cuprins - Gr.T. Popa

REZUMAT – TEZA DE DOCTORAT
CONCLUZII
Din analiza datelor obţinute prin studiul seriei prezentate se desprind următoarele concluzii:
� Frecvenţa meningioamelor de fosă cerebrală posterioară în raport cu totalul tumorilor intracraniene
este de 1-2%, în raport cu celelalte tumori ale fosei posterioare între 7 şi 8 %, iar faţă de totalul
meningioamelor procentul este de 8-9%. În materialul clinic prezentat a fost găsită o frecvenţă de 6%
în raport cu numărul total al tumorilor de fosă cerebrală posterioară.
� Cea mai bună clasificare topografică a meningioamelor este aceea în raport cu sinusurile durei mater,
deoarece acestea sunt repere bine conturate din punct de vedere anatomic, vizibile chirurgical şi care
până la un punct condiţionează şi tehnica operatorie.
� Studii recente au demonstrat prezenţa receptorilor pentru androgeni şi progesteron într-o proporţie
crescută în meningioame, prezenţa receptorilor pentru estrogeni fiind încă controversată. S-a
remarcat de asemeni şi o tendinţă de dependenţă a activităţii acestor receptori de tipul histologic.
Această descoperire poate avea implicaţii în terapia tumorii.
� Diagnosticul diferenţial al meningioamelor fosei cerebrale posterioare se face în funcţie de
semeiologia clinică, de topografia neoformaţiei şi de exemplele complementare, dintre care cele mai
importante pentru precizarea diagnosticului sunt angiografia şi scintigrafia.
� Studiul flebogramei practicate în cursul antiografiei vertebrale a arătat existenţa unor anomalii
venoase cu aspecte angiografice variate, care sunt foarte utile în precizarea diagnosticului de
meningiom. Meningioamele de fosă cerebrală posterioară fără fixare durală sunt foarte rare ; numai
22 de cazuri au fost găsite în literatură, cele mai multe fiind exclusiv intraventriculare.
� Tratamentul meningioamelor de fosă cerebrală posterioară este chirurgical. În timpul operaţiei se
poate aprecia zona de inserţie a meningiomului înaintea extirpării tumorii, ceea ce este mai dificil în
cazul tumorilor situate profund, în unghiul pontocerebelos. După extirparea meningiomului, zona de
inserţie este de asemeni extirpată ; dacă nu este posibil, se electrocoagulează.
� Meningioamele cu originea în clivus prezintă probleme chirurgicale dificile; ablaţia lor totală este
adesea imposibilă chiar prin tehnica microchirurgiei, datorită condiţiilor anatomice şi a riscurilor pe
care le prezintă.
� Abordarea combinată retroauriculară şi preauriculară transpietroasă-transtentorială a permis ablaţia
totală a tumorii, cu o rată acceptabilă a mortalităţii şi morbidităţii.
� Extirparea totală a tumorii este mai puţin nocivă faţă de ablaţia parţială, deoarece prezintă o
mortalitate mai redusă şi o evoluţie postoperatorie mult mai bună.
� Meningioamele apar mai frecvent la sexul feminin în raport de 1,8/1 cu sexul masculin.
� Incidenţa meningioamelor este maximă între 40 şi 60 de ani (51,16% din cazurile studiate).
� Meningioamele sunt mai frecvente la populaţia din mediul urban (67,44%).
� Localizările cele mai frecvente sunt la nivelul convexităţii (27,9%), in regiunea parasagitală, în
special treimea medie (9,3%), şi coasei creierului (9,302%).
� În 51,16% din cazuri, intervalul debut-internarea a fost între 1 şi 6 luni.
� Simptomele cele mai frecvente pe seria studiată au fost sindromul cefalalgic grevat de
subiectivismul pacientului care, de multe ori, nu sesizează momentul real al debutului
simptomatologiei, aceasta fiind de mică intensitate. Durata îndelungată a intervalului debut-internare
în cazul meningioamelor atrage atenţia asupra evoluţiei foarte lente a acestor tumori.hipertensiune
intracraniană (53,48%), hemiplegia (30,23%) şi afazia (46,51%).
� Cele mai utile explorări paraclinice pentru diagnostificarea meningioamelor sunt computertomografia
şi angiografia carotidiană. Se preferă computertomografia deoarece are o sensibilitate mai mare
pentru diagnostificarea leziunii şi precizarea tipului ei (34 din 37 de cazuri explorate CT).