Comportamentul trainerului in fata grupului de cursanti

Comportamentul trainerului în faţa grupului de cursanţiConf. dr. Ion POPAACADEMIA DE STUDII ECONOMICE,Facultatea de ManagementComunicarea pot fi, uneori, dificilă în cadrul grupurilor de cursanţi. De aceea, trainerii trebuiesă acorde o atenţie deosebită impresiei pe care o produc.Elementele de organizare a cadrului de training (sala de seminar, dispunerea sa, localizareatablei şi a scaunelor, poziţia animatorului), favorizează sau defavorizează crearea anumitor reţelelede comunicare dintre cursanţi şi între aceştia şi trainer.Comunicarea este o artă: trebuie să ştim cum să ne cunoaştem interlocutorii; este necesar săidentificăm interesele şi motivaţiile lor; este util să înţelegem ce anume a fost recepţionat efectiv dinmesajul pe care l-am transmis, şi să nu ne încredem în eficacitatea garantată şi imediată a mesajului.De aceea, trainerul trebuie să cunoască şi să aplice, în cadrul procesului de training, tehnicile decomunicare cele mai adecvate cursanţilor şi contextului sau situaţiei pedagogice, respectiv:ascultarea, întrebările, relansările, reformulările, rezumatele 1 .A ştii să exprimi, să asculţi, să înţelegi, să întrebi, să reformulezi, să-ţi modifici mesajulpentru a-l adapta la interlocutor, în cadrul unui grup solicită din partea trainerului o anumităexperienţă şi cunoştinţe în domeniul comunicării.Putem să ştim sau nu să ne adaptăm. Nu e suficient să ştim... este necesar să ştim sătransmitem un mesaj. Nu este suficient să vorbim... trebuie să ne facem înţeleşi. Pentru un trainercare doreşte să transmită un mesaj este important să ştie să-şi “vândă” ideile. De aceea,comunicarea presupune utilizarea, simultană şi sistematică a:- tehnicilor de exprimare (să ştim să ne exprimăm);- capacităţii de a asculta (să ştim să anticipăm nevoile);- capacităţii de adaptare (să ştim să ne facem înţeleşi).Aceasta presupune adoptarea anumitor comportamente non-verbale, stăpânirea eficientă a mecaniciiexprimării, îmbinarea factorilor relaţionali şi relevarea unei anumite personalităţi a trainerului.Comportamente non-verbaleTrainerul apelează la comportamentele non-verbale în cadrul procesului de comunicare pentrua se simţi mai comod, confortabil şi pertinent. De aceea mişcările corpului trebuie să accentuezeideile transmise.Printr-un bun autocontrol, trainerul trebuie să dobândească răbdare, calm, şi disponibilitate,combinând autoritatea cu farmecul personal, ceea ce favorizează comunicarea cu ceilalţi. Acestlucru poate fi înnăscut dar există şi reguli pe care fiecare trainer trebuie să le cunoască, astfel,mărind puterea sa de convingere.a) Gesturile. Din punctul de vedere al gesturilor pe care le utilizează pentru a se exprima, înpractică întâlnim două tipuri de traineri: expansivi şi rezervaţi.Unii au mai multă nevoie de gestică pentru a se exprima, iar alţii de mai puţină nevoie.Gesturile trebuie folosite, dar există unele eficace şi altele inutile. Un gest eficace trebuie săaccentueze instantaneu şi armonios cuvântul. Prezentăm, în continuare, câteva recomandărireferitoare la acest aspect:• Este recomandabilă evitarea anumitor excese precum: dispersarea sau gesturile sacadate,care denotă o impresie de familiaritate excesivă, de “obrăznicie”, dar şi rigiditatea caredenotă o impresie de răceală, de personalitate lipsită de suflet (de căldură) şi impune oanumită distanţă, ne-favorizând comunicarea.1 a se vedea şi POPESCU D. – Arta de a comunica, Ed. Economică, Bucureşti, 1998

• De asemenea, trebuie evitate: gesturile prea simetrice, care sfârşesc prin a distrage atenţia;gesturile şovăitoare şi nesigure, care nu au nici o semnificaţie; gesturile agresive, care auca rezultat îndepărtarea celorlalţi. Siguranţa gesturilor nu înseamnă brutalitate.• Un gest suplu se deosebeşte de gestul moale, puţin convingător, prin supleţe şi siguranţaîn realizarea lui. Acest lucru este caracteristic pentru mâini, care nu trebuie să se crispezepe un obiect. Ele trebuie să fie relaxate şi să nu denote nelinişte sau nerăbdare. Braţele nutrebuie să fie încrucişate, întrucât denotă superioritate şi “răceală” faţă de cursanţi; braţelelarg deschise desemnează acordul deplin, bucuria, plăcerea şi, în orice caz, încurajareacontinuării discuţiei. O întoarcere bruscă şi brutală, gesturile sacadate, arată o nervozitatecare nu favorizează decât neîncrederea celorlalţi.b) Echilibrul. În general, pe parcursul derulării procesului de training, poziţia trainerului estebipedă. De aceea, trebuie găsită cea mai bună poziţie de echilibru. Aceasta trebuie să denoteîncrederea în sine, autoritatea şi deschiderea faţă de cursanţi, fapt care facilitează comunicarea întreei. Echilibrul trebuie realizat şi în următoarele situaţii:• Echilibrul în mişcare. Acesta constituie o tehnică eficientă de menţinere a atenţieicursanţilor. Este necesară o poziţionare corectă a corpului în spaţiu evitându-semişcările bruşte.• Echilibrul static, este relevat de modalitatea de aşezare la birou, pe scaunul sau fotoliul delucru. Astfel, trebuie evitată situarea corpului prea în faţă, (dă impresia de familiaritate)sau prea în spate (semnifică retragerea sau chiar îndepărtarea de ceilalţi). Aceste atitudinitind să considere grupul de cursanţi ca pe un veritabil adversar.c) Faţa. Cuvântul animator provine din latinescul anima, care înseamnă suflet. Animatoruleste cel care pune suflet, iar sufletul acestuia se citeşte pe faţa lui. De aceea este recomandabil ca:• Privirea să nu arate amărăciune sau nelinişte. Ea nu trebuie să fie fugitivă, absentă sauinsistentă fixând interlocutorul până la jenă. Ea este instrumentul privilegiat care permiteresimţirea celuilalt, intuirea întrebărilor sale, perceperea nivelului său de înţelegere.• Mişcările ochilor, durata, intensitatea, frecvenţa apropierii pleoapelor constituieelemente de supraveghere a modului de desfăşurare a discuţiilor. Ele trebuie adaptate laritmul şi fluenţa vorbirii, întrucât denotă starea psihică a trainerului. Spre exemplificare,exprimarea rapidă, precipitată sau ezitantă este întotdeauna însoţită de clipiri dese alepleoapelor, schimbarea bruscă a privirii de pe un obiect pe altul, iar uneori ridicareainvoluntară a• Surâsul luminează faţa. Este, în mod indubitabil, un semn de deschidere. Trebuie să fiemai mult sau mai puţin dilatat, în funcţie de forma feţei. Retractările necesită un surâs,pentru a crea o impresie de veselie. Surâsul îmbogăţeşte şi favorizează comunicarea, dândîncredere cursanţilor.• Buzele prea strânse sau subţiri accentuează impresia de severitate. Forma lor poate ficompensată prin adoptarea unor gesturi care să denote deschiderea necesară unei bunecomunicări.Mecanica exprimăriiMecanica exprimării constituie un element important al comunicării verbale. Fiecare dintrenoi trebuie să-şi cunoască propria voce şi să-i dea cele mai bune tonalităţi, pentru a nu fi nici preagravă nici prea înaltă. Puterea vocii este importantă dar, cu toate acestea trebuie să fie melodioasă.Pentru a susţine atenţia, vocea trebuie să varieze. În acest sens, vă recomandăm:• Realizarea unei curbe melodice a frazelor. Vocea trebuie ritmată în funcţie de pertinenţasau sensul informaţiei. Un ton prea puternic oboseşte, iar unul prea slab produce tensiunedatorită eforturilor de a înţelege, şi îi poate face pe cursanţi să-şi piardă atenţia. Serecomandă ca, în general, tonul vocii să crească progresiv, pe măsură ce atenţia sediminuează, şi să nu se pornească cu o voce ridicată. De asemenea, trainerul se va asigura

că este bine auzit, mai ales când este vorba de grupuri mari, săli prea întinse sau mai slabsonorizate.• Timbrul vocii. Un bun timbru al vocii constituie un atu pentru trainer. El poate deveni oarmă cu dublu tăiş, întorcându-se împotriva celui care îl posedă, atunci când vocea reţineatenţia mai mult decât conţinutul mesajului transmis. Un timbru puţin agreabil poate ficompensat printr-o articulare îngrijită a vorbelor, o variaţie de ritm. De aceea, este utilăînregistrarea vocii şi ascultarea ei. Surprizele vor fi mari şi rareori ne vom recunoaştevocea pentru că nu o cunoaştem bine. Vocea trebuie “lucrată”.• Articularea. În practică, există traineri care sunt de ne-înţeles! Dacă apreciaţi că vă estenecesar acest lucru, atunci efectuaţi exerciţii pentru musculatura buzelor. Spreexemplificare, Demostene făcea exerciţii de dicţie folosindu-se de câteva pietricele pecare le ţinea în gură!• Debitul. Debitul normal al vocii este de 150 de cuvinte pe minut. Acesta poate fi crescutsau diminuat, în funcţie de specificul domeniului trainingului. Spre exemplificare, un curscu specific tehnic nu se prezintă în aceeaşi manieră ca un reportaj sportiv. Cu cât sevorbeşte mai repede, cu atât trebuie să se articuleze mai mult. Nu trebuie păstrat pentrumult timp un ritm prea rapid, pentru că va fi auzit cu greu şi va deveni obositor pentruauditoriu.• Construirea frazelor. Trebuie respectată construcţia frazelor. Un început de frazăreprezintă un “atac” sigur al conţinutului acesteia, iar un final trebuie să fie susţinut. Nutrebuie să ezităm să repetăm cuvintele esenţiale, astfel ele vor fi reţinute mai uşor.• Tonul. Trebuie evitate tonurile “hibride”. O întrebare trebuie rostită ca o întrebare, adicăpe un ton interogativ, dacă vrem ca ea să fie bine înţeleasă de toată lumea.• Lungimea frazelor. Fraza scurtă este percepută mai bine. Trebuie să ştim să ne limitămconstruirea frazelor prea lungi. Utilizarea propoziţiilor subordonate riscă pierdereasensului frazei de către auditoriu. Mai mult, această construcţie poate să plictiseascăpublicul, datorită excesului detaliilor. În acest sens, vă recomandăm un exerciţiu:formulaţi fraze sau propoziţii a căror exprimare orală să nu depăşească 30 secunde.• Tăcerea constituie un aspect greu de controlat. Faţă de ascultare, care constituie o tehnicăde comunicare, tăcerea este o pauză prelungită, care taie ritmul. Fără justificare, eadistrage atenţia sau nelinişteşte. O tehnică eficientă de controlare a tăcerii, suscitândinteresul de a cunoaşte urmarea, permite un moment de emoţie şi de reînnoire a atenţiei.De asemenea, o repriză percutantă, după o pauză, reclamă cuvinte hotărâte.• Schimbarea de ritm. Pentru a personaliza expunerea, trainerul trebuie să ştie cum să nudevină prizonierul unui ritm unic. Trebuie să evite articularea mecanică care plictiseşteauditoriul. Să nu uităm că există tonuri clasice de exprimare a generalităţilor şi tonuriconfidenţiale, pentru exprimarea elementelor particulare, ce privesc pe fiecare interlocutorîn parte. Această posibilitate de a schimba tonul constituie o tehnică ce trebuie binestăpânită. Efectele sale sunt eficiente. Trebuie să conştientizăm, să ne antrenăm pentru aface progrese, să ne coordonăm tonul în acelaşi timp cu fluxul informaţiilor.Stiluri de trainingUn stil de training sau stil pedagogic se formează în urma experienţei acumulate şievidenţiază, prin felul în care trainerul se implică, caracteristicile dominante şi înclinaţiileconştiente şi inconştiente ale acestuia: propriul sistem de valori; imaginea lui asupra meseriei pecare o practică; scopurile şi obiectivele pe care le urmăreşte; concepţia asupra eficienţeitrainingului, şi, nu în ultimul rând, apartenenţa la anumite organizaţii sau grupuri.Pentru beneficiarul trainingului, stilul pedagogic poate reprezenta unul din criteriiledominante în alegerea unui trainer. Cursantul poate dori, de exemplu, să vadă o analogie între felulde a fi al trainerului şi imaginea pe care o generează acesta. El va încerca să verifice dacă trainerul

se încadrează în modelul comportamental profesional pe care acesta îl prezintă în cadrul procesuluide training.Persoanele care au beneficiat de o pregătire în domeniu, evaluează stilul trainerului în funcţiede felul în care acesta ştie să-şi adapteze comportamentul la aşteptările lor. Acest lucru se realizeazăîn funcţie de gradul de adecvare a considerentelor teoretice la posibilităţile de aplicare a lor.Trainerii trebuie să-şi adapteze stilul la cultura organizaţiei şi/sau a profesiilor care sunt vizateprin procesul de training.Pe parcursul stagiului de training, trainerul poate îndeplini o gamă întreagă de roluri cuajutorul unor instrumente diferite în funcţie de un anumit stilul pedagogic. Iată câteva exemple:a) Într-o întreprindere tradiţională, puternic ierarhizată, raţionamentele logice şi memorizareacursurilor sunt principalii vectori ai procesului de training. De aceea, este recomandabilăabordarea unui stil didactic formalizat.b) Pentru o training legată de locul de muncă (în domeniul modei, cosmeticii, sănătăţii),cursanţii acordă o importanţă deosebită problematicii limbajului non-verbal, esteticii şiprestanţei.c) Într-o bancă sau în administraţie, procesul formativ se bazează, în general, pe o abordaremetodică, structurată pe module tematice.d) Traininga în domeniul relaţiilor publice (animatori socio-culturali, educatori, traineri) valua în considerare dezvoltarea capacităţilor şi a abilităţilor lor pentru schimburile de idei şiopinii, precum şi implicarea personală (un stil emoţional, care favorizează exprimarealiberă şi relaţiile interpersonale) şi participarea lor activă.Aceste câteva exemple nu sunt decât o sumară prezentare a varietăţii stilurilor ce pot fiadoptate în contactul trainerului cu auditoriul său. Întreaga artă constă în stimularea sensibilităţilor,nevoilor, şi adaptarea stilului pedagogic pentru realizarea unei formări coerente.În domeniul trainingului trainerilor, Gilles FERRY recomandă urmărirea continuă a relaţieidintre teorie şi practică în traininga trainerilor prin adoptarea unor anumite stiluri pedagogice.Stilurile identificate de el încearcă să răspundă la întrebarea: putem, întotdeauna, crea oconcordanţă între teoriile de training şi practicile pedagogice la care se referă acestea? Tabelulcare urmează reia sintetic principalele repere ale lui G. FERRY:Tabel 1. Stiluri pedagogiceTipuri detrainerFuncţionarŞtiinţificTehnologicStiluri pedagogice Tipuri de exigenţe Viziuni transformatoareCentrat pe acumulareacunoştinţelor.Pedagogie prin obiective.Gestionarea competenţelor.Demers şi analizăexperimentală.Pedagogiecomportamentală orientatăspre cultivarea autocorectăriişi autoevaluării.Pedagogia analizeisituaţiilor.Pedagogie prospectivă:explorare creativă.Demersuri profesionale şipersonale.Acumularea conceptelorPune accentul petransformărilefuncţiei de trainer.Pune accentul peprogresul încunoaştere.Accent pecunoaşterea unormetode de muncă cuajutorul tehnicilor şia tehnologiilor noi.Accent pedezvoltareapracticilorClarificare, participare.Nivel de competenţă.Dezvoltarea persoanei.Iniţiere, participare lacercetări.Modernizarea condiţiilor deînvăţământ şi creşterearandamentului.Flexibilitate între teorie,procedură şi practică.Autonomizareaparticipanţilor faţă de sistemşi traineri.Elucidarea relaţiilor dintrecursanţi şi situaţiilepedagogice.

Situaţional de încadrare şi analiză asituaţiilor.Training empirică prinantrenarea creativităţii, apracticii instituţionale.psihosociologice.Descifrarea sensului(psihologic, social, politic).Ajustarea conduitelor pentruadoptarea deciziilor.Dezvoltarea capacităţii deprospectare colectivă.Concluzionând putem afirma că apartenenţele profesionale şi ideologice ale trainerului,cultura acestuia, îi influenţează, în mod inconştient, opţiunile privind stilul pedagogic. De aceea,pentru a-şi forma un stil adaptat propriei personalităţi, trainerul trebuie să depună eforturipermanente în sensul cunoaşterii de sine. Pentru ca stilul său de training să devină un atu, trebuiesă-şi confrunte frecvent practica cu teoriile şi metodele pedagogice, cu inovaţiile şi cu schimbărilesociale produse. Pentru a-şi diversifica strategia de adaptare va fi necesar ca el să nu-şi dezvolte unstil unic ci şi o serie de afinităţi pentru o serie de stiluri complementare.Personalitatea traineruluiTrainerul este singura persoană care-şi cunoaşte propriile calităţi şi limite, ştiind, astfel,cum să folosească atât resursele de care dispune, cât şi pe cele ale cursanţilor. Personalitateareprezintă ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane, şi o distinge ca individualitateconştientă şi liberă sau ansamblul de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă opersoană 2 . Dintre aceste trăsături ne vom referi numai la moralul, ţinuta şi temperamentultrainerului.a) Moralul. Fiecare, înainte de o intervenţie, trebuie să se pregătească, să-şi construiascăun bun moral şi să şi-l întreţină. Este necesară un exerciţiu de concentrare prealabil. Trebuiesă devenim disponibili, destinşi, conştienţi de rolul pe care îl avem şi de necesitatea de a reuşiîn intervenţia noastră de traineri.b) Ţinuta. Ţinuta trebuie să fie armonizată cu cadrul şi publicul căruia urmează să i seadreseze. O ţinută adecvată dă celorlalţi încredere. Specialistul Anthony EDEN afirma că“adevărata eleganţă este cea care nu se remarcă.”c) Temperamentul. Nu poţi fi convingător numai prin inteligenţă şi prin argumentele pe carele prezinţi, ci şi prin temperament şi personalitate. Sensibilitatea mânuieşte argumentele, în acelaşifel în care o face şi maniera de a te exprima. Depinde de fiecare cât de bine ajunge să se cunoascăpentru a şti ce poate să utilizeze, exploatând şi folosind la maxim propriile atu-uri. Stilul este diferitde la o persoană la alta şi depinde de fiecare, astfel:• expansivul creează o atmosferă plăcută, dar riscă să devină prea familiar;• rezervatul apare serios, dar riscă să lase o impresie de tristeţe, de lipsă de motivare;• rapidul este în elementul lui atunci când dă replici (în dialectica sa), dar riscă să-l vexeze peinterlocutor, formulându-şi singur întrebări şi în acelaşi timp dând răspunsurile la ele;• lentul este mai liniştitor dar riscă să se piardă din cauza faptului că nu răspunde imediat laîntrebările cursanţilor, ceea ce poate crea frustrări în rândul acestora.În toate aceste cazuri, animatorul trebuie să înveţe să se “autoregleze” şi să-şi moderezeintervenţiile, deoarece fiecare grup are o personalitate specifică, iar fiecare membru al acestuiareacţionează în funcţie de propria sa personalitate. În practică cel mai des întâlnim câteva cazuritipice de cursanţi:a) cursantul zgomotos şi cel liniştit. Comportamentul trainerului faţă de aceştia trebuie sădenote următoarele atitudini:2 conform DEX, 1998

- dacă este zgomotos, trebuie lăsat să vorbească, cu condiţia dirijării exprimării sale.Este necesar, de asemenea, să descoperim dacă el pune pe primul plan propriapersoană sau pe a celorlalţi, dacă vorbeşte din dorinţă de exprimare sau din teamă.- dacă este tăcut sau liniştit trebuie incitat să vorbească, pentru că astfel reuşim sădescoperim dacă tăcerea sa se datorează propriului caracter sau unei tactici deliberate(spre exemplificare: refuzul de a comunica). Putem afirma că o perioadă de trainingva fi mai reuşită dacă fiecare participant poate să se exprime cu încredere, depăşindastfel filtrele psihologice de comunicare.b) cursantul combativ şi cel conciliant:- dacă este combativ, prioritar el se exprimă şi generează situaţii conflictuale, însă constructive.Îi place să i se opună rezistenţă şi ceilalţi să reacţioneze la ideile sale.- Dacă este conciliant îi place să fie auzit. Lupta îl deranjează, îl supără şi îlcontrariază. În general, el ascultă şi îi lasă pe alţii să vorbească.Bibliografie:1. Chivu I., Popa I., Curteanu D., „Formarea formatorilor, de la teorie la practică”,Editura Economică, Bucureşti, 20002. Nicolescu O., Verboncu I., „Fundamentele managementului organizaţiei”, EdituraTribuna Economică, Bucureşti, 20023. McCarthy Bernice, Teaching to Learning Styles, Excel Inc., Barrigton, Illinois, 19854. Noye D., Piveteau J. – Guide pratique pour la formation professionnelle, Ed. INSEP,Paris, 1993