POEZIEMARIUS SURLEACLocul şi data naşterii: S-a născut în 1982 la Vaslui.Studii: 2007-prezent - Doctorand, Universitatea de Medicină şi Farmacie"Carol Davila", Catedra de Biofizică şi Biotehnologie Celulară, Bucureşti.2006-2008 - Masterat "Biofizică şi Biotehnologie Celulară", Universitatea deMedicină şi Farmacie "Carol Davila", Bucureşti. 2001-2005 - Facultatea deFizică, Secţia de Biofizică, Universitatea "Al.I.Cuza", Iaşi. În prezent lucreazăca Fizician la Catedra de Biofizică şi Biotehnologie Celulară, Universitateade Medicină şi Farmacie "Carol Davila", Bucureşti.anima, animus & umbra animasă nu întorci privirea draga meavreau să-ţi sculptez în ochi un fulg deneasă simţi adânc prin nerv cum dragostease decantează mai greoi decât ai vreadinspre perdea un fir de vânt sentoarceşi urc-agale printre sâni – îţi place?!te uiţi la mine fix când timpul taceşi-apoi doar buzele şi dinţii-ncep să-ţijoaceanimuspriveşte-mă atent din cap până-n picioareadoră-mă, căci tu eşti sclavul firii melecuvintele-ţi vor fi de mâine ajutoareşi-ţi vei da suflul vieţii drept plumbpentru dueluriumbraîn cuşti fără zăbrele zac măşti –care mai reci, care mai colorateunele mai tăcute decât însăşi linişteacâteodată le purtăm, alteori le ucidemsau pur şi simplu praful timpuluiva pune stăpânire pe eleCruciplâng pentru tine asemenea ceruluipentru pământmă ghemuiesc sub aripa ta precumsolul sub neaşi ascult trecerea clipei rostită uşorprin bătăileinimii atunci când vocea părinteluie-ntoarsă-n mormântcopilul din vitrină urmăreşte umbreleprintre lacrimiîntinde mâna firavă să-mi atingăochiul ce stăînchis în spatele crucilorşi disparesub degete clepsidra spartă-şi scurgebulgăride pământ ca nişte pumni ce batla poarta ceruluiîntre dinţi mocnesc cuvintele - pietre dinzidulce-a săvârşit liniştea nopţiiurmele de la baza muntelui s-au pierdutOctober Spleenuşile vor sta deschise până ploaia şivântul le vor înfundaiar şobolanii calm vor roade balamalelede foame-n urma meamă arunc într-una din copcile asfaltuluidoar cu un singur ochiiar dame-n braţe mă vor lua cu celălaltşi-n plete negre le voi prinde ace detrandafiri de diademela colţul străzii ploaia nu va bate nici becurinu vor fi o vremeprin parcuri goale alei măturate decrengi de frunzese pierd pe sub cupole gotice de nuciîn băltoace undele-mi plesnesc timpanulpaşii se aud departe înspre noaptegramofoanele-n vitrinesună printre poze ştersede ferestre se vor prindeochii aţintiţi spre mesese vor prinde ochiise desprind spre ziuăochiiRondel 1diseară te-aştept în livadăcu braţele largi la ceruri mă-nchindin pieptu-ţi iubirea să roadăşi buzele moi să ardă-n venindin stele să facem pomadăsă-ţi spun poveşti cu arome de crindiseară te-aştept în livadăcu braţele largi la ceruri mă-nchinvor rămâne frunze pe stradădin urmele tale doar un suspininima ta rece şi fadăcerul de toamnă e roşu senindiseară te-aştept în livadăDOGARU IONELSunt în criză de timpSunt în criză de timp.Ce să fac?Timpul meu ,sărmanul,se învârteameţindu-se,cristalizându-se,că de;e in criză de timp.Îşi caută disperatDorele în ceasornic,zâmbetele în sunetul cucului.Să-l înţelegem,E în criză de timp!Sunt în criză de timp.Mă grăbesc smerit,cu paşi repezispre cimitirEpentru a nu întârziala propria-mi moarte,că de;sunt în criză de timp.Viaţa mi se opreşte,alintându-mă,ameţindu-mă,trăgănd de mine până la moartecă si ea se pare,BE în criză de timp.Ce oroare!Numai un timpitpoate sa simtăo criză ca aceasta...Sau dacă mă gândesc,şi un atimp,şi un intimp,şi un detimpurat.UCe criză de timp!SeducţieAm dezvelit nopteade pe trupul tău golşi am ridicat lunala rangul de constelaţie,iar privirea mea...o,privirea mi-am coborât-oîn văpaie.Am ridicat lunape creştet de nebuloasăiar buzele-mile-am înecat în lavă...la fel cum mi-am ucisprivirea din cristale de plumb,la fel cum timpulmi s-a rătăcit în ceţă,la fel şi eu asurzitde ţipeţi muţi strig după tine...Am dezgheţat o frigidăapoi am pus -o la cuptorpentru a o devora încet...Şi totuşiuneori,spinii trandafiruluimiros mai frumosdecât floarea înseşi.T4488www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
Degetele(urmare din numărul anterior)De două ori pe an se încumeta să plece la drum către sălaşulcălugărilor, de unde aducea cele cuvenite slujbelor. Drumulera greu şi preţurile pipărate, dar făcea să simţi mirosul de ceară curatăşi să pipăi cu privirea minunile făcute din aramă şi sîrmă poleită.Nu îngăduia popa Păstrăguş nici o abatere de la canonul pecare îl dusese de mai bine de treizeci de ani.Era destul de cald, şi popa ieşise doar în cămaşa lungă,încinsă cu un brîu, pentru care îl boscorodea preoteasa:- Da’ mai lasă şi tu din cele obiceiuri şi pune pe tine cevamai de lucru că doarnu te duci la altar! Haine ai, slavă domnului, le-ai făcut crescătoriede molii. Părintele Manole umblă după slujbă în costum şi nu-ispune nimeni nimic. Nici de maşină nu pomeneşte nimeni. Uită-tesfinţia ta în calendar şi vezi că nu mai suntem în timpul lui Iustinian!Popa înghiţea vorbele drepte ale preotesei, dar ce puteael face? Era prea bătrîn să-şi schimbe obiceiurile. La sinoade înghiţeaironiile sfinţiilor lor şi pleca ochii în barbă aşteptînd să se terminemai repede. Nu i-ar fi stricat nici maşină, nici telefon cumaveau toţi, dar numai gîndul unui asemenea efort îi dădea fiori peşira spinării. Se mulţumea cu traiul lui din alt veac şi cu bruma deştiri pe care le mai afla de ici de acolo, atît cît îi trebuia în satul acelablajin. Se săturase şi preoteasa să-l mai sucălească şi bietul omofta mulţumit, cu gîndurile lui.În şoprul de lîngă casă avea şi scule mai noi şi mai bune,nu tăia lemne cu toporul ci cu fierăstrăul electric, îşi luase şi o maşinăelectrică de bătut cuie, în fine, avea cu ce lucra fără să fie nevoitsă tocmească pe cineva, şi apoi nici nu avea pe cine!Azi avea de gînd să dreagă marginea de sus a zăplazului,pe unde împinsese godacul cu rîtul şi deznodase gardul spre livadă.Mai trebuiau nişte leaţuri pe care avea să le croiască din scîndurilepe care le cumpărase fără un gînd anume, să fie la casa omului.Nu prea îl trăgea inima să le scurteze, dar nici să umbleaiurea după cîteva ostreţe. „Doar n-o pieri lumea pentru o scîndură!”Privi aburul albastru urcînd fuior spre limpezime şi trase aerul curatcu poftă. Îşi frecă palmele, bucuros, obicei păstrat de copil, pentrucare îl rîdeau ai săi, şi porni spre hambarul unde îşi ţinea uneltele.„Doamne, în tine îmi este nădejdea şi bucuria acestei zile” - murmurăîn gînd, aşa cum o făcea, de cele mai multe ori fără să se figîndit să-l invoce neapărat pe Domnul. Îi intrase în reflex, şi nu dintimpul uceniciei, să ceară ajutor. Copil fiind, nu prea avea de la cine,deşi ar fi dorit să vină de la o fiinţă în carne şi oase, ca la colegii săi,şi neavînd se baza pe chipul celui din icoanele afumate care i sepărea că se dezmorţeşte uneori din încremenirea liniilor şi culorilor.Deschise larg uşa magaziei, orbit de întunericul dinăuntru,împiedicîndu-se în hodrobeiele pe care nu se învrednicise săle aşeze în cuiele bătute anume în pereteÎncetul cu încetul se obişnui cu lumina puţină şi dibui întruncolţ, unealta pe care o căuta. Ieşi la soare, clipind mărunt dinochi, ca şi cum ar fi stat cine ştie cînd în gura aceea de beznă. Dingrămada de scînduri cu carne albă, alese două care i se părură maiatinse de vreme şi le trase din mănunchi, atent să nu-şi doboare încap stiva cea grea. Le tîrî moşnegeşte spre laviţa încropită subşopru, unde le trînti cu uşurare.- Săru’ mîna, părinte!Moş Pandele îl privea cu uşoară ironie: adicăcum, nu avea de unde să pună părintele pe cineva să-i facă otreabă măruntă ca aceea? Chiar el s-ar fi apucat bucuros şi fărăgînd de plată, numai de l-ar fi chemat popa.- Domnul cu tine! îi răspunse fără să dea semn că ar dorisă se aşeze la taifas.- Da’ ce lucrare ai pornit, sfinţia ta?- Mai nimic, cîrpesc şi eu o gaură în gard, să nu iasă animaleledin curte – îi răspunse fără chef, doar, doar l-o ierta de vorbălungă.Pandele se mai foi, îşi mai suci cureaua, tuşi să-i atragăatenţia şi, înciudat, mormăi mai mult:- Apăi, s-auzim de bine, părinte!Nici popa nu se înghesui să-i răspundă,bolborosind ceva abia auzit. De obicei nu se purta aşaPROZAde străin cu ai lui, dar parcă moşPandele îi şedea ca un ghimpeîn coastă, iar vorbele lui îl iritaufără motiv. Se gîndi să-l întoarcădin drum, să-l îmbune cu douătrei vorbe, dar ştia că nu maiavea scăpare după aceea, iarPandele deja se îndepărtase, tîrîndprin pietrişul uliţei, pantofiiprea mari. Se întoarse la treabalui, clătinînd din cap pentru sine,parcă s-ar fi mustrat singur.Luă scîndura, o măsurădin ochi, mai privi spre zăplazulca o gură ştirbă, şi întinsecu grijă corpul acela lucios şi alb, ValentinTalpalarucare se supunea mîinilor lui careaveau să-l înjumătăţească, fărăîmpotrivire. I se părea că audeun fir de plînset urcînd din zbaterea aceea a scîndurii sub mîinile lui.Scutură din cap să alunge gîndul care se încuiba şi aduse pustiaaceea de ferăstrău, ca o roată dinţată, cu zimţi lacomi şi răi, legatăde un cordon lung pe care îl fixă, aplecîndu-se, în bortele prizei.Trase cu un creion mare de tîmplărie o linie ca o pată de murdăriepe lemn şi înclină roata care muşcă scurt şi ascuţit din scîndura sacrificată.I se păru aproape o fărădelege ce făcea, de parcă ar ficroit o cruce, şi scuipă în sîn, înfricoşat de imagine. Dinţii rodeauacum în gol, iar bucata de lemn căzuse la picioarele lui ca un braţretezat. Trase mai aproape ce rămăsese din scîndură, schimbîndmîna reflex. O fixă cu dreapta mai bine să nu alunece şi cu gest reflex,porni roata. O secundă rămase fără aer, şi strigătul veni multmai tîrziu, ca dintr-un piept străin. Şuvoiul de sînge înroşi totul, aruncîndstropii peste masă, peste albul ciunţit al bucăţii rămase netăiate.O arsură îi coborîse în locul văduvit de degete, din care ieşeaumicile fîntîni de sînge care nu se mai opreau. Strigătul ieşise necontrolat,mai mult uluire decît durere, de parcă s-ar fi întîmplat unlucru înfricoşător, în prelungirea imaginii cu chinul scîndurii.Nu făcea nici un gest, privea fără reacţie la mîna pe carese căsca un gol în locul arătătorului şi degetului mijlociu. Rămăseserătrei degete răşchirate care semănau cu o gheară de pasăreurîtă şi ameninţătoare. Imaginea părea străină de corpul său, şi scuturădin cap, vrînd parcă să scape de acea prelungire care nu maiera a lui. Tîrziu aplecă ochii spre picioare, unde, ca doi viermi albi,zăceau cele două degete. Le privea mereu uluit, incapabil să-şi maiia ochii de la ele. Abia acum începu să-l săgete o durere ascuţităcare îi curgea pe sub piele spre coşul pieptului şi apoi în adînc, cuibărindu-seîntr-o scorbură de durere.Ce-ai rămas aşa, ca la priveghi? îl boscorodi din nou, deundeva din spate, coana preoteasă.Cum nu răspundea şi nu făcea nicio mişcare, se apropiegata să deşerte din nou tulumba vorbelor care se adunau şi se buluceaudeja la gura ei. Făcu cîţiva paşi, tot mai îngrijorată şi văzupriveliştea. Un strigăt nou umplu ograda, mai ascuţit şi mai deznădăjduitdecît cel dintîi, al popii. Se năpusti spre bietul om care şedeanemişcat, smulgîndu-şi barişul vechi şi întunecat de pe cap:Dă’ncoa, mai repede, vai de capul şi de zilele mele! Hai,întinde mîna, nu sta ţeapăn, vai, vai!..Îi luă mîna cu forţa şi o înveli strîns, zăticnind sîngele, rupîndcu ce dinţi avea sănătoşi în gură, materia veche a broboadei.Murmura şi ofta nedesluşit cu ochii la mîna care prindea o culoaredin ce în ce mai albă.Unde ţi-au fost ochii, bărbate? Iacă popă ciunt aveam nevoiela bătrîneţe!Dintr-o dată luă aminte la degetele zăcînd în talaş, şi seclătină ca beată. Îşi dădu seama că popa pierduse degetele de lamîna dreaptă, tocmai acelea cu care binecuvînta şi făcea semnulsupunerii faţă de icoane. În gîtlej i se urcă un nod, oprind un nou strigăt,de data aceasta de deznădejde şi disperare:Doamne, nu se poate! Nu, nu se poate…hohoti lăsîndu-seîn genunchi în faţa degetelor care prindeau lustru gălbui. Întinsemîna să le atingă şi rămase cu ea întinsă ca în faţa unei primejdii.Popa Păstrăguş începea şi el să-şi vină încet în fire, trezitde ţipetele şi plînsul nevestei. Strînse cu mîna teafără boţul de broboadăde pe mîna betegită şi suflă lung şi dureros.(continuare în nr. viitor)www.oglinda<strong>literara</strong>.ro 4489
Change language