.Exact ce face şi scriitorul cu cititorul lui: îl invită într-unroman salonard şi-l momeşte cu delicatese, dar exclusiv cu delicatese!În cazul lui Cărtărescu romanescul este pur şi simplu sfidat.Cititorul se poate delecta cu scurt-metraje, indiferent dacă oniricesau mizerabiliste, însă nu se poate vorbi despre o intrigă. Ceeace impietează mai cu seamă asupra degustării trilogiei este excesulde frumuseţe imagistică sau stilistică. Culmea este că în poezieCărtărescu a ştiut să se ţină aproape de cerinţa lui Pound de ascrie poezie la fel de bine ca proza, de a diminua poeticitatea, pecând în proză nu se poate abţine de la arabescuri năucitoare. Orbitoreste frumos, însă epatează şi oboseşte prin reluări obsesive.Faptul că el a constituit un succes de piaţă şi la noi, dar şi în Occident,mi se pare că are explicaţii diferite. În România ne hrănimîncă din snobismul fanariot, cel care îi făcea pe boierii din Ciocoiivechi şi noi să comande zugrăvirea de biblioteci pe pereţii sălilor derecepţie. Să nu uităm că un eseist elitist cum este H. R. Patapievicia fost, la un moment dat cel mai bine vândut autor român! Înstrăinătate, cred că Orbitor este perceput ca un monument literarsurprinzător, dat fiind că provine dintr-o ţară cu o economie tristă.Insă impresia de sforţare în vederea depăşirii complexului culturii3637


NOTE DE LECTURĂÎntre efemerşi durabilCum se vede, un titlu destul deabstract încât să fie trecut de cititor îndreptul lipsei de inspiraţie. Dacă titlul erao sinteză şi acum a devenit o expresie aspectaculosului, încifrarea lui creeazănedumeriri. Sincer vorbind, nici eu nu leamconştientizat decât după ce am maiLiviu Comşiarăsfoit odată volumul Danei Gliga „Aspecteleartei. Pe simeze/în colocvii” (Ed.Dealul Melcilor, Braşov, 2008). De ce acest amalgam de certitudinişi incertitudini ?Pentru că o prejudecată care ne urmează în tot locul, vorbapoetului, a făcut din arta jurnalistică una a efemerului. Elitiştii privesccu suficienţă truda ziaristului, socotindu-l, cu îngăduinţă, celmult ruda sa săracă dacă nu, după cum zicea Caragiale, un „scriitorratat”. Adevărul e că dacă la mijloc se aşază talentul şi trudapentru izbânda lui orice lucrare a spiritului capătă calităţi nobiliare.Cum în artă sunt destui veleitari şi-n jurnalism te împiedici de mimetismulmânuitorilor de vorbe goale.Dacă urmezi această carte doar răsfoindu-i paginileca să te opreşti asupra numelor mari ale artei româneşticontemporane, poţi fi păcălit de tehnicajurnalistică a autoarei. Dana Gliga nu-şi permite decâtsă fie un receptacul al fenomenului artistic, înţelege săşiexercite meseria corect, fără sclipiri inutile, fiindcă interlocutoriisunt ei înşişi spectaculoşi prin ceea ce spun.Dana Gliga înregistrează atent, limpede şi onest ceeace i se spune, măsoară prin întrebări ulterioare dimensiuneaparticipării artistului la zestrea românească,transformând cuvântul acestora în mărturii şi confesiuneexemplificatoare pentru direcţiile evoluţiei creaţieipersonale şi, în general, pentru artele plastice româneşti.Ca o obsesie, revine mereu în retorica textului întrebareaneliniştitoare: Ce se petrece cu tânărul careşi-a ales şi asumat viaţa artei?Dana Gliga are diplomaţia de-a evita comentariulrăspunsurilor. Prefăcut naivă, întreabă: „Cum eraapreciată arta în perioada de odinioară, adică înainte de 1989” Întrebareaeste adresată prof. univ. dr. Mihai Mănescu, decanul Facultăţiide Arte Plastice, Universitatea de Arte Bucureşti. Oîntrebare, deci, banală al cărui răspuns e bănuit a fi provocator. ŞiDana Gliga nu se înşeală, fiindcă urmează, într-adevăr, un răspunsconsistent: „Între Hitler şi Stalin nu au fost diferenţe în ceea ce priveştemanevrarea prin artă, cu ajutorul artiştilor, a mulţimilor, cătreanumite idei impuse de tirania lor ideologică. În România, arteleplastice, muzica, versul, cinematografia au reprezentat pârghii deforţă în propagandă”. Sau întrebarea adresată rectorului MirceaSpătaru: „Care credeţi că este rolul profesorului în relaţia profesor-mici persistă. Miza este crescută artificial. La atâţia ani după marileexperimente ale fluxului-de-conştiinţă, Orbitor nici măcar nuatinge nivelul experimentului polifonic din Conversaţie la catedrală,romanul lui Mario Vargas Llosa. Propriu-zis, nu putem vorbi de omodalitate revoluţionară de a dispune materia epică. Ceea ce conteazăeste vizionarismul simbolic, domeniu în care Cărtărescu excelează,fără doar şi poate. El este un posedat angelic („îngerii îmipopulează creierul ca spirochetele”), un scotocitor („câtă scotocirede medic legist printre organe lichefiate!”) şi un născocitor de mituri(„Imi imaginam uneori mântuirea ca pe o ejaculare de fluturi, levitândcu miliardele într-o spermă de aur”).Suspansul suspendatDacă pierde la capitolul suspansului, Cărtărescu recupereazăfaţă de Breban la cel al spectaculosului. Descrierea invazieide strigoi în satul strămoşilor bulgari, a măcelăririi fluturelui-bivolascuns sub gheaţa Dunării, a vizionării hiperlumii cu ajutorul liftului,avatarurile sectei scopiţilor şi suprinderea extazului castrăriistudent, pe linia formării artistului de mai târziu? Răspuns: „Gândescliber, nu mă consider un conservator ori reacţionar faţă de fenomenulartistic. Constat că se va forma o direcţie solidă în carevor intra tineri. N-aş vrea să asistăm la exceptări de regulă. Dintrogrămadă mare să apară un Brâncuşi, măcar la o mie de ani. Grămadamare ar trebui să depăşească limita medie de la educaţie laformarea artistică”. Sau, în sfârşit, uzitând tehnica întrebărilor perlate,de la strictă biografie, la altele substanţiale privind arta, esenţaei, direcţii etc.. Nu mai departe de interviul cu Ştefan Câlţia sau lafel de bine vizibile în discuţia cu porf. univ. dr. Raoul Şorban. Ceeace e de remarcat apăsat e faptul că interlocutorii se conformeazăregulilor propuse de tânăra jurnalistă, cu plăcere, devin chiar sfătoşi,conştienţi că mărturisirea lor de-acum e un documentul demâine. Aceeaşi impresie ne-o împărtăşeşte şi conduita jurnalisticăa Danei Gliga care are mare grijă să treacă în planul al doilea înaşa fel încât statuia interlocutorului ei de-o clipă să poată fi admiratădin toate unghiurile. Şi-ar mai fi ceva: Dana Gliga nu se fâstâceşteşi nici nu se extaziază în faţa personalităţilor cu care stă devorbă. Nu exclamă, nu caută motive pentru ţinuta proprie, nu faceparadă de ştiinţă, nici de sensibilitatea artistică. Ne lasă să credemcă e cât se poate de imparţială, uneori chiar ai senzaţia că nici nuparticipă la dialog. Îl lasă pe interlocutor să preia conducerea, ştiindcă astfel mărturisirea capătă valoare reală, poate fi înţeleasă întermeni reali. Evită terminologia savantă, strict specifică genului,fiindcă poate deveni redundantă, iar mesajul ei ar pierde în conţinutşi-ar creşte doar în formă.Asta nu înseamnă că Dana Gliga rămâne în anonimatul discuţiei.Se simte bine orgoliul ei de-a fi cea care consemnează zicereaacestor personalităţi, e conştientă că participă lao clipă a istoriei artei prin notarea mărturiilor care, cumspuneam câteva rânduri mai sus, devin documente excepţionaledin capitolul de istorie a artelor plastice contemporane.Or, Dana Gliga e conştientă de rostul ei înacest dialog. De aceea, fiecare interviu este însoţit de ofişă biografică în care strecoară propriile ei percepţii:„Ineditul lucrărilor de pictură ale lui Ştefan Câlţia constăîn asimilarea şi perceperea într-un mod personal al realităţiişi totodată în asumarea unui soi de vizionarism încadrabilîn parametrii misticului atemporal”.Cum de altfel ne convinge Dana Gliga şi atuncicând este martorul (cronicarul) unei expoziţii. Cronicilesale plastice chiar dacă pe alocuri sunt tributare metodiciişcolare, încearcă să limpezească mai întâi senzaţiilesale, să-şi răspundă sieşi, să-şi lămurească aceleconcepte asimilate din lecturi. De mare valoare i se parefaptul de-a nota reacţiile sale pe care le urmăreşte îndeaproape,mirându-se apoi ca şi cum s-ar afla în faţa unui eveniment. Strecoarăîntre aceste date subiective acele noţiuni care ne oferă prilejulsă stabilim dacă între ceea ce a simţit cu ceea ce se află pesimeze se află în armonie. Ne lasă pe noi să aflăm, nu ne dă niciun răspuns, deşi am convingerea că, la fel, este conştientă că impresiaei poate influenţa percepţia generală. Dar o face din iubireşi aceste „aspecte ale artei” adună laolaltă mai multe informaţii despreartă şi artişti decât orice eseu savant. Aici trăiesc artiştii aşacum sunt ei, aici suntem invitaţi de Dana Gliga la marele colocviudurabil al spiritului în suprema sa manifestare!sunt pasaje de o expresivitate maximă. De asemenea, câştigătoreste şi la repudierea pudibonderiei prăfuite. Sexualitatea din Orbitoreste una puternică şi complet motivată de contextul narativ.Pendularea deconcertantă între real şi imaginar, fără un plan cât decât coerent, ci doar în funcţie de disponibilitatea afectivă, este făcutăsuportabilă şi de orgiasticul păgân, în linia lui V. Voiculescu şia lui Blaga.Amândoi scriitorii sunt suferinzi în ce priveşte umorul. LaBreban el lipseşte aproape total, lumea romanului său fiind unascorţoasă. La Cărtărescu el există, dar este anihilat prin explicitare,ceea ce-i răpeşte tot hazul. Interesant este că ambii prozatoriîşi subestimează şi suprastimează cititorul în acelaşi timp. Cel careare curajul să se înhame la una sau alta dintre trilogii, trebuie sădea dovadă de subtilitate şi concentrare dar, totdată, rămâne cuimpresia că scriitorul este un demiurg absolut, în control insuportabilasupra universului creat/evocat de el. Cititorul este perceputca un om fără însuşiri, inteligent, caracterizat de o răbdare pestepoate. Sau, cum ar spune autorul Orbitorului, tot ceea ce conteazăeste „crisalida mea de cuvinte”.3638www.oglindaliterara.ro


ISTORIE LITERARĂLiteratura anilor şaizeci-optzeci din Basarabiasau Descoperirea conştiinţei de sine…(urmare din numărul anterior)Vitalie Tulnic a scris poate mai puţin decât alţii, dar ceea cene-a rămas de la domnia sa este, indiscutabil, de autentică valoare.A cântat cu fluierul, meşterit din cuvinte, frumuseţea umană. A desferecatacest fluier ce venea cu glas duios din inimă şi l-a făcut săvorbească frumos şi încântător despre oameni şi lucruri, în aceastavăzându-şi menirea de creator. Cu toate zilele pe care le-a avut,a ademenit acest frumos şi omenesc, pentru a-l întoarce, a-l dăruioamenilor, în strofe de iubire.Dorul de cuvinte l-a urmărit şi însoţit mereu, de la acel„Caiet liric”, apărut în 1958, anunţând, împreună cu volumul „Zbucium”(1956) de Emil Loteanu, o pleiadă de poeţi care avea să deao nouă expresie verbului matern, şi până la ultima carte cu titlul„Versuri. Eseuri” (1988), trecând cu sufletul dincolo de cuvinte,acolo, în lumea metaforelor, a trăirilor şi esenţelor, unde începemăreţul şi nesfârşitul spectacol al vieţii şi al morţii. Colegul său degeneraţie, Victor Teleucă, scria cu o ocazie că „poezia lui Tulnic nupoate fi nici în creştere, nici în descreştere. El a atins nivelul acelade sus, unde nu se mai schimbă nimic…” Era conştient, şi desprindemacest lucru din poemele postume (s-a născut la 9.03.1931la Ienichioi, jud. Ismail. A absolvit Şcoala de Literatură „M. Eminescu”din Bucureşti; m. 3.12.1973, Chişinău), că va veni ziua plecăriispre Cer. În una din aceste poeme scrise: „… Nici odată num-am temut de ultima zi/ A zbaterii mele veşnice/ Am purtat ca unmunte/ În mine/ Acest adevăr…” Şi mai departe: „…am să fiu fericitdacă ultimul viers/ O să-mi bată în tâmple/ Cu cadenţele cunoscute/Ale cântecelor mele de dragoste…”A trecut, precum visa, „în dreptunghiul de cer şi lumină”.Prietenii îi văd mereu faţa şi simt că nu se vrea plâns… Poetul „aobosit, pur şi simplu”. Deşi a plecat „fără întoarcere”, este mereuprintre noi, cei care l-am cunoscut, l-am adorat şi l-am apreciat. I-au rămas tot atât de senine şi limpezi metaforele, tot atât de claremesajele verbului său de dragoste pentru aceşti oameni şi pentruacest pământ…Opera lui Pavel Boţu stă sub semnul permanenţei, a durateiîn timp. Eugen Simion scria într-un context că orice operăîntâmpină legea mutaţiei estetice (idee formulată, de altfel, deEugen Lovinescu) şi orice scriitor se confruntă cu sensibilitatea generaţiilorce-i urmează. Poezia lui Pavel Boţu rezistă, în bună parte,la o confruntare cu actualele criterii estetice. Ceea ce se impune înpoezia lui este, cum susţine şi criticul Ion Ciocanu în prefaţa la volumulSemn ceresc, apărut în 2002 la Editura Cartea Moldovei, ovarietate de stări sufleteşti, o deosebit de largă gamă de trăiri şi simţiri,cu nuanţe care trec dintr-un registru în altul printr-o uşoară,fină pastelare, deluare de sentimente trăite firesc. Poetul a ştiut a-şi doza subtil stările, a ştiut a şi le împleti în metafore grăitoare,apelând, totodată, şi la un limbaj aparte, pe potriva simţirii şi spirituluisău. Aflat mereu sub semnul tragicului: copilăria grea, războiul,anii de secetă şi foamete organizată, deportările…, Pavel Boţu apurtat mereu în suflet „sentimentul tragismului existenţial”. Deaceea, poate, creaţia îi este marcată puternic de spiritul loculuinatal, al baştinei (născut la 14 iulie 1933, la Ceamaşir, Ismail, mortîn 1986, Chişinău; nu în zadar şi-a intitulat prima carte de poemeBaştina), al durerii, al frământului interior. Este, în principal, un elegiac,dar cu o pronunţată tentă baladescă, predominant fiind sentimentul„trecerii”. Academicianul Mihai Cimpoi nota în prefaţa lavolumul „Cădere şi zbor”, apărut în 2002 la Editura Fundaţia CulturalăRomână (Bucureşti), că Pavel Boţu „este esenţialmente unromantic elegiac cu o perspectivă baladescă”. De multe ori însă aştiut să transforme tragicul existenţial în meditaţii filosofice,ilustrând şi calităţile sale de poet meditativ: volumul „Zodiac”(1971), „Ornic” (1978); poemele de proporţii de o tonalitate baladescă:„Pământul lui iulie”, „Casă în Bugeac”, „Balada stropului nestins”,„Balada mâinilor ciungi”… Aici autorul este cel mai expresiv,dar şi mai interiorizat, mai existenţialist, poezia lui apropiindu-sede aspectul meditativ-filosofic. Vocaţiaepică face ca trăirile, gândurile, sentimentelesă se desfăşoare amplu: auzul,simţirea să recepţioneze întregul miracolal vieţii, fie tânguirea viorii sau lunecareainvizibilă şi de necuprins a clipei, seteade vis sau sublimul şi nemoartea cuvintelor,scrâşnetul durerii neogoite a sufletuluişi „necruţătorul examen” al omului înfaţa propriei conştiinţe…S-a vurt mereu „gorun veghind”…Iar dacă va fi să cadă, ar fi dorit din trunchiullui „catarg să facă,/ să nu mă simt/ Vlad Zbârciogdin mers oprit…” Poetul era conştient căviaţa este ca un zbor de pasăre, iar timpulîşi lasă „semnele concentrice” în sufletul omului, provocând variatestări sufleteşti. Scria în poezia „Sunt ram, sunt frunză” dincartea „Ornic”: „Sunt ramul, care-l smulge vijelia”, „frunza ramului”care va reţine „pre limbă de-nverzire fir de cântec”; „Sunt şoaptafrunzelor”, „sunt veghea graiului”, „ceasul jinduit al limpezirii”…,această contopire cu ramul, cu frunza, cu pământul „de unde ampurces, la care vin” este Altarul spre care vine poetul cu sufletul, cutot ce are mai scump şi mai sfânt: omenia, responsabilitatea, fidelitatea,spiritul dăruirii, dragostea de pământ, de istorie, de limbă,de strămoşi… Şi în încheierea scurtelor note despre Pavel Boţupropun unul din ultimele sonete ale poetului, care face pod pestetimp:„Gândeşte-mă pre mine astă seară,Eu gândului îi voi ieşi-nainte,Îl voi lua de mână şi, cuminte,Am să-l ascult tăcut din nou şi iarăAceleaşi stele dăinuie afară,Li-e tânără lumina, ia aminte,Precum ţi-e faţa ziselor preasfinte,De care şi nemoartea se-nfioarăGândeşte-mă pre mine încă-o dată,Desfereca-vom timpul ce-l pierdurăm,Va reînvie clipa luminatăDe dincolo de dragoste şi ură.Căci de trec munţi şi ape, şi coline,Deşi n-ajung, eu vin şi vin la tine…”Timpul dispare ca unitate de măsură, gândul căpătând materialitate;o materialitate fără început şi fără sfârşit, reînviind luminace veghează clipele stelare care-l trec pe poet dincolo, înnemoarte… Este tocmai cea ce ne-a rămas mai valoros în poezialui: însemne de netrecătoare şi nepotolite ecouri spirituale şi sufleteşti,care ne fac să vorbim despre personalitatea şi opera lui latimpul prezent.Mihail Ion Ciubotaru (născut la 11.10.1936, s. Nicoreni, jud.Bălţi) a revenit în poezie după o pauză de aproape cincisprezeceani, de la debut, acest răstimp fiindu-i predestinat parcă pentru a-şi dobândi şi cristaliza destinul literar. Colegii de generaţie (şi dedebut literar) semnaseră un număr impunător de volume, domniasa venea abia cu primul volum de poeme, un volum impunător încare îşi preciza şi o traiectorie distinctă în literatura română din Basarabia.Acest volum – Linia – venea cu o „disciplină structurală”,inspirând „crez şi vocaţie”, „stil şi căutare a unei formule individuale”(M. Cimpoi), reprezentând un concept unitar, o viziunecomplexă, neîntâlnită la vreun alt poet. O arhitectură aparte, unritm şi un stil inedit, de natură să sugereze o linie simbolică, aşacum şi-o fixa în moto-ul primului ciclu Iată omul (Pe atunci poetulnu putea transcrie acest postulat al lui Pilat din Pont cu litere latine– Ecce homo): „Din punctul naştere/ Până în punctul moarte/ Omultrage o linie a sa/ Oricât de aproape ar merge el/ Oricât de departe…”(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro3639


POEZIAVIOLETA IONIONUŢ CARAGEACămăşile mele sîntprinse pe umeraşle tîrăsc de-a lungulzilei ce mi s-a datpe jos grilaje şi mărfurivechie bucureştiul meu decare mă izbesc dementîn fiecare noapte, pînădimineaţa uitcum uită alcoolicii beţiadin noaptea precedentăşi-o iau de la capăt triumfătorică e binepînă la capătul străzii din ce înce mai sus spre înălţimişi mai departe, sus, pe culmiau adus manechine noi decarne în oraşam văzut capetele lor albevorbind ca unul singur în vitrinastrălucitoaremai jos în vitrina de pompe funebre,o mamăîn vizită îi dă copilaşului la o orăcare nu trebuie ocolităbanană amestecată cu măr şi cubiscuite.durdulie şi grea mîna patroaneiscapă leneşzece lei in buzunăraşul din faţăCum să le spunem lavremurile aceleacăptuşite cu sunet răguşit decîini şi vase în care aluneca sîngelede sărbătorioglindite chipurile deasupra ligheanuluiacolooglinda noastră bună şi hainelenoastre buneglasul conductorului alunecăprintre bucăţi de pîineînfăşurate în foile astea pe carele-amadus pe braţe pînă la destinaţieprintre femei, bărbaţi şi copiicapetele lor mergeau înainteatrupurilor şi înaintearoţilor de trenei se clatină uşor zdruncinîndpereţii aceştiaunde se întîmplă adevăratulmersajungem la destinaţieconductorul deschide larg uşile,trece prin el o luminăaş spune de primăvarăla care privim încremeniţi încontinuupentru că e atît de frumoasăEa aştepta cu palmele largdesfăcuteca la manifestaţie şi i s-a datsteagulsă fluture cu el pînă se satură.şi-a dezlipit ochii şi a continuat3640să se mişte prin mulţimecum se mişca în beznăcăci era primul drum pecare îl făcea singurăpînă atunci celelaltedrumuri se mişcau de lasinecu tunuri mari şi paradă.în spatele lor străzilemicuţepe care se împrăştia cîte cinevaşi unde sufletul ieşea pe gurăla salutul de dimineaţă.era multsuflet acolo, departe, pe străzilealbe.avioane mari, mari păsări depradă stăteau liniştite la mîngîiatpe botcum stă tanti aneta cînd deschidedimineaţa fereastra la vînt.era un hangar, o hală pusă de-adreptul în faţa oricărui pas. şilîngă elun mcdonald ca o creastă de calcam nepotrivit în peisaj.şi cumse făcea o strălucire de-odatăde nu mai ştiai unde eşti şi apoiziua se mai strîngea, hangarulse resorbea, avioanele îşi roteaucozilepînă la înşurubaremaşinile se unduiau în sine pînăla maşinile de jucărie şi tîrguladuceadin ce în ce mai binecu o gravură. pe străzile terneprinsese să plouă încet şi subţireca un glas de fată care îngînăun cîntec de leagănZece palme îmi trec deasupracapului cu doar două mîiniîncercând să stau trează.în oraş sărbătorile s-au închis.defaptîncă nu au început.încă nu a început febra plăcutăcare-mi ţine ochii deschişi încap.o să ne legănăm spre centru şiosă punemligheane sub tablourile din expoziţiisă curgăalcoolul şi sîngele.e bine,e aer curat.sub noi, lasubsol într-un clubstau femeilenoastre şi se consumă în goluna pe alta sau una în spatelealteia în şir indian.bărbaţii neliniştiţiamestecă faţa de masă, o mototolesc,se-ndurăsă tragă un zîmbet celor dinjur.apoi reiau mişcarea.faţa de masă se strînge înpumni.un colţ de masă se dezgoleşteumil şi stingher.apoi e iar acoperit.iardezgolit. ca şi cums-ar întoarce ochii unei păsăripe dosşi iar pe faţă şi iar pe doswww.oglindaliterara.roAbsenţa a ceea cesuntemmai întâi oamenii şi apoiprofeţiile lorsuntem ceea ce suntemşi totuşi căutăm unrăspunsnu credem în alţi dumnezeiîn alţi dumnezei nucredemmai întâi oamenii şi apoiprofeţiile lortot ce atingem pare străinfirească atingerea străinsentimentulnu credem că este cevamai străin decât noinu credem în fapte şi totuşinimicdin gânduri nimiculnu credem în alţi dumnezeiîn alţi dumnezei nucredemne doare absenţa a ceeace suntemGhici cine batela uşă...trebuia să vină acasăo aşteptam în linişteatât de linişte încâtpână şi inima meabătea de mai puţine orişi mai încetnişte cuvinteaşteptau de cealaltă partea uşiimi-am rugat lacrimilesă mai stingă durereami-am rugat amintirilesă mă lase să uitşi s-a făcut linişteatât de linişte încâta intrat în casă cu toatecuvintelece căutau în inima mealocul de veciÎn braţelecruciicum ar fi să mor de propriapoezieînecat în propriul meusângeasfixiat cu propriul meusufletcum ar fi să mor de larădăcinile umbreişi până la vârful aripii maiaproape de Soarenimic să nu scape credincioşilorviermicum ar fi să mor înbraţele cruciicum ar fi să mor în fulgerulcruciizi tu searbădule nălucăfotogenicăparia profesionist prin ungherelevieţiicum ar fi?Semnulde-ntrebarese privea în faţa oglinziioglinjoară, oglinjoară,cine-i cea mai frumoasădin ţară?un pic de fard, un pic derimeloglinjoară, oglinjoară,cine-i cea mai frumoasădin ţară?dar oglinda avea pe buzetăcerea aceeacare răzbate până dincolode pereţii inimiicare condamnă gândurilela moarteşi atunci se tăie pe faţăpe rânduri, pe cuvintepînă când rămase doarsemnul de-ntrebareprivindu-se-n oglindămiratde propria cocoaşă


INEDITDocumente cu ION DIACONU***ETHNOSREVISTĂ DE GRAI, CREAŢIE ,ŞI STUDIU ROMÂNESCDirecţia Liceul “Unirea” FocşaniStimate Domnule Profesor Papahagi,Printr-un student, un fost elev al meu, vă trimit cîteva dinvolumele şi broşurile mele indicate ca necesare, de Biblioteca Seminaruluide Diactologie şi Folklor românesc:1) Ţinutul Vrancei, I2) Reflexiiuni vers. şi cîntec. popul.3) Ethnos, I ( 2 fasc.), II.4) Folklor R.Sărat, I, II (vol. III e încă sub tipar; mi-a murittipograful, în 1946, şi de atunci lucrarea stă nemîntuită).5) Orientări folklorice, I,II, III.6) Monografia jud. PutnaMi-am îngăduit să adaug pe următoarele, care ar puteafolosi cîndva:1) Aspecte etnografice putnene (epuizată chiar din anulapariţiei).2) Teoria populară de militărie3) Note critice şi bibliografice, I, II4) Orientări ethnografice, I5) Psihologie şi creaţii populare (epuizată din anul apariţiei)Regret că nu am avut un vol. mai acătării din MonografiaJud. Putna ( tirajul distrus la 23 august 1944; pînă acum nici BibliotecaAcademiei Române nu-l au). Iar din Ţinutul Vranceidăruiesc volumul ce-l am la îndemînă, al meu(încă două, ultimele,se află pitite în munţi).Rog numai să mi se răspundă că l-aţi primit.Iar despre afacerea mea, d. Călinescu văd că tace înformă fără fond. V-am scris că trebuie să mă rezumez pînă latoamnă. Totuşi voi veni, cum v-am anunţat, la Bucureşti, în cursullunii iunie.Credeţi, vă rog, în respectul meu profund.Ion Diaconu31 mai 1947(urmare din numărul anterior)***ETHNOSREVISTĂ DE GRAI, CREAŢIE ,ŞI STUDIU ROMÂNESCDirecţia Liceul “Unirea” FocşaniStimate Domnule profesor PapahagiLa rîndurile mele trecute ce vi le-am trimis prin nepotulmeu, d. Tiberiu Constantinescu, adaug acum perplexitatea mea:învăţămîntul superior trece printr-un cataclism. Ce se va alege cuFacultatea de Litere de la Bucureşti?Am urmărit cu emoţie M.Of. cu confirmările. Din fericirenu v-am văzut printre cei răpuşi. Zic din fericire nu pentru mine, cipentru trecutul universitar. Fiindcă a mai rămas acolo un stîlp dindinastia sufletească a lui Ovid Densusianu.Privind în faţă noua generaţie universitară – căci ea seva naşte spontaneu în mod sigur vă întreb: ce s-a ales din trecutacomisiune ce mă privea? Melancolia baladei lui Villon!...Sînt sigur că trebuie să amîn odiseicul meu examen dedoctorat pe primăvara anului 1948. Asta ar coincide cu primii zeceani de la moartea profesorului nostru venerat. Cine mai ştie care arfi comandamentele sale de dincolo?D-voastră ce credeţi?Nici într-alte privinţe nu e posibillucrul: mă zbat într-o teribilă situaţie(politicienii de aici mi-au comprimat soţia,funcţionară superioară în Ministerul Sănătăţii).Sînt cu iarna în casă, fără atâteaşi atâtea. Grija mi-o sporeşte unica meacopiliţă pe care un sărac salar de dascăl Valeriu Rususecundar trebuie s-o facă mare pentruneamul românesc.Oricum ar fi însă lucrurile, nu mă voi abate de la punctulD-v. de vedere.Aşteptîndu-vă preţiosul sfat, credeţi, vă rog, în adîncamea afecţiune.Ion DiaconuFocşani, 22 oct. 1947.P.S. Vă reamintesc de vol. II şi III din vol. d-v. Images…,necesar bibliotecii liceului „Unirea”. Am vrea să ştim preţul pentruîndeplinirea formelor de contabilitate.Mi-aş îngădui să vă propun ceva: dacă aveţi nevoie deanume alimente, greu de procurat în Bucureşti, nu evitaţi să-mispuneţi. S-ar putea să le găsesc aici mai repede şi cu preţ mai convenabil.Repet: nu evitaţi. Este datoria oricărui om conştient căelita naturală a neamului românesc rabdă de foame şi frig. Cumplitădramă!Răspunsul îl puteţi da şi pe d. Constantinescu care areputinţa să mi-l transmită repede.I.D.***Stimate Domnule Profesor Papahagi,În pragul noului an mă întîmpină din ce în ce mai multegreutăţi (pe data de 1 ian. 1949 d-na Diaconu scoasă din bugetulstatului pentru a doua oară: comprimată).De altfel de la 31 mai pînă astăzi numai pietre de granitam dus în spinare. Toate puse de foşti prieteni, elevi şi cunoscuţi,azi mai-marii zilei pe locurile astea.Am primit la timp „Concordances folkl. – ethnograph.”.Vă mulţumesc pentru atenţia ce-o aveţi faţă de mine. De atunci şipînă acum n-am putut fi în stare să vă anunţ primirea din pricinilede mai sus.Abia mai funcţionez ca profesor, dat de la liceu la o şcoalăde meserii (cu 10 ore) şi la o şcoală primară cu (5 ore). La liceul„Unirea” nici amintirea despre mine n-a mai rămas.Nu mai ştiu nimic despre D-v.Nădăjduiesc să fi rămas la locul D-v. în universitate.Măcar atîta, că academician nu vă văd printre noutăţile culturaleinedite.Fiţi bun şi comunicaţi-mi ce mai faceţi.Luni 24 ian. voi fi în Buc., vă voi căuta la Facultate.Vă doresc de anul nou ce-mi doresc şi mie: dreptate pentrupoporul acesta aşa de încercat şi condiţii prielnice pentru continuareamuncii ştiinţifice.Ion DiaconuŞcoala Tehnică Profesională, Calea Cuza Vodă – FocşaniFocşani, 29 decembrie 1948(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro3641


ESEU3642Adevărul despre nasul Spătarului MilescuRadu Cernătescu(urmare din numărul anterior)Într-adevăr, formaţia teologică a Spătarului nu poate fi încadrată(cel puţin până la exilul rusesc) strict în vreo dogmă, dar libertateasa spirituală câştigată astfel nu l-a făcut să părăseascănici o clipă creştinismul, erezia sa fiind poate faptul că l-a iubit şipracticat mai presus de dogme, în spiritul unui ecumenism recunoscutazi ca adevărata esenţă a dogmei creştine. Prin această independenţă,vizibilă şi la Constantin l’Empereur, el ilustreazăperfect curentul stârnit de „trâmbiţa Faimei“, de acea chemare laaflarea creştinismului esoteric, a adevăratei credinţe nedesfiguratăde confesiuni. E apelul la care s-a înregimentat şi cărturarul moldav,cel ce se recunoştea cu modestie „un simplu soldat în slujbacredinţei cele adevărate şi întru slava lui Dumnezeu“ (benevole excipiatisviri militaris orationem... quia et hoc ad glorium Dei fecimus).Este aceeaşi tipologie a lui miles christianus pe care îlprezintă şi reprezintă Erasmus prin Enchiridion militis christiani(1504), dar care nu face parte, exact ca în viziunea lui Milescu dinEnchiridionul său, nici dintre teologi, nici dintre călugări, nici dintrePapi şi nici dintre principii creştini. Ci este vorba de o „armatărisipită“ care practică o devotio moderna, de o „cavalerie a creştinătăţii“animată de „adevărata pietate“ şi de „zelul perfecţionării“care duce un război în umbră, departe de „dispute pentru religie,certuri şi lupte confesionale“. Iar faptul că Enchiridion-ul lui Erasmusi-a fost dedicat lui John Colet, apropiat al lui Thomas More, pecare şi Agrippa îl vizita la Londra în 1510, poate mărturisi asuprafaptului că spiritul reformei evanghelice, care i-a animat atât peErasmus, cât şi pe rozicrucienii englezi, şi-a găsit în Spătarul Milescuun spirit rezonant. El a preferat însă să rămână, asemeni tuturoradevăraţilor rozicrucieni, după un model creat de Fama prinmiticul Christian Rosencreutz, „sămânţa neştiută îngropată în pieptullui Christos“ (Granum pectori insitum).Independenţa sa spirituală faţă de teologie, o caracteristicăa umanismului rozicrucian, l-a condus inevitabil către acel sincretismblamat de unii milescologi prea ortodocşi. Aşa de pildă, dupăce a tradus, cel dintâi, din Vechiul Testament (după o versiuneprotestantă), Spătarul Milescu traduce şi un text gnostic din secolulI d. Ch.: Despre raţiunea dominantă. Lucrarea, parafrazată şide Erasmus, devenită Pentru singurul ţiitorul gând, este întâiultext filosofic în limba română. Departe de teologie este şi lucrareasa alegorică Carte despre cele nouă muze şi despre cele şaptearte liberale (1672). Aici, într-un mod destul de elocvent, Spătarulrefuză să numească teologia oficială ca obiect necesar de învăţământ.Mai importante i se par Spătarului Astrologia, Geometria,Muzica, Aritmetica, Dialectica, Retorica şi Gramatica, exact artelecare se studiau la Universitatea din Padova cu profesori iluştri caBuonvicino (profesorul Stolnicului Cantacuzino), Jean Cottounios,Cremonini, Zabarella ş.a. Exact aceleaşi „şapte arte liberale“ (lacare autorităţile vor adăuga, inevitabil, Teologia) vor forma şi planulde învăţământ al colegiului din Iaşi, înfiinţat în 1640 la Trei Ierarhi.Depăşim, iată, rolul revenit Universităţii padovane, de a răspândiîn Sud-Estul Europei o fraternitate de illuminati, o comunitatede oameni ai spiritului uniţi între ei printr-o dragoste frăţască,şi atingem rolul mult mai concret şi mai palpabil avut în ridicareaculturală a unui popor cu care Italia recunoaşte acum că e înrudită,prin venele lor curgând acelaşi vechi sânge latin. Căci acesteiUniversităţi îi datorăm în cea mai mare măsură infuzia de culturăgreco-latină din ţările române ce va prefigura aici un „umanism popular“.Aşa de pildă, în Muntenia, lua fiinţă în 1646, la Târgovişte,prin iniţiativa Postelnicului Constantin Cantacuzino şi pe cheltuialaprincipelui Matei Basarab, „şcoala greacă şi latină“ condusă dePantaleon Ligaridis, profesorul cu strălucite studii făcute în Italia, şitot la Padova. La respectiva „şcoală“ va învăţa şi un viitor mitropolital Transilvaniei, Daniil Andrean zis Panonianul, ce va contribui directla codul de legi al lui Matei Basarab (Îndreptarea legii...) din1652. Acesta, semn revelator pentru o tradiţie clar asumată, încifrasimbolurile de pe stema mitropoliţilor Ungrovlahiei într-una dinwww.oglindaliterara.roacele gnome cifrice crescute, ca şi Aritmologhia Spătarului Milescu,în marginea Cabbalei creştine: „Învăţăturile Athinei nu strălucesc/Cum ceste şase Numărure aicea izbândesc...“10. Fraţii Spătarului MilescuÎntre anii 1665 şi 1669, Spătarul Milescu, acest vir pererudituscum apare în caracterizarea unuia dintre mulţii săi prieteni, acălătorit intens prin Europa Centrală şi prin Occident. Lacunare,ştirile despre drumurile europene ale Spătarului pomenesc acumde Stockholm, Nürenberg, Paris, Palatinatul de Brandenburg şi, nula urmă, de Italia. Milescologii au acreditat ideea, foarte probabilă,că toate aceste călătorii precipitate au legătură cu o misiune secretă,ce urmărea să repună pe tronul Moldovei pe primul protectoral Spătarului, domnitorul Gheorghe Ştefan (1653-1658). Dupăpierderea domniei, acesta trăia retras cu o mică curte la Stetin, înPomerania, sub ocrotirea regelui Gustav al Suediei.Semnificativ e însă acum faptul că Spătarului i se deschid,ca prin minune, uşile cancelariilor occidentale, el ajungând pânăla Regele Ludovic al XIV-lea, la care intervine ajutat de un alt prietenal său, ambasadorul Franţei în Suedia, Arnauld de Pomponne.Chiar dacă utopica misiune eşuează, iar Gheorghe Ştefan moarela 1668 în exil, se cere reliefat aici succesul cu care Spătarul activeazăo întreagă reţea de prietenii cosmopolite, acele canale afectivepe care, dincolo de interesele imediate, s-a fundamentat şimisionarismul spiritual rozicrucian. Căci, într-un anume fel, numeroaseleprietenii şi corespondenţe ale Spătarului Milescu continuăacel edificiu epistolar început cu câţiva ani mai înainte sub semnulRozei de R. Fludd. E vorba de acea Fratrie paneuropeană care-şipropunea să aprindă cel de al şaselea Candelabrium, „minunatavârstă a şasea“ (Miranda sexta aetatis) pe care o trâmbiţau manifestelerozicruciene. De altfel, ideea unei literaturi a inovatoriloreste un laitmotiv în scrierile milesciene. Pe deasupra confesiunilor,Fratria se adresa, aşa cum explică adepţii Crucii cu trandafir, în primulrând „cârmuitorilor lumii“, acelora pentru care şi Spătarul scrieVasiliologhionul său (1672), urându-le în special „să grijească debinele comun al tuturora, nu de foloasele proprii“.Între numeroşii prieteni iluştri ai Spătarului, de toate confesiunileşi răspândiţi prin întreaga Europă, se cer menţionaţi Dositei,ales patriarh al Ierusalimului în 1669, cărturarii francezi Toy dela Neuville şi Paul Rycaut, marchizul A. de Pomponne, savanţiisuedezi G. Stiernhielm şi J. C. Sparwenfeld, bibliotecarul englezThomas Smith, boierul moldovean Tadeu, bunicul lui B. P. Haşdeu,poate chiar J. A. Comenius etc.11. Când moartea e o sărutare a lui DumnezeuÎn 1669, Spătarul Milescu revine în Moldova, acolo undedomnitor era Alexandru Iliaş. Acum se petrece incidentul atât decontroversat cu crestarea nasului Spătarului, când, „sătul de bine“,cum spune Cronica lui Neculce, lui Milescu i se taie nasul pentrucă ar fi uneltit împreună cu bătrânul boier Russet să-l răstoarne pedomnitor.În prelungirea concluziilor noastre de până acum se întrevedeînsă o altă variantă, parcă mai credibilă. Căci dacă Spătarulera posesorul titlului de Imperator, de iniţiat adică, cognomenulputea, am văzut în cazul profesorului francez, răzbate până în viaţapublică a posesorului. Imaginaţi-vă că o corespondenţă adresatăÎmpăratului Nicolae Milescu ajunge în mâna profanului principeIliaş. Neînţelegerea orgoliului celui trecut printr-o transmutare interioarăireversibilă, înălţat deasupra micilor vanităţi princiare, iatăo posibilă cauză a crestării nasului nevinovatului Spătar, şi nu complotuluzurpator care se pedeapsea de regulă cu moartea. De altfel,tăierea nasului era în epocă mai degrabă pedeapsa vanităţiiexagerate, de unde şi expresia „a nu-ţi cunoaşte lungul nasului“.Ne amintim din Cronica Bălenilor a lui „Costandin Căpitan Filipescu“că şi un Cantacuzino fusese „tăiat la nas de o parte, pentrucăci se numise domn“. Restul, faptul că Spătarul s-ar fi dus „laun doftor din ţara nemţească de l-au tămăduit, slobozindu-i sângedin obraz şi lăsându-l treptat să se închege până i-a crescut la loc“,ţine de mit.(continuare în nr. viitor)


JURNAL NECONVENŢIONALAgrest înainte de UE24 iunie 2006Petrec această dimineaţă de sărbătoare (Naşterea Sf. IoanBotezătorul) încercând ... să ce?Ieri am salvat un pui de guguştiuc (porumbel sălbatic sau turturea),căzut din cine ştie ce cauză din cuib şi ajuns în iarba dincurte. Am vrut să-l hrănesc dându-i mălai muiat în cioc, dar fărărezultat. L-am pus într-un coteţ de păsări, gol pe moment. Seara,mama soacră a introdus acolo puii de găină. Care, până să ne dămnoi seama, l-au ciugulit cu o răutate-inconştienţă copilărească (i-aşzice), lăsându-l fără puful abia crescut pe spate şi făcându-l numairăni, inclusiv pe cap. Pentru noapte, l-am băgat în „cabana lui Roland”,după ce l-am uns cu Biafine şi l-am învelit într-o cârpă, fiindcătremura rău de tot.Azi, am priceput că va muri dacă nu-i pot da de mâncare. L-am dus în locul unde-l găsisem şi imediat a început să scoată niştepiuituri specifice, probabil de tânguire şi chemare. L-am aşezat peo creangă, în prunul ce atârna deasupra, şi peste câteva momentemaică-sa l-a reperat. Primul lucru pe care l-a făcut, cu mişcări abile,riscând să-l dezechilibreze, a fost să-l hrănească, direct în cioc.Apoi a plecat. A revenit după alte minute. Şi parcă se chinuia să-iarăte un drum de întoarcere sau măcar de aşezare mai sigură, bătânddin aripi pe o ramură din apropiere. Cred că era disperată deneputinţă. Pe urmă, s-a ivit lângă pui un alt guguştiuc, mai puţinagitat (stătea nemişcat şi-l veghea): să fi fost tatăl?În acest punct al întâmplării, am văzut motanul cel mic – pricăjitulde astă primăvară, acum mare vânător – îndreptându-se îndirecţia aceea. Am sărit, întrerupând însemnarea la primele punctede suspensie. Am ajuns o clipă mai devreme; pisoiul se afla dejala un cot distanţă, pe ram. Am luat puiul, mi-am adus scara, amurcat cu greu pe magazie, intenţionând să-l pun mai sus, în nuc.Zărind acolo un cuib, m-am căţărat încă şi am depus făptura în el.Sper să nu fie o „casă străină”.Acum nu mai reuşesc să văd în noua locaţie a dramei, însăpărinţii par să-şi fi reluat în grijă progenitura. Uguie.Relaţiile – inclusiv cele naratoriale – cu animalele nu pot fidecât animate, sufleteşti. Nu poţi fi cinic precum cu oamenii. („Cinice”ar putea fi reptilele faţă de păsări.) Asta, spre despriderea de– şi justificarea lui – Al. I. Brătescu-Voineşti. Care n-a greşit decâtvirând sentimentul către pedagogie.29 iunie 2006Începe bine ziua Sfinţilor Petru şi Pavel: nu ştiu ce să fac.Când eşti în situaţia asta, pe aici ţi se poate spune: Ia-te de fundşi sari în sus!Dar înainte de a fi început (sărbătoarea), acum o oră şi ceva,ne tăbârceam să extragem dintr-o încăpere (bucătărie) un imensşifonier strămoşesc, introdus acolo cu vreo jumătate de veac înurmă de nişte... uriaşi. Şi foarte isteţi desigur, ori vrăjitori, de vremece au izbutit să strecoare piesa pe unde normal era să nu treacă.Nu se păstra mare-lucru în acest şifonier: o cutie de table dejoc (de un format şi o dichiseală neobişnuite azi), două-trei damigenecu sau fără ţuică (îmbrăcate în împletitură de nuiele, supravieţuitoareînsă numai către gât) şi, mai cu seamă, cămăşoiul decânepă al bunicului Monicăi.Scot parchetul din sus-zisa bucătărie. Să punem altul nou,laminat. Am primit ordin să nu muncesc până nu iese preotul dinslujbă. Totuşi, plictisindu-mă... Ideea de a scrie ceva despre Montale,eventual de a-i traduce o poezie, nu mă mobilizează. E preamare diferenţa dintre munca fizică şi cea intelectuală pentru a o folosipe ultima ca pe un strop de băutură. Am nevoie de un soi deritual ca să intru în priza autenticităţii.Contribui la reamenajarea unei case, surogat al casei pe caren-am construit-o niciodată. Am visat cândva la o atare ispravă.Dacă n-a fost să fie, înseamnă ori că nu eram în stare (fapt acumdovedit), ori că nu era necesar (imposibil de aflat din interiorul condiţieiumane). Am clădit, pare-se, o bună casă genetică, o familie.Ce va trebui să se valideze contra promiscuităţii (de clan, deneam, de societate). La casa sufletului n-am lucrat destul. Laaceea a minţii am cam exagerat. Una a vocaţiei spirituale şi prie-teniei am intuit-o şi chiar realizat-o parţial,mai ales cu Max, Roberto şi Gerardo.Mă las suprapus socrului (Petre) curicanări. Ceea ce la o adică e un noroctârziu: n-o să mă înfrunt, matur, cu taicămeu(Dumitru). Şi el a bricolat la propriacasă. Pe cât înţeleg, n-a meşterit cumâna sa decât partea artistică, fioriturileprispei şi faţada. Fantastic acoperită ulteriorde Coada Cocoşului.22 iulie 2006Ioan Dumitru DenciuAm rămas singur, de gardă în gospodăria de la B. Mariledoamne – plecate în voiaj cu Suzana şi Roland, spre Piatra Neamţ,să vadă străbunica strănepotul şi câteva mănăstriri. Mi s-au datsarcini precise, scrise pe hârtie. Cam multe. Se aşteaptă să mădescurc, dar sigur sunt că nu m-au lăsat cu destulă încredere. Eibine, am început cu ce-mi crăpa mie buza: să înşir nişte cuvinte înacest carneţel.Operaţiunea „întors lucerna”, apoi – vreo oră şi jumătate –cocoşat la corcoduşe. Ca să mă implice în asta, soacră-mea a mairepetat o dată, înainte să urce în maşină, gluma ei bună: „Eu şi Ionicăce ne mai omorâm după ţuică!” Drept pedeapsă, chiar că voiservi una mică, deşi n-am alimentat încă porcul, puii, găinile, câiniişi pisicile, conform programului. Şi uite-aşa – improvizez franţuzeşte– sous un flot de mirabelles s’effrite la scène/ de mon futur.Căci anul acesta les mirabelles sont mirobolantes.Bat câmpii suprarealist? Nu. Sub umbra bătrânului nuc bifurcat(am remarcat destui nuci care se dedublează aproape din rădăcină,ca şi cum cei 2 miezi din găoace ar ţine să se perpetuezegenetic), încerc că valorific impresia de curte barocă din spatelemeu – un schelet de pat „de la tata-mare” (ce trebuie să fi fost ungigant), un şifonier aşijderea (pus în picioare), unul mai nou – „dela mama” – culcat, butoiul de ţuică „al lui tăticu”, menghin(e)a masivă„de la unchiu” [până aici am citat-o mereu pe soacră-mea, 84de ani], butoiul de plastic cu robinet, inventat de cumnatu-meu sprea ne oferi apă caldă din energie solară, alte instalaţii ale aceluiaşi,acum dezafectate, nu că am dori să-i eliminăm / jignim pe respectiviistrămoşi / membri ai clanului, ci că facem reparaţii. Am şi reuşitsă amenajăm o baie şi o bucătărie modernă şi ginere-meu,helvetul, tocmai a turnat ciment pentru consolidarea pivniţei cupătul (grenier). Nu înţeleg cum o să-mi ridice birou scriitoricesc nemirositorîn vecinătatea porcăriei (la propriu, a) vecinului poliţist.Ăsta creşte actualmente o sumă (vorbă oltenească) de porci şi ne„aprovizionează” cu damfuri şi... şobolani.Mă duc să văd cât e ceasul. 12 15 . Într-un sfert de oră va săintru în orarul de prânz al găinilor etc.Ţuica făcându-şi efectul, utilizez pentru prima oară WC-ul deinterior. L-am boicotat suficient, „vizitându-l” pe cel „ecologic”, dingrădină. Ţuica, mai zisă rachiu (dacă schimb pe r în s obţin sake),are şanse să devină băutură naţională omologată în UE, după cepalinca ne-a fost sustrasă de unguri? Mă întreb, fiindcă la întoarcereasoacrei, în caz că voi reuşi să mă fofilez de la salahoria-uceniciaîn construcţii practicate de ginere, voi da foc la nu ştiu câtecazane: 1) că s-a adunat atâta materie primă, de nu mai încape înpoloboace; 2) cineva (nu spun cine) şi-a băgat în cap că de la anu’– scontata admitere în UE – fie au să ne confişte alambicele, fie n-or să ne mai dea voie.Lighioanele – potolite, pot să mă duc să îmbuc şi eu ceva.Să nu uit să adun ouăle: idee a mea, spre a-mi dovedi „productivitatea”.La câini şi pisici o să dau după, cum consider că e normal.N-o să le dau ouă – s-ar putea nărăvi la proaspăt-eliberatele în cuibar,dacă au acces (nu-i ocupat). Iar găinilor în nici un chip: le daiouă să ouă?!Bah, ştiu ţărani care uită să hrănească animalele, după cese ghiftuiesc pe ei înşişi. Aşadar, soacră-mea, acţionând preventiv,nu riscă şi este în avans în etologie şi psihologie. Curioasă şi caraghioasăchestie universal-umană: poate fi bine şi aşa şi pe dos,cu condiţia să nu-ţi pierzi memoria!www.oglindaliterara.ro3643


IN MEMORIAMICOANĂ FULGERATĂ DE UNHOHOT DE VIAŢĂUna din cele mai dragi cărţi alepuţin frumoasei mele copilării se intitula :„A murit Luchi” şi era semnată de distinsascriitoare Otilia Cazimir, cea care, şi anulacesta, ca de fiecare dată, ne anunţă cuaceeaşi candoare că „Baba iarna intră-nsat”. Era un fel de nostalgie durută foarte,după copilăria, vai, sfârşită înainte de aîncepe, în graba nesăbuită de a devenitineri, şi apoi, îngrozitori de maturi şi, însfârşit, bătrâni înţelepţi sau mai puţinînţelepţi, de vreme ce lăsăm să ni se prefireprintre degete, inefabilul fiecăreivârste.Astfel că, la incredibila veste, datăCezarina Adamescu de o împătimită a teatrului că „A muritLuchi Temelie”, mi s-a prăbuşit pestecreştet, un întreg univers clădit cu iubiremigăloasă şi devotată, timp de peste 35 de ani, încă de pe când îieram elevă la Secţia Actorie a Şcolii de Artă, între anii 1972-1974,iar apoi, în cei peste 20 de ani în care am evoluat pe scenă subregia acestui reputat actor şi regizor de talie universală, bun purtătorde fluid poetic, cu un dramatism al vocii demn de marele GeorgeVraca, făcând poezie din tot ce rostea şi din tot ce era. În câteva oremi s-au perindat prin faţă mii şi milioane de clipe în care, alături detrupa intitulată frumos „Teatrul nostru”, împărţeam frăţeşte bucurii şinecazuri, senzaţii şi stări suprapuse peste frânturi de replici din celepeste 200 de spectacole în care jucasem pe scenele ţării şi în urbeanatală. Martore stau, îngălbenite, fanate, unele jerpelite, afişe, programede sală, tăieturi din ziare şi reviste de profil, imagini înregistratepe peliculă şi vrafuri de fotografii de scenă şi instantanee carene-au legat sufleteşte mai mult decât iţele de sânge. Toate sub auraacestui blând şi temut „magician al replicilor şi al mişcărilor” careştia să dea viaţă reală personajelor, atât în rolurile proprii cât şi aleactorilor care jucau sub „bagheta” lui fermecată.Să-l evoc în clipa de faţă, ca şi când nu mai este, îmi e dejaimposibil. Pentru că el există şi va exista încă, un noian de ani, îninimile celor pe care i-a format şi cărora le-a dedicat orele, zilele şiuneori, hălci întregi de nopţi pentru edificarea câte unui spectacol,până îl ducea la desăvârşire. Cărora le-a dat pe deasupra deasuprelor,fibre, celule, monade, din inima sa, vai, obosită, sfârtecată,cusută, peticită de mai multe ori, ţintuită-n hăţuri de plastic ori altmaterial compatibil (material compatibil cu fibrele inimii?). Neverosimil.Despre Luchi Temelie nu mi-ar ajunge să scriu un tom respectabil,filele căruia să le lipesc cu sarea lacrimilor sufleteşti. Eracu adevărat un magician. Un mag cu ochii fascinanţi care te vrăjeaîntr-atât încât priveai hipnotizat şi ascultai orbeşte indicaţiile regizorale,uneori chiar jucând alături de dânsul, căci se implica şi înviaţa diferitelor personaje, cum au fost : Sir Richard, din „Tragedialui Sir Richard”, ori Corado din melodrama „Moartea civilă” de GeacomoGiacometti.Nu-mi amintesc să fi fost vreo fată care să nu-i poarte opreţuire deosebită. Unii dintre membrii trupei au ajuns actori profesionişticum au fost : Mariana Vasile, Cristian Cornea, Victoria Cociaşşi astăzi joacă pe marile scene ale ţării.Nu putea să nu te frapeze vocea puternic vibrantă, ochii profunzi,lucind straniu (nu degeaba numele său era Lucian), statura luidreaptă, ţinuta impecabilă, manierele desăvârşite. Avea acea puterede a-i ţine uniţi pe cei din colectivul de teatru pe care l-a condusşi căruia i-a adus lauri, medalii de aur şi argint, multe flori şi maiales, aplauze şi o preţuire ca pentru un teatru profesionist. Cu unînalt profesionalism şi cu fermitate, când era vorba de teatru, dearta actorului cu sine însuşi, de arta actorului cu ceilalţi, cu regizorulşi cu publicul.Scriu cu paradoxală timiditate despre cel care m-a învăţatsă-mi înving timiditatea. Căci din această pricină am urmat teatrul.Ca să exorcizez sfiala şi teama, să învăţ a-mi impune ferm punctulde vedere. Că n-am învăţat perfect nici acum, e vădit lucru.A-ţi face publice icoanele lăuntrice, iată ce presupune teatrul.A prinde cu degetele coama inefabilului, ori pletele ninsorii, oriiţele ploii piezişe. Icoanele revelaţiei actoriceşti se numesc roluri şia-ţi dezveli pe de-a-ntregul tainele lor, înseamnă măiestrie. Miracoluldescifrării acestor taine este înfăptuit de Măria Sa Regizorul,care, cu o copleşitoare atenţie şi dibăcie, dirijează orice mişcare,orice sentiment, orice stare. Precum maestrul dirijor, turmele denote muzicale de pe zecile de partituri care alcătuiesc fiecare instrumental impunătoarei orchestre. Viziunile lui ţin de ale prorocilor.Ei „văd” şi „ştiu” dinainte ce o să se întâmple, cum o să se închegedin mii de cioburi de cuvinte şi gesturi, vitraliul strălucitor şi intenscolorat al spectacolului.Iată de ce, pierderea e cu atât mai copleşitoare. Cu cinepoate fi înlocuit? Cu nimeni. Doar cu propriul spirit care va dăinui,sperăm, în timp şi peste timpuri.Mi-a murit Luchi. Mi-a murit copilăria, abia zvântata de lacrimitinereţe, o bună parte din maturitate, şi, tare mă tem, şi tare mătem, că şi senectutea, de curând instalată, ciuntită, mutilată de atâteamorţi, vai, scumpe! nu se va mai putea bucura niciodată de atâtde râvnita pace şi serenitate!Asta-mi aminteşte (dar oare mai era nevoie?) – cât de fragilisuntem, cât de îngrozitor de vulnerabili în singurătăţile noastre,şi mai ales, cât de lipsiţi de apărare în faţa Marelui Mister care neaşteaptă la colţ, rând pe rând, pe fiecare.Dumnezeu să-i lumineze calea cu o lumânare sfinţită pânăcând va afla pacea veşnică!Şi voi rosti, la fel de îndurerată ca acum 30 de ani, la dispariţiamarelui Botta pentru care Luchi Temelie nutrea o mare prietenieşi iubire şi pe care-l cultiva cu evlavie, transmisă şi nouă,discipolilor săi : „Comedianţule, ce tragedie!”Ori cu versurile pe care ni le declama trist, cam în aceeaşiperioadă, în timpul călătoriei pe fluviu, la vale, spre revărsarea înmare, pe coverta unei nave de pasageri, spre Tulcea unde ne duceamsă jucăm, atenţie : „Moartea civilă” : „La vie c’est breve/ Unpeu de rêve/ Un peu d’espoir/ et puis : Bon soir!”.Cu reverenţa cuvenită, la fel ca Radu Stanca, un alt mareom de teatru, Luchi Temelie s-a retras discret, aşa cum extrem dediscret şi-a rupt clipele din veşnicie, şi-a trăit boala, bătrâneţea, cuamintirile, cu memoriile sale, cu fotografiile şi afişele din ce în cemai îngălbenite şi zdrenţuite, cu o bună parte din istoria teatrului românesc,dar şi cu regretele celor pe care i-a îndrumat artistic întrupa de teatru semiprofesionist numit „Teatrul nostru”, iar mai apoiîn trupa profesionistă „Trianon”: „Fac reverenţa cuvenită/ Şi mă retragdin adunare./ O altă umbră îmi ia locul./ Stimate umbre, salutare!”(Radu Stanca)Şi-l întreb acum, revendicând un răspuns imediat, aşacum poate s-a întrebat Toma Caragiu, un alt mare prieten, cu puţinînainte de a pleca dintre noi : „Care sunt criteriile/pentru careomule/vrei să mori?/ Mai întâi/ pentru că eşti gol/ gol de tot/ şi n-arerost/ simţi că încurci/ că dai lumea înapoi/ că eşti un factor/ de întârziere/apoi că îţi ţâşneşte din gură/ prea multă miere/ exact cândnu trebuie/ şi nu ai ce face cu ea/ adică nu foloseşte nimănui,/(…)adică se pierde/ pe urmă/ nu găseşti pe nimeni/ care să te dezmierde/pe gratis/ şi poate mai precis/ trebuie să plăteşti/ şi eşti indecis/(…)pe urmă pentru că/ ţi s-au furat visurile/ de către amici/mai mari/ mai mici/ angajaţi/ sau neangajaţi/deci fraţi/ poate pentrucă eşti/ prea scund/ sau prea înalt/ pocit/ sau neinstruit/ sau poatepentru că/ ai iubit” (Toma Caragiu, Poeme şi alte confesiuni,Ediţie îngrijită, prefaţă, note, comentarii de Ion Cocora, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1979).Lucian Temelie îmi apare acum ca o icoană fulgerată deun hohot de viaţă. Iar eu am nevoie imperioasă de a nu uita. „Adumiaminte să nu te uit” – spunea poeta Nina Cassian. „L-aş tipări pefrunze şi pe fluturi” – ar fi spus şi prietenul Gheorghe Tomozei.Şi dacă, din nefericire, mai curând sau mai târziu, voi fisusceptibilă de o oarecare amnezie, cei 35 de ani în care l-am cunoscut,i-am stat în preajmă, l-am admirat fără rezerve, m-am bucuratde căldura şi îmbrăţişarea inimii sale, îşi vor revendica dreptulla amintire, celui atât de drag încât am simţit că îmbătrânesc brusccu stingerea lui şi îmi lipesc obrazul de numele lui, care e aidomastrăLucitoarei lumini care ne susţine şi ne are.L-am revăzut cu o lună în urmă, prin centrul burgului, înalt,slab, imperial, impozant, cu superba sa alură de fildeş ce parcă voiasă treacă deja firava graniţă ce-l va apropia de ţara legendelor.Păşea neauzit, precaut, cu temere, îi era o imensă milă de pământulpe care curând avea să-l înnobileze cu mădularele sale, devenite– vorba lui Nichita – verighetă.Aparţinea deja mitologiei teatrului românesc, culturii şi arteiîndeobşte, pe care le slujise vreme de mai bine de jumătate deveac, cu toate fibrele fiinţei sale telurice şi siderale în aceeaşimăsură. Un cavaler al himerelor ca şi Emil Botta, ca şi RaduStanca, precum Stelaru Dimitrie, precum Toma şi nenumăraţi alţimagicieni ai scândurii lustruite cu paşii lor, pe care îi auzim din ceîn ce mai îndepărtat, ca un ecou, ca o părere.Semăna izbitor cu personajul, altădată întruchipat, cu acelCavaler al tristei figuri, domnul nostru din La Mancha.Şi voi spune şi eu la fel cu Gheorghe Tomozei, un alt dragdispărut : „Parcă e tot mai friabilă făptura de carne a aleşilor, şi totmai supusă frângerii (…) Sigur, arta lor e, dacă nu nemuritoare, cel3644www.oglindaliterara.ro


EVENIMENTCongresul eucharistic international Québec Canada 2008Eveniment istoric ! Trimisä de Vatican de la ROMA pentru Congresul Eucaristic Internationaldesfäsurat în aceastä varä 2008 în orasul Québec, Canada, Arca poartä icoane românestiscrise cu alfabet latin si în… limba românä ! Probabil pentru prima oarä la un eveniment internationalcrestin de asemenea anvergurä.În paralel cu începerea festivitätilor aniversärii de 400 deani de la fondarea orasului Québec, Canada, a avut loc între 15 si22 juin 2008, al 49 –lea Congres Eucharistic International, încheindu-secu o mare slujbä crestinä duminicalä, în aer liber, peCâmpiile Abraham din vecinätate, în prezenta a peste 60.000 depersoane. Adresându-se prin video-satelit tuturor crestinilor PapaBenedict al XVI-lea a îndemnat la unire, la luptä împotriva säräcieisi a foamei în lume, pentru justitie si pentru respectul demnitätiifiintei umane si a vietii pe Terra în general. Diverse personalitätieclesiastice si din viata politicä, municipalä, provincialä si federaläcanadianä au fost deasemeni prezente. Au fost prezenti la lucrärileCongresului mai multe zeci de mii de crestini proveniti din 70 detäri. A fost amenajatä pt aceastä ocazie o mare catedralä exterioaräcu altarul din lemn, unde a fost prezent simbolul acestui Congres,Arca Noii Aliante. Trimisä de Vatican de la ROMA pentru CongresulEucaristic International 2008, Arca poartä icoane românestiscrise cu alfabet latin si în… limba românä ! Probabil pentru primaoarä la un eveniment international crestin de asemenea anvergurä.Ne amintim cä secole de-a rândul slujba în bisericile ortodoxeromâne s-a fäcut nu în limba românä cum ar fi fost normalci...în limba slavonä. Printr-un mare act de curaj, în secolulal-XVII-lea, Teodosie, Mitropolit al Munteniei, român de origine, îndräznestepentru prima oarä sä pronunte o slujbä în limba românäîn locul slavonei, afirmând originea latinä a românilor. Pe icoaneînsä, conform pravilelor mostenite, a rämas si de atunci scris tot înlimba slavonä sau greacä pânä în zilele noastre. La acest CongresCrestin Eucaristic International Canada Québec, 2008, Roma, Vaticanul,a recunoscut excelenta, harul si frumusetea icoanelor ortodoxe,DAR dintre toate icoanele lumii crestine ortodoxe, le-auales pe cele din România. Si pentru prima oarä la un nivel eclesiasticinternational de asa anvergurä s-au expus Icoane Românestiscrise în limba românä, cu alfabet latin, nu slavonä saugreacä, ceea ce reprezintä un Act Istoric cu o simbolisticä egaläpeste ani cu aceea a primei slujbe în limba românä tinutä însec.XVII de cätre Mitropolitul Teodosie.ARCA NOII ALIANTE, o corabie frumos sculptatä ce amintesteimaginile despre Arca lui Noe si putin cele ale Arcei din VechiulTestament, este împodobitä cu icoane pictate ! Curios însä,si în mod sigur providential, primele trei Ïcoane ce mi-au apärut înfatä , purtau scris : « Nunta din Cana » , « Cina cea de Tainä » si« Înmultirea Pâinilor », scris nu în Slavonä sau Greacä, Latinä,Italianä sau Francezä, ci ….în Românä !!! Probabil pentru primaoarä la un eveniment international crestin de asemenea anvergurä.Pentru a lansa pregätirea Congresului Eucaristic Internationalde la Québec în 2008, un grup de tineri crestini din Québecsi Montreal , reuniti sub numele de «Montée Jeunesse », si-au exprimatdorinta creatiei unui obiect religios simbolic , care sä parcurgäCanada anuntînd vestea cea bunä si pregätind sufletelecrestinilor de toate confesiunile, pentru sfintitul eveniment. A fost retinutäideea simbolicä de « ARCÄ DE NOUÄ ALIANTÄ ». AceastäARCÄ este o premierä în istoria congreselor eucaristice internationalefiind destinatä pregätirii si comuniunii spirituale a tuturorcrestinilor întru ISUS CHRISTOS. Corpul Arcei a fost sculptat decätre artistul Alain Rioux din Québec, asistat de sotia sa ChantalDubois.ARCA, sub forma unei coräbii, evocä Biserica lui ISUSCHRISTOS si Poporul Crestin mergînd ghidat de Creatorul Säu .Lemnul Arcei provine din cinci esente si locuri geografice diferite, simbol al universalitätii crestinismului si al Bisericii care cheamäcrestinii din toate ramurile sau natiunile lumii, sä se uneascä spiritualîntru ISUS CHRISTOS. Sus pe Arcä,se aflä un cufär delemn, ornat cu frumoasele Ïcoane, suflet din dragostea pentrufrumos si sfânt a neamului românesc, pictate si sfintite în Româniasi apoi trimise la ROMA (vezi şi coperta).Ca simbol al uniunii crestinilor întru ISUS CHRISTOS,ARCA a poposit peste tot unde a fost invitatä în Canada, pânä înaceastä varä a anului 2008, moment al desfäsurärii Congresuluiîn orasul canadian Québec. Probabil au fost si biserici românestidin Canada care au invitat-o si au gäzduit astfel mesajul crestinpurtat de icoanele venite din tara mamä, România. Un reportajvideo complet se aflä pe site-ul www.cei2008.ca , iar organizatiile,Bisericile sau asezämintele de cult ce doresc sä afle maimulte detalii despre ARCA NOII ALIANTE pot obtine informatii peacest Site-Web. Deasemeni detalii despre diverse manifestäri organizateîn timpul Congresului, printre care si inedita piesä de teatru«La table de la Réconciliation » conceputä si regizatä depärintele Robert Gendreau. Pot fi gäsite pe site-ul www.ECDQ.tv.În aceste timpuri de împlinire a 1900 de ani de la împletirea culturilorDaco-Romane aflate la baza originii latine a Românilor, binecuvîntatäla ROMA, ARCA NOII ALIANTE poartä-n ea prin lume ,o parte din sufletul românesc.Forumul pt Istorie, Culturä si Latinitate, «AGORA ROMA-GNA LATINA», Canada, a semnalat pentru prima oarä comunitätilorromân-canadiene existenta si specificitätile Arcei Noii Aliante,încä din 2006 – 2007 (a se vedea articolele semnate Daniel C. Manolescuîn presa român-canadianä , Pagini Românesti-Montreal,Jan.2007 http://paginiromanesti.com/ articol.asp?codart= 2-M05-01073&searchstring=1, Observatorul Toronto, Jan.2007 ) si ulteriorprin Pupitrul de Presä al « AGORA ROMAGNA LATINA », maimultor publicatii si jurnalisti din România si Canada, care au preluatsi dezvoltat informatiile primite ( ex pt Canada , Adrian Ardelean pt«Zig-Zag român-canadian» , iar pt România d-na Ligya Diaconescuprin publicatia on-line www.valcea-turism.ro si revista Glascomun. La cererea domnului Gheorghe Andrei Neagu, redactorsef al revistei Oglinda Literarä, ne face pläcere sä trimitem articolulde fatä acestei prestigioase publicatii din România.consemneazä, Daniel Constantin ManolescuCoordonator principal « AGORA ROMAGNA LATINA » -Canada, Forum pt Istorie, Culturä si Latinitatepuţin longevivă. Dar ei, amanţii tragici, cu bărbile lor de fum şi de himere,cu oasele lor de fluture, cu mişcările lor stângace, cu obrazelelor repede plesnite, ca pânzele vechilor meşteri, pe ei, cum să-iapărăm mai bine? Cum să-i păstrăm mai mult între noi? Cum să nepăstrăm mai mult în preajma lor?” (Gheorghe Tomozei, Plantaţiade fluturi,Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).Zidit într-o modestie fără egal, căci învăţase măreţia înflorităa smereniei, Lucian Temelie şi-a refuzat de multe ori laurii succesului,în stare să-i conefere un loc la festinul gloriei actoriceşti.Ca actor, ca regizor, dar mai cu seamă ca animator teatral de exemplarădăruire, care focaliza în jurul său talente incipiente, el ştia săcultive harurile, virtuţile, grăuntele de talent şi de măiestrie din fiecareşi să-l conducă pe drumul desăvârşirii. Măcar aceste gânduriwww.oglindaliterara.roar trebui să ţină trează în noi, amintirea omului viu care a fost şieste Lucian Temelie.Acum, obosit peste poate, Luchi şi-a strâns grijuliu umbraca pe o recuzită în piesa fundamentală a vieţii, şi a plecat cu tot cuumbra. Cu un efort supraomenesc, s-a smuls din filigranul secundei,lunecând în amintiri, fără să ne ceară părerea. În urma lui arămas o imensă şi nestinsă lumină care se răsfrânge în noi, printrepicăturile de ploaie (sau lacrimi?) lăsând palide urme calde, pe reliefulobrazului.Lumina aceasta serafică ne ajută să mergem mai departe,cât ne-or mai duce paşii şi umbra, până la întâlnirea şi nedespărţireadin urmă.3645


REMEMBEREPISODUL CEZARCu noi începea de fapt „liberalizarea” totală (sic!) a poezieiromâneşti, după cel de al Doilea Război Mondial. Cezar Ivănescu,Mircea Ciobanu, Gheorghe Istrate, Ileana Mălăncioiu, VirgilMazilescu, Daniel Turcea, între care şi eu, Ion Murgeanu; în volumelenoastre de debut nu ne-am mai supus poncifelor cerute depolitruci ca „normă obligatorie” (Partidul, Patria Socialistă) căci, profitândde ocazia primului discurs ceauşist la Congresul IX al partiduluiunic, a unei aparente ieşiri, oarecum, din „obsedantuldeceniu”, am atacat în forţă: „… o mână de poeţi, unii din ei abiaieşiţi din adolescenţă, au refăcut legăturile cu marea poezie românească,ridicându-se la înălţimile ei şi întrecând-o, adeseori, în puritateşi îndrăzneală”. (Mircea Ciobanu, 1996, text obligatoriu lacolecţia postumă de poeţi şi poezie apărută în editura Vitruviu, antemortem.)CONFESORUL. Recunosc că acest instinct al ieşirii totaledin noaptea îngenunchierilor comuniste, fie şi prin genuflexiuniocazionale, l-am datorat prieteniei mele cu Cezar Ivănescu şi încrederiioarbe în lecţia lui de poezie. Acest hoplit literar nu se temeade nimic şi lucrul acesta îmi crease şi mie un scut de protecţie, nevăzut,dar resimţit în tot ce făceam pe tărâmul poeticii de atunci. Încurând marile lecturi din existenţialişti francezi şi expresionişti germaniajunseră până la noi; se traduceau Saint John Perse, R ilke,Georg Trak., umblam cât era cu putinţă la Paul Claudel, în original,şi am tradus la Botoşani un mic fragment din Lautréamont, pe carel-am şi publicat în Clopotul literar şi artistic, un supliment făcut demine în premieră jurnalistică la ziarul unde lucram pe atunci. Totatunci primisem o Biblie de la Părintele Theodor de la Copălău, desub codrii Coşulei, a incongruentului Ion Crânguleanu (un exaltatde altă natură bietul de el), şi ai Flămânzilor din istorie.Aveam în curând o nouă iubită şi o nouă femeie – misterioasaElena a celor 16 sonete de iubire, din prima mea carte, darmai era lung drumul până la „definitiva” Elena, de la Bucureşti,luată cu cununie, sub asistenţa bisericii noastre ortodoxe. Mi-aducaminte cum am scris poemele mele lungi („the longue schipes” )din următorul volum Confesorul: pe nişte coli albe de mari dimensiuni,1 m / 1 m luate direct din tipografie, de la Suceava, unde maitipăream încă şi Clopotul de la Botoşani, după ce judeţele Suceavaşi Botoşani, se contopiseră din fosta regiune Suceava. Puneamcoala de un metru pătrat pe masa noastră lungă din „camera de zi”(căci mă însurasem cu Lenuş, grăbit ca de obicei, dar de dataaceasta obţinusem cel puţin un apartament nou, cu două camere,excelent situat lângă Grădina lui Vârnav, din oraşul botezului luiEminescu), şi într-un elan teribil îmi propuneam s-o umplu cu unsingur poem. Era o exaltare nefirească, mă catapultasem în irealitateaimediată, de nu chiar mai „presus”. Lenuş fugise deja lasoră-sa în Iaşi, crizele mele genialoide îi dădeau greu de furcă,căci nici ea biata nu mai înţelegea (cum nici Lica n-a înţeles) „cenaiba vreau şi vreau” – acum aveam totul, o casă ca lumea, întrunparc foarte „poetic”, o leafă, cu o cifră pe care nici după aceean-am mai atins-o, în toată viaţa de redactor pe la alte ziare şi reviste.A ieşit Confesorul în fine, l-am terminat: puteam scrie peel ca-n viziunea din cartea profetului Daniel, citită de pe pereţii palatuluilui Nabucocodonosor (alternativ, chiar mă încercam într-onouă piesă de teatru Estera): „mane, tekel, fares” / măsurat, cântărit,numărat, găsisem tonul, în fine, şi era prima dată când, dupăscrisul meu mă simţeam foarte sigur şi „mulţumit” de mine, şi de îngerulmeu ocrotitor. Descoperisem singur patentul marii poezii,Mircea Ciobanu avea dreptate, „cu cartea aceasta culci la pământcel puţin zece poeţi dinaintea ta”, iar Cezar a recunoscut şi el: „Faciparte din imnurile tale din competiţie”. Însă mie mi se părea ciudatmodul acesta de a vorbi. Pentru mine poezia era un dat nu o competiţie.Poezia se scria singură, trebuia găsit materialul necesar(cele două zeci de coli mi se păruseră ideale: metru pe metru şistarea de exaltare continuă şi persistentă). Mai târziu lucrul acestaspus cel mai bine de sculptorul C.Brâncuşi: „Lucrurile nu sunt greude făcut: greu este să te pui în starea de a le face”.3646(urmare din numărul anterior)Dar tot elanul şi siguranţa desine, cu superbia conţinută în ele, pecare mi-o includeau, se frânseră brusc.Confesorul a fost prima carte din acei anide la Cartea Românească întoarsă de lacenzură fără viză pe toate filele manuscrisuluiei. Nu am ştiut să mă adaptezluptei dure pe care ar fi trebuit să o port.Chemat repede la editură de redactorulşef Mihai Galiţa, mi s-a propus să schimbtitlul general Confesorul şi titlurile poemelorImnuri – reproşul cenzurii fiind căera o carte religioasă de la cap la coadă– cum altă carte până atunci nu mai întâmpinase.Mai întâi am fost consternat. Ion MurgeanuCum adică „să fac schimbări”? „Eu nuscriu poezii în gospodăria colectivă!” Aveam nişte replici!... Gafiţami-a pus manuscrisul în braţe, enervat la culme şi mi-a spus banculcu Iţic şi Ştrul – o parabolă, aveam să-mi dau seama, a cenzuriicomuniste în evoluţia ei. Cum Iţic împrumutase de la Ştrul osumă de bani şi la data scadenţei refuză să i-o mai dea înapoi. Şis-a pus toată comunitatea evreiască în frunte cu rabinul să-l lămureascăpe Iţic că nu era frumos ce făcea şi nu-i aducea nici cinste.Dar bietul Ştrul zi de zi primea acelaşi răspuns încăpăţânat dela Iţic: Nu-ţi dau nimic! Rabinul a intervenit personal şi s-a dus cubietul Ştrul acasă la Iţic. Îi dau un căcat, asta îi dau lui Ştrul, fu şide data aceasta răspunsul impertinent al datornicului Iţic. Vezi, rabine,vezi că nu-mi dă nimic? La care Rabinul: Nimic ţi-a dat ţiepână acum, cu mine tot ai obţinut ceva un căcat.” Asta era deci situaţiaşi cu îndărătnicia cenzurii atunci când se atingea de un text„exclusiv” religios.Mihai Gafiţa: Dar au şi ei dreptate, poete: acest Confesorulnu-i şi el tot un fel de popă? Deja am mai spus: rămăsesem pereplica lui siderat. Ca să mă îmblânzească (ori să mă corupă?!) miapovestit că „...înaintea matale a fost aici la noi Ioan Alexandru,care are acelaşi gen de probleme, dar el le-a tratat cu mai multă înţelepciune– nu te supăra că-ţi spun, dar eşti prea poet dumneata,nu vrei să cedezi nimic! Important pentru noi este să vă publicămcărţile; ajutaţi-ne să vă ajutăm. Acum tot mai putem amăgi cenzura,au şi ei nevoie să scrie-n raportul lor că s-a lucrat pe text cuautorul”. M-am dus, deci, acasă şi din Confesorul, cartea mea adevenit, dint-un condei, Confesiunea; poemele din Imnuri, le-amfăcut Cânturi. Aveam un astfel de „imn”, devenit şi el „cânt”, de ovirulenţă pamfletară teribilă; credeţi că m-a mai întrebat cineva şipe mine? A dispărut din sumar la tipografie, şi a dispărut de totfără urmă… va fi dormind şi acum somnul de veci în dosarul meude la Securitate, sau furios securistul din tipografie îl va fi distruspur şi simplu?! Nu sunt de fel curios să-mi caut dosarul la Securitateca să-l deschid: mi s-a oferit deja un eşantion într-o pagină dinRomânia liberă…şi-mi este de-ajuns… Cine ştie ce monştri îmi maisar în faţă… Însă cartea astfel hăcuită, batjocorită, îngenunchiată,apăru, şi ca să mă consoleze, Mihai Gafiţa în toate interviurile salede la acel sfârşit de an ’70, o cita între „cărţile anului” („lucrul obţinutcel mai greu”), iar Marin Preda mă chemă din nou la el, să-miaducă la cunoştinţă că mi-a propus cartea la Premiul Uniunii Scriitorilor.Şi răspunsul meu pe veci neinspirat : E ca şi când l-am obţinut.Istoria asta avea să se repercuteze într-un mod nou şi ciudatprieteniei mele cu Cezar. Omul dădea semne de enervare oride câte ori îi povesteam lucruri în derulare „despre cartea mea”.Generosul devenise invidios. Tandrul prieten de până atunci, irascibil.Un timp navigasem bine la Bucureşti. Ne sprijineam unul dealtul timidităţile şi pentru scurt timp a stat la mine la gazdă, în apartamentulunui văr al meu, care tot restul săptămânii, şi uneori şiduminica, lucra în construcţii, ca şef de şantier pe la Ţăndărei, mise pare. Îi suportam tot mai greu, amicului meu, exclusivismul rebelşi „negarea negaţiei”. Mă distram de fapt pe „desfiinţarea din rădăcini”a întregii poezii, de la „a la xyz, şi invers”, a unei generaţiicare, oricum, era ca şi noi, în mişcare. Era timpul în care ZahariaStancu i-ar fi spus: „Dacă-i înjuri pe toţi, tinere, mata pentru ce maiscrii, şi deasupra cui te vei afla în final?” Cultul prieteniei, solidaritateade generaţie, îndulcitul cuvânt „bătrâne”, tactica şi strategialui Nichita Stănescu, nepotul de general alb-gardist arvanitului meuîi lipseau cu desăvârşire. I-am spus-o, de altfel, şi în ultima vreme,şi nu o singură oară: Ceva mai multă iubire de aproapele, geniule!www.oglindaliterara.ro(continuare în nr. viitor)


SIMPLE NOTELecturi necesareA apărut la editura „Conta” din PiatraNeamţ, în vara anului trecut un volum intitulat„Fănuş Neagu: „Povestea viei,cântecul vinului” avându-l autor pe GabrielM. Leţ. Această carte de peste 400pagini mi-o prezintă într-o joi redactorulşef al revistei „Oglinda Literară”, somându-măca până cel mai târziu sâmbătăîn asfinţit să-i prezint o „notă deFrancu Sava lectură”, un comentariu care să-şi găseascăspaţiu în numărul pe august alprestigioasei publicaţii. Şi iată-mă în faţă cu trei academicieni:acad. Valeriu D. Cotea – prefaţator, acad. Fănuş Neagu – autor şinu în ultimul rând membru corespondent al Academiei Oamenilorde Ştiinţă Gabriel M. Let, alcătuitorul acestei superbe culegeri de„bijuterii fănuşiene”. Orice s-ar spune nu-i tocmai confortabilintelectual să te exprimi, mai ales în scris, într-oasemenea companie. Şi am păşit sfios, pe sub „curcubeulprintre bresle” al iubitului nostru profesor – ValeriuCotea, în sanctuarul „îngerului”, în cântecul vinului şi n-am pus geană pe geană până ce nu am aflat cum ilustrulvecin al lui Calistrat Hogaş a făurit o podgorie înpatria „voievodului limbii româneşti”.M-am convins, tot timpul ai nevoie de convingerică aşa cum spune Borges „lecturile sunt veritabileevenimente ale vieţii” iar această lectură are pentru minefarmecul locului pe care îl iubeşti.Această impresionantă culegere de texte superbedin creaţia acad. Fănuş Neagu, apare într-un moment cânddoar puţin peste 10 % din populaţie mai pune mâna pe o carte. Numiimaginam că vor veni asemenea vremi şi nici că analfabetismulva înflori. Am ajuns după 18 ani de libertate să vedem că în locullui Buzura sau Paler, în locul lui Eminescu sau Cezar Ivănescu, defileazăignoranţa şi neruşinarea în costume Armani sau numai întanga şi televiziunea afişează incultura şi prostul gust.Această experienţă intelectuală, această literatură careobârşeşte din literatură ar trebui să ne unească împotriva imposturiişi grobianismului de orice fel. Volumul alcătuit de omul de ştiinţăGabriel Let este o adevărată desfătare, încântare, un regalpentru suflet şi minte şi n-ar trebui să lipsească de pe rafturile bibliotecilorcare au mai rămas în concurenţa cu computerul pentruca şi la bucurie şi la tristeţe să-l deschidem şi să sorbim briliantaspumoasă a marelui scriitor bine pusă în evidenţă de măsura inginerului.Nu pot încheia fără a cita câteva rânduri de pură literaturăce ar fi spulberat total „sentimentul de nelinişte” al prefaţatoruluiîn legătură cu debutul beletristic al eminentului său student:„Cel din urmă vânt al toamnei bătea toaca în coloanele salcâmilorlipind câte un fulg de zăpadă pe botul cailor.În dedesubtul vremii iarna urca gâfâind până-n mucheagorganului în viile de la Trei Movile ca să mai bea o gură de vântvinos cu aromă de Merlot şi Cabernet … înviind pasiuniuitate. Un miros trăsnit de ierburi coapte… printre ciorchiniîncă mustind de boabe neculese.Două siluete, un băiat şi-o fată, schiţate cu cărbune,căutau strugurii pe sub frunzele plesnite de rugină.Şiruri de spaliere fără de capăt dintr-o vie botezată debrumă. Acum, după culesul viilor, în lumina focurilor denoapte se povestesc superstiţii stinse… cu must înăspritşi brăţări de chiciura speranţelor”. Şi mai apoi:„Clipa se prăbuşeşte în amintiri, sufletul adunăbrumă de argint, încercând să trăim vertical prin conştiinţadatoriei împlinite. Viaţa mai speră într-un timp paralel.Făurind o podgorie, aşa i-am dăruit preţuirea meascriitorului brăilean Fănuş Neagu, acolo unde am debutat şi m-amconsacrat profesional. Rodul supravieţuirii, hrana spirituală a literaturii”.Trecut bine fiind eu de 66 de ani şi împăcat cu viaţa, amgăsit în rândurile citate şi ceva din efervescenţa spirituală a luiFănuş Neagu dar şi din frumuseţea morală a lui Octavian Paler. Oreverenţă uriaşă în faţa acestui mare coleg mai mic şi a spectaculoaseisale desfăşurări de ştiinţă, erudiţie şi talent.NOI APARIŢII EDITORIALE SEMNATE DE LUCIA OLARU NENATIScriitoarea Lucia Olaru Nenati,doctor în filologie, a publicat două noicărţi între care se află o corespondenţăstructurală:1. ARCADE SEPTENTRIO-NALE (Reviste, personalităţi şi grupăriliterar-culturale din Ţara de Sus, implicateîn consolidarea prin cultură aMarii Uniri de la 1918), EDITURA ACA-DEMIEI ROMÂNE, Bucureşti, 2007,Lucia Olaru Nenati635 de pagini.Cartea este prefaţată de 5 Cuvinteale celor dintâi cititori, semnate de: acad. Constantin Ciopraga,Dumitru Vatamaniuc, membru de onoare al AcademieiRomâne, prof. univ. dr. Dan Mănucă, prof. univ. dr. Liviu Leonte,şi prof. univ. dr. Dumitru Micu, acela care-şi încheie astfel cuvântulsău: „Lucrare realmente ştiinţifică, impecabil documentată,bine scrisă, noua carte a doamnei Lucia Olaru Nenati va deveni,cu certitudine, titlu de referinţă în viitoarele cercetări de istorie literarăconsacrate Nordului românesc”.Cartea decopertează un strat consistent de arheologieculturală în care se regăsesc numeroase fapte de “localism crea-tor”, dar semnificative pentru harta întreguluinaţional, operează un demers derestituire a unor autori mai puţin sau deloc cunoscuţi, dar care-şi merită reiterarea,produce importante informaţii inedite de istorieliterară şi reconstituie atmosfera generalăde avânt naţional ce a generatevenimentul istoric al Marii Uniri de la carese împlinesc acum 90 de ani.2. GEORGE VOEVIDCA. VIAŢAŞI OPERA, Editura Biblioteca Mioriţa, Câmpulung Bucovina,2007, 160 de pagini.Cartea care cuprinde o prezentaremonografică şi o antologie poeticăa operei lui George Voevidca, constituieo primă lucrare dedicată acestuiimportant poet bucovinean din perioadaMarii Uniri din 1918, altădată oadevărată vedetă literară, apoi pe nedreptignorat, o dată cu ocultarea deliberatăa întregii culturalităţibucovinene în perioada comunistă.www.oglindaliterara.ro3647


FOILETONUn securist de tranziţie(urmare din numărul anterior)Gheorghe AndreiNeagu3648Ziua Naţională”Limba noastră”Chişinău. Ocameră de hotel.Pe ele două paturi5 – 6 chibiţi.Gol pe jumătate,cu abdomenul revărsatpeste pantalonii de trening, prozatorulTraian stă tolănit pe o mochetă roasă,lângă măsuţa scurtă ce-i ajunge până lanas. Ochii bulbucaţi, chelia de pe creştet şipletele de la ceafă, îl fac un personaj comic.Pe un scaun, la stânga, directorul UniuniiScriitorilor. Tânăr şi cu şarm masculin. În picioare,poetul Florin în sacou alb, fără cravată.Mai gras, dar îmbrăcat, stă în dreaptaprozatorului. O voce bate cărţile, fumândexcesiv. A patra mână lipseşte. Reporterulstă la uşa dinspre balcon. Horia Zilieru balanseazăcând pe un pat când în picioare.Ziaristul e tolănit într-un cot la spatele chibiţilor.E plin de vervă şi e Marius Tupan.Poetul Florin, atacă în permanenţă teme literare,spre disperarea jucătorilor. A patramână va fi Laurenţiu Ulici sau Ilici, cum dingreşeală s-a exprimat Fănuş Neagu la SalonulDragosloveni.O voce: - Patru beţe …Poetul: - E un intelectual. E-adevărat?Altă voce: - Mai am douăzeci.Prozatorul: - Deci o mie. Aşa...Vocea: - Ţi-am dat patru şi mai amdouă beţe.Prozatorul: - Eşti băiat bun. Douăzeci,deci o mie…Poetul: - Prost nu este, dar nu este unintelectual de anvergură.Altă voce: - Aşa băăă!Altă voce: - Da fă-le bă, nu le tăia!Poetul: - Ştie ceva, da ştie.Ziaristul: - Într-un articol de-al meuAltă voce: - Interesant. Dă cărţi.Poetul: - Ai ajuns să scrii şi tu?Chibiţul: - Ce-aţi fi făcut voi amândoiacolo, nu ştiu…Vocea: - Bun.Poetul: - Dar ăsta cât are?Vocea: - Are ceva… Are şi elAltă voce: - Ani?Vocea: - Taie. Păzea!Poetul: - Păi ştiu eu?Vocea: - Adu bă o scrumieră de la voi!Reporterul: - N-avem!Directorul: - Cum n-aveţi bă!Reporterul: - Dar ce voi n-aveţi?O voce: - Pune vin în pahare!Altă voce: - Uite, farfuria aia de acolo.Deci e foc la înaintare!Altă voce: - Da!Vocea: - Hai bă, puneţi miza. Pune înpahare!Reporterul: - Vreţi voi?Vocea: - Plânge masa. Tu nu vrei?Reporterul: Nu-mi trebuie băi!Poetul: - De caracterul lui să nu maivorbim!Altă voce: - Băi, unde le pui tu?Reporterul: - În balcon…Directorul: - Cine?Vocea: - Cât?Altă voce: - Pe de trei…O voce: - Dă-le pe toate. Una, două,trei(Din afară poetul): - La, la, la, la (periniţa)Vocea: - Na şi ţie, una, două, trei.Poetul: - Hai, suntem prieteni!Vocea: - A cui e rândul. De ce? Dupădecembrie…Reporterul: - Băi, da Ulici nu vine?Ziaristul: - Nu bă. S-a dus la Ulianov…Poetul: - Numai, numai puţin(ţine paharulsă i se toarne vodcă). Mulţumesc!Vocea: - Poate ţi-e foame?Poetul: - Nu. Eu mă gândesc aşa cuani în urmă.Vocea: - Sec!O voce: Aţi ajuns să beţi…Reporterul: - Staţi jos că vă aducacum!Poetul: - Traian îmi spune!Vocea: - Te rog frumos. Săru’ mâna(Ia paharul cu votcă).Poetul: - Asta vroiam să spun. Torn şieu cât pot.O voce: - A mai rămas cinci sute. Deciplătim!Vocea: - O bucat’ de pâine. Ţi-efoame?O voce: - Sec!Reporterul: - Staţi aşa. Vă aduc niştecarne.Vocea: - Asta vroiam să spun eu. Terog frumos. Săru’ mâna.Altă voce: - DaO voce: - mai rămas cinci sute. Deciplătim…Vocea: - Lasă bă…Vocea: - Stai bă un pic. Da bă Mitică,da.Poetul: - Săru’mâna. Eu sunt un tipcare pun acest pahar al meu.Vocea: - Gheorghiţă, dă bă aşa şiluăm. Aşa. Aşa, foarte bine. (Ia o felie depâine)Poetul: - Vă mai dau? (zgomot de veselă).Vocea: - Nu, nu. (ia şi o bucată decarne) Eu vreau Florine, vreau. Dă-mi mietrei (aruncă trei cărţi pe masă).O voce: - Şi mie tot.Vocea: - Până la patru să fie linişte.Mai dă-mi mie cartea.Prozatorul: - Ce faci bă.Poetul: - Mă uitam şi eu, să-ţi vădmoaca aia. !www.oglindaliterara.roVocea: - Hm. Ne-a obligat. Merg.Altă voce: - Le-ai tăiat.Vocea: - Stai aşaPoetul: - Bă, tu-i mama mă-sii, dacăştiam că vin la Chişinău, în ţara tatălui meu,să ajung chelner.Directorul: - De domnule, dacă aihaina albă… Ce vrei? Ce noi te confundăm?Poetul: - Am înţeles, să trăiţi! (Face oplecăciune. Râde)Directorul: - Ce dracului să faci? Damie mi-ai pus din vinul ăla vechi, în loc sămidai vin de Focşani.Poetul: - Nu, e de Focşani.Directorul: - No, e de la cârciumă.Vocea: - Ţi-am dat Galbenă de Odobeşti,băi!Poetul: - Află, că dacă mai spui lucrulăsta… (râde) îţi retragem salariul de la Uniune!Directorul: - Nu domn’le, nu ştiu.Vocea: - Eu am vin de la cârciumă!Directorul: - Bine, hai îmi cer scuzelede rigoare. Gata! Am venit cu obligi. Careeşti al doilea?Prozatorul: - Hă, hă…Vocea: - Am zis pas deschiderea!Prozatorul: Şi pas!Poetul: - Suc de scânduri, directore!...Directorul: - DaPoetul: - Gustă aici să vezi (îi dă paharul).Este acelaşi lucru?Directorul: (Gustă) – Da!Vocea: - Deschid eu!Altă voce: - Eu am avut vin de la ăsta!Poetul: - Da?Altă voce: - Da!Vocea: - Ce-ai acolo? Vrei ochelarii directore?Altă voce: - Am băgat 3 beţe.Directorul: - Eu şi cu unul din ăştia.Recunosc, nu văd.Poetul: - Nu mi-am dat seama de asta!Directorul: - Dar nu l-ai băut băi!Voce: - Ce, am băgat un nene.Altă voce: - Eu şi cu el care luăm.Directorul: - Dar nu l-ai băut băi!Poetul: - Nu mi-am dat seama de asta!Vocea: - Oricum tot nu scapi!Ziaristul: - Ia o pastilă de capVocea: - Dar îţi stă bine, bă cu rubaşca.Ziaristul: - Hai? Mi se umflă tâmplele.Directorul: - Poate că-ţi cresc coarne.(se deschide uşa).Vocea: - Vine Gheorghiţă.Directorul: - Ce-ai adus acolo? Cisnădie?Horia: - Pentru mine să mănânc o bucatăde pâine.Reporterul: - Pâine, ăăă, ăăă, ficat!Prozatorul: - Dă bă încoace, hai şi tu,nu vezi că-s înfometat? (Reporterul pune


FOILETONpachetul peste cărţile de joc). Nu, nu, ia-lerepede de-aici, ia-le repede!Directorul: - Nu!Prozatorul: - Nu, nu le pun pe masă.Reporterul: - Dar unde să le pun băTraiane?Prozatorul: - Aicea-s cărţile.O voce: - Am mers fraţilor şi eu !Horia: - Nu vreţi pâine?Directorul: - Las că ţinem aşa (ia ofelie).Poetul: - Nici eu nu mănânc aşa mult.Am mâncat la carneee! De aseară (ia ofelie)!O voce: Băi nea Mitică!Directorul: - Trece. CipVocea: - Cip. Trei cărţi.Horia: - Luaţi bă o bucăţică de pâine,bă.Poetul(scoate un cuţit cu tot felul delame şi accesorii): - Ia uite ce am eu aici!Horia: - Şi cuţit şi linguriţă?Vocea: - Asta nu merge!Directorul: - Ai zis cip.Altă voce: - Şi cip.Poetul: - Auzi Gheorghiţă, fii atent ceare aici. Asta este lingură. Iată-le!Directorul(cu gura plină): - Pas parol.Vocea: - După Mihai.Poetul: - Lasă bă, l-am cumpărat deaici! Asta este lingură!Altă voce: - N-a văzut cărţile!Poetul: - Şi asta este furculiţă.(Toţi mănâncă,vorbind în acelaşi timp sau jucândcărţi).Directorul: Asta nu e bine.O voce: - Ai venit? (Uşa se deschide.Apare Laurenţiu Ulici).Toţi în cor: - Aaaa!Directorul: - Nu se poate!Poetul: - Nu-i adevărat!Directorul: - Nu se poate. Hai, ura! (Iapaharul şi bea). Ce-i bă (către ceilalţi).Prozatorul: - Hai, ce-i?Ulici: - Ce faceţi voi aici?Directorul: - Păi te aşteptam. Ţi-amlăsat bilet în uşă. Hai!Ulici: - Am găsit biletul, d’aia am venit!Directorul: - Păi da, na! (îi face semnsă stea pe scaunul liber cu spatele la uşă)Prozatorul: - Ia un scaun!O voce: - Dă-i pantalonii jos!Prozatorul: - Dă-i un băţ!O voce: - Nu, nu, nu!Ulici: - Dau eu (se aşază)Directorul: - Ce-i asta dom’le?Tupan: - Păi, bani aveţi. Aici!Directorul: - Da, stai jos! Gata!Prozatorul: - Gata, gata!Ulici: - Păi, cât, pe 25 de bani?Directorul: - Păi, cincizeci de lei, băţul!Tupan: - În capul mesei!Prozatorul:- Gata!Ulici: - Mai mult!Traian: - Mai mult? Ridicăm mai mult?Directorul: - Nu, nu, nu, ai băi!Ulici: - La Uniune suntem profesionişti,dacă nu, îmi cobor nivelul, la amatori!Întrerupându-se unii pe alţii, scriitoriidin România delegaţi să participe la sărbătoareanaţională ”Limba noastră” din RepublicaMoldova, şi-au continuat ”pregătirea”până când au fost găsiţi obosiţi peste măsură.Parte din ei trebuiau să dea seamămaiorului. Erau mai mult în solda securităţii.* * *Cu ce sunt germanii sau americaniimai presus de evrei sau români? Au ei ocultură mai fecundă, mai bogată? Au şi eiun Cristos al lor sau un Dumnezeu maiaparte? Nicidecum.Oricâte temple ar fi ridicat şi oricâtde înalte, „Cartea sfântă” vine tot de lamarea cultură ebraică.Avea oare sens ca Ştefan cel Maresă ridice o imensă catedrală în locul zecilorde sfinte lăcaşuri? I-a salvat Sf. Sofia pe bizantini?Nu. Dar „biblia” a salvat poporulevreu, după cum zecile de „bisericuţe” ausalvat credinţa neamului românesc. Tăriasângelui german, proiectat în ziduri şi blocuride piatră n-a adus împlinire nici naţiuniigermane însăşi. „Trebuia să fi construitziduri în jurul nostru, să fi fost şi noi o lume,să ne fi clădit destinul în piatră şi zidul dinnaţiunea română”? Nu, iubite filozof, nu.Pentru că numai printr-o existenţă spiritualăfecundă, cultura română a reuşit să fie biruitoareîn lupta cu spaţiul şi timpul. Bibliaebraică şi Mioriţa românească au aceleaşivirtuţi axiometrice în susţinerea motivaţieispiritual-culturale a existenţei naţionale. Defectulacelora care „au rămas ţărani şi n-auştiut că statul n-a intrat niciodată în lume”,nu trebuie să se transforme în nici un preceptfilozofic, dar să se întoarcă împotrivalumii satului.Englezul este acelaşi ţăran al secolelortrecute. Ogorul lui se numea altfel, dartot ogor era, cum de fapt a rămas şi astăzi,pe când ţăranul român a ars destule etapeşi a ajuns filozof şi tehnocrat vieţii sale şilumii de azi.Dacă „românii au trăit 1000 de anica plantele”, americanii n-au trăit nici măcarjumătate, dar asta nu le impută nimeni.Şi atunci în numele cărei valori seimpută naţiunii române această paşnicătrăire. Să fie aceasta o „abandonare înmoarte”?Tragismul existenţei româneşti îşiare virtuţi atât de înalte încât au dus la continuitatenaţională şi ar fi o blasfemie să încercăms-o minimalizăm.De aceea, bisericile româneşti nu au„provocat” înălţimile” pentru că pietatea românului,chiar dacă n-a căpătat neapăratvalenţe religioase a fost mai pură decât acelor ce şi-au sacrificat existenţa vrând s-oimpună prin ascuţişul spadelor. Virtuţile pietăţiiromâneşti s-au impus şi arhitecturii ruralespecific naţionale. Nici un sat din lumenu se compară cu satul românesc.De la Tisa şi până la Canalul Mânecii,satele europene seamănă până acoloîncât te poţi întreba unde sunt satele. „Excesulde înţelegere” nu „este o fugă de conflictşi de dramă” şi nu cade în scepticism,pentru că ţăranul român oricât a spus: „săwww.oglindaliterara.rotreacă de la noi”, atunci când această îngăduinţănu a dat roade, a ştiut a-şi impunevoinţa, la Rovine, Călugăreni şi Mărăşeşti.Acelaşi ţăran îngăduitor, acuzat pe nedreptde scepticism, a ştiut a-şi da viaţa numai şinumai pentru apărarea fiinţei naţionale. Iarcel ce ne îndeamnă să iubim „o Românie îndelir” nu face decât să desconsidere calitateaesenţială a spiritului uman: raţiunea.Acolo unde este delir, nu mai esteloc pentru raţiune.A trăi „apocaliptic, destinul României”este egal cu profeţia rostită de o mintebolnavă. Ce-şi îndeamnă semenii la autodistrugere?Zi de zi se observă că virtuteanaţională menţine naţiunea strâns unită înjurul idealului naţional.Devenirea românească nu trebuiesă se bazeze pe „idealuri meschine şi compromiţătoare,limitate şi antiumane”, caresă mai fie şi „declarate absolute şi perfecte”.Doamne, câtă ură împotriva întregiiumanităţi, când se mai afirmă că „orice gende luciditate este o distanţă de fiinţă”.Cum se poate acuza poporul româncă este întocmit din „copii bătrâni”, proslăvindnorocul naţiunii germane de a-l fi avutpe Hegel, Kant şi de ce nu şi Marx şi Hitler.Să vrei „o Românie cu populaţiaChinei şi destinul Franţei” înseamnă să numai recunoşti existenţa României însăşi.Ce fel de Românie mai poate fi?Oare Franţa-şi mai doreşte destinul care l-a avut? China deja nu-i bucuroasă de numărultot mai mare al conaţionalilor grăbiţisă-şi sporească existenţa. Nu neg virtuţiletuturor civilizaţiilor, dar să nu-l aşezi pe Grigorescu,Tonitza, Băncilă, Pallady, Eminescu,Sadoveanu, Preda, Stănescu,Alecsandri, Coşbuc şi să mă ierte celelalteminţi luminate româneşti, alături de Dostoievski,Kierkegaard, Nietzsche, Rembrandt,Habema, Hals, Ruysdael, Descartes,Proust, Valery, este o blasfemie de care nute poate scăpa nici pământul.Ce fel de români sunt aceia careafirmă în „cazul României; la evenimentemici, oameni mici”? Ce venin curge din vineleacelui fiu ce-şi detestă atât de multmuma?CAPITOLUL XXVLituanienii se răzvrătesc.Stanislavas Zemaitis de 52 ani esteprimul martir lituanian.Şi-a dat foc în faţa Kremlinului.În Gaban, regimul lui Banga a căzut.În Camerun, morţi şi manifestaţii violente.Gorbaciov este în admiraţia occidentalilor.Maiorul află că este în dizgraţia tuturorîn mod irevocabil.Totuşi nu vrea să abandoneze.„Pe unde a pătruns rusnacul?”, nuse poate să nu se întrebe maiorul într-unmoment de orgoliu.Verificase clădirea de la acoperiş şipână la subsol.(continuare în nr. viitor)3649


INEDITMeşterul ManoleLogofătul Panaite Zbârcea avea maretrecere pe lângă Neagoe Basarab, domnulŢării Româneşti, pe care-l ajutase săşiomoare fraţii şi să ajungă pe scaunulvoievodal.Zbârcea era mare vistier al ţării şimâna dreaptă a Domnitorului, care-i lăsalui grija gospodăriei obşteşti, Vodă, fieVictor Eftimiudin mustrări de cuget, fie sub întârziereasoţiei sale, Despina Doamna, se cufundamai abitir în slujbe bisericeşti, în posturişi rugăciuni, decât în treburile ocârmuirii, scriind el însuşi sau tălmăcinddin alte graiuri, epistole creştine, spre folosinţă drept-credincioşilorsupuşi.Ca să-i ierte Dumnezeu nelegiuirea, uciderea fraţilor săise gândi Neagoe Basarab că numai aşa s-ar putea învoi cu cel desus, ridicându-i monastire, cum n-a mai fost şi n-o să mai fie pepământul ţării româneşti. Monastire înaltă şi bogată, cu turnuri deaur şi clopote de argint, cu icoane de preţ şi patrafire bătute cumărgăritare cu movile de tămâie, să bată clopotele şi să arate luminazi şi noapte, întru slava celui de sus, a toate iertătorul.Era din moşi-strămoşi obiceiul, că dacă unvoievod sau un boier sau un tâlhar pocăit vrea să seia bine cu Dumnezeu şi să fie iertat de păcate, să-i ridiceDomnului fie biserică, fie schit, fie troiţă la răscruceadrumurilor, după puterile, după vina şi dupăagoniseala fiecăruia.Socotind, în mintea lui, că numai o zidire fărăseamăn îi poate răscumpăra neasemuitul păcat, hotărîNeagoe să ridice la Curtea-de-Argeş acea falnicămonastire ce se vede până-n zilele noastre şi înseamnăpe vistierul său Panaite Zbârcea să-i cautemeşterii şi banii trebuincioşi.Zbârcea atât aştepta: ştia că măcar o jumătatedin cheltuielile pentru sfântul locaş, bine chivernisite,îi vor rămâne lui.Dădu sfoară-n ţară de hotărârea stăpânuluişi porunci să-şi aducă fiecare supus ploconul la Curteadomnească.De la bogatul cel mai bogat, căpetenie deoaste, sfetnic al divanului, moşier, episcop, egumen,vameş, staroste al negustorilor, toptangiu pricopsit dinmarfă şi camătă, până la breslaş şi până la nevredniculpălmaş al ţarinei, să vie cu ce poate fiecare şi săpoată cât mai mult, ca să mulţumească pe Domnulpământului şi al cerului.Mai trimise Panaite pristavi să stârneascătârgurile şi drumurile şi să caute, fie la Craiova, fie înBucureşti, fie ori pe unde s-ar găsi, meşteri pricepuţi la asemeneatreabă. Să poftească degrabă la Curtea-de-Argeş, acei zidari vorfi primiţi cu multă voie bună şi vor fi mult îndestulaţi şi aşa şi pedincolo.Spuneau oamenii că acel Manole învăţase şi lucrase laŢarigrad, la Veneţia, la Moscova şi la Kazan, lucrase şi la Nijni-Novgorod, pretutindeni unde se aflau biserici vestite, cu turle şi mozaicuriscânteietoare şi cu icoane îmbrăcate în argint şi aur de li sevedeau sfinţilor şi Maicii Precista numai ochii şi nasul de atâta învelişde nestemate şi beteală.Nici nu apucaseră meşterii s-ajungă la Curtea-de-Argeş,că Zbârcea Vistierul şi găsise locul unde va fi ridicată monastirea:pe o moşie a lui nefolosită, pe care o vându la repezeală ţării, spunândcă aşa pământ de cărămidă mai rar.Deschise pe socoteala lui, cărămidărie, pe care o arondăunor oameni de încredere.Manole şi tovarăşii fură primiţi la curte de însuşi Vodă, defaţă fiind şi Doamna.Erau zece flăcăi, chipeşi, cu fruntea limpede şi cu ochii3650www.oglindaliterara.roplini de lumină.- Fiţi bineveniţi la curtea noastră! le vorbi Neagoe Basarab.Iar Despina Doamna le spuse, zâmbind:- O să v-alegem zece fete frumoase, să le luaţi de neveste,să rămâneţi printre noi, că pentru înălţarea sfântului locaşvor trebui ani şi ani de zile şi nu puteţi sta fără cămin, atâta vreme!- Să mai vedem, Măria Ta!, intră în vorbă, nepoftit, ZbârceaVistierul.“Să ne facă întâi băieţii noştri treabă şi pe urmă i-om răsplăti,cununându-i cu fete de-ale noastre!Era acest Panaite Zbârcea un om spân, cu nas de cucuvaieşi cu ochii bulbucaţi, de nu ştiai câţi ani să-i dai: putea să fieşi de patruzeci şi de optzeci, aşa i se argăsise obrazul.N-avea copii, n-avea femeie, n-avea rude şi nu făceadecât să adune bani şi iar bani. Odată nu-l văzuse careva zâmbind;nu mângâiase odată pletele unui copil, nu dăduse bănuţ unuicerşetor, nu poftise pe nimeni la moşia lui, iar când trecea pe uliţă,până şi câinii se dădeau la o parte, cu coada între picioare şi întorcându-icoada…Când l-a adus Panaite Zbârcea pe Manole săvadă locul unde va trebui ridicată monastirea, meşterulse scărpină în cap, oarecum nemulţumit:- Ar fi tot mai bine s-o facem pe locul unei alte biserici.Cei din vechime ştiau să aleagă după bătaiasoarelui şi-a vântului, pe loc înalt, să vină drept-credinciosul,cu puţină osteneală, cum te-ai duce spreorice lucru sfânt.“Până şi păgânii îşi ridicau geamie unde a fost,pe vremuri biserică de-a noastră… chezăşie de aşezaretrainică”.Aşa vorbi Manole, dar Zbârcea nu-i dădu răgaz,spunându-i că aşa e porunca Domnului, iar meşterii n-au altceva de făcut decât să se supună.Când a văzut gropile de unde se scotea lutulpentru cărămizi, Manole scormoni şi frământă un bobde humă între deget, îi pipăi firele şi strâmbă din nas.- Nu prea e pământ de temei. O să fie cam slabăcărămida.- Bună, bună! grăi, scurt şi aspru vistierul…Manole se gândi o clipă să-şi ia tălpăşiţa lăsândîn plata Domnului pe Zbârcea cu ai lui, nu-i plăcea niciomul, nici locul. Dar îşi dăduse cuvântul Domnitorului,iar meşterii ceilalţi aveau nevoie şi chef de lucru,nu puteau să facă iarăşi cale întoarsă, să umble pedrumuri, hoinari, fără lăscaie în buzunar şi fără căpătâi.Era frumos prin acele părţi ale ţării, nu degeabaîşi aleseră voievozii reşedinţa acolo. Se gândeau, cubucurie, să-şi ia flăcăul nevasta şi să se statornicească pe aceleplaiuri argeşene.Se puseră pe lucru, începând prin a întocmi un chivot poleitcu aur care înfăţişa monastirea de mâine, chivot ce plăcu dincale-afară lui Neagoe şi Despinei şi mulţimii. Începură să vină daruridin toate părţile locului, de dincolo de Olt, de dincolo de Argeş,de la Târgovişte şi de la Bucureşti, ba chiar din depărtatele cetăţidunărene. Tot norodul era dornic să vadă ridicându-se acea mândreţeşi fiecare trudea mai mult decât îi dădea mâna. Lui Zbârceaîi creştea inima de bucurie, văzând cum se adună atâta bănet şiatâtea scule, al căror număr numai el şi nimeni altul nu-l ştia.Meşterii adunaseră calfe şi ucenici, salahori şi gropari sepuseră pe săpat şi pe adâncit temeliile, ridicaseră schele, începurăsă dureze adânci şi puternice temelii, ba şi zid porniseră să înalţe,piatră peste piatră, cărămidă peste cărămidă, dar ostenelile lor nuerau răsplătite precum se cuvenea.(continuare în nr. viitor)Din arhiva scriitorului Baki Ymeri


PARODIIRADU CÂRNECIAl tainei chip(Oglinda literară, nr.77/2008)al poezie chip nu prea e chipsă-l prinzi, cum e la modă, într-un clip;cântând din arbori doar şi iarbă verde,oricine poate-n ceaţa-i a se pierde,dar nobilă când stirpea ţi-e, atunci,poţi să-i prinzi chipul, după multe munci(...titanice, adevărat, e clar,să-i torci, să-i ţeşi veşmânt din cel mai rarmaterial ce este: dorador -la care timpul doar, judecător,poate privi şi-ai înţelege rostul -nu mă-ntrebaţi cât costă, nu-i ştiu costul...)...şi cum spuneam, ca muntele-n amiazăde eşti cuprins de muză, tu creează;nu te mai teme ca Orfeu să cânţi,chiar dacă nu pe toţi o să-i încânţi,de vrei să-nvingi în poezie,’nvaţă:tu scrie până-i laşi pe toţi în ceaţă!...DUMITRU ISTRATE RUŞEŢEANUNu disperaţi(Oglinda literară, nr.77/2008)Doamne, ce superbepoeme se scriu acum,precum nişte jerbede pentru îmgeri flori şi cânturi,numai că toate,de fi-vor cercetate,sunt nişte transplanturitotal neadecvatevremii atomice ce-o trăim;dar nu disperaţi/ sănătoşi să fim,curând o să gustaţi,ca pe un tort imens,poemele meledin atomic vers!AUREL ROTARUTe-aştept(Oglinda literară,nr.77/2008)Zi de zi şi noapte denoapteTe-aştept, muzo, să viide departe,Să mi te-aşezi înpoală şi-n pană,Tu, cea fără de prihană;Lucian PerţaTe-aştept cum aşteaptăcondamnatulÎnştiinţarea că un altulPoartă pentru crimă vina,Şi întârzierea îl intrigă...Te aştept până ce soţia strigă:Lunaticule, stinge lumina!GHEORGHE MĂRGELUIubirea(parodie de încurajare)Iubirea este, măi Gheorghiţă,Aşa ceva, un fel de fiţă,Ce vine, pleacă chicotindŞi-amar rămâi tu hohotind.Nu te lăsa, deci, mistuit,De focul ei neostoit,Şi nici să nu te-ncrezi în ea,Capul la carte să îţi stea!Aprinde-ţi dragostea de carteIubirea, de un sport, sau arte,Nu-ţi cheltui tu bani şi gânduriSă scrii la fete rânduri, rânduri,De ce crezi tu că-i poezie!...Nu zic că nu-i bine a scrie,Dar ca să cânţi frumos din liră,Mai şi citeşte şi mai şi respiră!Dicta memorabila-Mathilda BittGenetica umană pe înţelesultuturor-Virgil Lovin, CodrutLovin-ed.AndrewMănăstirea din comunapierdută-Dumitru Negoiţă,ed. OmegaAlegeriAfişe, presă, tevaturăCandidaţii ce dau din gurăTu te chinui şi nu poţiS-alegi pe golani de hoţi.PoliticianIeri cu stânga, azi cu dreaptaDoar cu vorba nu cu faptaPână nu face avereEPIGRAMESava FrancuNu renunţă la putere.La SuceavaA ajuns GeorgicăPreşedinte de judeţCăci pădurea încăE la mare preţ.DivorţDeşi este cam tardivwww.oglindaliterara.roCurtea nu e hotărâtăOri el este prea beţivOri ea este prea urâtă.PauperînsestatUrăsc banii că nu-i amDin ura pe care-o amDacă i-aş aveaI-aş bea.Marea gradină-DumitruNegoiţă, ed.EditgraphPoeme pentru maitârziu-Aurelia Rinjea,ed.Printeur3651


CRONICĂ LITERARĂDestinul poeziei moderneDacă poezia continuă să fie înţeleasădrept „o creaţie, o invenţie aspiritului nostru, consecinţa capacităţiilui creatoare”, atunci, cum crede VirgilDiaconu în „Destinul poeziei moderne”(Editura Brumar, 2008), tocmai cercetareaacestei capacităţi creatoarepoate să-l apropie pe consumatorulValeria Manta Tăicuţude literatură de poezia însăşi. Departede a fi un simplu făuritor de texte, care,sub protecţia unor termeni ca „autoreferenţialitate”,„autenticism”, „intertextualitate” etc, epicizeazăignorând normele poetice, dar imaginându-şi că se înscrie în„canonul” generaţiei sale, poetul autentic refuză astfel de experimente,rămânând „un poet inspirat”, al cărui daimon estegândirea poetică.Concepută ca o culegere de eseuri despre poezia modernăşi despre destinul ei, cartea lui Virgil Diaconu porneşte dela definirea conceptelor, demers pe care poetul piteştean îl realizeazăfără a se lăsa sedus de definiţii savante, care mai multsă încifreze, decât să limpezească. Cele trei părţi – „Orizontulpoeziei”, „Destinul literaturii” şi „Critica poeziei” formează un întregale cărui calităţi sunt coerenţa, simţul critic şi simţul artistic.Gândirea modernă a scos din uz termenul „inspiraţie”,urmarea fiind că eul poetic a devenit răspunzător de tot ceea cese petrece în „laboratorul de creaţie”: „Spre deosebire de Platonşi de gândirea tradiţională, care spun că poetul creează prinharul divin ce îl pătrunde, poetul şi teoreticianul modern considerăcă poezia este creaţia exclusivă a aramei ajunse trâmbiţă[v. Rimbaud], a „spiritului care creează”, a eu-lui poetic sauartistic, aşadar creaţia acelei gândiri pe care am numit-o poetică.Poezia este creaţia gândirii poetice, gândire ce are capacitateade a crea prin propriile forţe, deci fără sprijinulmuzelor-zeiţe, al harului insuflat, al inspiraţiei divine. Gândireapoetică, se spune acum, este singura răspunzătoare de intrareaîn lume a poeziei” (p. 17). Această gândire se confeseazăşi se problematizează, pentru că, după cum afirma Nichita Stănescu,„Materialul fundamental al oricărei poezii este sentimentul,iar nu cuvântul, cum ar părea”. La rândul său, VirgilDiaconu dă o definiţie complexă conceptului: „Poezia modernăeste născută, structurată şi condusă de imaginaţia poetică.Poezia este în mod fundamental viziune, imaginaţie, este viziuneaîntreită, originală, tensionată liric şi poetic asupra adevărurilorşi misterelor noastre profunde, a existenţei, araporturilor noastre cu ceilalţi şi cu universul. Poezia este răspunsulsensibil, sugestiv pe care îl dăm la marile provocări alelumii în care trăim, ale existenţei în genere, şi nicidecum o joacăcu cuvintele, un simplu text, cum se spune adesea. În acest fel,poezia se acoperă de sens şi de emoţie, în loc de a fi lipsită deele” (p 24-25). Oricât de „democraţi” am fi – pe urmele lui Poe,care acorda certificat de creator mulţimii, gândirii comune -poetul modern nu este nici inginer, nici strungar literar. Descalificândexcelenţa gândirii poetice, epoca modernă a descalificat,totodată, şi caracterul oarecum elitist al creaţiei, în favoareamasei raţionaliste, ceea ce a dus la „colectivizarea poetică”, la„poezia generaţionistă”, care se legitimează, cel mai adesea,biografic-istoric şi nicidecum estetic: „Însă, dacă curentele literarenăscute la început pe alte meleaguri sugerau prin denumirealor o direcţie estetică – romantism, simbolism, absurd,suprarealism, expresionism etc, - la noi, generaţiile 60, 70, 80nu ne comunică nimic de ordin estetic prin denumirile lor” (p.40).Ocupânu-se de „generaţionismul artistic”, Virgil Diaconunici nu camuflează adevărul, nici nu se angajează în direcţiadezvăluirii lui brutale. Dimpotrivă, fenomenul este analizat cudetaşare – uneori ironică - : „O generaţie se află la putere în literaturamomentului atunci când prin mijloace specifice – revisteşi dicţionare literare, edituri, instituţii culturale, organizaţii,premii acordate etc, reuşeşte să îşi construiască o bună poziţieîn literatura momentului,, un destin favorabil; şi atunci cândreuşeşte să „controleze” şi să orienteze o parte din viaţa literarăa clipei. Ea nu este definită, astfel, doar de canonul sau de programulei literar, ci de puterea pe care o manifestă în viaţa literară.[...] Puterea literară pe care o are o generaţie este înprimul rând puterea administratorului cultural, iar nu putereafurnizată de valoarea literară” (p. 41).Pentru că „literatura modernă este un şir de dictaturi canoniceşi, în mod implicit, un şir de lovituri de stat canonice”,prin „canon” înţelegându-se normele / programul estetic al unei„generaţii”, s-a ajuns la confundarea „canonului” cu „conceptul”şi implicit la coborârea poeziei la canon, în loc de a o ridica laconcept. Critica literară, care în loc să fie autentică şi să ajutela cernerea valorilor, este de tip „holografic” şi creează imaginifalse, halouri de poeţi autentici acolo unde nu este vorba, adesea,decât despre veleitarism, mimetism, nonvaloare. Fabricanţiide imagine uită că „literatura este altceva decâtcampionatul de fotbal” (p.51) şi, în loc să facă selecţie şi evaluare,se ocupă mai mult de partizanat artistic ori de „management”.Aceasta transformă literatura în business. În plus,„poezia nu mai are, în acest fel, nici o continuitate, ea se aratăa fi doar un şir de divorţuri generaţionist-canonice. Fiecare generaţie,fiecare grup canonic vorbeşte propria lui limbă, poezianu este departe de Turnul Babel” (p. 62). Poeţii holografici şipoeţii „de casierie”, care scriu pe gustul generaţiei lor sunt poeţivizibili / vizibilizaţi prin programe culturale şi sponsorizări de totfelul. În afara literaturii „la vedere” mai există, însă, şi literatura„invizibilă”, marea perdantă a epocii prin care trecem: „dar o literaturăcare nu circulă cu adevărat, care nu ajunge la unnumăr mediu de cititori, are toate şansele să nu existe! Cu puţineexcepţii, scriitorul român de azi este marele anonim al literaturiipe care o face. El trăieşte din iluzia acelui mâine care vaîndrepta lucrurile şi va face dreptate. Lui şi literaturii române!El îşi închipuie, blenoragic, că tocmai ţara care în toată istoriaei şi-a neglijat, trădat şi lichidat sistematic personalităţile (dinorice domeniu), care acum şi-a vândut pe nimic delta şi pădurile,munţii de piatră şi de marmură, aurul, petrolul şi aproape totsistemul bancar îl va salva!” (p. 111).Conjunctura politică şi socio-economică, cedările etice şiestetice, avarierea acelei gândiri de tip poetic ce poate da naştereunei poezii cu adevărat mari, potrivirea în patul procustianal canoanelor generaţioniste – iată doar câteva dintre temelevolumului publicat de Virgil Diaconu. Destinul poeziei modernepare a avea drept coordonate eşecul şi scindarea valorică,atâta vreme cât gândirea de tip raţional şi cea speculativă înlocuiescgândirea poetică, iar experimentele aberante pot trecedrept mare poezie: „Literatura română, domnii mei, este o literaturămare. Mare, pentru că în ea încape orice: poezia realismuluisocialist, poezia omagiilor ceauşiste, poezia păşunistă(mai veche sau mai nouă), poezia ermetic-absurdă, poezia devorbe goale (verbiajul poetic), poezia profanatoare şi, iată, poeziaporno şi a WC-urilor publice. De fapt, în ultima vreme, poeziarecuperează toate prezervativele Europei şi trece dintr-uncloset într-altul. Deliciul ei este guiţatul curvelor şi rahatul latavă. Menstra iubitei colorează metafora, iar ploaia de spermălingvistică ţine locul emoţiei poetice. Literatura română, domniimei, este o literatură mare. Mare, pentru că în ea încape orice.”(p. 163)3652www.oglindaliterara.ro


ISTORIE LITERARĂParadoxala rezistenţă a prozeilui Alexandru Vlahuţă(urmare din numărul anterior)Criticii interbelici nu s-au extaziat în faţa cărţii, nu ausimţit tensiunea şi amplitudinea capodoperei. G. Călinescu, înIstoria sa, nu spune despre România Pitorească decât sintagma„prezentare... a priveliştelor ţării”, atât şi nimic mai mult.Alţii nu spun nici atât, poate influenţaţi de faptul că este un textconvenţional, prezentat drept proză turistică, rezultat dintr-ocomandă socială.Cu un discurs moderat metaforic, dar superior publicistic şi plinde imagini sugestive, România pitorească are cinci capitole:Pe Dunăre, Pe Marea Neagră, În munţii noştri, Valea PrutuluiAureliu Goci şi Ţara.Poporul, un cuprins ofertant pentru o intenţie monografică.Al. Vlahuţă propune o călătorie iniţiatică metodică, din amonte în aval,pornind de la intrarea Dunării în ţară, prin porţi masive, montane, apoi coboară, şerpuindpe conturul sudic al Valahiei şi al Câmpiei Române, urcând din nou când dă depodişul de piatră dobrogean, şi iarăşi orientâdu-se spre Răsărit, până la Sulina, punctulcel mai estic al ţării. Călătorul pare să fi stat tot timpul pe punte, urmărind cu atenţiecursul fluviului :”...Cu ochii închişi, te-ai crede într-un codru pe-o vijelie cumplită. Dinfundul Dunării se-ntind pe sub valuri, nenumărate braţe de piatră, gata s-apuce vasulşi să-l farme-n bucăţi la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, sub volbura asta devaluri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii.Peste pumnii lor încleştaţi, Dunărea searuncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şiîn vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă parecă se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pânză.Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, care de aici încolo au a purta străjileRomâniei, s-a încheiat. Munţii, învinşi se dau la o parte. Zarea se deschide...!”Informaţiile diverse, geografice, geologice, geostrategice, istorice, sociologice,politice şi de alte feluri sunt completate de trăirea autentică, sensibilă, conştientăa autorului.Uneori, nu se reţine de la exclamaţii :” Câte-a mai văzut, Doamne, şi câtemai ştie şi Dunărea asta a noastră – când ar sta ea să le povestească pe toate !...”Din abundenţa informaţiilor oferite de Al. Vlahuţă, unele nu mai sunt de actualitate,altele nu mai interesează, dar altele chiar ne fac plăcere, ca de exempluaceasta în care ne spune că pe Insula Şerpilor vegheau dorobanţii noştri, că oraşulConstanţa, intrat relativ recent pe harta naţională, reprezintă :”...farul României, aprinsla la porţile Răsăritului”.În comentariile finale, Al Vlahuţă se întristează lucid când realizează consecinţeleistoriei :”Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi „ – zice el memorabil.Cu aceeaşi luciditate, pe care nu i-o bănuiam, el vorbeşte de vulnerabilitatea graniţelor,la Est şi la Vest: ”... neamuri pe neamuri s-au împins – noroade, ce nu le mai încăpealumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit – ca să putem trăi – să ne mai strângemţara, şi la miazănoapte şi la răsărit”. El simplifică, dar nici cu Nordul şi nici cu Sudulnu suntem chiar în teritorialitatea etnică. Însă el trăia momentul abia înfloririi sentimentuluinaţional, aşa că nu simţea nevoia să performeze în sentimente europene.În anul în care a murit, 1919, debutaseră deja George Bacovia , Lucian Blagaşi protejatul său, care, tot aşa, va face un pas uriaş de la poezie la proză – VasileVoiculescu, iar literatura naţională pornise sigur pe căile modernizării şi sincronismuluieuropean.Ultima frază din România pitorească, profundă şi discretă, se face, într-adevărmemorabilă :”Într-o ţară aşa de frumosă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unuipopor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nuţiridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că-ţi pot spune :” Sunt român!”România pitorească de Alexandru Vlahuţă este echivalentul literar al picturiilui Nicolae Grigorescu, pentru că ambii autori trăiesc cu acuitate patriotică acelaşi momentsocio-cultural, de europenizare a României, sub lunga domnie a regelui Carol I.În mod paradoxal, proza „poetului Al. Vlahuţă” s-a dovedit mai rezistentădecât creaţia lirică originală care l-a consacrat numai ca epigon al lui Mihai Eminescu,într-o perioadă pragmatică a societăţii româneşti, când numai el a mai avut curajulsă exclame :”Unde ni sunt visătorii ?”www.oglindaliterara.roEfulguraţiiUn poet al melodieiinterioare este TeofilRăchiţeanu în volumulEfulguraţii, EdituraSEDAN, Cluj-Napoca, în care şi-aadunat în aceastăantologie de 525 depagini poezii ce aufost realizate toate,înainte de 1990, peparcursul a aproximativdouăzeci deAl. Florin Ţeneani.(Nota autorului).Tomul este structurat în 14cicluri,purtând titlurile a tot atâtea volume depoezie publicate în perioada anunţată deautor,până în anul 2002.Poemele lui TeofilRăchiţeanu sunt ,în felul său aparte,o teofilinăCântare-a cântărilor,ele sunt caste,fără prihană,imaginândparcă o lume imperială,deşi deo concreteţe palpabilă,dar,în acelaşi timp,dedomeniul evanescenţelor.(Teohar Mihada).Lacare eu adaug cultul poetului pentru imagini emblematice,alplasticizărilor,al versurilor încărcatede patos, eleganţă şi suficienţe în ornamentaţialor calculată:Turnul,în noapte,profilat pe cer./Luminileîn candeli lin s-au stins./In vechi firidepaznicii zac morţi./Vechi,ornicele picură deplîns.(vechi ,ornicele picură de plîns).Imaginaţiaeste frisonată de eu, este galantă,somtuoasăşi,uneori, hrănită din elanuri baroce producândo plasticitate, aparent comună, dar originală şisurprinzătoare: Castelul vechi, pe-o vale, înamurg-/Prin geam paloarea zilei se filtrase-/Pulbereavremii se aşterne lin/Pe dealuri, frunţi, coloane,turnuri, case. (Luminile în candeli parc-auplîns).Afectarea suferinţei în registru gravdin Patimile după Iancu, de solemnitate,traduceaceeaşi înclinaţie pentru voinţa de şoc,de surpriză,versurilefiind încorsetate în stilul baladeipopulare: Şade Iancu-n/Vîrf de deam/Odihnind/Şiel şi cal/Şi nici cîntă/Nici suspină.(Şi deungînd se înlumină).Sugestia martirajului,apenitenţei are acoperire morală,împletită degesticulaţia rememorativă cu ritualizarea mişcării.Poemele luminoase sunt,uneori,inundatede premoniţii,de previziuni,ca în Elegiile dela Dealul Răşinarilor sau satul care moare:Suspe un deal stă satul părăsit-/O insulă în cer înrourată/Deplînsul inimilor celor cari,/Pribegifiind,l-au ctitorit odată.(Elergia întîi).Poetul Teofil Răchiţeanu este un Voevodal Melancoliei,poezia sa vine din eul ancestralal bunilor şi străbunilor,este profundăprin formula sufletească(Artur Silvestri) eliberatăde orice inprecizie.Autorul volumului Efulguraţiieste un poet cu talent şi admirabil.In lirismul noţionalal lui Teofil Răchiţeanu e multă profunzimeşi frenezie spirituală,cel mai adesearevărsate în ritmicitatea versului clasic brodatcu imagini memorabile.3653


LECTOR“Mănâncă,roagă-te,iubeşte”O VARĂ FIERBINTEsau“Un poem cât unprăşit”Mai-iunie 2008Apărută în 2006, cartea“Mănâncă, roagă-te, iubeşte” ascriitoarei Elizabeth Gilbert a făcutLucia Cherciu furori în America. Acum că a venitvara, premisa cărţii pare şi mai ademenitoare,ca un vis devenit realitate,cu atât mai atrăgătoare cu cât pare de simplă. La vârstade treizeci şi patru de ani, scriitoarea se reface de pe urmaunui divorţ după ce petrece nopţi întregi plângând pe jos pefaianţa de la baie. Ca prin minune, după ce Gilbert îşi pierdemajoritatea bunurilor prin divort, editura îi oferă un contractpentru a călători timp de un an în trei ţări diferite şi a-şi scrie povestea.Cu avansul oferit de editură, Gilbert îşi împarte timpulîntre Italia, India şi Indonezia, unde savurează toate încercărilecălătoriei în timp ce îşi revine din depresie. După cum explicăscriitoarea, scopul ei nu este neapărat “să exploreze în profunzimeţările în sine, ”ci mai degrabă să se descopere pe eaînsăşi, “să exploreze arta plăcerii în Italia, arta devoţiunii înIndia şi, în Indonezia, arta de a le îmbina pe cele două” (29-30).În Italia, scriitoarea se bucură de faimoasele deliciiculinare fără să se gândească la silueta, ia cursuri de italiană,şi prin personalitatea sa extrem de sociabilă, se împrieteneştepe loc cu mulţi dintre localnici şi vizitează multe din colţurileţării. În India, pe de altă parte, Gilbert stă la un ashram, undeeste iniţiată în tehnici de meditatie yoga şi petrece zile întregiîncercând să se refacă spiritual. După abundenţa din Italia,treapta ascetică din India o ajută să se găsească pe sine şi săse lepede de depresii în procesul de a-şi redefini identitatea. ÎnIndonezia, Gilbert îşi face prieteni noi, reuseşte printr-o incredibilălegătură de corespondenţa prin e-mail să obţină bani dela toţi prietenii ei din America pentru a cumpăra o casă pentruo femeie localnică necasătorită şi cu doi copii. Povestea se terminăpe o atmosferă de romanţă când scriitoarea întilneste unbărbat de origine braziliană în Indonezia de care se îndrăgosteştesubit.Premisele cărtii de non-ficţiune explică doar vag fascinaţiaşi entuziasmul cu care a fost receptată cartea. Scriitoareaa fost invitată la “Oprah’s Show,” o nouă formă dereclamă a cărţilor, care în ultimul deceniu a devenit o metodăsigură de a transforma peste noapte un scriitor adeseoriaproape necunoscut într-o vedetă cu vânzări de sute de miide cărţi şi înscrierea pe lista celor mai populare titluri de pelista de la New York Times.O altă explicaţie pentru fascinaţia acestei cărţi poatefi şi faptul că americanii se bucură de cele mai puţine zile devacanţă dintre ţările dezvoltate, datorită faptului paradoxal cădeşi au vacanţe foarte scurte, adeseori preferă să renunţe lavacanţă pentru a se duce la slujbă. În acest contest, este uşorde văzut de ce o carte structurată drept jurnal de călătorie carea avut un răspuns aşa entuziast din partea cititorului de rând,care nu îşi poate permite să lase totul la o parte timp de un anpentru a călători după placul inimii.“Eat, Pray, Love” oferă lecţii de eliberare de depresieprin mijloace proprii într-o lume dominată de angoasă şi singurătateadin marile oraşe. Scriitoarea oferă detalii despre eliberarealăuntrică oferită de experienţele sale în cele trei ţări.De aceea, cartea a fost adoptată în toate cluburile literare(mulţi dintre americani fac parte din cel puţin un club de lecturăîn care se citesc şi discută ultimele cărţi de succes apărute).Totuşi, în ciuda popularităţii sale ieşite din comun,cartea suferă din cauza premisei sale lipsite de realism, datfiind că puţini sunt aceia care pot ieşi din rutina zilnică pentrua călători după placul inimii. La urma urmei, acesta poate fi şimotivul pentru care povestea în sine este lipsită de aventură,dat fiind că autoarea îşi poate permite luxul unei asemeneaexperienţe timp de un an.Gilbert, Elizabeth. Eat, Pray, Love. New York: Viking, 2006.3654Impresionată de marea dezlănţuită, decare mă despărţisem recent, imaginile createde Ştefania Oproescu, prin delirul în curcubeu,îmi relevă valuri, valuri de culori asemeni Mariana Vârtosuapelor parăsite. Înalte, jucăuşe, ameninţătoare,ori blânde, culorile, asemenea valurilor, impresioneazăprofund. Va reuşi Ştefania o simfonie a culorilor, un poem cutremurătorasemenea ( nu găsesc alt cuvânt mai potrivit) pânzelor lui Dali?!Noua serie a poemelor în curcubeu cu motto-ul lui Ioanid Romanescu “ luminavopseşte ochii, dar nu face rău nimănui”, este grăitoare. Pot culorilevorbi? Pot. De ce nu? Violet, indigo, oranj. ”Multe deliruri pleacă de la culori,zice Lili Goia. Nu sunt marcat în mod expres, decât dacă mă refer laalchimia strictă a culorilor, a senzaţiilor create de ele.Textul se bazează pefrăgezimea culorilor, asemănatoare cărnii de copil. Să ne gândim la trandafiriilui Dali care izbucnesc din pântecul femeii. Ce sens monstruos!” E unpunct de vedere. Gheorghe Neagu îi sugerează autoarei să adopte stilulstory şi, să folosească simbolistica fiecărei culori (de exemplu: verde, simbolizeazăotravă; roşu, agresivitate, etc). Petre Abeaboeru are unele sugestii,de luat în seamă sau nu, dar ceea ce am auzit este plăcut. Judecămcurcubeul fără să ne întrebam ce e dincolo de el. O culoare presată, cuparfumul ei cu tot. Imagini ”văzute” cu inima… Poemele sugestive au fostîntotdeauna pretenţioase. Dar, un ciclu complet ar fi interesant de citit. O primăvarăcare abia pâlpâie în lujeri, nu-ţi sugerează decât mersul în vârfulpicioarelor. Ca un blestem, ascultăm câteva “producţii” ale domnului Buruiană.Jenant domnule. Versificaţia pe care o treci drept poezie, pretinzândsă fii susţinut de un cenaclu, doar pentru că ai fost amicul poetului Pricop,repet, e jenant! Şi, mai mult, cum a precizat poeta Ştefania Oproescu, îifaci un deserviciu poetului, susţinând că aşa-zisele poezii citite nouă, learfi aprobat. Puteai, zic puteai! ar fi fost excelent, pentru domnia ta, să te“molipseşti” de la poet de această boală cumplită - poezia – cât ai stat înpreajma lui Dumitru Pricop. Ar fi fost ceva!... Florin Paraschiv a citit continuareaunui text, dedicat femeii, a tot ce simbolizează aceasta în temaabordată: ”O nouă paradigmă feminină a civilizaţiei”. Nu textul în sine astârnit comentarii. Ceea ce prezintă Florin Paraschiv, ca text literar, eaproape lipsit de cusur. Studiile, cercetările, investigaţiile şi alcătuirea textelorprezentate sunt rezultatul muncii responsabile, prin urmare, fisuriletemei sunt insesizabile. Poate, zic poate anumite nuanţe, care, nu au scăpat,ci pur şi simplu nu au trezit interes pentru domnia sa, au fost taxate deauditoriu. Astfel, cum ar fi putut sublinia Lili Goia şi lord Denciu cele câtevatrăsături neaccentuate ale temei. Lili s-a intrebat, de ce Florin Paraschiv nua prezentat femeia ca idee de calmitate şi pace în relaţiile interumane.Sau, de ce nu s-a preocupat de cea mai mare dramă a femeii zilelor noastre,aceea de a-i fi controlată natalitatea. Dreptul femeii de a da viaţă, dea aduce pacea. Femeia ca receptacol al divinităţii, zice lord Denciu. TotFlorin Paraschiv a citit un text dedicat lui Che Guevarra: ”Moartea şitransfigurarea lui Che Guevarra”. Un portret în manieră paraschiviană, cuunele mici exagerări, dar, asta e! - fiecare cu simpatiile lui. Ori, un portretfăcut cuiva, care-ţi stârneşte admiraţia dintr-un motiv sau altul, este, aredrept la subiectivitate. În rest, problema autorului. Poeta Constanţa Cornilăîn tandem cu rondelistul Suchoverschi ne ofera o seară specială de poezie.Constanţa Cornilă citeşte poeziile: La nesfârşit; Circumspecţie; Depinde;Sens; Gustul vindecării; Dialog între suflet şi trup. Cu siguranţăpoeta Constanţa Cornilă si-a depăşit condiţia. Poezia citită asta-seara oobligă. De departe se observă progresul, maturitatea, tema intimistă fiindlăsată deoparte. ”Suntem poetici pentru că n-avem convigeri. Cu mult maipalpabilă munca ţăranilor pe câmp. Pe căldura asta sufocantă , ei stau încoada sapei şi prăşesc, bând apă fiartă din sticlele pitite în spatele vreunuitufiş. Poate egala vreun poem, prăşitul?!” Întrebare retorică a lui Lili Goia…Şi, o porţie de tăcere. După care… Florin Paraschiv, plăcut impresionat depoezia auzită, a ţinut să împărtăşească părerea (bună) şi autoarei. Cât priveşteanaliza pe text, pe care lord Denciu a făcut-o, poeta ar trebui să sebucure. I-au fost subliniate calităţile, dar şi punctele slabe din text. Poezia“La nesfârşit”, calificată drept cea mai reuşită, dă notă poetei, după cumam mai spus, o obligă. Poetul Suchoverschi a uimit A citit: ”Rondelul virgulei”;”Evadare în alb”; ”Invazie de Negru”. Poezia dedicată poeteiConstanţa Cornilă nu intră în discuţie. În schimb, rondelul virgulei, ca sămă exprim la fel de plastic, aşa cum a făcut-o Gabriel, o mare găinărie. Virgula,ca lacrimă a punctului, este o găselniţă. O poezie performantă, cuma decretat lord Denciu. Aceeaşi părere a avut-o şi Lili Goia, ca fiind foartebună, melodioasă. De unde şi concluzia: oricum, jocul cuvintelor şi al semnelorde punctuaţie, o găinărie… sau, o m-Elodie! Ca să fim în pas cu ştireaanului, nu? Poezie melodică. Felicitări colegului nostru. Iată, călduradilată, copleşeşte, dar nu oricum şi, nu pe toată lumea. Cine se( mai) înscriela provocare?www.oglindaliterara.ro


TEATRUTeatrul scurt beckettian: Krapp –actorul dintre două spaţiiScris iniţial în engleză, tradusapoi în franceză, scenariul Ultima bandă alui Krapp fusese la început văzut ca un textde teatru radiofonic, pentru ca pe parcursulredactării autorul să se răzgândească şisă-l treacă în structură scenică, bucataIoana Petcu aceasta trebuind să însoţească piesa Finde Partie (Sfârşit de partidă). Ambele aufost jucate, de altfel, în 1958, la Londra. Înspaţiul parizian, premiera a avut-o la Théâtre Récamier în 1960, regiaaparţinând lui Roger Blin, care mai montase câteva piese ale luiBeckett în anii anteriori, En attendant Godot (1953), Fin de Partie(1957). În 1972, Televiviunea Engleză BBC2 creează emisiunea“Thirty Minute Theatre”, unde spectacolul este filmat, Krapp fiind interpretatde Patrick Magee, iar regia fiind semnată de Donald McWhinnie.Royal Court Theatre din Londra în 1973 prezintă spectacolulîmpreuna cu Not I – de această dată joacă Albert Finney, iar montareaa fost făcută de Anthony Page. Spectacolul revine la Paris, laThéâtre d’Orsay, în 1975, de asemenea în duet cu Pas moi, PierreChabert interpretând, iar Samuel Beckett adaptând scenic acest recital.În România, doar la Teatrul Act (2003) a fost făcută Ultima Bandă,în regia lui Alexandru Dabija şi în interpretarea actorului Marcel Iureş.Revistele culturale au scris destul de mult despre eveniment, dovadăcă se simţea nevoia acestui text adaptat la noi. Un spectacol simplu,căruia criticii i-au decelat problematica esenţială ca fiind cea a timpului,a raportului personajului cu timpul 1 . Dar SamuelBeckett pune în discuţie problema temporalităţii dinperspectiva fiinţei. Timpul fizic este astfel privit de cătreom, timpul subiectiv tot din perspectivă umană este receptat,astfel că spaţiul şi timpul, cele două coordonateapriorice, sunt luate în considerare prin filtrul egoului.Ceea ce face o posibilitate de exploatare aacestui text este problema identitară. Nu doar temporalitateaeste segmentată în acest scenariu, dar şi persoana.Două planuri, ca două roluri diferite, pornite dinaceeaşi matrice, Krapp şi vocea sa înregistrată pebandă însufleţesc scena luminată parţial. Un personajîn vârstă, îmbrăcat cu haine vechi îşi analizează trecutulînregistrat pe bandă de magnetofon. Foarte multedin personajele scriitorului irlandez amintesc de prezenţelecircareşti, un fel de bufoni trişti de la curtea regală, undeva înspatele scenei regăsiţi, acestea sunt figurile lui Joe, Vladimir sau Estragon.Ei au gesturi care amintesc de scene simple din spectacole,din reprezentaţii bufe. Chipurile lor îmbătrânite, ridate, puţin alungite,amintesc de cele ale actorilor după ce cortina a căzut. Ei au gesturi automateşi au mania lucrurilor, în sensul că îşi aranjează conştiincioşipapucii lângă pat sau se asigură că uşile sunt bine închise (cum ecazul lui Joe); au mereu buzunare în care poartă legume sau fructe,obiecte mici, sau valize în care-şi depozitează “bagajul” lumesc: unscaun pliant, o vestă, o pipă. Aceste personaje se raportează la personajeletragice, mai mult, la figura geniului. Krapp nu se desparte deimaginea aceasta. Tragicul se întrevede dincolo de el. Gagurile lui para fi decupate din apariţiile clovnilor: mănâncă banane, le ascunde înbuzunare, alunecă pe coaja de banană. Prezenţă decrepită, a căruimemorie e înregistrată pe bandă, Krapp e fiinţa care a renunţat la fericire,ştiind că mereu s-a înşelat asupra ei, asupra posibilităţii existenţeiei. Dincolo de râs, ceva îngheaţă pe chipul eroului, ceva îngheaţăîn adâncul sufletesc al spectatorului. “Poate că cei mai frumoşi ani aimei au trecut. Când încă mai exista speranţa fericirii. Dar nu mi-aşmai dori-o. Cu atât mai mult acum când port cu mine acest foc. Nu, numi-aş mai dori-o. Krapp rămâne nemişcat, privind golul din faţa sa.Banda continuă să se deruleze în tăcere” 2 . Golul interior este complementarcelui exterior. Existenţa prinsă într-un spot din care scapăuneori pentru a se bucura de tristeţea întunericului (Krapp bea pe ascuns,în culise), existenţa e una care nu poate ieşi din închisoareatimpului fizic, a omenescului. Pierdut e sacrul – vidul şi tăcerea nuwww.oglindaliterara.rosunt, de această dată, decât un regret al vârstei de aur, fie că aceastăvârstă e un paradis, fie că e un timp trecut în care iubirea era posibilă.Liniştea, pauzele din Ultima bandă sunt recunoaşteri ale uitării sacrului,a frumosului. Mihai Măniuţiu regăseşte în ipostaza clovnului faţaabsurdului, a paradoxului, iar personajul beckettian are aceste caracteristici,însă le împinge mai departe. Chiar dacă nu se salvează, chiardacă banda curge în tăcere, dacă Godot nu vine niciodată, există o recunoaşterea recunoaşterii Sinelui, ceea ce este o reuşită. “Clovnulschematizează. Absurdizează. Dezincarnează sau supraaglomerează.Orice posibilă alterare a unui proces (firesc în viaţă) îl atrage –orice întrerupere aberantă a unei operaţii normale, orice prefacere paradoxală”3 . Comicul stereotip, adesea, duce într-o zonă complexă atragicului. A neputinţei. A tăcerii. Fragmentat, scenariul este un exerciţiual tăcerii, al fixităţii unui prezent fără răspuns. Momentele în carebanda este oprită şi derulată înainte sau înapoi sunt relevante în acestsens. Pauzele sunt clipe de singurătate, clipe moarte. Descoperim aiciun comic paradoxal, în care râsul este abolit şi sentimentul thanatic seîntinde pretutindeni. Poate că la această idee se referea teatrologulamintit anterior când spune: “Cel mai frecvent şi persistent în epoci, el(clovnul) este şi cel mai muritor dintre actori” 4 .Dublul lui Krapp? El însuşi. Dacă timpul este secţionat întreprezent şi trecut este pentru că însăşi fiinţa este ruptă între cea deacum şi cea de altă dată, de acum treizeci de ani. Un Narcis deformat,personajul îşi vede chipul în oglinda discursului din trecut. Uneori sesuprapune peste eul de atunci: râde, iar pe fundal se aude râsul înregistrat.Discrepanţa este cu atât mai mare. Râsul gros,întrerupt de ruse tabagică, alături de accentele clare dintrecut, nu fac altceva decât să mărească distanţa. Iardistanţa nu se referă doar la aspectul temporal, cât maiales la diferenţa dintre eu şi celălalt, dintre acelaşi şialtul. De altfel, în text referirile la aceeaşi persoană sefac fie prin “eu”, fie prin “el”. Discursul de pe casetă seface la persoana I singular, în timp ce Krapp din prezentde distanţează de cel care a fost şi vorbeşte despresine la persoana a III-a singular: “Bande - jepouvais voir sa vitre. Je restais là (…) J’ai fini par bienles connaître – oh je veux dire de vue bien sûr. Je merappelle une jeune beauté brune”; “Krapp – Viensd’écouter ce pauvre petit crétin pour qui je me prenaisil y a trent ans. (…) Peut-être qu’il avait raison. (Pause.)Peut-être qu’il avait raison.” 5 .Două lumi, cea a eului care a fost şi cea a eului care trăieşteacum. Două lumi care deşi pornesc din aceeaşi persoană suntaproape străine una de cealaltă. Ceea ce face Krapp est un joc alconştientizării. Acesta se poartă între trecut, un fel de preconştient(aşa cum îl numea Freud 6 ) şi un prezent (momentul conştientizării,când ficţiunea se materializează). Din fericirea timpului care nu mai ea rămas doar o umbră, restul amintirilor sunt negaţie; materializareadin prezent nu e decât un alt Krapp care a descoperit că golul creşteîn el. Sunt două personaje în acelaşi Krapp, ca două feţe ale zeuluiIanus, de data aceasta, una e sensibilă şi una e deformată. Cea dinurmă a descoperit tăcerea, fiorul morţii.Note şi referinţe:Ne referim la cronicile semnate de Nicolae Prelipceanu, în “România liberă”,iulie, 2003 şi Oana Stoica, în “Suplimentul de cultură”, nr. 64, februarie,2006Samuel Beckett, La dernière bande suivi de Cendres, Editions de Minuit,Paris, p. 33Mihai Măniuţiu, Redescoperirea actorului, Editura Meridiane, 1985, p. 140Op. cit., p. 146Samuel Beckett, op. cit., p.20 şi p. 27Sigmund Freud, Interpretarea viselor, capitolul VII F. Inconştientul şiconştiinţa. Realitatea, în Opere, vol. II, traducere de Leonard Gavriliu,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 465-4733655


LECTORO decriptare pe marginea,,Istoriei secrete a literaturii române”S u r -prinzătoarea ,,Istoriesecretă al i t e r a t u r i iromâne”, de CornelUngureanu,apărută la EdituraAula,Robert TomaBraşov, 2007,este divizată în două mari sectoare: cel dintâi,coagulant, abordează ,,aşezareahotarelor”; al doilea, elegiac – ,,destrămarealor”. Se observă numaidecât că titlulvolumului e deconspirator, insinuant-detectivist.Ne aşteptăm deja să întrezărim şi săparcurgem, în labirintul istoriei noastrepolitico-literare, firul izbăvitor al Ariadnei.Dezvăluind secrete, în paginileacestei cărţi de o spirituală erudiţie, CornelUngureanu re-scrie, practic, istoria, fără aconfunda lacuna de ordin documentar cuabsenţa valorilor estetice precedente şicontemporane. Meritul de căpetenie al ,,Istoriei...”îl constituie umanismul ei, facultateade a se fixa în ,,bătaia soarelui”,încurajând astfel germinaţia de idei.Sobru şi maliţios, autorul pare a,,rezolva” pas cu pas complicata cazuisticăa unei inchiziţii subterane longevive, făcândtabula rasa dintr-o serie de ipoteze şiconvingeri avizate sau nu, cu privire lafenomenul cultural românesc. Sarcinaasumată este direct proporţională, pringravitatea ei, cu efortul documentării atenteşi al sintezei. Cornel Ungureanu este, în esenţă,un scriitor raţionalist, înzestrat cu spiritpolemic şi luciditate carteziană; argumentele,strecurate peste tot în demonstraţiacritică, au rolul de a compromiteatitudinile dogmatice. Nu întâmplător, deci,prefaţa se intulează ,,Scrierea şi rescriereaistoriilor”, precizând ab initio tematica şi,implicit, independenta nuanţă intelectuală a,,Istoriei...”.Amintind faptul că Monica Lovinescua folosit, în ,,Cuvânt înainte” la volumul,,Unde scurte” sintagma ,,cifru alprudenţei” – definitorie pentru orice iniţiativăculturală sau civică sub regim totalitar, CornelUngureanu îşi propune, în replică, să nutreacă nimic sub tăcere, proiectând astfel,printr-o lege a compensaţiei, avantajul,,mărturisirii” pe fundalul sinistru al cenzuriipre-, dar şi post-decembriste. Referirea la,,Istoria...” lui G.Călinescu, cât priveşte respectareaunui anume ,,cifru al prudenţei”în epocă se impune de la sine, dar nu în intenţaunei acuzări sau scuzări a criticului,după caz, ci în aceea de a explica, prinprisma politicii agresive a momentului, strădaniaspitritului călinescian de a-şi menţineverticalitatea. Astfel că, sub auspiciilefenomenului de ,,criză identitară”, ,,Istoria...”de faţă urmăreşte să readucă în discuţietermenii identităţii culturii româneşti,cu un punct de plecare atât în teoria3656,,Galaxiei Guttenberg”, cât şi în teoria, mairecentă, a ,,Galaxiei Imaginilor”. Punctulnodal al ,,dezbaterii” îl formează posibilitateatranscenderii ,,tiparelor” de interpretarepropagate atât prin scris, cât şi prinimagine. Aceasta pentru că istoricul îşipropune să înfăţişeze lucrurile aşa cumsunt, nu aşa cum ni s-a transmis că sunt.Iar o asemena realizare presupune, în prealabil,înţelegerea relaţiei de interdependenţăîntre ,,geopolitică” şi ,,geografialiterară”, ca să utilizăm chiar noţiunile adoptatede către autor.Cornel Ungureanu, prudent, neatrage atenţia că ,,suntem, prin scris, vorbire,prin istorie şi geografie, cetăţeni ai EuropeiCentrale, dar ai unei Europe Centralecare nu are dreptul să-şi refuze momenteleei de solidaritate cu culturile greacă, slavăsau turca”. Autorul, tranşant, îşi defineşteaportul documentar în relaţiile cu istoriile,literare şi nu numai, din ultimele decenii:,,sunt aşezate mereu înainte stările conflictuale,despărţirile, anatemele, selectatecu insistenţă de mass-media în căutare desenzaţional. Interferenţele / alianţeleromâno-sârbe sau româno-bulgare au fostmai puţin puse în evidenţă decât stărileconflictuale: de multe ori, aromânii au constituitpunţi importante între sârbi, maghiari,austrieci şi români, şi chiar între albanezi şiromâni”. Regretul istoricului privind înstrăinareageneraţiei tinere actuale devechea cultură românească, este vecin custupoarea. Dez-rădăcinarea – simptomcontemporan – e cât se poate de palpabilă:,,Şcoala Ardeleană începe să fie aşezată înspaţiile moarte ale bibliotecilor putemajunge la concluzia că un şir de importanţicărturari vor alimenta fondul secret al culturiiromâne. Iată de ce «O Istorie (secretă)a literaturii române» ar trebui să insisteasupra corifeilor Şcolii Ardelene”.Fapt cu totul remarcabil, ,,Istoria...”îmbină scrupulozitatea cercetătoruluiştiinţific cu neliniştea anticipativă a exploratorului,pasul bine măsurat cu respiraţiasacadată, voluptatea urcuşuluianevoios cu răgazul bucolic, necunoscutulcu originile. În altă ordine de idei, putemafirma că ,,Istoria...” nu este atât estetică(deşi, principial, esteticul este însăşicondiţia de existenţă a istoriei literare), câtetică. Într-un sens mai larg, ,,Istoria...” îşirevendică înţelesurile tragice, în mod conştientsau nu, de la celebra exclamaţie a luiNietsche: ,,Dumnezeu a murit”. În plan imediat,politico-social, ,,Istoria...” impune, succesiv,de la un capitol la altul, atenţieicititorului insipida doctrină oficială, de partid,în jurul căreia gravitau victime ilustresau nu tocmai bine definite din punct devedere artistic. Aşa încât, un asemenea tipde reevaluare, care semnifică şi o recuperare(axiologică, morală) are loc ,,de la originipână în prezent” (ca să parafrazăm, dewww.oglindaliterara.rodragul continuităţii, subtitlul ,,Istoriei literaturiiromâne” din 1941, a lui G. Călinescu).Aş înclina să recunosc în volumulsemnat de Cornel Ungureanu, nu doar o istorieechilibrată şi cursivă, ci şi o cartefrescă,balzaciană, de un realism infinitnuanţat afectiv. Anumite capitole sunt totatâtea medalioane obsesive, adevărate figuriemblematice surprinse în actul indirect,dar şi direct al mărturisirii: Eminescu, V.Voiculescu, M. Sebastian, N. Labiş. Apareapoi frecvent în paginile ,,Istoriei...” de maisus simbolul Centrului, împrumutat cu naturaleţede la M. Eliade – spirit avid deprezenţa sacrului într-o lume tot mai vizibildesacralizată. Pe de-o parte, autorul are învedere Centrul literaturii române, altfel zismatca (matricea) ei stilistică, după expresialui Blaga, capabilă să-i determine configuraţia(specificul); pe de altă parte, sunt indicateunele posibilităţi de ,,înaintare” sprecentrul fiecărui scriitor emblematic,reprezentativ – înaintare ce are loc odatăcu aşezarea anumitor elemente de biografieşi de creaţie sub lumina crudă adocumentelor. A ajunge la centruînseamnă, desigur, a re-găsi, eliberat decontingenţa interpretărilor parţiale sau denaturante.Iată, spre exemplu, cazul Eminescu:,,Există o presiune a imediatuluicare caută senzaţionalul în biografia eminesciană.Dacă Eminescu a participat la societateasecretă «Carpaţii», spun noiiexegeţi, înseamnă că împotriva lui s-au îndreptatfulgerele Imperiului Austro-Ungar.Iar dacă s-au îndreptat aceste fulgere,înseamnă că trădătorii care se numeauCarol I (şi curtea regală), Titu Maiorescu,Junimea, cu toţii germanofili înrăiţi, nu şi-aupropus altceva decât să-l elimine pe Eminescudin scrisul românesc. Din scrisul, darşi din civilizaţia românească. Pentru toţi,Eminescu devenise insuportabil!”. În biografiacălinesciană apărută în 1932,asasinarea poetului pare a fi rămas obănuială (de pildă, bănuiala Hariettei, sora,,ţintuită departe”, bolnavă), doar o ipoteză,cutremurătoare ce-i drept, dar atât.În ultima vreme însă, susţine autorul,,,Primele documentare ale hermeneuticiiexaltate, fanatice supralicitândinformaţii corecte sunt volumele «RecursEminescu». Chiar pe coperta unui volum al«Conjuraţiei» putem citi un şir de avertismente.Faceţi dreptate! este strigătul carear trebui să trezească din adormire Academia,savanţii, cititorii, iubitorii culturiiromâne.”În pofida caracterului secret, nelămurital vieţii lui Eminescu, percepem intensitateaetică extraordinară apersonalităţii poetului. Eminescu, în definitiv,poate fi recuperat numai din unghiulunei reale cunoaşteri a operei sale, fărăapoteoză sterilă.(continuare în nr. viitor)


ESEUCE SEMNIFICĂ ÎN REALITATE 23 AUGUST 1944(un pachet de interpretări … necanonice, dar nici apocrife)Moto/memento:Un politician nu crede niciodată ceea cespune, motiv pentru care nu poate săcreadă … că cineva îl crede.(Charles De Gaulle)Duritatea dar şi adevărul moto-ului mă obligă la o precizare.N-am avut şi nici n-am veleităţi de politician, dar am fost martor /contemporan al “momentului” şi - într-un fel - “victimă” a lui; de peaceste poziţii îmi voi permite să formulez aserţiunile care urmează,despre 23 August 1944.Asist, neplăcut surprins, de câtva timp, la nişte eforturi disperateşi - în aceeaşi măsură inutile - pentru cosmetizarea neinspiratuluiact de la 23 August 1944; pe care nu am convenit cum să-lcalificăm…: moment aniversar, sau mai degrabă moment comemorativ.Inutil rămâne însă efortul de cosmetizare, fiindcă prea puţine“noutăţi” se mai pot adăuga la realitatea care - cu multă greutate- a putut să fie “recuperată” dintre minciună, orgolii şi perversitate.Realitate care-i priveşte atât pe protagonişti, cât şi pe cei ce au “listat”,mereu… altfel, meritele actului, dar mai ales inevitabilele inculpări,motivate sau doar scornite.§. Înainte de a aborda în ansamblu problema momentuluidiscutat, din punctul nostru românesc de vedere, să stabilim dateleîn ceea ce priveşte modul de evaluare a situaţiei de pe poziţiile politiceale “altora”, implicaţi în evenimentele evocate. Să vedem adicăîn ce măsură Germania “de atunci” (politic vorbind) a împins - în deceniulal cincilea - evenimentele, spre desfăşurarea cunoscută, precumşi dacă ar fi fost posibil să se fi desfăşurat şi altfel. Am în vedere,concret, problema naţionalismului, ca opţiune ideologică şi ca practicăsocial-politică. Fac referinţă la naţionalism fiindcă în Europa deceniilor3, 4 şi 5 din sec. XX, el constituia nota dominantă în ideologiavremii, iar noi românii, în Europa trăind, nu puteam face excepţie dela ceea ce predomina ideologic. Este totuşi momentul să se ştie -deşi târziu - că prin actul de la 23 August 1944, “comis” de români, …Germania lui Hitler şi naţional-socialismul respectiv… au primit un soide răsplată imanentă, pentru motivul că au trădat naţionalismul pecare-l exhibau doar declarativ. Naţionalism pe care îl aveau ca fundament“genetic” - nu doar ca lozincă retorică şi propagandistică - legionariidin România, care conduceau ţara în iarna 1940-1941. Fărăa le face apologia, să recunoaştem totuşi că “practicau” un naţionalismcreştin, nu unul dubios, semi-ateu, confuz şi permisiv, ca cel hitlerist.Deşi naţionalist, în “socialismul” lui, Hitler nu avea nici un pic denaţionalism… autentic, în ideologia vehiculată într-al său “MeinKampf”. Vaticinând - abia mascat - aspiraţia hegemonică proprie,asupra Europei şi ulterior asupra “restului” lumii, Hitler nu concepea,sau nici nu accepta, ca anumite mişcări politice, cu ţeluri naţionalisteautentice, să “înflorească” în vreo ţară din Europa. El era obsedat -precum toţi dictatorii - că acest naţionalism s-ar fi putut opune, la unmoment dat, expansionismului său aberant, de sorginte prusacă(pan-germanistă). Între mişcările vizate de Hitler, ca potenţiale adversareale intenţiilor lui dominatorii, era inclus şi legionarismulromânesc 1 . Dacă Hitler şi l-a “apropiat” într-o vreme, a făcut-o cusperanţa de a şi-l aservi în perspectiva îndepărtată. Dar CorneliuZelea Codreanu a lămurit - din vreme - “raporturile” cu hitlerismul,precizând că “legionarii nu sunt de vânzare şi nu au nimicde vândut”. De aici - aşadar - şi până când Hitler a acordat “preferinţă”lui Antonescu, atunci când s-a pus problema… “celor două săbiiîn aceeaşi teacă”, în ianuarie 1941, n-a fost de făcut decât un singurpas… şi acela foarte mic. Aşa se explică de ce - într-un anume fel -germanii hitlerişti ar fi fost ultimii care s-ar fi putut plânge că noi româniii-am trădat la 23 August 1944. Trădarea noastră de atunci, …fiindcă totuşi trădarea a fost, după legea cavalerismului şi moralei…n-a fost decât consecinţa firească a împingerii noastre pe calea trădăriideschisă de ei, de hitlerişti, în acel ianuarie 1941 când au trădatîncrederea pe care legionarii le-o acordaseră germanilor. În ianuarie1941 Hitler a trădat, deplorabil, naţionalismul şi odată cu el legionarismulromânesc, optând în favoarea lui Antonescu. Un Antonescuorgolios şi violent, subminat constant de european, torpilat tot timpul,cât a condus România, de serviciile secrete anglo-americane, dar şide către GPU-ul şi NKVD-ul moscovit, pe căi sofisticate şi eficiente;ceea ce el n-a ştiut niciodată, deşi ar fi trebuit să bănuiască, şef destat fiind. Aşa s-a făcut că în întreaga perioadă a campaniei militarewww.oglindaliterara.rodin Rusia bolşevică (1941-1944) Ion Antonescua fost tot un singur … în plasa a totfelul de comploturi şi complotişti ai agenturilor,străine de interesele ţării 2 . Alături culegionarii - împreună cu care luase putereade la Carol II - dacă ar fi vrut săşi-i ţină aproape - alta ar fi fost, cu siguranţă,situaţia. Azi, vremea regretelor estepractic… nesemnificativă. Ce a fost scris Mircea Homescusă se întâmple, s-a întâmplat. Dacă evocacum nişte trădări, o fac cu speranţa căpoate se va îndura Dumnezeu şi ne va vindeca de “vocaţia” trădării,care ne-a caracterizat o prea lungă vreme în istoria noastră… nefericită.Nu ne-a caracterizat mai deloc înclinaţia de a ne regreta greşelile;mai totdeauna am preferat să le evaluăm… ca succes (?!).§. Că 23 August 1944 a fost şi va rămâne o “aventură” lipsităde glorie şi de demnitate cavalerească, este - de acum - un calificativdefinitiv stabilit. A dezerta de lângă camarazii de arme, atuncicând “sorţii” nu-ţi mai “surâd”, este … a fost… şi rămâne pe veci… oruşine. Ne-a fost dat - la mijlocul acestui secol - să trăim tragedia“naţională” de a fi pierdut, în 1940, Ardealul din ordinul luiHitler şi Basarabia dintr-al lui Stalin, apoi de a fi recuperat Basarabiaalături de Hitler în 1941, pentru ca în final să fi redobânditArdealul alături de Stalin, căruia am fost obligaţi să-iretrocedăm Basarabia în 1944… împreună - de altfel - cu întreagaţară… pentru vreo patruzeci de ani de bolşevizare forţată(după care, încă mai sunt unii care şi azi tânjesc / regretă cu nostalgie).§. Aşa zisele avantaje pe care le-am fi obţinut prin bravurade la 23 August 1944… de fapt n-au prea existat. Deşi noi am negociat,printr-un armistiţiu, încetarea ostilităţilor armate, bolşevicii s-au comportat faţă de noi… ca nişte ocupanţi faţă de învinşii în niştelupte care… nu s-au desfăşurat pe teritoriul ţării. Nicidecum ca niştetovarăşi de arme, cum ne-a plăcut nouă - multă vreme - să euforizămraporturile cu bolşevicii, raporturi care nu erau deloc… de tovărăşiecetăţenească, ci un tip “special” de tovărăşie umilitoare muscălească.Toate comunicatele militare, emise de ruşi după 23 August1944 şi până la sfârşitul lunii octombrie 1944, când a fost eliberat ultimuloraş ardelenesc, Carei, pomeneau de cucerirea diverselororaşe - Craiova, Buzău, Piteşti, Sibiu etc. etc. - câtă vreme se ştieclar azi ( şi se ştia şi atunci ) că afară de Ardealul de nord, care fusesecedat Ungariei în 1940, restul României a fost “cucerit” şi “eliberat”fără să se fi tras niciun cartuş măcar, nemţii retrăgându-se fără luptecu săptămâni înainte de sosirea … eliberatorilor bolşevici. În plus trebuiesă ne amintim că multe mii de militari români au fost capturaţi,ca prizonieri de război, după două şi trei săptămâni de la semnareaarmistiţiului şi trimişi în URSS pentru muncă, în mod abuziv.§. Ni s-a repetat - obsesiv - ani la rând, auto-elogierea dubiosde insinuantă, despre … aportul nostru la scurtarea celui de aldoilea război mondial… prin cedarea rezistenţei pe frontul din Moldova.Că se va fi redus numărul de zile al războiului, azi e destul destabilit. Dar există şi o a doua faţă a “medaliei”. Datorită “trădării”noastre de la 23 August 1944 Germania a fost împărţită în două state,separate ideologic şi a rămas ca atare până în 1950, timp de 45 deani; perioadă în care o anumită zonă a fost bolşevizată, cu întregulcortegiu de urmări care nici azi nu s-au şters… că de uitat nu se vorputea uita niciodată, mai ales de către poporul german. Cum s-a pututîntâmpla aşa ceva… din vina noastră? Prin căderea rezistenţei militareromâneşti (şi germane) de pe frontul din Moldova a devenit posibilca ruşii să cucerească Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, precumşi o parte din Germania şi Austria … destul de uşor şi mai ales, repede;timp în care “aliaţii” vestici înaintau cu greu, din Ardeal şi pesteRhin, spre “inima” Germaniei, departe mult, de mult-râvnitul Berlin.Fără trădarea românească, sigur… alta ar fi fost “linia” pe care s-arfi întâlnit anglo-franco-americanii, cu ruşii, în Germania. Linia noastrăde rezistenţă fortificată, “Focşani-Nămoloasa-Galaţi”, construităprin 1937-1939, la fel de “solidă” ca şi surorile ei din apus, Siegfriedşi Maginot (după aprecierea “specialiştilor” ) ar fi putut să ţină în loc“năvala bolşevică” cel puţin şase luni, inclusiv rezistenţa prezumtivăpe aliniamentul natural de pe Carpaţii răsăriteni.(continuare în nr. viitor)3657


MUZICĂScurtă privire asupra muzicii contemporaneMi-am pus adesea întrebarea –nu numai în virtutea dublei specializări înliteratură şi muzică, ci şi în simpla calitatede consumator de cultură contemporană– de ce, în peisajul artisticromânesc, muzica pierde teren în faţa literaturii.Şi nu numai că pierde teren, daradesea este ignorată cu desăvârşire, ascultătoriai muzicii contemporane fiindextrem de puţini, în general absolvenţiiVeronica Anghelescu claselor de compoziţie din cadrul Facultăţilorde Muzică şi, poate, alţi câţiva „fanirătăciţi”. Dacă despre literatură oricinepoate emite o opinie, mai mult sau mai puţin profesionistă, fiind celpuţin la curent cu apariţiile editoriale de ultimă oră ce pot fi văzutela târgurile de carte bianuale şi, desigur, pe tarabe, în librării şi malluri,despre muzica contemporană nu se ştie aproape nimic. Amparticipat, în calitate de spectator, emoţionată în sens pozitiv dar şiîn sens negativ, la concertul final din cadrul Festivalului de MuzicăContemporană ce a avut loc în luna mai a anului 2008, când, interpretându-seo amplă lucrare de Ştefan Niculescu (Simfonia a V-a Litanii la plinirea vremii) 1 , în Sala Radio erau nu mai mult de 30de spectatori. La majoritatea lansărilor de carte vin mai mulţi spectatori,însă publicul muzicii contemporane este extrem de redus.Care ar fi cauzele acestui fenomen? Intr-adevăr, la oprimă vedere, este vorba de accesibilitatea oferită de obiectul palpabil„carte” pe care cititorul îl poate lua din raft, îl poate pipăi, răsfoi,în care se poate cufunda, care are o consistenţă reală,concretă. Poate ajunge astfel să cunoască fenomenul literar actualdatorită promovării generoase făcute de orice editură serioasăcare urmăreşte nu numai un profit simbolic, ci şi unul material. Câtdespre muzica contemporană, nu numai că promovarea eiaproape că lipseşte, dar îi sunt opuse şi prejudecăţile conform cărora,pentru o receptare corectă a unei astfel de muzici, este necesarăo pregătire de specialitate şi o oarecare cultură muzicalăclasică. Desigur, mai există şi zdrobitoarea presiune a muzicii„uşoare” transmisă de aproape toate posturile de radio şi preferatăde un zdrobitor procent al publicului ascultător.Cu toate acestea, muzica contemporană merită cu prisosinţăatenţia unui iubitor al culturii. Adesea considerată, ca şi cinematografia,summum al tuturor artelor, muzica contemporanăîmbină, de multe ori, toate procedeele artistice consacrate, de ladans şi fotografie până la prezentări multimedia ce însoţesc actulmuzical, teatru, sculptură, pictură. Majoritatea ascultătorilor vorbescdespre puternicul ei impact vizual; în fapt, noi suntem dejainiţiaţi în tainele ei, dacă ne îndreptăm atenţia asupra coloanelorsonore ale filmelor actuale, unde sunt de găsit adevărate capodopere.Compozitorul chinez Tan Dun 2 a scris coloana sonoră a filmelorCrouching Tiger şi Hidden Dragon, Philip Glass 3 a compusmuzica pentru The Hours şi Kundun; Michael Nyman 4 a compuscoloana sonoră pentru majoritatea filmelor lui Peter Greenaway.Mulţi alţi regizori cunoscuţi pe plan mondial au utilizat lucrări contemporaneîn filmele lor; pentru 2001: A Space Oddysey, şi pentruEyes Wide Shut, Stanley Kubrick a utilizat muzică de Gyorgy Ligeti5 , iar în The Shining muzică de Krzysztof Penderecki 6 . De asemenea,atât Jean-Luc Godard în La Chinoise cât şi Nicolas Roegîn Walkabout au folosit muzică de Karlheinz Stockhausen 7 .Ce se înţelege, de fapt, prin sintagma „muzică contemporană”?Debutul ei se poate identifica, istoric, undeva spre mijloculanilor 1970, odată cu ultimele zvâcniri ale modernismului.Intr-o privire mai largă, sintagma poate denumi şi manifestările moderne,post-tonale, de după 1945 (după moartea lui Anton Webern)– incluzând muzica serială, muzica concretă, muzica experimentalăetc.La începutul secolului al XX-lea, compozitorii se serveaude un limbaj muzical extrem de disonant ce conducea, inevitabil, lalucrări atonale. După Primul Război Mondial, ca o reacţie la ceeace ei considerau „exagerările Romantismului”, compozitorii auadoptat stilul neoclasic, stil care dorea să readucă în prim plan eleganţaşi distanţa emoţională a erei clasice. După cel de-al DoileaRăzboi Mondial, compozitorii modernişti au dorit să obţină un controlîncă şi mai riguros asupra stilului şi limbajului componistic, încătuşându-lîn chingile dodecafonismului şi serialismului. În acelaşitimp, însă, dar situându-se la polul opus, alţi compozitori experimentautoate mijloacele posibile prin care se putea obţine totala libertatede exprimare, desfacerea şi distrugerea totală a oricărorlanţuri, prin indeterminare, procese aleatorice într-un grad maimare sau mai mic. Progresele tehnicii au condus la apariţia muziciielectronice. Texturile repetitive şi muzica live însoţită de înregistrarepe bandă au condus la apariţia minimalismului. Pedeasupra, se practica un melanj artistic, se explorau capacităţileteatrale ale reprezentaţiilor muzicale, utilizarea instrumentiştilor şia instrumentelor drept personaje ale unei piese teatrale abstracte,se organizau spectacole de tipul mixed media şi multe altele.Serialismul este una dintre cele mai importante mişcărimuzicale de după război. Conceput de Arnold Schönberg, a fostulterior reprezentat de Pierre Boulez, Bruno Maderna, Luigi Nono,Karlheinz Stockhausen în Europa, iar în America de către MiltonBabbitt, Donald Martino, Charles Wuorinen. Tehnica serială, aşacum o concepuse Schönberg, privea numai lucrul cu înălţimile sonore,ceilalţi parametri sonori – durata, intensitatea, timbrul – fiindutilizaţi în continuare după reguli cvasitradiţionale. Urmaşii luiSchönberg vor extinde principiul serial asupra tuturor parametrilorcomponistici, mergând până la serializarea absolută şi totală a mijloacelormuzicale. Principiul de bază este acela că fiecare sunetdintr-o compoziţie trebuie să se deosebească prin toţi parametriimuzicali de celelalte din context, ajungându-se astfel la ideea de„structuri pure” controlate în mod absolut prin mijloace seriale 8 .Explicaţiile şi teoriile privitoare la ce este postmodernismulsunt, după cum ştim, multiple, ca şi întrebările dacă postmodernismuleste „bun” pentru muzică (şi chiar dacă este „bun” perse). Compozitorii de muzică instrumentală de concert au absorbitideile proprii celorlalte arte şi aceste influenţe sunt uşor identificabileîn muzică. Exemplele includ polistilismul (juxtapunerea fragmentelormuzicale aparţinând diferitelor genuri şi stiluri, colajul),utilizarea zgomotelor naturale, a sunetelor preînregistrate, noicombinaţii instrumentale, utilizarea instrumentelor din ExtremulOrient. De reţinut numele unor James MacMillan, Michael Torke,Mark-Anthony Turnage.Minimalismul şi post-minimalismul deţin un rol proeminentîn noile şcoli de compoziţie ale secolului al XX-lea. Philip Glass îşiextinde ciclul de lucrări simfonice, John Adams scrie On the Transmigrationof Souls, o lucrare corală ce comemorează victimele ataculuidin 11 septembrie 2001, şi care a câştigat Premiul Pulitzer.Steve Reich a explorat domeniul operei electronice iar Terry Rileya compus muzică pentru ilustrarea spectacolelor de teatru. Dardincolo de minimalism, principiul evitării triadei armonice 9 devine unloc comun chiar şi pentru compozitorii care nu sunt consideraţi minimalişti.(continuare în nr. viitor)Note1Ştefan Niculescu (n. 31 iulie 1927, Moreni, Dâmboviţa, d. 22 ianuarie 2008, Bucureşti)a fost un compozitor şi muzicolog român, membru titular al Academiei Române. Pentruopera sa, Ştefan Niculescu a fost distins cu numeroase premii ale Uniunii Compozitorilorsi Muzicologilor, a primit titlul de Doctor “Honoris Causa” din partea universităţilor siacademiilor de muzica din Cluj, Iaşi si Bucureşti, iar in anul 2000 i-a fost conferit OrdinulNaţional “Steaua României” in grad de Comandor.2Tan Dun (n. 18 august 1957 la Changsha, Provincia Hunan, China) compozitor de muzicăcontemporană distins cu premiile Grammy şi Oscar pentru filmele Crouching Tiger,Hidden Dragon şi Hero. A studiat la Columbia University cu Chou Wen-chung. A compusnumeroase opere, simfonii, coloane sonore pentru filme.3Philip Glass (n. 31 ianuarie 1937) compozitor american distins de trei ori cu PremiulAcademiei, primind însă şi multe alte premii. A compus muzică de cameră, 8 concerte,8 simfonii, soundtrack-uri şi lucrări pentru instrumente soliste.4Michael Nyman (n. 23 martie 1944, Londra, Anglia) compozitor englez de muzică minimalistă,libretist, pianist şi muzicolog, cunoscut mai ales pentru prolifica sa colaborarecu regizorul Peter Greenaway.5Gyorgy Ligeti (n. 28 mai 1923, d. 12 iunie 2006) compozitor de origine română, a trăitpentru scurtă vreme în Ungaria, stabilit ulterior în Austria. Este cunoscut mai ales pentrucoloana sonor compusă pentru filmul Odiseea spaţială 2001 semnată Stanley Kubrick darşi pentru alte filme ale acestuia, The Shining şi Eyes Wide Shut. A compus lucrări orchestraleample, muzică corală, concerte, muzică de cameră.6Krzysztof Penderecki (n. 23 noiembrie 1933 la Debica, Polonia). A studiat la Academiade Muzică din Cracovia cu Artur Malawski şi Stanislaw Wiechowicz. A compus opere(Ubu Rex, Paradise Lost), 8 simfonii, multe alte lucrări orchestrale, lucrări concertante,corale, muzică de cameră, muzică de film.7Karlheinz Stockhausen (n. 22 august 1928, Mödrath, acum parte a oraşului Kerpen,Germania - d. 5 decembrie 2007, Kürten-Kettenberg, Germania) a fost un compozitorgerman. Este considerat de critici ca fiind unul dintre cei mai importanţi compozitori ai secoluluiXX. A compus foarte mult, fiind distins pretutindeni cu importante premii.8Audiţii recomandate pentru muzica serială: Mode de valeurs et d’intensités de OlivierMessiaen; Structures I pour deux pianos de Pierre Boulez.9Triada armonică – tonică, dominantă, subdominantă.3658www.oglindaliterara.ro


POEZIAPOP AURELdă un enter şi intră pe sittecitiţi poruncile acestea cu pistolulla tâmpla poetuluidar nu-i mărturisiţi strâmb ci maibine sărutaţi-l pe frunteprecum iuda pentru trădare înaintede cântatul cocoşilordă un enter şi intră pe sittedeschideţi-o punteşi vezi încotro navigheazălumea coloşilorşi vezi dacă pomul oprit nu s-a uscatchiar dacă i-ai pus apă rădăcineişi vezi videoclipul dacă eva îi mai sexyfă-i ochi dulci sau trage-i cu ochiul vecineică poate cade cevaacum mai bine două mii de ani a căzut în plasaşarpeluişi vezi câtă şpagă se mai dă la vamă la judecatade apoipune-i cititorului cele şapte vocale în gurăîn locul păharului de vodtkă ordinarăsau mărul lui adampe care-l mai am şi nu l-am dat afarăcâştigat la licitaţie electronică joia sau vinereaiar sâmbăta poetului femei cu ţâţe siliconizatedar nu carbonizate în clinici se mai fac beţiiiar duminica adună sticle golite la cina de tainăvândute la aprozarul din colţ pe-o sticlă de vodtkăcă arde groapa acoperită c-o hainăîncheiată la copcăşi-ţi tremură mână încât nu mai poţi scrie poemulvieţii ...deschid un ochi ca să intru în elsă nu ai alţi poeţi înafară de mineatunci când între da şi nuomul se numeşte împotrivireîntre răgaz şi dezamăgireomul poartă pe chipsemnul punctului prăbuşit în el însuşiîntre speranţă şi deznădejdeomul poartă pe chip şi în gurăun miros de cadavru trucatundeva se arată o frunză ce cadealtundeva se arată o femeie născândun nor alb pe un cer de catranninge din când în cândşi pământul se acoperă cu zăpezi carnivoreumblă din când în când stelele printre noiatunci îngerii devin canibaliiar noi barbarii devenim îngeridin când în când mă dilatdevin fără marginifără conturşi-atunci mă clatincăci nu mai amnici mâininici picioarede care să mă sprijincad prăbuşindu-mă-n mine însumidin mine însumi ca şi cum aş cădea născândumădintr-o lume a tuturorîntr-o lume a nimămuisingur şi de neânţelesorb şi de nepriceputdeschid un ochi ca să intru în eldar el nu mă primeşte la sinedecât împreună cu tot universular fi trebuit să mă nasc univers ca să îl pot învingeel mă vede mereunumai eu nu pot să îl văd niciodatăce văd eueu nu pot să văd decât ce primesc de la elce îmi aruncă el miecâte ceva din ceea ce s-a văzutcâte ceva din ceea ce vedecâte ceva din ceea ce vom vedeabucăţi de lunăhălci de-ntunericmări şi ţărmuri luminăşi lutşi-un strigăt istericmăşti şi oamenioameni şi vidsenzaţii îngeri nălucişi gunoaie din care ies clăbuciflori şi grădini beţivi crâşme soldaţibordele în care femeile se ...şi bărbaţiAIDA RUXANDRAHANCERanotimp descrescătorhai să împletim mărţişoaredin umbrele astea bicoloresă curăţăm toamna şi scameleagăţate de paşimâine o să te trezeşti totastăzişi o să-ţi scoţi la licitaţie vecheaopinie despre toamnăîncerc să merg cu mâinilela spatesă nu incomodez nici vântulşi nici pe poeţii care îşi scot la plimbarenevoia de a FIpentru că e timpul să lăsăm spaţiu întrenoisă ne facem că nu observăm aluziile cu şidespremelancolia neîmpărtăşităsuntem la felşi ne iubim indiferent de versul care nepoartăca pe nişte dragi animale de casăîn lanţsuntem la felşi ne spunem roşu când toamna îşi revarsăpeste noiimposibilitatea de galbennu recunoaştem că scriem pentru gropilecare nu vor dispărea dinasfaltpentru a stropi cu indiferenţă părerile altoradespre noihai să despletim acum îngerii care şi-aupropussă reprezinte nevoia de univers în spaţiulnostrusă îmbrâncim stelelecu cât măturăm mai repede deşertulcu atât nevoia de miraj în ultimele clipene face realifără zoomasteptare în spiraletoyota spui când nimeni din jurul tău nurealizează că eştidaltonistcând pregătirile pentru renaşterea ta sesfârşescchiar pe patul de spitalunde ceasurile obosesc să mai numeregândurilecăci se termină perfuziaunde merii dau de pomană jucării,foamede paşiuniformetoyota mai spre apuscând nu mai faci diferenţa între sistemelede operarecând e nevoie să-ţi amintesc de stradăstradă iubiunde se prelinge soarele când nu-l maivedemtoyotadă-ţi cu istorie pe mâini şi cu melancoliepe buzeia-o de la capătînvaţă să fii unul într-un oraş cu existenţădublăîncearcă să memorezice ţi-am cântat în toamna în care te năşteaiacum e parcarea goalădeci e loc să-mi termin propoziţiafără ca evenimentele care au loc în spatelehainelor cu miros decersă trădezesetea de tablou cu îngeriwww.oglindaliterara.roIOANA GEACĂR08.04.55azi o să fac plutao să fiu numai zâmbet cupuţine răspunsurişi nici o întrebarevând motorola v3rajk noutoate ascesoriile vândnokia sharpp gx25ferrari infrarosucumpar telefon mobil ofer 100 ronvand nokia 6601 cer 300 de ronvand teren în pucioasa zona centrala 5000mp în gura ocniteio să vă privesc direct în ochi şi o să credeţică nu mi-efrică o să fiu un zâmbet textil legat întredoi palmieri cunoduri marinăreşti şiretul ghetei dindreapta legatde cel din stângape sub bancă de un ştrengar cu care nuvrei să te puidoua terenuri în bolintin vale nade momelipadure de fag şi stejarlivada cu meri (mogoşeşti) teren în str dezbenzinariie primăvară sau toamnăzburdă pe-afară căţei negri manele şobolaniplayer vitrină frigorifică (orizontală) instantapă caldă maşină de spălat ieftin încălzitorelectric cuptor cu microunde aspirator pretavantajos (aspiratorul) primesc în gazdă 2eleve sau studente cuminţi un băiat clasaa IX-a sau a X-aţuică calitate superioară predau afacere lacheie în domeniu constructii tel 631.381mâna pe clanţă şi mă gândesc dacă arerost dacă are vreun rostsă ies afară în ziua mea liberăprimesc la curte căţel deţin curea lanţmâncare cuşcăspun că din octombrie or să vină maciîn şir încreţitmi-e dor brambura de leum-am săturat asparagus unturosgângăveală mov de înger sus cu botul plinde sângeprin toate încăperile cuştiidoi pui de ghepard sugrumă chiar acumun pui gnucu o atingere aproape senzualăce imagini pastelate ceumbra mea abia încreţeşte suprafaţan-aş vrea să mor chiar astăzi cu cearcăneleastea şi palidă şi reanefardată să râdă autopsierul de minea râs el de una de 25 darămitevând cal şi căruţă3659


NOTE DE LECTURĂOdată curevenirea lui GeoFlorin Popovici Bogza la viaţacivilă, mai permisivăşi mai imună la reguli decât asprul spiritcazon, în faţa personajului se deschid orizonturileunei alte etape din viaţa sa, consemnateşi acelea cu regularitate demetronom. Suntem martorii maturizării personajului,inclusiv pe latura scriiturii (fapt careaduce atingeri spontaneităţii şi stilului neornantal jurnalului ca specie clandestină, desertar -şi aici, prin publicare, Bogza se dezicede una dintre cerinţele fundamentale alegenului, transformând ad-hoc „scriitura pentrusine” în „scriitură pentru public” ), a transmutăriisale din Blejoiul copilăriei (toposfabulos, încărcat de sensuri şi de semnificaţii)în Buştenariul petrolifer, care la început i serefuză sistematic, fiind perceput ca străin, impersonalşi rece. Criza adaptării ia locul astfelcrizei pubertăţii, ambele la fel de dificile şigreu de gestionat. Responsabilizarea adolescentuluiîncepe cu „o separare a apelor”în maniera de a aborda cuvântul scris, dar şiîn privinţa lecturilor: e conştient că încă nupoate scrie romane (îi lipseşte experienţa şiexerciţiul scriptic) şi de aceea exerseazăasiduu cu proza scurtă (pe care-o îmbunătăţeştedin mers), realizează că nu areîncă fundamentul teoretic necesar uneicorecte înţelegeri a fenomenului literar peransamblu şi de aceea începe să devoreze„Universul literar”, „Cetatea literară”, „Adevărulliterar”, „Contimporanul”, dar şi pe „greii”criticii şi ai literaturii române, cu care începesă corespondeze: Perpessicius, Sadoveanu,Arghezi ş.a. Experimentul dă roade şi tânărulGeo Bogza îşi uimeşte concetăţenii prin ambiţiade a scoate, pe cont propriu, o revistă„altfel”, total atipică, pe care o va intitula, înlitera şi în spiritul avangardei, „Urmuz”. Îlaşteaptă o perioadă de muncă titanică, încare îşi impune un regim existenţial de anahoret:respinge prieteniile de duzină şi anturajelecare nu-l reprezintă, citeşte peapucate, iubeşte mai mult platonic, îşi întăreşterelaţia cu propriul jurnal, care devinesingurul şi adevăratul său martor şi confident:„În preferinţele şi ideile despre literatură m-am schimbat mult. În privinţa aceasta celpuţin cred că am făcut progrese. Fiindcă şifirea mi s-a schimbat, adeseori sunt arţăgos.Celor din casă le-am devenit nesuferit. Încâteva rânduri m-am gândit să mă întorc lamarină. La cea comercială” (p.84, 21 octombrie1926)În plan „domestic”, extraliterar,avidul de cunoaştere Geo Bogza îşi permitemici capricii, escapade considerate de „lux”,cronofage, dar necesare pentru acumulareade noi forţe şi pentru debutul în trombă însfera poeticului: pasiunea pentru bob, fascinaţiaîn faţa spectacolului creat de sondelearzânde etc. Şi în comportament personajuldevine din ce în ce mai „avangardist”: „Seara,la bal, Olga îmi aduce lavaliera cubistă pe3660GEO BOGZA:Jurnal de copilărie şiadolescenţăBucureşti, Editura Cartea românească, 1987, 433p(urmare din numărul anterior)care o agăţ îndată la gât. Cu monoclu la ochi,în cap cu un lung troncon de hârtie, vândbilete de tombolă dintr-un pantof de damă”(p.96, 23 ianuarie 1927) sau „Simt cum devindin ce în ce mai nebun şi mai descreierat.Sunt sătul şi scârbit de cuvintele societate,familie, menire, scop.” (p.97, 28 ianuarie1928)Dar toate acestea sunt pusee iconoclaste, pecare, pentru a şi le putea permite, trebuie sămuncească fizic, să coboare periodic şi sistematicîn sfera „profanului”, lucru pe care-ldetestă profund. Prestează în acest sens felde fel de munci sterile, între care aceea deproducător şi vânzător de sifoane...Aspiraţia spre originalitate a tânăruluiGeo Bogza o aflăm tot din jurnalul său,căruia îi încredinţează nebănuite taine. Sufocatde mediocritatea din juru-i, dar şi pentru ada contur combustiei sale interne creatoare(vrea să se elibereze de şi prin cuvântasemenea sondelor arzînde de excesul dehidrocarburi), el îşi doreşte o „revoluţie” înplan cultural: „Mă zbucium mereu în căutareaunei mătci personale în poezie. Cele pe carele găsesc, la început minunate, după puţintimp îmi apar puerile” (p.98, 19 februarie1927), revoluţie pe care o va declanşa laPloieşti şi la Câmpina prin apariţia intempestivăa lui „Urmuz”... Odată cu apariţia revisteiinvocate se naşte şi „dublul” lui Geo Bogza:poetul, prozatorul (în tandem cu diaristul).Ca orice creator şi artist în devenire,Geo Bogza e muncit de dileme şi deexperienţe existenţiale contrarii, furnizoare deangoase: crizele de natură sufletească îl împingsă-l caute pe Dumnezeu, dar cum acestaîntârzie să i se arate, personajul basculeazărapid înspre contestare vehementă şi înspreerezii de tot felul. Devine sarcastic, fundamentalegoist, un apetit straniu pentrugrotesc se dezvoltă în fiinţa-i scindată şi vulnerată,altfel spus personajul se înăspreşte.„Voinţa de violentare” (p.116) îl domină pede-a-ntregul: „Acum câteva luni îmispuneam: regret că m-am născut, dar dacăs-a întâmplat aşa, să nu mă plâng, ci săzgârii viaţa, spre a lăsa urme cât mai adânci, de direcţia lor. Acum intru înluptă cu cărţile pe care le citesc, şi parcă aşcăuta o direcţie.” (p.113, 6 iunie 1927)Pătrunderea lui Geo Bogza, provincialulde altă dată, în universul aparte al creatoriloraduce cu sine şi o schimbare destatut. Cunoaşte lumea bună a momentuluişi e repede acaparat de aceasta (Şt. Roll,Victor Brauner, Maxy, Ilarie Voronca, IonCălugăru, Claude Sernet), frecventează cercurimondene în care îi dispare sentimentulde intrus, dar îi şi sporeşte nevoia de autodepăşirecontinuă. Prietenia cu Saşa Panăşi colaborarea la „Unu” îl onorează, dar îl şiconsumă, date fiind temperamentele diferiteale celor doi. Greutăţile întâmpinate în a-i dadrumul în lume lui „Urmuz” şi în a-l menţineapoi pe linia de plutire, slalomul între interdicţiade a mai apărea „Unu” pe piaţă (dinwww.oglindaliterara.roconsiderentele pudibonde ale autorităţilormomentului) şi publicarea unor articole-atentatla morală, glasurile de sirenă care-lademenesc în permanenţă (obsesia „poezieipenetrantiste”, crizele identitare, trecerea ireversibilăa timpului, solitudinea, ispita suicidului,punerea în practică a proiectelor salegrandioase, grevate pe neputinţa de aacţiona, incapacitatea de a avea o relaţie cuMagdalena, (un fel de silfidă perfidă) fac dinGeo Bogza un personaj care iese din tipareleintimismului, proiectându-l pe un virtualfundal romanesc. Sub aspectul trăirilor, când„balzacian” („Sunt zile în care redevin sentimental”- p.124, 15 august 1927), când „cioranian”(„Nu mai am nimic sfânt, nu mai amnici un ideal...am încheiat precedentul caiet.ŞI TOTUŞI...” - p.161, 22 iulie 1928), GeoBogza e prioritar „stendhalian” când vinevorba de structura sa internă de autor de jurnal(jurnal pe care când îl venerează, când îlrepudiază), fapt care se traduce prin aceeacă pune accent pe autenticitate, pe spontaneitate,pe caracterul neliterar al discursului(a se vedea primele pagini de jurnal)pentru a da mai multă credibilitate confesiuniietc.*Ceea ce se degajă din Jurnal decopilărie şi adolescenţă, indiferent devârstele personajului şi de crâmpeiele existenţiale„amprentate”, e intensitatea trăirilor,Umanul care se manifestă la modul plenar,netrucat. Crucificat între vitalitatea trăitului şigândurile sumbre ale încheierii socotelii cuviaţa, între rebeliune şi domolirea pasiunilor,între revoltă şi renunţare, între agresarea şiviolentarea propriei fiinţe şi dragostea subităpentru umanitate, între izbânzi şi ratări personale,Geo Bogza reuşeşte să „zgârâie”viaţa la modul profund, aşa cum face undevaun jurământ de credinţă. Cu cărţile pe faţă,dar păstrând şi cu un as în mânecă, creândiluzia că spune totul, dar mai păstrează cevaesenţial şi pentru sine (sustrăgându-se înacest mod deliberat sincerităţii absolutereclamată de intimism), el crestează urmeadânci în conştiinţa posterităţii, care are astfelşansa de a-l (re)descoperi la fiecare lecturăatentă. Şi cum ambiguitatea şicontrazicerea de sine fac casă bună în cazullui Geo Bogza, să lăsăm ultimul cuvânt diaristului,într-o încercare iluzorie de împăcarea contrariilor, a diaristului „stendhalian” cu cel„flaubertin” (cel care cultivă în locul „scriituriiaventurii” „aventura scriiturii”): „Poate n-amsă mai scriu niciodată aici, poate n-am scrisniciodată, poate numai am visat. Acum vatrebui să mă duc la masă. Aici mai e fratemiu,ce curios să ai un frate, şi mama, şi douăpisici, şi un câine. Cine sunt ei, în noapteaasta, sub un acelaşi acoperiş cu mine? Nusunt nebun, ăsta nu-i decât un joc. Nu-i nimic,niciodată n-a fost nimic şi nu e nici acum,sunt destrămat în seara asta, nu sunt cum, poate mâine am să fiu, dar numă interesează, pot rămâne mai departeaşa, n-am nici o dorinţă, nu vreau să se întâmplenimic, totul mi-e indiferent, nimic numă mai chinuie, de altfel nici nu mai mă gândescla ceva, creierul ca o roată se învârteşteîn gol, taca-taca, tot ce scriu aici e taca-taca,nu e o viziune halucinantă asupra lumii, nuştiu dacă există o lume, am să mă culc, numă preocupă nimic.“ (p.314-315, 11 ianuarie1931)Pariul cu existenţa


ESEUNERĂBDAREA TIMPULUI: TRASEUL UNEI IUBIRI (IM)POSIBILEJurnalul portughez al lui Mircea Eliade evocă poate cea maifrământată perioadă a întregii sale vieţi de până atunci. În aceastăcarte Eliade face multe referiri la universul său intim, la trăirile sale interioaredeosebit de intense, marcate de numeroasele frământări şicontradicţii. Toate acestea sunt perfect transpuse în paginile Jurnaluluicu o deosebită măiestrie. Avem senzaţia, citindu-i rândurile, căEliade face o adevărată mărturisire de credinţă, se dezvăluie totalsimţindu-se apoi eliberat de frământările care-i apăsau necontenitconştiinţa.Fiind departe de ţara lui dragă şi suferind enorm din aceastăpricină, Mircea Eliade trece prin momente de grea cumpănă în viaţasa: tragedia istorică şi politică a României, spaima de comunism, aflareaveştii morţii profesorului şi mentorului său, Nae Ionescu, toateacestea fiind dublate de intensa dramă personală cauzată de lungaboală şi de moartea iubitei sale soţii, Nina Mareş, la 20 noiembrie1944. Odată cu „plecarea Ninei” o parte din sufletul lui e pustiit, treceprin turbulente crize de melancolie. Mircea Eliade nu vorbeşte niciodatăde moartea Ninei ca fiind un fapt ireversibil, ci e prezentă mereusperanţa că la un anumit moment dat, în viaţa de dincolo, ei doi sevor reîntâlni, tocmai de aceea utilizează sintagma „plecarea Ninei”.Totuşi, într-un final, îşi redobândeşte puterile pentru a merge mai departe,fiind conştient de geniul său creator şi de rolul pe care îl are deîndeplinit în această viaţă: acela de a fi un ilustru om de cultură detalie universală.Dar să ne reamintim începutul relaţiei sale de dragoste cuNina. Totul începe într-o noapte de Crăciun a anului 1932. După olungă prietenie, totul s-a transformat pe neaşteptate în dragoste, în„iubirea stranie pentru Nina”, după cum avea să mărturisească însuşiautorul, la 2 mai 1942. În acea perioadă, Mircea Eliade avea orelaţie cu actriţa Sorana Ţopa dar, dat fiind faptul că o iubea enormpe Nina, a decis să se despartă de aceasta. Astfel, ia hotărârea să semute împreună cu Nina, spre disperarea Soranei, dar mai ales a părinţilorsăi care nu au vrut cu nici un chip să accepte o astfel de relaţie,mai ales că Nina mai avea un copil, pe Giza, din prima sacăsătorie. În paginile Memoriilor, Mircea Eliade chiar mărturiseşte cudurere în suflet: „Nu le venea să creadă (părinţilor – n.n.) şi printre lacrimişi tânguiri s-au silit să mă convingă că fac o nebunie. [...] Le erapeste putinţă să înţeleagă hotărârea mea. Şi nici măcar nu încercams-o justific. Ce le-aş fi putut spune? Că o iubeam pe Nina nu era deajuns. [...] Le puteam spune că totul a pornit într-o seară de Crăciun,când mi-am dat seama că degetele Ninei erau nespus de subţiri? [...]Nu le puteam spune asta. Şi atunci, repetam extenuat, la capătul puterilor,că m-am hotărât să mă mut într-un apartament cu Nina.” (Memorii,volumul I, pp.290-291).După cum se pare, relaţia cu Nina era interzisă, dar lui MirceaEliade nu-i păsa de acest lucru, el fiind mereu preocupat numaide fericirea pe care i-o putea aduce Ninei: „voiam să-i împlinesc destinulprintr-o restitutio in integrum: tot ce avusese şi pierduse într-unmod absurd trebuia să fie restituit prin mine.” (Ibidem, p. 291).În ianuarie 1934 survine căsătoria celor doi şi se mută întrunapartament în bulevardul Dinicu Golescu din Bucureşti.Totuşi, în cele din urmă, părinţii au acceptat-o pe Nina, nevoindsă-l piardă pe Mircea, dar „era prea târziu”. De ce? Pentru căcei doi plecaseră din ţară. Prima dată, în 1940, au poposit în Anglia,la Londra, Eliade fiind numit ataşat cultural la Legaţia Română. Dupăun an se aflau în Portugalia, la Lisabona, aici fiind consilier cultural.Acum începe drama personală a lui Eliade şi a Ninei. Toatetrăirile sale interioare, toate decepţiile, toate crizele sale de neurasteniesunt notate cu deosebită acurateţe în paginile unui „carneţelnegru” care va deveni ulterior faimosul, dar şi controversatul Jurnalportughez.Cu certitudine putem afirma că Mircea Eliade a iubit-oenorm pe Nina, deşi au existat şi momente de rătăcire descumpănitoare,urmate apoi de regrete şi crize de melancolie în plină luciditate:„Dacă o iubesc totuşi atât de mult pe Nina este pentru că am trăit împreunăinima tinereţii mele...” (16 mai 1942). „O pot înşela pe Nina,dar după două săptămâni simt că nu pot trăi fără ea. Crizele neurastenice(cauzate de lipsa de satisfacere a nevoilor fiziologice – n.n.) pecare le aveam lângă ea se transformă în crize de melancolie când eapleacă.” (28 mai 1942).Nina reprezintă istoria. Pentru gândirea şi existenţa lui MirceaEliade istoria şi timpul au o valoare metafizică existenţială, dublatede sentimentul veşnicei disperări. La 15 mai 1943 notează:„omul înainte de istorie, nu există. Iar când începe să aibă o istorie,e sortit desperării.” Astfel, Nina reprezintă trecutul şi prezentul, reprezintăînsăşi dragostea, „o experienţă cu sens metafizic”. Dar cuwww.oglindaliterara.roNina, timpul nu a mai avut răbdare...Drama intimă a lui Mircea Eliadesurvine şi se declanşează în momentul încare află de existenţa bolii de cancer a soţieisale. Multă vreme aceasta şi-a ascunssuferinţa de teamă să nu-i distragă atenţiade la procesul creaţiei spirituale şi pentru anu-l speria. Cu toate acestea, MirceaEliade se învinovăţeşte, spunându-şi căsuferinţele Ninei se trag din egoismul lui:acela de a nu vrea un copil. Când Nina rămăseseînsărcinată, el a încercat din răsputerisă o determine pe aceasta sărenunţe la copil, iar de atunci nu a maiputut procrea.Viviana PohlidDeheleanÎn aceste momente de grea cumpănă Mircea Eliade sesimte deznădăjduit: „mă deprimă incapacitatea omului de a-şi ajutatovarăşul în dureri. Este vechea mea obsesie – a însingurării prin suferinţă.”(23 iulie 1944).Crizele lui Mircea Eliade se accentuează din ce în ce maimult, regretul că nu poate face nimic pentru a alina durerile cumpliteale soţiei sale, îl copleşesc. Încearcă să rememoreze clipele de fericireşi dragoste din trecutul comun. Îşi regăseşte liniştea sufleteascăapelând la lectura Bibliei, pe care o va citi mult timp după „plecareaNinei”. Cu toate aceste deznădejdi şi suferinţe care i-au măcinat sufletul,Mircea Eliade reuşeşte, prin mari eforturi de voinţă, să treacăpeste aceste momente de cotitură din viaţa sa, reluându-şi activitateaintelectuală şi încercând să-şi redobândească echilibrul sufletescşi mental.Apogeul dramei lăuntrice a lui Mircea Eliade se produce înziua fatidică, 20 noiembrie 1944, ora 12.30: „Nina s-a despărţit denoi. [...] Multă vreme nu-mi venea să cred. În prima zi, nu realizam căa plecat pentru totdeauna. O singură consolare: că nu mai suferă.”(Cascais, 20 decembrie 1944). Mircea Eliade vede în moarteasoţiei sale un fel de traseu iniţiatic, un labirint întortocheat, pe care edator să-l străbată, întărindu-şi astfel forţele: „Nina n-a plecat de lângămine de voia ei, ci Dumnezeu mi-a luat-o pentru a mă face să gândescîn chip creator, adică pentru a-mi facilita mântuirea. PlecareaNinei va avea pentru viaţa care mi-a mai rămas un sens soteriologic.”(decembrie, 1944).Mircea Eliade luptă asiduu contra deznădejdii încercând săregăsească finitul cu o forţă pe care numai Dumnezeu i-o poate da.El vede în acest Jurnal o cale salvatoare, numai faptul că îşi noteazăimpresiile şi trăirile aici îl consolează: „sunt ceasuri când nu mai potsuporta despărţirea de Nina. Nu ştiu ce să fac atunci. Nimic nu măpoate consola. Nu mă pot ruga. Apoi, deodată îmi revin în fire. Sunt,dacă nu împăcat, cel puţin resemnat. Finitul existenţei mele mai areun sens. Sunt sigur că ieşirile acestea din criză le datorez unui ajutorde sus.” (11 ianuarie 1945).În pierderea Ninei, Mircea Eliade vede o catastrofă enormă,mai mare chiar decât cea a României, mărturisind că „tot ce voi scriede acum înainte se va lega într-un fel sau altul de Nina şi de plecareaei... Pentru mine, momentul istoric se reduce la 20 noiembrie1944.” (25 ianuarie 1945).Singura sa consolare e dată de faptul că el crede cu ardoarecă se vor reîntâlni în viaţa de apoi, că se vor iubi la fel de multca în viaţa pământească.După spusele lui Mircea Eliade, asemenea gândirii kierkegaardiene,marea tragedie a vieţii sale s-a produs nu la 20 noiembrie1944, ci la 25 decembrie 1932, „când prietenia pe care o aveampână atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste, şi aceasta a dusmai departe la căsătoria noastră, cu toate fericirile acesteia, cu toatemelancoliile mele. Ireversibil a fost 25 decembrie 1932. Uneori, voiamsă fiu liber; şi, chiar dacă aş fi izbutit să fiu, simplul fapt că am iubit-ope Nina modifica totul. Intervenise destinul, apoi intervenise istoria.”(7 februarie 1945).Mircea Eliade a fost o personalitate puternică, a găsit mereutăria şi forţele necesare pentru a putea merge mai departe. Răstimpulpetrecut în Portugalia i-a marcat profund existenţa, „aici rămâneNina, a opta parte din viaţa mea, şi foarte multă suferinţă.”(5 septembrie 1945). A avut puterea şi voinţa de a depăşi treptele deiniţiere impuse de destin pentru a putea păşi într-un alt univers al cunoaşterii.Când o pierdea pe Nina îşi spunea că nu va mai putea iubidin nou, dar nu a fost aşa. A fost Christinel... Dar aceasta e cu totulaltă poveste...3661


DIALOGURI PARIZIENEÎn 23 august 1944… Regele Mihai,ne-a salvat vieţile- interviu cu dl. profesor CarassoMarlena Lica Masala3664(continuare)Motto:Pentru voi este doar o distracţie/banală/Liniefără de scrupule/Trasă bândo cupă de şampanie//Pentru noi, care vasă zică: continuă/ Durerea Recreaţiei/Depreaplinul rupturilor ghimpilor vaietelor...Fatmir Salihu, Domnilor care fac hărţi,(Zotërinjve që harta bëjnë)# Domnule Carasso, ne-aţi spus că noile legi rasiale, interziceauelevilor evrei frecventarea liceelor de stat, dar le permiteafrecventarea celor evreieşti autorizate. Au reuşit toţi eleviievrei să le frecventeze?- Da. Şi au căpătat o educaţie foarte bună, pentru că în liceelestatului se pierdea mult timp cu lozinci, cu defilări şi cu alte lucruriinutile. Şi aveam profesori buni. La Liceul Teoretic Evreiesc, amfăcut latina cu directorul, Alexandru Graur; limba română ne era predatăde Jacques Byck, care va ajunge universitar mai târziu; Kreindler,bun matematician foarte hăzos şi soţia lui, care ne predabotanica şi fizica. La istorie îl aveam pe Kandel, la geografie pe Halpern,care era din Târgu Măgurele şi ne vorbea cu un accent foartepronunţat german, pentru că făcuse studiile la Heidelberg.. Totuşi,condiţiile în care lucram, ne-au împiedicat aproape în fiecare an săne terminăm programul şcolar. Dar, ce am învăţat, amînvăţat bine.# Vorbiti-ne despre personalitatea profesoruluiAlexandru Graur.- Alexandru Graur era latinist de reputaţie mondială,cu doctorat luat la Sorbona. Ca evreu, trebuisesă renunţe la ocupaţiile de ziarist şi de scriitor, intrândsub incidenţa ultimelor două legi rasiale din cabinetullui Gigurtu, din 8 august 1940. În schimb, fiind comunistdin convingere, el a organizat în liceul lui un numărde celule cu elevii, pe care i-a iniţiat în comunism şicare, după război, şi-au făcut un nume în ţară.# Daţi-ne câteva exemple.- Sunt mulţi, le-am uitat numele, cu excepţia luiMilo Petroveanu, căsătorit cu Veronica Porumbacu,născută Schwefelberg, intelectuali de renume care au pierit în cutremuruldin 1977 . Interesant este că, majoritatea, după ce au fostutilizaţi pentru că numărul comuniştilor era foarte redus, au fost obligaţisă demisioneze.# Li s-a cerut membrilor de partid evrei demisia?- Din partid şi din funcţiile lor în viaţa socială. Am un exempluelocvent. La Paris, l-am întâlnit prin anii ’60, printr-o întâmplare, peunul dintre foştii colegi, care fusese „cestorul” (şeful-n.n.) clasei. Miapovestit ce i se întâmplase în ţară, cum a avut o poziţie în partidulcomunist, cum devenise profesor universitar. După 12 ani de activitateîn partid, a fost obligat să-şi dea demisia.# Motivul excluderii din rândurile comuniştilor?- În 1947, trimisese la Moscova o scrisoare mai marilor sovietici,printr-unul dintre colegii noştri care îşi făcea studiile acolo,atrăgându-le atenţia asupra felului în care comuniştii români îşi îndeplineauîndatoririle. Adică în mod lamentabil. Această scrisoare afost interceptată de autorităţile partidului, ţinută într-un sertar şiscoasă în 1959 când i s-a cerut demisia. La care colegul meu a spus:„De ce nu m-aţi dat afară când am scris scrisoarea?” Răspuns: „Pentrucă atunci aveam nevoie de dvs”.# Care erau relaţiile interumane în viaţa culturală bucureşteanădinaintea războiului?- Vă pot relata un episod legendar pentru anii ’37 - ’38. Într-www.oglindaliterara.roun cămin studenţesc, Mihai Polihroniade, cărturar legionar, stăteade vorbă cu Belu Zilber, socialist şi prieten cu Mihail Sebastian. Laaceastă convorbire, asista un intelectual francez de stânga, Léon-Paul Quint, care şi-a exprimat mirarea că două persoane atât de diferiteideologic pot să stea de vorbă civilizat, lucru exclus la Paris. Ceidoi i-au răspuns: „în afara convingerilor noastre, rămânem prieteni”.În acelaşi timp, pe stradă, profesorul Graur era bătut măr şi lăsat petrotuar de un grup legionar. Gândul mă poartă la afirmaţia lui Poincaré:„Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à lalégère”! Belu Zilber va fi judecat în 1948, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu,cu profesorul nostru de muzică Harry Brauner şi soţia lui,Lena Constante. El era frate cu Victor Brauner, pictor de renumestabilit la Paris. Am convingerea că, dacă Mihail Sebastian ar fi trăit,ar fi păţit la fel. Dar despre Sebastian, în alt episod. Cred că trebuiesă-l adaug şi pe inginerul Calmanovici, tatăl unui bun coleg de laGraur, condamnat la 12 ani de munca zilnică, ca şi prietenii lui Pătrăşcanu.El era contabilul PCR-ului, a fost sfătuit să facă greva foameipentru a obţine graţierea, dar a fost lăsat să moară. Fiul lui afost pus pe linie moartă, şi nici reabilitarea tatălui, post-mortem, în1965, nu l-a repus pe linie. A reuşit să plece în Suedia, în 1981.# L-aţi cunoscut pe Mihail Sebastian?- L-am avut profesor numai o lecţie, în locul altui profesor dela liceul „Cultura”, unde am frecventat puţin timp în toamna lui’40.Ne-a vorbit despre romantismul francez şi despre scriitorul Senancour,autorul romanului „Oberman”, a cărui definiţie din „Le Petit Robertdes noms propres” îl caracterizează formidabil pe profesorulmeu: „incomparabila tristeţe a eroului, când gusta voluptateamelancoliei”. Pe Sebastian îl întâlneam adeseape stradă, pentru că locuia nu departe de noi şi îlvedeam cum trecea cu coşniţa. De obicei era foarteîngândurat.# Cum vi-l amintiţi ca profesor?- Era un om cald, foarte foarte cald şi foarteconvingător.# Domnule Carasso, din viaţa banală, astrăzii Bucureştilor tinereţii dvs, la ce anume văgândiţi azi cu plăcere?- Îmi amintesc cu plăcere de versetele strigărilormicilor negustori ambulanţi:„Ardei, vinete şi rosi ardei! Bambili! Porumbulverde!”„Hai la raci, hai racii vii! Racii, racii vii!”„Perii de măturat! Perii de scuturat! Perii de haine! Perii si bidinele!”# Spuneţi-mi vă rog, după reprimarea rebeliunii legionare,v-aţi putut relua cursurile?- Sigur. Cursurile s-au reluat aproape imediat, dupa 4-5 zilede război civil.# La terminarea liceului, aţi avut voie să vă susţineţi bacalaureatul?- În 1945, la liceul „Matei Basarab”.# Ne-am apropiat de sfârşitul războiului. Ce evenimenteparticulare v-au rămas în memorie?- Pentru serbarea de sfârşit de an, în iunie 1944, clasa noastrăpregătea un fel de revistă în care povesteam anecdote din viaţaclasei şi îi imitam pe profesori. Această pregătire s-a încheiat bruscîn ziua de 4 aprilie, când au început bombardamentele anglo-americaneasupra Ploieştilor. Americanii veneau ziua şi englezii noaptea,să termine treaba. Am fost bombardaţi aproape zilnic, până pe18 august. Strada Olimpului pe care locuiam noi era riscantă, avândîn vecinătate o uzină de gaz. Din nefericire, în noaptea spre vineri 28iulie, o bombă a căzut în faţa casei. Părinţii mei, fratele cel mare şialte 15 persoane au murit în adăpostul din apropiere, fratele meumijlociu fiind singurul supravieţuitor. Eu mă aflam cu un prieten în altadăpost. Despre acest bombardament, am găsit relatat chiar în jurnalullui Sebastian, publicat în Franţa. Un frate al tatălui meu, refu-


VOCI DIN DIASPORĂCEAHLĂUL ŞI “CREANGA DE AUR”IOAN MICLAU, AustraliaTocmai întorcându-se din vizita făcută rudeniilor din România, soţia mea Florica, mi-a adus şi câteva cărţi frumoase, vechi, darcu atât mai bine, mai ales pentru mine, iubitor mai mult de scrierile clasice decât orice filosofii moderne! Aşadar, povestirile “Creanga deaur” şi “Nopţile de Sânziene” ale lui Mihail Sadoveanu, îmi atraseră în mod deosebit atenţia. Apoi, “M. Eminescu- Poezii”, cu un “Cuvântînainte” de Tudor Arghezi, şi prefaţată de Zoe Dumitrescu-Busulenga, 1960, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, deci carte de greutateşi valoare. “Stihuri”-Cântare omului”-autor Tudor Arghezi, 1956, de la aceeaşi editură etc. M-am apucat şi eu de “Creanga de aur”a lui Sadoveanu, deşi o mai cetisem cândva; acum însă îmi făcea o mare plăcere să o am în bibliotecă. Taine, intuiţii, inspiraţii, nu ştiude unde-or fi venind asupra-mi, stiu însă că Sadoveanu, era prin scrierile sale aducătorul tainelor munţilor noştri, asemenea lui CalistratHogaş, mai ales dinspre Vatra Dornelor, despre apele şi izvoarele ce înconjor Muntele etc. “Creanga de aur” poartă o temă extremde interesantă din istoria străveche a Românilor, a bătrânului din Munte, (Moşului). Dar reproduc întocmai din “Creanga de aur” a lui Sadoveanu,spre a a nu-mi amesteca subiectivismul meu în nici un fel! “Monahii lui Zalmoxis trecură spre zidul brădetului, intrară ca pesub coloane şi pătrunseră în poiană (...)” Pag.16. “Se strecurară în pesteră, ca şi cum ar fi vrut să dea de veste. Dar bătrânul, fără îndoială,ştia că au sosit monahii săi. Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzându-l scufundat în gânduri şi aşteptând în jilţul lui să bată unornic din văzduh, sau din inima muntelui, sau din veşnicie, al cărui sunet numai urechia lui putea să-l simtă. Pe altarul luciu de piatrăstăteau semnele tainice ale vieţii şi ale morţii. Cele trei făclii de ceară ardeau lin. Ei ar fi aşteptat un semn, dar ştiau că bătrânul nu-l vaface. Ar fi vrut să se retragă, să cheme pe oaspeţ, dar nu îndrăzneau. Îngenunchiară în locul hotărât lor şi atunci simţiră în tâmple unfior; muntele dădu zvon; alungat din peşteră, tunetul foii de aramă lovită cu ciocan de lemn zbucni în poiană ca o ploaie de sonuri fine.Monahii se ridicară din jurul focului şi intrară în locul sfânt. Se grăbiră să împresure jilţul şi-şi plecară genunchii. Învăţăceii cei tineri îşicoborâră frunţile închizând ochii. Prorocul făcu asupra capetelor închinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă nemărginireaîn spaţiu, regenerarea necontenită a vieţii, jertfa şi mângâierea. Era vechiul semn al iniţiaţilor, pe care, în văile depărtate, undese alină apele, la acelaşi ceas, preoţii legii nouă, a lui Isus, îl făceau asupra poporului, vestind Învierea. Ceremonia tainică pe care ausăvârşit-o monahii sub gestul şi privirea bătrânului din muntele ascuns nu era îngăduită a trece dincolo de umbra de amurg a peşterii,la cunoştinţa mulţimii. Nu-i îngăduit nici astăzi nimănui s-o divulge. Trebuie să rămâie în trecut, ca o comoară în sânul graniturilor “.(pag.16-17). Povestirea spune cum nici locuitorii, cu turmele lor de oi, nu se apropiau, decât numai până la semnul şi locul fixat de proroc,deci de locaşul său din munte. Cu siguranţă că acea poiana de sus unde se întruneau monahii şi Proorocul, dar unde pământeniinu aveau permitere a pătrunde, ar putea tot aşa de bine să fi fost în “Creanga de aur” a lui Sadoveanu, o referire la “Ocolaşul cel Mare”din creştetul Ceahlaului. Un aliniat de la pagina 18: “Fiule, răspunse bătrânul, am în mine şi bucurie. Veştile pe care mi le aduceţi nu măpot mâhni căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit de mult de legea nouă cătră care noroadelese îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o miede forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâieîntr-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născutdin el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate. Nimene dintre muritori nu l-a văzut decat în valurişi vânturi, şi-n raza care străpunge moartea trezind colţul grăuntelui. Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se găsească cea mai potrivităalcătuire ca să se teamă şi să nu se mănânce unii pe alţii ca fiarele. Dar pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti !” Aşa dar,CEAHLĂUL nostru nu se va clăti niciodată, nici nu va fi vândut dar nici cumpărat, fiindcă ni l-a dăruit Veşnicia, Zamolxe-Bătrânul, DumnezeulNeamurilor !”giat la Brădet (judeţul Argeş - n.n.) cu o colonie de francezi printrecare avea prieteni, cum a auzit nenorocirea, a venit, ne-a luat şi neadus la Brădet, unde am stat până pe 22 august. Întorşi la Bucureşti,am asistat la lovitura de stat care a evitat multă vărsare de sânge.# Ce a însemnat pentru dvs sfârşitul războiului?- În 23 august 1944, „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa regelui”,şi în absenţa celor patru şefi de partide din opoziţie, răspândiţide caniculă, România a cerut armistiţiu şi i-a invitat pe nemţi săpărăsească ţara. Regele Mihai, ne-a salvat vieţile. Sfârşitul războiuluia fost marcat de schimbarea radicală a situaţiei politice din România.Cum nemţii nu prea se grăbeau să plece, armata română aîntors armele şi a participat alături de armata sovietică la luptele dinUngaria şi Cehoslovacia, cu celebra divizie „Tudor Vladimirescu”, alcătuitădin prizonierii români capturaţi la Stalingrad. Pe frontul „devest”, armata română a pierdut peste 170.000 de soldaţi, spre deosebirede „frontul de est”, unde au dispărut peste 360.000 de soldaţiromâni, proporţie importantă. Anumiţi istorici afirmă că datorităschimbării în România, Balcanii au fost evacuaţi mai repede de armatelegermane şi războiul a fost scurtat cu câteva luni.m-am dus să mă plimb. La hotelul Ambasador, cartierul general alnemţilor, aceştia îşi făceau bagajele şi le încărcau în camioane, iarsoldaţii români erau ascunşi prin WC-urile din preajmă, pentru oriceeventualitate. Apoi, m-am dus la un prieten care se pregătea să seducă la doamna Irina Pop, un bordel de lux, şi m-a dus şi pe mine.Viaţa începea să reintre în normal. Apoi, am văzut colegi de la liceulevreiesc care defilau cu Uniunea Patrioţilor.# Aţi făcut parte dintr-o asemenea celulă comunistă întimpul liceului?- Eu?! Nicidecum. Nici nu eram la curent cu existenţa lor. Întâmplătoram aflat. Într-o zi m-am dus după-amiaza la laborator, lalucrări de fizică, şi când am intrat în sală, unul a zis: „Ce caută ăstaaici”? Atunci am înţeles că celula se aduna acolo.# Domnule Carasso, de ce credeţi că au aderat colegiidvs. la comunism?- În primul rând, pentru prestigiul directorului Graur. Apoi, nuera singurul comunist din şcoală. Şi Brauner sau Endler erau comunişti.# Domnule Carasso, 23 august l-aţi trăit din plin la Bucureşti.Ce vă amintiţi?- Mult. Tot. În seara de 23 august eram la „Lido”, unde ascultamorchestra de jazz a lui Bibi Alexandrescu La un moment dat,orchestra s-a oprit şi s-a citit proclamaţia regelui Mihai. A urmat oadevărată nebunie. M-am repezit la nişte prieteni care stăteau înapropiere, uitând şi macaroanele în farfurie şi să plătesc. Desfăceaudeja o sticlă de şampanie din Crimeea şi mi-au zis să rămân să dormla ei, întrucât se putea solda cu bătăi cu nemţii pe stradă. A doua ziwww.oglindaliterara.ro# Bine, dar motivaţia personală a acestor tineri care era?Ce îi atrăgea la comunism?- Zorile unor zile mai bune. Omul nou care venea, oameniinoi. Ruşii erau văzuţi ca nişte oameni noi. Cine îşi închipuia atuncică în ei zăceau barbarii năvălitori, violând femeile şi omorând bărbaţiicare le apărau?! Dar aceste excese sunt obişnuite la vîrfurile armatelorde invazie. În Bucureşti, ruşii au intrat ca invadatori, nu ca eliberatori.3665


RECUPERĂRISi Lana m’était contée…(urmare din numărul anterior)Lana, îmbrăcată într-un vizonaruncat peste un tailleur bleu, carelăsa să se vadă o bluză de satin alb,joacă rolul misterioasei necunoscute,venită de pe alte meleaguri, arborândun surâs enigmatic şiAdrian Irvin Rozeiprinciar. Sacha, învelit în toganeagră a tatălui său, o aşteaptă în capul scării monumentaledin hotelul său particular, exact ca în introducerea unei piesede bulevard.Cum spunea poetul român, şi cu siguranţă că SachaGuitry ar fi apreciat aceste versuri la justa lor valoare, dacăar fi înteles limba lui:« Şi din prima clipă, când s-au cunoscut,Stângere de mână şi « îmi pare bine »,Orişice iubire, ca şi un strănut,E spontană şi e greu a se reţine. »Pentru că, aplecându-se ca să-i sărute mâna, SachaGuitry a fost imediat cucerit de eleganţa ei, de degetele fineşi interminabile, de o albeaţă extraordinară. Acest fetişism almâinilor distinse, care-l obseda pe marele regizor, s-a tradus,mai apoi, chiar şi prin realizarea unui mulaj din ghips,expus într-o vitrină, printre obiectele preţioase la care ţineacel mai mult.Conversaţia care urmează este de fapt un examende trecere care trebuie să confirme nivelul intelectual al tinereipersoane. El se derulează sub forma lecturii unor maximeşi aforisme scrise de Sacha Guitry, timp in care autorullor profită pentru a studia reacţiile ascultătoarei. Foarte disciplinată,Lana surâde la momentele potrivite, face comentariidiscrete si pertinente, nu reacţionează în mod negativnici chiar la afirmaţiile misogine ale Maestrului.*5 Trebuie saprecizam că în acel moment Sacha Guitry avea 60 ani, iarLana Marconi, 28 !Cu multă fineţe şi cu un ascuţit sens al repliciiprompte, însă lăsând în umbră nenumărate detalii care nuiconvenea să le afişeze, Lana cucereşte spiritul şi inima actoruluidezamăgit de precedentele aventuri feminine.*6Mai mult ! După plecarea Lanei, Sacha Guitry găseşteîn sala de baie o batistă de mătase, « uitată » de misterioasainvitată, care poartă, brodate într-un colţ, stema Caseiregale a României. Guitry nu are nevoie de multe alte confirmăripentru a se autosugestiona, cu ajutorul unor prietenibinevoitori, şi a fi convins că Lana este fiica fostului regeCarol II al României, în acel moment în exil, departe de ţaralui natală. De altfel, această batistă, încadrată cum se cuvine,va rămâne expusă vizitatorilor Maestrului până la sfârşitulvieţii sale.Probabil că nu vom şti niciodată în mod sigur cine eraadevăratul tată al Lanei Marconi. Poate că ea însăşi nu ştia !În tot cazul, chiar şi actul oficial care consemnează decesulultimei soţii ale lui Sacha Guitry nu menţioneazădecât :«Ecaterina (Catherine) Marconi, née à Bucarest(Roumanie), le 8 septembre 1917, sans profession, fille deMirella Marconi, décédée ».Însă despre mama ei cunoaştem mult mai multe detaliişi nu dintre cele mai anodine !* * *Legenda, retranscrisă de Guy des Cars în cartea intitulată« Les rois de cœur » ( de Roumanie n.n.), editată laînceputul anilor ’60, povesteşte că în 1918, pe când reginaMaria lucra într-un spital de pe front, ea a remarcat o infirmierăcare, datorită frumuseţei şi a tenului smead, părea oprinţesă indiană.La întrebarea reginei, tânăra devotată ar firăspuns :«Mă numesc Mirella Marcovici… Sunt născută laPiatra, unde tatăl meu se ocupă de gatere. Marea mea dorinţăa fost dintotdeauna să joc teatru. Am venit la Bucureştisă prepar intrarea la Conservator. Aici m-a surprins războiulşi am încercat să fac ceva folositor în aşteptarea unor zilemai bune. »« Sunt fericită să întâlnesc aceleaşi gusturi ca şi alemele. Iubesc mult teatrul. Ne vom revedea… » a spusregina.Se pare că regina Maria avea deja o idee asupra roluluipe care l-ar putea juca Mirella. Şi nu numai pe scena unuiteatru…Pe atunci, prinţul Carol, încă moştenitorul oficial altronului României, tocmai ieşea din aventura rocambolescătrăită la sfârşitul războiului, care l-a condus la căsătoria cuZizi Lambrino. Din această căsătorie, repede anulată de familiaregală, s-a născut, pe 8 ianuarie 1920, Mircea Lambrino,care în urma unei lungi proceduri judiciare purtate înfaţa tribunalelor din Portugalia şi Franţa, urma să fie recunoscutîn mod oficial ca « prinţ de Hohenzollern », dupămoartea tatălui său.Numai că prinţul Carol avea obiceiul de a rămâne încontact cu fostele lui iubite, de care, după cum s-a văditpână la moarte, încă mai era îndrăgostit.De aceea, regina Maria, îngrijorată de posibilitateareîntoarcerii la amorurile din trecut ale acestui prinţ atât deinstabil din punct de vedere sentimental, dorea să fie informatăşi să urmărească îndeaproape acţiunile fiului său.Drept care, regina a convocat-o pe Mirella, care întretimp urmase cu un oarecare succes cursurile Conservatoruluide Artă dramatică din Bucureşti, cerându-i săpătrundă în anturajul prinţului şi să-i aducă informaţii deprimă mână privind intenţiile sentimentale ale acestuia.De fapt, probabil că speranţa, mai mult sau mai puţinmărturisită a reginei, era că Mirella va reuşi, prin farmeculsau farmecele ei, să-l îndepărteze pe Carol de Zizi Lambrino.Toată această stratagemă a funcţionat foarte bine, înprincipiu, după ce însuşi regele Ferdinand i-a prezentat-ope Mirella prinţului Carol, în cursul unei recepţii la Palatulregal, spunându-i surâzător: «Carol, îţi prezint o maharani! »Rezultatul urmărit s-a revelat imediat3666www.oglindaliterara.ro


POEZIAGEORGIANADIACONIŢĂtrăiască secundarul!în disperare…îmi caut Dumnezeul fiinţeipână când nu mă abandoneziîn fâncoasa umblă ageră să n-oprindă şopârlaar trebui să mă interesezepoeţii de hartiecu rime scămoşate şi giulgiulpătat?ce-i cu versificaţia clasică?pastelul e căzut în toaletăşi ritmul de house răzbate dintr-un undergroundplete, rock, nebunievene tăiate şi degradarea epitetului purificatorîn disperare…îmi caut Dumnezeul fiinţeimă caut pe mine în mine însămifericirea-mi pare aparentă în atmosfera voastrăde ce să uit că trăiesc după ce m-am născut?în testamentul imbecil filozofia e numai un moftnu-mi trebuie renumenici omagii mincinoase de la trădătorinu vreau suferinţă în rateca să vă dau viaţa garanţiefoarfeca aranjează şi culoarea microscopicănu ştiţi cine e cu voi, cine vă veghează de Susîn gară sper să mă mai aştepţi tu…act n-continuareînsolemnitatea zileisoarele se roagă citind psalmii3-30-142 şi Bibliapuful merelor necoapte nu mai încape în arteracopaculuiîn mine apar acum seminţese naşte al doilea înger păzitorpe masa aleargă agitaţi-dezorientaţi şobolanifoamea îi ucide puţin câte puţinmi-au ros pielea şi-au stors veninulesenţa vieţii nu mai este mişcareadevoratorii de fiinţe aduc numai sânge putredîncarcă rezervorul cu ură şi hipocloritpe ritmul unui titanic valsne conducem părinţii spre cimitir.ro sau .comnu ne plac discuţiile aberanteşi reducem existenţa la ciornele mult prea uzatedegeaba pisica ne mângâiecând mucegaiul a invadat jocul fără reguliaud un fluierat ascuţitun claxon prelung şi încă unul şi încă unulşi ce-o să mai urmeze?m-am întins pe linia feratăo simt fierbinte mă arde mă strângehuruitul roţilor de tren nu mă intereseazăfiindcă ştiu că mă va salvaşi uite! langă capul meu…s-a oprit.s-a oprit.s-a oprit.nu pune punct!continuă fraza spre nesfârşittoţi îl aşteaptă în gară pe-un peron agitatazi, mâine, niciodată nu soseşte când vrem!e lângă mineacum e Marea Scenă: se hotărăştemă salvează sau pier pe şină m-a topitîn bătaia unui destin mereu tragicnu rezist mai mult!terminaţi-mă odatăcălcaţi-mă sfredeliţi-mă biciuiţi-măvă cad pradă tot vouăşi nu vă mulţumescs-a oprit.s-a oprit.s-a oprit.CONSTANTINGHINIŢĂPSSALM 1Nu mă pot acomoda.Aveţi dreptate.Poate că nu estelumea meaPoate m-am urcat înaltă steaPoate ani lumină ne desparteGănduri trec alăturea de mineCa şi cum nici nu m-au cunoscutSunt un călător printre ruineCa şi cum nici nu Te-am cunoscutŞi totuşi, şi totuşi ceva îmi şopteşteCă-n mine El timpul îl cheamăCAMELIACIOBOTARUAş vrea…Aş vrea să pot să mă strecor în sloveŞi să las gândul să le rostuiască,Înşiruindu-se în vorbe după vorbe,Tot ce în taină a visat, să povestească.Să spună lumii-ntregi cât mi-e de dragă,Înţelegând cu-adevărat ce e căinţa,C-am învăţat să iert cât viaţa-ntreagăŞi-a Binelui, cu siguranţă, fi-va biruinţa.Aş vrea să pot să mă strecor în slove…Mi-e dor…Mi-e dor de stânca-n care m-am formatŞi care-n timp tăcut s-a erodatTrecând de la mirare-ncântătoareLa un continuu semn de întrebare.Mi-e dor de semnul ce mai ieri se întrebaŞi care azi s-a transformat … în stea,De stâncă ieri, nisip azi în clepsidră…Aş vrea măcar fărâme să m-aştepte-n tindă.Vin îngeri de la Cel ce stânca face şi desfaceŞi îmi şoptesc să am în suflet paceCă stânca mea iubită, înălţătoare,La Domnul e-n celestă aşteptare…BunicaDin flori de iasomie te respir bunicoŞi-n marea gândurilor tale lung privesc,Se stinge-ncet blânda-ţi luminăŞi văd un început… de infinit ceresc…Mă strângi la piept ca pe-o comoară sfântă,Aripi de înger sunt palmele tale,Mă rog tăcut să-mi vii în amintireCând fi-vei draga mea… numai petale…www.oglindaliterara.roIANCU GRAMAechilibrare cu presiunecoborâtăpercepţia ajunsă la stadiulcând înlăturarea poate fiagravatăşi se despletesc toate fireledintr-o învelitoare asprăeste trecerea de la solidificareîn apropierea curgeriiunui lichid roşusau regularizare pe care o vor face eio pasiune atroce cu dispozitive noi de aruncatîn aeriar ultimele componente aparţin unei dezintoxicăriexistă forma carotidei o lungă echilibrare cupresiune coborâtăşi încă se derulează acea parte tragicădintr-un episod aproape realcu o suspendare care amână sine die continuareaaceluiaşi planşi cu aceeaşi luminăabordare rectilinieproporţional unu-i decât scoaterea la mezatdupă un refugiuşi se dau reîntregirii ascunse pe după şabloanereaşezateexistă probe alcaline într-o masă compactăiar rotundul dintr-o aglomerare capătăforma unui lung perforatorun ochi şasiu o abordare rectilinie şi suduraultimelor compartimentărideposedarea îşi are dimensiunea şi acaparatoareiar cei care fugîşi găsesc apărarea într-o statistică enumerarecu lungimea şi lăţimea apropiate uneicontorsionări subcrustaleeteroclitateao imparţialitate cu un singur daimon şi sestructurează pe două părţi separate.există formidabilul acroşarea care se facezilnic şi coronamentul are patru definiţii repetabile.un dislocator cu un performant recul iar disonanţaapare într-un moment când numărătoareaare separată vederea pe un ecranmonofazicşi există un fond al recesiunii o spuneresimbolică iar fotomodelul este suprapusunei comode tradiţionaleresuscitarea paleativelorun necrofag compus din patru zile mari cuieşirea într-o largă estompare.iar îndărătul ajunge contra legătură şi-s momenteasemănătoarecu lungile alegorii un reazem ipotetic sau reducereala un singur punctexistă compatibilitatea în contradicţie cu suprapunerearezerve prohibitive şi megalele care au unaspect tradiţionalo atingere consecutivă opt degajări promoţionaleşi resuscitarea paleativelor dintr-oîmprejurare sadicăexistă mişcarea ondulatorie o formă canaricădupă instalarea nocturnă iar devenireaseamănă cu încă o jumătate de veac3667


PROZATalismanul(fragment)Puterea universală a celţilor pătrundeaadânc în carnea fetei şi simţurilerăscolite ale tăcerii o cuprindeau în durere.Noaptea preschimbată în ore decoşmar revărsa teamă şi lipsa de aer îirăsucea trupul avid de dragoste, dorit deiubire, singura dovadă a sentimentelor luifiind talismanul de argint pe care’l purtasepână atunci între sânii ei mici caLiviu Pendefundadouă mere.Cu câteva zile în urmă el o vizitase pentru a o sărbători.Împlinise douăzeci şi cinci de ani, o vârstă superbă încununată cuacea relaţie stranie dar plină de bucurii pe care o avea de patruani cu Bogdan, iar rodul ei fusese Alexandru, o zgâtie ce umpleazilele bietei fete aflate în aceste luni singură. El, căsătorit de altfel,plecase pentru câţiva ani în Irlanda de Nord, în lumea magică aCelţilor.Îi scrisese atunci cu evlavie şi dorinţă, plin de remuşcareaimposibilităţii de a’i mai fi alături în puţinele clipe pe care şi le puteaupermite, că el se considera cu sufletul curat faţă de ea: “Măvoi întoarce ca cel mai frumos răspuns ce’l poate aştepta femeiacare mă iubeşte şi care, Doamne, de câte ori să’ţi spun, merită maimult decât i-ar putea da un bărbat, oricare ar fi el. Să ţii minte dela mine, eşti specială, cum se spune pe aici, şi valoarea ta e unică,fără egal. De ce nu te-am întâlnit acum 20 de ani ? Alta ar fi fostviaţa noastră în acest timp, pe care nu spun că l-am pierdut, dar mădoare sufletul gândindu-mă cum l-am fi câştigat. Spui să te iau bărbăteşteşi să’ţi spun: trezeşte-te ! Îţi spun acum: nu cred ca a fostcineva mai cinstit cu tine decât sunt eu. Poate sunt lucruri pe carenu pot să le spun, n-am voie, dar nu sunt minciuni, ci omisiuni. Înrest nu ştiu cum să fac să fie mai bine şi pentru mine şi pentru tine,pentru noi, inspăimântat şi eu de perspectiva unui sfârşit. Mi-e dorde tine, de ochii aceia frumoşi ca ai mamei mele, de culoarea vântuluiturbat, pe care acum, doar în mintea mea mă mai străpung şide lumina ce mă străfulgeră în întunericul vieţii atunci când mă doreştişi mă laşi să plutesc în nefiinţă”.Spun evlavie pentru că sufletul lui se închina permanentîn faţa ei ca la o icoană. Astfel o simţea şi de câte ori o revedea îiaducea ofrandă trandafiri ca unei zeiţe. Ea îi amintea ades că rămânândsingură cu ei medita: “...privind la trandafirii tăi, încercândsă vorbesc cu ei şi dorind să-mi spună despre tine... intru în visulpe care’l trăiesc şi-aş fi fericită să ştiu că nu se termină...”Bogdan se întorsese şi aşteptarea le dăduse imbold săfie cât mai aproape, dar temerile strecurate în timp îi îndepărtaseprea mult. Ea îi scria ca o apărare în faţa dragostei care părea totmai aproape de imposibil şi care o măcina zi de zi: “....nu maivreau... nu mai pot, nu mai vreau să pot doar numai când avem oclipă de evadare... şi să trebuiască mereu să uit până a doua zi detoate aceste clipe furate, trăite împreună. Ţi-am spus că nu mă pricepfoarte bine s’o spun în cuvinte, cu voce tare, să le găsesc pecele mai potrivite şi poate cele mai concludente ca argumente, camotivarea unei decizii de final; nu pot, asta e, şi e lesne de înţelesde ce... Ţi’am promis de la început că’mi voi asuma totul, şi iubirea,şi dorinţa, şi dorul, şi eventuala durere a despărţirii, că nu’ţi voi reproşaniciodată nimic (nu aş avea voie şi nici dreptul) şi că poatedacă se va întâmpla ca unele lucruri sau întrebări să pară aşa... nu,nu vor fi fost reproşuri, ci doar gândurile mele. N’am înţeles multelucruri, şi bănuiesc ca nici tu; au rămas adeseori intrebări fără răspunsuriîntre noi şi-am preferat să le las aşa. Chiar şi în cazul unorconfirmări, mereu exista ceva neînţeles, lucruri care nu aveau suport,o argumenţie realistă, deloc confortabilă, încurajatoare darplăcută. Îmi asum responsabilitatea şi dacă vrei pot recunoaşte şivoi recunoaşte întotdeauna că îmi aparţine în exclusivitate putereade a alege şi puterea deciziei. Între neînţeles şi reproş, alegneînţelesul, ceea ce înseamnă că o iubire plină de reproşuri în limbajulmeu are multe compromisuri şi la un moment dat se identificăcu povara acelei iubiri, numai că fără iubire, doar povara... O iubireneînţeleasă rămâne totuşi iubire, e vie încă, a existat şi este.Tocmai pentru a veni în sprijinul a ceea ce am spus, chiar dacă voiaccepta în timp ideea ca eu nu am avut capacitatea şi maturitateade a te putea înţelege, ascultă-mă, poate ascultându-mă vei gândică sunt un paradox, că mă contrazic, dar nu e aşa, ai în glasul meutot ce mi’aş dori să’ţi pot spune mereu. Şi dacă între noi va putearămâne sentimentul unei curate prietenii, pentru asta e nevoie devreme pentru a mi te putea scoate din minte şi suflet în felul în careeşti acum, cu dorinţă şi simţire ....de mult timp. Voi încerca mereusă găsesc singură acea Poiană cu Irişi şi... poate că într’o zi, chiaro voi găsi.. Îmi doresc şi îţi doresc multă putere... Acolo e poarta detrecere prin care Profetul a spus că e singura prin care’l putemurma. Te aştept până când vei veni.” Erau vorbele ei străbătând îndisperare meleaguri de ape şi munţi, erau întrebările şi răspunsurilepe care singură şi le dădea în dorinţa de a fi cu el sau măcarde a’i sorbi încă o dată dragostea.L-a aşteptat să sosească de la aeroport. Carnea înfriguratăle tremurase ca la copii în emoţia unei noi clipe. Şi nu mai ştiauce să facă unul cu celălalt atingându-se. Aşa şi-au petrecut aniversarea,încercând să uite că Bogdan era aşteptat şi el, călătorprin spaţii şi mai ales timp, îndepărtând grija unei familii, chiar numeroasă,nerăbdătoare în speranţa revederii. Şi totuşi el venise directîn apartamentul acela închiriat pe strada Viselor pentru a osimţi nu numai cu gândul ci şi cu trupul dorit de dor şi de alint. Îi dăruisede ziua ei doi trandafiri albi care să’i amintească de deceniileinocenţei şi cinci purpurii ai anilor pătrunşi de focul iubirii. O zbaterepe care doar Dumnezeu mai poate să fi fost martor cândva. Era regăsirealumii pierdute. Şi-apoi din nou discuţii. Mai aspre, puţin maireci şi talismanul.Ea ajunsese mai târziu acasă şi n’a mai rezistat. Trebuiasă spună ce simţise. Trecuse de un prag şi se întorsese conştientăîn lumea pe care cu câteva ore înainte o părăsise pentru a’şi întâmpinaiubitul venit de departe, pentru ziua ei. La telefon încercasă’i spună că tot, abolut tot ce se întâmplase în seara, respectivdupă-amiaza aceea cu el... “presupun şi vreau să cred că a fostadevărat (despre mine, nu există nici o indoială, am recunoscutpoate şi ce nu trebuia): discuţii mai mult sau mai puţin asemănătoarecu ce aveam noi până acum, pline de tandreţe, dor, dorinţăşi foarte mult respect (foarte important !), dar.... la un anume moment,un anume lucru... ceva mi’a zdruncinat totul, toate cele menţionateadineauri (de ce ?, nu mă întreba, că nu ştiu să-ţi spun). Lamulte întrebări sau fapte ce ţin de tine şi viaţa ta în afara mea, sentimentelece-ar putea exista sau nu pentru altele, doar tu mi le-aiputea lămuri. Singură aş fi pur subiectivă. Ceea ce ştiu eu este insuficientpentru o concluzie elocventă şi reală, dar sincer, acum nudespre asta vreau să vorbesc. Nu mă interesează asta... mult timpam spus că nu mă interesează. Dar dacă chiar vreau să văd în depărtareatimpului, e foarte greu, aproape imposibil de văzut şi acceptato realitate care se ascunde când e vorba de persoana ta...Ceea ce sunt eu... asta pot şti. Şi sunt aşa cu sacrificii şi eforturipoate supralumeşti... Dar ceea ce pot să fiu e numai pentru tine”.El asculta şi simţea ceea ce înţelesese dintotdeauna, nucă nu iubea suficient sau vârsta îl împingea să fie mai raţional, sădozeze ceea ce divinul îi mai dăruia pentru a recupera din lumeacare o pierduse, ci faptul că ea fiind întru totul a lui, dorea aceeaşidăruire, acelaşi drum la care nu îndrăznise să’i mărturisească căvisa.“Poate ai realizat ca la un moment dat modul meu de comunicarea devenit unul puţin agresiv mai ales interogativ şi ţi’amspus că’ţi voi argumenta la final de ce pun întrebările în modulacela... puţin alert. Ei bine, îţi spun acum, folosind o întrebare pânăla urmă retorică: care este diferenţa şi care e limita fundamentală,dacă vrei şi de bun simţ, între vulgaritate şi senzualitate, între dorinţă,fantezie, imaginaţie şi grotesc sau promiscuitate?”Cuvintele fetei erau din ce în ce mai puţin inteligibile pentruomul de rând şi Bogdan nu avea cum să bănuiască: el îi dăruisefemeii iubite puterea unui talisman, toată puterea de careuniversul era în stare să se strecoare în sufletele curate ale celorcare meritau lumina. Acesta era argumentul intrebărilor şi dilemeicare se releva mai mult decât cel mai cumplit coşmar în viaţa ei, imagineacare i-ar fi putut fi atribuită era mai mult decât spaima: “....şiacumvin şi te întreb, iubite: aş putea fi percepută, văzută sau cumvrei tu să’i spui in limbaj uzual, de tine ca o prostituată, femeieuşoară, una dornică de noi experienţe şi fantezii... sau un suport pecare tu, de comun acord cu mine, să’ţi construieşti imaginaţia fantezistăsau chiar reală... asta sunt eu ?”. Şi Bogdan nu mai era înstare să discearnă între vis şi realitate, simţind cum minunata luidragoste se pierde, alunecă într’o zonă fragilă, gingaşă. Nu înţelegeaexact ce i se întîmpla, o transformare sub jugul unor forţe, pecare nu avea cum să le controleze, aducea pe clipă ce trecea onouă faţetă a existenţei, determinând-o să se comporte diferit deceea ce fusese ea până în clipa... în clipa când îi aşezase lanţul cumodelul acela floral şi totuşi în stilizarea lui ...3668www.oglindaliterara.ro


PERSONALITĂŢIPRINTRE GLOANŢELE TIMPULUINicolae Dabija, apropiindu-se de culmea celor 60 de ani, atrecut prin cea mai mare cumpănă a vieţii. La Ţipova, nume devenit,pentru el, ţipătul morţii. Destinul unui român basarabean, din ultimeledouă veacuri, pare să fie „maratonul printre gloanţe”, sintagmă care eşi titlul celei mai recente cărţi de poezie semnată de Nicolae Dabija,în Ţară. Poetul a trecut prin multe primejdii, prin nenumărate ameninţăriatât din partea autorităţilor comuniste de la Chişinău, cât şi dinpartea unor confraţi de breaslă, care au vrut de atâtea ori să-l vadăplecat de la Literatura şi arta, pentru ca această revistă extraordinară,ca simbol al rezistenţei naţionale, să devină una banală, atemporală,cultivând exclusiv mofturile şi veleităţile ideologilor fără patrie. Dupăcâte ştiu, a şi fost condamnat la moarte de către o organizaţie obscurăinterfrontistă, „Memoria”, la 15 decembrie 1989, împreună cu GrigoreVieru şi cu Leonida Lari. Dumnezeu, însă, i-a dat o misiune şi-l vachema la sine numai după ce şi-o va împlini pe cea pământească.Publicist de anvergură eminesciană, chiar dacă uneori poetule mai prezent în amărăciunea verbului, Nicolae Dabija nu a uitat devocaţia dintâi, întorcându-se cu succes la uneltele sale, cum se-ntâmplăîn cartea Maraton printre gloanţe (Editura RAFET, Râmnicu-Sărat,2008, cu o prefaţă de Viorel Dinescu). Prefaţatorul atrage atenţia cătitlul poate fi înşelător pentru cei care se aşteaptă ca Nicolae Dabija săcontinue filonul poeziei militante, pentru trezirea conştiinţei naţionale,filon prezent masiv în literatura de peste Prut, în ultimele două decenii.Există, totuşi şapte poeme, în secţiunea a doua, mascată însă abilde titlul Expoziţie de icoane. Poetul utilizează într-un sens insolit tehnicapalimpsestului, în consens cu poetica ochiului al treilea, pe careel a impus-o ca primă voce a generaţiei sale, sugerând că abia sfinţiidintâi pictaţi mai pot vedea lacrimile din ruga poetului, ceea ce noiisfinţi pictaţi de vremuri, peste cei vechi, refuză a mai desluşi în fiinţaunui neam adus în pragul tragic de a nu se mai recunoaştecine este: „Icoane pictate peste alte icoane/ mai vechi:/ rugiletale abia mai ajung la/ sfinţii dintâi/ cu vopsea pesteochi,/ cu vopsea în urechi,/ şchiopătând de vopselele de pecălcâi. // Ochii lor închişi/ pe dinăuntru deschişi/ văd – ce nuzăresc sfinţii/ din faţă –/ lacrima, cea de care obrajii şi-s/scrişi,/ în care nu se ştie/ cât este foc/ şi cât este gheaţă”. Nue de mirare că poetul se simte un Iisus părăsit pe cruce nude Dumnezeu, ci de propriul popor, care nu-l mai recunoaşte:Şi-acum, când cerurile toate scapăr/ şi pomii îţi suntsmulşi din rădăcine,/ iar eu încerc de moarte să te apăr,/ dece te-ntorci cu faţa de la mine?! // De ce n-ai crede şi cuvântulmeu/ ci – doar pe cei cu duhul migrator,/ care afirmă c-au vorbitcu Dumnezeu/ şi ţara ta le-a hărăzit-o lor?!/…/ Au nu am fost şinu-s feciorul tău/ care – mai mult ca viaţa-mi – te-am iubit,/ acum, cândte laşi sorbit de hău,/ poporul meu, de ce m-ai părăsit?!” (Psalm).Se dovedeşte din nou că marii poeţi sunt adevăraţii călăuzitoriai propriului popor, în lipsa unor profeţi politici de anvergură, înstare să-i scoată din rătăcirea prin pustie. Nicolae Dabija surprindeaici momentul cel mai dramatic din existenţa românilor basarabeni,unul decisiv, când mancurtul îşi ucide mama, convins că are o alta,cea care tocmai i-a ucis fiinţa sub soarele stepei asiatice. Psalmul luiNicolae Dabija îmi evocă extraordinara Doina. Tatăl meu Rusia, capodoperarecent dispărutului Cezar Ivănescu. Mă întreb stupefiat dacăcele trăite de Nicolae Dabija nu au o semnificaţie similară cu cele trăitede Cezar Ivănescu, cel sacrificat în Joia Patimilor, pe 24 aprilie 2008,şi cu ajutorul unor maşinaţiuni obscure, reînviind delaţiunile staliniste.Încât Răul să nu mai pară rău, ci să fie aruncat asupra celui care urcămuntele Golgotei.În rest, ne putem însenina cu noile poeme ale lui NicolaeDabija, chiar şi cu acelea scrise, sub impactul accidentului de la Ţipova,pe un pat de spital, sub titlul Strigăt mut. Se pare însă că toatese legă în existenţa omului, rezumând, în cazul său, două decenii,care – straniu – coincid cu epoca redeşteptării naţionale, poema Ţipovadatând din 6 decembrie 1987: „La Ţipova, pe dealul cu dor,/ euam fost pentRUo clipă nemuritor”. Desigur, de vreme ce va supravieţuimorţii, pe care a blestemat-o şi a încântat-o, în toată opera lui,Cezar Ivănescu. Vecinătatea morţii te ajută să trăieşti, va spune NicolaeDabija, într-un poem fără titlu.Maraton printre gloanţe este, dacă vreţi, o recapitulare îm-prospătată a liricii lui Nicolae Dabija, într-unregistru stilistic transmodern, în care simplitateaşi concentrarea aforistică devinconstante care stau bine unei conştiinţe artisticepe deplin mature. Câteva dintreaceste poeme îi vor supravieţui, cu siguranţă.Întâi de toate, poetul se simte în posturaunui „arhanghel îmbătrânit” pe care îldor aripile de nezbor, întristat şi ironic că n-a ajuns acolo unde tinereţea ţintise: „Gârbovitsunt ca un hamal într-o gară,/ deTheodor Codreanugreutatea aripilor mele/ arse de mucuri deţigară,/ când eu le voisem – arse de fulgere/ şi de stele…” (Arhanghelîmbătrânit…). Părăsit de poporul său, poetului îi mai rămâne cititorul,pe care acum îl invită să fie copărtaş poemului său, învăţându-l lectura:„Citeşte-l, dezchiocându-l mai întâi de cuvinte”, până ce acelespuse în text se vor contopi cu cele „adăugate de tine la gloria lui,/până nu vom mai şti –/ care eşti tu/ şi care sunt eu” (Cititor de poeme).Astfel, se poate ajunge la ceea ce Nichita Stănescu numise necuvânt,ipostaziat de Nicolae Dabija, în cântecul neauzit al privighetorii, bunăoară.Altminteri, diferenţa între simulantul poeziei şi adevăratul poete că, în vreme ce unul împăiază privighetoarea, uitând să „împăieze”şi cântecul, artistul are acces la cântec (Privighetori împăiate). Sugestivăeste şi imaginea acelor păsări care, împuşcate din stufărişuri,continuă să zboare, rănindu-l „din greşeală, pe Dumnezeu…” (Crime).Tot mai conştient că nu avem acces la cuvântul ce exprimăadevărul (Eminescu), Nicolae Dabija se roagă divinităţii să nu-i ia tăcerea:„Doamne, nu-mi lua tăcerea,/ îngân,/ cea pe care trebuie s-ospun în tot mai multe,/ în tot mai multe cuvinte” (Crepuscul). Cuvântulîncărcat de sensuri nu mai ajunge în stupul poeziei, dupăcum albina nu mai ajunge la stup când e prea împovărată depolen (Un cuvânt). Poetul simte nevoia să se exprime catrinal,ca în poezia populară, rimând în loc de cuvinte, lucrurişi stări: „firul de iarbă de acolo/ cu moartea mea/ de aici”.Cartea nu se mai scrie cu cuvinte, ci cu „ceruri,/ şi plopi,/ şiurzici…” (Cartea). În ea e poemul-cânt al tăcerii: „cântu-i/ sesuie/ ca fumul în sus –/ nicio zicere nu e,/ totul s-a spus”(Dânsa…). Acum, zborul printre gloanţe al poetului seamănăcu zborul fluturelui printre stropii de ploaie (Fug printregloanţe). Paradoxal, cu cât poetul scrie direct cu lucrurile,cu atât acestea se irizează, se decorporalizează, rămânânddoar esenţele, umbrele. Am putea zice că Nicolae Dabija a ajuns la opoezia a umbrelor. Copacilor doborâţi la pământ, le rămâne doarumbra „răsturnată în iarbă” (Arbore). Aidoma, se-ntâmplă cu sufletulcopacului sub furtună: „Copacul – de vânt şi de ploaie –/ se pleacăaproape de humă,/ dar sufletul lui nu se-ndoaie,/ ci şade drept, în furtună”.(Sufletul copacului).Probabil, cele mai consistente piese ale volumului sunt celeînchinate dragostei. Iubirea nu mai e atingere corporală, ci întâlnire aumbrelor: „Noi ne iubeam pe-atunci cu-atâta dor,/ încât umbrele ni seatingeau întâmplător/ şi ele tresăreau, înfiorate…” (Umbre). O capodoperăde fină ironie, de simplitate şi de concentrare a universului eroticuman este Ce bine-a fost…, pe care o voi cita integral: „Ce bine-afost când a fost rău:/ muream/ pe-atunci( de dorul tău;/ era un timp,care-a-ncăput/ viaţa şi moartea-ntr-un sărut! // Totul/ pe-atunci/ păreanespus,/ şi frunzele cădeau în sus;/ şi timpul,/ blând,/ curgea-napoi,/iar Dumnezeu ţinea cu noi. // Atunci,/ în veacul celălalt:/ când te-amiubit cât n-ai visat,/ şi când din căni –/ cu tot alaiul –/ noi cerul îl sorbeamcu paiul. // Apoi când ai plecat cu trenul/ lăsând părăginit edenul–/ n-am mai ştiut ce-aş putea face/ după război, cu-atâta pace…// Ce rău e azi când este bine:/ când nu mai mor de dor de tine,/ nuzic cântări şi nici suspine…/ Dac-am greşit, Tu, Doamne, zi-ne! // Azitotul e aşa firesc: / nu mai urăsc, nu mai iubesc,/ nu mai bocesc, nicinu mi-i dor,/ nici nu trăiesc/ şi nici nu mor. // Azi nu mă sting de dorultău,/ şi sunt bătrân ca Dumnezeu/ gândind l-acele vremi divine… //Ce bine-a fost când n-a fost bine!...”După această poemă, care-mi aminteşte de celebra Aici sosipe vremuri a lui Ion Pillat, cuvintele sunt de prisos.La mulţi ani, Nicolae Dabija!www.oglindaliterara.ro3669


NOTE DE LECTURĂTudor CicuDrama familieiîn romanul„Umbra”de Titi DamianRomanul „Umbra” de Titi Damian apărut la Ed.Omega 2008 (346pag.) este povestea construită pe scheletul a patru scenarii de undramatism irespirabil de brutal şi reunite ca un tot unitar în jurul copiluluiFlorin Mândruţă, personaj desprins din „Fagul” (un romanputernic şi curajos) scris cu câţiva ani în urmă de scriitor. Aşa cumni se confesează autorul, în cele patru scenarii legate între ele prindrama familiei Mândruţă: Stela, Ion şi Florin au fiecare drama lor,dar îi leagă viaţa după voia destinului. Cititorul care trăieşte intenspe marginea celor confesate de autor, înţelege că scrisul pentruTiti Damian constituie o „dezlegare” de la jocurile destinului, o mântuiresufletească subtilă şi bine ascunsă în ungherele suferinţei,acolo unde îşi destramă spaimele, obsesiile şi contradicţiile cu carese confruntă fiinţa celui care se rosteşte prin scris. „Jocul îl facenumai Destinul. Dumnezeu doar compătimeşte...” notează undevaautorul. „Drumul întoarcerii” (primul dintre scenarii), este povesteaterifiant de primejdioasă a unei mame plecată împreună cu copilulei pe un drum anevoios şi lung, către trenul care să-i ducă la timpîn oraşul în care copilul trebuia să dea examen la liceu. Scena disperatăprin care mama îşi propteşte cu putere călcâiul în pietrişulcăii ferate încercând cu ambele mâini să tragă cu toate puterile descările vagonului în încercarea sa de a opri locomotiva, va rămânememorabilă şi zdrobitoare în conştiinţa cititorului. Copilului „...i sepusese un cârcel la un picior şi rămăsese sprijinit de un gard algării. Mamă-sa trăgea în disperare de scara locomotivei înapoi, deparcă ar fi vrut să oprească ditamai trenul. Cineva a văzut gestulşi a tras semnalul de alarmă”. Scena revine obsesiv în memoria luiFlorin în clipele de zbucium date pentru salvarea mamei spre final,când pare a cerşi lui Dumnezeu soluţia salvatoare, iar Destinulpare a avea o inimă ale cărei porţi îi stau mereu închise. „În mai,când înfloresc castanii...” (cel de-al doilea scenariu), este povesteaunei iubiri tulburătoare şi imposibile, trăite de autorul care ne-o dezvăluieşi nouă pe parcursul unei călătorii în timpul discuţiilor purtatecu un amic din tinereţe, în trenul care-l poartă spre un oraş transilvănean.Este o parabolă despre Iubire şi Destin care împleteşteviziuni orfeice atemporale, cu întâmplări care conduc spre scrisulfantastic din nuvelistica lui Mircea Eliade; povestea unei iubiri trăitela hotarul dintre lumea reală şi cea fantastică a mitului. Un alt braţal Destinului scormone şi în povestea aceasta de iubire locuită deo nemiloasă realitate. Tonia sau Sonia, şi cântecul uneia dintre celedouă surori gemene care trăieşte o metempsihoză cu transpunereasufletului, va sfâşia pentru totdeauna inima tânărului ca un cântecde lebădă, iar acestuia nu-i rămâne decât să-şi îndrepte furiaîncătuşată spre cer. Pentru că : „Destinul nu iartă, e mai ascunschiar decât Dumnezeu”. Speranţa părea că dispăruse cu totul pentruFlorin. Această poveste de iubire este ca un poem şi o rugăciunela umbra cărora autorul îşi adăposteşte tristeţea pentru a-şimasca prăbuşirea pe care pare că i-a urzit-o Destinul. Poate dragosteasă-l mai salveze pe cel lipsit de speranţă? Iată o întrebarela care sub ochiul melancolic al scrisului, Titi Damian îşi construieşteo mânăstire la care Destinul ca o umbră a participării la dramafamiliei Mândruţă este chemat spre a sluji ca un veritabil monah.„Frunzuliţă, frunză de stejar...” (cel de-al treilea scenariu al romanului),se remarcă prin bogăţia luxuriantă a epicului, prin viziuneasa oximoronică asupra unui episod din viaţa soldatului Florin şi,trezeşte nostalgii şi amintiri (vesele şi triste) celor care au făcutcândva armata sub regimul de tristă amintire dar şi interes şi curiozitatepărţii feminine ce parcurge romanulcăutând umorul care învăluietoate derapajele personajelor. Ultimaparte, „Telefonul de la ora şase...” înşurubeazăîn memoria cititorului, dramaunei familii habitând la marginea uneilumi, unde nebunia vieţii derulate sub unregim de haos şi oportunism social eprecum tornada care se dezlănţuie întreoamenii care-şi caută cât de cât un adăpostliniştit între pământul care-i suportăşi muţenia nesfârşită a cerului. Pare coşmarulla care zbaterile autorului i setransmit şi cititorului încercând parcă sălpustiască de toate speranţele unei vieţimânuite diabolic de frâiele nevăzute aleDestinului, până la amuţirea şi golirea totalăa încrederii în tot ceea ce este umanîn semenii de lângă noi. Pentru că, necunoscând rădăcinile răului,cititorului neavizat de atrocităţile unui regim dictatorial i se va păreade-a dreptul înfiorător ceea ce se petrece cu personajele îndrăgite.Este un disperat drum între spitale, prezicători şi satul natal, pecare Florin Mândruţă îl face cu disperare, din dorinţa de a-şi salvamama de la moarte. Peste drama familiei Mândruţă (Ion şi Stela)pluteşte năprasnică Dragostea şi Moartea. „Cu orice pas făcut, înfiecare zi, în fiecare clipă, ori te apropii de Destin, ori te îndepărtezi...Rămânedoar să-ţi mai dai seama!...” Tenacitatea copilului,tăria şi credinţa mamei, trag brazde adânci în sufletul autorului şirămân memorabile în multe scene pe care cititorul le va înregistraca şi cum s-ar afla în faţa unui spectacol cinematografic, şi „nu încapeîndoială că ne aflăm în faţa unei cărţi aparte şi a unuia dintrecei mai interesanţi şi originali scriitori” după cum scrie Florentin Popescuîn prezentarea făcută pe coperta a IV- a. Cititorului nu-i rămânedecât să parcurgă cele patru scenarii care caută mereu săse apropie ca un negativ fotografic abia scos din soluţie, cu luminileşi umbrele care se tot întretaie şi tind să devină dominante.„Destinul omului e scris în stele iar umbra lui e scrisă în nisip” –conchide autorul romanului. În mod corect, nu te poţi întreba ceeste Destinul, ci ce nu este el - pare că ar fi spus un gânditor.MINISTERUL CULTURII SI CULTELORStr. G-ral Berthelot nr. 38, sector 1, BucureştiTel./fax: 021/317.89.40; 021/317.89.45,fedcr@fedcr.ro; www.fedcr.roINVITAŢIEFederaţia Editorilor şi Difuzorilor de Carte din România,împreună cu Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România(APLER), cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii siCultelor prin programul PROMOCULT, organizează în perioada4–6 septembrie 2008, la Balcic, Bulgaria, a doua ediţie a FORU-MULUI EUROPEAN AL REVISTELOR LITERARE.Am fi deosebit de onoraţi de prezenţa dvs. la acest eveniment,care s-a constituit încă de la prima ediţie – în septembrie2007, la Mamaia, România – într-o consultare benefică între editoriide reviste literare din Europa. Cu acest prilej, s-au pus bazeleAsociaţiei Revistelor şi Publicaţiilordin Europa (ARPE).Organizatorii iau în sarcinalor jumătate din valoarea transportuluiinternaţional pentru invitaţiidin străinătate, sejurul în România şi la Balcic, precum şi transportulBucureşti – Balcic şi retur. Prezenţa va avea loc la Bucureşti,miercuri, 3 septembrie 2008, până la orele 11,00, la MuzeulNaţional al Literaturii Române, Bd. Dacia nr.12, sector 1.Anexăm prezentei programul Forumului, precum şi formularulde înscriere.Discuţiile se vor desfăşura în limbile română, engleză şifranceză.Vă rugăm să aveţi amabilitatea de a confirma participareaîn scris până cel târziu 1 august 2008. Invitaţii care nu vor confirmaparticiparea până la această dată nu vor fi incluşi în listaparticipanţilor. Confirmările se vor face pe adresa Federaţia Editorilorşi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR), Piata PreseiLibere nr.1, corp central, etaj IV/ 457, sector 1, Bucureşti, cod031701; Tel./Fax. +4 021 317 89 40; +4 317 89 45; e-mail:fedcr@fedcr.ro: persoana de contact: Andreea Badiceanu.3670www.oglindaliterara.ro


ESEUINTERESE OCCIDENTALE ÎNRUSIA REVOLUŢIONARĂ(urmare din nr. anterior)Crane s-a întors în SUA când sus-numita re-revoluţie,adică faza bolşevică a mişcărilor revoluţionare ruse, fusese dusăla bun sfârşit şi, în ciuda faptului că era o persoană privată, primearapoarte confidenţiale de primă mână despre progresul organizăriiRusiei revoluţionare, prin intermediul mesajelor telegrafiatecătre Departamentul de Stat.De exemplu, un memorandum datânddin 11 decembrie 1917 elaborat de către Maddin Summers,consulul general al SUA în Moscova, conţinea o scrisoare de întâmpinarece conţinea următoarea declaraţie: Am onoarea de a includeaici o copie(a raportului sus-menţionat) cu cererea de a fitrimisă pentru informarea confidenţială a domnului Charles R.Crane.Se presupune că Departamentul nu va avea nici o obiecţieîmpotriva analizării de către dl. Crane a acestui raport...Pebaza faptelor enunţate, putem spune că se conturează o legăturăîntre politicianul, finanţistul american şi suporterul lui WoodrowWilson, Charles Richard Crane, şi grupul revoluţionar bolşeviccondus de către Troţki, legătură pe care o vom suplimenta cu doveziulterioare.În urma declasificării de către guvernul canadian a documentelorprivitoare la reţinerea lui Troţki în custodia sa, aspecte interesante,ieşite acum la iveală, sunt disponibile analizeiştiinţifice.Conform acestora, grupul troţkist a fost debarcat de autorităţilenavale canadiene şi britanice pe data de 3 aprilie 1917,în Halifax, regiunea Nova Scotia, şi reţinut în centrul de la Amherst,destinat prizonierilor germani.Numele membrilor acestuigrup, descrişi în documentele canadiene ca fiind socialişti ruşi,sunt înregistrate după cum urmează: Nickita Michin, Leiba Fisheleff,Konstantin Romanchanco, Gregor Teheodnovski, GerchonMelintchansky şi Leon Bronstein Troţki.Ordinul pentru debarcareaacestora de pe vas se presupune că îşi avea originea în Amiralitateade la Londra, oraş din care a fost telegrafiat mesajul, conţinândordinul cu pricina, pe data de 29 martie 1917.Conformacestuia, motivul acţiunii de mai sus constă în faptul că aceştiasunt socialişti ruşi ce pleacă în scopul declanşării unei revoluţiiîmpotriva guvernului rus curent, Troţki primind 10.000 de dolari dela socialişti şi germani.Un alt document canadian destinat directorului pentru operaţiunide detenţie, datat 7 aprilie şi provenind de la Statul Majorcanadian din Ottawa se constituie într-un răspuns formulat la oaltă scrisoare, necuprinsă însă în documente, privind reţinerea socialiştilorruşi şi sună în felul următor: ...în legătură cu acest fapt,trebuie să vă informăm de primirea în ziua precedentă a unei lungitelegrame de la Consulul General al Rusiei la Montreal, în care seprotestează împotriva arestării acestor oameni, posesori de paşapoarteemise de Consulul General al Rusiei la New York,SUA.Replica menţionată exprimă, ca justificare pentru actul reţinerii,suspiciunea că cei reţinuţi sunt de origine germană şi că vorfi eliberaţi doar în momentul certitificării unei alte naţionalităţi şi aloialităţii faţă de Aliaţi. Totuşi, în dosarele canadiene nu există nicio telegramă din partea biroului consular rus de la New York, ştiindu-se,de altfel, că acesta era deosebit de reticent în a emitepaşapoarte ruseşti pentru exilanţi politici. Ceea ce acestea maiconţin este, însă, o telegramă din partea unui anume NicholasAleinikoff, avocat newyorkez, adresată lui Robert Miller Coulter,director general adjunct al serviciului poştal canadian, din cadrulguvernului.Deşi acesta din urmă nu avea nici o legătură directăcu serviciul de detenţii al prizonierilor de război, sau cu activităţimilitare, deţinea controlul asupra serviciilor de corespondenţă poştalăşi telegrafică, atât civilă cât şi militară, deoarece funcţia deţinutăde el era guvernamentală.Astfel, acea telegramă, princonţinutul său şi prin persoana căreia îieste destinată, constituie o intrevenţieneoficială:Dr.-lui R. M. Coulter, director generalal serviciului poştal, OttawaExilanţi politici ruşi întorcânduseîn Rusia reţinuţi la Halifax tabăraAmherst.Rog investigare şi sugerezgrijă în tratamentul acestora.Sper în intervenţiadvs. în favoarea lor ca un apărătoral libertăţii.Rog răspuns.Nicholas AleinikoffSergiu Matei LucaciPe data de 12 aprilie, vine şirăspunsul lui Coulter: ...acei oameni nu sunt ceea ce se spune;grupul Troţki nu este reţinut de Canada, ci de autorităţile imperiale.Dupăce dă asigurări în privinţa unui tratament preferenţial,Coulter adaugă că orice informaţii în favoarea lor vor fi trimise imediatautorităţilor militare.Deşi, iniţial, se poate observa, în răspunsulsău, o oarecare simpatie pentru legăturile pro-germane alelui Troţki, Coulter îşi exprimă subtil dorinţa de a nu se implica.Pedata de 11 aprilie, cel din urmă mai primeşte o telegramă din parteaunui newyorkez, pe nume Arthur Wolf, de asemenea cetăţeanprivat .Dincolo de simpatia evidenţiată prin reacţia faţă de scrisoarealui Aleinikoff, faptul că doi cetăţeni străini interveneau în afacerileinterne ale Canadei, în favoarea unui revoluţionar russemnifică mult mai mult decât o eventuală solidaritate cu idealurilebolşevismului pe plan mondial. Reacţia ulterioară a lui Coulter acăpătat dimensiuni şi mai ample prin formularea unei scrisori cătregeneralul-maior Willoughby Gwatkin, din cadrul DepartamentuluiMiliţiei şi Apărării din Ottawa, o persoană cu deosebită trecere înrândul oficialităţilor canadiene. Trimiţându-i copii ale telegramelorlui Wolf şi Aleinikoff, Coulter afirmă următoarele: Aceşti oameni aufost ostili faţă de Rusia din pricina tratamentelor la care evreii aufost supuşi, dar acum sunt ferm în favoarea noii administraţii.Amândoi sunt oameni responsabili, amândoi sunt de reputaţii impecabileşi vă trimit telegramele lor pentru a fi analizate precum şiîn eventualitatea în care îi veţi reprezenta în faţa autorităţilor englezedacă veţi considera acest lucru înţelept.Prin aceste afirmaţii, Coulter doreşte să inducă ideea, contrarărealităţii, că îi cunoaşte personal pe cei doi americani, dândîn privinţa lor referinţe de caracter, pe baza cărora speră ca generalulsă intervină la Londra, locul de provenienţă al ordinului de reţinerea ruşilor. Oficialul nu-şi putea găsi un contact mai potrivit,deoarece Gwatkin era, de fapt, general britanic împrumutat Canadeide Ministerul de Război.Astfel, pe 14 aprilie, Gwatkin a trimisîntâi un memorandum omologului său din serviciul naval, repetândcă socialiştii ruşi reţinuţi sunt suspectaţi de primirea unor bani dela surse germane, dar că, în acelaşi timp, sunt şi unii care declarăcă un act de mare nedreptate a fost comis.Pe data de 16 aprilie, viceamiralulC. E. Kingsmill, comandant al serviciului naval îi expediazăo scrisoare căpitanului Makins, ofiţerul de control naval dinHalifax, spunând următoarele: Autorităţile de la Miliţie şi Apărarecer grăbirea luării unei decizii în privinţa eliberării celor şaseruşi.Peste trei zile, Gwatkin face presiuni: Îmi puteţi spune odatădacă Biroul de Control Naval a luat o decizie? În aceeaşi zi, Troţkişi grupul său erau eliberaţi, iar Coulter îi transmitea generaluluimulţumirile „prietenilor” americani.Din carierele lui Coulter, respectiv Gwatkin nu putem determinanici un motiv pentru intervenţiile lor în favoarea eliberării luiTroţki.Coulter era de profesie medic, convingerile sale politice erauliberale şi fusese numit director general adjunct al serviciului poştalcanadian în 1897, funcţia sa căpătând o valoare importantă doarîn timpul războiului.În privinţa generalului Gwatkin, acesta descindeadintr-o familie cu vechi tradiţii militare, studiase la Cambridge,era un expert în mobilizare şi a lucrat în serviciul Canadeidin 1905 până în 1918.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro3671


POEZIAFATIME KULLI (Albania)Poezie albaneză în traducerea lui Baki YmeriLuna a sfâşiatPielea stelelorEu am ruptPantofii soarelui3672Pantofii soareluiSub apele foculuiVisul este război de focuriEu mă răcorescSub apele foculuiCreangă de suspinLipită aproape de tine,Sub sărutul golitAm zgăriat oasele portretului tăuDe ce ai venit umbrăSă mă atingiNu vezi oareCă sunt floare de urzicăCe arde pe acest pământDacă mă vrei iubeşte-măSadeşte o floare-durereÎn burta unui sunetSă răsară o ramură de suspinCu laptele ochiuluiNu lăsa visul să-ţi fugăFără să-ţi lase semne în pieleDacă în moleculele interioareDescoperi picături fosforescenteUnge pâinea cu laptele ochiuluiNu lăsa visul să se piardăSub pielea sufletului tăuDacă moleculele înnoatăÎn laptele dureriiCu oulele insectelorŞi sexul a-nceput să înnebuneascăDe gelozia coşmarelor de anotimpToţi sunt proprietariDe suflete moarteŞi lupii turbaţi aleargă nesăbuiţiÎn pădurea cu ouă de şerpiLăsate în apă cu ouă de broaştePe pământ lucrat cu ouă de insecteFiinţe formate în animalitateCând visul păcătuieştePrivirea ta caldăCa frunză de soareDorinţa îmi înfioreazăMâinile tale sălbaticeVor să alinte pielea meaPrecum penele unei păsări pribegiteDe frica vijeliilorDorinţa meaPrecum culoarea cămăşii taleAzurul valurilor măriiSe clatină în barjăAcolo se mişcă umbra visuluiÎn interiorul sfântului sufletUnde visul păcătuieştePe altarul de bronzSimt apusul soareluiPănă la cele mai întunecate fibreAle scheletului sufletuluiCare îmi leagă cu funie singurătateaPentru a-mi croşeta durereaÎn cultul tristeţiiiEii ce frumos esteCorpul apusului de soarePeste valurile măriiiCând şoptesc ureche în urechePrecum glasul văduvelor miticeCe au atârnat pantaloanele bărbaţilorPeste altar de bronzAştept ochii stinşiMi-e foamePentru adierea bărbăteascăÎn interiorulDuhului meuAştept apusulOchilor stinşiDoar euAş dori să te rănescwww.oglindaliterara.roCa să mă întristez multSă te caut în cerul infinitMoartă să mă săruţiÎnlăuntrul tău să fi trăitDoar euÎn mormântul visuluiSufletul meu a intratÎn moarte clinicăGlasul care gemeA simţit durereaInimii păcătoaseÎn mormântul visului viuTrebuie dărămat stâncaM-am ucis cu săruturiPlatonicePiele uscatăAm devenit stâncăFără aer fără luminăFără duh fără viaţăTrebuie sfărămată stâncaVolume publicate: Lăsaţi-mi poartadeschisă, Goală peste tastatură,Masturbez cu soarele, Inima o vreaupentru oglindă, Parlamentul înpădure, Tensiuni sentimentale,Coşmarurile dezbrăcate, Marearămâne în scoică, Scântei de iască,etc.


PERSONALITĂŢIMuscă Annie - Tudor VornicuPartea I*Părinţii: Nicolae şi SylvanaÎntre fiica cea mare a ingineruluiGianetti şi învăţătorul din sat, Nicolae Vornicu,s-a înfiripat o frumoasă poveste dedragoste. Faptul că acesta era puţin maitânăr decât Sylvananu a fost opiedică în caleaiubirii şi hotărâriilor.Tânăra proveneadintr-unmediu mai multsau mai puţinasemănător cucel al viitorului soţ.Era o domnişoarăcultivată şi manifestaun gust deosebitpentrulectură. Absolvise la Paris o Şcoală Pedagogicădar, în ciuda tuturor încercărilor, diplomaobţinută nu i-a fost niciodatărecunoscută în România. De aceea, nu aprofesat ca institutoare.Nicolae iubea natura şi era atrasde vânătoare ca şi tatăl logodnicei sale. În1925 cei doi s-au căsătorit la Angheleşti şiDumnezeu le-a dăruit trei copii: Tudor,Guido şi Sergiu. Au locuit de la început laconac, la părinţii feteiPe mama lui Tudor o pot descriedoar din fotografii. Aşezându-le în ordineascurgerii timpului, imaginile păstrate dinacei ani ne înfăţişează o domnişoară elegantăşi supusă sfaturilor părinţilor. O admirămîn frumosul costum valdenz, iar învara anului lui 1929 o descoperim la Angheleşti,deja mumă a trei băieţi. Mai târziuo întâlnim undeva în Deltă, alături de soţ şide cei trei fiii, poate cel mai frumos şi maicomplet tablou de familie. Toţi sunt la drum,dincoace de gardul de nuiele, aşezaţi pe untrunchi de piatră. Sylvana, în rochie cu imprimeurisobre, cu părul pieptănat în stilulanilor ’30, este o soţie şi o mamă tânără.Priveşte senin în obiectiv iar blândeţea serăzbate dinhârtia fotografică.Nicolae, înţinuta lipovenilor,priveştedincolo detimp, iar cei treicopii sunt – minunemare –SylvanaGianetti, mândrăîn costumulpopularvaldenz.extrem de supuşi, ascultând cu atenţie indicaţiilefotografului. Nici nu clipesc! Tudoruşor încruntat, se află în centrul tabloului,sub aripa ocrotitoare a mamei, iar mezinulSergiu în poala acesteia. Pe genunchii tateistă Guido, mijlociul, ţinându-l de mână, cu ooarecare teamă în privirea inocentă.Peste ani, întoarsă în casa părinţilor,aceeaşi prezenţă măruntă. Ochii au devenitmai încercănaţi, dar răspândescaceeaşi blândeţe din anii duşi ai tinereţii.Vorba că băieţii seamănă mai multcu mamele ne-a demonstrat-o una din fotografii.Tânărul îndrăgostit de locurile natalea venit în vacanţă la conac. Este îndrăgostitde Lucia, cea de-a doua soţie. Între fiu şimamă citim o comunicare specială. În timpce toţi ceilalţi privesc în obiectivul fotografului,mama nu are nici măcar pentru o clipăinteresul de a-şi lăsa chipul să dăinuiepeste timp. Este mai important să-şi priveascăfiul venit acasă şi nu ratează niciacum ocazia de a-l sorbi din ochi.Delta Dunării la începutul anilor ’30.Tablou de familie.Cu faţa-i scăldată într-un zâmbetinedit, necunoscut telespectatorilor, Tudorse relaxează în grădina de flori a părinţilor.Îşi sprijină coatele pe bătrâna portiţă, iarmama e mereu după el. Nu vrea ca fiul săilipsească ceva.Ne-am întors aşadar în trecut şiam admirat portretul unei femei mărunte,creionat ocazional de ochiul atent al fotografuluiîn diferite perioade ale vieţi. Sprebătrâneţe, eleganţa nu s-a estompat, doarcă aceasta adoptase o ţinută „tipic italianăde pe coasta mediteraneană” (aşa o vedeanepoata Smaranda), iar fruntea ei primisecâteva pliuri în plus.La întrebarea, dacă există o descrierea mamei realizată de fiul cel mare,Smaranda a anexat ea însăşi câteva rânduridespre bunica Sylvana Gianetti Vornicu:„Mititică de înălţime, tăcută şifoarte sensibilă. Devotată soţului şi copiilorei. Foarte educată, vorbitoare fluentă defranceză şi italiană. Din ultimii ei ani deviaţă, îmi aduc aminte figura inteligentă şiridată, încadrată de basmaua neagră şimâinile aşezate în poala rochiilor cuminţi,www.oglindaliterara.rocu imprimeuri discrete.E x c e -lentă gospodină,instruită în spiritulg a s t r o n o m i e ifranceze şi italiene.De la ea ammoştenit numeroasereţete defamilie: preparatede vânat, pateuuridintre cele maifine, deserturi rafinate.Annie MuscăÎn vacanţele de la Angheleşti nefăcea lectura dintr-un volum superb ilustratal fabulelor lui La Fontaine. Avea multă răbdarecu noi şi nu era în nici un caz genul debunică hiper-protectoare.Deşi aparent timidă şi micuţă deînălţime, ştia să se impună în faţa soţului şifiilor ei, iar aceştia o venerau.Era severă, dar nu într-un modexcesiv, ci mai degrabă inteligent. Aveaumorul femeii obişnuite cu schimbările dedecor şi cu viaţa în «sălbăticie». Atuncicând mama mea Mariana, a întrebat-o cumarăta tatăl meu la naştere, răspunsul Sylvaneia fost: «lung şi vânăt ca un iepure jupuit,ma chère»”.Pentru Sorin, Smaranda şi Bogdan,pentru Radu şi Dan, bunica era „femeiaaceea măruntă care ducea cudemnitate grijile casei”.Sufletul nepoatei, cu nume pur românesc,păstrează două cămăruţe specialepentru bunicile sale ce veghează asupra eidin cealaltă lume. „Uneori, mă uit la cer şimă întreb dacă bunicile mele (o olteancădin Caracal şi o italiancă din Piemont) suntmulţumite de mine”! 1Prezenţa ei plăcută s-a aşezat deacurmezişul uitării. E curios şi regretabil cănu s-a mai găsit nici un rând din corespondenţapurtată de Tudor cu mama în limbafranceză! Din trăirile ei, această femeie tenacea transmis din plin copiilor şi nepoţilor.Lucrarea se poate comanda la nr. de telefon 0237/631.185sau 0722/804.128 şi pe mail: animusca@yahoo.frSmaranda Vornicu, alături de fiul ei,Tudor3673


LECTORO viziune a elementelorPrizonier în fier / A ShackledPrisonnière* reprezintă volumul dedebut poetic al timişorencei Gabriela Pachia,profesoară de limba engleză, cunoscutămai mult pentru traducerile saledin/ în limba lui Shakespeare. Are, ca traducătoarefamiliarizată cu lumea poeziei,o contribuţie hotărâtoare la următoareleapariţii editoriale: Ion Pachia Tatomirescu,Mihai Eminescu şi mitul etnoge-Tudor Negoescunezei dacoromâneşti / Mihai Eminescuand the Myth of the Dacoromanian Ethnogenesis (1996), Ion PachiaTatomirescu, The Tale of the Emperor in the Azure Mountains(1996), Ion Pachia Tatomirescu, Regalianus’ Dacia / Da-coromania– The Independent State of Dacoromania (258 – 270), Foundedby Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus(1998), Ion Pachia Tatomirescu, Salmi. Salmes. Salms (2000), GabrielaPachia, Antologiile Loga de poezie românească/ The Loga Anthologies of RomanianPoetry, vol. I, Ars Poetica (2003) şi Ion Pachia Tatomirescu,On the Fruit of the Rainbow (2007).Dovedindu-se o autoare înzestrată cuconştiinţa propriei valori, Gabriela Pachia priveşteuniversul înconjurător dintr-o perspectivă integratoare,axiologică: „Sunt ultimul mesteacăn suplu,/cu coaja netedă şi albă,/ din parcul invadat de arbuşti.Oamenii mă văd de la depărtare” (Autoportret/ Self-Portrait).Discursul său este unul dens, neinhibat,al cărui substrat ludic este trecut, de cele maimulte ori, prin filtrul culturii: „mâzga rutinei/ pepantofi Guban/ s-a pierdut în zâmbet de jongler/fereastra smerită/ cu viţă-de-vie şi mierlă/ m-a feritde ger” (Ferit de ger/ Frostsafe).Încă din primele texte ale volumului,asistăm la o tentativă de evadare a eului liric dinzona teluricului, la o înălţare spirituală, iniţiatică, punctată de finealuzii culturale. Formula poetică adoptată este una neomodernistă:„Am urcat treptele cerului/ pe poteci sfinte din Munţii Carpaţi/ la gâtcu talismane de floare-de-colţ/ (...) Din vreme în vreme,/ când mareleclopot vesteşte lumină/ servim seminţe de calitatea întâi,/ pentruzborul peste marea trecere” (Cu deltaplanul/ Hang-Gliding). Defapt, una dintre ideile generoase care dau viaţă volumului Prizonierîn fier / A Shackled Prisonnière este explorarea sinelui, învederea unei posibile „explicitări” a binomului antinomic spirit-materie:„doar eu scriu versuri-păsări-fără-pleoape,/ doar eu am atinsmateria căzută la pământ,/ dăruindu-i picături de sufletul-omului”(Garantat!/ Guaranteed!).O nouă paradigmă...(urmare din pag. 3635)Steel, care au alinat milioane de femei cumsecade în fruntecu Lady Di. Măcar lor, pentru empatie de bună credinţă, dar nu şişmecherei de Sandra Brown.Brâncuşi a introdus cu autoritate Erosul, Sărutul în lanţulcosmic al îmbrăţişării, cel în care se leagă şi se fecundează o(m)ulşi Natura, bărbat şi femeie, om şi Dumnezeu. Şi cum, pentru simetrie,i se cuvenea lui Brâncuşi un pandant feminin, iat-o pe multiplaartistă slavo-franceză Ludmila Tcherina, una dispusă să se aventurezeîn maelström.De fapt, interpretă deopotrivă în pictură/dans/teatru predilecttragic, Tcherina se preocupă lilial de tema “îmbrăţişării”, înfăţişândun Univers erotizat şi discret transcendent. E chiar promisiuneaunei lumi a unităţii divine prin Dragoste, cu sugestii de depăşire cătreCelălalt! În perceptibilă cheie intimă, artista pare vizitată de SfântaFecioară...De nu cumva Ludmila Tcherina a regăsit, feeric, tocmaiActantul liric propus de Gabriela Pachia transcende limitelematerialului, perisabilului, mundanului, tinzând spre zona spiritualului,a inefabilului: „Caii zoresc pe câmpia sufletului,/ coamelerespiră ionii negativi ai libertăţii...(...) Visele împletesc ramuri - /corzi pentru fîntîna din cer...” (Eternă sclavie/ Eternal Slavery).Vocea lirică a Gabrielei Pachia adoptă, uneori în cadrul aceluiaşitext, tonalităţi de pamflet liric, de ironie ascunsă, de tristeţe resemnată,de confesiune: „Liane asaltate de papagali,/ Prea multesmârcuri/ Răsărit fără soare,/ Deşert de târguri (...) Crezusem înreal/ Şi mi-era sete/ De cerbul pictat/ Pe boltă,-n perete/ Când totulpărea/ Înecat şi târziu,/ Am găsit un om-de cuvânt/ În regnul celviu” (Ars poetica/ Ars poetica). Lupta de uzură cu acel gol existenţial,metafizic, devine una sfâşietoare, lasă un gust amar: „Noaptede noapte, se iscase un hău,/ mai jos de inimă...(...) Era prea greuhăul/ cel din jos de inimă.../ Se prăbuşeşte lacrima în sine/ şi-i purpelin ” (Golul / The Void).În viziunea poetei Gabriela Pachia, noi, oamenii, suntemprizonieri ai propriului trecut, ai istoriei, ai sentimentelor:„Aceste lacrimi,/ strigând printre fisurileistoriei/ dându-şi întâlnire/ în miezul de fier al patriei/sunt bunicii mei...(...) Această lacrimă,/ dândşah-mat timpului,/ arzând pe obrazul adevărului/ca săgeata iubirii/ este copilul meu...” (Lacătelenemuririi / The Padlocks of Immortalty).Urmând un raţionament al filosofuluiGaston Bachelard, putem considera fierul dreptsimbol al elementului masculin, al realulului, al durabilităţii,iar lutul ca pe un simbol al ludicului. Interiorizareatrăirilor, meditaţia, visul, ca elementeale feminităţii pot deveni „scutul”, o protecţie inefabilăîntr-o lume violentă şi expansivă: „Iubirea-iferecată, anostă, haină,/ perechea mea sacră sepiaptănă-n altă vitrină./ Doar orologiul prelinspeste timp e de vină./ Haine de sărbătoare ? Lembracpe dinăuntru –/ chilia mea şi scutul./ Ştiu totce se-ntâmplă cu lutul./ Un om de ştiinţă, zevzectemnicer,/ îmi descoperi în inimă o fisură de cer/ şi-o repară cughips. Of, prizonier în fier! (Hamangia/ Hamangia). Astfel, păstrându-neîn aria universului simbolurilor arhaice/ literare din cuprinsulacestui volum, demersul poetic al Gabrielei Pachia ne aparedrept o viziune a elementelor.Ca o concluzie, cu Prizonier în fier / A Shackled Prisonnière,Gabriela Pachia îşi dovedeşte calitatea de „anglicist demare fineţe”, dar poate aspira cu succes şi la titlul de „autoare deviziuni”, adică de poetă.* prefaţǎ de Ioan Cârssia; coperta: Floriana Pachia; ediţie bilingvă:română-engleză; versiunea în limba engleză aparţine autoarei,Timişoara, Editura Aethicus, 2007.acea dimensiune pierdută în agresiva civilizaţie prometeico-faustică:feminitatea. În fond, acea civilizaţie tehnicistă care le-a marginalizatpe atâtea înzestrate,de la poetesa Sapho până la feminista FloraTristan, bunica lui Gauguin.La un concurs de “Miss Univers” al anilor “90 se pretindeaca probă finală de baraj un scurt eseu vorbit, în tema lui Goethe dasweibliche Ewig şi a câştigat - deloc întâmplător - reprezentanta Indieicu fine remarci asupra eternului feminin! În toate ocaziile, mesajul inteligentar fi acela că feminismul nu înseamnă anume radicalismşi urlet revendicativ, ci dreptul femeii de a exista în exerciţiul libertăţiişi de a plimba peste lume o privire erotică. Baza ei ontologică,C.T.Popescu!Şi totuşi ce se mai poate depăşi în reflecţia înfiorată a luiAndre Malraux, dintr-un vechi interviu din Le Point: femeia e trecutulprofund al oricărui bărbat?Să rămânem în această notă, ignorândglumiţe de erotoman gen Silviu Lupaşcu:...femeile uşoare, căci naturellementexistă şi femei grele după cum bine ştie memoria prenatalăa fiecăruia dintre noi! Mai are şi Elfriede Jelinek dreptate, înfaţa ambelor stiluri de abordare.O nouă paradigmă feminină a civilizaţiei de Florin Paraschiv?3674www.oglindaliterara.ro


POEZIANICOALE TĂICUŢU COSTEL BUNOAICA DAN ELIASOraşul din sufletam ajuns, Doamne, să locuiescoraşul-muzeu,odată cu înaintarea în vârstăsimt cum nu mai sunteu(oare voi ajunge să port pestradă, acasă, agăţatăde gât, tăbliţa – vă rugăm, nu atingeţi exponatele?)încet-încet m-a cuprins oraşul-muzeu deantichităţi...acum optsprezece ani s-a întâmplat declicul,se scria o altfel de istorie, nu în sala de şedinţede partidşi nici în parc, ci în zona industrială a început(mulţi râmniceni au perceput fenomenul maitârziusau nu l-au perceput încă); pretinşii revoluţionariau devenitghizi ai muzeului, iar unii chiar au schimbatlitera o din istoriecu litera e şi-a ieşit ceea ce se vede în josşi-n sus de primărie,cu precădere în zona industrială;fără inaugurare sau cu deschidere pe submână,uşile noului muzeu au fost repede închise,chipurile,din lipsă de vizitatori, de fapt, să nu se vadăce se faceşi ce trebuia făcut cu nedumeritele exponate;zâmbetul parşival invidiei s-a extins ca o pecingine – ranănflorită.a intrat muzeul în oraş cu acte în regulă dela primărie,la indicaţia lui ilici iliescu, venită pe limbă delemn putred,- să nu ne vindem ţara, s-a zis, de nici chinezii,de pe la noi,nu au putut să treacă pragul; la înviorareade dimineaţă s-aexersat doar mersul înapoi – şi ea o formăde mişcare, nu?soarele primăverii ne priveşte cu milă, arboriiumflăasfaltul trotuarelor şi-şi expun în penumbrărădăcinilegeneratoare de entorse sau de boscheţi;plombele-n asfaltsunt manele stradale, obligatoriu cu revenirianuale, de parcăse montează decorul pentru o piesă deEugen Ionescu...greu, din ce în ce mai greu, râmnicenii străbatdrumulsă primească lumina căii de urmat, de la bisericădoar.Muşuroaie de furnici1Tocmai mă străduiam săînfăptuiesc unpoem Neîmplinirii, când aiapărut tu speriindsticleţii de pe gardul bizareriilor.Vântul dădea de pereţi gânduri rătăcite…Zburau creierii frunzelor de pitpalac verdecare pe unde apucau, decolorând spoialade pe lucruri.O vijelie contagioasă se stârnise pe mirişteacaldă dintre două convenţionalisme uşoarede toamnă.2Da, Doamnă, Ion al Floarei a murit joiapoi, peste crângs-a abătut un descântec cu gură de faurşi atunci am fost nevoit să repet:tocmai mă străduiam să înfăptuiesc unpoem Neîmplinirii când ai apărut tu speriindsticleţii de pe muşuroaiele de furnicizburătoare…3Mâinile tale, Doamnă, erau două mâini cadouă mâini vii -cu ele lipeai Dumneata petece de sufletsfârtecat în arici bouresc,cu ele desenai Dumneata o casă cu verandădincolo de orizontşi doar ele, Doamnă,doar cu ele îţi prindeai orizontul ca pe ofloarela urecheşi ele rămâneau mâini ca două mâini vii şinepătatecu care îţi ştergeai îmbrăţişările de dupăcortinade aer.4Aşa e, Doamnă, vântul dădea de pereţigânduri rătăcite…Zburau creierii frunzelor de pitpalac verdecare pe unde vedeau…Calul acela te privea cu sfială - nu ştia elîncă şaua se poartă pe sprânceană(avea o potcoavă sărită şi nimic împotrivă).Şi cădeau pietrele nestemate ale nenorocirii…şi cădeau…, cădeau ca neruşinarea în mocirlaNeîmplinirii lui Ion al Floarei…5sigur, Doamnă, o vijelie contagioasă sestârneape miriştea caldă dintre două convenţionalismeuşoare de toamnă -amar era mărul în care îţi clătinai gingiile,sfârtecându-ţi linişteaşi, sfioasă, te apucai să împleteşti botoşeipentrutălpi strâmtorate de ger.www.oglindaliterara.ro***Îmi place să te beau sorbindîncetDin rochiile-n valuri cu izcolonialCroite-n transparenţa celuimai bun cristalAsemeni unor cupe. Nimicnu e secret.Aroma ta îmi umple cu tinere scânteiTrupul bătrân de graba atâtor degustăriÎn toate cele patru amăgitoare zări.Amari ori lungi sunt anii şi fără tine grei.Mahmur acum din zori şi până-n searăDe-o singură serafică licoare,Că eşti beţia mea nemuritoareMă mint a nu ştiu câta oară.Mă voi trezi sorbind din alte rochiiLumina tot mai stinsă ce-mi înveleşte ochii.***Stau cocoţat pe urma unei razeCe-o lasă luna lin în părul tăuDe parcă-ţi spune cu păreri de răuC-ar vrea mărgea să-ţi fie, din turcoaze.Şi că-ntuneric nu-i în universAtât cât să-i ajungă la atinsCu miez de noapte înadinsVisele ei în somn invers.“Dau locul meu oprit în cerDe Dumnezeu sau de destin,O clipă doar pe palme să te ţinÎn orice trup prizonier.”***Ne tăvălim râzând în iarba LuiCum verdele se lăfăie în fireÎnsingurat de câtă nemurireNu poate să împartă nimănui.Neobrăzaţi, frumoşi şi goiNe bălăcim în trupurile parcăDin două jumătăţi de arcăŞi lutu-i neuscat în noi,De tine iarba, verdele şi-a ştersŞi mângâierea ei şovăitoareFace din mine-o întâmplareŢinând în braţe-un univers.E iarba Lui şi verdele-i al LuiŞi poate noi ai nimănui.***Nu mai am veşti de la migdaliiCe-ţi învelesc în umbra lorMersul cu har îmblânzitorDe îngeri singuri, borealii!În nopţi ce-mi par de la-nceputMaşini de-mpachetat tăcereTe ţin în braţe printre mere,Sub solzi de frunze, nevăzut.Iar de auzi un fâlfâitDe gânduri încercând aleneSă-mi zboare minţile cu pene,Să nu mă crezi că te-am iubit.Eşti doar o armă de briceagPe trupul bun pentru-un toiag.3675


JURNAL DE BIBLIOTECĂ1. Via Appia, regina străzilor romane,prima mare “ arteră “ care, întresec. IV şi sec. II a.C, traversa întreagapeninsulă italiană a demonstrat,în timp, a fi un drum comercial excepţionalde eficient, favorizând, totodată naştereaunor importante centre urbaneatât în Italia cât şi în Europa.Construcţia “străzii”a fost începutăîn anul 312 a.C de către censoreAppio Claudio [de unde provine şi numele],pornind din Roma prin Porta Capenaşi coborând până la Capua înMatei Romeo Pitulan BeneventoApoi,drumul a fost prelungit pânăla importantul port Brindisi, devenindastfel o vitală “punte” între Roma si Orient. Strada, măsurând sutede kilometri, drenată de apă, perfect netedă, putea fi străbatută peorice vreme şi cu orice mijloc de transport .Via Appia este rezultatul unei tehnici speciale pe care Romaniio preluaseră de la Etrusci şi pe care au perfecţionat-o introducândun element fundamental în tehnica construcţiei rutiere: pavajul .Până la acel moment, vechiul “ drum “ era la discreţia agenţiloratmosferici şi în special în timpul plolios, traseul devenea, încel mai scurt timp impracticabil din cauza inundării iar strada setransforma, pur si simplu, într-un fluviu de noroi.Pavajul stradal a fost o etapa decisivă în construcţiile rutiere,precedat de o serie de operaţi preliminare care au necesitattimp, cercetare şi multă trudă. Astfel, odată proiectat traseul şi stabilitădirecţia, care trebuia să fie cât mai dreaptă posibil, se începeasăparea drumului pentru cel puţin un metru în profunzime .Pe fundaţia stradală consolidată cu un strat de pietriş amestecatcu argilă, veneau, la sfârşit încastrate pietrele pavajului. Operaţiunilenecesitau eforturi deosebite, pentru că terenul prezenta obstacoleşi,de multe ori, era insuficient de rezistent şi solid. În cazulîn care drumul străbatea o zonă de munte ( Apenini, de exemplu)muncitorii romani trebuiau să înlăture blocuri întregi de rocă şi nuaveau la dispoziţie decât ciocane, târnacoape, sape şi cazmale .Mai mult, în Europa nu era utilizată roaba (deja folosită de chinezi),aşa că materialele şi rezidurile era cărate în coşuri sau purşi simplu cu braţele.Străzile romane aveau lăţime variabilă în funcţie de dificultăţileprezentate de calitatea terenului. Via Appia, spre exemplu, înanumite porţiuni era lată de aproximativ trei metri, suficient pentrudouă benzi de circulaţie, în timp ce în alte porţiuni montane se restrângeaatât cât să poată trece un singur mijloc de transport. Totdeauna,pe o latură a drumului pavat se găsea o cărare strâmtăpentru pietoni şi animale de povară .Mai mult, pentru că romanii nucunoşteau şi nu foloseau, încă, scăriţele de la şeile cailor,de-a lungulstrăzii erau “plantate”, la anumite intervale, pietre înalte careserveau cavalerilor să urce sau să descalece de pe cai cu uşurinţă,fără dificultateUltima etapă a construcţiei rutiere era plasarea pietrelor kilometrice. Bornele erau aşezate la un interval de o mila (1478 km) şi aveau scrisă distanţa parcursă de la Roma sau de la oraşul deunde începea călătoria , aşa încât drumeţul putea să ştie exactdistanţa parcursă. În afara pietrelor kilometrice, de-a lungul drumuluise constuiau monumente sacre, mai mult sau mai puţin marişi preţioase, în general fiind dedicate lui Mercurio, ocrotitorulcălătorilor. Construcţiile templelor închinate zeităţilor : Minerva,Marte, Venere, Bacco, Diana, Saturno, Giove se descopereau deoparte şi de alta a drumului în toată măreţia şi splendoarea lor.2. În imediata apropiera a oraşelor, străzile mai erau flancateşi de monumente funerare aparţinând familiilor ilustre. Mormântulfamiliei lui Scipioni Africanul este un remarcabil exemplu înacest sens.Şi astăzi, parcurgând agale Via Appia vom descoperii cuemoţie numeroase şi faimoase vestigii de artă şi istorie, surprinzătorde bine conservate.În istoria transporturilor a fost un enorm pas înainte iar ViaAppia a fost marea protagonistă, urmându-i la un secol distanţă,3676www.oglindaliterara.roFlaminia, Emilia şi Aurelia...La 1597 se naşte la Sevilla Mateo Aleman, fiul unui medical închisorii regale . Îşi însoţeşte uneori tatăl în vizitele medicale şipoate vedea astfel o lume care se zbătea să supravieţuiască în mizeriamaterială şi morală a Spaniei din acele timpuri.. Mateo Alemanse supune, poate tradiţiei de familie şi urmează studiile demedicină, dar fără nici un motiv anume le abandonează Se casătoreştedin interese materiale, încearcă să se adapteze în diferitelocuri de muncă dar fără continuitate, nereuşind să respectenici măcar programele de lucru... Mereu sărac, de multe ori închispentru datorii şi nereguli financiare, fără posibilităţi de a-şi îmbunătăţitraiul, pleacă, împreună cu copiii, în Mexic…Din acel momentnu se mai cunoaşte nimic din rostul vieţii sale !?..La vârsta de 50 de ani, în anul 1597, termină de scris capodoperasa “ Primera parte de Guzman de Alfarache “, care vafi publicată la Madrid abia dupa doi ani, în 1599.Volumul elogiat, printre alţii, de Lope de Vega – are undebut furtunos şi pe langă cele trei ediţii spaniole, cartea se bucurăde succes la Bruxelles, Paris şi Lisabona .În anul 1602 apare o urmare a carţii “ Segunda parte “ publicatăde un alt scriitor, Mateo Lujan de Sayavedra .Aleman înfaţisează direct, în scrierile sale, toată uriciuneaunei Spanii în care violenţa şi cinismul sunt practicile obişnuitede comportament al autorităţţilor.Iată confesiunea dureroasă a unui preot, exemplu de incapacitateşi inechitate din partea organelor judiciare şi religioase: “ – Păzească-l Dumnezeu pe orice om cumsecade de cele treisfinte ce se află în Spania, adică de : Sfânta Inchiziţie, de SfântaHermandad şi de Sfânta Cruzanda.( Poliţia prigonea popoareleconlocuitoare, în speţă mauri şi evrei ) Ferească-l Dunnezeu peomul nevinovat mai cu seamă de Sfanta Hermandad ! Mai e vreonădejde de dreptate la celelalte două, dar, despre asta, tot ce potspune este : fericiţi cei ce nu încap pe mâna ei “...Mateo Aleman în cartea sa, scrisă la persoana întâia, copleşitde pesimism şi cu multă amăraciune, conclude cu sinceritateşi obidă : ...“omul e rău, trăim cu toţii înşelându-ne unii pealţii “... Şi peste această frază s-au cernut mai bine de 400 deani!?...Verdi despre Wagner : “ barbarie teutonă “Wagner despre Verdi : “dulgegărie de flaşnetă “Brahms nu-i înghiţea pe nici unul ...Debussy : “ Verdi e vulgar, Wagner emfatic şi Brahms scolastic“.Nietzsche despre spiritul wagnerian : “ boala muzicii “Thomas Mann despre Wagner : “Wagner are un fel sanatosde-a fi bolnav si un fel morbid de-a fi eroic “…3. Biblioteca : paradis cărturăresc deschis în faţa unui orbBorgesDouăsprezece legende, capodopere universale ale muziciide operă.Teatrul der Wieden “ Singspeil “ – premiera la 30 septembrie1791Flautul fermecat, operă în 2 acte de Wolfgang AmadeusMozartLibretul de Emmanuel Schikaneder, după povestirea Lulude Martin WiaelandTeatrul della Scala din Milano – premiera la 20 decembrie1831Norma, tragedie lirică în 2 acte de Vincenzio Bellini .Libretul de Felice Romani, adaptare după tragedia lui AlexandreSoumet .Teatrul San Carlo din Napoli – premiera la 26 septembrie1835Lucia di Lammermoor, dramă în 3 acte de Gaetano Donizetti.Libretul de Salvatore Cammarano, adaptare după romanullui W. ScottTeatrul Fenice din Veneţia – premiera la 11 martie 1851Rigoletto, melodramă în 3 acte de Giuseppe VerdiLibretul de Francesco Maria Piave, adaptare după dramalui Victor Hugo


RESTITUTIO„Jurnalul fericirii”. O „poetică” a (re)găsirii şi a (re)culturalizăriiprin credinţă în universul concentraţionar românescA vorbi despre un „romantism al închisorii”, în cadrul universuluiconcentraţionar românesc, ţine de o privire, de un punct de vederedin afară, din exterior, în timp ce adevăratul sens, adevăratasemnificaţie a cuvântului „închisoare” se încadrează pe o cu totulaltă coordonată - infernul ce ţine de acea privire grea dinăuntru. Mărefer la o „tipologie” nouă, o „tipologie” ce se raportează, ce se ataşeazăla câmpul semantic al acelei „ianua inferni”.Majoritatea amintirilor româneşti legate de universul concentraţionar,adică despre acest „Gulag românesc”, se constituieparţial sau total, sub forma unor reportaje sau a unor confesiuni, revelândacel „cum-am-suferit-eu-atunci”. Aici îşi face apariţia, intervinejurnalul. Aş putea spune că acesta, jurnalul, constituie unicaformă de exprimare a libertăţii de gândire, devenind astfel şi un modde a face literatură pentru că întâlnim în el „infernul care depunemărturie”. 1 Memorialistica de detenţie, jurnalul de detenţie ca modalitateunică de a putea face literatură în „Gulagul românesc” este pusăsub semnul întrebării. Este detenţia, închisoarea o temă abordabilăîn literatură? Pentru a fi temă literară, memorialistica de detenţie trebuieabordată potrivit lui Adrian Marino: „prin literaturizare, stilizare,întreg ansamblul de procedee literare tipice, şi prin mărturie directă,documentară, pe cât posibil obiectivă”. 2 Tot Adrian Marino afirmă înlegătură cu cea de-a doua posibilitate ca memorialistica de detenţiesă poată fi abordată ca temă literară: „Că şi această relatare rece setransformă, poate fi recuperată până la urmă tot ca este o altă poveste”. 3 Punctul de pornire în ceea ce priveşte memorialisticade detenţie se conturează în jurul lui Ioan Slavici, cu Închisorilemele, jurnal, pamflet, comentariu politic, mărturie, şi în jurul luiTudor Arghezi, cu Poarta Neagră, scris într-un stil grotesc-liric, înfăţişândscene de moravuri cu cinism şi ironie. Aceştia doi, alăturide C. Stere, Mircea Damian ori Zaharia Stancu, ţin de o epocă aunui „romantism al închisorii”, căreia îi va lua locul mai târziu o nouăetapă, cea neorealistă 4 . În acest neorealism al detenţiei pot fi încadraţiNicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Paul Goma sau I.D. Sîrbu, careprin scrierile lor: Gherla, Ostinato, Patimile după Piteşti, Închisoareanoastră cea de toate zilele, Fenomenul Piteşti sau Adio,Europa, ne conduc spre conturarea unei imagini punitiv-sociale cetranspare din aşa-zisele „orori ale Gulagului românesc.” Universulconcentraţionar românesc dezvoltă tipul de deţinut care îmbracă figuracruciatului 5 . O astfel de figură a cruciatului o reprezintă şi NicolaeSteinhardt care, spre deosebire de Paul Goma „războiniculprin excelenţă, răspunzând la represiune prin legea talionului” 6 , răspundeprin „nonviolenţa christică.” 7 „Amândoi au vocaţia de mărturisitori,dar primul (Paul Goma) mărturiseşte cu sabia, celălalt (N.Steinhardt), cu mâinile goale; primul se luptă cu balaurul, al doilea,cu îngerul.” 8Pentru a surprinde imaginea pe care şi-a construit-o în culturaromână Nicolae Steinhardt, pentru a înţelege rolul pe careacesta l-a jucat în rândul generaţiei sale, precum şi a celor care i-aufost apropiaţi, voi reproduce un citat din Lucian Boz: „Toţi cei care l-au cunoscut sau i-au fost în preajmă au simţit acea robie a verbului,a fiinţei şi a felului său de a fi, care îndemna la spiritualizare, generozitate,umanism, la gândire liberă şi permanentă iscodire a frumuseţilorlumii.” 9 Acesta este Steinhardt. Pe această dimensiune, peaceastă coordonată se înscrie întreaga sa operă, o operă în care serepetă, aproape obsesiv, libertatea ca temă esenţială, fundamentală,temă ce pune în discuţie recurenţa unei afirmaţii celebre a luiKirkegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatuluieste libertatea.” Libertatea pe care o remarcăm în cărţile lui Steinhardtse supune unei etici spirituale, unei etici care dă naştere unuiarhetip al credinţei. Deci şi în Jurnalul fericirii, unde cu precădereaceasta, libertatea, se modelează şi se ataşează unei „stări” de existenţăce vine, pe de-o parte din fraza lui Marcu, luată drept motto,„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, iar pe de altă parte din afirmaţialui Kirkegaard, „Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariulpăcatului este libertatea”. Aşadar, în Jurnalul fericirii surprindemforţa şi verva pe care verbul, cuvântul în genere („La început era Cuvântulşi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”), leare ca atuuri în lupta dintre „a crede” şi „a nu crede”, între contradicţiace se naşte în interiorul doctrinei creştine. Astfel înţelegem de ce păcatuleste libertate, pentru că păcatul este libertatea de a crede saude a nu crede. Harul cuvântului devine harul credinţei, şi invers. Jurnalulfericirii se „zbate” între dialectica credinţei şi cea a cuvântului.www.oglindaliterara.roConsider că Jurnalul fericirii, acestjurnal scris „après coup”, se construieştepe două căi: prima, pe o „poetică” a(re)găsirii, de fapt întâlnim (re)găsirea unui„alt Dumnezeu” în momentul trecerii de lareligia mozaică la ortodoxism, aceasta antrenândsoluţia mistică, ca realitate singularăde a supravieţui în universulconcentraţionar. Ideea aceasta este revelatăîncă de primele rânduri ale Jurnalului:„Pentru a ieşi dintr-un universconcentraţionar – şi nu e neapărat nevoiesă fie un lagăr, o temniţă ori o altă formăde încarcerare, teoria se aplică oricărui tipde produs al totalitarismului – există soluţia(mistică) a credinţei.” 1 A doua cale, este Petry Hiamatcea a unei „poetici” a (re)culturalizării, o(re)culturalizare care îl schimbă total pe eseistul Steinhardt potrivit luiVirgil Ierunca: „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupatde literaturile străine, să devină un autentic şi nu mai puţin important – să descopere constanţele uneispiritualităţi româneşti pe care, odată ieşit din închisoare, le-a cinstitcu verbul şi cu verva lui inimitabile (…). Închisoarea a fost pentru N.Steinhardt academie şi altar.” 1 Pe parcursul întregului jurnal, celedouă „poetici” se interferează, se intersectează, dând naştere uneiputernice contradicţii, ce conţine în substratul său o uşoară undă derevoltă, sau mai bine spus o lamentaţie: „La ce bune semiologia, sociologia,spiritul absolut şi limba universală, dacă vin să îndruge căDumnezeu nu există şi nu face minuni?” Aici intervine exact semnificaţiamotto-ului din Marcu, „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”O altă idee ce susţine existenţa unei „poetici” a (re)culturalizării luiSteinhardt în universul concentraţionar românesc, mai degrabă adevenirii sale, a transformării sale într-un „foarte bun” român, o întâlnimîn Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbaromână publicat de Al. Mirodan în Israel, în 1986. Acesta din urmăpublică o scrisoare de răspuns a lui Nicolae Steinhardt, „Se cade sămărturisesc: mă simt din ce în ce mai creştin şi mai român; uşor aşfi putut rămâne în străinătate în 1979-1980 (…), n-am făcut-o (…)pentru că am socotit că nu-i frumos să tot treci de la o dominaţiunela alta şi pentru că mai presus de orice am dorit să-mi pot identificaviaţa şi soarta cu a poporului român; sângele meu este evreiesc, darde simţit şi de gândit, simt şi gândesc româneşte”. 1„Poetica” (re)găsirii, a transformării şi a devenirii, despre caream ales să discut şi care transpare nu foarte uşor din paginile Jurnaluluieste una a unui nou născut, este ipostaza noului creştin ortodoxcare primeşte cu harul. Imaginea este fascinantă atunci cândîn ziua de 11 martie 1960, părintele Mina, asistat de un catolic şi deun protestant, îi primeşte spovedania şi-l botează întru Hristos turnându-iapă, puţină, dintr-un ibric bont. Steinhardt va nota în Jurnal:„mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.” Estescena care consolidează (re)găsirea unui „alt Dumnezeu”, iar deacum înainte nu se va mai simţi singur în acest univers al terorii,acest „Gulag al patimilor carcerale”: „Încep să presimt că Hristoseste prezent în puşcărie.” Acum se declanşează pentru întâia oară,ca o formă de manifestare a „poeticii” (re)găsirii, spectacolul suferinţei,suferinţa care poate fi bucurie, fericire, născătoarea tuturoracestor sentimente ce însoţesc spiritul religios. Este momentul cândispita, tentaţia de a păcătui îşi pierde din forţă, se estompează încetulcu încetul: „După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti,ţi-e teribil de ruşine.” Devenit spirit religios, Steinhardtîncepe să se simtă din ce în ce mai bine în „lumea ororilor Gulagului”:„Aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea.” Steinhardtvede în forţa de pătrundere a lucrurilor un aspect deloc deneglijat al existenţei sale, şi anume acela al locului de detenţie cape un loc al împlinirii: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerăride lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogeneale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cuochii deschişi: am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane,nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intratnervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţaîmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică;ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea,eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmaniimei, ba şi cu mine însumi.”(continuare în nr. viitor)3677


INEDITESfârşitDincolo de arborele prăfuitŞi de izvorul care murmurăIa sfârşit petecul meu de soare şi de cerMărul muşcatŞi lămâia zemoasăUn nebun care are dreptate.Dincolo de timpul trecut şi de timpul ce vasă vinăÎn lumina luniiÎmi admir craniulGolit de viseGolit de mărul muşcatŞi de lămâia zemoasăUn nebun care are dreptateGol!Asemeni a ceea ce executorii voiauDincolo de arborele prăfuitŞi izvorul zgomotosLocul in care umbrele sfârşescŞi soarele fără sfârşit....PatimăO lume întreagă mă iubeşteMai puţin tuTu, cea pe care eu o iubescMi-ar fi plăcut ca lumea întreagă să fie duşmanulmeuîn afară de tineTu, care-mi eşti ostilă.Eu nu cred în IadEu nu cred în IadCăci nici-o cameră de tortură nu e legitimăNici sub pământNici în cerMă gândesc uneoriCă poate IadulEste amintirea unei camere de tortură înruinăÎn care ard amintirile morţilorEu nu cred în IadOmul de-a lungul vieţii sale se poate preface-nRaiSimt acest adevăr uneoriUn poetul militant îşi declamă poeziaTribuna e gata,Microfoanele,Iataganele,Cortina grea şi coloratăŞi batista.Din lirica persanăcontemporană din exil:Mahomed AmertoussiTribuna e gataPentru ca din gât să se audă o altă voceŞi pentru ca tu să tai în bucăţeleCu iataganeleViaţa întreagă şi monotonăDupă măsura datăŞi pentru ca tu să ascunzi restul adevăruluiŞi batistaDupă cortina pătrunsă de parfum şi murdării!Pentru a şterge la tribună visul verzui alpoezieiTribuna e gata,Microfoanele,Iataganele,Cortina grea şi coloratăŞi batista.Un poet militant îşi declamă poezia.Doi ochi ştrengariCând îţi deschei ochii în ochii meiDouă perle negre îmi mângâie inimaCunosc vocea ochilor tăiCu care-mi umpli inimaOchii tăi sunt pentru mine noaptea înstelatăInima mea este pentru ochii tăi inimă febrilăşi plină de simţireCând ochii tăi nu-s, vreau ca lumea să numai fie,Fără ochii tăi vreau ca mâine să nu mai fieNu ştii, nu ştii fără ochii tăiCum suport nopţile lungiNu ştiu, nu ştiu fără ochii tăiCum de îndur viaţaAm zis că fără ochii tăi nu aş mai putea zăriAm zis că fără vocea clară a ochilor tăinu aş mai putea auziAm zis că fără primăvara din ochii tăi negriVisarea şi restul ar muri pentru mineOchii tăi sunt pentru mine noaptea înstelatăInima mea este pentru tine o inimă febrilă şiplină de simţireCând ochii tăi nu-s, vreau ca lumea să numai fie,Fără ochii tăi vreau ca mâine să nu mai fieCând îţi deschei ochii în ochii meiDouă perle negre îmi mângâie inimaCunosc vocea ochilor tăiCu care-mi umpli inima.În apărarea libertăţiiÎn apărarea libertăţiiPentru îmbătrânitele vechi săbiiTrebuie să facem un cântecPentru bătrânele fortăreţe fără careBătrânii noştri au luptatPentru cuptoarele reciŞi fumul uitatTrebuie să facem un cântecÎn apărarea libertăţiiwww.oglindaliterara.roIstoricul, ziaristul şi poetul MahomedAmertoussi s-a născut in 1955,in Iran. Între 1975-1978 a fost deţinutpolitic. Din 1982 trăieşte in exil,in Europa. Între 1978-2007 a publicatstudii istorice, studii asupra religiilor,poeme. Recent, un număr de41 de poeme i-au fost traduse inlimba franceză de H. Mehrnosh şiSharashub Khanlari sub titlul „Poèmes”.Pentru cele alăturate, M.Amertoussi ne-a dat acordul domnieisale de a le traduce in limba română.Este meritul redacţiei„Oglinda literară” de a le publica ùnexclusivitate. Totodată, dl. Amertoussitransmite redacţiei şi cititorilorrevistei un salut cordial,prietenesc.Pentru libertate, trebuie să scriem un poemPentru cartuşele partizanilorŞi rănile lorPentru puştile şi femeile războinicePentru puştile şi bărbaţii războiniciTrebuie să facem un cântecÎn apărarea libertăţiiTrebuie să ne plecăm adânc frunţile în faţaMormintelor morţilorMormintelor asasinilorMormintelor martirilorŞi să scriem pe lacrimile proprii cu flacărapoemuluiŞi în apărarea libertăţiiPoateDragoste năbădăioasăS-a îndrăgostit în aşa măsură,Încât a vrut prea bine masacrarea tuturorcelorlalţi îndrăgostiţi,Şi a cântat cele mai vesele cântece la tamburşi tamburinăÎnsoţind caravanele de lacrimi şi frumuseţi.S-a îndrăgostit în aşa măsurăÎncât nu şi-a mai dat seamaDe suflarea vântuluiDe stingerea lumânărilor şi de întunecareainimilorGăsind neimportante cuvinte ca minciună,dreptate şi lacrimi.S-a îndrăgostit în aşa măsurăÎncât a crezut că lumea a începutCu dragostea luiS-a îndrăgostit în aşa măsurăÎncât şi-a uitat toate stângăciile.Şi apoiGoliciuneaŞi un vânt fără odihnă.______________________(traducere şi adaptare deMarilena Lică-Maşala)3679


ESEUDIURN SI NOCTURNLA EMINESCU ŞI PRECURSORI(urmare din numărul anterior)Nu trebuie să se deducă de aici concluzia că numai înaceste forme s-a exprimat romantismul românesc sau apusean,fenomenul fiind mult mai complex şi excepţiile abundând, dar că înevoluţia sa bifurcată - distingându-se un ,,romantism depresiv” şiunul ,,progresiv,revoluţionar” - (D. Popovici -,,Romantismul românesc”,Ed. Albatros,1972,p.7) una din aceste direcţii îşi afirmă laun moment dat întâietatea.E normal atunci ca ,optând pentru a doua cale (datorităîmprejurărilor istorice cunoscute) în romantismul românesc lamentoulindividual să apară surdinizat, căpătând în schimb reliefpatosul colectiv, excelent reprezentat de mănunchiul scriitorilor paşoptişti.Luptători activi în slujba idealurilor sociale şi naţionale, formulatepregnant şi în programul,,Daciei literare” exuberanţi şiîncrezători în destinele naţiunii lor, romanticii acestui moment istoricnu-şi puteau exprima, desigur, asemenea stări sufleteşti decâtîn tonuri luminoase,consonante idealurilor demult visate.Fără a fi singura explicaţie viabilă, cert este că romantismulromânesc îşi extrage una din preferinţele sale pentru luminadiurnă din realităţile pământului românesc. Disociind, evident dinmotive strategice, o linie clasică şi una romantică în literatura românăpreeminesciană, şi acordând fiecăreia partea de lumină ce ise cuvine, am mers oarecum împotriva opiniei călinesciene, la caresubscriem, potrivit căreia ,,nu există în realitate un fenomen artisticpur, clasic sau romantic” sau :,,Clasicism – romantism sunt douătipuri ideale, inexistente practic în stare genuină,reperabile numaila analiza de retortă”.(G. Călinescu - ,,Clasicism, romantism,baroc“, Ed. Dacia,1971,p. 10)Călinescu se referea la clasicism şi romantism înţelegându-ledin perspectiva unor ,,structuri permanente ale spirituluiuman “(T. Vianu - ,,Romantismul ca formă de spirit”,în vol. ,,Clasicism,romantism,baroc”), însă fenomenul poate fi sesizat şi într-undomeniu mai restrâns, de pildă într-o comunitate umană, o epocăsau chiar un singur autor.Existenţa concomitentă a celor două structuri nu poate fipusă la îndoială,exemplul cel mai elocvent oferindu-l ,pentru oepocă, literatura română preeminesciană, în care forme ale clasicismuluitrăiesc în simbioză cu cele romantice şi chiar preromantice,fenomenul fiind explicat de unii cercetători drept o ,,recuperarea întârzierilor”(M .Drăgan–,,Mihai Eminescu. Interpretări”,Ed. Junimea,Iaşi,1982),care ar determina o ,,ardere a etapelor” (P. Cornea– ,,Originile romantismului românesc”,Ed. Minerva, Buc.,1972,p.519)Şi mai evident apare fenomenul dacă ne referim la autori.Alexandrescu, spre exemplu, e romantic prin elegii şi meditaţii,însă clasic prin cultivarea fabulei, epistolei şi satirei ; Bolintineanuurmează linia romantică în cântecul şi elegia patriotică, legenda şibalada istorică, însă e clasic prin atmosfera arcadică şi accenteleanacreontice din ciclul ,,Macedonele”; Eliade e romantic în elegii,meditaţii şi poemele cosmogonice însă clasic în fabule şi în încercareade a crea o epopee, ,,Mihaiada” ; Alecsandri e clasic în,,Pasteluri” şi comedii,însă romantic în dramele istorice.Exemplele s-ar putea înmulţi,însă nu manifestarea dualăa fenomenului artistic interesează aici – respectiv concomitenţacelor două structuri - ci faptul mult mai curios care determină caAlecsandri, de pildă, în pofida elementelor romantice detectabileîn operă să fie indubitabil resimţit ca un clasic. Sau şi mai relevant,ce factor determină la un meditativ autentic ca Alexandrescu, atenuareaşi chiar risipirea în final a ,,ceţurilor meditaţiilor sumbre”?(D. Păcurariu - ,,Clasicism şi romantism “,I, Ed. Albatros,Buc.1973,p.72.)O anumită înclinaţie spre culorile tonifiante ale vieţii, pertinentă( s-a văzut de ce ) ambelor curente, apropie romantismul declasicismul românesc, încât, metaforic vorbind, romanticul priveştecu ochii unui clasic. Se manifestă aici, ca în orice tânără literatură,spiritul vital al unei comunităţi umane, în speţă cel latin, dornică săşiafirme plenar personalitatea. Numai că,dacă la început de drumo asemenea orientare este benefică, ingerinţa în continuare a spirituluiclasic în produse de factură romantică are consecinţe dintrecele mai grave. O anume suficienţă se constată în literaturapreeminesciană, un convenţionalism căruiapuţini pot să i se sustragă, aceastapoate şi din cauza inexistenţei unor talentede mare penetraţie, care să polarizezeîn jurul lor energiile susceptibile să Ion Michecise opună şuvoiului comun. Apariţia luiEminescu în acest moment, departe de afi bizară sau ,,inexplicabilă” se constituie ca o contrapondere, ca oredresare a unui echilibru periclitat, e, cu alte cuvinte, consecinţaunui fenomen de autoreglare prin care natura are grijă să asigureconservarea oricărui sistem natural. Surpriza (şi a existat în epocăo surpriză) vine mai întâi din aceea că ,dacă până atunci orice tendinţăartistică fusese ilustrată de un grup de valori relativ egale, înEminescu natura pare să fi concentrat într-un unic exemplar întreaga-imărinimie,iar, în al doilea rând, din aceea că Eminescu amers în sens invers curentului comun, ceea ce a părut o ,,ruptură”,când de fapt, deschizând poarta unui tărâm pe care înaintaşii n-auîndrăznit sau n-au avut tăria să-l străbată, el restabilea o veche legătură,pierdută, cu stratul mai profund al sufletului uman.Dacă la precursori,talente mai fragile, s-a manifestat plenarsufletul latin ,,mai solid, reprezentând o civilizaţie avansată”(C.Ciopraga - ,,Personalitatea literaturii române”, Ed. Junimea,Iaşi,1973,p.17),la Eminescu, artistul complet al neamului românesc,această tendinţă trebuia să se întregească cu o alta, de esenţă maiobscură, dar nu mai puţin viabilă de aceea, încărcată de tot acel,,farmec dureros”, răzbătând şi-n dorul românesc,venită din acelmisterios fond geto – dacic.Moştenitori ai unei mentalităţi cu recul la realitatea imediată,predecesorii sunt exponenţii unui anumit moment istoric;Eminescu, transferând acest moment în mit, îi anulează oricestrictă determinare, ridicându-l la scara unei vii permanenţe. Poatecă tocmai unei astfel de aptitudini, de a transcende realitatea imediată,de a trăi în mit, i se datorează şi viabilitatea încercării de acrea o mitologie proprie română, centrată pe elementul autohton.Ca sumă a virtualităţilor unui popor, ca expresie fidelă a sufletuluisău, destinul lui Eminescu a fost să aducă la o dreaptă cumpăniretendinţe ce par că se exclud, atenuând pe unele, adâncind pe altele,în aşa fel încât între cunoscutele antinomii – clasic şi romantic,conştient şi inconştient,lumină şi întuneric – să existe o anumităarmonie.Predilecţia scriitorilor noştri, anteriori lui Eminescu,pentruluminadiurnă,a determinat inculcarea opiniei potrivit căreia apariţiaimaginilor nocturne în opera acestora s-ar constitui ca un efectal unei mode romantice sau preromantice, de sorginte, desigur, livrescă.Aserţiunea s-ar putea valida dacă ne gândim la ecoul stârnitîn epocă de ,,Nopţile” preromanticului Young (tradus mai întâide Lazăr Asachi (1819) iar mai apoi de serdarul Simion Marcovici(1835),amplificat de acordurile grave şi solemne ale nu maipuţin celebrelor ,,Meditaţii” lamartiniene, pe fondul interesului stârnitde sepulcre în maniera lui Gray sau al ruinelor ,în genul luiVolney,ambele ilustrând un mai vechi şi de mare circulaţieîn literatura europeană. -,,fortuna labilis” .Tuturor acestor modelele-au fost într-un fel sau altul tributari scriitori ca Heliade,Cârlova, Alexandrescu, Bolliac, Negruzzi, Bolintineanu, ca să nune limităm decât la cei mai importanţi.Nu vom întâlni la aceştia multe din accepţiile consacratenopţii de romantismul european, ea nu va fi ca la Novalis patria cucare sufletul năzuieşte să se contopească, nici revelare a fascinanteilumi interioare sau ,,contact mistic cu transcendentul” (VeraCălin - ,,Romantismul”, Ed.Univers, 1975,p.193),ea e mai mult unfundal al meditaţiilor dureroase, având ca obiect fie incidentul biograficla Cârlova (,,Înserare”), Alexandrescu (,,Miezul nopţii”),RaduIonescu (,,Nopturnă”), fie fragilitatea aspiraţiilor umane ,ceea cegenerează lamentaţi pe ruine în cunoscutele piese lirice :,,RuineleTîrgoviştei”(Cîrlova), ,,Adio la Tîrgovişte” (Alexandrescu), ,,Onoapte pe ruinele Tîrgoviştei” (Eliade), etc. multe dintre ele convertiteîn final spre glorificarea trecutului de luptă al poporului nostru,autohtonizarea fiind nota originală adusă motivului, similară,,Sepulcrelor” lui Ugo Foscolo în literatura italiană(,,Dei Sepolcri,Brescia, 1807)www.oglindaliterara.ro(continuare în nr. viitor)3681


NOTE DE LECTURĂCRONICĂ DE CARTEGraţie talentului sriitoricesc, competenţei profesionale şi tradiţiei editorialea instituţiei, colectivul Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu”Vrancea îşi aduce solida contribuţie la realizările de excepţie ale vieţiiculturale vrâncene. Este vorba despre trei apariţiii editoriale: antologia„Duiliu Zamfirescu: o sută cincizeci de ani de la naştere”, revista„Lector ” (revistă editată de Biblioteca Judeţeană Vrancea, aflată la celde-al nouălea număr) şi Ghidul trilingv român-castilia-valencian: ”Europa:Ghid de termeni pentru o societate multiculturală. Guia de terminospara una sociedad multicultural. Guia de termes per a unasocietat multicultural” –lucrare editată de Biblioteca Judeţeană în colaborarecu Bibiloteca Centrală ”Convent de Sant Roc” şi Junta Multiculturaldin oraşul Gandia ,Provincia Valencia, Spania.Adrian ŢigleaCele trei lucrări s-au bucurat de o buna primire din partea cititorilorvrânceni, cu ocazia celei de-a şasea ediţii a Târgului de carte de la Focşani, desfăşurat înperioada 8-11 mai 2008.Antologia „Duiliu Zamfirescu: o sută cincizeci de ani de la naştere” alătură în semn de omagiupeste 50 de articole închinate vieţii şi operei lui Duiliu Zamfirescu, publicate în reviste culturalesau volume editate în spaţiul vrâncean. Antologia se împlineşte prin contribuţia remarcabilăa criticului şi istoricului literar Ioan Adam, cel care, timp de 40 de ani, şi-a modelat destinul culturalpe matricea operei şi vieţii scriitorului, diplomatului şi publicistului vrâncean Duiliu Zamfirescu.În cuprinsul lucrării aflăm exegezele unor nume sonore ale spiritualităţii româneşti, dintrecare amintim pe Mihai Cimpoi, Constantin Ciopraga, Ioan Dumitru Denciu, Mircea Dinutz, TeodoraFîntînaru, Gabriel Funica, Lili Goea, Florin Paraschiv, Alexandru Săndulescu. O contribuţiespecială este adusă de către strănepotul scriitorului - Lascăr Duiliu Zamfirescu. Un merit cu totuldeosebit revine Nicoletei Oprişan, de la Biblioteca Judeţeană, cea care a ordonat textele, conferindlucrării un tot unitar şi o curgere lină a lecturii.Paginile de critică se ingemânează cu cele de memorialistică şi ficţiune, purtându-l pelector prin camerele bine aerisite şi încărcate de zestre hermeneutică ale universului zamfirescian.Unică în peisajul cultural românesc, antologia dedicată lui Duiliu Zamfirescu se legitimeazădrept o piatră de hotar statornică – punct de referinţă pentru cercetătorii vieţii şi operei scriitoruluivrâncean.Revista „Lector” a Bibliotecii Judeţene Vrancea consacră cel de-al nouălea număr anuluieuropean al dialogului intercultural. Pendulând armonios între eseuri de specialitate pe temamulticulturalismului şi a multiculturalităţii, pagini dedicate rolului şi importanţei bibliotecii publiceîn medierea dialogului intercultural, gânduri despre teoria şi practica voluntariatului american laFocşani, referinţe asupra Alterităţii (deschiderea întrebătoare şi prietenoasă asupra Celuilalt)prin intermediul donaţiei de carte editată în Statele Unite şi aprecieri privind modul în care practicainterculturalităţii poate fi valorificată în educarea permanentă a individului şi în viaţa de zi cuzi, revista „Lector” dovedeşte interesul şi susţinerea faţă de acţiunea de promovare a dialoguluiîntre culturi şi persoane care aparţin diverselor orizonturi cultural-lingvistice.Summum al colaborării interculturale dintre Biblioteca Judeţeană Vrancea şi BibliotecaCentrală „Convent de Sant Roc” din localitatea spaniolă Gandia, volumul „Europa: Ghid de termenipentru o societate multiculturală.Guia de terminos para una sociedad multicultural.Guia determes per a una societat multicultural” se constituie într-un act cultural de excepţie în viaţa editorialăa bibliotecilor din România. În esenţă cartea cuprinde un dicţionar explicativ de termeniasumaţi multiculturalismului, prezentarea Vrancei, a Gandiei şi a celor două biblioteci – „DuiliuZamfirescu” şi „Convet de Sant Roc” – şi un interviu comentat la care au răspuns câţiva românicare au experimentat alteritatea în forma sa radicală, cea a străinătăţii absolute faţă de ţara deorigine şi faţă de limba maternă. Finalităţile acestei lucrări sunt reprezentate de încurajarea procesuluide cunoaştere reciprocă româno - spaniolă, oferirea unei cărţi „din urbea natală” comunităţiiînsemnate de români din Gandia, precum şi facilitarea cunoaşterii drepturilor de cetăţenieuropeni pentru românii din Spania. Proiectul editorial în speţă se doreşte a fi un pas înspre consolidareadialogului intercultural dintre cele două biblioteci şi o formă de solidaritate spirituală aBibliotecii focşănene cu românii din Spania.Activitatea editorială a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” se constituie într-o mărturieperenă a bibliotecii ca spaţiu intelectual şi creuzet al producţiilor culturale.SEMINARUL SUB-REGIONAL PEPROBLEME DEDREPTURI DE AUTORÎn perioada 23-24 mai 2008,s-a desfăşurat la Bucureşti Seminatulsub-regional pe probleme de drept deautor şi drepturi conexe, organizat deWIPO-IFFRO, ORDA şi COPYRO.IFRRO este o organizatieinternationala, cu sediul la Bruxelles,in Belgia, si are atributii in gestionareadreptului de autor in domeniul reproducerilorsi a copiei private.CopyRo este organismul degestiune colectiva din Romania cuatributii in domeniul operei scrise si alcolectarii remuneratiei compensatoriipentru copia privata pentru opere reprodusepe hartie, fiind, de asemenea,membru al IFRRO si al CISAC.Bucureşti a reunit numerosi reprezentantiai IFRRO din Belgia (RE-PROBEL), Norvegia (KOPINOR),Irlanda, Grecia (OSDEL), Polonia(POLSKA VSIAZVA), Germania (VCWONT) si Romania (CopyRo). In prezentarilelor, participantii s-au referit,in general, la problemele pe care le intampinafiecare organism de gestiunecolectiva, in tara de origine, in domeniulcolectarii remuneratiilor pentrucopia privata. Din partea ORDA a luatcuvantul dna. Rodica Parvu, directorgeneral, care a vorbit despre modul incare se aplica legislatia din domeniuldreptului de autor si despre copia privatape teritoriul Romaniei.Uniunea Producatorilor de Fonogramedin Romania (UPFR- colectorunic pentru copia privata prin procedeusonor si audiovizual), CentrulRoman pentru Administrarea DrepturilorArtistilor Interpreti (CREDI-DAM) si Uniunea Producatorilor deFilm si Audiovizual din Romania(UPFAR-ARGOA).In finalul seminarului s-a hotaratadoptarea unei rezolutii in ceeace priveste situatia din Romania in domeniulremuneratiei compensatoriipentru copia privata, rezolutie care salimiteze prejudiciile aduse titularilor dedrepturi.3682Românii din Montreal şi-au amintit de EminescuDupă o iarnă mult prea lungă chiar şi pentru Canada, ziua de duminică, 15iunie, le-a amintit românilor din Montreal de urcarea la cer a celebrului nostru MihaiEMINESCU. Dornici de iarbă verde şi de minunatele peisaje, majoritatea românilor dinMontreal au preferat evadarea în sânul mamei-natură. O bună parte au umplut, ca deobicei, bisericile.îDintre toate tentaţiile poetul George Filip, doamna Maria-Lui şi domnul GeorgeRusu au preferat o întâlnire scurtă la statuia Eminescului din Piaţa României - Montreal.Ca de obicei, poetul George Filip i-a dedicat fratelui său, Mihai, un poem maitrist. George Rusu a citit poemul la ora românească animată de Cristian Bucur şi i-aspus-o şi lui Eminescu. «Mieux que rien» , s-ar spune în franceza de pe aici, adică :mai bine decât de loc… - astăzi, 15 iunie, ziua urcării la cer al Sfântului EMINESCU,bunii noştri români au uitat să-i ducă o floare şi un salut.- Romanian VIP - http://www.romanianvip.com -www.oglindaliterara.ro


POEZIAPlâns la zâmbetul meuAştept să veniţi să mă luaţiŞi să faceţi ce vreţi cu mineNumai să râdeţi mereu, mereuDe zâmbetul meu.Şi chiar dacă acum sunt tristSunt pentru că îmi doresc să amMereu acelaşi zâmbet.Şi chiar dacă acum sunt singurSunt pentru că n-aţi făcutCe-aţi vrut cu mineŞi aţi plâns la zâmbetul meu.Rămân pământ de soareM-am aplecat într-o zi pe lunăŞi am văzut un soare mortDe atunci în fiecare zi îmi fac mormântulÎl luminez cu plante şi-i aduc jertfe.Un soare mort înseamnă pământÎncep să dispar, inima mi-e ceaţăIar corpul o steaVocea îmi plânge în mâiniRămân pământ de soare şiCălăuză îmi sunt.O floareCadou al vieţii şi al morţiiPrin dorul luatDe-o culoareCe prinde în pliscu-iO petală de razeDin gândurile unui copilLacrimi arzătoareSorbite de iunie.EuÎn trei puncte stătea sprijinitSufletul meuA căzut o steaŞi a mai rămas agăţat în două puncteSufletul meu.A mai căzut o steaŞi am rămas aproape eu.Iar când se va stingeUltima fărâmă de iubireSufletul meu va zbura.Noapte, fluviu…Zbateri de dragosteSălciile aripiMângâie undele timpuluiBotezând gândurileÎn curgerea fluviului.Nopţile viseazăZilele trecuteRONALD GASPARICNemărginiri îmi prindOchii plecaţiPe înălţimea clipei.Vârtejul nemişcăriiMi-aruncă visele pe malMă clatinÎn piept îmi răsunăGolul iubirii tale,Mă clatinLovindu-mi corpulDe aer,Şi astfelImensul zgomotAl murmurului meuÎn Univers se ascundeMereu aceiaşiŞi încă străpunsDe blestemul întregirii…………………………Şi chiar moartea de voi fiÎn viaţa vremiiVoi învia şi voi sărutaîntâmplarea.MameiÎn acest izvorAm văzut toate culorile curcubeului.Dacă în apele luiAş regăsi o lacrimă a mameiCare ar cuprindeToată căldura soarelui,Alături de izvorAr curge un râu al gândurilor mele.Numele meuNumele meuSe scrie într-un singur cuvânt,PentrureamintireSfârşit şi începutCeasul neamuluiSe-aude iubindu-seCu respiraţia de dincolo de râulCe se scurge în valea pleoapelorSpre inima bolţii cereşti.În sufletul unui copilStea în picăturile ploii.ApelStimată veşnicie,m-am născutCu o imposibilitate a repliciiwww.oglindaliterara.roRonald Gasparic, poet mort încondiţii cumplite la 21 de ani, impresioneazăprin soarta sa şi prin poezia saaxată pe misterul vieţii.S-a născut la 23 aprilie 1970,într-o familie de intelectuali. A debutat cupoezie la 11 ani, a publicat în cinci revisteliterare. A fost un poet precoce, precumIulia Haşdeu sau Nicolae Labiş.Era student la Politehnică. Iubeacomputerele, muzica şi munţii. În timpulevenimentelor din Decembrie 1989, s-aaflat pe baricade la propriu.Într-o vacanţă, la Brăila, a fostucis bestial de un ins de aceeaşi vârstă,făptură sub-umană, fiul unui fost colonelde miliţie. Crima s-a petrecut în 1991.S-a scris că fundalul acestei tragediieste politic, în context postdecembrist.Dar moartea lui Ronald Gasparicare şi un cifru mioritic: „Pe l-apus desoare / Ca să mi-l omoare / Pe cel moldovean/Că-i mai ortoman…”Poezia sa o citim în cheie barbiliană(vezi ciclul „Universul oblic” ) şi încheie mioritică; este testamentară, îndemnându-şi„convivii” să nu plângă lazâmbetul său.(Vasile Andru)de a nu fi.… cer circumstanţe atenuanteAcum,când am ajuns în faţa juraţilornemuririi,aduc ca singur alibial existenţei mele pe pământviaţaCer dreptul de a dăinui.Timpul meuPlâng vorbele pe drumUn om ascuns ce poate nu mai suntDeparte de tine e timpul meuAuzi-l cum cântă, cum plânge mereu.E vremea când ningeDeparte de tine, timpul meuSunt nins, sunt plâns şi golDeparte de tine, timpul meu.Şi eu, … nimeniMi-e dor de tine viaţăTrăindă, de atâta moarteŞi-ntr-un final de mâineSă-mi povestesc istoriaInimii ce palpită de eternitateŞi eu ce-am fost bătrânDe atâta copilărie pierdutăRevenind pe razele incertitudiniiŞi a creaţiei de nimeniŞi mă împodobesc cu gândul cenime’ nu-mi pătrunde.3683


ESEUTrebuie să se ştie: situaţia lingvisticădin statul nostru extrem de tânăr şi relativindependent este, cu certitudine, unadintre cele mai complicate şi mai complexeîn Europa Centrală şi de Sud-Est.În expresie statică, lucrurile se prezintăVlad Pohilăastfel: la o populaţie de circa 4 milioaneavem o majoritate de băştinaşi, românească,de peste 70%, dar şi o importantăminoritate rusolingvă – circa 20 la sută, formatăpreponderent din slavi (ruşi, ucraineni, bulgari), acestora adăugându-li-seun procent de evrei, alte 3 % din nou-veniţi din ex-U.R.S.S. (bieloruşi, armeni, azeri şi alţi caucazieni, diverşiminoritari etnici din Rusia, în majoritate rusificaţi, ceceni, alţi musulmani)şi vreo 2 % de găgăuzi – grup etnic turcofon, dar de religiecreştină ortodoxă – stabiliţi pe pământul nostru la începutul sec.XIX. Conform altor estimări, destul de aproximative – căci în R.Moldova nu s-a făcut recensământul populaţiei din 1989, cânderam încă parte a imperiului sovietic - , 10 – 15 % din băştinaşi nuse mai identifică lingvistic ca români, altfel zis, s-au rusificat. Princontrast, conform aceloraşi statistici, circa 10 la sută din rusolingviide la noi ar cunoaşte într-o anumită măsură limba română. Aşacum ne sugerează şi tema colocviului 1 , ne vom referi în continuarecu precădere sau chiar exclusiv la situaţia lingvistică în care se aflăpopulaţia băştinaşă a R. Moldova – românii, din care mulţi se autonumescmoldoveni, iar limba maternă o numesc adeseori „moldovenească”,fapt stimulat pe toate căile de către oficialităţile de laChişinău, evident, din raţiuni extralingvistice.Care ar fi motivul principal al complexităţii vizând starealingvistică din R. Moldova? Din cele vreo cinci-şase motivaţii debază – de ordin istoric, geografic, demografic, cultural, politic, economic-, vom insista asupra factorului social-istoric, dar pus înstrânsă legătură cu cel de natură culturală, spirituală.E cunoscut faptul că din anul 1812 şi până în 1918, parteade est a Moldovei istorice a fost anexată Rusiei, ocupanţii numindacest teritoriu dintre Prut şi Nistru – Basarabia. După 22 deani de aflare în matricea istorică (1918-1940), atunci când Basarabiaredevine parte componentă a României, din 28 iunie 1940istoria se repetă, Basarabia fiind încorporată Uniunii Sovietice, pedeasupra fiind şi amputată: trei judeţe de la sud şi unul de la nordsunt „dăruite” Ucrainei, aflându-se până în prezent între hotareleacesteia. În perioada de ocupaţie străină – de 150 de ani! – la noia avut loc un proces acerb, şi orchestrat, nu accidental, de rusificare:limba băştinaşilor a fost scoasă din biserică, din învăţământ,din administraţie, din exerciţiul juridic, au fost blocate sau interziseorice relaţii, orice schimbări culturale cu ceilalţi conaţionali, aflaţiîntr-o situaţie net avantajată – din Regatul Român, din Transilvaniasau din Bucovina, unde românii de o relativă autonomie culturală.Ţarismul, apoi regimul comunist de croială stalinistă aurecurs la aceste măsuri draconice, neîndoios, neîndoios, din raţiunipolitice pentru a justifica încorporarea Basarabiei, pentru a legitimaocuparea unui pământ străin, încercând să demonstrezecă-i aparţine „de drept”. În acest scop, dincolo de colonizarea masivăa Basarabiei cu elemente etnice străine, stăpânirea rusă apedalat extrem de energic pe ideea existenţei aici a unei limbi, iarmai târziu şi a unei naţiuni „moldoveneşti”, distincte de cele româneşti.Trebuie să recunoaştem cu tristeţe că această politică diabolicăîn mare măsură a prins: şi mă gândesc nu numai la faptul căîn Constituţia R. Moldova scrie, în art. 13 (sic!) că limba de stat lanoi e „moldovenească” – nu româna. Doar băştinaşii acestei republicivorbesc unul din graiurile de bază ale limbii române, pe cândîn toate sferele vieţii social-culturale se utilizează, totuşi, limba românăliterară. Mă gândesc acum mai ales la o desperantă realitatede la noi: cât de mult a fost alterată, în anii de ocupaţie străină,conştiinţa etnolingvistică a unei părţi însemnate a populaţiei băştinaşe,încât unii, poate chiar mulţi, mai cred sincer că vorbesc olimbă apropiată, dar nu identică cu româna, nu româna însăşi.Poate şi mai nocivă s-a dovedit a fi la noi invazia, presiunea limbiiruse asupra celei române, astfel încât astăzi asistăm la o devastatoareinfluenţă a acestui idiom slav asupra limbii vorbite şi chiarscrise în R. Moldova.3684Limba română din R. Moldova,între primejdii şi speranţewww.oglindaliterara.roNu este cazul să insistăm, aici şi acum, că băştinaşii R.Moldova sunt români şi vorbesc limba română. Mai aproape de subiectulnostru, vom prezenta o „stratificare” – personală, subiectivă,deci, întru câtva -, a vorbitorilor de română de la noi prinprisma purităţii sau dimpotrivă, a impurificării, alterării limbii materne.Astfel, conform estimărilor noastre, avem în R. Moldova treimari grupuri distincte de populaţie românofobă:a) grupul rustic – locuitorii satelor, cu un nivel mediu deinstruire sub acesta;b) grupul urban – locuitorii oraşelor, cu aproximativ acelaşinivel de instruire;c) intelectualitatea, fie de la ţară, fie de la oraş, inclusiv tineretulstudios.Fiecare grup, sau categorie, din cele enumerate, presupun,comportă sau chiar implică anumite caracteristici de ordin lingvisticdestul de clare.Astfel, reprezentanţii convenţionalului grup a) – „rustic” –au un limbaj românesc relativ curat, adică mai puţin influenţat delimba rusă. Totodată, limbajul acestora excelează printr-o pronunţiedialectală, identică celei din Moldova din dreapta Prutului, şiprintr-un vocabular restrâns, sărăcăcios. Din punct de vedere demografic,e de menţionat că în satele noastre este o populaţie îngenere îmbătrânită, cum foarte mulţi tineri au plecat fie la oraş, fieîn alte ţări.Grupul b) – „urban” – se caracterizează printr-un limbajmai rusificat, cu numeroase barbarisme şi calchieri din limba rusă.Sub aspect demografic, locuitorii oraşelor noastre sunt mai tineridecât cei de la ţară. Din păcate, tocmai tânăra generaţie urbanăsau urbanizată a preluat nu numai lexeme ruseşti, nu numai elementede sintaxă rusească, dar şi o pronunţie rusificată, care semanifestă printr-o oribilă pentru noi palatalizare a consoanelor b, d,n, t, urmate de vocalele e, i.Virtualii reprezentanţi ai grupului c) – „intelectual-tineresc”-, în linii mari, stăpânesc o limbă literară curată, corectă, apropiată,într-o apreciabilă proporţie, de limb a română literară, standard,sau „exemplară”, ca să recurgem la un termen lansat de marelenostru compatriot, regretatul savant lingvist Eugeniu Coşeriu.Primejdiile de ordin lingvistic de l a noi, pe care le-amanunţat şi în titlul prezentei comunicări, îi vizează într-o măsură covârşitoarepe vorbitorii din categoriile a) şi b).Principalul pericol, credem noi, rezidă în influenţa masivă,nefastă, devastatoare asupra românei din R. Moldova, pe care oexercită limba rusă în cele mai diverse şi mai surprinzătoare manifestărişi forme. Fenomenul este pe cât de detestabil, pe atât deexplicabil. Pe parcursul unui secol şi jumătate rusa a fost în acestţinut ca la ea acasă, stăpână atotputernică şi autoritară, rusificareasub orice formă fiind stimulată oficial. Apoi, cum decenii la rând s-a promovat ideea aberantă a existenţei unei limbi „moldoveneşti”distinctă de cea română, era firesc să se facă tot posibilul caaceastă limbă – „moldovenească” – să difere cât mai mult de românaexemplară. În scopul propus au fost larg deschise porţile Cetăţiipentru a facilita invazia rusei, invazie mult favorizată, în 50 deani de regim comunist, de stupida politică a aşa-zisului „bilingvismarmonios”, care în realitate proclamă, când mai discret, când făţiş,adică mai brutal, supremaţia omniprezentă a limbii „fratelui maimare” . Şi-au făcut efectul, evident, şi eforturile autorităţilor ţariste,apoi sovietice de a opri accesul aici al valorilor culturale, inclusiv lingvistice,din România, precum şi tot soiul de interdicţii la utilizareaanumitor cuvinte, expresii şi ortograme, considerate „pur româneşti”,sau „prea de tot româneşti” – aşa ar fi mai potrivit să categorisimmodul de atunci de a vedea lucrurile, dacă e să le spunempe nume. Liste cu asemenea lexeme şi ortograme erau transmise– prin circulare venite de la conducerea de partid via cenzura oficială(numită în U.R.S.S. eufemistic Glavlit – „Direcţia pentru păstrareasecretelor de stat”!) – la edituri, în redacţii de ziare şi reviste,la Radio şi TV, la teatre, în sălile de spectacole etc. În această situaţie,înrâurirea limbii ruse a devenit la noi catastrofală, atacând– cu precădere în ultimii 50 de ani de ocupaţie sovietică – toate nivelurilelimbii. Vom încerca să demonstrăm veridicitatea acesteiafirmaţii.(continuare în nr. viitor)


EVENIMENTAceşti copilaşi-poeţi îmi aduc aminte de primelemele poezii, scrise în curtea bunicilor, iardoamna institutoare Alexandrina-Corina Vilsanîmi evocă un chip drag de care ştie numai sufletulmeu. Am fost impresionat de aceasta duioasăosteneală (o revista de poezie scoasă de oşcoala primară) şi, drept urmare, propun domnuluiGheorghe Neagu, care a fost decorat de unuldintre preşedinţii României pentru merite culturale,să publice în revista domniei sale, “Oglindaliterară”, aceste mici scântei ce vor aprinde,poate, peste ani, marile făclii ale spiritului românesc.Mă înclin în faţa acestor copii-poeţi şi adoamnei Alexandrina Corina-Vilsan, urându-le săfie piatra peste care trece neabătut valul vremii.Prin aceasta înfaptuiesc şi un omagiu adus sfinteimele mame, Ana, care a învăţat cândva laaceastă şcoală din comuna Dragoteşti-Gorj.Laurian StănchescuREVISTA CLASEIRevista şcolară editată de Şcoalaprimară Dragoteşti-GorjIunie 2008Coordonator:Alexandrina-Corina VilsanMOTO: “Omul care nu este decât frumos,este frumos numai când îl priveşti; omulînţelept şi bun este întotdeauna frumos”.CopilăriaSă fii copil,Să râzi şi să zâmbeşti,Să cânţi, să desenezi,E tot ce îţi doreşti.Victor Sterom-DeasuprataineiSă fii copil,Să-nveţi şi să iubeştiCe e frumos pe-acest pământ,Tu asta îţi doreşti.Să fii copilŞi astfel să rămâi,Să nu cunoşti ce-i greul,Copil mereu să fii.Un poet de o gravitate trăită ce abordează poezia epică şilirică frontal,confesiv,este Victor Sterom în volumul cu un titlu simtomaticDeasupra tainei,poeme,Editura Karta-Graphic,2008.Luciditatea observaţiei,trăirea obsesivă,pe care se bizuiemajoritatea tablourilor extompează sentimentalismul. Poemelesunt trăiri solemne înfiltrând cititorului un aer misterios şi atemporal.Poeziatrăieşte hrănindu-se din propria sevă ce ţâşneştedin interiorul metaforei:astăzi am visat un drum nou în poezie./îmispunea cineva că este vremea.../mă uitam la el ca la un începutde munte,/mi se părea că vârful îl poartă prin stele,/că rădăcinazboară prin furtuna/care,încet/se instala în mine;(muntele).Rafinamentul acestor poeme stă în schimbarea recuziteitradiţionale.Poetul trăieşte momentele surprinse de eul său exprimânduleprintr-un limbaj poetic emancipat,iar atmosfera este ritualizatăpână la mitologizare,este în chip evident reflexul uneinotaţii superioare:cobor încet dealul./copila pe umeri priveştecerul./mari şi nesfârşite cârduri de păsări care pleacă./fetiţa leface cu mâna.(golul acela din depărtare ia foc).Metafora sentenţioasă cu care,uneori,se sfârşesc poemelevădesc limpede încercarea de a filtra vechea sensibilitateprintr-o percepţie nouă.Un soi de hieratism al reprezentării dăpoeziei fior şi grandoare.Efectul vine din răscolirea arhaicităţii cuAlexandra-Mihaela Osman, cls. a IV-aPrimăvaraPrimăvara a sositFirul ierbii a-ncolţit.La-nceputul primăveriiVestitorii-s ghioceii.Mai exist-un vestitorMărţişorul călător.Toţi copiii-l îndrăgescŞi cu drag îl dăruiesc.Diana Laura Vilsan, cls. A IV-aCopilăriaÎntr-o vremeEu mică eramŞi-ntr-una mă plictiseam,Dar am crescut,Am mers la şcoalăŞi coşmarul mi s-a dus.Am învăţat să scriu, să citescMulte poezii frumoaseCare mă vrăjeau.De atunci n-am mai trăit într-un coşmar,Ci într-un vis frumos.Bianca-Florina Becheanu, cls. a IV-aRugăciune pentru toţi copiii lumiiVino, Doamne, pe PământSă vezi copiii cum sunt,Unii nu au ce mânca,Alţii zac de boală grea.Ne rugăm, Doamne, la TinePe pământ să fie bineDă-ne, Doamne, sănătate,Pe masă nişte bucate.Doamne, azi îţi multumimŞi cu drag noi te iubim.Dă-ne, Doamne, îndurate,La mulţi ani cu sănătate.Ana-Maria Racoceanu, cls. a IV-aelementele noului curent literar globmodernul,fenomensesizat,prima oarăde subsemnatul:revin în creştere ca unfrunziş de amintiri/prin care am trecut./sângelemeu şi zilele mele aurăzbit/încăpătoare de speranţă/şi iubire;(deasupratainei).Experienţa îndelungată,spiritualcritic al lui Victor Sterom îl fac să fie obsedatde himera profunzimii,de rădăcinilearhetipale ale sănătăţii poeziei,este convins că aceasta este veşnică,prin însăşi existenţa Poetului:ori a intratîn sângele meu definitiv/şi nu maiAl. Florin Ţenepot,nu mai pot să îndur pe cei/care miofură de sub ochi.(rugă pentru sănătatea poeziei).Poetul are o prospeţime a imaginaţiei incontestabilă şi opercepţie frustă a materialităţii răvăşite.Decorul e aproapeireal,scenografia e un ritual în faţa timpului:ar trebui să deschidemceasul/cel ce stă între două capace de viaţă şi moarte(.ceasul).Excepţionala capacitate de a da carnaţie obsesiilor,de a leelibera în metafore,fac din poemele lui Victor Sterom tablouri cusecvenţe surprinzătoare.In Deasupra tainei freamătă sensibilitatea unui poet cu experienţăşi admirabil.www.oglindaliterara.ro3685


ISTORIE LITERARĂRomânii din Montreal şiCezar IvănescuProgramarea întâlnirii literar-omagiale, In memoriam –Cezar Ivănescu, pe data de 7 iunie 2008, ora 14.00 (ora 21.00 înRomânia) , părea total neinspirată. Cine va renunţa la deschidereacampionatului de fotbal, pentru o întâlnire în cinstea unui poet, fieel chiar renumitul bard moldovean Cezar Ivănescu? Aşa se întrebauunii sceptici. De vină, lipsa de informare a organizatorilor -Asociaţia Scriitorilor Români din Canada şi Cenaclul ”Candela deMontreal”, rupţi de pasiunea pentru jocul numit prin America deNord - ”soccer” şi cam pe ultimul loc în ierarhia sporturilor demasă. Dar nu a fost aşa, chiar dacă în prima jumătate de oră nuerau prezenţi în singura sală de spectacole mai “ca lumea” a comunitaţiiromâne din Montreal (la biserica ”Buna Vestire”) decâtaproximativ 25 de persoane. Treptat, treptat, numărul participanţilors-a dublat. Din toate colţurile Montrealului, ba chiar şi din exterior,au apărut iubitorii pasionati de poezie, de Ţară şi de neam.Programul susţinut spre cinstirea marelui dispărut, titanal culturii româneşti, s-a desfăşurat astfel:Pentru început, maestra Stana Bunea, harpistă de taliemondială, i-a întâmpinat pe participanţi cu muzică divină, mângâindcoardele sufletelor celor care au lăsat totul la o parte pentru a fiprezenţi la eveniment. A urmat slujba religioasă, de pomenire şisfinţire a colivei, covrigeilor, vinului şi a berii negre – preferataMaestrului. După cuvântul de bun venit al lui Victor Roşca – dinpartea Cenaclului “Candela de Montreal”, subsemnatul, după oscurtă prezentare a programului şi a prieteniei mele cu marele dispărut,am citit un minunat şi impresionant omagiu scris de poetulLaurian Stănchescu – Tragismul vieţii poetului Cezar Ivanescu, laIaşi, lângă trupul neînsufleţit al lui Cezar, chiar în ziua înmormântării.Acest mesaj scurt, dar profund, i-a impresionat puternic peascultători. Maestra Stana Bunea, alternativ cu programul, a interpretatarii din Bach, Haendel, Donizetti precum şi din anonimi aisecolului XVI.Apoi s-a citit “O evocare post-mortem a poetului CezarIvanescu, pentru fraţii noştri canadieni” trimisă de scriitorul IonMurgeanu, fost coleg şi prieten cu Maestrul, cel care a elucidatmulte animozităţi referitoare la poet şi opera sa.Poetul George Filip, vechi prieten cu Cezar cu multînainte de a alege calea exilului, a recitat o impresionantă poeziededicată Maestrului numită “Vă spun despre Cezar”. MaestraStana Bunea a acompaniat magistral recitările, inspirată ad-hoc depoemele recitate. A revenit poetul George Filip care a citit un minunatşi impresionant eseu, “La al treilea gong”.Profesoara Doina Hanganu a recitat poemul Descântec,dat…!) - tradus în limba engleză - Seed Time and Harvest, deMuguraş Maria Petrescu. Tot aşa cum l-am recitat la ultima lansarede carte a Maestrului, la Opera din Tirana (în limba engleză –recitare apreciată de Poet) tot aşa l-am recitat şi la Montreal. Apois-a audiat Testamentul lui Cezar Ivanescu, s-au ascultat unele dinimpresionantele cântece compuse şi interpretate de Maestru (plusDoina lui Eminescu) şi s-a vizionat în premieră absolută ultimul clipcu Cezar şi subsemnatul, realizat la Tirana de iubita fiică a Poetului,Clara Arustei.….Anumiţi trepăduşi/ trepăduşe care se dau organizatoride evenimente culturale în numele românilor din Canada, ca deobicei, aveau alte treburi şi nu au participat la eveniment. Unii scriitoridin Asociaţie au lipsit motivat, alţii total nemotivat. Un “mare”organizator de suşanele cu artişti aduşi din România la Montreal(nu-i dau numele să nu-l huiduie lumea), a promis că va anunţaprin email evenimentul, dar nu a făcut-o… Când am întrebat în salădacă există cineva care a primit de la ”onorabil” email-ul în cauză,am aflat – nu neapărat cu mirare, bănuindu-i caracterul, că nimeninu a primit aşa ceva. De ce oare? Deci, avem şi noi pe aici, prinMontreal, ”faliţii” noştri. Categoric, avem o problemă de comunicarecu cele aproape 50 000 de suflete de români care respirăaerul provinciei Quebec.Dar oricum, aşa cum i-a spus lui Cezar marele ConstantinNoica, “…peste tot am simţit că este vorba de ceva “sacru” înscrisul d-tale.”) – tot aşa şi noi, am simţit ceva sacru în evenimentulde la Montreal.Drum bun spre eternitate, Maestre Cezar Ivanescu!Semnez cu umilinţa unui prieten pentru vecie,alex cetateanuIunie, 2008, la Montreal.P.S.: Vă rugăm aveţi în vedere cele de mai jos:Preşedintelui României,Excelenţa-Sa, Domnul Traian Basescu, Montreal, 7 iunie 2008Stimate Domnule Preşedinte,poeta Vochita Vadan a recitat poemul Supremum vale şi poetaMariana Munteanu a recitat poemul Extaza. Eu am mai recitatDoina (Oralităţi) şi unul din poemele mele favorite, despre careMaestrul mi-a destainuit că l-a creat în anul 1968; este vorba deunul din poemele vizionare Rod (! nu-şi uita carnea tiparul ei ciu-Noi, românii din Montreal, prezenţi astăzi la întâlnirea,In memoriam – CEZAR IVANESCU, organizată de AsociaţiaScriitorilor Români din Canada (Cenaclul Eminescu) şi de Cenaclul“Candela de Montreal”, vă rugăm să dispuneţi iniţiereaunei anchete pentru elucidarea morţii marelui poet românCezar Ivănescu, medaliat cu “Steaua României” în grad de Comandor.Cu deosebită stimă,Participanţii la întâlnire.3686www.oglindaliterara.ro


LECTURI SUB ABA JURTHANATOSUL DE SORGINTE BACOVIANĂla Cezar IVĂNESCUMOTO:„Voi pleca departe, departe!Ce neguri adânci mă-nconjoară!Ce noapteSpăimoasă asupră-mi s-aşterne!Nu pot nici s-o-mprăştii şi nici s-o astâmpăr.Vai mie, vai mie!Pătrunde în mine şi morbul dureriiŞi morbul aducerii-aminte.”(Cezar Ivănescu, Numitul G. B.)În Postfaţa la volumul La Baaal (Editura Eminescu,Bucureşti, 1996), Theodor Codreanu îl situează pe CezarIvănescu într-o triadă de poeţi neîntrecuţi în relevarea dramatismuluimorţii: „De la Eminescu şi Bacovia, nici un alt liricromân n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşacum a făcut-o acest poet…” (p. 454).De altfel, „drama în trei tablouri şi un epilog” , cum îşiconsideră Cezar Ivănescu poemul dramatic Numitul G.B.,are pe pagina de gardă un citat elocvent aparţinând criticuluiNicolae Manolescu, anticipându-se astfel scenariul şiideatica acestei producţii literare: „Dintre poeţii români, Bacoviae singurul care s-a coborât în infern. Vedeniile aduse lasuprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare, fulguranteca imaginile de la panoramă.” (în Cezar Ivănescu, LaBaaad, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979, p.383).Într-un eseu despre poezia bacoviană, am adus în discuţieelementele de teatralitate recognoscibile în lirica luiBacovia, chiar în Plumb, unde asistăm la un monolog deesenţă hamlet-iană, cavoul – spaţiul-carceră – fiind scenaunde actorul îşi joacă rolul unui însingurat/ damnat, predispusla autorecluziune, iar florile de plumb şi funerarulveşmânt reprezentând recuzita (şi ea funerară), inerentăunui decor al thanatosului.În poemul dramatic Numitul G. B., subintitulat CubulNegru sau Descripţia sicriului, Cezar Ivănescu recurge lao „înscenare dramatică (…) monologică şi lirică”, în spirit bacovian.(Artur Silvestri, Prefaţă la volumul Rod, colecţia„Cele mai frumoase poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1983,p. 8).Protagoniştii având nume generice (personajul, Bărbatulşi Femeia) – în fond, cele două voci-ecou ale eului –sunt din plămadă bacoviană, trăsătura definitorie fiind angoasa,tipică eroului liric din lirica lui Bacovia, care a uzeazăde gestul ostentativ al recluziunii – ca semn evident al nonaderenţeisale la o societate care-l încorsetează.„Spaţiul” de manifestare al protagoniştilor este „Un cubnegru, subsol capitonat cu catifea neagră,/ ne înconjura întrepodele, plafon şi pereţi, nicio fereastră” (p. 386).O dovadă grăitoare că avem de-a face cu motivul dublului(sau o dedublare a protagonistului) este faptul că atâtPersonajul cât şi Bărbatul, în tinereţe, aveau predilecţie pentrurecluziune, mărturisirea unuia şi a celuilalt (aproape identice)făcând aluzie la poezia Singur (volumul Scânteigalbene), a lui Bacovia, unde repetarea cuvântului odaia, înpoziţie iniţială de vers, la începutul fiecărei strofe (versulwww.oglindaliterara.roîntâi), reliefează spaţiul-carceră: „B:…mai toată vremea şedeam închis înlocuinţă, citind broşuri socialiste…”(p. 392) şi „P: …şi-n camera mea mănchideamca-n sicriu, de teamă să nufiu obligat (…) să particip la vreo procesiune…oricare… nu vroiam să Constantin Miuaparţin niciunui ordin, niciunei ordini!”(s. n. – p. 401).Modernitatea acestui poem dramatic reiese şi din prezenţa– pe de o parte – a indicaţiilor regizorale uzitate dePersonaj: „Eu voi rosti versul, iar voi îl reluaţi ca pe un cântecgregorian, (…) efectul lui e cu adevărat obţinut dacă văevidenţiaţi pietatea şi nu vocile (…) şi… mai… ales… după…fiecare… vers… izbiţi… o dată cu pumnul în masă” (p. 407),ca şi prin repetarea fiecărui vers (conform indicaţiilor regizorale,Personajul fiind aici , în egală măsură, actor şi regizor),amintind, în felul acesta, de refrenul corului în teatrul antic:„P: A fost odată o scrumbie (concentrat, cu o urmă de surâs)/B şi F: A fost odată o scrumbie/ P: La domnul Şmil în prăvălie/B şi F: La domnul Şmil în prăvălie…” (p. 407-408). Reluareafiecărei replici de către B şi F o putem socoti ecoulvocii protagonistului.Pe de altă parte, modernitatea poemului în discuţieeste dată şi de folosirea limbajului alb, definitoriu pentruteatrul absurd (iată locul unde Cezar Ivănescu se apropiede Caragiale şi Eugen Ionesco!):„B: Sunteţi bun să ridicaţi oberlichtul… (luminat surprinzător)acela şi să ne relataţi tot ce se întâmplă… (…)P (urcat pe un scaun. Scurt. Ca un comunicat):Ninge grozav pe câmp la abatorŞi sânge cald se scurge pe canalPlină-i zăpada de sânge animalŞi ninge mereu pe-un trist patinor…B (răstit): Al cui sânge, domnule!P: E albul aprins de sânge-nchegatŞi corbii se plimbă prin sânge… şi sugDar ceasu-i târziu… în zări corbii fug, -Pe câmp la abator s-a înnoptat.B: Al cui sânge, domnule?” (p. 411-412).De reţinut că versurile declamate de Personaj aparţinpoeziei bacoviene Tablou de iarnă.Un alt element al modernităţii, şi el specific teatruluiabsurd, este paradoxul : „P: …de ce m-aţi adus aici… domnilor?B: Nu am timp să-ţi explic, dar, să ştii că poţi la fel debine spune că dumneata ne-ai adus pe noi aici…” (p. 412).Având în vedere trama poemului dramatic şi thanatosulde sorginte bacoviană aduse în discuţie, pornind de laconsideraţiile lui Nicolae Manolescu, acum putem spune călui Bacovia i se alătură Cezar Ivănescu în descindereape tărâmul infernului şi relevarea lui cu mijloacele liriculuide esenţă dramatică.3687


ESEUÎntre Dionysos şiNietzsche… filozofând cu “ciocanul” şirăsturnând “blestemul” moralei(urmare din numărul anterior)Mircea Homescu§) Nu-i muncă acea strădanie care nu serveşte câştigăriiexistenţei - zice ştiinţa; dar nu-i muncă nici “lucrarea” care te odihneşte- zic misticii schivnici din pateric.Se vede treaba că toate decurg din “originea” muncii;ea fiind dată omului - în clipa alungării din paradis - drept pedeapsă/ caznă, nicidecum drept… recompensă, sau mijloc dedivertisment. Încă un argument care developează, în conştiinţaomului, adevărul despre lipsa de dragoste faţă de muncă,de altfel resimţită, inconştient, de către mai fiecare dintre noi.§) Binele şi cinstea se învaţă; nu se moştenesc; nu “vin”de la sine, nici în dar.Nici nu se învaţă odată şi pe urmă… să le avem până lamoarte. Ci încontinuu. Fără încetare. Cu trudă, însă; cu nespusde multă trudă. Şi cu disperare, precum multe în viaţă. Este uncrud destin al omului ca binele să i se apropie cu sfială de suflet,în vreme ce răul se “lipeşte” de noi fără a băga de seamă.Şi poate că din asta ni se trage şi disperarea.§) Refulare, defulare - vorbe pe care le rostim fără să leprea înţelegem.Refulare = alungarea în inconştient (sau subconştient?!)a tot ce nu ne convine, sau a tot ce “nu merge” din punct de vedereconvenţional, social, etic şi moral.Defulare = izbucnirea refulării în faptă, gest, vorbă - dupăsublimare / transformare în ceva acceptat de norme, de formalismulconvenienţelor; revenirea în viaţă a unor refulări “convertite”,purtătoare de “siglă” pozitivă.De fapt freudismul psihanalitic se construieşte pe binomulrefulare - defulare, existent deodată cu conştientizarea decătre om, a intercondiţionării sale vizavi de semenul din stânga şidin dreapta sa. Şi poate că soarta defulării este decisă de categorialogic-raţional-etică numită … conştiinţă.În sine conştiinţa nu există, nu apare mai exact zis,decât din momentul când omul dobândeşte sentimentul con-existenţial,alături de semeni în părerea şi aprecierile cărora se oglindeşte… critic. 1Este, aşadar, conştiinţa o “stare “ a integrării individului însocial; în câţiva - iniţial, în toţi - ulterior şi în prezent.Dar nu trebuie să negăm conştiinţei “fărâma” de divin pecare o conţine, fiindcă conştiinţa este şi răspunsul Creatorului larugămintea creaturii / omului.Dialogul “om - Dumnezeu” implică neapărat conştiinţa,dreapta cântărire a vieţii, păzitorul nostru de greşeală, de răutate,de păcat.Ceea ce nu este de ignorat azi, când omul aleargă disperatdupă puncte de reper stabile, după “stele polare” de permanentăreferinţă.§) Evrei şi … iudei, în semitismul lumii şi timpului. Istoriceşte,evreii şi-au îndeplinit misiunea, odată cu zămislirea, dinsânul stirpei lor, a lui Iisus, răscumpărătorul lumii. Ideologia creştină,cuprinsă în Evanghelii şi “comentată” în Fapte, Epistole şiApocalipsă, preluată de evrei - mai întâi - apoi de către toţi “convertiţii”la creştinism, a împlinit destinul acestui neam. Iudeii, adicărestul “fiilor” Sionului, sunt “aripa” neamului care l-a renegat pe cel“ieşit” dintre ei, care ş-a judecat, umilit şi ucis prin crucificare.Evreii s-au confundat, în istorie, cu primii creştinii, disipându-seapoi în masa creştinătăţii de pe terra.Iudeii au rămas - şi sunt şi azi - purtătorii drapelului anticreştinismului- înainte de orice - şi ulterior ai altor “filozofii” religioase,sau sociale - inclusiv rasiale - deşi ei sunt primii caredeplâng rasismul (nu integral, ci doar pe cel… antisemit).§) Orice “contact” al omului cu Dumnezeu este imposibilprin mijloace ştiinţifice şi tehnice convenţionale.Refuzând revelaţia, refuzăm “aflarea” divinului a Divinită-ţii şi a Creatorului; refuzăm comunicarea cu Dumnezeu.Filozofia şi ştiinţa şi-au dat mâna în “efortul” de a demola…revelaţia, de câteva bune sute de ani.Atâta amar de vreme, astfel de intenţii n-au reuşit altcevadecât să demonstreze… posibilitatea, necesitatea şi realitatea revelaţiei.Istoria lumii, regândită …, oferă numeroase exemple despreposibilitatea, necesitatea şi realitatea revelaţiei.Istoria lumii, re-gândită… , oferă numeroase exempledespre posibilitatea şi realitatea revelaţiei.Cât despre necesitatea revelaţiei, fiecare individ poate depunemărturie, după dimensiunea morală a personalităţii sale.Mai devreme sau mai târziu fiecare ne “întâlnim” cu Dumnezeu,pe cărările imprevizibile ale vieţii; de cele mai multe oriatunci când ne aşteptăm cel mai puţin.Ideea de Dumnezeu ni se relevă puternic şi clar atuncicând medităm, alături de Caro (citat de P. Courbet ) asupra “legitimităţii”lui Iisus şi a creştinismului:* Sau Iisus este Fiul lui Dumnezeu cu adevărat, sau nueste nici măcar un om superior (cum acceptă, concesiv, să-l considereunii sceptici raţionalişti(, nici măcar un om de o deosebitămoralitate, de vreme ce El a creat divinitatea Sa amăgitoare prinmijloacele cele mai vinovate. Îndepărtaţi divinitatea din persoana luiIisus şi nu va mai rămâne din El nici măcar un om onest, ci înşelătorullumii.* Sau creştinismul este adevărul absolut, definitiv şi suprem,sau nu trebuie să vedem în el decât o îndelungată minciunăcare durează de aproape două mii de ani, clădită pe înşelătorie şipe uşurinţa de a crede, susţinută prin intrigă şi despotism.§) Ai fost lovit, jignit sau nedreptăţit de neînţelegerea,invidia sau ura “confraţilor” de breaslă, a egoiştilor, sau a“supra-docţilor” din juru-ţi, prin ceea ce au gândit, grăit, sauscris despre tine? Să nu te mânii, să nu te mâhneşti şi nici să nute laşi zdrobit. Ştii doar că fulgerele - chiar dacă-s ale prostiei şinu ale înţelepciunii - nu lovesc decât... vârfuri, piscuri sau “înălţimi”;niciodată nu pică pe muşuroaie de cârtiţă, pe “mărunţişurile”stirpei omeneşti, pe non-valoarea snoabă şi guralivă.§) Regretabile erori opţionale, chiar dacă au bântuit, câteodată,nişte minţi “dotate”.N-ar fi posibil - cred unii ambiţioşi - să creezi fără ca, maiîntâi, să nu distrugi ceva, inclusiv… valori teoretice. Unde-i eroarea?În ordinea / succesiunea serierii problematizărilor. Intrinsec,nici nu-i nevoie să distrugi pentru ca să poţi crea.Este încă “spaţiu” liber - în lumea fizică şi în cea a ideilor- destul, ca să poată crea toţi cei ce se cred chemaţi s-o facă. Inversuleste însă absolut necesar; adică să nu distrugi fără să pui înloc ceva, sau măcar să… propui; este inacceptabil.Atenţie, deci, demolatori de profesie!Un corifeu celebru al “distrucţiei“ scria cândva, sfidândbunul simţ funciar al omului obişnuit, că plăcerea de a distruge nuera egalată, în fiinţa sa, decât de … puterea de a distruge.Amarnică eroare; dacă a distrus ceva, prin opera sa, filozofulcu pricina a distrus… prestigiul moral şi demnitatea lui însuşi,a personalităţii care a fost şi a rămas, dar … cu “petele” pe care şile-a pus singur pe efigie.Nicio clipă nu l-a frământat nevoia de a crea ceva în loculconceptelor a căror demolare a dorit-o, dar… n-a prea realizat-o.Jalnic este mecanismul intim care aprinde în el focul mistuitoral negativismului, mecanism autoapreciat de către “posesor”drept dionisiac. Şi-acum, atenţie! urmează culmea sfidării.Filosoful se autoevaluează drept un destin pentru culturalumii fiindcă “natura mea dionisiacă (...) nu ştie să despartă facerearăului de încuviinţare.”Desfide oricui dreptul de a-i cere socoteală pentru dionisiaca-ilegitimitate de a distruge, fără a lăsa în loc altceva decât …himere.Comentariile se exclud de la sine.3688www.oglindaliterara.ro


MERIDIANE LIRICEHENDRI SPESCHAHENDRI SPESCHA1928 – 1982Iatǎ revin (Uss)Iatǎ revinuriaşii negride carnavalMâini de rǎşinǎFeţe livideGuri de focIatǎ murindsperanţaRecoltaAbandonulalunecǎ pesteumǎrul meuPasǎre cenuşiea nopţii(Raccolta)Dinspre câmpul griverdevin libǎrcilesǎ-şi adune recoltaEu am (Jeu hai)Nu am din limbǎdecât tǎcereaNu am cu minedecât sǎrǎciaAm o lume întreagǎNinge o ninsoare (Ei neiva ina neiv)Ninge o ninsoareşi casa mea respirǎ iasomieNinge o noapteşi sufletul îmi e melancolieNinge o ninsoare în mineşi orele-mi alunecǎîn giulgiulviitoruluiLui Urs (Ad Urs)Tu erai o speranţǎeraiAcum eşti de-al nostrueştimortSe duc deja (Gia van)Se duc deja spre ţǎrmvânturile sfârşituluiLocuri de pândǎse deschid peste cenuşiuZiua reţine o ultimǎ razǎpentru floarea luminiiNǎscut la Trun (Surselva), esteunul dintre cei mai mari poeţi romanşi.A fost profesor la nivel primar şisecundar, secretar al Ligii Romanşe(Lia Romontscha) între anii 1968 –1978.Scrie în romanşa sursilvanǎ nuvele,piese de teatru, dar mai ales poezii.Ca poet, el aduce un suflu nou în literaturaromanşǎ. Acest mare neînţeles,cultivǎ o poezie originalǎ, obscurǎşi surprinde printr-o insolitǎ folosire acuvintelor şi prin raritatea verbelor.Importanţa lui depǎşeştearia lingvisticǎmaternǎ şifrontierele ţǎrii sale.Ce-ai fǎcut (Tgei has ti fatg)Ce-ai fǎcut din minenopţile îmi sunt mǎri deneliniştemerg bâjbâind prin luminǎca un orbcad în ispitǎCe-ai fǎcut din minePrezentare şitraducere:IOANA TRICǍAURELIA RUSU ŞI PRESTIGIUL...(urmare din pag. 3678)asupra unei femei”, corect – „glose asupra unui famen”; Perpessicius,în Opere V a citit „creerul lui Goethe”, în realitate – „cornul luiGoethe”, sintagmă simbol pe care poetul o cunoştea. Cu o acribieimpresionantă, Aurelia Rusu dovedeşte diletantismul unor lecţiunişi improvizaţii ale lui Petru Creţia. În nr. din Manuscriptum (1991),Creţia afilia eronat textul compoziţiei Doina, doiniţa postumei Linda,tipărită de Perpessicius în Opere IV, citind în loc de hârci – «? arci»şi în loc de timpilor – scumpilor. „Spectaculoasă” e lecţiunea Pisaîn loc de Tisa, în acelaşi context, ajungându-se la enunţuri rocamboleştide felul: Cât e-n Pisa dealu mare, în loc de Cât e-n Tisa dela Mare (pp. 82-104). Demonstraţiile Aureliei Rusu nu sunt niciodatăplictisitoare, deşi materia e, prin natura ei, aridă. Domnia sareuşeşte să facă dintr-o asemenea materie „naraţiuni” vii, pe carele trăieşte cu întreaga pasiune. Nu are totuşi veleităţi exclusiviste,fiind conştientă că unele din propriile lecţiuni pot fi amendate.Un alt domeniu în care excelează cu asupra de măsurăeste cel al atribuirilor. Este un spaţiu la fel de pretenţios, care implicăfler de „degustător” al textelor eminesciene. Ediţia academicălasă deoparte unele texte eminesciene din Timpul, sub diverse motivaţii.Mai ales articolele din anii 1877 – 1879 pun probleme deatribuire la trei autori: Eminescu, Slavici, Caragiale. Un exemplu:necrologul despre Nicolae Scurtescu a fost introdus de D. Vatamaniucîn vol. IX din Operele lui Slavici. Demonstraţia AurelieiRusu, absolut magistrală, atestă că Slavici nu putea să scrie unwww.oglindaliterara.roasemenea necrolog, autorul fiindu-i ostil lui Nicolae Scurtescu. Înschimb, toate datele contextuale, de conţinut şi de stil, pledeazăpentru paternitatea eminesciană. (pp. 134-156). Un alt articol, Grădinabotanică, a rămas îngropat în paginile Timpului din 8 septembrie1878. Aurelia Rusu face proba necesară pentrupaternitatea eminesciană. (pp. 157-160).Dar „piesa de rezistenţă” a volumului este amplul studiudespre Gruie Sânger – „măr însângerat”, analiză arhetipală, erudită,nuanţată a uneia dintre tragediile lui Eminescu, Gruie Sânger.Studiul datează din 2006 şi are sensul unei replici date acelora(între alţii, Nicolae Manolescu şi Petru Creţia) cărora teatrul eminescianli se pare lipsit de valoare. Lui Petru Creţia, în introducereala Opere, VIII, teatrul i se prezenta ca „fantasmă poetică”,naivă, în ordinea utopiilor istorice. Aurelia Rusu etalează admirabilecalităţi hermeneutice, comparatistice, pătrunzând într-un universal fiinţei eminesciene plin de surprize, raportabil la mari construcţiidin literatura şi gândirea europeană, chiar dacă Eminescu nu aavut răgazul necesar să-şi ducă opera la bun sfârşit. Cred că aceststudiu deschide o nouă etapă în evoluţia scrisului Aureliei Rusu,strâns legată, însă, de experienţa editologică: aceea de interpretarea operei eminesciene. S-ar putea ca viitorul să ne ofere surprizeînsemnate, în acest sens.Într-o perioadă de diletantism, de confuzie a valorilor, debatjocură culturală, Aurelia Rusu vine cu rigoarea, fineţea şi justacumpănă a judecăţilor, luminând calea adevăratei integrări spiritualeeuropene a românilor. Eminescu avea suprema consideraţiepentru caractere. Aurelia Rusu este un mare caracter, în sens eminescian.3689


ESEUFilozofia punctului meuDe la banalul punct pe i şi până la diversitateaşi complexitatea unor puncte geometricesau materiale, de la susţinereaunui punct de vedere şi până la finalizareaacestuia printr-un punct definitiv, totulpare simplu la prima vedere.Există tot felul de puncte pe lumea asta:singulare, unghiulare, circulare sau ombilicale,de contact, de extrem, inflexiunePetre Rău sau întoarcere, izolate, ciclice, eliptice, hiperbolice.Mai există încă şi unele carepoartă nume distinctive sau pe cele aledescoperitorilor lor, precum punctul lui Brocard, Gergonne, Nagel,punctul G etc.Dintre toate, punctul geometric este cel mai cunoscut. Eleste considerat o noţiune fundamentală şi desemnează o entitatefără nici o dimensiune. Intuitiv, cu astfel de puncte adimensionaleputem construi orice: drepte, planuri, spaţii, diverse figuri, corpurietc.Punctul material însă, ca noţiune fizică, este considerat uncorp de dimensiuni neglijabile în comparaţie cu cele ale altor corpuri.Importanţa punctului în viaţa de toate zilele este covârşitoare.Cuvintele atribuite lui Arhimede: „Daţi-mi un punct de sprijin şivoi mişca pământul”, nu înseamnă mai mult decât o reflectare asupraimportanţei unor principii indispensabile gândirii umane, aceeacă totul ar fi posibil sau poate fi acceptat dacă ne sprijinim pe un raţionamentriguros.Dar nu cumva par prea abuzive noţiunile de dimensiuni neglijabilesau de adimensional? Aşadar, care ar fi un punct de vedereserios cu privire la punct? Este punctul ceva care nu are dimensiuni?De fapt, cum am putea să-l definim altfel? Sau, de ce nu, cine se încumetăsă-l definească altfel? Când de fapt lumea este plină de explicaţiicare au la bază noţiunea deloc ambiguă de dimensiune, cumpoţi totuşi să admiţi că se poate opera cu lucruri care nu au dimensiuni!Aşa cum este definit, punctul pare cea mai minusculăformă gândită vreodată de istoria umanităţii. Când punem un punctpe hârtie suntem conştienţi că acesta are totuşi dimensiuni, chiardacă sunt aproape microscopice. În practică lucrăm cu un punct careare dimensiuni, deci care se abate subtil de la definiţia sa intuitivă.Heron din Alexandria spunea: “Geometria şi-a formatobiectul prin abstracţie din cauză că, dintre corpurile fizice care sunttridimensionale şi au materie, geometria a separat materia din ele şia creat corpurile geometrice, adică volumul şi prin abstracţie a ajunsla punct“.Minunile punctului s-au manifestat în întreaga lor glorieîncă din cele mai vechi timpuri. Cu privire la definiţia acestuia ca noţiunegeometrică fundamentală, se ştie că există numeroase controversecare datează încă din antichitate. Pornind de la faptul căpunctul nu are dimensiuni, se naşte o întrebare complexă care se referăla inexistenţa unui echivalent al punctului prin abstractizarea saîn spaţiul fizic. De pildă, aşa cum am subliniat într-un eseu mai lungintitulat “Concepte filozofico-matematice în poezia lui Nichita Stănescu”(“Oglinda lui Eminescu”, 2008), poeţilor le este greu să găseascăo soluţie anume, dar obsesia punctului se manifestă cuprisosinţă în poezie, şi nu numai. Punctul se află pretutindeni, trebuiedoar să ştii să-l vezi şi, mai ales, trebuie să-l cauţi şi să-l înţelegi.Oare cât de evident a fost pentru omul antic faptul că, dinmoment ce toate corpurile cereşti apăreau ca nişte puncte, şiPământul, tot corp ceresc şi el, trebuia să se înscrie în acelaşişablon? Oare în ce măsură le-a fost influenţată gândirea de valorileculturale şi religioase ale vremii? Greu de spus, însă din păcate religiaşi-a manifestat caracterul distructiv chiar şi asupra bietului punct!Pentru că limitările bisericeşti nu puteau tolera perfecţiunea desăvârşităa punctului, care umbrea ideea de absolut - adică de Dumnezeu!A fost perioada în care punctul a cunoscut cea maidezastruoasă devalorizare - ajungând totuşi să reprezinte aura purităţiiangelice. A supravieţuit în mare datorită conceptului abstractdin antichitate - acesta a început să fie studiat din nou, alchimia s-aalăturat fizicii şi matematicii într-o disperată încercare de progres.În general ideea noastră despre noţiunea de punct, fie elgeometric sau fizic, merge involuntar spre cerc sau sferă. La o adică,cercul sau sfera se află la baza întregii filozofii a punctului, acesteafiind formele lui spre care tind prin minimizare absolută. Însuşi BigBang-ul ne induce ideea existenţei unui punct iniţial. Ideea că Uni-3690www.oglindaliterara.roversul a apărut în urma “exploziei” unui punct geometric a căpătat omare răspândire. Pentru că trebuie să existe un moment iniţial încare punctul a început să prindă formă, zbătându-se să treacă destadiul de punct.În fizica ultimului secol găsim că un punct geometric carese deplasează cu viteza luminii în vid are masă. Spaţiul fizic neapare ca un spaţiu geometric ale cărui puncte se mişcă cu viteza luminiiîn toate direcţiile. Big-Bang-ul are la origine un punct. Dar eraacesta un punct geometric? Eu cred că la această întrebare ar trebuisă stăruiască mai întâi mintea omenească. Dacă iniţial acestpunct a fost geometric, înseamnă că numai un Dunmezeu l-a pututface material, deci fizic. În caz contrar, ar trebui să acceptăm că nuexistă puncte geometrice decât în abstractizările noastre şi numaimintea omenească poate lucra cu un astfel de concept.Şi totuşi nu ar trebui să cădem prea uşor în capcana căpunctul nu are dimensiuni. Matematicienii nu se pot abate de la conceptulcă punctul este adimensional, deşi sunt şi ei convinşi că, întoate reprezentările lor, punctele au dimensiuni.În practică, chiar dacă ne lovim de această profunzimegreu de vizualizat, trebuie să păstrăm acestui punct caracteristicileunui cerc (în plan), sau sferă (în spaţiu) care în infimul lor interior cuprindun anumit spaţiu. De pildă, spaţiul fizic ni-l putem imagina cafiind compus din sfere minuscule strâns alăturate. Este o variantămai comod de înţeles şi de manipulat pentru mintea omenească.Dar există oare o aranjare totală a acestui spaţiu? Nu, desigur,deoarece chiar mintea noastră ne-ar sugera îndată că arrămâne întotdeauna un spaţiu gol între sferele alăturate. Şi atunci,asta ce mai înseamnă? Nu cumva complică şi mai mult problemapunctului? Problema în sine s-ar putea reduce la o reumplere a acestorspaţii rămase neocupate cu alte sfere mai mici. Însă nu aceastaar fi soluţia corectă. Greşeala constă în faptul iniţial că ne-amimaginat spaţiul umplut cu sfere nu suficient de mici.Aşadar, ce e mai comod pentru noi: să acceptăm faptul căpunctul nu are dimensiuni sau să concepem sfere foarte-foarte micicu care să putem umple spaţiul?În acest moment prefer să bănuiesc că am reuşit să vă încurcrău de tot. Până la urmă, totul ţine de gust. Rămâne ca voi săalegeţi care tip de raţionament se potriveşte cel mai bine cu minteavoastră.Dar poate vreţi să ştiţi şi părerea mea? Iat-o! Eu cred căsferele acelea de care vorbeam nu sunt chiar nişte sfere, aşa cumnu sunt sfere perfecte nici planetele şi toţi aştrii despre care ştim căau o mişcare de rotatie în jurul unor axe. Şi mai cred că sunt atât deminuscule încât nu mai încape nimic între ele. Aşa încât, oriunde înacest spaţiu aş încerca să plasez un punct, acesta cu siguranţă seva afla numai într-o astfel de sferă şi, în plus, nici un altul nu mai încapeîn ea.Orice am face noi, punctul de pe hârtie tot un cerculeţ esteiar cel din spaţiu tot o sferă minusculă. A fost o perioadă lungă încare punctul era numit atom, un corpuscul infinit de mic, indivizibil,considerat a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. Era într-atât demic, încât Democrit a crezut că nu poate exista altceva mai mic decâtel.Mai apoi acesta a fost descompus în puncte tot mai mici -au ieşit la iveală electronii şi nucleele de dimensiuni care, la aceaoră, nu le asigurau decât o existenţă ermetică, pe hârtie. Puţin maitârziu, punctele elementare au început să-şi arate lumii şi partea lormaterială - iniţial doar indirect, prin experimente care atestau existenţalor fizică, iar apoi prin observaţii directe, care încercau să dezbracepunctul şi de ultimele sale straturi subtile.Punctul este folosit adesea şi ca origine, ca punct de plecarepentru formarea unui lucru, a unui fenomen etc. Despre punctmai putem spune că poate fi întâlnit şi ca parte a unei expresii idiomatice,de exemplu poate fi un cuvânt-cheie într-un grup de cuvinteprecum „punct de vedere”, „punct de convergenţă” (sau de fugă) sau„punct de referinţă”.Şi dacă, într-o bună zi, am descoperi că totul e o minciună?Că punctul nostru e imperfect? Că micile sfere subatomice sunt doarcoarde minuscule vibrând la frecvenţe diferite? Poate că punctul şiarpierde frumuseţea, iar linia, de pildă, şi-ar câştiga statutul de “absolutelementar”.Sau, ce părere aveţi despre stări punctuale pe care le întâlnimîn viaţă şi le descriem cam aşa: “Suntem într-un punct în caresituaţia este blocată”?Dar fiindcă există un punct important şi în gramatică şi camştiu bine care e rostul lui, mă grăbesc să-l pun acum chiar aici.


ESEUMetafora unei vieţi răsfrânte în ceilalţisau despre risipire, îndoială şi împăcare(urmare din numărul anterior)Cel care a trăit „extazul negării, extazul repunerii totale încauză, extazul neantificării reperelor” se trezeşte pedepsit (?) săbântuie într-o lume în care nu mai are nici un reper („Ceea ce miarezervat destinul seamănă cu o pedeapsă…Poate că Dumnezeuexistă totuşi? Altfel cine ar fi avut interesul să se amuze în felulacesta cu mine ?), pedeapsă pe care personajul o resimte cu oamară ironie(„Ce pedeapsă pentru mine, să reflectez toată viaţaasupra morţii şi să mă scufund în neant nu prin moarte, ci prinpierderea prealabilă a memoriei”). Pedeapsa rezidă, cred eu, maiales în faptul că cel care şi-a proclamat cu mândrie şi aroganţă luciditatease vede silit să nu şi-o poată păstra în momentul întâlniriicu infinitul.Pierderea memoriei este simptomatică pentru o altă chestiuneevidenţiată în operă: imposibilitatea de a comunica. Sunt celpuţin trei – patru momente în care personajele vorbesc fără a seasculta reciproc, parcă făcând abstracţie unul de altul, sau ca şicum fiecare ar poseda propriul cod de semne, inaccesibil celorlalţi.Una din scene ar fi cea în care apar Cioran şi Orbul cu lunetădevenit profesor de filozofie, iar alta e cea în care se confruntăcu Şeful secţie apatrizi. Lipsa totală de comunicare în ambelescene sugerează faptul că Cioran nu-şi mai găseşte drumul sprepropriile idei, spre propriile concepţii, ca şi cum nu le-ar mai recunoaştelegitimitatea. O negare a propriei existenţe? A propriei filozofiide viaţă? Probabil o negare ce nu ţine de voinţa lui : „Memoriamea se prăbuşeşte undeva, o prăbuşire ce seamănă cu o eclipsăde lună. E ca şi cum o umbră gigantică s-ar interpune între mine şiprincipala mea sursă de lumină”. Luându-i-se memoria şi, implicit,luciditatea, Cioran îşi pierde rostul existenţei. Astfel, lucidul e condamnatla nefiinţă, din punct de vedere psihologic. La nivel simbolic,faptul este sugerat şi de gaura neagră care rămâne în loculnumelui filosofului în urma accidentalului foc de armă tras de Orbulcu luneta devenit profesor de filozofie.Personajul comunică însă foarte bine cu Preşedintele.Poate şi pentru că ambii se situează de aceeaşi parte a baricadei.Şi - au trăit cu efervescenţă propriile destine asumate şi acumambii sunt în pragul marii călătorii. Perceperea infinitului îi transformăîn deţinători al aceluiaşi cod de semne, oferindu-le posibilitateade a comunica.Personajele sunt, observăm, ca în toate piesele lui Vişniec,simbolice, reprezentând arhetipuri.Unul din personajele des întâlnite este orbul. Dacă în „Omulcu o singură aripă” el e doar orbul,în „Paparazzi sau Cronica unuirăsărit de soare avortat” întâlnim doar vocea orbului,pentru ca în„Văzătorule, nu fi un melc” să facem cunoştinţă cu o întreagă asociaţiea nevăzătorilor care nu numai că este organizată ca o lumecu propriile reguli, dar are şi ambiţia de a-şi asimila restul universului,transformându-l după propriul tipar.Orbul desemnează, probabil, în piesele lui Matei Vişniec, oaltă modalitate de cunoaştere a lumii, o altă perspectivă asupraexistenţei, un alt mod de abordare a condiţiei umane. În „Mansardăla Paris cu vedere spre moarte”, orbul nu e un orb oarecare ci eOrbul cu luneta, simbol al unei cunoaşteri detaliate a lumii dintr-operspectivă inedită. Faptul că devine , pe rând, profesor de filozofiesau şeful secţiei apatrizi marchează o extindere a perspectiveiasupra diverselor aspecte existenţiale ale universului interior. Nuştiu dacă e o perspectivă limitată – deoarece îi lipseşte percepţiaprin intermediul văzului – ştiu doar că el e singurul pe care nu-lameţeşte înălţimea cerului. Am putea spune despre el că este unwww.oglindaliterara.roiniţiator în tainele imensităţii, în înălţimiletrufaşe ale nemărginirii. Dacă punemsemnul egal între nemărginire, infinit şimoarte (care, ca dimensiune, aparţineeternităţii), atunci orbul cu lunetă devineun iniţiator în tainele lumii de dincolo, înmisterele marii treceri. E drept că, asocierealipsei văzului cu luneta poate duceCristina Bandiuşi la alte sensuri, acest personaj fiind o metaforă a inutilităţii.Simbolice sunt şi Distinsa doamnă care face firimituri (metaforamemoriei fărâmiţate a lui Cioran, care, câştigându-şi independenţa,colindă prin lume) , Dactilografa (trimite la putereacuvintelor de a da viaţă sau de a ucide) sau Bocitoarea (simbol alprelungirii existenţei prin memoria oamenilor).Simbolică este şi cheia,o cheie pe care Cioran o poartămereu în buzunar, despre care nu ştie la ce uşă se potriveşte; ocheie ce închide toate uşile unei vieţi, dar nu deschide decât unasingură. Probabil e uşa către eliberarea filosofului, o uşă pe care eln-o poate găsi pentru că s-a pierdut pe sine însuşi.El încuie cu cheia mai multe uşi, succesiv, ca şi cum s-arizola de propriile gânduri şi îndoieli. Nu întâmplător, cheia simbolică– cea care ar fi putut deschide unica uşă de care are nevoieCioran – este predată lui Cioran tânăr, într-o simbolică ultimă împăcarea sufletului înstrăinat cu el însuşi. Predarea cheii echivaleazăcu o împăcare interioară şi, în acelaşi timp, cuconştientizarea faptului că drumul său circular prin lume s-a împlinitprin întoarcerea la origini. Poate pleca liniştit. Acum nu mai arenevoie de cheie. Ea reprezenta doar deschiderea propriului sufletspre origini. Împăcarea cu sine însuşi e, însă, cheia ce va deschidespaţiul în ultima scenă. Spaţiul claustrant de la începutul piesei capătăo deschidere majoră spre eternitate.Dacă citim cu atenţie indicaţiile scenice descoperim că doardouă sunt decorurile ce nu se supun legii dezintegrării: cel din debutulpiesei, acel topos închis simbolizând zbaterea fără ieşire afilosofului şi cel din final, spaţiu deschis, eliberator. După rătăciriîndelungate prin labirintul propriei minţi, al propriilor amintiri, al propriilorremuşcări, reîntors acasă, Cioran e, în sfârşit, liber.Libertatea obţinută îşi are rădăcinile într-o scenă anterioară:cea în care Emil Cioran se întâlneşte cu membrii ASCC (AsociaţiaSupravieţuitorilor după Citirea lui Cioran). Referitor la aceastăscenă, Bogdan Creţu remarcă: „ceea ce are importanţă în piesalui Vişniec este intuiţia generoasă din punct de vedere dramatic căo existenţă se poate justifica în primul rând prin efectele asupraaltor existenţe, că, astfel, marea criză dispare, că sfârşitul, la oprimă privire batjocoritor, nu este decât o formă de a echilibra lucrurile:cel căruia aparent i s-a luat totul este, de fapt, cel care oferătotul:” 1 Coroborând toate aspectele, am putea presupune că fărâmiţareamemoriei lui Cioran este consecinţa unei fărâmiţări interioaredatorate incertitudinii. O incertitudine născută dintr-oîntrebare esenţială a omului aflat în faţa morţii: „Prin ce îmi pot justificapropria existenţă?” iar existenţa filosofului român se justificăprin faptul că-i face, pe cei care-l citesc să descopere frumuseţeaşi unicitatea vieţii. „Cărţile dumneavoastră – îi mărturiseşte lui Cioranunul din personaje – sunt ca nişte lagăre de concentrare. Scăpândde ele nu poţi decât să reîncepi să iubeşti viaţa, să iubeştilucrurile simple. Să mănânci, de exemplu. Să bei un pahar cu vin,să stai la taclale, să te plimbi în oraş”1Bogdan Creţu, opera citată, pag.2223691


RESTITUIRIBarbu Brezianu – scurtăbiografie(18 martie 1909-14 ianuarie 2008)***Studii: licenţiatîn drept al Universităţiidin Bucureşti.Cariera: Magistratla TribunalulBarbu BrezianuIlfov; cercetător ştiinţificla Institutulde Istorie a Artei al Academiei Române.Opera: Şcoala moralului sauHristoita meşterului Anton Pann (eseu);Nord ars (poezie) – 1930; Zăvor fermecat(poezie) – 1947; Jaf în dragoste (proză) –1995; Desferecare (poezie) – 1998.Ca poet, figurează în Antologiapoeţilor tineri a lui Zaharia Stancu (1934) şiîn Istoria literaturii române a lui G. Călinescu(1941).Ca traducător este autorul versiuniiromâneşti a epopei naţionale finlandeze Kalevala,ţara de viteji, 1942 (reeditată în 1974,1999). A mai tradus din teatrul lui Moliere (Pisălogii,1955) şi din proza lui Balzac (volumulIV din Opere – 1960În calitate de critic şi istoric de artăeste autorul a două monografii de referinţăKarl Stock şi Nicolae Grigorescu (1959) şia volumului Desenul alfabetului viu de N.Tonitza, cu o prefaţă de Tudor Arghezi(1960).Consacrat studiului operei şi biografieilui Constantin Brâncuşi, întocmeşteprima monografie exhaustivă a lucrărilorsculptorului în ţară, lucrarea sa de căpetenieintitulată Opera lui Brâncuşi în România,publicată în 1974 şi reeditată în 1976. O nouăediţie revăzută şi adăugită a apărut în 1998în trei limbi: română, engleză şi franceză.Lucrarea Le secret du Baiser deMontparnasse, cuprinzând importante revelaţiidespre sculptura Sărutul, a apărut laParis în 1976.Cea mai recentă apariţie editorialăpe teme de b râncuşiologie este volumul Noguchi,ucenic a lui Brâncuşi, 2001.Fost deţinut politic, internat în lagărulde muncă de la Capul Midia, CanalulDunăre – Marea Neagră (1952).Premii, distincţii, decoraţii: PremiulIon Andreescu al Academiei Române;Steaua României (grad de ofier); Comandoral ordinului finlandez Crinul Alb (Suomen LeijonanRittarikunnan); Cetăţean de onoare almunicipiului Tgârgu Jiu, Cetăţean de onoareal municipiului Deva; Doctor Honoris Causaal Academiei de Arte Plastice din Bucureşti.Membru: Asociaţia internaţională aCriticilor de Artă (AICA); Uniunea ArtiştilorPlastici (secţia critică, Uniunea Scriitorilor dinRomânia; Cercetător ştiinţific onorific al Institutuluide Istorie a Artei al Academiei Române:Jockey Club Bucureşti.14 ianuarie 2008. Unii se gândesc la aniversarea de a doua zi când vom celebranaşterea lui Mihail Eminescu. Alţii, mai puţini la număr dar prieteni adevăraţi, află cu durerecă ne-a părăsit Barbu Brezianu. Născut la 18 martie 1909, în Bucureşti, Barbu Brezianu afăcut parte din generaţia intelectuală interbelică a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, ConstantinNoica sau Eugen Ionescu… A studiat Dreptul, a fost magistrat. Au venit vremurile grele. Prieteniierau, Barbu Brezianu a fost, aşa cum mi-a spus cu umor doamna Nicoleta Franck, cândi-am spus că rămăsesem în România, «Ah, vous etais une demeurée!» Da, Barbu Brezianua fost şi el «demeuré», ceea ce l-a dus prin anii ’50 în lagărul de muncă Capul Midia-CanalulDunăre-Marea Neagră unde a fost internat.Cu toate acestea îşi păstrase un fel de dragoste de viaţă care l-a transformat întrun«maestru al artei de a trăi frumos» şi a atras în jurul său prieteni devotaţi, cu mult mai tineridecât el, care avea ce învăţa de la el. «Sunt un miliardar în amintiri sclipitoare, în clipede viaţă minunate trăite în familie, printre prieteni, într-o lume dominată de Artă, Frumuseţe,de Cultură» spunea Barbu Brezianu într-un interviu publicat în 2006 în revista Formula As.Abandonând, volens-nolens, meseria lui de magistrat, Barbu Brezianu s-a consacratistoriei artei. A publicat două importante monografii despre Nicolae Grigorescu şi KarolStorck. Dar ceea ce l-a pasionat cu adevărat a fost analiza operei brâncuşiene. În 1974 consacrăun studiu exhaustiv lui Constantin Brâncuşi, pentru care primeşte Premiul AcademieiRomâne. Acest studiu va fi reeditat în 1976. Dar acumularea în timp a multor informaţii noil-a făcut pe Barbu Brezianu să revizuiască, să corecteze şi să completeze acest studiu careva fi reeditat o ultimă dată în 2005. Un an mai târziu va primi şi titlul de Doctor Honoris Causaal Academiei de Arte Plastice din Bucureşti. Mieux vaut tard que jamais…«Barbu Brezianu a fost o prezenţă discretă dar poate cea mai importantă a ultimilor70 de ani în cultura română», afirma criticul Pavel Şuşară, insistând pe «contribuţia esenţialăa lui Barbu Brezianu în cultura română prin traducerile sale (printre care cea a Kalevalei),prin poeziile sale şi, mai ales prin studiul asupra lui Brâncuşi», dar şi pe faptul că « a făcutparte din pleiada de intelectuali interbelici care au relansat cultura română».Barbu Brezianu rămăsese ataşat prietenilor lui din anii premergători celui de al doilearăzboi mondial. Puţin timp înainte de a muri, spunea unei tinere prietene: „Eu plec la prieteniimei”. Dumnezeu să-l odihnească!P.S. Dacă mediile noastre au fost destul de timide în a anunţa decesul lui BarbuBrezianu, în schimb, câteva zile mai târziu, s-au dezlănţuit în filme, articole, reportaje şi fotografiipentru a ne aminti că, dacă trăia, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 90 de ani.C-aşa suntem noi! Ştim pe cine să pomenim… (I.C)Cinul muzicalVirgil GheorghiuPe planul spiritual artistic, ca şipe planul social politic, trecerea ţăriinoastre la nou regim s-a făcut anevoios,cu lupte, cu sacrificii, cu îndoieli şichiar cu … victime. Prefacerea cu aspectde înnoire avea, în luciul iniţial, luminaplăcută a unor lăudabile elanuri,îndărătul cărora focul era prezumtiv.Importanţa unei arderi nu e diminuatăde apariţia inerentelor pete de umbră.Oricât de sceptici am fi, în urma analizeloramănunţite ale realizărilor muzicaledin anul plecat, rămâne totuşiimpresia unor manifestări fără constrângeri,a unui tineresc dor de afirmare.Favoritismul nefast, privilegiulcâtorva artişti proptiţi în cârje de aur, senăruise. De asemenea, dispare şi caracterul„monden” al concertelor, aceainsuportabilă exhibiţie de blănuri şi pălăriiultra-scumpe, de parfumuri galante,umilitoare. Dispare snobismul.Uşile sălilor de concert sunt deschisepoporului. Vedem muncitori carepot, în sfârşit, să pună mâna pe un program,să stea pe un loc înainte inaccesibil.Orchestre, care sub regimul vechise concurau, încep să colaboreze şi săapară în public sub firmă unită, MuzaEuterpe nu mai calcă pe trepte de marmură,aristocratic sfidătoare. Acum e osimplă fată zdravănă, plină de viaţă şiapropiată. Înseşi direcţiile muzicale aleprincipalelor instituţii muzicale seschimbă: la Filarmonică şi Radio. DomniiMatei Socor, la radiodifuziune şi Em.Ciomac la Filarmonică; primul muzician,al doilea, critic de valoare, îşiasumă grele răspunderi şi răzbat printreinfinite curse şi piedici spre unliman de împliniri. Câte n-au avut şicâte nu mai au încă de întâmpinataceşti doi dezinteresaţi directori muzicali!Desigur, încă sub povara nenorocirilorprovocate de cruntul război hitlerist,cu zumzetul avioanelor mortale înurechi, cu nervii obosiţi de încordare şitrupuri sleite de privaţiuni, muzicanţii,reveniţi la instrumentele lor, nu puteausă dea consumatorului de artă, unideal randament. Audiţiile suferă, darcapetele de acuzare sunt ascunse. Indulgenţase impune de la sine.Dacă ar fi să rezumăm într-un cuvântsincer caracterul total al muzicii făcuteîn 1946, acest cuvânt ar fi„încercare”. Da, a fost un an de încercări,de tatonări, de eforturi de reîntoarcerela normal. A fost un an şi deverificări totodată. Verificări ale aceloracare îşi cereau dreptul la o viaţă artistică.Au rămas câţiva? Mai mulţi decâtne-am aşteptat; s-au impus ca nişte puteriproaspete, talente până atunci nedreptăţite.În primul rând s-au promovatelemente în materie de conducere simfonică,bagheta ne mai fiind un bastonde mareşal purtat triumfal de un singurşef de orchestră. Ca o torţă, ea a trecutdin mână în mână. Cei mai tineri, chiarcei mai puţini rutinaţi, au sclipit şi ei tremurătorîn faţa orchestrelor româneşti.(articol preluat dinALMANAHUL „UNIVERSUL” 1947)3692www.oglindaliterara.ro


MEMORIIJurnalul turistului român sărac (1979, 1981)ANUL 1979(urmare din numărul 75)Vin cu exemplul mai recent al turcilor, care au apărut în Europala 1400, iar la 1877 erau deja la pămînt, după ce exercitaserăun furt organizat-armat asupra atîtor naţiuni – şi fiind un popor neproductiv,care s-a bazat pe munca femeilor, deci nu putea aduceprogresul. Şi ajung să spun că în evoluţia fiecărui popor pare să ficontat foarte mult momentul de început, cînd gruparea respectivă aales o anumită religie, această alegere fiind în conformitate cu structurapsihică a comunităţii şi cu aspiraţiile sale spirituale şi că acestereligii pot fi active, pragmatice sau dimpotrivă, contemplative, ceeace a determinat avansul unora şi rămînerea în urmă a altora. Căsunt multe lucruri necunoscute în istoria ultimilor 2-300 de ani, faptgreu de crezut, dar şi încă mai multe enigme în istoria veche, pentrucă sunt multe lucruri greu de imaginat. Spun că în Europa s-auacumulat valori care aparţinuseră popoarelor colonizate, fapt ce amplificădiferenţa dintre statele bogate şi cele sărace, care suportă şiun stres moral, demobilizator. Piaţa mondială e dirijată de cei puternicieconomiceşte, ceea ce măreşte decalajul existent. Companioniiascultă cu atenţie, unele lucruri par să fie noi pentru ei, mă aprobăşi în general sunt plăcut impresionaţi de modul cum văd situaţia generalăşi de modul cum le expun. Gelu, poate şi ca să scuze exprimărilemele aproximative, atrage atenţia că n-am avut niciodatăocazia să conversez în franceză, dar că am citit mult etc. Le spunede cărţile mele, ultima apărută de curînd şi de cele 40 fotografii cucare intenţionez să deschid o expoziţie, lucru ce pare posibil dupădata de 2 octombrie, cînd se va încheia o altă expoziţie şi, desigur,amorsînd chestiunea cu Cornel Meder, directorul Centrului Culturalcare este şi directorul liceului din oraş.Aşa că ne întoarcem acasă abia pe la 8 seara, glumind cu C.precum că meciul a fost în nocturnă. Mîncăm şi eu, pe la 20,30, fărămăcar o baie, mă culc şi adorm instantaneu.1 octombrie. E ora 22.30, m-am retras „la mine”, după un turde forţă, căci de la 18 încoace au apărut, în ordine: Marcel Krippler,apoi Paula şi Gabi, o luxemburgheză urîtă, blondă şi grasă, cu dinţistrîmbi şi cu ochelari, dacă mai era nevoie... Paula fiind fîşneaţă,adică vulgară şi tratată cu o duritate neaşteptată de frate-meu. Binen-au plecat cele două că au apărut vecinii de la Parter, Nicolle şisoţul ei, de fapt concubin – şi s-a discutat cu insistenţă, probabil înlipsa altor subiecte comune, problema măririi chiriilor. Primele auservit Coca-cola, vecinii au băut cîte un coniac românesc; s-au ridicatcînd în uşă au apărut Marcel Krippler, bun prieten de-al frateluimeu şi Arthur, cu care nu se cunoşteau. Le-am arătat fotografiile cupietre, care i-au interesat foarte mult, M. fiind încîntat de frumuseţeatextului de prezentare. Spun că le-ar plăcea să-l poată citi în romîneşte.Din una într-alta, reiese că ar fi foarte indicat să vizitez barajulşi marele lac de acumulare de la Viltz, ce asigură alimentarea cuapă a Ducatului, uzina de oţeluri din oraş, expozia din Diff. deschisăla sala de sport din Oberkorn, muzeul din Luxemburg şi locul undese păstrează cel mai vechi vestigiu de pe vremea romanilor. Poateşi puţin din Bruxelles. Iar Olanda e cam peste mînă. Le spun că ţinsă văd Parisul, fie şi cu trenul, mă pot descurca singur, dacă am hărţişi pliante. Ar vrea să se prezinte mîine dimineaţă la Cornel Meder, laliceul din Petange şi apoi la ambasadorul nostru de aici. Ar mai fi deascultat joi un concert al fanfarei, iar pentru sîmbătă se plănuieşte unvoiaj pe valea Moselei, spre graniţa cu Germania, sau chiar dincolo.În fine, mi-e clar că nu vor să mă lase să mă plictisesc. Dar n-aşpleca la Paris decît după ce mă voi obişnui un pic cu felul de viaţăde aici.Pentru mine, terorizat de problema paşapoartelor şi vizelor,e de mirare că aici asemenea chestiuni se rezolvă foarte lejer. Azideja am trecut în Belgia, ajungînd pînă la Arlon, la un supermarket,unde am zăbovit cam 2 ore, plimbînd un cărucior şi uitîndu-mă lasumedenia de mărfuri nemaivăzute, care de care mai tentante: tapete,covoare, mobilă, materiale de construcţie, coloranţi, detergenţi,îmbrăcăminte, încălţăminte, cărnuri şi lactate, pescărie, apoi bere,băuturi alcoolice, vinuri – şi aici aveam deja căruciorul plin iar în portofelo poză Kodak - eu şi fratele – făcută gratis şi la minut de o vînzătoarede la secţia foto-muzică. Mi-am luat 10 casete BASF, 10pixuri şi un pliant cu Benelux. Gelu are unul cu zona pînă la Paris,inclusiv Germania Federală. La graniţa de care aminteam, spre Belgia,şi pe care nici nu o observasem la ducere, zăresc la înapoiereo mică gheretă cu doi inşi în civil, tineri, cu mustaţă, care nici măcarwww.oglindaliterara.ronu priveau strada, traficul, ci păreau săjoace table, iar pietonii de pe trotuare treceauîncoace şi încolo, cu sacoşele înmîini sau cu tăştile pe umăr. Am ajunsacasă pe alt drum, pe lîngă La Sauvage,ca să văd eu împrejurimile: pajişti şi păduri;am mîncat şi pe la 16,00 am ieşit singurla o mică plimbare – spre cimitir, undeam făcut 4-5 poze, şi mai departe, pînă lagara Oberkorn, revenind spre casă pe alttraseu, dincolo de calea ferată şi prin centru,revenind la ai mei la ora 18.00, cîndştiam că s-a anunţat Marcel. Impresii demoment: La cimitir, cavouri cu plăci mari,de marmoră sau de roci eruptive bazice, Ion Lazucenuşii sau negre; observ că cimitirul e pesectoare, cu lespezi simple la cap sau cucruci, după ritul respectiv al comunităţilor. Flori multe, proaspete, dinziua respectivă, iar lespezile de piatră curate şi lustruite-lună. (Amvăzut un om care în faţa casei lui spăla dalele de piatră ale scării cudetergent.). Pe lîngă cavouri, nisip fin. Gardurile verzi de pe alei,tunse milimetric. Iar la intrare un anunţ sobru, în două limbi: interzisăde tot intrarea cu cîini în cimitir!. Îmi continuu drumul pe o cărarede lîngă calea ferată, însă o cărare asfaltată; mănînc mure şi porumbe,zăresc şi măceşe, păducel şi alte fructe de pădure, exact cala noi. Trec prin gara Oberkorn tocmai cînd sosea un tren-cursă locală.Cobor pe rue de la Gare; copii pe biciclete, mici bistrouri la parterulunor imobile arătoase, iar prin bistrouri nu prea zăresc lume,altele fiind închise, azi luni. Casele au 2-3 chiar 4 niveluri, nu maimult, sunt îndeobşte lipite una de alta şi respectiva suită de imobilese termină brusc în păşunile de la marginea oraşului, iar şoseauacontinuă spre deal şi spre pădure – iar dincolo de creastă se poatesă fie deja Franţa. Păcat că nu mai aveam lumină bună, fiind spreseară, aş mai fi făcut poze. Pe carosabil, multe maşini, numai mărcigrozave şi conduse de domni sau de fete, în aceeaşi măsură. Uncîine îmi pozează de la etaj, ieşit bine din pervazul ferestrei. Au mulţicîini, de rase bine cotate, aici este la îndemînă să ţii un cîine de apartament.Două vîrstnice au ieşit cu cîinii în lesă, cîini care latră ca lavînătoare...M-am gîndit că nici vorbă de natura sluţită de industrializare– şi că poate adevărata civilizaţie impresionează tocmai prinfaptul că natura este cruţată, iar viaţa cea mai trepidantă i se integreazăfără mutilări. Cel puţin aici, unde am zărit nişte hăţişuri demai mare dragul, şi de asemenea mărăcini, muşuroaie, bălării profane...Marţi după amiază cu Marcel şi Arthur, simţindu-ne foarteapropiaţip.Miercuri de dimineaţă mergem la Petange, îl vedem pe CornelMeder şi aranjăm o întrevedere pentru a doua zi la prînz. Amabil,însă foarte presat de mulţimea îndatoririlor didactice, sociale,culturale – aud că e şi în Consiliul de Stat. Scriitor el însuşi, poet delimbă germană şi luxemburgheză. Apoi cu fratele la medicul lui, apoişi la spital, într-un imobil impozant. Vechi, cu peron circular, ca la începutulsecolului, foarte curat şi cu un imens şemineu în hol, şi cu locuride parcare pentru medici. Şi fără portar, bineînţeles.Gelu dă un telefon la Ambasadă şi aranjează o întîlnire pentruora 17,30. Ne întoarcem acasă, discutăm, punem la cale cîtetoate, iar printre picături scriu cîteva pagini pentru discursul de la viitoareaserbare. Pe la 14.00 plecăm toţi trei, de data asta prin Bascharage,Gelu îmi arată unde a locuit la venirea în Luxemburg, îmiprezintă unii prieteni, îl vizităm în trecere pe Marcel, care lucrează lao bancă în B. Şi vorbim prin ghişeu. Văzusem uzina General Motors,apoi stadionul lui de fotbalist şi Cafeneaua sportivilor din Bascharage.Intrăm în Luxemburg, oraş frumos, parcăm lîngă grădinapublică din centru, aproape de imobilul faimosului RTL şi începemplimbarea prin centrul oraşului, însă C. şi-a luat noii ei pantofi de antilopă,care o torturează... Trecem pe un pod Adolph pînă în cealaltăparte, de unde se deschide bulevardul gării. Fac poze în jos, cu piloniiînalţi ai podului, foarte arcuit, cu firul de apă strecurat printredouă maluri abrupte, apropiate şi înalte pe care le-a fierăstruit, lucrarede mare ispravă. Pe lîngă pîrîiaş sunt trase două alei pe carese plimbă oameni mai tihniţi, cineva s-a întins pe iarbă, la soare, săcitească. Iau o astfel de imagine dias-color: pe un fond verde, iarbaîncă proaspătă în această parte a Europei, o fată întinsă la soare, citind,şi la capul ei o făclie galben-luminoasă – un copăcel atins de suflareatoamnei.(continuare în nr. viitor)3693


LIRICĂ JAPONEZĂ“Haiku-ul este prima treaptă de intrare în templul poeziei japoneze”Laura Văceanu, profesor, poet, editor s-a născut în 1948,la 15 februarie în comuna Bucu, judeţul Ialomiţa. A copilărit în Ovidiu,localitate de lângă Constanţa, petrecând însă multe vacanţeîn satul natal. A studiat filologia - Facultatea de Limba şi LiteraturaRomână, la Institutul Pedagogic de 3 Ani din Constanţa şi la Universitateadin Bucureşti. A studiat doi ani canto - muzică clasică, laŞcoala de Artă din Constanţa, dar a renunţat la muzică, în favoareapedagogiei, predând în şcoli din judeţ şi din Constanţa, ultimii12 ani la Şcoala nr.12 „B.P,Hasdeu”, unde a funcţionat şi ca directoradjunct. Din 1992, este unul dintre fondatorii Societatii deHaiku din Constanţa,Debut literar în octombrie 1991 (încercări dramatice, prinadaptarea scenică a unor texte pentru teatru şcolar, după basmeleAlbă-ca Zăpada, Cenuşăreasa şi Tinereţe fără bătrâneţe, 1977-1980). Publică haiku în antologii: Antologie de Haiku – 1992;Umbra libelulei, Surâsul crizantemei, O sută de catarge, Stropi derouă pe colegiu, Cântecul apelor, Culegătorii de rouă, Luna-n ţăndări,Aromă de nea, Rengay cu prietenii, dar şi în reviste literarede prestigiu din ţară şi din străinătate, inclusiv articole sau poeziehaiku, tanrenga, tanka, renku, haibun: Mirror (USA), Vrabatz (Croaţia),Ko si Meguro (Japonia), World Haiku Club - Review (UK),Haiku si Amurg Sentimental (Bucureşti), Orfeu (Târgu-Mureş),Tomis, Metafora, Agora, Insalik – Omenia (Constanţa), Orion şiMicul Orion (Slobozia), Sinteze literare (Ploieşti). Premii: Menţiuni- Timepieces, Mirrors (1995), Simply Haiku (USA, 2003), PremiulII - ITOEN (februarie 2000), Premiul - Orion pe anul 1999 (Slobozia).Coautor la antologiile: Salutându-l pe Bashô, Editura Europolis,(2005), Flori de tei Editura Boldaş, 2006, Scoici de mare,Editura Ex Ponto, 2007.Debut editorial în 1999, cu placheta de haiku „Memoriaclipei”, Editura „Ambasador” Târgu Mureş, reeditată în volum, ediţiebilingvă, română/engleză, la Editura „Europolis”, Constanţa, mai2003. Despre această carte poetul Şerban Codrin a scris eseulPoezia ca artă a sugestiei, iar Arthur Porumboiu Confort Procust.În acelaşi an a infiinţat, cercul literar pentru elevi Repere lirice nipone,în cadrul căruia a predat poemul haiku, reuşind să atragă unnumăr de elevi, având ca finalitate microantologia– Început de drum, în mai2004. Prin microrecitaluri de poezie haikuşi participări la Festivalul de teatru pentruelevi „George Constantin”- Bucureştimai 2004 şi iunie 2005, Cenaclu Şcolariipe scenă (teatru şcolar - cu texte propriisau adaptate - participare la Festivalul deteatru pentru elevi “George Constantin”,Bucureşti - mai 2004; Bucureşti iunie,2005; Festivalul de teatru - Liceul “Ovidius”– Constanţa iunie, 2006).Eseuri publicate în revista Albatros(2/2004) – Matsuo Bashô şi BuddhismulZen, Celbrând trandafirul înLaura Văceanurevista Tomis (2005) etc. În manuscris: proză scurtă, poezie haiku,tanka, renku, haibun; teatru: Zei şi umbre, Vinovată e bunica, Visespulberate, Povestea unui ied şi studiile: Epopeea - proiect literarpaşoptist şi Elemente mitice precreştine, în colinda românească.Organizator şi coordonator al unor evenimente cultural-literare:Colocvii anuale de lirică japoneză, în parteneriat cu ColegiulNaţional Pedagogic “Constantin Brătescu” Constanţa şi Şcoala Nr.12 “B.P.Hasdeu”; Festivaluri Internaţionale de haiku la Constanta- 1992, 1994 si 2005, Primul Congres de Haiku din România(2007), Simpozion de Haiku Simfonia primăverii, mai 2006 în colaborarecu Şcoala “B.P.Hasdeu”; participarea la evenimente culturalelocale, judeţene, naţionale şi internaţionale: CongresulGerman de Haiku din Bad Nauheim, mai 2005; fondarea AsociaţieiManageri fără frontiere (a prof. directori) – Grecia (ParaliaKaterini), aprilie 2006. Proiecte: publicarea: textelor aflate în manuscris,a unei cărţi de lirică japoneză, proiectul unui opţional depredarea a haiku-ului în sistemul educaţional românesc, continuareaeditării revistei Albatros, a susţinerii Societăţii de Haiku şi organizareacolocviilor naţionale de haiku, anual.3694Străvechea pădure/ The ancient forestRenku de primăvarăJûnicho starting in SpringAmăriuţei I. Ecaterina (13 ani), Ovidiu Cristu (13 ani)& Laura VăceanuStrăvechea pădure—ciocănitoarea vindecândstejarul bolnavSub covorul de frunzeceva mişcându-seLa umbra tufelor,hârjonindu-se doipui de vulpePe vechiul drumscârţâitul căruţeiPerle strălucindpicăturide rouă atârnăde pânza păianjenuluiCiripitul prin frunzedevine ecouÎn oglinda lacului,se spală o lebădăşi boboci ei*The ancient forest—a woodpeeker curingthe sick oak-treeUnder the carpet of leavessomething is movingIn the shadow of the bushes,two fox cubsgambolling* *On the old roadthe creak of a cartGlittering pearlsdew drops hangingon the spider webThe twitter as an echoamong the leavesInto the mirror of the lake,the swan and her chicksare washingwww.oglindaliterara.roSoarele se ascundedupă perne de noriPrintre crengilestufoase - luminapătrunde tot mai greuDeodată foculacoperă cerul seninThe owl songannouncing night fall-the divine silenceCântecul bufniţeivestind căderea nopţiiolinişte divinăSomnul cuprindetoate vieţuitoarele* * *The sun hidesbeyond clouds pillowsAmong the thickbranches - the lightpenetrates harderSuddenly the firecover the serene skySleep encompassesall the creatures„B.P.Hasdeu”School No.12, Constantza, Aprilie – 2005Iarna rusească—o veveriţa ronţăie netulburatăo alună găsităH a i k uÎn abis de oceanscafandru şi rechin alb—întâlnire unicăVuietul mării--înfiorată mă-ntorcspre fata cu flautRussian winter—a squierrel crunches unruffleda hit nutIn the ocean abyssdiver and white shark—unic meetingThe sea rumbles—I turn back thrilledto the girl with a flute


AESOTERICAEENCICLOPEDIA ORDINULUI TEMPLIERŞI A SPIRITUALITĂŢII TEMPLIERE(urmare din numărul anterior)Situaţia cruciaţilor se arată în toată gravitatea ei atuncicând Şauar se adresează lui Şirkuk, de data asta chemându-l peel împotriva lui A. I. Regele se retrage în grabă, spre a evita să fieprins între două armate, dar pierduse mai mult decât o bătălie, maimult decât o campanie, iar consecinţele acţiunii din 1168 se vorevidenţia pe parcurs şi vor duce direct spre pierderea Ierusalimuluişi a celei mai mari părţi din Ţara Sfântă peste 20 de ani.Şirkuk vine în Egipt ca de fiecare dată împreună cu nepotulsău Saladin (vd.); acesta se ocupă personal de Şauar, ce numai inspira de mult încredere. Şirkuk a devinit astfel stăpânul Egiptului.În octombrie 1169, A. I. – beneficiind şi de o armată bizantină– mai face o tentativă asupra Egiptului, asediind Damietta.Rezistenţa musulmanilor, dar şi certurile dintre franci şi bizantinifac ca totul să se încheie cu un eşec. Şirkuk moare, iar Saladin devinevizir în locul lui; în septembrie 1171, el dă o lovitură de statprin care aboleşte dinastia fatimidă şi interzice credinţa sunnită.Siria şi Egiptul formează acum o unitate ce strânge ca în cleştestatul creştin – aceasta este marea înfrângere a lui A. I., caremoare de tifos (11 iulie 1174).AMBROISE (sec. XII-XII). Cronicar-poet francez, autor alunei relatări versificate şi corecte a celei de-a treia Cruciade, L’Estoirede la guerre sainte (Istoria războiului sfânt), însumând 12 352versuri.ANDREI II Rege al Ungariei (1295-1235). Andrei II era, aşacum îl prezintă Paul Lendvai, un „rege-cavaler de factură occidentală,ahtiat după fast, cu gândul numai la năzdrăvănii, extravaganţeşi glorie“; cruciada i-a oferit prilejul de a se manifesta în acestedirecţii, dar, faţă de alţi suverani la timpul lor, nu a avut răbdare sărămână în Ţata Sfântă decât trei luni, timp în care s-a angajat înacţiuni militare minore. Mult mai activ a fost A. II în acest interval înprivinţa achiziţionării de moaşte şi relicve, întorcându-se în ţară cuodoare foarte importante; precum activ a fost şi în acţiunile diplomatice,contractând alianţe matrimoniale între membrii familiei saleşi diverşi principi străini. Una dintre acestea interesează aici special:e vorba de căsătoria unui fiu mai mic al lui A. II cu prinţesaZabel (Isabela), fiica regelui Armeniei şi moştenitoarea tronului,acţiune ce prevedea trimiterea aceluia în Armenia, pentru ca, dupămoartea socrului, să conducă ţara. A. II, organizând în detaliu acţiunea,îl ruga pe papă „să primiţi la sânul ocrotirii voastre pe acestcopil împreună cu coroana sa şi sfetnicii săi şi să-l daţi, în numelevostru şi din porunca voastră, ca pe un fiu duhovnicesc întru înpază şi spre ocrotire lăcaşurilor preasfinte ale Ordinului templierilorşi ospitalierilor (subl. mea)“. Deci intenţia lui A. II era ca, prinpapă, să pună ipoteticul viitor regat al fiului său sub protecţia templierilorşi ospitalierilor, formulă care i-ar fi dat şanse de supravieţuire.Este aceasta o confirmare a devotamentului şi încrederiilui A. II faţă de templieri. Dar nu singura.Plecând în cruciadă, A. II a desemnat în calitatea de locţiitoral său, un fel de „vicerege“, căruia i-a lăsat pe mână destinulregatului, pacea şi prosperitatea acestuia, siguranţa dinastiei şiprotecţia familiei regale pe Maestrul templier pentru Ungaria, Pontiodella Croce (vd. – Pontius de Croce, după alte grafii). Acestăstare de lucruri dovedeşte preţuirea şi încrederea de care se bucurautemplierii în Ungaria. Revenit în ţară şi apreciind felul în caretemplierul făcuse faţă unor situaţii fgoarte dificile, A. II a acordatOrdinului moşia Gecske (azi Gacka, în Croaţia).Vd. şi TEMPLIERII ÎN UNGARIAANSBERG (sec. XII-XIII) Cronicar german. A scris o relatarea expediţiei în Orient a împăratului Frederic Barbarossa, Historiade expeditione Friderici imperatoris, din cadrul cruciadei aIII-a, naraţiune care merge până în 1196.ANTONIN DIN FLORENŢA, SFÂNTUL Arhiepiscop de Florenţa,a aparţinut ordinului dominicanilor, în cadrul căruia a deţinutfuncţia de vicar general şi s-a afirmat ca un reformator (1389-1459;canonizat în 1523). A deplâns distrugerea Ordinului templier şi i-aapărat energic nevinovăţia, ceea ce i-aadus elogiul lui von Anton (vd.).ARNOLD DE LÜBECK Cronicargerman, autor al Cronicii slavilor (ChronicaSlavorum), în care apar relatări importanteprivind evenimente din cadrulcelei de-a III-a şi a IV-a Cruciade.ATHILT (numită şi Château-Pèlerin)Cetate templieră în zona Ierusalimului,la circa 25 km de Cezareea, având rolul de a asigura pazacoastei între Cezareea şi Haifa. A. a fost cel mai mare castel construitca atare din temelii de cruciaţi în Ţara Sfântă. Referitor la momentuledificării un contemporan a consemnat: „Săpându-seşanţul, a fost scos la iveală un zid foarte vechi, lung şi masiv, şi aufost găsite monede de un tip necunoscut locuitorilor de astăzi /.../Apoi, cum ei au continuat să sape şi să arunce nisipul, un alt zidmai scurt a fost scos la lumină şi, în spaţiul eliberat astfel între ziduri,numeroase izvoare de apă proaspătă au ieşit la suprafaţă /.../Două turnuri au fost ridicate în faţa castelului, alcătuite din mari cuburide piatră de o asemenea mărime încât o singură astfel depiatră nu putea fi transportată decât cu mare greutate, pe un cartras de boi. Fiecare turn are o sută de picioare lungime şi şaizecişi patru lăţime.Athliwww.oglindaliterara.roCristian TiberiuPopescuFiecare are două etaje boltite, iar înălţimea lor crescutăpuţin câte puţin, o depăşeşte pe cea a promontoriului. Între celedouă turnuri, un nou zid, cu merlon şi creneluri, a fost construit întrunchip atât de minunat încât cavalerii puteau circula călare şi înarmaţiîn interior. La o oarecare distanţă de turnuri, un alt zidtraversează promontoriul de la un capăt la altul şi apără un puţ deapă dulce. De aici, un zid înalt face înconjurul promontoriului. Întrezidul de sud şi ţărm, există două puţuri care abundă în apă dulcepentru castel.“ A. nu a fost niciodată cucerit prin forţa armelor; înanul pierderii totale a Ţării Sfinte, A. a fost ultimul punct abandonat(fără luptă).În 1229, în timpul Cruciadei a VI-a (vd.), împăratul germanFrederic II (vd.), mare adversar al templierilor, a intenţionat ca, prinînşelăciune, să pună stăpânire şi să facă din A. centrul puterii saleîn Palestina. Astfel, ascunzându-şi intenţiile, el a pătruns în cetateîmpreună cu suita sa şi, odată ajuns aici, a cerut comandantuluitemplier al cetăţii să i-o predea. Deloc impresionat, comandantul aporuncit alor săi să se înarmeze şi să închidă porţile. Apoi i-a comunicatîmpăratului că dacă nu părăseşte imediat cetatea, va fiarestat şi considerat prizonier. Plin de furie, Frederic II a părăsitcetatea.LA FORTERESSE D’ATHLIT (Château-Pélerin) Bottom ofFormATHOS (MUNTELE -) Celebră zonă de manifestare monahismuluibizantin, unde se află numeroase mănăstiri. În tradiţiainterioară a Ordinului (tradiţie consemnată de episcopul Henri Gregoireîn celebra sa Istorie a sectelor, dar despre a cărei vechimeeste greu de pronunţat un verdict) se consemnează că la A. s-auaflat şi cavaleri templieri, a căror existenţă însă aici era ţinută secret.BAGHRAS (sau GASTON) Cetate în Siria de nord), aflatăîn stăpânirea Ordinului în două rânduri, prima dată cândva după1130, până în 1188, a doua oară, după 1216, fiind abandonată şidistrusă de templieri în 1283.BANYAS Cetate în Ţara Sfântă, aflată în stăpânirea Ordinuluiîn două rânduri, între 1129-1132 şi 1140-1164.BARTHÉLEMY, abatale JEAN-JACQUES - Erudit francez(1716-1795), a scris Voyage du jeun Anacharsis en Grèce („Călătoriatânărului Anacharsis în Grecia“). În Istoria sectelor, episcopulGregoire (vd.) îl include printre oamenii afiliaţi la Ordinul templieraflat în succesiunea lui Larmenius (vd.), adeziunea sa producânduseîn 1745.(continuare în nr. viitor)3695


REMEMBERDesrobitorii3696Radu Cosmin(urmare din numărul anterior)A fost destul un mic răspuns aluneia din companiile noastre la Szolnocpentru ea, într-o singură noapte, ei s-arunceîn aer toate podurile de peste Tisa de fricaameninţării de-a trece a trupelor noastre.Disciplinaţi însă cu disciplina defier şi naturală, din convingere şi nu din silă,soldaţii noştri îşi păstrează răbdarea.Ne-am încrezut şi de data asta încuvântul marilor noştri aliaţi care, vai, atuncicând în fine a sosit, n-a fost, cum credeam,punerea în imposibilitate de-a mai lupta ainamicului nostru încolţit, ci din contra, purşi simplu invitaţia către români de-a se retragepe linia frontierei de câmpie din pustaTisei dintre noi şi unguri, fără a da nici ceamai mică garanţie asupra românilor contraa ce ar fi decurs dintr-un asemenea pas necugetat.Însă, armata noastră nu era lipsităde şefi.Din primul moment aceştia auvăzut prăpastia ce ni se săpa prin aceastăinvitaţie şi au primit-o cum se cuvenea. Aurăspuns îndată acelora care îşi luaserădrepturile de-a stătui dreptatea care anumeerau condiţiile îndeplinirii acestui dezideratşi cu ce condiţii am fi fost dispuşi să-l ascultăm.De la Rege până la sublocotenent,conducătorii noştri au fost la înălţimea vitejieide până acum a ostaşilor noştri cerândsingura şi cea mai eficace dintre garanţii:dezarmarea vrăjmaşului!În timpul nesfârşitelor tratări înjurul acestei garanţii, inamicul nostru se întărea,se înarma (nu fără concursul dezinteresat…al unora dintre marii noştri aliaţi) şise organiza în vederea revanşei şi reîntoarcereaimplicării seculare asupra sfântuluinostru Ardeal.Trece o zi, trec două, trec săptămâni,depăşeşte luna şi graniţa nu se maiînfăptuia. Dar şi acum şefii noştri vegheaunecontenit. Armata noastră se echipase cudepozitele nesfârşite de echipament capturatede la inamic în fuga lui disperată, cu armele,mitralierele şi tunurile luate prin luptăde la el şi cu cele necesare de-ale hranei.Pe de altă parte, instrucţia trupei şi ofiţerilora fost reluată şi dusă la înălţimea stării lorsufleteşti.În vremea aceasta, guvernul bolşevicde la Budapesta văzând că românii s-au oprit pe Tisa şi-au făcut planul ca, cuarmata reorganizată, să atace pe ceho-slovaciîn scopul de-a pune mâna pe minelede cărbuni de la Salgo-Targan şi pe trecătoareleCarpaţilor spre Galiţia.Atacul trupelor bolşevice a începutla 28 mai când au luat ofensiva pe tot frontulde Nord. După lupte uşoare cu ceho-slo-vacii au atacat şi ocupat Miskoltz.Unităţile române care se găseaupe dreapta Tisei au fost retrase pe malulstâng, pe măsură ce ceho-slovacii se retrăgeauspre Nord pierzând orice legăturăcu trupele române.Ne mai existând niciun interes, întregdetaşamentul român de la Tokay a fostretras spre malul stâng.Până la 1 iunie, armata ceho-slovacăa evacuat Caşovia şi Eperies, localităţicare au fost ocupate de trupele roşii.Încurajaţi de retragerea precipitatăa trupelor ceho-slovace, bolşevicii au conceputplanul de-a trece chiar Tisa în regiuneaTokay spre a ataca trupele române şi ale scoate din teritoriile ocupate de unguri.Astfel în ziua de 1 iunie, două batalioanebolşevice au trecut Tisa pe malulstâng, în dreptul localităţii Vencsellö (Vencelo),în scopul de-a forma un cap de podpentru înlesnirea şi asigurarea trecerii unităţilormai mari.După lupte îndârjite, trupele noastredin sectorul Vencelo au zdrobit cumplitpe inamic şi l-au azvârlit în Tisa.Majoritatea oamenilor care auscăpat din luptă s-au înecat în valurile râului.Ca prilejul luptelor de la Vencelo s-a constatat că în armata bolşevicilor ungurierau mulţi germani din Austria.Armata română se limitează acumde-a face o “acoperire” pe Tisa, “eşalonând”rezervele înapoi în scopul de-a odihni trupele,de-a da oamenilor concediu şi de-aperfecţiona instrucţia.“S-AU ARS CA NIŞTE FRAIERI”(Şmecheria, inteligenţa şi veseliaoşteanului român pe malul Tisei în focul luptelor).Povestirea locotenentului IordanIon.La 7 mai 1919, compania 7-a dinreg. 2 Vânători ocupa sector pe Tisa. Decealaltă parte a Tisei, în dreptul sectoruluinostru, inamicul ocupa satul Vejeni, cu lucrăride-a lungul ţărmului drept al Tisei. Distanţace ne despărţea de inamic, nu era maimare cu două sute de metri, lăţimea Tisei,în acel loc.Toată ziua şi noaptea, inamicul nune slăbea cu focul, cum scoteam capul,gata pic-pocul!Flăcăii noştri erau de mult obişnuiţicu asemenea bâzâit de muşte, cum îi zic eicând se înteţeşte dansul mai vârtos, astfelcă acest zgomot îl auzeau şi-l primeau nepăsători.Grija lor mai mare era acum, lapurceii care se roteau în frigare pe jăratec,ca nu cumva să se dogorească rău şi nuvor avea cu ce trage o înghiţitură de vin.Era pe la ora 12 din zi. Frigările cupurcei se învârteau deasupra jăratecului.Voinicii îşi pregăteau ospăţul, fără grijă, deoareceîi auzeam:- “Lasă-l dracului de inamicmucos. Câtă-i lumea nu trece Tisa”. Altulrăspundea:www.oglindaliterara.rocăţele de puşti mitralierepe poziţie;toată ziua mârâie deciudă, că nu maivine ocazia să-şi înfigăcolţii în carnede ungur”.Aşa treceavremea cu glume.Sectorul era liniştitmai mult ca oricând,iar voinicii aşteptaucazanul cu vin de larezervă.Dar, deodată, auzim împuşcăturidese, puţină linişte, apoi iar se repetă împuşcăturileîn dreptul nostru. Gloanţele şuieraude mama focului, despicau văzduhulfumuriu, iar ţinta nu o atingeau, căci seceraunumai vârful sălciilor, după malul Tisei.Flăcăii noştri cu grija la frigare şicu pofta deschisă îşi băteau joc de gloanţeleinamicului, glumind:- “E loc pe alături, pe sus; duceţivăunde a dus mutu iapa, şi Nanu cârlanu şisă veniţi când vă vom chema noi”.Rar câte un glonţ rătăcit, veneadupă flancuri, care ne mai dădea de lucru,dar tot cu destinaţie aiurea.Numai ce-l auzeam pe telefonistulBudoiu Ion:- “Du-te la dracul, numele meu nueste scris pe tine”.- Mai taci, mă, moară stricată”, îiziceau ceilalţi camarazi.- “Ce să tac, mă, că e de rău, cumtrag damblagii ăştia de unguri” şi cu dispreţscuipă spre Tisa. “Ptiu! fira-ţi ai dracului depocitanii, voi să apăraţi Ungaria?”.Dar mustăcioşii lui Arpad, se vedecă în această zi, aveau mâncărime la limbăşi scărpiniş de piele, că trăgeau de mamafocului, să dea jos norii după cer, şi alta nu.De la o vreme focul se mai domoleşte,ai noştri îşi vedeau de frigări, fiecarecu purcelul lui, (cumpărat cu arginţi ferecaţişi plătibili la sfântul aşteaptă, cum zicea BudoiuIonDar telefonistul Budoiu Ion, sevede că nu se astâmpăra de loc, ba urcă pepoziţie, ba cobora la telefon.Într-un timp îl văd că vine cu capelaîn mână.- “Domnule locotenent inamiculare poftă să stea de vorbă cu noi, scoatecapul din mască, şi strigă: “Roomaan!Roommaan!”. Ce să-i fac? îi trimit un glonţ,să-l achit?- Nu, îi răspund, lasă-l să vedemce vrea.- Inamicul vrea cu orice preţ prieteniecu noi.- Ia vezi, măi băiete, ce maispune?- D-le locotenent, strigă mereu:“Roman, roman”, nu puşca, că noi nu puşcămla voi”.- Bine, ce de făcut Budoiule?- “D-le locotenent, fir-aş să fiu cupărţile mele, lăsaţi-i pe mine că vi-i aduc euaici ca pe nişte fraieri”.- “Ce să treacă, mă, că am două (continuare în nr. viitor)


O SCRISOARE PIERDUTĂ„Cu statutul nostru-n frunte,vom avea victorii multe”Gheorghe Andrei NeaguPrintr-o fericită întâmplare mi-a căzut în mână proiectulde statut al USR. Şi cum o pârdalnică temere mi-a încolţit însuflet, nu mă pot abţine să nu dau glas unor ciudate, ca să nuzic deşuchiate, năzdrăvănii.Aflu cu stupoare, încă de la articolul 1, că s-a renunţatla ideea revenirii la denumirea iniţială de Societatea ScriitorilorRomâni din 1908. O fi bine, o fi rău?La articolul 2, aflu că USR nu vrea să adere la activităţicontrare demnităţii, libertăţii umane şi libertăţii de opinie şi deexpresie. De aceea cred că s-ar impune menţiunea "conformConstituţiei României" sau să se precizeze că şi scriitorii nunumai Uniunea au obligaţia de a respecta aceste libertăţi.În articolul 5 aflu că Uniunea poate să fie parteneră înînfiinţare de asociaţii, conform literei a fără a preciza în ce condiţiipoate finanţa activităţile şi publicaţiile partenerilor dinţară sau străinătate. La punctele b, c, g se face vorbire despreschimburi culturale, premii, tot felul de înfiinţări de librării,muzee etc. dar fără a se menţiona vreun criteriu sau responsabilitatece va sta la baza iniţiativelor.La articolul 6 se zice că poate deveni membru oricescriitor cu cetăţenie română sau străin cu domiciliul în Româniasau scriitor de limbă română cu domiciliul în străinătate, încâtstau şi mă întreb de ce să nu-l primim şi pe Ismail Kadare saualţi laureaţi ai Premiului Nobel care ar înnobila prin prezenţa lorUSR.Articolul 7 devine şi mai drastic şi mă face să înţeleg căEminescu ar fi fost stagiar timp de cinci ani dacă nu ar fi avutun premiu al USR. Ori este cunoscut cazul multor scriitori,fie şiexemplul lui Caragiale, care în loc de premii ale vreunei entităţiculturale româneşti a stârnit doar ura şi pizma autorităţilor şicare potrivit acestui articol ar trebui să stea cinci ani stagiar,până să devină membru definitiv. De Creangă nu mai vorbim!Nu-i de râsul curcilor?La articolul 8 trecem cu vederea limba de lemn „săaplice” -litera b- la proiecte, dar nu putem să nu ne întrebăm pece criterii se dau indemnizaţii de merit la scriitori putrezide bogaţi, ştiut fiind faptul că nu aceasta a fost intenţia legiuitoruluistimulat de senatorul şi poetul Adrian Păunescu,nemembru al USR care a fost exclus chiar de flăcăiicu dosare nedeconspirate nici pînă astăzi.La articolul 9 se stipulează că stagiarii n-au dreptulde cinstire a memoriei, iniţiere de acte şi de parteneriate chiardacă unii dintre ei ar avea valori net superioare bătrânilor membriidefinitivi, care nu mai au neuronii şi nici voinţa necesarăunor astfel de iniţieri. În schimb la articolul 10, litera d stagiariitrebuie să respecte normele deontologice ale breslei şi sămanifeste grijă faţă de prestigiul USR de parca ar şti cinevacare sunt normele deontologice? Cine le deontologizează? Cîtdespre prestigiu,ce să mai vorovim…..La articolul 11 se precizează că poţi fi exclus în condiţiileprevăzute de regulamentul comisiei de validare, care estealeasă, cică, prin vot de noul consiliu, de parcă nu ar fi fostnormal să fie votată în secret de cătare Adunarea Generalăa breslei care şi aşa este alcătuită din reprezentanţi. Practicun scriitor incomod prin corectitudinea şi moralitatea saîmpotriva găştilor cunoscute şi consacrate deja, nici dacăeste ales să fie reprezentant în adunarea generală, nupoate vota comisia care îl poate exclude. Norocul nostru cănu este şi Talpeş membru al USR. Şi-ar fi adus ciracii să neconducă destinele şi să ne lipsească de amărâta aia de 50 %din pensie pe care tot Păunescu a promovat-o în legislativulRomâniei.La capitolul IV, fiindcă veni vorba de organizare sevorbeşte că asociaţia pentru a fi validă trebuie să aibă minim50 de membri (art. 14).Cu alte cuvinte, pentru ca să nu mă duc cu căciula înmână în aşa zisele capitale culturale ale patriei, trebuie să respiracelaşi aer cu turnătorii, securiştii şi ofiţerii activi ai scriitorimiiromâne. Altfel n-am nicio şansă ca să mă înscriu sau să măwww.oglindaliterara.rotransfer într-o asociaţie unde aerul, democraţia şi libertatea deexprimare sunt , cât de cât ,mai prezente. N-am înţeles şi nu voiînţelege de ce nu punem obligativitatea la 500 de membrii pentruca scriitorii să fie călăriţi cât mai strâns de una şi aceeaşipersoană. Nu m-ar mira ca mâine poimâine să se propună doaro singură asociaţie şi aia obedientă prin reprezentanţii ei ,pânăla vomă.La articolul 16 „legarea de moşie” sau iobăgizareascriitorilor români este şi mai bine conturată, astfel încât dacăîn cinci ani de zile nu mă duc la asociaţia pe raza căruia domiciliezvoi fi deferit excluderii. Păi în cazul acesta, cum unii scriitoriîşi au domiciliul la Pocreaca iar alţii la Tichiriş trebuie să-şifacă asociaţie, acolo unde domiciliază. Mai rămâne să le spunăcă se pot hrăni doar la Alimentara din colţul străzii unde îşi auadresa pe buletin şi am realizat încă un mare deziderat al existenţeidemocraţiei şi libertăţii în USR.Trecem peste multele comitete şi comiţii din articoleleurmătoare şi ne ducem la articolul 21 care specifică printre altelecă odată la 5 ani se organizează o conferinţă naţională. Cualte cuvinte suntem înştiinţaţi că viitorul preşedinte va domni -oriunde s-ar afla el – timp de 5-cinci -ani de zile. Conferinţa Naţionalăde fapt este o Conferinţă a reprezentanţilor scriitorilor,de unul la şapte în cazul USR. Dacă tot vă este dragă domnilorcifra 5 de ce nu faceţi raportul de 1 la 5 şi nu închiriaţi salaPalatului pentru ca aceşti reprezentanţi să încapă cu toţii ,casă-şi poată spune păsurile şi apăra drepturile pentru care însăşibreasla există.Mai mult, la articolul 23 nu vedem de ce cei trei vicepreşedinţinu ar fi aleşi prin vot secret la fel ca preşedintelepentru ca să nu mai existe puteri discreţionare detip ceauşist în mâna unui singur om.La articolul 24 iar ni se inoculează varianta mandatuluide cinci ani şi pentru consiliu, ca atunci când se spune cevadespre preşedinte să nu se omită a se menţiona şi durata mandatuluiacestuia. Nu credeţi că pentru a da mai mult dinamismbreslei noastre un mandat de trei ani ar fi suficient?Nu de alta dar s-ar putea să ne moară preşedintele în primul ande activitate şi timp de patru ani să convieţuim sau să ne încredinţămsoarta unui preşedinte surogat. În cazul unui mandatde trei ani acest neplăcut eveniment s-ar reduce la jumătate.La articolul 27 litera a se spune că onoratul consiliumodifică statutul ori de câte ori e necesar. Haida de, chiar aşa?Pentru stabilitate ,statutul nu trebuie modificat decât cuprilejul Conferinţei Naţionale la trei ani. De asemenea, cuantumulcotizaţiei de la litera i, comitetul executiv de la literab, comisia de validare şi excludere, comisia socială, comisia deonoare şi juriul USR trebuie supuse votului secret al ConferinţeiNaţionale care să se ţină odată la trei ani. Tot ConferinţaNaţională trebuie să aprobe organigrama direcţieiadministrative, să aprobe regulamentul de funcţionare alcomisiilor speciale de la punctele j şi k. S-ar elimina astfeltoate cloşcăriile pe care le mai vedem astăzi în breasla noastră.Iar reducerea mandatului de la 5 la trei ani ar da posibilitateaca în trei decenii de existenţă activă a unui scriitor să existezece posibilităţi de îndepărtare şi corijare al relelor ce ne bântuieuniunea, faţă de numai 6 ori în mandantul de 5 ani.Să nu excludem şi posibilitatea ca în două mandatede cinci ani încăpute pe mâna unui răuvoitor breasla să fie distrusăfără putinţă de împotrivire al membrilor săi.Cât priveşte articolul 29 unde se vorbeşte de problemelefinanciare, salarii, angajări, etc. cred că ar trebui să existestipulate câteva cifre privind un maximum de salariu, un minimumde pregătire în domeniu şi mai ales să se stabilească responsabilităţiîn caz de neducere la îndeplinire şi denerespectare a sumelor prevăzute în buget aprobat deConsiliul Naţional odată la trei ani şi raportat statistic anualde comitetul executiv aşa cum prevăd legile în vigoare dinRomânia.În sfârşit la articolul 31 preşedintele este ales pe unmandat de 5 ani. Şi dacă avem parte ca el să mai deţină vreofuncţie care să-i mănânce timpul pentru care Uniunea Scriitorilordă şi banii aferenţi aşa cum avem nenorocul în prezentatunci să te ţii coerenţă şi dragoste fraternă între breslaşii uniunii.Măcar dacă ar fi fost propunerea pe trei ani. Iar vicepreşedinţide ce să fie aleşi în bloc de către preşedinte? Adică elne propune 3 yesmani şi noi să-i votăm. Nu frăţioare vicepreşedinţiisă aibă şi ei libertatea de acţiune dată prin vot de Con-3697


VARIA„Cu statutul...urmare din pag. 3697siliul Naţional în mod democratic, la concurenţăpentru a fi obligat să dea seamă nu numai în faţapreşedintelui căruia de regulă îi jură supunere înculisele de dinaintea votării sale ci să vină cu programeserioase pentru apărarea breslei şi a prestigiuluişi a deontologiei de care se face vorbirepână şi în această propunere de statut.La articolul 35 preşedintele şi vicepreşedinţiiprimesc indemnizaţii lunare în funcţie debuget. Adică orice sumă e permisă, iar consiliul naţionalsă n-o voteze. Dar ia să votăm noi o sumăde maximum 50 de milioane vechi lunar pentrunoi şi 30 de milioane pentru vicepreşedinţi şi săvezi cum scade pofta unora de a mai candida şi ane reprezenta interesele şi deontologia breslei. Ceziceţi nu-i mai moral aşa?Nu mă bag la organizarea asociaţiilor şisecţiilor pentru că nu mai am spaţiu şi timp dar potsugera înfiinţarea unei categorii de Mecena aiUniunii Scriitorilor pentru situaţia în care vreunmiliardar băştinaş s-ar încumeta să ne îndestulezeviaţa de scriitor.Şi dacă tot am fost recunoscuţi ca persoanăjuridică de utilitate publică încă din 1949 prindecretul 267 nu văd de ce la articolul 54 venituriatrase nu s-ar specifica şi sumele dirijate de guvernulRomâniei breslei noastre pentru a ne efectuaîn bune condiţiuni toate activităţile propuse înacest statut.Mă opresc aici, sperând ca prin umila meacontribuţie la acest proiect de statut să stârnescşi-n rândul celorlalţi colegi de breaslă un cât de micinteres pentru propuneri menite să îmbunătăţeascăşi să apere demnitatea scriitorului român, aflatîntr-o situaţie din ce în ce mai precară care-l silescsă abdice tocmai de la libertatea de expresie şidemnitate umană de teama de a nu-şi vedea volumultradus, opera tipărită şi promovată cu onestitatede cei pe care el îi alege prin reprezentanţi saunu, cu credinţa că a făcut un lucru bun pentru ţarăşi neam. Nu spun vorbe mari ci aştern pe hârtiedoar simţirile mele oneste şi pe care nu mă ruşinezîncă să le susţin.Poştalionul cu peniţeGheorghe Andrei NeaguCelor care ne-au solicitat Antologia de poezii, le comunicăm săaibă răbdare că o vor primi negreşit.Detractorilor care-mi doresc moartea îndemnându-mă să-i duc unexemplar din Antologie lui Goga, le comunic că mi-au făcut o bucurie. Nu-i uşorlucru să fii pe cealaltă lume alături de Eminescu, Goga, Shakespeare, Dante,etc. etc. decât să continui să fii un urmaş al lui Ştefan Gheorghiu năimit, să lingimâna unor troglodiţi ce-şi permit să facă presă la modul mizerabil. Din nefericireei nu vor putea duce pe lumea ailaltă decât abjecţia, ura şi impostura.Domnului care mi-a trimis o cronică despre Jurnalul fericirii, îi voitransmite că o voi publica. Nu ştiu ce semnătură să pun pentru că semnăturanu există. Deci anonimă. Păcat!De asemenea;cine este autorul la Agonii betnice?Acelaşi lucru şi pentru cel care mi-a trimis o hazoasă dezbatere legumicolăcu morcovi năstruşnici ş.a. Semnaţi-vă oameni buni chiar la începutulmaterialului pentru a putea să vă publicăm, chiar dacă nu-mi trimiteţi şi ofotografie de autor, de parcă v-ar fi ruşine să vă arătaţi faţa către cititori. Vă îndemnsă nu aveţi nicio jenă pentru că aveţi parte de nişte cititori minunaţi prinrevista noastră.Festivalul „Duiliu Zamfirescu” ediţia a VIII-a ce trebuia să se desfăşoareîn cadrul zilelor municipiului Focşani, nu a mai avut loc. Cred că noiialeşi nu mai au chef de aşa ceva. În consecinţă, mă voi mulţumi să trimit diplomelepe care le întocmisem special pentru începutul lunii iulie 2008, celor pecare intenţionam să-i premiem, cerându-ne scuze pentru că Duiliu Zamfirescua ajuns la lada de gunoi a memoriei culturale vrâncene. Cum şanse de sărbătorirea 150 de ani de la naşterea lui Duiliu nu sunt întrezărite nici măcar la urmaşiicare şi-au primit podgoriile prin legea restituirii şi cum nu am bani din nicioparte a societăţii româneşti pentru a cinsti acest eveniment, aştept şi eu să măduc lângă el şi să-i cer scuze pentru că n-am putut ţine mai mult decât şapteediţii, memoria cetăţii, vie.Doamnelor şi domnilor care n-au înţeles că revista noastră urmeazăsă fie distribuită numai prin abonament le transmit de asemenea regretul meusincer. De aceea am şi organizat pe site-ul www.oglindaliterară.ro descărcarearevistei în întregime. Ne bucurăm că avem de câteva ori mai mulţi cititori decâtLuceafărul şi România Literară la un loc şi vă rugăm să vă abonaţi cât se maipoate încă la RODIPET de unde nu mai primim niciun ban de foarte multăvreme. Dar cui îi mai pasă?3698www.oglindaliterara.ro


REVISTA REVISTELOR...cu Gheorghe Mocanu...LECTOR, nr. 9, 2008Revista Bibliotecii judeţene „Duiliu Zamfirescu” – Focşani, Vrancea.Periodic de informare bibliologică şi atitudine culturală. „Carteaa devenit o pasiune obositoare. Abundenţa editorială ne puneîn dilemă. Standurile supra încărcate ne dezarmează. Hotărârea eînlocuită de constatare, de trecerea în revistă. Vrem totul şi nimic”,spune Gabriel Funica, redactorul-şef, în editorialul „Câteva suspiciuni”.Se referă, bineînţeles, la riscul de a fi partizani, plictisitori,atunci când vorbim despre destinul cărţilor. Atacul concertat al atâtorvariante de înlocuire a cărţii pare ireversibil. Totuşi, sperăm întroîntoarcere a cititorului spre varianta tipărită. În conţinutul revisteiaflăm articole ce ar putea ocupa oricând pagini din revistele defrunte ale vieţii culturale româneşti: „Despre multiculturalism” –Adrian Ţiglea; „Biblioteca publică în spaţiul interculturalităţii” – semnatde drd. Teodora Fântânaru, directorul bibliotecii judeţele „DuiliuZamfirescu”. O interesantă discuţie pe această temă cu AlvarGarcia Gimeno, director al bibliotecii centrale „Convert de SantRoc”, Gisela Sendra Perez – coordonator la „Junta Multicultural” şiAdriana Maria Cioran – mediator intercultural, personalităţi din oraşulGandia, provincia Valencia, Spania; „Bibliotecari prinlume”(visul american al unei bibliotecare)”- Lia Sabău; „Anevoioasacale”- Doina Stoiciu; „Un triunghi intercultural: Pasternak – Rilke –Ţvetaieva” – I.D. Denciu. Revista se rotunjeşte inspirat în jurul ideii:„Anul european al dialogului intercultural”BUCOVINA LITERARĂ, nr. 5-6,2008Revistă editată de Consiliul Judeţean Suceava şi Societatea ScriitorilorBucovineni. „A fi român într-un sat multi-etnic” este editorialuldin acest număr alprestigioasei reviste bucovinene,semnat de VasileAndru. Satul lui VasileAndru – Muşeniţa este unsat cât o lume, în care sevorbesc multe limbi: „Lumea este satul nostru extins la scara planetei,spune autorul, mărginit, în chip ciudat, cu patru ţări, dintrecare două imperii: a avut graniţe cu Rusia, cu Austria, cu Ucraina,cu Polonia.” Redactorul-şef, Ion Beldeanu ne vorbeşte în „Cadran”despre Alexandru Zub, Emil Brumaru şi doi oameni ai scrisului dinCernăuţi: Dumitru Covalciuc şi Tudor Zegrea. Constatările de lareuniunea Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovinadesfăşurată la Cernăuţi fac să crească tensiunea oricăruiromân de bună-credinţă. La pagina 5 puteţi citi interviul lui PetreFlueraşu cu scriitorul Mihail Vakulovski. Intrebări pe care şi le punscriitorii şi la care nu găsesc încă răspunsuri clare. Maestrul RaduCârneci – 80 ne încântă cu „Mărul de aur”, „Tainice oficieri”, „Viscolsfânt”, „Fiul risipitor”, „Mândru poem”, „Castel de rouă” s.a., întrofrumoasă sfântă limbă românească. Ioan Holban face odigresiune în opera poetului sucevean Gheorghe Lupu şi îl diagnosticheazăastfel:”Zgârcit cu propriul său har poetic, incontestabil,remarcat de toţi cei care l-au citit sau, mai ales i-au ascultat poezia”.Salutăm cu acesta ocazie pe poetul şi prietenul vrâncenilor,Sterian Vicol la cele 65 de salturi peste ani. Să fie acelaşi om distinsşi plin de viaţă ! Mai puteţi citi incursiuni în opera eminescianăde Dimitrie Vatamaniuc, Theodor Codreanu; „Magda Isanos şi Cânteculvieţii” de Adrian Dinu Rachieru; „Cărturarul şi ucenicii” de AlexandruDobrescu.ASTRA, nr. 19, 2008„Schimbarea schimbării ortografieinu a fost opera inginerilordin Academie, ci aunui singur inginer” susţineacademicianul Radu Voineaîn interviul acordat lui Sorin Basangeac de la pag. 16-17. AcelaşiSorin Basangeac ne vorbeşte „Despre bogăţia culturii şi culturasăracului” – „Săraca ţară bogată”, iar Lidia Maria Baros despre „IlarieVoronca şi poeţii români la Sorbona”. Ilie Ocneriu despre „LucianBlaga – perspective europene”; Vasile Oltean – „Ioan Papazuşi Revoluţia de la 1948”; Ovidiu Moceanu – „Noi, eminescologii…”;Ioan Paler –„O istorie a eşecurilor din literatura română”; Ion TopologPopescu – „Tentaţia istoriilor literare – între reuşită şi eşec”;Valeriu Sîrbu – „Poeme”; Nicolae Stoie – „Cărţi cu viaţă de efemeride”;Nicolae Munteanu – „Paridul e-n toate”; Teofil Mihăileascu –„Kitsch-ul creştinesc”.ORIZONT LITERAR, nr. 2, 2008Revista apare sub egida Fundaţiei „Mâna şi Acoperământul MaiciiDomnului” şi cu concursul membrilor vasluieni ai Uniunii Scriitorilordin România. Director – Mihai Cantuniari, Redactor-şef – DanielDragomirescu. O revistă limpede de la un capăt la altul. Ne-au reţinutatenţia confesiunile lui Cezar Ivănescu, consemnate de AngelaBaciu-Moise; „Complexul propriei imagini la români” – LucianHetco; „Actualitatea unui scriitor uitat” (Calistrat Hogaş) – DanielDragomirescu; Proză: „Alexandra” – Gheorghe Neagu; „Poet şisimbol” –Teodor Pracsiu; „Ion Barbu – geneză şi cunoaştere” –IancicăDobriţă;NORD LITERAR, nr. 5, 2008Apare la Baia Mare sub egida Consiliului Judeţean Maramureş.Ne-au captivat: Tatiana Dragomir prin „Masa de biliard” şi interviulrealizat de Mihaela Dordeade la pag. 9 –„George Filip.Poetul cu…fără…lauri”;Mariana Puiu –cu „GeorgeBacovia şi simbolismulfrancez – Charles Baudelaire”; Andreas Saurer –„Poeme”. AlexandruBogdan Petrovai –„Mimesis”; Săluc Horvat –„Liviu Rebreanuîn evocări şi documente”.CAFENEAUA LITERARĂ, nr. 6, 2008Se deschide cu Radu Cange –„Geniu şidemnitate”. Invitatat la cafenea, TheodorCodreanu spune: „Dacă nu faci partedintr-o anumită gaşcă, nu exişti ca scriitor”. O incursiune în realitateascriiturii româneşti de azi. Săgeţi aruncate spre instituţiile carear trebui să-i reprezinte pe scriitori, să-i ajute, sau măcar să-şi respectestatutele. Ori acestea se înscriu şi ele în mersul vremii, alsocietăţii româneşti în ansamblul ei. Aşteptăm o normalitate. Pânăcând vom aştepta ?La pagina 12 găsiţi „Dinu Rachieru: Nichita Stănescu un idol fals ?”– semnat de Doru Timofte....şi completată de Liviu ComşiaScriitorul, aziAu trecut aproape două decenii de libertate a cuvântului, dar faptememorabile în literatura română încă nu s-au petrecut. Aceeaşi dezordine,aceeaşi lăcomie de bani şi onoruri şi-n societate şi-n scris.O imagine profund adevărată a literaturii contemporane privim, cuun apăsat sentiment de disperare, cum se desprinde din comentariilescriitorului Theodor Codreanu în dialog cu poetul Virgil Diaconupublicat în Revista „Cafeneaua literară” din iunie 2008. Citim:„Or, societatea românească, în ansamblul ei, este departe de a fiintrat pe făgaşul normalităţii, cu atât mai puţin breasla scriitorilor,deşi, fiind vorba de „intelighenţia” naţională, prin excelenţă, scriitorimeaar fi fost îndrituită să fie în avangarda respectării regulilordemocratice. Nici vorbă de aşa ceva, căci viaţa literară a moştenitceea ce a fost mai maladiv în perioada socialismului multilateraldezvoltat: narcisismul de grup, ca să mă exprim eufemistic”.Despre demnitatewww.oglindaliterara.roTemă apropiată (ceea ce înseamnă că se trezesc conştiinţele)abordează şi Revista „Cuvântul” nr. 6/2008 într-o minianchetă deopinie despre demnitatea văzută din zece perspective, de zece interlocutoricu preocupări diferite. Sunt zece definiţii posibile aledemnităţii, dar o singură concluzie: demnitatea nu prea mai existăîn zilele noastre. Dedublarea românească, însă, funcţionează netulburată,deci existăm! Iată un scurt fragment din cuvântul scriitoareiAra Şeptilici: „Demnitatea este un concept pe care făcătoriide opinie din ţara asta îl trâmbiţează oricui le dă bani. Adică, ei sedau de dreapta, le curg lacrimi de sânge pentru ăia care au muritîn puşcăriile politice, pentru cei deposedaţi de comunişti etc; astafac în aceeaşi zi în care scriu un articol pentru un ziar finanţat deunul care a supt de la ţâţa lui Ceauşescu…”.3699

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!