cuprins - Gr.T. Popa

REZUMAT – TEZA DE DOCTORAT
PARTEA SPECIALĂ
I. GENERALITĂŢI DESPRE MENINGIOAME
Datorită tendinţei meningioamelor de a asocia în cursul evoluţiei modificări hiperostotice,
aceste tumori au putut fi identificate în patologia umană încă din preistorie. Astfel de cranii au putut
fi identificate în cursul explorărilor arheologice ale civilizaţiilor precolumbiene.
Elveţianul Felix Plater a fost, probabil, primul care a descris un caz de meningiom
intracranian descoperit în 1536 la autopsia unui nobil (Caspar Bonecurtius) care prezentase un istoric
de alertare fizică şi psihică progresivă la 3 ani după un traumatism cranian.
Primul studiu dedicat exclusiv meningioamelor aparţine chirurgului francez Antoine Louis
care, în 1774, publică în Memoires de l’Academie rozale de Chirurgie, un studiu asupra unor tumori
durale denumite de Louis tumeurs fongueuses de la duremere.
Cushing a adus o importantă contribuţie la imbunătăţirea tehnicii chirurgicale în
meningioame prin introducerea electrocauterului inventat de Bovie în 1927, inovaţie ce i-a permis să
îşi amelioreze considerabil rezultatele postoperatorii .
În epoca postbelică, descoperirea corticosteroizilor, dezvoltarea microchirurgiei şi laserului,
radiochirurgia stereotactică au reprezentat tot atâtea puncte de cotitură în evoluţia concepţiilor
neurochirurgilor asupra meningioamelor.
II.CLASIFICAREA MENINGIOAMELOR DE FOSĂ CEREBRALĂ
Cushing şi Eisenherdt au făcut o clasificare a meningioamelor de fosă cerebrală posterioară
în raport cu diferite formaţiuni anatomice (tentoriu, reces lateral, por acustic), şi nu în raport cu
sinusurile.
Arseni şi colab. au repartizat meningioamele fosei cerebrale posterioare în următoarele
grupe :
a) Pahimeningioame parietale extranevraxiale
Ele au fost subimpărţite în raport cu sinusurile durei mater, în vecinătatea cărora se
dezvoltă,în :
-meningioamele sinusului lateral
-meningioamele sinusului pietros superior
-meningioamele sinusului pietros inferior
-meningioamele sinusului marginal
-meningioamele plexului bazilar
-meningioamele sinusului drept (occipital)
b) Meningioame centrale nevraxiale
c) Meningioame multiple ale bazei craniului cu interesarea fosei cerebrale posterioare.
Castellano şi Ruggiero au clasificat meningioamele fosei posterioare în 5 grupuri, în funcţie
de legătura cu dura:
(1) convexitatea cerebelului,
(2) tentoriu (18-30%),
(3) suprafaţa posterioară a osului petros (unghiul pontocerebelos) (42%),
(4) cliv (11%) şi gaura mare (4-9%).
Bazându-se pe observaţiile intraoperatorii, Yasargil a clasificat aceste meningioame în grupul
clival, petroclival, sfenoclival şi ponto-cerebelos.
III DIAGNOSTIC