13.07.2015 Views

poezie - Oglinda literara

poezie - Oglinda literara

poezie - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS

Create successful ePaper yourself

Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.

ESEULITERATURA SPONSORIZATĂ sau„Eu sunt cel care le citeşte bancherilor poezie”Cum îşi publică scriitorulde azi cărţile? În lumeacărţii, căderea vechiului sistem aînsemnat înlocuirea cenzurii politicecu cenzura economică,ceea ce într-o limbă mai puţinpăsărească vrea să spună căstatul nu mai finanţează literaturanici măcar la cotele bunuluiVirgil Diaconusimţ cultural şi, ca atare, scriitorulcare are ceva de spus trebuie„să se descurce” financiar singur.Uneori, în oraşul scriitorului există o instituţie de culturăcare îi sponsorizează câte o carte, mai cu seamă dacă acesta estemembru al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Uneori. Alteoriaceastă instituţie nu există. Uneori, există o filială a USR, care luptăpentru editarea câtorva scriitori, a celor reprezentativi, desigur,adică tot a acelora care conduc filiala respectivă. Alteori, această filialănici nu există. Oricum, în cele mai multe dintre cazuri scriitorulîşi tipăreşte cărţile pe propria cheltuială sau, dacă are noroc, pebanii sponsorilor.Eu, care fac parte dintre scriitorii alergători, aşadar dintrescriitorii care aleargă pe la sponsori, vă voi povesti câteva peripeţiice vor rămâne în Istoria literaturii sponsorizate, la care conştiinţaveacului lucrează de zor.Prima alergare a fost către o mare societate, John, pe aicărei patroni îi cunosc de vreo 25 de ani. După ce i-am spus desprece este vorba, John Cel Mare a ieşit din strânsoare spunândumică suma pe care reuşeşte să o economisească lunar i-o dămamei sale! Drept pentru care ne-am despărţit cu strângeri demână şi urări de sănătate.Iată un copil exemplar, mi-am spus, care îşi iubeşte părinţii.Ce tupeu pe mine să mă bag în familia omului! Iertare, prietene,ştiu că o duci greu în urma celor vreo sută de cămăruţe ale engross-ului tău, a societăţii imobiliare, a caselor pe care le ai închiriateîn buricul târgului şi a mai câtor altele! Nu ai sponsorizat tu cu100 de lei şcoala de vizavi de Complexul JOHN, care a venit la tinede Crăciun, acum vreo cinci ani şi ai purtat pe drumuri alţi câţivaprofesori, dar să sponsorizezi o carte, care costă o groază de bănet!Cu prietenul John Cel Mare mă întâlnesc rar şi nu mai amcurajul să-mi înnoiesc cererea, de teamă să nu tulbur trăinicia familiei.Dar ne salutăm prieteneşte, încrezători în viitorul nostru: al luifinanciar, al meu literar. Ne salutăm prieteneşte. Eu de pe trotuarulunde aştept autobuzul 13B, el din jeep-ul care umple strada...Uneori mă întâlnesc şi cu John Cel Mic, care umblă într-un alt jeep,argintiu. Fireşte, ne salutăm de fiecare dată. Eu de pe trotuar, el dinaerul condiţionat…A doua alergare a fost către un alt prieten, să-i spunemRitz, care are peste suta de angajaţi şi care de vreo trei ani a intratîn politică. E drept că atunci când i-am bătut apropoul unei sponsorizăriel nu intrase nici în politică nici în jeep-ul cel negru pe careîl plimbă, acum, pe străzi urbei. Aşa că nu-i pot reproşa nimic. Şiapoi, nu despre reproşuri este vorba aici, ci despre frumuseţea poveştiişi a naturii umane… În plus, el are un pas înaintea mea, pentrucă, odată, i-am făcut o supărare…povestea fantastică nu ar avea nici o trecere.După aceste prime experienţe am devenit ceva maisceptic. Asta până într-o zi, când am citit câteva fragmente din viaţaprozatorului american A. Miller. În tinereţe, pe când o ducea destulde greu cu banii, iar gloria nu-l răsfăţase încă, fiind invitat la un congresliterar şi neavând cele de trebuinţă, a avut ideea de a da unanunţ la mica publicitate:„Arthur MILLER, scriitor american. Nu am smoking. Tel. ..., adresă ...” În câteva zile, Miller primise deja câteva zeci de smokinguri.Cu această încurajare, mi-am continuat odiseea, la gândulcă lumea nu poate fi plină de Johni.A patra alergare a fost către Toma Denis, un domn careare o societate prosperă. Aici am avut noroc. Ba chiar am fost impresionatde cuminţenia şi credinţa pe care patronul le are. Pe carele are oricum, chiar dacă nu mi-ar fi sponsorizat una dintre cărţi…A cincea alergare a fost către un om politic important aljudeţului, domnul Constantin Nicolescu. Dumnealui a dat curs,acum şapte ani, solicitării mele, fără amânări nesfârşite şi umilitoare.Editarea uneia dintre cărţi i-o datorez. Ba de curând a sponsorizatun puşti, pentru care m-am găsit să fac „pasiune”, de vremece el a adus Piteştiului două medalii de argint la lupte libere, câştigateîn Norvegia şi încă una, de aur, la un alt concurs! Nu ştiu dacăsponsorizarea se datorează partidului din care domul Nicolescuface parte. Eu cred că însuşi domnul Nicolescu este „de vină”. Altfel,nu ştiu vreun liberal care să fi dat cu euro în cultură ori în situaţiiledelicate ale vreunui muritor de rând. La domnul Nicolescuaştept şi acum, de trei săptămâni, o sponsorizare. Poate am noroc,cine ştie?A şasea, a şaptea şi a opta alergare au fost către obancă. Nu-i dau numele, din pricină de „reclamă mascată”, pentrucă acum, dacă vrei să mulţumeşti public cuiva, musai îi faci reclamă.Adică bunul simţ costă! Dar numele directorului tot îl dau:este domnul George Caval.Întâlnirea de acum câtva timp a avut un farmec aparte. Maiîntâi, înainte de a intra la dl. Director am fost chestionat (consultat)de la distanţă de prinţesa-tăciune, care nu izbutea să-şi ascundăfrumuseţea în spatele monitorului de la secretariat. Nici eu nu m-amapropiat prea mult, de frică să nu mă ard.Ajuns în cele din urmă, în minunatul birou, i-am pus pemasă domnului Caval Jurnal erotic, volumul de poezie sponsorizat.Am servit fructe tropicale dintr-un bol de cristal şi i-am vizitat biblioteca.În raft, i-am descoperit pe Călin Vlasie şi Gheorghe Smeoreanu,unul lângă altul, în mod surprinzător împăcaţi, deşi numai cucâtva timp înainte... Vlasie, în ediţie bilingvă, română-franceză,Smeoreanu în limba română. Domnul Caval mi-a citit o frumoasăpoezie - Reînviere în doi - semnată de Gheorghe Smeoreanu.- Da, domnule. La şedinţele băncii, în pauză, după ce nesăturăm de cifre, eu le citesc poezie. Acum mă ştiu toţi. Eu sunt celcare le citeşte bancherilor poezie.Îi mulţumesc Domnului Caval pentru primire şi mă retrag.Bruneta-tăciune (era să spun bruneta-rugăciune) a luat foc în spatelemonitorului, muzica pianului din hol urcă scările.A treia alergare „financiară” a fost către fostul director alBCR. Aici ar fi trebuit să am cele mai mari şanse, pentru că ne ştiamde copii. Între timp, Nicu s-a maturizat, a ajuns director de bancă,iar eu am ajuns să scriu poezii… Aşa că i-am făcut vreo zece vizite,până ce mi-am dat seama că „cei de la centru nu au aprobatcererea mea”. Corect. Nu te poţi pune cu Centrul BCR, poate ceamai mare bancă a ţării, care i-a preferat întotdeauna pe fotbalişti.Mă şi întreb: de ce băncile fug, de regulă, de scriitori? De ce nuexistă un program de finanţare a literaturii? Ce spuneţi de anunţul/posterulacesta? –Filiala Piteşti a BCR finanţează scriitorii urbei,membri ai Uniunii Scriitorilor din România.Dar fireşte că în patria mea acest poster ar fi considerat unfragment dintr-o povestire fantastică. Şi printre atâtea telenovele,Virgil DIACONUP.S.1. Vom înţelege că nici un sponsor nu are totuşi obligaţiasă sponsorizeze pe nimeni. Fapt pentru care nici nu le poţi reproşarefuzul. Dacă un scriitor de valoare reuşeşte totuşi să fiesponsorizat, acest fapt se petrece pentru că sponsorul are o deschiderecătre valori sau către anumite situaţii de viaţă dificile. Totuldepinde de bunăvoinţa lor şi de propria conştiinţă. Dar ştie cinevace BUCURIE poţi avea atunci când tu, mai mult ori mai puţin bogat,poţi să îmbraci un copil sărac? Sau când îi dai de mâncare? Saucând îi salvezi viaţa? Nu e ne voie să mă credeţi pe mine: este maibine să aflaţi singuri atunci, chiar atunci când faceţi aceste lucruri.Minunea este în mâinile Dumneavoastră! Încercaţi, domnilor bancheri.Încercaţi, domnilor din jeep-uri!www.oglindaliterara.ro 4465


RESTITUIRIAlexandru Sihleanu – deschizător de drumîn poezia romanticăPoetul nu se naşte, există dintotdeaunaşi va rămâne pururea acealaşi.Pledoarie pentru cultivarea valorilor locale“Între lirismul de iatac al lui Vasile Alecsandri; şi nemişcarealăuntrică a lui Eminescu, Sihleanu ar fi adus, de trăia mai mult, untemperament sangvin, furtunos, de fiu de boier cult, trâind între salonşi sălbăticia de la moşie, biciuit de turbarea ereditate pe jumătate aristrocratică,pe jumătate câmpenească. Complexitatea bărbatului rafinatşi barbar totodată, pe care se va încerca s-o înfăptuiascăMacedonski mai tărziu, o găsim la Sihleanu nefabricată. Instinctulrăzboinic, literar la romantici, la el născut în tradiţia unui trecut frământatşi cult, este autentic.”Aşa îşi începe George Călinescu consideraţiile sale despre unpoet destul de necunoscut în cultura romanească, dar care a avut ocontribuţie destul de importantă la dezvoltarea literaturii noastre.Spune acest lucru însuşi marele Eminescu, cel care l-a numit în poezia“Epigonii” “lira de argint”.Inclus de Elena Tacciu între cei “Trei poeţi eminescieni”(1978),Sihleanu trăieşte şi scrie la graniţa dintre clasicismul în declin şi romantismulîn plină înflorire din secolul al XIX -lea .Ca reacţie împotriva clasicismului,în a doua jumătate a secoluluial XIX-lea apăruse mişcarea preromantică.Tendinţele de protestîmpotriva vechilor rânduieli, neliniştea aristrocraţiei feudale îndeclin ce-şi caută evadarea din realităţile prezentului,se reagăsescin creaţiile din această perioada.In literatura română se trecea dela un romantism melancolic , individualist ,caracterizat prin izolareasau evadarea în ţinuturi exotice ,la un romantism activ, militant,de latristeţe la încredere în viitor.Este spiritul epocii pe care Sihleanu l-acunoscut încă din perioada şcolii de la Sfântu Sava unde avusesecolegi pe Al. I. Odobescu, pe George Creţeanu,pe Boerescu şi pe D.Berindei ,ultimii preocupaţi şi de mediul revoluţionar de la 1848.Perioada în care trăieşte la Paris (unde absolvise Liceul Ludoviccel Mare şi unde începuse, fără însă a termina, studiile Facultăţiide Drept îl apropie mult de literatura franceză. Tinereţea şi disponibilitateaafectivă îl fac tributar romantismului epocii şi mai ale poeţilorfrancezi Alf. de Musset, Byron, Lamartine, dar îl apropie şi deVasile Alecsandri sau Dimitrie Bolintineanu. Îmi exprim opinia căAl.Sihleanu este tributar unui romantism moderat cu încă vizibile reminiscenţeclasice.Nicolae Iorga îl numeşte pe Sihleanu “poet un singur moment”pentru că viaţa i-a fost curmată brusc la numai 23 de ani. Timpul afost insuficient ca să dea măsura talentului său.”Născut cu o inimă plină de sacrul foc al poeziei, înzestrat de lanatură cu “o frumuseţe virilă plină de expresiune şi de distincţiune”Sihleanuavea o predilecţie pentru literatură care a dezvoltatde timpuriu imensul său talent pentru poezie. “Junele Bard român,deşi într-o vârstă relativ tânără încă, se ridică la o atitudine de cugetare,la o eleganţă de expresiune, şi la o fertilitate de imaginaţiunecare caracterizau un adevărat talent şi promiteau un viitor Lamartineal României “(am citat din Oraţiunea funebră ţinută in prezenţacititorilor şi a unui numeros public, adunaţi pentru inaugurarea monumentuluiridicat la proprietatea Sihle în memoria răposaţilor Zamfiracheşi Alexandru Sihleanu, 9 iulie, 1877).Dacă ar fi trăit desigur, ar fi ajuns un Lamartine român”, afirmaşi unul dintre descendenţii familiei , Constantin Zamfir Ghica.Cu două luni înainte de moarte îi apărea singurul volum de versuri,“Armonii intime“, care cuprinde 24 de poezii, toată creaţia poetului.La acestea se mai adaugă două poezii publicate postum înziarele “Concordia“ şi “Românul”.Toate poeziile sale reflectă o divină inspiraţie, o sublimă răpire,o clasică armonie. Poetul avea momente şi dispoziţiuni idilice. Lirismulşi pateticul îi reuşea cu vervă, eleganţă şi perfecţiune. Spreexemplu poate fi citat Sonetul I în care s-ar zice că acest nobil june,prevăzându-şi ca prin intuiţie efemera existenţă, scrie cu o mână tremurăndăprimele trei strofe, care anunţau tragicul şi prematurul săufinit. Este o poezie plină de o tristă melancolie, de o funestă presimţitecaracteristică acestei nobile existenţe care pieri în aureola gloriei sale,care pieri întrevăzănd un splendid viitor şi un loc ce i se pregătea înpleiada marilor poeţi, acelor distinse existenţe, menite a fi gloria şimândria naţiunii în sânul căreia se născuse. Ca printr-una dintreacele inefabile ironii, moartea suflăcu înghetătorul său viscol şiconduse in pustia cea deşartă, înnegrul mormânt, pe tânărul care, înfrumoasa poezie Vegherea seroagă, zicând:“Şi pentru răsplătire te rog,dacă vreodatăTe vei afla împinsă de al suveniriivântEleonora NăstăsescuPe ţărmul unde zace, ţărânamiîntristatăSă verşi o lăcrămioară pe negrul meu mormânt.”(am citat din oraţia mai sus amintită)Al. Piru nota: ”Literatura română din perioada 1830-1862continuă literatura iluministă clasică din epoca de tranziţie, sporinduşisub impulsul ideologiei burgheze democrat-revoluţionare, spiritulmilitant, ca literatură progresistă “. Trecerea de la forma clasica lacea romantică a însemnat şi coexistenţa acestora în opera aceluiaşiscriitor, deci şi în creaţia lui Sihleanu. El parcurge etapa preromanticăşi ajunge la romantismul moderat. Caracterul pasionant şiviolent l-a făcut receptiv la poezia lui Byron pe care îl citează in versurilesale:‘’Imi place, când dezgustul de ură mă frământă,S-ating coarda de-aramă a harpei care cântă Sălbatica durerea tristului Byron”(Strofe)sau din opera căruia îşi alege motto-ul pentru poezia“Strigoiul”:”Away!-Away! (Bayron–Mazeppa).POEZIA EROTICALa Sihleanu dragostea este a unui fecior de boier dintr-o ţară încare nesfârşirea moşiilor îi dă gusturi şi libertăţi de domn absolute(G.Călinescu). Goana poetului spre iubită are ca fundal un cadru romanticde o sălbatecă furtună, însoţită de vaietul rău prevestitor alunei păsări de noapte.In acest cadru tânărul îndrăgostit cere surugiului:“Mână iute cu-nfocare !/ Mergi ca văntul, şi mai tare!”/ Strigătulacesta e de o vigoare rară„ (G. Călinescu).Tabloul naturii este neaşteptat: buha jalnic se văita pe o crucenegricioasă, din pădure ecou trist îi răspundea, iar el, indrăgostit,“…pe-ăst timp de îngrozire / Ca fantasmă, nălucire “/ Zburaspre iubita sa. (Sonet V)După cum afirma G.Călinescu, în poezia erotică apare imagineadiafană a iubitei” pe veci pierdută”care trece prin visurile poetului şicare aminteşte de “Steluţa” lui Alecsandri.“Tu, care treci frumoasă prin visurile mele/ Ca umbra fericirii înore de suspin/ Şi care-mi eşti plăcută ca nopţile acele/ Când tainiculluceafăr veghează în senin/ O, dragă nălucire, şi astăzi vin spre tine/Să-ţi cânt pe a mea harpă un imn tânguitor.”(La Sofia)Este aici o simţire duioasă care produce “plâns amar “născutdin “multă suferinţă “. ”Valuri de lacrime şi sănge “varsă în tăcere îndrăgostitulcăruia ii place “durerea şi neagra …mâhnire“. El iubeşteale sale chinuri şi vrea ca viaţa“ să curgă sub vifor şi ninsori“, ”săurle furtunile turbate“ pe capul său, “totul să răsune de gemete, plânsori”.Iubita “viază” (trăieşte) ca o taină, este ca “steaua care luce pecerul furtunos”. Pentru îndrăgostit speranţa şi iubirea sunt două steleblânde, iar iubita o copilă dulce ce i se arată în vis (la Eminescu învis i se arată fetei de împărat iubitul-luceafărul. G.Călinescu afirma căla Sihleanu femeia iubită este “tainicul Luceafăr”). Va găsi poetul îndrăgostitun semn de îndurare de la iubita pe care o caută prin nori,prin cer, prin stele? Sigur va fi călăuzit de “jalnica liră “cu care îşi înalţă“cumplita…durere”, şi îi închină “chiar al morţii suspin”.În creaţia sa, dragostea apare în diverse manifestări: dorită, furtunoasăşi dă poetului o sensibilitate deosebită. Iată, în “Barcarola”apar multe din elementele de recuzită ale poetului romantic, aparnote ale atmosferei de idilă eminesciană. Ca şi Eminescu el doreştesă-şi întâlnească iubita într-un cadru nocturn, ocrotit de lună, numitămetaforic: “ A misterului mireasă / Cu vii stele imprejur“, iar “Mândrastă ca o crăiasă / În palatal de azur”.4466 www.oglindaliterara.ro


ISTORIE LITERARĂPhilip Roth – un scriitor ocolit de Nobelwww.oglindaliterara.roCândva, regretatul Laurenţiu Ulici a alcătuit o antologie,„Nobel contra Nobel”, după ce tot el a fost redactoral unei antologii cu scriitorii laureaţi ai acestui mult râvnitpremiu. (Almanahul Contemporanul, editor D.R. Popescu).Desigur, nu toţi marii scriitori din secolul XX au fost distinşi cuPremiul Nobel, la fel cum nu toţi laureaţii premiului au fost ceimai importanţi scriitori ai momentului. Philip Roth, ca şi Borges,Llosa, Nabokov, (dar să nu-i omitem pe Tolstoi, ŞalomAlehem, de ce nu şi pe Caragiale?), nu se numără printrelaureaţi şi şansele sale scad, pentru că an de an apar noinume, noi campanii publicitare se fac cu sau fără interesspecial. După marii interbelici Dreiser, Scott Fitzgerald, Faulkner,Hemingway, Dos Passos, au apărut cei din generaţia luiSteinbeck, Mailer, Bellow, Doctorow, ş.a. America nu sepoate plânge de penurie de scriitori, dar în ultimii 10-15 ani,Premiul Nobel a ocolit America (adică SUA). Printre cei, amspune, nedreptăţiţi se numără în primul rând Philip Roth,unul dintre cei mai prolifici, şocanţi, populari scriitori ai Americii.Există o societate cu numele său, un jurnal literar alacestei societăţi,(în statul Texas), testele universitare conţinsubiecte referitoare la creaţia sa. Philip Milton Roth este născutla 19 martie 1933, la Newark, statul New Jersey. S-aimpus încă în 1959 cu ciclul de nuvele „ Goodbye, Columbus”,pentru care a primit în 196o National Book Award, apoiîn 1969 a revenit cu şi mai mult succes, publicând ”Complexullui Portnoy” (n.n. portnoi, în limba rusă, înseamnă croitor,devenit nume de familie pentru unii evrei). Personajulcare îl va reprezenta în continuare va fi Nathan Zuckerman,prin romanele „ The Ghost Writer”, ”American Pastoral”, pentrucare obţine , în 1997 Premiul Pulitzer, cea mai înaltă distincţieamericană , în domeniul literaturii şi publicisticii.Bunicii scriitorului erau evrei galiţieni, dar el era integrat, caşi |Bellow, în viaţa americană, pe care nu a idealizat-o, a privit-ocritic, sine ira et studio. După studii şi activităţi didacticela universităţile din Chicago, din Pennsylvania, s-a retras, în1991, dedicându-se exclusiv scrisului. La Chicago l-a întâlnitpe Saul Bellow, ca şi pe viitoarea sa soţie Margaret Martinson,de care va divorţa în 1963 (ea a murit , apoi, într-un accidentde maşină, în 1968). Personajele feminine dinromanele „ Când ea era bună”, „ Viaţa mea de bărbat” suntinspirate de existenţa primei sale soţii. Proza lui Roth esteevolutivă, de la satira politică „ Our Gang”, la maniera kafkianădin ”Sânul”. (am spune că şi Gogol participă la aceastăficţiune).In 1995, publică „Sabbath”s Theater” , o tristăsatiră cu un personaj desfrânat, Mickey Sabbath, pentru cadoi ani mai târziu să apară „ American Pastoral” despre unatlet, Swede Levov, a cărui fiică începe să terorizeze întreagafamilie. Extrem de prolific, Roth publică în 1998, „Mamcăsătorit cu un comunist”, despre perioada de persecuţiemccarthy-istă. Urmează celebrul roman ”Pata umană”, povesteaunui negru albinos, luat drept evreu. Este una dintrecele mai reuşite proze inspirate de mentalitatea unor adepţiai rasismului, nu numai în America, de oriunde. O povestirede mare frumuseţe, sensibilitate este ”Animal pemoarte”, un love story în maniera originală a lui Roth.” OperaţiuneaShylock” este unroman scris după o căderenervoasă a scriitorului, spresfârşitul anilor 80. Căsătorianereuşită cu actriţa englezăClaire Bloom a ajuns, prin alchimialiterară parte din naraţiunea„M –am căsătorit cuun comunist”. ”Complot împotrivaAmericii”, roman apărut înBoris Mehr2004, pune n gardă opinia publică în faţa tendinţelor de fascizarea societăţii, prin invocarea a unui personaj real, pilotulCharles Lindbergh, simpatizant al Germaniei naziste,care , fantazează scriitorul, ar fi ajuns preşedinte al SUA.În 2006 a publicat „ Everyman” , un roman – nuvelă, titlulfiind inspirat, probabil, din creaţia lui Hofmannsthal, care ascris o dramă „Jedermann”, tot pe tema morţii. In total, Rothare 29 de volume de proză , publicate şi în mare parte traduseîn mai multe limbi , pe cele cinci continente. Este unuldintre cei mai citiţi scriitori din lume, dacă excludem pe autoriide literatură ieftină, a căror glorie a fost şi este efemeră.In ciuda succesului care l-a însoţit mereu, Roth aavut parte şi de critici dure, de pildă unii rabini l-au invinuit deatitudine de genul „Selbsthass” (ură de sine), prin personajelesale, Portnoy, Zuckerman., ş.a. Roth a răspuns princâteva eseuri, explicând că el doreşte o abordare modernăşi adecvată a relaţiilor evrei-creştini, ca şi a evreilor între ei.Nici evreul este cel care nu este creştin, o formă „civilizată”de antisemitism, dar nici continuarea unei izolări camuflateprin gesturi fără acoperire. Este un democrat , am spune,pur sânge , deşi aşa ceva nu există. Totodată, iubind America,el este şi un mare critic al unor aspecte din politica americană(v. războiul din Coreea, în ultima sa carte,„Indignation”), al multor prejudecăţi şi nedreptăţi din viaţa socială,Bibliografia sa este clasificată de exegeţi în cicluri –Zuckerman, Kepesh, (după numele unor personaje centrale),alte romane, apoi memorii (Autobiografia, O istorie adevărată,Citindu-mă pe mine însumi), ş.a. A fost distins cu numeroasepremii, titluri onorifice. (în afară de cele menţionatemai înainte, PEN Faulkner, Medicis, Ambassador, NationalMedal of Arts, Gold Medal, DHC al Universităţii Harvard,ş.a.). Este greu să te opreşti la o carte a lui Roth, ca să spui,este cea mai bună, prozele diferă, ca tematică, mod de abordare,de pildă ”Lecţia de anatomie” (ne amintim de un celebrutablou), „Orgie pragheză”, scris în anii 80, diferă deceea ce a scris înainte şi după aceea. Cei care au contribuitla cunoaşterea lui Roth în mediile europene , în nalte ţări(Israel, ş.a.) au fost Milan Kundera, Primo Levi, Aharon Appelfeld,Ivan Klima. Articolele publicate de Philip Roth şi despreel ar putea fi adunate în mai multe volume, nu ştim dacănu au fost adunate, decât parţial, în SUA şi în ţări europene.Despre el au scris la noi Felicia Antip,,. Mircea Constantinescu,Romulus Căplescu, probabil , mulţi alţii, dar, evident, criticiisunt preocupaţi de literatura autohtonă, este normal.4467


POEZIECe e iubirea?E totul trist şi-nneguratSunt nori ce-atârnă-n noapte...Dar ce se-aude, oare?Sunt ale tale şoapte...Sunt şoapte dulci amareDin buze ce suspinăNici nu le ştiu, şi totuşi...Durerea îmi alină...Mă simt privită-atât de-intensDeşi sunt singură şi tristă...Mi-aluneca pe jos cămaşa...De parc-ar fi doar o batistă.Fiorul unei mângâieriStrăbate pielea-mi rece...Se mişcă pe-ai mei umeri goiŞi peste sân îmi trece...Tresar atunci şi mă gândescCă e doar vântul lin...Deşi, mă văd chiar goalăŞi sufletul mi-e plin...E plin de-un foc ce ardeCu vâlvătăi de amor...Nu poate să se stingă...Iar eu mă-mbăt de dor...Dar dor de cine, oare?De ochii ce nu-i ştiu?De buzele pe careLe-aud noaptea, târziu?Eşti doar o nălucire?O salbă de safire?Un prinţ căzut din soare?Sau ce eşti tu, iubire?...Şi te iubesc, fir-ai să fii...Irina ŞoneriuTe-am cunoscut pe înserat,Sub cer cu lună plinăŞi dacă m-am îndrăgostitAcum cine-i de vină?Şi te iubesc fira-i să fiCu-a tale buze dulci cu totDe nu-mi zâmbesc în orice ziEu mă topesc şi nu mai pot.IRINA POPŞi te iubesc, fira-i să fiCu ochii tăi adânci ca mareaDe nu îi văd în orice ziNici nu-mi mai prieşte mâncarea.Şi te iubesc, fira-i să fiCu pletele-ţi atât de blondeDe nu le mângâi zi de ziÎn degete parcă am bombe.Şi te iubesc, fira-i să fiCu trupu-ţi dulce de sirenăDe nu îl strâng în orice ziDe cap m-apucă o migrenă.Şi te iubesc, fira-i să fiŞi te-oi iubi până la moarteŞI tot ţi-oi spune zi de ziPoate vei înţelege, poate.SOMNUL FERICIRIICulcată pe braţul tăuAm avut un vis de-amorMângâierea ta fierbinteMă făcea, parcă, să zbor.Ale tale buze dulciÎmi striveau gura cu seteŞi cu degetele-ţi blândeTe jucai cu-a mele plete.Trupul meu vibra ca liraSub atingeri de maestruŞi din ce simţeam atunceaNimic nu era terestru.Tu m-ai prins în vraja taCa păianjenul în plasăCu cât mă zbăteam mai multMă simţeam tot mai atrasă.Şi-am ştiut atunci, iubiteCă defapt nu era visTu erai chiar lângă mine,Ochiul meu era deschis.Iar simţirea ce-o aveamEra vie şi umanăAm zâmbit, te-am sărutatŞi-am lipit geană cu geană.Somnul dulce m-a cuprinsŞi-am dormit pe braţul tăuSigură şi fericităCă mă vei iubi mereu.SPIRIDONPOPESCUE-atâta albE-atâta alb de-a lungulunui râu –Că nici arinii nu mai potsă vadăSub mal decât prin frunzede zăpadă –Când peştii trec călări cusolzi la brâu.Din matca lui cărăm nisipspre grâuŞi-l aşezăm cu grijă înclepsidre,Să curgă veacul alb, lipsitde hidre,Prin pâinea rumenită totmai viu.Focar de îngeriIubita mea e un focar deîngeri,Dac-o sărut fără tifon lagurăMă-mbolnăvesc rapid:simt cum, deodată,Mi-apar pe creştet semnede aură.Cu disperare-n glas şiteamă-n oaseTe-ntreb, domnule doctor:n-ai cumva,Printre atâtea seruri fabuloase,Vreun vaccin şi pentruboala mea?Fii şmecher, dacă vrei sătragi foloase –Răspunde-mi “Nu” şi-ţidau bacşiş o stea.BrâncuşianăNu depozitaţi inimiinflamabileîn jurul Porţii Sărutului –buzele îndrăgostiţilorsunt atât de încinse,încât s-ar putea producecel mai mare incendiu.Discursul îngeruluivestitorFâl! Fâlll!“Am venit aici să vă spunCă mâine pe la oraprânzului, poate chiar maidevreme,O să treacă Dumnezeuprin satul vostru –Închideţi-vă-n case şitrageţi storurile la fereşti,AltfelStrălucirea aurei sale arputea să vă ardă retineleŞi să vănenoroceascăpe toatăviaţaAşa cum I-a nenorocit pecei din satul vecinCare, nemaivăzând săiasă la câmp,Sunt obligaţi să-şi câştigeexistenţa născocind Iliade”.Şi cum mergeamaşaSe scuturase filamentulpoezieiSau avusese loc o decuplarede stea –Ceva, oricum, să ştii, seîntâmplase,Căci nu zăream nimic înpreajma mea.Şi, cum mergeam aşa, pedibuite,Cu-atâta beznă prinsă-ncingătoare,Deodat-am auzit o bufnitură:Căzusem, pentru-n secol,în uitare.Priviţi, aceastăghilotinăPriviţi, această ghilotinăde azi încolo e a voastră.V-o dăruiesc (conformsentinţei)spre-a mă ghilotina mereu:M-am condamnat atât deaspru,să poată zilnic să se vadăCă nu e nici măcar o patăde roşu, înlăuntru meu.Dacă va obosi călăuladuceţi altul, cât mai grabnic,Să nu se piardă nici oclipă,căci timpu-I preţios, ştiţibine,Iar de se va toci vreodatăoţelul, vă implor, prieteni:Nu daţi decret de graţiere–Decapitaţi-mă cu mine!Prinţul acesta, căci era unprinţ,Putea să-nveţe orice pe dinafară.Un singur lucru n-a pututnicicând:Să-nveţe de la oamenicum să moară.4468 www.oglindaliterara.ro


IURTA ŞI-A SPĂLAT ALBUL PENETNOGON-ORGO (BOG-DOGOGHEN)Cele două linii verticale reprezintă, alegoric, zidurile de cetate,reproducând, grafic, sensul vechiului proverb: Doi oamenistrâns uniţi sunt mai tari decât piatra cetăţii.Uite, şi după aste desluşiri de sensuri, să n-o dai în poezie!Sigur, ca şi orice altă călătorie, şi cea prin imensităţile mongolepoate trezi curiozitatea muzelor. În cazul nostru, bineînţelesdacă acestea nu s-au lenevit să părăsească Europa şi să neurmeze peste, ziceam, şase fuse orare. Dar, deocamdată, mărezum la notiţe răzleţe, la câte o metaforă, „personală” sau –mă rog, se mai întâmplă, – împrumutată. O metaforă dintr-unsingur cuvânt, să zicem: Odor. Da, anume aşa, odor, se numeşteziua în limba mongolă! Şi în acest caz nu mai ştiu ce săzic: o fi metafora monoverbală ceva preluat de pe aici sauadusă cu mine, din limba română, unde Odorul se află la elacasă... Cert e că această contaminare de sonorităţi suprapuse,dar cu sensuri oarecum autonome, poate scurtcircuita întru generarede... desfăşurare, ca poezie. Posibil. Să mai vedem...AŞADAR, MONGOLII AU BOTEZAT ZIUA: ODORÎn genere, simbolistica ornamentelor mongole este foartebogată şi sugestiv-metaforică. Să zicem, imaginea a patruboabe de ovăz vorbeştedespre bunăstare şi roadăbogată; scoica – glorie...(Uite, aici îmi amintesc deun poem excepţional, intitulatchiar aşa – „Scoica”,din prima care a lui OsipMandelştam. Iată un catrencare, în traducere, arsuna cam astfel: „Şi pereţiiscoicii fragile, disperate, – /Precum a unei inimi nelocuităcasă, – / Îi vei umpleacu a spumelor şoapte, / Cuploaie, cu vânt şi cu negurădeasă...”) La mongoli,roata cu opt spiţe simbolizeazăştiinţa de carte. Exotismulornamental esteprezent până şi pe plăselelecuţitelor pe care suntreprezentate douăsprezeceanimale care, împreună, simbolizează urări de viaţă lungă,iar fiecare în parte conţine un sens propriu. Spre exemplu, soarelesemnifică ceea ce pentru european ar fi Cornul abundenţei;maimuţa – fantezia omenească, zbenguindu-se în arboreleimaginaţiei; calul – cuget; tigrul – vitejie; dragonul – forţă şi măreţie.Ornamentul cu văluriri se citeşte ca: popor, fulgerul – ca invincibiltate,energie, avântul spiritului. Ornamentul stilizat alnorilor ţine de inspiraţia artistică. Şi – apare, răsare! Inspiraţia.Versul. Poemul:Trec norii în suite de ipotezearhitecturalepeste pusta înţelenită.Din când în cândşi din gând în gândprin rare ochiuri de seninşoimi de aur străfulgeră-ncoborâriacrobatice(urmare din numărul anterior)pesteprada umbrelor alergătoare pe pământpeste vătuii dorului agonizânziprin stepa sufletului meuşi eaaşijdereade o adâncă însingurare în careDesen de Leo Butnaruwww.oglindaliterara.roarde inima-mi ce deapănăun descânt de alinare:De prinzi şoimul cel de aursă stropşeşti în măcinaregheara lui de răpitoareşi cu gândde înturnareşi cu simţ de întremares-o presori pe ce te doare.De prinzi şoimul cel deaur!...JURNAL MONGOLMereu, parcă o anume inspiraţie ne asista, când contemplam,receptam, prin descifrările ghidului, simbolistica acelor tărâmurineobişnuite, cunoscând deja anumite lucruri despreexotism şi, eu personal, fiind adeptul lui Victor Segalen carevedea în exotism „un unic resort estetic”, „o Lege fundamentalăa intensităţii Senzaţiei, a proslăvirii capacităţii de a Simţi, deci dea trăi”, deoarece „doar prin Diferenţă, şi întru Divers, e proslăvităcu adevărat existenţa”. Iar pentru mine, copleşitorul exotismde peste opt fuse orare depărtare de Răutul-râu şiNegurenii mei de baştină înseamnă cu adevărat fericita pricinăde noi impulsuri ale simţirii şi meditaţiei, comparaţiei. Uneori, unsingur cuvânt îmi trezeşte revelaţii nebănuite o clipă două maiînainte. Precum în cazul cu Ziua = Odor, adică, pentru noi, cevafoarte scump. Comoară. Această paralelă semantică îmi pareperfect întemeiată şi sugestivă, mai amintindu-mi şi de spusacuiva, conform căreia europeanul, în virtutea „reflexului luiUlise”, nu uită niciodată de unde a pornit în lumea mare. Astfelcă cele zece zile pe care am avut a le petrece în depărtata ţarăasiatică îşi îndreptăţiră, şi la propriu şi la figurat, prisoselnic, numelede: odoare.VĂ URĂM VIAŢĂ DE RAILeo ButnaruDupă două zile de lasosirea trioului nostru înMongolia, ne reîntoarcem laaeroport. Pe de marginileasfaltului – verdeaţă puţină,pomişori îngrădiţi grijuliu cuşipci rezistente: ceea ce epuţin şi costă scump trebuieocrotit pe potrivă. (Eu credcă şipcile nu sunt potrivite,ca apărare, din cauza omului,ci din imprevizibilitateacă, în goană, peste un pomsau altul, ar putea da vreuntrăpaş focos, sălbatic, datfiind că hergheliile la păşunatsunt şi ele, colea, înpreajmă.)Pe parcursul drumului,rotim privirile peste împrejurimi, spre cei patru munţi care străjuiescUlan Batorul situat pe râul Tuul. Munţii sunt consideraţisacri (la rugămintea mea, însoţitorul nostru, Urinhe, le transcrienumele în blocnotesul pe care mi-l preia din mână) sunt situaţiîn cele patru puncte cardinale, fiind consideraţi sacri: Tsetseegum,Chingeltei, Songino Khairkhan si Bayansurkh. Cel maiînalt vârf, Bogdkhan Uul, are 2260 de metri. Mongolia este unadin ţările situate la cea mai mare altitudine, media fiind de 1580m. Când fusesem la Nogon-Orgo, complexul muzeal naţional(...multinaţional!), ni se spuse că, dacă cineva dintre noi ar dorisă urce pe ademenitorul (şi prin geamurile hotelului) vârf BogdkhaUul, la 2260 de metri, anume de aici putem lua permisulspecial pentru această cutezanţă, altfel – „Nelzea!” (în UlanBator se întâlnesc relativ des cunoscători de limbă rusă pentrucare aceasta se cheamă, probabil: limbă sovietică). E tocmaitimpul când s-a deschis escaladarea (în analogie cu: vânătoarea):ea durează din iunie până în septembrie.Ei bine, noi vom escalada cu... avionul.Desen de Leo Butnaru(continuare în nr. viitor)4469


ATITUDINILichidarea lui Mircea Eliade prin tertipurisauAdevãrul (cel mai plauzibil) despre viaţaşi opera lui I.P. CulianuIn SUA Culianu s-ar fi stabilit definitiv dupã 1989 (v.Ion Bulei, I. P. Culianu în Italia, în rev. România literarã, AnulXXXIII, Nr. 9/ 8-14 martie 2000, p. 22), deşi între 1987 si1990 a mai ţinut conferinţe ca visiting professor şi în Italia.Primele conferinţe la Divinity School au fost cele din 5 si 8mai 1986, una fiind despre prigonirea vrãjitoarelor în Europa(v. Anexa XII din Eros si magie, Ed. Nemira 1999). Celedouã conferinţe despre vrãjitorie se metamorfozeazã în 3,dupã opinia lui Matei Cãlinescu (v. Corespondenţa Eliade-Culianu, prefaţã la vol., Dialoguri întrerupte, 2004, p.34). Elface trimitere la o scrisoare a lui Culianu din 21 octombrie1985 în care protejatul îi scria maestrului care-i aranjase invitaţia,cã una din conferinţe va fi despre Eliade: “E vorba desituarea lui M.E. pe unul din locurile cele mai înalte din istoriaideilor contemporane”. La fel spusese Culianu si pe 21iulie 1981 cã urmeazã sã ţinã un curs la Groningen despreEliade (10), când în fapt prelegerile din 1981-1982 au fostdespre magia din Renaştere (11). De data aceasta însã, articolulîn englezã despre Eliade “la bifurcarea antropologiilor”a apãrut întâi într-o revistã nemţeascã iar apoi într-unvolum colectiv: On Symbolic Representations of Religions,1986, pp.45-46.La câteva luni dupã apariţia la Paris a volumului Experiencesde l’extase (Payot, 1984), Mircea Eliade propuneEditurii universitare (Chicago U.P.) traducerea cãrţii, dândchiar exemplarul pe care-l primise cu dedicaţie de la Culianu(v. scrisoarea din 14 febr. 1985 în Dialoguri întrerupte,2004, p.268). Se pare însã cã volumul nu a plãcut. Probabilde aceea Culianu schimbã la traducerea în englezã perspectivade descriere a experienţelor extatice, cârmind-o înspre“stiinţele cogniţiei”. Acest fapt care l-a determinat de H.R.Patapievici sã scrie entuziast despre “ultimul Culianu” (v. suplimentulLAI, 27/1994), dupã schema temeinic învãţatã cu“ultimul Marx”. Traducerea, intitulatã Out of this World nuva fi însã publicatã la Editura universitãţii (Chicago U.P.), cila Editura Shambala din Boston. În schimb, traducerea italianãExperienze dell’estasi apare fãrã probleme în 1986la o editurã din Bari (Laterza).Strategia publicãrii de traduceri ale celor douã cãrţiscoase de Payot si de Flammarion în 1984 l-a fãcut pe Culianusã întârzie definitivarea lucrãrii pentru These d’Etat:“pânã în ianuarie 1986 trebuie sã termin opus magnum almeu cu istoria gnozelor dualiste; altfel nu-mi mai pot da Doctoratd’Etat”. Neavând trecut doctoratul, rateazã o bursã laHavard si nu este chemat la interviu la Universitatea din Yale,unde Eliade-i fãcuse o recomandare (v. Dialoguri întrerupte,Iasi, Polirom, 2004). Dupã doctoratul de Stat (cu tezaRecherches sur les dualismes d’Occident. Analyse deleurs principaux mythes publicatã la Lille, Lille-Theses,1986) susţinut în anul în care se destramã cãsãtoria lui dinOlanda, Culianu se ocupã în continuare de traduceri si publicãriale volumelor iniţial traduse în limba francezã de VirgilTãnase si de alţi traducãtori ai lui Eliade.În 1987 îi apar douã traduceri ale cãrţii Eros et Magie(Flammarion, 1984), în italianã (la Milano, Mondadori) şi înenglezã (la University of Chicago Press, ambele edituri achiziţionânddrepturile de publicare la începutul anului 1985. In4470(urmare din numărul anterior)1988 Moshe Idel poartã cuIoan Petru Culianu o lungãdiscuţie la Chicago (v. emisiuneadedicatã lui I.P. Cu-Isabela Vasiliu-Scrabalianu la TVR2 în 2003). LaJaca Book îi apare în 1989volumul de povestiri La collezione di smeraldi, urmând larând Hesperus, dupã spusele lui Culianu din febr. 1990(rev.22, nr. 862). La aceastã editurã Torino care publicase sicãrţile lui Eliade, se publicã în 1989 si traducerea italianã atezei pentru doctoratul de Stat, publicatã îniţial la Lille în1986, iar în 1990 la Paris, la Editura Plon. In 1990 apare laLeiden primul numãr al revistei Incognita. InternationalJournal for Cognitive Studies, unde Culianu publicã Systemand History, tradusã în L.A.I din 18 mai 1992 (pp. 4-5)si o recenzie la o carte a profesoarei Wendy Doniger, succesoarealui Eliade la Divinity School. In ce-l de-al doilea (siultim) numãr al revistei Incognita scrie despre cele 16 volumede la Macmillan (New York, 1987): Mircea Eliade (Ed.In Chief), The Encyclopedia of Religions. In “Le Monde” îiapare pe 15 dec. 1990 (p10) articolul Les lecons de la Kabbale.www.oglindaliterara.roPãnã la stabilirea sa definitivã în America, dar si dupãaceea, ţine o serie de conferinţe în Italia ca visiting professorîn primãvara anului1989 si în martie-iunie 1990. La data cânda fost împuşcat - în WC-ul universitãţii (în stilul execuţiilorKGB, dupã Umberto Eco) cu o armã micã, de un profesionistce a tras cu stânga -, era pe punctul de a obţine titularizareaca “profesor asociat” (/conferenţiar) pentru History ofChristianity Area la Divinity School. Cosmetizând si el adevãrulprivitor la gradul de profesor, Matei Cãlinescu scrie cãIoan Petru Culianu “devenise de curând profesor de istoriareligiilor si era considerat ca poate principalul urmaş al luiEliade, deşi el însuşi se distanţa de modelul maestrului, afirmându-şiindependenţa intelectualã” (op. cit., p. 17). Inaintede a ajunge la universitate, Culianu îi expediase GabrieleiAdameşteanu un exemplar din volumul Out of this World(Boston, Shambala, 1991), în semn de recunoştinţã pentrufrumosul interviu pe care aceasta i l-a publicat pe 5 mai 1991în nr.63 al revistei “22” sub titlul: Lumea est-europeanã – otragicã pierdere de timp, de oameni, de energii (pp.8-9 si15). Dedicaţia pe volum poartã data asasinãrii: 21 mai 1991.In filmul regizat de Dan Necşulea si realizat de LuciaHossu Longin cu sprijinul CNSAS despre moartea ne-elucidatãa lui Culianu, TVR1 P.II-a, dr.Mircea Sabãu spunea cãIoan Petru Culianu, venit de curând în SUA, nu avea relaţii,dar cã urma sã fie angajat permanent la Divinity School, întrucâtcartea verde i-a ieşit cu puţin timp înainte de a fi asasinat.Dorin Tudoran povestea de telefonul pe care l-a primitde la Culianu cu o sãptãmânã înainte de data asasinãrii.Foarte speriat, Culianu îl ruga sã telefoneze mamei sale sisã-i spunã cã nu poate veni în România, dupã cum fuseseplãnuit. Virgil Mãgureanu (în 1991 şeful SRI) vorbea de ciudatedispariţii de dosare si de o listã de indezirabili pentruKBG, instituţie care avea “ascendenţã” asupra Securitãţii româneîncã de la înfiinţarea acesteia de cãtre Ana Pauker.Dupã Ted Anton, cei ce au hotãrât lichidarea lui Culianu pe21 mai 1991 aveau acces la mass media româneascã.(continuare în nr. viitor)


BRUIAJE ŞTIINŢIFICE ŞI STILISTICEÎN ISTORIA… MANOLESCIANĂSIMPLE PRECIZĂRINotele care urmează sunt menite să încheie consideraţiiledespre Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela45, Piteşti, 2008) din serialul încredinţat revisteiBucovina literară. Cum acesta are încă multe episoade, acestadin urmă, fiind oarecum autonom, îl propun Oglinzii literare.Observaţiile sunt menite a-i veni în ajutor d-lui NicolaeManolescu pentru o eventuală a doua ediţie a cărţii, care searată de pe acum necesară. Îi voi semnala, altfel zis, uneleerori ştiinţifice, agramatisme, altele stilistice, o parte dintreele aparţinând, probabil, neglijenţelor editorului şi colectivuluinumeros anunţat în colofon. E mare păcat că o carte, menităfi o capodoperă, a fost supusă unui galop editorial cuurmări stânjenitoare. Fireşte, mult mai surprinzătoare suntgreşelile care-i aparţin autorului, cu toate că are prestigiulunui maestru al scrisului în limba română. Unele dintre ele aufost deja semnalate de presă. Eu voi zăbovi în compania,mai puţin plăcută, a altora, nu puţine.1. Nume de autori, de personaje, titluri de opere şi dereviste scrise greşit. Ar trebui început cu modul cum concepeNicolae Manolescu bibliografia. El dă, în lista finală, numainumele autorilor, titlurile şi anul de apariţie, ceea ce este oprocedură la marginea dilentantismului eseistic-impresionist.Dacă raţiunea ar fi fost economia de spaţiu, o putea face foartebine recurgând la un corp de literă adecvat. Tehnoredactoriiînsă au preferat acelaşi corp de literă cu al textuluioperei.Dar să trecem la erorile propriu-zise: Northrop Frie, corectNorthrop Frye (p. 1125); Topârceanu, corect Topîrceanu(se respectă voinţa auctorială, p. 105 şi în multe alte locuri,inclusiv în capitolul dedicat scriitorului); Becicherec Iştoc deUramhaza, erou din Trei viteji, de Ion Budai-Deleanu, devineBeşcherec Iştoc (p. 124); Parpangel, din Ţiganiada, devineParpanghel (p. 124); Şclovski, corect Şkolvski (p. 556); Semănătorul,corect Sămănătorul (p. 492); revista de avangardăunu devine Unu (p.704); Helmuth Frisch devine Frischi(p. 719); D-l Goe, celebra schiţă a lui Caragiale, devine DomnulGoe (p. 245); Pe lângă plopii fără soţ, corect Pe lângăplopii fără soţ…(p. 387); La Steaua, corect La steaua (p.161), în alte ediţii La steaua…(D. Murăraşu) sau La steaoa(N. Georgescu), niciodată cu majusculă; Gh. I. Tohăneanu escris fie Gh. Tohăneanu, I. Tohăneanu (pp. 243, 1097); DumbravaRoşie (poemul lui Vasile Alecsandri) apare ca Dumbravaroşie (p. 233), iar Hora Unirei e deformat în Hora Unirii(p. 232); nu există un filosof cu numele Motru (hidronim), ci,corect, C. Rădulescu-Motru (p. 407); criticul şi istoricul literarSavin Bratu devine Sorin Bratu (p. 896); Eugène Sue apareca Eugene Sue (p. 959); Marquez se scrie corect Márquez(p. 972); Gib Mihăescu se scrie, totuşi, Gib I. Mihăescu (p.487); L. Kalustian devine Kalustran (p. 1422), pricină din carenici nu mai apare la indice; spre deosebire de autorii Dicţionaruluigeneral al literaturii române, criticul ştie că numelecomplet al autorului piesei Apus de soare este Barbu ŞtefănescuDelavrancea; totuşi, la indicele de nume, îl aflăm la literaD; numele profesorului indian Dasgupta, intrat şi înromanul Maitreyi, este deformat în Dasrupta (p. 859); titlul cicluluide romane al lui Paul Anghel nu este Zăpezile de altădată,ci Zăpezile de-acum un veac (p. 484); dacă în cazulnumelui lui G. Ciprian, dramaturgul, respectă voinţa auctorială,nu o face şi cu G. Călinescu, G. Bacovia sau ŞtefanAug. Doinaş şi Augustin Buzura; Macarenko se scrie corectMakarenko (p. 1146). Nume ca Vasile G. Morţun, L. Kalustianş.a. apar în text, dar nu şi la Indice.În enumeraţiile cu nume masculine, criticul foloseşteabrevierea etc., de la et caetera, care înseamnă „şi celelalte”,când formula potrivită este ş.a.: „André Jolles, Barthes, Todorovetc.” (pp. 1269, 1395etc.) La acestea, se mai potadăuga unele inexactităţi deconţinut: Ţipătul, de EdvardMunch, este un tablou, nu ogravură (p. 1082); criticulcrede că averea familiei Morometeeste de 8 pogoane, înrealitate – 14 pogoane (p. Theodor Codreanu957), dovadă că „relectura” nui-a fost atât de proaspătă! Vorbeştedespre dialogul dintre Gabriel Liiceanu şi Emil Cioran,datându-l cu anul 2001, pe câtă vreme Cioran a murit în1995! (p. 878). Nu o nimereşte nici cu anul de apariţie a volumuluiDin clasicii noştri, de Edgar Papu, volum care n-a fostpublicat în 1974, ci în 1977 (p. 157). Am mai amintit şi de datareagreşită a studiului maiorescian despre Eminescu, apărutîn 1889, nu în 1883 (p. 435). Ciocoii vechi şi noi, deNicolae Filimon, e datat 1863, pe câtă vreme romanul a apărut,în foileton, în 1862.Jenante sunt şi citatele după ureche: vezi cunoscutulTestament al lui Ienăchiţă Văcărescu (p. 23) sau nu mai puţincelebrul pasaj călinescian care caracterizează, plastic, stilulrebrenian din Răscoala: „câteva sute de pagini au tonalitateaneagră-verde şi vuietul mării” (p. 562). Corect, „urletul mării” 1 .2. Greşeli de limbă şi de stil. Limba criticii lui NicolaeManolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică,nuanţată, de aceea rămâi nedumerit de frecvenţa unor erorivizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii descriere etc., cu mult mai multe decât în restul operei. Întresemnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricâtde subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei. Or, ştimde la I.L. Caragiale, poreclit şi „Moş Virgulă”, cât de importanteste acest semn de punctuaţie pentru acurateţea stilistică.Caragiale şi Eminescu, după cum mărturiseşte Slavici, audus, la Timpul, o veritabilă „bătălie canonică” în privinţa limbii.Titu Maiorescu însuşi era înscris în numita bătălie, cumrecunoaşte şi d-l Manolescu. Tot cu simţ canonic vorbea desprevirgulă şi Emil Cioran: „Visez o lume în care oamenii arfi gata să moară pentru o virgulă”. Reflecţia mi se pare colosalăpentru supravieţuirea canonului occidental şi, deopotrivă,a celui românesc. Numai un stilist genial ca autorulSchimbării la faţă a României putea da substanţă „metafizică”virgulei. Bătălia pentru virgulă este cu atât mai necesarăazi, într-o vreme când limba română a ajuns batjocurapoliticienilor, a mass-media, a scriitorilor postmodernişti şi atuturor resentimentarilor. Cel puţin, eu, unul, m-am bucuratenorm că Nicolae Manolescu n-a introdus în scrisul său aceaimbecilă „evitare” a cacofoniei cu ajutorul parazitarului şi dinexprimări de felul ca şi convenţie, transbordată invariabil înmai toate contextele care încep cu adverbul de comparaţieca. Acest oribil snobism a invadat şi scrierile autorilor din ultimulval, nemaivorbind de ziarişti şi de traducători.Dar să trec şi la exemplificări. Largheţea criticului înfaţa virgulei merge prea departe, încât, lipsa acesteia devinesupărătoare. A trebuit, de multe ori să-mi întrerup lectura şisă număr, pe câte o pagină, între cinci şi treizeci de virgulelipsă. De regulă, autorul nu pune virgulă în cazul construcţiilorincidente, al complementelor circumstanţiale antepuse, alunor locuţiuni adverbiale cu rost explicativ, al unor conjuncţiiadversative, al unor complemente circumstanţiale de opoziţieetc. Iată câteva exemple: „Autorul l-a citit(,) cu siguranţă(,)pe Byron” (p. 348). Aici, lipsa virgulelor deformează şisensul, dat fiind că Nicolae Manolescu nu vrea să exprimemodul cum l-a citit C. Boerescu pe Byron, ci subliniază con-îwww.oglindaliterara.ro 4471


SIMPLE PRECIZĂRIvingerea sa că respectivul l-a citit pe romanticul englez. Sau:„ea semănând(,) întrucâtva(,) cu nuvelele lui Asachi”. Adverbulse interpune între complementul indirect şi regentul semănând.„E. Lovinescu observa(,) cu drept cuvânt(,) că…”;„Pe lista…alcătuită(,) de exemplu(,) de Ştefan Cazimir” (p.342); „avem(,) de fapt(,) prima încercare” (p. 347); „ca(,) dealtfel(,)gentilomul de mahala” (p. 349). În situaţii similare ultimeia,criticul foloseşte şi numai câte o virgulă: „Păturică şicu alţi eroi ai epocii, de pildă(,) Manoil”; „ca(,) de altfel(,) deromanul popular(,) în genere, el reţinând…”; „Alexandru artrebui să treacă acum o gârlă de şampanie(,) iar bandiţii romanticiau devenit tapiţeri şi folosesc(,) în loc de pistoale(,)facturi neachitate” (p. 351). Şi peste o propoziţie: „Dar ceeace citim sub condeiul necunoscutului autor este(,) de fapt(,)primul nostru metaroman, străbunicul Martorilor(,) de MirceaCiobanu, şi(,) totodată(,) primul nostru roman parodic.” (Ibidem);„poemul nu se încheie(,) pur şi simplu(,) pe această…”(p.392); „Aceasta este(,) de altminteri(,) calearegală…” (p. 563). Conjuncţia coordonatoare conclusivă aşadar,când se află în interiorul propoziţiei, se izolează totdeaunaprin virgulă de restul enunţului: „să împace(,) aşadar(,)contrariile” (p. 249). După câte ştim, apoziţia explicativă sepune între virgule: „dacă noi(,) românii(,) nu vom…” (p. 275).Şi am citat numai din câteva pagini.Invariabil, d-l Manolescu nu pune virgulă între titluloperei şi numele autorului, în situaţii de tipul: „Pagini de jurnal,(2003)(,) de Petru Comarnescu” (1443). În plus este tocmaivirgula dintre titlu şi anul din paranteze. NicolaeManolescu e predispus a strecura virgule unde nu se găsesc,ca, de pildă, în titlul operei lui Samuil Micu, Istoria, şi lucrurile,şi întâmplările românilor, corect – Istoria şi lucrurile şi întâmplărileromânilor (p. 133).În general, criticul respectă ultimele norme ortograficeale Academiei, însă nu se hotărăşte să urmeze o convenţieunitară. Scrie decât atât cu â, cât şi cu î (p. 1080); „deobicei”,în loc de obicei (p. 461) „dealtfel”, în loc de de altfel (p.560); „aşează”, în loc de aşază (p.1134); „gips”, în loc deghips (p. 976); „înşeală”, în loc de înşală (p. 1078); „agapé”,în loc de agapè, vocala finală având accent secundar (p.1071); „messianism”, în loc de mesianism (p. 509) ; „motto”,în loc de moto (peste tot). În caz că se utilizează forma neasimilată,spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulattrebuie scris „motto-ul”, ca şi în cazul altor neologismeneasimilate, precum kitsch-ul, şi acesta utilizat de d-l Manolescusub grafia „kitschul” sau „kitschului” (p. 1126). Neunitarsunt scrise şi unele formule internaţionale: când avant-lalettre(pp. 527) sau avant-la-lettre (p. 1106), când avant lalettre (p. 517), ultima, cea corectă; la fel, la miseen scène,mise en scène, mise-en-scène (p. 345 etc.). Post factumapare ca postfactum (p. 70). „Neortodoxă” este şi constanţacu care autorul scrie numeralele ordinale-adjective, notatecu numere romane, ca şi cum ar fi cardinale: secolul XVII, înloc de secolul al XVII-lea etc.Surprinzător este că Nicolae Manolescu e predispussă confunde sintagma cu propoziţia şi fraza, citând din Amintiriledin copilărie ale lui Ion Creangă: „Unele dintre acestesintagme norocoase s-au despărţit de contextul lor şi circulăprin lume ca potrivite cu alte împrejurări de viaţă: «Şi eu eramvesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântulîn tulburarea sa» sau «Ştia, vezi bine, soarele cu cine arede-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevăratcă ştia a face multe şi mari minunăţii…»”. (p. 417). Asemeneaconfuzii n-am întâlnit decât la snobi, inculţi şi la politicieni,când îşi etalează „elitismul” în mass-media.Şi mai ciudată este predilecţia lui Nicolae Manolescupentru bulversarea unor adverbe şi adjective care, prin înţelesullor, au valoare superlativă sau nu sunt apte de a primigrade de comparaţie: „cel mai complet” (pp. 235, 321), „celmai miraculos” (p. 274), „una din cele mai perfecte ilustrări”(p. 127); „cea mai extraordinară”, „cel mai extraordinar” (pp.315, 439, 699, 1154), „cei mai exacţi” (p. 419). Altminteri, cuvântulextraordinar(ă) este epitetul preferat în clişeizarea valoriidin practica impresionismului manolescian (pp. 39, 40,47, 56, 61, 68, 80, 91, 134, 327, 411, 488, 905, 916, 998,1040, 1071, 1074, 1110, 1113, 1120, 1130, 1149, 1158, 1159ş.a.). Unele exprimări duc la un umor involuntar, cu atât maimult, cu cât se referă la Ţiganiada: „Raiul, unde curg râuri delapte şi şipote de rachiu” (p. 131). După câte ştim, nu „şipotele”curg la vale, ci din şipote curge „răchia” paradisiacă!Agramatismele curg şi din unele dezacorduri, pe careeditura ar fi trebuit să le elimine, dacă autorul n-a avut timpde corectură, ştiindu-l cât de ocupat este: „ilustrat la noi deŢiganiadei…” (p. 124); „trebuie să constatăm o oarecare îndepărtarede la problematică şi nivelul de comprehensiune…”(p. 349). Corect: de la nivelul; „a căror prioritate îirevine la Lovinescu”, în loc de „lui Lovinescu” (p. 562); „dacăneapărat deliberat, în orice caz…” (p. 732); „banii necesarireconstruirii casa ei părinteşti” (p. 1145).Nicolae Manolescu a observat, cu îndreptăţire, că modelulsău canonic din secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu, acâştigat „bătălia canonică” şi prin lupta pe tărâmul corectitudiniilimbii. Cu astfel de neglijenţe, ultimul dintre „demiurgii”ziditori de canon literar românesc, cum l-a numit, cu generozitate,Sorin Alexandrescu pe d-l Manolescu, se dovedeşte,şi pe această cale, stricător de canon, ca reprezentând, înpofida voinţei sale, păguboasa Şcoală a Resentimentului, încununarenefericită a epocii haotice. Cauza, trebuie precizatşi-n final, este încercarea mistificatoare de a uzurpa centrulcanonic naţional, simbolizat de M. Eminescu, în speranţa căpoate face o mişcare de înlocuire a poetului cu o creaţie artificială,spre zidirea unui nou centru canonic, în persoana luiMircea Cărtărescu, deşi acesta nici măcar nu şi-a încheiatopera. Astfel, „bătălia canonică” purtată de Nicolae Manolescua trebuit să se oprească într-o uriaşă înfundătură.1G. Călinescu, op. cit., p. 650.Sorina Munteanu-33 poetigreci contemporaniF.C.E. - 70 de ani de experienta40 de ani parteneriatfcer-jointElena Vulcănescu-Bucureşti- Paris via MirceştiEvelin Fonea - ...de dăruire...de omenie ...deevreitateVictor Mitocaru-Dintr-uniad în altul4472www.oglindaliterara.ro


Legea transcripţieiESEUPoezia lui Florian Saioc din volumul„Fericirea infinitei mirări” e o resurecţiea tradiţiei. În plintranseminescianism, autorul ciclului defaţă nu pare să fie intimidat de limbajulalimentat retoric, filosofi şi, implicit, estetic,de către un anumit filon al modernităţiiromâneşti: cel postromantic şi celsacralizant al onticităţii nemuritoare.Acestuia îi aparţin, prin excelenţă,Tudor Arghezi, Lucian Blaga, IonBarbu, Vasile Voiculescu, Iulian Paveloiu,Ernest Bernea ş.a., de care, însă,cu inteligenţă, Florian Saioc se detaşează,pe linia unui discurs, programatic,explicit, redundant,recontextualizant.Autodefinindu-şi arta poetică,stilul, poetul, nu fără autoironia ce-lscoate de altfel dintr-o nedorită posturăde condeier „savant preoţios”, ne avertizeazăcă „şi în fantezie-i un strop derealitate” şi că dintr-un mister se nascla nesfârşit mistere”. Cum trimiterea lagândirea blagiană e transparentă, săemitem prima observaţie: Florian Saiocmizează pe (meta)sinteză, pe(auto)exegeză.Nimic de neînţeles în aceastăpoziţie auctorială şi nimic nou. Noi totuşisunt cele câteva aspecte care provindin curajul aplicării formulelor desupravieţuire ale modernismului şi al„săririi” postmodernismului direct întransmodernitate.Să le explorăm şi evaluăm sistematic,mai ales că într-o manieră impetuoasă,suntem admişi mai degrabăîntr-un depozit din viitorul textului decâtdin trecutul acestuia, fie el dizertaţie, lirică,psalm, elegie, meditaţie, imn etc.Între conscripţia cotidianului şitrans-scripţia moştenirii intelectuale,avem de-a face cu o dicţiune directă,puternic, patetic, personalizată, chiardacă poeticitatea înregistrează inevitabilulunor asemenea exerciţii, fluxuri şirefluxuri.Optând pentru soluţia – desigur„metafizică” – a contopirii contrariilor,poetul construieşte viziuniholografice şi homeoterme, expunându-şiprismatic atitudinile. Neaccelerândmetamorfoza Nimicului şi a luiAmin în impact, în schimb FlorianSaioc cedează, parcă, iniţiativa limbajelorlivreşti, ironice, neologistice, premeditatantimetaforice.Ispitele topo- şi ludo-graficeIon Popescu Brădiceniresc, la „Ce este metafizica” a lui MartinHeidegger, unde dăm peste o definiţiea lui Hegel: „Fiinţa pură şi Nimiculpur sunt deci unul şi acelaşi lucru”, darşi peste fraza heideggeriană: „Menţinându-seîn Nimic, Daseisnul (Da-seinînseamnă: stare – de – menţinere (Hineingehaltenheit)în Nimic – n.n.), estede fiecare dată deja dincolo de fiinţareaîn întregul ei. Numim această aflaredincolo de fiinţare – transcendenţă...Dacă prin chiar temeiul esenţei lui, Dasein-ulnu ar transcende, adică nu s-armenţine dinainte în Nimic, atunci el nus-ar putea raporta nicicând la ceva deordinul fiinţării, deci nici la el însuşi.Fără originara stare – de – revelare aNimicului nu există nici identitate desine (Selbstsein) şi nici libertate”.Concluzia: Florian Saioc vreasă-şi adjudece, po(i)etic libertateaideală: „mărginit de nemărginire”. Povestindfacerea lumii, autorul îşi iamarja de siguranţă, repetăm- pe linie derezistenţă a reunirii genului liric cu celepic, a tonului sobru, cu acela glumeţş.a.m.d. Câte-un plural inovator („nimici”)este proba elocventă a unui uriaştalent poetic, care nu se lasă biruit decuvinte, care pune cuvintele în athanorşi le recombină, le fluidizează, le angajeazăîn alte şi alte „misiuni”.Că am avut dreptate, stimaţi cititori,în a-l aşeza pe Florian Saioc „subsemnul lui Trans”, ni se arată în chiarpoemul „Anim”, printr-o deschidere autohermeneuticăşi autopo(i)etică: „Înpoeseurile mele.../ Eu vreau să respectîntocmai sistema,/să vă dau întâlnire cutema”.Noi am interceptat toate semnaleleacestei „întâlniri” cu tema şi amspicuit ilustrativ, spre o deplină edificaredespre opera şi stilul domnului FlorianSaioc, aşezată din semnul transgenuluiliterar şi stilistic, deci sub al transmodernismului.sunt bine temperate, înfrânate chiar,dându-se prioritate tonului grav, sacerdotal,legilor ritualice, simbolice, alegoriceşi sugestiilor mitico – imaginativefractalizate.Alcătuindu-şi replica-dublu,poetul reuneşte protagonistul textului şipe cel al realului, într-un metapersonajemblematic, purces în revendicareaabsolutului nu pe calea limitatei constatări,ci a infinitei mirări, care lasă multloc ambiguităţii. În imperiul mirării, ingenuul,care a traversat cultura, simte,brusc, nevoia debalastării poeziei de„podoabele” sale ce-o făceau frumoasă.Scriitura nu se vrea frumoasă,ci numai eficientă. Nu se vrea descriptivă,căci transcripţia realului devinetransducţie. Nu se vrea poetică, fiindcăpoeticitatea emană din ţinutul semiotical semnificaţiilor. Recunoaştem, lejer,în cartea la care ne referim în aceastăprefaţă, trăsăturile stilistice ale modernismului(forma conjuncţională închisă,finalitatea, structura, lectura, dominareaLogosului, opera finisată, distanţa,creaţia – totalizare, sinteza, naraţiunea– Grande – Histoire, originea/cauză,determinarea – transcendenţa, autoreferinţa,realul reprezentat, dar şi abstractizat,elitismul, rigoarea, culturaelevată, paradigma antropocentristă ainventatorului original, imaginaţia, creativitatea,implicarea auctorială, productiviratea,construcţiile binare:esenţialism, totalitate, coerenţă, societateaprogresistă utopică, raţionalismul,simbolismul ş.c.l.). Deci, semn bunpentru Florian Saioc, textele sale nu s-au lăsat seduse de „aura” postmodernismului,deşi este perfect adaptat unor„mărci” distinctive precum: jocul (ludicitate),procesualitatea (performanţă,text), intertext, retorică, metonimie, - diferenţă(urmă), ironie,nedeterminare/imanenţă, autoreferinţăparodică, realul supus acţiunii textuale,fragmentat, încorporat, proza scurtă,sincretică, versificată aluvionar, polifoniastilurilor, euforie, paradigmă integratoareetc.Poetul pune accent, în deplinăcunoştinţă de cauză, de exemplu, peritm şi pe rimă, logice şi trans-logice.Este creator de vers poetic („Nimic luiANIM n-am să-i cer eu”). Încercând săiextragem sensul major şi principiileaxiale (Nimic şi Anim), recurgem, fiwww.oglindaliterara.ro4473


LUPTA LUI IACOV CU ÎNGERULALTFELIstoria celor trei patriarhi, 'Avram/ 'Avraham, Yţ'chaq şi Ya-' a kov/Yis'rael, se găseşte în prima carte a Bibliei, care este şi primacarte a Torei: Bereşit 1 , zisă pe româneşte Geneza ori Facerea. Patriarhiisunt oameni care se află într-o relaţie specială cu Dumnezeu,printr-o alegere şi printr-un legământ. Scopul relaţiei speciale eraîntemeierea unei colectivităţi aparte, numită popor ales, capabilăsă păstreze revelaţia lui Dumnezeu şi capabilă să suporte punereaîn operă a scenariului divin de mântuire a lumii. În acest sens estefundamental să observăm că, deşi pe vremea lui 'Avraham existaumai multe personaje importante care credeau în acelaşi unic Dumnezeu,numai 'Avraham a fost în stare să transmită credinţa monoteistăurmaşilor săi. Iar Dumnezeu va sublinia acest lucru esenţialatunci când Se va denumi anoky Eloihi Av'raham aviyk (Eu suntDumnezeul lui Avraham, tatăl tău).Prin Patriarhi omenirea a fost prelucrată, etapă cu etapă,până a atins stadiul corespunzător din perspectivă divină. Astfel,fiecare din cei trei Patriarhi are experienţa lui unică şi întrupeazăun aspect al relaţiei cu Dumnezeu (YHWH 2 ). 'Avraham întrupează,desigur, Credinţa. El acţionează fără crâcnire la poruncile Domnului,ridică altare la fiece popas, are conştiinţa înaltei smerenii (în faţalui Adonai el se va defini ca afar wa efer – pulbere şi cenuşă). Yţ'-chaq, fiul prin care legământul continuă, reprezintă Sfântul. Sfinţireaîi venise lui Yţ'chaq din calitatea de jertfă pe muntele Moria. Pentrucă e sfinţit prin jertfă, Dumnezeu nu-i mai schimbă numele, adicănu-i mai desparte viaţa într-o perioadă profană şi una sacră. Înschimb, Yţ'chaq nu are voie să părăsească teritoriul Canaanului şinu are voie să inoveze: el copiază acţiunile tatălui său (reînnoieşteaceleaşi alianţe, ridică jertfelnice în aceleaşi locuri, reface aceleaşifântâni, etc). Sfântul – conform modelului lui Yţ'chaq – stă într-unspaţiu sacralizat şi repetă acţiuni dovedite ca bineplăcute lui Dumnezeu.Al treilea Patriarh, Ya' a kov, reprezintă însă o dezvoltare uluitoarea relaţiei cu YHWH: el este Partenerul. De fapt, istoria lui Ya-' a kov începe de-a dreptul atipic, ca un anti-model. Ni se relatează căa profitat de foamea fratelui său, Esav, pentru a-i cumpăra dreptulde întâi-născut pe un blid de linte şi apoi că a obţinut binecuvântareade întâi-născut printr-o fraudă strigătoare la cer, pusă la cale demama lui, Rebeca. Avem de-a face cu un altfel de om decât 'Avrahamşi Yţ'chaq! Însuşi numele Ya' a kov stă în legătură cu înşelăciuneaîn limba ebraică 3 . Un Patriarh care nu se sfiieşte să înşele pareceva de neconceput, dar trebuie să admitem adevărul. Dumnezeuîl lucra altminteri pe Ya' a kov.Înţelegem motivul în cap. 28 al Genezei, când Ya' a kov, ajunsla Betel, are celebra viziune a scării, iar apoi Îl aude pe DumnezeuCare îi reînnoieşte promisiunea făcută tatălui şi bunicului său şiCare Se identifică prin clasica formulă: Eu sunt Domnul Dumnezeulpărintelui tău Avraham şi Dumnezeul lui Yţ'chaq. Nu te teme! (Gen.28;13). Orice membru al familiei patriarhale ar fi ascultat fără întrebăriVocea; până şi străinii necredincioşi care o auzeau, ascultau.Ya' a kov însuşi se tulbură, dar, după aceea, stupoare, pune condiţii:De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va povăţui în calea aceasta,în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi hainesă mă îmbrac;/ Şi de mă va întoarce sănătos la casa tatălui meu,atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. (Gen. 28;20-21). Aşadar, Ya-' a kov nu-L acceptă pe YHWH decât în urma unei negocieri. În relaţiacu Dumnezeu, el are mentalitate de Partener. Partenerul doreşteneapărat avantaje. Pentru a obţine acele avantaje, e gata să recurgăla înşelăciune, la negociere, ba chiar la confruntare directă.Oricât de uimitor ar fi pentru mentalitatea noastră religioasă– învăţată să valorizeze mai ales smerenia şi ascultarea – Dumnezeuavea nevoie tocmai de un Partener. Nici mentalităţii lui Ya' a kovnu i-a fost uşor. La un moment dat, într-o clipă de cumpănă, el revinela smerenia absolută a lui 'Avraham. Şi atunci Dumnezeu vareacţiona de-a dreptul dramatic, întorcându-l pe Ya' a kov la felul dea fi al Partenerului. Este întoarcerea definitivă, momentul cândacest Patriarh îşi primeşte numele sacru.Episodul se cheamă Lupta lui Iacov cu îngerul şi se află încap. 32, unul din capitolele majore ale Genezei 4 . Ya' a kov se întorceaacasă cu familia şi averile lui; era foarte speriat la gândul că Esavs-ar putea răzbuna. El vede mai întâi tabăra (machaneh) oştirii luiDumnezeu, unde se găseau îngerii lui Dumnezeu (mal' a key Elohim).Cu aceşti îngeri nu are absolutnici un conflict. RabbiShlomo Sorin Rosen mi-a explicatcă, în tradiţia iudaică, „oştirealui Dumnezeu” păzeagraniţele Ţării Sfinte, deci Ya-' a kov intrase în teritoriul sacruce-i fusese promis. Cu alte cuvinte,îngerii mai degrabă îl ocroteau.În mod limpede, lui nu-istătea capul decât la reacţia lui Radu ComănescuEsav, motiv pentru care dezvoltăo întreagă strategie de auto-apărareşi apelează la rugăciune.Acum, în această rugăciune, Ya' a kov se numeşte pe sine et-ab ă-dekh, robul lui YHWH (de la ebed – rob, slujitor). Iată o titulaturăcare le-ar fi plăcut Părinţilor pustiei. Dumnezeu, însă, se pare cănu-l vroia pe Ya' a kov rob. De aceea declanşează extraordinarul episodnumit Lupta lui Iacov cu îngerul.Să precizăm mai întâi că denumirea aceasta e profund falsă,adică nu are nici o acoperire în textul biblic (Gen. 32;24/25-32/33).Textul biblic ne vorbeşte despre o Persoană cu dublă natură: de omşi de Dumnezeu. Astfel, Gen. 32;24/25 are în ebraică termenul iyşde la enoş, om, muritor; iar în greacă (în Septuaginta), termenul anthropos,om. Omul acesta Se luptă cu Ya' a kov pe malul apei, pânăla revărsatul zorilor. Ya' a kov, în schimb, e sigur că are de-a face cuDumnezeu: de aceea Îi cere neapărat binecuvântarea şi va botezalocul, Peniel (faţa lui Dumnezeu). Zice el: raiytiy Elohim panim elpanim(am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă – Gen. 32;30/31).Evreii înşişi sunt convinşi că Ya' a kov s-a luptat cu Dumnezeu, deoareceinstituie un tabu alimentar: fiii lui Israel până astăzi nu mănâncămuşchiul de pe şold, pentru că Acela Care S-a luptat a atinsîncheietura şoldului lui Iacov, în dreptul acestui muşchi. (Gen.32;32/33). În religia iudaică, orice tabu alimentar se întemeiază peautoritatea lui Dumnezeu; cum, în acest caz, autoritatea e o simplăatingere, înseamnă că Acela Care atinge e Dumnezeu. Mai multîncă, Însuşi Omul implicat îi schimbă numele lui Ya' a kov în Yis'raeldeoarece, atenţie, s-a luptat cu Dumnezeu (im-Elohim) şi cu oamenii(im- a naşim) şi a biruit. Făcând astfel, El afirmă calitatea definitivăde Partener a lui Ya' a kov, pe care Dumnezeu nu-l dorea rob,ci Yis'rael. El Îşi mai afirmă, însă, totodată, dubla natură, divină şiumană.După confruntarea cu Persoana Care e deopotrivă om şiDumnezeu, Ya' a kov (devenit Yis'rael) e convins că s-a mântuit: watinaşelnap ă şi, s-a eliberat/s-a mântuit sufletul meu. Aşadar, Cine arputea fi Persoana mântuitoare, om şi Dumnezeu? Pentru mentalitateacreştină, există un răspuns cert: aceeaşi Persoană pe Care ovom cunoaşte mai târziu sub numele de Yeşu din Nazaret şi CăreiaI Se spune azi Iisus Hristos.Citit astfel, episodul Luptei lui Iacov cu îngerul capătă o importanţăcolosală şi un înţeles pe măsură. Gândiţi-vă._________________________1Cărţile se numesc în Biblia ebraică după începutul lor. Bereşit înseamnă„La început” şi este prima sintagmă a Genezei.2Evreii susţin că nimeni nu mai cunoaşte pronunţia corectă a tetragramei(YHWH). De aceea, ei folosesc substitutele Adonai sauHaşem (Numele). Eu am ales să utilizez în text chiar tetragrama, caatare.3Termenul înseamnă la origine călcâi; dar, din pricina stratagemeide a merge de-a-ndoaselea (cu călcâiele înainte) pentru a păcăliurmăritorii, el a intrat de timpuriu în sfera semantică a lui a înşela.Gen. 27;36 demonstrează că avea deja acest sens încă din vremurilebiblice.4În legătură cu cap. 32 din Geneză, există chiar ciudăţenii textuale.Biblia ebraică şi Septuaginta au aceeaşi organizare pe versete, darVulgata numerotează altfel, fiind în urmă cu un verset. NumerotareaVulgatei a fost preluată în majoritatea limbilor europene moderne,inclusiv în limba română (unde ne-am fi aşteptat să seurmeze Septuaginta). În continuare, în text, voi indica ambele numereale versetelor.www.oglindaliterara.ro 4475


STORYCăderea Constantinopolului – ultima citadelă acreştinismului din sud-estul EuropeiMoto: “Nimic nu este mai actual decâtpulsaţia inefabilă a unei cărţi”N. IORGAÎntr-o vreme când pe la Ministerul Învăţământului sediscută despre reducerea orelor de istorie în învăţământ, iarinternetul cucereşte noi teritorii în rândul tinerilor, în daunacuvântului tipărit, iată că mai sunt câţiva ”rătăciţi în istorie”care contină să scrie cărţi. O asemenea carte, care corespundecerinţelor şcolii noastre, în plin proces de reaşezare,este “Căderea Constantinopolului – ultima citadelă acreştinismului în sud-estul Europei”, scrisă de doi reputaţiistorici ploieşteni: prof. dr. Constantin Dobrescu şiprof. Ion C. Petrescu.“Lucrarea, scriere de inteligentă popularizare, îmbinăcalităţi pentru cercetarea ştiinţifică,parcurgerea unei bogate bibliografii şi spiritulcritic în analiza informaţiei documentare(...) Cu tot respectul pentru cercetărileîntreprinse până acum asupra temei luatăîn studiu – străine şi româneşti – autorii,pe baza reexaminării izvoarelor istorice,operează, în comparaţie cu rezultatele depână acum, nuanţări interesante şi reliefeazăo sugestivă viziune de ansambluasupra unui fenomen de importanţă crucialăîn istoria universală: drama unuiadintre cele mai longevive imperii”, remarcăacad. Ştefan Ştefănescu, în prefaţa cărţii.Scopul acestui proiect grandiosgândit de prof. dr. C. Dobrescu, la care s-aalăturat ulterior şi prof. Ion C. Petrescu, afost acela de a umple un gol în istoriografianoastră, din care lipseşte o sintezăclară referitoare la prăbuşirea Imperiului Bizantin.Cartea, recent scoasă de sub tipar la editura “Premier”din Ploiești, reprezintã, practic, o premierã în istoriografiaromâneascã. În cele 9 capitole, riguros concepute,sunt prezentate, pe larg, evenimentele dramatice din aceaepocã, începând de la prãbuşirea Bizanţului, pânã la ascensiuneastatului militar feudal otoman. Ascensiune stimulatãşi de dezintegrarea politicã a statelor din sud-estulEuropei, proces în care era implicat şi Bizanţul, care ajunseseprecum un om bolnav al evului mediu, restrâns teritorialla Constantinopole şi împrejurimi, Salonic şi Moreea.Decãderea Imperiului, care a supravieţuit mai bine de o miede ani, s-a datorat, însã, şi luptelor interne dintre pretendenţiila tron ai Bizanţului, care, în dorinţa lor de a cuceri tronul,au apelat şi la ajutorul turcilor.În aceste condiţii, statele mici create, cu dinaşti bizantinisau principi latini la conducere, precum genovezulGiustiniani – care pânã la urmã a sfârşit tragic – au rezistat4476(Constantin DOBRESCU şi Ion C. PETRESCU)cu greu asaltului otoman.Remarcabile rãmân, în opiniaautorilor, eforturile lui Mirceacel Bãtrân, domnul ŢãriiRomâneşti, “principe întrecreştini, cel mai viteaz şiIoan Popescucel mai ager” (Leunclavius),cel care a reuşit sã-iopreascã pe turci la Dunãre. Astfel, “Bãtãlia Dunãrii” dinanii 1391, 1394, 1395 şi 1397 s-a soldat cu lamentabile eşecuripentru oştile otomane, popoarele din Balcani primind unajutor substanţial din partea lui Mircea cel Bãtrân, cel careavea sã conducã întreaga ofensivã antiotomanã din timpuldomniei sale (1400-1418).În apãrarea Creştinitãţii s-a ridicat şi Iancu de Hunedoara,voievod al Transilvaniei (1441-1446) şi guvernatoral Ungariei (1446-1453), despre carePapa Pius al II-lea a spus cã este “cavalerulalb al românilor”. Alãturi de eroulalbanez Skandenberg, el a apãrat cu îndârjireBelgradul, în 1456, de invazia turcilor.La sfârşitul veacului al XIV-lea,Constantinopolul era deja un oraş în agonie,pierzându-şi în totalitate strãlucireade Noua Roma, cum fusese supranumit.Pe acest fundal, visul generaţiilor de sultanide a cuceri Bizanţul avea sã se împlineascãprin Mahomed al II-lea. La 29mai 1453, el a reuşit sã cucereascãConstantinopolul, dupã un asediu prelungittimp de douã luni. Un rol determinantîn victoria de rãsunet a turcilor l-a avut artileria,prin tunurile fabricate de meşterulardelean Nicolae Orban, cãruia sultanulMahomed al II-lea i-a pus la dispoziţie toate mijloacele materialeşi umane pentru realizarea tunurilor. Acest vicleansultan s-a folosit însã, în cucerirea Cetãţii, şi de informaţiileprimite de la spionii sãi înfiltraţi în Bizanţ, care i-au arãtat“portiţa” prin care oastea otomanã a pãtruns în Constantinopole.Prãbuşirea Imperiului Bizantin a stârnit îngrijorareîn lumea apuseanã, fãrã, însã, ca suveranii occidentali sãse trezeascã la realitate. În acest context, autorii cãrţii remarcã,încã odatã, rolul de bariere în calea expansiunii otomaneavut de cãpeteniile politice creştine din spaţiulromânesc. Pe lângã deja evocatul Iancu de Hunedoara,mai sunt amintiţii Vlad Ţepeş – pentru apãrarea Ţării Româneşti,Ştefan cel Mare – în apãrarea Moldovei ş.a.Cãderea Constantinopolului a însemnat, practic,sfârşitul feudalismului şi începutul epocii moderne, turcii deveninddin cuceritori nomazi o mare naţiune europeanã.www.oglindaliterara.ro


EcaterinaFără multe cuvinte, am căzut de acord cu Elis să ieşim la plimbare.Şoseaua este bună. Automobilul se conduce uşor. Pot admirapeisajul şi să schimb unele impresii cu soţia mea.Pe malul stâng al râului Buzău, între cele două poduri feroviare,se înalţă nişte dealuri care lasă o fâşie de luncă mai lată până la buzaapei. Pâlcuri de măceşi şi gherghini, de aluni şi de ulmi sunt străpunsede curenţii de aer urcând din vaduri. Pe malul drept, lumina soarelui ealta, încărcată de puzderia de fâneţe şi livezi. Ele înveselesc roua dela Sfântul Gheorghe la Sfântul Dimitrie cel Mare. Numele locurilor suntde origine slavă, amintind de arderea pădurilor, de crescătorii de capre,de izvoare urât mirositoare: Jarişte, Pîrscov, Pîcle. Toată vara, izmabroaştei, cucuta, boziul şi socul îţi plimbă pe la nas săgeţi de miasme.Elis nu se simte prea bine şi mă roagă să opresc puţin la Fântânalui Mihai. Facem câţiva paşi, dar în direcţii opuse. Vântul uşorduce răcoarea zilei sub haina subţire. Am încercat de mai multe ori săscriu ceva pe tema destinului, dar nu cred că am reuşit. Într-un singuran, în 1995, am scris romanul „Valea Nucului”, apărut cinci ani mai târziu,după multe peripeţii, la o editură din Dobrogea. Cei care au avutrăbdare să ducă lectura până la capăt au putut cunoaşte atitudineaautorului faţă de întâmplare şi destin. Excepţionalul are multe feţe şi povestireaalunecă de fiecare dată spre banal. Când te plângi de necazuri,diavolul, preschimbat în apostol, e gata să-ţi dea sfaturi. Încep sămă gândesc din nou, dar dintr-odată se face frig. Am impresia că mădescărnez şi că hainele acoperă numai scheletul. Ce-i cu mine? Auînceput să mă obsedeze ideile măreţe şi consacrate?În locul în care mă aflu e umbră ca sub o cupolă, pe când colinelede la orizont, pădurea sunt îngălbenite de soare. Câte poate faceun nor adică o îngrămădire de vapori de apă şi praf. Puţine minute maitârziu, parcă mânate de nerăbdare, vin picăturile de ploaie. Dar norulse subţiază, se întinde, mânat de mişcări înalte, hotărând ce să facemşi ce nu, când credeam până atunci că suntem o forţă. Nu cumva nişteelemente atât de fragile, ca apa, aerul, praful, ne mână încoace şi încolo?În acest caz, ce rămâne din noi?Elis şi-a mai revenit. Îşi pune centura de siguranţă. E o femeiecu capul lăsat pe spate, care are nişte necazuri cu hormonii şi cu fierea.Îmi spune că suntem independenţi în interiorul nostru. Cum păşimîn afară, ne poartă vârtejul care-ncotro. Ştie asta din copilărie. De cânda început dieta cu grâu germinat, filozofia face parte din sufletul ei. Îşialege atentă ideile şi întâmplările, căci personajul principal e chiar ea.Spre miazăzi cerul este o movilă de nisip cenuşiu, din care sedesprind şuviţe alunecând spre codrii Ciolanului. Spre Ciuta norii ausăpat deja o vale mâncată de umbre şi tot ei o astupă. Ceva trebuie săfacem! Ne-a învăţat cineva să deosebim lucrurile curate de cele murdare?Secretul diferenţierii lor a fost îngropat şi atâta timp cât nu-lscoate nimeni la lumină, ne urâm, ne pândim, dar nimeni nu mai esteel însuşi, fiecare are ceva din ceilalţi. Fiecare în căutarea altuia. Pierdemcontrolul asupra lumii din care facem parte? L-am pierdut de mult.Cam asta vorbeam cu Elis, atent totuşi să nu intru în şanţ. Numeleei de familie a fost Teodoroiu. Strămoşii fuseseră împroprietăriţiîn urmă cu o sută de ani în Bădila cu şase pogoane de pământ. Deatunci familia a produs două croitorese, doi şoferi, un ofiţer, un maistruîn construcţii, o profesoară de istorie, un erou în războiul antisovietic şialtul în cel antihitlerist. Două fete muriseră de tinere. Treburile caseierau conduse cu hotărâre de bărbaţi. Fiecare femeie primise ca zestreo maşină de cusut. Se mândreau cu părul lor negru şi des. Duminicase priveau în oglindă şi iarba li se părea palidă şi frunzele la fel.Îngrijeau în oale de pământ doar două flori: muşcata şi şofranul. Se simţeauca furnicile într-un câmp de nisip.Sora soţiei are o figură de bărbat şi crede că e singura intelectualădin familie. Mai crede şi că ceilalţi nu sunt demni de cultura ei.Această superioritate a împiedicat-o să se recăsătorească după primulmariaj care a ţinut mai puţin de un an. Şi-a dat repede seama căbărbaţii sunt încăpăţânaţi şi, dacă nu plescăie, miros urât. Îşi rezervăpasiunea pentru eroi, concretizată în planuri de lecţii, conspecte, chestionareşi teste. Nasul ei lung funcţionează ca un radar de mare precizie.– Vorbiţi încet, copiii înţeleg tot, ne previne, arătându-i pe ceimici.De Paşti şi de Crăciun iubeşte pe toată lumea. Atât.Urcă în podul şcolii, coboară în beci. Pe trepte de piatră şi peo scară de lemn. Când se va întoarce la lumină, poate viaţa se vaschimba, deşi aici lumea are pielea mai neagră. În recreaţie, elevii îşiiau porţia de viaţă. Ea stă în cabinetul de istorie sprijinită în coate în faţahârtiilor ridate. Câmpurile de luptă sunt colosale. Cum să nu le iei în serios?Păreau să se pogoare asupra sa de la o înălţime nesfârşită. Undesunt războaiele ei care să o facă eroină? Şcoala „Aurel Vlaicu” a fostPROZAconstruită ca să pară mică, darprin arhivă trebuie să se afle oschemă a destinului, un semn dela Dumnezeu. Căuta, răsfoia, strănuta.Cu un fel de linişte pe care ovenera.Pe catargul cu drapelul tricolorse aşeza întotdeauna o perechede porumbei cenuşii.Fusese frumoasă la 18ani. Cine îi sfâşiase frumuseţea?Un iubit? O boală? O sarcină? Nuavusese nimic din toate astea,care, în fond, i-ar fi adus puţinămângâiere.Şi-a şters peniţa pe o bucatăde hârtie igienică, a haşurat Gheorghe Postelnicuo zonă împădurită, a înfipt steguleţealbastre, dar nu despre asta evorba acum. Inima îi bătea ca laradio, când se dă ora exactă. Nu avea nicio îndoială că… Cineva batela uşă. Nişte ignoranţi.– …este extrem de important!– Reconstituie bătălii şi fii urâtă! par să-i spună colegii, când eale răspunde numai cu „Aha” şi „Aşa”.Din bunătate, nu-i lua în râs.Când le-am cunoscut, cele două surori erau făcute din carne şimulte oase. Şi din faţă şi din spate. Mă priveau de parcă le-ar fi intratnisip sub pleoape. Spune-le că sunt răutăcioase şi blegi. Hai, spunele!Unu, doi, trei şi…Că merg aplecate parcă s-ar uita prin gaura cheii.După un revelion, ochii lui Elis s-au lipit de mine ca apa de o frunză,gata să se desprindă, apoi ca marca de scrisoare, cum zicea sora ei,care îşi folosea mintea ca un cric pentru a ne despărţi.– Ce să fac cu atâta viaţă? mă întreba ea.– Numără ace de brad.Sunt vremuri de care nu îmi amintesc prea bine, pentru căeram îndrăgostit. Udam muşcatele şi ascultam păsările, priveam cerulplin de luminiţe despre care Elis spunea că are fiecare altă culoare.Sora ei se bucura de lipsa de claritate a fericirii noastre. Detaliile îi dădeausperanţe. Liniştea o punea pe gânduri, cum îi pune pe gânduri armistiţiulpe comandantul armatei. Eu şi Elis formam o gintă, uncomando, o gaşcă şi, în cel mai rău caz, o familie. Apoi ne-a părăsit şis-a mutat într-o cameră la şcoală. Ce ar fi trădat, dacă rămânea cunoi?Draga mea Elis, un general îşi poate îneca prosteşte armataîntr-o mlaştină, sau o poate duce la victorie. Şi într-un caz şi în altul, soldaţiidorm fără vise. E tot ce pot să-ţi spun, scria profesoara pe o ilustratăcu Mausoleul de le Mărăşeşti. Aş vrea să ai nevoie de mine. Elisa zâmbit. Voi aveţi trupurile voastre, eu osemintele eroilor.Soarele se încurca printre cabluri şi stâlpi. Gata. Sora lui Elis nue Universul. E o alică traversând pământul. Singură. Ca să folosescchiar metafora bunei mele Elis, profesoara ajunsese ea însăşi un exponatîngălbenit şi fragil. Metaforele au rostul lor, pentru că ne învaţăcă visele nu devin realitate, dar ce fac eu cu nuvela de o sută de paginidespre destin? Am citit undeva că literatura e un hoit pe care ebine să-l jupoi cu mănuşi. Scriitorii sunt astăzi măcelari cu bricege foarteascuţite. Dacă nu-şi feresc degetele, sângele cadavrului se amestecăcu sângele lor. Ca să-l spele, e ca şi când ar şterge toate stelelede pe bolta cerului, şi atunci e un schimb de viruşi, dacă aţi înţelescumva.Stăm în jurul unei mese de piatră din curtea Spitalului de PsihiatrieNifon . Ecaterina Teodoroiu, sora soţiei mele, ne-a făcut o maresurpriză: este roşcată ca eroii de la Revoluţie. Muştele decolează depe şuviţele ei de păr ca de pe arcuri. Parcă e generalul unei armate moarte.A plâns douăzeci de minute. I-au amorţit muşchii feţei, dar n-aveachef să se oprească. Pentru că. Din cauză că. A mai plâns zece minute,deşi pacientul chel şi cu un defect la buze îi făcea mereu semnsă ssst. Pe partea cealaltă a şoselei, pe faţada bisericuţei, Sfântul Gheorghestrăpunge balaurul cu suliţa. Grupuri de oameni, mulţi dintre eiîn halate maro, vorbesc în şoaptă. Soarele proiectează asupra lor uncerc de iubire haotică pe care n-ar avea unde altundeva să o descarce.Să nu punem tristeţii vechile întrebări. Să spunem ce avem despus numai cu un singur cuvânt. Cei care ne-au iubit dorm undeva înurmă. Unul a trecut pe colo, altul pe dincolo, încărcaţi de emoţii sau derevelaţii, de răsărituri şi apusuri. Ai poftit, ai pipăit, ţi-ai pus pofta-n cui.Tot ce vor găsi urmaşii va semăna cu rahatul de muscă.Vrăbiile parcă sunt prinse în ace pe nişte sârme de aer.A doua zi i-a trimis lui Elis un bilet în care i-a spus de ce nu semai întoarce acasă. Pleacă pentru tot restul vieţii la mănăstirea Răteşti.Elis a plâns o jumătate de oră.Soarele apunea într-o claie pufoasă de nori.www.oglindaliterara.ro 4477


LUDICUM4478Motto: Ma droghez… cu violet. Veţi spune că m-amrătăcit. Posibil, şi ce mai contează dacă tot… Ei, niciun tot! Nu-mi cereţi logică… Sigur că n-am vrut, darde fapt nici n-am avut motivaţie. Deşi, ar putea fivorba de acelasi motiv : curiozitatea.Ştefania Oproescu, Zăpăda neagră- Nu, nu şi iar nu!- De ce , băi ?- Pentru că schimbările sociale actuale nu permit o abordare deacest tip a tinerilor. Trăiesc între ei şi zilnic mă confrunt cu fenomenul.- Şi ce propui ?… Stăteam cu Ursanu la o masă în cârciumioara La Bella Italiaunde savuram o cafea făcută la mama ei discutând soarta grupăriinoastre literare şi căutand forme şi metode de îmbunătăţire aactivităţii acesteia. Mă invitase ceremonios cu…dacă vă face plăceresă-mi onoraţi invitaţia cu prezenţa dumneavoastră la o cafea…Wow !! Ceva din tonul lui mă pusese în alertă şi eram puţin cam aricit.Băi, da’ ţie-ţi place cum ne manifestăm noi în ultima vreme ?Păi şi cu ce va pot ajuta ? Fac şi eu cât pot.Mai înţeapă-i şi tu, că doar la asta te pricepi. Poate-i urneşti.Şefu’, pe cine ? Păi, uitaţi ! Unul…de-o bucata de vreme scriedoar editoriale…cam aceeaşi apă bătută în aceeaşi piuă…Norocullui că are televizor si are grijă sa aflam şi noi. La poezie… nu mă pricep.Un domn X … vede doar în verde bordat cu multe floricele totul,cu multă sevă şi aşteaptă primăvara să mai scrie un articol sau vreoaltă chestie…Care văd ca nu mai vine. Primăvara ! Aesculap-ul nostrua rămas înţepenit undeva între Miron Costin şi paş’optişti… Apropos,aţi văzut ce bambină şi-a tras ultima oară ? Bunăciune,bunăciune ! Păcat că astea bune nu pot fi puse în revistă !Hai, bai, că mai sunt şi alţii se făcuel a trece peste observaţia mea.Îmmm… Matale ai zis că nu vrei sămai pui mâna pe condei. Fetele… tricotează,istoricul face un ban grămadă cumonografiile…Omu - Vineri, juniorul îşilustruieşte zilnic oglinda în care exerseazăcititul propriilor producţii, (şi intrenoi, chiar scrie frumos de o bucata devreme), Rakeţica e la Bucureşti…poetesalu’ Peşte a şters-o la concurenţă,cealaltă oricum nu pricepe de ce în altepărţi ale lumii se petrec o grămadă de lucrurişi la ea în oraş nu…...Alea mici, deşiplâng fiorii din ţîţişoare, ai matale grijăsă nu mai calce pe acolo…E-te na ! Chiar aşa de prost procedez ?Ei, ziceam şi eu.Ia mai cată ! Că mai sunt !Aaa… nuuuu ! Şefu’, eu nu citesc 130 de refe-rinţe bibliograficenici dacă mă circumcizi ! Orice, da’ nu asta ! …Mister Z şi-a propussă ne citească toată cărţulia abia tipărită…Abia aştept să o ascult şiîn engleza.Şi ? Gata ? Te-ai dezumflat ? Ia d’aci !Şi-mi trânti pe masa două volume De unde le-o fi scos ? Că nule văzusem.Te-ncurci ?Mă ! Ce dracu’ să fac !Cafeaua ălora a costat de parcă era şi brazilianca inclusă înpreţ. Fata ce ne-o adusese. La Bella Italia… ne belise !Cu volumele sub braţ, am luat-o uşurel spre vastele meleapartamente spre a-mi împărtăşi necazurile lui Burebista. Broscuţamea ţestoasa. O botezasem aşa pentru că nu ştiam dacă e bărbătuşsau femelă. Daca ar fi fost mascul, ar fi fost mândru de numele lui.Dacă nu… oricum numele i se termina în a .Ajuns acasă, gâfâind după urcarea celor trei etaje şi rupt defoame, mi-am scos din arsenalul cu care eram dotat vocea şi ţinutade mascul dominant :- Nevastăăă ! Dă-ţi fizicul mai aproape !Apăru zâmbitoare, ca întotdeauna, zâmbet parşiv de nevastărutinată :- Da, iubitule, punga cu gunoi e chiar în faţa ta, pe hol ! Şi dacătot cobori la container.. când te întorciia şi două pâini şi-o sticlă deulei de la Central. (Magazinul dincealaltă parte a orasului !) .. Ţestoasacare lipăise în spatele ei,proptită războinic pe labuţele dinfaţă nu-şi mai putea ascunde zambetulironic. (Cred că şi ea era femelăla origine.)- Mai tarziu ! Acu’ alege, zic,punându-i în faţă cele două volumecu care mă căptuşisem. Cumtitlurile nu-i spuneau mare lucru leaîntors. Şi mi-a decretat :Stănică Budeanu- Eu îl iau pe mustăcios. Esexos gagiul ! Zice, bătând cu arătătorul în poza de pe coperta apatra a unuia. Amintindu-mi brusc că tocmai terminasem de citit unstudiu despre teoria catastrofismului a lui Thom şi că eram un buncunoscator al teoremelor lui Gődel aplicate in social, scot o monedă :Cap sau pajură ?Pajură, răspunde, oricum cap n-ai avut niciodată !Moneda se zvârlugi în aer de câteva ori şi… victorioasa measoaţă o zbughi cu mustăciosul sub braţ să-şi urmarească telenovelasăptămânală. Nu bănuia sărmana ce înseamnă să te sacrifici pe altarulliteraturii !Acum, stau tolănit în fotoliu, cu ibricul de cafea şi ţigările aferenteîn faţă. Plus volumul caştigat. Mi-am trântit căştile pe urechi învederea ascultării unui CD, aşa cum fac şoferii de cursă lungă să nuadoarma în trafic. Îl luasem pe Burebista lângă mine plănuind să-i citesccu voce tare cateva pasaje, să-l învaţ minte ! Acum îşi legănacapul în ritmul muzicii. Jeane Birkin îi spunea că îl iubeşte la fel demult.Deci…Oho ! Lector de carte, I.D.Denciu. Îl ştiam pe omul ăsta, era serios,inspira încredere… Ei, nu putea fi soarta asa de cruda cu mine,gândeam.…Născută la… debutează cu…publică…secretar de redacţie…la-la,lala…adresa de e-mail…Îmmm… Linia care picura intuneric….în căşti altă melodielentă….simt cum mi se plumbuiesc pleoapele.. filele carţii devin lăptoase…Cecaut eu aici ? Petece mari de absenţă mă plasează în locurinecunoscute. Insule cu vegetaţie aspră de sare, netopită încă…Plumbul disperarilor inhalat de memoria sălilor de aşteptare în aliaj cuplastilina amneziei accelerează căderea. ca odată trecut pe roşueşti prins în capcană şi nu mai eşti liber decât după ce treci de violet. Ţestoasa şi-a pus deja capul pe o labuţa şi sforăie uşurel. (Am impresiacă totuşi e barbatuş.)Aţipisem. Şi acum mă luptam să inving albul acesta pufos încare mă scufund mereu, ca într-o mlaştină şi mă trezesc în faţa unuihău alb, o vale abruptă, pe care n-o văzusem la urcare. Încercam sămănânc un soi de ciupercă albăstruie ce creştea într-un cufăr dreptunghiularşi o mâncam, pentru că aşa ne învăţaseră părinţii, că ebuna crudă şi că e hrănitoare.Nu cred că am nimerit-o pe cea bună pentru că acum mă afluîntr-o încăpere goală cu mai multe uşi albe, tot din lemn, separateîntre ele prin oglinzi, de aceeaşi mărime în care n-am reuşit încă săaflu ce vreau, am o senzatie de amorţeala nici placută nici neplăcută,parcă mă aflu în anticamera dintre două lumi, într-un spaţiu de trecereîntre prezent şi trecut.Era de fapt un soi de restaurant în care mă trezesc comandândironic o porţie de caracatiţă pe care mă chinui s-o îngurgitez în zgomotula zeci de sonerii de telefoane mobile. Telefoane pe care stăpâniilor n-au cum să le închida întrucât deja suportau un procesaccelerat de transformare a lor caracatiţe. Văd cum costumele lorîncep să-şi schimbe culoarea, devin uniforme, în aceeaşi culoare rozroşiatică, mâinile încep să se subţieze şi să crească acoperindu-lefeţele. Tentacule în mişcare, apucând paharele de pe mese şi varsându-ledirect într-o fantă situată în mijlocul burţii, tentacule rotind telefoanelecelulare spre aceeaşi fantă. Cert este ca a mai trecut oora, eu sunt normal sau, cine ştie…Probabil nu mi-a prins bine borşul ăla de caracatiţă întrucât subformă de Marta, de data asta, sufăr o regresie temporală şi caut cadisperata într-o grotă imensă cu ziduri şi pardoseală din piatră afumatăde vreme sau de alte treceri, cu numeroase cotloane şi nişeslab luminate a unei mânăstiri din Scoţia, o tavă mare din tablă pentrufriptură şi un pantof de copil… . Fuseseră uitate acum câteva se-www.oglindaliterara.ro


O invitatie la meditaţieLECTORColaborator statornic al editurii PACO (începând cu anul2003), atacând cu dezinvoltură proza, eseistica şi poezia (a sevedea Poeme de dragoste, 2009), Sorin Cerin e interesat şi de speciaaforismului. Două recente volume, Revelaţii (din 2008) şi Nemurire(apărută în acest an, culegând 856 de aforisme), vin săprobeze, inatacabil, constatarea noastră. De regulă, literatura sapienţială,cu o bogată tradiţie la noi, exploatând filonul folcloric arrima, se ştie, cu vârsta înţelepciunii. Iată că Sorin Cerin, niţel grăbit,purtând „ţara în suflet”, un observator atent şi un moralist neîngăduitorse încumetă să se apropie de astfel de „teme îndrăzneţe”(nota cineva), dezvoltând – prin jocul nuanţărilor, încercuind prinformulări gnomice, liricizate, cuvintele-cheie (orânduite alfabetic) –veritabile definiţii (fireşte, concentrate), ispitit de „zâmbetul absolutului”(cum „numea” chiar autorul nostru nemurirea). Aceste micipoeme, revărsate în cascadă ar fi cerut, credem, o dură selecţie; înabsenţa filtrului critic volumele în discuţie, oferind grupaje tematicepe teme inhibante (precum viaţa, credinţa, absolutul, adevărul, Destinulş.c.l.) prezintă inevitabile denivelări.Dar autorul are o explicaţie. Meditaţiile d-sale sunt, de fapt,„revelaţii” încât „informaţia primită” e turnată în acest şir de cugetărilivrate în flux. Interesatde viitorulomenirii, ştiind preabine că „lumea suntemnoi”, SorinCerin ar vrea să neînţelegem „maibine”. Un drum laSfinxul din Bucegi,pregătind un filmpostat pe Youtube i-a „comandat”aceste Revelaţii,anunţând „sfârşitul unei lumi murdare”.Fiindcă, imaginându-şiApocalipsa, Sorin Cerin neprevine că data de 21 decembrie2012 (conform „prezicerilormaya”) va marca o treaptăbenefică pentru destinul speciei.Fireşte, zicerile d-sale se înscriuîn acel „puzzle mai mare”, întronândo nouă dimensiune (ordine)spirituală. Cu o condiţieînsă: intrarea în Centura Fotonică,Adrian Dinu Rachieruschimbarea polilor magnetici, apulsului Planetei şi a calităţii timpuluicer „înţelegerea acestor revelaţii”. Altminteri, vom constata (devom mai apuca) că deşertăciunea – ne previne autorul – este„unicul sens al acestei lumi”. Iar cunoaşterea ar fi chiar „suspinuldeşertăciunii”. Putem pensa, desigur, formulări citabile, chiar memorabile.Viaţa, de pildă, este „epopeea sufletului”, viitorul ni se înfăţişeazăca „părintele morţii”. În fine, părăsind lumea ţărânei intrămîn spaţiul virtual, în „eternitatea clipei” (ce ni s-a dat).Este, negreşit, meritoriu acest interes (diluat poematic) pentruviitor, „în doliu” după mulţi analişti, decretând „sfârşitul umanităţii”.Sorin Cerin, străin, totuşi, de nostalgiile adamice, ne invită lao baie de optimism. Pledează, în vecinătatea unor experienţe extatice(bemolizate), pentru o înnoire spirituală, vibrând – în era internetică– la dezmărginirea sinelui. Chiar dacă jubilaţia fiinţială nu seprea potriveşte cu asaltul posmodern, ambalat de furii negatoare.Fiindcă, reamintim, adevărata criză a epocii, bântuită de turboconsumerismşi goană achizitivă, este criza de omenie. Cernute grijuliu,selectate cu parcimonie, „revelaţiile” d-lui Cerin ar putea fi unîndreptar pentru însănătoşirea societăţii. Şi o invitaţie la meditaţie.cole, în nişte vremuri câinoase, de membrii unei familii pe când fugeaudin calea unor cuceritori barbari. Nu găsesc ceea ce căutam şihălăduiesc printr-un târg de vechituri unde o babă înfofolită cu tulpanulnegru până sub nas, indiferentă şi inutilă ca produsele expuse directpe jos vrea zor-nevoie să-mi vândă o bilă de rulment pe post debilă magică. Nu trebuie decât să rostesc trei dorinţe prima fiind sămoară baba. Cum nu dăm la pace, o poftesc acasă la mine, o omenesccu ceva mâncare (era ruptă de foame !) şi aflu istoria rulmentului.Care are proprietati magice. Bila, nu baba !La negocieri ea cere s-o scap de povara lăcomiei mele întrucâteram tânără şi necunoscătoare în ale vieţii. I-am cerut bilei să fiu bogată.I-am cerut sa fiu frumoasă. I-am cerut viaţa veşnică. Am fostfrumoasă, am fost bogată. Toate s-au dus. Vremurile se schimbă, oameniise schimbă. Numai e locul meu aici. Şi nu pot să mor. Biata deea ! Căuta un fraier, neştiind că aflasem povestea mai de demult, subaltă versiune. Îi admir dârzenia cu care încearcă să mă convingă săfacem schimbul. Priveşte, mă îndeamnă ea desfăcându-şi bluza subsânul stâng, o altă cicatrice stătea, dovadă a altei încercări de sinucidere.Aici, spuse ea, am descărcat toate gloanţele pe care le-amavut, până când am obosit. Fără nici un folos. Am rămas aidomavârstei la care am încheiat contractul. Doar că mi s-au schimbat trăsăturile.(” Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscarică ! Ah, m-au ciuruit!”De ce mi-o fi venind în cap asemenea replici ?) . Noroc că uncamion se îndură de ea şi o face terci. Şi este dusă la spital. Ca sămifie viaţa frumoasă, peste câteva zile mă trezesc iar cu ea, întreagă,accept târgul, rostesc dorinţa de trei ori conform protocoluluiDoresc să se distrugă această bilă ! şi scap şi de bila şi de babă darşi de femeia de care tocmai mă îndrăgostisem şi pe care voiam s-oiau de nevastă.Urmărit probabil de blestemele babei, o fac pe gânditorul, amfebră… mă delectez cu Wiliam Saroyan…Visul ăsta începe să măenerveze. Mă regăsesc în nişte poze în care într-un anumit loc nuam umbră în timp ce toţi posedă câte una, îl cunosc pe Marin şi Firalui, un copil de pripas, avea şi nu avea părinţi şi semăna din ce în cemai bine cu aceea ce fusese ruşinea satului, pe care au găsit-o săteniiîngheţată pe malul uni râu, în mână cu o galeată nouă, de culoareroşie, de târg, care dispăruse hăt-mulţi ani în urmă odată cumama ei în acelaşi loc…Aflu ce este zârna, o plantă ce are proprietăţide a transforma orice metal în aur şi te poate îmbogăţi. În căutareaei cu ochii închişi în aşteptare, am sentimentul că-mi văd gândul.Rotund, ca o sferă plutind undeva în locul capului. O sferătransparentă în al cărui interior apăreau şi piereau pe rând lucruri petrecutesau visate. Nu încăpeau niciodată două imagini, ci numai perând, schimbându-se mai repede sau mai încet, independent de voinţamea…. Şi, în sfârşit, prins într-o avalanşă rememorez scena unuiviol ipotetic a cărui victimă o să mă plângă după ce voi fi murit. Prinsîn încleştarea zăpezii, neagră de data asta, mă chinui să-mi dauseama unde-i susul si unde-i josul plecând de la ipoteza că într-unmormânt ştii că in sus e în faţă. Zăpada neagră. La ce bun să ţinăochii deschişi ? … Brusc frigului îi luă locul un val de fierbinte care-iumezi pielea. Fierbinţeala pornise prin trup o dată cu sămânţa groazeiîncolţită în gând. Gata işi spuse, gata, asta-i tot…Continua să respiresacadat, continua să-i fie cald. O dogoare ciudată îi ardea obrajii,palmele si tălpile.M-am trezit lac de sudoare, cu Burebista căţărat pe mine. Încercasă mă trezească, probabil îl speriaseră coşmarurile mele. Şicare se întoarce pufnind, cu coada spre mine, dispreţuindu-mă. Sigure femelă ! Hmmm.. interesantă cartea asta ! Şi scrisă cu grijă, poatechiar frizand puţin pedanteria.Peste vreun ceas apare si nevastă-mea. Avea cearcane şiochiul stâng îi tot fugea într-o parte. Un rictus în colţul gurii vestea oiminenta semipareza facială. Bâiguia ceva despre un doctor. O pusesedracu’ să citeasca volumul câştigător. Şi versiunea în limba engleză.Mustaciosul îi sucise minţile. Acum cu privirea pierdută pipăiapereţii şoptind din când în cand: Zlateş Velniceanu… Zlateş Velniceanu*…Pe Burebista nu l-am mai văzut prin casă. O zbughise pe altemeleaguri. Poate îşi găseşte o familie normală în care să traiască ultimalui sută de ani în linişte. Sigur e bărbătuş ! Trebuie să fac cevasă-mi reintregesc familia.Cât despre Ursanu… Am să-i spun că am adormit în timp ce citeamvolumul în cauză şi cred ca vreo doua-trei luni am să-l ocolesc !Scot bateria de la telefon şi o arunc. Şi mă dau plecat din ţară.* Zlateş Velniceanu - eroul principal al volumuluiHematomul roşu – Gheorghe Mocanuwww.oglindaliterara.ro 4479


INTERVIURILE MELE„NU VREAU ŞI NU-MI PLACE IDEEA DE A FORŢA DESTINUL”De ce? Pentru că asta este cel mai firesc gest: să-ţi dai viaţapentru ţară. La fel un om care a creat o operă deosebită cu careJaponia se mândreşte, se consideră că a avut un dar de la Dumnezeupe care l-a onorat. El şi-a îndeplinit doar rostul lui în lume.Deci nu au monumente de acest gen. Au, în schimb, monumenteale jertfei. De exemplu, o femeie care îşi jertfeşte trupul, îl vindepentru ca Hu Ku Sai să cumpere culori ca să picteze şi astfel să devinăun pictor celebru al Japoniei, are un monument pentru sacrificiulei ca el să-şi exercite harul. Sunt apoi „RONINII” care şi-au jertfitviaţa pentru ca să apere şi să păstreze intactă onoarea stăpânuluijignit. Cred că dacă ar fi să se ridice un astfel de monument, alOMULUI, ar fi pe ideea jertfei. M-a impresionat foarte tare acolomonumentul „bombei”. Se ştie că bomba a fost dată la Hiroshimadin sadismul americanilor: japonezii recunosc însă că pe jumătatesunt şi ei vinovaţi pentru că s-au încrâncenat să se lupte sălbatic.A fost un dezastru în care s-au curmat atâtea vieţi într-o clipă. Peacel monument-mormânt scrie aşa: „Dormiţi liniştiţi, noi nu vom maigreşi niciodată”. Pe acel monument al Omului, aş scrie ceva care săgaranteze integritatea sa, dimensiunea lui în viitor. Aş scrie, poate,poezia lui Kipling: „Dacă poţi să umpli neînduplecatul minut cu valoareacelor 60 de secunde parcurse/ Al tău este pământul şi tot cee în el, ba, şi ce-i mai mult, VEI FI OM, FIUL MEU”.Ne vom mai întâlni cu Sebi şi atunci am să vă povestesc cecrede el despre iubire. M-a impresionat foarte mult mai ales că aînceput acest răspuns vorbindu-mi despre mama sa. Veţi vedea.** *La o primă vedere, un material despre actori pare simplude realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate,mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal)şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime.A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multeconsoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit,şi gata faima. Adevărul e că astfel de articole nu sunt cititedecât la examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nulcreadă lumea prost.Lăsând gluma la o parte, un astfel de material, ca să fie şibun şi adevărat, trebuie foarte bine documentat.Meseria de actor nu este una obişnuită. Şi nici uşoară. Actoriaeste o artă şi „nu iartă”, vorba unui celebru personaj.Şi pe urmă actorii sunt oameni extrem de sensibili. Ovorbă, o remarcă nelalocul ei îi poate răni. Şi trebuie să ştii lucrurileastea şi încă multe altele ca să poţi lucra cu ei iar ei să fie alături detine.Era deci momentul să-mi extind programul la Teatrul Naţional.Am povestit până acum despre dimineţile mele. Voi vorbişi despre serile mele.O seară în regrupare are un farmec special. Dacă din motiveprofesionale este foarte importantă, pe plan sufletesc este fascinantă.Şi chiar atunci când devine obişnuinţă, îţi place tot mai multsă fii seară de seară aici, pentru că teatrul în sine îţi dă dependenţăşi trebuie să vii iar şi iar ca să-ţi iei porţia de aer de teatru.Foarte repede, legăturile profesionale se transformă în legăturiafective. Prietenia începe chiar înainte de colaborare. Cumine s-a întâmplat de la sine. Nu încerc să fac o analiză, pot doarsă spun că este o mare onoare să te numeri printre prietenii actorilorde la Naţional, să faci parte din marea familie a Teatrului Naţional.Am avut ocazia să văd acolo o mulţime de oameni, actorisau doar cunoştinţe ale lor, care se întorceau uneori în regruparedoar de dragul unei jumătăţi do oră în acel loc intim şi primitor, cumera atunci. Îmi plăcea forfota aceea. Îmi plăceau oamenii şi locul.Era nemaipomenit.În seara aceea se juca „Numele Trandafirului”. Aveam interviucu băieţii din figuraţie. Nişte aiuriţi simpatici şi inteligenţi cucare am făcut un material superb. De altfel, colectivul care alcătuieştefiguraţia este foarte interesant. Vin aici oameni cu mulţi aniîn spate, care fac asta din tinereţe. Sunt prost plătiţi, dar sunt mândriide ceea ce fac, doar sunt şi ei artişti. Este plăcut, uneori trist, săvezi un bătrânel modest îmbrăcat, cu părul alb căzut pe fruntea încreţită,cum povesteşte că vine de la „filmare” sau îşi aminteşte de4480interviu cu actorul Eusebiu Ştefănescu – fragment –(urmare din numărul anterior)actorii cu care a „jucat” şi careastăzi nu mai sunt... Este şi astao lume, cea a figuraţiei, care întregeştefamilia cea mare.„FIGURAŢIA ÎN SCENĂ”„Se spune despre unulcare nu a făcut mare lucru înviaţa lui că a trecut prin lume cafigurantul pe o scenă. Nu ştiu cât Mihaela Dordeaeste de corectă comparaţia, ştiuînsă că o piesă de teatru sau unfilm fără figuraţie ar fi ca o nuntăfără nuntaşi. Imaginaţi-vă un film ca „Dacii” sau „Ultima noapte dedragoste” fără soldaţi pe câmpurile de luptă, sau scena întruniriielectorale din actul trei al „Scrisorii pierdute” fără asistenţă.Nu-i aşa că ar părea cel puţin o ironie?Figuranţii, chiar dacă nu apar pe afiş, sunt cei fără de carenu se poate. Ei sunt cei care creează pe scenă atmosfera necesarădesfăşurării acţiunii. Ei sunt, în ultimă instanţă, acel „cui” care trebuiebătut ca să nu se dărâme totul.Am întâlnit în Teatrul Naţional Bucureşti zeci de actori fărăreplică, figuranţi în multe spectacole, mândri de ceea ce fac.De la copii la persoane cu părul alb, toţi sunt foarteconcentraţi asupra partiturii, luând în cel mai serios mod răspundereape care le-o creează distribuirea în spectacol.Figuraţia se triază în urma unor anunţuri. Candidaţii seprezintă la vizionare şi regizorul decide cine intră în pâine. Unii, mainorocoşi, sunt aduşi în teatru de rude sau cunoştinţe, apoi rămân înatenţia regizorilor pentru un nou spectacol.[...]Stau de vorbă cu trei „soldaţi” din „Numele Trandafirului”.Sunt tineri şi veseli. Nu par obosiţi de munca depusă la repetiţia depână acum de la „Macbeth”.- Sunt în teatru de doi ani, îmi spune Răzvan. Am începutprin a lucra la tehnic: decor, recuzită... acum fac figuraţie, şi astapentru că îmi place. Este o experienţă interesantă care implică atenţieşi înţelegere pentru a putea comunica cu regizorul în ceea cepriveşte mişcarea scenică, rolul în sine.Figuraţia nu pare mare lucru. Necesită, însă, anumite calităţiprintre care şi aspectul fizic, care are importanţa sa în context.Se fac de asemenea pregătiri pentru lupte: scrimă, de exemplu,ceva cascadorie, în unele piese este nevoie şi de coregrafie.În afară de figuraţia simplă mai apare şi cea cu rol vorbit.Pentru toate aceste aspecte este necesar un mare volum demuncă. Ideea care susţine eforturile celor din figuraţie este pasiuneasinceră şi necondiţionată pentru ceea ce fac. Este frumos şiapoi mai este şi satisfacţia când, la aplauze simt că au contribuit şiei cu ceva la acest succes.Pe lângă astfel de bucurii, tinerii figuranţi sunt încântaţi săstea în preajma unor mari valori ale scenei şi ecranului: Radu Beligan,Mircea Albulescu..[...]Aşa cum mi-au spus tinerii mei interlocutori, figuraţia esteşi o şcoală de viaţă. Înveţi multe lucruri utile pentru viitor în teatru.Înveţi chiar şi cum să minţi, iar minciuna foloseşte uneori în viaţă.Şi dacă de-a lungul timpului cât au făcut figuraţie nu s-augândit că ar putea deveni actori, tentaţia este însă uriaşă.În urmă cu foarte mulţi ani, un tânăr absolvent de liceuavând o statură pe care nu i-o invidia nimeni şi o dicţie la fel – motivpentru care fusese respins la Conservator – pe numele său GrigoreVasiliu, ca să mai facă rost de bani a făcut figuraţie în teatru, ajutatde bunul său prieten Jules Cazaban. După ratarea Conservatorului,îşi vede în continuare de figuraţie până într-o zi când Victor IonPopa pune în scenă piesa lui Sudermann „Stana de piatră”, o dramăcu un final impresionant. Avea nevoie şi de figuraţie aşa că printrealţii îl cheamă şi pe Grigore Vasiliu şi îl pune să joace „un zidar”.Desigur, „zidarul” nu avea de spus nici un cuvânt, trebuia doar să iao expresie de groază la sfârşit. Ei bine, grimasele sale, sincere dealtfel, au fost atât de pline de haz, încât nu numai spectatorii dar şiactorii din scenă au izbucnit în hohote de râs. Finalul dramei a fostdesigur ratat, dar atunci şi-a început cariera unul dintre cei mai mariactori de comedie din România: Grigore Vasiliu-Birlic.www.oglindaliterara.ro(continuare în nr. viitor)


Ce scria înainte de 1990 “dizidentul”Niciolae FasolescuTineri muncitori in creatia literara contemporana Subliniind,in cuvintarea sa la ultima Conferinta pe tara a scriitorilor, ,,rolul deseama al literaturii in formarea si educarea tineretului,,, tovarasulGh. Gheorghiu-Dej spunea: ,,Tinara noastra generatie are nevoiede opere care intruchipeaza idealurile pline de maretie ale epociinoastre, evocind traditiile glorioase de lupta ale poporului, ale claseimuncitoare, cultivind dragostea de patrie, de munca, nazuinta tineretuluispre mari impliniri,,. Aceasta sarcina trasata literaturii esteextrem de semnificativa.În fabrici, pe santiere sau in gospodarii agricole colective, tineretulparticipa cu entuziasm la desavirsirea constructiei socialismului.În conditiile preluarii puterii de catre clasa muncitoare, un reliefdeosebit l-au capatat tinerii muncitori.Membrii brigazilor de munca de la Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu sau din combinatele hunedorene, au devenit personaje predilecteale numeroaselor volume de reportaje sau de povestiri.Vechea noastra literatura, cu o tematica din care viata clasei muncitoareera aproape exclusa, nu s-a preocupat de destinul tinerilormuncitori. Cu idealurile ucise, redusi la o conditie de existenta subumana, tinerii muncitori se ofileau de timpuriu in adincul minelor,in atel ierele fara soare sau in ti pografiile primitive. Cu minime exceptii,nu gasim reflectata in literatura de dinainte de 1944 soarta inspaimintatoarea acestui tineret muncitor, nici lupta lui revolutionara,nici impresionantul tribut platit regimului burghez: Vasile Roaita sauIlie Pintilie sint doar doua dintre multele nume care se pot cita. Cea insemnat Revolutia socialista pentru tot acest tineret osindit la nerealizaree usor de inteles. in peisajul tarii, devenit un imens santier,literatura a surprins nemaipomenita dezlantuire de energii, muncatrepidanta, entuziasmul sutelor de mii de tineri, inchinind o lauda tineretii(cu numele ales de Pop Simion pentru o culegere de reportajedespre tinerii constructori ai caii ferate Salva-Viseu), o laudaefortului uman eliberat. Ceea ce s-a faurit atunci, pe santierele tarii,a fost o noua conditie de existenta. Toti acesti tineri au descoperitatunci bucuria de a trai intr-un climat de necunoscuta pretuire ademnitatii umane. Literatura a consemnat procesul dialectic inceputin anii aceia, la capatul caruia s-a nascut o generatie cu mentalitatisi idealuri comune, cum o numeste un pasionat reporter al Hunedoareicontemporane. O resurectie morala le e comuna multor eroiai epocii respective, oglindita in opere numeroase, semnate de NicolaeTic, Pop Simion, Nicuta Tanase si altii. Amploarea procesuluine-o da povestirea lui Nicuta Tanase, Derbedeii. ,,Derbedeii,, sint tineriproveniti din suburbia marilor orase, ajunsi, sub influenta unuimediu nefast, la o primitiva forma de rezistenta sociala. Izvorita dintr-o conditie de lumpen-proletar i, declasati, conceptia lor despremunca e negativa. Unul dintre eroii povestirii lui Nicuta Tanase,Marin Radus, exclama odata: ,,daca era buna munca, o luau boierii,,.Exclamatia inchide in ea tocmai aceasta conceptie si-o explicain resorturile ei sociale. Reeducarea ,,derbedeilor,,, in imprejurarilede dupa 23 August, va consta tocmai in desfiintarea caracterului demarfa pe care il avea forta de munca in capitalism. Eroismul si devotamentulde care ,,derbedeii,, devin capabili sint numai aparentparadoxale. Frecventa in literatura a motivului renasterii morale a tinerilormuncitori este direct legata de schimbarea atitudinii fata demunca. Si Ilie Cernat, eroul povestirii lui Nicolae Tic, Santier, a traitun asemenea moment crucial, care i-a orientat toata existenta ulterioara:,,De azi inainte - i-a spus cindva eroului un muncitor, carel-a adus pe santier - esti tovarasul Ilie Cernat si, daca i-o arde cuivasa te umileasca, sa ne spui noua,,. Si aici, ca si in cazul ,,derbedeilor,,,s-a produs o schimbare radicala, dar se impune o distinctie.Cernat sau Oniga, din romanul lui Tic Anii tineri, n-au fostniciodata niste declasati, resurectia lor morala constind de fapt in cistigareaunei demnitati pe care burghezia le-o refuzase. Ei, ca siRESTITUTIOAndrei Pop din celalalt roman al lui Tic, Ora sase, devin ,,oameni seriosi,,,cum se exprima acesta din urma, devin adica cineva, cu raspunderisociale. O reminiscenta a vechilor precautii20in fataostilitatii sociale e tendinta acestor eroi de a se inchide20in ei insisi.Climatul nou in=2 0care traiesc ii insenineaza (termenul a mai fostfolosit), insa cu timpul. Oniga pare bataios si dur, dar pastreaza inadincul sufletului o puritate aproape feminina. Personajul isi descoperatreptat un fond de buna-credinta, de naivitate, pe care trecuteleumilinte nu-l putusera destrama. Nu toti eroii - din categoriain discutie, ascund, ca cei pomeniti, o drama etica. Mai exact, modificareapeisajului social determina si o modificare a problematicii.Nedelea (din citeva reportaje si schite ale lui Radu Cosasu) e pe otreapta mai sus a inseninarii. La el, toata energia e absorbita demunca pe santier. Personajul face planuri de viitor, ar vrea sa poataintreprinde un zbor in Luna si, deocamdata, se antreneaza muncindla minus 20 de grade pentru a indeplini angajamentele brigazii.La Nedelea sau la Pavel Porumb (din schita lui Pop Simion, Cercuvintul), definitorii nu mai sint cautarile unei conduite (cautari evidentela Oniga si, intr-o oarecare masura, si la alti eroi ai lui Tic), crizelede constiinta, ci o fermitate partinica specifica muncitorului detip nou. Si eroii lui Tic si cei ai lui Pop Simion din Lauda tineretii eraucapabili de acte de eroism, dar ele nu izvorau neaparat dintr-o constiintainaintata. Distanta de la unii la altii o surprinde Vasile Nicorovici,care intreprinde o minutioasa cercetare (mai mult teoreticainsa) a fizionomiei tinerilor muncitori de la combinatul siderurgic dinHunedoara,=2 0in citeva pagini ale amplului sau reportaj 400 dezile in orasul flacari lor. Se impune o constatare. Tipologia de tinerimuncitori, cercetata aici, se subtiaza considerabil cind e vorba deprezentul socialist al uzinei noastre. Lipsesc conflictele specifice actualeietape de dezvoltare sociala, incercarile scriitorilor de a surprinderelieful nou al tinerilor muncitori raminind timide. Un tip carese anunta interesant, Banica, din mai multe schite ale lui NicolaeTic, reprezinta o ipostaza evoluata a lui Oniga. Socialismul a sedimentatin constiinta eroului valori indestructibile. E pacat ca scriitorula alunecat intr-o curioasa exagerare a laturii de inocenta apersonajului (existenta si la Oniga), care pericliteaza, artistic vorbind,armonia interioara a personajului. Banica are ceva comic inneverosimila lui credulitate, si aceasta - probabil - in afara intentiilorautorului, care l-a vrut un muncitor constient, echilibrat. Mai semnificativami se pare ratarea unui tip cum e Crisan, din Otelul luiConstantin Chirita. Nu se poate spune ca romanul nu a surprinsceva din pulsul uzinei contemporane, din inclestarea creatoare aoamenilor cu otelul. Exista in roman o realitate care e, cu siguranta,a epocii noastre. Crisan insusi e un muncitor inzestrat, promovat detimpuri maistru otelar, urmind facultatea fara sa fie scos din productie.El se apropie, in intentiile autorului, de tipul muncitorului comunist,cu inalta calificare. Numai ca peste premisele interesantecontinute in personaj, peste fondul autentic, autorul a suprapus (?!)citeva clisee (i lustrind unele teze). Crisan este, din aceasta cauza,conventional, neviabil art istic. Absenta unor tipuri reprezentativ e detineri muncitori din literatura noastra actuala se conjuga cu raminereain urma a acesteia in reliefarea vietii noi a clasei muncitoare.Avem reportaje frumoase despre muncitorii de azi, nu si un bunroman. Acesta va trebui sa transfigureze artistic nenumaratele probleme,viata intensa si pasionanta din uzina contemporana, in caretinerii ocupa un loc insemnat. Devotamentul si eroismul acestor tineri,nascuti si crescuti dupa eliberare, educati in spiritul moraleicomuniste, trebuie sa faca obiectul unor opere pe masura cerintelorepocii noastre.Nicolae Manolescu(Text reprodus din ,,Contemporanul,,, nr. 18, din 4 mai 1962;iata deci cine se lupta azi cu asa-zisii national-comunisti!)www.oglindaliterara.ro 4481


AMPRENTE„Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici...”...Observ în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai alespe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu - din partea unortineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubitori ai luiEminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: “Nu m-ar deranjacomentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat,aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate,nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii sădiscute la noi.” Am citat din prima ocurenţă oferită de GOOGLE latema “Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoricchiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei luiEminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fostun credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – înresorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţiaorganicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare).Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniulartistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii)poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul– aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare.“Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sînt la fel demari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Oricealtă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”Dl. Răzvan Codrescu, cu care dorin să stăm de vorbă, analizează,pentru a ajunge la ceastă concluzie, biografia, poezia şiziaristica lui Eminescu. Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmălucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, depildă,aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fiprimat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vecheacuviinţă, dar un suflet religios nu era.” De unde această informaţie?!Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surseautorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin înaceastă privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despreGheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu” din 1909: “...obijnuiasă-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şiospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf.Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică,unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul câtşi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi desărbătoasre de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioaseîn mod strict.” (p.34-35) Corneliu Botez notează că deţineinformaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilorşi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioadainterbelică, un document foarte important: fotografia unuiprieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatelecăreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu,23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneaula Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încădin 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”,deci voia să fugă de sufixul “-ovici”). Mai pot adăuga nu doar ce ştietoată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţalângă casă - dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, VasileEminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-astabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţăşi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativdacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături debiserică. Şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminoviuci trăgea, în Bucureşti,la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cuştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp(or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil chiar de o locuinţădin jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute alelui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropiereaunor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.Mi se pare interesant de recitit poemul “Melancolie” (1876)din perpectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru.Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela luiAry Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră.Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn: “Biserică ‘n ruină /Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (...) Drept preot toarce-ungrier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub în-4482vechitul mur.” (Ca să fie cari, nupoate fi vorba de ciment saucărămidă: trebuie lemn; aici sereferă la câlţii care leagă frescade peretele cioplit al bisericii).Când compară atât de aplicat sufletulomului cu o biserică – nu sepoate vorbi de creştinism la Eminescu?Prin această construcţiedin lemn “cuvioasă, tristă” batevântul iar “Năuntrul ei pe stâlpii,păreţi, iconostas / AbiaNae Georgescuconture triste şi umbre aurămas.” Urmerază afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşteicoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “Şi ‘n sufletumipusese poveştile-i feerici, /Dar de-ale vieţii valuri, de alfurtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas./ Învan mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic,vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mânamiţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu...” Desacralizarealumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”,dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de consluzieîn cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”. Trebuie să ai,însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivistprecum Răzvan Codrescu nu e cazul. Dânsul continuă să batăcâmpii fără graţie: ” Mama – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “maievlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpîn [al Ipoteştilor– n. n.] Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţade lemn”[15], fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti.Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie[16], dar asuprapropriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreoinfluenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblatpe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre carierapreoţească sau spre monahism (deşi ne aflăm în Bucovinavechilor vetre mănăstireşti” (aici trimite de două ori la G.Călinescu,cel din 1933: acolo stă cu informaţia). Doar că: în Bucovina se aflădl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţade la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală,Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretarea gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) –dar raţionamentul final este de tot hilar.Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi aiRalucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ)– şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton(Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având ofiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Ralucaa mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică,Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă– şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasăîntre mătuşi.Cea mai importantă este Maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi.Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmăritpe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea laAgafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa laviaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestitede călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţiaeste în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu eelev care să fi citit “Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are labază bazme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.Mai puţină lume ştie, însă, că Maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şiHarietta, care şedeau în gazdă sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetulde femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispusla un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-lajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar oarvună.www.oglindaliterara.ro(continuare în nr. viitor)


POEZIEDAN BRUDAŞCUVASILE COCARCEAStatuiTrec obosit şi absent prin oraşuldoldora de statuişi simt cum mă striveşte istoria.Parc-aud vaiete, nesfârşite vaieteIar în aer miros de sânge,De stârvuri putrezite,De molime care-au ucis atâtea fiinţeneputincioaseBronzul statuilor şi piatraRoasă de ploaie, cu patina scurgeriiireversibile aVremii, rămân nepăsătoare la zboruljucăuşAl porumbeilor, dar şi la zecile deturiştiOpriţi pentru o fotografiePe care peste ani o vor arătanepoţilorSau cu care îşi vor justifica irosireatimpuluiÎn încercarea de-a descifraCeva atât de banal şi evident, banalde evident,Timpul nu se lasă păcălitNici de bronzul statuilorNici de cei care cred că-nţelegCeva din scurgerea luiTrec obosit şi absent prin oraşul plinde statuiŞi nu duc cu mine decât nevoiaIrepetabilă de-a mă înţelegeDe-a înţelege lacrimaCe pare să-ţi ude obrazulDeziluzieAm lăsat, pentru o clipă, în urmăoraşulCu vacarmul şi cu frivolitatea lui enervantăŞi m-am afundat în noroiul uliţeiCe duce spre obârşii.Văd în stânga şi-n dreapta ulucii putreziţiSau casele cu ţigle sparte şi pereţiscorojiţi.Mă aşteptam să regăsesc linişteadupăCare tânjesc, dar lătratul înfundat alunui câineŢipetele unei gaiţe sau pur şi simpluDuduitul înecat al unui tractor vechiMă fac să constat că sunt departe deceea ceAm visat.Înaintez, totuşi, cu paşi nesiguri,încercândSă redescopăr vremurile copilăriei,Dar nu găsesc decât noroi, casepărăsite,Grămezi de gunoaie la margine dedrumŞi diforme sticle de plasticSatul pe care mi-l imaginamA încetat să mai existe sau s-o fi refugiatŞi el în trecut şi stă ascuns undevaLiniştea pe care am dorit-o e, larându-i,De-acuma doar un clişeuIar când pantoful mise-mpotmoleşteÎn noroiul uliţei, mătrezesc întrebândumăIritat şi derutat:La ce e bună fugadupă Himere?SingurătateDe-atâtea ori bătrânul schilod îmispunea,Iar eu, prea grăbit, treceam indiferentMai departe, mai departe, de fapt,Fugeam de mine însumi, că omul,oricâtAr părea de greu de crezut,Rămâne totdeauna singur în clipeledecisive,Că mereu trădarea celor din jurNu-şi va putea ascunde colţii.Că iubirea – ce jalnic clişeu! –Există doar în reclamele siropoase.Acum, când mulţi joacă şah în parc,Citesc ziare de scandal şi,Indiferent de guvern, înjură puterea şiSe plâng de inflaţie, de pensii mici,Invocă criza şi văd peste totScenarii apocaliptice, puse la cale defrancmasoni,Obosit şi dezgustat,Îmi amintesc cuvintele bătrânuluischilodCe aştepta mereu să-i aduc ţigări ieftineŞi calmante, şi-i dau atâta dreptate:La durere şi necaz eşti singur,Nu e nimeni care-ţi simte cu adevăratnelinişteaNici dispus să-mpartă cu tine eşeculsau măcar singurătatea.ClepsidraFirele de nisip mi se scurgPrintre degeteEle sunt de fapt clipeleUnei vieţi irositeCe păcat că nu potÎntoarce clepsidraŞi relua totul de la început.Iluzii pierduteMă uit uneori în oglindăŞi-ţi văd chipulMă-ntreb atunciUnde-au dispărut totuşi clipeleCând îmi doreamSă fiu fericitSă fim fericiţi şi puterniciÎn lupta căreia trebuia să-iFacem faţă clipă de clipăMă uit din nou în oglindăŞi-n locul chipului tăuVăd doar un gol imensCare-a-nghiţitŞi clipele când speram că maiSunt posibileZborul, iubirea, speranţaDar apele oglinzii lasăSă se vadă doar nişte iluzii pierdute.Vasile Cocarcea: născut la 15 septembrie 1948, însatul Stejăreni, raionul Străşeni. Studii: 1966 –şcoala medie din satul Lozova, raionul Străşeni.1972 – Universitatea de Stat din Moldova, facultateade istorie. Activitatea profesională: anii 1972– 1982, profesor de istorie în şcolile de culturăgenerală din raioanele Grigoriopol, Nisporeni şiOrhei, metodist pregătire militară, iar apoi inspectoral Secţiei raionale de învăţământ Orhei; anii1984 – 1985 – secretar responsabil al Societăţiiraionale Orhei „Ştiinţa”; între anii 1985 – 1991 – instructoral Comitetului raional Orhei Moldova,secţia ideologie; anii 1991-1992 – profesor de istorieal şcolii de 8 ani din satul Mălăeşti, raionulOrhei; anii 1992-1998 – şef de Secţie generală alAgenţiei teritoriale Orhei pentru privatizare; anii1998-2000 – specialist relaţii cu publicul al ProgramuluiNaţional „Pământ”; anii 2000-2002 – specialistprotecţie civilă al primăriei oraşul Orhei, iarapoi şef – adjunct al Agenţiei teritoriale Orhei alComisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Din aprilie2003 – specialist – coordonator al Agenţiei pentruOcuparea Forţei de Muncă a raionului Orhei. Înanul 2004 publică prima carte de versuri „Steauadivină…” În anul 2008 publică a doua carte de versuri„Drumul afirmării”. Colaborează la diverse revisteliterare din ţară şi de peste hotare. Multe dinversurile sale sunt cântate. Colaborează cu compozitoridin Republica Moldova.(red)Ştefan cel mare şi sfânt„Sfântă şi hotărâtoare stă în istoriaMoldovei ziua de 12 aprilie, Joia Mare, aanului 1457, când din mila Celui-de sus, seaşază Ştefan, vrednic nepot al lui Alexandrucel Bun, în scaunul domnesc de laSuceava”(Alexandru Vlahuţă)Era o vreme caldă, în miez de primăvară,Când vestea răzbunării cuprinse-ntreagaŢară;Pornisem spre Suceava cu oastea demunteniCa să răzbun pe tatăl ucis la ReuşeniDe către Aron-Vodă, la nuntă într-o noapte,Un vânzător de ţară şi ucigaş de frate!Răzeşii de prin sate cu flori te-au întâlnit ,Dorindu-ţi pretutindeni urări de bun venit,Veni să te susţină lângă Bacău şi ei,Arcaşii din Soroca, Lăpuşna şi Orhei,Aici te întâlniră, ca-n zi de sărbătoare,Boierii şi curtenii cu pâine şi cu sare.Lângă Joldeşti şi Orbie dreptate-a biruti,Iar ticălosul crima cu capul şi-a plătit!Pe câmpul Direptăţii venit-a cu-nchinare,Cu Teoctist în frunte, Întreaga Adunare,Părea că însuşi Cerul de sus îţi cuvânta:„Să ne domneşti cu slavă mulţi ani, Măriata!”…Aproape cinci decenii tu Ţara ne-ai păzitŞi ca un bun părinte pe toţi ne-ai ocrotit.De ale Tale fapte şi azi ne-aduc aminteCetăţile măreţe, lăcaşurile sfinte.Nu vor uita vrăşmaşii bătaia ce-au mâncat-oAtunci când cu securea moşia ne-au călcato:La Baia-n miez de noapte maghiarii lui Corvin,Iar leşii tras-au plugul în Codrii din Cosmin.Luau în dinţi pământul, fugind de groaza lui,Tătarii lângă Lipnic şi turcii la Vaslui!Ostaşii Tăi ştiut-au să lupte şi să moarăPentru domnie, lege, întregul neam şi Ţară.Plecând în nemurire, Tu ne-ai rugat pe noi:„Spre binele Moldovei, iubiţi-vă-ntre voi!”Şi cât va fi suflare română pe pământTu, vrednice stăpâne, ne eşti Mare şi Sfânt!www.oglindaliterara.ro 4483


JURNAL NECONVENŢIONAL19 august 2007De câtva timp mă bântuie spectrul structurii mele biochimice,în raport cu antropologia, întrezărite datorită unui medic american(de origine italiană), Peter J. D’Adamo, care a scris o carte dediete adecvate grupelor sanguine (Eat Right 4 Your Type, în original),tradusă şi în româneşte (cu un titlu prea lung-complicat spre a meritaredat). Lucrarea nu-i grozavă, fiindcă e redactată într-un stil comercialistgăunos – chipurile literar – şi se bazează pe alimentaţia lamodă sau la îndemână în America (SUA) şi poate în Occidentul european.În mare parte este inutilizabilă de către hrănitorii cu alte tradiţii.Cu toate acestea, rămâne interesantă pentru unele potriveli şisugestii, şi se dovedeşte captivantă prin perspectiva genetic-antropologicăpe care o deschide în treacăt.Personal, mi-am descoperit (explicat) cu surprindere preferinţeleşi tendinţele sub grila pusă pe grupa mea (0). Gustul carnivor,în primul rând. Apoi indiferenţa şi chiar alergia la multe vegetale...Conservatorismul, ba încă rezistenţa înverşunată la schimbarea aptitudiniloralimentare, la noutăţile culinare, la amestecurile şi rafinamenteleexotice, la condimente. Recunosc şi anumite apetenţe ce artrebui să-mi fie străine – pentru pâine, lactate, cafea etc. – şi nu-misunt, din cauza îndelungii obişnuinţe, sau, dimpotrivă, ce mi-ar prindebine să le capăt (pt. peşte, de exemplu).Însă de-a binelea m-a sedus viziunea vechimii tipului meu desânge. Este infinit mai puternică decât dibuielile zodiacal-mitologice.Când mă închipui trăgându-mă din primii oameni, vânătorii-culegătoricare aveau toţi (până pe la 20 000 î. e. n.) grupa 0, mă apucă o visătoriece dă greutate, semnificaţie zbaterii mele de a regăsi rădăcinileneamului şi ale umanităţii. Pe urmă, ştiind deja că eu şiconsanguinii mei – în sensul cel mai literal al termenului – suntemdonatori universali, mai aflând şi că predominăm numeric în lume,înţeleg de ce s-a trezit în mine o vocaţie de om generic şi planetar,homo universalis, ca în aspiraţia renascentiştilor, cu diferenţa că m-am văzut (oare?) totodată un nimic, un „zero” existenţial. Ceea cemi-am luat adesea drept o paranoia cognitivă s-ar putea să fie un imperatival sinelui din sângele meu! Dar, deşi mă admit ca un produsal unui nou ´spirit al timpului’, care vrea să cuprindă globalitatea, m-aş sinucide dacă aş simţi că prin elanul meu contribui la globalizareaprefigurată de vreun imperialism, oricare ar fi el: american, rusesc,chinezesc, musulman...Apropo de musulmanii şi evreii care zguduie placa turnantă aomenirii: idiomatic înrudiţi, între ei se cască o imensă crevasă genetică.Pe cât mi se lasă să pricep, arabii (cel puţin cei din Irak şi Maroc)sunt predominant de grupă 0, în timp ce evreii (şi aşkenazii şi sefarzii)aparţin grupei B.Din lucrarea amintită şi din altele reţin că semenii mei din Europase găsesc mai ales printre (ordine descrescătoare): spanioli,suedezi, danezi, francezi şi poate basci (în legătură cu care informaţiilesunt contradictorii). Destui – dar mai puţini decât purtătorii deA – se află printre: englezi, greci, germani, islandezi, irlandezi, lituanieni,finlandezi, ruşi, armeni... Cei mai numeroşi sunt îndepărtaţigeografic: amerindienii din nord şi sud (aproape 100 %), eschimoşii,filipinezii, aborigenii australieni de vest...Care o fi procentajul grupei 0 în România? Probabil ridicat, însăinferior grupei A (de căutat pe Internet?). Dar în Elveţia? În Alpi, în general,şi în Caucaz trebuie să „fim” mulţi.Grupa soţiei şi copiilor mei, A, era a agricultorilor neolitici. A apărutprin mutaţie genetică – din 0 – acum vreo 20 de milenii şi a atinsapogeul după 10 000 î. Hr. în Orientul Apropiat, cuprinzând Europaîntr-o triplă îmbrăţişare: pe la sud-vest, pe valea Dunării şi pe la estde M. Neagră. Astăzi, se întâlneşte masiv de-a lungul Mediteranei,Adriaticii, Egeei – mai ales în Corsica, Sardinia, Spania, Turcia, Balcani.Dar întreaga Europă e dominată de A (scădere procentuală dela vest spre est), precum şi Africa de Nord, până la saharieni. Dintremedio-orientali, arabii aparţin acestui tip în proporţie de 40 %. În fine,există grupuri masive de asemenea indivizi, probabil rezultatul unormigraţii timpurii (preneolitice?), şi în alte părţi ale lumii: de ex., Japonia,Australia (aborigenii estici şi sudici).Potrivit lui D’Adamo, indo-europenii timpurii ar fi fost purtătoride grupă A, lucru de care eu mă îndoiesc. Mi-i reprezint mai degrabăca prim vehicul al grupei B către Europa şi India.Totuşi, prea serios tratez chestiile astea. Hai s-o iau mai altfel.De pildă, printr-o întrebare „subtilă”: ce fel de sânge o fi curs în venele4484Despre grupa sanguinăpatriarhului Noe? Nedescinzândnici din Abel „păstorul”, nici dinCain „lucrătorul de pământ”, ci dinSet, pare să fi avut 0. Cu condiţiaca mama sa (nenumită – necunoscută?)să nu fi fost „agrariană”.Deci nu este exclus,ţinând cont şi de timpul în care atrăit – înainte şi după cca 5500 î.Hr. (Potopul biblic, zonal) – să fiIoan Dumitru Denciuavut A.Şi dezbaterea ar trebui săcontinue cât priveşte pe fiii săi,unde iarăşi problema mamei (ştim măcar că era una singură) intervine.S-o tăiem însă, scurt, decizând că Jafet (= caucazienii) a primit0, Ham (= africanii de Nord) A şi Sem (= asiaticii, într-o întâie instanţăsumerienii), printr-o minune de mutaţie, B. Din ultimul or fi venitîn Europa valurile acelea kurgan (IE, în cheia Marijei Gimbutas) dinstepă? Sau din primul?Vasăzică, în timp ce locuitorii din valea Dunării, fugiţi de pe malurilefostului lac dulce devenit Marea Neagră, intrau adânc în Europa,mâncând pe rupte cereale (linte, mei, grâu) şi legume (mazăre,fasole etc.), iar pre-egiptenii învăţau să cultive mâlurile Nilului, iafetiţiise îndeletniceau cu vânătoarea – sub tutela semitoizilor păstori –şi se înmulţeau rapid, hrănindu-se cu carne şi cu poame. Asta sprereîntărirea grupei 0, slăbită de expansiunea agricultorilor şi de mutaţiagenetică din Asia Centrală. Căci, să ne înţelegem, mai existau şi alţioameni decât „noezienii”, de vreme ce Potopul acestora nu fuseseuniversal. În Carpaţi – Alpi – Pirinei şi pe coastele sau în insulele atlantice,plus în nordul palearctic abia dezgolit de gheţari, ca să numai vorbim de meleagurile americane, persistau „adamiţi” 0-sanguini,iar în Orientul (mai) Îndepărtat urmaşi ai lui Cain (= proto-chinezii?)perfecţionau varianta asiatică a agriculturii, bazată pe orez. Aceştias-au extins în sud-estul continentului, apoi au trecut din insulă în insulăpână în Australia, împingând lateral şi înainte pe aborigenii vânătorişi pescari. Cam aşa, cu trecutul acela de început de civilizaţie.Cum stăm cu viitorul?Pornind de la constatarea că noi „carnivorii” suntem şi azi majoritari,îmi place să cred că ne va merge bine până în pânzele albe,religia „mea” spiritualistă fiind menită să se întoarcă în triumf.Grupa A, maternalistă, pare plafonată, deoarece agrarianismul– chiar în versiune ecologică – nu se mai dezvoltă, ci dimpotrivă. Şiapoi, se consumă tot mai puţină pâine, cel puţin în Occidentul euroatlantic!Da, dar italienii şi pe urma lor alţii o supracompenseazăcu pastele (reacţie firească). Poate şi soia, din care se fac false cărnuri,false uleiuri, false caşcavaluri ş. a., e o compensaţie. Astfel o fişi misteriosul tofu al lui D’Adamo. Însă chinezii şi alţi sud-estasiaticicontinuă să înfulece enorm de mult orez, după ce i-au nărăvitla el şi pe (aproape foştii) mâncători de mei, grâu, porumb. Africaniis-or fi lăsat de sorg?Grupa B, paternalistă, pare şi ea stopată – dacă n-o potenţeazăruşii şi masivele hemoragii central-asiatice. După ce a indus Occidentuluiun gust accentuat pentru iaurturi, se află că ele conţin nu ştiuce periculoasă substanţă. Iar băuturile tari nu prea se mai fac dinlapte de iapă!Rămâne să ne concureze AB-ul, grupa cea mai potrivită vieţiiactuale, cea mai adaptabilă, dar şi cea mai fragilă. (Cică ar fi a multor„tămăduitori şi învăţători spirituali”. Ba ar fi fost şi a lui Iisus, pretind„analiştii” giulgiului de la Torino, cu toate că savanţii ricaneazăcă până acum 10-12 secole nu exista acest tip de sânge.) Deocamdată,suge încă din A şi B, însă când nu va mai avea nimic din ele (şidin anticorpii lor) se va atinge de noi, 0-urile. Spre anularea noastră?Nu este posibil, deoarece şi-ar tăia baza imunologică. Trebuie, înghiţindu-nepe noi (în procesul de globalizare) să dea naştere uneigrupe „universale” AB0? Poate. Dar aceasta, fără o injecţie extraterestrăde 00, ar marca sfârşitul lui Homo sapiens sapiens.Bănuiesc că Marele Sine (Dumnezeu) are grupa „eterică” 0.Totuşi, cu zero tăiat sau netăiat (înăuntru, nu împrejur), secretor (=plin) sau non-secretor (= gol), misterios (M) sau simplu necunoscut(N), cu Rh pozitiv ori negativ? După câte ştiu, nu există un Rh neutru– prin urmare, nu ne tragem dintr-o maimuţă divină. Şi nu sper săgăsesc la capăt de drum un mister de ne(re)cunoscut.www.oglindaliterara.ro


Actualitatea informaţiilor prezentate deNicolae Milescu Spătaru în Jurnal decălătorie în China şi Descrierea ChineiESEUStanding out as one of the first Eastern Europeans tohave pulled down the “barriers” of the Great Wall toenter an “ever hiding” country and Nation – China –the enlightened Moldavian scholar Nicolae MilescuSpătaru sets up over the centuries as one the firstcultural anthropologists, ethnographers and foundersof the Oriental discourse. His two main writings aboutChina and the Far East, Travel Journal to Chinaand The Description of China prove to be nowadaysas real as they were when their author wrotethem. The present-day China and its inhabitants displayan astounding similarity and resemblance totheir three centuries old description. This researchwork tries to prove that the accuracy of the informationprovided by Nicolae Milescu Spătaru’s two mostfamous writings is astonishing when considered diachronicallyand comparatively with the newest publishedimpressions on China of contemporaryscholars and travellers to the Far East. Once again,contemporary Romanian Oriental discourse bringsforth the wit, wisdom and the “spy” qualities of thefirst Russian Ambassador and Romanian traveller tothe ever well-guarded China.Pentru călătorul în Orient al sfârşitului de secol alXX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea, informaţiile pe caredocumentele Omului de stat, Nicolae Milescu Spătaru, le furnizeazăpot părea desuete. Pentru un rus care ţine într-unungher al subconştientului falsa ipoteză cum că ambasadorulde import era de-al neamului său, lucrările diplomatuluimoldovean sunt motiv de mândrie naţională şi stau şi azi labaza relaţiilor sino-ruseşti. Pentru un român, mai ales pentruun moldovean cu spiritul ascuţit ancestral de rodul podgoriilorprincipatului dar mai ales de „călcările” migratorilor, DescriereaChinei şi Documentul de Stat al ambasadei la Pekindin 1675 a lui Nicolae Spătaru sunt evidenţe ale unei „hiriadânci şi minţi luminate”, ale faptului că „nasc şi la Moldovaoameni”.Însă, după ce o întreagă literatură universală şi naţionalăau făcut înconjurul Orientului (Dugan, 2007, p.17-18),cele două lucrări ale lui Nicolae Spătaru pot fi pe drept cuvântvăzute ca întemeietoare ale unui discurs orientalistic avant lalettre. Divagând oarecum de la subiect, Edward Said (Lodge,1998, p.294), afirma că „începând cu secolul al XVIII-lea, caperioadă de înfiinţare a Orientalismului ca şi curent literar,acesta se conturează ca o „instituţie bine închegată” care vizeazăOrientul în sensul că-şi propune să vorbească despreacesta, emiţând păreri, creând opinii, descriindu-l, predândulîn şcoli, stabilindu-i caracteristicile, chiar guvernându-l; pescurt, Orientalismul devine modul Vestului de a domina, restructuraşi a -şi întinde autoritatea asupra Orientului.” Criticaliterară şi istoriografia sunt de comun acord atunci când considerălucrările demnitarului moldovean ca fiind de excepţie,primele din literatura rusă (Bărbulescu, 1975, p. XI) care vorbescpe larg despre China şi mult mai complete în comparaţiecu celelalte lucrări contemporane care tratau acelaşisubiect în literatura universală (Baddeley , 1919, p.195).Înscriindu-se în literatura memorialistică de călătorie şi defactură socio-politico-istorică, Descrierea Chinei şi Jurnalulde călătorie în China impresionează pe cititor nu atât prin calitatealimbajului şi prin stil, limba în care au fost scrise celedouă lucrări negăsindu-şi încă făgaşul literar la vremea cândau fost redactate, ci prin acurateţea informaţiilor, calitatea şti-inţifică a acestora, mai alesatunci când e vorba de descrierigeografice sau evenimenteistorice. Stilul aproapeepopeic al lucrărilor se datoreazăîn special evenimentelorrelatate, dificultăţilor Oana Dugancălătoriei dar şi noutăţilor inedite:prima descriere în etnografiarusă a poporului ostiac,descrierea lacului Baikal, aluzii istorice, consemnări economice,legende locale. (Bărbulescu, 1974, p. IX) Astfel, sincronicvorbind, faima lui Nicolae Spătaru s-a datorat mai alesaudienţei pe care lucrările sale au avut-o din punct de vederegeografic, politic, istoric şi etnografic, dar şi intertextualităţiipe care Descrierea Chinei a creat-o atât la propria-iîntocmire cât şi la naşterea altor lucrări despre Orientul Îndepărtat(Bărbulescu, 1974, p.VII)Aşadar, pentru cititorul modern, eventual călător înOrient şi mai ales la Porţile Chinei contemporane, lucrărilediplomatului moldovean pot stârni la prima vedere doarumbre de nostalgie şi gustul unor vremi de mult apuse. Bunădelectare pe parcursul unei călătorii aeriene de peste şaptesprezeceore, lucrările lui Milescu Spătaru impresioneazămai ales pe cel ce deja a pus piciorul în Orientul Îndepărtatşi este nevoit a face faţă unei culturi încă milenare, profundtradiţionaliste, total diferită de civilizaţia Occidentului fiindcă,dacă aşa cum am demonstrat, sincronic vorbind erudiţiaSpătarului a impresionat şi chiar a stârnit invidii şi pentru căa dus la reuşita misiunii dar şi prin valoarea ştiinţifică incontestabilă,diacronic, aceleaşi lucrări uimesc prin actualitatearealităţilor prezentate. Desigur, nu mai e vorba de geografieşi etnografie ci de o ramură ştiinţifică ce ia amploare mai alesîn secolul al XXI-lea, anume antropologia, mai ales antropologiaculturală. Prin acest aspect, operele sale privitoare laOrientul Îndepărtat îi asigură acestuia nu numai universalitateaci recunoaşterea calităţilor şi erudiţiei sale peste timp,fiind printre cei mai documentaţi autori care, şi din punct devedere antropologic au descris Orientul.Dacă la o primă lectură pentru cititorul secolului alXXI-lea, atât Descrierea Chinei dar mai ales Stateini Spisokplac pentru caracterul vivace al naraţiunii, dând impresia prezenţeişi participării lectorului la călătorie cât şi la toate evenimentelepetrecute, la o a doua lectură se pot conturacalităţi şi defecte ale unui popor, o întreagă psihologie sinicăşi extrem-orientală, obiceiuri, tradiţii, habitudini medicale, diferenţeculturale dar mai ales „subţirea inteligenţă” a moldavului,crescut la Porţile Levantului, abilităţile sale de marediplomat, fin cunoscător al spiritului şi psihologiei orientaluluiîncă din îndelungata practică la Constantinopol. La o a treialectură, mai ales pentru cel care a fost dus de destin la marginileAsiei şi este nevoit a „îndura multe suferinţi”, asemeniiezuiţilor lui Verbiest, doar pentru faptul că este străin în „ŢaraSurâsului” şi doreşte a nu-şi schimba identitatea culturală,naţională şi religioasă, cu alte cuvinte nu se lasă „sinizat”,Documentul de Stat al lui Nicolae Milescu Spătaru se dovedeştede un real folos, un ajutor nesperat care-i dă cheia succesului„diplomatic” în relaţia cu orientalul şi psihologiaacestuia, indicându-i punctele sale slabe, aceleaşi şi astăzi,ca intoleranţa, lipsa de informaţie cu privire la habitudinile şirelaţiile sociale internaţionale, închistarea în tradiţia-i milenarăcu dublul său tăiş, oportunismul, dorinţa unilaterală decâştig, lipsa de onestitate, distorsionarea criteriilor valoriceîn scopuri personale, naţionalism şi orgoliu exacerbat pânăla paranoia naţională. Tuturor acestor „maladii” extrem-orientale,fineţea psihologică a Spătarului Nicolae Milescu le-agăsit leac peste timp, valabil şi-n secolul al XXI-lea.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4485


IN MEMORIAM4486MamaTrecuse un an şi ceva desecetă şi mama venise de pestemunţi şi ape ca să mă vadă. Stăteamîn bucătărie, unde se foiaude zor nurorile stăpînei şi nu găseamce aş putea să-i spunmamei. Aş fi vrut să mă plîng devaca aceea plină de bube cezburda întruna prin livezilestrăine, frecîndu-se de pomi pînăcădeau fructele. Aş fi vrut să oîntreb de ce mă blestemă şi huiduielumea, doar nu-i vaca mea?Stelian BaboiStăpîna îmi spuse:- Lică, na cheile de la pod şiadă o veşcă de tărîţe pentru mama ta.- Sînt mucegăite, la ce bun să le care pe tren?- În ţinutul vostru oamenii mîncă orice.- Nu întotdeauna mîncă orice, răspunse mama.- De ce vă ţineţi mîndri, ştiu eu ce mîncaţi, zise o noră.- Lică, de ce faci nazuri, nu mi-ai spus tu că ai mîncat susăică?zise o altă noră.Mama rîse, aşa cum rîd femeile cînd nu pot să se certe.Cînd m-am întors, mama mesteca o mămăligă de zile mari.Stăpîna şi nurorile stăteau în jurul ceaunului, urmăreau cum se suceşteşi răsuceşte melesteul cînd în dreapta, cînd în stînga şi o întrebauprostite:- Are să fie mai ceva decît a noastră!?- A’mneavoastră se cheamă terci, n-are nici un dumnezeu, răspundeamama.Iarăşi melesteul se pălea de palme, se adîncea în pasta galbenă,se rotea într-un fel ciudat cum nu se învîrtise niciodată în mîinilecuiva. Mama se uita la mine, vai, ce ochi calzi avea! şi mie îmivenea să plîng. Mamă, goana aceea în spirale frînte a melesteuluimi-a amăgit ochiul şi am simţit că tu alergi din urma mea după vacaaceea.Abia cînd i-ai arătat cu deget poruncitor stăpînei să-ţi deiecana cu apă, mi-am revenit în fire.Mama a răsturnat, clătinîndu-l, ceaunul pe masă. Aburi bogaţi,fierbinţi năpădiră bucătăria şi femeile se înăduşeau, nu-şi regăseauvocile şi nici nu se puteau zări una pe alta: se pierduseră în ceaţamămăligii.Dintr-o dată încăperea se limpezi de o lumină verde. Femeilese desprinseră de lîngă pereţi, parcă le văd şi-acum, şi păşeau tiptil,cu mîinile întinse, lungite de foame, spre masă. Rupeau hapsîndin mămăligă, se înghionteau şi certau din priviri pentru orice firimiturăscăpată jos.Mama se uita cu durere la soarele de pe masă cum dispare,fără ca eu să mă pot înfrupta din el.Sania cu zurgălăiTrenul foamei ne lăsase într-o gară ninsă, fără suflare de omîn ea. Tîrziu a apărut cineva şi a strigat la noi, într-o limbă stîlcită,să ieşim din hardughia aia, că-i nemăturată. Bietul, nu bănuia căveneam din ţinuturile secetoase, unde nici păduchii nu mai aveauce mînca.Aşteptam înghesuiţi, flămînzi, speriaţi de ce are să se întîmplecu noi; însă nici unul nu ne gîndeam la moarte: eram prea plăpînzipentru aşa ceva. Careva încercă să iasă, dar nu l-am lăsat: ne erateamă că are să cerşească. Noi eram de la ţară, ne era ruşine săspunem străinilor că ne e foame.Uşa căzu din balamale şi în prag apăru un om în haine negre,de suman. Ne făcu semn din biciuşcă: “Hai, băieţi, sania e aici!”Caii tropoteau întruna şi noi simţeam cum se întunecă, cumcreşte luna sub un deal necunoscut. Fugeam de ţinuturile sărăcitede soare şi ne era frică că acuş unul dintre noi, poate cel mai slabdintre slabi, va plînge după ele. Omul ne întrebă:- De ce nu vorbiţi, vă e foame?Noi auzeam clinchetul zurgălăilor, foşnetul tălpicilor prin zăpadăşi de plăcere simţeam că o să ameţim de nu deschidem gura.www.oglindaliterara.roCareva se răsuci printre noi, să-şi facă loc pentru a vorbi, dar i-amastupat obrazul şi am început să murmurăm încet, din cerul gurii:Sanie cu zurgălăi,Frumoşi sînt căluţii tăi.Săniuţă-sănioară...Omul lăsă frîul în voie şi prinse să cînte cu un semiton mai jos,de ne strică tot cheful. El se gîndea la “Du-mă la mîndruţa iară” şinoi la “Du-ne în cîmpul de an-vară”, cînd orzoaica nu mai încăpuseîn hambarele ţinutului de o aruncaseră oamenii la porci.Galopa sania către ţinutul roditor, deasupra căruia se arăta olună moale, de smîntînă şi noi cîntam întruna, fără să nu uităm înapoi“Frumoşi sînt căluţii tăi”, ca şi cum am fi fost o şleahtă de copiivagabonzi, rătăcită prin lume.Numai noi ştiam cum cîntam atunci.Mama şi lunaErau mulţi kilometri pînă la spital şi mama ştia lucrul acesta.Cînd am plecat de-acasă eram grăbit şi am uitat zurgălăii la hamurişi mama mi-a spus să-i înfund cu fîn.Luna nu răsărise şi mama mi-a zis să aprind felinarul că-l ţineea în braţe.Cînd am ajuns la fîntîna Alimarului, caii au tras singuri la teică.Şi-n timp ce se adăpau a răsărit luna. Mama m-a rugat să sting felinarul,că e păcat să ardă fitilul degeaba. “Pe urmă, mi-a zis ea, aresă te suduie taică-tău că ai făcut risipă de gaz.”Luna era palidă, fără viaţă, şi mama mi-a zis:- Au s-o mănînce vîrcolacii, Steli!I-am răspuns:- Nu-ţi fă griji degeaba, îs superstiţii!- Tu eşti intelectual, de aceea nu crezi ce spun eu.Am oprit caii şi mama a coborît. S-a prins de inima căruţii şimergea încovoiată, fără tragere de inimă. Cînd treceam pe lîngăpădurea de mesteceni, ea a început să tremure. I-am spus:- Am să mîn încet, urcă-te, că ai obosit!- Mi-e frică, auzi cum bat duhurile rele cu oasele morţilor înmesteceni?- Eu n-aud nimic, ţi se pare.- Tu eşti tînăr, n-ai cum să auzi.După ce am trecut de pădure, mama s-a liniştit. Am scos dinfundul corlatei o sticlă de vin, am băut şi a băut şi ea cu toate că n-avea voie. Luna urca pe cer încet, nu o ajutau puterile. Mama, dupăce s-a învelit, m-a întrebat:- Voi sînteţi zece şi eu una. Oare la care să ţin mai mult?- La toţi ţin, dar nu pot să-mi împart inima în zece.- Lasă-ţi inima în pace, ai nevoie de ea acum!- Taică-tu a fost beţiv şi curvar şi voi nu-l iubiţi. Să aveţi grijă deel, e tatăl vostru!- Nu mai vorbi din astea, n-au nici un rost!Mama tăcea şi privea la lună. Eu mînam caii, n-aveam cum sămă uit pe boltă. Mai tîrziu, mama începu să se vaiete. Plîngea încet,înăbuşit, ca să nu aud eu. I-am spus:- Am luat seringa cu mine. Vrei să-ţi fac morfină?- Nu. Mi-e frică să nu mor în nesimţire.- În patru ore ajungem. Maria o să fie la spital şi are să chemedoctorul.După ce i-am făcut morfina, a aţipit. Luna bătea pe obrazul eişi i-l făcea alb, de ceară. I-am acoperit faţa cu baticul meu de la gît.Ea s-a trezit şi mi-a zis:- Gata, Steli, au venit vîrcolacii!M-am uitat la lună şi i-am spus:- Nu văd nimic. Nu-ţi fie frică, eşti cu mine!- Tu eşti sănătos, n-ai cum să vezi.Mama nu mai avea putere, plîngea şi se văita tare, sfîşietor.Spuse:- Uite cum muşcă din ea cu limbile lor vinete, ascuţite. A mairămas o pată galbenă. Da, zece capete ciugulesc din ea.Aprinde!... aprinde!...Şi-n timp ce căutam prin buzunare lumînarea, luna dispărucomplet şi se făcu întuneric. Caii, speriaţi, îşi scuturau coamele şinechezau. Clinchete moi, de alamă dogită, porneau din căpestrepînă la cer.


„Lingvistic, cultura română este unamarginală în Europa şi în lume”- susţine scriitorul Horia Gârbea -G. A. Domnule Horia Gârbea, vă aflaţi la Alexandria,invitat la un simpozion în care se va face referire la literaturape internet, dar şi la centru-margine în cultura română, subiectepe care vi le propun şi eu în scurtul nostru dialog. Raportareageografică la un centru, trebuie respectatăcontextual şi în cultură?H.G. Discuţia de care aminteşti se va purta cu scriitorice aparţin unei zone destul de largi a României, cea a sudului,care a dat mari autori şi continuă să creeze o literaturăviabilă. Într-un fel, este firesc ca aceste valori aflate mai departede Bucureşti, nu ca distanţă fizică, ci ca percepţie faţăde ce se întâmplă acolo, să se simtă puţin frustrate faţă decum rezonează centrul. Aici sunt două aspecte care ar puteaconcura la înlăturarea acestei percepţii. Unul fiind de ordinadministrativ, în care suportul financiar şi logistic să fie distribuitîn mod echitabil în fiecare zonă a ţării, astfel ca valorilesă se poată dezvolta în condiţii bune. Din punct de vederespiritual, scriitorii, aflaţi în alte zone decât capitala, se simt,cu prezumţie de vinovăţie, marginalizaţi de confraţii lor aflaţila centru şi nu de un context spiritual general. Este foarte interesantcă, autori plecaţi din România în ţări foarte îndepărtate,unii dintre ei trăind şi în localităţi foarte îndepărtatefaţă de capitala ţării respective, spre exemplu Quebec pentruCanada, ori lucrând în universităţi din localităţi marginaleale SUA, nu au percepţia îndepărtării de un anumit centru,aşa cum există la noi legat de Bucureşti. La noi mai constatămşi un mic paradox. Cei apropiaţi de capitala ţării, dar înafara ei, se simt mai degrabă ignoraţi şi, poate, nedreptăţiţide această capitală, deşi ei au o valoare pe care o atestă numeroaselerecunoaşteri.„Apropierea dintre centru şi margine” (n.a. interlocutorulface referire la ghilimele) trebuie făcută de ambele părţi.Astfel, scriitorii din provincie trebuie să îndrăznească maimult, să îşi ia în serios comuniunea spirituală cu oricare dinconfraţii lor aflaţi în altă zonă geografică, iar cei din capitală,trebuie să arate o colegialitate normală şi nu condescendenţăfaţă de confraţii lor care nu creează la centru şi nu aparîn revistele centrale. Sigur că literatura este un spaţiu al marilororgolii şi fiecare ins este singur, tocmai pentru că artistuleste o singularitate, urmare putem fi fiecare pe insulanoastră, deşi stăm pe aceeaşi stradă. Şi ca să revin la ideeaenunţată anterior, această problemă sensibilă a marginiipoate fi depăşită prin apropierea constantă a ambelor părţi,prin renunţarea la orice fel de prejudecată şi recunoaştereaclimatului valoric.G.A. O astfel de discuţie, dacă o mutăm în lumea virtuală,nu-şi mai găseşte fundamentul. Poate înlătura internetulaceastă distanţă imaginară dintre centru şi margine încultură, care după unii ajunge să se judeţenizeze?H.G. Eu sper, chiar dacă nu este încă, precum internetul,această imensă zonă fără contur să devină o imensăţară numită Virtualia, în care centrul să fie pretutindeni. Deocamdată,sunt plăcut surprins că în România revistele virtualeşi spaţiile de discuţii pe internet se înmulţesc cu ovivacitate extraordinară. La ele au acces şi îşi trag foloasedin frecventarea lor atât scriitorii tineri, care este firesc să fiela curent cu noile tehnologii, cât şi autori mai în vârstă. Pentruo cultură ca a noastră care, într-un fel este ea însăşi marginalădin punct de vedere lingvistic în Europa şi în lume, şiîn contextul în care foarte mulţi autori de limbă română numai trăiesc înăuntrul graniţelor ţării, internetul devine o garanţiea eliminării conceptelor de centru şi margine. Existăgrupuri de discuţii foarte puternice, la care participă românide pe toate continentele, neexistând nici un fel de prejudecăţi.Îmi vin în minte, ca exemplu, „Nadir latent”-cu modera-INTERVIUtori din ţară, dar şi din afară,cum ar fi prozatorul DragoşBogdan Suceavă, care se aflăîn SUA, scriitoarea Alina Dabijade la Quebec, dar care apublicat în ţară, apoi LiterNet,Agonia şi lista poate continua. Gabriel ArgeşeanuAici se discută în limba română,se primesc mesaje şiştiri culturale în calupuri semnificative din Australia, Israel,SUA şi alte zone ale lumii unde trăiesc şi creează români, iarpostarea materialului scris devine accesibil tuturor. Este o facilitatecare în următorii ani va deveni obligatorie.Se discută foarte mult despre piaţa cărţii, despre dificultateade a vinde, dar şi de stocarea cărţilor în biblioteci. Internetulrezolvă multe din aceste probleme. Singurul aspectcare este mai greu de rezolvat este cel al comerţului de carteelectronică şi, implicit, al dreptului de autor. Dar sunt soluţiicare se vor concretiza în perioada următoare.G. A. Să spunem că sunteţi beneficiarul acestei facilităţiobligatorii, cum îi spuneţi, prin editarea a două e-book-uri,„Enigme în oraşul meu”, proza scurtă, Ed. Equivalences(2001) şi “Ratză cu portocale”, publicistică, Ed. LiterNet(2002).H.G. Este adevărat. Spre exemplu, la prima carte virtuală,e-book, a fost editată de Adrian Răzuş, un român stabilitîn Olanda, pe care nici nu îl cunoşteam la apariţiae-book-ului, ulterior aflând că editura îşi avea existenţa fizicăîntr-un apartament şi nu la Amsterdam, cum probabil v-aţi fiaşteptat. Şi iată cum un simplu schimb de informaţii prin e-mail ne-a transformat în editor şi autor. Astfel difuziunea graniţeloreste totală, eliminându-se această percepţiecentru-margine. Dar, pentru mine, scriitor român şi balcanicce mă aflu, şueta este de nelipsit. Dincolo de discuţiile pe internet,convivialitatea scriitorilor este un aspect foarte important.G.A. Aţi spus că din punct de vedere lingvistic suntemmarginali. Suntem depozitari şi a unei producţii culturale marginale?H.G. Din punct de vedere lingvistic ne situăm fără îndoialăîn margine. Şi mari culturi, cum ar fi portugheza orisuedeza, cu limbi mai puţin traductibile, au aceeaşi soartă, încomparaţie cu engleza, franceza, italiana şi germana. Încazul nostru, trebuie să ţinem cont de două atitudini posibile.Una ar fi cea de acceptare şi de atingere a unui targhet înrândul publicului din spaţiul lingvistic românesc sau, în al doileacaz, să penetrăm un alt spaţiu lingvistic. Problema este,ca să revin la ce răspundeam la întrebarea anterioară, internetulrezolvă problema distanţelor, dar şi în acest caz nelovim, deocamdată, de bariera lingvistică. Şi atunci, este firescsuccesul unor autori care, prin tematică şi limbaj,reuşesc să se apropie mai uşor de forma traductibilă. Soluţia,şi avem şi noi astfel de autori în viaţă, este adaptareaşi exprimarea în altă limbă.Dacă în proza română lucrurile stau mai bine la capitolultraducere, poezia şi teatrul au de suferit din acest sens.De aceea, anumite iniţiative, poate nu suficiente, ale unor organismeculturale pentru a difuza literatură română ca texttradus în lume, sunt esenţiale. Însă nu vom deveni prinaceasta o cultură centrală. Totuşi, în situaţia dată de globalizarealimbii engleze, se tinde, aproape obligatoriu pentruautorii care doresc să-şi facă remarcată originalitatea, să sescrie în această limbă. Însă, nici limba franceză, în specialpentru spaţiul latin, nu trebuie omisă din traduceri ori exprimaredirectă în scris.www.oglindaliterara.ro 4487foto: Vasile Blendea


POEZIEMARIUS SURLEACLocul şi data naşterii: S-a născut în 1982 la Vaslui.Studii: 2007-prezent - Doctorand, Universitatea de Medicină şi Farmacie"Carol Davila", Catedra de Biofizică şi Biotehnologie Celulară, Bucureşti.2006-2008 - Masterat "Biofizică şi Biotehnologie Celulară", Universitatea deMedicină şi Farmacie "Carol Davila", Bucureşti. 2001-2005 - Facultatea deFizică, Secţia de Biofizică, Universitatea "Al.I.Cuza", Iaşi. În prezent lucreazăca Fizician la Catedra de Biofizică şi Biotehnologie Celulară, Universitateade Medicină şi Farmacie "Carol Davila", Bucureşti.anima, animus & umbra animasă nu întorci privirea draga meavreau să-ţi sculptez în ochi un fulg deneasă simţi adânc prin nerv cum dragostease decantează mai greoi decât ai vreadinspre perdea un fir de vânt sentoarceşi urc-agale printre sâni – îţi place?!te uiţi la mine fix când timpul taceşi-apoi doar buzele şi dinţii-ncep să-ţijoaceanimuspriveşte-mă atent din cap până-n picioareadoră-mă, căci tu eşti sclavul firii melecuvintele-ţi vor fi de mâine ajutoareşi-ţi vei da suflul vieţii drept plumbpentru dueluriumbraîn cuşti fără zăbrele zac măşti –care mai reci, care mai colorateunele mai tăcute decât însăşi linişteacâteodată le purtăm, alteori le ucidemsau pur şi simplu praful timpuluiva pune stăpânire pe eleCruciplâng pentru tine asemenea ceruluipentru pământmă ghemuiesc sub aripa ta precumsolul sub neaşi ascult trecerea clipei rostită uşorprin bătăileinimii atunci când vocea părinteluie-ntoarsă-n mormântcopilul din vitrină urmăreşte umbreleprintre lacrimiîntinde mâna firavă să-mi atingăochiul ce stăînchis în spatele crucilorşi disparesub degete clepsidra spartă-şi scurgebulgăride pământ ca nişte pumni ce batla poarta ceruluiîntre dinţi mocnesc cuvintele - pietre dinzidulce-a săvârşit liniştea nopţiiurmele de la baza muntelui s-au pierdutOctober Spleenuşile vor sta deschise până ploaia şivântul le vor înfundaiar şobolanii calm vor roade balamalelede foame-n urma meamă arunc într-una din copcile asfaltuluidoar cu un singur ochiiar dame-n braţe mă vor lua cu celălaltşi-n plete negre le voi prinde ace detrandafiri de diademela colţul străzii ploaia nu va bate nici becurinu vor fi o vremeprin parcuri goale alei măturate decrengi de frunzese pierd pe sub cupole gotice de nuciîn băltoace undele-mi plesnesc timpanulpaşii se aud departe înspre noaptegramofoanele-n vitrinesună printre poze ştersede ferestre se vor prindeochii aţintiţi spre mesese vor prinde ochiise desprind spre ziuăochiiRondel 1diseară te-aştept în livadăcu braţele largi la ceruri mă-nchindin pieptu-ţi iubirea să roadăşi buzele moi să ardă-n venindin stele să facem pomadăsă-ţi spun poveşti cu arome de crindiseară te-aştept în livadăcu braţele largi la ceruri mă-nchinvor rămâne frunze pe stradădin urmele tale doar un suspininima ta rece şi fadăcerul de toamnă e roşu senindiseară te-aştept în livadăDOGARU IONELSunt în criză de timpSunt în criză de timp.Ce să fac?Timpul meu ,sărmanul,se învârteameţindu-se,cristalizându-se,că de;e in criză de timp.Îşi caută disperatDorele în ceasornic,zâmbetele în sunetul cucului.Să-l înţelegem,E în criză de timp!Sunt în criză de timp.Mă grăbesc smerit,cu paşi repezispre cimitirEpentru a nu întârziala propria-mi moarte,că de;sunt în criză de timp.Viaţa mi se opreşte,alintându-mă,ameţindu-mă,trăgănd de mine până la moartecă si ea se pare,BE în criză de timp.Ce oroare!Numai un timpitpoate sa simtăo criză ca aceasta...Sau dacă mă gândesc,şi un atimp,şi un intimp,şi un detimpurat.UCe criză de timp!SeducţieAm dezvelit nopteade pe trupul tău golşi am ridicat lunala rangul de constelaţie,iar privirea mea...o,privirea mi-am coborât-oîn văpaie.Am ridicat lunape creştet de nebuloasăiar buzele-mile-am înecat în lavă...la fel cum mi-am ucisprivirea din cristale de plumb,la fel cum timpulmi s-a rătăcit în ceţă,la fel şi eu asurzitde ţipeţi muţi strig după tine...Am dezgheţat o frigidăapoi am pus -o la cuptorpentru a o devora încet...Şi totuşiuneori,spinii trandafiruluimiros mai frumosdecât floarea înseşi.T4488www.oglindaliterara.ro


Degetele(urmare din numărul anterior)De două ori pe an se încumeta să plece la drum către sălaşulcălugărilor, de unde aducea cele cuvenite slujbelor. Drumulera greu şi preţurile pipărate, dar făcea să simţi mirosul de ceară curatăşi să pipăi cu privirea minunile făcute din aramă şi sîrmă poleită.Nu îngăduia popa Păstrăguş nici o abatere de la canonul pecare îl dusese de mai bine de treizeci de ani.Era destul de cald, şi popa ieşise doar în cămaşa lungă,încinsă cu un brîu, pentru care îl boscorodea preoteasa:- Da’ mai lasă şi tu din cele obiceiuri şi pune pe tine cevamai de lucru că doarnu te duci la altar! Haine ai, slavă domnului, le-ai făcut crescătoriede molii. Părintele Manole umblă după slujbă în costum şi nu-ispune nimeni nimic. Nici de maşină nu pomeneşte nimeni. Uită-tesfinţia ta în calendar şi vezi că nu mai suntem în timpul lui Iustinian!Popa înghiţea vorbele drepte ale preotesei, dar ce puteael face? Era prea bătrîn să-şi schimbe obiceiurile. La sinoade înghiţeaironiile sfinţiilor lor şi pleca ochii în barbă aşteptînd să se terminemai repede. Nu i-ar fi stricat nici maşină, nici telefon cumaveau toţi, dar numai gîndul unui asemenea efort îi dădea fiori peşira spinării. Se mulţumea cu traiul lui din alt veac şi cu bruma deştiri pe care le mai afla de ici de acolo, atît cît îi trebuia în satul acelablajin. Se săturase şi preoteasa să-l mai sucălească şi bietul omofta mulţumit, cu gîndurile lui.În şoprul de lîngă casă avea şi scule mai noi şi mai bune,nu tăia lemne cu toporul ci cu fierăstrăul electric, îşi luase şi o maşinăelectrică de bătut cuie, în fine, avea cu ce lucra fără să fie nevoitsă tocmească pe cineva, şi apoi nici nu avea pe cine!Azi avea de gînd să dreagă marginea de sus a zăplazului,pe unde împinsese godacul cu rîtul şi deznodase gardul spre livadă.Mai trebuiau nişte leaţuri pe care avea să le croiască din scîndurilepe care le cumpărase fără un gînd anume, să fie la casa omului.Nu prea îl trăgea inima să le scurteze, dar nici să umbleaiurea după cîteva ostreţe. „Doar n-o pieri lumea pentru o scîndură!”Privi aburul albastru urcînd fuior spre limpezime şi trase aerul curatcu poftă. Îşi frecă palmele, bucuros, obicei păstrat de copil, pentrucare îl rîdeau ai săi, şi porni spre hambarul unde îşi ţinea uneltele.„Doamne, în tine îmi este nădejdea şi bucuria acestei zile” - murmurăîn gînd, aşa cum o făcea, de cele mai multe ori fără să se figîndit să-l invoce neapărat pe Domnul. Îi intrase în reflex, şi nu dintimpul uceniciei, să ceară ajutor. Copil fiind, nu prea avea de la cine,deşi ar fi dorit să vină de la o fiinţă în carne şi oase, ca la colegii săi,şi neavînd se baza pe chipul celui din icoanele afumate care i sepărea că se dezmorţeşte uneori din încremenirea liniilor şi culorilor.Deschise larg uşa magaziei, orbit de întunericul dinăuntru,împiedicîndu-se în hodrobeiele pe care nu se învrednicise săle aşeze în cuiele bătute anume în pereteÎncetul cu încetul se obişnui cu lumina puţină şi dibui întruncolţ, unealta pe care o căuta. Ieşi la soare, clipind mărunt dinochi, ca şi cum ar fi stat cine ştie cînd în gura aceea de beznă. Dingrămada de scînduri cu carne albă, alese două care i se părură maiatinse de vreme şi le trase din mănunchi, atent să nu-şi doboare încap stiva cea grea. Le tîrî moşnegeşte spre laviţa încropită subşopru, unde le trînti cu uşurare.- Săru’ mîna, părinte!Moş Pandele îl privea cu uşoară ironie: adicăcum, nu avea de unde să pună părintele pe cineva să-i facă otreabă măruntă ca aceea? Chiar el s-ar fi apucat bucuros şi fărăgînd de plată, numai de l-ar fi chemat popa.- Domnul cu tine! îi răspunse fără să dea semn că ar dorisă se aşeze la taifas.- Da’ ce lucrare ai pornit, sfinţia ta?- Mai nimic, cîrpesc şi eu o gaură în gard, să nu iasă animaleledin curte – îi răspunse fără chef, doar, doar l-o ierta de vorbălungă.Pandele se mai foi, îşi mai suci cureaua, tuşi să-i atragăatenţia şi, înciudat, mormăi mai mult:- Apăi, s-auzim de bine, părinte!Nici popa nu se înghesui să-i răspundă,bolborosind ceva abia auzit. De obicei nu se purta aşaPROZAde străin cu ai lui, dar parcă moşPandele îi şedea ca un ghimpeîn coastă, iar vorbele lui îl iritaufără motiv. Se gîndi să-l întoarcădin drum, să-l îmbune cu douătrei vorbe, dar ştia că nu maiavea scăpare după aceea, iarPandele deja se îndepărtase, tîrîndprin pietrişul uliţei, pantofiiprea mari. Se întoarse la treabalui, clătinînd din cap pentru sine,parcă s-ar fi mustrat singur.Luă scîndura, o măsurădin ochi, mai privi spre zăplazulca o gură ştirbă, şi întinsecu grijă corpul acela lucios şi alb, ValentinTalpalarucare se supunea mîinilor lui careaveau să-l înjumătăţească, fărăîmpotrivire. I se părea că audeun fir de plînset urcînd din zbaterea aceea a scîndurii sub mîinile lui.Scutură din cap să alunge gîndul care se încuiba şi aduse pustiaaceea de ferăstrău, ca o roată dinţată, cu zimţi lacomi şi răi, legatăde un cordon lung pe care îl fixă, aplecîndu-se, în bortele prizei.Trase cu un creion mare de tîmplărie o linie ca o pată de murdăriepe lemn şi înclină roata care muşcă scurt şi ascuţit din scîndura sacrificată.I se păru aproape o fărădelege ce făcea, de parcă ar ficroit o cruce, şi scuipă în sîn, înfricoşat de imagine. Dinţii rodeauacum în gol, iar bucata de lemn căzuse la picioarele lui ca un braţretezat. Trase mai aproape ce rămăsese din scîndură, schimbîndmîna reflex. O fixă cu dreapta mai bine să nu alunece şi cu gest reflex,porni roata. O secundă rămase fără aer, şi strigătul veni multmai tîrziu, ca dintr-un piept străin. Şuvoiul de sînge înroşi totul, aruncîndstropii peste masă, peste albul ciunţit al bucăţii rămase netăiate.O arsură îi coborîse în locul văduvit de degete, din care ieşeaumicile fîntîni de sînge care nu se mai opreau. Strigătul ieşise necontrolat,mai mult uluire decît durere, de parcă s-ar fi întîmplat unlucru înfricoşător, în prelungirea imaginii cu chinul scîndurii.Nu făcea nici un gest, privea fără reacţie la mîna pe carese căsca un gol în locul arătătorului şi degetului mijlociu. Rămăseserătrei degete răşchirate care semănau cu o gheară de pasăreurîtă şi ameninţătoare. Imaginea părea străină de corpul său, şi scuturădin cap, vrînd parcă să scape de acea prelungire care nu maiera a lui. Tîrziu aplecă ochii spre picioare, unde, ca doi viermi albi,zăceau cele două degete. Le privea mereu uluit, incapabil să-şi maiia ochii de la ele. Abia acum începu să-l săgete o durere ascuţităcare îi curgea pe sub piele spre coşul pieptului şi apoi în adînc, cuibărindu-seîntr-o scorbură de durere.Ce-ai rămas aşa, ca la priveghi? îl boscorodi din nou, deundeva din spate, coana preoteasă.Cum nu răspundea şi nu făcea nicio mişcare, se apropiegata să deşerte din nou tulumba vorbelor care se adunau şi se buluceaudeja la gura ei. Făcu cîţiva paşi, tot mai îngrijorată şi văzupriveliştea. Un strigăt nou umplu ograda, mai ascuţit şi mai deznădăjduitdecît cel dintîi, al popii. Se năpusti spre bietul om care şedeanemişcat, smulgîndu-şi barişul vechi şi întunecat de pe cap:Dă’ncoa, mai repede, vai de capul şi de zilele mele! Hai,întinde mîna, nu sta ţeapăn, vai, vai!..Îi luă mîna cu forţa şi o înveli strîns, zăticnind sîngele, rupîndcu ce dinţi avea sănătoşi în gură, materia veche a broboadei.Murmura şi ofta nedesluşit cu ochii la mîna care prindea o culoaredin ce în ce mai albă.Unde ţi-au fost ochii, bărbate? Iacă popă ciunt aveam nevoiela bătrîneţe!Dintr-o dată luă aminte la degetele zăcînd în talaş, şi seclătină ca beată. Îşi dădu seama că popa pierduse degetele de lamîna dreaptă, tocmai acelea cu care binecuvînta şi făcea semnulsupunerii faţă de icoane. În gîtlej i se urcă un nod, oprind un nou strigăt,de data aceasta de deznădejde şi disperare:Doamne, nu se poate! Nu, nu se poate…hohoti lăsîndu-seîn genunchi în faţa degetelor care prindeau lustru gălbui. Întinsemîna să le atingă şi rămase cu ea întinsă ca în faţa unei primejdii.Popa Păstrăguş începea şi el să-şi vină încet în fire, trezitde ţipetele şi plînsul nevestei. Strînse cu mîna teafără boţul de broboadăde pe mîna betegită şi suflă lung şi dureros.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4489


PASCALĂIisus ca învăţător - Chipul său de a învăţaÎnvăţătura timpurie: Încă din fragedăcopilărie, Iisus a început a învăţa pe alţii. Cândera de 12 ani, mergând cu părinţii la Ierusalim,pentru sărbătoarea Paştilor, a intrat în templuşi s-a luat la vorbă cu cărturarii 1 . Era aşa deînsetat de învăţătură, că trecuseră zilele deserbare, iar părinţii au plecat spre Nazaret,fără să bage de seamă că fiul lor se răzleţise.Abia după o zi de drum, după ce l-au căutatprintre rudele şi cunoscuţii porniţi cu aceeaşicaravană, văzând că nu-l găsesc nicăieri, s-au întors şi l-au aflat în templu «şezând în mijloculcărturarilor, ascultându-i şipunându-le întrebări; aşa ca toţi, care îl auzeau,rămâneau uimiţi de priceperea şi derăspunsurile lui». (Luca II, 45-49).Dar adevăratul început al învăţăturii Sale l-a făcut tocmaidupă ce a primit botezul de la Ioan, în apele Iordanului. De atunci, apornit din sat în sat, îndemnând pe toţi câţi îl ascultau spre o viaţămai curată.Cum învăţa Iisus: Învăţături se mai auziseră multe în Iudeea.Îndeosebi, era în mintea tuturor faima proorocilor: oameniaspri la cuvânt, care tunau şi fulgerau împotriva păcatelor, îngrozindpe toţi cu mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu. Cel din urmă proroc vestitfusese Ioan: un sihastru care trăia în pustie, îmbrăcat cu unsuman de păr de cămilă; hrănindu-se cu miere şi cu lăcuste şi îndemnândmereu lumea la pocăinţă. Cine se simţea amărât, seducea în pustietate, să-l vadă şi să-i ceară sfatul.a) Iisus vorbeşte ori şi unde: Dar Iisus a început să înveţe,apucând altă cale. În loc de a se aşeza undeva însingurătate, El umbla din loc în loc. Pe drum, lafântâni – unde se aduna lumea să scoată apă – lapescuit, pe malul Iordanului şi pe ţărmurile laculuiTiberiadei… în sfârşit, oriunde i se părea vremeaşi locul potrivit. El căuta să deschidă ochii oamenilor,arătându-le o cale mai bună în viaţă. Şiastfel, de când a părăsit Nazaretul, n-a mai avutodihnă şi un acoperiş al Său. Chiar a şi zis odată:«vulpile au vizuinile lor; paserile cerului au cuiburilelor; dar Fiul Omului n-are unde să-şiplece capul spre odihnă». Seara, dormea la câteo gazdă mai prietenoasă, ori se culca sub un smochin,sau chiar sub cerul liber.Dar smerenia şi blândeţea aceasta plăcea mult poporului.Văzând deci săracii că Iisus stă de vorbă cu ei; că se aşază la masalor; că ia parte la bucuriile lor (mergea chiar la nunţi) şi ascultă păsuriletuturor, toţi îl cunoscură în curând şi-L iubeau, căci mulţimeasimte îndată cine o îngrijeşte din inimă şi cine nu.Se poate zice că Iisus a fost cel dintâi Învăţător al celormulţi şi umiliţi, cuvântând nu din cărţi şi cu semeţie, cum fac deobicei cărturarii, ci apropiindu-se de sufletul ascultătorilor, oriunde îiîntâlnea.Iisus în Templu. Ascultându-L cărturarii au căzut pe gânduri.b) Iisus vorbeşte orişicui fără deosebire de neam: Al doileaobicei al Său era că nu mai făcea deosebire între Iudei şi celelalteneamuri. Ci zicea: toţi oamenii sunt fraţi. Iubeşte deci peaproapele tău, ca pe tine însuţi şi nu te uita dacă este Evreu saude alt neam.Sfatul acesta a minunat mult pe toţi câţi îl auzeau.Evreii se uitau la Samarineni, ca la nişte oameni spurcaţi. Nule era îngăduit să mănânce sau să bea ceva din mâna lor, iar ceimai habotnici nici nu călcau pe pământul Samariei, ci înconjurau tocmaipe departe ţara aceasta. Cei mai puţini amarnici, când mergeaude la Ierusalim spre Galileea, treceau, e drept, prin Samaria, dar îşiluau merinde şi apă de acasă, ca să nu aibă nevoie să ceară cevade la vreun localnic! Ba când ajungeau la hotar, îşi scuturau şi prafulde pe picioare, să-şi cureţe chiar încălţările de atingerea cu oţară atât de blestemată…Iisus, ca să curme obiceiul acesta prostesc, de câte ori mergeala Ierusalim sau se întorcea de la Ierusalim spre locul naşteriiSale, ţinea drumul drept. Într-o zi, fiindu-i sete şi văzând o Samarineancăla fântână, i-a cerut apă, să bea. Femeia s-a mirat, deoarecese aştepta ca Iisus s-o privească chiorâş, ca pe o făpturăspurcată. De aceea, luând îndrăzneală, l-a întrebat:- Doamne, părinţii noştri se închinau pe muntele acesta (Garizim),iar voi (Iudeii) spuneţi că trebuie să mergem la Ierusalim, să4490(Text preluat din: Parabole şi învăţături din Evanghelie, autor SimionMehedinţi 1929, Bucureşti, Editura Librăriei SOCEC Co. S.A.)ne închinăm…(Cu alte vorbe: nu vezi căsuntem de o lege deosebită? Cumde nu te fereşti, ca alţii, de neamulşi pământul nostru?).Dar Iisus, ghicindu-i totgândul, n-a lăsat-o să-şi isprăveascăvorba, ci i-a răspuns cu blândeţe:Pr. Damian Ionescu- Femeie, va veni vremea,când oamenii nu se vor mai închinanici pe muntele acesta, nici în Ierusalim, ci peste tot… dar cuduhul şi cu adevărul.Cuvântul acela a fost ca flacăra unui fulger, care lumineazădintr-odată tot cerul, într-o noapte întunecoasă.Atunci s-a rupt pentru întâiaşi dată hotarele dintre neamurişi au început a vedea oamenii, că trebuie să se uite unii la alţii,ca fiii aceluiaşi părinte. Câtă deosebire între un Dumnezeu al tuturor,şi unul care ar iubi numai pe Evrei (Iehova) sau faţă de zeii păgânilor,care aveau putere numai într-un sat, într-un oraş sau pânăla hotarele unei ţări, urând pe toate celelalte! 2 ).Într-o lume care dispreţuia pe străin (oricine ar fi fost), pe rob,pe sărac şi pe femeie, învăţătura lui Iisus, care se apropia cu bunătatede toţi, a fost o noutate aşa de mare, că îndată s-a dus vestea– mai ales că Mântuitorul îngrijea şi de bolnavi şi-i tămăduia, ajutavăduvele şi mângâia pe toţi cei necăjiţi.c) Iisus vorbea în pilde: Până şi chipul cum vorbea Iisus eradeosebit de cel cunoscut până atunci. Uneori, El spunea pe scurt, îndouă trei vorbe, ce avea de spus. De pildă, ca să arate că bogaţiisunt ispitiţi să se înglodeze în păcate, El zicea:«mai degrabă va trece funia prin urechile acului,decât să intre bogatul în împărăţia cerului».Aici, asemănarea dintre bogat şi funie, faţă de urecheaacului, lămureşte dintr-odată cât de greu îieste bogatului să se lupte cu averea lui, care îlademeneşte la risipă şi la alte rătăciri.De obicei însă, Iisus vorbea în pilde (sauparabole). Spunea adică o întâmplare, iar din povestireaei oricine putea scoate învăţătura, pecare vrea El s-o dea oamenilor.Aşa, într-o zi, ca să înduplece la îngăduinţăpe cei care îl ascultau, le-a povestit acestea: eraun stăpân care iertase datoria unui servitor, fiindcă servitorul acelaîl tot ruga să-i uşureze sarcina. Dar acelaşi servitor, având şi el undatornic, s-a arătat atât de împietrit la inimă, încât văzând că nu-şipoate scoate banii, băgase pe datornic în temniţă! – Iisus, povestindîntâmplarea, adăuga: stăpânul aflând isprava asta, chemase şi elpe sluga cea neagră la inimă, şi a dat-o pe mâna călăilor, s-o schingiuiască,până ce va plăti toată datoria.Se înţelege, auzind o astfel de pilduire, uşor pricepea oricinecă nu se cade să primeşti binele de la alţii, iar tu altora să le facirău.Acest chip de-a vorbi în pilde era neobişnuit până atunci.Iar Iisus, ca un bun învăţător, ştia că omul ascultă adevărul cu maimare luare aminte, când cel care povesteşte îi arată şi o întâmplareadevărată. Atunci, omul pricepe şi ţine minte şi mai bine.Pe scurt: Iisus vorbea oriunde avea ceva de spus; legeavorbă cu ori şi cine şi căuta să lămurească învăţătura Sa prin pildesau parabole.Urmarea se ştie: Iisus a fost ucis, fiind osândit la răstignire pecruce. Dar învăţătura Lui a biruit lumea şi se va lăţi cu vremea pestetot pământul; ea este cuprinsă în Evanghelie 3 ), cartea unde se aratăşi viaţa Mântuitorului.__________________1În sinagogile evreieşti, era obiceiul că lumea se adună în fiecare sâmbătăspre a citi Legea şi Profeţii. Unul citea şi tălmăcea celorlalţi, dar oricineavea drept să ceară lămuriri. Deprinderea de a se aduna nu era tocmaiveche. Sinagogile nu fuseseră înfiinţate de Moise, ci au început abia după ceEvreii căzuseră în robia babiloniană. Aflându-se între străini, ei au simţitatunci nevoia de a se aduna deosebit şi a se sfătui despre treburile lor. Sinagogaa ajuns astfel un fel de şcoală şi loc de afaceri negustoreşti –cum ar fi azi bursa.2Idolii păgânilor erau abia ca nişte primari sau subprefecţi. Vezi paginile dela sfârşitul cărţii.3Ev=bun, anghelia=veste (amândouă sunt cuvinte greceşti).www.oglindaliterara.ro


CALCUTTAîn trei personaje:Tagore, Maica Teresa, EliadeTAGOREMarile imperii – scria Tagore (A doua naştere) – îşi schimbăforma şi se spulberă precum norii; naţiunile îşi joacă rolul şi apoi disparîn obscuritate, dar aceşti indivizi poartă în ei viaţa nemuritoare aîntregii umanităţi. Vorbea despre personalităţi revelatoare, respirândîn lumea Spiritului. Noi vorbim despre el, în Calcutta naşterii lui (6 mai1861).În Victoria Memorial, azi Muzeu al Bengalului, Tagore joacăîntr-o piesă sanscrită, cu diploma Nobel pe peretele din faţa fotografieijunelui actor. În palatul memoriei sale din Shantiniketan, am căutatzadarnic prin vasta iconografie urma lui din Bucureşti (noiembrei1926). Atâţia de la noi ar fi zidit palate din paşii lui Tagore. Spuneamatunci că sfântul din Montparnasse şi sfântul din Shantiniketan, amândoiscijelaţi în cuvinte de Arghezi, au tăiat în materie spirituală mântuirealumii. Că Tagore este Christos bătrân, frate mai mare cuChristosul valah Mihai Eminescu. Calcuttana, prin naştere, AmitaBhose a putut chiar să evite gustul morţii incinerându-se în Bucureştilângă mormântul lui Eminescu, împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeuşi al lui Tagore deopotrivă.Doctrinele mileniului al treilea nu vor putea evita ceea ce se impusesefilosofului N. Bagdasar în 1938, contrastul dintre civilizaţia europeană,acum, pe acelaşi trend, americană, materialistă, şi culturaindian-orientală a sufletului, a interiorului. Dacă încorporarea gândiriilui Tagore în cultura română în anii ’20 şi ’30 a putut fi destructuratăchiar prin Tagore însuşi, sovietizat, al treilea, al patrulea Tagore vor fiiar şi iar Tagore cel dintâi, cel adevărat.Un abur de aură botezătoare, cum i-a zis Tagore mahatma luiGandhi, cum a murit Vivekananda la 39 de ani, ce titlu a avut Ramakrishna.Fugărit de furnicile albe, chiar tu, Tagore. O competiţie existenţial-religioasăla templu. Power cut în Lebedev + Gorki Sadna,Eisenstein, Rusia mutată aici, cu căţel cu purcel, orice intră nu maiiese, Birla Planetarium, Rabindra Sadan, Matro St. Paul’s, Cathedral,handicraft bazar, Sunil Ganguli, Satyajit Ray, Father Panchal, MrinalSen, Ashok Kumar, Dilip Kumar, Kishor Kumar, Amitabh Bachchan,Guru Dutt.Mă despart de Calcutta înainte de a fi aflat cum merg treburilela departamentul de istorie antică, tocmai acolo merg, de la revedere.De nu s-ar dispersa, ştearsă de ciclon, casa lui Tagore dinPandua, Orissa, fost Bengal, unde scria sub un copac bakul dramadansChitrangada. Aici era the revenue inspector office. Ciclonul din1971 a spulberat casele din jur, nu şi pe cea a lui Kabiguru. Acum,gata, vom putea reconstrui casele noastre, n-o putem înlocui pe ceaîn care a locuit Rabindranath. Sarada Prasad Malik, no point in buildingan auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finallybuilt in Bhubaneswar. Au instalat sătenii o statuie la intrarea în satşi uliţa principală au numit-o Rabindra Sarani, nerecunoscută de guvern.Bani pentru bakul mandap. Tineretul a format clubul BiswakabiRabindranath Yubak Sangsad. Au încercat şi o Rabindra Library..Tagore le zicea: baba aum khao. Venea aici de dolparba, înainte dea se muta la Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old sonof the late Durjodhan Sahoo, Tagore’s estate manager: my fatherhanded me down all the papers before he died and asked me not tolose them. I kept my word and saved the papers although I lost my belongings.Gata să se înece în ocean, şi Camoens purta deasupra capuluimanuscrisul Os Lusiades.În 1926, pe 21 noiembrie, Tagore nu era aici. Era în TeatrulNaţional din Bucureşti şi conferenţia despre poezia şi gândirea indiană.Azi, 22 noiembrie 1999, în Shantiniketan, a doua zi, ne amintimnesfârşirea şoptirii de Gange-Dunăre. Cu antet, că Dr. George Ancahas delivered two lectures, Tagore in Romanian perspective, VidyaBhavan, 22 November ’99, Tagore and Eminescu, 23 November.MAICA TERESAMaica Teresa din Târgovişte este una din cele 3000 de suroriale ordinului Misionarelor Milei, fondat de Maica Teresa din Calcuttaîn 1948, cu 12 surori. Născută în 1910 la Skopje, sfânta moare înIN MEMORIAM1997, după ea, anual, hrăninduseo jumătate de milion de familiişi 90 000 de leproşi sperând vindecareasub îngrijirile ordinului.Dragostea pentru Christos şi jertfireapentru cei mai săraci dintresăracii străzilor Calcuttei s-aunăscut împreună, spune ea.. Sorasăracilor, protectoarea bolnavilor,femeia care a slujit lui Dumnezeucu mâinile ei (sunt titluri de cărţidintre numeroasele ce i s-au dedicat)este şi unul dintre leader-iimondiali ai secolului 20 (LeadingLadies; Mahatma Gandhi, MotherTeresa, Swami Vivekananda and George AncaSome important Events of Indiafrom 1944 to March 1995.)Unul dintre biografii ei indieni, lansând cartea, pe care apoi aînmânat-o preşedintelui musulman al Indiei, a evocat, drept răspunsla eventuala românitate a Maicii Teresa, o discuţie cu aceasta. Întrebatăde un magnat elveţian unde să depună 1% din afacerile sale,Maica Teresa ar fi spus că România are probleme, acolo să doneze.Venită în martie 1990 în Bucureşti, era aşteptată în Piaţa Universităţii,cu o strofă din Rugăciunea lui Eminescu, scrisă pe zid, sub imnul luiMureşanu. Cine a deturnat-o ştie probabil şi de banii elveţianului....Cerul Calcuttei, plus evenimentele, joaca de-a apusul soarelui,cricket, Australia-Zimbabwe 65-1, poate nu traducem Bandemataram, Mirih, zile bramburite, nu şi Calcutta, oraşe noi, Calcutte,maici, maica Tereza, iar Calcutta, ai cui copii, divină maică, şi tu, Calcutta,maica maicii, şi noi, copiii nimănui, un crickett pe maidan. (Sanskritikon).„Victorie omului noului-născut mereu-viului” (Tagore, Copilul)ELIADEEliade era tânăr, Tagore bătrân, cu 46 de ani mai mult, unIorga. N-avea cum lipsi studentul Eliade de la conferinţă, în ’26, aşa i-o fi venit şi ideea. L-am căutat de-am înnebunit printre bărbi Tagore-Brâncuşi-Iorga. Mrinal Sen îl admira pe Eliade, P. C. Chunder penepoată-sa, Amita Bhose. În catalogul public al Bibliotecii Naţionale,23 titluri Eliade, 2 Ceauşescu, Eminescu – C-M Popescu, Leviţchi-Bantaş, Emin Pasha. Eli, Elia, Eliade. No Souvenirs, The Two and theOne, Zalmoxis the Vanishing God..Iubita lui Eliade, moartă, el urmându-i. Iubitul lui Maitryi, ca ea,incinerat, încă o explicaţie a cenuşii, pe lângă a nu-i fi profanat cadavrul.Conferinţae aranjată pentru marţi la 1.30, avionul e la 5, directde acolo în aeroport. Mirce Eliade and Indological Studies in Romania.Îi spusei lui Bando că misterul din literatura lui Eliade este în bunămăsură de pus pe seama vieţii lui în Calcutta, în năpraznică tinereţe,dar eu înţeleg Calcutta tocmai prin el, Virgiliu tânăr, necaduc. De spus,ce i-a dat Calcutta lui Eliade este incalculabil, nu incalcuttabil, ce-adat el discipolilor săi, asemeni Ce mi-a dat mie Eliade, în afara răspunsurilorla câteva scrisori, m-a legitimat inclusiv să-l apăr - monopolizatde interesaţi şi puteri, el nu mai poate fi iubit precum toţi marii. Selansează fuzee de denigrare a omului şi contestare a operei. Primulact indologic autentic este apărarea lui Eliade. Confundarea lui cutendinţele vremii sale în România, Italia sau India se face prin eludareacreativităţii şi evoluţiei sale. A-l nega pe Eliade înseamnă a rupefatal lanţul de la Eminescu spre noi. El a dat lumii şi prin ea un sistemhermeneutic consacrat. Dacă, prin absurd, lumea-l va sacrifica, în stilcumva indian, românii vor fi cei ce-i vor face dreptate, cercetându-l.După interzicerea sub comunişti, noua interzicere ar putea să-i stimulezeîn sens contrar. Oricum, el e tradus în numeroase limbi, e , dinfericire, inevitabil, ca mare constructor. Iese, evident, din modă.Eliade e primul indologist român în senssul deplin al cuvântului,cu studii formale în India, cu doctorat pe un subiect indian, yoga,obţinut în Bucureşti. Acesta a fost un început de urmat, fie şi de formă,în amintirea lui. A publicat o operă literară indologică în româneşte,extinsă la istoria religiilor, în continuitate. Background-ul românesc indologiceste necunoscut în afara României, astfel că indianiştii românibeneficiază de anumite intimări, voite ori nu, datorate şi trecerii timpului.Cine începe studii indiene, tocmai datorită exemplului său, şi-l(continuare în pag. 4492)www.oglindaliterara.ro 4491


PROZA“Am dat ordin sa traga”…13 decembrie 1918(din volumul SCHIŢE ŞI NUVELE)Ion Călugăru(urmare din nr. anterior)- Ştii că ai haz Georgel! Compari mitraliera cu vâscul? Putereate-a făcut cinic. Frumoasă decoraţie cu prilejul tipografilor… n-am ce zice. Tot aşa ai vorbit la Paris, acum un sfert de veac când,ne duceam să-l ascultăm pe Jaurès şi pe Anatole France!...Să fie sănătoşi. Ce am au a face tipografii cu militarii careîşi fac exerciţiile şi cu ce a fost la Paris când eram un student romantic?Armata n-a trecut însă pe picior de pace. Tratatul nu s-a iscălit,pe picior de pace. Tratatul nu s-a iscălit, asta trebuie s-oînţeleagă un gazetar ca tine, care are pretenţia să cunoască ce sepetrece în culisele diplomatice. Dacă nu te-ai gândit, ţi-o spun eu: începisă te ramoleşti; devii sentimental. Vezi să nu te pomeneşti iarexpulzat şi eu să nu-ţi pot face nimic!...- Georgel, nu-i nevoie să glumeşti şi să te ascunzi dupădeget. Miroase a praf de puşcă…- Prost nu eşti. Ai cam mirosit ceva. Însă nu e praf depuşcă. E o rafală de spaimă ce se pregăteşte. Dar în loc să se speriealţii, te-ai speriat tu. Nu se poate altfel. Nu merge. N-am câştigat noirăzboiul ca să ne răstoarne băiatul, cela cu barbă – cum îl cheamă?că-i de pe la noi, de la Paşcani – şi pezevenghiul celălalt care facemindire… Guvernul trebuie să-şi dovedească autoritatea. Să ştieţara că puterea o deţine guvernul nu clubul de muncitori. I-am răpusnoi la Nicolina pe “tovarăşii” care aveau tunuri, n-o să-i punem la respectpe ăştia care n-au nici puşcoace de soc! Vrem să vedem cine:ei sau noi suntem iepuri…- Şi aveţi de gând să trageţi?- Am şi dat ordinul să tragă…- Georgel, mai ai timp să te răzgândeşti. Ce va zice străinătatea?- Străinătatea? Are alte griji decât acea de a ne supravegheape noi. Avem de gând să tăiem piuitul acelora care nu ne lasăsă ne vedem de treabă. Avem o ţară mare; vrem s-o administrăm.- Iese vărsare de sânge, Georgel, vărsare mare de sânge.Ţii minte cum vorbeai tu la Paris împotriva ţăranilor?- Ce are a face tiradele despre tirani a unui student nătăfleţcu raţiunea de stat… Şi lipitorile sunt bune câte odată la ceva: şi elesug sânge…CALCUTTA...(urmare din pag. 4491)ia ca model, chiar cu exagerări imitative, însoţite şi de infidelităţi superficiale.Studiile indologice au fost ca şi interzise în blocul sovietic (sanscritaprohibită şi în Bengalul comunist, până deunăzi), sau au fostutilizate propagandistic, antiindian, antireligios, antisocial. Vedele aufost studiate în puşcării prin alfabet Morse. Eliade ştia asta. Când Radhakrishnan,pe atunci vicepreşedinte al Indiei, viitor preşedinte, a vizitatRomânia, se spune că a intervenit pentru eliberarea poetului RaduGyr, coleg de generaţie, condamnat la moarte. Şi pandit Nehru a intervenit,prin U Thant, secretar general al ONU, pentru eliberareadeţinuţilor politici din România, lucru pe care am avut prilejul să-l reamintescîn cuvântul ţinut la acordarea doctoratului honoris causa E.S.Shankar Dyal Sharma, preşedinte al Indiei, rugându-l să intervină pentrueliberarea grupului Ilaşcu.SUNETUL CALCUTTEI„ Am început să fredonez o melodie din Bhoirobi. Cred că ai simţitşi tu că modulaţiile acestei melodii trezesc un sentiment straniu. Când oaud, mi se pare că mâna uriaşă a unei legi învârteşte necontenit mânerulunui instrument muzical şi jalnicul glas ce se înalţă din acea rotire sepreface într-o melodie profundă şi patetică apărută din străfundurile întreguluiunivers.” (Rabindranath Tagore, Calcutta, 12 iunie 1889).- Georgel, lipitori sunt cei din partidul tău. Ei au supt peţărani, de-au ajuns ca ţârii. Ai uitat când n-aveai franci să plăteştiodaia şi te mutam cu frânghiuţa? Tot aşa vorbeai?... Nu-ţi dai seamace faceţi în momentul când primul ministru e la conferinţa de pace?Pentru numele lui Dumnezeu, dă ordin să se retragă trupele, acea“divizie sălbatică” din Cadrilater care vă păzeşte şi să se ducă înapoila magazie mitralierele!- Nu fii caraghios. Du-te şi te culcă… Lasă-mă şi pe minesă mă odihnesc. Cei din Occident ne-au impus să ţinem un front.Clemenceau se răţoieşte câteodată la Ionel, dar el ştie că noi de aiciîi păzim lui pielea…Adolf înţelese. De prisos orice stăruinţă. Ministrul era puspe glumă; ca să apară numai în ipostaza de prieten. Era hotărât săşijoace rolul, fiindcă întreaga-i carieră politică era în joc.- Georgel, am să-ţi spun una.- Aşa da. Îmi pare bine că te-ai dezmeticit. Ei spune-o. Unafranzuţească proaspăt venită de la Paris? Dar să să nu mi-o spuiaia cu “Les Turques sunt venus à la conférence”, c-o ştiu. Şi e o porcăriefără haz.- Nu, Georgel, nu-i anecdotă…- Atunci ceva despre arnăutul … Să afle conu’ MişuPherekyde că-l defaimi!...- Nu.- Ai devenit misterios. Te faci scamator la bătrâneţe, Adolf.- Nu … Dar am să râd şi eu de tine…- De mine?- Da…Tu ai pus mitralierele să tragă, dar eu am să fac unacă ai să te simţi, ca şi cum te-ai urca la tribună şi n-ai avea în faţacui vorbi. Te uiţi în oglindă şi s-a luat argintul, aşa că nu te mai vezi.- Vrei să spui că ai să-mi risipeşti muşterii. Ascultă-mă,Adolf, muştele trag la zahăr şi ăştia la gloanţe… O maşină când sepune în mişcare nu mai poate fi oprită. Zadarnic ai venit să interviiîn numele amiciţiei, a lui Jean Jaurès care a murit, a lui AnatoleFrance, şi mai ştiu eu cui. Mâine dacă vrei, treci pe la mine, să-ţi daumai multe autorizaţii de înmormântare…„Petrecerea a început cu bomboane şi tango. Dar nu bomboaneleşi tango-ul Europei. Cele dintâi sunt mult mai mari, mai tari,mai dulci. Cel din urmă nu se dansează – ci se cântă. Cântul e obligatoriu.Nu trebuie să ’ai glas’, să ’ai ureche’. Totul e să cânţi; una dinfete are grijă să te lovească peste mână când cânţi fals.” (Mircea Eliade,Calcutta, 23 ianuarie 1929).Prin 1946, în drum spre Darjeeling, Maica Tereza aude ochemare în chemare, de a ajuta săracii săracilor, bolnavii şi muribunziide pe străzile Calcuttei.Maidanul e o turnantă de evenimente ludice, pe vârste,specii, obligaţii, aventuri, sieste, surprize, reculegere, un izlazmetafizic atotpurificator, mai mântuind din negrul poluării, ca laCopşa. Între el şi Victoria e contrastul nativităţii cu moartea preţioasă,a ancestralului cu alienatorul – şi el înghiţibil, nu numai mestecătorcu glonţul şi complexul stăpânului. Verdeaţă arhaică înconjurată deurbanitate, de unde s-o mai ţine totuşi şi albul Victoriei - lacul împrejmuitorare apă care mai seamănă cu apa.Iarba maidanului, roua ei, ce dimineaţă navigabilă. Carepictezi, care meditezi, care cerşeşti ţie însuţi, care bordelezi, poliţezi,călăreşti, baseboleşti, fotbaleşti, socialeşti, codeşti, ca a treia parte,nici jumătate din apocatastază. Parcă am uitat şi de Shantiniketan.Te aprinzi şi te stingi la fel de repede în India. Byron the transformed,deformed (despre Byron, child of passion, fool of fame, by BenitaEisles). Toată lumea ajunge la misiune, tot omul indian sepoy-gandhians-a culcuşit în memorialul victorian, întru un paradox de ironiea istoriei răsturnabile în roată. La fel ne vom fi interiorizând fiecareevenimente insesizabile în care însă s-ar zice că suntem plonjaţi directde soartă.4492www.oglindaliterara.ro


Limba, principal instrument de disipare a politicului(La révolution introuvable)RESTITUIRI(urmare din numărul anterior)Şi în acest mod se producea o totală „evacuare” a politiculuireconfirmând pe deplin afirmaţia lui Alain Finkielkraut (dinconvorbirile cu Mario Vargas Llosa) cum că în totalitarism „nu maiexistă politică, nu mai există decât recitare!” i„Profetismul” şi veritabila „scolastică” pe care a profesatocomunismul insinuează toate caracteristicile unor manifestări similarecelor religioase. Sesizându-le astfel Raymond Aronîntrezărea îndreptăţirea considerării lor ca „virtuţi teologale” punândîn lumină o veritabilă psihologie de sectă. ii Ceea ce pare să confirmeacele afirmaţii ale lui Michelet, potrivit cărora - în cazul comunismului- revoluţia nu a adoptat nici o Biserică pentru că – evident -ea însăşi tindea să devină o Biserică. S-a desluşit în aceasta o tentativăpolitică de a găsi un substitut pentru religie sub forma uneiideologii ridicate la rangul unei ortodoxii de Stat. Comunismul sanctificaîndatoririle individului faţă de partid, de statul socialist, de viitorulomenirii; frâna ştiinţa în numele ştiinţei; răsturna sensulraţionalismului occidental, dar continua să se revendice de la el;pornea de la premiza că nu trebuie să se mai supună istoriei ci săo creeze. Construind socialismul şi viitorul el aspira să asigure totalatransfigurare a partidului în Mesia. Deşi animat de un ateismfundamental profetismul marxist încerca să transforme o simplăschemă de evoluţie într-o istorie sacră, al cărei final va fi reprezentatde societatea fără clase. i În plus, partidul fiind cel ce nu ignorăniciodată nimic, nu se poate înşela, iar arta dialecticii îi permite săarmonizeze orice aspect al realităţii cu o doctrină care – cum s-avăzut – pliază uşor în toate sensurile. (De aici încolo am puteaspune că deja situaţiile intrau şi în zona umorului involuntar. Ne vomreaminti de explozia de bancuri din vremea dictaturii dar şi cu o subliniereesenţială: „umorul” în cazul acela nu a mai însemnat, ca deobicei, bucurie, ci – mai degrabă - se suprapunea cunoscutei formuleaparţinând lui Marcel Duchamp: l’humour c’est politesse dudésespoir. Într-adevăr, disperarea unor întregi generaţii nu va lipsiniciodată la apel..).Pentru a nu se permite nici o abatere de la linia justă prestabilităşi vegheată cu maximă vigilenţă, publicaţiile aparţinând indiferentcărui domeniu erau împănate de „modele” sovietice. Iată,spre exemplu, în paginile unei reviste pretins literare, mai precisîntr-un număr datând din anul 1952 al Vieţii Româneşti v , se publicaun articol semnat de academicianul sovietic G.F.Alexandrov. Titlul,ca şi stilul sunt cât se poate de semnificative: I.V.Stalin despre rolulsuprastructurii în dezvoltarea societăţii. De la primele rânduri suntemînvăluiţi în tonalităţile joase şi ditirambice ale limbii de lemn: „Îngeniala lucrare a tovarăşului Stalin Marxismul şi problemele lingvisticii,sunt analizate din toate punctele de vedere tezele marxistedespre suprastructură (….). « Suprastructură, - ne învaţă tovarăşulStalin, - sunt concepţiile politice, juridice»”…etc…etc. Articolul vacontinua plicticos în maniera specifică pe interminabile pagini. Vommai zăbovi însă asupra lui doar pentru a nu pierde din vedere un aspectdeosebit de semnificativ în reţetarele obligatorii pentru publicisticamomentului. Indiferent de subiectul tratat, contextulconflictual (fie că era sau nu vorba de lupta de clasă) trebuia neapăratadus în discuţie de către autori; în caz contrar materialul publicisticera amendat ideologic. Nici autorul articolului menţionat nua încălcat regula. Şi, drept urmare, încă de la început va „psalmodia”formula consacrată afirmând: „Analiza stalinistă a suprastructuriidă o lovitură nimicitoare (s.n.) tuturor afirmaţiilor scolasticeartificiale, care susţin că suprastructura are un caracter neistoric.”Obsesia confruntării, veritabilul catehism al urii, trebuiaobligatoriu să fie prezentă în orice material publicat. Limba de lemnnu permitea derogări. Iată clişeul aplicat cu rigurozitate şi în criticaliterară. Astfel, în paginile revistei Viaţa Românească v Silvian Iosifescusemna articolul intitulat „Pe drumul înfloririi gospodăriei agricolecolective”. Judecând după un asemenea titlu numai cu greu aiadmite că este vorba despre cronica unui roman (Pâine albă deDumitru Mircea). Să vedem însă discursul critic: „…deşi romanul luiDumitru Mircea arată prezenţa duşmanului, el nu dă o imagine veridicăa forţei şi virulenţei sale. Duşmanul e arătat relativ puţin numeros,iar mijloacele pe care le foloseşte nu oglindesc îndestulperfidia şi abilitatea lui. Formal, există în satul Plopşor mai mulţichiaburi. De fapt, mai puţini decât îi cuprinde satul în realitate. Săne amintim că raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej arătaîn 1949 cifra de 5,5% - în medie un chiabur la douăzeci de săteni(….)…constituie o greşită prezentarea realităţii şi o minimalizarea duşmanului, faptul căacesta apare în roman mai puţinnumeros şi mai puţin primejdiosdecât este în realitate. TovarăşulStalin a arătat limpede că (…)elementele capitaliste simt primejdiade moarte şi-şi înteţescîmpotrivirea. (….) Faptul că atenţiascriitorului nu se îndreaptăDan Anghelescusuficient – după cum am văzut –asupra multiplelor şi perfidelormijloace prin care chiaburii lovesc în construcţia socialismului lasate, lipseşte romanul de aspectele esenţiale.”Nici un cuvânt din limba de lemn - ne spune în analizeleei Françoise Thom vi - nu este inocent, nu scapă de sub influenţamaniheismului practicat cu consecvenţă de gândirea totalitară.Ideologia plasează cuvintele între polii unui veritabil câmp magnetic(pozitiv şi negativ). Postulatul fundamental, mereu prezent,mereu reafirmat prin limba de lemn este că tot ceea ce provine dincapitalism este rău şi este corupt; dimpotrivă, socialismul produceîntotdeauna Binele. Imaginea lumii e definitiv tranşată: de o parte lacheiiimperialismului, în subteranele speluncilor cosmopolite undese dezlănţuie în bacanale antisovietice aţâţate de apostolii viţeluluide aur; nu lipsesc contrastele groteşti: batalioanele de fier ale proletariatului,rictusul bestial al capitalismului; de cealaltă parte sepractică glorificări pompoase şi în esenţă ridicole: proletariatul careduce lupta sa eroică, sub înţeleapta conducere a partidului comunist,înaripat de gândurile inspirate de geniala călăuză a clasei muncitoare,nemuritorul V.I.Lenin.Potrivit deja aceloraşi analize realizate de Françoise Thomcâteva caracteristici esenţiale ale limbii de lemn pot fi enumeratesuccint: nu comunică şi nu descrie, combate tot ceea ce există şiceea ce devine, este mereu fie în defensivă fie în atac, se apărăîmpotriva lucrurilor, atacă oamenii, îi reduce la tăcere, falsifică realitatea,distruge realitatea, se sustrage oricărei precizii şi opteazăpentru echivocul atemporalităţii eschivând cu grijă naraţiunea. Eanu mai însoţeşte gândirea pe cale de a se constitui, nu poartă urmaunei reflecţii, nu îi rămâne nimic de gândit, nu formulează, nu ajutăla naşterea unei idei, fuge de concret, a divorţat de gândire şi –practic - drapează o fantomă. viAm făcut o scurtă incursiune în critica literară a anilor ’5o.Pentru a înţelege corect fenomenul se impun, în prealabil, câtevaexplicaţii lămuritoare. Socialismul a fost în permanenţă preocupatde aparenţe şi de falsificarea continuă a tuturor realităţilor. Înţelegândacest aspect vom înţelege uşor că preocuparea primordialăera să creeze impresia că funcţionează ca o societate normală. Înconsecinţă – potrivit unui asemenea scop – cel mai adesea erauutilizate numele comune ale instituţiilor dintr-o sociatate normală.Cum socialismul nu avea decât o existenţă virtuală, respectivelestructuri nu existau în realitate decât ca forme falsificate care, subpresiunile constrângerii, creau doar aparenţa de funcţionalitate aunor instituţii. La modul real, numai oportunitatea politică a decis cetipuri instituţionale adoptă şi cum trebuie să exprime ele, prin denumirilelor, socialismul virtual. În numeroase cazuri s-a consideratpotrivit să li se lase vechiul nume, pentru a da iluzia că vechea lumeeste încă, actuală. Astfel se vor fi atribuit denumirile unor tipuri destructuri organizaţionale (sindicate, academii, parlamente, cooperative,uniuni, etc.) urmărindu-se ca omonimia să dea o iluzie denormalitate care, astfel putea să fie „exploatată politic”.Chiar dacă în esenţa lor autentică respectivele instituţii încetaserăîncă de la început să existe, raţiunea păstrării lor crea impresiacă în comunism natura politică a omului (zoon politicon) semai păstrează; iar societatea asigură tuturor membrilor ei posibilitateade a comunica, de a stabili între ei legături sociale, raporturifireşti (democratice) între guvernanţi şi guvernaţi. Desigur nimic dintoate acestea nu poseda o substanţă reală. Nu vor exista, în modreal nici justiţie, nici învăţământ, nici cultură, ci numai simulacre destructuri instituţionale, neutralizate şi aservite. Ca atare şi instituţiacriticii literare în totalitarism va fi falsificată şi pentru că va avea deaface cu limba de lemn, deci cu ideologia.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4493


ATITUDINISpre ştiinţa domnuluiManolescuMugur GrosuSunt un simplu membru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, statut pentru care fac economii serioase ca să-mipot plăti cotizaţia care, tocmai în acest an de crize a fostmărită la deloc neglijabila sumă de 100 de lei. Cu toate acestea,n-am ezitat nicio clipă să achit câteva sute de mii pentruprintarea unei petiţii prin care Preşedintele României erarugat să urgenteze acordarea cetăţeniei române scriitoruluiAlexandru Vakulovski, document semnat până acum depeste 1350 de cetăţeni, printre care nenumărate personalităţişi foarte mulţi scriitori, majoritatea membri ai Uniunii Scriitorilordin România, precum: Iulian Tănase, Mircea Ţuglea,Ştefan Caraman, Lucian Dan Teodorovici, Traian T. Coşovei,Ştefania Coşovei, Octavian Soviany, Gheorghe Neagu, ŞerbanFoarţă, Radu Paraschivescu, Dan Iancu, Gabriel H. Decuble,Bogdan Suceavă, Victor Ţarină, Florin Lăzărescu,Vasile Leac, George Vasilievici, Grigore Şoitu, Bogdan Ghiu,Dumitru Radu Popa, Ovidiu Nimigean, Radu Pavel Gheo,Ruxandra Cesereanu, Petru Ilieşu, Vlad Zografi, Dan Stanciu,Leo Butnaru (membru în Consiliul USR), Marcel Tolcea,Liviu Papadima, Liviu Antonesei, Paul Goma (ah, nu sepune? a fost exclus din USR în 1977, inclusiv prin votul dvs.),Dumitru Ungureanu, Tudor Ţepeneag, Romulus Bucur, LiviuIoan Stoiciu (ah, iar am uitat ceva?), Dumitru Crudu, NicolaeŢone sau Robert Şerban.În schimb dumneavoastră, care dispuneţi de infinit maimulte resurse, la două săptămâni după expulzarea luiAlexandru Vakulovski din ţară şi la o zi după predarea petiţieila Cotroceni, spuneţi într-un interviu din Cotidianul aşa:“I-am rugat pe colegii din USR să ia legătura cu el şisă vadă exact ce se întâmplă şi cum putem să-l ajutăm. Euîl cunosc şi pe el şi pe fratele lui, ştiu foarte bine ce e cu el,dar în afară de faptul că ştiu doar că ar fi fost expulzat, nu ştiunimic. E foarte ciudat ce i s-a întâmplat, dacă i s-a refuzatcetăţenia. O să încerc să dau de urma lui şi să văd ce se întâmplă,când s-or mai linişti lucrurile la Chişinău că deocamdatăacolo e revoluţie în toată puterea cuvântului.Eu nu mai cred de mult în liste de sprijin de genul ăsta.Oficial trebuie făcut ceva. Şi în momentul în care o să amdatele şi o să dau de el, o să fac oficial, prin USR, un demersşi o să cer nişte explicaţii. Că se rezolvă sau nu situaţia, nuştiu. Mi se pare inutil să semnezi, e frumos moral, dar nu rezolvănimic. Nu e nimeni sensibil la liste de semnături înacest moment. Nu mai e, s-a terminat, asta a fost la începutulanilor 90, a fost un simptom epidermic al democraţiei, ca săzic aşa. Acum nu mai ascultă nimeni, s-a terminat, nu mai aunici o eficienţă. S-au demonetizat. În momentul în care seiese în stradă sau se semnează de sprijin nu numai pentruun expulzat pe nedrept, dar pentru unul care şi-a pus bătăuşiisă-i maltrateze chiar pe nişte hoţi, în momentul ăla s-a terminat.Eu nu mai sunt dispus să semnez nimic. Seamănăîntre ele aceste lucruri. Când i-am văzut ieşind şi urlând căBecali e nevinovat…”Nu pot să cred că nu mai puteţi face diferenţa întrepetiţionarii numiţi mai sus şi bătăuşii lui Becali, între aşa numiţii“golani” din Piaţa Universităţii şi minerii chemaţi să îicureţe, între tinerii revoluţionari din Chişinău şi vandalii infiltraţiprintre ei.Nu pot să cred că dumneavoastră şi instituţia pe careoconduceţi, deşi dispuneţi de infinit mai multe resurse decâtfiecare dintre noi, aţi reuşit să aflaţi şi să faceţi infinit maipuţin.Nu pot să cred că tocmai dumneavoastră, preşedinteleUniunii Scriitorilor din România, nu cunoaşteţi, sau găsiţiinutil acest important instrument legal, pe care-l numiţi “unsimptom epidermic al democraţiei”, “demonetizat”, “ineficient”,la care „nu mai sunteţi dispus să recurgeţi“, deşi e reglementatde Legea nr. 233/2002 şi O.G. nr. 27/2002: „Prinpetiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunereaformulată în scris ori prin poştă electronică, pe careun cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poateadresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale,serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalteorgane centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilorcomerciale de interes judeţean sau local, precum şiregiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţiipublice. (…)Autorităţile şi instituţiile publice amintite sunt obligatesă organizeze un compartiment distinct pentru relaţiicu publicul, care să primească, să înregistreze, să se îngrijeascăde rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurilecătre petiţionari.”Nu pot să cred că aveţi nevoie de cercetări aprofundateşi informaţii suplimentare pentru a vă convinge că scriitorulAlexandru Vakulovski merită cetăţenia română. Despreasta e vorba! Şi pentru că nu pot, încă, să cred toate acestea,vă rog să vă alăturaţi oficial demersului nostru, prin caresolicităm acordarea cetăţeniei române scriitorului AlexandruVakulovski (al cărui dosar îşi aşteaptă de mai bine de patruani soluţionarea) precum şi asigurarea unui cadru legislativdecent, pentru ca toţi conaţionalii noştri să fie trataţi cu demnitateegală, petiţie depusă la Administraţia Prezidenţială, direcţiaProbleme Cetăţeneşti, în ziua de 7 aprilie 2009, cunumărul de înregistrare 7711.În caz contrar, e foarte posibil ca anul acesta să nu-mimai plătesc cotizaţia.Articol preluat de pe www.rocultura.roAurel Anghel-Exercitii dedragoste cu zeiiElvira Sorohan-George Calinescuin autoportretConstantin Andronache-În continuarea visuluiLiliana Spătaru - IndrisMiron Ţic-Lecturi desprecărţile confraţilor4494www.oglindaliterara.ro


CONSEMNĂRILITERATURA(urmare din numărul anterior)Compartimentul de Miniaturi satirice şi umoristice (epigrame,epitafuri) este cel mai amplu şi mai consistent în volum. Şiaşa cum sensul primordial al fiecărei creaţii este inovaţia, depăşireaformelor anchilozate, a găsi o replică nouă, eliberatoare de „tirania”modelelor este pentru Efim Tarlapan un act de sinteză aformulelor existente. Poetul este, prin urmare, un creator de noi modele,mai ales beneficiind cu pricepere de contrastul dintre „esenţăşi aparenţă”, dintre „spiritual şi mecanic”, vorba lui Mihai Cimpoi. Înmajoritatea cazurilor reflexivă şi aforistică, poezia lui Tarlapan denotăun spirit epigramistic prin excelenţă, deşi uneori subiectele ascundîn miezul lor situaţii tragice. Iată de ce ziceam ceva maidevreme, că pentru a pătrunde până în subtilităţile ei e necesară olectură reluată, repetată. Mai ales pentru a sesiza detaliul asociativ,a pătrunde în esenţa metaforei, simbolului.Epigramele lui Efim Tarlapan au o structură literară aparte,inconfundabilă. Multe din ele iau în vizor plăgile economice, sociale,politice ale societăţii. Autorul este un luptător adevărat, ridică baricade,metamorfozând conaţionalii spre adevăr, spre dreptate, credinţăîn unitate de neam: „Ascultă-mă, mic ram,/ De printre ramuri:/Să ţii întâi la neam,/ Apoi la neamuri!” (Pe tulpina unui arbore genealogic);„Gura unică de rai/ Nu mai e cum o ştiai -/ De când fiii tăio schimbă,/ E o gură fără limbă…” (Baciului mioritic basarabean);sau: „Hristos a înviat!/ Nu-s bucuros defel -/ Îl văd restructurat/ PeIuda lângă el…” (Restructurare). Unele din epigramele lui Efim Tarlapanau devenit antologice, fiind citate, rostite, savurate în întregulareal românesc. Am exemplificat câteva din ele: „Chişinău şi Bucureşti- / Două State româneşti/ Ar fi foarte fericite,/ De-ar fi… StateleUnite!” (Statele); sau: „Mică,-aşa cum a lăsat-o/ Pactul marilor intruşi,/Va intra şi ea în NATO,/ Când intra-va NATO-n ruşi!” (Basarabia);sau: „Intră-n Vestul milenar/ Doar romanii. Dacii, puşii/ Ici peveci, stau la hotar/ Să nu intre-n ţară ruşii” (Romano-dacii); sau:„Ţara mea, romano-daca, / Ară ţarina cu vaca; / Are boi, dar permanent/ Sunt aleşi în parlamen!” (Paradox); sau: „Rep. Moldova,pe cât ştiţi, / Are doi mitropoliţi / Şi, pe cât mai ştiu şi eu, / Unul n-are… Dumnezeu!” (Republica Moldova are doi mitropoliţi)…Foarte ingenios şi perfect s-a exprimat despre compartimentul„Îngerii din cerul gurii”, din care am citat, cercetătorul clujeanConstantin Zărnescu: „Volumul Îngerii din cerul gurii... nerelevă o şi mai înaltă treaptă şi rafinament, atinse de poetul, memoralistulşi publicistul Efim Tarlapan, recunoscute de însuşi academicianulMihai Cimpoi în a sa O istorie deschisă a literaturiiromâne din Basarabia, remarcând la autorul nostru „Resurecţia ludiculuiinteligent, realizat cu subtilitate şi cu o capacitate rară de aexplora resursele comice ale limbii române...”Tot domnia sa, referindu-se la viziunea de ansamblu a volumului,remarca faptul că această carte „rămâne o viziune amplustructurată din poezii satirice , alegorii „esopice”, „tentative parodice”,ironii epigramatice, stihuri „marţiale”, epitafuri, ziceri paradoxistice,dueluri (contraatacuri) epigramatice, aforizme, rondeluri,sonete cu caractrer proverbial etc., aşadar o folosire, la maximum,a genurilor „scurte”, concentrând „esenţe”, şocând şi dinamizândmentalităţile omeneşti şi realităţile imediate”.Trecând în revistă fiecare capitol al acestui compartiment şiapreciind la scara valorică cea mai înaltă creaţia scriitorului nostru,Constantin Zărnescu susţine în concluzie că „această creaţieatestă, pe lângă valoarea estetică, eroismul omului, artistului şi patriotuluiEfim Tarlapan – un nou vizionar al unei noi UNIRI întru fiinţăşi spirit al celor două state româneşti”. Este cu atât mai plăcutpentru noi, românii basarabeni, dacă ne gândim că Efim Tarlapana fost primul scriitor satiric şi umorist basarabean care a trecut Prutul,şi nu pe podul de flori...Generaţia „Ochiului al treilea” este urmată de optzecişti –„discipoli” ai lui Nichita Stănescu şi ai lui Marin Sorescu în majoritatealor, poeţi care cultivă fragmentul, exerciţiul, poezia lor fiind invadatăde livresc, „instaurându-se ca realitate imediată, ca secundăcare concurează realitatea frustă, primordială”. Autorii preferă „unspaţiu al viziunilor de dincolo de real şi cuvinte, ba chiar dincolo detranscendent, dincolo de idei şi esenţe”, vorba lui Mihai Cimpoi.Emilian Gaialcu-Păun, Valeriu Matei, Eugen Cioclea, Grigore Chiper,Vasile Gârneţ, Irina Nechit, Nicolae Popa, Teo Chiriac, Leo Bordeianu,Călina Trifan, Vsevolod Ciornei, Aura Christi, GhenadieNicu, Efimia Ţopa, Galina Furdui, Nicolae Leahu, Luminiţa Dumbrăveanu,Ştefan Baştovoi, Dumitru Crudu, Ghenadie Postolache…Fundamentala preocupare a optzeciştilor este, după părerea academicianuluiMihai Cimpoi, „revelarea realităţilor ultime, a esenţe-lor”, poeţii nu mai pun accentul pesuflet, care „bate în retragere”,preferând spiritul, raţiunea care„tronează” semeaţă, modelând înfond „construcţii abstracte”…* * *Scrisul, literatura este ţărmulla care aspiră orice om dăruitde Dumnezeu. Este Veneţia însăşi.Toate gândurile, aspiraţiile,toate drumurile îl conduc spreacest ţărm de vis, spre această lumină.Generaţia Vieru-Labiş a acceptatchiar de la începuturiprovocarea destinului, a luptat Vlad Sbârciogfără a face vreo concesie, încercândsă rămână vertical, chiardacă a avut de înfruntat nenumărateintemperii. A încercat să-şi sprijine activitatea literară pe cultulvalorii, a operelor de valoare, având o nemărginită dragoste şi undeosebit respect pentru oamenii de spirit, pentru căutătorii de absolut,susţinând în permanenţă un examen de conştiinţă. Se ştie căvalorile intelectuale sunt cultivate şi se dezvoltă plenar în epoci vitrege,când nevoia de speranţă îi face pe oameni solidari. Uneoritrebuie să ştii a urî pentru a învăţa să iubeşti. Răul existenţial şimoral a pus mereu în mişcare spiritele. Generaţiile de până la noiau clădit la edificiul valorilor, transmiţându-ne rodul experienţei lor.Noi, la rându-ne, am adăugat, în măsura talentului, la acest edificiu,având în permanenţă în vizorul conştiinţei problemele, durerile, aspiraţiileneamului. Apariţia postmodernismului a adus cu sine un noustil – fragmentarismul (sau fracturismul), care a dat peste cap oricescară a valorilor. Asistăm astăzi la o denigrare a valorilor create întruntimp fără timp, un timp al rinocerilor, al totalitarismului. Dar maiasistăm şi la o denigrare a intelectualului, la o campanie de denigrarea adevărului, când indivizi, dominaţi de vanitate şi invidie, deorgolii şi îngâmfare, demolează totul ce era constituit ca valoare.Cunoscutul ziarist Virgil Ierunca menţiona în iunie 1994 într-un interviurealizat la Paris de Libuše Valentová: „…Chiar când Româniase afla într-un regim totalitar, adevărata literatură se scria în ţară”.Constatarea va să însemne că pe timpul rinocerilor s-a scris literaturăadevărată, atât în dreapta, cât şi în stânga Prutului.Astăzi ne-am pomenit cu o generaţie fără memorie, o generaţiecare nu este interesată de recuperarea istoriei neamului, trecutuluinostru eroic. E vorba de memoria faptelor de glorie săvârşitede strămoşii noştri, memoriei de suferinţă, o memorie etică, o memoriemorală, memorie tămăduitoare, care să conţină elemente deterapeutică socială şi politică, după cum susţinea Ruxandra Cesereanuîntr-o anchetă din Apostrof (Anul XVIII, nr. 1 (200), 2007). Astăzi,când avem o libertate de gândire subminată, deformatăaltădată de ideologia comunistă, când rezistenţa şi supravieţuireaprin cultură” era unica şansă, unicul suport moral şi estetic, tinerii numai doresc să aibă memoria trecutului legat de ocupaţie, foamete,deportări, gulaguri bolşevice, de tot ce ţinea de regimul comunistosovietic,regim opresiv şi violent, care a încleştat cu „mâna lui ideologică”toată suflarea, fără a permite de a avea şi o altă părere, unalt punct de vedere. De aceea, probabil, ar fi nevoie la această orăde lucrări contrapuse producţiilor culturale comuniste, adică niştecontraproduse culturale: romane, piese, pelicule de cinema ş.a.Unul din aspectele esenţiale ale acestui demers este istoria vieţiiprivate în comunism: omul deportat aflat la închisoare pe nedrept,abuziv, colectivizarea forţată, lipsirea omului de personalitate…Memoria suferinţei, la care tinerii nu sunt receptivi, şi în primulrând pentru că nu au trăit-o, (ei dispun de un alt fel de prezent)este în echivalenţă cu memoria rezistenţei. Oamenii au fost formaţidupă un anume tip de mintal. Mai întâi comunismul, dur şi agresivdin anii ’50, când principalul obiectiv era eliminarea adversarilor politici,a elitei intelectuale, a elitei de orice fel care ar fi putut să seopună. După condamnarea cultului personalităţii lui Stalin de cătreN.S. Hruşciov are loc o metamorfoză surprinzătoare, mai ales dupăCongresul XX al PCUS, care a prilejuit, cei drept pentru un timpscurt, o deschidere, spre libera comunicare. Recuperarea istoriei, amemoriei poate fi obţinută şi prin condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov,prin dezvăluirea rezistenţei anticomuniste, a strategiilorde supravieţuire, dar şi prin elucidarea experienţei părinţilor, abunicilor care au suportat monstruozitatea sistemului comunist. Uniitineri scriitori de azi scriu de multe ori într-un limbaj stradal despreceea ce văd în faţa ochilor, sau despre ce le vine în gând la moment:sex, mersul la veceu… considerând aceasta un soi de normalitate.Fireşte, ei nu pot apela la perioada comunistă, dar oare nule-au vorbit părinţii, buneii despre ceea ce au suferit? Nu le-au vorbitdespre necesitatea de a ţine la virtute, morală,….etc.?www.oglindaliterara.ro 4495


NOTE DE LECTURĂSub semnul împlinirii legiiExistă o sete mistică, o devoratoare dorinţă “De dincolo”de transfigurarea unei vieţi trăite la polul păcatului. „Aşvrea să spăl ce soarele / Se fereşte să lumineze / Să albescpolul / În care noaptea / Este stăpână”; “Suflă Doamne / Răsăritpeste mine” (Tăcerea de clopot).Într-un moment de maximă deznădejde, fiinţa se simtedramatic sfâşiată de contrariile existenţei. Omul, suspendatîntre bine şi rău, cer şi pământ; EROS şi THANATOS, îşistrigă neputinţa într-un poem de maximă concentrare metafizică:“Dau să mă-nalţ / Nu mai am cer / Vreau să m-afund /Pământul se trage în el / Spre nimeni şi spre nicăieri / Aleargătoate în mine” (Chip de lut); “Lumina de dincolo” deesenţă divină nu poate fi cunoscută cu ajutorul raţiunii, ea rămânândo taină: “Simţi lumina din tine / Cum împodobeşte /Coloanele” (Înainte de punct). Lumina revelată prin cunoaşterealuciferică devine cheia existenţei umane: “Cutremurdevastator / În oate frazele / Avănd drept cheie / Lmina” (Măduc înspre copilărie).Regresiunea către paradisul pierdut al copilărieiajunge să fie lumina salvatoare din tunelul întunecat al existenţei:”Mă rostogolesc luminos / Prin năvoadele / Trase deîngeri / Pe mările copilăriei…” (Îi cert gândul).Ca modalitate de comuniune cu Dumnezeu,poetul creează un număr importantde poeme structurate pe modelul psalmilor -rugăciune. Prin compoziţie şi strat ideatic”psalmii” lui Ioan-Petru Viziteu se apropiede modelul practicat de Iov şi de regeleDavid, nu de cei ai lui Tudor Arghezi. Psalmiidin Tăcerea de clopot sunt rugăciuni depenitenţă ale mărturisirii păcatului şi ale credinţeiîn viaţa veşnică: ”Zideşte-mă , Doamne,/ În stele... / Să-mi îmbrac inima / Îrăsărit” (Menghină); ”Dă-mi , Doamne / Înţelegerecu iubire” (Dascălul); ”Arată-mi-l , Doamne,/ Măcar în vis / Pe celălalt” (Cronică);”Suflă, Doamne, / Rsărit peste mine” (Tăcerede clopot); ”Frânge, Doamne, / Foartepuţin / Din bucuria cerească / Şi ninge-ne /Din când în când” (Alergat de solstiţiu); ”Nu mă judeca ,Doamne, / După logica simplă / În care imi învelesc / ăcatele!...” (Logică); ”Doamne, de ce / Nu-mi sunt niciodată /Suficiente / Demonstraţiile?” (Altar); “Ajută-mă, Doamne,/ Să înţeleg / Cum nu voi mai fi.... (Şi-or aminti).Ca dovadă peremptorie că rugăciunea este credinţăîn acţiune, Dumnezeu îi răspunde fiului său - Ioan-Petru Viziteu- prin cuvintele apostolului Ioan, care, atunci când vesteşteslăvirea lui Hristos prin moarte, recurge la simbolulgrăuntelui de grâu: ”Adevărat, adevărat vă zic vouă cădacă grăuntele de grâu, când cade în pământ nu va muri,rămâne singur, iar dacă va muri aduce multă roadă.”(Ioan 12,24). Metafora biblică a bobului de grâu care moareşi apoi renaşte, figurează iniţierea, noua renaştere a fiinţeiîntru starea primordială: ”Dă-mi , Doamne, / Bucuria pe care/ O are bobul de grâu / Când spic se visează” (Creuzet). Întruntârziu, după ce a ”devorat toate marginile şi a trăit toate4496Daniel Nicolescu„Tăcerea de clopot”: Ioan-Petru VIZITEU(urmare din numărul anterior)www.oglindaliterara.ro„incandescenţele” (Efigie),după ce a ”lovit în lumină / cuîndoieli” (Vină), poetul-om aînţeles, iluminat de Iisus Hristos-luminalumii – că Legealui Dumnezeu (cele zece porunci)este harta care aratădrumul regăsirii paradisuluipierdut: ”Toate-s uşoare /Când legea o ştii…” (Cronică).Legea este expresiaiubirii lui Dumnezeu, este libertate,iar suferinţa vine dinnerespectarea legii. Ioan-Petru Viziteu a înţeles însăcă numai cunoaşterea Legiinu aduce salvarea; sângelelui Hristos, harul lui Dumnezeu aduce mântuirea pentru cănumai atunci când Duhul Sfânt este în noi ”polul” păcatuluieste albit. ”As vrea să spăl ce soarele / Se fereşte să lumineze,/ Să albesc polul / În care noaptea / Este stăpână, / Sămişc stânca / Ce stă nemişcată de ere” (De dincolo).După ce parcurge toate treptele cunoaşterii paradisiace(Blaga), logice, raţionale, autorul Tăcerii de clopotajunge la credinţa că Poetul este chemat ”Să nu striveascăcorola de minuni a lumii” (Lucian Blaga), ci să sporeascătainele universului prin cunoaşterea poetică-luciferică: ” Cunoaştere/ Ce frumosu-l ucizi” (Strălucire); ” Voi, înţelepţilorcu palmele / Ca nişte constelaţii / Lăsaţi cerul în seama florilor!” (În seama florilor). Pin povara ei interioară, taina devineo sursă de nelinşti, deşi poetul uneori doreşte s-oconserve: ”De ce să pierd taina / De-a fi fericit / Pe-aici trecător”(Pe-aici trecător); ”Toate sunt ţintuite/ În cele ce nu se văd” (Alergat de solstiţiu).Descoperind faţa demiurgică a rugăciunii, în Siberia sufletului său se naştesperanţa salvării: ”Îngheţul / Prin lacrimă derugăciune / Topeşte-l” (Adevăratul cer);”Mă vor găsi / În rugăciune / Încercând săpătrund / În fărădemargini” (Din dosul privirii).Dar raza cea mai luminoasă a destinuluisău vine din marea experienţă asuferinţei – considerată de unii părinţi ai bisericiitestul dat pe pămînt sub supraveghereacerului – fără de care nu există zbor:”Curat şi limpede ajungi / Prin cădere” (Tăcereade clopot). Simbol al durerii şi al intercesiunii,lacrimile rostuiesc drumul cătrecer, dau sens existenţei umane, purificândo:”Doamne…/ … / Învaţă-ne să păstrăm /Lumina îndelung / Plămădită / Şi rostul lacrimilor/ Care împodobesc / Sensul!” (Învaţăne).Tăcerea de clopot, de Ioan-Petru Viziteu, se alăturăaltor bijuterii editoriale ale Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov,care produce la Bacău cele mai frumoase şi interesantecărţi atât ca valoare estetică a textelor publicate, cât şica aspect grafic.Cele două traducătoare - Florentina Florin - limbafranceză şi Cristina Ghiciuşcă - limba engleză – reuşeşc sărestituie bogăţia plurisemantică a textului iniţial; tălmăcitoarelerefac ţesuturile verbale ale originalului cu ajutorul altormijloace lingvistice, păstrând nealterate claritatea sau obscuritatealui. Cu alte cuvinte, traducătoarele rămân fidelefaţă de poiein-ul poetului tradus.Copertele şi grafica interioară vorbesc de la sine demăiestria plasticienei Călin Veronica de a ilustra foarte binepeisajul interior al lirismului lui Ioan-Petru Viziteu.


Casa Sophieiwww.oglindaliterara.roCRITICĂ LITERARĂAm putea compara „Elegiile de la Dorweiler” (Editura Paralela45, 2008) cu „Amores”, poate pentru că Gellu Dorian,ca şi Ovidiu, recompune prin intermediul lor un adevăratroman de dragoste. Cele opt elegii – de fapt grupaje / capitole(atâta vreme cât fiecare reuneşte un număr variabil depoeme, cu un conţinut afectiv ce îndreptăţeşte încadrarea înspecie) îmbină confesiunea, contemplaţia meditativă şi reveriaîntr-un registru modern, în care accentul nu mai cadepe cuvânt, ci pe imagine. Tehnica este asemănătoare cuaceea din „Elegiile duineze” ale lui Rainer Maria Rilke, afiliaţie,de altfel, recunoscută de Gellu Dorian, chit că mottoulales – din Goethe – trimite la un alt tip de sensibilitate („Cinese dedă singurătăţii / Acela în curând e singur”). Cuvintele, însine, sunt considerate fără nici un fel de corp, simple etichete/ mărci arbitrare. Pentru ca ele să fie văzute de ochiul conştiinţei,trebuie să capete materialitate, să fie plasate într-uncontext care să le dea corporalitate. Gellu Dorian se fereştede cuvintele „de sine stătătoare”, cu sensul tocit de atâta folosinţă,care şi-au pierdut încărcătura emoţională şi nu maisemnifică nimic. Plasate într-un nou context, ele dau naştereacelor cuvinte-imagini, (predominant vizuale şi tactile, dar antrenând,treptat, toate celelalte simţuri): „erai atît de frumoasăcu mine în minte / încît aşteptarea mi s-a părut de o sută deani - // estimp gloanţele au ruginit în cartuşieră, / rochia ta auatins-o degete subţiri / ca pe o fîneaţă din munţi zefirul ajunsacolo de la malurile mării” („Un film cu noi”). Cuvintele-imaginisunt necesare pentru că poetul, clamându-şi singurătatea,ştie că se situează într-un timp tragic, tensiunea dintre„atunci” şi „acum” consumându-se, asimetric, în acelaşispaţiu. „Aici”, unde locuieşte şi scrie cel trădat / însingurat,coincide cu spaţiul iubirii pierdute, căruia conştiinţa valorizatoarenu-i mai vede decât urâţenia şi pustietatea, astfel căeste necesară o re-creare, în interior, a decorului, o stilizarea lui, până ce el devine „un loc gălbui ca toamna prin Maramureş”(„Umărul meu zdrenţuit ca un steag”). Terasele, apartamentulvechi, centrul oraşului, drogheria unde „vindea ţigăripe ascuns madam Birinbaum”, molidul „înalt, găinăţat deciori, de parcă în fiecare zi / era Crăciunul şi trebuia împodobit”sunt păstrate în memoria afectivă şi intră în poem pentruca timpul tragic să devină timp regăsit. Predicaţia, laimperfect, sugerează nevoia de continuitate, de dilatare aacelui „atunci”, pentru ca drama individuală să ia sfârşit. S-aspus despre Gellu Dorian că redescoperă „religia poeziei”:de fapt el doar încearcă să iasă din impasul emoţional – şi nudin depresie – acceptându-l pe Dumnezeu, renunţând lascepticismul creatorului modern, la tendinţa lui de plasaomul, şi nu divinitatea, în centrul universului, de a-şi decretaunicitatea şi de a se situa astfel într-un raport din care lipseşterăspunsul explicit al lui Dumnezeu. De unde - sentimentullipsei de sens, al acelui „vid înghiţit de vid”, alviitorului lipsit de culoare, imposibil de imaginat / de acceptat:„doar viitorul acela negru, sosit, răscoleşte tot trecutul /viu ca jegul aşezat peste oraşul vechi / din care mă dezgropzilnic / până la naştere” („Parfumeria”).Discursul devine el însuşi un spaţiu sacru, în care versulţine loc de icoană: „s-a auzit acest vers pe care l-ai prins pepereţi / şi-a devenit peste noapte icoană, / prietenii veneaudin cînd în cînd să se închine / şi plecau fericiţi, / copiii o ştergeauzilnic de praf, numai ei puteau vedea / cum de la o zi laalta se aşeza ceaţa de după care / nu se mai vedeau bine cuvintele”(„Apartamentul 5.Prieteniei. Valea Seacă”).Între naştere şi moarte esteplasată, în manieră biblică,jertfa / crucificarea, renaşterea– prin scris – şi apoi acceptarea,în manierăgnostică, a lui Dumnezeu:„cînd se prăbuşeşte cerul poţiavea în faţă chiar trupul / luiDumnezeu adunîndu-se dintoate părţile lumii, / poţi chiarvedea ce Dumnezeu ai avut Valeria Tăicuţuîn tine, / muritor cum ţi s-a datdreptul să fii” (p. 18). Ceea cepare o erezie chiar este, daruna „pioasă” (v. Radu Voinescu), pentru că iubirea este sacralizatăşi nu altceva a spus Iisus, prin noul Său legământ.Senzualitatea, aparţinând timpului pierdut, aminteşte de verseteledin „Cântarea Cântărilor” şi prea puţin de „autenticişti”şi „schizoizi” (v. Marin Mincu). Nimic patologic, nimic morbid,exaltat sau lubric în scenele de dragoste păstrate în memoriaafectivă şi transformate în versete: „Nu mai încăpeam întine decît pe furiş, / aşa cum făcusem în noaptea aceea demartie, / doar umbra se arăta, / o împătuream sub pleoapelemele, / din ea, cînd mă sufocam de tristeţe, te scoteam şiurlam / ca nebunul în mîl după stelele ascunse acolo” („Rotunda13”). Iubita este, deopotrivă, actant textual, instanţălectorială şi partener colocvial. Textele există în primul rândprin şi datorită ei, pentru că, resemantizând mitul meşteruluiManole, Gellu Dorian îl mută în spaţiul scriiturii: „I-am aşezatcapul între cuvintele care încă / mai bolboroseau, erau albe,zîmbea cînd şi le-a / văzut în mijlocul casei ca într-o albieseacă, / plesneau ca nuielele uscate, / aşa cum fac degeteleamorţite cînd vorbesc surd cu sîngele / rece ca şarpele - //prin pletele ei adia un vînt cald, nu-l puteam / auzi decît eu,peste pielea mea tatuată cu / buzele ei ca briciul prin barbaunui călugăr - // stai, mi-ai spus, încă se ţin de mine, / se daude-a berbeleacul prin golul rămas ca într-un balon / găunos,alunecînd pînă-n tavanul lipit de cer, / iar zidul se înălţa pînăla buzişoare” („I-am aşezat capul între cuvinte...”).Elegiile lui Gellu Dorian au ca temă dragostea, singurătateaşi moartea, regretul după iubirea care nu se mai poateconsuma decât în imaginar, în spaţiul recreat pentru ea depoem, şi au o notă de profund şi tragic lirism. După ce energiilenegative, tristeţea şi disperarea sunt exorcizate în „miezulacela fierbinte ca un vulcan” ce „pare a fi chiar scorburadin care ieşi ostenit / ca un miner din măruntaiele muntelui”(„I se părea că în trupul ei învie un alt trup plin de aer”), se petreceschimbarea necesară: singurătăţii i se pune capăt prinrenunţare. Nu întâmplător, cea mai scurtă elegie este ultima,care nu cuprinde decât un singur poem, „Fericirile lui Iov”:Iov, cel care a renunţat la bogăţie, la statutul său, la sine însuşi,pentru a se umple de cuvântul şi de mireasma lui Dumnezeu.Dacă elegiile încep ca un bocet tensionat, ca oplăngere a sinelui către sine, ele se încheie senin şi înţelept:„veseleşte-te, / toate cârciumile sunt pline de icoane / zugrăvindchipul tău, / veseleşte-te, / mîine vei avea totul înmiit,/ mîine nu vei mai avea nevoie de nimic - // de nimic,cine să aibă nevoie_ - // la această masă în care mă-ngrop,/ singur Dumnezeu se ascunde în mine, / ştie cînd voi ridicapaharul / şi din el voi bea toată tristeţea pînă la ultima picătură- // fericit cum doar zorii mai pot fi / strecuraţi prin perdeleletrase” (p. 152).4497


NOTE DE LECTURĂMETAFIZICĂ IFoarte important mi se pare să vă spun un lucru.Foarte im portant mi se pare să vi-l spun astăzi şi exactastăzi, la această vîrstă a mea de treizeci şi patru de ani şicîteva luni şi cîteva săptămîni şi cîteva zile şi cîteva ore, darnu ştiu de ce. Foarte important mi se pare că nu vi l-am spusieri, deşi trebuia să vi-l spun cu o sută de ani în urmă, dar nuştiu de ce nu mi-a trecut prin cap, poate de atîta că încă nucoborîsem printre voi, cu o sută de ani în urmă, fireşte.Ascultaţi!Mă întreb: ce crezi despre păsări? Mă întreb: tu, monstruletoped, ce crezi despre păsări, care tot nişte bipedesînt? Nişte bipede înaripate - cred că ai observat? Tu, monstrulebiped, stricătorule de cuiburi, violatorule de spaţii dezbor, mîncător de bipede aripate, tu ce crezi despre păsări?Despre păsări, ce să cred ? Cred că sînt păsări. Cealta să maie- Au două picioare, ca şi oamenii, şi două aripi. N-amauzit mînt mîncat oameni. Dacă se întîmpla, în poveste, săşiîntă-a ptril puterile cu pulpă de picior omenesc, pajura îlînghiţea pe om şi îl scuipa de pe limbă întregit şi mult maifrumos.Aş putea să vă povestesc despre hulubul Tudor, pecare l-a lo vit un troleibuz şi eu l-am adus acasă. Acum hulubulTudor are buletin de oraş la balconul meu şi tot încearcăsă mă ciupească. Poate din cauza că nu i-am dat voie să sesinucidă. Atît despre hulubul Tudor, deoarece este un insfoarte tăcut şi misterios.Dar mai bine să vă povestesc despre canar. Canaruleste pa săre. Canarul este o pasăre mică, mititică şi chiar mitutică(aşa ar binevoi să zică poetul popular), pe care mineriio iau cu sine cînd se deznasc în pîntecele planetei. Canarulciripeşte acolo, în fundul pămîntului, veselindu-i pe mineriideznăscuţi, iar cînd concentraţia gazelor otrăvitoare creşte,canarul moare. Şi atunci minerii ştiu că trebuie să se renascăpripit la suprafaţa planetei.Aşa se întîmplă întotdeauna: întîi mor păsările. Chiarşi ştiinţa a demonstrat adevărul acesta. Păsările, iubiţii meicon temporani, mor înaintea altor bipede. După ele rîndul e alacestor alte bipede.Vă întreb:- Aţi observat cît de tare s-au rărit păsările, monştrilorbipezi?IIITocmai cînd îmi oboseşte trupul pînă la desprindereasufletu lui dintr-însul, tocmai atunci înţeleg că am venit înlume dintr-o întîmplare, după cum vă spuneam - acumtreizeci şi patru de ani şi cîteva luni şi cîteva săptămîni şicîteva zile şi cîteva ore, daca faptul acesta are vreo importanţăpentru voi. Dar nu cred. O în tîmplare - pentru mine -fericită, poate, dar întîmplare, frate-meu. Toţi venim înaceastă lume întîmplător. Şi întîmplarea noastră este neîntîmplareaaltcuiva, care putea să ne fie frate.Şi atunci cînd îmi zicaşa, mă răscol împotriva meaşi îmi zic şi altfel: dar nu întîmplătortrăim, îmi zic, nu întîmplătoaresînt eforturile,sacrificiile, chinurile şi, desigur,bucuria noastra. Dar, mai ales,nu întîmplător este sufletulacesta al meu, nu întîmplător -sufletul acesta al nostru.Trupul - da, coaja, ambalajul,învelişul material pe care îl Ioan Mânăscurtăcorcolim şi îl purtăm pe lamedici, pe care îl ducem labăi, căruia îi punem zorzoane su nătoare sau mai puţin sunătoare,pe care îl lăfăim în limuzine si vaste fotolii, într-un cuvînt,trupul - da, dar numai nu su fletul, îmi zic.Şi atunci mi se pare că în viaţa asta lumească, a desfătărilor,patimilor şi certurilor, a aburcărilor pe scăriţe ierarhiceşi a că derilor în groapa săpată altuia, nici nu trăiesceu, ci un altcine va, ci un altcumva, un altul care vine şi mi sebagă neobservat în vine, un altcineva descins dintr-unaltceva vechi şi barbar, foarte vechi şi foarte barbar.Tocmai cînd îmi oboseşte trupul pînă la desprindereasu fletului dintr-însul, tocmai atunci mă gîndesc la Eminescu.IVTulburătorul Nichita Stănescu, parcă vorbindu-mi,scria de spre Eminescu:„Arghezi povestea că fiind copil l-a văzut pe Calea Victorieitrecînd în absentă uitare. Arghezi era un copil şi ce faceun copil? Un copil se uită cu ochii lui de copil, curioşi, în ochiituturor.Tînăr fiind m-am uitat cu ochii curioşi şi înfioraţi deemoţie m ochii ascuţiţi de inteligenţă şi sarcasm ai luiArghezi. Iată cît de apropiat e Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu".Tînăr fiind şi îmbărbătat de poetul Leo Butnaru, m-amuitat adine cu ochii mei căprui în ochii albaştri ai tulburătoruluiNichita, care s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitatîn ochii nespuşi ai lui Eminescu.De fapt, sînt o mulţime de oameni care s-au uitat înochii cui va, care s-au uitat în ochii altcuiva, care s-au uitat înochii lui Eminescu.Trebuie să fii tare orb ca să nu te fi uitat măcar o datăîn ochii lui Eminescu!V— Nu mă mîndresc cu voi, a zis Eminescu. Din cauzapricinii cu păsările şi din cauza altor pricini, a zis Eminescu,cînd m-am uitat în ochii lui, după cum v-am spus, şi iată confirmdepoziţia cu a mea iscălitură - Ioan Mânăscurtă.Iunie 19874498www.oglindaliterara.ro


Măsurile poetului Ioan CojocariuOrice lucru făcut de poetul Ioan Cojocariu este gânditcu o mie de gânduri care au o mie de măsuri. La fel de repedesunt găsite şi gândul şi măsura pentru fiecare om, cuvânt,eveniment cultural sau social, militar sau politic. Zic şimilitar şi politic pentru că noi ne-am pierdut de mult harul anticilorde a fi în acelaşi timp soldaţi, gânditori şi reformatoripolitici. Domnia sa le uneşte pe toate, aşa cum dangăteleclopotelor au tonuri diferite, dar odată sunetele ieşite, ai impresiacă un meşter nevăzut le amestecă ecourile într-ounică şi sublimă armonie. Poetul Ioan Cojocariu are ochiul şiprivirea înmuiate în isteţimeaarcului şisăgeţilor lui Ulise, iarfelul său de a gândi lucrurilese aseamănămersului aştrilor care uneorisunt amestecaţi îndestinele oamenilor, alteoricreează în jurul lorcâmpuri cosmice impenetrabile,răvăşind oriceînţeles. Creaţia poetuluieste o imensitate denisipuri mişcătoare, iluminândumbrele bisericilorsau mireasmaflorilor de salcâm,atrăgând şi topind învârtejul nisipurilor orizonturisolare, tămăduitoare pentru singurătatea sa de om.Prin spontaneitatea dovedită, Ioan Cojocariu nu are planurisecundare de gândire, ci doar mai multe rânduri de fiinţe carese aşază unele în spatele altora, precum arcaşii persani, şidin acest plan mişcător sau fix, îşi împleteşte fiinţa. Precumînaintaşii săi, acest poet stârneşte viaţa culturală a municipiuluiCaransebeş împreună cu Primarul Poeţilor, Ioan MarcelVela, şi P. S. Lucian Mic, episcopul Caransebeşului. Nu maiprejos sunt oamenii acestui loc străvechi, dacic. Cred că poetulIoan Cojocariu mai are doar o bătaie de inimă, pânăcând toate cuvintele scrise de domnia sa vor deveni clopotniţeplutitoare într-un abis omenesc. Răstignit de propria safiinţă, el trece prin sinele său ca un foc a cărui cenuşă nu dispare,nu se spulberă, ci se adânceşte în lucruri, sporindu-leînţelesul şi neînţelesul.VISAR ZHITI– Funeralii nesfârşite –În afara morţii şi a vieţii noastre, mai există o dimensiunea materiei universului pe care o are numai omul. Ea senumeşte mirajul de sine. Viaţa noastră se petrece în interiorulacestui miraj de sine care s-a autoizolat în noi sub semnulunui cifru, acest cifru fiind chiar noi înşine. Paradoxal acestmiraj de sine explodează în afara sa, ca şi cum ar vrea sădea naştere altei creaţii. Din păcate, chiar asta se întâmplăîn fiecare clipă pe care o trăim, iar zidurile mirajului de sinenu se prăbuşesc decât odată cu moartea noastră, dar n-ar fide mirare ca şi ea să aibă un miraj de sine.ADNOTĂRICartea domnului VisarZhiti străbate tot acest miraj desine, dar scoţându-l în afarasa, punându-i o identitate vizibilăşi dându-i un numepotrivit. Fiara. Să fie omul fiaradin Biblie? Citind aceastăcarte, m-am cutremurat încă odată, cu toată esenţa mea divină(doar am fost creaţi deDumnezeu), de sălbăticia fiinţeinoastre, care râvneşte totmai mult să fie slava dumnezeiască.Ororile săvârşiteLaurian Stănchescude unii semeni de-ai noştri nupot fi acoperite, nici măcar de giulgiul Mântuitorului. Urletelecelor masacraţi şi ucişi cu bestialitate de semenii noştri sevor auzi până în clipa Învierii, iar fantomele lor vor strălucipână şi în cea mai luminoasă zi. În această carte morţii îşiadâncesc singuri gropile, de teamă să nu poată fi ajunşi, înmoarte, de cei care i-au ucis şi le-au necinstit atât viaţa, câtşi moartea. Ca să scrii o asemenea carte, trebuie să ai o puteresupraomenească, să redai moartea de parcă s-ar repetasub ochii tăi, să vorbeşti într-un limbaj zdrobitor despre sufleteleoamenilor executaţi bestial, trebuie să fi trăit multe dintreacestea şi în sufletul tău să fi rămas pentru totdeaunaacest abis întunecat împreună cu asasinii lui. Toată aceastăcarte este un poem de dimensiune orfică în care raiul şi iadul,viaţa şi moartea, iubirea şi ura, frica şi curajul, profeţiile şi împlinirilese împletesc într-o halucinantă existenţă, înconjuratăşi păzită de paznici nebuni.Atât de puternicăeste impresia pe care olasă lectura cărţii încâtpoate să umple singurăo bibliotecă şi singurăpoate să stea ca o mărturiela Judecata deApoi. Socotit unul dintrecei mai importanţi scriitoricontemporani, VisarZhiti m-a impresionatprin credinţa şi iubireafaţă de oameni şi credcă pentru domnia sa sufletulomului este cel maisacru lucru din creaţia luiDumnezeu. Aceastăcarte este trăită pentrucă Visar Zhiti a fost întemniţatşi supus unorsuplicii neimaginabile în temniţele comuniste. Condamnat lazece ani de închisoare, este eliberat după opt ani de lagăr,continuând să lupte în mişcarea democratică din Albania. Pelângă faptul că este unul dintre cei mai mari poeţi ai Albaniei,cunoscut, tradus şi preţuit în străinătate, Visar Zhiti esteun erou al Albaniei, un erou pentru care ţara, idealurile şicredinţa în sfântul spirit uman au fost mai presus decâtdeşertăciunea mirajului de sine. Fericită fie ţara cu asemeneaeroi şi gânditori a căror dimensiune împlineşte destinulunei naţiuni precum Albania.www.oglindaliterara.ro4499


ADNOTĂRII-am văzut trântiţi în paturileunui hotel sordid în aşteptareaunui Godot balcanic. Erau nouăbărbaţi. Un bătrân de optzeci şişapte de ani, înalt, uscăţiv, adusmult din spate, retras într-un patdin fundul camerei şi opt bărbaţi,Pavel Perfilîntre douăzeci şi cincizeci de ani.Bătrânul fugise dintr-un cămin deprin preajma Bucureştilor. (Un bătrânlăsat în voia soartei, de cei doi fii ai săi, unul maior în miliţie, celălalt,colonel în armată). Speranţa, că va găsi găzduire în unul dinfii săi, s-a spulberat repede. Înfricoşat de ideea unei reîntoarceri învechiul cămin, bătrânul s-a trezit într-o bună zi în hotelul sărăcăciosdin Roşiori de Vede. Acesta a fost, de fapt, ultimul lui popasspre lumea cealaltă. În toamna lui ’77 avea să-şi dea obştesculsfârşit, sub privirea placidă a recepţionerului şi după câteva scânceteale femeii de serviciu.Ceilalţi opt, bărbaţi, au venit aici fiecare pe cont propriu, purtaţide vânturi neprielnice. Ceea ce îndeamnă să evoc această măruntăsocietate naufragiată sunt felul ciudat în care s-a întemeiat şiclandestinitatea în care s-a păstrat timp de multe luni.Dar, iat-o!Veneam dinspre Răzmireşti, pe ruta Pietorşani-Alexandria-Roşiori de Vede-Bucureşti. Era într-o frumoasă zi de aprilie. O searăliniştită, prima după o vreme cu ploi şi noroaie. Bucureştii erau la ooră şi jumătate de drum cu trenul, dar auzisem că în hotelul din Roşioristau trei din foştii lucrători ai Şantierului tineretului Giurgiu-Răzmireşti”.Vroiam să-i revăd şi să-i mai „trag” de limbă. Am rugatrecepţionerul să mă repartizeze în cameră cu cei trei loviţi de soartă.Funcţionarul, un bărbat scund, de cincizeci-cincizeci şi cinci de ani,pensionat „pe caz de boală”, cu ani în urmă, fost gazetar la o foaieraională prin anii colectivizării, schilodit pe viaţă de „misiţii unor chiaburi”– vorba lui - părea vădit descumpănit în faţa cererii mele.- Nu se poate, colega, (mă prezentasem, deci, ca ziarist cucondicuţă) mi-a spus el plin de îngrijorare, nu ştiţi ce oameni dormacolo.- Ce oameni, domnule, ce oameni? am făcut mirat. Criminali,proxeneţi, delapidatori?- Ei, nici chiar aşa, borfaşi de mâna a doua, băieţi care, pentrudouăzeci şi cinci de lei îţi dă o bătaie soră cu moartea. Sau te trimitacasă, fără veşminte şi fără geamantan.- N-aţi încercat în nici un chip să scăpaţi de ei?- N-am prea încercat, e drept. Am stat de vorbă cu câţiva şimi-am dat seama că nu au nicio aplecare spre muncă, oameni fărăconştiinţă, ce să-ţi mai spun? Dar, orice s-ar zice despre ei, nu-midau prea mari bătăi de cap cu plata hotelului. Aşa că, nopţile, nu-ideranjez. Ştiu eu?, poate că e vorba de laşitate la mijloc. Dar ziua,ziua stau de vorbă cu ei, încerc să-i mai luminez, să-i îndrept pe undrum, spre ceva.- Şi, merge, merge? Vreau să spun: ai reuşit să-i convingi?- Nu prea, sunt îndărătnici, suciţi, colega.- Frumos! Am exclamat, ai o lume de basm aici. Dă-mi cheiade la camera 18, voi dormi acolo. Vreau şi eu să-i cunosc. Poate voişi scrie câte ceva despre ei.Recepţionerul făcea feţe-feţe. În spatele ochelarilor cu multedioptrii simţeam o privire îngrijorată, în pragul panicii. Şi-a părăsitscaunul din spatele biroului înalt şi a ieşit în hol. A făcut, şontâcşontâc,câţiva paşi, apoi, folosind pluralul, mi s-a adresat cu voceasugrumată:- Vă rog foarte mult, să nu intraţi în 18! Din raţiuni mai importantedecât acelea pe care le bănuiţi, vă rog să renunţaţi la camera18!- De ce, colega?, am zis. Eram buimăcit de refuz, nu bănuiammotivul adevărat pentru care eram respins. Cu o doză de răutate,încercam să-l fierb la foc mic: din care motive mă goneşti, dom-Camera 18(Pagini exmatriculate din volumul „Oameni şi oglinzi”,Editura Albatros, 1986).4500 www.oglindaliterara.ronule?- Mi-e imposibil acum să vile aduc la cunoştinţă. Poatemâine, poate poimâine, poateîntr-o zi ne-om întâlni şi veţi aflamai multe.- Dar, colega dragă, trebuiesă dorm în camera 18. O singurănoapte doar.A stat în cumpănă o vreme.Supărat, bruftuluia cu gura închisă.Într-un târziu şi-a descleştatfălcile:- O singură noapte, aţispus?- Atât, una singură!- Şi nu intraţi în niciun fel deconversaţie cu ceilalţi locatari?- Dacă nu mă întreabă nimenide sănătate, nu voi vorbi cunimeni!- Nu veţi declara nimănui căsunteţi acolo în interes de serviciu?- Fii pe pace, omule!- Niciun ziar nu va publicarelatări despre camera 18?- Niciunul, niciodată!- Atunci de ce insistaţi atâtde mult să dormiţi cu cei zece oameni?- Pentru că m-aţi primit cuun refuz categoric!Recepţionerul părea de-adreptul buimăcit. Îşi muta trupulde pe un picior pe altul; treceaprintr-o nefirească încordare aminţii. Prezenţa mea acolo îl iritade bună seamă. Intenţia mea dea scotoci minţile celor din camera18 i se părea de-a dreptul criminală.Avea, probabil, bănuiala căîn spatele frunţii coc gânduri vrăjmaşe.Credea, poate, că acelegânduri, odată descătuşate, ar fidezintegrat sordidul hotel, lumealui, în mii de particule, în milioanePavel Perfil s-a născut la 23februarie 1949 într-o familiede pescari din comunaMahmudia – Tulcea. Urmeazăcursurile Facultăţiide Geologie-Geografie dinBucureşti (1967-1972).Între timp, publică în Amfiteatru,Luceafărul, Tomis,Scânteia tineretului prozeşi mai ales reportaje cu untimbru personal, inconfundabil.Laureat al premiilorde debut ale Editurii Eminescu,tipăreşte în 1975 volumul„Cu faţa spre lume”,iar în 1986, „Viaţa în serpentine”,la aceeaşi editură.E primit cu frenezie întagma boemei literare bucureştene,alături de Ahoe(Tudor George), Pucă,Pâcă, Velea, Băieşu, FănuşNeagu, Octavian Stoica ş.a.Impresionat de marele talental lui Pavel Perfil, aflatîntr-o densă risipire, MirceaSântimbreanu îi adună degrabăprozele în excepţionalulvolum „Oameni şioglinzi” (Albatros, 1987), înpaginile căruia cenzura alucrat cu minuţie, exmatriculându-icâteva nuvele cuaccente acut satirice laadresa moravurilor societăţiiromâneşti anchilozateîn comunism. Deseori arestat,vremelnic pentru scandareanocturnă a unorlozinci („Jos I.T.B-ul, vremBasarabia!”) a scăpat detemniţă graţie intervenţieihotărâte a unor mari scriitoriinfluenţi, ori indulgenţeisimpatice a unorcomisari care ştiau cănodul anti-ceauşist seapropiase de capăt. Are treicărţi gata de tipar (una savantdocumentată despreInsula Şerpilor), se zbatede unul singur într-o sărăcielucie şi sub teroareaunor boli nemiloase – şi zileletrecute a împlinit 60 deani.(Gheorghe Istrate,februarie 2009)de firimituri. Din nou am încercat să-i smulg o explicaţie:- Şi totuşi, de ce refuzi să mă accepţi în lumea celor zece?,am întrebat, pozând o figură calmă, golită de orice intenţie răutăcioasă.- Doar v-am spus, din nişte raţiuni pe care nu vi le pot divulgaîn momentul de faţă!- Bine înţeleg. Dă-mi cheia de la 18!- E sus în cameră, la moş Marian Dumitru. Dar nu aici, nu înclădirea asta, vreau să spun, ci în anexa hotelului nostru, dacă nuvă supăraţi!- E în regulă!, am făcut nepăsător. Îţi fac o vizită de rămas bunmâine dimineaţă!Sub privirile lui împiedicate am început să cobor scara îngustă,în spirală, acoperită cu un preş vechi, apoi m-am trezit întrungang scund, cu rigole betonate de o parte şi de alta, care îşirevărsau albiile pline cu apă murdară şi detergenţi în strada principalăa orăşelului, într-o altă rigolă, mai largă.(continuare în nr. viitor)


AnaAna era o persoană foarte la locul ei, nici interesantă, nici plictisitoare,fără iubiri, fără obsesii.În fiecare dimineaţă Ana mânca laptecu cereale de ovăz asta exact la ora 8 şi 5 minute, uneori la şi 4 minute(aşa se juca ea cu propriul sistem).Şi Ana era multumită. Şi Anei îiplăcea viaţa ei. Să se trezească devreme, să facă un duş, să citeascaziarul, să-şi ronţăie cerealele, să-si lege părul cu elasticul negru, doarnegru niciodata de altă culoare.Viaţa ei era frumaosă, fiindca nu seplictisea, fiindcă monotonia era companionul ei. Trăiau impreună decând se mutase din casa parinţilor. Slujba era aceiaşi ca şi atunci cânds-a angajat să-si plăteasca chiria. Un' să mai plece? Patronul o cunoaşteaşi o proteja. Nu era chiar aşa rău să fii chelneriţă.Mai ieşea şi ea cu fetele uneori. Nu avea prieten. Nici nu-i trebuia.Era o fire independentă. Nu se lega la cap cu orice muritor. Erasi o fire mai singuratică. In viaţa şi-a promis multe, dar se multumisecu cele puţine pe care le avea. Ar fi vrut să-şi ia o pisică, doar că, nicide pisica aia nu avea cin' să aibe grijă. Ana era la serviciu mai mereu.Ana muncea. Ana nu se plăcea prea mult, dar suporta. Ana se indrăgostiseşi de un el şi de o ea. Ana suferise după amandoi. Ana işi luaantidepresivele cu votca. Ana credea căe fericită.Ana a murit într-o seară când tocmai iesise de la duş.A alunecatşi s-a lovit la cap.Au găsit-o târziu. De undeva, Ana şi-a dat seama. Eanu lăsase nimic în urmă.OanaCând era mică, Oanei nu-i plăcea să faca nimic decât săstea…de fapt nu era chiar stat, fiindcă Oana se gândea, se gandeaîntr-una, ba la atomi, ba la ape, ba la copaci, la viaţă…la tot ce sepoate gândi un om în întreaga lui existenţă.Într-o zi, ea s-a îndrăgostit. Atunci, Oana a încetat să se mai gândească,fiindca el era Univesul ei. Ea nu mai cugeta, acum Oana visala o viaţa mediocră alături de acest Făt Frumos fără cal.Dar Dumnezeul ori soarta, în care oricum nu credea, a avut alteplanuri, fiindcă el nu s-a uitat la ea. Fiindcă ea a trebuit să sufere mult,fiindcă a trebuit să revină în cele din urmă la gânduri.Apoi din nou, în capul ei se învârteau atomi, ape, copaci,viaţa…etc Oana a ajuns scriitoare…apoi nu a regretat niciun momentca a rămas cu ea şi nu cu el.IoanaAugust. Ştergeai căldura o data cu tanspiraţia care îţi sufocatrupul.DE PROFUNDISUn recent accident a scos, din adâncurile în care se practică mineritulla lumina la care circulă informaţia, secrete despre condiţiile încare se dă „ţării cât mai mult cărbune”. Aşa este acum dar ne punemîntrebarea cum o fi fost, cu jumătate de secol în urmă, ce vor fi găsitacolo, în sinistrul subteran, minerii proveniţi din elita intelectuală românească?Cine-i mâna pe ei în mimă? Şi de ce cu atâta răutate? S-ar părea că aceştia erau oameni pe care oroarea de muncapropovăduită de mai marii lor i-a îndepărtat de pătura de jos iar lipsade ceva mai mult le-a interzis sfera de sus. Nu cred că o să mă poatăconvinge cineva că gestul acelui organ care tăia în diagonală şi cu cuţitulmurdar pachetul de ţigări primit de acasă de semenul (?) care nuputea să se apere, avea la origine un ordin expres de la comitetul centralal partidului aflat atunci la putere. Ce o fi fost la Vorkuta sau in alteasemenea locuri special concepute si specializate pentru distrus conştiinţe?Anii au trecut şi chinuiţii au avut, unii mai au, ocazia să-i vadăpe chinuitori lăfăindu-se în situaţii materiale prospere, cu pensii „decente”şi cu generaţia următoare realizată. Că după noaptea generalilora urmat capitalismul coloneilor. Cu trecerea pe la Fănică Gigi ,dintre ei sau dintre urmaşii lor, sau dintre simpatizanţii lor, sau dintre ceicare au acceptat blidul de linte, s-a ridicat o intelectualitate care s-a instalatatunci, s-a consacrat păşind prin sinergia faptelor în meandreleconcretului şi care emanându-şi consensual mobilitatea direcţiilor deafirmare a interesului personal mascat în orice altceva, prin gregarismulbisericuţelor de natură culturală (culturale sunt numai paginile ziarelorcare aveau rămas locul gol de la elogii şi dacă tot era gol … ), sesusţin şi încă taie şi spânzură. Să nu uităm că cine nu este noi nu estenimic şi cine nu este eu nu este nimeni. Sper ca persoana care scriain „Săptămâna” prin anii `70 că pe meridianul nostru semnul mârlănieieste ghiulul, să mai fie în viaţă pentru a putea vedea cât au evoluat lucrurile.Oare numai din laşitate s-a dat cu uşurinţă, sau s-a acceptat cuuşurinţă cedarea unor părţi din trupul ţării? Poate au vrut să-l scapede colectivizare dar acolo unde a ajuns tot la aşa ceva a fost supus,DEBUTTRILOGIEIoana se mira de camera, credeacă sufera de fata morgana.- Hai nu fumezi?- Mai târziu…- De scris scrii?- De ce?- Cum de ce? Ca asta ştii săfaci.- Ştiam…- Ştiai…Da’ au zis că ai talent.Ţi-e doar silă, nu îţi dai seama cădevii ca ei?- aci. Nu talent. Originalitate,viziune, dracu’ stie. Sunt oamenimă. Mă hrănesc din oamenii aştia,apoi scriu din ei, cu pasinea cu Alexandra Popacare un criminal îşi ucide victima.Mă las de omoruri. Vreau să fiuumană.Şi-a întins picioarele uşor. Şi-a aranjat rochia pe genunchi. Azi nuarăta în niciun fel. Şi-a reţinut un oftat.-Vreau să mă înţeleagă. Să-mi arate că mă iubeşte cum înţelegeu. Le înţeleg pe toate. Dragostea să-mi fie explicată.-Proastă…proastă ce eşti tu. Pentru asta laşi toată viaţa asta deîmplinire literară? Dragoastea neexplicată?- A kiss feels better than 200 completed works. I’m tired. I needthe thing that happens when you turn off your brain and you turn onyour heart…- Vrei sa-ţi amintesc? Până să-l cunoşti, te îmbătai ca să te pupi.Bine…fie. Eu n-am să vorbesc despre asta. Dar ia seama că pleacă,o să-şi găseasca pe alta. E om…- Om sunt şi eu.- Crezi?- Sper. Mai bine om decat artist, sau sfânt, sau orice altceva.Vreau să fiu om.- Şi totusi nu eşti…o ştii şi tu. Şi unii dintre ei. O ştie şi el. EL!- Vreau să mă odihnesc. Nici nu mai ştiu cine sunt. Vreau să stauşi să mă uit în gol fără să simt că mă ratez.- Dacă te mai uiţi mult te ratezi, hai, pune şi scrie.Ioana s-a ridicat de pe scaun şi a lăsat oglinda jos. S-a asezat labirou, a luat o hârtie în mână şi a început: “August. Ştergeai căldurao dată cu transpiraţia care îţi sufoca trupul.”numai se numea altfel. Observăm ca „nimeni” pentru a deveni „cineva”este în stare de orice. În prezent se pierde spiritual şi asta va fi maigreu de recuperat. Pământul poate vorbi prin glasul celor care l-au iubitşi îndrăznesc a cita: „Tâlhari de gropi şi oseminte,/ Urmând stăpâniilor ştiuţi,/ S-adună hoţii la morminte/ În cimitir la Cernăuţi// Şi hohotescîn nopţi târzii,/ Căci ne scot oasele afară,/ Să nu rămână mărturii/ CăBucovina ne-o furară! (Ion Popescu-Sireteanu). Renunţând la ceea cene garantează identitatea, ce va mai striga? Oare merită să ne mancurtizămdoar de dragul de a avea motiv să ne considerăm ceea ce defapt suntem de mult? Personajul lui Aitmatov a suferit din parteaduşmanilor şi noi să ne facem singuri răul pe care alţii nu au curajul sălfacă direct ci doar să ne stimuleze interesul pentru direcţia dorită (nude noi). Cu ceva vreme în urmă se privea cu nedumerire la absolvenţicare aveau probleme cu tabla înmulţirii, apoi au apărut cei care nu vorbeaubine româneşte şi iată că sunt şi unii care nu vorbesc bine omeneşte.Dacă te strecori în preajma grupurilor de tineri care fac navetapoţi avrea ciudate surprize, noroc cu telefoanele mobile şi gratuitatea„bip”-urilor. Ei bine, aceşti tineri, dacă nu vor învăţa carte, dacă nu voraccepta munca fizică sau dacă nu vor deveni miliţieni, va trebui să intrein politică. Va fi necesar să poată vorbi cu mândrie despre experienţalor, să poată promite pentru viitor, deşi conştienţi că în trecut nu aufăcut nimic, iar în viitor vor face şi mai puţin. Ne plângem acum de stareaîn care se află cultura? O să vedem că se poate şi mai rău. Ne supărăfaptul că se citeşte puţin? Da, dar se scrie mult. Mă tem ca vaveni vremea în care nici asta nu se va mai întâmpla. Şi va fi numaipoezia de grup sanitar şi oximoronizare excesivă, că … aşa este maipoetic … „cine nu este eu” …Poate că nu este nici o legătură întreceea ce ne oferă strada şi rezultatele de la titularizare şi nici de faptulcă primii paşi în direcţia cărţii sunt şi în seama unor cetăţeni care auales o facultate fără matematică la admitere. Iată un avantaj al prezentului,acum se cerne faina după ce pâinea este coaptă. Pornind înviaţă cu idei tulburi despre valorile spiritualităţii umane, tânărul nu areşanse de a face distincţie între mare şi mic aşa că minele se vor prăbuşişi şcoala şi sănătatea şi …Ioan Mugurel Sasuwww.oglindaliterara.ro 4501


AUREL M.BURICEAlimitesabie de foc întredouă tăceritrupul meu în verdegândire arzândde la un număr laaltul mai plăpândcu fiecare rugă seface iericât de grea calea de la floare la rodal nopţii pământ este-n mine, Doamne,peste cuvinte cad umbre de toamnese stinge în frunze ultimul prohod.am văzut timpul cum plânge-n oglindăde-atâta frig sfinţii cad de pe pereţiprin ochii mei trec nevăzute săgeţiîn cerc de pom vrea vremea să măprindăsimt cuiele reci cum îmi intră-n palmeun poet vede crucea pe zări calme…dorul de iubiresta-n mine timpul lipsit de caracterce greu îmi vine să fiu ceea ce suntnatura mea se hrăneşte cu pământdorul de iubire vine din eter.sunt grădina care cultivă ideicine a semănat în cuvinte zorişi-n carnea mea umbra de nori călătoriai făcut, Doamne, lumea fără temeide ce desfrunzeşti sufletul meu de corpşi nu ne ridici împreună în cerde mă scufunzi în noapte singur şi orbdouă picături de eternitateai pus în ochii mei … şi te strig prin gerşi m-ai dat vieţii cu mii de păcateepitafde aripi mi-e atât de dorvisez în fiecare noaptecum din ceruri încet coborca toamna merele coapteîn gânduri doarme un îngervăd netimp din nevederezidind materia-n scăderedimineaţa-mi dă de veste:"vrednic eşti de ultimul drumviaţa ţi-a fost o povesteintră în cuvinte şi fii fumde pământ arzând în arboriPOEZIINICOLAITĂICUŢUfără titlu, aşa cumse cuvinecând tuîmi deschizi poartaumbra florilor foşneşteşi se retrage timidprintre scândurile garduluidincolo de noi.solitudineşi astăzi vorbesc singur:la poartămărul dă să înfloreascăpana de scris mi s-a prinsîntr-o cerneală vâscoasănevastă-mea fumeazăla intervale fixe şi desearzându-mi de fiecare datăcoala de scris.pistă de zbor, palmanaşterea mea în câmpiea fost o atingere de aripăde vrabie, de dropie sau de raţăacest lucru are mare importanţăpentru revenirile mele:tu eşti lovit de zbor, îmi spune câmpiamă mângâie pe creştetşi-apoi mă ridică în palmăfără să-mi mai vorbeascăfără să-i mai pot vorbi.peisajsub un soare indiferenteram absent la marginea oraşuluimăceşe în pârgă ornaubuza gropii hidoaseo pasăre nedefinităs-a înfipt cu ciocul în loessulmalului opus / şi-aşa a rămasîntr-un târziu am aflatcă acolo, josrâul se chinuia să urce-n anotimp.cuievine piticul la minecu un pumn de cuieşi-mi zice: aceste flori de ţintăvor fi ultimelece-ţi vor menţine grădinacare, în mod normalRUXANDRAGRIGORAŞcu şidespre taţitaţii sunt eroiifetiţelor care crescşi se fac femei frumoasede aceea săscriem despre taţiei sunt la modătatăl meu nu mi-a călcat rochiţele cânderam micătata nu-mi despăturea fustiţele cum s-ar fi închinat la o icoanătata nu mi-a călcat nici măcar praguldar hăinuţeleeu nu voi fi o femeie frumoasăvertebrele mele sunt singurele călcatepuse pe aţă şi purtate la gât dealtcinevacâteodată le găsesc pe noptieră le iauîn braţe şi le ud cu lacrimiaşa stafidite hidoaseîn loc de coloană am acum doar undesensper că măcar în asta oamenii văd frumuseţeameanu sunt o femeie frumoasăn-am rochii de tata călcate cu grijă n-am amintiri ţinute în cutii groase decartonpăstrate de tata în podticket to rideaştept ziua perfectă să plecam deja viaţa într-un bagaj îl ţin la capcând dormtrenul meu nu pleacă decât în zileleîncercuite de noridacă lecţia despre cer este învăţatălumea zice în viaţa ai doar un singurtrenşi irascibil nu faci nimicdegeaba că am plecat de nenumărateoridin atâtea gări cu atâtea bagajecine o mai înţelegem-am certat cu femeiade la biletenu vroia să-mi facă reducereparcă ştampila de pe fruntea meanu era valabilăam prins tren din mers alteori amaşteptatore întreginimeni nu m-a văzut urcând peronulîntotdeauna după linia continuănimeni nu se uită dincolode limite4502www.oglindaliterara.ro


ZOOMORFISMNiciodată duhurile nu au avut înfăţişarea fiinţelordin ograda ţăranului roman,autohton.Una din formele de manifestare a religiei vechiuluiEgipt a fost credinţa în zeiţele protectoare.Fiecare trib (normă) adoră un animalsacru care era legat de zeul local, întruchipatsub forma unui animal sau zoomorfizat. Ulteriors-a produs fenomenul de antropomorfizare: şoimula trecut în HORUS (zeu solar); capul păsă-Viorel Avramrii IBIS – fiindcă a salvat poporul de reptile, adevenit zeiţa IBIS; THOT – zeu al furtunilor lascandinavi etc.Cum românii nu au avut o mitologie de circulaţie universală – doar o expansiunea etnofolcloricului, antropomorfiza animalului sacru,uneori cu valoritotemice, a fost mult simplificată. Literatura orală este plină de poveşti desprecâini (ANUBIS la greci); oi (ENDIMION – păstorul frumos ce o tinereţe veşnică– un Făt-Frumos autohton); nelipsitul cal năzdrăvan, mâncător de jeratec,care purta înaripat neofitul prin văzduh etc. Făpturile malefice (fabulatorii, precumbalauri, zgripţuroaice, gheonoaie etc.) se amestecă uneori în treburilegospodarilor, devenind personaje de basme, legende, fabule.Bestiarul a intrat şi el în simbolistica brâncuşiană. Credem că artistul a cunoscutInsula Pinguinilor, de vreme ce lucrează la variante succesive de ‚pinguini’.Animalele sunt lipsite de semne individualizatoare: ţestoasa visează săzboare; cocoşul stilizat în trepte pe un soclu înalt, este gata de zbor: măiastra-aerodinamică;peştele – fără accesorii, este modificat de dinamismul lăuntric;pasărea galbenă - întreaga anatomie intr-o viziune a trupului în zbor; focaleagă două elemente antitetice: apa şi pământul.Cu pinguinii s-a întâmplat ceva mai mult; aceste păsări simpatice, glaciare,par a fi cele mai umane prin aspect, pasul măsurat şi pedanterie. Spiritualizaţi,ei devin înşişi nişte oameni uniţi în solidaritate şi suferinţă, un corpcomun împotriva frigului. Dacă ne gândim că Brâncuşi a avut oarecare orientăride stânga şi a simpatizat cu răscoala din 1907, putem spune că ‚Pinguinii’alegorizează această tragică revoltă.Din trei pinguini iniţiali, a rămas cu doi – act simplificator prin care se trecede la spaţiul tridimensional la jocul subtil al planurilor in linii ferme, ca o lespedestenografiată. Astfel aceste animale se regăsesc stilizate în frontoaneleornamentale din pridvoarele sau stâlpii caselor gorjene – suprafeţele plane.Dacă pinguinii se regăsesc in mitologia scandinavă, lebăda a avut o largăreprezentare. Pe Brâncuşi l-a impresionat nu atât delicateţea imaculată a păsării,ci perfidia, şiretenia feminină. Legenda spune că Leda (LEbăDA) estefiica lui Testios şi soţia lui Tindar, regele Spaniei. Pentru a intra în graţiile luiARTEZeus, se preface într-o lebădă. Din împerechererezultă cei doi fraţi – Castor şiPolux – dioscurii, imaginaţi legaţi spate înspate (siamezi), protectori ai olimpiadelor,participanţi la expediţia argonauţilor.Sculptura ‚Leda’ (Chicago, Institutulde Arte) este o capodoperă de maturitate(‚Mica franţuzoaică’, ‚Regele regilor’),compusă dual din volume inegale: primul,aşezat pe o tăblie (masa tăcerii) formeazăbaza, corpul păsării; celălalt parea fi mai curând un triunghi rotunjit. La oprivire nespecializată, cele două piese nudau imaginea reală a păsării, ci esenţa,‚carnea spiritului’. Ne regăsim în perioadade graţie a ovoidului,când liniile se curbează,se rotunjesc, se închid. Ovoidulconfirmă genetic repetiţia, întoarcerea laformele primordiale. Albul curat şi luminosal marmurei este coaja oului care ascundeincreatul, de o mare limpiditate,puritate.Triunghiul rotunjit care creşte din ou,dă impresia unei plante, repetând ontogeneticformele din care s-a născut.Orice sămânţă visează să ajungă plantă,însă ‚multe pică moarte’ (Eminescu). Celnăscut din întunericul fertilizator, este unneofit (plantă nouă) care rămâne sensibilla chemarea apolinică spre aventura cunoaşterii.Oul reprezintă o epifanie ‚şi sănu uităm că în povestea mitologică toţicopiii Ledei se nasc din OU, asemeneapuilor de pasăre’.(Dan Grigorescu, Brâncuşi,p. 36)Geometria lui Brâncuşi este apropiatăformelor care renasc în natură,ajungând la redescoperirea forţelor interioarecare le motivează existenţa. Statuilelui Dionisos găsite în unelemorminte, au fiecare în mână un OU,semn de redevenire la viaţă, explicând şiinterdicţia orfică de a le consuma. În OUse regăsesc experienţele spirituale aleaumanităţii arhaice.www.oglindaliterara.ro 4503


ATELIER4504La 1859 în România şi în lume…5-7 ian.1859 Adunarea electivăa Moldovei alege, cu unanimitatede voturi, ca Domn, pe colonelulAl.I.Cuza.24 ian./ 3 febr.1859 Adunareaelectivă a Ţării Româneşti se pronunţăpentru alegerea ca Domn alui Al.I.Cuza, realizându-se unireacelor două Principate1859. Bucureştiul a fost declaratcapitala Principatelor UniteClaudia Voiculescu 1859. La Iaşi, doctorul N. Negurăîncearcă să pună bazele uneişcoli de chirurgi. Întâmpină greutăţi.1859 – 1860 apar primele publicaţii medicale prin care se fac cunoscutedeciziile privitoare la asistenţa sanitară.15 nov.1859 apare primul periodic medical “Mediculu Românu’Din 1859 transmiterea sifilisului este considerată delict penal.Din 1859 se începe construirea Spitalului Colentina (Noul Pantelimon)din Bucureşti1859 se naşte actorul Constantin Nottara (mort în 1935) într-unfrumos imobil situat pe b-dul Dacia din Bucureşti.Azi, această casă încare s-a născut şi a trăit actorul este muzeu.Nov.1858 – oct.1859 poetul Vasile Alecsandri este ministru deexterne al Moldovei Şi cel dintâi ministru de externe al PrincipatelorUnite (oct.1859 – mai 1860)1859 – 1861 călătoria francezului H.Duveyrier la tauregii din Sahara1859 În Africa de Sud M Pretorius cumulează cele două preşedinţiidin Transvaal şi din Orange, fără a izbuti să realizeze fuzionareacelor două state bure1859. Începe intervenţia franceză în Indochina: ocuparea Saigonului.1859. Apare prima serie din” Legenda secolelor” de Victor Hugo1859. “Mireille” poem de Frédéric Mistral, câştigătorul PremiuluiNobel pentru literatură în 1904.Prieten cu poetul Vasile Alecsandri.1859. “Calvarul lui Richard Feverel”, roman de George Meredith1859. “Oblomov” roman de I.A.Goncearov1859. Primele volume din “Isprăvile lui Rocambole”, roman foiletonde vicontele Pierre Alexis Ponson Du Terrail1859, La Viena începe amenajarea Ring-ului, mărginit de edificiieclectice.1859. “Ave Maria” de Charles Gounod1859. “Despre originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarearaselor favorizate în lupta pentru existenţă” lucrare de biologulenglez Charles Robert Darwin demonstrând rolul luptei pentruviaţă şi al selecţiei naturale în evoluţia faunei şi a florei1859. G.H.Quincke descoperă cataforeza (migraţia particulelorcoloidale în direcţia catodului sub acţiunea unui curent electric)1859. Marcelin Pierre Eugène Berthelot – chimist francez – obţinesinteza acetilenei1859. Gustav Robert Kirchhoff –fizician german –şi Robert WilhelmBunsen –chimist şi fizician german – realizează analiza spectrală.Gustav Robert Kirchhoff defineşte “corpul negru”1859. Britanicul R.C.Carrington descoperă rotaţia diferenţială aSoarelui şi erupţiile solare1859. Gaston Planté – fizician francez – inventează acumulatorulelectric1859. Prima expoziţie industrială de petrol la Titusville (Pennsylvania),realizată de E.L.Drake1859. Anastasie Fătu, medic şi naturalist român.Academician întemeiazăGrădina botanică din IaşiÎn 1859 moare Teodor Aaron (n.1803), cleric şi istoric român Aavut contribuţii însemnate la dezvoltarea învăţământului românescdin Transilvania1859. Se naşte Svante August (mort în 1927) – fizician şi chimistsuedez). Premiul Nobel pentru chimie.Membru onorar al AcademieiRomâne.1859. Se naşte Alexandru Averescu (+1938) mareşal şi om politicromân. S-a remarcat la comanda Armatei a II a în luptele de laMărăşti (iulie 1917)1859. Se naşte Elek Benedek (+1929), scriitor şi publicist denaţionalitate maghiară din România1859. Se naşte Henri Bergson (+1941), filosof francez. PremiulNobel pentru literatură (1927)Binder Francisc (1824 – 1875), farmacist şi călător român.A întreprinstrei călătorii în Orientul apropiat şi Africa (1849, 1859 – 1860,1861 – 1862) şi, navigând pe Nilul Alb a ajuns până în regiunea bazinuluifluviului Congo (Zairul de azi).1859. Se naşte George Bogdan (+1930), medic român. Împreunăcu Mina Minovici a creat şcoala română de medicină judiciară.1859. Robert Colquhoun este consul englez în Ţara Româneascăîntre 1835 – 1859 (cu întreruperi). Simpatizant al Revoluţiei de la1848 din Ţara Românească.Al.I.Cuza (1820 – 1878), este primul domnitor al PrincipatelorUnite (1859-1862).La 5 ian.1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian., acelaşi an,şi al Ţării Româneşti. Ca domnitor, a dus o susţinută activitate politicăşi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii personale de către putereasuzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea UniriiPrincipatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative,care s-a realizat în ian.1862, când Moldova şi Ţara Româneascăau format un stat unitar cu numele de România, cucapitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.1859. Se naşte John Dewey ( +1952), filosof, psiholog şi pedagogamerican. Opere: ”Caracterul şi comportamentul uman”, “Experienţaşi natura”, “Şcoala şi copilul”.1859. Se naşte Corneliu Diaconovici(+1923), publicist şi lexicografromân. Academician. Redactor şi director al mai multor ziare şireviste din Transilvania.Prim-secretar al asociaţiei ASTRA.Ca redactorprincipal a publicat “Enciclopedia Română”1859. Se naşte Charles Diehl (+1944), istoric francez. Specialistîn istoria şi arta Imperiului bizantin. Membru de onoare al AcademieiRomâne.Moare Peter Gustav Lejeune Dirichlet (născut în 1805), matematiciangerman. Contribuţii în teoria numerelor, calculul integral şiteoria potenţialului.1859. Se naşte Constantin Dobrescu-Argeş (m.1903). Om politicromân. A militat împreună cu Vasile M. Kogălniceanu (1863 – 1941,fiul lui Mihail Kogălniceanu; ziarist şi om politic român) , pentru înfiinţareaunei organizaţii politice a ţărănimii. A condus şi a editat maimulte publicaţii pentru ţărani.Traian Doda(1822 – 1895), general austriac de origine română,participă la războaiele Austriei împotriva Italiei în 1859. Luptător pentrurecunoaşterea drepturilor politice ale românilor din Transilvania.1859. Se naşte Sir Arthur Conan Doyle(+1930), scriitor englez.Romanele şi povestirile sale poliţiste îl au ca personaj pe detectivulamator Sherlock Holmes.Se naşte Alfred Dreyfus(+1935), ofiţer francez de origine evreu.Acuzat în celebrul proces – Afacerea Dreyfus – e condamnat pe nedreptpentru spionaj şi înaltă trădare(1894), apoi graţiat (1899) şi reabilitat(1906) după o intensă campanie de revizuire a procesului, culargi implicaţii sociale şi politice.1859. Se naşte Grigore Gabrielescu (+1915), tenor român. Unuldin fondatorii Operei Române. Autor de romanţe şi de piese corale.1859. Se naşte Nicolai Fiodorovici Gamaleia (+1949) Microbiologrus. Colaborator al lui I.I.Mecinikov şi L. Pasteur la perfecţionareametodei de vaccinare contra turbării. A descoperit bacteriofagul(1898).1859. Se naşte Paul Gusti (+1944), regizor român. Unul dintre pionieriiromâni ai regiei de teatru. Director de scenă la Teatrul Naţionaldin Bucureşti.1859. Se naşte Verner von Heidenstam (+1940), scriitor suedez.Iniţiator al neoromantismului şi renovator al poeziei suedeze. I seacordă, în 1916, Premiul Nobel .1859. Moare Alexander von Humboldt (născut în 1769), naturalist,geograf şi călător german.1859. Se naşte Edmund Husserl (+1938), filosof idealist german.Întemeietorul fenomenologiei. Contribuţii importante în analiza semanticăşi formarea aparatului conceptual al logicii moderne (Logicaformală şi transcendentală).1859. Moare Washington Irving (născut 1783), scriitor american.Pionier al prozei umoristice americane şi al prozei scurte.1859. Se naşte Pierre Janet (+1947), psiholog şi psihiatru francez.Promotor al psihologiei experimentale.1859. Se naşte Jean Jaurès (+1914), om politic şi istoric francez.Unul din fondatorii ziarului l`Humanité.1859. Moare Jelačić De Bužim (născut 1901), general şi om politiccroat.1859. Se naşte Jerome Klapka Jerome (+1927), scriitor englez.Proză umoristică.1859. Se naşte Sen Katayama (+1933), om politic japonez, unul(continuare în pag. 4506)www.oglindaliterara.ro


Bisericile săpate în piatră din LalibelaMERIDIANE CULTURALEMicutul oras Lalibela, situat in Etiopia, este caminul unora dintrecele mai impresionante locasuri de cult din lume: acestea sunt11 biserici sapate in piatra, fiecare dintre ele fiind sapate dintr-unbloc unitar de granit, acoperisul situandu-li-se la nivelul solului.Prezenta acestor minunatii face din oraselul etiopian - extremde simplu - un important punct turistic. In afara acestor bisericute,oraselul nu atrage cu nimic privirile pelerinilor, caci este plin de praf,fara vehicule sau statii de alimentare, fara drumuri pavate si abia recentdotat cu electricitate. In Lalibela, simplitatea este la ea acasa.Dintre cei 8-10 mii de locuitori ai orasului Lalibela, peste o miesunt preoti. Cultul religios alcatuieste punctul central al vietii de zi cuzi al orasului. Acesta se manifeste in procesiuni regulate, slujbelungi si cantari si dansuri in grup. Toate acestea, alaturi de minunataarhitectura a bisericilor si de simplitatea vietii, fac din orasul Lalibelaun loc rupt de timp, invaluit de o atmosfera aproape biblica.Lalibela - istoria unui loc uitat de timpOrasul Lalibela era cunoscut in vechime sub denumirea deRoha. Vechiul nume a fost inlocuit de cel actual in secolul al XIIlea,in momentul incare regele Lalibelaa hotarat sapareaminunatelor bisericice uimesc pana siastazi.Regele Lalibelaera un membru al dinastieiZagwe, carea ajuns sa ocupetronul Etiopiei injurul anului 1000. Inmomentul in caredusmanii acestuiaau inceput sacreasca in putere, regele Lalibela a simtit nevoia sa apeleze la rugaciuneaBisericii Etiopiene, spre bucuria careia a ordonat sapareabisericilor de o unicitate surprinzatoare.Pe langa nadejdea in rugaciunea Bisericii, regele Lalibela amai gandit un rost al bisericutelor, si anume, acela de a veni in sprijinulcelor care nu isi puteau permite sa ajunga sa viziteze LocurileSfinte. Acest "Nou Ierusalim" a fost punerea in fapta a ideii de orassfant etiopian.Conform unor inregistrari istorice, regele ar fi mers la LocurileSfinte si ar fi ramas profund impresionat de ce a vazut acolo. Cutoate acestea, regele nu a incercat catusi de putin sa copieze ceeace a vezut in Tara Sfanta. Arhitectura religioasa a regelui Lalibela nuar putea fi mai originala si mai unica decat este.Bisericile de piatra din Lalibela nu sunt construite, ci sapate,excavate. Fiecare biserica a fost lucrata sapandu-se, in primul rand,un sant adanc in jurul zonei cu pricina, iar mai apoi, cu multa minutiozitates-a trecut la saparea interiorului blocului de piatra ramasin centru. Cea mai incapatoare biserica este inalta de 12.50 metri.Toate lucrarile au fost realizate cu ciocanul si cu dalta, performantace uimeste chiar si dupa 800 de ani.O traditie populara marturiseste ca, in fiecare noapte, candmesterii mergeau sa doarma, ingerii coborau si continuar lucrareaacestora pana la dimineata. Una dintre bisericute, Bet Maryam, pastreazao coloana din piatra pe care se vede chipul regelui Lalibela.La baza coloanei, regele a incizat secretele constuirii bisericutelor- aceste texte sunt scrise cu aur, iar asupra lor se pot uita decatpreotii.Intentia primara a regelui Lalibela, si anume aceea de a castigade partea sa Biserica, a avut doua urmarineprevazute si impresionante: creareaunui loc sfant de o frumusete neegalata sicu o arhitectura unica in lume, si convertirearegelui la o viata religioasa.Dupa 20 de ani de conducere, regeleLalibela a abdicat de la tron, ajunganderemit si intrand intr-o pestera unde mancanumai radacini si legume. Pana in ziua deastazi, Biserica Etiopiana Crestina il privestepe Regele Lalibele drept unul dintre cei maimari sfinti ai ei.In bisericutele de piatra din Lalibela seslujeste in mod neintrerupt inca din secolulal XII-lea, cand acestea au fost terminate.Primii exploratori europeni ce auvizitat aceste minutate locuri sunt nisteportughezi care au ajuns aici in anul1520. Unul dintre acestia, descriindlocul, in jurnalul sau, spune: "atat deminunat este acest loc incat imi esteteama ca cei care vor citi descriereamea, ma vor suspecta de inflorire si deminciuna".Bisericile sapate in piatra dinLalibela - locruri unice in lumeAcoperisurile bisericutelor din piatra se afla la nivelul solului, peacestea ajungandu-se cu ajutorul unor mici podete de lemn. Bisericilesunt legate intre ele prin tunele si galerii sapate tot in piatrabruta a granitului. Coloanele din interiorul bisericutelor au fost usortocite de catre mainile inchinatorilor.Bisericutele sapate in piatra bruta sunt, pe cat de simple, peatat de frumoase. Dintre elementele de arhitectura, iei in evidentaferestrele micute si firave sapate in peretii laterali, avand forme si dimensiunidiferite. Pe langa acestea mai gasim si cruci, svastici(motiv arhitectural religios din Rasarit) si broderii islamice. Catevadintre biserici prezinta si picturi murale.Fiecare biserica are calugarul ei rezident, care apare in usapentru a intampina pe tot pelerinul ce ii calca pragul. Acesta, tinandin mana una dintre crucile mari de procesiune ale bisericii, neobisnuitfacute din argint, pozeaza cu bucurie alaturi de pelerini.In total, in Lalibela, se afla 11 bisericute sapate in piatra. Dintreacestea, cea mai impresionanta este cea a Sfantului Gheorghe(Bet Giorgis). Situata in partea de vest a vaii cu bisericute, coboara12.50 metri de la nivelul solului. Tavanul acesteia ne infatiseazaforma unei cruci grecesti.Aceasta a fostconstruita dupamoartea regelui Lalibela(c.1220) decatre sotia sa, dreptmemorial al sfantuluirege. Biserica SfantuluiGheorghereprezinta culmeaarhitecturii acestuiloc unic in lume.In "GrupulNordic", peste drumulce trece pelanga Biserica SfantulGheorghe, se afla Biserica Beta Medhane Alem, locul in care sepastreaza crucea regelui Lalibela. Aceasta se crede a fi cea mailarga biserica monolitica din lume. Se mai spune ca aceasta este ocopie a Bisericii Sfanta Maria de Zion din Axum.Bete Medhane Alem este legata de catre Beta Maryam printruntunel sapat in piatra. Aceasta din urma se crede a fi cea maiveche dintre toate de aici. Elementele arhitecturale ale acesteiasunt si ele foarte simple si frumoase: ferestre sculptate, cruci malteze,stele de tipul celor din Axum, cruci latine si ferestre simple patrate.In apropierea Bisericii Sfanta Maria se afla Beta Golgotha,cunoscuta in special pentru picturile acesteia murale, in care sfintiisunt reprezentati in marime naturala. De asemenea, biserica pastreazasi mormantul regelui Lalibela, peste care se afla o lespedede piatra. Din grupul Vestic de bisericute mentionad doar CapelaSelassie si Mormantul lui Adam."Grupul Estic" include urmatoarelelocuri de inchinaciune: Bete Amanuel (posibilsa fi fost capela regala), Bete Merkorios(probabil sa fi fost inchisoare la inceput),Bete Abba Libanos si Bete Gabriel-Rufael.Pelerinii ce sosesc pe aceste meleaguritrebuie sa fie constienti ca drumurileintre bisericute sunt uneori abrupte, cu trepterigide sau inalte, prin urmare au nevoie saaiba o oarecare dexteritate. In interiorul bisericutelorse intra fara incaltaminte, aceastaramanand la intrare in grija monahului ce stamereu la intrare.www.oglindaliterara.ro 4505


ATELIERLa 1859 în România şi în lume…din fondatorii Partidului Comunist din Japonia.Generalul şi diplomatul rus Pavel Dmitrievici Kiseleff (1788 –1872), preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Tării Româneşti(1829-1834) în timpul administraţiei ruse (1828-1834). Acontribuit la reorganizarea administrativă a celor două ţări şi la întocmirearegulamentelor organice.Ca ambasador al Rusiei la Paris(1856-!862), a sprijinit Unirea Principatelor.Gaetano Labo(1828 – 1889) scenograf italian, se stabileşte înRomânia în 1859. Este primul decorator al Teatrului Naţional din Bucureşti(“Fântâna Blanduziei”, “Ovidiu” de Vasile Alecsandri). A predatprimele cursuri de pictură scenografică şi de tehnică scenică.Ferdinand, viconte de Lesseps (1805-1894), diplomat şi om deafaceri francez, a înfiinţat Compania internaţională a Canalului Suez,iar între 1859 şi 1869 a dirijat lucrările de construcţie a acestui canal.1859. Se naşte Jacques Loeb (+1924), fiziolog american de origineaustriacă. Contribuţii la studiul comportamentului animalelor, regenerăriiţesuturilor, partenogenezei experimentale.Mareşalul şi omul politic francez, Patrice Mac-Mahon (1808-1893) a repurtat victoria de la Magenta (iunie 1859) în războiul francosardo-austriac).1859. Se naşte arhitectul român Dimitrie Maimarolu (1926) careînalţă în Bucureşti, pe locul fostului Divan domnesc, Palatul Patriarhiei(1907), construcţie monumentală a cărei arhitectură se apropiede formele neoclasicismului, tinzând către baroc de şcoală franceză.Tot el înalţă, la Bucureşti, Casa Centrală a Armatei (1912), în formeleacademismului francez.Marea Britanie a purtat războaie împotriva Chinei (1856-1860)şi a reprimat răscoala şipailor din India (1857-1859)Vasile Mălinescu (1817-1866),om politic şi publicist român, a editat,împreună cu M.Kogălniceanu şi N. Ionescu, ziarul unionist “SteauaDunării” (1857-1860).Sofronie Miclescu (c.1790-1863), mitropolit al Moldovei (1851-1860). Era descendentul unei vechi familii de boieri din Moldova.Oraşul Milano, eliberat în 1859( împreună cu întreaga Lombardie)de sub stăpânirea austriacă, intră în componenţa Italiei.1859. Se naşte Pavel Nicolaevici Miliukov (+1943), istoric şi ompolitic rus. După Revoluţia din Octombrie, căreia i-a fost ostil, a trăitîn emigraţie.1859. Se naşte Alexandre Millerand (+1943), om politic şi publicistfrancez. Prim ministru (ian.-sept.1920) şi preşedinte al Franţei(1920-1924).Helmuth Karl Bernhard Moltke (1800-1891), descendent al uneifamilii nobiliare germane. Feldmareşal şi istoric militar. Şef al statului-majoral armatei prusiene (1857-1888).Iacob M.Mureşianu (1812-1887), publicist şi om politic român.Membru corespondent al Academiei Române. Împreună cu GeorgeBariţiu(1812-1893; om politic, publicist şi istoric român. Academician.Membru fondator al ASTREI şi al Academiei Române), editează “Gazetade Transilvania”(1838-1850) iar anul 1859 îl are drept conducătoral “Gazetei” (1850-1878).Napoleon III (Charles Louis Napoleon Bonaparte), împărat alFranţei (1852-1870). În timpul domniei lui, Franţa a participat la războiulîmpotriva Austriei (1859),la intervenţia în China (1857-1860), Indochina(1859-1852)1859. Se naşte Dumitru Theodor Neculuţă (+1904), poet român.Militant socialist.Volum de poezii, “Spre ţărmul dreptăţii”.Costache Negri (1812-1876), om politic, diplomat şi scriitor româna fost agent diplomatic al României la Constantinopol (1859-1866).Apropiat al lui Al.C.Cuza, a susţinut politica reformatoare a acestuia.Lirică de factură folclorică. Traduceri.1859. Se naşte Constantin N. Nottara (1859-1935), actor român.Personalitate de seamă a teatrului românesc. S-a afirmat pe scenaTeatrului Naţional din Bucureşti Roluri din repertoriul universal şinaţional (Sofocle, Shakespeare Hugo, Delavrancea). Ca profesor laConservatorul din Bucureşti, a format actori de renume.1859. Se naşte Mihai Orleanu (1859-!941), om politic român. Caministru al industriei şi comerţului(1909-1910) a elaborat “legea Orleanu”prin care se interzice salariaţilor statului, judeţelor, comunelor,dreptul de asociere şi de grevă, precum şi contractul colectiv demuncă.1859. Se naşte poetul grec Kostis Palamas (1859-1943). Liricăpatriotică (”Cântece din patria mea”, “Imn Atenei”, “Iambi şi anapeşti”,“Cele douăsprezece cuvinte ale ţiganului”, “Flautul regelui”), nuvele,drame simbolice.Anastase Panu (1810-1867), om politic român. Participant la mişcarearevolutionară din 1848 din Moldova. Membru al Căimăcămieide trei (oct.1858- ian.1859)4506(urmare din pag. 4504)www.oglindaliterara.ro.Sprijinitor al Unirii Principatelor.1859. Se naşte Alexandru P. Philippide (1859-1933), lingvist şifilolog român. Academician. Întemeietor al şcolii lingvistice de la Iaşi.Specialist în istoria limbii române “Principii de istoria limbii”, “Gramaticaelementară a limbii române”. A condus lucrările de elaborare a“Dicţionarului limbii române”, din care a redactat, într-o primă formă,literele A-D.Gheorghe Polizu (1819-1886), anatomist român.Academician.Primul profesor de anatomie la Facultatea de medicină din Bucureşti.În 1859 a scris primul tratat de anatomie în limba română. A creat oşcoală de anatomişti români.În 1859 moare iluministul român Eufrosin Poteca (născut în1786).Discipol al lui Gheorghe Lazăr. Din cauza ideilor sale radicale,e surghiunit ca stareţ la mânastirea Gura Motrului. A publicat, în 1829,traducerea operei filosofului german J.G.Heineccius “Filosofia cuvântuluişi a năravurilor” prin care oferă o contribuţie importantă fixăriiterminologiei filosofice româneşti.Moare, în 1859, istoricul american William Hickling Prescott (născutîn 1796). Sinteze:”Istoria cuceririi Mexicului”,”Istoria cuceririi Perúlui”.1859. Se naşte Emil Puşcariu (1859-1928) histolog şi bacteriologromân. A colaborat cu academicianul V.Babeş (1854-1926) la metodaromânească de vaccinare antirabică. .Moare, în 1859, geograful german, Carl Ritter (născut la1779).Este unul dintre fondatorii geografiei moderne. În lucrarea“Geografia universală comparată” arată influenţa factorilor geograficiîn cursul istoriei, subliniind relaţiile dintre om şi natură.În 1859, moare scriitorul român Alecu Russo (născut în 1819).Militant paşoptist şi unionist. Proză memorialistică (inspirată de peisaj,legende, amintiri), scrisă, în mare parte, în limba franceză (“Soveja”,“Amintiri”, “Piatra teiului”, “Stânca corbului”); Observaţii lucideasupra realităţilor sociale autohtone (“Iaşii şi locuitorii lui la 1840”).Poemul în proză “Cântarea României” (atribuit de unii istorici literarişi lui N. Bălcescu) evocă, în versete cu rezonanţe mesianice, istoriapatriei, văzută ca o succesiune ciclică a epocilor de robie şi libertate.Pionier al criticii literare româneşti, a sintetizat ideile generaţiei paşoptiste:necesitatea dezvoltării literaturii naţionale, inspiraţia folcloricăşi istorică, funcţia socială a artei, importanţa tradiţiei, valoarea creaţieipopulare ( “Critica criticii”, “Poezia poporală”; a combătut tendinţelelatiniste, italienizante, galomane “Studie moldovană”, “Cugetări”.Piese de teatru, ulterior pierdute.(“Jignicerul Vadră”).În 1859 se naşte pictorul francez Georges Seurat ( +1891). Maestrual neoimpresionismului, iniţiator al divizionismului. A influenţatpictura fovistă şi cubismul.1859 – Moare violonistul, dirijorul şi compozitorul german LudwigSpohr(născut în1784). Opere (“Faust”), oratorii, lucrări simfonice şi de cameră,concerte pentru vioară. A publicat o metodă pentru vioară.Apare, la Iaşi, ziarul unionist “Steaua Dunării”sub conducerealui M. Kogălniceanu (1855-1856 si 1858-1860) Rol important în propagandaunionistă.1859 se naşte desenatorul şi pictorul francez de origine elveţianăThéophile-Alexandre Steinlen (+1923). Reprezentând figuri dinpopor, a exprimat în spirit militant progresist gravele urmări ale războiului.Ilustraţii de carte, afişe şi picturi.Aurel Stodola (1859-1942), inginer slovac. Lucrări fundamentaleîn domeniul proiectării turbinelor cu abur, al turbinelor cu gaz şi alteoriei reglării automate.Grigore M. Sturza (1821-1901), descendent al unei vechi familiide boieri români din Moldova. Candidat la scaunul Moldovei în1859. Cunoscut şi sub porecla de Beizadea Viţel.În 1859 se naşte lingvistul şi folcloristul român, Lazăr Şăineanu(+1934). Stabilit în Franţa (1900). Lucrări despre limba şi folclorulromân (“Încercare asupra semasiologiei limbii române”, “Istoria filologieiromâne”, “Dicţionar universal al limbii române”, “Basmele românilor”);studii referitoare la limba franceză.Christian Tell (1807-1884), general şi om politic român. Ministruîn timpul lui Al.I.Cuza, pe care l-a susţinut.1859- se naşte geologul francez Pierre Termier (+1930). A elaborato sinteză asupra tectonicii Munţilor Carpaţi. Membru de onoareal Academiei Române.Abdolonyme Honoré J.Ubicini (1818-1864) istoric şi publicistfrancez. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească.Reîntors în Franţa, a sprijinit, prin presă şi prin lucrări istorice, luptaromânilor pentru Unirea Principatelor. Membru de onoare al AcademieiRomâne.Jean A. Vaillant (1804-1886), cărturar francez. Filoromân. Profesorla Bucureşti. (1829-1840). A sprijinit, în Franţa, cauza Unirii Principatelor.Lucrări despre limba şi istoria Românilor. ( România”, 3 vol.)1859 – se naşte omul politic chinez YÜAN SHIH-K’AI (+1916).Arestaurat confucianismul.


Dacă n-ar fi crizaOare dacă n-ar fi criza asta mondială, naţională, rea şiduşmănoasă, ar fi ceva mai mulţi bani pentru ceea ce s-arputea numi”Sărbătorile Teatrului?”Ale Teatrului Municipal “Mr.Gh.Pastia” din Focşani prilejuitedeîmplinirea a 100 de ani de când s-a pus piatra de temeliea minunatei clădiri ce domină ca simbol oraşul, a 15ani de când există teatru profesionist la Focşani şi a câte 40,respectiv, 30 de ani de când actori precum Paula Grosu sauSorin Francu se află în scenă, sub lumina reflectoarelor, bucurândde fiecare dată, spectatorii cu prestaţia lor.Dacă n-ar fi criza, s-ar comemora cum se cuvine 80de ani de la moartea celui care, în 1909, punea la dispoziţieîntreaga lui avere pentru construirea clădirii monumentalece-i poartă numele:maiorul Gheorghe Pastia?Dar criza există!Ţin să ne-o reamintească zilnic, cuprecizie de ceas elveţian, toate posturile audio şi video. Avenit, aşa, de unde? De niciunde! Tiptil, dar sigur şi şi-a înfiptpână-n plăsele cuţitul în spinarea, şi aşa cocârjată de lipsuri,a culturii în general şi a firavelor întreprinderi culturalevrâncene şi focşănene.Revista “Oglinda literară” ne-a deschis paginile salepentru a sărbători, modest, prin scris, o parte a evenimentelorce s-ar fi cerut sărbătorite cu fast şi oarecare cheltuială.Vom începe cu teatrul profesionist care, după 15 ani,propune spectatorilor din Focşani şi din alte locuri ale ţării,spectacole interesante, care au presupus nu numai entuziasmci şi muncă, nervi, emoţii, certuri, succese sau insuccese,dar care, totdeauna, au fost oferite, cu sinceritate,publicului.Nu vom apela la limbajulrece al cifrelor ci vomaminti câteva din momenteleesenţiale ale existenţeiacestei trupe care nu estenici sufficient de mare, nuare nici fonduri speciale pentruproducţia de teatru darcare, dincolo de toate acestea,se încăpăţânează sămenţină la un nivel deosebitştacheta.Teatrul profesionist s-a născut în aprilie 1994printr-o hotărâre a ConsiliuluiLocal Focşani. A crescutdin trunchiul vechi dar puternical Teatrului Popular deAmatori din Focşani, unuldintre cele mai apreciate şimedaliate – la vremeaaceea –colective teatrale de acest gen din ţară.Şi-a desfăşurat activitatea la Ateneul Popular“Mr.Gh.Pasta”, sediul actual fiind, pe atunci, într-o interminabilăreparaţie capitală, în urma cutremurului din 1986.Din 24 ianuarie 2004 trupa a intrat, în sfârşit, în propriacasă. Iată încă un motiv – de data aceasta intern – de bucurie:cinciani de când funcţionăm în clădirea monument dearhitectură pe care o datorăm maiorului Pastia.* * *Un prim moment important din viaţa teatrului profesionista fost întâlnirea actorilor cu regizorul şi profesorul deactorie dr.Cătălin Naum, în 1999. Acum zece ani! Sub îndrumareasa a fost pusă în scenă, într-o manieră absolut inedită,dictată, oarecum, şi de construcţia scenei Ateneului,improprie pentru teatru, piesa marelui Caragiale “O noaptewww.oglindaliterara.rofurtunoasă”. Un success răsunătordespre care s-a scris, s-a comentatşi, care a aureolat firavaEVENIMENTGeorgeta Vioreanunoastră trupă pentru multăvreme. I-a urmat, curând, “Năpasta”tot de I.L.Caragiale, încoupeé cu “Baraca” de AlexandruChidean bineînţeles înaceeaşi regie.Tot lui Cătălin Naum îi datorămşi o altă primă încercaretemerară. Aceea de a pune înscenă piese în premiereă absolută.Puţine teatre, de talia noastră,se încumetă să lansezetineri dramaturgi. Noi, sub baghetamaestrului, am făcut-o! Am pus în scenă, pentru copii,în aceeaşi inconfundabilă manieră naumistă, piesa tânăruluiactor reşiţean (pe atunci) Eugen Drăghin. Se numea “Licuriciul”şi a beneficiat de coloana sonoră realizată de un maestrual genului, domnul Iosif Herţea.A urmat, apoi, la scurtă vreme, piesa “Dicţionaru’ denume” de Andrei Marysmuth, alias Marius Amarandei, studentla artă dramatică.Interesant, dar în ultimii zece ani, tot mai mulţi actoridevin dramaturgi şi chiar regizori. Iar trupa teatrului nostrums-a întâlnit, pe drumul creaţiei, cu câţiva dintre aceştia. Numepromiţătoare pentru dramaturgia românească contemporană.Cea de-a treia piesă, scrisă şi regizată de un actor şiadusă la lumina rampei de colectivul municipalului focşănean,a fost “Flori, filme, fete sau băieţi”de Cornel Mimi Brănescu.O piesă tinerească, a cărei problematică actuală, aadus în sală un numeros public.Iată că, în 2004, lapropunerea tinerei şi proaspătangajatei regizoare GinaLazăr – focşăneancă de origine– trupa Teatrului Municipalmontează piesa “Femeiadin manuscris” de Lia Bugnar.O montare aproapegrandioasă, demnă de scenaunui teatru naţional. A beneficiat,pe afiş, de nume sonorecare au semnat;scenografia-Alina Herescu, muzica-regretataDorina Crişan Rusu,coregrafia-Marius Manole.Şi, bineînţeles, de distribuirea,în rolul principal, a celeimai valoroase actriţe dintrupă. Am numit-o pe PaulaGrosu.Pe 1 martie 2009 TeatrulMunicipal Focşani propunespectatorilor cea de-a cincea piesă în premierăabsolută. Se numeşte “Nişte dinr-ăştia”. Autor şi regizortânărul actor focşănean Iulian Postelnicu. Piesa are în distribuţiepe foarte cunoscutul Alexandru Papadopol şi peLeonid Doni cu al cărui joc dezinvolt ne-am mai întâlnit şi în“Flori, filme, fete sau băieţi”.Recitind rândurile de mai sus constat că cifra 5 şi multipliisăi au fost de bun augur instituţiei teatrale focşănene.Oare, să sperăm că, în 2009, la 100 de ani de când unOM şi-a oferit averea pentru o astfel de clădire, de care toţisuntem mândri, se va găsi un alt OM – un sponsor generos– care să ofere cel puţin zece mii de roni pentru “SărbătorileTeatrului”?Speranţa moare ultima.Iar noi vom reveni cu alte informaţii, sperăm, interesantedespre evenimentele remarcabile ale acestui an.4507


RESTITUIRIMATEI MONICAInterviu cu Constantin Brâncuşi, 11 August 2007, ora 15:41Matei Monica: Bună-i Ziua d-le Constantin Brâncuşi!Constantin Brâncuşi: După cum ştii eu în dimensiunea spiriteloram multe de făcut, iar despre operele tale litereare îmi ziceamcă mai au nevoie de ceva timp pînă vor ajunge lacomplexitatea Vedicului, Lemuriei, Traco-Dace..... aşa cum ei le lăsaseră.Am văzut că în cîteva reflecţii de-ale tale ai scris ceva ce pemine întotdeauna m-a fascinat: morir al lado de mi amor. Cred căde la timpul în care te războiai cu unul ce se legase de sculpturilemele ai parcurs un drum evolutiv substanţial. Iar în aceste Coloanede Încredere să pui şi nişte fotografii frumoase, din cele pe care leai în stoc.M.M: Persoanelor speciale întotdeauna le rezerv ceea ceam mai frumos, că tot adun fotografii aproape în fiecare zi. Deja amtrecut de un stoc de 1 milion de fotografii.Coloana Infinitului şi Masa Tăcerii au în ele esenţa culturiiTraco-Dace ce v-a influenţat foarte mult, ce se traduce şi prin expresiape care o îndrăgiţi, mai bine zis o iubiţi.C.B: Aşa este! Însă cînd ajungi la clipa înţelegerii români deaităi îţi arată un revers. Revers ce îi va afecta foarte mult în evoluţialor, iar în zilele de pe urmă, aşa cum au fost ele dintr-un începutnu vor ajunge.M.M: Le va mai lua cîteva sute de ani, ori nu vor avea delocaceastă şansă. Cred că e mai important să-i lăsăm în drumul lor, căbine nu aduc, iar de cultură ioc. În dimensiunea în care vă aflaţi totcu sculptura vă ocupaţi?C.B: Era iubirea vieţii mele! Mă gîndesc la diferite formesculpturale ce să fie în acord cu principiile Dacice din mai toate domeniilede activitate. Aici eterul îl putem transforma şi în formă fizică.Cei ce m-au cunoscut în viaţa anterioară vin să vadă ceea cefac...... şi rămîn zile întregi în faţa lor contemplîndu-le, meditînd.Mulţi îmizic că nu am fost apreciat nici în ţara mea şi nici în aşa zisastrăinătate.Pe lîngă sculptură îi inspir pe cei pe care Dumnezeu mi-i trimite.În viaţa lor au fost fascinaţi de forma şi culoarea pe care o potavea obiectele în contact cu lumina.Iubesc realitatea ce Dumnezeu le-a pus-o-n faţă şi aici continuăcu o mare iubire ceea ce nu credeau că pot face.M.M: Gîndul şi apoi creaţia .... ele te-ndeamnă să tot cerceteziimensitatea ştiinţei pe care Dumnezeu ţi le dă din prea plinul iubiriisale. Nu doream să zis, dar ieri am experimentat aceeaşi dureresentimentală pe care a-ţi trăit-o şi dvs. referitor la batjocura culturală.Am zis aceasta ca o reflecţie. Aceeaşi durere experimentată înlocuri şi perioade de timp diferite, însă autorii au acelaşi nivel psihologicredus, ca şi cum timpul nu ar fi trecut. Am făcut ceva incursiuniîn viaţa scorpiei. În viaţa actuală este româncă cu o culturăslabă calitativ, dar cu funcţie, iar în viaţa anterioară trăia în Franţaşi era un bărbat incult, tot cu funcţie. Mă întreb ce i-o fi trebuind România?C.B: În general, omul după ce termină cu viaţa şi devine spiritaflă mai mult sau mai puţin despre importanţa spirituală a României.De poate se căieşte, promite...... dar nu tuturora li se dăşansa să revină ca om şi încă pe pămînturile vechilor Pelasgi. Încazul doamnei este vorba despre ceva merite din vieţi anterioare,mărunte, şi i se mai acordă o şansă, o şansă epocală pentru ea.Nu percepe şansa, iar de îi vei spune îi va plăcea să-şi etaleze funcţiacu o şi mai mare incultură.M.M: Asemenea specimene ar trebui înlocuite cu nevinovaţiidin institutul weisslagardul (că de om nu poate fi vorba), unde ce-iprinşi în cursele sio-lagarde au o viaţă egal un infern, trăiesc la comandăînchişi în nişte containere ermetice cînd e vorba de experimentşi sub unde subliminale cînd e vorba de alte experimente.C.B: Şi acestea vor lua odată sfîrşit. La fel şi institutul pecare cei cu ideea 'noi conducem lumea' cred că se pot folosi de cetăţeniialtor state, ori şi mai rău să-i cloneze.M.M: Sper că şi zeflemelele anti- vor trece ca fumul..... că deprimitivi m-am săturat ..... În timp ce oficial au legi cel puţin demne,statul în care se află institutul ne-oficial permite să se facă tot fel defapte inumane, inimaginabile în numele unei aşa zise protecţii statale.C.B: După cum ştii tot răul se plăteşte, ei plătesc deja darnu-şi dau seama. Ba mai zic că are ceva Dumnezeu cu ei...... primitivismîn toată regula. De fapt, ei inenţionat ignoră legile divine,cele spirituale, iar de le place ceva încearcă să acomodeze dupăplacul lor malefic.M.M: Mă doare inima, sufletul, ..... tot..... Acum mă gîndescce pot face pentru a vea un acces mai concret la ceea ce lucraţidvs în momentul de faţă. Unele lucruri, mai toate le văd cam înceaţă şi nu-mi place deloc.C.B: Cred că drumul l-ai înţeles prin melodia ce o asculţi. Nue greu nu-i aşa! Dar e greu pînă îi înţelegi toate aspectele. Mult succes!M.M: Am nevoie. Numai Bine.4508www.oglindaliterara.ro


Despre vechi poete frumoaseMarinela DorobanţuDupă ce am citit traducerile lui Ion Caraion din AnnaAhmatova, incluse în colecţia Orfeu, 1974, am rămas cu oimpresie labilă despre lirica poetei ruse. Pur şi simpluCaraion nu a selectat ce trebuia, constrâns, probabil, demarotele ideologice ale momentului. A trebuit să descopărcartea Marinelei Doina Dorobanţu, Anna Ahmatova – destinulpoetic, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2008, ca să iaucontact cu o poezie viguroasă şi pătimaşă. Am înţeles căvolumul va fi retipărit de o editură mare, capabilă să-i asiguredifuzarea, aşa că mă grăbesc să scot în evidenţă o altăreuşită aproape necunoscută.Supranumită o „Sappho rusă”, Ahmatova a traversatepoci explozive din punct de vedere cultural, cât şi represiuneabolşevică, când a stat pe la porţile puşcăriilor pentrua-şi vizita fiul, un savant persecutat. Feminină, nu femininstă,poeta şi-a expus ideile exclusiv în lirică şi în articole depură orientare literară. În anii 1912-1913 devine akmeistă,curent literar avându-l drept şef pe primul ei soţ, Nikolai Gumiliov,ucis mai apoi de comunişti. Opunându-se misticismuluisimbolist, akmeismul sau adamismul susţinea claritateamesajului poetic, exactitatea semantică a cuvintelor şi poetizarealumii concrete. Cu alte cuvinte, o obiectivizare a universuluiliric ce anunţa deja poezia tranzitivă. E captivantacest prim capitol al cercetării. O lume în fermentaţie culturală,cu saloane şi cupluri de creatori, cu poete mesmerizândatmosfera. Se poate observa o altă latură a feminismului –artistică şi delicată, sensibilă, complet diferită de cea occidentală,care lupta pentru masculinizarea femeii. „Cei maigrozavi bărbaţi sunt femeile”, recunoştea E. Evtuşenko şi, înce o priveşte pe Ahmatova, a lovit exact la ţintă. În timpulprimului război mondial, poeta a ajuns atât de populară încâtportretul ei a fost imprimat pe cărţi poştale vândute în folosulrăniţilor. După instalarea dictaturii lui Stalin, ea a refuzat săpărăsească Rusia, expunându-se, astfel, unui regim care amarginalizat-o, i-a interzis să publice şi i-a aruncat familia înînchisoare. Înainte de provincializarea forţată, apucase săcunoască în Europa un pictor încă anonim, care i-a făcutportretul. Era Amedeo Modigliani. Au fost anii nebuni ai avangardei,apoi ai modernismului, în care, practic, continentulera sincronizat cultural, iar nu globalizat, uniformizat. Anii încare se constituie „Atelierul poeţilor”, în care se publică manifesteleakmeiste, concomitent cu imagismul şi georgianismulenglez, cu futurismul italian şi cu dadaismul elveţian.Este apoca în care Ahmatova s-a impus „prin intimitateaspovedaniei lirice şi prin acel roman liric cu o şerpuire complexăşi cu o eroină misterioasă, neliniştitoare, adesea dedublată,care s-a dovedit a fi creaţie autobiografică şi mascăînşelătoare”.Autoarea studiului înregistrează cu perspicacitate şiconsecinţele răsturnate ale gloriei. Deşi căsătorită cu intelectuali,Ahmatova a fost mereu cenzurată de parteneri. Sinceritateapoeziei sale deranja. Mai este, apoi, cenzura pelinie de partid, cea care o transformă în bibliotecară şi încercetător literar. Poezia coboară în sertar, iar la suprafaţărămân doar studiile despre Puşkin.ESEUComentariul critic inteligent, bandajat în consemnăribiografice, ideaţie feministă şi istorie literară, ca un fel decaptatio benevolentiae, devine dezinvolt odată cu al treileacapitol – Iubirea ca axă sufletească a confesiunii lirice.Considerată o poetă lirică „pură”, Ahmatova scrie o poeziede dragoste „străbătută de la un capăt la altul, ca de un firroşu, de stigmatul neîmplinirii, al unui preaplin sufletesc carenu poate fi înţeles de partener”. Suferinţa declanşează unlirism al sentimentelor turbionare: „Noi am preferatchinul/Fericirii furtunoase” (Suntem doi însetaţi veseli).Este marca literaturii „veacului de argint”, care „acordă oatenţie deosebită temei iubirii, încercând insistent săpătrundă sensul său filosofic şi etic”.O observaţie foarte interesantă face Osip Mandelştam:„Geneza Ahmatovei se află în proza rusă şi nu în poeziarusă”, mai precis în proza psihologică. Observaţia este dezvoltatăde unii critici ruşi. După K. Ciukovski: „Versurile salesunt nuvele. Luaţi o povestire de Maupassant, stoarceţi-opână la o densitate maximă şi veţi obţine o poezie de AnnaAhmatova”. La fel, V. M. Jirmunski adaugă: „una dintre celemai importante calităţi ale poeziei Ahmatovei o constituieforma sa epigramatică”. Aşadar, o artă cu veleităţi anecdotice,adesea vizuală, pe care o poţi rezuma. Povestiri liricedespre „tihna nedragostei”, despre cum Noi nu vom beadintr-un pahar vreodată. De unde şi particularitatea discursuluiei poetic, anume „caracterul dialogic, spre deosebirede clasica structură monologică”. Un exemplu: „Am fugitdupă el ca nebună, să-l ajung lângă poartă măcar./I-am strigat: Mi-a răspuns cu o voce străină,/Surâzând: ” (Vălul des mi-ascundea disperarea).Mai este remarcată muzicalitatea versurilor, precum şi trimiterilela muzică şi instrumente muzicale, amintind de recuzitainstrumentalistă.Un capitol întreg este dedicat poemului Recviem,model de „epos liric”, adică „o sinteză lirico-epică în care suntunite elementele epic, liric şi dramatic”. Aici poeta scrie despre„femeia-protectoare”, „femeia-îndurerată”, cea careiubeşte dăruindu-se creştin-paulinic. Un filon paralel este rememorareaanomaliilor contemporane. De multe ori tonuladoptat este unul de bocet. Anumite poeme se coagulează,de altfel, în jurul parastasului şi al plânsului. Biografismul,aşadar, se infiltrează în versuri, alături de comentariul socialşi politic, filtrate cu subtilitate.Monografia aceasta mai mult decât onestă, care emusai să fie reeditată, se încheie cu discutarea Poemuluifără erou. Dacă W. M. Thackeray scrisese Bâlciul deşertăciunilor,un roman fără erou, iată că există şi varianta în versuri.Un poem polifonic, în care „personajele poartă mască,au mai multe identităţi, iar alter-ego-ul poetic are rolul coruluiantic”. Marinela Doina Dorobanţu oferă multe poeme întraducere proprie, expresivă şi lapidară. Cultura rusă- includaici şi critica literară – este cunoscută magistral. Dacăadăugăm la toate acestea şi fineţea analizelor, atunci argumenteleîn favoarea lecturii cărţii sunt, zic eu, demne de luatîn seamă. Nu? Şi, ca un element de picanterie cochetă,cartea conţine la sfârşit câteva fotografii ale artistei . Dovadăcă şi femeile frumoase pot fi poete. Ba mai mult, că ştiu cumsă sufere – unele, puţinele.www.oglindaliterara.ro 4509


PESTE 20 DE ANIRecentele evenimente si convulsiunisociale de le Chisinäu au evocat pentrumulti români pagini de tristä amintire.Mäsluielile si aranjamentele de culise ale«profesionalilor» puterii politice si administrative,legislativul si executivul « unite-ncuget si-n simtiri» dar rupte de Popor si Istorie,manifestatiile violent reprimate ale tineretuluisi opozitiei politice, au trezit însufletul multor români imagini de la Bucuresti,de la Revolutia Românä , imagini deacum …20 de ani !Imagini rosii care se încäpätâneazäsä existe fie si sub o formämai decoloratä…o formä roz, care din päcatenu este si…bombon. Imagini…deDaniel ManolescuTranzitie …care nu mai tranziteazä o datäpentru totdeauna !!!Cu inimile aläturi de românii-moldoveni si de moldovenii de alteetnii dornici de libertate si democratie în Republica Moldova, multi românicanadienipästrau în suflet un sentiment de amäräciune : « Bietul tineretmoldovan ! » - spunea un bätrân aflat în fata bisericii Buna Vestire dinMontréal –« Chiar dacä vor câstiga acum, dupä Revolutie urmeazä…Tranzitia ! »- a mai adäogat bätrânul. Ascultându-l, mi-am zis cä datäfiind prospäta consfintire în Republica Moldova a dreptului de vot pt persoaneledecedate, probabil cä Tranzitia a început deja si la Chisinäu. Amrealizat brusc cä în acest an 2009 se împlinesc 20 de ani de Tranzitie sipt «golanii» de atunci ! 20 de ani presärati în Tarä cu scandaluri financiaresi lupte mai ales pt diverse ciolane politico-economice decât pt bunästareaomului de rând. 20 de ani în care multe dintre victoriile obtinutecu greu de cätre sau pentru «omul din popor», au avut un îngrijorätor aer« à la Pyrrhus I– regele Epirului », culminând cu recenta victorie care neaadus înapoi Insula Serpilor în posturä de «gäinä-din-poveste » dar cäreiai-au fost subtilizate judicios ..« ouäle de aur » în prealabil. 20 de anide emigratie masivä în afara României ! 20 de ani de sperante mai multsau mai putin împlinite!Departe de mine gândul de a mä pierde consideratiuni pesimiste! Sunt un optimist incorigibil de naturä ! Ca simplu cronicar, încerc sä redauaici, nu opinia mea personalä, ci starea de spirit pe care o constat în jurulmeu la multi români-canadieni ! De profesie sunt cercetätor în stiinte biomedicale.Pe lângä aceasta însä, mä simt atras (poate în mod complementar) de istorie, filozofie si litere. Am publicat deja câteva scurte eseuripe tema Erhystmika (eristmica), (un mic studiu asupra conceptului dearmonie considerat între paradox si superlativ în eristica megarianä), comentarii,scurte poeme mai ales cu inspiratie din naturä, traduceri din Eminescuarmonizate în francezä, epigrame, pamflete, mici-reportaje. Dincolode gândirea analiticä si logica hyper-organizatä necesarä în laboratorulde cercetare stiintificä, stiintele umane îmi aduc acea complementaritatemetafizicä, chiar spiritualä as spune, necesarä în viatä echilibrului emotionalpe care îndeobste îl numim ...fericire :). N-am scris niciodatä poeziesocialä. Paradoxal însä, de aceastä datä « pulsul sträzii » român-canadieneaici la Montréal mi-a vorbit în versuri :1.) De pe la Революция încoace,Tovarsu’Gradu’ si-a schimbat delânä :Azi « hospodar », pesinä parte-siface,Ciuntind vreo…amärâtä de bätrânä!2.) «Bengosi sträini ! Veniti în România!Masina dumneavoasträ deja este!»Cu-asa slogan si-aratä ei mândriaDar cei de rând, azi nu mai au nicipeste!3.) « - Asa e Piata ! Asa-i Capitalismul!»Strigä-n al Tärii Sfat în cor …sforarii,Ei ce-au creat în tarä Jupânismul !Ai bietei Natii, ei sunt cämätarii !20,Tranzitia –Inc.4.) Azi nici Mihaiu’ nu mai e sä scrie,Sä biciuiascä a lor multe vicii ,Azi …nici chiar CEZAR de ar fi sävieN-ar mai putea sä strige : « VIDI,VICI ! »5.) Ei n-au deschis a Pandorei cutie,Ei sunt ce dinläuntru a iesitä :Din oase de martiri ei fac piftieSi tuicä fac din lacrima smeritä !6.) Din Hronici stim : Trecutul ne-a fostmare !Au pe mäsurä-i fi-va viitorul ?Veacu-i fragil iar de Sperantamoare,Moare cu ea odatä si Poporul.EVENIMENTCel mai prestigios foracademic al Veneţiei vagăzdui o lansare româneascăMiercuri, 25 martie 2009, orele 18.00, cel mai prestigios foracademic al Veneţiei, Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti, vagăzdui lansarea recentului număr din principala publicaţie ştiinţificăa Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de laVeneţia.Prezentîndu-se sub forma unui impozant volum (605pagini), „Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanisticadi Venezia” este tipărit, pentru prima oară de la apariţia sa,la Editura Academiei Române, intrînd astfel în circuitul publicaţiilorştiinţifice ale celui mai important for academic din România.Totodată, publicaţia a apărut sub egida unui comitet deonoare permanent, din care au acceptat să facă parte cunoscutepersonalităţi din România şi Italia: Cesare Alzati (UniversitateaCatolică din Milano), Mircea Anghelescu (Universitatea din Bucureşti),Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române,Smaranda Bratu Elian (Universitatea din Bucureşti), Ion Bulei(Universitatea din Bucureşti), Doina Condrea Derer (Universitateadin Bucureşti), Dan Hăulica, membru corespondent al AcademieiRomâne, prof. arh. Nicolae Lascu (Universitatea de Arhitectură şiUrbanism “Ion Mincu”), Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa),Giuseppe Pavanello (Fundaţia “Giorgio Cini” din Veneţia, Universitateadin Trieste), Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al AcademieiRomâne (Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca),Lorenzo Renzi (Universitatea din Padova), Marius Sala, vicepreşedinteleAcademiei Române, Bianca Valota (Universitatea dinMilano),Actualul număr din „Anuarul” Institutului Român de laVeneţia a fost îngrijit de un colegiu de redacţie alcătuit din asist.univ. drd. Corina Gabriela Bădeliţă, drd. Alexandru CristianDamian şi dr. Monica Joiţa.Publicaţia cuprinde valoase contribuţii, în varii limbi de circulaţieinternaţională, în domenii precum istorie, literatură, lingvistică,istoria artei, arhitectură, ştiinţele educaţiei etc., printre autorinumărîndu-se atît colaboratori tradiţionali şi nume recunoscute înmediul ştiinţific şi academic din România şi Italia, cît şi tinericercetători, mulţi dintre ei foşti bursieri „Nicolae Iorga” şi „VasilePârvan” ai statului român.Totodată, volumul beneficiază de o introducere semnată deacad. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române şi de oprefaţă semnată de dr. Monica Joiţa, directorul interimar al Institutuluide la Veneţia, cuvîntul de salut către cititori fiid adresat deînsuşi Massimo Cacciari, primarul Veneţiei.„În zilele noastre, cînd, alături de bunele relaţii între guverneleţărilor noastre, există din păcate neînţelegeri şi lipsă de încredere,uneori chiar ostilitate din partea cetăţeanului italian faţăde România, Institutul Român de la Veneţia, cu «Anuarul» său şicu alte iniţiative, poate îndeplini un nou rol, acela al «diplomaţieiculturale» în forma sa cea mai înaltă: facilitarea dialogului, acunoaşterii între oameni, între popoare, a tradiţiilor şi a culturiifiecăruia” se subliniază în textul semnat de Massimo Cacciari,care este totodată unul din cei mai importanţi filosofi ai Italiei contemporane.O nouă expresie a excelentelor relaţii pe care InstitutulRomân de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia le-a stabilitcu autorităţile oraşului de reşedinţă o constituie prezenţa înprezidiul manifestării din 27 martie a doamnei Luana Zanella, asesoareapentru cultură a Primăriei, care va rosti un mesaj dinpartea primarului, şi a domnului Gian Antonio Danieli, vicepreşedinteal Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti.Vor lua cuvîntul pentru a prezenta diversele secţiuni alevolumului: Gianfranco Giraudo de la Universitatea Ca’Foscari,Afrodita Carmen Cionchin de la Universitatea din Padova, IrinaBăldescu şi Alexandru Cristian Damian, foşti bursieri ai statuluiromân în Italia, Graziana Battistella, fostă studentă a lectoratuluide limba, literatura şi cultura română de la Veneţia şi FrancescoVignoli de la Baroul din Milano.Comunicat de presă IRCCU Veneţiawww.oglindaliterara.ro 4511


INTERVIUO ISTORIE A LITERATURII ROMÂNECONTEMPORANE, ÎN INTERVIURINicolae Băciuţ: „Cred în interviu, fiindcă e unuldin genurile vii, pline de dinamism“- Credeţi în formula interviului?- Dacă n-aş fi crezut, nu aş fi făcut din acest gen publicisticun mod al meu de implicare în viaţa literară. Nu am realizat interviuri/ dialoguri de dragul de a mă afla în treabă. Am scris adeseadespre condiţia interviului şi a reporterului, le-am împărtăşit studenţilormei de la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureşdin experienţa mea în această zonă publicistică, încercând să-i ademenescspre această formulă, dincolo şi dincoace de aspiraţiile lorde a deveni vreodată profesionişti ai interviului, deşi e greu de conceputcă cineva s-ar putea specializa exclusiv în acest gen. Interviulface parte din nevoia noastră de dialog şi din raţia noastră decuriozitate pe care nu ne-o putem asigura decât punând întrebări.Cred în interviu, fiindcă e unul din genurile vii, pline de dinamism,e o formulă fără de care publicistica (inclusiv cea literară)îmi pare greu de conceput.- Ce aşteptaţi de la un interviu?- Aştept foarte mult. Dar trebuie să fac câteva precizări înaintede a merge mai departe. Toate consideraţiile pe care le facau în calcul interviul literar, ca o specie aparte, care are marişanse de a depăşi clipa şi a deveni istorie literară. În acest context,aştept de la un interviu să aibă ţinută, să nu fie simplă sporovăială,să aducă informaţie nouă, să aibă ritm, să pornească din curiozitateasinceră a reporterului şi nu din plictisul obligaţiilor redacţionale.Aştept să-mi apropie respiraţia celui intervievat, să-mi apropie cărţilesale (dacă acesta e un scriitor), lucrările sale (dacă e un pictor)ş.a.m.d., să reconstituie momente de istorie literară (culturală) care,fără întrebările reporterului, ar rămâne îngropate în uitare.- După ce criterii v-aţi ales invitatul?- În primul rând valoarea acestuia a fost criteriul de bază.Nu alegi pe fitecine şi-l întrebi despre „opera“ şi biografia lui. Apoirelevanţa unui eveniment din viaţa sa, nevoia de clarificare a unoraspecte legate de creaţia sa, abordarea unor teme de actualitateetc. Dar sunt multe alte pretexte, motive pentru a iniţia un dialog. Deregulă, chiar şi în cazul unor „obligaţii“ redacţionale, mi-am ales singurpartenerii de dialog. În puţine cazuri, „nominalizarea“ unor companionia fost exigenţa unui „examen“ profesional. Înainte de a măangaja la revista Vatra (prin 1981-1982), Romulus Guga, redactorul-şefde atunci al revistei, ca să-mi probeze calităţile de reporter,mi-a cerut să realizez interviuri cu Mihai Beniuc, Ioan Alexandru etc.Acum nu pot evalua decât ca pe o mare şansă oferta lui RomulusGuga. Astfel de şanse nu apar de două ori în viaţă şi mai ales la timpulpotrivit!- Care e strategia întrebărilor?- Tehnic, mi-am pregătit cu minuţiozitate aproape fiecareinterviu. Numai în situaţii excepţionale n-am stat prea mult pe gânduri,profitând de prezenţa unui scriitor şi uzând de memoria meaculturală. Multe interviuri mi-au fost sugerate de lectura unor cărţi,urmată de curiozitatea de a trece dincolo de cărţi în spaţiul de creaţieal acestora, ca punct de plecare pentru un dialog. Nu mi-am limitatînsă niciodată sfera întrebărilor. Pentru interviurile „live“ mi-amfixat repere, lăsându-mi o marjă destul de largă spontaneităţii, întrebărilorsugerate de răspunsurile interlocutorului.Nu mi-au plăcut întrebările „cuminţi“, dar nici n-am agreat4512Carmen Neamţuwww.oglindaliterara.roagresivitatea reportericească. Am avut ca model întotdeauna pe „ingeniosulbine temperat“.- Care interviu vi se pare mai ancorat în realitatea senzorială– cel prin corespondenţă sau cel faţă în faţă?- Am practicat ambele formule – atât interviul „live“ cât şicel „epistolar“. Am recurs la varianta epistolară doar atunci când n-au fost condiţii pentru cealaltă. După numeroase tentative eşuate dea realiza un interviu cu Eugen Barbu, până la urmă a trebuit să-i lasîntrebările în cutia poştală. Cu N. Steinhardt, lucrurile au stat cu totulaltfel. Deşi nu era „inaccesibil“, nu am ajuns niciodată la Rohia, loculunde părintele Nicolae şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. Ne-amvăzut de câteva ori la Bistriţa, când, practic, a fost imposibil ca săgăsim timp pentru a realiza un interviu, dar am câştigat acolo bunăvoinţasihastrului de la Rohia şi aşa a început dialogul nostruepistolar, care până la urmă s-a transformat într-o carte, Între lumi,o mărturie nu doar despre un destin ci şi despre un timp.Interviul epistolar pune oarecum pe reporter în inferioritate.El nu mai poate avea replică, nu mai poate interveni, spontan, larăspunsurile primite. El şi-a epuizat acest drept atunci când şi-a formulatîntrebările.Prefer de aceea să port dialoguri „faţă în faţă“. De fapt,acesta este cadrul autentic în care trebuie să se realizeze un interviu– celelalte formule sunt alternative de refugiu, care tempereazăsavoarea dialogurilor „pe viu“.- În ce măsură spontaneitatea / intuiţia / flerul / temperamentulcelui ce adresează o întrebare contribuie la canalizareasau inducerea răspunsului?- În foarte mare măsură. În fond şi la urma urmei, cei doi,reporter şi intervievat, sunt parteneri sau ar trebui să fie parteneri,din moment ce au consimţit la punerea unui dialog în ecuaţie. Unrăspuns poate fi sugerat, o întrebare poate fi retorică, poate conţinerăspunsul. Dar atunci cei doi devin personaje caragialeşti… Spontaneitateadă culoare unui interviu, elimină distanţele, răceala, iar întrebărilespontane pot dezvolta altfel un răspuns. Când întreabă,reporterul trebuie să se gândească şi la cititorul, ascultătorul, telespectatorulsău. Când pune întrebări, reporterul îşi face cel puţiniluzia că o face în numele unui număr cât mai mare de receptori!- Ce rol joacă „sinceritatea“ în economia interviului?- Nu văd sinceritatea decât fără ghilimele. Altfel e minciună,neadevăr totul. Şi într-un interviu şi, în general, în viaţă. E depreferat tăcerea!- Ce i-aţi recomanda novicelui într-ale interviului (literar)?Există anumite „reguli de aur“ (de care trebuie să ţinăseama), şabloane, stereotipii?- Vedeţi, tocmai asta i-aş recomanda nu „novicelui“ ci celuidispus să-şi asume interviul ca o „cale de acces“: să se ferească deşabloane, stereotipii şi de „reguli de aur“. Dacă admitem interviulca gen literar, atunci trebuie să-i acordăm toate atributele literarităţii.Interviul însă, spre deosebire de alte genuri literare, e un produs„în doi“, şi rezultatul depinde, în consecinţă, de ambii parteneri.Dar oricât de inteligent, inspirat şi spontan ar fi reporterul, el nupoate salva un interviu în care interlocutorul n-are strălucire. Înschimb, chiar şi la întrebări banale răspunsurile pot salva interviul.(continuare în nr. viitor)


Cheia pentru labirintulcorespondenţei luiMarin SorescuAl. Florin ŢeneO carte de cercetare temeinică şi organizată este „Marin Sorescu în scrisori-(1)”,deGeorge Sorescu şi Emil Istocescu,apărută la Editura Autografmgm,Craiova,2009.Cartea se deschide cu un Cuvânt introductiov semnat de fratele poetuluiGeorge Sorescu şi Motivare preliminară de Emil Istocescu,profesor carea mai semnat o carte despre autorul volumului “La Lilieci”,unde se fac referiricompetente la personalitatea lui Marin Sorescu ca “poet,prozator,dramaturg,istoricşi critic literar,memorialist şi pictor” ce ,încă ,de la debut”pătrundedestul de timpuriu în aria literaturii române.”Volumul cuprinde corespondenţa poetului din perioada 14 aprilie 1968 -1996,comentată de autorii cărţii şi se încheie cu un tabel ce cuprinde”Evidenţacorespondenţei primite de Marin Sorescu între 1968 şi 1996”.Parantezele precizărilor la fiecare corespondenţă în parte,foarte frecvente,suntadevărate mici studii de istorie literară care rotunjesc adevărul şiimportanţa fiecărei scrisori,făcând ca întreg studiul despre corespondenţa luiMarin Sorescusă să devină o analiză minuţioasă a geoemtriei labirintice pecare a fost clădită relaţia interumană dintre destinatarul depeşelor şi expediatoriiacestora.Corespondenţa lui Marin Sorescu ,din ceea ce a rămas înarhiva familiei,se deschide cu o scrisoare semnată de eleva Rodica Floroiudin clasa a lX,de la Liceul din Roşiorii de Vede în care i se solicită “să-mi trimiteţiun volum de versuri pe care veţi crede şi pentru care am să vă fiu recunoscătoareîn veci”.Aşa cum se întreabă Emil Istocescu în Motivare preliminară ,pe bunădreptate:Cine sunt conlocutorii?Tot aşa ne întrebăm şi noi,pentru simplul motiv,de a cunoaşte traiectoria lor în literatură ,sau în societate,pentru a nu rămâneîntr-o imagine abstrusă şi neantică a unei mundus subterraneus.Astfel, descoperimîn această corespondenţă,destul de eterogenă,expeditori ca :MonicaPillat,poetă ,Cella Sreghi,prozatoare şi memorialistă de talent,Mara Nicoară,eseistă,PetroinelaNegoşanu,traducătoare,Smaranda Cosmin,istoric literar,FlaviaCosma,Ana- Maria Crişan,Adam Puslojic,poet,LeonidaLari,poetă,Silvia Mărgineanu,poetă,Luminiţa Urs,poetă,Lucia OlaruNenati,eseistă,Oana Kadar,Viorica Codreanu,etc.Din evantaiul corespondenţei nu lipsesc cadrele universitare,crticii literari,traducătoriica: Rodica Ştefănescu, Adriana Iliescu, prof.univ, Ana Vădeanu,Julia Carâp,Virginia Şerbănescu,Mira Lupeanu,Amita Bhose sauregizorii: Radu Penciulescu şi Bogdan Ulmu, cercetători, cadre universitare deprofil umanist, Hertha Perez,Luminiţa Ambrozie Fassel,Horst Fassel,MagdalenaKartmann, jurnalistulAlexandru Deşliu sau epigramistul Corneliu Iovuţă,etc.Corespondenţa este înserată în carte pe criteriul cronologic,iar ,aşa cumsubliniază Emil Istoicescu în Motivare preliminară ,criteriul conţinutului corespondenţeiare o „mare varietate de aspecte”:felicitări cu prilejuri festive,afaceriprofesionale,strict pe acest domeniu,solicitări pentru publicare,”însoţitede rugăminţi pentru obţinerea unor aprecieri şi sfaturi”,sentimente intime,”mărturisirisufleteşti sugerate sau...la vedere!”Această corespondenţă,destul devastă şi eterogenă,mai cuprinde intervenţii indirecte pentru a se obţine girulpublicării unor încercări literare,cum ar fi intervenţia doamnei Hertha Peretz(cadruuniversitar la Iaşi,traducătoare),”care intervine pentru feciorul cuprinsde frenezia creaţiei poetice” sau,cum a fost cazul traducătoarei în limbafranceză a poeziilor lui Sorescu, Rodica Ştefănescu,din Craiova,care,la fel,intervine prin fratele poetului,prof.univ.G.Sorescu(unul din autorii acestei cărţi)să i se publice şase poezii.Cartea mai cuprinde câteva răspunsuri ale lui Marin Sorescu,dintrecare,unele,pe plicurile primite de la corespondente,iar altele în limba franceză.Criteriul limbii în care a fost scrisă corespondenţa ne dovedeşte că poetulnăscut la Bulzeşti de Dolj şi-a exprimat gândurile în limba română,italiană,franceză,germană,spaniolăşi portugheză.Aria geografică ,de unde aufost expediate scrisorile către Marin Sorescu este foarte largă:Gemania,Franţa,Elveţia,Bulgaria,Italia,Olanda,Cehoslovacia,Iugoslavia,Polonia,Norvegia,darşi din ţări aflate pe alte continente:Cuba,India,Americalatină(Mexic,Brazilia),S.U.A,etc.Cartea este practic o radiografie ,făcută cu profesionalism,a corespondenţeilui Marin Sorescu,punând la dispziţia cercetătorilor ,dar şi iubitorilorpoeziei soresciene,documente ce contribuie la completarea profilului literar,socialşi interuman al unuia dintre cei mai mari poeţii din spaţiul limbii române.Practic,această carte este o riguroasă cercetare de investigaţie acorespondenţei lui Marin Sorescu,a împrejurărilor culturale,umane şi istoriceîn care au fost scrise,contribuind la înţelegerea corectă a relaţiilor poetului cusemenii săi.Cîte cevadinfestivalulNextEVENIMENTVioleta IonÎncă un an cu festivalul Next, un festival de filmde scurtmetraj de care m-am îndrăgostit pînă pesteurechi.Nu vreau să vorbesc la modul general despreproiecţiile de aici, sînt alţii mai în măsură decît minesă o facă.Ce vreau să pun în discuţie e o afirmaţie alui Paul Negoescu, care a vorbit pe scenă alături dealţi regizori, după ce au fost vizionate filmele lor la cinematecaEforie.Întrebat de moderatoare dacă a vrutsă transmită ceva anume cu acest film, el a răspunscă nu a intenţionat ceva anume, că personajele salenu sînt bune sau rele, spunînd apoi la modul general:oamenii nu sunt buni sau răi, toţi oamenii sînt lafel.Această afirmaţie am primit-o ca un pumn în stomac.Cusiguranţă că pentru mine, nu toţi oamenii sîntla fel, totuşi vorbind acum despre film trebuie să amintescşi reactia unui spectator din sală care a întrebatdupă ce s-a terminat filmul: Care-i faza ? În filmul Renovare,căci despre el este vorba aici, se deruleazăpînă la un moment dat nişte scene foarte casnicecare implică renovarea unui apartament şi o bunicăcare este foarte interesată, pînă la obsesie, să ajutecu tîrguielile şi gătitul copiii foarte ocupaţi care maidau ochii peste cap din cauza asta dar fără să facămare caz.Te aştepţi să mai urmeze ceva, dar filmulse termină.Iată, o scenă cotidiană, în care personajelenu sunt bune sau rele.Dar cred că aici nici nu sepunea problema ca un personaj să fie rău sau bun, nune-am putea imagina ca bunica să capete accentediabolice sau copiii să fie pătrunşi de bunătate pînă lasacrificiu.Ar trebui să fie vorba mai degrabă de acelenuanţe care individualizează şi pun în lumină semnificaţiileunor vorbe, gesturi sau motive.Să transparădin film dacă nu emoţia, măcar o idee, un înţeles, omotivare psihologică.De pildă, Nunta lui Oli (regiaTudor Jurgiu), scurtmetrajul care a luat un premiuNext, a reuşit să captiveze sala prin speculaţia autoruluide a se vîrî cu orice preţ în sufletul unor oameniobişnuiţi, vecini de cartier.Un tată emoţionat, îmbrăcatla costum îi invită la el pe prietenii fiului său pentru asărbători nunta acestuia care are loc în acel momentîn America.Cu ajutorul tehnologiei foarte la modă, eivorbesc şi se privesc prin intermediul ecranului decalculator.Apartamentul bucureştean arată, la sfîrşit,ca şi cum nunta s-ar fi petrecut cu adevărat acolo,unde proaspătul mire a crescut înconjurat de prieteniilui.A fost surprinzător pentru mine să văd că PaulNegoescu, un regizor bun care a luat cîteva premiipînă acum, a ţinut să se prezinte cu acest film într-unfestival unde se plăteşte un bilet, şi unde nu vin doarprietenii lui.Dar dacă, măcar prin afirmaţia lui m-a puspe gînduri, poate nu este totul pierdut…www.oglindaliterara.ro 4513


CONFESIUNI4514Feeria ierniiPeste întreg ţinutul se revarsă o linişte profundă... Faldurilegreoaie şi întunecate ale nopţii învăluie satul în visare. Văzduhul emai senin ca lacrima. Spuza de stele presară cerul clipocind stinsîn depărtările nopţii. Astrele par jgheaburi, şiraguri îngheţate de guraimensităţii celeste. Întinderea zăpezilor în bătaia razelor lunii erapoleită cu argint. Casele adormite zăceau sub povara cuşmelor deomăt. Fuioare albe de fum şerpuiesc spre înălţimi. În depărtări denegură, peste vârfuri cu înlemniri de cetăţui se răsfrângea dulceleecou al viorilor din apele repezi de munte. Şopotul şovăitor şi vâltoareaacestora se prefăceau în neînţelese crâmpeie alenemărginitei deznădejdi. Spintecând tăcerea grea gemea pădureaînveşmântată în alb, crengile uscate băteau una de alta, se tânguiauîn depărtări, în clopotniţele singurătăţilor.Pierdută printre troienele leneşe, rătăcind cu privirea pepanglica potecilor, prizărită sub negurile munţilor se ivea o căsuţă.Luciul stins din fereastra aburindă însufleţea împrejurimile. Asemeneaunui ochi temător, ochiul ferestrei străbătea pâclele nopţii cu olumină firavă. Urme de paşi stăteau tipărite în pulberea fină azăpezii. Căsuţa de bârne , şindrilită, înţepenită în troiene greoaieîmprăştia căldura focului din vatră, răbdând în gerul cumplit sub fulguireamohorâtă. În faţa focului, pe un scaun şedea o bătrânică uitatăde lume, desprinsă din lumea basmelor. Odaia sărăcăciosă eraluminată de opaiţul vechi şi ostenit. În vatră ard anevoie nişte vreascuri,iar pe un perete se lungesc umbre schimonosite.Bătrâna avea chipul blajin. Fruntea împodobită într-o cununăde bucle sure îi era plină de urmele unor adânci frământări. Peobrazul cu paloare de marmură, îmbătrânit şi brăzdat de încreţiturise citesc grijile din noianul vieţii. Părul rar, sur, peste care a nins cuani mulţi şi grei stă strâns cu o năframă ponosită. Ochii bătrâneisunt nespus de vii şi plini de focul adânc potopitor al sufletului. În înfăţişareaei, raza târzie a tinereţii trecute intrată în fiinţă se stinge caun suspin amar înăbuşit în piept.Privirea-i rătăcitoare abia răzbate prin întunericul nopţii. Îndepărtări de fum, în înlănţuirea de orizonturi şălăşluiesc negurile învăluindlinia zimţată a munţilor. Liniştea apăsătoare înteţeşteamărăciunea şi sentimentul de solitudine al bătrânei.Afară bat vânturi potrivnice. Furtuna lăuntrică a neputincioaseifiinţe se dezlănţuie, iar o lacrimă fierbinte se topeşteprăvălindu-se pe obraz. Câteva clipe rămâne cufundată în uitare,apoi se ridică bătrâneşte şi îşi şterge cu dosul palmei lacrima. Cumâinile tremurânde ia o linguroaie de lemn şi începe să învârtă întrooală de lut pântecoasă care bolboroseşte pe plită. În singurătateairăscolitoare pregăteşte ca în fiecare an bucate pentru SfinteleSărbători.Luna se ascunde în nori. Fulgii uriaşi ai adâncului văzduhse cern sfioşi pe pământ. Dansul viscolului în vârful crengilor plecatecu umilinţă în faţa vitregiei iernii este copleşitor.DRecomandare sciitorului GheorgheNeagu, autorul romanului „Moartea şobolanului”:Eu zic că-i bine să continuiCu moartea şobolanuluiCă rozătoarea nesimţităProliferează. Şi-i elită!Scriitorului Gh. Mocanu,Mi-ai demostrat ce-i drept, cam acruCă îmi lipseşte un Cenaclu.Tu-l frecventezi. La anul sperSă te alegi cu-n Pulitzer.EBTimpul îngheaţă parcă.Bătrâna deretică prin casălăsându-le pe toate rânduite.Într-un târziu se odihneşte pe unscaun lângă vatră şi rămâne cuochii fixaţi la jăraticul mistuitor.Se îndreaptă apoi şi ia de pepoliţă nişte cărţi bisericeşti vechişi colbăite. Le deschide cusmerenie făcându-şi semnulSfintei Cruci şi, cu ochii umeziîndreptaţi spre icoană îşi începerugăciunea mărunţind din buze.Îşi împreunează mâinile osoaseşi bătătorite şi rămâne neclintităîn faţa icoanei.Deodată, nişte glasuride copii se aud prin împrejurimi.Uwww.oglindaliterara.roBătrâna tresare brusc şi îşi aruncă ochii pe fereastră. Frânturi dintrocolindă răzbat şi îi mângâie armonios auzul. Un zâmbet i-aninăchipul şi aşterne cu grăbire pe măsuţa de lemn câteva merinde pentrucolindătorii care îi vor călca pragul. Gloata de colindători seapropie. Femeia este profund emoţionată de musafirii care seanunţă gălăgios. Într-un ciob de oglindă îşi potriveşte cu grijănăframa, apoi deschide uşa casei şi îi pofteşte înăuntru pe copilaşiîntâmpinâdu-i zâmbitoare şi cu braţele larg deschise.Şase copii cufundaţi în cojoace şi cu căciuli îndesate pecap încep colinda înălţătoare. Bătrâna îngână colindul, dar tulburareaîi sugrumă glasul care se pierde într-un suspin fierbinte ruptdin adâncul unor dureri, unor doruri încolţite în inimă. La sfârşit îipofteşte pe copii să se dezmorţească în faţa focului din vatră careşiaruncă di-mprejur limbi roşiatice, zglobii. Le împarte cu bucurienuci, covrigi şi mere, le mulţumeşte pentru cântare şi îi petrece pânăla portiţa ogrăzii care sta aninată în doi pari sfârşiţi de vreme.Se întorsese în aşternut şi închise ochii visând la clipedulci... Focul neastâmpărat trosnea în sobă. Ciobul de oglindă luceaîn răsfrângerile luminii. Raza lunii se strecura cutezătoare pe fereastrăzugrăvindu-se pe un perete al odăii. În toiul nopţii luceafărulpicură străluciri de poveste în întunecimi nebănuite unde arborii împovăraţide zăpadă arătau genunchi butucănoşi. Vântul ca o nălucăşuieră în goana lui nebună, în caleşti de vijelii. Se cern fulgii albi denea, se cern clipele şi se aştern pe altarul vieţii.Zorile lucesc în ferestre... La răsărit se zărea o geană defoc. Mai târziu soarele răzbi printre norii plumburii să răsară ca olacrimă de aur trimiţând pe pământ suave suliţe de foc. La streşinelecaselor încep a se topi sloiurile de gheaţă ce le mărginesc. În vatrăa rămas numai o umbră fumurie.Bătrâna în pulberile tăcerii poartă recunoştinţă neţărmuităCelui de Sus pentru traiul de zi cu zi. Răzbind prin vremi cătremarea cetate a necunoscutului, pe un drum udat cu lacrimi şi sudoare,retrăieşte clipele dulci şi feeria iernii în singurătatea-i amarnică.TE P I G R A M EVirgil LovinAceluiaşi pentru romanul bilingv„Hematomul roşu”:I s-a făcut mai ieri reproşulCă hematom înseamnă roşuDar a parat în chip măiastru:„Şi dacă sângele-i albastru?”Aceluiaşi, pentru lansarea volumului„Hematomul roşu”La Odobeşti se vrea zi mareSunt pregătiri pentru lansareVezi peste tot chiar lume bunăMergând cu „Hematomu’”-n mânăLui Stănică Budeanu pentru o altfel deCroitoru Carmencronică, ce a stârnit uimirea şi elogiile ,dar şi invidia unor membri ai cenacluluiAi dat o lecţie de frazăO licărire-n sânul nopţiiTrezind pe cei ce hiberneazăCe, mârâind, şi-arată colţii.Unui membru al cenaclului D Z, care seînscrie la cuvânt pentru a-şi uimi propriiletimpane:Te urmăresc cum stai la pândăZdrobind din faşă-orisice izbândăŞi-apoi cu patos şi tumultÎţi demonstrezi cât eşti de cult


Poezie tânără prin simbol,dar matură prin mesaj"Valuri", Ionuţ Popa – Editura Promotal 2008Volum deloc rău, cumomente de mare rafinament.Autorul reuşeşte săsurprinada prin exprimareafrustă a stărilor şi abordarealudică, cu remanenţă în sufletulcititorului"Tăişul minţii/a despicatlumini, /una mai puternicădecât cealaltă, /împungândnorii cenuşii/spre a lăsa razele/săcurgă prin mine./Şiamstrâns sclipiri/din apelePetre Flueraşu văzduhului,/într-un ocean denemuriri./Trag din cer diamantele/celemai de preţ/aleaceste lumi,/udându-mi goliciunea/cu apele învolburate/dingrotele azure./Şi cu-n surâs pierdut/ aprind în mine/ luminiletrecutului." Fiorul, taina, deziluzia, îl însoţesc pe autor ca undestin implacabil. De remarcat verticalitatea discursului liric.Poezia lui Ionuţ Popa plonjează în locuri pline de tărie existenţială:"Să te afunzi treptat în cenuşa existenţei atroce/şisă răsari apoi precum o stea plăpândă/c-o pană tremurândîntr-o enigmă furibundă/de praful ce a curs pe tine mistuit,/anevoiosşi sacru totem neprihanit,/nu îi lăsa, în patimi,elanul să-ţi sufoce./Deschidepoarta-n lume şi lasă-ţi aripa săbată/peste oceanele de mâzgă,otravă şi noroi/cuprinsă-n tot trecutulde-acelaşi muşuroi,/în tine galaxiipătrund ca o minune/gesticulând,umile, o vagă plecăciune/dar tu laşimoartea-n urmă precoce şi curată/.Iarcând te vor întinde, la loc,pe al tău giulgiu/cu pliscul de cristalsă baţi în poarta mare,/să te prelingiîn zori ca roua-n felinare/senină,cum ai fost, şi gingaşă fecioară/împrăştiemiresme de flori de primăvară/şi-oflacără de aur s-o porţi caun prestigiu." Ionuţ Popa trăieştepoezia ca pe un profund act existenţial. Se dovedeşte un dibacimânuitor al cuvintelor. Arhitectura poemelor sale ţine deo ordonare bine gândită a imaginilor şi de profunzimea lor:"Într-un context am reunit himere cavernoase/ce mi-au pătrunsprin stern ejaculând lumină pură,/încolăcindu-mi venele-ntr-oaltă corcitură/prin stepele de aur, malefice,/stufoase./Erecta clorofilă împrăştie miros pe noi/şi ies aburidin mine în ronduri de miasme/purtând parfumuri rare dindulcile orgasme/spre-un rai de nemurie-ntr-un maldăr/ degunoi./Aceleaşi fenomene stârnesc emoţii în cavou,/rugi, boceteşi lumânări nu-şi mai găsesc menirea,/doar câte-unsemn pierdut goleşte-n taină mântuirea/cadavrului de sfântce zace-ascuns/ în bibelou./Păcatul strânge rădăcini iar noile înmulţim,/ereditar se spune că-l moştenim din veacuri/cusânge, cu sudoare, cu alte multe fleacuri/ce ţin de-un cor casabil,anemic/ şi nostim./Impardonabile concepte plutesc prinunivers,/se-agaţă de-o sclipire cu unghii literare/dar unghiilelor în agonie, trecătoare,/n-au scris şi nici nu vor mai scrie/ unadevăr pervers...." Am descoperit în "Valuri", un volum plin depitoresc şi de substanţă.LECTORUn senator în parlamentul râsuluiPuiu V. Moiceanu: Alege râsul senator, Bucureşti, 2009După câteva bunecărţi pe versuri ce l-au impusîn atenţia cititorilor literare,Puiu V. Moiceanu vine, iată,cu un volum de epigrame şicugetări pe principiul că, „omâncare nu-i mâncare, de nuai piper şi „sare”. Altfel,veleităţile epigramistice i lecam bănuiam noi din lecturapoemelor înainte publicate,unde spiritul jucăuş al autoruluiaburea precum vinul nouîn pahare, iar sfătoşenia şipovaţa sprijinului aburea precumvinul nou în pahare, iarMihai Antonescusfătoşenia şi povaţa sprijineaucoloana vertebrală a multor versuri „de rămânere”.Aici, în volumul nou apărut, Puiu V. Moiceanu plonjează cumsecadeîn idee şi text, înfierând în cuvinte simple, iar tocmaide aceea pline de o acidă încărcătură, moravuri, stări, situaţiide fapt: „Te privesc şi te admir / Cât mă costă goală toată/ Ţineţi-ţi banii la chimir / Eu doar fusta am crăpată” (Târg).Pe pagina imediat alături, cugetările sunt adeseori surprinzătoare,profunde, cu mult peste linia remarcabilului: „Realitatea,oglindă cu două feţe” Jocului de lumini şi umbre încare autorul nu pregetă să se complacă, îi lipseşte totuşi odoză de nuanţare, de aşezare în text a cuvintelor şi în consecinţădăm peste ruperi de ritm,lipsa semnelor punctuale făcând uneorigreoaie receptarea mesajului:„Azi suntem la botezat / E al meucu-adevărat / El are tensiunea mare/ Eu n-am avut nici fată mare” (Întrebare).Dar, imediat ne prăbuşimîntr-un adevăr de când lumea, dacăcitim uitând şi iertând, pe paginaalăturată: „Femeia e precumabecedarul / Întâi în răsfoieşti, apoiîl citeşti” Sau: „Calul se cunoaştedupă dinţi, femeia după gură „Concluzionist,acru – sclipitor aşa cum îistă bine unei minţi nabuciene subpălărie, ca şi sub chelie, Puiu V.Moiceanu e un barometru neostenit,atât al propriului suflet, - a propriei condiţii pe care nu pregetăsă o persifleze – cât şi al lumii în care timpul şi Cerul i-auhotărât loc de vremelnic popas: „De când râsul e povară /Lacrima piatră de moară / Nu mai am nimic de zis / Râsulţine loc de bis” Şi cugetarea: „Realitatea, oglindă cu douăfeţe” Dar, poetul şi epigramistul Puiu V. Moiceanu a învăţat sădescifreze taina oglinzilor, a celor cu mai multe feţe, îndoindcu fină ironie şi acut simţ al pătrunderii marginile realităţii,până la a smulge un surâs de împăcare, chiar şi bunuluiDumnezeu: „Trăim o singură viaţă/ De când mă ştiu trăiescdouă / Una om, alta paiaţă / De mor, râd de amândouă” Căci,dacă „Gaura de la covrig nu ţine de foame”, şi„Nimicul din pungă, e averea săracului”, barem epigramasă ne mai răcorească în ceasul recunoaşterii lumii încare trăim, cu o dulce – amară idee despre nesingurătate.Căci , ce alta este făuritorul epigramei, în cazul de faţă PuiuV. Moiceanu, dacă nu, biciul unei judecăţi evadate din coduricivile şi penale, tocmai în oftatul din rărunchi, al celor dintotdeaunasinguri? Ultimii. Ave, prietene! Parlament avem, darun senator cum credem că ai fi, îi e de mare lipsă.www.oglindaliterara.ro 4515


ISTORII DE PE BLOGCreştinii români, între Dumnezeu şi CezarÎn cei 15 ani postdecembrişti, relaţia dintre Biserică şi Stat afost o una din temele care a aprins puternice pasiuni şi a declanşatstări de tensiune în rândul actori sociali din România. Politicienii,oamenii de presă, reprezentanţii societăţii civile şi mai ales membriibisericilor şi cultelor au abordat diferitele conţinuturi specifice acesteiteme într-o intensă şi naturală căutare a principiilor de reaşezarea relaţiei dintre Statul Român reorganizat într-o formă democratică,în tranziţie de la comunism la post-capitalism, şi instituţiile religioasedin România beneficiare ale drepturilor şi libertăţilor obţinute în nouasocietate românească a anilor '90.În acest context, membrii Bisericii Ortodoxe Române au căutatsă rămână loiali poruncii date de Iisus Hristos „Daţi Cezaruluicele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. {i nus-au abătut de la această poruncă nici măcar în perioadele în carediverşi reprezentanţi ai Statului au căutat să lovească Biserica fiedin exterior, prin diferite măsuri legislative sau administrative, fie dininterior, prin amestecul în luptele pentru putere declanşate întrediferitele grupuri de influenţă formate în Sfântul Sinod şi în zona Patriarhiei.Persoanele şi instituţiile implicate în această căutare a firesculuiîn relaţia Stat-Biserică nu au luat însă în calcul, cu seriozitateanecesară, umbra mereu prezentă a dispariţiei Statului Român, sau,mai exact, a dispariţiei formelor tradiţionale de organizare statalăcu care poporul român s-a obişnuit în existenţa sa de până acum.Această eroare de evaluare a condiţiilor istorice actuale, în carepoporul român este nevoit să-şi urmeze drumul spre mântuire, afăcut ca relansarea dezbaterilor despre relaţia Stat-Biserică sădobândească în mediile clericale şi politice dimensiunile unei brutaletreziri din visare. Tumultul provocat de schimbul vehement deargumente pro şi contra convieţuirii Stat-Biserică după modelul bisericiisemi-instituţie de stat iniţiat de Domnitorul Alexandru IoanCuza, furtuna declaraţiilor venite de la politicieni ori de la preoţi şicare au făcut de atâtea ori deliciul presei, toată această zbatere afost potolită în momentul în care şi clerul şi politicienii au împietrit intrândîn contact cu cerinţele Uniunii Europene.Proiectul Legii Cultelor, aflat pe agenda de lucru a ParlamentuluiRomâniei, a fost un fel de par la o căruţă cu oale, căcimodelele teoretice cu pretenţii de soluţie finală la problema relaţiilorStat-Biserică propuse fie de clerici, fie de politicieni, fie de unii “ongişti”sunt anulate de mersul şi logica implacabilă impuse de procesulintegrării României în Uniunea Europeană. Declaraţiile unorfuncţionari guvernamentali, cum că la realizarea acestui proiect delege s-ar fi analizat modelele europene nu poate fi contestată înformă, ci doar în conţinut, căci, pentru mine cel puţin, este greu decrezut că politicienii români au devenit profunzi şi că au renunţatbrusc la modul de lucru superficial pe care şi l-au asumat în anii depseudo-negocieri cu Uniunea Europeană, adică de a satisface, fărăprea multe comentarii ori amendamente, cererile venite de lastăpânii Europei actuale. Această lege deschide drumul spre trimitereaBisericii din spaţiul public, al agorei, în spaţiul privat, al individuluice-şi manifestă credinţa alături de coreligionarii săi, dar careîn comunitate este chemat să practice un fel de egalitarism spiritual,un egalitarism care nu mai diferenţiază între alb şi negru, întrebine şi rău decât prin raportare la filosofia Noii Europe, o filosofie pecale să nască o supra-religie numită Drepturile Omului.4516Prima trădare a BisericiiDin această perspectivă, loialitatea pe care BOR o are faţăde Stat este trădată. Nu este un fapt nou, căci loialitatea pe careBiserica a demonstrat-o Statului Român a fost trădată în mai multerânduri. Începutul l-a făcut Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, o marepersonalitate politică dar şi primul dictator în sensul modern al cuvântuluipe care l-a avut România. Va fi greu să privim la Cuza altfeldecât ne-au învăţat şcolile comuniste, unde, prin cabinetele deistorie, erau atârnate tablouri înfăţişând un Cuza plin de măreţie,acel Cuza despre care ştim că avea ocaua lui cu care prindea negustoriihoţi ori că săruta obrazul ţăranului scuipat de boierul celhain. Nu voi afirma despre Domnitorul Cuza că a fost mason. Posibilşi acest lucru, dacă ar fi să acceptăm că masonii au declanşatşirul revoluţiilor care au desfiinţat monarhiile europene început în1789 şi încheiat pentru noi cu Unirea Principatelor Române subCuza. Despre Cuza putem însă afirma că a fost autorul primei lovituriputernice pe care Statul Român a dat-o Bisericii. Altfel spus relaţiaStat-Biserică a început la noi cu o palmă pe care Biserica awww.oglindaliterara.roprimit-o de la stat.Nu putem nega faptul că situaţia practică a proprietăţilor Bisericiia impus conducerii statului adoptarea unor măsuri radicale,prin care mii de hectare de teren agricol şi de păduri, precum şi sutede imobile închinate (adică în proprietatea şi sub controlul direct)mânăstirilor greceşti de la Muntele Athos să fie naţionalizate (secularizate,în accepţiunea de atunci), fondul funciar obţinut fiind utilizatpentru prima majoră împroprietărire cu pământ a ţărănimii dinistoria poporului nostru. Gestul reparatoriu pe care l-a făcut DomnitorulCuza pentru ţărani nu poate fi contestat, iar reformele iniţiatede el în alte domenii ale vieţii societăţii româneşti rămân emblematicepentru începuturile existenţei Statului Român modern.Analiza noastră se opreşte asupra a două aspecte: spiritualitateacăreia Domnitorul Cuza îi era tributar şi care-i călăuzea acţiunile,pe de o parte, şi implicaţiile negative ale reformei legislativepe care a realizat-o în domeniul organizării şi funcţionării cultelor, pede altă parte.De la bun început este necesar să înţelegem şi să acceptămfaptul că Domnitorul Cuza a fost o mare personalitate nu numai datorităunor calităţi ce ţin de sufletul său, calităţi aflate într-o anumitămăsură în legătură cu sufletul poporului român. Domnitorul Cuza afost un om educat la şcoala spiritualităţii Franţei revoluţionare, cucare a luat contact la o vârstă fragedă, când, în 1831, (abia împlinise11 ani) este trimis de familie la studii la Paris, unde îşi obţinebacalaureatul în litere. La acest izvor de principii de viaţă, care afăcut posibile anumite roade în personalitatea Domnitorului, seadaugă şi faptul că, după întoarcerea în ţară, Cuza a urmat carierade militar într-o armată românească în formare, în care influenţelevenite din mediile filosofice, politice şi militare ale Europei Occidentaleerau tot mai puternice.Cuza şi coruperea unor preoţiÎn timpul evenimentelor din 1848, la vârsta de 28 de ani,Cuza era unul dintre tinerii participanţi la Revoluţia din Moldova (NicolaeBălcescu, de exemplu, avea 29 de ani, cu un an mai maredecât Cuza, iar Mihail Kogălniceanu împlinise 31 de ani). Din perspectivavârstei şi a nivelului spiritual al iniţiatorilor, Revoluţia de la1848 din }ările Române a fost o revoluţie a tinerilor care studiaserăla universităţile din Occidentul Europei. Aceste două aspecte –vârsta şi spiritualitatea iniţiatorilor – au determinat nu numai specificulRevoluţiei Române de la 1848, ci mai ales conţinutul reformelordin vremea domniei lui Cuza şi oarecum al reformelor de laînceputul domniei Regelui Carol I.Domnitorul Cuza a reacţionat faţă de Biserică aşa cum a fostdeterminat de adâncurilor sufletului său în care înflorise spiritulumanist şi liberal al Europei revoluţionare, anti-monarhice, anti-religioaseşi masonice. Cuza a fost mai mult un fel de preşedinte destat avant-la-lettre, decât un domnitor, căci un domnitor, în accepţiuneatradiţională şi românească a cuvântului, ar accepta autoritateaspirituală a Bisericii Neamului. Prin reformele sale, DomnitorulCuza a transformat clerul dintr-o castă autonomă financiar a slujitorilorlui Dumnezeu, într-o castă de funcţionari dependenţi de sumelede la bugetul de stat. Implicaţiile acestei reforme au fostvizibile abia în vremea regimului comunist, când această dependenţă,împreună cu celelalte oprelişti venite din partea statului comunist,aproape că a sugrumat capacitatea misionară a Bisericiinoastre. Lipsirea Bisericii de resursele proprii, acţiune a StatuluiRomân condus de Cuza, a fost realizată pe fondul entuziasmuluipopular că în sfârşit “grecoteii” erau alungaţi şi pământul luat de lafostele mânăstiri închinate era împărţit ţăranilor deveniţi liberi. DomnitorulCuza nu a fost prea interesat de Biserică, ci a căutat să supunăBiserica intereselor Statului.Reformele lui Cuza realizate în legătură cu organizarea şifuncţionarea cultelor au avut deci câteva mari efecte negative pentruviaţa sufletească a poporului român:– Preotul nu mai este întreţinut de comunitate, de la daniileaduse la altar de către credincios, fie el simplu sătean, fie boier oridomnitor, iar românii încep să-l asimileze pe preot cu funcţionarul,cu cel plătit de stat, astfel că se face primul pas spre ruperea comuniuniidintre preot şi credincioşi prin înlăturarea responsabilităţiimembrilor comunităţii de a-şi susţine material preotul.(continuare în nr. viitor)


Cartea de istorieMatatias Carp, Cartea neagră. Le livre noir de la distructiondes Juifs de Roumanie, 1940-1944, traducere,note şi prezentare de Alexandra Laignel-Lavastine,Paris, Denöel, 2009, 707 pagini.Renumitul grup editorial Denöel a publicat recent, cu o întîrzierede 60 de ani, pentru prima oară în franceză, o interesantă traducerea cunoscutei cărţi a lui Matatias Carp. Traducerea estesemnată, prezentată şi amplu adnotată de Alexandra Laignel-Lavastine,ziaristă şi istoric, susţinută de Fundaţia pentru Memoria Şoahuluidin Paris şi publicată cu sprijinul Centrului Naţional al Cărţii.Volumul, ilustrat cu imagini reproduse după fotografii-documentaflate în arhiva Memorialului „Muzeul Holocaustului” din SUAsau familiei autorului, din Israel, cuprinde traducerea celor trei volumeeditate între 1946-1948 de Matatias Carp în România, laSOCEC & comp., fiind conservată prefaţa semnată pentru ediţia originală(1946) de dr. Alexandru Şafran (p. 43), precum şi nota autorului,Matatias Carp, din 1946 (p. 47).Traducerea în franceză este însoţită de un studiu introductiv,„Cartea Neagră de Matatias Carp: un monument pentru istorie” (p. 7),un comentariu asupra ediţiei în franceză (p. 35), un studiu istoric„Privire generală asupra politicii antisemite din România” (p. 53), numeroasenote, subtitluri inserate în traducere, titluri modificate şi cîteun scurt comentariu la capitolele lui Carp.Rupînd frecvent cursivitatea textului original, subtitlurile inserate,titlurile modificate şi comentariile la capitolele lui Carp, precedîndu-leori succedîndu-le (vezi pp. 177, 197, 216, 327, 415, 468,508, 537, 633), conferă mult inedit şi senzaţional acestei traducerioriginale semnată de Alexandra Laignel-Lavastine.Nevoia traducătoarei de a interveni frecvent în textul lui Carpeste o metodă rar întîlnită cînd este vorba de un volum istoric saudocumentar. Constatăm că, practic, volumul luiMatatias Carp a inspirat traducătoarei naşterea uneia doua cărţi în înseşi paginile cărţii-mamă. Toateaceste intervenţii în textul lui Carp au însă mareleneajuns de a acoperi spiritul cărţii autorului, lecturafiind, totodată, mult îngreunată.Cărţile lui Matatias Carp ar fi meritat şi înfranceză o trilogie, mult mai utilă cititorului. Respectîndeditarea şi tipărirea independentă a celor treicărţi semnate de Carp, editorul, în loc să înghesuietoată această bogată informaţie într-un singur volum,ar fi lăsat-o pur şi simplu să respire, dîndu-i acea notăde eleganţă pe care o au toate cărţile importante.Graţie acestui mare inconvenient amintit maisus, originală devine şi amplasarea anexelor, nu lasfîrşitul cărţii cum suntem obişnuiţi, ci în completareacapitolelor, ceea ce le scade din valoarea documentară.Astfel, vom găsi la sfîrşitul primei cărţi a luiCarp, „Antonescu, la Garde de Fer et le pogrom deBucarest”, devenită capitol în versiunea în franceză, în locul anexelorlui Carp, o anexă importantă, dar ascunsă printre atîtea pagini,cu numele celor 116 evrei care şi-au aflat sfârşitul în timpul rebeliuniilegioanre (ianuarie 1941), „Liste nominative des Juifs assassinéspendant le pogrom de Bucarest” (pp. 164-167).După cum, două recente mărturii importante despre pogromuldin Iaşi (28 iunie-6 iulie 1941), ce a succedat intrarea în război aRomâniei împotriva URSS (22 iunie 1941), ca aliată a Germaniei, inexistenteîn original, devin, în traducerea în franceză, două anexe laa doua carte a lui Carp, redată sub forma unui al doilea capitol, „LePogrom de Iasi”. Vezi Israël Schleier, „Ce dimache-lă” (p. 267) şi IsacChiva, „Le pogrom de Iasi: témoigner soixante ans après” (p. 278).Tot astfel, faimoasa anexă din cartea a treia a lui Carp cecuprinde reproducerea integrală a declaraţiei lui Traian Popovici, primarulCernăuţilor între 1941-1942 (nu înţelegem de ce în francezănumele oraşului este tradus Czernowitz!), „L’histoire me jugera”,LECTORdevine un capitol numit „anexă”(p. 443).Nu înainte de a încheiaaceastă succintă prezentare,semnalăm prestigioasa postfaţă,„Posteritatea Cărţii Negre”, semnatăde Radu Ioanid, precedatăde „Mon oncle, Matatias Carp”,pagină dedicată memoriei autorului,familiei sale şi evreilor dispăruţidin România, precum şimulţumirile adresate lui IsacChiva şi Alexandrei Leignel-Lavastine de Adrien Gérard Saimont,fiul sorei autorului.Marilena Lică-MaşalaVolumul se încheie cu oanexă, „Cartes”, cuprinzînd şapteplanşe (reprezentînd, fără sursă: o hartă a României în toamna 1940,cu o eroare privind posesiunea asupra Deltei Dunării; o hartă cu principalelelagăre şi ghetouri din Vechiul Regat şi zona administrată deguvernul antonescian în 1942, în timpul celui de al Doilea RăzboiMondial; o hartă a Bucovinei; o hartă a Basarabiei; o hartă aTransnistriei, septembrie 1941-august 1944); Marşul morţii din Bucovinaspre Transnistria, iulie-noiembrie 1941; Marşul morţii dinBasarabia spre Transnistria, iulie-noiembrie 1941) şi un indice denume şi localităţi.Ïntrucît ediţia originală în limba română este fie accesibilă fiecunoscută cititorului român, ne vom limita la a reaminti că cele trei volume(publicate în România de Matatias Carp) după care s-a făcuttraducerea, sunt: Cartea I, 1946, despre „Antonescu, Garda de Fierşi pogromul din Bucureşti, septembrie 1940-ianuarie 1941”; Cartea aII-a, 1947, despre „Pogromul din Iaşi, 28 iunie-6 iulie 1941”; Carteaa III-a, 1948, despre „Transnistria”.www.oglindaliterara.ro 4517* * *Ediţia în franceză ascunde în paginile sale ocolosală muncă din partea traducătoarei, colaboratorilorsăi la această traducere, colectivului decercetători ai Memorialului Şoah din Paris şi nu în ultimulrînd, editorului.Evident că pe o întindere de peste 700 depagini se pot strecura şi erori. Cum cea mai mareparte a erorilor din notele şi comentariile traducătoareisunt de natură istorică, întrucît nu suntem istoricişi apreciind că este rolul istoricilor români de ale îndrepta, nu vom insista aici.Această traducere se bucură în Franţa de unsucces mediatic binemeritat. Publicaţii de notorietatemondială, accesibile şi românilor în epoca ceauşistă,ca „Liberation”, „Express”, „Le Monde” ori „Le Point”,i-au alocat spaţii generoase; diferite centre istoricesau culturale pariziene au găzduit mese rotunde şidezbateri în jurul subiectului principal al cărţii; sociologisau universitari născuţi în România, ca SergiuMoscovici, Isac Chiva ori Radu Ioanid au fost invitaţi, direct sau indirect,să-şi spună părerea.În acord cu elogiile colegilor din presa franceză, le adăugămşi noi pe ale noastre. Munca de patru ani rezervată de AlexandraLaignel-Lavastine acestui volum oferă cititorului francez iniţiat(supravieţuitori, studenţi, specialişti, istorici) ori neiniţiat, acces la opagină din istoria Şoah aşa cum s-a conturat ea în timpul celui de alDoilea Război mondial.Marilena Lică-Maşala, Paris, 18 aprilie 2009N.B. Adresăm, în mod egal, mulţumirile noastre colegilor dincadrul Serviciului de Relaţii cu presa al Casei Editoriale Denoël, coordonatăde Olivier Rubinstein, pentru amabilitatea şi promptitudineacu care ne-au pus la dispoziţie un exemplar din acest volum.


PATRY HIAMATUltimii aniUltimii ani s-au scurs şinua mai rămas decâtumbrasau poate nici măcaratât poatecâteva cuvinte aruncatepe-o foaie de hârtie şi un poemdespre mine despre tinedespre cum poţi scrie un alt poemîntr-o lume de care te desparţiprintr-un gest nevinovat:teama de a nu rescrie poemulpărinţilor tăi.GenezăLa început a fost o linişte profundăce acoperea somnulapoi clopotul a început să bată cu putereprintre alge şi flori marineîn urmă a rămas o umbră saureplica morţii la cutremurul fiinţeidespicate în bucăţi de cretă.Sfârşit de povesteSunete şi strigătese lasă peste sufletul einimeni nu poate să o linişteascăplânge şi lacrimile se ascundacolo unde numai ea poate ajungeacolo unde plouă şi ninge ca-n poveştiscriu despre basme, mituri sau legendeca şi cum totul ar anunţa stingereaîn versuri a iubiriinăscute din cuvinte.The wavesValuri şi pescăruşi acolo departelumina soarelui nu poate ajungesă străpungă irişiipe-o bucată de scoică s-a lipitsărutul tăuazi noaptea nisipul fierbintede sub tălpi ne ardea şi dorinţade a te atinge aşa cum erais-a dezlănţuit şi nimeni nu auzeacuvintele noastre şoptitepământul s-a învârtit în jurulnostru şi valurile s-au potolitfurtuna s-a oprit când s-a făcutdimineaţă tu râdeai acolo departenu a mai rămas decât plaja nesfârşităgândul apropierii de mare şivisul nostru aruncat peste sufletca un bulgăre uriaş de cuvinte.POEZIEANA MARIABALAŞAUTOPORTRETşi se aştern ninsorilesunt tot mai multpe suflet,desenul facut de unprieten:dispare timpulrotocoale, linii şi punctesub colinde, prin albul hârtiei;în creştet mã aşeznimeni nu intrã,pe munte,nimeni nu iese,când gol mi-e trupullumina aşeazãşi nu mai vinecuvinteleIngerulcumintesã îmi cuvânteDIN ÎNALTÎNTREBAREîncãperea se scufundasecui aparţinca un lift de subteran;spaţiile albe,pieriserã umbrealbe ca stepa rusescã iarna,alungate de zvonuri şi bârfe,aşezate pretutindeni,parcã era frigîn jurul poemului ?şiparcã soarele dispãruse,pierdut pe tãrâmul celãlalt;PEDEAPSAchiar inserarea risipeapãpãdii mov şi grimemoria-hartacu îngeri de ghipsivitã din gesturi tandre,……………………….fãcute cu palmecãrţi se rãsfoiau singure,ce pãstreazã în cãuşul lorplictisite de întuneric:linia vieţii;playback se cânta din înaltcum strâng eleTimpularuncat în tangajuldinainte de naştereşi nãscut aici,între oceane,cum trupul meuizbit de sânge,mutilat de amintiri,se agaţã de tine,cu mâinile taletotulNICUMERIŞANUCândJURNALcând totul îngheaţăşi eul se retrageîntr-un azil murdercu lacrimi şi sângepe pereţii bolnavi,un înger schizophrenic îţi arată opoartă,ceaţa râde, vin şi anii tăi morţi şisuflă ultimul gând: parcă a fostieri...Şi de fapt e Nimicul.Aşteptândnici viu, nici mort, un avort al Fiinţeimă simt în acest murdăritOlimp de fecale şi timp.în ouă absurde profeţii adastă fărăglorie fără nimb, slăvind bolnavullimb.Durerea e o câmpie îngheţatătoate s-au dus, spuse, iată-le zacîngheţate în cuburi cenuşii,nu ştii de sunt moarte sau vii.Sunt singur şi sper c-am murit, iarîngerul răspunse: nu ştiu,văd doar această infinită câmpie şio lacrimă de sânge nu ştiu cinerâde sau cine plânge...Vânt rătăcitse întâmplă ca timpul să înnebuneascăîn decembrie,nici visele nu mai înfloresc în ochiităi,o mireasmă de primăvară netraităîţi sângerează Uitarea,apoi străzile alunecă bolnave deirealcu oamenii-viermi într-un cozonac,geaba plânge Diavolul, Geaba clameazăIisus, moartea e Legea maiputernică decât Iubirea.4518www.oglindaliterara.ro


Răşinarii familiei CioranAurel Cioran(urmare din numărul anterior)Adevărul este că familia Cioran, ca-n toate familiileromâneşti din Ardeal, conştiinţa naţională, aluvionamulte sensibilităţi rănite, multe ulceraţii istoriceşi era bine înstructurată în adâncurile mentalului colectiv.Bătrânul Cioran era şagunist şi se consideradator să-ntreţină şi să încurajeze lupta pentru emanciparearomânilor şi mândria de a fi român. Departede a fi o idee abstractă, ce se arbora precum o concardăîn zile de sărbătoare, sentimentul naţional eraipotecat ca pe o realitate endemică imperativă şi cucerniculprotopop nu pierdea nici un prilej în sublinierealui acolo unde avea posibilitatea să-lîntâlnească: în evocarea cărturarilor din familia Barcianusau a asesorului mitropolitan Nicolae Cristea.Aurel Cioran se trăgea şi el din această sensibilitateînfiorată de condiţia tragică a etniei sale.Chiar dacă n-a cunoscut direct asperităţile stăpâniriimaghiare şi politica de deznaţionalizare impusăde imperiul bicefal (la momentul Unirii de la Alba-Iuliaavea patru ani), crescuse într-o stare de spirit binecoagulată în cadrul comunităţii româneşti, care motivauîn sistemul său de convingeri şi manifestări.Era încredinţat că lentoarea şi toate metehnele evoluţieiromâneşti se datorau în exclusivitate factoruluiextern, dominaţiei străine (austro-ungare, turce sauruse) şi nu vicarianţelor endogene, care măcinau fiinţaomenească în adânc. Mai subtil şi cu alte posibilităţi,fratele său Emil se eliberase de aceastăcazuistică pretextuală şi comodă, cum s-a eliberatşi de legionarism, elaborase paradigma neantuluivalah şi panorama o altă gamă de invarianţi ce n-aveau nimic de-a face cu factorul exogen căci se decupadin însăşi substanţa spiritului românesc.Aşa stând lucrurile, nu ne mai miră că adeziunealui Aurel Cioran la Mişcarea Legionară a fost totală,afectivă şi, pe cât se pare, nerevizuibilă. N-afost, precum la Emil, o rătăcire de tinereţe, de careulterior să se lepede ca de un trecut deocheat. Aconsubstanţializat cu ea deşi mărturiseşte că n-aavut „nicio calitate în conducerea Mişcării Legionare”.E adevărat că în 1940, când Antonescu certificasesintagma statului legionar, a fost numit prindecret regal „în calitate de viceprimar al Sibiului”, dara demisionat în aceeaşi zi „telegrafic”. A fost singurafuncţie publică obţinută din partea Mişcării Legionare.O funcţie de o zi, pe care nici n-a luat-o în primire.Nu înseamnă că n-a avut, ca devotat al MişcăriiLegionare, şi alte însărcinări. În 1940 figura în colectivulredacţional al gazetei legionare „Cuvântulstrămoşesc”, dar, desigur, răspundea şi altor obligaţiide natură electorală sau propagandistică. Nu ştimcum s-a manifestat în timpul rebeliunii legionare, bănuiescînsă c-a fost destul de ponderat de vreme cen-a considerat necesar să ia drumul exilului, laolaltăcu echipa lui Horia Sima. Şi-a văzut de avocaturalui, mai ales că rămăsese singurul susţinător de nădejdeal familiei.Când pecinginea comunistă s-a abătut pesteţară avea 30 de ani. Era tânăr, viguros şi cu o frumoasăperspectivă profesională. „Relu câştigă îndeajunsca avocat”? – se interesa de la Paris, Emil,care avea unele îndoieli în privinţa calităţilor saleavocăţeşti. „Nu-l prea văd în meseria asta”, le scriapărinţilor, la 15 februarie 1946 („Scrisori… p. 16).Deocamdată, Emil nu se arăta prea îngrijoratde trendul nou al vieţii politice româneşti, deşi concedecă „evenimentele ne-au marcat desigur petoţi”. Era neliniştit, dar nu bănuia dimensiunea uraganuluiabătut peste ţară. Mai neliniştit decât el era,bineînţeles, Aurel, care îşi anticipa, cât de cât, calvarulce i-l rezerva noua putere. Nu se înspăimânta,văzuse atâtea în ultimul deceniu că se putea considerapregătit pentru orice, pregătit, mai ales, să-şipoarte crucea cu demnitate.Arestarea s-a produs în 1948, după ce în prealabilfusese epurat din barou. A fost inclus în grupullegionar din Sibiu – un grup numeros, constituit din27 de persoane şi deferit Curţii Marţiale pentru pornireaprimului proces politic organizat la Sibiu. Nuera chiar un grup pentru că unii nici nu se cunoşteauîntre ei, nu se văzuse niciodată. Cum la unul dintreei a fost găsit un pistol, li s-a aplicat eticheta de „grupînarmat” uneltind împotriva ordinii de stat şi-au fostîncadraţi în articolul „fără fund” 209 c.p. „Am întrebatcompletul de judecată, mărturiseşte Aurel Cioran,care cred ei să fi fost modalitatea noastră de aacţiona? Puteam să tragem 27 cu acelaşi revolver”?(L.A.I. nr. 40 din 23 octombrie 1995).Cum la acea dată justiţia românească încă maireprezenta ceva, iar judecătorii mai aveau o conştiinţăprofesională, completul a refuzat iniţial să condamnegrupul de „uneltitori”, alcătuit ad hoc şi fărăprobe suficiente. „Au fost chemaţi la Bucureşti, maiprecizează Aurel Cioran, apoi au pronunţat sentinţeledictate, după care au fost destituiţi (L.A.I).Din grupul „uneltitorilor” mai făceau parte DumitruBanea, prof. Adrian Zablovschi, preotul ZosinOancea şi judecătorul Grigore Lechinţan – ultimulprivind 15 ani de temniţă grea. Aderase la MişcareaLegionară în urma audierii unei conferinţe rostită deIon I. Moţa la Cluj pe vremea când el era „preşedintelestudenţilor în Drept” din universitate. Prins înflama delirului a hoinărit toată noaptea pe străzi încercândo clarificare delfică faţă de sine: „M-am întrebat:de ce ai urât aceşti oameni, tu, GrigoreLechinţan, fiu de la cea mai curată brazdă? Cum denu te-ai aliniat lângă ei de la prima trâmbiţă”? (DumitruBanea, „Acuzat, martor, apărător în procesulvieţii mele”, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995,p.167). În timpul războiului luptase pe frontul de Răsăritşi-şi lăsase o mână prin stepele Rusiei, darasta n-a contat în cântărirea pedepsei de a fi ţinutsingur în celulă. „Ce groaznic, spune DumitruBanea, să-ţi speli rufele cu o mână, să-ţi duci tinetagrea de murdărie tot cu o mână” (Idem, p.168).Aurel Cioran a fost condamnat şi-a executat 7ani de temniţă la Aiud. Arestarea lui a căzut ca o năpastăgrea peste capul neputincioasei sale familii.De la Paris, Emil se arăta de-a dreptul exasperat:„Când mă gândesc, le scria părinţilor în toamna anului1948, ce nervi trebuie să vă faceţi pentru Ri(Aurel, ad.n.), toate avantajele mele îmi par zadarnice.El merita altă soartă. E de necrezut cum nimenin-a putut face nimic pentru el. Încercaţi să vămenţineţi moralul: nu ştiu cum va fi al lui. Ce îngrozitor!”(„Scrisori… p. 28). Va reveni, cu aceeaşi nereţinutădezolare şi în scrisorile ulterioare. „Gândul laRelu şi la necazul imens în care sunteţi, scria în scrisoareadin 21 octombrie 1948, mă împiedică să măbucur de confortul meu” (Idem p. 28).Multe din scrisorile ulterioare conţin aceastănotă de îngrijorare şi de nedisimulată dezolare. Înţelegeacă supliciul fratelui său cădea la fel de rău şipentru restul familiei, „pentru noi toţi”, căci lăsa părinţiifără nici un sprijin exact când avea mai multă nevoiede îmbărbătare şi de un suport sigur. „Lovitura,scria în scrisoarea din 28 februarie 1949, nu e numaipentru Relu, ci şi pentru noi toţi. Câte încercări trebuiesă-l mai aştepte! Mă îngrozesc cum n-a înţeleswww.oglindaliterara.roDEZVĂLUIRIIonel Neculacă nu trebuie să se înhăitezemai departe într-o mişcare ce n-a făcut decât nefericiţi. De câteori i-am amintit să se ţină deoparte!Iată unde duce o fidelitateabsurdă” („Scrisori”… p. 29).Intuim în aceste rânduri disperatenu doar drama atroceşi spăimoasă a fratelui său, darşi propriile sale aprehensiuni,disconfortul încercat din rememorareaconvingerilor sale detinereţe. Devenise şi el ţintaunor atacuri violente din parteaconaţionalilor săi, care-i imputauabandonarea idealurilor detinereţe.Sigur, referirile dispersatela drama lui Relu şi a familiei rămasăîn ţară vor continua şi înalte scrisori, ba chiar într-oformă mai îngrijorată după arestareasurorii sale, Virginia, căsătorităla Ineu. Nu mai insistămasupra lor.Să notăm doar că AurelCioran şi-a petrecut toată perioadade detenţie la Aiud. „Treiani şi jumătate am stat în regimcelular şi trei ani şi jumătate amlucrat în ture de noapte în fabricaînchisorii, ca lustruitor demobilă. Chiar şi câte 16 ore pezi” (L.A.I.). Deprinsese bine meseriade lustruitor, a devenitunul dintre cei mai buni din fabrică.Lucra şah-uri portabilepentru export. Atât de mult îlaprecia meşterul civil care supravegheaactivitatea din fabricăîncât îl consideraindispensabil. Aşa a scăpat decanal. Îi convenea să fie distribuitmai ales în turele de noapte,când „nu era apăsarea dintimpul zilei şi mai schimbamcâte-o vorbă” („Euphorion”, p.23). L-a impresionat gestul gardianuluiînsărcinat cu paza lor,care la un moment dat a înmânatfiecărui deţinut câte un pachetde ţigări avertizându-i: «demâine nu mai sunt aici. Nu maipot vedea atâta suferinţă». Gestsublim, menit să mai spele câteceva din imaginea gardianuluitorţionar.(continuare în nr. viitor)4519


CLASICII NOŞTRISimion Hârnea:BIBLIOTECA POPULARĂ „COMOARA VRANCEI“4520(urmare din numărul anterior)De-a lungul timpului, vrâncenii s-aujudecat deseori cu cele trei mănăstiri - Vizantea,Soveja şi Mera - care au atentatla hotarul strămoşesc al Vrancei. Din acestedocumente s-ar putea naşte opinia căvrâncenii, răzeşi din moşi strămoşi, au fostîmpotriva înfiinţării aşezămintelor religioasepe teritoriul,,moşiei” lor. Acest lucrueste total neadevărat, deoarece vrânceniişi-au construit, după puterile lor, biserici,,devălmaşe”în sate. Au ctitorit, în timp,schiturile: Lepşa-Tulnici (1739) –,,Tocmaiîn inima Munţilor Vrancei, la întâlnirea Lepşeicu Lepşuleţul, adăpostit de vânturi, înconjurat de păduri, stă singuraticSchitul Lepşa, înconjurat de mănoase grădini. În mijlocul naturiicea pururi curată sunetul clopotelor schitului la hramuri şi sărbătoristrăbate aerul până în vârful Clăbucului, Strâmba şi Poiana Streiului,chemând la rugăciune pe cei logodiţi cu frumuseţile naturii”3 – şi SchitulValea Neagră (1755) de pe teritoriul Comunei Herăstrău, pe carele-au înzestrat cu danii din partea Obştei Vrancei, dar şi cu danii personale,aşezăminte pentru a căror,,drept de patronat au luptat de-alungul veacurilor”4.La aceste schituri funcţionau şcoli seminariale, unde fiii vrâncenilorînvăţau carte veche. Unii dintre ei continuau seminarul la Romansau după o evaluare serioasă făcută de episcop şi după o practică liturgică,puteau fi hirotoniţi diaconi sau preoţi.După secularizarea averilor mănăstireşti, statul a încercat de maimulte ori exproprierea terenurilor aflate în posesia acestor schituri. Defiecare dată, obştea s-a opus, arătând că schiturile sunt ale ObşteiVrancei care ia toate hotărârile, iar Consiliul Epitropial răspunde înfaţa vrâncenilor. Un alt argument al respectului vrâncenilor faţă de bisericăeste şi faptul că obştile săteşti (Negrileşti, Scătura Părosu, Voloşcanietc) au construit şi au înzestrat bisericile parohiale din sateleVrancei, veghind în acelaşi timp ca banii să fie folosiţi cu chibzuială decătre cei însărcinaţi cu construcţia bisericilor sau ale caselor parohiale.Vrâncenii au manifestat un adevărat respect pentru viaţa monahală,făcând danii personale mănăstirilor din Soveja, Vizantea şi Mera,dar s-au ridicat, ca unul, atunci când aceste aşezăminte au atentat laocina lor strămoşească.S. Hârnea este pătruns de,,mireasma sfântă” a credinţei străbune,de,,mândria libertăţii neprihănite”. În Comoara sa, Hârnea aratăcă viaţa religioasă a fost condusă, la începuturi, de călugări veniţi depe la alte mănăstiri, atraşi de,,evlavia locuitorilor de pe aceste meleaguri”.Primele biserici din Vrancea erau modeste, asemănătoare unorcase, fără turle înalte, care se deosebeau de celelalte doar prin semnulcrucii –,,semnul creştinătăţii” -, pus în vârf, vrâncenii fiind oameniaplecaţi spre credinţă, fapt dovedit nu numai prin smerenia cu careparticipau la slujbele religioase şi se împărtăşeau din harul dumnezeiesc,ci şi prin daniile pe care le făceau bisericii, prin sacrificiile cucare aduceau icoane şi alte obiecte de cult tocmai din ţara muscălească.Preoţii şcoliţi la schiturile obşteşti, Valea Neagră şi Lepşa-Tulnici,creşteau şi trăiau,,în nevoile localnicilor”.Mă feresc să,,arunc piatra”, dar nici nu pot să nu observ că mulţidin preoţii de astăzi nu cunosc şi nici nu vor să audă de nevoile oamenilor,îndepărtând,,Casa Domnului” de,,turmă”. Sentimentul solidarităţiiîn dureri şi nevoi a făcut biserica noastră puternică, sentimentilustrat mai apoi şi în înţelepciunea populară: Dumnezeu vede tot!Dumnezeu nu doarme! Dumnezeu judecă! Să fi dispărut, oare, fricaşi ruşinea de Dumnezeu sau săfie astăzi mai adevărat că Până laDumnezeu te mănâncă sfinţii! sauCe-a mâncat lupu-i bun mâncat!?Vrancea a avut, în timp, ovestită pleiadă de păstori adevăraţipe care Comoara îi dă laiveală - popa Şărban Bălan, dupăcare urmează preotul Toader dinColacu, călugărit ulterior, pr. Iondin Păuleşti, nu cel care i-a trădatpe vrânceni în Procesul Dezrobirii,pr. Mircea din Bârseşti, pr. Tătarude la Văsui şi mulţi alţii ştiuţi Costică Neaguşi neştiuţi - preoţi renumiţi prin cultură,prin smerenie, dar şi printăria cu care pedepseau orice abatere de la morala creştină. Iată cespune S. Hârnea despre părintele Ion din Poiana, poreclit şi popa Ciubică,protopop de Vrancea:,,Dacă vreun preot ar fi greşit cu ceva, trebuiasă meargă de la poartă, în genunchi, până în faţa lui, să sepocăiască, să ceară iertare şi îndurare, căci altfel era aspru pedepsit”.Impresionant este documentul privind hirotonirea, în 1859, dinordinul lui Al. I. Cuza, a 24 de preoţi vrânceni,,,de un episcop din eparhiestrăină” (de la Huşi).Între figurile de slujitori ai altarului, din Vrancea istorică, se distingefigura măreaţă a iconomului Şărban Bălan de la Năruja, un păstorcare s-a îngrijit de turma sa, atât în ce priveşte viaţa întru celesfinte -,,Oameni buni… gândiţi-vă că ne aflăm în Casa Domnului undenu încape cârtire, ură sau dezbinare” -, cât şi în viaţa pământeană,fiind unul dintre vechilii Vrancei în Marele Proces -,,Nimeni nu trebuiesă primească jugul ruşinos al sclaviei, pe care strămoşii nici o dată nul-au cunoscut”.Între adevăr şi legendă ni se derulează apoi istoriaSchitului,,Valea Neagră”, aşezat,,acolo unde se termină cele din urmăsălaşuri omeneşti”, într-o poiană de la marginea pădurii, unde,,o putereneînţeleasă de mintea omenească îţi cuprinde sufletul şu duhulcredinţei, te înviorează, te înalţă şi te apropie de taina sfântă a dumnezeirii”.Schitul coboară din vremuri mitice, de la începutul lumii, e situatpe locul unde nişte ciobani şi-au găsit un berbecel pierdut, cu,,lâna-itoată schimbată, strălucind ca aurul, iar pe unde mergea lăsa în urmăo dâră de aur”. Schitul era loc de adăpost şi de hrană pentru călătoriinevoiaşi şi pentru,,sprijinirea bătrânilor care voesc a se retrage la viaţamonahicească”.Trecut prin multe vaduri de nevoi, fiind bombardat cu tunuri în primulrăzboi, transformat în schit de maici, desfiinţat de comunişti, SchitulValea Neagră a rămas, în timp, ca o mărturie a credinţei vrâncene,care astăzi s-a îmbogăţit cu un nou paraclis sfinţit de curând, aşezământmonahal care luminează sufletele celor care vor să vadă.www.oglindaliterara.ro* * *În încheiere, apreciem faptul că seria editorială,,Comoara Vrancei”a constituit un adevărat reper în relevarea culturii arhaice vrâncene.Comoara lui Simion Hârnea ilustrează faptul că în acest ţinut delegendă şi-au găsit adăpostul, încă de pe timpul migraţiei popoarelor,oamenii de la şes, care s-au stabilit pe acest meleag chiar dacă viaţalor a fost mult mai aspră. Poate că din acele timpuri curge vocaţia delibertate şi de solidaritate a vrâncenilor, vocaţie ilustrată în modul deorganizare socială, în modul de folosire a munţilor, în legile nescriseale Vrancei: Vrânceanul se naşte şi moare cu dreptul său înmunte; Cum bogatul şi săracul, cum copilul şi bătrânul; Dreptuleste egal pentru toţi obştenii.


MISTICA NAŢIONALISMULUI ŞINAŢIONALISMUL MISTIC ÎN GÂNDIREAROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ(urmare din numărul anterior)Dumnezeu, ca esenţă a universului,centru al cercului, radiant şi prin aceasta determinantal suprafeţei, al arealului pe careni l-am propus spre abordare. Aşa cum maispuneam, PERSOANA „este chip şi asemănareLui” sau – de ce nu – doar a unei părţia Acestuia. Şi atunci ce-ar putea fi PER-SOANA ISTORICĂ? Poate mulţimea - vectorialordonată după unul sau mai mulţiparametrii - funcţionând într-o mişcare circularădeterminatăîn timp. Vectorul acestapoate fi exprimat prin cuvântul „menire”, caformă de a gândi legătura existentă tocmaicu acest mijloc al cercului.La scară cosmică, o asemeneacomparaţie, cu atât mai mult cea la careluăm ca model sfera sau spaţiul curbat (spirala),devine cu atât mai interesantă, cu câtvom atribui ca echivalenţă factorului dimensiuneaconstantă a timpului. Într-o asemeneaechivalenţă, PERSOANA reflectă, spreîmplinirea rolului ei, timpul ce i-a fost dat deDumnezeu ca existenţă. Potrivit gândirii filosoficedeterminate de cercetările din domeniilede vârf ale fizicii, timpul este informaţie,deci este lipsit de materie. Pentru om, pentruPERSOANĂ, informaţia este... cuvântulşi cuvântul, spune Biblia, este chiar fiinţa supremă.Să ne oprim puţin asupra versetelordin Cartea Sfântă (Evanghelia după Ioan)pentru a găsi o determinare primară întretermenii folosiţi de ucenicul Mântuitorului:(1.) „La început era Cuvântul şi Cuvântul erala Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.(2.) Acesta era întru început la Dumnezeu.(3.) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimicnu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. (4.) ÎntruEl era viaţăşi viaţa, lumina oamenilor. (5.) Şilumina lumineză în întuneric şi întunericul nua cuprins-o.”Nu putem decât să reflectămasupra sensului acestor spuse ale evanghelistului,dacănu cumva ne pare oarecummisterioasă repetiţia unor termeni, pe care -într-o încercare nu lipsită de riscuri (pe careni le asumăm)- îi vom inventaria.Observăm că pentru ceea ce noi amşi numit fiinţa supremă – sunt trei termenicare se repetă de câte trei ori fiecare – Dumnezeu,El, Cuvântul. Tot de trei ori apare şisintagma „s-a făcut”. Urmează apoi patru cuvintecare se repetă de câte două ori: „început”,„întuneric”, „Lumină”, „viaţă”; apoi douăverbe: „Luminează”, „a cuprins-o”, două cuvintereprezentând cantitatea: „toate” şi„nimic” şi un singur substantiv declinat la genitiv„oamenilor”, ceea ce poate constitui oprovocare la care vom reveni într-un capitolurmător. Care sunt raporturile termenilororânduiţi astfel? Vă propunem o schemă lafel de bine cunoscută din geometrie şi la felde... pitagoreică. (Anexa 1).Aşadar iată ipoteza pe care o propunematunci când reflectând asupra persoaneicăutăm să identificăm şi sensul, tâlcul cei-a fost dat (primordial).Dacă vom situa în vârfurile triunghiuluidreptunghic pe Dumnezeu, El şi Cuvântul,vom constata că repetând şi pentrupătrate substantivele amintite, toate celenouă colţuri ce delimitează figura geometricăau fost nominalizate. „A făcut” reprezintăvectorul de acţionare a celor treitermeni – Dumnezeu, El şi Cuvântul - iarspaţiile delimitate astfel devin acoperitoarepentru celelalte noţiuni enumerate. Astfel, figurapropusă va apărea şi ca o schemă constructivă,ca o structură generativă, dar şi caun mister, ca o enigmă, ca o provocare, precumo desenăm aici (Anexa 2).Evident, repartiţia termenilorpoate fi oarecum diferită (mai ales în ceeace priveşte noţiunile pe care le-am pus întreparanteze, dar ne place să credem că, abordânddintr-o asemenea perspectivă cuvintelebiblice, nu se poate da o formulădefinitivă până ce nu s-au pronunţat asupraei şi specialiştii în arheologie biblică, în limbiledeterminante pentru sensul iniţial – aramice,ebraica veche şi greaca veche (celpuţin, dacă nu privim lucrurile şi prin prismagnosticilor sau a hermeneuticii).V. DE CE TRIUNGHIUL TEOLOGIC?„Absolutul religios creştin ne scoate dinneliniştile infinitului şi nedeterminării,deoarece ideea de limită, trăităde om înunivers, nu poate fi depăşită decît religios.”„În orice aulă se discută comod, utilsau eronat, niciodată setea de definitivneputînd fi satisfăcută.”Petre ŢuţeaRadu G. SerafimESEUPersoana, mască a acestora, este însăşiea o entitate vie şi făcând toate corelaţiilelogice şi, de ce nu şi gramaticale; putemspune că PERSOANA este cel puţin o realitatedublă. Chip şi asemănare. Şi atunci,de ce „oamenilor”? Pentru că vom spunecă PERSOANA devine într-o asemenealectură o realitate multiplă, fiinţialăşi istoriceşteneancorată într-un prezent, într-unacum şi ca atare greu de definit ca acestasau ca acela. Vom spune aşadar că PER-SOANA este „Lumina oamenilor”, dupăcum cuvântul este oglindirea într-o persoanăsau acceptat de o sumă de oamenica având un sens, un înţeles. Iată, aşadar,multiplul de care vorbeam: PERSOANA camultiplu de indivizi, de existenţe umane.Aşadar, PERSOANA MULTIPLĂ,nu colectivă, căci aceasta ar presupune oanume egalizare, acceptabilă formal, darinoperabilă în existenţa cotidiană, ci comunitară.Comunitatea presupune şi ea unanume factor de coagulare, un anume liantcu atât mai puternic, cu cât în substanţa sase regăsesc mai multe elemente, însă opereazăcu individualităţi, cu personalităţi distincte.Iată de ce folosim cu mai multăuşurinţă, în încercarea de a caracteriza unom, termenul de PERSONALITATE, întimp ce PERSOANA pare a constitui, în accepţiuneanoastră, o noţiune mai mult abstractă.AceastăPERSOANĂ (MULTIPLĂ) ogăsim prefigurată în sintagme diverse:unele care au făcut chiar... carieră, au marcatetape deosebite din devenirea unei naţiuni,cum ar fi la noi, de pildă, cea privind„fiinţa neamului”. Vom constata că ea reflectăun alt gen de raportare la timp, diacronic,în vreme ce – sincronic - se poatemai ales vorbi despre „voinţa” aceluiaşineam.Şi aşa cum, afirmând căDumnezeueste centrul cercului metafizicii, nu putemtrece şi peste afirmaţia la fel de îndreptăţităcă El este însuşi cercul în discuţie, tot aşaputem săsusţinem că PERSOANA MULTI-PLĂ nu există sau nu funcţionează caatare şi că existămai mulţi indivizi în timpşi uneori chiar în acelaşi timp care auaceeaşi.. .mascăşi care se ordonează pecoordonate similare.O discuţie subsidiară abordării demai sus ar fi aceea a triunghiului Dumnezeu-El-Cuvântul. Teologic Sf. Treime apare întrolumină cu totul şi cu totul mai pe înţelesulfiecăruia, El, ca ipostas al Dumnezeuluitatăl,fiind ceea ce numim Duhul Sfânt, iarCuvântul fiind (s-a mai spus) echivalentul luiIisus Hristos. Între aceste trei ipostasuri este„nimic” şi „întuneric” şi fiecare dintre cele treipersoane „a făcut” ceva din ceea ce s-afăcut: Dumnezeu-începutul, El -„toate” celepe care le numim noi azi „viaţă” şi Cuvântul -„Lumină”, „Lumina oamenilor”.Să ne oprim puţin şi asupra acesteisintagme provocatoare, nu atât ca metaforă,ci ca revelaţie şi ca raport. „Lumina oamenilor”.Genitivat-oameni, adică un plural alomului ne oferăşi deschiderea spre modul încare dorim să înţelegem şi ideea de persoană.Persoana, ca multiplu de doi, celpuţin. Masca are logic un model, o stare, oatitudine.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4521


LABORATORIntrusaEra o zi de iarnă geroasă, în biserică era cald, oamenii sesimţeau bine împreună, când, deodată, un miros pestilenţial îi făcusă se întoarcă şi să privească spre uşă. Tocmai intrase o tânără îmbrăcatăcu o geacă ponosită, nişte pantaloni găuriţi, nişte bocanciimenşi în picioare şi o căciulă maro, îndesată pe urechi, care seaşezase pe locul cel mai din spate, nevrând parcă să atragă atenţia.Într-o clipită, în jurul ei se făcu un gol mare şi toată lumea se adunăîn partea din faţă.- Doamne Iisuse Christoase, iartă-ne nouă păcatele noastreeee…- Iartă-ne, Doamneeee… … …- Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui…- Amiiin, se auziră toţi în cor.Tânăra se uită cu ochi mari, miraţi. Nu mai intrase niciodatăîntr-o biserică, nu mai văzuse niciodată atâţia oameni laolaltăşi auzea pentru prima dată o predică.“Ce de sfinţi!”, se gândi ea. “Ce frumoşi şi buni par toţi oameniiaceştia!”La sfârşit, când preotul cu barba lungă şi cu burtă terminăslujba, se îndreptară, unul câte unul, spre uşă. Când ajungeau îndreptul fetei, făceau un mic ocol, pentru ca nu cumva să se atingăde biata creatură.- Ce murdară e! zise încet, către vecina ei, o doamnă cupană la pălărie.- Ce urât miroase! îl descurajă o tânără blondă, platinată,pe un copilaş caretocmai vroia să-i dea vreo doi bănuţi.- Doamnă, vreau să vă întreb ceva, se adresă tânăra intrusăunei doamnegrăbită să iasă pe uşă. Unde pleacă sfinţii?- Acasă, unde să plece?!- Acasă! Ce frumos sună!- Dar, tu, de unde ai venit?- Doamnă, ştiu că o să mă-nţelegeţi, pentru că sunteţi şidumneavoastrăfemeie. Mă cheamă Luminiţa. Am locuit, până nu demult, cu un bărbatcare m-a bătut rău de tot. Îmi dădea numai în cap şi de aceeanici nu pot să mai vorbesc bine. Am un singur rând de haine, celede pe mine, cu care am reuşit să fug de la el şi acum locuiesc pestrăzi, în oraşul acesta mare şi nu cunosc pe nimeni. Aş dori numaisă mă lăsaţi şi pe mine să vin, din când în când, la biserică. E atâtde bine aici!- Uite cum stau lucrurile: stai puţin să vorbesc cu câtevapersoane maiimportante ca să vedem cu ce te putem ajuta, îi spuse doamna.- Nu vreau nimic. Vreau numai să pot veni aici, câteodată,vă rog.Doamna se îndreptă către un grup de persoane şi seadresă uneia dintre ele:- Tânăra urât mirositoare cu care am stat de vorbă are osituaţiespecială. Haideţi s-o ajutăm!Şi expuse în câteva cuvinte problema fetei.- Să se ducă de unde a venit! - tună careva.- Unde, pe stradă?- Lasă, că trebuie să fi venit de undeva! Doar n-o s-olăsăm să stea aici!- Dacă-i dăm bani, se-nvaţă aşa şi o să vină mereu, spuseun domn cu barbădeasă şi ochelari, cu aer de patron.- Dar nu ne-a cerut nimic, decât s-o lăsăm şi pe ea să vinăla biserica noastră!- Hai, dragă, să strângem nişte bani, să-i dăm şi să pleceodată. Mirosul adevenit insuportabil.- Eu nu pot da decât 10.000 de lei - spuse patroana magazinuluide la colţulstrăzii. Un alt patron dădu 50.000 de lei, o doamnă 20.000 de lei şialta 30.000.- Gata, destul. Să ia banii şi să plece.4522(lui Ion Dincă)www.oglindaliterara.roFata strânse banii,îi numără şi îiveniră în minte cuvinteleacelea minunate:“Fericiţi cei milostivi…”.- Doamnă, amvăzut că aveţi un băieţel. Aşvrea să-i ofer ceva..... şiscoase din sacoşa jegoasă,pe care o ţinea strâns lapiept o riglă mică, strălucitoare.- Oh, nu, nu-i trebuie.Are el destule.- Dar mi-ar faceplăcere.- Nu, te rog, nu enevoie. Pune-o la loc.Ilzi SORA(1960)Profesoară, traducătoare,prozatoare, pianistăpiteşteancă. Redactor al postuluide radio „Vocea Speranţei”;redactor şef alrevistei „Crinul din Vale”;membră fondatoare a filialeipiteştene a Ligii Scriitorilordin România (2007).Şi plecară fiecare pe drumul ei. Fata rămase puţin în urmă să admirecum sesting luminile acelea strălucitoare. Mai făcu câţiva paşi, întoarse dinnou capul, iar în urechi prinse a-i răsuna ecoul: “Fericiţi ceimilostivi…”Fata se întoarse pe stradă să cerşească mai departe,schimbându-şi locul cuunul mai apropiat de biserică, aşteptând să se întâmple o minune,aşa cum auzise ea acolo, atunci când mai mergea la slujbă.Într-o bună zi, un domn cu pălărie şi baston îi spuse:- Fetiţo, decât să stai aici şi să cerşeşti, n-ai vrea mai binesă-ţi schimbiviaţa?- Aş vrea eu, boierule, dar ce, viaţa se schimbă aşa cu unacu două, că vreaueu?- Şi de ce nu? Ia spune, dacă te-aş ajuta să ţi-o schimbi,ai accepta?- Cum să nu, boierule, dar ce să faci mata’ cu o fatăproastă ca mine?- Oi vedea eu ce m-oi face. Ridică-te şi hai să mergem.Domnul cel milostiv îi oferi fetei o cameră în casa lui, ea îlslujea, iar el o educa. O transformă, în şapte ani, într-o femeie finăşi elegantă în care nimeni n-ar mai fi putut recunoaşte pe cerşetoareade altă dată. Plecă în Franţa şi acolo se căsători cu un mareindustriaş care o înconjura cu un lux orbitor. Din când în când, reveneaîn România, să-şi vadă binefăcătorul.- Luminiţa, eşti acum o adevărată doamnă. Ce multte-ai schimbat!- Da, domnule Ionescu. şi asta datorită dumneavoastră.De fapt, sunteţisingura mea legătură cu această ţară.Domnul Ionescu rămase puţin descumpănit. Să fi uitatoare?!- Aş vrea să merg puţin să mă plimb, spuse Luminiţa. Sănu măaşteptaţi la cină.Plecă să colinde străzile, să vadă ce s-a mai schimbat şisă fie admirată. Trecupe lângă biserica unde altădată se întâmplau minuni. Jos, pe caldarâm,o fată cerşea. Era îmbrăcată cu haine murdare şizdrenţăroase. Se uita lung, la Luminiţa, aşa cum te uiţi la cineva pecare nu l-ai mai văzut demult.- Domnişoară, dă-mi şi mie doi bănuţi, spuse cu glas rugătormicuţacerşetoare, îndreptându-şi mânuţele îngheţate către tânăradoamnă.- Nu mă atinge! - ţipă speriată Luminiţa, aruncându-i uneuro care se rostogoli cu zgomot. Se îndepărtă în grabă, înfioratăde dezgust. Uitase de unde a plecat.Fetiţa rămase să privească în urma ei, gândindu-se cebine ar fi dacă, într-o zi, s-ar face o minune şi ea ar deveni doamnaaceea înaltă şi elegantă. Apoi se ridică, privi ţanţoş înainte şi începusă-şi potrivească paşii în urmele îngheţate lăsate de Luminiţa.(Din volumul în manuscris: Icoanele sufletului meu.Selecţie şi prezentare – Marilena Lică)


PROZAPAVEL ŞI FRUMOŞII DIN PĂDUREA ADORMITĂMereu redescoperit, Pavel Stratan ne uimeşte de fiecaredată prin atîtea lucruri greu de cuprins în vorbe! Lecţiile lui nu seamănăcu cele de la şcoală, nu sînt structurate după o metodă, nuservesc în mod expres unui scop, nu trebuie să le înveţi pe dinafarăşi nici tema nu eşti obligat să ţi-o faci! Şi totuşi, aceste lecţii care nusînt lecţii, ci mai degrabă un exemplu personal oferit fără nici unstrop de vanitate, pe care-ţi vine, aşa, năvalnic, să-l urmezi, nerămîn în minte şi-n suflet mai ceva ca tot ce ni s-a predat vreodatăîn şcoală, ori în viaţă. Pavel, fără să vrea, e cel mai grozav profesor,o călăuză spre căi magice şi spre meleaguri nedescoperiteîncă. L-aţi asculta oricît, l-aţi urma oriunde, nu-i aşa?! Felul lui deagîndi, de-a simţi, de a-şi exterioriza sentimentele, de a se faceînţeles cu viteza şi năuceala unei lovituri de fulger, de a se insinuaîn inimile noastre, de a se dărui fără rezerve – toate astea ne năpădesccu atîta putere, încît amuţim de-a dreptul! Cine a mai avutcurajul de-a-şi lăsa la lumină, fără arme de apărare, sufletul tot? Ofloare de colţ crescută în mijlocul drumului – cine o va proteja şi,mai ales, cine o va recunoaşte oare?E atît de bogat acest om, încît a-ncerca să-l cunoşti e o expediţieirezistibilă, iar a te afla lîngă el – un miracol, un dar cerescpe care-l primeşti cu o explozie de bucurie şi cu o dureroasă sfîşiereîn acelaşi timp. Da, ăsta e cuvîntul: cunoscîndu-l, te doare.Cum să-i mulţumim că ne-a lăsat să ne apropiem de el?Cum să-l păcălim ca să ne lase să-i mulţumim?! De unde să găsimatîta recunoştinţă? Pentru că-n noi nu o putem afla, sîntem preamici. Şi cum să descoperim o cale de a ne exprima, de a scrie despretot ce creşte necontenit în noi de cînd îl ştim? Ar trebui poate,în loc de pix, creion ori tastatură, să scriem, cumva, cu lacrimi.Ce (mai) învăţăm noi de la el? Cînd verbul A DA a căpătat unnou sens? Doamne, cîte lucruri s-ar putea spune! Şi nu s-ar puteaspune! Cîte lucruri ar trebui reinventate, reconstruite, răsturnate!Precum prinţul a trezit-o pe frumoasa din pădurea adormită, ce-laştepta anume, tot aşa Pavel, deschizindu-ne fereastra, ne-a redatlumea, o altă lume – de fapt exact aceea care trebuia să fie, ne-aredat viaţa, ne-a învăţat să retrăim copilăria, să ne-o recîştigăm,printr-un fel de a lupta cu noi despre care nu auzisem înainte. Pavelne-a trezit şi, chiar dacă pînă atunci credeam prosteşte în oglinzi,ne-a făcut să ne simţim frumoşi. Frumoşi-şi-vii-şi-adevăraţi.Ce învăţăm noi de la el, fără corvoada lecţiilor impuse deşcoală, exersînd fără efort, inconştienţi aproape? Lecţia Modestieişi-a Candorii, poate. Exerciţiul dificil, de olimpiadă, al hotărîrii, alvoinţei, al tăriei de caracter. „Şi soarelui poate să-i steie/Alături luna,numai să vreie!“. Lecţia despre Măsură, despre Respect, despre„dozarea“ (era să zic „a sentimentelor“, Doamne fereşte!) tuturor lucrurilorce ne umplu viaţa, subjugîndu-ne uneori pe nesimţite, astfelîncît să înţelegem cînd prea mult e prea mult, cînd între a dori,a avea şi a merita se poate strica fragilul echilibru, despre măreţiasimplă a verbului „a(-ţi) refuza“…Sau, desigur, lecţia aceea neasemuităcare îţi arată cum sădevii artizanul propriului destin,dincolo de aparent inexorabilasoartă, lecţia prin care, fără a fineapărat Nostradamus, să-ţi poţipregăti, să-ţi poţi prevedeacumva drumul, al tău ori al celor Luminiţa Zahariadragi… Despre Căutare ori Regăsire– despre fantasticul (totuşiposibil!) moment în care sădai mîna cu tine însuţi… Lecţia despre un Crez – fie el artistic ori purşi simplu de viaţă. Despre acel liant ce „leagă spărturi de diamant“,pînă cînd produsul rezultat devine o sferă perfectă, de nefisurat, încare frumuseţea se reflectă neştirbită! Despre Bine, Adevăr, Forţăşi Miracol. Despre uluitorul dar de a fi părinte, despre această dăruireabsolută pe care numai de la copilul tău o poţi învăţa, desprearta, cum nu mai e alta, de a-ţi creşte copilul, de a vedea lumea, CAPENTRU PRIMA DATĂ, prin ochii lui…Despre miracolul normalităţii şi normalitatea miracolului.Despre materializarea sentimentelor în cîntec, în vers, în ceva cedepăşeşte viaţa, în viaţă totuşi… Despre Marea Prefacere din oameni– cum numai el e în stare să producă, aşa cum numai pămîntulpoate produce cutremure ori norii ploaie… Despre forţaAmintirii, despre sfinţenia Memoriei. Şi poate că numele copilei salede aici vine: Clio, una dintre cele nouă muze în mitologia greacă,mai precis muza Istoriei, era fiica lui Zeus şi a Mnemosinei, ea însăşizeiţa memoriei. Clio purta într-o mînă o trîmbiţă şi în cealaltă unpergament. Pentru a zvoni lumii Frumuseţea – şi pentru a o lăsa,sacră moştenire, celor ce vor veni.Ce învăţăm noi de la Pavel? Uneori mi se pare că am spustot, că orice cuvînt în plus nu ar fi decît o repetare, o palidă umbrăa unui alt cuvînt rostit, sau închipuit, sau visat – şi acela sărac… Şitotuşi n-am spus nimic, absolut nimic. Pentru că Pavel nu va încăpeaniciodată în cuvinte, aşa cum nisipul nu se va lăsa captiv nicimăcar într-o clepsidră, căci s-ar revolta transformîndu-se-n timp…Aşa cum nimic nu e mai statornic ca marea, deşi pare a-şi ieşi dinsine mereu… Aşa cum nimic nu e mai mîngîietor ca vîntul de primăvară,pe care, fără a-l vedea vreodată, îl simţim pe obraji… Aşa cumvisul, niciodată controlat, niciodată al nostru, ne răscoleşte mereu…Aşa cum… Dar cum altfel?Ce învăţăm noi de la Pavel? Că mai presus de toate trebuiesă fii Om.Să repetaţi această lecţie în fiecare zi, frumoşi copii dinlumea adormită!Călin Ciobotari-Junimeade ieri, Junimea de aziValeriu Sofronie-Locuri înmineMuzeul Vrancei-MareaUnire a tuturor românilordin 1918Marturisirea de credinţăliterarăAna Zegrean - Al treileaochiwww.oglindaliterara.ro 4523


REMEMBERHolocaust: Tinerii întreabă, Supravieţuitorii răspund4524Despre vremea când stăpân era ne-omul…..şi totuşi despre OmLiviu Beris — supravieţuitor TransnistriaSunt un supravieţuitor al deportărilor în Transnistria.Din cei peste 1800 evrei deportaţi în August 1941 din localitateaHerţa, localitate în care m-am născut şi am crescut, nu s-au maiîntors decât 25%. Ceilalţi au murit de foame, de frig, de tifos exantematicşi febră tifoidă, de răutatea oamenilor din jur şi de glonţ.Totalitarismul guvernului Antonescu a fost urmat, la scurt timpde la încheierea războiului, de totalitarismul comunist.Transnistria, deportările evreilor, pogromurile - fapte petrecuteîn istorie - nici măcar nu erau pomenite la "istorie". Funcţiona principiulcă ceea ce nu se ştie, ceea ce nu se transmite, nu există.Dispariţia prin implozie a sistemului comunist a făcut posibilăînceperea de studii, accesul la arhive, scoaterea la iveală a documentelor,restabilirea treptată a adevărului istoric. Şi la toate acestas-au adăugat mărturii ale supravieţuitorilor trecuţi prin infern şi alemartorilor neevrei care au văzut cele întâmplate. Ele au adus şicontinuă să aducă informaţiiasupra atmosfereidin acele zile, a relaţiilorinterumane, a reacţiilordiferitelor părţi implicateîn evenimente, situaţii deviaţă şi de luptă faţă înfaţă cu moartea asupracărora documentele, seciprin însăşi natura lor, nuau cum să relateze.Sunt şi eu unul dincei asupra cărora, ca supravieţuitor,apasă odublă povară: să menţinemvie memoria victimelor nevinovate - aruncate pe margini dedrumuri, în gropi comune, arse de vii în depozite incendiate, ajungândsă aibă morminte doar în văzduh - şi să arătăm tinerilor faptele,aşa cum au fost ele, astfel încât generaţiile de azi şi cele ceurmează să prevină de tragedii de felul celor prin care a trecut generaţianoastră.Acesta este şi motivul pentru care am răspuns, în măsura posibilului,tuturor invitaţiilor de a vorbi despre Holocaustul din teritoriileaflate în timpul războiului sub autoritate românească,- în faţaelevilor, studenţilor, profesorilor de istorie şi ştiinţe socio-umane,precum şi în faţa unor organizaţii civice.Pentru a facilita lămurirea diferitelor aspecte am solicitat auditoriuluica întrebările, nelămuririle - uneori chiar afirmaţiile - să-mi fieadresate în scris, fără obligaţia de a fi semnate. Aceasta a făcut posibilăînvingerea timidităţii unora, a unor reţineri din partea altora şiînlăturarea formalismului la care se poate ajunge în tratarea unorprobleme complexe şi sensibile totodată.în cele ce urmează voi reda unele din întrebările primite şi răspunsurilepe care am fost în măsură să le dau.Ce părere aveţi despre aşa-zisul Holocaust din România?..., Că nu a fost un "aşa-zis", că a fost un adevărat Holocaustal evreilor în teritoriile aflate sub autoritatea guvernului Antonescuîn timpul celui de al II-lea război mondial, soldat cu peste 270 000de morţi. Şi aceasta nu este „părerea" mea, aceasta este realitatea.Pentru prima oară în istorie, Reich-ul nazist şi aliaţii săi auconceput, au organizat şi aplicat în mod sistematic, la nivel statal,o acţiune de exterminare a unui întreg popor. Iar una din cele 10porunci - să nu ucizi - a fost transformată în contrariul ei, prin ordinede participare la un „serviciu public criminal". Era suficient săte fi născut evreu pentru a fi, de fapt, condamnat la moarte.Documentele găsite în arhive atestă aceste afirmaţii. Iată câtevaextrase din care rezultă „programul de purificare" şi unele dinacţiunile guvernului antonescian.1941, iunie 17Şedinţa Consiliului de Miniştri 1www.oglindaliterara.roProf. Mihai Antonescu, ministru de stat:[...] Noi trebuie să facem purificarea populaţiei. De aceea Basarabiaşi Bucovina vor aminti de politica lui Titus în ceea ce priveşteanumite populaţiuni de origine etnică - şi vă asigur că nunumai in ceea ce priveşte evreii -[...] vom ajunge să practicăm o politicăde totală şi violentă înlăturare a elementelor străine. [...]1941, iulie 8Şedinţa Consiliului de Miniştri 2Prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri:[...] Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai potfi între dvs, eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului elementevreiesc din Basarabia şi Bucovina care trebuie azvârlit peste graniţă.[...], îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. [...][...] Aşa că vă rog să fiţi implacabili. Omenia siropoasă, filosofică n-are ce căuta aici.[...JDacă este nevie, să trageţi cu mitraliera. [...]îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege.[...]Nici o lege. [...] Deci fără forme, cu libertate completă. [...]1941, octombrie 6Şedinţa Consiliului de Aprovixionare 1 [...]. Dl mareşal IonAntonescu, conducătorul statului: [...] în ceea ce priveşte peevrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni.Măsura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 40 000de evrei, care în câteva zile vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă circumstanţeleo vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali. [...][...]. Deci chestiunea evreiască este o chestiune care se rezolvăpentru Basarabia în câteva săptămâni şi se va rezolva şi pentruBucovina. Deci, domnule guvernator al Bucovinei, trebuie să fiipregătit pentru această măsură.1941, noiembrie 13Şedinţa Consiliuluide Miniştri 2[...] Dl mareşal IonAntonescu, conducătorulstatului: laşuleste foarte aglomeratDling. C. Buşilă, ministrullucrărilor publice:Au plecat jidanii Dl mareşalIon Antonescu,conducătorul statului:Deocamdată nu auplecat jidanii de la Iaşi. Amdestule greutăţi cu aceicare i-am dus pe Bug.Numai eu ştiu câţi au murit pe drum.Cu referire la „represaliile" de la Odesa1941, noiembrie 13Şedinţa Consulului de Miniştri cu guverna torii Basarabiei,Bucovinei şi TransnistrietDl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: [...]Am spus să se împuşte câte 200 de evrei pentru fiecare mortşi câte 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa?Dl Prof Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: Au fostîmpuşcaţi şi spânzuraţi pe străzile Odessei. [...]Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Să faceţiaşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. [...]1941, decembrie 16Şedinţa Consiliului de Miniştri guvernatorii provinciilordezrobite 1 cu [...] Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorulstatului: Pe jidanii din Odessa te rog să-i scoţi imediat din oraş.f...]Dl mareşal Ion Antonescu [...]: Germanii vor să-i ducă pe toţijidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze într-o anumită regiune. Darpână la execuţiune este timp. Ce facem în acest timp cu ei? Aşteptămce se decide la Berlin? [...]Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i dinOdessa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate sămoară o mie, poate să moară toţi. [...](continuare în nr. viitor)


1. Sadoveanu şi KabbalaRadu Cernătescu„Deci afirm încă o dată, aşa cum au afirmat iniţiaţii tuturortimpurilor, că cred într-un singur Dumnezeu, cunoscut şi respectatde oameni în forme şi limbi diferite [...], am datoria, dinprima clipă, să vă încredinţez că voiu fi un păzitor fidel al tradiţieişi legii morale a Ordinului [masonic - n.n.].Într-adevăr, în tot ceea ce voiu enunţa, nu voiu face decât să urmezlitera şi spiritul, fie parafrazând, fie completând, fie clarificând“.Acest credo şi-l expunea prozatorul la 15 aprilie 1934 în faţaprimului Convent federal al Francmasoneriei Române Unite , datăcând, în faţa adunării generale a Atelierelor de toate riturile, MareleMaestru M. Sadoveanu a fost ales în cea mai înaltă funcţie executivădin Ordinul masonic autohton: Mare Maestru al F.M.R.U, o federaţiece rezultase prin unirea Marii Loji Naţionale Române (alcărei Mare Maestru, Sadoveanu era încă din 1932) cu MareleOrient al României (mai puţin Lojele din Transilvania). În subsidiar,Sadoveanu conducea Loja Dimitrie Cantemir din Iaşi, avându-i casecretari pe fratele său Vasile Sadoveanu şi pe prof. I. Borcea. Înaceastă calitate l-am regăsit într-un tablou de „Membri ai AsociaţiilorFrancmasonice“ din 1931, precum şi printre delegaţii la şedinţasolemnă ţinută la Iaşi, la 27 ianuarie, 1935, iniţiată de F.M.R.U. cuocazia aniversării unui an de federalizare. În Bucureşti, din câte cunoaştem,Sadoveanu a frecventat o vreme, ca „peculiarisalumnus“ (discipol excepţional), puternicaLojă Isis condusă de Paul Georgescu şi de col. Gh.Urechea.Nu însă acuitatea biografică ne va interesaacum, ci nebănuitele deschideri pe care acest aspectbiografic le propune celui ce abordează operasadoveniană dincolo de vălul ei „etnografic şi naturist“,trăind alături de autor, pe palierele semanticecele mai profunde o adevărată aventură iniţiatică. Laaceste profunzimi spirituale vom ajunge prin intermediulKabbalei practice, o tehnică esoterică deaprofundare a misterului cosmic pe care majoritateasocietăţilor secrete occidentale (Societas Rosicruciana,Francmasoneria, Martiniştii etc) o enumerăprintre principalele instrumente ale misticii lor aplicative. Respectivapreocupare „pentru a cunoaşte prin numere armonia minunatăexistentă între natură şi religie“ este şi astăzi însuşită şi perpetuatăîn special de masoneria hermetică, cea care a edificat chiar, în modexpres, un grad intermediar de Cavaler al Kabbalei. În trecut, dupăo legendă pe care masoneria încă o vehiculează prin Loji, iluştriisăi înaintaşi, Templierii, ar fi deţinut şi folosit Tarotul, acest instrumentesoteric al Kabbalei aplicative, care nu ar fi, în accepţiunea riturilorneo-templiere, decât o anagramă a numelui lor: orta, adică„Ordre du Temple“.În cheile sale picturale, jocul de Tarot (Tora, citit invers),această „ultimă filă a Kabbalei practice“, conţine condensată, dupăo legendă din secolul al XV-lea, străvechea carte egipteană a luiTath, despre care face referire şi Corpusul hermetic, carte ce ar conţine„întreaga cunoaştere a egiptenilor“. Adică, scopul final al esoterismuluioccidental, cel care numea Europa secolului al XIX-lea„noul Egipt“. Dincolo de aceste speculaţii, Tarotul rămâne şi azi pentruiniţiaţi nu doar arhicunoscutul instrument de divinaţie, ci şi o esotericăexpunere a cosmogoniei hermetice, vizibilă doar printr-oanume ordonare a celor 22 „lame principale“ (Arcane Majore), relaţionatecelor 22 litere/numere ale alfabetului ebraic. Despre vechimeamitică a Tarotului vorbeşte credinţa, larg recunoscută încercurile de iniţiaţi, că cele 22 de hieroglife sunt fiecare câte o „figurăiniţiatică desprinsă direct din basoreliefurile Marelui Templuegiptean din Philae“.La această vechime şi la practica divinatorie cu ajutorul Tarotuluiface referire explicită şi următorul pasaj sadovenian dinCreanga de aur, roman esoteric în cheie kabbalistică în care „egipteanul“Kesarion Breb, la „anul 780 de la izbăvitorul Hristos“, povesteşte:„Am scos din sân cele douăzeci de foi de fildeş pe careAESOTERICAEsunt zugrăvite hieroglifele şi imaginile vieţii [...]Am desfâcut trei foi şi le-am întins pe măsuţă. I-am zis:- Slăvită doamnă, iată, a apărut răspuns celui dintâi gând almăriei tale. Biserica dărâmată [nr. 16 în Tarot - n.n., precum măriata vezi, stă la mijloc. De o parte se arată pustnicul cu candela [nr. 9- n.n.] cercetând în întuneric. Iar de cealaltă parte împăratul [nr. 4 -n.n.], adică puterea, care a găsit calea cea dreaptă [...]- Aşa arată aceste semne, slăvită Doamnă. Iată se desfac subochii măriei tale alte trei foi. Te îndemn a cunoaşte în cea dintâi peun drumeţ orb [nr. 21 - n.n.] care îşi pipăie calea cu toiagul [...] Seîndreaptă către tablele care arată numărul 13 şi 15 [...]- Semnul lui 13 arată moartea? s-a înfricoşat Vasilisa. Ş-al lui15 pe demon?“Spre deosebire de acestă prezenţă nevoalată, exoterică, a Tarotului,în următorul pasaj pus de autor în gura unui [n.b.!] „ovrei“,însoţitor al Vitoriei Lipan, Tarotul revine prin conotaţii, într-un modvoit ocultat, esoteric, ca pentru un număr restrâns de lectori iniţiaţi:„- Nu pot şti, căci n-am fost cu dânsul. Dar ca un om care stauşi judec, zic aşa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas şisemn. Aicea, în stânga pe deal, se văd şapte case de bârne, şindriliteşi acoperite de omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nustrigă - dar de spus, spun ceva. Mai întâi spun un număr: şapte. Aldoilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la vetrele lor şi pregătescmămăliga şi tochitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesular fi altul“„Semnul se vede, dar nu se înţelege, ideile se înţeleg, dar nuse văd“ spunea Platon (Republica, VI, 507 b). Întemeiată pe valenţeletranscendente ale simbolului, tradiţia misterică a făcut însă casemnul să se înţeleagă şi ideile să se vadă. Despre această tradiţiecentrată pe o hermeneutică a Naturii, sesizeazăaici cuvintele, „jidovului David“. Ele arată pentru oclipă faptul că semnele oculte prin care ne vorbeşteUniversul pot fi înţelese cu un instrumentar misticadecvat. Iar aritmomagul Kabbalei, a cărei chintesenţăfilosofică este considerat a fi Tarotul, este unuldintre ele.Iată de pildă cum numărul 7 devine din semn ocriptogramă prin care divinitatea îi vorbeşte „ovreiului“,dându-i de ştire despre fapte prezente, dar maiales viitoare. Figurat în Tarot printr-o caleaşcă, şi esemnificativ faptul că secvenţa sadoveniană de maisus se petrece într-o sanie trasă de cai, numărul 7semnifică în mantica Tarotului „victorie şi triumf“. Elapare, aşadar, uzitat de Sadoveanu cu clare intenţiipremonitorii, ca semn victorios la începutul călătoriei justiţiare a VitorieiLipan. Căci, exoterizează „jidovul“, încrezător într-un arhetipinteligibil al lumii, „...toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneatavreodată moarte de om să nu se afle, şi leş să nu iasă la lumină?“.Să mai adaugăm că, în Kabbală, cifra 7 este redată de literazain, care are în plan moral atributul netzah, „triumf, dreptate“.„Înţelesul ar fi altul“ - precizează autorul ca un veritabil cunoscător- în cazul în care semnele ar indica numărul 6, insistându-seastfel asupra importanţei numeraţiei în roman. Într-adevăr, numărul6, figurat de Tarot prin doi îndrăgostiţi, ar fi prevestit tribulaţii amoroase.Ca număr de mijloc (mesentys) între primul număr feminin,2, şi masculinul 10 (reductibil la 1), el figura căsătoria şi la pythagoreici.Cu numărul 7 însă, Natura, pe care panteismul Kabbalei oînţelege ca o umbră a Divinului Creator, infirmă aici ideea unei dispariţiicu motivaţie amoroasă a lui Nechifor Lipan, cum îi ghicise Vitoriei„baba Maranda“: „s-a dus la aşternut străin“. Dând câşig decauză „jidovului“, ca adevăratul cunoscător al semnelor tainice, Sadoveanuîşi mărturiseşte aici o alegere şi o cunoaştere.De semnalat este şi faptul că, în buna tradiţie a scrierilor cucheie, în chiar capitolul liminar al Baltagului, autorul comite o introductioin abyssus conexând discret subteranele romanului la spiritualitateaiudaică, la Kabbală: „Zicea el [Nechifor Lipan] c-ar fiînvăţat-o de la un baci bătrân, care fusese jidov în tinereţă [...] Acelbaci ştia şi altele şi cunoăştea şi slovă, lucru de mare mirare întreciobani“ (Baltagul, p.514).Un alt argument că Sadoveanu stăpânea această mistică anumerelor pe care se sprijină cosmologia Kabbalei, vine şi dinspreurmătoarea, aparent banală, relatare cinegetică: „Am împuşcat, precumîţi spun, şaptesprezece.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4525


PROZARădăcina stângii şi a dreptei-In-credibil! Chiar nu aivăzut marea pasăre albastrăce tocmai a trecut pelangă fereastra aceastacolorată şi deschisă?-M-am pre-făcut că oTeodora Goiavăd, insă cred că numai unochi din spate a reuşit să-icuprindă imaginea, s-o fotografieze. Ce zici de aceastăstare de lucruri? De acest mod de a fi?-Uite ce e, prietene (folosind acest cuvânt in celmai latinesc sens al lui), eu cred că soarele inca nu eperpendicular pe triunghiul acestei ferestre. Poate căpasărea albastră a mutat cadrul, l-a denaturat. Aceastainseamnă că vom exista o idee mai incolo. Stai o clipităjos, pe podeaua de lemn de la ultimul etaj, care vafi inundată curând cu mici firicele din cel mai galbennisip. Atâta timp cât pereţii fi-vor albi-albăstrui şipodeaua galbenă, vom şti de partea cui suntem.-Hm... eu credeam că suntem cu toţii deaceeaşi parte, că nu exista alta in afară de a noastră...Incepu să curgă din nevăzut granula veşniciei.Oare cum poţi imita pe hârtie, din imaginaţie, cânteculmişcarii nisipului? Se prea poate să nu se poată, aşacum este cu neputinţă a opri timpul sau a descrie feminitatea.Intr-adevăr, pe cei doi prieteni ii durea timpul.De aceea erau inţesaţi cu cicatrici şi vânatai. Timpulreprezenta singura femeie ce le fura gândul unitar, pentrua nu li-l mai inapoia niciodată. Plăcută insă aceastăfemeie ce-i dezgolea de ei inşişi, pentru că astfel leoferea posibilitatea de a exista alt-fel.*-Mare este marea de dincolo de marele albastru.Crezi că de acolo a venit Mama cu noi in pântece?-Ştiinţa este un lucru relativ.-Poate că şi lucrul de mine este relativ...-Atunci fii mai mult decât sigur că cineva tepriveşte şi te făureşte .-De ce curge nisip numai spre colţuri?-Pentru că acolo este pânza de păianjen maigroasă şi văduva invăluită in pânză verde mai tristă.-Uneori mi-aş dori să fim tineri...-Limba de foc a visului era tinereţe. Focul dinfaţa ochilor miraţi ai lui Moise era tinereţe. Priveşteacum către ochii tăi şi vei vedea că au culoarea ceruluide iunie, căruia ii urmează un pârjol cu vaci triste şipământ crăpat din care ies numai idei lăuntrice ale burţiiDEBUTde dincolo de viaţă. Eşti sigur că mai parţii vreunei categorii?Eu te-aş ridica pe vârful degetului meu şi te-aşduce pe muntele alb, ce inţeapă spiritul. De acolo să teschimbi pe tine, să te lepezi de pielea in putrefacţie şisă-ţi plângi impurităţile. Să laşi vântul ascuţit să-ţi intăreascăpuritatea. Apoi te-aş chema iară aici şi tuavea-vei chipul murdar de patimă, insă nu vei mai fi om.Poate atunci iţi voi arăta o oglindă, ţinută de niştedegete pline de pământ, şi tu te vei iubi, astfel iubind şifirul verde de iarbă, nemaiputând insa a-l atinge vreodata.Nu ştiu ce este fericirea, insă tu fi-vei curat.-Era scrisă aceasta pe vreo filă păstrată in vreocapsulă a timpului?-Nu... doar o dorinţă ataşată mie, asemeneaunei cocoaşe...-Ei bine, nu vreau a inghiţi bula aceasta.-E curăţită de nisip!-Eu vreau incă a mă intreba ce este aceea omuzică armonioasă, completă, consistentă. Căci ştiu şicred că vine odată cu nisipul purtat de vântul ce traverseazăo anumită distanţă intr-un anumit timp! Exact!Timp! Haide, te rog, taie cordonul organic dintre noi! Aşdori să văd ciocul portocaliu spre galben al păsării cupene albastre şi aripi cântatoare! Ştii ce altceva maidoresc... (iar acum ridic fruntea spre a stabili un standard)imi doresc să ridic picioarele sus de tot, să le laspe ele să vorbească, să râdă, să existe libere.-Atunci... aceasta insemnează că ne indreptămamândoi spre aceeaşi ţintă!-Nu prea cred... pentru că eu o să mă ţin cumâna dreaptă de vale. Te-ai gândit vreodată la ce esteaceea “plăcere”?-Mi-ar plăcea să-mi facă plăcere chiar şi dupăce nu o să mai fiu perceput, de aceea imi pictez in cuvinteinmormântarea şi un potenţial testament. Aceastaeste voia plăcerii mele.-Limba mea deja nu mai are voie sau bunăvoie.Vobeşte in sensuri de neinţeles. Fuge de inimamea către alt-ceva. Bate in peretele camerei vecine şiin felul acesta mă recuperez din lume. Să fii anormal enormal, nu ştiai? Aşa că, haide, inghite nisipul vesel. Iarde nu, aruncă-te pe coloana păsării albastre. Dincolode ea nu se află decât o mare cădere strălucitoare şimulte incăperi luminate diferit. Eu unul mă duc să alergnusă mă intrec- cu acea creatură t., femeia fericirilormele.*Abrupt şi plăcut. Tristeţea cea mai plăcută dinunivers. Şi ea l-a făcut al sincerului ei pântec.4526www.oglindaliterara.ro


MERIDIANE LIRICEMOHAMED JABER AL NABHANPoezia, patria meaLui Fahd AL-Muttiri„Cu cât este maiîntins pământul care se punestavilă între noi, cuatât te simt mai aproape”Pe obrazul acelei seri ampărăsit, întipărită,O lacrimă,Mi-am strâns hârtiile,Lucrurile mărunte,Anii de rătăcire,Glasul, răsfrânt de ecoul careîmi eşti,Ecoul, în vocea care îţi sunt,Întrebările…Şi m-am lăsat cuprins de incendiulchemărilor tale.Călător, având drept agonisealănumele meuŞi numele tăuMă trec pe mine însumi, cape o punte,Fug de glasul tău caldCare îmi este reverberaţie şiecouÎn propria-mi voce.Mă pârjoleşte arderea ta,Prefăcându-mă în flacără vieSunt Patrie, pe care o pierdŞi care mă pierde, aşa cummă aflu –Împovărat, atât cât nu pot săduc –De ţărâna hotarelor taleÎmpovărându-te, aşişderea,şi pe tine,Cu toată ţărâna pe care oport.Te mai zăresc, întrupându-teDin trupul înstrăinăriiAşa cum te-am aşteptat şicum ate-am dorit:Cu braţele întinseSpre îmbrăţişarea cetăţilor dedeparte.Nu ştii că însăşi pulbereatrupului tău viseazăVeşnicindu-te în pământulcare ne-a fost Început,Despletindu-ţi chipurile în altevaluri de chipuri?Avem o viaţă care va povestidespre toate acestea.Şi mie mi-a fost dată la ursitoareNechibzuinţa veşniciei despărţiri,După vrerea pământurilorcare aşteaptăPlecarea, în marele periplu, aneamului meuSunt rană care-şi va sfâşiasingură legăturilePăstrându-şi libertatea de asângera, răzvrătită,Roşie, cu sângele aprinzândMohammed Jaber Al Nabhan: născut în Kuwait, la 10aprilie 1971. Între 1989-1995, a lucrat în calitate decaligraf artistic şi proiectant grafician. În anul 1995 a emigratîn Canada, de unde a revenit în Kuwait în anul 2007.În prezent, este redactor cultural la cotidianul kuwaitian„Al-Qabas” şi autor de programe literare şi culturalepentru Radio Kuwait. A absolvit studii de grafică şiredactare foto în Canada, în anul 2000. În anul 2000 esteco-fondator al revistei literare electronice „Ufuq” (Orizonturi)care îşi propune să fie o punte către ceea ce nus-a spus despre istorie şi viaţă. Este redactor-şef alacestei reviste. Co-fondator al Fundaţiei culturale independente„Jujur” (Rădăcini) care abordează problemeliterare, ideologice şi filozofice ale emigraţiei culturalearabe, îndeosebi în America de Nord (Canada şi SUA).În anul 2004, debutează editorial cu volumul de poezie„O altă înstrăinare”, apărut la editura „Mada” din Damasc.În 2005, publică un al doilea volum de versuri, „Sângelemeu ca o stâncă pe tăcerea de la poarta ta”, laeditura „Juzur” . În 2006 lansează volumul: „Un altlabirint”. Laureat al premiului radiofonic „Al-Mutannabi”,Medalia de Argint a Festivalului de Producţie de Radio şiTeleviziune din Golf, desfăşurat în Bahrein, în 2008.slobozenia lanurilor.Sunt Ulysses cel născut diniubirile Mării şi ale OceanuluiSunt, poate, veşnic îndrăgostitulsău urmaşCăutându-i pe cei care nu-lmai aşteaptă.Pe obrazul acelui amurg, amlăsat încrustată o lacrimă,mi-am aruncat hărţile şiînsemnările cele din urmă,Anii neroditori,Glasul, prefăcut în vibraţie aecoului tău,Eroul însuşi, reîncarnat înaceastă voceŞi am plecat să mă pierd pecărarea ducândăCătre Patria mea – Poezia.(traducere în limba românăde Dumitru Chican:volumulSingurătatea din umbracurmalului de MohammedJaber Al Nabhan).MERCEDES ROfféMercedes Roffé: s-a născut pe data de 23 iunie 1954la Buenos Aires. În 1977 obţine în Spania Premiul I Internaţionalde Poezie „Torre Ardoz” pentru primulvolum de poezie. Volume publicate: Cântec rătăcitor(1970); Memorialul jignirilor (1970); Covorul (1983);Odaia de jos (1987); Noaptea şi cuvintele (1996); Definiţiimaya şi alte poeme; Algebra obscură (2004);Opera fantasmă; Milenii ţesute în vălul tău (2005). Activităţide editor şi de traducere. Despre opera poeteiMercedes Roffé, poetul spaniol Miguel Casada aspus: „Cititorul nu pierde niciodată senzaţia că poeziaaceasta este o continuă analiză a vieţii… MercedesRoffé realizează o critică neobosită a poeziei codificate,traversând acelaşi teritoriu care îi sunt propriiacesteia, astfel acest concept configurând o lume”.Maeştrii visuluiCaii lui Neptun(W.Crane)Ca picioarele cocoşuluiChirciteCopitele acestorMânji ai mării –Carul lui NeptunBărbileCa nişte coameCoamele, cresteleIar perlele precum florile deportocalÎmpodobind păturileOchii înroşiţiGâtlejurileGingiileTeamă şi tremurPanică sau furieMânjii mării nărăvaşiSclavi ai spumeiJupiter şi Semele(G. Moreau)Nu contează ceea ce veziNu contează căLucrul pe care îl vezi te orbeşteNu contează că chipul meuE ceea ce veziPrivirea mi-e aţintită la un peisajCare mi-e dăruit numai mieAceasta e patima meaAceasta-i orbirea meaAceasta-i oroarea meaAlegorie(O. Redon)OchiiCopiiHidre (sau un laurUn arc şi un basoreliefÎntr-o parte, josUn înger speriat privindUn glob de aur (ca şi cum nuar crede)În partea cealaltăRoza lui Margritte rotundă şimare şi roşie (sau abiaColoratul mijloc al unei floarea-soarelui)Sau un craniu cu veşmântu-ide peneDe soareDe sângeMargareteChiliiDovleciSălaşeMelciBumbac (sau fum sau nori)Babushka (sau copila şi umbrelade soare)Şi o lămâieUn peşteO mascăŞi o aripă de licuriciA citi un porticCum ai citi un altarUn cristal sau apaSau o oglindăPoartă sau port de luminăO înălţare(Traducere din volumul Teoriaculorilor a poetei MercedesRoffé; traducător - Dumitru M.Ion, preşedintele FundaţieiAcademia Internaţională Orient-Occident).www.oglindaliterara.ro 4527


PROZAAleg să mă adun în şaptezile.Vreau să mă regăsesc înşapte clipe.Fiecare clipă ar însemna ozi, fiecare zi ar fi o nesfârşită…limitare.Şi luat în şapte părţi, întregull-aş aduna într-o săptămână,pe care aş vrea să onumesc « a (de)venirii mele ».De ce şapte ? De ce zile ?Simplu.Şapte(7)…este cifra magică.4528Săptămâna(de)venirii meleDsuntemZile…deoareceobligaţi să ne închinăm timpuluiireversibil şi, mai ales, aş vreaca totul să fie în şapte zile, pentruca Dumnezeu şi-a făcuttreaba lui, perfect, doar în acestinterval de timp.Să încep ? Iată: Luni, m-am născut.Nu mai contează cum ?unde ?de ce ?A fost bine ? A fost rău ? Afost.Nu am conştiinţa faptuluide a fi ales ceva. Poate că amcerut şi mi s-a dat. Poate mi s-adat fără sa fi cerut. Am credintaca ma voi lamuriundeva…cândva…!? Însă, faptulfiind împlinit, am parcurs întreagazi mai chinuit, mai trebuit,mai voit. A fost binişor !Marţi, m-am făcut…Ce-au vrut alţii, ce-am vruteu, ce-a vrut EL. A fost uşor şigreu! Nu prea mi-a plăcut.Miercuri, am crescut.M-am străduit mult înaceastă zi. E preferata mea. Amcrescut, nu cât aş fi vrut, dar amavut multe momente în care amfost mulţumită că am reuşit s-ofac. Tind şi acum spre ceea ceîşii dorea Emil Cioran spunând:“să creşti nesfârşit în afară şi săpierzi până şi memoria suferinţeitale!” Oricum,… a fost bine!Joi, am continuat, am regresat,apoi am avansat. M-amLiliana PetcuEBUTsperiat, am tremurat, am avutcuraj şi îndrazneală. Mai alesatunci a fost foarte bine!Vineri, L-am cunoscut.Este sigur ziua care meritapăstrată. M-am îndoit, am strigat,am plâns, am scormonit, iaram chemat. Am crezut că măatinge, că îl ating, m-am înfiorat.Apoi … am simţit altfel decâtpână atunci. I-am acceptatdarurile. Am aflat..! Acum sunt.Cred că am ajuns cu binepână aici. Ar mai fi Sâmbătă. Nupot să spun nimic despreaceastă zi. Nu sunt sigură…Pot trăi în ea, o pot ignora, nupot s-o ocolesc, dar aş putea săzbor peste ea. Glumesc! E necesarăîntregirii mele, pentru cătrebuie să ajung la Duminică.Da ! Duminică, cu siguranţănu-mi va scăpa. Dacă despreSâmbătă habar n-am, măfâstâcesc, mă tem dar mă şibucur, mă trec frisoane, dar amşi mult calm…nu pot decât sămai aştept.Şi apoi va veni, după cumam spus, Duminica noastră. Duminicafiecăruia în parte şi a tuturor.Duminica scăldată înculorile curcubeului.Dar până atunci, mai emult sau poate mai e puţin. Suntemcu toţii participanţi în cursaunui maraton. Plecăm cu încredereşi speranţe de la start. Pedrum unii cădem, alţii obosim,altii ne ranim, sau suntem raniti.Unii trisam, altii suntem corecţi.Mai cerem ajutor,… o gură deapă, alta de aer, întindemmâinile, ne rugăm în gând sărezistăm şi să ajungem la final.Dar oricât de grea ar fi cursa, aţiremarcat că ne dorim să ţină câtmai mult ?Finish-ul va fi oricum Duminică.Sigur, diferit pentru fiecare.Unul va primi un premiu,altul o coroană de lauri, altul vafi luat pe targă, altul va sfârşi peloc.Dar va fi Duminica şi, va ficel mai bine !www.oglindaliterara.roFlash-back-uri(urmare din numărul anterior)***Cinema Scala. Premiereafilmului „Ilustrate cu floride câmp” de Andrei Blaier. Pepodiumul cinematografuluicâţiva interpreţi din film şi membriai echipei tehnice. Responsabilulsălii, în calitate de gazdă,face prezentările: cutare, cutare.Deşi prezentă fizic pe scena şiinterpretată de rol important înfilm, o actriţă este o nişă din„pomelnicul” amfitrionului: ElizaPetrăchescu!Mihai Sarca***Cinema Patria. Sala aceasta era rezervată numai anumitorpremiere. De data aceasta era vorba de filmul lui Sergiu Nicolaescu,„Nemuritorii”. După vizionare, în hol, discuţiile de rigoareasupra filmului, sau prilej de şuete între colegi şi prieteni care nuse văzuseră de mult. Am captat discuţia dintre Dan Pizza şi un bărbatmai în vârstă, în care primul îi spune celuilalt că are rolurile celelaltedistribuite, dar nu ştie, încă, cine-l va juca pe Tănase Scatiu.Interlocutorul îi spune că numai doi actori pot să joace acest rol:încearcă-i, ori pe Motoi, ori pe Rebengiuc!***Strada Take Ionescu nr. 8. Apartamentul care aparţinuseactriţei Eugenia Zaharia. Pomana pentru sufletul dispărutei la întoarcerede la cimitir. La masă, în faţa mea, două doamne stau devorbă despre teatru, despre actori. Una dintre ele zice ceva despreCristea Avram.- A venit! zice cealaltă.Ştiam despre Cristea Avram că plecase, cândva, în Franţacu steaua franceză de cinema, Marina Vlady. Văzusem odată în revistafranţuzească „Cine-rama” un clasament al tinerelor speranţe,unde printre cei zece (cu poză) figura şi … Chris Avram.Ştiam că fusese unul dintre bunii noştri actori de film, ştiamcă era cu zece ani mai mare decât mine, ştiam că face filme în Italia,ştiam… Nu ştiam că murise. Dumnezeu să-l odihnească!***Lady XStrada Jules Michelet. Teatrul „Nottara”. Intrarea actorilor.Stau în micul hol de la poartă, cu amicul Dan, aşteptând după unspectacol cu „Lady X – protagonista, doamna Marga Barbu. În hol,un bărbat tânăr, frumos, îmbrăcat într-un costum alb. Este poetulCorneliu Vadim Tudor. Intră-n vorbă cu noi, ne întreabă pe cineaşteptăm. Îi spunem. Între timp apare Marga Barbu, poetul îi sareîn faţă, spunându-i că noi o aşteptăm pe Liliana Tomescu. Marga serepede la noi, zicându-ne: „Aşa, mă?” dându-ne câte o palmă amicalăpeste ceafă. Îşi permitea gestul deoarece ne cunoşteam, ştiacă mai văzusem spectacolul, că-i eram admiratori. S-a făcut haz,ne-au invitat cu ei şi noi – proştii – nu ne-am dus.În „Lady X”, rolul principal era deţinut de două actriţe:Marga Barbu şi Liliana Tomescu, care-l jucau alternativ. Celelalteroluri ale acestei comedii care făcea săli pline, erau jucate de ŞtefanIordache, M. Avram Nicolau, Dody Caian-Rusu, Rodica SandalăŢuţuianu, Camelia Zorlescu, Anda Caropol, Ioana Manolescuşi alţi actori, spre deliciul publicului spectator, acesta luând cu asaltcasa de bilete a teatrului din bulevardul Magheru, clădit de inginerulCiulley, pentru că avea doi copii, iubitori de teatru: Ana şi Liviu.(continuare în nr. viitor)


CRUCEA VAGUINPERCEVAL LE GALLOIS-CALUL NEGRUAdemenit de o foarte frumoasăfemeie el obţine un calVirginia BogdanNEGRU înlocuindu-l pe al săucare murise. Abia scapă, făcîndsemnul CRUCII. Numai astfel este învins răul.Ajuns la malul mării, el întîlneşte o foarte frumoasă femeie cupărul auriu, ochii VERZI. Ea îi oferă un mantou ROŞU. Foarteaproape se afla un pavilion „rotund precum lumea”.Tentat de frumuseţea tinerei, el este pe punctul de a ceda cîndvede spada sa cu o CRUCE ROŞIE gravată pe mîner. Se închină.Miracol: pavilion şi femeie dispar.Regretînd momentul său de slăbiciune, el se roagă lui Dumnezeusă-i fie iertat.O Arcă se îndreaptă către malul mării. Foarte repede. Precumo PASĂRE. Ea este condusă de un BĂTRÎN de rasă ALBĂ, odăjdiiALBE, panglică ALBĂ, în locul unei COROANE. Acelaşi care apărula începutul basmului, în Castelul Regelui Arthur?!Inscripţia de pe arcă interzicea accesul oricărei persoane fărăcredinţă. Dar Perceval este acceptat acolo, după o bună dojană făcutăde către Bătrîn.——————————*Al patrulea hagialîc, Vasile Lovinescu, C.R., 1981, Bucureşti,pp.33-34(s.n.)** „Mai precis, temeliile oricărei clădiri tradiţionale, fie biserică, fieedificiu civil, sînt în cer, după cum tot în cer sunt şi rădăcinile arboreluicosmic”4, René Guénon, „L’Arbre du monde”, in: Simboluri ale Ştiinţeisacre, Gallimard, 1962, Paris, p. 324, in: Creangă şi creanga deaur, Vasile Lovinescu, C.R., 1989, Bucureşti, p.153***Al patrulea hagialîc, Vasile Lovinescu, C.R., 1981, Bucureşti,p.131**** idem, p. 131LANCELOT* DU LAC-COROANA MÎNDRIEIRăspîntie. Cruce. Inscripţie interzicînd drumul spre stînga.Doar un viteaz s-ar fi putut hazarda într-acolo. Lancelot porneşte peacest drum.El vede, mergînd, o foarte frumoasă coroană din aur. Gîndindcă-i va sta foarte bine în faţa poporului, o ia. Un cavaler ALB senăousteşte asupra lui, fără frică. Căci COROANA trebuia salvată.Spadă ruptă, doborît, Lancelot viteazul, adoarme.În timpul visului, o litieră pe care zăcea un bolnav îşi faceapariţia în mod semnificativ; ea se opreşte lîngă o CAPELĂ. Bolnavulse roagă intens. Sfîntul Graal apare în mod miraculos. Bolnavul sevondecă şi slăveşte pe Dumnezeu. Lancelot este copleşit.O Voce îl respinge căci era necurat. El regretă enorm.De acum înainte, pleacă, nedemn, pentru că nu a putut vedeaSfîntul Graal.Dar cum el este unul dintre ALEŞI, Dumnezeu îi acordă alteîncercări.El întîlneşte două grupuri; unul al cavalerilor în NEGRU (maislab) şi altul al cavalerilor în ALB.Viteaz cum este, Lancelot se avîntă în ajutorul grupului maislab. Onoarea i-o cerea. Stupoare, alegerea nu este cea mai bună!Cavalerii ALBI, forţele BINELUI**, mai numeroase, din fericire, suntînvingători. Obosit, descumpănit, el se regăseşte în faţa unui rîu imposibilde traversat. Ultimul dintre cavalerii NEGRI îi omoară calul!Ce este de făcut? El se opreşte, se întinde pe pămînt, cucapul spre Est, braţele în CRUCE pentru a se ruga lui DUMNEZEU.ESEUADEVĂR ŞI / AL DISCURS(ULUI)STUDIU asupra Căutării Sfîntului Graal şibasmul Tinereţe fărăbătrîneţe şi viaţă fără de moarte(urmare din nr. anterior)Li se aminteşte că se află, în calitate de cavaleri, în Serviciul luiDumnezeu şi nu a forţelor malefice.Să lupţi numai pentru bătălie înseamnă să greşeşti. Gauvainîşi omorîse prietenul, YVAIN LE GRAND, FIUL REGELUI URIEN,fără să o ştie.Este dus în faţa unei MĂNĂSTIRI CU PEREŢI ALBI pentru a-l înhuma.Basmul ne înştiinţează, cu această ocazie, că doar Galaad,Perceval, Bohor şi Lancelot trăiseră întîmplări demne de a fi relevate.————————————————*Derivaţie de la „lance”?**Funcţia etică a oricărui basm; de astă dată, albul şi negrul nuau au decît această valoare evidentăCOMUNIUNEA/ CUMINECAREABOHOR DE GANNES, FIUL REGELUI BOHOR ŞI AREGINEI EVAINE, VĂRUL LUI LANCELOT DU LACEl întîlneşte, evident, un CĂLUGĂR. El se spovedeşte acestuia;el avea un fiuHELAIN CEL ALB, cu fiica REGELUI BRANGORE D’ES-TRAGORE. I se dă o pedeapsă: să se îmbrace într-o cămaşă dincîlţi, pe sub un mantou ROŞU, să mănînce pîine şi să bea doar apă.După ce a primit COMUNIUNEA/ CUMINECAREA, el îşiurmează Căutarea.O mare PASĂRE ALBĂ „hrăneşte cu propriu-i SÎNGE (ROŞU)puii înţepeniţi din cuib, sfîşiindu-şi pieptul.LIONNEL, fratele său, înlănţuit şi gol pe cal, apare pe drum.Un cavaler ducînd cu forţa o fecioară care striga în ajutor îi atraseatenţia. El salvează tînăra şi pierde din vedere pe fratele său, pe careîl regăseşte, cu ajutorul unui CĂLUGĂR, mort.Va fi înhumat într-oCAPELĂ FOARTE VECHE.Călugărul îi explică: pasărea albă este o foarte frumoasătînără, bogată; refuzată în iubire de către BOHOR (dorind gloria terestră),ea moare dîndu-le viaţă puilor săi, adică păcatele lui Bohor.Făt-Frumos, dimpotrivă, va accepta această căsătorie fabuloasă:el se căsătoreşte cu „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără demoarte” şi refuză orice demnitate pe pămînt.TENTAŢIAGăzduit la o foarte frumoasă doamnă. Ea îi cere favorurilesale, în numele legii REGATULUI LOGRES: un cavaler trebuie săsalveze orice domnişoară care îi cere ajutorul, cu riscul de a-şi pierdeonoarea. Bohor respinge oferta.Doamna înconjurată de douăsprezece fecioare ameninţă căse omoară aruncîndu-se în gol din înălţimea TURNULUI.Bohor se ÎNCHINĂ. SFÎNTA CRUCE îl salvează şi face sădispară castelul, fratele mort, fecioarele, doamna.MORTIFICAREABohor mulţumeşte lui Dumnezeu, cu braţele întinse cătreCER.Şi înţelege ADEVĂRUL viziunilor: pasărea albă închipuie peDOMNUL nostru, Iisus Hristos, şi puii săi, oamenii, care erau ca şimorţi, pînă ce FIUL OMULUI SĂ FI URCAT ÎN ARBORE, adică PECRUCE şi pînă ce l-au străpuns cu lancea în partea dreaptă a pieptului,umplîndu-i pe micuţii săi cu sînge şi redîndu-le viaţa.Bohor întîlneşte scutierii lui MELIAN DU LYS ducîndu-se laturnirul de la CYBÈLE pentru a-i întîlni acolo pe bravii din BRE-TAGNE. Bohor cere găzduire într-o fortăreaţă.Spălat, îmbrăcat cu un mantou ROŞU, evident, el se aşeză lamasă. Hrană pe alese, aleasă. Dar, cum era sub poruncă, el alegeTREI felii de pîine înmuiate în apă şi adoarme pe jos, după ce şi-aGAUVAINHECTOR DES MARESfăcut rugăciunile către Domnul.Ei se întîlnesc amîndoi după peripeţii fără importanţă.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4529


LECTOR"Duhul să nu-l stingeţi, profeţiile să nu ledispreţuiţi şi "întrebarea ce mi se pune cel maifrecvent, când îmi fac apariţia în public ,este:de ce mai sunt viu, după ce mi-am publicatdezvăluirile despre această conspiraţie şi Voispune cu tărie: dacă mi-a explodat maşina fiindcăam făcut-o eu să explodeze, sau, dintrodată, am "încercat să zbor" de pe acoperişulunei clădiri de şaisprezece etaje (cum sesusţine că a făcut James Forrestal), vă rog săacceptaţi declaraţia mea de dinaintea morţii:nu am făcut-o!!! Dacă se produce oricare dinsituaţiile acestea sau mi se întâmplă vreun altlucru misterios, tot ce pot face e să vă cer săvă dublaţi eforturile de a demasca aceastăconspiraţie. În memoria mea."A. Ralph Epperson-"Novus Ordo Seculorum-NouaOrdine Mondială"În deplinătatea facultăţilor fizice şiduhovniceşti, spun că,Dincolo de ocultism, ezoterism, clarviziune,transă extatică. sau şamanică, darul profeţieieste condiţionat de instalarea în fiinţaumană a unei păci extraordinare, a unei vieţicurate, conform cu legile lui Dumnezeu Şi aleBisericii. După eterna socoteală a "Celui Vechide Zile", şi după o "proscomidieduhovnicească a anilor", Instituţia ProfeţieiVechiului Testament deleagă măiestrele spiriteIncandescente de duh, alese "pesprânceană", după insondabilele sale intenţiiproniatoare, să ne reveleze nouă, celor dincuptorul babilonian de astăzi, ceea ce neaşteaptă.Sfânta Scriptură ne spune că harul profeţieieste de fapt funcţia firească a omuluidăruită de Dumnezeu, pentru a-i percepe fiinţasa revelată, de a-i comunica voinţa şi intenţiileSale, de a stabili un raport detransparenţă cu divinitatea. În capitolul 3 dincartea Facere, ni se relatează că DumnezeuÎi vorbeşte lui Adam şi acesta aude glasulDomnului când umblă în rai în răcoarea serii;profetismul ţine, aşadar, de natura intrinsecă aomului; el este adevărata sa vocaţie, dar prinpăcat el s-a lepădat de darul natural al profeţieişi-l v-a recăpăta odată cu mântuirea.Ochiul de lumină nealterat al profeţilor vor profeţio astfel de profeţie adevărată revelândDuhul lui Dumnezeu, cu detalii ale traseului istorieiuniversale, cu referiri de o extraordinarăacuitate asupra soartei Europei este şi profeţiade la Daniil cap 2 din cartea Vechiului Testament.Isac Newton spunea că: "a-l respingepe Daniil înseamnă a respinge Întreaga credinţăcreştină!" Iată deci tulburătoarea profeţiea lui Daniil despre rosturile destinului Europeidin cele mai vechi timpuri până astăzi şi pânăla Sfârşitul timpului:"Nabucodonosor, tiranicul rege al Babilonului,în al II-lea an al domniei sale, probabil603 Î.Hs., a primit acest vis într-unmoment de maximă expansiune şi strălucirea imperiului babilono-caldeean.Inconvenientulsău era că slăvitul rege nu-şi mai aduceaaminte de conţinutul visului avut, ştiind că aprimit doar o comunicare importantă dar pecare nu o mai putea actualiza; atunci a convocatsomptuoasa sa curte de magi, astrologişi divinatori de profesie pentru a-i aduce amintevisul şi a-l tălmăci. Dar din nefericire pentruaceştia toţi, nu au putut tâlcui un vis desprecare nu aveau nici cel mai mic indiciu. Şi cumregele excedat de furie, ca orice tiran respectabil, le hotărÎ pieirea; dar numai apariţialui Daniil- "Deus Ex Macina", le-a salvat4530PROFETIA BIBLICA VERSUSCONSTITUTIA UEPr. IULIAN GAVRILUTAe-mail:gavriluta_iulian@yahoo.comcapetele. Profetul Daniil avea doar 21 de aniŞi se afla În captivitatea babilonică, a fost învrednicitde Dumnezeu cu o vedenie denoapte şi i s- a relevat taina visului regal, dupărugăciuni aprinse. Anxiosului tiran i-a spusDaniil, că Dumnezeu a răspuns preocupărilorsale legate de soarta viitoare a Împărăţiei salecu o mare viziune, atât a regatului său cât şia succesiunii Împărăţiilor viitoare, lumeşti ceaveau să vină până la sfârşitul veacurilor,când are să se instaleze definitiv Exhatonul."O REGE, TU PRIVEAI ŞI IATÄ‚ ÎNFAŢA TA UN CHIP, ŞI ACEST CHIP ERAPESTE MÄĂSURÄĂ DE MARE ŞI STRĂ‚LU-CIREA LUI NEOBIŞNUITÄĂ ÎNAINTEA TA.ÎNFĂŢIŞAREA LUI ERA GROZAVĂ:AVEA CAPUL DE AUR CURAT, PIEPTUL ŞIBRAŢELE DE ARGINT COAPSELE ŞI PÂN-TECELE DE ARAMÄ PULPELE DE FIER,IAR PICIOARELE O PARTE DE FIER ŞI OPARTE DIN LUT. TU PRIVEAI ŞI IATÄ, O PI-ATRÄ‚ DESPRINSÄ‚ NU DE MÂNĂ A LOVITCHIPUL PESTE PICIOARELE DE FIER ŞILUT ŞI ATUNCI AU FOSTSFĂRÂMATE FIERUL ŞI LUTUL,ARAMA , ARGINTUL ŞI AURUL AU AJUNSCA PLEAVA DE PE ARIE VARA ŞI VĂNTULLE-A LUAT CU SINE FĂRĂ SĂ LEGĂSEASCĂ LOCUL LOR ŞI PIATRA CARE ALOVIT CHIPUL A CRESCUT MUNTE MAREŞI A UMPLUT TOT PĂMÂNTUL "Acesta este visul, dar care este tâlcuirealui. Cele patru părţi ale chipului simbolizeazăcele patru împărăţii mari care aveau să succedăpe pământ dar şi legătura cu vremurilenoastre şi cu ultimul segment al chipului -viitoareaCASÄ‚ COMUNÄ‚ EUROPEANÄ‚.Pentru a înţelege mai bine acestea toate, săfacem un paralelism cu profeţia acelui Daniildar de la capitolul 7: care de astă dată i searată lui însuşi sub vederea a patru animalefantastice;"TU REGE CARE ŢI-A DAT MĂRIREASĂ FII PESTE CAPUL OAMENILORSTĂPÂNĂ TU EŞTI CAPUL DE AUR"- decicapul de aur din vederea de noapte este imperiulcaldeo-babilonian-; în capitolul 7 estereprezentat de fiara fabuloasă care iese dinmare-puterea Mesopotamiei care este Leul cuaripi de vultur-reprezentat adesea prin statuileimperiului caldeean.Sub domnia lui Nabucodonosor, Babilonuleste centrul prosper al lumii antice."BABILONUL ERA ÎN MÂINILE DOMNULUICA UN POTIR DE AUR"- zice profetulIeremia. Şi soarta Babilonului nu va fi prealungă, după 70 de ani este dat în mânastrăinilor şi după el se va ridica un alt regat,mai mic decât al tău".Regatul reprezentat de pieptul şi braţelede argint era imperiul Medo inferior ca valoareaurului, argintul, caracterizează foartebine acest imperiu persan. Acest imperiu, maipuţin strălucitor decat cel calcedonian şi maioscilant, avea ca ban de pluş Babilonul dăinuindaproape 200 de ani. La Daniel cap 7, imperiulMedo-Persan, apare sub forma unui ursaflat Într-o rană, semn al dezechilibrului întrecele două braţe ale imperiului, având treicoaste în gură; cele trei direcţii de expansiuneale lui.În cel de-al treilea segment al chipului:coapsele de aramă-imperiul Greco-Macedonian;în capitolul 7 de la Daniel, este vorba desprepardosul cu patru capete şi patru aripi,Alexandru Macedon (Cel Mare),cuprindewww.oglindaliterara.rotoată lumea cunoscută a antichităţii şi impuneMeşteşugul prelucrării bronzului, care eraocupaţia grecilor; chiar şi armatele sale erauechipate din cap până În picioare cu bronz.Pardosul reprezintă rapiditatea cuceririilumii de către Alexandru Cel Mare. Dupămoartea sa imperiul s-a fragmentat în patrupărţi-cele patru capete reprezentate-între ceipatru generali ai săi. Cel de-al patrulea segment:picioarele de fier-este imperiul Roman,iar în cap.7 este reprezentat de fiarăîspăimântătoare ce iese din mare.Imperiul Roman-tare ca fierul, va spulberatotul în jur-de la Insulele Britanice şi pânăla Golful Persic, de la Atlantic şi până la Eufrat-monarhia de fier a Romei – după istoriculGhiben - Şi-a impus a sa "Pax Romana" ,cubrutalitatea sa de fier. Dar elementul de fiernu va dura o veşnicie, pentru că se afla pe picioarede fier amestecate cu lut.Imperiul Roman va fi ultimul imperiu universalce nu va mai fi înlocuit de vreo altă puteremondială CI DE O COLECŢIE DENAŢIUNI, DE ENTITÄŢI STATALE, mai marisau mai mici, ce nu vor înceta a se Războiîntre ele.Ar fi momentul să facem o parantezăaici şi să observăm cu câtă acurateţe istoriaîmplineşte profeţia să observăm, apoi, că,după 476 d. H.S., Imperiul Roman este divizatîn zece părţi; zece popoare ale Europei modernealtele mai puternice, altele mai slabe,după cum ne indică amestecul oscilant de fierşi de lut.În vremea acestei diviziuni, Dumnezeuva dărâma pe celelalte regate şi El varămâne în veci. Avem deci o indicaţie precisăa instalării Exhatonului-PIATRA MISTICÄ‚ PI-ATRA CEA VIE a Noului Testament-IisusHristos. Dacă în ceea ce priveşte simbolisticapărţilor chipului este un acord cvasigeneral,în privinţa pietrei sunt păreri împărţite. Principalacaracteristică a lutului şi a fierului esteaceea de NEPUTINŢA LEGĂRII UNEIA DEALTĂ AŞA CUM NICI NU SE POTAMESTECA UNA CU ALTA. (deci nici statelede poten!e diferite, simbolizate de acestea).Profeţia mai spune că: "nu vor avea legăturătemeinică şi chiar dacă se va încerca legarealor prin înrudiri şi ,de 15 veacuri ,personalităţicu puteri diferite au încercat să sudezerămăşiţele Imperiului Roman, prin diferite înrudiride căsătorie şi alianţe efemere, dar,când erau aproape de împlinirea ţelului, cevamisterios li se opunea.(Profeţia lui Daniil) ,şi-lratau, de fiecare dată; personalităţi precum:Carol al V-lea, Ludovic al XIV-lea, Napoleon,Hitler etc. Aceste încercări de unire s-au topitrepede în negura primului război mondial,apoi, in perioada interbelică, s-au semnatpeste 40 de tratate ale Ligii Naţiunilor Unite (O.N.U ), dar şi acestea s-au topit în cel de-aldoilea război mondial. Plecând de la structuriledeja existente ale "pieţei comune", În1957, politicieni de anvergură au începuttrasarea CASEI COMUNE EUROPENE(după modelul S.U.A ). Se vrea ca frontierelesă se spiritualizeze, să fie o Singură Monedăunică (EURO - ceea ce s-a şi materializat),apariţia unui singur guvern unic (vezi NOUAORDINE MONDIALÄ‚ şi profeţiile Sf. Părinţidespre ANTIHRIST). Semnarea celor 12(preşedinţi de state) şi apoi a celor trei (noiveniţi în U.E ) al tratatului de la MASTRICHT,întăreşte intenţiile acestora de a forma UNSINGUR GUVERN EUROPEAN şi apoi UNSINGUR GUVERN MONDIAL (pentru aputea fi condusă mai uşor populaţia globului).MIZA ESTE MAJORÄ‚: PE DE OPARTE FORMIDABILA VOINŢÄ‚ UMANÄ‚,IAR PE DE ALTA INSONDABILA INTENŢIE ALUI DUMNEZEU. RĂMÂNE DOAR PROVO-CAREA PROFETULUI DANIIL: " ŞI NU VORAVEA LEGĂTURĂ TEMEINICÄ‚ ÎNTRE ELEDUPÄ‚ CUM FIERUL NU SE AMESTECĂCU LUTUL şi TOTUL TREBUIE SĂ TREACĂPRIN PROFEŢIA LUI DANIIL.


ACTUALITĂŢIGARA DE AUTOBUZE DIN HAIFAISRAELIENEBazat la prieteni in singurul oras din Israel unde se vorbestefrantuzeste (Netanya), am mers intr’o zi la gara ca sa vad care estemodul de transport cel mai bun pentru Haifa, unde doream sa vizitezo prietena din copilarie. La ultimlul voiaj, îi telefonasem sosireadin trenul confortabil care venea din Ierusalim, dar anul asta trebuiaschimbat trenul la Binyamina. Pe dealta parte, gara era departe deoras si orariile noi nu erau inca disponibile.Am decis sa iau autobuzul, dar la gara n-am gasit decît untaxi, cu un sofer care-si punea tocmai „tefilim” pe cap si brate, pentrurugaciune. Nu stiu daca a inteles bine ce voiam, dar mi-a raspunspe englezeste, intrebîndu-ma de ce nu am „tefilim”.Vazindu-ma ezitant, a deschis cufarul si a scos un alt asortiment decurele si tablite de piele, cu care m’a acoperit cu ingeniozitate. Dupace m’a facut sa recit o serie de formule in ebraica, mi-a declarat cami-am trecut Bar Mitzva (ratata la virsta de 14 ani) si ca am devenitun evreu evlavios. Si mi-a oferit, in prima, fotografia rabinului Lubavici!Am plecat in cele din urma cu autobuzul, din sordida garaNetanya: foate confortabil, am parcurs 60 km in 45 de minute, pentrumodica suma de 11 shekeli (3 dolari, pretul unui parcurs Paris-St Germain en Laye, 8 km!)Un vechi dicton zice ca la Ierusalim lumea studiaza, la TelAviv lumea se amuza, dar la Haifa, lumea lucreaza. Cunosteamdeja splendorile Carmelului, dar am ramas masca la sosire în GaraCentrala Rutiera: n-am vazut in viata mea una la fel de frumoasa!In general, garile de autobuze sunt locuri unde nu e preabine sa te plimbi. Dar in gara asta, totul era sticla si nichel, iar pemarmora de pe jos, puteai sa manînci! Erau peste 50 de porti deplecare, racorite de o climatizare perfecta, plus citeva restaurante,magazine de toate genurile si un birou de informatii precise, cu distributiede orare detailate zi cu zi!Cu multi ani inainte, Abba Hushi, cel mai bun primar al Haifei,replicind barbosilor din Mea Shearim, care îi cereau sa interzicatransporturile in comun Sâmbata, le-a raspuns: „La voi, faceti cevreti, la mine, eu fac ce trebuie”. Deci am sosit exact la intîlnire,pentru o dupa amiaza foate placuta, dar pentru ultimul autobuz spreNetanya, imi tebuia un taxi.Chemata prin telefon, o masina stralucitoare si confortabilasoseste destul de repede, dar la volan se afla un tânar sofer rus,care nu vorbea decît...ruseste! Prietena a reusit sa-i explice (maibine zis: CRED ca a reusit) unde vreau sa ma duca, si pentru careea platea de obicei 35 de shekeli. Si Fangiov decoleaza ca iesitdintr’un Skoda, dar se opreste dupa un sfert de ora...la PORTULorasului! Dupa multe palabre, a inteles ca ofeream 50 de shekeli,dar timpul trecea...Dupa alt sfert de ceas, se opreste... la Gara FEROVIARAdin Haifa! Cînd un alt Rus i-a explicat ca aveam nevoie deBUUUUS! a demarat din nou, bombanind, si ma lasa la Gara Rutiera,cinci minute inainte de plecarea autobuzului spre Netanya. Iidau o bancnota de 100 si-mi da inapoi...30!A trebuit sa-l amenint ca chem Politia (nume din fericire inteligibilpe toate limbile globului), ca sa-mi dea, mormaind, cei 20 deshekeli pro-rusi...Aventua aceasta mi-a compromis excelenta prima impresiea sosirii in Haifa, dar e bine cunoscut ca „nobody is perfect!”S’AU „SMECHERIT” HOTELIERII DIN TEL AVIV!MERIDIANECînd am preparat voyajul spre Israel, am avut greutatienorme pentru a gasi un hotel la Tel Aviv pentru numai doua zile.O agentie de voiaj mi-a dat fara dificultati un hotel bine situatla Ierusalim, pentru 3 zile, plus doua zile la altul din Tel Aviv. Dar adoua zi, agentia mi-a anulat a doua rezervatie, pe motivul ca „cuocazia aniversarii a 60 de ani de la creatia statului Israel, hotelieriidin el Aviv au decis, de comun acord, sa nu accepte rezervatii demai putin de 7 (sau chiar 10) zile”.La Oficiul Israelian al Turismului din Paris, directorul mi-aafirmat ca Israelul este o tara democratica, unde toata lumea e liberasa faca ce vrea. O saptamîna mai tîrziu, mi-a marturisit ca imediatdupa vizita mea, a fost inundat de telefoane disperate! A rîsmult cînd i-am povestit o anecdota evreeasca datind din 1948, inspiratade filmul anti-racist GEN-TLEMEN’S AGREEMENT, deElia Kazan:Un „executive” bine subtoate raporturile intra intr’unhotel elegant si spune ca are orezervatie pentru o camera. Hotelierulîi ofera o „suite”, dar ingalbenestecînd citestesemnatura de pe foaia de inregistrare:GOLDBERG! Si se scufundain tot felul de subterfugii,inainte de a spune clar chientuluiinoportun, ca stabilimentul saunu accepta clienti „israeliti” (expresiafavorita a antisemitilor...) Harry Carasso- Dar cine v-a spus casunt evreu? Eu sunt catolic!- Atunci, pot sa va pun cîteva întrebari?- Cu placere.- Spuneti-mi, unde s-a nascut Iisus Christos?- La Betleem!- Si unde exact, la Betleem?- Intr’un staul!- Si de ce intr’un staul?- Pentruca hotelierii din Betleem erau cu totii niste antisemiticare nu primeau evrei!Directorul Oficiului n-a vrut sa precizeze daca situa hotelieriidin Tel Aviv printre antisemiti, dar experientei mele personale nuilipseste picantul:In cele din urma, am obtinut un hotel asa zis „pentru oamenide afaceri”, carora nu se poate impune 7 sau 10 zile, dar m-a obligatsa iau o „suite” putin cam mititica pentru pretul ei. Pe deasupra,au insistat sa ma prezint acolo inainte de amiazi, pentruca era Vinerisi personalul pleca sa sarbatoreasca Shabbat. Am profitatatunci pentru a învita familia care ma gazduise la Netanya, si ei miaupropus o cina specifica de Vineri seara, cumparata la un „traiteur”Am sosit la timp, un amploiat ne-a urcat cu bagajele si cudelicatesurile, dar cînd am vrut sa coborîm la plaja, pe la doua dupamasa, am constatat ca nu ni s’a remis nici o cheie!Receptia era deja ferecata, dar un afis dadea nu mai putinde 4 numere de telefon, in caz de „emergency”. Dupa ce le-amcompus pe toate la telefonul portabil, am reusit sa dau de director,care mi-a promis ca „se ocupa”. Usa de alaturi s-a deschis ca prinminune, si portarul a iesit cu cheia...dar fara un cuvînt de scuze. Sicind am multumit directorului pentru eficacitate, mi-a raspuns, rastit:„Sa nu ma mai chemi la telefon in timpul Shabbatului!” „Dar dacase aprinde focul in casa? „Sa nu ma chemi IN NICI UN CAZ in timpulShabbatului!”.Dar necazurile mele nu erau terminate: intrînd triumfator cucheia’n mîna, oaspetii mei m-au informat ca frigiderul dadea semnede oboseala serioasa, si ca dineul de Shabbat era in pericol de topire...Am coborat din nou „acolo unde stiam ca e un portar”, caremi-a deschis (in ciuda Shabbatului) cu o falca’n cer si una’n pamînt,si mi-a spus pe un ton foarte agresiv ca „frigiderurile israeliene nusunt concepute pentru temperaturi atît de joase ca la noi in Occident,si daca nu ne place, n’avem decît sa ramînem la noi acasa!”Finalmente, cina de Shabbat a fost salvata, dar se pare canici dupa Razboiul Kipurului din Octombrie 1973, Israelienii n’au intelesca Dumnezeu are alte treburi decît sa supravegheze in permanentace fac si ce dreg oamenii din „poporul ales”.Numai Tevie, laptarul din FIDDLE ON THE ROOF (Vioarade pe acoperis) care vorbea din cind in cind cu Dumnezeu, i-a spusintr’o zi:„Esti prea d ragut, Doamne, dar din cind in cind, tu nu vrei saalegi un alt popor, ca sa mai rasuflam putin?”Si aventua israeliana s’a terminat in apoteoza, cu dansuripe colina din Jaffa de sa-i faca de rusine pe dansatorii lui BobFosse!____________(1) Venetienii, recunoscînd totusi geniul lui Calatrava, gasescca acest al patrulea pod de pe Canal Grande nu era indispensabilsi ar fi fost mai bine ca banii („numai” 15 milioane dedolari) sa fie consacrati la reparatii, intr’un oras unde „totul se’mpotmoleste”!”www.oglindaliterara.ro 4531


RESTITUIRIELOGIU GLASULUI ARTEINicapetre, artist complex, sculptor, desenator, pictor, sigravor, a fost si scriitor.. Cand cuprinsul gandurilor nu i-au mai incaputin lucrarile facute cu dalta, a trebuit sa ia si pixul ca sa-l inmoaiein lumina scrisului. Aplecandu-se asupra foilor de scris,Nicapetre ne-a lasat marturie ce l-a indemnat sa ia creionul si sa“ciopleasca” cuvinte: “Legea existentei efemere trece ca un tavalugsi inlatura, acopera, ingroapa, niveleaza, pregateste parca terenpentru altceva ce va urma si cu care se va intampla la fel. Hazardulmai pastreaza cate ceva. Cand dau peste o fotografie terfelita, cavai de ea, oarecum, proasta, luata la intamplare din cine stie ce motive,o privesc ca pe ceva de nepretuit si-mi amintesc de timpul candam facut-o si de intamplari de atunci. Si asta m-a impins de fapt sascriu ceea ce scriu acum. Nemaiexistand fizic lucrarile, macar sareinviu intamplari de pe vremea cand ele apareau la lumina pentruo atat de scurta existenta. Intamplari hazlii, multe dintre ele doarhaz de necaz. O carte isi gaseste mai lesne locul pe un raft undevadecat un camion de sculpturi. O vari in buzunar si dai fuga sa prinzitramvaiul, te razemi de usa si citesti din ea, te uiti la fotografiile reprodusesi vezi cum si ce a fost. Unde dracu pastrezi o sculptura –voluminoasa, grea, masiva ori fragila, cand si asa viata si spatiulne este invadat de fierarii, tevarai, caroserii si roti, cutii si borcane,mobile si cate alte nimicuri trebuincioase existentei cotidiene?”Nu i-a mai ajuns timpul sa-si vada tiparit romanul “DadicaMelea”, un omagiu adus oamenilor si locurilor din mijlocul carora s-a ridicat. Cateva fragmente din acest roman am putut sa savuramin “Observatorul” din Toronto. A publicat doua volume: “Brailita-Downtown via UAP”, in 1994, a doua in 2007, in Braila si “Down-Town - Brailita via `89”, in 2001, in Toronto. Din cele doua carti sedesprind cu infiorare arderi pe rugul creatiei pana sa ajunga in fataimplinirii destinului sau, concepte fundamentale care au stat la bazacreatiei sale, reflectii despre arta vazuta ca un modus vivendi, gasimfrumoase si interesante pagini despre alti creatori insemnati sau nulitati,artisti ridicati de vartejul vremurilor, tablouri ale etapelor socialeprin care a trecut tara noastra, ori imagini pline de viata dinBrailita lui natala pe care a purtat-o in inima oriunde s-a aflat.Perioada de plamadire a personalitatii artistice este un adevaratclocot redat cu simtul artistic dublat de intelectualul de o rafinatacultura. Din zorii formatiei sale, simte ca i se deschide o caleinalta care pune stapanire absoluta pe el “o sete care-l soarbe” cumspune marele nostru poet, Mihai Eminescu, si poti intrezari jertfa caplata, ca intr-un Manole al zilelor noastre.A baut din apa creatiei, nici el nu stie de cand. Pe vremeastudentiei, ne marturiseste autorul: “Eram absorbit de modelaj. Temelede atelier nu-mi erau de ajuns, modelam pentru mine si dupaamiezele.Cand nu aveam acces in atelierul scolii, pictam acasa inextrem de mica mea odaita pe strada Ratiu 9, ori la capatul tramvaielor,peisaje. Aproape seara de seara desenam la cursurile decrochiuri. Corpul uman, ma preocupa inscrierea lui in spatiu, cum ilcompui pe foaia de hartie ori in spatiu modeland lutul, cum il deformezichiar sa-ti raspunda nevoii tale de a exprima, de a te exprima.Culorile din plain air, lumina cu puterea ei magica, hasurile ori petelenegre pe suprafata alba, puterea lor de a sugera o stare, darmai ales bucuria de a lucra cu mainile, cu mintea, acea dorinta inexplicabilade a face, imi ocupa tot timpul”. Iar mai apoi noteaza:“Vreau sa desenez ce simt si ce gandesc. La dracu cu toate teoriile.Viata, bucuria, durerea, indoiala, dorinta, vrerea…astea conteaza.CUM SE DESENEAZA BUCURIA SI DUREREA DE A GANDI ?”Dupa terminarea facultatii isi cauta in continuare nota propriea creatiei. Isi doreste ”STATORNICIA Dragomirnei, PURITA-TEA Moldovitei, INDURAREA intruchiparilor de piatra la rascrucede drumuri, SPAIMELE cimitirelor de sub dealurile Istritei, CU-VIINTA costumului din tara Salistei, CUMINTENIA crestaturilor inlemn din preajma vetrelor… IATA Dascalii ce-mi trebuiau, iata ABE-4532www.oglindaliterara.roCEDARUL ce mi-a fost ascuns, iata lectia ce va trebui sa o buchisescsingur. ASTA-I CE VOIAM SA SPUN, ASTA-I CE VREAU SASPUN. Voi putea? Cum? Cu ce?Dupa multi ani, la maturitate, sculptorul Nicapetre, in randuripline de viata, dezvaluie obsesia durabila a creatiei sale, cu radacinileaflate in anii tineretii. Rememoreaza intrebarile si framantariletineretii pe care o simtea clocotind in toata fiinta lui, stari princare trec doar cei pe care Creatorul ii considera alesii Lui pentru acontinua pe pamant lucrarile dumnezeiesti: “Nu cumva exista maimulte simturi decat cele stabilite de stiinta? Flerul, bunul simt, preferinta,intuitia nu-s pe lista. Eram ca un prepelicar cand simte ca tepregatesti sa pleci la vanatoare. Nu-si mai gaseste astampar, abiaasteapta s-o zbughiasca printre miristi, sa caute, sa rascoleasca,sa adulmece urma vulpii, s-o scoata din vizuina, sa ti-o aduca inbataia pustii. Ce? De ce? Pentru cine? Sunt intrebari, da, obsedante,dar raspunsul nu-i absolut necesar acum, nu-i pierduta ziuadaca roscata nu era acasa, faptul ca am cutreierat campurile, ca i-am adulmecat urma si-i stim ascunzatoarea, asta-i. Ajungem noiodata sa-i punem pielea pe bat.” Si nu peste multa vreme, tumultulpasiunii i-a dat lui Nicapetre satisfactia “sa puna pe bǎţ blana roscatei”.Sculpturile sale au dat dreptul la existenta ideilor si trairilorsale, desi la facultate nu a avut norocul sa fie indrumat de profesoristraluciti.“Cioplesc. Nu am avut si nu am o alta bucurie asemenea…ofemeie, fara varsta, fara chip, fara nume, o zana, mi-a zisniste vorbe care ma urmaresc inca si pe care nu le pricep; nu tu aiales sculptura, scuptura te-a ales pe tine…un lucru stiu insa faratagada; tot ce se poate numi viata se revarsa asupra mea cand cioplesc,dalta musca, insa piatra creste, creste mereu…ursitoarelecele bune sunt prin preajma…de unde vine asta, cum a ajuns astapana la mine, catre ce ma indrept, ce vreau sa spun, cine trebuie saasculte, daca ma asculta cineva, de ce pornesc de aici si ma oprescacolo, de ce urmez cararea asta si nu alta? Nu-mi explic si nu-mipropun cu tot dinadinsul sa-mi explic. Bucuria ce ma cuprinde candcioplesc umbreste orice certitudine, cred ca se aseamana cu bucurialui Dumnezeu cand a creat cerul cu stelele, a imprastiat intunericulsi s-a facut lumina cand a creat totul din nimic.”Referindu-se la piatra pe care o transforma in arta ”piatra, cema storcea si de ultima vlaga, piatra, aceasta divina curtezana adorata”,Nicapetre creaza un adevarat imn al pietrei de la care a imprumutatcate ceva din fiinta ei. Sunt randuri tulburatoare prinprofunzime si pasiune: “Cu TACEREA ei, piatra ma cheama, cu AS-PRIMEA ei, piatra ma apropie, cu GREUTATEA ei, piatra ma inalta,cu MASIVITATEA ei, piatra imi da putere, cu REZISTENTA ei, mandarjeste,VESNICIA ei, imi arata calea, CUMINTENIA ei, ma ducecatre miezul lucrurilor, FIRESCUL ei, ma povatuieste sa nu cad inispita. Doamne nu ma parasi acum…Cioplesc…In lucrarea finita se citeste un respect si o prietenie intresculptor si materia sculptata: ”Piatra, lemnul cioplit de mine pastreazafrumusetea data lor de la inceput, naturala, vie. O putere mocnitase vrea la lumina…Mintea merge, muschii functioneaza, teslalasa urme frumoase in carnea busteanului de silver maple, artar argintiu,joagarul ma asculta, spatiul din jurul meu se umple cu sculpturamea, n-am timp de nimic altceva”.Cu toate ca a plecat prea devreme dintre noi, ne-a lasat ovaloroasa mostenire artistica. iar in lumea in care a ajuns, poateca a aflat raspunsul marilor sale framantari.La un an de la despartirea de noi, aducem un pios omagiumarelui sculptor Nicapetre care a facut parte si din viata noastra sicalde cuvinte de pretuire celei prin care Dumnezeu i-a intins mana,doamnei Anca Ghitescu.(Fragmente din vol. “Oglindiri”)


Ploieştii - un oraş stănescizat, o Mecca a poeziei româneştiEVENIMENTFestivalul Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu”,ediţia a XXI-aÎnainte de a vorbi despre câştigătorii Festivalului - acest mareregal de poezie-aş dori, mai întâi, să vă reţin atenţia cu o observaţie:prezenţa masivă a tinerilor la acest eveniment care, în toate cele treizile de cultură, au ascultat cuminţi şi cu atenţie nedisimulată, evocărilerostite cu emoţie de către mari condeie venite din ţară, dar şidin încă Republica Moldova, Bucovina de Nord, Serbia, Kuweit. Toţi,bucuroşi că pot să stea de vorbă cu şi despre Nichita.Unul dintre tinerii despre care aminteam, este Corina Popa –elevă la Liceul Pedagogic Jean Monett din Ploieşti. O poetă care aobţinut deja numeroase diplome şi premii internaţionale, dar şi o actriţăîn devenire, ea recitând, cu talent, un poem de Nichita, talent remarcatşi de către actorul Eusebiu Ştefănescu, care i-a asiguratintrarea la Facultatea de Teatru,dacă şi la examen va recitaacest poem la fel de bineca acum. Avea dreptate poetulbasarabean Valeriu Matei,un alt mare prieten al nostru,atunci când spunea:« datorită lui Nichita, aproapetoţi ploieştenii, de la mic lamare, vorbesc limba nichitesciană,limba lui poeziască. Aici oricum ai da-o cotită, tot la poezieajungi ! Ei, tinerii, menţin această flacără, de care încercăm să neagăţăm şi noi. »În ultima zi a Festivalului, oficialităţi locale şi judeţene, invitaţiveniţi din mai toată ţara, oaspeţi dragi de peste hotare şi un publicnumeros, s-au strâns în jurul Statuii, pentru a sta de vorbă cu Poetul.Domnul Nichita era cu noi şi chiar peste noi ! Prima care a intratîn « scenă » a fost Maria Gheorghiu – o voce de excepţie a folkuluiromânesc. A urmat « cuceritorul » actor Eusebiu Ştefănescu. Împreunăcu un alt mare prieten al nostru şi al lui Nichita, sârbul AdamPuslovic, el a recitat poezia lui Nichita Fiind şi strigând:Doamne,apără poporul român./Ai grijă de el şi /apără-l. /El este al tău, /cublândeţea lui de miel/şi cu răbdarea lui de taur./Cu omenia lui... Vocilelor, puternice, au răsunat în toată piaţa centrală, până şi autobuzelepăreau a micşora viteza pentru a nu deranja ! S-a mers apoi,în corpore, la Teatrul Toma Caragiu, unde a avut loc festivitatea dedecernare a premiilor. Juriul (preşedinte acad. Eugen Simion) adecis următorii câştigători ai ediţiei din acest an a Festivalului:Premiul Nichita Stănescu pentru încurajarea creaţiei literareîn rândul tinerilor, acordat de Primăria Ploieşti, a revenit studentuluiploieştean David Silvian.Premiul de Excelenţă pentru opera Omnia, al municipiuluiPloieşti, a fost acordat scriitorului Augustin Buzura. “Sunt bucurosUnui fost director la „Vinicola” FocşaniIoan PopescuE P I G R A M ESava FrancuViticultorulcă primesc acest preţios premiu, într-un oraş tineresc, care a datţării şi lumii un uriaş al literaturii”.Premiul Special al Direcţiei Judeţene de Cultură, Culte şi Patrimoniua revenit lui Mohammad Jaber al Nabhan (Kuweit), celmai mare poet arab şi redactor şef la una dintre cele mai prestigioasereviste de cultură din lumea arabă. “Ca semn de preţuire pentruNichita, am făcut un desen cu numele lui scris în limba arabă, pecare îl dăruiesc Casei memoriale Nichita Stănescu”.Premiul pentru Traducere: Milurko Vukadinovic (Serbia).“Acest poet este nelipsit de la întâlnirile anuale cu Nichita. A tradusdin limba română în limba sârbă peste 120 de autori”,a spus amfitrionulmanifestării, Lucian Sabados, directorul teatrului ploieştean.Premiul pentru promovarea operelor lui Nichita Stănescu,oferit de Consiliul Judeţean Prahova, a fost decernat graficianuluiMircea Dumitrescu, doctor înştiinţe vizuale. “Aş dori să înmânez,la rândul meu, unalbum de desene, fratelui şiprietenului meu, ValeriuMatei”.Premiul pentru Debut:Daniel Cristea Enache, poetsocotit de acad. Eugen Simion“unul dintre cei mai reprezentativicritici din noua generaţie”.Premiul Special: Trofeul şi Diploma “Mihai Viteazul” Ploieşti,oferit de Societatea Cultural-Istorică Mihai Viteazul -(preşedinteing. Mircea Cosma) i-a fost acordat poetului Valeriu Matei, prindoamna Lia Maria Voicu, preşedinta Fundaţiei ”Constantin Stere”.“În această zi luminată de soare şi poezie, mă bucur că mă afluaici, în acest frumos oraş, unde am venit mereu cu plăcere, pentrucă Ploieştii este, prin Nichita Stănescu, un oraş stănescizat, o Meccaa poeziei. Un oraş care îmbină armonios râsu’-plânsu’ ”.Premiul a fost înmânat de către dna Lia Maria Voicu, preşedintaFundaţiei “Constantin Stere”.Marele Premiu pentru Poezie “Nichita Stănescu”, acordatde Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniu Naţional: Ioana Crăciunescu– poetă şi actriţă. “Cu Nichita am o relaţie specială. Tatălmeu s-a născut în aceeaşi zi, dar în alt an şi a murit în aceeaşi zi dinalt an cu Nichita. Parafrazându-l pe poet, spun: vă mulţumesc cămi-aţi dat acest premiu în timpul vieţii noastre”.Şi primarul Ploieştiului, Andrei Volosevici, a primit o Diplomă,o medalie şi o insignă cu chipul gravat al lui Nichita, din partea Societăţii“Memorial Nichita Stănescu”, pentru implicarea sa, de azi şide mâine, în promovarea poeziei lui Nichita, a culturii şi artei ploieştene.NedumerireCă a turnat mai bine decât mineÎntotdeauna îi voi da dreptateEu în sticle băuturi divineIar dânsul numai la … securitate.CrizăAm un copil cu care mă mândrescMlădiţa-mi face numai bucuriiŞi-i sunt dator frumoasei meseriiCă m-a-nvăţat la timp să-l … altoiesc.AmiciţieCoşbuc dac-ar ieşi din groapăNu ar fi-n stare să priceapăCum de atâţia zeci de aniAvem pământ … n-avem ţărani.EpitafCompun câte-o epigramăCu tupeu de umoristCând ar trebui să scriu o dramăSă arăt cât sunt de trist.Când stau la bere cu IonelSunt voios şi mă simt bineCă aflu sigur de la elTot ce nu ştiu despre mine.A băut un dec de vinCu fripturi, cu tot tipiculŞi-a ajuns aici, senin,Cu regrete si cu dricul…www.oglindaliterara.ro 4533


PROZĂRoata vieţiiPătrunseră în localitate şi, nu după mult timp, primiră ordinca în acea zi să-şi aranjeze fiecare soldat ţinuta şi să se bărbierească,fiecare pe unde poate. În urma schimburilor de informaţiidintre soldaţi, cei doi nemţeni aflară lucruri cutremurătoare... Zeci demii de ostaşi romani, în frunte cu comandanţii şi generalii lor căzuserăprizonieri la ruşi sau muriseră. Se vorbea peste tot de nemaipomenitaarma Katiuşa care şuiera de băga spaima în soldaţi. Maitârziu vor afla că în Cotul Donului şi Stepa Kalmuka se afla groparulArmatelor 3 şi 4 romane. Ei fuseseră nişte fericiţi că reuşiseră săscape din acea încercuire fatală.A doua zi, pe platoul din faţa fostei primării, soldaţii batalionuluide infanterie, câţi mai rămăseseră, dar şi ceilalţi soldaţi carese aflau în acea localitate, au fost strânşi în careu. Cei doi consăteniobservară că erau prezenţi şi mai mulţi ofiţeri cu grade înalte.Maiorul Panzaru lua cuvântul şi ordonă ca cei doi ostaşi să facăcinci paşi in faţă! Apoi citi de pe o pagină de hârtie despre fapta deosebităde arme a celor doi ostaşi români, îi felicită şi-i propuse pentrudecorare. După ce au salutat regulamentar, cei doi au fostfelicitaţi şi de ceilalţi ofiţeri prezenţi. Costică şi Vasile erau nespusde fericiţi. Nu numai pentru fapta lor, ci şi pentru că erau şi ei alăturide camarazii salvaţi. Când se ordonă ruperea rândurilor, untânăr ofiţer le ceru livretele militare. Când le-au reprimit, au văzut căera consemnata fapta lor de eroism.La scurt timp, rămăşiţele batalionului lor, cam treizeci şicinci la sută, primi ordin să se îndrepte către Rostok, iar de aici pornirăcătre ţară pentru refacere. Ajunşi pe meleagurile natale, celordoi li se înmână Virtutea Militară clasa I, şi primiră şi două săptămânide concediu. Fericiţi, nici nu au simţit cât de repede trecu timpul.Se reîntoarseră la unitatea lor unde primiră o nouă mitralieră şi,împreună cu tor batalionul refăcut se îndreptară din nou către front.Ajunseră la Odessa, dar nu stătură prea mult, deoarece, datorităpresiunilor armatelor sovietice, se reîntoarseră rapid către graniţeleţării, evenimentele din august 1944 prinzându-i în zona Sucevei.Rusii pătrunseră în ţară. Se produse a doua mare tragedie a armateiromâne, luarea ca prizonieri ai ostaşilor din unităţile româneşticare încetaseră lupta, conform ordinului Regelui lor, din noaptea de23 spre 24 august. Acest fapt, destul de regretabil pentru bieţii români,va duce la îngroşarea rândurilor de prizonieri luaţi mişeleştede sovietici.Spre norocul celor doi eroi ai povestirii noastre, batalionullor se îndrepta deja către Bicaz, evitând, pentru moment nesiguranţazilelor de cumpănă. Trecând prin localitatea Hangu, sergentulCostică Buftei şi caporalul Vasile Hagiu se prezentară lacomandantul lor, maiorul Pânzaru, rugându-l să-i lase măcar pentrudouă zile acasă, urmând să prindă din urma unitatea lor. Acestale oferi trei zile de permisie. Fericiţi, cei doi ieşiră din coloană şi seîndreptară, pe drumul care traversa de nenumărate ori firul năvalnical apei Bolataului, către casele lor. Cum era şi firesc, cei doiaproape că nici nu luară în seamă oboseala drumului şi iuţeala cucare trecu timpul. Sosind nemilosul moment al plecării către Bicaz,Costică şi Vasile se întâlniră la cârciuma din sat şi porniră, fără tragerede inimă, către şoseaua cea mare. Dar nu ajunseră bine aici,că se şi treziră înconjuraţi de un grup de soldaţi ruşi. Ridicară speriaţimâinile în sus. După ce îi percheziţionară de arme, un sergentrus le făcu semn să o ia înainte, către Buhalniţa. Cei doi aveau sufletelecum îi catranul de negre. Nu căzuseră ei în mâinile ruşiloracolo, la Cotul Donului şi picară tocmai aici, acasă la ei !... Îşi muşcaubuzele de necaz...Ajunseră în localitatea pe care o cunoşteau destul de bine.Fură înfăţişaţi unui colonel sovietic. După ce cercetaşii raportarăceva, acesta le făcu celor doi romani semn să se apropie. Lângă colonelapăru imediat un tânăr ofiţer. Cei doi îşi vor da seama imediatcă acesta din urma vorbea foarte bine româneşte, cu accent basarabean.Colonelul îi întrebă:- Ce-i cu voi ? Sunteţi spioni?...Costică luă poziţia de drepţi şi începu să raporteze faptulcă erau în permisie, la familiile lor, fiind din acele locuri. Ofiţerul traduceacu voce înceată colonelului.- Carnete militare aveţi? li se adresă din nou colonelul.După ce li se traduse, cei doi soldaţi români scoaseră livreteleşi le înmânară tânărului ofiţer. Acesta le luă şi se uită în ele.Amândoi observară cum ofiţerului i se încrunta fruntea. Acesta seadresa colonelului, arătându-i ce era scris în carnete, traducând.Colonelul scrâşni din dinţi şi dădu un ordin. Imediat câţiva soldaţiruşi se îndreptară către cei doi români şi le legară mâinile la spate.Tânărul ofiţer se apropie de cei doi şi le spuse cu răceală:- Din ceea ce scrie aici, sunteţi nişte criminali!... Aţi deci-4534(urmare din numărul anterior)mat aproape două companii detovarăşi de-ai noştri... Comandantula ordonat să fiţi împuşcaţi!...- Domnule ofiţer !... Aşaeste în război!...- Vorba!... strigă înfuriatacesta la ei. Veţi plăti pentru vieţilefraţilor noştri!..Neştiind ce să maicreadă, cei doi camarazi simţirăcă le piere sângele din obraji. Înţeleserăca moartea, care-i ocoliseîn împrejurări mult mai grele, îiajunse din urmă tocmai aici,acasă la ei!... Ochii li se încărcarăcu lacrimi...În timp ce colonelul Petre Abeaboerudădea ordine oamenilor săi cumsă procedeze cu cei doi soldaţi români,sosi o motocicletă cu trei ostaşi ruşi care-i raportară ceva comandantului.Acesta se înnegri de furie la auzul ştirii. Priviră în jur,dar nu trecură prea multe clipe că şi începură să se audă focuri dearme. Dinspre Bicaz, dar si dinspre Hangu, înaintau trupe germane.Ei erau la mijloc. Înţelegând câte ceva din situaţia în care se aflau,Costică prinse curaj şi se adresă cu voce tare ofiţerului translator:- Domnule ofiţer, dacă ne cruţaţi viaţa, vă scoatem noi deaici. Cunoaştem toate potecile!...Ofiţerul traduse colonelului. Acesta stătu câteva clipe pegânduri, apoi se declară de acord. Celor doi li se tăiară legăturile dela mâini, în timp ce translatorul se apropie de ei. Costică luă un beţişorşi le arată pe pământ unde se aflau, de unde venea inamiculşi pe unde trebuiau să o ia pentru a ieşi din încercuire. Colonelul nule prea dădea crezare, dar nici altă soluţie de moment nu avea. Probabilcă în urma lor se întâmplase ceva de rămăseseră descoperiţi.Va fi totuşi cu ochii pe cei doi români. Şi aşa îi condamnase... Ofiţerultranslator le ceru celor doi soldaţi români să jure că nu-i o capcanăşi să se închine. Ştia el ce ştia, privind credinţa în Dumnezeua românilor. Cei doi se executară. Era doar şi viaţa lor în joc...Colonelul dădu imediat ordin să se încoloneze soldaţii ruşişi să o ia după cei doi ostaşi romani. Strecurându-se pe câteva potecivânătoreşti, coloana de soldaţi ruşi trecu peste dealuri şi căzuîn spatele convoiului german, care se retrăgea. Pentru că erau preapuţini, ruşii nu angajară lupta. Continuară drumul pe poteci spreChiriţeni. Odată trecută primejdia, colonelul ceru de la translator livretelecelor doi români, scrise ceva în fiecare, semnă şi ordona săle fie înapoiate, după care îi lăsă liberi.Cei doi prieteni, mai cu teamă, mai cu curaj, cu inimile câtun purice, se îndreptară către o potecă ce ducea prin pădure cătresatul lor. Din clipă în clipă aşteptau să audă focuri de armă în spatelelor. Când intrară printre copaci, se adăpostiră şi un oftat de uşurarese auzi slobozit de amândoi. Se priviră bucuroşi. Aveau lacrimiîn ochi. Scăpaseră şi de data aceasta. Merseră acasă şi stătură ascunşiaproape o săptămână. Între timp ruşii trecuseră de Bicaz ajungândla Piatra Neamţ, iar de acolo se îndreptară spre Bacău. Seprezentară amândoi la comandantul unităţii româneşti din Bicaz. Deaici aflară că batalionul lor cantona la Viişoara, în apropiere de PiatraNeamţ, aşteptând noi ordine. Se prezentară la comandantul lorpovestind prin ce trecuseră. Dacă nu vedea scris în livretele lor,acestuia aproape nu-i venea sa creadă prin ce cumpănă a vieţii trecuserădin nou cei doi ostaşi. Rămase impresionat şi de faptul că,cu toate că puteau să se dea pierduţi, aceştia se prezentaseră totuşila unitate!...De aici au plecat împreună spre apus, cu direcţia Ungaria.Trecură prin lupte grele până la graniţa ţării. Erau cât pe ce să fierăniţi la Debrecen ! Din păcate însă, la asaltul Budapestei, Vasile acăzut grav rănit de o schijă şi la câteva zile s-a prăpădit. Nu prea eratimp de plâns, dar Costică a vărsat şiruri de lacrimi la căpătâiul prietenuluisău.... I s-a dat un alt servant şi până în Cehoslovacia, Dumnezeul-a avut în grija sa. A venit pacea şi odată cu aceasta s-aureîntors fericiţi acasă.În anul 1950, fiind chemat la Comisariatul Militar pentrupreschimbarea documentelor şi acordarea unor drepturi, un tânărofiţer de aici îi ceru livretul militar şi, citind din el, aproape că se răstila munteanul din faţa sa:- Ce-ai făcut omule?!... Ai omorât chiar atât de mulţi tovarăşi?!...- Războiul, domnule locotenent...- Şi-acum mai vrei şi drepturi?!...- A păi, ca fiecare, domnule ...- Vom mai vedea !... Aşteaptă...www.oglindaliterara.ro(continuare în nr. viitor)


POEZIEROBERT TOMAINSCRIPŢIECel care trece nu e de opritŞi la răscruce-n van îl iscodeşti.El n-are vârstă.Oaspete al Nopţii,Cu negustorii ziua stă la sfadăŞi oricât se umblăSau adânc se doarme,Cel care trece nu e de oprit.PARABOLĂArgint la umbrăScânteiază-n palmeSe umflă catifeaua ca laptele pe focŞi râsulA sminteală hohotindStârneşte fiaraS-adulmeceSub luna străbătută pe furişDe aburii cărămizii.ÎNDEMNNu tulbura un mort cu frica ta !Întrevederea s-a iscat vremelnic –Miros de nucă spartă,Verdele crengii smuls în grabă şiAtâta drum ’nainte, înapoi !Doar focul s-a-ncuibatÎn piept, statornic.Prelinge-te, tăcere, să te-audă !Nu tulbura un mort cu frica ta !Ţi-ai răsuci şuviţa pe un deget,Cu capul sprijinit în palmă cândM-aş încrunta asupra unei paginiCu litere de jar.Nu bănuieştiCă răsucesc pe deget câte-o filăPână la osŞi parcă văd suflareaIubirilor pietrificată veşnic.Străvechea poartă s-a clintitCu sunet vesel împăienjenitBeau vin întemniţatÎn glasul eiAlbastru arde stol de porumbeiCurând iubita mea curândS-or mistui mesenii chiar jucândÎmbrăţişează-mă tăcutVezi litere brumate şi fără de-nceputCiudoase feţe numai vor să pleceBrăţări vibrează-n dans şi săbii ies din teciIspitele staturii tale drepteDefuncte pleoape pot să redeştepte.**RADU CIOBOTARIsupravieţuiri1… din depărtările cernutesub orizontul de ceară al clipein-a mai ajuns nici un pelerin orbcare să mă binecuvântezeşi să-mi sădească la rădăcina fântânii din viscrinii unor posibile începuturi:de aceea mi s-a datde a nu întrebaîn antecamera mai-marilor minciuniice e cu aceste mănunchiuri de câinicare ţâşnescdin orbita ferestrelor în beznăsfârtecând pajiştile albe ale dureriila fel ca pe o haină de sărbătoarelăsată spre seară pe gardspre a se scurge din mânecile eicăinţa ostenitelor braţe…2… ca o pădure de fum în sparte văzduhuridescreşte la marginea cuvintelor uitareaiar zgomotul ud al prăvăliriimelcilor în visatârnă-n şuviţe cleioasepe obrazul boţit al statuilordin piaţa în care profeţii târguluiprevestesc nenumitul anotimp3… dinspre semnul de umbrăal osândei mereu neperecheiată îndesindu-se timpul de sticlăîngheţat ca un mecanismde capcană închisă în gol,iată şi gândurile desculţe alergând în cercpeste stindardele năruiteîn zarul unei cafele ratatelaolaltă cu stingerea numelor şi chipurilorîn CĂRŢILE PUSTIIRII4…precum buzele hulpave a ploiiar descoji un fruct al dulceluide pieliţa catifelată în care a murit soarele,tot astfel şi buzele tale, femeiedescojesc de singurătate miezurile rugăciuniipe care se întemeiază destrămarea meapeste unghia de sare a târziului5… pentru ca -doar ea viaţa - moarteasă îmbrăţişeze în gheare de lut brun-roşcatplutirea acestui poemrostogolindu-l dintr-un anotimp în altul,sleindu-l, murindu-l şi iar înviindu-l.scuipându-l ca pe un sâmbureîn colbul răspântiilordin sufletele voastre, uitându-lşi din nou întemeindu-lsub pojghiţa tulburea vreunei tristeţi, tămăduitoare,pe orizontul înşelătoral câtorva bucurii anonime…www.oglindaliterara.ro 4535


EVENIMENTNOII PRECUPEŢI4536Adrian GavrilescuDe ce ne uităm la show-urile cu intelectuali publici?La jumătatea anilor '50, teoria afirma deja că talk-show-u\ esteun gen de program de televiziune care «întăreşte un tip de interacţiunedintre moderatori, invitaţii lor » şi pu blic 33 , numită interacţiuneparasocială (PSI). Este vorba de o « relaţie faţă în faţă între telespectatorşi cel ce realizează spectacolul», oferind celui ce se uită la oemisiune prilejul de a intra în contact cu personalităţi din lumea mediaşi de a interpreta roluri sociale 34 .Interacţiunea parasocială este oarecum similară relaţiilor interpersonale,avînd aceleaşi elemente definitorii: se apro fundează pemăsura trecerii timpului şi se dezvoltă odată cu tendinţa de a renunţala discreţie în privinţa unor detalii de viaţă privată. Legătura dintre telespectatorşi realizatorul de talk-show, de tip unidirecţional, tinde sădevină din ce în ce mai cordială. Treptat, componenţii publicului ajungsă se identifice cu moderatorii, să creadă că sînt prieteni cu ei - sedezvoltă o autentică familiaritate cu creatorii de talk-show-uri, cărorale disting vestimentaţia, variaţiile de ton, ticurile verbale, tipul de umor,modurile de comuni care non-verbală şi starea emoţionala 33 . Telespectatoriigă sesc că realizatorii TV sînt oameni de încredere pentru căîşi identifică foarte uşor similarităţi cu ei. Ca « antecedent al atracţiei»,asemănarea cu alţi indivizi - în acest caz, cu realizatorii de talk-showun- le dă oamenilor un sentiment de mulţumire, senzaţia unei recompensecare le stimulează simpatia pentru cei de la televiziune 36 .Interacţiunea para-socială privilegiază o similitudine - cea socială,care-i cores punde simpatiei pentru o altă persoană văzută ca agreabilă37 . Plecînd de la această afecţiune, telespectatorul îşi constru ieşte«iluzia intimităţii » 38 cu moderatorul, simte că-1 cu noaşte şi—1 înţelege,că este empatic cu el şi că-1 poate ajuta în cazul în care ar aveao problemă 39 . Telespectatorul de talk-show este cel ce face din televiziuneun substitut pen tru viaţa personală, marcată de lipsa contactelorsociale, de singurătate, de deficienţe de< comportament 40 .Dependenţa de televiziune, manifestată prin ore întregi de urmărire aemisiunilor, induce nevoia unei« companii alternative », care să compensezesingurătatea 41 . Telespectatorul care acceptă interacţiuneaparasocială face acest pas, căci are, ca şi alţi oameni, înclinaţia de astabili relaţii interumane indiferent de distanţă 42 .Importantă pentru operaţionalizarea PSI şi satisfacerea nevoilorpublicului este tipologia realizatorului de talk-show. Acesta trebuiesă fie cît mai « natural», cît mai « autentic », pentru a atrage cîtmai mulţi fani care să creadă în posibili tatea asemănării cu el. O altăaptitudine necesară ar fi aceea de a evolua în cît mai multe spaţiimedia, nu doar în cel de referinţă. Astfel, pe lîngă talk-show, util ar fica moderatorul să semneze'articole în ziarele de mare circulaţie, sădeţină rubrici în revistele importante, să participe la alte emisiuni deradio şi de televiziune, să acorde interviuri diverselor publicaţii, să fieprezent în paginile mondene ale gazetelor. Toate aceste elemente ar«intensifica » aspectele vizuale ale interacţiunilor parasociale cu staruriledin media 43 . Rezulta tul este un telespectator satisfăcut, instalatconstant în fotoliu atunci cînd se transmit show-uhle, adică un îndrăgostitde televiziune.Reţeta românească pare să meargă chiar după acest mo del 44 .Fiecare talk-show man şi-a rezervat un loc în imagi narul public, şi-acreat o individualitate care să-i asigure un impact cît mai mare asupracelor care-1 urmăresc. Marius Tucă obişnuia sa-şi înceapă programulcu formula neafec tată « Bună seara, oameni buni! ». Pe parcurs, telespectatorii se regăseau în arţagul realizatorului, în abilitatea sa de a-i minimaliza pe oamenii politici, de a-i aduce la un tip de discuţie careelimina, măcar parţial, clişeele verbale spe cifice lumii puterii, facîndovulnerabilă. Modul de a vorbi al lui Marius Tucă, pe alocuri abrupt,a favorizat aroganţa consecventă şi pretenţia că liderii politici trebuiecondam naţi pentru orice gest, căci gesturile ar masca, de regulă, interese.Longevitatea în peisajul media a lui Tucă - singu rul realizatorde talk-show fără studii superioare — se dato rează capacităţii sale dea arăta că nu diplomele sau lecturile jenează scena politică, ci impertinenţa,nivelarea mediului politic cu cel al românului« de rînd », alcărui reprezentant este. Ineditul adus de Tucă în zona spectacoluluitelevizat consta în contrastul dintre garderoba elegantă şi limbajul brut- mimetismul media făcea ca haina să apară ca o adap tare la codulvestimentar al politicienilor, iar limbajul să devină o armă cu care să-iînfrunte.La Radu Moraru impresionează îndemînarea de a discu taaparent la fel de doct subiecte politice şi ultimele scan daluri mondene,fără a da impresia că schimbă considerabil Maniera de abordare a invitâţilof.Telespectatorul apreciază faptul că Moraru afişează aceeaşipoliteţe faţă de preşedinţi de partide şi faţă de personaje din showbiz,www.oglindaliterara.roobţinînd aproape întotdeauna rezultate satisfăcătoare din punctul devedere al audienţei. Manevrînd bine elemente argotice şi vorbind coerent,cu un rictus controlat atunci cînd intuieşte vreo ne-concordanţăîntre afirmaţiile celor care participă la show-u\ lui, el pare să aparţinăunei zone sociale mixte, delimitată, pe de o parte, de « cartier »şi, pede alta, de universul aproape inaccesibil al politicii.Emil Hurezeanu este preţuit pentru prestaţiile sale pline de distincţie.Refuză atacurile frontale, are un discurs stu diat, un aer occidental,o bună reputaţie jurnalistică în me diile politice. La « Cap şipajură » joacă rolul « potrivit»: al celui care acceptă planul secund înfavoarea unui interlo cutor cu un temperament antagonic. Hurezeanueste mode ratorul optim pentru acele segmente sociale în care politeţeadialogului contează mai mult decît ideile sau partenerii de conversaţieṖrobabil că travaliul lui Cristian Tudor Popescu este cel maicăutat de public. Genul de călău ideal, aruncîndu-şi umbra din presăpeste politică, executînd pe oricine, fidel doar grilei sale etice. Veşnicindispus, cu un limbaj cor poral care sugerează aproape constant defensiva,plictisit să descopere erori acolo unde s-ar aştepta la niscaivagesturi competente, Popescu a reuşit să cîştige o aderenţă preg nantăla public în ultimii şapte-opt ani, de cînd participă regulat la talk-showuri.Intransigenţa cu care tratează poli ticienii a fost, foarte probabil,cheia succesului într-o ţară în care corupţia scenei guvernamentale aalimentat constant resentimentele populaţiei. Cristian Tudor Popescueste unul dintre jucătorii majori de pe piaţa media, fiind pe deplin conştientde puterea pe care o deţine, mai ales de cînd a făcut pasul dela editoriale la interpretarea acestora la televizor. Imaginea severă pecare şi-a clădit-o cu meticulo zitate se vinde bine, căci posturile TVfrecventează tipul de ziarist conflictual, recomandat de un serviciu îndelungat în branşă. In acest sens, contează mai puţin că Popescu găseşteutit să se citeze pe el însuşi la emisiuni sau că trans portăaproximativ acelaşi text de la un canal de televiziune la altul în decursde două-trei ore. Importante sînt influenţa sa asupra publicului, mesajulpe care-1 induce unei asistenţe care-i tolerează orice exces delimbaj în numele sentinţelor pe care le administrează cu regularitatepe ecran. Plăcut atît pentru forţa cu care condamnă, cît şi pentru conţinutulju decăţilor sale, Cristian Tudor Popescu este aşteptat la talkshow-uride toţi telespectatorii care se regăsesc în virulenţa, energiaşi competenţa diagnosticelor pe care le pune.Tot pe temeiul identificării cu personalitate energică, dar în altregistru, este agreat Robert Turcescu. Tînăr, sor tit succesului şi în planpublicistic, Turcescu trăieşte gloria bilelor pe care le împarte la sfîrşitulemisiunilor sale, un ele ment scenic pe care telespectatorii şi—1amintesc cu claritate. La Turcescu, victoria înseamnă a obţine bilaalbă - invi-taţii, dar şi asistenţa consideră că acel moment indică performanţaîn plan public. Lipsa spontaneităţii — pe care o admite ca peun element definitoriu al persoanei sale 45 - îl ajută să-şi provoace invitaţii.Finalul show-u\ui — proba care împarte participanţii în « buni»şi « răi» — subliniază spiri tul adversativ care îl traversează pînă întracoloîncît un par curs favorabil poate fi dat uitării printr-un simplu răspunseronat la întrebarea-cheie. Mulţi dintre cei ce urmăresc « 100 %» gustă amînarea punerii în inferioritate a invitaţilor.Unii telespectatori îl apreciază pe Stelian Tănase pentru caracterulelitist pe care îl imprimă show-ului. Lista invi taţilor îi include pecei mai reputaţi scriitori, analişti, isto- n ci aflaţi în activitate în acest momentîn România. La Tanase atrage şi faptul că şi-a construit pedantimaginea celui mai neimplicat mqdera'tor — realizatorul care a înţelessă nu pună accentul pe propria persoană, oferind prim-planul celorcu care dialoghează. Mai mult creator de talk-show decît « analist politic», Tănase şi-a diluat voluntar aspectul de edi-torialist-polemist alanilor '90 pentru a prelua ipostaza unui om de televiziune la careobiectivitatea constituie principa lul criteriu de funcţionare. Judecîndolupăpersistenţa progra mului său TV, o mare parte a publicului pare săfi acceptat această reconversie.Postul public de televiziune a făcut din Marian Voicu vedetăde talk-show propunînd un absolvent de Politehnică fără renume înmedia. Atent la detalii, cu o imobilitate care se vinde uşor, Voicu a apărutca alternativă la gestica nevro zată a altor moderatori. La aceeaşiTVR, Iosif Boda reuşeşte să supravieţuiască şi să placă audienţei prinretragerea opor tună din lumea politică şi pauza pe care a luat-o apoipînă la debutul unei cariere mediatice. Aceste detalii i-au acut pe mulţisă uite şi rolurile deja interpretate de Boda, prin tre care şi cel de prodecanal Academiei « Ştefan Gheorghiu », şi mizele lor. Plictisiţi deunele figuri vehiculate de peste un deceniu pe canalele TV în rubricileşi show-\iri\e de ana liză politică, spectatorii au ajuns să prefere un personajcare încearcă să salveze prin intermediul televiziunii rămăşiţeleunui capital politic altădată solid.Pentru Naţional TV, Mădălin Ionescu face rating cu o participarede o onorabilitate eterogenă, întrebări concise şi insistenţa de aalătura persoane din discuţiile cărora să explodeze spectaculosul 46 . Incapabilsă-1 tempereze pe Gigi Becali, 1-a exploatat intens în campaniapreziden ţială din 2004, în timp ce alte posturi îl evitau, ceea cei-a adus fidelitatea unei părţi - nu foarte extinse însă - a publicului.


Studenţi în flăcăriMiscarea contra aplicarii legiiLRU in universitati incepe sa prindaamploare.In 2007 sindicatele invatamintuluiau acceptat proiectul propusde Valérie Pécresse, lasind studentiiizolati in lupta lor impotriva privatiunilor.In anumite cazuri, mobilizatisub bagheta presedintilor de universitati,studentii organizeaza petitii impotrivablocazului facultatilor. Darastazi realitate LRU pe teren impingepersonalul la mobilizare.Anul trecut, personalul era divizatintre cei care ar fi acceptatRoxana Braniştelegea LRU dar care se mobilizaupentru a negocia punct dupa punct,si sindicatele care aveau de cele mai multe ori o pozitie de stinga – inopozitie cu LRU-dar care nu se mobilizau, fiind sub influenta greuluiPS , si anume politicieni ca Ségolène Royal sau Dominique Strauss-Kahn ce aparau reforma.Dar , odata cu inceperea anului universitar, realitatea LRU- bugetecu adevarat insuficiente, decret privind modificarea de statuturiale profesorilor-cercetatori, …concursurilor de invatamint- provoacastrigate de ura, mobilizind toate categoriile de personal, ingrijorat pentruviitorul universitatilor publice. Aceasta priza de constiinta este ilustrataprin cuvintele lui Cécile Sarkozy, fosta sotie a presedintelui, cadrudidactic: « In aceeasi universitate vom avea staruri si taseroni. Starurilevor avea dreptul la mobilitate si la cercetare. Ceilalti, consideratimai putin productivi, vor fi cantonati invatamintului sua administratiei.Cu u asemenea rationament,guvernul pierde din vedere misiunea universitatiicare nu este alta decit producerea si transmiterea de cunostinte.»Reducerea numarului de posturi administrative si suprimareaconcursurilor vor fi compensate de prezenta le fata locului a profesorilor-cercetatori,care se vor ocupa de treburile administrative-secretariat,prezenta administrativa, inscrieri, organizarea timpului de lucru sirecrutarea personalului vacant-ce are ca obiectiv unic reducerea cheltuielilorsi adaptarea la bugete reduse. Doctorantii nu vor mai avea decisuficiente ore de predare deoarece cercetatorii vor realiza 16 ore de invatamintpe saptamina si deci, foarte putin timp pentru cercetare.Aceasta este logica privatului in serviciul public !Pentru a rezista privatiunii, ar fi trebuit ca Ansamblele Generalesa voteze greva incepind cu 2 februarie si, de asemenea, sa implicetoate persoanele si toti studentii. Acest lucru se reduce la revendicareaabrogarii legii LRU, ce reprezinta originea tuturor atacurilor laadresa conditiilor de munca, invatamintului si studiului. Tot acest ansamblusi blocajul total al sistemului sunt sigurele modalitati de a stopaprivatiunea si, evident, de a inlatura Pécresse.Analiza bugetului demonstreaza ca guvernul a renuntat la promisiunilefacute UNEF –ului, promisiune reprezentata prin sfirsitulcontestatiei impotriva LRU.« Pentru 93% dintre studenti situatia sociala se degradeaza:bursele(+2,5%) au un ritm mai lent de urcare comparativ cu inflatia(+3,6%)si costurile obligatorii continua sa se ridice. In final, bursieriipierd 1% din puterea de cumparare si 4% incepind cu 2001. »_Sursa: Proiectul de lege finante 2009_Victoria impotriva guvernului va necesita o alianta a tuturorcelor implicati in educatia nationala, de la unuversitate la scoala elementara:profesori ,cercetatori, studenti, liceeni, familiile si parintii elevilor.Trebuie urmat exemplul liceenilor care au ramas mobilizati pinala sfirsit, uniti in dorinta noastra de a pune capat acestei legi deoarecenebunia lui Pécresse demonstreaza nu serveste decit la demobilizareacimpului nostru.EVENIMENTEVE - platforma electronicăde diseminare şi deexploatare a rezultatelorComisia Europeană a creat un nou instrumentonline pentru un acces uşor la rezultatelesi detaliile cu privire laproiectele finantate de UE în domeniileeducatiei, culturii, tineretului si cetatenieiPlatforma EVE ( Espace Virtuel d'Échange) a fostlansata oficial de catre Comisarul european Ján Figelpe data de 2 martie 2009, la o conferinta insotita de oexpozitie despre proiectele creative si inovatoare finantatede UE.EVE este o platforma electronica de diseminaresi de exploatare a rezultatelor proiectelor si programelorpuse in aplicare de catre Directia Generală Educatie siCultura. EVE este la dispoziţia beneficiarilor de proiectedin programele comunitare „Invatare pe tot parcursulvietii”, „Cultura”, „Tineret in Acţiune”, „Europa pentru cetateni”,pentru a avea vizibilitate pe site-ul Uniunii Europene.Caracterul inovator al platformei EVE este dat deprezentarea in acelasi loc virtual a proiectelor desfasuratedin bugetul mai multor programe comunitare,oferind utilizatorilor o imagine centralizata a majoritatiiproiectelor finantate. EVE se va imbogati cu mai multeinformatii pe masura ce se vor derula proiectele si coordonatoriide proiect vor introduce progresele inregistratesi rezultatele obtinute.Pagina EVE:http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/eve/about_en.htmPunctul de Contact Cultural al Romanieiinfo_c2k@eurocult.ro , www.cultura2007.roCentrul de Consultanta pentruPrograme Culturale Europenestr. Barbu Delavrancea 57, sector 1, Bucuresti, 011353Tel / fax: 021 316 60 60; 021 316 60 61E-mail: info@eurocult.roWeb: www.eurocult.rowww.oglindaliterara.ro 4537


BULETIN A.R.P.CUM ÎNCEPE LICHIDAREAUNUI POPOR?Dr.Napoleon SAVESCUSchimbarile survenite de-a lungul mileniilor pe planetaPamint au marcat viata , existenta stramosilor nostrii, a poporuluinostru Carpato-Dunarean, dar spiritualitatea, tehnologia,continuitatea noastra multimilenara in acest spatiu, nuare dreptul nimenea sa ne-o conteste, aceasta fiind o crima,un act de inalta tradare sau de iresponsabilitate civica fata depatria si poporul nostru.Cum incepe lichidarea unui popor?Se incepe prin a-i sterge memoria: ii distrugi cartile,cultura ,religia , istoria si apoi altcineva ii va scrie alte carti,ii va da alta religie ,alta cultura ii va inventa alta istorie (de originelatina, greaca, slavica, dupa momentul politic). Intre timppoporul incepe sa uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar ceidin jur il vor uita si mai repede; limba nu va mai fi decit unsimplu element folkloric, care mai devreme sau mai tirziu vamuri de moarte naturala. Noile forme "istorice" vor aduce elementesi simboluri noi de adoratie care le vor indeparta pecele vechi. Din vechiul strat spiritual vor ramine undeva la unetaj inferior al cunoasterii numai citeva expresii, traditii, impresii,fragmente de nume de localitati, munti si ape, fara uninteles aparent. Formele vechi care cindva au ocupat valentatranscendentalului, vor fi deplasate de formele noi care vordicta componenta si functia "noului popor". Asa s-a intimplatsi la noi ! Dacia a fost cotropita de trupele "internationaliste"ale lui Traian in proportie de numai 14% si pentru o perioadaistorica foarte scurta, de 165 de ani.86% din teritoriul Dacieinu a fost calcata de picior de legionar roman. Este greu decrezut ca intr-o asa scurta perioada istorica dacii sa fi invatatlatina, fara ca pe 86% din teritoriul lor sa-i fi intilnit pe soldatiiromani. Dar daca nu de la romani au invatat dacii latina,atunci de la cine - se intreaba aceeasi demni urmasi ai luiTraian?Herodot relateaza ca, cel mai numeros neam dinlume, dupa indieni, erau tracii. Iar Dio Casius: "sa nu uitamca Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebalau fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci". Faptulca dacii vorbeau "latina vulgara", este "un secret" pe carenu-l stiu numai cei ce refuza sa-l stie.Daca astazi se considera ca 95% din cunostintele acumulatede omenire sunt obtinute in ultimii 50 de ani, savedem cum si notiunile noastre despre istoria poporuluidaco-roman pot evolua. Cand nu de mult s-a publicat teoriaevolutiei speciei umane in functie de vechimea cromozomiala,s-a ajuns la concluzia ca "prima femeie" a aparut insud-estul Africii. Urmatorul pas urias a fost in nordul Egiptului,iar de aici spre Peninsula Balcanica si spatiul Carpato-Danubian.Cind profesoara de arheologie Marija Gimbutas, de laUniversitatea din Los Angeles, California, a inceput sa vorbeascadespre spatiul Carpato-Dunarean ca despre vatravechii Europe, locul de unde Europa a inceput sa existe, amfost placut surprins si m-am asteptat ca si istoricii nostri sareactioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai... tacere.Cartile Marijei Gimbutas nu sint traduse in Romania.Cindprofesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig in cartea "The Indo-european heritage ", aparuta la Nelson-HallInc.,Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europa, amileniului 5 i.d.H., cares-i avea locul in centrul Romaniei de4538www.oglindaliterara.roazi, sa nu fim mandri?Cind studiile de arheologie modernaa Universitratilor americaner ne indreptatesc sa ne situampe primul plan in Europa ca vechime, nu-mi este usor sa leraspund unor persoane care nu citesc nici ce spun, inteligent,altii despre noi si nici macar ce scriu eu. Studii impecabilecromozomiale, la nivel de mitocondrie folosind PCR(polimerase chain reaction), pot determina originea maternaa unor mumii vechi de sute si mii de ani. Cand am scris EpopeeaPoporului Carpato-Dunarean, m-am bazat pe astfel decercetari, dar si pe cartea unei somitati in domeniul preistorieiEuropei, D-l V. Gordon Childe, professor la Universitateadin Oxford, Anglia, caruia i se publica, in anul 1993, laBarnes & Noble Books, New York, "The History of Civilization"," The Aryans". El exploreaza intr-un mod fascinant origineasi difuzarea limbilor in Europa preistorica. Iar intrepaginile 176-177 publica si o harta aratand leaganul aryenilorin timpul primei lor aparitii si minune mare, spatial Carpato-Dunareaneste cel vizat. Cind roata, plugul, jugul,caruta cu doua, trei si patru roti apar pentru prima data inlume pe teritoriul nostru, dacic, cind primul mesaj scris din istoriaomenirii se gaseste tot pe teritoriul nostru, cind primiifermieri din Europa sunt descrisi pe acelas spatiu, intr-o perioadacind Anglia abia se separa de continent si din peninsuladevenea insula - 6,500 d.i.H., (vezi John North, "A newinterpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, HarperCollins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York,10020, Chronology), nu-ti vine a crede ca tocmai cei pentrucare aduni aceste informatii formidabile despre poporul sispatiul pe care il ocupa tara noastra, te deceptioneza.La Primul Congres International de Dacologie,din anul2000,de la Bucuresti, dl.profesor doctor in istorie AugustinDeac ne vorbea despre Codex Rohonczy, o cronica daco-romaneasca,insumand 448 pagini, scrisa in limba romanaarhaica, "latina vulgara"cu alfabet geto-dac.Pe fiecare pagina se afla scrise circa 9-14 randuri. Intext sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, careprezinta diferite scene laice si religioase. Directia scrierii estede la dreapta la stanga si textul se citeste de jos in sus. Descoperimca in bisericele vechi, daco-romanesti, cultul ortodoxse exercita in limba "latina vulgara", chiar pina in secoleleXII-XIII, cand s-a trecut la oficierea cultului in limbile greacasi slavona. Codexul cuprinde mai multe texte, ca Juramantultinerilor vlahi, diferite discursuri rostite in fata ostasilor vlahiinaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, oCronica privind viata voievodului Vlad, care a condus Vlahiaintre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, condusi de Vladasupra pecenegilor, insotit de note musicale etc.Atunci te miri si te intrebi: " de ce institute de specialitatealeAcademiei Romane au ramas pasive la descoperireasi descifrarea acestui document istoric, scris in limba dacoromana,latina dunareana" intr-un alfabet geto-dacic existentde milenii, cu mult inaintea celui latin al romanilor. Dar, dupaorientarea ideologica ce o au, cei sus amintiti, ar fi preferat caacest diamant sa nu se fi descoperit. Academia Romana arfi trebuit sa organizeze o mare sesiune stiintifica cu caracternu atit national, cat international. Dar, si ei la fel ca si "romaniiadevarati", vajnicii urmasi ai lui Traian de la Deva si JudetulHunedoara, arata ce inseamna sa-ti dispretuiestistramosii, trecutul, neamul, patria si poporul .Faptul ca NOI suntem stramosi tuturor popoarelor latinesi nici decum o ruda marginala, abia acceptata, ar trebuisa ne faca sa ne mandrim si nu sa cautam contra argumente.Noi vom continua sa facem dezinteresat aceea ce institutiileabilitate ale statului romin, care traiesc din bani publici, nufac.


O antologie literarăLa iniţiativa scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, cu ajutorula numeroşi sponsori din judeţele Vrancea, Bacău şi Galaţi aapărut la Editura Valman din Râmnicu-Sărat (în acest an) o mai multdecât interesantă mitologie literară care „a urmărit să cuprindă înspecial pe scriitorii vrânceni care au publicat de-a lungul timpului înrevista „Oglinda literară”, publicaţie fondată şi ea de către inimosulşi neobositul Gh. Andrei Neagu (ca şi „Jurnalul de Vrancea”,„Gazeta vrânceană”, „Oglinda vrânceană” sau „Oglinda Moldovei”).Dintr-o „Precizare” care precede primele texte, aparţinând lui IonelBandrabur, mai aflăm că textele incluse în au fost în cea mai mareparte selectate de către autorii cuprinşi în volum (nu mai puţin de51), prezentarea acestora (în scurte C.V.-uri) aparţinând chiar lor,unii dintre ei nedorind acest lucru… Elementele de grafică incluseîn volum aparţin elevilor de la Liceul de artă Gh. Tattarăscu dinFocşani, clasa profesoarei Diana Tăicuţu.Numitul Ionel Bandrabur are publicate nişte „amintiri despreLucian Blaga” dar şi despre D.D. Roşca şi cum a reuşit să-lconvingă pe acesta să-l transfere de la Medicină la Filozofie. În„Plăcerea scrisului”, reflecţii memorabile asupra condiţiei scriitorului…„Poveşti” bine colorate şi rimate ne deapănă poetul Toma Barbăroşiefinalul ultimului poem „Stress” oscilând între retorică şicertitudine: „Şi eu mă-ntreb de ce atâta b lues?/ La parohie ceasulbate trei,/ O ambulanţă cară trei femei, / În veacul devenit tot maiobtuz.”… Tânăra Ludmila Bârsan, născută în Basarabia, actualmenteredactor al revistei „Junimea studenţească” din Iaşi neîncântă şi ne pune pe gânduri cu două eseuri: „A fi sau nu fi nebun”şi „Avangardismul ca experiment al perioadelor de tranziţie”… Şimai tânăra Diana Blănaru – tot din falanga basarabeană -, pasionatăde literatură, „urmăreşte să se autodepăşească”, mostre delucru fiind două povestiri foarte scurte, „Sfera neagră” şi „Vulturul”…Tot din Basarabia vin şi Victor Bour (cu o proză trezind în cititor amintiricinefile… Mosfilm), Natalia Cebanu (ca şi Bour, deosebit depromiţătoare), Tatiana Cerneţchi, Aliona Muntean, poate şi alţii dintrescriitorii tineri fără date biografice prezenţi în antologie… Un poetşi… un profesor deosebit de lucid se arată a fi Carmina Corbeanu.Iată-i poemul „Profesorul către elev”: „Ţi-am modelat sufletul / dinoglinzi / pentru propriul meu chip / am greşit, / pentru că, / iată, fiinţamea / este reflectată haotic, / iar tu te-ai pierdut / de tine”. Deremarcat şi curajul iniţiatorului în ceea ce priveşte tinerii scriitori,dându-li-se încredere şi punându-i pe picior de egalitate cu scriitoriiconsacraţi, Vrancea anunţându-se ca un adevărat pol al literaturiiromâne prezente şi viitoare (nu vom vorbi aici despre istoria literarăa vrâncenilor)… O regăsim pe mai vechea noastră cunoştinţă CosminDragomir (laureat al unui concurs de literatură organizat decătre instituţia noastră), la fel de srinţer al condeiului, facem cunoştinţăcu prozatorul Cătălin Boacnă (împărtăşindu-ne din tainelelivezilor), cu poetul şi prozatorul Loriean Carşochie (stabilit în Italia,autorul unui gogolian „Fruct al pământului”, de un haz nebun şideloc pudibond)… Muzelor tinerilor mai datorăm o deloc „Nuvelăratată” a lui Petru Fiştoc (şi nu numai, putând să adăugăm şi nişte„Fotografii”), povestirile scurte ale Gabrielei Mocanu, poezie juvenilfeministă (dacă ne luăm după acest fragment de poem semnatSofia Ganea: Suma părţilor tale, femeie, / este o peşteră / cu apeşi rădăcini de gheaţă / în care / bărcile cu buze de bărbat / sesfarmă!”), proză în toată puterea cuvântului semnată deja consacratul(deşi a debutat abia în 2006 în volum, cu prima parte a romanuluide neuitat „Borta”) Gheorghe Mocanu şi proză surprinzătorde matură la o tânără precum Mihaela Prodan (dar şi o cronică decarte de aceeaşi autoare, intitulată frumos „Noaptea”, ŞtefaniaOproescu şi Micul Prinţ în „Singurătatea nisipului”). Seducătoare,şi nu neapărat prin exotismul subiectelor, sunt prozele lui CarmenSăpunaru, stabilită momentan în Japonia, împrumutând câte cevadin simplitatea … complexă a culturii Imperiului Soarelui. Exemplugrăitor: „pe stradă mergea o inimă”… Se adaugă la categoria tiner-Nota bene(articol preluat din revista Dunărea de Jos)A.G. SecarăCONSEMNAREilor prozatori Alina Tătaru şi Arthur Toth…Borgesiană, adică superbă este „Povestea lui Etana”,semnată Ioan Dumitru Denciu (ei, hai, să nu folosim cuvinte mari:pe gustul meu) în rândul prozatorilor de forţă (necunoscuţi mie pânăacum) putând fi încadraţi Lili Goia, Virginia Paraschiv, Doina Popaori Mariana Vicky Vârtosu, care încheie paginile antologiei cu oproză memorabilă intitulată „Între gânduri, un cal portocaliu”, GheorgheAndrei Neagu este prezent, în continuarea bunei tradiţii aprozei scurte româneşti, cu trei texte: „Iazul”, „Decoraţia” şi„Oaspetele”. „Iazul”, o mostră de proză lirică, ca şi „Oaspetele”, întrunfel aparte, un requiem senin pentru copilărie. De un comic amar,aproape neorealismul primelor filme ale lui Fellini, este „Decoraţia”.Un veteran de război, dintr-un sat oarecare, este luat de o maşinăneagră (semn rău pentru vecini!...) Nu este însă arestat, ci luat pentruo manifestare importantă pentru politruci: acordare de decoraţiiîn municipiul de reşedinţă de judeţ. De întors nu-l mai întoarce nimeniacasă iar la faptul că nu avea bani la el de transport nu segândise nimeni. Ajutat de directorul şcolii din sat se întoarce şi constatăcă vecinii deja îi tăiaseră porcul şi, neclar, poate şi găinile. Nuse supără ci… participă la petrecerea încinsă ad-hoc.Dintre ceilalţi poeţi publicaţi nu îi uităm pe Ala Murafa(parcă nehotărâtă: „Uneori / omul nu se naşte / în patria sa.”), ŞtefaniaOproescu (care a debutat în anul 1991 într-o revistăgălăţeană; mult mai substanţială decât precedenta:”Viaţa, o spaimăscurtă / ca un pumn de grâu / răsturnat din greşeală / pe masa luminii”),mult regretatul Dumitru Pricop („Nu voi pleca fără să iau cumine / O insulă de lacrimi şi de vis / În care mi-am zidit întreagalume”), Nicolae Sandu (descoperitor al unui „Cimitir al poeziei”: „existăun cimitir / al poeziei / un loc anume / unde se înmormânteazătoate gândurile / care vin / peste noapte / în cuvânt”), Rodica Soreanu,Paul Spirescu (despre al cărui ultim volum, dar nu cel din urmă,am scris în numărul trecut al revistei noastre), Gheorghe Suchoverski,Constanţa Cornilă, Alexandru Drilea (… vinovat că scriu/ cu cioburi de strigăt / iubirile mele sunt deoparte / în gara singurătăţii…”), Constantin Duşcă (un adept al poemelor concise), religiosulConstantin Ghiniţă (care a debutat în 1961 în cotidianulgălăţean „Viaţa nouă”, poet despre care scrie în antologie VirgilRăileanu, într-un portret memorabil), Ionel Marin (de la a cărui debuteditorial s-au împlinit în acest an 10 ani). Poetul Ion Micheci alegesă publice o „Poveste”.Spiritul revistei „Oglinda literară” (una dintre revistele afirmatepe bună dreptate în ultima vreme, prin calitate şi constanţă)este viu şi în această antologie, polemizând şi polenizând (şi) florilemâniei noastre, a tuturor… E de ajuns să amintim interviul acordatde către Liviu Ioan Stoiciu („literatura română s-a provincializatîn totalitate”) ori „scrisorile pierdute” ale lui Virgil Panait, demonstrândcă în lumea politichiei literar-culturale româneşti chiar existăo opoziţie… binevenită faţă de o putere care se justifică deseori dar,ca orice altă putere, într-o democraţie, are dreptul să fie şi criticatăpentru slăbiciuni … inevitabile.Interesante şi ciudate (dintr-o anume perspectivă) studiilelui Adrian Botez, extinse din lucrarea în manuscris „Ion Luca Caragiale”– Revelaţia antidharmei şi antidemiurgice”. Mircea Dinutz aales pagini de istorie şi portretistică literară iar Sorin Francu semneazămemorialistică „teatrală” dar deloc… cabotină (despre EmilBotta, Leopoldina Bălănuţă…). Gabriel Funica dă un recital de publicisticăşi cronică literară, în rândul istoriilor literare putând fi incluseşi materialele lui Dumitru Huţanu… Florin Paraschiv scrie despre„Thomas Mann şi plastica”, Eugen Stoianof oprindu-se la „particularităţiale creaţiei artistice locale”.Nu în ultimul rând, epigramele sunt cinstite de către SavaFrancu şi Ion Săracu.Nu putem decât să felicităm pe vrânceni pentru realizarealor, o carte de vizită Vrancei literare care o onorează. Şi nu sunt cuvintede complezenţă…www.oglindaliterara.ro 4539


BLOC NOTESO frântură din rostirea cuvintelor -Andrei PAŞCANu mă aflu la prima întâlnire cu poezia lui Andrei Paşca,l-am întâlnit alături de alţi scriitori sătmăreni în antologia “Cuvinte dinNord – 2004”, apoi, i-am întâlnit creaţiile sale printre manuscriseletrimise de alţi tineri condeieri la concursul interjudeţean de poezie“În dulcele stil... modern” – ediţia 2007, organizat de Asociaţia Scriitorilorde Nord Vest Satu Mare. Atunci şi acum am convingerea căactul poetic a lui Andrei Paşca face parte din acel amplu procesludic, făurit cu o lejeritate aparte, lipsit de ezitări, matur, cu o mişcaredezinvoltă şi neconvenţională, abordând, de la “ora naşterii”, marileprobleme ale lumii înconjurătoare într-o viziune personală.Problema dominantă din majoritatea poemelor cuprinse înprezenta carte este cea a eului interior, conjugată cu toposul “cuvintelordespicate”, şi totuşi poetul are puterea de a învinge aceaobsesie: “mai am destulă / candoare / să stau aşezat / la masă /doar eu şi cu mine”. Din când în când pune în cumpănă ambivalenţaindentităţii / text asupra căruia planeză uneori neîncrederea: “celorcare m-au minţit / încă de la naştere” (Limpede). Lirica lui AndreiPaşca ne mai prezintă o parte din dramaticele căutări de sine pescările singurătăţii umbrite de speranţă: “o pată de lumină / îmi sunt/ risipită-n eter / între pământ şi cer / eu mie-mi sunt / o mare cuadânc / de simţire / tată-mi sunt / şi frate / şi mire”. (Eu mie-mi sunt)Poetul pare a fi o frântură din rostirea cuvintelor, pe carele alege cu grijă, o grijă zăvorâtă sub semnul întrebărilor acestorvremii: “Închid / într-un cuvânt / rotund / rana unui veac”, după carediscursul său se îndreaptă fără nicio ezitare spre nota testamentarăîncărcată de o firească naturaleţe, la fel ca înaintaşii lui: “las cuvinteleurmătoare / vigoarea / altor semne / de-ntrebare”(Testament) Fiecare cuvânt geme sub încărcătura plină de semnificaţiiprevizionare: “Acum ştiu / mă voi stinge / la dreapta / sau lastânga ta // Doar lacrimile mele / îţi vor răcori rănile / de lut împovărat”(Pentru cel răstignit) Momentulpur al unui ritual descoperit,are puterea de adeclanşa fără să forţeze barierascriiturii, poeme scrise cu substanţăprin intermediul căruiacititorul poate să aleagă “întrezei şi diavoli”, autorul motivânduse:“am zidit columna poetului”Aurel Pop(Cu îngăduinţă)Mă aşteptam ca tematica volumului să cuprindă mai multepoeme înscrise în sfera erosului, dar, surprinzător, poetul ştie binesă-şi strunească stările interioare încât “Dorinţa / să se zbată / întrupurile noastre / ruinate de împotrivire” lăsând doar “sângele / sămai poarte / vina ultimelor / îmbrăţişări” (Trădarea crinilor). Creaţiapoetică a lui Andrei Paşca stă comprimată în versuri încărcate desensuri, oglindită cu intensitate în versuri scurte, provocând cititorulla meditaţie: “Sunt de acum / ca timpul de bătrân / cu lumina stinsăngene / ca şi cum ar fi nins / de-o aripă nevăzută / cu pene” (Paznicde far) Surprinzătoare sunt rimele unor versuri extrem de scurte,care duc poezia în aparenţă spre simplitate, dar tematica abordatăcreează cititorului prin lecturare o întoarcere în timp, într-un spaţiuîncărcat de legende: “În depărtare / plânsul Anei / cu lacrimi desânge / cu trupu-i / ce între ziduri strâmbe / se frânge” (Ana)Poet al căutărilor unui timbru personal, Andrei Paşcamizează pe forţa de pătrundere a cuvintelor printr-un echilibru constantîn raport cu propriile sale experienţe, iar modelele sunt cultivateuneori cu discreţie, în aşa fel încât versul să transmită cititoruluipura rodnicie poetică.Dacă aveţi prieteni în NouaZeelandăDragi cititori,Centrul Cultural Roman din Auckland (CCRA), care editeazarevista “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda” si are sub ingrijire siBiblioteca “Vlad Musatescu”, va invita sa participati la una dintrecele mai importante actiuni de promovare a tarii noastre desfasuratepana acum in Noua Zeelanda.Duminica 29 martie 2009, CCRA va invita la Standul 38 dincadrul Auckland International Cultural Festival, ce se va desfasurain War Memorial Park, Wesley, Mt. Roskill, intre orele 9.00am –5.00pm.Actiunea noastra se va chema “Learn about Romania - FamousRomanians” si va invita atat pe dumneavoastra cat si pe totiprietenii kiwi sau de alte nationalitati sa aflati cele mai importante lucruripe care le-au realizat romanii cei mai cunoscuti in afara granitelortarii.Si este vorba despre panourile in culori care ii reprezinta peConstantin Brancusi (unul dintre cei mai importanti sculptori din istoriaomenirii), pe Gheorghe Zamfir (cel mai indragit naist de pe planeta),pe George Emil Palade (detinator al Premiului Nobel infiziologie si medicina), pe vestita noastra gimnasta Nadia Comaneci,pe temutul dar foarte cunoscutul Vlad Tepes, pe dictatorul Ceausescusau pe rapsodul inimilor noastre, George Enescu.De asemenea, sunteti invitati sa votati dupa un sistem foartesimplu, numai dupa ce ati citit totul despre cei mentionati mai sus,precum si despre inventatorul insulinei (profesorul Nicolae Paulescu),despre cel mai indragit fotbalist al romanilor (Gheorghe Hagi),despre tenismenul numarul 1 al Romaniei (Ilie Nastase), dar si despreAna Aslan, Henri Coanda, Alexandra Nechita, O-Zone, samd.Toate informatiile sunt in limba engleza. Special pentru acesteveniment, echipa „Pagini Romanesti in Noua Zeelanda” a editatprimul numar al revistei in limba engleza (care poate fi lecturat si datmai departe catre toti prietenii de alte nationalitati), in care puteti4540www.oglindaliterara.rociti 20 de pagini despre aceasta actiune si despre cei mai reprezentativiromani propusi spre votare..Si nu in ultimul rand, mititeii romanesti se vor afla din nou petaraba, pentru a va face lectura si mai placuta (din vanzarea micilorsperam sa putem face si o mica donatie catre Scoala Romaneascadin Auckland). Haideti sa il alegem impreuna pe cel maifaimos dintre romani si sa ne popularizam tara si oamenii sai ceimai importanti!De asemenea, mentionam ca si Asociatia Doina participa cuun stand in cadrul festivalului (va asteptam la urna de votare de laPRNZ), unde sunteti asteptati sa gustati bucate romanesti si sa admiraticostume traditionale din tara noastra.Va asteptam asadar sa invatam impreuna despre Romania sisa il votati pe cel mai faimos roman al tuturor timpurilor la Stand 38„Pagini Romanesti in Noua Zeelanda”!Echipa de organizareCentrul Cultural Roman din Auckland / Pagini Romanesti inNoua Zeelanda / Biblioteca Vlad Musatescu din AucklandIata si textul in limba engleza pe care il puteti trimite tuturorcelor interesati, impreuna cu revista atasata:“Romanian Pages in New Zealand” is the only Romanian magazinein New Zealand, with more than 410 subscribers and is anintegral part of the “Romanian Cultural Centre” from Auckland,which includes also the first Romanian library in NZ “Vlad Musatescu“(contact: romanianpages@yahoo.co.nz).The magazine is edited by Adina and Cristi Dumitrache (Romanian-Kiwi’s),with the help of their contributers and special columnistsfrom all over the world: New Zealand, Romania, France,United States of America, Holland, Germany, Republic of Moldavia,Canada, Australia or Sweden. This is the first issue in the history ofthe magazine published only in english and it’s dedicated to AucklandInternational Cultural Festival 2009, sponsored by AucklandCity Council.This press campaign is called “Learn about Romania: FamousRomanians“. You are invited to Stall 38, Sunday 29 March 2009, toeat Romanian traditional food, learn, read and vote for “The MostFamous Romanian“.. Enjoy! Please see the magazine attached...Romanian Cultural Centre from Auckland


Spectacolul E doar sfarsitullumii, regizat de Radu Afrim,este marcat de spectre si de numeroaseprezente aflate intr-oanumita stare de vulnerabilitate.Fiecare scena se afla sub semnulunei atmosfere mortambule,spectatorul avand la un momentdat impresia ca punctul zero semanifesta cel mai clar intr-unspatiu neutru, dinamizat deproiectii video nostalgice – imaginidin natura, imagini cu jucariicolorate, pasari, etc. Aparentanevrotica de bine constituie pentrumoarte unica modalitate prinTudor Petcucare ea poate prinde cheag.Louis, personajul principal al piesei,stiind ca nu mai are mult detrait se intoarce in sanul familieisale. Monologul de inceput evidentiaza confruntarea cu moartea,pregatirea pentru impacarea cu o viata aflata la sfarsit de drum. Dinpunct de vedere stilistic, E doar sfarsitul lumii se concretizeaza introserie de dialoguri care ascund de fiecare data cate ceva si carecauta parca sa aceentueze eterogenitatea conditiei umane. Ceeace nu se spune prezinta maximum de importanta pentru ca numaiin acest fel personajele reusesc sa dea seama de ideea de paroxiesi de disperare in fata mortii. Altfel spus, ar putea fi vorba de o anumitafrica in fata mortii, dar o frica reglementata prin dorinta de amaterializa chiar si cele mai ascunse ganduri tocmai pentru a scapade propria conditie in confruntarea cu absurdul vietii.In spectacol se vorbeste in gol, se spun aceleasi cuvinte,se relateaza aceleasi intamplari, ca si cum numai ele ar puteaumple vidul in care simtim ca ne cufundam din ce in ce mai mult.Rolul mamei lui L ouis (Rodica Mandache) este acela de a povesticum isi petrecea ea in trecut duminicile impreuna cu copiii sai, nostalgiceleduminici in sanul familiei. Sora lui Louis (Paula Niculita) isiface cunoscuta dorinta de a pleca de acasa, isi aduce aminte defrumusetea fratelui ei si vorbeste permanent de vederile pe care leasteapta de la el, de nerabdarea de a-l mai vedea inca o data dupaatatia ani de despartire. Sotia fratelui lui Louis (Antoaneta Zaharia)vorbeste numai despre familia ei si despre fericirea care o vitalizeaza,manifestandu-si in acelasi timp regretul ca Louis nu-l poatevedea pe nepotul sau, nepot care ii poarta numele. Golul cel maresau mai bine zis starea de neant este sintetizata cel mai bine princonstanta din spectacol, transpusa de Radu Afrim printr-un montajal mortii, care poate fi perceputa ca o suma a tuturor golurilor. Inaintede toate vorbim de un gol fizic – cel al absentei lui Louis,aceasta absenta marcand-o din plin pe sora lui, Suzanne dar decare are atata nevoie fratele lui, Antoine (Mihai Smarandache), pentrua scapa de sentimentul vinovatiei ca nu-l poate iubi. In al doilearand, vorbim de un gol verbal – adica o vorbarie in zadar care nureuseste nimic altceva decat sa intareasca certitudinea ca nimeninu cunoaste nimic cu adevarat ceva despre celalalt, existenta tuturoraflandu-se sub domintatia starilor dilematice si a orizonturiloraporetice. Iar in final, ne confruntam cu o anumita greutate emotionalaa golului, adica cu o senzatie de epuizare care este transmisacat se poate de clar prin toate disputele si parasirile dinspectacol. Neantul, incapacitatea de a scapa de sfarsit, dorinta deintoarcere in propriul trecut, incercarea de detasare de viata si degreutatile ei, nevoia disperata de satisfacere a tuturor instinctelorconstituie tehnica prin care Radu Afrim cauta sa creeze ceva inedit,specific jocului de scena contemporan.In ceea ce priveste sfarsitul spectacolului, acesta din urmaisi gaseste temei in special in refulari sexuale care iti creeaza impresiaca mai viu decat atat nu ai cum sa fii. Pe de alta parte, in Edoar sfarsitul lumii finsh-ul se simte in tot ceea ce se spune, infiecare gest dar mai ales in tacere. Totusi, este doar un sfarsit. Darin spatele acestui sfarsit se ascunde mult mai mult. Se ascunde oviata pe care ai trait-o iar timpul nu-ti da posibilitatea de a-l opri pentrua indrepta ceea ce o data ai gresit. Pare mult mai simplu sa neascundem dincolo de aparente si sa ne cufundam intr-o permanentauitare de sine. Nu conteaza cum traiesc si ce fac, importanteste sa renunt la constrangerile morale si ale ratiunii daca vreau saevadez din aceasta stare de frica fata de sfarsitul vietii. In acest felincercam practic sa sfidam sfarsitul chiar daca noi nu avem nici oposibilitate sa sfarsim sfarsitul. Si pentru ca tot s-a adus in discutieCULTURASpectacolul E doar sfarsitul lumii – o evaluare a confruntarii cu moarteaproblema incercarii de sfida sfarsitul inevitabil, in spectacol acestaspect este accentuat cel mai clar prin prezenta cabaretului caremanifesta un foarte mare grad de cinism. Despre acelasi lucru vorbimsi atunci cand ne referim la jocul cu capetele de papusi. Afrimincearca sa creeze aceasta punte de legatura intre nevoia de viatasi apropierea iminenta a mortii. In orice caz, mesajul central al spectacoluluiE doar sfarsitul lumii pe care am putea sa-l developam arfi urmatorul: nu stim ce este viata, stim in schimb ca moartea esteinevitabila, dar pentru a avea senzatia ca putem sfida sfarsitul trebuiesa facem cunostinta cu toate formele de viata si sa ne eliberamde sclavia prejudecatilor. In acest spectacol avem de-a faceasadar cu un soi de hedonism cirenaic care ne ideamna sa gustamdin toate placerile pentru ca doar o viata avem de trait si nu putemfi siguri ca dincolo de moarte mai urmeaza si altceva.Teatrul OdeonE doar sfarsitul lumii de Jean-Luc LagarceTraducerea: Eugenia Anca RotescuUn spectacol de Radu AfrimCu: Cristian Balint, Paula Niculita, Mihai Smarandache, AntoanetaZaharia, Rodica Mandache, Meda Victor, Adrian Draganescu, BogdanAlexandruScenografia: Mihai PacurarVideo: WonderboySpectacolul Don Quijote: o evaluare aconstiintei europeneSpectacolul Don Quijote, in regia lui Dan Puric, reprezintaprobabil unul dintre cele mai de succes spectacole din cel putin ultimii15 ani. El are o adevarata reputatie internationala, fiind prezentatin sase capitale europene (Berlin, Londra, Bruxelles, Madrid,Paris, Viena) precum si in orasul natal al lui Cervantes, Alcala deHenares.„Este primul turneu pe care eu, ca artist, il fac in conditiiprofesioniste”, a marturisit Dan Puric, care si-a facut cunoscutespectacolele sale anterioare in 36 de tari.Don Quijote, a carui premiera a avut loc in 2005, adicaatunci cand s-au implinit exact 400 de ani de la publicarea primeiparti a capodoperei lui Cervantes, este prezentat de catre Dan Puricintr-o tripla ipostaza: regizor, scenarist si interpret al rolului principal.Rolul Dulcinea este atribuit Ileanei Olteanu, rolul lui Sancho Panzaeste improvizat de Constantin Dinulescu, iar costumele intregiitrupe, in a carei componenta intra peste 20 de oameni, sunt creatiaDoinei Levintza.Insa, pentru a ataca miezul problemei, ar trebui sa nepunem inainte de toate fireasca intrebare: de ce ar trebui sa consideramca spectacolul Don Quijote merita sa fie vizionat? Pentru ca,parafrazandu-l pe Dan Puric, „prezentarea spectacolului Don Quijoteare in Europa o dimensiune politica, una artistica si una morala.Este un act de politica culturala, un act artistic care lumineazafata neintinata a tarii.” Este vorba de un Quijote plecat din carte,care trece pe langa noi, ca unica posibilitate de mantuire a sufletelorintr-o civilizatie acoperita de valul agnosticismului hedonist si alpansexualismului dizolvant.Acest Don Quijote se poate plia cu usurinta, facand trecereade la step la arte martiale, la dansuri populare romanesti. Introlume vazuta prin ochii lui Don Quijote barierele de cultura suntdepasite, fiind vorba in acest sens de o unitate intre sufletele oamenilorde pretutindeni.Spectacolul Don Quijote prezinta un limbaj teatral care nuse raporteaza nici la zona clasica a teatrului romanesc, nici la zonaexperimentala, nici la teatrul-dans care s-a conturat din ce in ce maipregnant in Occident. Cand ne referim la Don Quijote, ne referim inprimul rand la un nou concept de teatru, fapt in virtutea caruia gradulde accesibilitate este universal. Mesajul pe care Dan Puric dorestesa ni-l transmita prin Don Quijote este unul crestin in esentasa, nu sub aspectul oportunitatii, ci ca unica solutie de salvare. Iarmesajul crestin este prin excelenta unul universal, tocmai de aceeanu cunoaste limite.Plecand de aici, sa ne gandim, asa cum insusi Dan Puricne indeamna, la drama lui Don Quijote (si poate, de ce nu, si a luiCervantes), de a fi ramas izolat intr-o Europa Occidentala. Totusi,Don Quijote a reprezentat ultima voce crestina a Occidentului, sipentru acest motiv spectacolul oferit de Dan Puric ne ofera o perspectivade ansamblu asupra necesitatii de a aspira la o societateexonerata de fiziologia utilitarismului occidental.www.oglindaliterara.ro 4541


PARODIILUCIAN PERŢANira CostalecoEa(din ,,Oglinda literară” nr. 87/2009)şi iată cum poezia se încolăceşte,ca o şerpoaică albă,în jurul unui colegiu din Tecuci –şi iată cum creşteîn fiecare elevă, ca o floare de nalbă,şi cât ai zice peşte,toate prind a scrie şi-a scriebileţele, scrisori, poezie –numai ea ,Sonia Marmeladova,scrie un romancu speranţa că-l va publica în viitorşi va scoate un bansă-şi cumpere un motor!Nicolae CabelInvocare(din ,,Oglinda literară” nr. 87/2009)o, voi, aceiaşi nesătui actori,o, voi, de fum, sfielnici figuranţi,v-am spus nu lânceziţi de mii de ori,treceţi la treabă, locului nu staţi!că iată, vine iarăşi înserarea,ca o cometă-n cuşcă de păcat,şi-s disperat că nu-i gata filmareaşi stă să plouă şi . . . m-am săturat!mă duc şi mă arunc în iarba crudă,că Domnul vede, ruga mi-e-n zadar,cum nu vrea nimeni parcă să m-audă:hai mai băieţi, măi, înc-o dublă doar!Cristian NeaguFugar ce sunt(din ,,Oglinda literară” nr. 87/2009)Mi-am privit în urmă scrisulŞi-am izbucnit în plâns, deodat ` . . .E drept, mă bântuia şi râsul,Dar pradă lui nu m-am lăsat.Sentimental cu recidive,Nostalgic toată viaţa mea –Sunt suficiente-aste motiveDin poezie de-a pleca!Şi-o să mă pierd în proza vieţii,Dezamăgit şi panicat . . .Sânt încă-n floarea tinereţii,Opriţi-mă, că e păcat!Al. Florin ŢeneVersurile din monitor(din ,,Oglinda literară” nr. 87/2009)Nici nu a bătut bine orologiul de la PrimărieCă eu mi-am şi deschis un ochi, apoi pe celălalt,Am deschis fereastra, şi, pe cerul de hârtie,Am văzut că cineva mi-a şters poemul visat.Nu mi-a fost uşor să scriu versuri pe cerŞi acum iată că cineva mi le-a şters—Cred că voi scrie de aceea doar în ,,Curier”,Singura publicaţie care nu-mi şterge vreun vers !GEORG TRAKLBǎiatului ElisElis, când mierla cheamǎ în neagra pǎdure,Sǎ ştii cǎ e sfârşitul tǎu.Buzele tale sorb rǎcoarea albastrǎ a izvorului de munte.Lasǎ, dacǎ fruntea ta potolit sângereazǎStrǎvechi legendeŞi tâlcul tainic al zborului de pasǎre.Dar tu strǎbaţi cu pas vǎtuitNoaptea ce-atârnǎ plinǎ de ciorchini purpuriiŞi braţele ţi le mişti mai frumos în albǎstrime.Sunǎ rǎsuraUnde-s ochii tǎi de lunǎ.O, Elis, ce mult e de când ai murit !Ţi-e trupul o zambilǎÎn care un schivnic îşi înmoaie degetele de cearǎ.Tǎcerea noastrǎ-i un hǎu negruDin cre iese uneori o vietate blajinǎCe pleoapele grele şi le coboarǎ uşor.Picurǎ pe tâmplele tale o rouǎ neagrǎ –Ultimul aur al stelelor prǎbuşite.Cântec de searǎSeara, când umblǎm pe cǎrǎri întunecateNe rǎsar în faţa palidele noastre fǎpturi.Când însetǎmSorbim apele albe ale iazului,Mierea tristei noastre copilǎrii.Rǎposaţi, ne odihnim în umbra socului,Privim pescǎruşii suri.Nori de primǎvarǎ cresc peste oraşul sumbru,Care tǎinuieşte preaînǎlţatele vremi ale cǎlugǎrilor.Când îţi prindeam mâinile subţiriLin deschideai în tǎcere ochii rotunzi.E mult de-atunci.Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletulApari, tu, albǎ, în peisajul de toamnǎ al prietenului.Cântec de soare-apuneO, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului:Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurgŞi pline de umilinţă urmau sălbăticiunea roşie, floarea verdeŞi izvorul gângăvind.O, străvechiul ţârâit al greierului decasă,sânge înflorind pe altarul jertfeiŞi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.O, voi cruciade şi aprinse muceniciiAle cărnii, căderea fructelor de purpurăÎn grădina serii pe unde în vremi de demult treceau evlavioşiapostoli,Oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare.O, delicatul mănunchi de albăstrele ale nopţii.O, voi vremi ale tihnei şi ale toamnelor de aur,Pe când noi, călugări paşnici storceam struguri de purpurăŞi-n jurul nostru sclipeau colina şi pădurea.O, voi vânători şi castele; tihna serii,Când în chilia sa omul cugeta la cele drepte,Şi-n mută rugăciune se răsucea după capul viu al Domnului.O, amarele ceasuri ale decăderii,Când în ape negre priveam un chip de piatră.Dar cu strălucire îşi înalţă îndrăgostiţii pleoapele de argint:O seminţie. Din perne trandafirii se revarsă fum de tămâieŞi dulcele cântec al celor ridicaţi din morminte.traducere de Petre Stoica4542www.oglindaliterara.ro


Urmuz - Pagini bizareRECUPERĂRICu 15 intervenţii de Dan PerjovschiPentru fiecare lucrare de mari dimensiuni concep desenele înnişte carneţele care intră în buzunar. Pe ultimele pagini ale acestorcarneţele notez nume de oameni şi străzi, ce mai am de făcut, ce emusai să nu fac, ce să-mi aduc aminte, ce să uit. Fără să vreau,paginile astea au devenit „ceva” în sine, un limbaj original, jumatedesen / jumate text care se face sincer, fără ca eu să ştiu, artistic. Realitateaeste acoperită cu semne misterioase, mai greu de citit dinprima, absurde într-un colţ, exacte în celălalt.Toate pictogramele astea, care lasă loc mai multor interpretăridecît ce fac în mod obişnuit, reprezintă viaţa mea dintre 2003 şi 2008,sînt cele mai urmuziene desene ale mele.DanPâlnia şi StamateUn apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale,avînd terasă cu giamlîc şi sonerie.În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupatde o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strîns înfăşurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi,suportă un vas ce conţine esenţa eternă a „lucrului în sine”,un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinîndîn mînă o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş... Restul nu prezintă nicio importanţă. Trebuieşte însă reţinut că această cameră, vecinic pătrunsăde întuneric, nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică culumea din afară decît prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fumşi prin care se poate vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere alelui Ptolomeu, iar în timpul zi lei doi oameni cum coboară din maimuţăşi un şir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul in finit şi inutil...A doua încăpere, care formează un interior turc, este decoratăcu mult fast şi conţine tot ceea ce luxul oriental are mai rar şi mai fantastic...Nenumă rate covoare de preţ, sute de arme vechi, încă pătatede sînge eroic, căptuşesc colonadele sălii, iar imenşii ei pereţi sînt,conform obiceiului oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi,între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întîmplare.De aci, prin o trapă făcută în duşumea, se ajunge, din parteastîngă, în o subt-pămîntă ce formează sala de recepţie, iar din parteadreaptă, prin ajutorul unui cărucior pus în mişcare cu manivela, se pătrundeîntr-un canal răcoros, al căruia unul din capete nu se ştie undese termină, iar celălalt, la partea opusă, într-o încăpere scundă, cupămînt pe jos şi în mijlocul căreia se află bătut un ţăruş, de care se aflălegată întreaga familie Stamate...IIAcest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, dincauza nervozităţii excesive la care a ajuns de pe urma ocupaţiilor cele avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloidbrut, pe care apoi îl dă afară, fărămiţit şi insalivat, asupra uniculuisău copil, gras, blazat şi în etate de patru ani, numit Bufty... Micul băiat,din prea multă pietate filială, prefăcîndu-se însă că nu observă nimic,tîrăşte o mică targă, pe uscat, în vreme ce mama sa, soţia tunsă şi legitimăa lui Stamate, ia parte la bu curia comună, compunînd madrigale,semnate prin punere de deget.Aceste ocupaţiuni îndeajuns de obositoare îi fac, cu drept cuvînt,să se amuzeze, şi atunci, ajungînd uneori cu îndrăzneală pînă lainconştienţă, se uită tus-trei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului,în Nir vana (care se află situată în aceeaşi circumscripţie cu dînşii, începîndlîngă băcănia din colţ), şi aruncă în ea cu cocoloaşe făcute dinmiez de pîine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepţieşi dau drumul unor robinete expres construite acolo, pînă ceapa, revărsîndu-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, cînd cu toţi trag atunci,de bucurie, focuri de pistol în aer.În ce priveşte personal pe Stamate, o ocupaţie care îl preocupăîn gradul cel mai înalt este ca să ia seara, prin biserici, instantaneede pe sfinţii mai în vîrstă, pe cari le vinde apoi cu preţ reduscredulei sale soţii şi mai ales copilu lui Bufty, careare avere personală. Acest negoţ neper mis nu l-arfi exercitat pentru nimic în lume Stamate dacă nu arfi dus lipsă aproape completă de mijloace, fiind silitchiar să facă armata cînd era abia în vîrstă de unan, numai ca să poată ajuta, cît de curînd, pe doifrăţiori nevoiaşi ai săi, cu şoldurile scoase prea multîn afară, cauză pentru care fuseseră daţi afară dinslujbă.IIIÎntr-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cuobişnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită,că a pus mîna şi pe cealaltă jumătate a „lucruluiîn sine”, cînd fu distras de o voce femeiască,o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă şi seauzea în depăr tare, pierzîndu-seca un ecou.Alergînd de urgenţăla tubul de comunicaţie, Stamate,spre marea lui înmărmurire, văzu cum, în aerulcald şi îmbălsămat al serii, osi renă cu gesturi şi voce seducătoareîşi întindea corpullasciv pe nisipul fierbinte almării... În luptă puterni că cusine, pentru a putea să nu cadă pradă tentaţiei, Stamate închirie atunciîn grabă o corabie şi, pornind în larg, îşi astupă urechile cu ceară împreunăcu toţi matrozii...Sirena deveni însă tot mai provocătoare... Ea îl urmări pe întinsulapelor, cu cîntări şi gesturi perverse, pînă ce o duzină de Driade,Nereide şi Tri-toni avură tot timpul să se adune din larguri şi adîn curişi să aducă pe o superbă cochilie de sidef o ino centă şi decentă pîlnieruginită.Planul de seducţiune al seriosului şi castului filozof putea fi astfelconsiderat ca reuşit. Abia avu el timpul să se furişeze la tubul de comunicaţie,cînd zînele mării îi şi depuseră, graţios, pîlnia în preajmalocuinţei sale, apoi, uşoare, zglobii, în rîsete şi chiote nebune, dispărurăcu toate pe în tinsul apelor.Confuz, înnebunit, dezagregat, Stamate abia putu să aparăcu căruciorul prin canal... Fără a-şi pierde însă cu totul sîngele rece,azvîrli el de cîteva ori cu ţărînă asupra pîlniei şi, după ce se ospătă cupuţină fiertură de ştevie, se aruncă, din diplomaţie, cu faţa la pămînt,rămînînd astfel în nesimţire timp de opt zile libere, termenul necesarce, după procedura civi lă, credea dînsul că trebuia să treacă pentru aputea fi pus în posesiunea obiectului.După această trecere de timp, reluîndu-şi ocupaţiunile cotidianeşi poziţiunea verti cală, Stamate se simţi cu totul renăscut. Niciodatănu cunoscuse el pînă atunci divinii fiori ai dragostei. Se simţeaacum mai bun, mai îngăduitor, şi turburarea ce o încerca la vedereaacestei pîlnii îl făcea să se bucure şi totodată să sufere şi să plîngă caun copil...O scutură cu un otrep şi, după ce îi unse găurile mai principalecu tinctură de iod, o luă cu sine şi, cu legături de flori şi dantele,o fixă alături şi paralel cu tubul de comunicaţie, şi, tot atunci, pentruprima oară, istovit de emoţie, trecu o dată printr-însa, ca fulgerul, şi îifură o sărutare.Pentru Stamate, pîlnia deveni de atunci un simbol. Era singurafiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis să satisfacăşi cerinţele dragostei, şi interese le superioare ale ştiinţei. Uitîndu-şicu totul sacrele îndatoriri de tată şi de soţ, Stamate începusă-şi taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l ţineau ataşat deţăruş şi, spre a putea da frîu liber dragostei sale neţărmurite, începusă treacă din ce în ce mai des prin interiorul pîlniei, făcîndu-şi vînt înea de pe o trambulină construită expres şi coborîndu-se apoi în mîini,cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreiaîşi rezuma rezultatul observă rilor sale în afară.IVFericirile mari sînt totdeauna de scurtă durată... Într-una dinnopţi, Stamate, venind spre a-şi face obişnuita-i datorie sentimentală,constată cu uimi re şi dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, orificiulde ieşire al pîlniei se strîmtase într-atîta, încît orice comunicaţieprin el era imposibilă. Nedumerit şi totuşi bănuitor, se puse la pîndă,şi a doua noapte, ne crezîndu-şi ochilor, văzu cu groază cum Bufty,urcat sus, gîfîind, fusese lăsat să intre şi să treacă. Pietrificat, Stamateabia avu puterea să se ducă şi să se lege singur de ţăruş; a doua ziluă însă o hotărîre supremă.Mai întîi îşi îmbrăţişă soţia devotată şi, după ce-i dădu în grabăo vopsea, o cusu într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra maideparte, intactă, tradiţiunea culturală a familiei. După aceea, în mijloculunei nopţi reci şi întunecoase, luă el pîlnia şi peBufty şi, aruncîndu-i într-un tramcar, ce tocmai treceala întîmplare, le făcu vînt cu dispreţ în Nirvana.Totuşi, mai tîrziu, senti mentul patern învinse, şi Stamate,graţie calculelor şi combinaţiunilor sale chimice,reuşi să facă cu timpul, prin puterea ştiinţei, caBufty să ocupe acolo un post de subşef de birou.Cît despre eroul nostru, Stamate, pentru ultimaoară cătînd prin tubul de comunicaţie, mai privio dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă.Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorulcu manivelă, luă direcţia spre capul misteriosal canalului şi, mişcînd manivela cu o stăruinţă crescîndă,aleargă şi astăzi, nebun, micşorîndu-şimereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrundeşi dispărea în infinitul mic.www.oglindaliterara.ro 4543


LECTORVasile Fanache 75 - Un destin influenţat de BlagaDaniela GâfuLa Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca, undeîmi desfăşor activitatea de aproape zece ani, s-a lansat înseptembrie 2006 seria a III-a a revistei Cetatea Culturală.Atunci l-am cunoscut îndeaproape pe prof. univ. dr. VasileFanache care-şi exprima mulţumirea republicării acesteia:„Clujul resimte nevoia unei astfel de publicaţii în ale cărei paginişi-ar afla locul cuvenit autorii din toate părţile ţării, darmai ales din părţile noastre, colaborările lor bucurându-se deun ecou bine meritat.”Şansa de a cunoaşte o personalitate copleşitoareprin erudiţie, cum este criticul şi istoricul literar Vasile Fanache,fusese una dintre cele mai importante momente de lastabilirea mea în Cluj, un loc de unde descind, fără doar şipoate, căi fundamentale ale afirmării culturii româneşti.Iată, azi, 5 aprilie (n. 5 aprilie 1934, Ghirdoveni/Dâmboviţa),maestrul prahovean prin naştere, dar clujean convinsprin adopţie, împlineşte 75 de ani şi este încă un bărbat plăcut,cu gesturi elegante, cu o privire senină, extrem de politicosîn vorbire, încrezător şi apropiat de studenţi, stimulândtalentul tuturor acelora care se străduiesc să contureze, cuun condei încă stângaci, un spaţiu al viitorului literar autohton.Este unul dintre colocutorii fără de egal, nu doar prin verbulsău inepuizabil – impresionant de profund -, dar şi prinblândeţea vocii, de-a dreptul fermecătoare.Între momentele importante ale existenţei sale, pecare doresc să le evoc aici, este întâmplarea cu mareleBlaga care - aşa cum însuşi profesorul spune - i-a influenţatdestinul literar. “Interesant că destinul literar mi-a fost influenţatde o aparent banală întâmplare al cărei protagonist afost chiar Blaga. (…) La intrarea mea in Institut, în 1958, regulaera că fiecare să ne alegem o temă de cercetare/lucrareştiinţifică de elaborat. Şi îmi amintesc că am propus în şedinţaConsiliului Ştiinţific să abordez subiectul Horia Lovinescu,dramaturg. Prezent la discuţii, Blaga, cu un aer doctoral şiaproape imperativ, a intervenit: Tinere, cum te poţi gândi laun subiect atât de banal? Dumneata trebuie să te ocupi deun subiect din spaţiul transilvan. Ce-ar fi să scrii despre Beniuc?In acel moment, cei doi erau în raporturi bune. Beniuc,în calitatea pe care o avea, de preşedinte al Uniunii Scriitorilor,îi asigurase lui Blaga un venit fix, o indemnizaţie lunarăsubstanţială pentru traducerea la Faust. Abia apoi a survenitruptura de care se ştie foarte bine. Aşa am ajuns să realizezacel volum intitulat Poezia lui Mihai Beniuc, (1972) de la caremi s-a tras o veritabilă anatemă, pe care am purtat-o ani dezile.”S-a dovedit a fi un moment de răscruse, fiindcă deatunci Vasile Fanache s-a dedicat, am putea spune o viaţăîntreagă, cărţii şi, mai târziu, catedrei. În acest sens, remarcabilrămâne studiul asupra misterului blagian, o incitantăcale de interpretare, descoperindu-ne un altfel de Blaga, într-o “ciudată postură de creator, discursul său liric având caobiect (…) chipurile tăcute ale veşniciei, relevându-le ca penişte realităţi în sine, fără nici o intenţie de a le explica” (Chipuriletăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, 2007, o ediţie îmbunătăţităa volumului cu acelaşi titlu din 2003). Statistic, apublicat până în prezent 13 volume originale, iar numărul articolelor,studiilor şi recenziilor nu poate fi decât aproximat înjurul a şase sute (Revista Gând românesc şi epoca sa literară,1973; Întâlniri. Critică şi istorie literară, 1976; Caragiale,1984; 1997; Eseuri despre vârstele poeziei, 1990; Bacovia.Ruptura de utopia romantică, 1994; 2000; Lecturi sub vremi,2000; Bacovia în 10 poeme, 2002; Vladimir Jankélévitch, Ironia,traducere, 1994 etc.).A debutat cu critică literară în 1958 la Steaua (azieste membru în consiliul de conducere), revistă de care s-alegat cel mai mult şi unde a continuat să publice în anii careau urmat nenumărate recenzii şi articole. A colaborat, de asemenea,cu revistele Echinox, Tribuna, Familia etc., legândprietenii cu tinerii lor angajaţi, azi membri marcanţi ai literelorromâneşti, prietenii care se păstrează nealterate până înprezent. Atunci i-a cunoscut şi s-a legat sufleteşte de AurelRău, Virgil Ardeleanu, Constantin Cubleşan, Petru Poantă,A.E. Baconski (mai puţin, acesta mutându-se la Bucureştiimediat după scandalul legat de aşa-zisele căderi în practicicosmopolite ale revistei Steaua). Alături de prof. Iosif Pervain,îndrumătorul tezei sale de doctorat susţinută în 1969(un studiu consacrat liricii lui Mihai Beniuc) a avut de parteasa profesori ca: Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea, IonBreazu, Teodor Bocşa, Marian Papahagi, Ion Vartic, Ion Popdar şi tineri pe atunci Ion Vlad şi Mircea Zaciu, fiecare dintreei reprezentând în domeniul literelor o forţă redutabilă.Tot din 1958 este repartizat cercetător la Institutul deLingvistică, filiala clujeană a Academiei Române. Aici a întâlnit,“într-un fel de refugiu pentru păcatele lor ideologice,câţiva oameni eminenţi ai acelor ani, între care i-aş numi peIon Muslea, o inteligenţă excepţională, folclorist de primamână, şi pe Liviu Rusu, esteticianul de excepţie care fusesescos de la universitate pentru convingerile sale.” - spune nostalgicprofesorul V. Fanache.Multe se pot spune şi multe s-au spus despre celpe care în aceste zile îl celebrăm, ne exprimăm însă preţuireapentru întreaga sa operă de strălucit literat, dăruită vieţiinoastre culturale. Să-i ascultăm cu sfinţenie puţinele şipreţioasele vorbe… Unul dintre atributele valorii sale fiind tăcereagrăitoare care îl defineşte.Este doar o carte de vizită a celui ce este astăzi prof.univ. dr. Vasile Fanache, o încercare de a transmite un mesajdespre frumuseţea interioară a spiritului său cu adevărat inconfundabil.La mulţi ani, domnule profesor!Dumitru Negoita: Mareagradina, ed.EditgraphFlorin Caragiu: Catacombe.Aici totul e viu, ed.VineaMathilda Bitt: DictamemorabilaAurel Anghel: Intemeiereatextului, ed.CeeaceDumitru Negoita:Manastirea dincomunapierduta, ed.Omega4544www.oglindaliterara.ro


EPISTOLE RURALE15 noiembrie 1987- Ziua Demnităţii(urmare din numărul anterior)Ultimele zile de frică*Comunismul cade pentru trei ore*Aurică Geneti iese din Consiliu după ce vede primele dubesosind. Traversează şi se mai opreşte câteva clipe în parc pentru avedea ce se întâmplă. Securiştii îi urmăresc pe cei în haine delucru. Soldaţii încep să se desfăşoare în cordoane. Pompierii au intratîn consiliu. Geneti pleacă fără să se grăbească pe bulevardulpe care a venit de dimineaţă. În sens opus trec maşini ale Miliţiei,cu sirenele pornite. I se face frică, dar nu regretă ce-a făcut. Uniimuncitori se ascund în curţile caselor din centru: unii dintre cei carelocuiesc acolo, într-o solidaritate uimitoare, le dau haine de schimb.Salopeta devenise o ameninţare pentru libertatea lor.*Gheorghe Duduc este în vârtej. Vorbeşte cu un plutonierde pompieri să nu folosească tunul cu apă împotriva revoltaţilor.Apoi se adresează soldaţilor în termen, să nu tragă în fraţii lor,unuia, care nu ţine arma cum trebuie îi lipseşte ţeava de piept. Înfaţa unui locotenent-colonel de la Gărzile Patriotice, GheorgheDuduc strigă să îi fie ruşine dacă va ordona foc. Ofiţerul nu-i răspundeniciun cuvânt şi îi întoarce spatele. În acelaşi moment,Duduc simte o lovitură foarte puternică în cap, cu un obiect tare, loviturăcare îl culcă la pământ. Este apoi lovit cu picioarele, pe undese nimereşte. Apoi se simte ridicat pe braţe şi aruncat într-o dubă.Aici bătaia continuă până când maşina se pune în mişcare. GheorgheDuduc este lovit cu capul de peretele metalic al dubei.*Radu Duduc este pansat de mama prietenului său. Nueste atât de grav cum părea după cât sânge a curs. Îi mulţumeştedoamnei şi zice că pleacă să-şi găsească tatăl. Mama prietenuluisău îl roagă să nu mai rişte inutil, se supără când fiul ei îl urmeazăpe Radu. Cei doi prieteni coboară pe Republicii şi, când ajung lângăModarom, înţeleg că totul s-a terminat cele două clădiri sunt izolateprin cordoane de scutieri şi soldaţi, mulţimea s-a risipit, chiar nu semai aud sirenele de la maşinile Miliţiei, din clădirea Consiliului maiiese doar un fir anemic de fum, pe o fereastră. Cele două clădiri oficialearată cumplit, fără absolut nicio fereastră intactă, cu sfărâmărişi resturi împrăştiate în imediata lor apropiere. Una din maşinile depompieri nu mai are geamuri. Înainte ca nişte miliţieni să-i ia la întrebări,Radu şi Toma se întorc. Radu Duduc intră la familia sorii luimai mari. Întreabă de tata. Nu se ştie nimic. Sperând că bătrânul sănu fie arestat, Radu şi Anca, sora mai mică, venită în Centru la telefonulcumnatului, pleacă împreună spre casă. Pe drum, Radu povesteşte.Concomitent, se gândeşte că n-ar strica să meargă la vot.*Ajuns la locuinţa unei nepoate, Aurică Geneti povesteştemamei prin ce a trecut. Aceasta se întristează şi îi spune să nu-icreadă proşti pe securişti, dacă le-a scăpat acum. Rememoreazăfelul în care acţionau securiştii pe timpul lui Dej, cum oamenii erauridicaţi de acasă şi nu se mai ştia nimic de ei.*Ajungem acasă, pe strada Mierlei, printre blocuri, fiindcăpe străzile principale încă se aud sirene. Plângem. Deschid televizorulşi ce vedem: Ceauşeştii amândoi dansează într-o horă dincentrul unui oarecare oraş. Nu ne putem abţine să nu râdem, Elenaşi cu mine trecem brusc la plâns la un râs frenetic, la întrebareadacă Ceauşescu ar mai dansa ştiind că I-am dat foc portretului lui.Totuşi, nu e de glumă. Vreau să trec pe la serviciu, să iau pulsul. Măschimb, de hainele de lucru şi plec. La Autocamioane nu este în regulă:a venit Securitatea şi afăcut prezenţa. Vorbesc cu maistrulşi îmi spune că nu a avut ceface, doar am plecat o echipă întreagă,nu? Mda. Eu mă simt nevinovat,nu am făcut nimic rău,am ieşit pentru a revendica îndreptareasituaţiei grele a tuturor.Până să ajungă la mine,Securitatea va căuta, presupun,pe cei care au spart, au distrus…Totuşi, nu e de glumă. Deşi nuaveam de gând să votez, o iaupe Elena şi mergem să figurămpe listele celor “disciplinaţi”. Poate scăpăm.*ArestărileWerner Sommeraurer ajunge acasă pe la orele 14,00. Îipovesteşte fiicei sale totul. Este entuziasmat că, iată, românii auieşit în stradă. Ceauşescu nu mai poate rezista mult. Şi dacă picăşeful, comuniştii sunt terminaţi şi ei. Totuşi, îi spune fetei că se aşteaptăsă fie arestat. Dar au mai trecut prin asta, să fie tare şi săaibă grijă de mama. După 17,00, Rodica Sommeraurer intră în casăşi îi relatează soţului că nu a putut ieşi din secţie, porţile au fost sudate.Se pare că o altă parte din întreprindere a ieşit la o demonstraţie.Nenea Werner râde când îi spune: “Ştiu. Eu am fost acolo”.Nu termină bine de vorbit şi se aude soneria. Doi bărbaţi întreabăde Sommeraurer Werner. “Au venit după mine”, oftează nea Werner.*15 Noiembrie 1987. Orele 19. Şedinţa activului de partid.Petre Preoteasa, prim-secretar al Comitetului Judeţean P.C.R.Braşov: Cutremurele nu au fost nimic pe lângă ceea ce s-a întâmplat!”*Luni, 16 noiembrie, Radu Duduc merge la serviciu. Dupăpatru ore de muncă urmează două ore de antrenament. Se discută,cu relativă grijă, despre ziua de ieri. Radu răspunde la întrebările colegilorcă şi el a văzut ce s-a întâmplat în Centru. Nu le spune cătatăl său nu a venit acasă. Deci e arestat. Seara, arestarea lui GheorgheDuduc este confirmată familiei de către sectorist. Un cap defamilie “a comis fapte reprobabile şi a adus pagube avutului obştesc”!?“Lasă că ştim noi mai bine pentru ce e arestat!”, murmurăRadu şi încearcă să-şi liniştească mama care plânge.Maria Huian lucrează în schimbul I, iar Aurel Huian în III,în săptămâna care începe pe 16 noiembrie, pentru a avea permanentcopiii în grijă. Pe la 12,00, o vecină îl caută pe Huian şi îi spunecă un miliţian a întrebat de el. Apoi, curioasă, îl întreabă la rândul eidacă a fost printre cei care au ieşit ieri la manifestaţie. “Am ieşitpentru dreptul meu”, răspunde Huian posomorât. Pe la 14,00, vecinase întoarce anunţându-i încă o vizită de la Miliţie, după acelaşitipic. Aurel Huian îi mulţumeşte vecinei pentru grijă, apoi rămânesingur cu copiii. Aceştia se joacă, fără să bănuiască nimic. Un nodîn gât care creşte şi care apasă, nu-i trece lui Aurel Huian nici dupăun pahar de tărie. Pleacă la Cristian unde are doi porci la o cunoştinţă.Aici povesteşte ce a fost ieri. Apoi se întoarce la Braşov.De s-ar face odată noapte, să plece la muncă! Seara, Maria Huianplânge când îi spune soţului ce a fost la fabrică: şedinţe cu securişticare au verificat prezenţa, au ameninţat, se pare că au şi arestatoameni. Peste puţin timp, nu îndeajuns ca lacrimile să seusuce, sună la uşă. Aurel Huian deschide, sunt trei miliţieni care îispun că trebuie să-i urmeze. “Unde pleci tati?”, zice băiatul de patruani, Adrian. “Să mă plimb…”, îi răspunde tatăl fără să lase să-i tremureglasul.(continuare în numărul viitor)www.oglindaliterara.ro 4545*Mircea Sevaciuc


LECTORCine ar putea să scrie nişte poemecare abia se aud? Şi pentru cine? Şi ce avemde făcut cu ele? Ne-am obişnuit să citim în ultimiiani o poezie-şoc, nu prin puterea de aschimba ceva în bietele noastre suflete capturatede cotidian, ci prin violentarea limbajului;ca şi cum numai aşa am fi în stare să fimatenţi la creaţie, ca şi cum am avea astfel împunsăturade care avem nevoie pentru a nedeplasa în călătoria spre noi; spre dimensiuneafiinţei noastre pe care, totuşi, o căutăm -fără să ştim - în mersul nostru haotic de la ozi la alta. În această expansiune pe care manualelede literatură ar fi incorect s-o numească“a liricii” actuale, unii dintre cei care scriupoezie ies din tipar tocmai pentru că par să“cânte” încă, deşi tonul care se poate auzi –aşa cum se întâmplă în cazul lui Daniel D.Marin – este unul de surdină. Surprinzător lacineva care e fizician? Nu prea. Cum poatesimţi lumea, un cunoscător al forţelor fizice /materiale ale acestei lumi, forţe care pentruceilalţi sunt de-a dreptul mute? Într-un poemnumit “Oră de vârf” unde ne-am putea aşteptasă găsim revolta şi nervii întinşi la maxim aipoetului, unde ne-am putea aştepta să găsimrecuzita specifică a vacarmului străzii, el parecă priveşte liniştit de la balcon nu atât agitaţiacât difuzia prin pereţi a unor unde numai de elştiute: “La parter oamenii par mai vii/ discutândsofisticat / despre religie şi literatură / darşi despre / curenţii discreţi / care vin pe scări./Sigur / e o oră de vârf / când toate autovehiculeleclaxonează / iar cerşetorii opresc simultan/ la Apocalipsă / dar şi la parter /sunetele se infiltrează tot mai greu / undeleradio sunt reduse la maxim / oamenii care teascultă sunt mai degrabă răbdători / sau maipuţin posesivi înainte de a se arunca tumultuos/ în oglinzile special pregătite”… Spunereapoeziei lui D.D. Marin se apropie deşoaptă, cum el însuşi se exprimă: “se pătrundeîntotdeauna / pe uşa din faţă / îţi şopteam”…(“Cu telecomanda”). Găsim multelinişti: “complexe”, “pe cont propriu”, sau sugestiiale ei: în vis, în leşin, “ghemuire subvertebre”, retragere în “prenatal” (“intrauterin”ar spune alţii), sau într-un fel de a fi: ca nevăzut;precum şi undele “lui” de tot felul, din fizică.O comunicare mult mai bună cu spaţii şitimpuri care nu se regăsesc în realitateaumană imediată, şi în care, totuşi, se in/filtrează.O infiltrare care nu poate fi decât însurdină, cu toate că bănuim în spatele versuriloro structură psihică discretă de felul ei.Care să fie legătura dintre un tip uman discretşi percepţia lui din(spre) fizică?! Se întâmplăcă în cazul lui D.D. Marin este una directă şiunitară, ele se potrivesc, seamănă. Ceea cete poate duce cu gândul la un mod nativ poeticde a fi al fizicianului, ceea ce ne-ar puteaarăta că, în lume, unii dintre noi pot să ne dezvăluiefeţe ale realităţii la care putem fi atenţiîntrucât poartă semnul unei diferenţe pe carenu o umplem cu ce avem deja. Şi da, se puneîntrebarea: care-i relevanţa valorică a uneiastfel de poezii? Cu ce scriitură unică, remarcabilă,copleşitoare, vine un Daniel fizician?N-am vrut să eludez deloc formaţia profesională,căci poezia lui se hrăneşte firesc dincercetarea unor fenomene din fizică la care,fie spus, totuşi, nu avem acces în mod obişnuit.Şi, pe de altă parte, nu e deloc vorba înpoezie de un semn scorţos al ştiinţei despre4546Poeme în surdinăNina Vasilecare pomenesc aici, acest amănunt biograficar putea trece neobservat pentru cei care nulcunosc. Din contră, există o extragere a poeticuluipercepţiei dinspre principii şi “teme” dinfizică. Dealtfel, fără să fiu eu însămi cunoscătoarea acestei ştiinţe, nu am avut cum sănu observ că ea este dintre cele mai prolificeîn imaginarea şi - de-a binelea – experimentareacelor mai fanteziste – a se citi “cel puţininiţial poetice” - obsesii ale omenirii. Teleportarea(de care se leagă forme ale “materiei invizibile”)sau schema holografică a realităţii,sunt pe cât de neverosimile pe atât de insistentcercetate, experimentate (ştiinţific vorbind).Ori, într-o poezie precum cea a luiDaniel D. Marin, deşi, evident, nu este în modprogramatic, ca atare nici declarat, asociatăunei percepţii de-formate, mai degrabă re-formulatedinspre un background al fizicii, tocmaiaici este partea cea de luat în seamăpentru a asimila o lectură vie, singura pe careo avem de făcut. Inserţiile unei recuzite profesionale(termeni ca “unde”, “traiectorie”,“proiecţie”, etc.) sunt nici mai mult nici maipuţin decât acelea care sunt acceptabile înlimbajul şi poetic şi obişnuit, pentru a realizamutaţia discretă spre teritorii noi la nivelul lecturii,dar şi al unei percepţii personale nuanţatedespre real cu ajutorul poetului.Sigur că în acest “spaţiu psihic diferit”de prindere a realului nu găsim viaţa tumultoasă,patetică, a risipirii noastre afective printreceilalţi, ci mai degrabă o retragereînăuntrul unei iubiri fără obiect, sau devenitoarecum abstract, dar nici nu vedem, la o privireatentă, o lume fără suflet, ba este unulcare se intensifică tocmai în domeniul recluziunii,unul dus “la începuturi”, în “prenatal”unde ne este anunţată “revelaţia”. Şi iarăşi întreb:care să fie legătura dintre “fizică” (cusensul discutat aici) şi “prenatal” ? Într-unpoem numit “…701…”, Daniel Marin spune:“Când număram invers / începea / o joacă /de inele / şi zaruri / aşa am avut / revelaţiaPrenatalului”. E un mister pentru noi să sesizămtransferul, saltul de la mişcarea gândiriiîn fizică la conectarea ei cu percepţia materială(specifică “revelaţiei”, şi în sens bachelardian),a domeniului intrauterin. Şi totuşi, seîntâmplă. Şi am putea spune aici că nu-i devină poetul ci fizica lui, ea fiind cea care“scrie”, scriitura lui fiind, de fapt, a ei, partealui ţinând nu de o modulare conştientă, poetică,a unei percepţii pseudoştiinţifice, ci de osensibilitate orientată de obişnuinţa unei gândiriîn codificarea din fizică. Nu-i va fi plăcândpoetului să-şi declare consangvinitatea cu formaţialui profesională, şi nu şi-o va asuma,poate, niciodată. Asta este doar partea secretăcare, o spun acum, e incomod de dezvăluit,dar şi cea mai plină de sens pentrulectura poemelor lui. Şi da, prejudecata criticăamendează, în general, anomaliile esteticecare vin din asemenea convieţuiri secrete (adouă domenii de cunoaştere şi de percepţie).Ceea ce contează aici este tocmai posibilitateainsolitării - ar spune unii - limbajului prininserţii atipice spaţiului strict filologic al desfăşurăriiunei scriituri, ceea ce dă o şansă,fie şi în principiu, de a aduce un mod valabilal poeziei, un mod care deschide, duce maideparte. Dar, fie spus, Daniel D. Marin estewww.oglindaliterara.roprea timid pentru a-si asuma o explorare expresăa posibilităţilor complete care ar puteaapărea din legătura poeziei lui cu fizica. Şi,din păcate, pentru orizontul de aşteptare obişnuit,chiar nu e cazul să expliciteze. Eu îmiasum acest risc ştiind că unele dintre achiziţiilecognitive, dar şi perceptive, poetice saunu, pot fi asimilate doar aşa.În rest, putem suspenda, cu bună ştiinţă,asocieri care sunt de reţinut, în cazul luiDaniel D. Marin, totuşi, deocamdată, mai multca un potenţial uriaş de in-creare; acestui termenpreţios-filosofic îi dăm înţelesul de “a fiîn creaţie”, dar şi de “capacitate de expansiune,să zicem cu rost, a gestului creării artistice”.Putem, deci, să ne întoarcem laplăcuta lectură care nu ne cere o identificarea vreunui pricipiu ascuns, în stare să generezeo întreagă carte de poeme ci să ne bucurămde mici “senzaţii secrete” pe care leputem încerca auzind sunetul în surdină alunor versuri ceva mai familiar-umane: “nusunt ceea ce par / îmi spuneam / chiar şi în zilele/ când nu mă mai condamnam” (“revelaţiaprenatalului – mini-autobiografie”); sauaproape suspect de feminine: “îmi pipăi ridurile/ mă închipui pe mine / între propriile coapse”…;“simţeam / umbra / cum trece / înfruct”. Şi, din nou, ne întoarcem la o retragereîn absenţă, specifică lui D. D. Marin, ca şi cumea ar fi un loc cald, ca şi cum ar fi el însuşi:“priveam circumspect / ajustările corpului / înPrenatal / era altfel” (“…700…”); “de acolo îmităiam braţele / încheieturile / eliberam organeleinterne / pentru a rarefia / dinadinsul adăpostuluide carne”; “sângeram când mi-amdat seama / că paşii erau cei care mă chinuiaucel mai tare” (“revelaţia prenatalului II”).Şi pentru că Daniel D. Marin spune:“lucrurile îşi au ca unic destin / inventarea matematicilor”(“…”), dar şi că “există / partea nevăzută/ e ca o încercare mântuitoare”(“…8…”), ajunge până la urmă la un poemcare se cheamă “fir logic” (!), care arată aşa:“dacă ar fi / să mă nasc altceva / (ipotetic vorbind)/ m-aş naşte poem / dacă ar fi / să iubescaltceva / (ipotetic vorbind) / m-aş iubi capoem / /aş renega astfel trebuinţa de oameni”.Iată o combinaţie foarte directă întreceva de-al poeziei şi ceva de-al fizicii care trădeazătoată povestea pe care am fi tentaţiiniţial să o ocolim dintr-un fel de comoditatede a gândi sub forme comune creaţia poetică.Partea delicată aici este că nu modul explicital combinaţiei de mai sus este valorizantă, şinici inserţia strict teoretic-ştiinţifică în scriereapoetică (şi am evitat să spun “discurs”, “formulă”).Nu întotdeauna sincretismul artă-ştiinţăprinde “fiinţa de aur” a creaţiei (şi iată,n-am spus “formula de aur”!).Şi nu întotdeauna exactitatea matematicăştie cu adevărat despre “partea nevăzută”a lumii. Ca atare, vorbirea în şoaptă a luiDaniel D. Marin în poezie, este, deocamdată,şi prea cuminte, iar scriitura sa încă are a-şicăuta şi o frecvenţă cu o rezonanţă mai pregnantăpentru cititorul lui. Uneori şi şoaptapoate şoca, în modul sublim vorbind. Zgomotulşi violenţa nu sunt singurele care potcrea efectul şocului, cel care trezeşte, lumineazădintr-odată. Dar, la urma urmei, aţiavut în faţă o carte de debut! Există un începutbun de mesaj. Continuarea nu este obligatoriedar ar prinde bine.


Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981)(urmare din numărul anterior)La ieşire, sunt primit cu un platou pe care sunt cele necesaresupravieţuirii clientului de-o zi: cafea cu lapte, 2 cornuri, un cubuleţde unt, o caşetă de gem şi mai ştiu eu ce, destul ca să prind curajpentru o dimineaţă de alergătură prin oraş. La portăreasă tocmai asosit un domn în vîrstă, co-patronul, după cîte înţeleg, cu care nuştiu cum se face de intru în vorbă; aflu că mai este asociat la altecîteva mici afaceri, dar n-aş fi lungit vorba dacă nu mi-ar fi spus căe de fapt rus din Odessa, că avea prieteni din Chişinău şi că a emigratîn timpul celui de-al doilea război mondial. Ies pe bulevard şi dela poştă expediez cîteva c.p. Dintr-o carte de telefon obţin numerelecîtorva cunoştinţe, sun la V.L-Okenson şi se arată plăcut surprinsă,mi-a spus că acum se ocupă cu pictura, că e căsătorită cu un suedez,că pe moment e prinsă, mă roagă să revin pe la ora 14 – ceeace n-am făcut, fiind eu însumi foarte ocupat -, îmi spune telefonul luiG.A, care însă e plecat pentru 2-3 zile; sun la I.C şi se fofilează,practic nu vrea să ne vedem, chiar spunîndu-i că plec diseară şi nuapelez cu nimic, chiar oferindu-mă să-i ies în cale, cînd pleacă laslujbă, deşi eu eram cel foarte presat; spune că s-a îngrăşat, că nuvrea să-l văd aşa; că nu vrea să mai ştie de cloaca literară de larestaurantul scriitorilor. Dar cine-l obliga să se eternizeze acolo?!Că n-ar vrea să-i mai vadă pe tipii imunzi de la Uniune, nici să maimărească jalnica producţie literară din România. La un moment data părut că vrea să-i trimită ceva surorii lui din Bucureşti, apoi s-arăzgîndit; mă rog, a respins pe rînd toate punţile întinse de mine.Chiar presupunînd că m-ar fi bănuit de legături cu securitatea, deunde teama că aş fi avut sarcina să-l lichidez? Este el realmente unpericol pentru Republica socialistă? Aş fi vrut să-l văd pe amic, săse bucure şi el că, uite, încă unul a izbutit să iasă din lagăr şi săajungă pînă la Paris. Şi rămîn cu un gust foarte amar...Trec de poarta St. Denise, o iau spre „centru”, apoi decid căe mai bine să folosesc metroul, pînă la Odeon, în plin Cartier Latin.Drumul subteran pînă la peron nu-mi face o prea bună impresie, untunel prea lung, nu îndeajuns de larg şi de luminat, se adevereştecă reţeaua subterană nu ţine seama de reţeaua stradală. Deh! Lucrărivechi, poate de la începutul secolului, am să verific. Mi s-a datde la ghişeu un cartonaş galben, îl voi păstra. Ies la Odeon, în cartierulvisurilor mele livreşti – şi tocmai pentru că e vorba de lucrurila care am visat intens, de departe, e cu atît mai mare şocul, emoţiade a păşi aevea pe străzi unde nu crezusem niciodată că voiajunge. Sunt deci pe Bul. St. Michel (senmiş, spun parizienii). Faco primă poză, de parcă n-aş mai avea film, direct spre Sorbona şiîmi dau seama că am reflexele celui care vrea să fie sigur că s-aales măcar cu o poză, dacă în clipa următoare ar surveni ceva catastrofal,un cutremur, expulzarea mea intempestivă din Franţa saumai ştiu eu ce altă calamitate. Să mă asigur eu măcar de o poză,apoi om mai vedea dacă o putem obţine şi pe-a doua, pe a treia şiaşa mai departe – asta pentru că tot nu-mi vine să creed că sunt aicişi că mă plimb după voia mea şi că n-o să-mi spună unul: Domnule,a fost o greşală, gata! Înapoi!, cu capul la cutie! Astfel ştiu eu să măbucur; astfel au reuşit ei să ne facă să credem că nimic nu ni se cuvinecu adevărat, că doar printr-un noroc, sau prin purul hazard,poţi ajunge la Paris, ca mine, de exemplu...Pantheonul: „AUX GRANDS HOMMES LA PATRIE RE-CONNAISSANTE. Dar mai înainte de asta, aşa cum mi-e obiceiul,dau un larg ocol imobilului, îl estimez de la distanţă, îi dibui valenţeleexpresive, cum făcusem ieri cu Notre-Damme, ca să mi-l asum,să mă obişnuiesc cu ideea, să-mi prelungesc bucuria înainte de avedea propriu-zis ce şi cum. În spatele Pantheonului, dau de ofoarte frumoasă biserică, o fotografiez, o şi desenez pe notes şiscriu dedesubt, conştiincios: Saint-Etienne.Este 10:55 cînd mă angajez pe scările înalte ca să pătrundîn Pantheon. În holul mare, imens de fapt, conceput ca atare, văduriaşe picturi murale din 1877 de Puvis de Chavanne – scene dinistoria Franţei, cam ca la noi la Ateneu. Aflu că la anul 800, în ziuade Crăciun, în biserica St. Pierre din Roma (la Vatican, adică) papaLeon III l-a încoronat pe Carol cel Mare ca Împărat al Occidentului(ce titlu premonitoriu!). Apoi: Memorie-Glorie, un monument al „eroilornecunoscuţi, al martirilor neştiuţi, morţi pentru Franţa” – dar estevreun franţuz care să nu fi murit penttru Franţa sa? Constituiţi îngrup de vizitatori, trecem în mare viteză, chiar cu o grabă jignitoareşi penibilă, prin multe săli, una după alta. Ghidul ne-a preluat eficient,ne-a estimat global, sunteţi ai mei!, păreau să spună gesturilelui, atitudinea discreţionară. Nu ne-a dat răgazul să stăruim pevreo imagine, pe vreun chip, pe vreun nume, pe-o inscripţie – nu amputut vedea de-adevăratelea nimic, cum nici ghidul nu avea răgazJURNALsă-şi arunce măcar privirile pepereţi, mereu cu ochii pe turmalui, care trebuia de urgenţă trecutăprin strungă... – ne-a mînatautoritar, ca pe-o ceată de datornici,din sală în sală, dînd elocventesemne de nerăbdare:Cum de îndrăzniţi să mă ţineţi înloc, să-mi sabotaţi interesele?!El avînd un singur gînd: să nescoată cît mai iute în celălaltcapăt, la ieşire, şi să dea fugadincolo, la intrare, spre a preluaalt grup, să nu-l preia altcinevadintre colegii lui... Iar la urmă,spre marea ruşine a Franţei, aîntins mîna şi a aşteptat să ne Ion Lazupunem obolul, fiecare dintre victime,pînă la unul. Ce am apucatsă întrezăresc? Ce am apucatsă notez? Baptem de Clovis. Madamme Saincte Geneviefve - letranscriu aşa cum le-am notat, poate greşite, poate scrise ca peatunci...Aflu că edificiul este o biserică ridicată de Ludovic al XV-leaşi ulterior transformată în Pantheon. Gambeta, deputat, politician şimembru al... J.J. Rousseau – o mînă cu flacără, strecurată printr-ouşiţă; Voltaire – o statuie-bust, semănînd cu colegul Liviu Scarlat;J.Jermain Sufleau; mareşalii lui Napoleon: J. Lannes, Duc de Montebello1769-1809, Lazare Cornot, 1753-1823, Marcean 1769-1796,Haudin J. Baptiste. Vin apoi scriitorii, deci după roşul luptătorilor arveni albastrul cernelei: V. Hugo 1802-1885, Emile Zola 1840-1902,P. Painleve 1863-1933, Jean Perrin 1870-1942, Louis Braille(cel cualfabetul surzilor?) 1809-1852, Marcelin Berthelot 1827-1907, PaulLangevin 1872-1946, Jean Jaures 1852-1914, assassine - şi apoi,tot în figa mare: Praslis, Caulencourt, Cabanis, Durazzo, JPB Beriereşi în faţa mea, de neevitat, un imens fund de nemţoaică dinacelaşi grup de vizitatori hăituiţi.Se zice că posteritatea face dreptate şi se pare că ar fi chiarun dicton francez. Dar de unde atîta dreptate!? Unde sunt un Balzac,un Baudelaire, un Mallarme, un Claudel, un... şi atîţi-atîţi alţiicare poate vor fi avînd pe undeva statuile şi monumentele lor, însănu aici, în Pantheon, care au trebui să-i reunească pe cei veşnici,nu pe beneficiarii faimei facile? Nu pe generali, în primul rînd?!Tot în piaţa Pantheonului dau de facultatea de Drept, cu inscripţiape frontispiciu: Libertate, egalitate, fraternitate, care ca oricelozincă pare să-şi fi perdut cu timpul din superbie.În Grădina Luxemburg, la 11: 48, după ceasul meu, singurulcare contează în această realatare foarte.. relativă. Căci n-am maidescris ce-am fotografiat şi n-am mai fotografiat ce-am descris. Vatrebui să completez deci textul cu descrierea diapozitivelor, undevoi găsi nu numai detalii, ci şi idei care îmi scapă acum. Mare spaţiu,însă supus ordinii, cu alei, iar la mijlocul grădinii un rond cu diametrulde cca 3-400 m, ocupat de un bazin, de statui pe socluricilindrice înalte, gen colonadă, iar pe margini cu socluri tot cilindrice,însă mai scunde, deci o descreştere în trepte. Şi, în fine, soare! cîndsă trag un cadru cu Consiliul republicii, al cărui ceas arată abia11:45. Mă pun de acord. Fac o alee pînă spre capăt, îndepărtîndumăde rond, apoi ies din Grădină pe la colţul cu August Compte;merg pe Avenue de L’Observatoire, deci perpendicular pe rue Michelet.Dau de Institutul de Arheologie şi Muzicologie, că doar suntemîn împărăţia studenţească. Acum, privind înapoi, peste grădinaLuxemburg, se vede albind în soare Sacre-Coeur, cu ceva în siluetaei de geamie musulmană, doamne-iartă! Iar aici, în faţa mea,la colţ, o fîntînă cu statui şi cai: A la memoire de mareschel Ney. Înspatele lui Ney, restaurantul Closerie des Lilas – şi cu asta am ajunsdeja pe bulevardul Montparcasse. Însă mai înainte de a traversa,intru în vorbă cu un domn de modă foarte veche pe care îl întreb deImpasse Ronsin şi discutăm în lege despre C. Brancusi, în al căruiatelier a fost şi ştie multe despre fotografiile pe care le făcea maestrul.Mă informează că tot atelierul a fost strămutat la centre Pompidou.Îmi dă numele său: Lavaud şi nr. de telefon pe care îl trecaici, la modul iraţional: 633.41.74. Probabil mi-a sugerat că îmipoate oferi date despre Brancusi, dacă aş avea timp să-l caut, cîndvoi reveni... Foarte ataşant, plin de solicitudinea după care atît tînjesc,îmi face o schiţă foarte îngrijită, pe notes, notînd cu mîna sa:port Royal, Chatelet, Centre Pompidou – în ideea de a trece peacolo, de voi avea timp, să-i văd lucrările.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4547


CONSEMNĂRIÎn ţara lui Pele(urmare din numărul anterior)(Mândri de urbealor.)Am program deurmat? Dă-mă dracu!Mie-mi plăcea să umbluhaihui...* * *Acasă la criticul literar şi eseistulGilberto Mendonça Teles, pe stradaPompeo Loorgiro.Îl cunoaşte pe Adrian Marino,care l-a citat într-o carte. MendonçaTeles este specialist în literatură comparată,profesor la Pontíficia UniversidadeCatólica şi UniversidadeFederal, ambele din Rio de Janeiro.* * *Scriitoarea braziliancă StellaLeonardos a tradus „Mioriţa”, şi mulţipoeţi români. A publicat volumul„Cançãonário romeno” [în traducereliberă: Cântare românească]. LucianoMaia a publicat în 1993 „MestreManole e Outros Poemas Romenos”[Meşterul Manole şi Alte Poeme Româneşti]cu o prefaţă de Ático Vilas-Boas da Mota, iar în revista sa „OPão” [Pâinea], No. 9/1993, apare unarticol scris de însuşi Embaixador daRomênia [Ambasadorul] „A Baladado Mestre Manole” [Balada MeşteruluiManole].* * *Mă forţez să „ciripesc” numaiportugheză... Să-nvăţ din mers, dinexcursii...* * *Gilberto spune că româna estesingura limbă latină cu articolul hotărâtla sfârşit (ciudat că limbile balcanice:turca, bulgara, albaneza,româna – totalmente diferite ca origine– au această caracteristică).* * *Caipirìnha = băutură tipic braziliană;(comand numai ).* * *Se vorbeşte franceză, engleză,spaniolă, portugheză deci mă-nţeleg;(surprins câţi oameni de cultură brazilieniştiu franceză).Zic, admirativ, uite ce persoanăimportant am ajuns … din Bălceştiulmeu natal…Râdeam cu ospătarii: Estoy Faminto[= mi-e foame], zâmbeau deaccentul meu.* * *Măduvă de palmier (palmito),cartofi tăiaţi subţire ca sârmele (lamasă).Nu mînca salată, mi se spune(holera).Preşedintele citeşte premiile literarebraziliene pe 1992.Sunt prezentat şi eu: escritor estrangeiro...poeta romena [scriitorstrăin... poet român].Teresinka Pereira ia Premiul dePersonalitate Internaţională, pentru4548propagarea literaturii braziliene înlume.O poetă cântă în franceză.Messody Benoliel recită poeme(în portugheză).Moda saloanelor franceze, începutulsecolului XX persistă aici.Pictorul Paulo de Lira îmi doneazătrei ilustrate înfăţişând picturide-ale sale cu multe bărci, luate dinplanuri diferite.Scriitorul Gilda de Souza Campos.Întreb prin jur:– Cunoaşteţi vreun scriitorromân?– Nu. Apoi râzând: Pe tine!Cred că ataşaţii culturali românide pe la ambasade sunt aculturali,iau banii de pomană!Un romancier: Paulo Amadar.* * *Pe Blvd. Atlantica: plajă, fete înbichini, palmieri, blocuri de 10-12etaje, trotuarul cu palmieri; splendid,povîrnişuri muntoase apoi.* * *Se zăreşte celebra Statuie a luiChristos, ridicată de Paul Landowskiîntre 1926-1931 pe vârful Corcovado.Parcul şi plaja Flamengo.* * *Îmi notez adresele unor scriitori.* * *Merg la Academia de Literatură[Academia de Letras]. Vreo 30 debătrâni în sală. Preşedintele AloysiaTavares Picanço mă prezintă: „Florentin”...se poticneşte să-mi pronunţenumele „Smarandacii”... .* * *Schimb permanent de volume,extrase, cărţi de vizită, idei...Conversez cu Marita Vuielli,poetă.* * *Întâlnesc pe Luis Ivani ArorirAraul, Presidente do Federacão dosAcademias do Brasil [Preşedinte alFederaţiei Academiilor din Brazilia].* * *Jurnali de la ziarul „Hoje” [Azi]mă intervievează: Carlos de Paula,Varista da Vega, şi editorul Artur Castalise.* * *– Vreau să-not în ocean.– Nu, zice Teresinka. Avem unprogram de urmat. Întruniri, conferinţe.După masă vei vizita oraşul, celmai frumos din lume.www.oglindaliterara.ro* * *Acasă la Anita L.Prestes, în Rio de Janeiro,fiica revoluţionaruluicomunist brazilianexilat în Rusia: Luiz CarlosPrestes (1898-1988). Ea a publicatdespre tatăl ei o carte: Florentin Smarandache„A Coluna Prestes”[Pentru Coloana luiPrestes], Editura Brasiliensa, 1990, São Paulo.Iar Maria Prestes, soţia-i, a tipărit: „Meu companheiro,40 anos ao lado de Luiz Carlos Prestes” [Companionul meu,40 de ani alături de Luiz Carlos Prestes], 1992, Ed. Rocco,Rio de Janeiro; mi-arată câteva pagini din acest volum desprevizita liderului communist brazilian în România anului1972.Două cărţi şi o broşură despre el.* * *Fac cunoştinţă cu altă poetă: Inaura Carneiro Leão, autoarea trei volume.* * *Vizităm pe Maria do Carmo Gaspar de Oliveira, poetă.A scris multe cărţi: „Bosco”, carte memorială dedicatăfiului ei Bosco, decedat la numai 23 de ani într-un accidentde maşină; „Esparsas”, versuri; „Caleidoscópio” [Caleidoscop],versuri, 1983, apreciat de popularul romancier brazilianJorge Amado [n. 1912, după care s-au turnat filme în care aujucat celebrii actori Marcello Mastroiani – italian - şi SoniaBraga - braziliancă]; „Concerto a quatro mãnos / opus 4”[Concert la patru mâini / opus 4], 1981, împreună cu AndradeBelo, versuri.În antologii cuprinsă:„Poetas do Brasil” [Poeţi din Brazilia] (1980, 1981,1983), de Aparicio Fernandes;„Poetas Brasileiros de Hoje” [Poeţi brazilieni de astăzi],1984, de Jos* * * Anesi Fernandes;„Poetas e Escritores do Brasil…” [Poeţi şi scriitori dinBrazilia...], 1986, de Reis de Souza;„Cascata de Versos” [Cascadă de versuri], de PauloC* * *sar dos Santos, 1987.– Nu-s în nici o religie, în nici un partid politic, nici o grupareliterară, dar mă simt... paradoxistă, spune mai în glumă,mai în serios.* * *T. Pereira a corespondat cu Şt. Baciu. Îl cunoaşte. Auzisede revistuţa lui Mele. Fiind anti-comunist, ar fi fost expulzatîn anii 1953 din Brazilia, mutându-se în Hawaii. Aprimit un volum de la el. I-a luat un interviu prin corespondenţă(nepublicat). I l-am cerut. „Să-l caut”, a răspuns.* * *„Dacă vrei să zici ceva bun brazilienilor, zii ceva răudespre nord-americani” – sunt... sfătuit (!)* * *Nu mai fusesem niciodată în emisfera sudică.* * *Invitat de Luiz Ivani de Amorim Araújo, PreşedinteleFederaţiei Academiilor de Litere din Brazilia, să asist la conferintăAcademicianului Antonio Carlos Villaça despre „Ronaldde Carvalho, poetul şi prozatorul” pe 11 iunie 1993, ora16 00 .(continuare în nr. viitor)


Turnuri şi dame(fragment)Cum pătrunzi pe strada…Cum pătrunzi pe strada Dr. Lister, la nr. 1, atenţia îţi este atrasăde o vilă modernă, înconjurată de o grădiniţă cu flori. Atît parterul cîtşi etajul respiră lejer printr-o arhitectură modernă în care predominăstructura metalică a stîlpilor de susţinere şi pereţii numai geamuri fumurii.În jurul clădirii sînt straturi cu flori atent proporţionate, încîtorice spaţiu este bine folosit. Pe aleile dintre aceste straturi patroneazăîntr-o geometrie calculată mici reflectoare ce desenează rotundeoaze de lumină.Este o frumoasă noapte de mai a primului an din noul mileniu.Privită din stradă, construcţia pare la această oră tîrzie întruchipareasomnului adînc. Numai la uşa de la intrare este aprins un becde 25 de waţi, aşezat acolo mai mult ca un factor de reper. Înăuntrueste întuneric.În dormitorul familiei, aflat la etaj, Dalia Mihăescu silabiseşteritmic... o oaie, două oi, trei oi, patru oi, cinci oi, şase oi, şase suteşaptezeci şi opt de oi, nouă milioane de oi… de ţi-ar trece acumprin aşternut şi tu nu te-ai sinchisi. E clar că are iarăşi insomnie. Decîteva luni, de cînd a aflat că va avea un copil, i se întîmplă aproapeîn fiecare noapte. Şi, deşi cînd pune capul pe pernă are sentimentultonic al unei adormiri imediate, trece în scurt timp la starea deveghe, pe care n-o poate alunga fără frămîntări. Strînge ochii şi fixeazăun punct imaginar în oceanul de beznă. A citit ea undeva cădacă reuşeşti să-l vizualizezi, să-l fixezi, mintea ţi se descarcă deorice alte gînduri şi te relaxezi, lucru care îţi induce starea de somn.Yoga puterii de detaşare. Dar invariabil, punctul se deplasează uşor,iar tentativa ei de golire a memoriei eşuează, sporindu-i deruta.Marius, soţul ei, doarme alături. Are somnul uşor şi a simţit-o peDalia cum se frămîntă. Nu pare însă îngrijorat, totuşi oftează unsomnoros Iar? Cum e? Străduieşte-te mai mult!Ajunge! Asta e prea mult! Au semnat să fie împreună şi la bineşi la… insomnii. Dalia se ridică într-un cot, aprinde veioza de penoptiera ei şi îl fixează pe somnoros:- Mda! Privindu-mă aşa din profil... am cumva aerul proaspăt alunui peisaj de munte?Replica lui Marius vine de departe, de undeva de la graniţasomnului.- Aer... aaa... er... aha! Ce aer?... La munte... iar la munte?- Hei, cu tine vorbesc. Este ora trei, nu pot să dorm, arăt ca unmagazin devastat de faliment, sînt însărcinată şi mă mănîncă pieleade pe burtă. Dalia se întoarce cu faţa în sus şi pufăie. Şi el măîntreabă „Ce aer ? Iar la munte?” Întinde mîna spre noptieră, ia o revistăşi o răsfoieşte fără să se oprească la ceva anume, dar caută.O abandonează rapid, se întoarce cu faţa către soţul său şi îl mişcăuşor.- Hei, Einstein, nu pot să dorm !Nu era prima dată cînd îl trezea în puterea nopţii pentru asta.Bine, bine, dar el ce vină avea? I-a spus Einstein..., are tehnică...,îl răsfaţă..., se pisiceşte. Cu siguranţă, o să-l convingă să petreacăîmpreună o nouă insomnie. Şireată fată! Marius îşi prepară o vocetitanică:- Te voi salva eu! Se întoarce spre ea şi o priveşte cu ochii dincare a alungat moleşeala somnului. Îi strecoară braţul sub cap.Ochii lor sînt acum foarte aproape. Ai Daliei sînt calzi şi stau să lăcrimezedin clipă în clipă.- Cine te-a angajat să înnumeri oi la ora asta? Asta e... curatăexploatare. Şi tu accepţi! Dalia zîmbeşte complice. Ce fel de... rembrandiţăvei fi mîine la atelier? Ameţită, căscată, anesteziată, sedată!Hm! Pleoapele o vor lua la vale una peste alta..., lumina dincăpşorul tău va fi tot mai difuză... Vei vedea în sfîrşit întunericul şipacea visului. Iar pensula, această măiastră călăuză a degetelortale fine, îţi va aluneca fluid printre metacarpiene. Faceţi cunoştinţă,PROZAinterpretează Marius teatral, Dalia Mihăescu, Moş Ene! - Eu, moşule,vin la atelier să dorm. - Nu să pictezi? O să îţi răpesc tabloulpe care ar fi trebuit să îl termini de… vreo şapte ani?- De cînd ne cunoaştem, răsuflă uşurată Dalia că soţul său s-a trezit de-a binelea şi se joacă cu ea. Se culcuşeşte confortabil lapieptul lui. Nu pot să dorm pur şi simplu şi nu am o explicaţie. Numă presează ceva anume şi nu cred că sînt anxioasă. Confuză?Poate. Mă învîrt în cerc ore în şir iar dimineaţa sînt obosită. Parcăam colindat un bazar aglomerat unde mi-am făcut cu greu loc dînddin coate în dreapta şi-n stînga. Am discuţii imaginate cu prieteniidespre tot ce e în jurul nostru.Marius este atent la vorbele ei. O cută i s-a conturat între sprîncene.- Nu eşti cuminte deloc! Te adînceşti într-un abis pe care singurăţi-l creezi. Tu ştii foarte bine că între real şi posibilitatea de a fireal există doar modul de abordare. Îţi faci rău, şi asta mă îngrijorează.Îţi repet, nu eşti cuminte deloc. Norocul tău e că îmi plac fetelerele… Dar, ai grijă, sînt idolul tuturor, nu numai al tău, ia notiţe,am în sala de aşteptare multe fete rele care mă asaltează şi care s-ar mulţumi numai cu o privire. Tu…- Lăudărosule! Numai eu te cunosc şi numai pe mine mă iubeşti.Eşti mult prea calculat pentru a-ţi putea permite măcar o singurăamantă. Ia spune: Ce legătură are o femeie cu fizica atomică?- Lăsînd orice filosofie ieftină de-o parte, n-are nici o legătură.- Cînd ne-am cunoscut spuneai că fizica este interiorul şi femeiaexteriorul.- Ehe, cînd ne-am cunoscut… Aşa credeam atunci. Ergonomiafizicii este la fel de spectaculoasă ca desfăşurarea exterioară e uneifemei, da, aşa gîndeam şi la fel cred şi acum, mersi că mi-ai amintit.Dalia inspiră aerul parfumat al nopţii. Se gîndeşte la cevanumai de ea ştiut. Acum se simte relaxată şi recuperată.- Unde ţi-a romantismul bivol cuantic refractat într-un E=mc²pe care lumina lunii îl tămîie cu sonete inefabile? Spurcăciune micăde fizician pîrît ce şi-a propus să explice totul, tot ce vede, tot cesimte, tot ce aude, tot ce bagă în gură, de ce aşa, de ce pe dincolo,mai-mai decît un filosof… Explică-mi şi explică-ţi!- Ce?- Nu face moafte, guzgan şmecher ce eşti!- Nu mai e mai nimic de adăugat. Ce, nu zic bine? Nu e femeiacea mai estetică dintre estetici? Nu e fizica cea mai complexă starea cercetării umane? Cunoşti ceva mai devastator?Iubirea mea, gîndi Dalia. Iubirea mea pentru tine, iar buzele i semişcară abia perceptibil.- Să explici, să explici…, de pildă ce s-a-ntîmplat cînd m-aivăzut prima dată, insistă ea.- Nimic.- Afurisenie ce eşti! Cînd m-ai văzut prima dată, cum să-ţi explicsă mă înţelegi şi tu..., ţi s-au inflamat circuitele, ţi s-au ars diodeleşi ai făcut scurt-circuit.- Aşa se vede din partea unde stai tu?Dalia continuă pe un ton sforăitor:- Adică te-ai îndrăgostit nebuneşte şi tot ce a urmat n-a fostdecît o cursă de urmărire.- Parcă vorbeşti de curse de Formula 1. Ziua eşti artist darnoaptea eşti infractor: nu dormi, eşti răsfăţată, deranjezi liniştea celorlalţişi în final te supraestimezi. Mie mi s-au ars circuitele... sau ţieţi s-au amestecat culorile de-ţi erau pistruii ca florile cîmpului primăvara?Te-am plăcut, e adevărat, dar nu te-am vînat. Mai corectar fi fost – te-am remarcat! Aşa e corect!Dalia îl maimuţăreşte:- M-a remarcat! M-a remarcat! El a remarcat/ Sprijinit în coasă/Pînă a marcat: / Şi-o făcu mireasă. Rîde. Este fericită. Nu atît pentrucatrenul confecţionat pe moment, cît pentru faptul că se simţeaîn siguranţă, protejată, eliberată.- Spune-mi cît m-ai iubit.- Nu-ţi spun.- Eşti urîcios. Şi previzibil. Maimuţoiule!www.oglindaliterara.ro 4549


TEATRUMĂRIA - SA, ACTORULJurnal de Festival “GALASTAR-Bacău-2009”Mihaela DordeaVineri, 10 aprilie 2009 . Este încă întuneric şi e frig. Garade Nord pare un furnicar. Peronul de la linia unsprezece este arhiplin.Trenul încă nu se vede , dar toată lumea e agitată. Am senzaţiacă timpul se joacă cu noi, călătorii cu tichete pentru Inter City551, Bucureşti - Bacău. Ochii de foc ai locomotivei se apropie , însă,cu un pufăit care îmi aminteşte de vacanţă. În sfârşit, pornim. Pe fotoliulmeu de la fereastră privesc drumul care se luminează încet,pe măsură ce viteza trenului creşte.Am o senzaţie de stranie bucurie gândindu-mă la locurilepe care nu le-am mai văzut de la Gala de anul trecut, şi de carechiar îmi era dor. Aştept cu nerăbdare să revăd Bacăul, oamenii deacolo, şi da, Teatrul Bacovia, un loc pe care doi tineri directori l-autransformat într-o superbă familie, un loc în care, Adrian Găzdaru şiGabriel Duţu te fac să te simţi, de fiecare dată, acasă.Cei doi directori sunt actori. Mai nou, aflu de la Adi că s-aapucat de regie. Îmi spune asta în pauzele dintre două convorbiri telefonicecu cei care au pus umărul la organizarea celei de a patraediţii a Festivalului « GALASTAR ». O gală a stelelor şi la propriu şila figurat.Teatrul trăieşte prin propriile valori, cele care de-a lungultimpului au răscolit conştiinţe şi au încălzitinimi făcând să se ridice etern cortinapeste zestrea lăsată de marii dramaturgi,marii regizori, marii actori.Teatrul este o maşinărie complicatăşi complexă, un angrenaj straniuşi fascinant, în care fiecare rotiţă este lafel de importantă.Totul începe de la textul dramatic,pe care teatrul il acceptă , propus deun regizor, de un actor sau chiar de autorulsău. Acesta este primul pas cătrespectacol. Abia acum începe nebunia, cucolectivul artistic, colectivul tehnic, adicărecuzită, pod, tapiţerie, ateliere de pictură,croitorie, tâmplărie, şi altele, carelucrează împreună, pentru că aşa se lucreazăîn teatru, până la premieră şi apoila fiecare reprezentaţie de după ea.În această teribilă maşinărie, piesa de rezistenţă este,însă, actorul care cu arta sa, cu dăruirea sa, pentru că actorul se dăruiepe sine, moleculă cu moleculă, seară de seară publicului, pentrucă arde, se consumă din interior spre exterior, purtând în căuşulpalmelor , mereu, câte o bucăţică de suflet pe care o dăruieşte cugenerozitate celor din stal.Creaţia unui rol este grea şi delicată. Ca actor, trebuie săsurprinzi de fiecare dată. Fiecare rol este un personaj diferit ca fire,ca personalitate. Una e un rol de comedie, alta un rol de dramă.Una e un personaj istoric şi alta unul de actualitate. Dar fiecare îşiare complexitatea sa.Dincolo de ce se vede din sală, este o lume diferită de totceea ce bănuim şi cunoaştem. O armată de oameni se agită în jurulactorului, cel care duce greul acolo, în luminile rampei.Cabiniere, macheuze, coafeze, peruchieri, apoi echipelede tehnicieni, aleargă de colo-colo cu ţintă precisă. Jos, la recuzităse pregăteşte consumabila, tapiţerii aduc feţele de masă, unul încarcăpistolul, altul umple paharele pentru scena finală. Actorii, cuurechea la difuzor pentru anunţurile regizorului tehnic, îşi trag sufletul,între două intrări în scenă, fie la cabine, fie în regrupare. În culisese schimbă costume, se finisează machiaje. Sss! Linişte!Difuzoarele din regrupare, din cabine sau de jos sunt cu sonorul lamaximum pentru ca toţi să audă indicaţiile regizorului tehnic. Darse mai aud şi aplauzele. Deci e bine.Toţi stau ca pe arcuri, gata să sară la prima chemare.Pauză. Fuga la cabine, o ţigară aprinsă din mers. „Cum a fost?”Actul doi. Mai este puţin. Replica finală. Aplauze. Gata. Toată lumearăsuflă uşurată. Sunt obosiţi dar fericiţi. A ieşit bine. E linişte. Se maiaud doar băieţii de la recuzită care au rămas la demontare.La cabine, actorul, Maria Sa, Actorul, îşi lasă costumul dinpoveste pentru următoarea reprezentaţie, şi pleacă spre casă, saula o cafea, fără să simtă frigul sau oboseala, pentru că el şi-a îndeplinitmisiunea şi bucuria din el nu se compară cu nimic altceva.Actorii sunt oameni şi ei şi se mai îmbolnăvesc câteodată.Uneori merg să se odihnească în cer. Unii spun că atunci când facasta, au murit. Dar nu este adevărat. Actorii îşi au locul lor în trupa4550aceea minunată din cer, unde strălucesc pe firmamentul universului,într-o eternă reprezentaţie.Galastar 2009 a început! Maria Sa Actorul este în primplan, pentru că aici la Bacău, el este omagiat printr - un Festivalunic, dedicat artei sale.Prima seară din Festival. Ajung mai devreme şi urc la etajulunu. Aici, surpriză!Gabi îşi întâmpină oaspeţii într-un cărucior cu rotile, încălţat, cumspune el, într-o pereche de cizmuliţe albe, asortate cu cămaşa, finmodelate din ghips medical.Nimic special, doar o cascadorie mai curajoasă undeva îndeplasare.„Iată ce se întâmplă când, pentru prima oară, Gabi , carede obicei este printre nori, coboară cu picioarele pe pământ!” aveasă spună Adi, colegul şi prietenul său, pe scena Galei, la deschidereaoficială.După o gură de cafea , uşa se deschide şi intră prietenamea Carmen Mihalache, redactor şef la ATENEU. Ne bucurăm căne revedem aici, la ea acasă şi încercăm să ne povestim câte ceva.Aflu că face parte din juriu, alături de o doamnă tare dragă mie, TamaraBuciuceanu, toată zâmbet şi suflet,caldă şi plină de umor ca întotdeauna. Elume multă şi fiecare are ceva de spus,de povestit. Dar nu avem timp, pentru căîn câteva minute începe Festivalul.După deschidere, intrăm direct în concurs.O zi plină, o seară superbă, aşacum aveau să fie toate serile până la finalulGalei. Sâmbătă dimineaţa am ieşitprin oraş. Ploua încet şi era frig. Dar călduraurmaşilor marelui Voievod Ştefan,mi-a încălzit inima. Seara, sufletul a vibratalături de superba prestaţie a lui RăzvanMazilu, care a încântat publicul băcăuanşi pe noi, într-un recital de excepţie, lacare a invitat şi câţiva elevi ai liceului decoregrafie Gheorghje Apostu din oraş. Armoniagestului, mişcării cu muzica şi povesteaîn paşi de dans, au facut ca salateatrului să răsune de aplauze pentru balerin, dar şi pentru foarte talentaţiimicuţi dansatori.Duminică a fost sărbătoarea Floriilor. Am mers la catedralaortodoxă Sfântul Nicolae. O ştiam de anul trecut, dar acum , slujbadeosebită şi atmosfera din biserică m-au fascinat. Am plecat lahotel cu flori şi salcie sfinţită de preoţi. Le-am pus într-o vază alăturide icoana Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.Seara, o altă sărbătoare la Bacovia. A teatrului. Dar despreacest eveniment, în materialul următor.Luni, după plimbarea prin centrul oraşului, am mers la teatru.În vizită. Apoi din nou prin oraş. Seara, concurs şi recital MihaiMălaimare. Ploaia nu vrea să se oprească, iar noaptea, vântulfluieră pe la fereastră. Urma însă o nouă zi de Festival şi am dormitbine.Marţi, după concurs, un nou recital , de data aceasta aldoamnei Tamara Buciuceanu. Cum a fost? Nici nu mai trebuie săspun, pentru că vă puteţi imagina. Superb!Miercuri am fost din nou la biserică. Am trecut şi pe la teatru,apoi seara, noi concurenţi şi un nou recital , al unei alte actriţede excepţie, Coca Bloos.Ultima zi. Joi. În seara aceasta se vor înmâna premiileediţiei a patra a GALEISTAR.Mărturisesc că am aflat deja cine sunt laureaţii. Am pile înjuriu, asta e!Şi dacă tot v-am spus secretul, iată cine sunt premianţii:Premiul pentru Cel Mai Bun One - Woman – Show-IULIA COLAN- o tânără actriţă a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”din Craiova, care a mai primit şi Premiul de popularitate“Gallieri”.Premiul pentru Cel mai bun One - Man Show: Ivan Vidosavljevic,un actor simpatic foc, din Serbia.Marele Premiu şi Trofeul Galei : MIHAELA TELEOACĂ,actriţă a Teatrului de Comedie din Bucureşti, pentru o interpretareexcepţională a unui recital complex, greu, cu elemente şi nuanţebine cristalizate, momente bine marcate în spaţiu şi timp, forţă deexpresie, umor.(continuare în pag. 4552)www.oglindaliterara.ro


EVENIMENTVIORICA ENĂCHIUC A DESCOPERITALFABETUL DACICO carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştriDacii scriau de ladreapta la stânga, iar citirease făcea de jos în sus.De la daci nu aurămas izvoare scrise. Preapuţine se ştiau despre locuitoriizonei carpato-dunărene,după retragerea romanilor. Ocarte veche de aproape1.000 de ani, păstrată la Budapesta,răstoarnă teoriileistoricilor. Manuscrisul cuprindeprimele documentescrise în această perioadăistorică. A fost scrisă cu caracteredacice, de la dreaptala stânga, şi se citeşte de josîn sus. Vorbeşte despre desprevlahi şi regatul lor. Mulţiau încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. ArheologulViorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosuluimanuscris.Dăruită de un grofÎn 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungariade existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rostde o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele.Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a RepubliciiUngaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczipână în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academieide Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini atrecut de-a lungul secolelor.„Scriere secretă”După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preotmisionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul:„Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară,Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pecare nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”.„Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănăşi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieriungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”.După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercatsă identifice acele semne din manuscris care ar putea semnificacifre.Alfabet dacic cu 150 de caractereViorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactateîn secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cucaractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetuluidacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturilerespective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latinavulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechilesemne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spuneaceasta.www.oglindaliterara.roSolii şi cântece ale vlahilorCodexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text suntintercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cernealăviolet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni,care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizatblak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii1064 si 1101. „Sunt informaţii despre organizarea administrativă şimilitară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistruşi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropoliablakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul luiSoare”, a descoperit Viorica Enachiuc.„Jurământul tinerilor blaki”Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământultinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,Înşelator, să nu primeşti a te uniCu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovitVei fiCântecul cetăţii aud îndelungMergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!Să juri cu maturitate şi cu convingere!Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”Notă:Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sauRohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat alcărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiarăveche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflatastăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.Viorica MIHAI-ENĂ-CHIUC (1938). MembrăUNESCO din 1963. Istoric alculturii, arheolog, editor;opera importantă în cercetareaistoriei culturale, limbii şiistoriei sociale a românilor în„mileniul mut“. Cărţi reprezentative:„Codexul Rohonczi“– studii literare,decodificare şi traducere –lingvistică; „Scrieri literare însec. XI şi XII“ – studii deistorie a literaturii române –etnologie; „Scrieri din epocabronzului şi până în sec. IVe.n. în Geto-Dacia“ – studiide tracologie – istorie veche.Absolventă a Facultăţii deFilologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „AlexandruIoan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-oîn arheologie. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia,Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociuşi epoca dacică. A prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi înstrăinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. A primit bursede studiu în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca,unde a studiat scrierea runică.4551


SCRIITORI ÎN AGORAUn oarecare ne urecheşte mişeleşte pentru faptul căam considerat că există în România cacopatrizi. Aş fi crezutcă omul s-a sculat cu greu dintr-unul din chefurile duminicale,dacă ar fi fost pentru prima oară. Dar din păcate estepentru a doua oară. Prima dată a mistificat rolul omului decultură Valeriu Matei în organizarea Festivalului Nichita Stănescude la Chişinău. Cum ipochimenul Z.I. nici nu dădusemăcar pe acolo, am zis că a luat date de pe la foştii comesenidedulciţi cu gradele venite din est fără oprelişte. Numaică, de data asta, başibuzucul Z.I. consideră libertatea de exprimareacordată de revista noastră ca pe un act neavenit. Înacest sens nu înţelegem de ce îl batjocoreşte pe cercetătorulAlexandru Bulandra care vede în balada Mioriţa elementede rit masonic. El uită, dacă a ştiut vreodată, că există unTemplu a lui Solomon ce a pus bazele frăţiei constructoriloracum câteva mii de ani. Până şi Deceneu avea, după M. Nistorescuşi alţii, elemente de rit masonic în frăţietatea ritualicăpracticată în vechime de strămoşii noştri. Dacăipochimenul ar şti că până şi răsculatul Horia i se adresa împăratuluiaustriei cu titulatura de „frate”, ar mai ezita să-l facăde ocară pe cercetătorul care are doar o ipoteză de lucru îninterpretarea baladei „Mioriţa”.Cât priveşte dezacordul celui care se jenează să-şisemneze în clar „produsul” ce-l defineşte la adresa „cacapatrizilor”,ce să spun. Este de o insolenţă tipică a peniţaruluimioritic salarizat din ban public, gata să latre să să-l umple debale pe un confrate din provincie, care deşi nu are finanţareonorantă, îl depăşeşte la numărul ce cititori de câteva ori.Dacă acest homuncul este cine bănuim noi, atunci nu ne maimirăm. Nu este singurul peniţar dâmboviţean care nu s-a maitrezit după bardoacele golite pe aceste meleaguri mioritice.Băi, nea Z.I., dacă vrei, îţi mai aducem şi la „Bucale” câteceva din ce ştiu că-i duci dorul de ne tot faci aluzii prin articoleveninoase. Ne cerem scuze pentru că te-am neglijat înultima vreme, dar ne-am mai orientat şi noi după valoarea4552MĂRIA - SA, ACTORUL(urmare din pag. 4550)Şi pentru că GALASTAR este un eveniment dedicat actorului,artei sale, începând cu această ediţie, la Bacău se decernează unpremiu special, Premiul „ŞTEFAN IORDACHE”, în semn de preţuireşi ca omagiu adus „celui mai iubit dintre pământeni”.Laureaţii Premiului „ŞTEFAN IORDACHE” : Iulia Colanşi Ivan Vidosavljevic .Şi pentru că la Bacău a fost cu adevărat o sărbătoare aTeatrului, iată că Teatrul „George Bacovia” a fost premiat la rândulsău de firma MOLDO GLASS, care a oferit un premiu special pentrupublicul băcăuan.Ne-am luat rămas bun de la această ediţie a Galei Star, dupăce o nouă stea a fost amplasată în faţa teatrului , în atmosfera mirificăa focurilor de artificii care au îmbrăcat în culori cerul pentru prima oarăsenin în această perioadă.Dar seara de final încă nu s-a terminat. Maestrul AlexandruArşinel a onorat scena băcăuană cu prezenţa sa într-un recital care apus capăt unei ediţii cu momente de excepţie, un Festival organizatîntr-o manieră selectă, elegantă, de către cei doi directori, Adrian Găzdarudirector general al Teatrului Bacovia şi Gabriel Duţu, directorartistic .Aşa cum spunea şi Ludmila Patanjoglu, cu fiecare an carea trecut, GALASTAR a căpătat personalitate, are o identitate specifică.O scrisoare deschisăGheorghe Andrei Neaguwww.oglindaliterara.roscriitorincului dâmboviţean.Ceea ce mă miră şi mai mult este pofta pe care o aicând îţi alegi temele, şi mai ales cuvintele pe care crezi că lepoţi utiliza spre a-ţi umili „adresantul”. Iată de ce de data asta,din prea mult bun simţ pentru un individ de teapa ta, nu nearuncăm cu tot bagajul lexical denigrator asupra ta. Preferămsă te vedem înecându-te în propriul venin. Ne miră doarfaptul că ai în redacţie colegi care ar fi putut să te trezeascăla realitate, să nu te faci de râs când afirmi „Domnul Neagupropune noua normă de subvenţionare a revistelor literare,după numărul de accesări ale versiunilor lor pe internet, deşinu a normat nimeni încă acest domeniu…”Ce nu şti dumneata este că România literară cea carear fi pe primul loc în topul vânzărilor are şi peste 40.000 deaccesări la golăneală. Adică astăzi avea numai 6 iar a douazi 40.000. Pe de altă parte nu în stimaţi cacopatrizi m-am exprimatasupra subvenţionării de la stat. Câtă vreme domniata sugi la ţâţa bugetară a revistei verşi venin dâmboviţeanasupra confraţilor din provincie nu poţi fi decât exemplul tipical culturnicului educat şi convins că numai el are dreptate.Nu mai vorbesc de faptul că te-a umplut miştocăria şi pentrufaptul că George Ţărnea are statuie la Rm. Vâlcea deşi dumneataca emul al nevrednicului Nicolae Manolescu UNESCOspui că nici nu există în istoria literaturii.Dragă Z.I.zi văd că începe să fie mai onorant să nufaci parte din istoria lui Manolescu decât să fii alături de unulca matale care până şi atunci când îl aperi pe Eminescu miroasea autosuficienţă. De aceea n-am a-ţi spune decât undulce … care ţi se cuvine din plin pentru răutăţile ce le totverşi asupra noastră. De parcă n-ar fi de ajuns că autorităţileculturale ne vor capul fiind gata să ţopăie de bucurie la oriceîncăierare ar apărea între „operatorii culturali” - cum ne denumescei oficial. Cum, cu un homuncul nu este bine să tepui, este pentru prima şi ultima oară când te mai băgăm înseamă.A urmat o seară festivă la un pahar de şampanie, apoi avenit dimineaţa de vineri când m-am instalat comod în dreapta directoruluide la Bacovia, Adi Găzdaru, şi am pornit spre Bucureşti cu armeşi bagaje. Şi pentru că nu a vrut să plec tristă, Bacăul a scos de undeîl ţinea ascuns, Soarele şi l-a aprins pentru noi, urându-ne vesel: drumbun, ne revedem anul viitor!Festivalul s-a terminat. Criteriul valoric, cu adevărat sigur, rămâne aceladaos de frumuseţe şi emoţie născut din creaţie şi marcat de harulactorilor, susţinuţi din umbră de echipa tehnică, cea care face minuniîn spatele scenei.Pentru că pe scenă şi în spatele ei, s-au întâmplat şi se vorîntâmpla întotdeauna minuni, având în centrul universului artistic pecel pe care îl numim : MĂRIA SA , ACTORUL!


Am intrat în Budapesta pe la ora 2ziua, am pus artileria jumătate în poziţie, şijumătate în rezervă. Ne-au întâmpinat deputaţiişi a venit înaintea noastră ministrulde război ungar, bolşevic însoţit de doi secretarişi au luat contact cu generalul Holban,unde, apoi a venit şi generalulMărdărescu. Le-am făcut cunoscut condiţiilenoastre, pe care ei le-au primit fără niciorezervă.A intrat întâi o brigadă care a luatmăsuri de siguranţă, chiar brigada mea, înfiinţândpatrulările.Brigada a II-a a făcut defilarea pestrada Andrassy în faţa generalului Mărdărescu.Pe urmă, am început serviciul de comandamental Pieţii.De la 4 august ne găsim aici.Magazinele toate au stat închisevreo trei zile. Credeau, poate, că noi suntemvandali. După trei zile, câte unul, câteunul, au început să deschidă. Era o lipsăfoarte mare. Nu se mai găsea nimic. GeneralulHolban a luat măsuri şi le-a distribuitîndată populaţiei 32 de vagoane grâu şifăină, câte 400 grame de om. Azi există unbirou de alimentaţie, azi se găsesc de toate.Am început evacuările. Din partea lor nicioopunere. Pe ici colo câte o reclamaţie. Amgăsit mari depozite bolşevice de făină, leamluat, dar tot pentru populaţia oraşului.Crâmpeie ostăşeşti asupra intrăriiîn Budapesta.Un soldat: Primim ordin de marşspre Budapesta. Pornim. Aveam de făcut45 km. Şi era o noapte! Am ajuns seara laSorocsa.Am lăsat trenul de luptă (trăsurile) şiam ajuns tot noaptea în Kis-Pest. (Pestamică).A doua zi, ora 12, ordin să intrăm înPesta.Toată divizia era adunată în margineaBudapestei.Am defilat în faţa generalului Mărdărescuşi a tuturor generalilor care au intratcu noi în Pesta.Am stat 15 zile în Pesta făcând patrulăriprin oraş ziua şi noaptea.De-aici, ordin să intrăm în Buda.Acolo noi am schimbat pe un batalion alreg. 8 vânători în cazarma „Nandor”, bosniacă.Aici am stat vreo 15 zile făcând instrucţieşi poliţia oraşului. Am găsit aiciarme, muniţii şi am arestat 18 ofiţeri şitrupă.De-acolo, ordin să plecăm în direcţiaSud, la Arad, în adevărata România Mare!Un caporal:Ne-am luat drumul spre Budapesta,în marş de mai multe zile, până am ajuns înoraş.Din sat în sat vedeam că mereu sedeschid satele, din ce în ce mai mari; vedeamşi dealuri şi vii. Ni se spune că ePesta.Am ajuns în Kist-Pest (Pesta-Mică).Aici ni s-a părut foarte frumos, clădirifoarte mari, lume veselă c-a scăpat debolşevici, parte din ei, se uitau cam urât!În mijlocul oraşului am plecat în dezarmaredin casă în casă.Lor le era frică văzându-ne cu baionetala puşcă.Scoteau de voie, de la ei, tot ceaveau material de război.Budapesta, ca oraş, destul de fru-DESROBITORIIRadu Cosmin(urmare din numărul anterior)mos (sic), mare deschis!Aici am dat peste depozite unde s-au pus gărzi până ce s-a încărcat tot ce-afost material de război.Aici ne simţeam foarte mândri căsuntem victorioşi!De era timp de pace, nu mai ajungeamnoi pe-aici!Ei ne-au crezut răi pe noi. Le-am doveditcontrariul. Le-am dovedit contrariul.Destul şi-au bătut şi ei joc de noi!Cine ştie ce-or face ai mei în vremeaasta!N-am fost pe acasă de trei ani dezile!Pe-aici fetele sunt foarte fericite!...Rău că nu ne prea putem înţelege la vorbăcu toate...!Vasăzică, antegarda strategică compusădin divizia II cavalerie şi divizia II vânători,parcurge în ziua de 3 şi în dimineaţade 4 august distanţa de 100 km dintre Tisaşi Budapesta, făcându-şi intrarea solemnăîn capitala Ungariei la ora 12 din zi.Mulţimea nesfârşită şi împestriţată aoraşului îi primeşte cu recunoştinţă că i-ascăpat din ghearele prăpastiei bolşevice.În aceeaşi zi majoritatea trupelor antegărziise îndreaptă spre Vest, trecând Dunăreaşi formând un cap de pod solid laVest de ea, urmărind şi dezarmând şi ultimelerămăşiţe din armatele vrăjmaşe.Şi astfel,după veacuri de suferinţăşi umiliri cu ocuparea Budapestei, Dumnezeua pus pe fruntea noastră, odată cu lauriicelei mai mari izbânzi de arme aromânilor şi pecetea celei mai mari bucurii,pe care un popor viteaz şi greu încercat omerită!EXPUNEREA SINTETICĂ A LUPTELORDE LA TISA, A DEZARMĂRII UNGARIEIŞI OCUPĂRII BUDAPESTEI.(ce mi-a făcut-o un valoros general la înaltulcomandament)Când ungurii atacară cu repeziciunepe ceho-slovaci, noi ne găseam cu un piciorpeste Tisa, la Tocay, unde făcusem uncap de pod. Ceho-slovacii retrăgându-sespre Miskoltz au rupt legătura cu noi. Era olegătură camaraderească.Noi ne-am reîntors pe malul stâng alTisei.Dacă ceho-slovacii au fost bătuţi,desigur că nu se putuse stabili un aranjamentîntre ei şi noi.Cert e că aceasta nouă ne-a folosit.Bella-Kuhn s-a întâmplat de gloriaieftin câştigată.A crezut că armatele roşii sunt invincibile.Imediat după somaţia Conferinţei dela Paris ca să lase pe ceho-slovaci în pace,adună toate forţele de pe frontul ceho-slovacşi le-aduce contra noastră. În momentulcând ne-au atacat ei aveau 8 diviziiconcentrate pe Tisa. Frontul nostru eraRESTITUTIOfoarte întins, 600 km.Noi, cu forţe puţine peacest front nu puteamlucru decât prin manevră.Ne-au atacatpe trei puncte. Ataculprincipal ni l-au dat laSolnoc. Cele secundarela Tokay şi Csongrad,Aici iar o chestiede valoare, dinpunct de vedere strategic,ce va servi în viitor pentru studiereacampaniei.De aceste atacuri ale inamicului comandamentulnostru n-a fost nici surprins,nici neliniştit.Aveam totul pregătit, prevăzut pentrua face faţă oricărei eventualităţi.Noi aveam disponibile 4 divizii. Câteuna făcea rezerva grupurilor de nord şi desud. Alte două formau rezerva generală acomandamentelor trupelor împreună cu diviziade cavalerie.Prin mijlocul informatorilor am pututafla intenţiile şi forţele duşmanului. Comandanţiiau lăsat ca atacul inamicului să se izbeascăde trupele de acoperire şi să seuzeze cât mai mult.Grupul de manevră format din rezervagenerală n-a fost pus în mişcaredecât a cincia zi după trecerea Tisei, dupăce inamicul a fost complet uzat şi obosit decătre trupele de acoperire întărite, bineînţeles,cu rezerva grupurilor din regat.Imediat ce am văzut că e desemnatatacul principal, ne-am transportat trupelede manevră ce trebuie într-un punct unde,numai după o zi de marş, am putut da lovituraasupra grupei principale inamice care afost aproape surprinsă.Fiindcă la Solnoc, unde aceştia începuseînaintarea, au găsit rezistenţa, repedes-au epuizat, dezorientat şi obosit Şicând comandamentul a văzut unde se desemneazăatacul principal (Prin împingereaacestei perdele de acoperire fiind întinsă,acest atac principal – am aflat la bolşevicigrupuri mai mari de luptă) la Ciongrad, i-amrespins numai cu trupe de acoperire din DiviziaI Vânători şi sus la Tokay, cu Divizia IIVânători.Noi am concentrat imediat prinC.F.R. grupurile de manevră.Aşa că, la terminarea concentrării acăilor ferate ne-a găsit la o zi de marş detrupele noastre ce n-au fost deci observate.Am dat lovitura.Duşmanii nu ştiau ce direcţie au luattrupele noastre.La Kis-uyjas şi Feghyvernek, cândam luat contact cu ei, au început să se dezmeticească.Şi-au luat trupe de la Mezö-turşi adus la Kis-uyjas, să facă faţă pericolului.Contactul s-a luat cu Divizia I şi oparte din Divizia VI de infanterie.Acţiunea a fost aşa de repede că inamicula fost surprins.Luptele din partea trupelor noastreau decurs normal. I-a înspăimântat pe duşmaniaşa de mult această lovitură ce lecădea în flanc şi le ameninţa spatele, că întimpul nopţii de 26 au azvârlit muniţiile, s-au suit în căruţe şi-au fugit.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4553


VARIAFile dintr-un jurnal teatralAmestecate...Pentru oamenii de teatrucare mai au dubii – cum o fibine, să fii modern, ori clasic?– reamintesc un minunat citatdin marele poet englez Pope:„Nu fii primul care încearcăceea ce-i nou, dar nici ultimulBogdan Ulmucare leapădă ceea ce-ivechi!”. Corect!Ce ne facem însă cu ceicare la tinereţe-s noi-nouţi, iar la senectute-s huliţi pentruconservatorism? Eu, culmea, mă simt unul dintr-ăştia: odovadă – faptul că nu ader la piesele treimiiste cu pornografii.Poate şi unde am o cultură solidă, făcută în vremuri în carenu erau permise pornografii, pe scenă. Aş putea spune căeste partea pozitivă a cenzurii comuniste.Dar oameni de seamă, care n-au avut ghinionul comunismului(ludic fiind, alătur nume ca Sofocle, Goethe,Ibsen, Blaga, Meyerhold, Craig, Caragiale, Ion Sava etc.), s-au ferit să pronunţe, în scris, cuvinte jenante. Dar în epocapornocrată, cine mai are timp de paseisme culturale?!...¤Un amic psiholog îmi spune că, după părerea lui,românul suferă de prestigită.Românul paranoic, zic eu; ori cel inferior.Omul echilibrat e conştient că99,9999999999999999999999999999999999999999999%din populaţia globului habar n-are cine este el. Deci, lucidvorbind, n-are de ce să se bată cu pumnul în piept.¤Spirituală, cred eu, remarca lui J.M.Domenach, despreAtrizi:” La ei, catastrofa se moşteneşte, precum o bijuteriede familie!”. Cam aşa...¤Cînd se anunţa că artiştii nu vor mai putea cumulapensia, cu leafa, o grămadă de histrioni au sărit să-şi aperedrepturile. Normal, nu?Partea proastă e că, şi de data aceasta, au fost televizatesau consemnate în presă persoane care plîngeau culacrimi de crocodil că mor de foame, deşi veniturile lor depăşeau7.000 de lei noi, lunar. O cunoscută actriţă a Naţionaluluibucureştean, fan-Iliescu, se dădea de ceasul morţiicum că un creator moare artistic, doar odată ce moare biologic.Sunt de acord că au fost şi cazuri din acestea. Un actorprosper, specializat în revendicări sociale (deşi în perioada încare a fost ministru secretar de stat la Cultură, n-a făcut nimicpentru breaslă!), iarăşi se văita că nu e just, fiindcă n-o sămai aibă cine juca bătrînii în spectacole. Se va găsi, zic eu,iar septagenarul, oricum e prins în atîtea telenovele, încît nuvăd o moarte a sa prin inaniţie, curîndă.În fine, o histrioancă autoexilată în provincie, îi căinape bieţii Radu Beligan şi Ion Lucian, care au nişte pensii demizerie...Rezerva mea vine dintr-o cunoaştere tristă, a realităţiifoarte bunilor actori de provincie, condamnaţi să trăiascăcu 7-800 de lei pe lună, după 15 ani de scenă, pe carenu-i compătimeşte nimeni. Cred că echilibrarea veniturilor,dacă e s-o facem justiţiar, nu cabotin, trebuie începută de ghinioniştiide jos, nu de la norocoşii notorii...¤Citesc în revista vrânceană Oglinda literară un articoldedicat lui Nicolae Bălcescu, din care aflu că marele nostruistoric devenise...agent englez, prin mijlocirea marii actriţeRachel. Hm! Ce subiect teribil, năucitor chiar, a ratat CamilPetrescu, în romanul său Un om între oameni şi-n piesa Bălcescu!Păcat că azi, în România, nimeni nu mai este interesatde teatrul istoric!4554Poştalionul cu peniţeGheorghe Andrei Neagu*Tuturor acelora care vor să audă. Da, am ajuns şi aici:NU MAI AVEM NICI O FINANŢARE LOCALĂ! Şi nu dinmotive de criză. Deci, dragii mei, nu vă mai pot trimiterevista. Ne străduim s-o distribuim cum putem mai bineşi cu mai puţine cheltuieli.*Doamnei Natalia Constantin din Botoşani îi comunicămcă nu-i putem publica poeziile din motive pe care le preferămsă le ştim doar noi. Aveţi în oraşul dumneavoastrăo publicaţie literară la care vă puteţi adresa nemijlocit.*Pentru Popescu Andrei din Galaţi o veste bună, vompublica. Dacă vom mai rezista.*Da, domnule Popoacă din Satu Mare, aşa este, am trecutîn fals că editorul este şi Consiliul Judeţean Vrancea.Până acum domnul director economic Diţă nu ne-a fericitcu vreun ban. Dar speranţa moare ultima.*Atragem încă odată atenţia tuturor acelora care dorescwww.oglindaliterara.rosă intre în posesia revistei că se pot abona cu numai30% din preţul de vânzare de la Rodipet. V-am fi abonatnoi, dar Rodipet-ul din Focşani nu face abonamente pentrupersoane fizice din alte judeţe. Iar dacă nu vreţi sădaţi doi lei pe abonament, intraţi pewww.oglindaliterara.roşi descărcaţi în întregime ultimele trei numere.* De ziua numelui meu am primit un telefon de la directorulDirecţiei pentru cultură Vrancea – Puiu Siru, care mi-alivrat o dată cu urările de Sf. Gheorghe şi vestea tristă aînmormântării deja a poetului care a fost Viorel Munteanu.Din zvonuri se zice că ar fi murit axifisiat de lafocul unei ţigări uitate aprinse. Oricum am început sămurim izolaţi ca nişte maidanezi şi să fim înmormântaţidin mila publică şi fără a se mai anunţa colegii de condeicare ar fi deranjat probabil cu prezenţa lor pe înmormântaciiculturii mioritice. Sunt sigur că prăznuirea se va petreceîntr-ascuns, aşa cum au făcut-o şi cu Mitică Pricopde atâtea ori. Să vă ierte Dumnezeu pentru păcatul pecare îl faceţi de a ne dezbina şi atunci când suntem reci şiduşi la cele veşnice. Iar pe tine Viorele să te ierte Dumnezeucă noi te-am iertat de mult şi deja îţi ducem dorul.


Gheorghe MOCANUAXIS LIBRI, martie 2009Apariţia unei noi publicaţii de cultură se cuvine a fi salutată cuentuziasm. Asta facem şi noi, cei din redacţia Oglinda Literară,urând bibliotecii V.A. Urechia în editarea bijuteriei publicistico-literareAXIS LIBRI. Numărul din martie se deschideprin cuvântul academicianului Constantin Marinescu, pentruca, imediat, să citim editorialul prof. Zanfir Ilie, directorul bibliotecii,din care aflăm intenţiile publicaţiei: se doreşte a fi otribună deschisă, de la care să se rostească adevărurile celorce respiră în interiorul cuvântului pentru a da măsură artisticăfaptelor. Cu două idei nu m-am împăcat: a dispărut comandapolitică, cenzura, şi s-a deschis calea spre competiţie şi valoare.Depolitizarea şi descentralizarea culturii au produs…Care depolitizare? Care descentralizare ? Apoi aflăm căpaginile revistei vor fi spaţiul generos de manifestare al creatorilorgălăţeni… Să înţelegem că este o revistă închisă,adresată numai spaţiului gălăţean? Şi noi care vroiam să-inotăm în agendă adresa…!PROSAECULUM, martie 2009Redacţia noastră salută apariţia numărului de primăvară alrevistei Prosaeculum. Sobrietatea este cuvântul de ordine cecaracterizează ţinuta şi atitudinea acestei publicaţii vrâncene.Iată câteva nume de autori pe care le puteţi întâlni lecturândcele 148 de pagini: D.R. Popescu, Magda Ursache, LiviuIoan Stoiciu, Petru Ursache, Nicolae Havriliuc, Florentin Popescu,Constantin Coroiu, Mircea Radu Iacoban ş.a. Nu lipsesc,de acum consacratele rubrici: Istorie literară, restituiri,memoria arhivelor, atitudini, info-cultural, dar şi poesis, proză,teatru. Într-un cuvânt, cam tot ce aşteaptă cititorul de la o revistăde cultură, literatură şi artă, aşa cum se declară pe frontispiciu,publicaţia.FEREASTRA, februarie 2009Deschidem Fereastra, după ce privim cu durere chipul luiGrigore Vieru de pe copertă, pentru a citi, în pagina imediaturmătoare, Ninsoarea unui ochi nevinovat, coborâtă din peniţaprozatorului Emil Proşcan, directorul revistei. Lecturezpaginile în timp ce la Tv, se transmit funerariile lui Ion Dolănescu.Acesta a spus cândva: Grigore Vieru este fratele meu.Cei doi au excelat prin iubirea de ţară, cum nu cred că o maipoate face vreunul dintre noi, cei rămaşi la suprafaţa pământuluiromânesc.BAAADUL LITERAR, februarie 2009Revistă trimestrială ce apare sub egida Primăriei municipiuluiBârlad şi a Comisiei de cultură a Consiliului Local. Fondator- Cezar Ivănescu. Red.-şef – Gruia Novac. O revistăbine articulată în care şi-au găsit locul condeie cunoscuteprecum: Constantin Călin, Valeriu Râpeanu, Valentin Ciucă,Adrian Alui Gheorghe, Bogdan Ulmu, Alexandru Dobrescu,Dan Perşa, Viorel Savin, Calistrat Costin.ATENEU, februarie 2009Este o revistă pe care o parcurgem cu plăcere număr deREVISTA REVISTELORnumăr. În cel de faţă ne-au atras atenţia în mod deosebit:Vladimir Lucoveschi –Cineclubul a început ca o dandana ;Adrian Jicu despre Dan Petruşcă –Un trist trubadur sau desprezadarnicele chinuri ale dragostei ; Dumitru Hurubă –Râiacăprească la Homo Sapiens ; Ioan Dănilă –Românism, prinarta cuvântului – Grigore Vieru.AXIOMA, februarie 2009Se deschide cu - 445 de ani de la moartea lui MichelangeloBonaroti – DIVINUL – de Ieronim Tătaru. Nu lipsesc, ca dealt fel din toate publicaţiile din aceste vremuri, consideraţiilepe seama Istoriei domnului Manolescu. Reacţii, interpretări,opinii, polemici, aşa cum e normal să fie când apareo asemenea lucrare. Mai ales că este semnată de cel cese află în funtea Uniunii Scriitorilor din România. Numaică scriitorii pe care îi conduce, în marea lor majoritate,lipsesc cu desăvârşire din această istorie critică a literaturii.CAFENEAUA LITERARĂ, februarie 2009Pe coperta prestigioaseiCafeneaua Literară citim:Trei viziuni asupra picturiisau Istoria picturii într-ocoajă de nucă – în memoriapictorului Gheorghe Pantelie – material semnat de VirgilDiaconu – prietenul de-o viaţă al artistului. Invitat lacafenea, criticul Gheorghe Grigurcu răspunde întrebărilorDorei Pavel –Un vis nespus de naiv, dulce, mântuitor capătă,el, atributul realului – timpul meu moral aparţine copilăriei. Înfinalul interviului protagonistul ne asigură că Dumnezeu e peaproape. Mai citim: Visând la piramide…- de Valeria MantaTăicuţu ; Despre un roman interbelic al nufărului neasemuit– de Ionel Bota ; Dor de Vasile Blendea – Florentin Popescu.ECOURI, martie 2009Semnalăm cu plăcere şi un ziar focşănean ce se declară:ziar de spiritualitate creştină editat de elevii de la ColegiulNaţional Cuza. Banii obţinuţi din vânzarea ziarului vor fi folosiţiîn scopuri caritabile. Felicităm pe iniţiatorii unui asemeneademers şi le urăm să strângă cât mai mulţi bani, atât denecesari celor aflaţi în neputinţă şi sărăcie. Vă propunem câtevatitluri:Femeia…perfecţiune sau doar o iluzie ?; Feminismsau feminitate ?; Tradiţii, obiceiuri, superstiţii ; Postul Mare ;Să facem lumină ; Interesant, nu ?www.oglindaliterara.ro4555

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!