12.07.2015 Views

Poemele din templu - Oglinda literara

Poemele din templu - Oglinda literara

Poemele din templu - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS
  • No tags were found...

Create successful ePaper yourself

Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.

Gheorghe Andrei Neagu•Poemele din templu3


Gheorghe Andrei NeaguPoemeledintemplu5


Prozator, poet, jurnalist, editor şi unexcelent promotor cultural, Gheorghe AndreiNeagu s-a născut la 4 septembrie 1949, în satulSofroceşti, comuna Trifeşti, judeţul Neamţ.Licenţiat al Facultăţii de Studii Economice dinIaşi, datorează o bună parte din experienţă şiInstitutului de Silvicultură ce-a venit să-icompleteze sensibilitatea după ce a studiatvioloncelul la Şcoala de Muzică din municipiulRoman.A înfiinţat în 1993, la Focşani, Jurnalulde Vrancea, iar în anul 1996 GazetaVrânceană. În ambele reviste, pe lângăpaginile pline de sarcasm şi umor politic, apromovat şi literatura de calitate.În anul 1998 înfiinţează OglindaVrânceană, pentru ca numai peste câteva lunisă devină Oglinda Moldovei.A avut o emisiune săptămânală laTeleviziunea din Focşani, unde a reuşit săcunoască mari personalităţi ale lumii politice dinacele timpuri: Radu Câmpeanu, Ion Raţiu,Adrian Năstase, Eugen Ovidiu Chirovici şi mulţiparlamentari vrânceni.A fost asistent al M.M. al M.N.L.R. înjudeţele Vrancea, Buzău, Brăila şi Bacău, dupăce mai înainte cu un an de zile vizitase StateleUnite ale Americii, de pe urma căreia a publicatJurnalul american.În perioada 1996-2000 a fost alesconsilier judeţean pe listele liberalilor lui8


Câmpeanu, unde ajunsese chiar vicepreşedintela nivel naţional.S-a luptat să dea culturii vrâncene oşansă reuşind să deschidă seria ediţiilorFestivalului „Duiliu Zamfirescu”, care a ajunsla asemenea anvergură încât au participatscriitori de limbă română din opt ţări riveraneRomâniei.Îi putem găsi printre participanţi atât peMimo Morina, Secretarul General al Poeţilor,cât şi pe Zoe-Dumitrescu Buşulenga, CezarIvănescu, Magda Ursache, Ion Rotaru, ValeriuRusu,Obţinând zero voturi la alegerile din 2000chiar în circumscripţia de reşedinţă, şi-a datseama că nu mai poate să-şi continue carierapolitică şi înfiinţează Oglinda Literară, carealături de Jurnalul de Vrancea şi Gazetavrânceană să continuă să promoveze valorileliterare contemporane.Este posibil ca prin activitatea să fiimpresionat Curtea Papală, de vreme ce-aobţinut o Binecuvântare apostolică de laPapa Ioan Paul.În anul 2004 devine Cavaler alOrdinului Meritul Cultural pentru Literatură,acordat de preşedinţia României şi Cetăţeande Onoare al oraşului Panciu.Mai este Cetăţean de Onoare şi încomuna natală Trifeşti, Judeţul Neamţ, dar şiCavaler al Ordinului M.L.N.R.A lansat şi susţinut Revista V, între 1990– 1995, coordonând şi Festivalul literarDragosloveni, în ediţiile 2001-2004.9


Colaborează de-a lungul timpului larevistele Ateneu, Contemporanul, Luceafărul,Contact Internaţional, Porto Franco, Fereastra,Spaţii culturale, Vitralii, Sud, Convorbiri literareşi multe alte reviste din Canada, Australia,SUA, etc.Din bogata creaţie a autorului, putemdistinge:volumul 10 Prozatori, apărut la edituraAlbatros, 1986, remarcat de N.Manolescu, dupăce în 1974 şi 1975 îi apăruse trei cărţi tehnicedespre sistemul informaţional în silvicultură.Urmează în 1992, romanul Templul Iubirii, laeditura Porto-Franco, epuizat în zece mii deexemplare, pentru ca în1995 să apară romanulArme şi lopeţi . In aceeaşi perioadă îi apareromanul istoric Tarantula,dedicat sărbătoririi a500 de ani de atestare documentară amunicipiului Roman.Şi cum literatura de sertarnu se sfârşise, în 1997 vede lumina tiparuluivolumul de nuvele Moartea şobolanului, înparalel promovează Antologia de poezieJurnal 100 în 1995 şi Al Evei Trup de Fum, în2003.Cu ajutorul editurii Zedax, editeazăopera a câtorva zeci de scriitori vrânceni şiapare în diverse alte edituri cu volume cum arfi: Războiul muştelor, proză scurtă, edituraPlumb, Nunta neagră – baladă tradusă în cincilimbi, editura Valman; Aesopicae – nuvelăpamflet; Purtătorul de cruce – edituraTransilvania; Crucea lui Andrei şi Jurnalamerican; La Bellu, tot la editura Zedaxprecum şi poezie la editura Rawex.Com dinBucureşti –volumul Lacrima iubirii.10


Intră în programul editorial de la TipoMoldova cu o antologie de poezie, Arşiţa dinploi şi cu o antologie de proză consistentă Dela Stânga la Dreapta. Aceeaşi editură îi publicăvolumul de proză Purtătorul de Cruce, volumpremiat de Uniunea Scriitorilor din România,filiala Bacău.Despre scrierile sale s-au pronunţatNicolae Manolescu, Ion Rotaru, Marian Popa,Al. Pascu, Valeria Manta Tăicuţu, Marilena LicăMaşala, Gh. Istrate, Mircea Helivan, FlorentinPopescu, Valeriu Rusu, Magda Ursache, IoanDobreanu, Laurian Stănchescu, Adrian DinuRachieru, Th.Codreanu, Al. PachiaTatomirescu, Matei Romeo Pitulan, Gh.Ciobanu, Mioara Bahnă, Ionel Necula, CorneliuGalben, Cezar Ivănescu, Marius Chelaru,Emilian Marcu, Liviu Comşia , Lucian Strochi,Virginia Bogdan, M.Vârtosu, Victor Sterom,Stănică Budeanu, Valentin Muscă, PatriciaLidia Cevei.În anul 2013 îi apare traduse în limbaengleză, la editura Armonii Culturale: Lacrimaiubirii şi Moartea şobolanului în traducereadoamnei Lidia Cevei, după ce mai înainte îiapăruseră în limba franceză traduse de VirginiaBogdan volumele Moartea şobolanului cucare a fost la Târgul de Carte de la Geneva din2007 şi Purtătorul de Cruce.Despre cuprinderile personalităţii sale s-au mai pronunţat Liviu Grăsoiu, RaduComănescu, Stelian Baboi, Constantin Miu, Al.Sasu, Al. Deşliu, Florin Muscalu, Aureliu Goci în11


tot atâtea volume, dicţionare şi istorii aleliteraturii române.De altfel scriitorul recunoaşte îninterviurile sale apărute atât în volume colectivecât şi în diverse publicaţii de gen că este pedeplin responsabil pentru misia pe care şi-aasumat-o, spre exemplu Angela Baciu, IoanPop ş.a.În anul 2010 devine omagiat şi de PapaBenedict al XVI-lea, după ce a fost ales şi înconducerea filialei Uniunii Scriitorilor din Bacău.La ora când acest volum vede luminatiparului, pe masa de lucru al scriitoruluiGheorghe Andrei Neagu se mai află: Unsecurist de tranziţie, care se întinde peparcursul a trei volume şi încă trei romane şidouă volume de proză scurtă, ce-şi aşteaptărândul să iasă de sub teascurile tiparului.N-ar fi exclus să mai vedem şi unul saudouă volume de poezie. Este greu de presupuscă la cei aproape 64 de ani să mai existeenergie pentru a continua revista OglindaLiterară, deşi potenţial literar există din belşugîn portofoliul redacţiei.12


Templul cuvintelorÎn templul cuvintelorse intră curatcu hainele pregătitepentru cuvintele ce le-ai uitatsă le pui în carnea poemului.Cuvintele rătăcite,strivite de zidul poemuluicuvintele sacrificatede dragul templului cuvintelorcând mâinile vor fi acoperitede mănuşi albeca să nu se vadăcuvintele nerostite încădin sângele poetuluizidit în poem.13


Cãrãmizi neѕlefuiteNu fiţi triştiÎn mintea voastrăs-aduceţi luminăunul altuiaeste acelaşi lucruca şi cândv-aţi mândricu amantele voastrela un punct geometricplin de tină.Nu fiţi triştiÎn sufletul vostruNu mai sunt cărămiziŞi chiar de-ar fice-aţi putea face cu ele?ar fi ca şi cumaţi vrea să zidiţicu pietre neşlefuiteun templu.14


UitareDupă ce-au terminat de ziditsomptuosul templuucenicii şi calfeles-au trezitîn deplin întunericŞi-n bezna dinlăuntrul lorşi-au adus amintec-au uitats-aducă lumina.15


Jertfa luminiiStau iar ascunsîntre pleoapeşi mă las prinsstrânssă nu cumvasă mă trezescluat de lacrimiIar când o rază de luminăîmi fulgeră privirea…Cad răpus…Sunt singura luminăjertfităpe singurul apus.Ce bine-ar fisă pot s-aducîn părul tăuce-aduce primăvara-ncrengile de măr.16


Lumina din templuPracticNimeni nu mai luminează pe nimenistăm ascunşiîntre zidurile templuluişi ne prefacem că zidimtainele înţelepciuniichiar şi atuncicând ne numărămpăcatele şi baniicrezândcă vom păcăli intrarea în raizidind bisericiunde să ne atârnăm chipulpe care să-l şteargă de colbul auriusăracii tot mai săracişi mai furaţi de luminace-o închisesem în templu.17


Gânduri din templuFlorile mele astăzi se-ntorc în pământDucându-mi chipul dincolo de viaţăDupă ce s-au înfruptat cu lăcomieDin luminile mele.În apă se-neacă petalede parcă ar vrea să şteargăimaginea trupului meu cu un cuţitce-a despărţit străzileîntre un răsărit şi un altul.Zborurile se-ncolăceau bezmeticpeste durerile mele rebele.Florile se-ntorc azi în pământzbor frânt,către lumina de-nceputcăutându-şi seminţeleîn gânduri rebele.18


TemplierSunt un ram bătrânCrăpat, uscatŞi niciun lujer împrejur.Am zeci de scorburi presărateSub coaja lustruităCa o păstaie mă-nclinSub ochii soarelui.Sunt ram crăpatŞi nu mă frângŞi mă ridicŞi fruntea mi-o înalţ la cerSunt ram bătrânŞi aştept să strigDin coaja mea, sub gerMai sunt,mai sper19


Prefacerea templuluiStrăinii hrăpăreţi, flămânzi şi aprigiîşi scuipă iar veninul peste noiSubit i-apucă aşa o grijă,şi vor să ne arate ce-avem voieca răsucind şi mintea şi gândul nostrubunsă ne alegem iar cu scrum.L-au uitat pe Crist pe cruceŞi-au pornitSă înveţe omenireaCe să plângăCând să plângăSau să râdăAducându-ne aminte,De puterea ce prefaceTemplul nostru în morminte.20


LuminaCineva sună la uşa vieţii meleDe teamă să nu provoc panicăÎnchid gura şi deschid ochiiPrin geamul îmbâcsit de secundeSoarele-mi prelinge luminaPână la candela fumegândăDe undeva, de niciundeUn ciocănit sacadatÎmi răstigneşte timpul pe cruceLumina se duce, se duceÎntre o mână şi alta…..Sunt răstignit?Zbor de chitină-nvolburată de vântSe aşterne veşmânt.Dac-am să deschid guraVoi speria lumina cimitirelor tăcuteŞi voi aprinde cu ochii crucilePrăbuşite-n verdele aşteptăriiDar nu. Mai bine deschid uşaŞi somnul din creierVa fugi de-a pururi21


Lespezi de soareCe umbre tresar din explozii solare?Şi câte umbre se-ntrec să coboareÎn templul ce poartă în pântec luminaÎn trepte ce duc dureriDe pulberi stelare.Clădim castele de umbreŞi acoperim în fiecare noapteGroapa, cu luminăŞi cum mă mai dor măruntaieleCe-şi poartă duhul luminiiCa pe o povară de-nţelepciuneAscunsă sub lespezi de piatră.22


Lanul dureriiTăcute ploi se zbat în lanuriSub soare verdeSub ochii de macÎn rădăcină dorm suspineIar spic, un oftatÎi tulbură mustăţile de aurÎntr-un prelung sărutPământul, ciocolată brunăŞi-aşterne bolovanide gât. Ar vrea să spunăcă tulburat de vântul veriica un sărut înfioratSe-nalţă iar în pâiniDând preţ dureriiDin tot atâtea mâiniCe-au renăscut din lacrimiSub verdele-ntristării.23


Zbor tulburatUşor, uşorÎn zbor de pasăre cuprinsă de beţieUn om se contopeşte cu pământulMari păsări cad din înălţimiSă-i devoreze visulNu-i soare pe câmpie,Ci doar o rană lungă tristăCe se desface ca un hăuPrimind sărutul aspruSărat, cutremurat.Pe sub pleoape de argintZborul tot mai tristSe mai prelinge încăSub ochii mei de zeu ucis,Şi plâng, implorândAtâtor depărtări.De floare-n primăvarăE sufocant, e trist şi-i ger afarăIar eu sunt zeul detronat.24


VinovãЫia cailorNu trageţi cu frunzeÎn caii de lut şi de smoalăN-au nicio vinăCă umbra coboară iar pe pământPriviţi cavalerii pe şeiCu părul în vânt şi-ncălţări de argintAu frâiele goale de fumŞi mâinile pline de sângeIar banii le sună în salbe ascunseNu-s caii de vinăDe plugul cuprins de ruginăDe lanul culcat la pământ.Aprindeţi din nou în suflet credinţaŞi coborâţi călăreţiiÎn templul tăcut.25


MamaAlergi desculţă prin grădinăMăicuţă-ndureratăŢi-ascunzi suspinul de veciniCu un surâs de fatăŞi părul tău pluteşte-n vântŞi-mi limpezeşte caleaCând vocea ta ca-ntr-un descântŞi-a alinat plecarea.26


Cu mineSingurătatea mea,Singurătatea meaCe vină-ţi pot aduce?Te am aici, cu mâna pe cruceCând juri să mă-nsoţeştiDeparteDin când în când sub priviriÎmi aduci mirajul naivităţii meleŞi mă faci să credCă nu-s singur.In templul singurătăţii ….27


AѕteptareE plină ziua de cenuşăIncinerări de sentimente-n vântSe risipesc tăcute,Cleioasă ziua zace pe balcon,Cu soarele prelins în smoală;Iar trupul meu e de cartonŞi inima-i o coală,Te-aşteaptă un rugTe aştept să fii cernealaPoemelor din templu.28


Revolta templieruluiÎn fiecare clipă în care vii să-mi ucizitimpulTe apropii de ochiul meu străin şi sticlosCântându-ţi lacrima ce se ascunde cuspaimăDe durerea ta ca o lance a nerăbdării.Nu mai am voie să văd unde-i luminaDin retină în retină se aşterne vinaDe a nu mai fi acel ce-mprăştie lumina.Şi-atunci, cu o ardere funebrăÎmi topesc existenţa într-o curgere uscatăDe undeva, de sus, rânjind sardonicUn duşman invizibil, rece, râdeDe-ntunericul ce mi se-arată ca un gâdeE-o tulburare nefirească-n flacăra ceatingeDin când în când un giulgiu ce mă stinge.29


PoartaSingurătăţi de gând se spargDe văzul meu înmărmuritCa-ntr-o strigare mută a unui valsub lespezi mari de timpStrăbat cu geamăt surd păreriCă nu mai sunt ce-am fost mai ieri.O poartă-mprăştie lumini aprinseDin candele sfinte care morPe altarele speranţelorUn timp mi-aleargă paşii-n întunericPoarta-i încă azi deschisă, dar mâine?Un vânt va sufla peste urma paşilor meiŞi-i va topi-n lumină30


Strigãt stinsMătur astăzi stradaIar cu umbra mea,Netezindu-i pietrele;A rămas doar umbraUnui visPână când pe stradăMă voi fi prelins.Pasăre de pradă,Ieri în căutare,Azi doar strigăt stins.31


Aleile templuluiFluturi fără aripi târându-se pe stradăCa nişte cochilii goale rostogolite-n vântvaluri de frunze grăbiteCa o taină se aştern pe ochiSă-ţi curteze tristeţea flămândăŞi stau la pândăGata să-mi iau aripile de la magazieFără să bănuiesc măcar căO molie mi-a devorat vestmântul astralŞi m-a redus, la un biet animal.De aceea azi stau pe malŞi te rogDă-mi aripile-napoi sau prefă-te în valSă-mi amesteci tristeţea din frunze.Şi să m-aduni de pe alei cenuşiiÎntr-un morman fumegândîn arderea ta şi-a paşilor meiaripi pierdute pe alei……32


În templuNoaptea şi gerulÎşi plimbă jungherulSub tălpile meleÎn templu.Niciun cuvântNu mă mai strigăVerbe-n derivă muşcăSpaima din templu.Iată-mi tainaAscunde-o în noapteSub gerul din şoapte33


Control vamalŞarpele acesta-i graniţaUnde paşii mei se prefac în vise.Peste pod.Grănicerii cu chipiuri de lemnAşteaptă un semn.Mă ascund sub paltoaneÎn geamantane,Şi mă las pipăit prin buzunare.Cineva-mi adună firimiturileŞi altcineva le miroase- Miros a comunism?- Nu, spune chipiulşi sunt lăsat să-mi trecvorbele peste podul de fierîn oraşul de piatră.Acolo, în spatele obloanelorMersu-mi se opreşteNu mai creşteDin fereastra închisăDin cuiele roasemăduva crudăCurge şi curgeca o imensă tristeţe34


DesculЫ în templuAstăzi sunt oaspete în casa ta…Cu tălpile goale şi fierbinţiDe parcă paşii meiCa nişte săruturiAr fi fost o chemarePentru copilul rătăcitCu tălpile crăpatePrin templu.N-aş fi crezut să pot plutiCu braţele crescute-n oglindăŞi ochii prăbuşiţi în ochii tăi.Si totusi…..35


Lut neѕlefuitCând florile se zbatSă-ncapă în mâna mea greaNimeni nu plângeDe parcă florile ar spune iatăEu vin ca să vă dau sămânţaVieţii nerostite încăIar când genunchii mei de humăSe contopesc într-un sărut eternÎn care viaţa picurată în ţărânăSă izvodească un alt fructla gândul că sărutulEste o chemare pentru lutulCe astăzi îl sfidează mut şi surd.Când florile se zbatSă-ncapă-n mâna meaNimeni nu plângeNici când genunchii mei de humăLichefiaţi de lacrima nebunâSe prăbuşeau sub lunăUn lut din lut, cu lutul impreună36


Umbrele din templuSe spune c-adormise clipaÎn pletele de tei în floareŞi noaptea coborâse în loculAdunat din lacrimile taleŞi se mai spuneCă înflorise visul pe alei.Dar nu era nimic din strălucireaAtâtor clipe de visareTăceri ca umbra rătăcităPrin peşteri umede din sareSe coborau în timpulCare uitaseSă mai zboareŞi o speranţă sângerândăMai respira nătângăPe malul sărutat de steleÎn locul lacrimilor mele37


CosaѕulPasul meu se leagă,stins de umbra taFrunzele se-ngânăRam din umbra meace-nfioară,lin văzduhul meuVise de fecioară,tremurând aşteaptăUn sărut din umbraCe se plimbă spartăIar pe urma taRătăcit în firul ce-mi aşteaptăBraţu-n sărutarea greaVoi clădi în stoguriTimpuri vegetaleSă-mi arăţi doar loculSă-ţi îngrop luminaCe-ţi alungă floareaDin tristeţi amare.38


RouaCine te-a plămădit din rouăSă aline setea mea solarăŞi să te prind pe braţeÎnfăşurându-mi frunzeleCu trupul tău?Mai bine te năşteai din ceaţăCa să mă rătăcesc în tine…Sau te năşteai din ploiCa să-mi alin zbuciumulÎn liniştea curgerii tale.Dar tu rămâi din rouăCa să-mi aduni durerea-n stropiiCare-ţi sărută chipul.39


Revolta ucenicilorCuminţi copiii stau în jurul meu,S-au săturat s-o facă pe eroii.Grumazul lor e şubredŞi-l vor pe al meuSă le înlesnească trecereaPrin vremea ploii.Gem trotuarele sub mineDe-atâta împovărate treceriDe-abia mai mişcDe-abia mai sunt cu zileŞi nicio clipă nu vines-ajute pruncilor să vadălumina vieţii-ntreagă.Templul distrusLumina stinsăEroii pierduţiIar templul pustiuSub vorbe grele40


Noaptea LuminiiBuze tremurânde,ciute sub glonţSărutul tău îmbrăţişând văzduhulcu gesturi disperateDe carne-ntoarsă-n lutulîn care zac de-a valma patimi şi păcate.Din când în când orgoliise întorc grăbiteun giulgiu greu de spaimăŞi de tristeţi cernite.Mai pâlpâie sub tâmpleo urmă de dorinţăÎn care fiara lumiilumină se mai vreaSub tremurul secundei cutremurate-n aerŞuieră vorbe secate de-nţeles.noi ne mişcăm sub giulgiuStafii crudesub alungite gânduri.41


Nicio lumină-n tâmpla care stă plecatăGata să fie sfărâmată.Neputincios mă aflu cu mâinile legateÎn aprige cătuşe de lacrimi fulgerândAtâtea vise-n care ziuase renăştea din noapteŞi-n care acum noapteaSe naşte iar plângând.42


PlanѕeleCutremurate clipe stau ascunse prinunghereDe lacrimile tale, cuvinte speriateSe ghemuiesc ciudat sub lespezi de tăceriIar bolţi întregi de templu îşi atârnăRostiri neînflorite ce-n margini s-au opritDe parcă vântul rece ar vrea să lestrăpungăCu aspre vârfuri de-amarnice tristeţiDin veghea noastră mută, din şoapteleplăpândeDospeşte-ncet o umbră,ce vrea tăcere-ngesturiŞi resemnări bolnave ca-ntr-un ospăţdivincând mâna mea rosteşte câte-un cuvântdeplin,S-aduci cu braţ de nimfe dureri ce neadunăŞi tot atâtea visuri , în nopţi ce se închid.43


Cu ochi bolnavi de taine, te zbaţi întreclipiriCe-ţi cumpără avutul şi-ţi rup copilăria .Şi atunci realitatea s-adună iar în şoapteVenind să ne răstoarne răstălmăcindsperanţeSă ne îngheţe trecutul alb şi crudPe catafalcul nudCu cine să-mi dau mânaCu cine să mă mai luptÎn lumea care moare şi se preface-n lut?44


ReflecЫieZăcea ucis de alb oraşulUnei pierdute purităţiVirginitatea pângărităÎşi devora febrilă osaturaPrin lan de grâu învolburat de spaimăTreceam umil secerătorDe maci cutremuraţi de patimiDe sus, din stele maculateUn ochi sticlos îmi da dreptateIar viaţa îmi pulsa aproapeDin roşul ucis de albastruDin galbenul asuns în şoapteŞi din frânturi de negru – violetSe mai rostea cu glas de moarteMinciună pentru puritate.45


UimiriUimeşte-mă cu taina vieţii taleDe parcă te-ai născut jertfindu-ţipuritatea.Să vezi în templu semneleCe aduc din vreme albul orb şi surdCe nu rodeşte încăŞi n-a rodit nicicând.Uimeşte-mă cu cerul urii taleAlunecând în hăuri fără fundCând nu există floarea purităţiiDecât ca să rodească urmeDe viaţă pentru morţii mei din jur.Uimeşte-mă cu vorbe rătăciteCe vor să-mi spună sute de nimicuriCând un cuvânt rupând tăcereaDurerilor de-a nu ne naşte puriSe-aruncă-n flăcări imatureÎn care morţii ardCa să-mi ridice din cenuşăSensul pur.46


Setea de luminãMi s-a stins lacrimaDupă atâta lumină risipităÎn templul meuUnde praful se aşternuseCa puful pe gutuie…Nu mai era nimicDin trupul meu topitCa lumânareaFăcută doar să luminezepaşii meiÎntipăriti în rombul topitDe-atâta aşteptare.Eram singur,Eram topitŞi de la templuVenea în valuriDoar umbra gânduluiRăvăşit de furtunăEram singurŞi eram însetat de lumină.47


OratorulIa gura mea şi te-nveleşteCum ramul se ascunde-n verdeSub soarele ce vine să-i arateSub bolţi ascunse, urma taStau bine culcate sub zăpadăSeminţe nepătate de luminăŞi m-aşteaptă desculţeTremurând şi nenăscute încăMinţind lumina albă receDar eu mai ştiu că albul treceIar verdele va fi de vinăCă-mi rătăcesc seminţele-n grădină48


Ultima rugãPriviţi!Pitici barbari mi se strecoară-n pleteŞi tot mai alb mi-e părul,Ca de brumă.Pe umeri mi s-aşează beteO mare de secundeŞi mii de ore-n turme.Tot mai uscat mai răvăşit de frunzeSunt tot mai scufundat în undeIar braţul, ramuri putreziteSe lasă-n neguri, la pământMai lasă-mă o clipă!Mai am puţin, şi-s vânt.49


SolulAm coborât din cuibul unei berzeCa un sol de primăvarăŞi-am scuturat cu aripi vineteÎntregul legământ de linişteDumnezeu n-a fost, mi s-a spusAcum îl caut zadarnicÎn culoarea tribunei cetăţiiPalmele-mi sunt tristeOchii nu mai sunt veseliIar inima s-a sinucis într-o clepsidrăDin când în când mai tresarAducându-mi aminte că înfruntamNedumerirea străzii.Acum, ca nişte ciuliniOchii tăi vin pe baricadăŞi poeţii mor în nerostire.50


ObstacoleDe care parte a ploiiÎţi arunci privirile-ngheţate?Tu n-ai văzut cum ardcătuşele-ngenunchiate?Priveşte-mă!Din lacuri fumegândeSe nasc tristeţi ce urcă larg în cerIar râuri sugrumate, pier.Un munte mineral s-adapăDin agonia unui râuIar eu mă simt, o lacrimă pe drumStai!Nu mai plânge!Vin!51


CalfaZboară noaptea către zoriAmestecându-şi sângeleCu polenul primelor ninsoriCu strigăt de spaimăUn vultur de curteÎşi agită aripile scurte.Nu-i nicio rază aprinsă.Templele nasc prima luminăŞi turme de zgomote pascPe uliţa plină de tinăIată paşii ucenicilorAlungaţi de sub aripa porţilor uriiE soare!Este bună dimineaţa grădinăE timpul calfei să vină.52


Îngeri ѕi….Îngeri de searăÎngeri de noapte pustieUnde pe aripi însângerate au căzutLuminile zilei dintâiŞi unde în zbor încă mai poartăPetale de floare.Sunt mirii nopţilor pustii.Voi n-aţi văzut cum pier mieiiCa nişte muguri ai nopţilorCând răsar singurătăţile.Şi n-aţi acoperit sub aripiÎngeri de noapte,Şi atâta întuneric sub aripa voastrăŞi atâtea cutremureÎncât speranţele morDe flăcările albastrelor stihii53


Rugãciunea din templuDe prea multă rugăciune făcută-n pustiuCăzut-am robul plăsmuirii meleGata să-ţi distrugcredinţa prin absenţă.De mă-ntreb-Ce Dumnezeu va mai fi după tineNu-ţi dai seama Doamne că exiştiNumai cât există seminţiile taleDe le laşi pradă-n durere şi jale?De undeva, de acolo, de unde te slăvirăFaptele tale bune,adu-ţi aminte de noiCei mulţi, cei flămânzi şi cei goi.Pentru că n-ai să mai poţi să rămâiFără noi.54


Adâncurile templuluiPloaia mi-a schimbat curajulDe-a găsi printre picăturiurma paşilor tăi, dogorâtoriŞi m-a lăsat pustiit într-o margine de lacPe umeri mi se prelingeaMireasma unei sălcii uitateCa o părere ascunsă, ca o ironie plinăAl celui din urmă drac.Ce-i cu iubirea aceasta ce-mi omoarăUltima formă de ploaieCoborâtă din ochii tăi?Nimeni nu vrea să-mi răspundăLacul se frânge-ntre palmele maluluiAcceptând strânsoarea ierbiiÎmprăştiind lumina părului tău.De undeva din adâncuriChipul meu geme.55


LanЫul fraternSărman popor,Uitat la colţ de stradăN-ai nici mai multă pâineŞi nici mai mult săpunSar veneticii şi îţi spunCă ai libertăţi de funii groaseSărman popor cum te minţiră fraţiiIeşiţi cu parul în amiaza maresă te fureNu-i nicio lege să-ţi ajungăDrept temelie pentru vântulCe şi-a găsit sălaş la tine-n pungăPe ai tăi, i-ai izgonitDar n-ai putut să pui în locPe niciun frate ca să-ţi plângăSperanţa ta nătângăPe străzi şi alei întunecateProstia ta neputincioasă bateTe-ai vrut puternic şi sătulŞi-n libertateŞi-ai căpătat doar urletulDe foame, al formelor scalpate.56


UcenicPriveşte,Sunt acela care am căzutLa uşa casei tale azi deschisăEram ucis, eram urâtEram proscrisŞi eram lutIar azi, când palmele-ţi mă cerM-am transformat în gerE trupul meu acestaSau sloiul sfărâmat atunci?Când transformat în larmăS-a bulucit să doarmăÎn locul adunatSub răsuflarea taPriveşteAici am fost şi-am îngheţat…57


ЅlefuirePrin geneMi se cerne azi tainaŞi-am vrut să fiu doar luminăaşteptând liniştit la coadăN-a fost să am noroculSă găsesc venind grămadăZîmbete din zi senină.Din când în cândO lacrimă se furişează ruşinatăDe teamă c-o să fie blestemată.58


Neliniѕtea din templuPriveşte-mă mamăSunt ranăUn clopot pustiu fără limbăVestind învierea morţiiŞi vântul pustiu.Poate sunt stâlpul spre care chemareaSe-ndreaptă-n durereS-arunce năframa-ntunericuluiPoate sunt rouăCa o chemare spre lumea cea nouăCe-aşteaptă din ceruri pedeapsaUnei alte neliniştiPoate sunt fapta nimiculuiSau rană pe rouă,Dangăt pe şoaptăClopot pe lunăStrigând a pustiu într-un templuCe-şi pregăteşte luminaCandelă sub botul cailorPriveşte-mă mamă!...59


Cununa templieruluiAceste gratii din fire de grâuce aşteaptă cuvântul să se coacă.Îmi umplu uitarea cu spicepe care le-aştept cu încordaresă cadă sub ascuţişulsăbiei mele de plugarostenit de-atâta războaiecu frunze absentede pe ramurile unor copacitransformaţi în suliţeînchinate soareluipentru coacerea spicelorŞi pe care nimeninu mai vrea să le aduneîntr-o cunună pentru învingători60


Lespezile templuluiTu n-ai să ştii că am muritCă sunt o stea fără luminăŞi că mă sting, fără vreo vinăPentru c-ai vrut să fi fugitÎn depărtări pline de tinăŞi n-ai să auzi cum florile plângândS-adună azi la căpătâiCa-n ziua noastră cea dintâiCând picurau petalele-n vântParc-ar fi spus: rămâi!Vei fi departe prin suspinePurtând durerea mea în gândVei mai aşterne încă un rândÎn ziua care nu mai vineSă-mi umple timpul iar cu vântPe lespezi mari şi reci de piatrăVor putrezi coroane mortuareCa nişte frunze ce mai poartăSperanţe verzi amare.61


TranshumanЫãTremură ţărâna-n veneŞi nisipul sub pleoapeMuşchii nu-sŞi nu sunt lemneTrupul să-mi prefacă-n noapteRătăcit în vârf de frunzăCa un bob de rouă,Picur !Lutul urcă în picioareCătre ochii visceraliMă cuprinde a mirareUn îngheţ ca o surpare.Mamă vinDeschide-ţi humaÎn statuie mă prefacPentru clipa-n care viaţaUrcă-n miezulRădăcinilor de mac.62


FraternitateSoare de-aş fiAş coborîSă-ţi topesc nopţileŞi să-ţi usuc lacrimaLumină de-aş fim-aş prăbuşisă-ţi fiu altar zilelor de spaimăsuspin de-aş fiM-aş regăsi sub cupola ceruluiFurat de zborul vântuluiDar nu sunt decât suspinŞi lacrimă şi spaimă…Fugărit se soare şi lumină.63


BoboteazãRăstignit în fumul de tămâieTe înalţi în cruci de gheaţăParc-ai vrea de-a pururi să rămânăSemn pe rană, şi pe viaţăŞi din grâu ca într-un templuCând contempluSe ridică ruga-nclopotIar durerea ta cereascăCor de preoţi şi de sărbătoareSemn de spaimă -n zgomotul de zaleCade rouă înspre zareDin rănile tale.64


Ruga templieruluiDacă n-aş fi dăruitN-aş fi trăit fiorul timpuluidin fiecare zi de rugăciune.Temelie peste caseSe aşternu durereaÎn ziduri ce plângNicio legendă nu se naşteCând zidurile noastre tresarmurmurând printre suspineatâtea deznădejdişi tot atâtea speranţeCe s-ar preface-n ruineIar josinfernul aşteaptăsă rostim câte-o rugăciune.65


DuminicãDuminici cu ierburi pustiiÎn cripte de apăŞi nori vineţii.Nu-i niciun soare s-adape copaciiFrunzişul îmi plînge pe umăr şoptitDin umbre se ţes viseŞi florile s-amestecă-ntr-un strigătPrintre atâtea pustiuri vegetale.Sunt singur.Întrezăresc tot mai greu o calePeste vama dorinţelor mele.Aş vrea să-mi pun clorofilă în veneSă dau pe alei răcoareaŞi arşiţa patimilor greleDar zeii vegheazăDe-acolo, de sus,Un vultur se-ndreaptă spre mineŞi-mi lasă duminica goalăCând ierburi pustii rătăcind se răscoalăSub paşii ce-mi furăLumina fatală.66


Cuvintele din templuCu pieptul lor de raze de luminăMari păsări albe se lovesc de geamAduc atâta bucurie plinăÎn ziua asta care-o am.Şi-n fiecare vorbă ducSolia nopţilor stelare,De parcă ar purta în ciocDin fiecare stea, o sărutare.Cu aripi nevăzute vântulLe poartă-n visele ce dorSă-ţi lumineze iarăşi drumulCând mari cuvinte de lumină mor…67


RãtãcindRănit în existenţa mea,Mă-ntorc cu zbor năuc în gândLa ce-am visat.Şi pasăre sunt!Chiar când mă temCă-n zborul meuM-am rătăcitŞi mă găsescÎntre pământ şi cer68


PlopiiMor plopii fără soţ de lângă drumCa monumente funerareMor plopii înveliţi în fumŞi jalea lor e mareMor plopii solitari, măreţiÎn răsăritul care doareIar vântul îi salută, drepţiÎntr-un aprins apus de soareŞi nu e nimeni la mormântSă le petreacă ceasulCând plopii răsturnaţi de vântÎşi dau uitării pasulMori plopii răsturnaţi în drumCe moarte solitarăDurerea morţii ca un fumA coborât de-asearăÎn satul văduvit de eiŞi-n paşii noştri pe alei.69


Crai nouDe crai nou sprânceneleÎţi apleacă geneleSecerând lumina lină,Rătăcită fără vinăÎn albastrul tău marinOchilor de soare plinSeceri negre de pământAripi fugărite-n vânt.Lângă strălucirea lorOchilor,sprâncenelorMoare-n secera crudăToată strălucirea iudăSă nu văd, să nu audSemnul tainic, glasul crud,Izvorât din ochii tăiPustii, severi şi goi70


De crai nou sprânceneleSeceri negre gemeneSe cobor fără de vină,Secerând lumina linăÎn oceanul verde crudCând mă fac că nu audCum mă cheamă nerostiteDin sprâncene arcuite.71


OraѕulÎn oraşul prăfuitSoarele muind asfaltul,A umplut cu-acelaşi felDe mirosuri tot înaltulÎnmuind ca pe-o smântânăTrotuarele pustii.La sfârşit de săptămânăTot pe drumul care-l ştii.Paşii amorţiţi de seteSe târăsc în ritm şi rimă,Peste clipele pierduteDoar în nopţile cu lunăNiciun tei pe strada micăNu umbreşte paşii meiZilele se scurg în pantăNu mai eşti şi nu mai vreiSă m-aştepţi cu apa receÎn castronul tău de tuciIată timpul se petreceŞi tu dragoste te duciAlte clipe de astâmpărPeste clipe de uitareUnde eşti cu ochi de floareTe mai caut fără rost.72


Somn de varãBătrânii dorm afară-n curtePe prispa rece de pământPrin trupul lor trec vise scurteŞi multe sunt, ca un mormântMai geme lin câte-o vădanăDe dinainte de război. În curteIarba-i tunsă, luna plinăŞi ochii ei în vis, ochi goiPăreau că văd pe celCare a fost viul între vii,Sub paşii mei de singuraticTrosneşte sec un pai de grâu,Iar câinele îşi trage lanţulMai mult aşa, ca să mai ştiu,Că stă de veghe, iară cerulAcelaşi cer spuzit de stele,Înviorat de luna plină,Veghează blând peste grădinăCând un bătrân, în somn, suspină.73


Copiii templuluiLa HiroşimaZace-ntre ruineOra smulsă, fărâmatăÎn mii de tragice secundeÎntr-o tăcere frîntăŞi nicio clipă nu mai treceCu zgomot viuVăzduhul morţii care trecePurtându-şi umbra pe pereţiRămas-acuma o relicvăA zilelor care s-au scurs .Poetul singur mai aduceDin inima flămândăDin sentimente o colindăÎn crucea nopţilor nătângă.Se-ngroapă-n ziduri mari tăceriŞi niciun simbol nu respirăDin cer, tăcute-nsingurăriÎn ochi mi se adună.74


Pământul arsŞi casele ca oasele din urnăSe risipesc în univers.Niciun copil nu-şi înfloreşteÎn ochiTristeţeaBucuriaTeama.75


Somnul semnelorImense ore de lumină stau culcate,În macii presăraţi prin grâuÎn apa rece de pârâuÎn inima ce încă bate,La porţile iubirilor uitatePelerin la templul de secundeÎn lungul şir îngenuncheat solemnPe coridoare reci şi scunde,În faţa ochilor de lemn,În carnea caldă a unei undeCând toate orele se tem.Dorm semnele profunde76


SensuriDu-te!Şi am înţeles să mă ducPentru întoarcerea cea mareErau în mine doar tăceriŞi vorbele amare.Pe fugă iubeam răsăritulCe râzi, ce-ai văzut?Râdeai lângă mineRâdeam chiar de sfârşitulAcelui început.Simţeam în fiecare în parteCum moareCum se duce.Iubirea pe cruceVino! Ţi-am spusDar trupul tău fugiseDe undeva, de susCu vocea uscată de şoaptePriveam cum se coboară cerulÎn ochii tăi de noapteAtât de aproape-i de trecutulTrăirilor rebele…77


CandelaLuna curge uleioasăÎn paharul nopţii plinMi-a fugit gândul de-acasăŞi s-a înecat în vin.M-ai chemat şi am venitCa un gând hoinar de vară…Geamul tău tivea pieritÎntunericul de afară.Fluieram în toiul nopţiiMelodia ca un semnSă deschidă cadrul porţiiPentru care plâng şi gemCa profanul în băltoacă.Luna albă ca un tortRăsărită după toacăÎnvelea frunzişul mortNu veneai, eram degeabaSingur ca un felinarGeamul tău avea betealaSomnului venit fugarObosit de calea lungăStrăbătută în zadar.78


Cântec de calfãMi se-ncheagă tristeţeaCa sângele pe plisculunui vultur orbSilit să-şi caute hrana în stârvuriÎnainte de rostogolirea aripilorSpre Hades.Iar privirile mi se prelingÎntr-o mare de prietenieUnde arterele mi se întindCa nişte bretele uzateCa să-mi susţină trupulPlin de tristeţe.Cerul se-ntinde dreptunghiularPe un perete translucidRezervându-şi dreptul de a luminaVulturul orb.Păsări cu pene curateAşteaptă să urc mai înaltPregătindu-şi discursuri…Mai sunt, mai exist?Coagulată uitarea-şi aşterne veştmântulPeste tristeţea-nchegatăPrivesc şi-ncerc să mai zborMăcar odată79


Venerabil din trecutSoarele a înverzit aşteptându-măIar luna-şi îneacă suferinţaÎn lacul lacrimilor meleDe undeva, dintr-un adânc de VezuviuRăbufneşte lava printre pietreŞi-mi ia amprenteleCa un vampir iluzoriu.Din când în când mă prefacCă sunt de un calm năucitorŞi poruncesc nemilos şlefuirea.Dar, ca un mort cu prefixÎmi aştepţ piatra plângândChiar dacă niciodată nu treciprintre ierburiDe teamă c-ai să-ţi ofileşti umbra.Când soarele-mi înverzeşte luminaCând calci peste urmele,Răstignite pe pietrele încinseDe ruga venerabilului meu.Din trecut.80


StatuiaMă simt ca o statuie de ceaţăÎn faţa cuvintelorAmprentele tălpilorRăsturnate-n oglinda râuluiSe risipescsperiate de atâta fugă.Viermii gândurilor meleSe îmbracă în fracuri de galăŞi vin cu mănuşi amăgitoareSă-mi înhaţe trupul pentru jertfăNu-i niciun zeu pe aproape…Din cerul ce-şi plouă singurătateaÎmi creşte mereuStatuia de ceaţă.81


RãstigniriNichita şi-a rostuit coloanaDin vertebre de adevărŞi ne-a părăsitCa un luceafăr vinovatDe puţinul timp hărăzit nouîăEminescu şi-a răstignit sub teiPăcatul de a fi cel mai mareLăsându-ne în sufleto durere neînţeleasăAlecsandri şi-a acoperit jenatCu un avertismentPartea de dri dri …Macedonski ne-a arătat caleaSpre trepte ce nu morDecât atunci când oasele dorDe atâtea vertebre anchilozanteCoşbuc demilitarizat şi tandruL-a pregătit pe BacoviaSă ne aştearnă culcuş nouă82


Iar BlagaA adunat pulberea ţarinelorŞi-a aruncat pe cerCrucea cuvintelorPână la Tudor Arghezi,De aceea, acuma, nouă,Toate răstignirile ne sunt necesare.83


Ochiul din templuAm tresărit ca o planetăRămasă fără fluvii şi oceaneDin cauza gravitaţiei pierduteCând ochiul meu şi-a părăsit orbitaŞi a plecat spre colţul inimiiSă-şi încerce puterileCu fluturii existenţelor melePrizonierii acestui trupPlin de vinovăţii vegetaleÎn lupta cu inerţia Evelor.Mi-aş scoate florile din muguriDacă-aş putea să semăn pământul !Dar inima-mi cade pe stradăSub picioarele trecătoarelor grăbiteSă-mi culeagă ochiul,Şi să-l miroase incestuosÎn clipa în care mai coborCu o treaptă spre infern…84


SimЫiri profaneSub cine-şi picură-n uitare, cenuşa?Atârnă blând sub policandreAmintiri profaneIar timpul, într-un zbor de libelulăÎşi mai păstrează curgerea-n clepsidrăVeghind la tâmplă scurgerea timpuluiCa o coastă, răpusă de lance.Daţi-mi dorinţa jos de pe cruce!Cetatea îmi plânge pe umărCa un duşman învinsBolborosind cuvinte colorate,Şi-n clipa aceea de piatrăCând îţi sărut orele-n nisipulCe-şi arată gleznele prăbuşiteDupă o fugă nestăvilităSpre cenuşăVine palma ta ca o lespedeŞi chii tăi ca o tristeţe mutăÎnăbuşind pentru totdeaunaNenorocul iubirii alungateÎn pulberi de cuvinteJos printre ierburi otrăvite.85


Poverile templuluiCe vultur s-apropie de timpul meuSă-mi terfelească secundele?Pe stânca ce-şi păstrează încăUn echilibruDespărţind cerul de apeCuvintele curg într-un şuvoiCa dintr-un ficat lexicalÎntr-o hemoragie de cuvinteDevorate de vulturIar rugile mele-l ajutăSă-şi poarte în aripiPoverile templuluiNecunoscute zborului.86


Demnitatea dureriiCu lacrimi obositeMi-am împodobit calvarulCa pe o şansă a demnităţiiUltimei respiraţiiDe undeva,Ca printr-o rană a ceruluiMă priveşte-ntr-o necontenită cădereUltima stea căzătoare.Ma mai leagă doar un firDe imensa durere a spaţiuluiCe ne desparte dorinţa, de împlinire.Şi înflorită, durereaÎşi leagă demnitatea de pulberi stelareCa pe un drum nedesluşit încăSpre marginea împlinirii87


InocenЫãMoare moartea pusă la colţÎnvăţătorul o mustră duiosŞi o lasă să moară .Din când în când câte un îngerAleargă furişat pe sub bănciŞi iese afară, sub nuciDomnul învăţător cu nuiauaNe-aleargă peste orele morţiiIar noi nu ştim că-mbătrânimŞi ne apropiemDe ultima oră a zilei de mâine.88


Luna din turnul templuluiDe-atâtea ori în noapteMi te asemănam cu orologiulCu limbile moarteVroiam să găsesc o scarăSă urc la tineSă-ţi întorc mecanismelePe toate părţileDar am rămas jos în umbrăLa picioarele turnuluiPlângându-mi copilăriaŞi neputinţa de-a schimbaOrele tale cu orele meleUn gust sărat spuzit cu steleSe prăvălea deasupra gurii meleŞi-n turn niciun clopotNu-şi mai lăsa strigătulNoapte bună89


Naѕterea lui IisusLa fereastra-mi luminatăVin în cete, azi, copiiiCu Fecioara PreacuratăPeste sate şi câmpiiŞi cu glasuri cristalineVestind fulgilor de neaVin copiii azi la mineVin cu paşi de catifeaSă ne cânte la fereastrăVestea mare că MesiaA adus în viaţa noastrăPruncul Fecioarei Maria90


RãdãciniCe rău ţi-am făcutDe mă lipseşti acum de clorofilă?În barba mea zac ciulini ameţiţiIar palmele-mi sunt pline cu pământO oră ce-mi zboară pe frunteCade-n ţărână.Şi sunt o petală frântăCu rădăcina-n vânt91


NinsoriNinge cu oase de străbuni uitaţiPrin promoroaca ceruluiŞi-mi îmbracă cimitirulÎn fuioare de fum argintiuNinge cu vise, ninge cu ziduriNinge cu libertăţi mănoaseNinge cu sânge şi năzuinţeÎmbrăţişaţi în ninsoriNe strecurăm iubito ca un fumRătăcind mereu alături de drumPână când oasele noastreSe vor topi în zăpezi.92


Pãstorul templuluiA viscolit pe întunericŞi a albit crucile negreMoartea pare acum o mireasăFardată pentru marea întâlnireDin când în când, un clopotÎşi plimbă limba peste buzeŞi-şi geme singurătateaPeste liniştea sătenilorLa fiecare dangătBunul părinte tresare şi aşteaptăSă-l strige la poartăUrmaşul.Dar nimeni nu vineCuprins de insomniiBunul părinteÎşi numără-n gând orele goale…La cimitir poarta-i deschisăIar crucile-s bete de timpŞi de uitare.93


ColindOchii mei topind zăpadaMâna mea, un braţ de cruceGura mea, sălaş de aburInima cuibar de vorbeIară trupul ca un bradSă-ţi aline ţie viaţaDe copil neprihănitDeci te scoală, la fereastrăSă-mi vezi ochii colindândTrupul cruce înstelatăInima purtând colindeGura mea rostind urăriŞi din suflet, o ghirlandăUn colind de sărbători94


Cãtre iarnãÎnvolburat de ger, scheletul vegetalÎşi clănţăneşte-n scorburi jaleaFoşnind din ramuri schiloditeFoamea.Turţuri, spade naturaleSclipind tării de gerSe preling în haosNori de schije albe se adunăÎntr-un pod de umbrăŞi sub atâta grea tristeţeEu, icebergulAştept răsuflarea primăveriiSă-mi dezmorţească voinţaDe-a veni spre viaţă.95


DiagonalaFeriţi diagonala movDe pe acoperişurile caselor risipiteEa împarte lumea în visuriŞi în realităţi precare.Deasupra acestei dungi, IrodÎşi contemplă tabereleŞi le dă permise de trecereDe-o parte sau de altaÎn vreme ce IisusPrelins, printre pereţii caselorÎşi strânge rănile bându-şi oţetul.Diagonala suplă şi receÎşi face aripă cu fulgiZămisliţi de cuvinte murdareAduse de profani dornici debinecuvântare.Feriţi diagonala mov !Spălaţi cinstiţi prelaţiCuvintele-n lighene cu sodă96


Şi-naripaţi sufleteleCu cele mai albe speranţe.Numai aşa bunul IisusVă recunoaşte putereaDe-a sălăşlui de-a dreapta TatăluiIn templu.97


Intrarea în templuCu vârful pantofuluiCa un vârf de limbă pelticăIntru în templu.O parte din sensul înaintăriiSe pierde în sensul acelorDe ceasornic,Iar mâna meaDacă ar mai putea mângâiaO parte din fulgerul receAl vorbelor cuprinse de spaimăAr lumina între coloane.Livid, ca un os spălat de ploiCuvântul meu se strecoară timidÎmpotriva unui fratricid războiIn care alţii decid.98


Cuvinte profaneUrma cuvintelor ca o dârăMi-a înroşit obrazul lovitDezlipindu-mi aerul de umezealaCu care sufletul mi-a fugăritInima.Ca un brici cu lama tocităCuvântul a mai retezatO urmă din degetul careArăta spre lume, acuzatorMormane de cuvinte moarteSe-nalţă până sub ferestrele udeAşteptând să-nfunde rigoleleÎn timpul ploilor eroticeNumai frigul, învineţindu-leÎmbracă o parte din cuvintePe altele spitalizându-leŞi le trimite la plimbareSpre cafenelele literareCa nişte animale bolnave .99


Cuvintele spitalizate-şi fac tratamentulLăsându-se îngropate de tăcereCurând, o mare de cicatriceVor marca ramurile de măslinPentru toate frunzele pierduteŞi pentru cuvintele înmormântateÎn pustiul certurilor.Piciorul meu ca o şenilăÎşi striveste cuvintele.100


Aripi de libelulãCâteva dungi de luminăCoseau pe trupul tăuAripi albe de libelulăÎncercând să te mintăCă eşti aidoma ei.Dar n-ai văzut norii negriCând te-ai avântat să zbori…Şi ai căzut cu aripile frântePlângând după copilăriaCând cu dungi de luminăCineva încerca să-ţi coase pe trupAripi de libelulă.101


RãzbunãriBulgăre de cerRepezit în fereastrăLespede de gerOchi de gheaţăPrăvălit pe faţăPicuri vinovaţiPe felii de viaţăCând se ţes cuvinteleÎn perete de cristalZbor mortalGoliciunea învelităÎn zăpezi închipuiteSe reped să îmi răpunăCerul martor la fereastrăCa o răzbunare mutăDureroasă şi acută.102


FiЫi gataFiţi gata să zburaţi!Luaţi-vă cele mai curate vestminteŞi încercaţi-le !S-ar putea să vă stânjeneascăBuzunarele pline.Puneţi pălăriile deasupra frunţiiSă nu se vadă absenţa gândurilorLegaţi-vă şireturile la pantofiPentru că desculţilor şi zborulLe este interzis.Şi mai luaţi-vă cu voi viseleDacă le-aţi avut vreodată.Poate vă vor ajuta să fiţi îngeriFără copite şi fără coziAşa cum arătaţi acum .Fiţi gata!De undeva, cineva, un oarecare,A pus stăpânire pe vieţile voastreŞi v-a sortit zboruluiFără să vă prevină .103


ToamnaToamna-şi poartă-n amintiriStruguri mari de lacrimiAdunate în ciubere..,Braţe ascunse-n strat de ploiÎnălţate-n rugă.Brume reci sărută visulFructelor uitateSoarele zâmbeşte hâdFrunzele-s pătateŞi când totu-i de aramăŞi-ntinzi mâna să-ţi aduniBucuriile din toamnă,Redescoperi stivuiteŞi durerile din palmă104


CitadinãPustiu, oraşul îmi ucideCu strigăte beţive şi-ntunericPe sub călduri cumpliteSeninul meu feericDin când în când lătrat de câineDestramă visePe care tata stând la pâineLe-o povesti cui vrea să asculteCâte-o maşină speriatăCu rezervorul cartelatSe scurge-n visele ce-o poartăLa un garaj improvizatOraşul meu senin şi tandruUcide în tăceri de stâncăPornirea mea ca un meandruSă ducă-n tihnă taina greaCe n-a ajuns acolo undeÎn fiecare noapte ar vreaSă se ascundă, să scufundeDurerea ta,durerea mea.105


SoliiVin solii de vise tristeCa de ochi aprinşi în noapteSă-mi aducă veşti uciseDe-ntuneric şi de şoapteŞi nu suflu în lumină,Ochii să nu-i risipescLuna-mi vine din grădinăPeste paşii ce-mi trezesc.Vorbele ce-aduc lumină106


DecadenЫele din templuNe murdărise luna templulCu pete de rugină violenteŞi ne durea-n lumină-ntregulIubirii noastre decadenteEram setoşi de fericireŞi ne dureau genunchii roşiDe atâtea ore-n adormireCând templul ne primea întorşiBastarzi din aula iubiriiCând printre pomi pitici boleamBătând la poarta fericiriiCa fructele uscate-n ram.Dar ne-am trezit goliţi şi sobriCu soarele arzând peceţiŞi-am hotărât să punem cercuriÎntregului făcut bucăţiŞi adunăm de-atunci într-unaDurerea despărţirii noastre,Ne amăgim acum cu lunaPurtată-n templele-albastre.107


PoartaA trecut de miezul nopţiiDormi străină, dormiŞi cu gura de felinăDezveleşti un zâmbet şuiŞtii tu cuiOchii ţi se zbat sub genePorumbei curaţi în lacrimiGurguindu-şi faima-n peneDin învingătoare patimiUn picior ca o sfidareLuminat de-o rază recePare-un muc de lumânareStins în noaptea care treceNesătulă peste noiVântul a iscat cu aripiValuri reci de vată moalePână-n colţul gurii taleA trecut de miezul nopţiiDormi gândindu-te la tineNu tresari la glasul porţiiCare strigă: cine vine?108


Chemarea din templuCe faci?N-ai obosit?Tot mai alergi în jurul tăuCa o cometă?Şi tot nu vezi ce-i răuÎn căutarea ta concretă?Ce mare rece şi adâncăMai poate astăzi să-ţi aducăSărutul buzelor sărate?Mă simt atâta de departeÎn seara astaCând luna strigă disperată-n geamMai vreau iar o chemareŞi tot mai vreau să amDin părul tău, algă de mareComori la pieptul meu.109


ExistenЫeMi-s ochii grei de vorbe nerostiteCât mai poţi să înduriŞi de unde atâta putereÎn tine s-aduni?Atât de departeŞi atât de robitSunt istovitMi-e sufletul vatră şi urăIar trupul fărâmă de zgurăCoboară iarna în suflet.În ea te-ai născutCu albul în cuget şi-n fireIar ochii îmi sunt amăgire.110


Alte cuvinteO, istovitele mele cuvinte,Cum vă uscaţiCa nişte ierburi care morSub sărutări de brumăŞi vă-ndreptaţi spre lună.O, istovitele mele cuvinteNu v-am crezutŞi nu v-am vrutSpre cerul vieţii înălţateV-am vrut vestmintePentru gînduriŞi v-am stricatŞi v-am ciuntitO, istovitele mele cuvinteCât adevăr şi câtă trudă e în voiMuriţi în alte oseminteCă n-am ştiut să zbor în doi.111


Zborul cuvintelorZiua s-a tolănit pe coapsa dealuluiDăruindu-şi strălucirea plăceriiDe-a ne ascunde păcatele-nserăriiAcoperiţi cu o tainică lespede caldăCa un sărut de fecioarăEu nu mai sunt, nu mai respirŞi luna-mi zugrăveşte tâmplaCu-argintDin sângele meuCertându-mi cutezanţaDe-a răsări în miezul pâiniiŞi-n spic simbolulSpălat de lacrimi şi ploaie.Şi gându-ndoielii ucideVoinţa din bob nesupusDe ar fi să mai cadă în mineCeva din lumina de sus,Aş trece departe de tine,Prin tot ce-am dorit să fi spusŞi zborul i-atâta de sus...112


Tainele templuluiDe ochii meiSe răstignesc tăcerile stelareCa nişte păsări negreCu zvârcoliri fugarePe gura meaA înflorit amărăciuneaUnui surâsCa un poem ucisÎn pieptul meuCe -a curs de multă vremeÎmpăturind atâtea temeŞi atâtea zămisliri de taină.113


Camera de reflecЫieÎn primii fulgi din anul primAl primei noastre împliniriCând miriNe-am regăsit în chinŞi în ascunse zămisliriÎn camera atât de rece şi obscură,Când mă sileam să cred că suntUn curăţat de zgură,Intrase-un fulg curat în gândul meuNaiv şi purCare -a murit cuminteÎn ochii tăi de jarCu mâna tremurând am ştersTopirea de sub pleoapeIar vorbele fierbinţiLe -am dus la tâmpleÎn albul purPe crezul tău fierbinte.114


Ave IAve LuciaÎn cer e râsul meuIar pe pământ sunt euAve LuciaCând eu voi urca în visare,Tu vei fi pe rând pe rândCer şi mareAve Santa-Lucia115


Ave IIAve LuciaCând infinitul în ochii tăi s-adapăCu mersul cosmic retopindu-şi gerulŞi paşii de ninsoare în înveliş de noapteFrumoasă ca lumina ce naşte obosităÎn pragul dimineţii durerea şi misterulÎn stele ce sărută priviri din ochii tăiCând vreau să-mi crească trupulÎnmiresmat din pietreCe s-au topit de-a pururiÎn dimineţi concreteAve LuciaAduc din mine zvonul iubirii care naşteIubire pentru tine în cerul plin de astreCând din lumina blândă ce creşte-n ochiităiMă nasc acum un flutur cu aripi de polenŞi mă cufund în tine ca într-un vis eternPe gura-ţi tandră floare de caisAve LuciaAve Lucia116


PasãreaPe patul de trestii, ucisă de vântO pasăre albă îşi pierde călduraCu ciocul de-a pururi înfrântM-apropii s-o sperii cu gura…Nu mai tresare, şi-a frântzborul.Tresar alungat de spaime şi vântUcis e cocorulDin trestii tăioase pătrunde încetUn cântec funebruCântec de vânt,În trestii poetŞi-atât de integru….Mai tremură trupul odată, târziuCând ochii mei obosiţi se închidOmagiu celei ce-o ştiuLumina iubiriiPasăre albă,Urcă pe vântMartor tăcut.A zborului frântPe patul de trestii.117


TemplulDeschide-mi poarta casei taleCa nişte braţe-n care să -micuprinziTristeţea .Deschide-ţi ferestreleCa ochii cu care aştepţiSă mă întorc obosit de la drum.Deschide-ţi sufletulCa un cer în care zborul meuE fluturare de vânt şi de fum.118


Dupã jurãmântIată cum azi suntFlacără şi cântŞi cum alerg,Foc să dauCuvântului gând .Mâna mea-i înfioratăDe singurătăţi ce ardCu durere de pământ.Lacrimi grele împletescRug,mistuitor veşmântSă-mi ascundă înserareaDisperării ce o simt.119


Vulturul mortMă simt ca un vulturFără aripi şi putereDin pliscul meu răsare durereCe-şi atârnă straiele-n văzduh.Aş vrea să zborSă mă tot ducDacă timpul ar fi mereu o fântânăTe-aş lua de-a pururi de mânăŞi te-aş îneca în secunde.Nu vultur trebuia să fiuCi doar o biată râmă.120


NopЫile din templuNe ronţăie cu spaimă ziuaUmbre în eternŞi timpul cade în petaleIar zilele în nopţi se cern,Mă doare raza de luminăCe creşte-n pieptul meuŞi taie ,şarpe, noaptea plină,Cu pasul de durere greu,Ne-ascundem ochii cu aripaUnei dureri de întunericPurtam inconştienţi risipa,S-a cuibărit lumina-n toateŞi nopţile se vor topiPe noi în timp se va aşterneO nesfîrşită zare gri.121


VinovatNe-am dăruitO viaţă, cât o clipă de luminăO fulgerare finăNe-a străbătut cărareaŞi am rămas nebuniCu ochii gemeni ca doi îngeriCe poartă-n aripi, trupuri de păgânŞi ne-am trezit…Cum nimeni, nicăieri în lumeNu a putut să-şi poarte zborulSpre înălţimi de crud fiorNi s-au aprins aripi de dor.Doar eu ,sunt singur vinovatCă am căzutŞi mor?122


VântSunt singur printre miile de vorbeCa nişte frunze risipiteÎn urma visului îndepărtatŞi-n care cred neîncetat.Prin camera în care gândul meu mai urcăSemeţ ca albul din zăpeziÎn fiecare colţ zăresc o umbrăDe noi tristeţiPe care nu le pot rostiŞi nu le pot clădiCa aripă să-mi dea spre cer.Sunt singur, trist şi gol ca un mormântCa un vânt.123


Lumina din templuŞi orb dac-aş fiTe-aş vedeaCu mintea meaTopind ceara sângeluiCa să aduc lumină,Când fulgii topiţiAr aşterne cărăriCătre sufletul tăuCa rugile spre DumnezeuPe tot atâtea scări de foc .124


Izgonirea din templuNinsoare uscată,Ca lacrima pe cerul tăuCând lumina ca o respiraţie finalăSe-neacă-n zările munteluiSă-şi stingă strălucirea.Nu mai văd ,Din plânsul MarieiS-a ales doar regretulDe a fiUrma nisipului fugăritDin grădina Maicii Domnului125


RãstignireSub Pietrele DoamneiStau zăvorâte razele de soareCa nişte străjeriDin alte timpuriIar atunci când le cuprindBraţele mele simt durereaCuielor înfipte în palmeCa lacrimile Pietrelor DoamneiCa vorbele Marelui Arhitect.Din tot atâtea rostiriCe-au secat de lumină plopiiSi l-au lăsat uitatLa marginea măriiLa marginea zăriiLa marginea ţăriiGrădinarii întunericului.126


Pãreri de rãuLa umbra ochiului tăuAştept să vii ,să mă ridic,Să te mintDeşi mi-e greuCă-n lacrima ochiului meuSe ascunde iar tristeţeaUnei păreri de rău.127


StrãinulImaginează-ţi pentru o clipăCă Domnul MâineA coborât în inima taŞi te-a luminatImaginează-ţi pentru o clipăCă Doamna NoapteŞi-a despletit părulSub privirile tale.Adu-ţi aminteCă niciodatăDomnul Mâine şiDoamna NoapteN-au fost împreunăŞi întreabă-teCe-ţi mai rămâneStrăine ?128


StrigoiulIată-mi aripileS-au cufundat în noroiŞi ochii s-au risipit în tină ,Iată-mi lacrimileUscându-se vinovate,Iată-mi gândurilePironite pe luna plinăNoaptea, cândVine strigoiul lumină129


ExploziiDegeaba ai tras obloanelePeste timpul din calendarVa mai rămâneO ziO orăÎn care sufletul să se mireCă a scăpat din pumnulStrâns la pieptPână când timpul a picuratÎncă o secundăPeste mirarea ta .Degrabă-ţi ascunzi privirileSub genele fremătândClipele nu mai stau ascunseExplozii ciudate-ţi vor aprindePrivirileÎnlăcrimându-te.130


Marea trecereMi s-a dilatat timpulÎn urmele uitate pe zguraUnui suflet stinsDe-atâta aşteptare .Orele mi se par tot mai greleMai apăsătoareŞi se lasă goalePe buza nisipuluiCe străjuieşte încă marea .Tu spui că-s urme de paşiEu spun că sunt respiraţiiIar marea zăludăLe mătură necontenitCa să nu ne mai contrazicem.131


Potopul din templuVezi, te las tăcutÎn pragul templuluiCu tâmpla sfărâmatăDe fulgerări rebele .În ochi ai lacrimiGata să se prăvaleCa nişte palme grelePe lacrimile mele .Şi fug, n-am cuvinteSub aripa-mi de vulturSă pot opri din caleUn potop ce vineSă mă doboareSub amăgiri rebele .132


TestamentulTe văd deşiTe-ascunzi în picăturaDe cerneală.Am să te-amânDe cât mai multe oriŞi am să te aşteptPe coala albă.Te văd,Deşi umbliPrin călimări cu pixeliVrând iar să mă-nşeliCu ochii ca de smoalăCa de cerneală neagră!133


AmãgireCând mă uit la omulcu mănuşi aprinsede păcat,ce-şi poartă costumulnegru elegantMă întreb: este de ajuns,Să te fi schimbat?Pe stradăhăhăind la amintirile profane.îmi dau seamac-am schimbat doar haina.134


ЅlefuireFiecare bucată de piatră neşlefuităAm avut grijăS-o înfăşor într-un versSortit să păstrezeCât mai multTaina tainelor tale.Şi cu fiecare bucată de inimăMă prefăceam că suntTot mai puternicDe parcă nu aş fi avut habarCum sângele se sparge de malurilecuprinse de furtuna îndoieliiDe a fi sau a nu fiîndeajuns de convingător.135


SporulLa primul saltam izbucnit în plânsîmi venise în faţăun pumnal de luminăCând am mai sărit odatăam gemutMă izbise în tâmpleprimul asfinţital mişcărilor meleŞi-am mai sărit odatăşi am căzutizbit în moalele capuluide primul spor de singuratate.136


VinovãЫieCe-aţi făcut?Mi-aţi ucis luminaChiar atunci când noapteaîmi dădea târcoale.Nici nu v-aţi gânditcă voi arde ca o torţăşi vă voi vedeavă voi desluşicât de mici sunteţicând vi se va luamantia nopţiide pe chipuri.137


ViseUite, ia acest pumn de visepune-l la rădăcina unui poemtoarnă-i lacrimi destuleŞi-ai să vezi cum va răsăriUn roi de steleCătre care să se îndrepteVisele tale.138


AѕteptareSeara, cu pumnalu-n mânăs-a repezit asupra soareluifugărindu-lDin noapte …se mai aude încăplânsul luminiiîn aşteptarea zorilor139


Moartea cuvântuluiA venit moarteaNoi stăm la coadăsă ne vină rândul,să ne depunem trupulsemn al treceriiprin poezie.Din când în cândo lacrimăcât o silabămai cade pe-alăturide rând..Viaţa mi se scurge-n cuvintepe acoperişul lumiilăsându-mă la streaşina eisă-mi adun cuvintele-n volumeŞi să le pun pe raftaşa cum se pun fructele toamnasă se coacăsă se usuceca să te hrăneascădin carnea cuvântuluipână la nemurire.140


Fuga cuvintelorMurise moartea păduriiŞi-o îngropaserăm în fundul pământuluiCa să n-o mai atingă luminaSă-i dea sânge-n clorofilă.Murise moartea păduriiŞi porcii mistreţiScurmau aşa cum li-i felulDupă muşchi şi licheniCa la festin de-ntunericÎntr-o poianăDe unde luceferii fugŞi gândurile noastre nu curgspre altă lumină.141


NaѕtereTe însoţiseumbra inimii melepână dincolo de vise.Apusul coborâse în sângeiar lumina soareluise prelinseîn nisipul plajeiunde-mi murise lunastrivită ritmic de valuri.Şi din însoţirea aceastaieşisem eu, călare pe valurica un gândîn noaptea de tainăpurtătoare de lumină.142


Pasãrea din templuPasărea mea cu pieptul de rouănici nu ştii cât de suseste ieşirea din luminăa fructului vis.Din penele tale de humăse vor hrăni heruvimiipictând alt asfinţitprintre ochii cuprinşi de teamă.Pasărea mea cu pene de focce aripă mai vreica să-ţi joc?143


MamãMamă, ce fel de copilvrei să fiuca să mă ţii iar de mână?Tu nici nu şticât de bătrânmi-e gândulşi cât de-aproape de urnămi-e pasul.Mamă, vine Iisus!scrie pe zidurile urbeiMamă, sunt tot mai jossi tot mai aproape de cruce.144


Fãrã coperteTatăl meuŞi-a trăit istoriaÎntre mine şi tatăl săuTatăl săuŞi-a trăit istoriaÎntre un străbunŞi tatăl meuDoar eu am rămasSprijinit între coperteCa o carte de istorieÎntre începutulŞi sfârşitulUnei istorii.145


Iureѕ macabruNe mor potcovarii de cuvintepe capeteîncât mi-e teamăcă în curândnu va mai avea cine călăripe câmpia scurmatăde iureşul rostirilor grăbite .146


Planѕa zeroUn munte pe care l-am văzutşi cu un munte pe care nu l-am zăritfac zeroUn zâmbet pe care l-am primitşi cu un zâmbet pe care nu l-am primitfac zero.Iubirea fraternă ce ţi-o dăruiescşi cu indiferenţa tafac tot zero.Iar existenţa meaşi cu nonexistenţa fraternăfac definitivun mare zero.147


FacereaÎn dimensiunea a şapteaMarele Arhitect a începutsă-şi numere zileleînspăimântat.Venise un heruvimpregătit să-şi trâmbiţezevesteacă oamenii trecuserăîn dimensiunea a şapteainvadând virtualitatea facerii,când pământulera doar o enzimăa Universuluice aştepta resemnatapariţia Creatoruluicare culmea, continuasă-şi numere zilelesperând să-şi facă iar mâna.148


DemitizareÎntr-o bună ziAdam a începutsă-şi numere coastele.Erau toate buneşi la locul lorpentru că Evaîşi făcuse între timpun alt rostîn privinţa legendeiînşirând de-a lungul poveştilormai mulţi Adamicu tot atâtea coastecât ale ei.149


Ultima planѕãŞi pentru că sunt viuîmi vine câteodată în gândcă-i bine să morca să-i fac în ciudăviului din minecând îmi vine să-mi alinieztoate tăcerileşi să le împuşc unacâte unadoar pentru plăcereade a le auzicum fac poc!şi iar poc!E de râsul lumiisă-ţi doreştis-auzi tăcerilece-ţi bântuie sufletulcă fac pocca un pistolla tâmplă.150


şi-l ducela capătul Universului„Unde nu esteDurere nici întristare”.Dar ce rost mai aresă-mi ucid viulcând şi Acolomă aşteaptă„Şi viaţă fără de sfârşit”151


Goliciunea lanЫuluiuniversalSunt golca o cuşcă de câineplecat s-adulmece vânatul.Sunt golca un porumbel fără aripisau ca un parce-a rămas dintr-o crucede pe mormântul înaintaşilorpotopiţi de prea multetratate europene.Sun golpentru că Europaa dorit să-mi fie mireasăîntr-o vremeîn care ploaia curgeape sub pământdrept în inima mea.152


CuvântulCuvântul care zideşteTemplul meu de fildeşPoate să-şi ia zborulCătre sufletul celorCare nu şi-au găsit încăDrumul spre luminăCuvântul care dărâmăZiduri ce stăvilescDrumul spre luminăCuvântul care poartăÎn trupSemnificaţii profundeCuvântul care ne-ascunde chipulCuvântul care aduce gândulÎn calea luminiiCuvântul pentru careS-au jertfitLibertăţi în temniţeCuvântul care-a pervertit153


Cuvântul care-a purtatÎn pântec desfrânăriOrgii, mistificăriŞi sacrificii umaneCuvântul care-a dusVieţi la tăiat de stufCuvântul care a prostitMulţimea în delirCuvântul rostit în cimitirSau în amvonCuvântul de pe cruceaRăstignirii lui HristosCuvântul lui IudaCuvântul care-a putrezitLibertatea în temniţeCuvântul care-a mai pusO piatră la templulFraţilor dornici de cuvântCuvântul care-a vrăjitinima iubitei meledin Templul IubiriiCuvântul ce-a zămislitFrica, ura, teama şi furiaCuvântul care m-a-nsinguratCuvântul care m-a-ntristatcare mă face să înţeleg154


Ce-i singurătateaCând îmi lipseşteCuvântul care nu mai vine,Când am nevoie de carnea luiCuvântul care năvăleşteÎn puhoaie de nestăvilitPână sta să-mă-neceCuvântul care-mi părăseşte trupulOdată cu sufletulfurându-mi definitiv gândulCuvântul, cuvântul, cuvântul....155


La începutLa început a fost doar omulomul profan cu privirile rătăcite,omul cu mers de pitic,omul cu mintea curbată,ce se târa în aşteptarea cuvântuluişi-abia atuncicând acesta i s-a aratata rostit:- La început a fost cuvântul!Şi a căzutCutremurat de povara luiÎn alt început…156


Libertatea din templuOchii întunericuluis-au oprit la poarta templuluişi au cerutsă fie lumină.Lacrima înţelepciuniia căzut iar şi iarpeste muchiile pietrei bruteşlefuind-o.Nu mai erau decâtpicături din rouaochiului zămislits-aducă luminaîn sufletul meude ucenic înconjuratde-ntunericul ce-miîndreptase paşiipână la poarta templului.M-am trezit între coloaneom libergata să ardă funiala fiecare şapte zile157


la fiecare şapte aniîn cea mai adevăratăşlefuire a pietrei brute.Cine bate la poarta Templului,cine uită să se privească-n oglindă,cine îşi calcă jurământul,cine uită curgerea timpului,cine-şi uită mormântul,cine vine secat de iubiremoare câte puţin...158


Spargerea templuluiUn zbor într-un templuse frângesub povara unui ritualnesfârşit,ca o pasărecu pieptul zdrobitde lacrima puiuluirămas fără aripiîntr-un cuib rătăcitprintre ramuri.Iar templul se spargeîn cărămizi şi regrete,în vise frânteşi în poeme nerostite.159


La poarta templuluiÎn cămarăcu pieptul dezgolitşi privirile ascunsede o bandă neagrăstă profanul goltremurând de spaimaunui început necunoscuttrei bătăi în poarta-i trezesc auzulşi-l fac să simtălaţul de la gâtca un medalion râvnit.160


Poetul din templuPoetul este mai bătrânşi mai sărac luna aceastapentru că de susdin vârful piramideilumina luniise prelinge pringăurile oboroculuipus la îndemânăde fraţii templului.Poetul este mai tristîn luna aceastapentru că oricât şi-a doritn-a reuşitsă ducă lumină.Şi luna s-a stinsIar din găurile oboroculuia curs doar întunericpână când Templulnu s-a mai zăritşi s-a scufundat în noapte.161


Maeѕtrii nimiculuiBuimacă.lumina bâjbâia năucăpe dinafara templului.Înăuntrufraţii îşi ridicau osanaleşi se preamăreaufericindu-se că n-au avutnici o străfulgerareîn întunericulce le acopereaviermuiala .Pe lângă zidurilumina se prelingea jenatăîn straie ponositepentru ca maeştriice se râzgâiaula punctul geometricdin cârciuma special rezervatăse întrebau până undeavea să se afleadâncimea întunericului?162


TristeЫea din templuDoamne, câtă tristeţes-a aşternutpe casele acestea fraterneunde nici măcaro triplă acoladă nu mai poatesă scoată din ungherele minţiiîntunericul ce-a izgonitlumina sufletului fratern.O!, Mare Arhitect al UniversuluiNici nu bănuieşti ce viermuialăs-a aciuat la uşa tagata să ţi se aducă noi jertfepentru un strop de lumină.Şi toate astea numai pentru căai uitat să le spuică lumina trebuie să se afleîn sufletul lor .163


REFERINŢE CRITICE164


Gheorghe-Andrei Neagu sau portreteleinterioareale unui scriitor robustGheorghe IstrateUriaşul Gheorghe Andrei Neagu face, înderulajul cărţilor sale, paşi din ce în ce maiuriaşi, implantându-şi numele în solul cel maisolid al literaturii române contemporane.A debutat ca prozator. Îl ascultam şi eu,acum patruzeci de ani, în bazilicile nocturnaleale cenaclurilor mereu regretatului DumitruPricop, în capitalele vinului vrâncenesc. Ca şiacum, verbul lui avea vârtoşenie, apăsată şidublată de vocea bas-baritonală a autorului.În ciuda titlurilor sale „negre” („Nuntaneagră”, „Lacrima iubirii”, „Purtătorul decruce”, „Moartea şobolanului” sau a maivechilor lui „Templul iubirii”, „Arme şilopeţi”, „Al Evei trup de fum”, sau „Crucealui Andrei” – unele cărţi revărsate una în alta,Gheorghe-Andrei Neagu este – în mare partedin opera sa – un scriitor solar. Solar prin faptulcă plimbă, subtil, un reflector peste realităţileîntunecate ale existenţei – totul prinintransigenta lanternă a verbului său.Într-o ciudată sinceritate postadolescentină,autorul se „verifică” mărturisitor.În prozele şi poemele sale, Gheorghe-AndreiNeagu e un regizor riguros, esenţial, neiertătorşi nu şovăie a se introspecta ca pe o celulă165


depusă pe lamela unui microscop, dintr-unlaborator cu obscurităţi nemiloase – sub„tranzacţiile întunericului, cum zice Domnia sa.Prin „Nunta neagră”, el se dovedeşte unpoet surprinzător, din păcate „incontrolabil” depapilele mele prin atâtea tălmăciri (engl eză,franceză, italiană, rusă, spaniolă). Ediţia de lux,dichisită 100 %, într-un negru total. În cesubterane „masonice” se vor găsi asemeneahârtii şi cartoane impresionante? Nici peBacovia nu l-aş vedea tipărit în astfel de hainesimbolistice.„Nunta neagră” e un poem romantic,eminescian, un „Luceafăr” întors, pe ale căruivolute Iubitul celest îşi ucide Iubitapământeană, după care şi acesta o însoţeşte înmoarte. Remarcabil aici e tonul negru al uneispovedanii – rugă cu valori de bocet intensiv,cu multe versuri briliante presărate în aerulpăduratic al unei naturi enigmatice.Poetul – Luceafăr e sfărâmat între dorinţăşi renunţare – totul decis de un destinimplacabil al pieririi în aura unei nunţineîntâmplate. Poemul are virtuţi recitative,desprinse mai cu seamă din Esenin, Puşkin,Lorca şi bineînţeles, Eminescu. Editura Valmandin Râmnicu Sărat, de acum celebră, nu sedezminte niciodată prin bunul ei gust augural.Fiori bacovieni străbat întreaga partitură avolumului „Lacrima iubirii!, o carte cu frăgezimisentimental-înduioşătoare. Unele sunt poemenoi, scrise cu peniţa prozatorului puternic şi166


adult care este astăzi personalizat prin numelede Gheorghe-Andrei Neagu. Micile răbufniriromantice fac bine cititorului actual, sătul depornografiile carnal-zornăitoare ale unordouămiişti şi a douămiiste.O piesă splendidă este „Şatra” în carecadenţa versului popular, înăbuşit în tristeţe,sună şi răsună impresionant-melancolic.Vigoarea arborelui Gheorghe AndreiNeagu constă, însă, în proză. Pentru el, poeziaeste mai mult un hobby odihnitor întru tumultulnuvelelor şi romanelor sale. Ştim că autorul nuse va supăra pentru unele observaţiiparticulare, fiindcă el este prea bărbat şi serios.Ba, mai mult, îi mulţumesc pentru gestulde gentileţe de a mă fi cuprins în casetaeditorilor seniori ai acestei „Oglinzi”(ne)iertătoare.Aceste rânduri sunt nişte consemnărigreierat-caniculare. Cunosc tonul greu aladmonestărilor prietenului Gheorghe-AndreiNeagu.Omagiile mele i le predau din foaierul albal îngerilor care încă nu s-au dezvăţat de la mir.Limpeziş, iulie 2011167


Nuntă într-un cer de negru papirusProf. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCUMotivul romantic al iubirii „strigoite“(arhicunoscut dinspre poemul «Strigoii, I, II»,de Mihai Eminescu), dar şi de maximrafinament expresionist (ca în nuvela lui MirceaEliade, «La Ţigănci»), se voltaicizează notabil –la un mod paradoxist, netulburat şiinconfundabil – şi la cunoscutul prozator, dar şipoet, Gheorghe Neagu, autorul admirabiluluivolum „în şase limbi“ (valahă, engleză – înversiunea Gabrielei Pachia, franceză – întâlmăcirea Virginiei Bogdan, italiană – întranslarea lui I. D. Denciu, rusă – înperevodirea Allei Murafa, spaniolă – întraducerea Mioarei Angheluţă), Nunta Neagră– The Blak Wedding – Les noces noires –Le nozze nere – Ciornaia svadba – Bodanegra (2010*).Eroul epico-liric din balada Nuntaneagră, de Gheorghe Andrei Neagu, pe la guritde ziuă, «cu ochii plini de patimi», se îndreaptă«spre ea, strigoi…». E vorba despre „ea“ /„mireasa“, mărturisindu-ne că o „aşteaptă“ –ca, altădată, eroul liric romantic din poemele luiEminescu – «să se nască din copaci, / alergândînfiorată; / şi cu buze, ochi de maci, / săaprindă iar pădurea / ca de-atâtea alte ori, /într-un vals nebun, ceresc».168


La întâlnire, «cerul nu mai e albastru, /ochii sunt văpăi», „mireasa“ îl sărută «cu buzetremurate», cu patimă, subliniindu-i: «–Ziuanunţii sorocite / a venit ! E azi…».„Nunta“ nu „se-mplineşte“ – nu numaipentru că „strigoirea“ dintre El şi Ea o face„incompatibilă“, nu este admisă „de zei“, ci şipentru că-l obsedează şi îl cutremură gândul «lanuntaşii clipei, groaznici», pe care-i vede«răscolind pământul» (mai mult ca sigur,dinspre ritualul „destrigoirii“ prin „slujbapreotului“, prin dezvelirea mormântului şi prin„bătutul piroiului în inimă“, inimă care-i scoasăapoi din pieptul moroiului şi incinerată; cenuşarezultată se aruncă pe Râul cel mai mare dinzonă, „la Malul ăl Mare“).În balada supusă analizei noastre,„mireasa“ venise să-i aducă «jertfa jertfelorsupreme», dar, după cum ne încredinţează„eroul“ poematic: «Eu cu mintea mea năucă, /Am oprit-o între gene. / Frunzele privesc în ele/ Disperarea zilei noastre / Când sub otrăvireabrumei / Dezgolesc păduri albastre. / Cerul,roşu ca o rană, / insensibil, hâd, postul / Ardelumea vegetală / Despletind păduri de fum. /Trupul meu, cuprins de jale, / Îşi înalţă rugispre cer…». Tabloul ce surprinde „miresa şialaiul“ – de nuntă postumă – trimite la sublimultragicei limite: «Sub copaci cuprinşi de spaime,/ Vin nuntaşii lălăind, / Întregind alaiul, / Fataplânge-ncetişor, / Păru-i despletit în valuri, /Ochii cată ajutor»; reamintim că după ritualul169


valah-arhaic, la nunta mortului, fecioarele vincu părul despletit („despletirea păruluiînseamnă doliu / moarte“).În suprema instanţă a zeilor, poetul face„recurs“, dar nu are câştig de cauză: «Întemple, zeii stau la sfat; / De data asta-ijudecat / Gândul tău, poete: / – Ce-i asta?Dragoste? Iubire? / – Au dreptul muritorii săiubească? / – Să piară îndrăzneala nefirească? /Mesenii beau din vinul translucid, / Curat calacrima mireselor jertfite / […] / „Să piară!“Deci au hotărât…». „Mirele-strigoi“, dorindu-şinespus de mult mireasa din ceremonialuldestrigoirii, face să sticlească lama unui cuţit,lovind „de moarte“ sublima făptură: «Eadoarme – lebădă supusă, / Cu trupul părăsit dezbor…». Astfel, prin „postuma nuntă“, „mirelestrigoi“şi „mireasa-postumă“ îşi pro-jeteazăexistenţa „în doi“, în ciuda zeilor, fireşte, întreiubirile telurice şi astrale, într-un spaţiu„subceresc“, ce pare a fi nu prea departe de celedenic: «Încet-încet, în codru, / Şi florile senchid./ Dintre stamine, roua / Ne poleieştedrumul / Pe care-acum păşim. / „Ce puf atât demoale / Ne-nvăluie divin?“ / Adoarme lin şicerul / Imens, albastru, mare, / „Nu te mai văd,iubite, / Şi cât regret de tare…“ / Ne contopimde-a pururi / Sub flori ce nu mai sunt / […] /Nuntaşii stau grămadă – / Au capul subpământ… / Se clatină copacii / Cutremuraţi devânt, / Din contopirea pură / A dorului cu iarba,/ Zac miri ucişi de ură. / Plânge pădurea…».170


Se vede în încercarea resurecţionalbaladescăa lui Gheorghe Andrei Neagu, dinNunta neagră, nu numai „erupţia“ firească,„de panou central“, a unui eu epico-liric, nunumai o irepresibilă dorinţă de a da o lecţieunor generaţii de epigoni, de pseudocreatori„manelişti“, „fonfoişti“, „excrementişti“,„fracturişti“ etc., indivizi anticulturali ce auprovocat „cancerul artelor“ din ultimele douădecenii, îndepărtând Distinşii Receptori decatharsis, de spaţiile sublime ale poeziei,picturii, sculpturii, muzicii etc., ci şi unavertisment, un semnal de alarmă asupracondiţiei „imoral-umane“ a prezentului reificat /reificator, semănător de moarte în toate ariilecivilizatorii, poluând toate regnurile, proliferând/ clonând răul, corupţia, escrocheria, într-unritm diabolic, apocaliptic, la scară planetară,fără precedent. Spaţiul baladescului – dinNunta neagră, de Gheorghe Neagu – sedoreşte al trăirii profund-creştine, de rai teluric,al Iubirii „eterne“, al re-editării „eterne“ acuplului edenic de dinaintea „căderii în păcat…“(*Gheorghe Neagu, «Nunta Neagră» / «TheBlak Wedding» / «Les noces noires» / «Lenozze nere» / «Ciornaia svadiba» / «Bodanegra», Râmnicu Sărat, Editura Valman, 2010;pagini A-5: 106; ISBN 978–606–92272–2–0).171


Nunta Neagră - lirism şi dramatismIulian BitoleanuPoetul focşănean Gheorghe Andrei Neagua ieşit la rampă în 2010 cu volumul de versuriNunta Neagră (Ed. Valman, condiţii graficeexcelente), un fel de poem lirico-dramatic,cu macrotema – iubirea, căreia i sesubordonează fericirea, nunta şi extincţia.Ne distanţăm de eticheta baladă cultă,deoarece autorul nu rămâne captiv trecutului,unui timp mitic, primordial, medieval; narativulnu se explicitează, iar personajele nu seindividualizeză, sunt mai degrabă purtătoare deidei, sugestii, ori măşti lirice .Practicând cu fervoare descriptivismulmagic, eul poetic imaginează un scenariu cuun cuplu erotic, ce s-ar dori armonios, numai căapar unele impedimente:- ba unul dintre miri aduce a strigoi (p.5) ;- ba modul existenţial specific miresei nupoate fi cel uman ci doar unul vegetal;- ba protagonistul a fost eliminat,substituit printr-altul, la propunerea unui„tribunal” transcedental ....Într-un decor aproape paradisiac („Dinpădurea adormită/ Potopind cu aburi zarea/Norii drumuri conturau / Zămislind cărări devisuri”, p.5) Se înfiripă motivul (eminescian)aşteptarea: „O aştept ca altădată / Să senască din copaci ... / Şi cu buze, ochi de maci /172


Se aprinde iar pădurea”, p.5, corelat cuantropomorfizarea naturii. Asemeneaeroinelor romantice, cea dorită cu înfrigurarease excepţionalizează prin două trăsături:iluminarea codrului şi semnarea unei coregrafiinelumeşti („Într-un vals nebun....”).Prin adolescentism şi diafanitate, emoţiaîntâlnirii pare decupată dintr-un pastelsentimental: „O aştept scăldat-n spume .../Îivăd ochii ca de smoală, / Licăr de petală / Unsărut suav de brumă ... / O aştept în pragultainei ”, p. 6.Poetul extrage ce îi convine din eroticauniversală, cu iz Lamartinian: limbajul indicibilal îndrăgostiţilor, sărutul pătimaş, lacrimilefericirii, cărarea şi fuga dincolo de lumeadezlănţuită: „Ea aleargă-n calea verde /Străjuită de copaci, / Ciută ce se teme” .Tehnica poetică şi experienţa îi permitautorului să nu vireze într-o direcţie plauzibilă ;dimpotrivă, dialogul şi metaforele feminităţiifertilizează discursul poetic . Propunerea –ispită „Să fugim ” este brusc respinsă „A fugi nuse cuvine ” (p.7) , ceea ce conferă dramatism:„Arde lumea vegetală” (p.9) , pe culmilecomparaţiei „Cerul, roşu, ca o rană”, domeniulcelest accesând nefirescul, anormalul .Luciditatea mirelui se disipează în faţaevenimentelor şi sentimentelor majore, astfel cadecuplarea devine iminentă: „- Nu te pot lua,rămâi / Fii a lor, Cum ţi-e ursita”, p.8, deşiNunta intrase pe făgaşul favorabil: „Vin173


nuntaşi lălăind / Întregind alaiul ”, p.13 .Episodul cel fast nu se derulează în tonurieminesciene ( Călin, file de poveste), nicicoşbuciene ( Nunta-n codru) ci în manierăfunebră, rezumativă, antitetică . Ca în tragediileantice, există o monadă, un for al zeilor, undese iau decizii capitale . Poetul simulează ludiculnunţial, îşi înşală lectorul, dinamitând supoziţiileinducând elemente – surpriză: „Fata plângencetişor,din pricina lui „cel ce nu a venit ” .Timpul nu mai răspunde la comenzi epicureice,îşi acordă o marjă de eroare şi se tragicizează:”în clipele când se ucid iubiri”. Ambiguitateaatinge cote paroxistice: „Iar mirele e altul ”,spre stupoarea asistenţei, complăcută îndesfătări bahice: „-Hai să mai bem cinstiţimeseni ! / Îndeamnă Ura şi Păcatul”.Rostirea poetică mixează prozaismul,oralitatea, („Cată ”, „la pândă”, „mă-mbie”, „deprisos”), fără a glisa în desuetudine, căci însecunda următoare creatorul aruncă năvodul înape metaforico-simbolice. Respingând situaţiileconfuze, Areopagul enunţă verdictul: „- Să piară!” (Mirele iniţial – n.n.). Un altul multiplicat îşirevendică trofeul feminităţii, pe căi agresive:„Sticleşte lama de cuţit / Nesăbuinţa iat-o vine”p.13. Fericirea filtrată prin eros sângeros („- Aţiucis.... un glas / Zbor de inimă pură ...”), cuexcluderea rivalului, durează cât o pânză depăianjen. În partea finală, se amalgameazădeliberat fâlfâiri eminesciene („A fost odată canpoveşti”) cu cele labişiene („La ceas174


nepotrivit”, p.14, „Şi-aş vrea să plâng”),bulversând încă o dată orizontul de aşteptare alcititorului ....Înlăturând crusta erotică, eşti întâmpinatde o constelaţie de simboluri decriptate îndiferite coduri – neoromantic, neomodern -,purtătoare ale sigiliului artisticităţii,tălmăcind, teza că Artistul (mirele 2) ar trebuisă se dezică de eul social (mirele 1), spre a selogodi cu Poezia (emotiva, lacrimogenamireasă), eveniment cu reacţii diferite, la douăpaliere: al nuntaşilor (cititorilor obişnuiţi) şi alzeilor (criticilor literari ), influenţabili şi ei, nu odată, de aparenţe.Catharsisul nu s-a demonetizat !Nunta neagră reprezintă, de bună seamă,o plachetă (tradusă în 5 limbi de referinţă ) deluat în considerare !175


Non omnis moriar !Mircea BostanGheorghe Andrei Neagu este, într-oviziune poetică, o armă sentimentală, pornindde la sigla dată de iniţialele numelui său – GAN.“Lacrima iubirii” este, şi… atenţie, nu sevrea, un titlu incitant în caruselul debordant alvânzolelii noastre în carapacea trăirii cotidieneintitulată, în derâdere frecventă, VIAŢĂ,virusată puternic de can-canuri televizate, demanele, de “golance analfabete”, vorba cuiva,şi căutări ale vinovaţilor în redresare.Antonio Lobo Antunes spunea că pentru afi scriitor ai nevoie de trei ingrediente:ORGOLIU, PASIUNE şi SINGURĂTATE.Poate,noi,scriitorii de sorginte valahă nune-am cultivat suficient elementul denumitORGOLIU, mai pe româneşte formulat, aceapărere foarte bună despre noi, adeseaexagerată, despre valoarea noastră personală şiimportanţa socială a demersului nostru, deregulă aflate în proximitatea vanităţii.Suntem,de cele mai multe ori situaţi, lagraniţa dintre credulitate şi modestie ce nelivrează numai dezavantaje.Şi… Gheorghe Andrei Neagu esteconstituit de asemenea formulă cu orgoliuinsuficient, căci în privinţa pasiunii şi singurătăţiinu avem a-l invidia.Gheorghe Andrei Neagu ne reaminteşte176


liric că există pe Pământ şi lacrimi şi iubire şi nunumai haznale, bani, războaie, trădare şiscălămbăială pe toate palierele societăţii,propunându-ne o terapie prin iubire, suferinţă şiregret.Probabil, critica, iar nu va înţelege, ca deobicei, nimic din zbaterea poetului şi cheiamesajului transmis, remarcând superficial“banalitatea titlului” ca sintagmă neoromantică,păreri oligofren-truiste despre cesimte poetul, precum şi nesensibilizareainteriorului anost şi nemobilat poetic alcriticului, cum bunăoară a înţeles inginerulHoria Gârbea “Nunta neagră” a truditorului pepagină ,,ca un“ poem fals epic, byronian, dincare autorul face o carte scrisă cu alb pe filenegre”, omiţând voit esenţa prin argumentare,măcar aşa ca butadă, necitându-l pe Byron,care epigramistic se exprima de maniera:“Când te privesc în faţă,scumpa mea,Afirm şi eu năstruşnica ideeCă-i mai uşor să mori pentr-o femeie,Decât, o Doamne, să… trăieşti cu ea!”.În volumul “Lacrima iubirii” se remarcăprimordial, curajul autorului de a spune printranscriere de gând ceea ce altora le este jenăa recunoaşte prin viu grai.În fapt, volumul se poate defini ca unsolo de violoncel ce nu-şi poate identificaorchestra şi dirijorul.Pe de altă parte, poate fi considerat şi caun mini-tratat de sălăşluire în binom177


incandescent pe care numai poeţii îl potelabora.Un manifest pentru normalitate, într-odevălmăşie androginizată în care metempsihozaeste posibilă numai prin poezie.Gheorghe Andrei Neagu are capacitateainterioară de a copilări brâncuşian şi, vai, nesugerează ca şi marele sculptor al înălţimilor, pecare l-am tasat cultural cu ignoranţa şi micimeaunora dintre noi, cum că: ”proşti şi săraci ne-alăsat şi mai proşti şi mai săraci ne-a regăsit”.Gheorghe Andrei Neagu ne împuşcă cumetafore pe care mulţi dintre troglodiţii ereinoastre rapace nu dau doi bani şi fac râs publicde “fumul” în care, cică chipurile, s-ar fi risipitneadaptatul poet, precum şi de “rămasa inimăpustie” generatoare de depresie într-o societatehâdă, formă de care poetul se leapădă pentru anu deveni un individ cu dizabilităţi sociale, osocietate ce nu ştie a pierde pentru a câştigaapoi şi care are în etajul superior, denumit cap,numai arginţi, fiind de jălnicie.“Sărmani companioni,vă plângCă risipiţi o noapte–adâncă”.Spune poetul la un moment dat .Şi cedacă?, vor replica libidinoşii ignoranţi croiţi pecalapodul mercantilităţii.Întoarcerea la ispită, la măr, la şarpe şi laiubita şi neiubita noastră interfaţă Eva estecorolarul întregii noastre păreri de rău intitulatăviaţă.“N-aş vrea să mor,178


Înconjurat de atâtea clipe risipite.Să mai trăiesc aş vreaŞi să te mai pot iubiSă mai adunŞi să-ţi mai dau,Să mai zidesc în tineDorinţele-mi ispite”.Iată cum se naşte un nou concept,cum căDumnezeu nu ne-a izgonit din Rai, pe noioamenii, pentru că ne-am dorit şi am descoperitsâmburele cunoaşterii din înspumareacuriozităţii, ci pentru gravul şi de neiertatul delictde IUBIRE!IUBEAM MAI PROFUND CA “EL”!Gheorghe Andrei Neagu este “Copacul cuverdele-n bernă” cu nenumărate scorburi deregrete, aşteptând “ cu hârtia plină de semen”dezmeticirea Lumii.Prin truda sa şi aducerea la lumină aocularului din noi,a prezentului volum deversuri,Gheorghe Andrei Neagu poate spuneliniştit “Non omnis moriar !” (Nu voi muri detot!).179


Viaţa ca lumina topită-n asfinţitMarius ChelaruSunt oameni care au primit, între altedaruri, şi pe acela al generozităţii. GheorgheAndrei Neagu, cum îl cunosc eu, este ungeneros. Şi mă refer, acum, la faptul că aratăacest lucru şi în revista pe care o conduce,„Oglinda literară”, o tribună veritabilă aspiritualităţii române şi universale. Autor acâtorva volume de proză şi versuri, GheorgheAndrei Neagu se dezvăluie în aceste poeme alesale (aşezate sub semnul unui moto din RaduCârneci: „Iubirea este cea care ţine acestpământ legat de cer”) ca un nostalgic pe carecurgerea timpului îl apasă cu degeteleamintirilor, cu şoapta regretelor şi, parcă mairar, îl acoperă cu voalul subţire al aşteptărilor.Dragostea luminează însă totul, într-o formăsau alta, păşind uneori „pe alei cu gândurialbe”, chiar dacă trecerea timpului naşte umbreîn „viaţa ca lumina/ topită-n asfinţit”.„Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-au încins pe jar”, scrie Gheorghe Andrei Neagu,în acest volum în care dominante suntnostalgia, iubirea (cuvânt întâlnit în carte depeste 70 de ori, dragoste de 12 ori) îmbrăcatăîn culorile amintirii sau, alteori, în veşmintedrapate în nuanţele ruginii ale toamnei. Dealtminteri, fie direct fie prin atmosfera creată,toamna este, poate, anotimpul cel mai des180


evocat. Toamna, în care „triste frunzele cad” şi„vin ploi/ şi vânturi grele vin”, toamna care„cântă-n surdină” sau, mai rar, poate renaşte,dragă, în inimi. Sau: „E toamnă iubito şi sunt /Copacul cu verdele-n bernă”. Viaţa s-a sprijinitapăsat pe sticla subţire a speranţei şi, scrieautorul, „nimeni nu poate să umble desculţ/ lamine în suflet/ din cauza cioburilor rămase/ dinsperanţele moarte”.Aşadar, pe scurt, un volum „construit” cao „lacrimă a iubirii” colorată a toamnă, anostalgie, semnat de Gheorghe Andrei Neagu.O călătorie mai curând într-un ţinut în careînlăuntrul colorează exteriorul, cu penelulînmuiat în metaforele şi argumentele versuluiaşa cum îi stau autorului la îndemână. Un ţinutşi al amintirilor, îmbrăcate de tot mai multeclipele care curg printre degetele timpului.181


Gheorghe Andrei NEAGU: „Nunta Neagră”Dr. Dan BRUDAŞCULa cei 60 de ani ai săi, maestrul GheorgheAndrei NEAGU este una din personalităţileproeminente ale vieţii culturale, literare şispirituale vrâncene. În ultimii 20 de ani, el s-aremarcat nu numai prin ctitoriile sale îndomeniul mass-media, ci şi prin numeroasevolume literare publicate. Cu deosebire înultima vreme, Gheorghe Andrei NEAGU a reuşitca, aproape an de an, să adauge creaţiei saleliterare noi volume, diferite tematic şi ca genliterar, dar care au un numitor comun: sensulpasiunii evidente a autorului pentru cuvântulscris şi, totodată, al dorinţei de a exprima trăirişi sentimente profunde şi autentice.Tot în ultimul deceniu, în calitate defondator şi director al publicaţiei „Oglindaliterară”, poetul şi scriitorul Gheorghe AndreiNEAGU a contribuit decisiv la renaşterea vieţiiculturale şi literare vrâncene. Număr de număr,publicaţia, deschisă, deopotrivă, scriitorilorvrânceni şi moldoveni, dar şi celor din ţară şi depeste hotare, subliniază nivelul elevat alscriiturii, dar şi înscrierea publicaţiei îndezbaterea marilor teme ale actualităţii culturalspiritualeromâneşti fierbinţi.Recent, la editura Valman din Focşani, aapărut, în condiţii grafice excepţionale, volumulsău intitulat „Nunta neagră”. În afara versiuniiromâne, cartea mai cuprinde şi tălmăcirile,unele de înaltă ţinută profesională şi estetico-182


literară, în engleză, franceză, italiană, rusă şispaniolă.Deplin conştient, se pare, că scriitorulromân de azi rămâne pe mai departecondamnat la statutul de creator de provincie,datorită limbii de circulaţie restrânsă în carescrie, Gheorghe Andrei NEAGU se ambiţioneazăsă-şi facă auzit glasul în spaţiul mai larg alliteraturii europene şi universale contemporane,conştient că, prin tematică şi mesaj, scriitura sapoetică poate reţine atenţia şi atrage interesultuturor iubitorilor de poezie din spaţiuleuropean ca şi din afara acestuia.Poema lui Gheorghe Andrei NEAGU este obaladă cu un mesaj deosebit de profund, dar şicu o scriitură care, deşi unor cititori exigenţi learputea aminti diverse modele de baladişti dinliteratura autohtonă sau străină, este, în sine,un text emoţionant şi vibrant, un omagiu pesteşi dincolo de timp adus eternei şi mereuneînţelesei iubiri. Poetul dovedeşte nu numaisensibilitate, dar şi măiestrie, şi o convingătoarestăpânire a mijloacelor estetico-literare. Poeziasa are un vibrant ritm interior şi rezervăcititorului bucuria întâlnirii cu sentimenteleautentice redate cu sensibilitate şi în modul celmai convingător.Cel care ţine în mâna sa această carteeste şocat şi de concepţia, cu totul inedită, plinăde cutezanţă, a editorului şi ilustratorului pentrucă şi aceştia îşi aduc o contribuţie remarcabilăla calitatea cu totul excepţională a produsuluifinal.183


Ne permitem să formulăm câteva opinii şiîn legătură cu versiunile din cele cinci limbi,care însoţesc originalul românesc. Deşi nu toatese datorează unor nume cunoscute,recunosccute sau consacrate în domeniultraductologiei, în special al celei de poezie,versiunile respective reuşesc, în foarte maremăsură, să transmită, cu onestitate, sensurileprofunde ale mesajului poetic al textuluiromânesc.Salutând apariţia acestei cărţi şi adresândsincere felicitări autorului ei, ne exprimămconvingerea că volumul Nunta neagră se vaimpune ca una dintre cele mai remarcabileapariţii de poezie ale acestui an, devenind,totodată, şi un inspirat, dar şi binemeritat şideplin convingător mesager al poezieiromâneşti contemporane în spaţiul european şila nivel internaţional.184


O ediţie insolităCorneliu GalbeniCunoscut mai ales în calitatea sa defondator şi de director al revistei „Oglindaliterară", dar şi de prozator şi organizator deevenimente culturale, Gheorghe AndreiNeagu ni se dezvăluie, prin Nunta neagră(Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2010), şi înipostaza de poet, semn că disponibilităţile salelirice latente au trecut de faza peregrinărilor şică autorul a hotărât să le valorifice şi sub formăde carte.Catalogat de unii comentatori dreptbaladă, amplul poem oferit cititorilor sprelectură are doar în mică măsură tangenţe cuaceastă specie senului epic, întrucât poate fiinclus doar cu multă bunăvoinţă în definiţiiledate de dicţionare (poezie populară medievalăîn versuri decasilabice sau septenare, care secântă şi se recită 0 poezie epică, pulară saucultă, care narează fapte istorice sau legendare;cântec bătrânesc) sau în în cele prin carescriitorii înşişi au încercat să le muleze: „micipoemuri asupra întâmplărilor eroice şi asuprafaptelor ireţe" (V. Alecsandri), „celebreazăfaptele şi viaţa generaţiilor de mai ilte secole înurmă" (G. Dem. Teodorescu), „ecou alactualităţii, o întâmplare pusă în cântec şipublicată prin lăutari" (G. Călinescu).185


Având un ritm nesupus rigorilor metrice,poemul poartă totuşi, pe cât se pare, un „ecoual actualităţii" imediate, fiind inspirat de otâmplare petrecută în Crângul din preajmaFocşaniului, dar autorul nu se detaşează defaptele narate şi, ca atare, nu relatează ca unobservator aflat în afara universului ilustrat, cise implică aidoma unui personaj, devenind elînsuşi erou al tragediei din „pădurea adormită".Elementele de fantastic nu lipsesc însă, înderularea poveştii intervenind zeii, către care„înalţă rugi spre ceri", cerându-le durare, darcare, după ce mai întâi „tac, tăceri de ger", stauapoi la sfat, judecându-i gândul ( - Ce-i asta?Dragoste? Iubire? / - Au dreptul muritorii săiubească? / - Să piară îndrăzneala nefirească?),decid implacabil: „Să piară!" Apar, apoi, Ura şiPăcatul, întreaga „Simfonie vegetală" părtaşă ladramă, metamorfoza ochilor miresei, când „deiaci", când „de smoală", când „văpăi", când,,-înfriguraţi".Aflată în „pragul tainei", nunta sorocită sădevină neagră captează iute atenţia lectorului,poetul alternând planurile, creând cu abilitatescene memorabile, îmbinând descrierile curelatarea nudă, clipele de „taină şi visare" cucele de zbucium, plânsul „mut şi aspru" cu râsulhidos al zeilor neînduplecaţi de rugăminţileîndrăgostitului.Deşi combină pasajele sclipitoare cametaforă (Printre ramuri, cu beteala / Spumeiîmpletită-n ceţuri / Norii drumuri conturau /186


Zămislind cărări de visuri. / Pe poteci, se-nalţăvuiet / Izvodit de frunze moi / Când cu ochiiplini de patimi / Mă îndrept spre ea, strigoi... /O aştept ca altădată, / Să se nască din copaci /Alergând înfiorată / Şi cu buze, ochi de maci /Să aprindă iar pădurea / Ca de-atâtea alte ori, /Intr-un vals nebun ceresc / Ea râzând din ochi,cu timpul Mă-ndeamnă s-o doresc.) cubanalităţi supărătoare (A fugi nu se cuvine /Dar voi fi mereu cu tine), poemul are şanse săpolarizeze atenţia nu doar a cititorilor asuprascrisului său.O dovadă a acestei încrederi este şitraducerea lui în nu mai puţin de cinci limbi,acoperind practic toate zonele globului, şi chiardacă numele traducătorilor, cel puţin în ce nepriveşte, nu ne spune prea multe (poate cuexcepţia lui I.D. Denciu), versiunile lor înengleză, franceză, italiană, rusă şi spaniolă -The Blanck Wedding (Gabriela PachiaTatomirescu), Les noces noires (VirginiaBogdan), Le nozze nere (Ioan Dumitru Denciu),Hepuan ceadbâa (Alla Murafa), Boda negra(Mioara Angheluţă) - se pot constitui într-unsemnal pentru editurile din afara graniţelor ţării.Tipărită într-o ediţie de lux, pe hârtieneagră, cu literă albă şi ilustraţii floralesugerând misterul poveştii (Că lina VeseluNiculescu), Nunta neagră devine un punct dereper pentru creaţia scriitorului focşănean.187


Lacrima iubiriiION MORAR-Revista PLUMBScriitorul Gheorghe Andrei Neagu,cunoscut ca “lăncier” al prozei, a smuls“săgeata” poeziei şi a scos de sub tipar unvolum deosebit, numit sugestiv “Lacrimaiubirii”, în care picură stropii versurilor desorginte bacoviană. “Te rog mai vino să vezi /Cum îşi adoarme toamna copacii / Cîmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii / Şi lasă-mi o frunză săsper / Plutirea de vînt / Metalice ramuri înalţăspre cer / O rugă, un imn, un sărut/ Şi nudisperarea eternă / E toamnă iubito şi sunt /Copacul cu verdele-n bernă”… Aşa îşicaligrafiază poetul stările unei iubiri reci, sprecare se îndreaptă părerile de rău, acestea fiindargumentate liric în versurile:”Ce frig a coborîte în casa noastră /- O mare îngheţată de reproşuri - /Dar vîntul suflă rece – n încăpere /Prin crăpături căscate an de an /Gemînd stingher printre unghere”.într-untimbru grav, cele mai dragi amintiri ale iubirii secontopesc cu clipele unui prezent incert, fiindvizibile faţa şi reversul medaliei:”Ne-am întîlnit din nou / Tu,noaptea înstelată, / Eu, cerulplumburiu / Şi-n ochii tăi defată / M-am prăbuşit de viu”(Noi) “Şi vorbe pe buze crăpate /188


Se spulberă-n zările moarte / Cîndarşiţa rupe din noi” (Arşiţa). Dupăun crîmpei de vers eminescian(“Iar drumul tău străfulgerat / S-amai oprit ispită / Mă iartă cînd îndurerat/ Te-am alungat o clipă”),şi fac loc “stanţele” lirice bacoviene:”Mai plînge şi acum îngrădină / O urmă din tot ce-amsădit / în toamna ce cîntă-n surdină/ Marşul funebru, cu glas răguşit /Pustiul pe stradă, stăpîn absolut /Pătrunde în inima mea / E noapteiubito şi-ai vrut / întreaga povestede nea”.Dincolo de cîteva imagini răzleţe(“Noaptea vine dezbrăcată / în culcuşul inimii”),bacovianismul străjuie în acest univers liric:“Plouă. Sunt singur… / Şi ploaiaochilor tăi / se opreşte pe mîini, pereverele hainei / pe zile şi săptămîni/ E toamnă şi triste frunzecad / Arătîndu-mi-te goală”.Cartea “Lacrima iubirii” a scriitoruluiGheorghe Andrei Neagu, cunoscut ca fondatoral mai multor publicaţii culturale în Focşani(unde activează ca preşedinte al AsociaţieiCulturale “Duiliu Zamfirescu” şi redactor şef alrevistei “Oglinda literară”), este însoţită şi demai multe opinii critice. Astfel Mircea Chelaruconsideră că acest volum “este o călătorie maicurînd într-un ţinut în care înlăuntrul colorează189


exteriorul, cu penelul înmuiat în metaforele şiargumentele versului…Un ţinut şi al amintirilor îmbrăcate de totmai multe clipe care trec printre degeteletimpului”. Volumul de versuri “Lacrima iubirii”,apărut în primăvara acestui an la Bucureşti subsemnătura “omniprezentului” scriitor focşăneanGheorghe Andrei Neagu produce o lecturăplăcută prin umbra bacovianismului modern,care îi dă o aură idilică.190


Gheorghe Andrei Neagu. „Lacrima iubirii”,Ed. Rawexcoms, Bucureşti,2010Constantin ADAMOVICI„Lacrima iubirii” propune un excurs liric înadâncurile erosului. Ciclarea galopantă a stăriloriubirii – de cele mai multe ori contrastante –ascute intensitatea lecturii.Totul e aici în iureş, de unde şi volburaabsolut neobişnuită a imaginilor poetice.Versificaţia fulgurantă prinde de minunerăsufletul în năduf al stărilor mereu altele.Originalitatea poemelor, ce se alcătuiesc în finalîntr-un cânt înalt de slavă al iubirii, vine tocmaidin această de minune potrivire a formeipoetice cu tensiunea mereu crescândă aconţinutului.Fulgurimea melodică a versului naşte şicreşte imagini – stări ale iubirii – diverse,contrastante, care însă, cuprinse-n ochi deansamblu, zămislesc ideea centrală –sugestionată şi chiar hrănită gradual de motoulprefaţă: „Iubirea este cea care ţine acestpământ legat de cer.” (Radu Cârneci).Important: moto-ul devine astfel stâlp desusţinere a demersului poetic propus.„Lacrima iubirii” e starea noastră, de acumşi semn de luare aminte.„Lumina cernită”, primul poem e credo-ulpoetului Gheorghe Andrei Neagu. Aici, în acestprim poem, aflăm in nuce întreaga ideaticăpoetică a volumului şi mişcările formelor poeticeviitoare. Metafora titlului arată, deopotrivă,starea macro şi microcosmosului: „De-atâta191


lumină, stelele mor / surprinse de spaime, despaţii. / De-atâta-ntristare visele dor / în ochiice ard constelaţii.” Spaimă, întristare, durere şitotuşi... „mai trece în zbor, o lumină, /speranţa-nfloreşte pe ram, / dorinţa tresare-ngrădină.” Finalul: „E timpul iubito, să morînşelat, / De-atâta lumină cernită...” – e un tâlcarghezian întors, modern?! Influenţe sunt, însăperfectate, schimbate înspre originalitateasensibilităţii poetice actuale şi balansul:versificaţia clasică în simţire modernăalăturat versului alb, balans abil conduslăuntric e alt semn al originalităţii.Frumuseţea poemelor vine şi din metaforizareape deplin inspirată şi care, constant şi gradual,prin sugestii înţelepte arată manifestareaiubirii ca permanenţă prin motivul luminii,mereu în răsfir altfel.Aflăm: iubirea e duh atotcuprinzător, deaceea iubirea e Nimeni. Nimeni văzut. Dariubirea-i înlăuntrul nostru, e în afara noastră.Iubirea e zbor, ea aleargă, sărută, sfarmăcătuşe, mângâie, tăinuie... („Nimeni”, p. 12).Iubirea se manifestă în om, ca şi-n natură,în anotimpuri, în legătura dintre uman şi natură(„Te rog mai vino să vezi / Cum îşi adoarmetoamna copacii, / Câmpiile verzi / Şi buzele roşiica macii / Şi lasă-mi o frunză să sper / Plutireaîn vânt. / Metalice ramuri înalţă spre cer / Orugă, un imn, un sărut / Şi nu disperareaeternă. / E toamnă iubito şi sunt / Copacul cuverdele-n bernă.” - „Rugă de toamnă”).Iubirea e stare în funcţie de trăireacuplului: „Ce frig a coborât în casa noastră - / -O mare îngheţată de reproşuri” (s.n.). Lipsaiubirii e boală, loveşte omul şi natura: „stau192


trişti şi frânţi în glastra din fereastră / Doitrandafiri leproşi” (s.n.).„Treceri” bântuie revenirea „din năzuinţerisipite” (p. 16). „Noi”, poem adevărată bijuteriede şoaptă lirică. Capodoperă în cinci versuri.Poezie – zbucnet lăuntric aprins. Imagine e aicimelodică. E întâlnirea iubiţilor ce n-are nevoiede cuvânt. Cuvântul se citeşte în melosulimaginii. E cuvânt gestic. E un şfichi din adânculiubirii: „Ne-am întâlnit din nou. / Tu, noapteaînstelată, / Eu, cerul plumburiu... / Şi-n ochii tăide fată / M-am prăbuşit de viu.” („Noi”).De remarcat ideatica asamblării poemelorîn Cuprins. Astfel, poemele, variabile înlungimea strofică, în melodica versificaţiei, şi-nproblematică se alcătuiesc în curgere ideaticăde înmlădiere a stărilor contrastante.În „Arşiţa” – seceta iubirii rupe alcătuireavieţii: în uman, în natură, în tot şi în toate: „înfirul de noroi”, în „nourii ce mor în vânt”, „înpeştii cu mâl în urechi”; în final „arşiţa rupe dinnoi”. Beţia luminii poate ucide. Poemul strigăreverberaţii gnomice.„Flori”, poem imediat următor, aratăcontrast încă din titlu; „buchete de flori” îngeam rămase vorbesc despre „ofranda celeiplecate”.„Primăvara” irumpe în starea beatitudinii:„A înflorit parfumul gurii tale / Sub razele dinochii mei. / Prin trup, cu frământ de petale / Seplimbă ochii tău.” Râsul iubitei „a înflorit câmpiatoată”. Poemul acesta e un cânt ludic, amintindmişcări din dansul bacantelor. Simţim parcăciupitul lirei şi străfulger de sunet în bucurielăuntrică.Unele poeme sunt, în întregimea lor de193


conţinut, poeme-motive, care serepetă,simetrizând astfel trăiri – stări în alt răstimpexistenţial: „Cine zboară / Să-ţi alunge grijile, /C-o aripă în spinare / Şi alta la picioare? / Cinealeargă / Să-ţi sărute urmele, / C-o buză în rai /Şi alta în iad? / Cine se-aruncă / Sfărmândcătuşele, / C-o mână mângâind / Şi cu altatăind? / Nimeni. (s.n.)” („Nimeni”). Singu ramodificare a lor o aflăm în restructurareastrofică – sugestie înalt poetică sugerândexperienţă în distanţă temporală.Alte poeme se alcătuiesc nod de legătură(un fel de respiro sau „o secundă uitată” cum arspune Andrei Neagu) în iuţeala cizelărilor destări contastante ale iubirii. („Şatra”).Rolul acestor poeme stă în fiinţarea uneoria unui narativ gestual, alteori a unui dramaticlaconic, stins.Întreg volumul e un răsfir sinusoidal aliubirii bine surprins, de unde şi creştereatensională a imaginii poetice mereu în surpriză.194


O carte la case mariŞerban TomşaUnul dintre regretele mele este că nu l-amîntâlnit niciodată pe Gheorghe AndreiNeagu, personalitate polivalentă şi fascinantă avieţii noastre literare, prozator, poet, jurnalist,promotor cultural, editor de presă literară şifondator al admirabilei reviste OglindaLiterară.Ultima sa carte, Nunta neagră, Ed.Valman, 2010, este o sărbătoare a ochiului şi aspiritului. Apărut în condiţii grafice excepţionale,volumul este o operă de artă şi prin felul în carearată: tipărit cu alb pe hârtie neagră şi cuilustraţii color, este tradus, după versiunearomânească, în engleză, franceză, italiană, rusăşi spaniolă. Din punctul meu de vedere, Nuntaneagră este un dar princiar pe care poetulGheorghe Andrei Neagu ni-l face cugenerozitate şi dragoste. Să consemnăm că încronica închinată cărţii, sclipitorul Horia Gârbeaîl consideră pe Gheorghe Andrei Neagu un neoromantic.Și acum să examinăm mai îndeaproapetextul. Balada debutează cu un tablou în carenotaţia fină şi simţul pentru ritmurile cosmice şinaturale al poetului creează imagini seducătorbrodate, adevărate dantelării estetice:Ziua-şi ridicase frunteaDin pădurea adormită…195


Potopind cu aburi zareaPrintre ramuri cu betealaSpumei împletită-n ceţuri.Autorul este, indiscutabil, şi un subtilpastelist. Atmosfera e plină de prospeţime, iardecorul, cu o butaforie subtilă, imaginează untablou care înclină către feeric:Norii drumuri conturauZămislind cărări de visuri.Ritmul este vioi, precipitat, iar perspectivenarativă, subiectivă, aparţine unuia dintreprotagonişti. Relatarea are nerv şi o tentămodernă, de bun-gust:Pe poteci se-nalţă vuietIzvodit de frunze moiCând cu ochii plini de patimiMă îndrept spre ea, strigoi…Viziunile sunt încântătoare, fata fiindzămislită aievea din copaci şi din flori de maci:O aştept ca altădată,Să se nască din copaciAlergând înfiorată.Și cu buze, ochi de maciSă aprindă iar pădureaCa de-atâtea alte ori,…Peisajul se contaminează de iubirea celordoi şi vibrează împreună cu ei. E un ritual aldorinţei şi al chemării, pe fondul unei „simfoniivegetale„. Autorul are mână agilă şi odexteritate în a utiliza neologismul comparabilăcu a bijutierului şi miniaturistului Topîrceanu:Într-un vals nebun ceresc196


Ea, râzând din ochi, cu timpulMă îndeamnă s-o doresc.Vântul murmură din frunzeSimfonie vegetală…Fervoarea şi frumuseţea gesturilor deiubire îmi amintesc de Federico Garcia Lorca şiMiron Radu Paraschivescu:Mângâindu-mi palma goalăO aştept scăldat de spaime,Și cu fruntea în ţărânăÎi văd ochii ca de smoalăLicăr de petalăÎn sărut suav de brumă.La Gheorghe Andrei Neagu suavul irigă cudelicateţe toate detaliile:Unele versuri sunt memorabile:Stau ascuns în zori de note…Pe alocuri, Gheorghe Andrei Neagu intră înzona dureros de dulce a lied-ului eminescian:O ghicesc uşor venindPe cărarea sărutatăDe atâtea ori, pierind,Și de soare şi de umbraTrupului arzând.O aştept în pragul taineiCând va fi să ne vedemDespărţiţi vom fi de lume,De urât şi de blestem;Întâlnirea are modulaţia unui balet, a unuiceremonial desfăşurat după reguli străvechi şisacre:197


Trupul simte pasul sprinten…Ea aleargă-n calea verdeStrăjuită de copaciCiută ce se teme.Mă cuprinde cu durereÎmi ghiceşte gândul: - Taci !Întâlnirea din pădure stă însă, de astădată, sub semnul suferinţei. Umbra nefericirii seîntinde peste îndrăgostiţi. Este, de fapt, „ziuanunţii sorocite” a tinerei cu un alt bărbat.Durerea celor doi este redată în versurimagistrale. Ea refuză propunerea lui de a plecaîmpreună în lume. Apoi, ca într-o halucinaţie, elvede, în adâncul pădurii, „umbre fără decontur” şi fuge, abandonându-şi iubita. Sunt„nuntaşii clipei” care caută mireasa. Bărbatulînţege abia acum jertfa pe care fata vrusese săi-o „aducă”:Trupul meu adună cântulRezonanţe triste, moarte,Înecându-şi râsul, plânsul,În căderile-i deşarte.Ea venise să-mi aducăJertfa jertfelor supreme,Eu cu mintea mea năucă,Am oprit-o între gene.Natura devine ostilă şi „otrăvită”:Frunzele privesc în eleDisperarea zilei noastreCând sub otrăvirea brumeiDezgolesc păduri albastre.Cerul, roşu ca o rană,198


Insensibil, hâd, postumArde lumea vegetalăDespletind păduri de fum…Invocaţi, zeii nu intervin în favoarea iubirii(şi a iubitei), iar nunta se desfăşoară, cu fast,înainte. În timp ce mesenii şi mirele bănuitorbeau vin „translucid”, iubitul miresei îşi faceapariţia la petrecere şi o revendică pe aceasta.În lupta sângeroasă care se încinge în faţainvitaţilor, fata este ucisă, iar îndrăgostitul o iaşi o duce în mijlocul codrului. Rememorândclipele de fericire petrecute la adăpostulcopacilor, eroul o sărută pe fată pentru ultimaoară şi o însoţeşte în moarte, pe fundalulpădurii îndurerate:Se clatină copaciiCutremuraţi de vântDin contopirea purăA dorului cu iarbaZac miri ucişi de ură.Plânge pădurea…E o poveste tragică, pătimaşă, cu sânge,iubire şi vin, care îmi lasă un gust amar precumbaladele poeţilor spanioli. Gheorghe AndreiNeagu este, în această admirabilă creaţie, untrubadur grav al ultimelor iubiri cu rezonanţeceleste.199


Gheorghe Neagu – un mare scriitorsolitaryProf.dr.Stelian BaboiPuţine literaturi din lume au o aşa de marediversitate creativă datorită temperamentelororfice, moştenite de către mesagerii logosuluiiniţial de la strămoşii întâi mergători princosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceeace ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şimitologică etniile nu-şi pot făuri arborelegenealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanuluivital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi înDumnezeu. Pentru fiecare comunitate umanăconstituită încă din preistorie, a existat un Moise,un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus dinceruri nu numai focul purificator, iluminator pânădincolo de făptura noastră biologică, ci şităbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care sescrijelesc cu os de mamut Cuvântul luiDumnezeu – transcedenţa invizibilă,atotputernică, misterioasă şi înţeleaptă – cătrepământenii abia ieşiţi din grotele primordiale.Tocmai Cuvântul lui Dumnezeu făcea ordineamorală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-lecelora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, oviaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege,aspre şi supuse marilor prefaceri naturale prininundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii delighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extremde puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea200


Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu.Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitulşi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâiiscriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şideşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întrua-şi umple sufletele cu muzica sferilor adâncstrălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând înei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântuluidivin, arareori îl comunicau pentru forţa luitaumaturgică. Un astfel de mesager alpămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeucătre pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu,care a scris şi scrie numai când primeşteporuncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedralaSfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor deîngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prinexcelenţă nihilişti şi atei consideră că literaturaeste în derivă datorită crimei limbajelor,incapacităţii Cuvântului de a exprima cevaanume, instaurându-se în lume incomunicarea şialienarea până la dispariţia omului autentic,sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, GheorgheNeagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorulpentru a înlătura pustiul din cuvinte şi pentru cacititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şiisihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică peînsuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat dinpropria iniţiativă slava cerului şi a devenitdisponibil pentru om, - tocmai de aceea prozelelui miroase a răsărit şi busuioc înflorit.Deşi îl ştiu de mult, aş spunedintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a201


descoperi archéa (substanţa ultimă aimaginarului din real) şi prietenia cu mareleestetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-amcunoscut de-adevăratelea la Universitatea„Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat,iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cutărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitateajudecăţilor de a exprima ceva certr) prinkatarsisul (purificarea ) temperamental, căpersonalitatea lui, prozele lui din „Moarteaşobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cumarele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabilesub cupola lui Dionisie Areopagitul, în carestăruia parfumul perpedic al paşilor lui MihaiEminescu.Pentru noi metempsihoza sautranshumanţa existenţelor anterioare întru-unasingură, într-o făptură fiinţială predestinată, nueste o anamnezie platoniciană, ci o realitatepitagoreică durând acolo unde nici nu neaşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţifizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fierostirea cristianică a fiinţei în făptura adonicvirilă şi eteric învârtejată în omul GheorgheNeagu (Lampedusa – prinţul gheparzilorsinguratici ascunşi în Castelul în ruină inundatde buruieni şi lumina galben-virtuoasă acandelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale– prinţul calic suit cu tăgârţa pe piscul Himăliade şerparii inzi întru a prinde în sintagmeaforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii202


pe cerul sclipitor de albastru al Crailor dacoromani)şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic,din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blestemeefemeridele româneşti); aşadar, de sub pana luismulsă din aripa fecioarei fără trup, zboarăheratic de verzi şi de însufleţite povestirilebasmedin 1000 şi unu de pomi ai fiinduluiromânesc. Dacă genialul pictor paranoicSalvador Dali susţinea că cea mai frumoasălimbă din lume este limba română, recitindaşezat în postura „Gânditorului din Hamangia”în vitrinele pariziene poema „Mioriţa”, dacăgenialul poet-profet Ezra Pounda, în jurulcapului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şipăsările măiestre ale anonimilor din Bucovina,nu putea îndura să i se cânte decât în limbaromână de către confratele Constantin Brâncuşidin Doinele olteneşti şi dacă DomnişoaraPogany nu mai suporta dansul de societate şibaletul american, jucând de una singură sau cucocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de laFrumuşica”, aşişderea Gheorghe Neagu nupoate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerulînstelat de deasupra sanctuarelor carpatinedecât în sacra limbă română, decât cu Cuvântulrostit de nemuritori în altarul mânăstirilorbucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în careeste prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrămnaraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ciînlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şimaeutic dăinuind în Univers.203


Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repetnaraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceeaGheorghe Neagu este atât de singular în prozaromânească de astăzi încât mi se pare că el nedă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! înscrînciobul de nuc fiert în corasla VacilorDomnului, făcând din noi, nu doar cititorul, nudoar mesagerul mesajului axiologic-estetic alscriiturii prozodice, ci participanţii activi ailaudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări asantalului din Poarta Casei de oaspeţi sauCimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrinereligioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi înnuvelele din volumul „Moartea şobolanului”viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz,căutarea de sine este atât de năucitoare încâtpersonajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţăşi aspiraţii pe o tabula rasa(tablă curată)euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dămseama că şi noi am călătorit prin tragediileCărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şiDezertorului ucigaş de vise. Sophosulnaraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostularmelor şi lopeţilor pe pământul huit aprăpastie, a tăcere în thanatos.Şi prin Gheorghe Neagu prozaromânească iese din tranşeele modelelorextazice străine, din încarcerarea arhetipalăoccidentală şi din epigonatul la marii creatoriclasici şi moderni, căci ghinda nu poate săprindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbrastejarilor seculari, ci în glodul humusului natal,204


în care se zbuciumă suflul vital (aura vitalis)pentru a depăşi techéa (cauza accidentală),alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru ane putea arăta Fiinţa etnică prin Logosulpredestinat nouă de ananke (de noira, desoarta olimpiană) întru a putea sta faţă cătrefaţă cu noi înşine, dăruind lumină din LuminaLină tuturor pământenilor.205


Scriitorul vrâncean Gheorghe Neagu afost onoratcu o nouă Diplomă papalăDoina GANEAPapa Benedict al XVI- lea a semnat laRoma, la sfîrşitul lunii octombrie o diplomăonorifică prin care este apreciată activitatea luiGheorghe Neagu şi prin care scriitorul estebinecuvântat. Este cea de-a doua astfel dedistincţie oferită scriitorului vrâncean. „Nu amştiut nimic, am primit-o ieri şi mi-a făcut o marebucurie această diplomă papală”, ne-a declarat,cu modestie, Gheoghe Neagu. Cunoscutulpublicist a mai primit şi în 2002 o diplomă de laCurtea Papală a lui Paul Ioan.Gheorghe Andrei Neagu, la 60 de ani, esteautorul unor lucrari extrem de importante pentrucondiţia scriitorului român contemporan,îndeosebi, din anul 2000 încoace, cind, la Focsani,a luat nastere „Asociatia Culturala DuiliuZamfirescu”, asociatie care scoate revista„Oglinda literara”, careia îi devine redactor-sef,calitate în care, vizitind Parisul, face cunoştinţă cuSanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, sicu Marcel Shapira, mare maestru al MasonerieiRomâne.Tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neaguprimeste titlul de „Cavaler al Literaturii Române”,acordat de fostul presedinte al României, IonIliescu, în anul 2002, primeste şi Diploma de206


Onoare a Academiei Orient – Occident de laCurtea de Arges.In anul 2005, Gheorghe Neagu devinemembru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iasi.Prozator prolific, promotor cultural deexceptie, jurnalist si editor de presa literara,Gheorghe Neagu este membru în conducereaUniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau.In 2010 Gheorghe Neagu primeste premiulpentru proza al Uniunii Scriitorilor din România,Filiala Bacau, pentru volumul „Purtatorul decruce”. ()207


BALADA LUI GHEORGHE ANDREI NEAGUValentin MUSCĂScriitorul Gheorghe Neagu ne surprindecu o baladă inspirată dintr-o dramăpetrecuta în Crângul din apropiereamunicipiului Focşani„Nunta neagra” (Editura Valman, Rimnicu-Sarat, 2010), ediţie multilingvă (trad. francezade Virginia Bogdan, italiana de I. D. Denciu,rusă de Alla Murafa, spaniolă de MioaraAngheluţă şi engleză de Gabriela PachiaTatomirescu) este o provocare şi o invitaţie laredescoperirea unor evenimente tragice care aumarcat emoţional istoria recentă a urbei.Tiparită într-o ediţie de lux, ca o sfidare lacriza care a pus deja stapânire pe şi aşa puţiniisponsori care mai susţineau apariţia cărţii,„Nunta neagra” este şi din punct de vederegrafic o lucrare originală, fiind imprimatî pecoală neagră şi însoţită de o grafică florală,color, pe hârtie exclusivistă.„A fost o revelaţie. Am citit-o penerasuflate. Sunt unele pasaje sublime (…) Prinaceastă baladă prelungiţi frumos o tentativă acerchiştilor de la Sibiu, care au dus balada laînălţimi europene”, spune Andrei Zanca înprezentarea cărţii.Lucrarea a fost lansată la BibliotecaJudeţeană „Duiliu Zamfirescu”, în prezenţamembrilor Asociatiei Culturale „DuiliuZamfirescu”, a mai multor scriitori si a unui public208


iubitor de carte, care s-a delectat din lecturamultilingva a baladei.„Nunta neagra” este o balada care seciteşte cu sufletul la gură. Păcat că scriitorii numerg mai des prin şcoli, iar lecturile publice auintrat de ceva timp în rutina activităţilor ruginiteale Uniunii Scriitorilor. Citiţi „Nunta neagră” şiveţi descoperi cât de frumoasă este limbaromână, chiar şi atunci când scriitorulpovesteşte o dramă!209


Singurătatea scriitoruluiVirginia BogdanTranspersonală. Tristă peste poate.Sfîrşită. De aşteptare? De împlinire? Deneîmplinire? De frumuseţea pură? Irealizabilă înplan terestru? Necesară. Stranie!„Cu cine-mi înfloreşte timpul/ cînduniversul moare trist în mine?/ Cu cine să-miusuc de ploi/ durerea gîndului în doi?/ Din careparte marea ce mă minte?/ va naşte valuri decuvinte?/ Mai solitar ca şoimul care moare/ pestînca arsă de sărut solar/ Tresar în zborul meupe mare/ cînd mă sfîrşesc amar/ Mi-s albevisele în suflet,/ Şi tîmpla rîde-n frig însingurat/Te aştept la poarta mării/ În visul meu curat”,„Marea de cuvinte”, din volumul Lacrima iubirii,Gheorghe Andrei Neagu, Rawexcoms, 2010,Bucureşti.Surprinzătoare. Ca orice pozie careîncearcă să transmită o dimensiuneimperceptibilă majorităţii.„Haina” (p. 34), o „joacă” precum un cînt,„De atîtea ori” (p. 20), statornicia autenticităţiiiubirii, „Şatra” (p. 17), o pată de culoare,exotică.„(...) E tristă viaţa ca lumina/ Topită-nasfinţit (...)”,„Cerul” (p.18), or : „Iată, sunt unanotimp./ Muzica frunzelor cîntă./ Peste timp./Păsări mari vuiesc în zbor,/ Aripi de secunde/Iată locul unde mor/ Sute de cuvinte/(...)/ Tu210


mă ştii cuprins de pară/ Lac heliotrop.”, „Lacul”(p. 30), or: „Din braţe-am zămislit urmaşi/ s-alerge pentru tine./ Iar trupul meu/ a mirosit apîine”, „Din mine” (p. 36) sunt versuri cuaccente dramatice.„Pomul de Crăciun” (p. 43), „Să poţi” (p.42), bucuria sufletului de o tulburătoareinocenţă şi vitalitate.„Împlinre” (p. 44), „Căd eri” (p. 45),„Umbra” (p. 46) nu fac decît să anunţe atătea şiatîtea versuri care se înlănţuie neaşteptat.Butade poetice, înţelepciune (v. „Respiraţii”,p.52), poem „pictural” (v. „Florăreasa”, p. 50).„Aniversare” (p. 59), „Ploaia” (p. 58),„Ochii”, „Iubind” (p. 60). Ineditul iubirii.„Flori” (p. 62), „Pastorala” (p. 63), „Iubirivegetale” (p. 63), aş îndrăzni să spun că suntmici bijuterii de versuri!Este un spirit ludic în multe dintre poeme;„Te-am prins” (p. 65), „Inima pustie” (p. 66),dar şi o luciditate siderantă.De ce lacrima iubirii?Pentru că lacrima este puritatea, jertfirea,sacrificiul asumat, surpriza, despărţirea.Însingurarea. Ca o condiţie sine qua non acreaţiei: „(...) apoi, cînd obosiţi de pierderi/ cîndtimpul ne-a strivit pe toţi/ ne răspîndim în vamavremii/ înfăşuraţi în mantii/ de singurătăţi/(....)”, „Cenacliştii”, p. 126.Cred că nu greşesc dacă afirm, dupălectura acestor „lacrimi” ale iubirii, cu noteplurivalente, vizuale şi muzicale, un prea plin de211


iubire, versuri în stil clasic, dar şi vers albritmînd şi rimînd, ceea ce denotă artăprozodică, bogăţie spirituală, faptul că poeziaeste, ca şi iubirea, ceea ce nu poate fi povestit.Ci doar trăit în mod individual. Un dar. Olegătură „secretă” . A noastră, şi îndeosebi ascriitorului, cu Universul! Consfinţită prinCuvînt!Într-adevăr, poetul Gheorghe AndreiNeagu îşi prefaţează volumul cu un citatelocvent din Radu Cârneci: „Iubirea este ceacare ţine acest pămînt legat de cer”Totdeauna, o benefică şi încîntătoarecandoare.212


Revelaţie de suflet perecheAna Hâncu„Lacrima iubirii” a poetului GheorgheAndrei Neagu mi-a picurat pe sufletîncălzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi depropriile vise, tăcute dureri şi nelinişti, cuversuri pline de un copleşitor dor de întinerire apropriei fiinţe, prin retrăirea iubirii veşnicmustind de miresme, ispite şi licori, ce încă nemai îmbată şi hrăneşte lăstarul verde - chiar cufrunze arămii de toamnă - înmugurind încă înnoi. Poemele sunt încărcate de un lirism şi otandreţe dureros de naturale, când îşi declamăînrobirea de către femeia iubită, cu o sinceritatedebordantă, ce ar face din oricare Evă, obinecuvântată Zeiţă, perceptându-l:”/De câteori mă vei privi / te vei umple de mine / aşacum gândul se umple de soare ../Când dorul delumină/ va înflori pe gura ta,/ apleacă-te săsorbi în taină/ gura mea./ Cu paşii tăi de flori/coboară spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cumurmur de vânt/ şi cu cânt./ Sau, cu câtăpatimă o îndeamnă:”/ Femeie iubită.../ revarsăţipletele-n holdă,/În grâul presărat/ cu macirubinii, aidoma buzelor tale;/ .... Nu-mi vezi înpleoape ploaia alergând/ să-mi răcoreascăsărutările tale fierbinţi?/ Femeie iubită.../Adunăîn tine rodul adus de furtună,/ de grâu zăpăcitşi hai-hui!../ Când macii sărutărilor tale/îşi vor213


pierde petalele/ cui îi vor folosi toate spicelerisipite?/ Femeie.../Mai adu-mi un pumn depământ/ Să rodim/ În zări necuprinse. ./”Femei .. Superbe metafore! Îngemănare desensibilitate şi senzualitate, tălăzuind ca valuride săruturi-petale de maci, adunând cu sufletulspicele să nu se risipească, pentru că ar fi păcatsă nu rodească şi-n „pumnul de pământ şi-nzări necuprinse” ..Dar viaţa nu are doar plăceri şi vise dulci,nostalgia pierderii, neîmplinirii face cugetulamar şi-l încarcă de semnificaţii care dor,conştientizând inutilitatea atâtor energii scurseîn uitare şi regrete: „/Cu cine-mi înfloreştetimpul/ când universul moare trist în mine?/ Cucine să-mi usuc de ploi/ durerea gândului îndoi?/ Din care parte marea ce mă minte/ vanaşte valuri de cuvinte?/........Mi-s albe visele în suflet/ şi tâmpla râde-nfrig însingurat./”Când speranţele fug şi îngheaţă sub geruldeziluziei, poetul simte: „Ce tristă-i coalaneagră sub zăpadă./ S-a zgribulit de gol subpulberi reci...Poeme lungi pictate/ cu aur şicerneală/ adună-n mine teama/ din alba, tristacoală./” Neant.Irezistibil îndemn, ce poate aprinde făcliauitatei iubiri în Ruga de toamnă: „Te rog maivino să vezi/ Cum îşi adoarme toamna copacii,/Cîmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii/ Şi lasămio frunză să sper/ Plutirea de vânt./”Asemenea imagini încărcate de adânci214


semnificaţii poate crea doar un talent autenticşi o şlefuire de meşter bijutier, precum poetulGheorghe Andrei Neagu! Şi cum să rezişti –ca iubită – să nu-i alergi în îmbrăţişareacrengilor „copacului cu verdele-n bernă” !Şi atunci când poetul îşi asigură iubita:„Pun flori de măr/Pe trupul tău denoapte/Prefac în cer/ secundele uitate,/Sublacrima fierbinte/ Zăpada din priviri,/Acoperăcuvinte. Iţi caut ochii/Ce mă priveaudeschişi/Au obosit?/Priveşte cerul!”- cusiguranţă florile de măr vor dărui speranţaregăsirilor romantice, pentru că eternul iubiriipoartă veşmintele candorii.Chiar şi atunci când toamna ne arămeştefrunzele, clocotul viu al iubirii brodează în noighioceii care ne împrimăvărează, fenomenpictat de penelul fermecat al poetuluiGheorghe Andrei Neagu în poemulPrimăvara: „A înflorit parfumul gurii tale/ subrazele din ochii mei./Prin trup, cu freamăt depetale,/ se plimbă ochii tăi/.......din când încând, pe gura parfumată/ ca o albină vin să fur/o sărutare-nrourată./ Tu râzi, şi-n jur,/ a înfloritcâmpia toată./”Nostalgic, etern visător poetul îşiconştientizează singurătatea prin care-şi„deşiră” trăirile, viaţa”- „/ Ca o salcie ce-şifrânge/ umbra crengilor în lac/ umbra mea şiacummai plânge/ într-un ochi de geam uitat/În lumina care urcă/ pe trotuarulîngheţat,/trupul meu căzut usucă,/ timpul215


destrămat”./ ...N-am o ţintă n-am o oră/ pentrucare să respir./ Alungat acum din horă/ merg şimă deşir.”Deşirare.În Respiraţii, poetul întreabă iubita:”Ţi-arespirat vreodată ceru-n braţe?/ Pe tâmple lunate-a mai sărutat?/ Călcăm prea des pesentimente..../Uitând atâtea primăveri./Şi-apoicu cerul mut în braţe/ Ne pierdem, reci şisolidari,/ Cu stele picurând pe faţă/ Cândsuntem micii oameni mari./Poemele din „Lacrima iubirii” înfioară caun spectru sideral prin măreţia trăirilor şiredarea lor genială,că doar vin dintr-un izvornesecat de distinsă spiritualitate, cu nume debaladă - Gheorghe Andrei Neagu. Şi pentrucă: /”Au înroşit copacii/ de rodul înfloririi./......Iubeşte-mă, livada visărilor mele./ - Rod. Îiurez să fie cum îşi doreşte! Să fie iubit şibinecuvântat. Lectura versurilor este pentrumine revelaţie de suflet pereche, pentru care îimulţumesc cu sincere felicitări şi mă aplec spresine - ochi magic de lumină, carte deschisă,cuib de zări aprinse...216

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!