poezie - Oglinda literara

AUREL M.BURICEAlimitesabie de foc întredouă tăceritrupul meu în verdegândire arzândde la un număr laaltul mai plăpândcu fiecare rugă seface iericât de grea calea de la floare la rodal nopţii pământ este-n mine, Doamne,peste cuvinte cad umbre de toamnese stinge în frunze ultimul prohod.am văzut timpul cum plânge-n oglindăde-atâta frig sfinţii cad de pe pereţiprin ochii mei trec nevăzute săgeţiîn cerc de pom vrea vremea să măprindăsimt cuiele reci cum îmi intră-n palmeun poet vede crucea pe zări calme…dorul de iubiresta-n mine timpul lipsit de caracterce greu îmi vine să fiu ceea ce suntnatura mea se hrăneşte cu pământdorul de iubire vine din eter.sunt grădina care cultivă ideicine a semănat în cuvinte zorişi-n carnea mea umbra de nori călătoriai făcut, Doamne, lumea fără temeide ce desfrunzeşti sufletul meu de corpşi nu ne ridici împreună în cerde mă scufunzi în noapte singur şi orbdouă picături de eternitateai pus în ochii mei … şi te strig prin gerşi m-ai dat vieţii cu mii de păcateepitafde aripi mi-e atât de dorvisez în fiecare noaptecum din ceruri încet coborca toamna merele coapteîn gânduri doarme un îngervăd netimp din nevederezidind materia-n scăderedimineaţa-mi dă de veste:"vrednic eşti de ultimul drumviaţa ţi-a fost o povesteintră în cuvinte şi fii fumde pământ arzând în arboriPOEZIINICOLAITĂICUŢUfără titlu, aşa cumse cuvinecând tuîmi deschizi poartaumbra florilor foşneşteşi se retrage timidprintre scândurile garduluidincolo de noi.solitudineşi astăzi vorbesc singur:la poartămărul dă să înfloreascăpana de scris mi s-a prinsîntr-o cerneală vâscoasănevastă-mea fumeazăla intervale fixe şi desearzându-mi de fiecare datăcoala de scris.pistă de zbor, palmanaşterea mea în câmpiea fost o atingere de aripăde vrabie, de dropie sau de raţăacest lucru are mare importanţăpentru revenirile mele:tu eşti lovit de zbor, îmi spune câmpiamă mângâie pe creştetşi-apoi mă ridică în palmăfără să-mi mai vorbeascăfără să-i mai pot vorbi.peisajsub un soare indiferenteram absent la marginea oraşuluimăceşe în pârgă ornaubuza gropii hidoaseo pasăre nedefinităs-a înfipt cu ciocul în loessulmalului opus / şi-aşa a rămasîntr-un târziu am aflatcă acolo, josrâul se chinuia să urce-n anotimp.cuievine piticul la minecu un pumn de cuieşi-mi zice: aceste flori de ţintăvor fi ultimelece-ţi vor menţine grădinacare, în mod normalRUXANDRAGRIGORAŞcu şidespre taţitaţii sunt eroiifetiţelor care crescşi se fac femei frumoasede aceea săscriem despre taţiei sunt la modătatăl meu nu mi-a călcat rochiţele cânderam micătata nu-mi despăturea fustiţele cum s-ar fi închinat la o icoanătata nu mi-a călcat nici măcar praguldar hăinuţeleeu nu voi fi o femeie frumoasăvertebrele mele sunt singurele călcatepuse pe aţă şi purtate la gât dealtcinevacâteodată le găsesc pe noptieră le iauîn braţe şi le ud cu lacrimiaşa stafidite hidoaseîn loc de coloană am acum doar undesensper că măcar în asta oamenii văd frumuseţeameanu sunt o femeie frumoasăn-am rochii de tata călcate cu grijă n-am amintiri ţinute în cutii groase decartonpăstrate de tata în podticket to rideaştept ziua perfectă să plecam deja viaţa într-un bagaj îl ţin la capcând dormtrenul meu nu pleacă decât în zileleîncercuite de noridacă lecţia despre cer este învăţatălumea zice în viaţa ai doar un singurtrenşi irascibil nu faci nimicdegeaba că am plecat de nenumărateoridin atâtea gări cu atâtea bagajecine o mai înţelegem-am certat cu femeiade la biletenu vroia să-mi facă reducereparcă ştampila de pe fruntea meanu era valabilăam prins tren din mers alteori amaşteptatore întreginimeni nu m-a văzut urcând peronulîntotdeauna după linia continuănimeni nu se uită dincolode limite4502www.oglindaliterara.ro