AUREL M.BURICEAlimitesabie de foc întredouă tăceritrupul meu în verdegândire arzândde la un număr laaltul mai plăpândcu fiecare rugă seface iericât de grea calea de la floare la rodal nopţii pământ este-n mine, Doamne,peste cuvinte cad umbre de toamnese stinge în frunze ultimul prohod.am văzut timpul cum plânge-n oglindăde-atâta frig sfinţii cad de pe pereţiprin ochii mei trec nevăzute săgeţiîn cerc de pom vrea vremea să măprindăsimt cuiele reci cum îmi intră-n palmeun poet vede crucea pe zări calme…dorul de iubiresta-n mine timpul lipsit de caracterce greu îmi vine să fiu ceea ce suntnatura mea se hrăneşte cu pământdorul de iubire vine din eter.sunt grădina care cultivă ideicine a semănat în cuvinte zorişi-n carnea mea umbra de nori călătoriai făcut, Doamne, lumea fără temeide ce desfrunzeşti sufletul meu de corpşi nu ne ridici împreună în cerde mă scufunzi în noapte singur şi orbdouă picături de eternitateai pus în ochii mei … şi te strig prin gerşi m-ai dat vieţii cu mii de păcateepitafde aripi mi-e atât de dorvisez în fiecare noaptecum din ceruri încet coborca toamna merele coapteîn gânduri doarme un îngervăd netimp din nevederezidind materia-n scăderedimineaţa-mi dă de veste:"vrednic eşti de ultimul drumviaţa ţi-a fost o povesteintră în cuvinte şi fii fumde pământ arzând în arboriPOEZIINICOLAITĂICUŢUfără titlu, aşa cumse cuvinecând tuîmi deschizi poartaumbra florilor foşneşteşi se retrage timidprintre scândurile garduluidincolo de noi.solitudineşi astăzi vorbesc singur:la poartămărul dă să înfloreascăpana de scris mi s-a prinsîntr-o cerneală vâscoasănevastă-mea fumeazăla intervale fixe şi desearzându-mi de fiecare datăcoala de scris.pistă de zbor, palmanaşterea mea în câmpiea fost o atingere de aripăde vrabie, de dropie sau de raţăacest lucru are mare importanţăpentru revenirile mele:tu eşti lovit de zbor, îmi spune câmpiamă mângâie pe creştetşi-apoi mă ridică în palmăfără să-mi mai vorbeascăfără să-i mai pot vorbi.peisajsub un soare indiferenteram absent la marginea oraşuluimăceşe în pârgă ornaubuza gropii hidoaseo pasăre nedefinităs-a înfipt cu ciocul în loessulmalului opus / şi-aşa a rămasîntr-un târziu am aflatcă acolo, josrâul se chinuia să urce-n anotimp.cuievine piticul la minecu un pumn de cuieşi-mi zice: aceste flori de ţintăvor fi ultimelece-ţi vor menţine grădinacare, în mod normalRUXANDRAGRIGORAŞcu şidespre taţitaţii sunt eroiifetiţelor care crescşi se fac femei frumoasede aceea săscriem despre taţiei sunt la modătatăl meu nu mi-a călcat rochiţele cânderam micătata nu-mi despăturea fustiţele cum s-ar fi închinat la o icoanătata nu mi-a călcat nici măcar praguldar hăinuţeleeu nu voi fi o femeie frumoasăvertebrele mele sunt singurele călcatepuse pe aţă şi purtate la gât dealtcinevacâteodată le găsesc pe noptieră le iauîn braţe şi le ud cu lacrimiaşa stafidite hidoaseîn loc de coloană am acum doar undesensper că măcar în asta oamenii văd frumuseţeameanu sunt o femeie frumoasăn-am rochii de tata călcate cu grijă n-am amintiri ţinute în cutii groase decartonpăstrate de tata în podticket to rideaştept ziua perfectă să plecam deja viaţa într-un bagaj îl ţin la capcând dormtrenul meu nu pleacă decât în zileleîncercuite de noridacă lecţia despre cer este învăţatălumea zice în viaţa ai doar un singurtrenşi irascibil nu faci nimicdegeaba că am plecat de nenumărateoridin atâtea gări cu atâtea bagajecine o mai înţelegem-am certat cu femeiade la biletenu vroia să-mi facă reducereparcă ştampila de pe fruntea meanu era valabilăam prins tren din mers alteori amaşteptatore întreginimeni nu m-a văzut urcând peronulîntotdeauna după linia continuănimeni nu se uită dincolode limite4502www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
ZOOMORFISMNiciodată duhurile nu au avut înfăţişarea fiinţelordin ograda ţăranului roman,autohton.Una din formele de manifestare a religiei vechiuluiEgipt a fost credinţa în zeiţele protectoare.Fiecare trib (normă) adoră un animalsacru care era legat de zeul local, întruchipatsub forma unui animal sau zoomorfizat. Ulteriors-a produs fenomenul de antropomorfizare: şoimula trecut în HORUS (zeu solar); capul păsă-Viorel Avramrii IBIS – fiindcă a salvat poporul de reptile, adevenit zeiţa IBIS; THOT – zeu al furtunilor lascandinavi etc.Cum românii nu au avut o mitologie de circulaţie universală – doar o expansiunea etnofolcloricului, antropomorfiza animalului sacru,uneori cu valoritotemice, a fost mult simplificată. Literatura orală este plină de poveşti desprecâini (ANUBIS la greci); oi (ENDIMION – păstorul frumos ce o tinereţe veşnică– un Făt-Frumos autohton); nelipsitul cal năzdrăvan, mâncător de jeratec,care purta înaripat neofitul prin văzduh etc. Făpturile malefice (fabulatorii, precumbalauri, zgripţuroaice, gheonoaie etc.) se amestecă uneori în treburilegospodarilor, devenind personaje de basme, legende, fabule.Bestiarul a intrat şi el în simbolistica brâncuşiană. Credem că artistul a cunoscutInsula Pinguinilor, de vreme ce lucrează la variante succesive de ‚pinguini’.Animalele sunt lipsite de semne individualizatoare: ţestoasa visează săzboare; cocoşul stilizat în trepte pe un soclu înalt, este gata de zbor: măiastra-aerodinamică;peştele – fără accesorii, este modificat de dinamismul lăuntric;pasărea galbenă - întreaga anatomie intr-o viziune a trupului în zbor; focaleagă două elemente antitetice: apa şi pământul.Cu pinguinii s-a întâmplat ceva mai mult; aceste păsări simpatice, glaciare,par a fi cele mai umane prin aspect, pasul măsurat şi pedanterie. Spiritualizaţi,ei devin înşişi nişte oameni uniţi în solidaritate şi suferinţă, un corpcomun împotriva frigului. Dacă ne gândim că Brâncuşi a avut oarecare orientăride stânga şi a simpatizat cu răscoala din 1907, putem spune că ‚Pinguinii’alegorizează această tragică revoltă.Din trei pinguini iniţiali, a rămas cu doi – act simplificator prin care se trecede la spaţiul tridimensional la jocul subtil al planurilor in linii ferme, ca o lespedestenografiată. Astfel aceste animale se regăsesc stilizate în frontoaneleornamentale din pridvoarele sau stâlpii caselor gorjene – suprafeţele plane.Dacă pinguinii se regăsesc in mitologia scandinavă, lebăda a avut o largăreprezentare. Pe Brâncuşi l-a impresionat nu atât delicateţea imaculată a păsării,ci perfidia, şiretenia feminină. Legenda spune că Leda (LEbăDA) estefiica lui Testios şi soţia lui Tindar, regele Spaniei. Pentru a intra în graţiile luiARTEZeus, se preface într-o lebădă. Din împerechererezultă cei doi fraţi – Castor şiPolux – dioscurii, imaginaţi legaţi spate înspate (siamezi), protectori ai olimpiadelor,participanţi la expediţia argonauţilor.Sculptura ‚Leda’ (Chicago, Institutulde Arte) este o capodoperă de maturitate(‚Mica franţuzoaică’, ‚Regele regilor’),compusă dual din volume inegale: primul,aşezat pe o tăblie (masa tăcerii) formeazăbaza, corpul păsării; celălalt parea fi mai curând un triunghi rotunjit. La oprivire nespecializată, cele două piese nudau imaginea reală a păsării, ci esenţa,‚carnea spiritului’. Ne regăsim în perioadade graţie a ovoidului,când liniile se curbează,se rotunjesc, se închid. Ovoidulconfirmă genetic repetiţia, întoarcerea laformele primordiale. Albul curat şi luminosal marmurei este coaja oului care ascundeincreatul, de o mare limpiditate,puritate.Triunghiul rotunjit care creşte din ou,dă impresia unei plante, repetând ontogeneticformele din care s-a născut.Orice sămânţă visează să ajungă plantă,însă ‚multe pică moarte’ (Eminescu). Celnăscut din întunericul fertilizator, este unneofit (plantă nouă) care rămâne sensibilla chemarea apolinică spre aventura cunoaşterii.Oul reprezintă o epifanie ‚şi sănu uităm că în povestea mitologică toţicopiii Ledei se nasc din OU, asemeneapuilor de pasăre’.(Dan Grigorescu, Brâncuşi,p. 36)Geometria lui Brâncuşi este apropiatăformelor care renasc în natură,ajungând la redescoperirea forţelor interioarecare le motivează existenţa. Statuilelui Dionisos găsite în unelemorminte, au fiecare în mână un OU,semn de redevenire la viaţă, explicând şiinterdicţia orfică de a le consuma. În OUse regăsesc experienţele spirituale aleaumanităţii arhaice.www.oglinda<strong>literara</strong>.ro 4503