7 februarie Duminica a 16-a dupa Rusalii, glasul 3

BULETIN SĂPTĂMÂNAL AL PAROHIEI ORTODOXE ROMÂNEŞTI SF. APOSTOL TOMA 

LUMINĂ LINĂ 

7 

februarie 

2016 

Anul 17 

Duminica a 16-a după Rusalii

Biserica ortodox[ românå 

Sfântul apostol toma 

Sfinte Apostole Toma, 

Roagă pe milostivul Dumnezeu, 

Ca să dea iertare de greșeli 

Sufletelor noastre! 

Troparul Sfântului Apostol Toma 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

Troparele duminicii acesteia 

Troparele Învierii și ale Praznicului 

Apostolul Învierii 

2 corinteni 6; 1 — 10 

Evanghelia duminicii 

matei 25, 14 - 30 

Sinaxarul duminicii 

Sinaxarul in Minei 

Programul slujbelor; anunţuri 

Știri parohiale 

Predica duminicii 

Înmulţirea talanţilor, binele pe care îl săvârşim aproapelui nostru 

10 Grigore Ilisei 

11 

Prisaca mănăstirească a Voroneţului 

Ce-ţi doreşti cu adevărat în viaţă 

Augustin Păunoiu 

12 Adrian Nicolae Petcu 

O istorie religioasă a aromânilor (VII) 

Buletinul parohial 

Al bisericii ortodoxe RomÂne 

Sfîntul apostol toma 

APARIŢIE SĂPTĂMÎNALĂ ŞI GRATUITĂ 

APARE CU 

BINECUVÂNTAREA 

PREOTULUI PAROH 

TEOFAN KOJA 

https://www.facebook.com/groups/308755979201040 

Crinii pustiei 

14 Ionuț Aurelian Marinescu 

Coperta 1, 

Icoana ortaznicului 

Întâmpinării Domnului 

nostru, 

Iisus Hristos 

Adresa Bisericii: 

Nottingham ave., 

St. Louis 

Missouri, 63109-2659 

Coperta 2, 

Poporul român 

duminica la rugăciune 

în biserici. 

Phone & fax: (314)353-0841 

2 

Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA

tipicul duminicii 

7 februarie, 2016 

Duminica a 16-a după Rusalii. Glas 3. Voscr. 3. 

Vecernie Mare: Vohod. 

Utrenie: Binecuvântările Învierii. Antifoanele Învierii. Ev. Învierii. Catavasiile Întâmpinării. Laudele. Doxologie Mare. 

Liturghie: Ap. 2 Corinteni 6,1-10. Ev. Matei 25,14-30. Axionul: Irmosul din Cântarea a 9-a a Canonului Întâmpinării 

Domnului. 

troparele duminicii 

TROPARUL ÎNVIERII, glasul 3 

Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele 

pământeşti. Că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, 

călcat-a cu moartea pe moarte. Cel Întâi-Născut 

din morţi S-a fãcut, din pântecele iadului ne-a 

izbăvit pe noi şi a dat lumii mare milă. 

TROPARUL PRAZNICULUI ÎNTÂMPINĂRII, glasul 1: 

Bucură-te ceea ce ești cu Dar dăruită, de Dumnezeu 

Născătoare Fecioară, că din tine a răsărit 

Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând 

pe ce dintru întuneric; veselește-te și tu bătrânule 

drepte, cel ce ai primit în brațte pe mântuitorul 

sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă și înviere. 

TROPARUL SFINȚILOR, glasul 4: 

Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea 

cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de 

la noi; ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează 

viața noastră. 

CONDACUL SFÂNTULUI, glasul 8 

Podobie: Apărătoare Doamnă... 

Dumnezeu, Cel ce te-a ales pe tine, main înainte 

de a te zidi, spre a Sa plăcere cu judecățile care 

știa, primindu-te, din pântecete te-a sfințit, și a Sa 

slugă pe tine te-a arătat, îndreptând pașii tăi, Luca, 

ca un iubitor de oameni. Căruia, acum, bucurându-te, 

Îi stai înainte. 

TROPARUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU, glasul 4 

Taina cea în veac ascunsă şi de îngeri neştiută 

prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de 

pe pământ sa arătat. Dumnezeu întrupându-Se 

întru unire neamestecată şi crucea de bunăvoie 

pentru noi luând, prin care înviind pre cel întâi 

zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre. 

IPACOIUL ÎNVIERII, glasul 3 

Spăimântând cu vederea, liniştind cu graiurile, 

îngerul cel strălucitor a zis mironosiţelor: 

Ce căutaţi pe cel viu în mormânt? Sculatu-Sa, 

deşertând mormintele. Cunoaşteţi pe Cel neschimbat, 

ca schimbător al stricăciunii. Ziceţi 

lui Dumnezeu: Cât sunt înfricoşătoare lucrurile 

Tale, că ai mântuit neamul omenesc. 

CONDACUL ÎNVIERII, glasul 3 

Înviat-ai astăzi din mormânt, Îndurate, 

şi pe noi ne-ai scos din porţile morţii. Astăzi 

Adam dănţuieşte şi Eva se bucură, iar proorocii 

împreună cu patriarhii laudă neâncetat puterea 

cea dumnezeiască a stăpânirii Tale. 

AXIONUL DUMINICAL 

Născătoare de Dumnezeu, nădejdea tuturor 

creștinilor, acoperă, apără, păzește pe cei ce nădăjduiesc 

spre tine. În lege, în umbră și în Scriptură, 

închipuire vedem noi, credincioșii. Cel de parte 

bărbătească, ce se naște întâi, Sfânt lui Dumnezeu 

este, deci, pe Cuvântul cel mai înainte născut, Fiul 

Tatălui, celui fără de început, Cel întâi născut din 

maică, fără de ispită bărbătească, îl mărim. 

Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 

3

DUMINICA 

A ȘAISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT 

PROCHIMEN, GLASUL 7 

Domnul tărie poporului Său va da, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace. (Ps.28,11) 

Stih: Aduceţi Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceţi Domnului slavă şi cinste. (Ps.28,1) 

DIN EPISTOLA A DOUA CĂTRE CORINTENI 

A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE: 

CAP. VI, 1-10 

raților, fiind împreună-lucrător cu 

Hristos, vă îndemnăm să nu primiți 

în zadar harul lui Dumnezeu 

căci zice: La vreme potrivită te-am 

ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat. 

Iată acum este vreme potrivită, iată acum 

este ziua mântuirii. Noi întru nimic nu dăm 

nici o sminteală, ca să nu fie slujirea noastră 

defăimată, ci în toate ne facem cunoscuți ca 

slujitorii lui Dumnezeu, în multă răbdare, în 

necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, 

în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, 

în posturi; prin curăție, prin cunoștință, 

prin îndelungă răbdare, prin bunătate, 

prin Duhul Sfânt, prin dragoste nefățarnică; 

în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, 

prin armele cele de-a dreapta și cele 

de-a stânga ale dreptății; prin mărire și înjosire 

, prin defăimare și laudă; ca amăgitori, deși 

iubitori de adevăr; ca niște necunoscuți, deși 

bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși 

iată că trăim; ca niște pedepsiți, dar nu uciși; 

ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; 

ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca 

unii care nu au nimic, deși toate sunt în stăpânirea 

noastră. 

Aleluia, glasul al 7-lea 

Bine este a lăuda pe Domnul și a cânta numele Tău, Preaînalte. 

Stih: A vesti, dimineața, mila Ta și adevărul Tău, toată noaptea. 

4 


DUMINICA 

A ȘAISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT 

DIN SFÂNTA EVANGHELIE DE LA MATEI CITIRE 

CAP. XXV, 14 - 30 

is-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, 

plecând departe, a chemat pe slujitorii 

săi și le-a încredințat averea sa. 

Unuia i s-a dat cinci talanți, altuia doi, 

iar altuia unul; fiecăruia după puterea 

sa. Apoi a plecat. Îndată cel care primise cinci talanți 

s-a dus de a neguțătorit cu ei și a câștigat alți 

cinci talanți. Tot așa și cel cu doi a dobândit și el 

alți doi. Iar cel care primise un talant s-a dus și a săpat 

în pământ, ascunzând talantul stăpânului său. 

Dar, după multă vreme, s-a înapoiat stăpânul acelor 

slujitori și le-a cerut socoteala. Atunci, apropiinduse 

cel care primise cinci talanți a adus alți cinci 

talanți, zicând: stăpâne, cinci talanți mi-ai dat; iată 

alți cinci talanți am câștigat cu ei. Iar stăpânul său 

i-a zis: bine, slujitor bun și credincios, peste puține 

ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în 

bucuria stăpânului tău. Apropiindu-se, și cel care 

primise doi talanți a zis: stăpâne, doi talanți mi-ai 

dat; iată alți doi am dobândit cu ei Stăpânul său i-a 

zis: bine, slujitor bun și credincios, peste puține ai 

fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucura 

stăpânului tău. Apoi, apropiindu-se, cel care 

primise un talant, a zis: stăpîne, te-am știut că ești 

om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni 

unde n-ai vânturat. De aceea m-am temut și m-am 

dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, i-ați 

ce este al tău. Iar stăpânul său, răspunzând, i-a zis: 

slujitor viclean și leneș, ai știut că secer unde n-am 

semănat și adun de unde n-am vânturat? Pentru 

aceasta se cuvenea ca tu să fi dat banii mei schimbătorilor 

de bani și eu, venind, mi-aș fi luat înapoi 

ce este al meu, cu dobândă. Luați deci de la el talantul 

și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot 

celui care are, i se va da și-i va prisosi; iar cel care 

nu are, se va lua și ceea ce are; iar pe slujitorul cel 

netrebnic aruncați-l în întunericul cel mai dinafară. 

Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. 

Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 5

7 februarie 

În această lună, ziua a şaptea, pomenirea 

preacuviosului părintelui nostru Partenie, episcopul 

Lampsacului. 

Acest preacuvios a trăit pe vremea împărăţiei marelui Constantin, 

şi era fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole. 

Cu toate că nu ştia la început carte, totuşi se nevoia îndeletnicindu-se 

cu orice lucrare de fapte bune. Astfel, ocupându-se uneori cu 

pescuitul, împărţea peşte în dar celor ce cereau de la el. Şi atât de 

mare era evlavia şi virtutea lui ascunsă, încât şi dar de la Dumnezeu 

primise de a alunga demonii şi a tămăduit tot felul de boli. Punând 

apoi stăruinţă la învăţătura de carte, a fost hirotonit preot de Filip 

episcopul Melitopolei; iar după aceea, episcop al Lampsacului, de 

Ahile mitropolitul Cizicului. A săvârşit multe minuni şi a proorocit 

cele viitoare. Şi aşa vieţuind, s-a mutat către Domnul. 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui 

nostru Luca cel din Elada. 

Părinţii cuviosului acestuia erau din insula Eginei, dar neputând 

să mai îndure năvălirile agarenilor, s-au sculat de acolo şi au 

mers în Elada, unde s-a născut fericitul Luca. Acesta de mic copil 

sinaxar 

s-a înfrânat nu numai de la carne, ci şi de la ouă şi brânză. Şi era 

mâncarea şi băutura lui, pâine de orz, legume şi apă. Astfel supunându-şi 

trupul la tot felul de suferinţe şi înfrânându-şi-l, socotea 

o deosebitã desfătare să hrănească pe cei flămânzi, şi să dăruiască 

haine celor goi. Pentru aceea de multe ori dându-şi chiar haina proprie, 

se întorcea acasă gol. Când se ruga lui Dumnezeu, picioarele 

lui se ridicau de la pământ, încât se părea că pluteşte în aer. După ce 

a îmbrăţişat viaţa călugărească, nici nu se poate spune câtă răbdare 

şi câte chinuri a îndurat. Umbla prin toate locaşurile cele de pe lângă 

mare, şi deveni-se din pricina minunilor pe care le săvârşea, pricină 

de mântuire pentru mulţi. Mai târziu încetând de a mai merge 

din loc în loc, a venit la muntele ce se numeşte Stir, şi petrecând 

acolo şapte ani, a înştiinţat pe toţi despre moartea lui, şi aşa s-a 

săvârşit din viaţă. 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor o mie şi 

trei slujitori mucenici, şi a celor patru demnitari, 

care au suferit mucenicia în Nicomidia. 

Aceşti mucenici erau slujitori ai celor patru demnitari, care au 

prins din poruncă împărătească pe preasfinţitul Petru, episcopul 

Alexandriei, şi i-au tăiat capul. Dar, după săvârşirea acestuia din 

viaţă, aceşti demnitari crezând cu toată casa lor în Hristos, au pătimit 

mucenicia; iar slujitorii lor, înflăcăraţi de credinţa în Hristos, 

s-au dus de bunăvoie la împăratul Diocleţian în Nicomidia, împreună 

cu femeile, cu copiii şi cu pruncii lor, şi mărturisind că sunt 

creştini, şi nelăsându-se înduplecaţi să se lepede de Hristos, au fost 

tăiaţi cu sabia de ostaşi. 

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serapion, 

episcop de Tmuis (Egipt), care de foc s-au 

săvârşit. 

Acest sfânt Serapion era un om învatat si cu o vasta cultura, 

cunoscut retor. Dar s-a lepadat de cele ale lumii si s-a facut ucenic 

al sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie). A devenit staretul unei 

manastiri care se afla sub îndrumarea duhovniceasca a sfântului 

Antonie, si mai apoi a fost hitononit episcop si era unul din apropiatii 

sfântului Atanasie cel Mare. În anul 339 sfântul Atanasie îi 

scrie de la Roma (unde se afla în exil) sfântului Serapion, pentru a-i 

da sfaturi despre cum sa conduca Biserica lui Hristos. În 353 sfântul 

Atanasie îl trimite pe Serapion la Roma, în fruntea uei delegatii de 

preoti si episcopi, care sa explice împaratilui Constantiu si papei 

Liberiu intrigile arienilor. 

Dupa ce a suferit exilul pentru apararea credintei ortodoxe (ca 

si sfântul Atanasie), sfântul Serapion s-a savârsit cu pace, catre anul 

356. 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor şase 

mucenici din Frigia, care de foc s-au săvârşit. 

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului 

părintelui nostru Aprion, episcopul Ciprului. 

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului 

părintelui nostru Petru, care s-a nevoit în Monovata. 

Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopempt 

şi a celor împreună cu el. 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte 

pe noi. Amin. 

6 


Programul slujbelor din această săptămînă 

Duminică, 7 februarie 9:00 UTRENIA. Duminica a 16-a după Rusalii. 

10:00 Sfânta Liturghie. 

Marți, 10 februarie 17:00 Vecernia mică. 

Sâmbătă, 13 februarie 17:00 Vecernia Mare. 

Duminică, 14 februarie 9:00 UTRENIA. Duminica a 17-a după Rusalii. 

10:00 Sfânta Liturghie. 

Anunțuri parohiale săptămânale 

Felicitări: noului cimitet al societății doamnelor, AURORA. Componența noului comitet este următoarea: Robin Ahmann, președinte; 

Eugenia Goga, vicepreședinte 1; Florica (Ica) Mixich, vicepreședinte 2; Patricia Christian, secretar; Mirela Marcu, contabil; Simona 

Kacso, cenzor 1; Adina Covaci-Prince, cenzor 2. 

Binecuvântarea caselor: se va desfăşura începând cu data de 8 ianuarie 2016, până pe data de 14 februarie 2016. Aşa după cum ştiţi 

deja, luna ianuarie este luna în care se binecuvântează casele. Acest eveniment dedică atât casele noastre căt şi vieţile noastre Domnului 

Iisus Hristos, rugând pe Dumnezeu ca să le binecuvânteze pentru anul ce a venit. Acest eveniment este deasemenea o un bun prilej pentru 

preotul paroh de a avea mai mult timp de a discuta individual cu mirenii parohiei noastre, într-o atmosferă intimă, privind diferitele 

păreri ale credincioşilor. Prioritatea în binecuvântarea caselor se va acorda membrilor înscrişi ai bisericii, adica acei care şi-au îndeplinit 

angajementul faţă de parohie, după care urmează prietenii şi credincioşii temporari ai bisricii care vin în mod mai mult sau mai puţin 

regulat şi se împărtăşesc în Sfânta noastră Biserică. Vă rugăm să contactaţi pe părintele Teofan Koja pentru a face o programare pentru 

data când doriţi să vi se binecuvânteze casa. 

Ora cafelei: nu va avea loc din cauza desășurării Adunării Generale a Bisericii. Duminica viitoare, 14 februarie, „Ora cafelei“ va fi 

sponsorizată de Patricia Christian și Andra Dumitru 

Buletinul parohial: este disponibil pentru a fi sponsorizat. Doritorii sunt rugați să-l contacteze pe părintele paroh. 

Calendarul de perete în limba engleză pe anul 2015: este disponibil acum și este gratuit, însă orice donație din partea dumneavoastră 

ar fi apreciată și binevenită! 

Plicuri pentru donațiile duminicale și speciale pe anul 2016: vor fi disponibile în curând pentru ușurința d-stră pentru tot anul. 

Fiecare plic este ștanțat cu numele d-stră și numărul de înregistrare de membru. 

Înregistrari de membri până la data actuală: 50; suma convenită: 42.930,00 dolari; suma medie: $858,60 dolari. 

În anul 2015, la această dată, erau înscriși 45 adulți (+5) cu suma de 38.705 ,00 dolari (+4.225,00) cu o medie de 860,11/adult (-1,51) 

Îi dai tu lui Dumnezeu înapoi atât cât poți? Biserica ta are nevoie de ajutorul și suportul tău! 

Donațiile de membru pe anul 2015: Vă rugăm să vă revizuiți situația fondurilor donate Bisericii pentru ca să fiți siguri că sunteți la 

zi pentru anul în curs, 2015. Vă reamintim că aceste donații trebuiesc plătite integral pînă pe data de 31 decembrie, 2015. Contactați-l pe 

Stephen Shekas dacă aveți nelămuriri. Vă reamintim că suma minimă pentru donație anuală este de 500 de dolari pentru un adult. Totodată, 

vă reamintim că ar fi bine să luați în considerare reînlorarea pentru donare de membru pe anul 2016. Formularele pentru înrolare 

pe anul 2016 vor fi disponibile în curând. 

Cotizația pentru AURORA este depășită!: toate doamnele membre ale bisericii sunt rugate să achite cotizația de membru pentru 

societatea doamnelor, AURORA. Contactați pe contabila societății, doamna Mirela Marcu. Cotizația este 20 dolari pe an. 

Broșura ședinței adunării generale a Bisericii pe anul 2016: Preotul paroh, președintele consiliului parohial, contabilul, șeful cenzorilor 

precum și președintele societății AURORA, trebuie să prezinte raportul lor nu mai târziu de duminică, 31 ianuarie 2016 pentru 

pregătirea broșurii adunării generale. Aceste rapoarte trebuiesc înmânate preotului paroh Teofan Koja, care este și editorul acestei broșuri. 

Mâncare rămasă de la Festivalul Bisericii în vederea vânzării! Excelentă mâncare la prețuri excepționale. Toate bucatele sunt 

congelate. Banii colectați vor fi donați Bisericii și societății doamnelor AURORA. 

Sarmale: 12bucăți pentru 24 dolari; 18 bucăți pentru 36 dolari; 24 bucăți pentru 48 dolari; 

Pita cu spanac: 40 de dolari pentru o tavă plină (mai sunt doar 2 tăvi). 

Bere americană: (Bud și Bud Lite) 10 dolari pe cutie. 

SUMARUL FINANCIAR AL BISERICII LA 7 februarie-2016 

Venitul săptămânii......................................$1.216,73 Venitul pe anul în curs.................................$9.545,62 Venitul anual bugetat..................................$9.900,00 

Cheltuielile săptămânii..................................$564,11 Cheltuieli pe anul în curs.........................$10.643,92 Balanța din contul bancar.......................$3.688,55 

Balanța.........................................................$652,62 Balanța pe anul în curs............................$-1.098,30 Săptămâna fiscală....................................................6 


8 

Predică la Duminica a XVI-a a Patriarhului B.O.R., Preafericitul DANIEL 

Înmulţirea talanţilor, binele pe care îl săvârşim aproapelui nostru 

Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii este una care 

îndeamnă pe oameni să facă milostenie, mai ales pe cei 

bogaţi, şi îi cheamă pe toţi la înmulţirea talanţilor sau 

a calităţilor proprii, pentru a simţi bucuria pe care le-o dăruieşte 

Hristos Domnul celor harnici şi darnici. 

Complementaritatea darurilor învaţă pe oameni 

să fie solidari şi milostivi 

Pilda talanţilor are foarte multe înţelesuri duhovniceşti şi se 

referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană în general, 

la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta sau de a cultiva talentul 

ori diferitele calităţi şi a le pune în slujba semenilor. În mod deosebit 

remarcăm că Dumnezeu diferenţiază darurile, nu dăruieşte tuturor 

oamenilor acelaşi număr de talanţi: unora le dăruieşte mai puţini, 

iar altora le dăruieşte mai mulţi, ceea ce înseamnă că Dumnezeu 

cunoaşte puterea fiecăruia dintre oameni de a înmulţi talanţii şi, în 

acelaşi timp, doreşte ca oamenii să conlucreze şi să ajute din proprie 

iniţiativă pe cei care au nevoie de ajutorul lor. 

Cu alte cuvinte, în viaţa oamenilor darurile sunt împărţite şi 

diversificate. De pildă, nu toţi oamenii au aceeaşi înclinaţie pentru 

aceeaşi meserie. Dacă toţi ar avea înclinaţia de a fi brutari şi nu ar 

mai exista oameni cu înclinaţia de a fi pantofari, atunci înseamnă 

că nu s-ar mai putea ajuta oamenii unii pe alţii în mod complementar. 

Sau dacă toţi ar fi profesori, ori dacă toţi ar fi muncitori în agricultură, 

nu ar mai fi specialişti în alte domenii. Deci, complementaritatea 

darurilor este o bază solidă pentru organizarea cooperării 

şi a solidarităţii între oameni, dar şi pentru a fi apreciată bogăţia 


talentelor deosebite, dăruite oamenilor de Dumnezeu - Dăruitorul. 

Primirea darurilor este însoţită de responsabilitatea 

faţă de ele 

Darurile împărţite în mod diferit ca număr, fel şi intensitate 

sunt purtătoare de bucurie, dar şi purtătoare de responsabilitate: 

de bucurie, dacă au fost înmulţite darurile primite de om prin 

naşterea sa după trup sau prin naşterea sa după Duhul, adică la 

Botez. Darurile sau harismele sunt purtătoare de responsabilitate, 

deoarece aceste daruri sunt primite, nu hotărâte de voinţa proprie a 

persoanei umane care le are.Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru 

a fi cultivate şi înmulţite în favoarea celor mulţi, a comunităţii 

umane. Cei ce nu înmulţesc darurile primite de la Dumnezeu vor 

pierde lumina comuniunii cu El: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o 

în întunericul cel mai din afară“ (Matei 25, 30). 

Remarcăm în mod deosebit în Evanghelia de astăzi că cei 

care au înmulţit talanţii i-au înmulţit proporţional cu ceea ce 

au primit: cel care a primit cinci talanţi i-a înmulţit şi a dobândit 

zece talanţi, adică a dublat numărul lor; cel care a primit 

doi talanţi a dublat numărul lor şi a ajuns la patru talanţi, iar 

cel care a primit unul, fiind „slugă vicleană şi leneşă“ (Matei 25, 

26), a îngropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a înmulţit. 

Mai vedem că Stăpânul sau Domnul talanţilor dăruieşte aceeaşi 

răsplată celui care a obţinut zece talanţi din cinci talanţi şi celui 

care a obţinut patru talanţi din doi talanţi: „Slugă bună şi credincioasă, 

peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe 

te voi pune!“ (Matei 25, 21), adică, deoarece ai înmulţit darurile 

primite pe pământ, îţi voi da mai multe daruri în ceruri. De 

aceea, îi spune: „Intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 23). 

Aceasta înseamnă: intră în bucuria Domnului Cel ce dăruieşte 

calităţi oamenilor pentru ca ele să fie cultivate şi înmulţite, spre 

binele comunităţii. 

Oamenii sunt chemaţi la bucuria deplinătăţii 

rodirii lor 

Vedem, aşadar, deodată, principiul proporţionalităţii în cultivarea 

darurilor primite şi principiul plinătăţii în retribuţia pentru 

osteneală. Prin urmare, ajunge la bucuria deplinătăţii rodirii atât 

cel care a primit mai puţin, cât şi cel care a primit mai mult, întrucât 

cel care a primit mai mult are datoria să ofere mai mult. Deci, 

responsabilitatea omului creşte în raport cu darurile primite. De aceea, 

nu trebuie ca oamenii să îi invidieze pe semenii lor care au 

daruri multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât 

cei care au daruri mai puţine. În această privinţă, Hristos Domnul 

spune: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat 

mult, mai mult i se va cere“ (Luca 12, 48). 

Deci, prima învăţătură din Evanghelia de astăzi este aceea 

a dreptăţii lui Dumnezeu şi a înţelepciunii Lui, întrucât El nu 

cere omului ceea ce nu poate face, adică nu cere nimănui peste 

măsură, ci El cere ca omul să facă roditor după posibilităţile sale 

talanţii sau calităţile pe care le-a primit. Prin urmare, bucuria 

Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a făcut 

patru, şi pentru cel care din cinci a făcut zece. El se bucură de 

hărnicia fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără umbră 

de lene şi de viclenie.

Zarafii sunt toţi oamenii care beneficiază de 

hărnicia, priceperea şi dărnicia semenilor talentaţi 

Pe cel de-al treilea om, adică pe cel care nu a înmulţit talantul, 

Stăpânul nu l-a felicitat, nu i-a zis: „Intră în bucuria Stăpânului 

tău!“ (Matei 25, 23), ci i-a spus: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că 

secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea 

deci ca tu să pui banii Mei la zarafi (schimbătorii de bani) şi 

eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.“ (Matei 25, 26-27). 

Prin aceasta Mântuitorul Hristos vrea să ne arate că Dumnezeu nu 

este mulţumit dacă omul ţine doar pentru sine calităţile pe care le 

are, ci trebuie să le pună în slujba semenilor săi. Aici, schimbătorii 

de bani sau zarafii nu trebuie înţeleşi în mod financiar sau bancar, 

ci în sens duhovnicesc, ca fiind toţi oamenii cărora li se face binele, adică 

sunt ajutaţi de semenii lor talentaţi sau pricepuţi, harnici şi darnici. 

Când un profesor talentat cultivă talentul său cu multă osteneală 

ori cu multă dăruire de sine şi îi formează pe copii sau pe 

tineri într-o anumită disciplină de studiu sau profesie, iar ei devin, 

la rândul lor, oameni pricepuţi, profesionişti, specialişti, experţi, 

atunci el se bucură de roadele muncii sale, de înmulţirea talanţilor. 

„Profesorul bun, care înmulţeşte talantul, nu moare când este pus 

în mormânt, ci când moare ultimul său ucenic“ - spunea marele 

profesor Teodor M. Popescu. Dar şi ucenicul lui, dacă formează alţi 

ucenici buni, aceştia continuă bunătatea şi priceperea profesorilor 

buni din generaţie în generaţie. Când un medic bun tratează mulţi 

pacienţi şi îi vindecă, el le prelungeşte viaţa şi aduce bucurie familiei, 

care simte că binecuvântarea lui Dumnezeu a venit prin medicul 

priceput şi bun. Astfel, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi adus 

bucurie celor întristaţi şi neajutoraţi. 

Deci, darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu 

se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor. De aceea, 

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă a talanţilor, a spus: 

„Ai văzut că cel care a primit doi a făcut patru talanţi, cel care a primit 

cinci a înmulţit şi a obţinut zece, adică îndoit. Iar acest îndoit 

înseamnă eu şi semenul meu: eu înmulţesc talanţii numai când ofer 

darul priceperii mele pentru semenii mei, pentru oamenii din jurul 

meu“. Aceasta înseamnă „i-a înmulţit îndoit, i-a dublat“, adică nu 

i-a păstrat numai pentru sine, ci i-a pus în slujba aproapelui său. 

De pildă, talentul şi vocaţia de a fi mamă sau de a fi tată se arată 

prin dăruirea jertfelnică de sine a părinţilor în creşterea copiilor; 

nu doar în creşterea biologică, ci şi în creşterea lor spirituală şi culturală, 

în educaţia dată lor. Prin analogie, în viaţa duhovnicească 

din mănăstiri, un părinte duhovnicesc care formează ucenici sau 

fii duhovniceşti ai credinţei în Hristos înmulţeşte darul povăţuirii 

şi al rugăciunii pentru ei, darul cuvântului ziditor şi pilda faptei 

bune pentru cei din jurul său. De asemenea, un preot de parohie 

care înmulţeşte darul cuvântului ziditor de suflete şi al păstoririi 

duhovniceşti pe calea mântuirii credincioşilor intră în bucuria comuniunii 

cu Dumnezeu împreună cu păstoriţii săi. 

În concluzie, reţinem că cea mai mare bucurie binecuvântată 

de Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El. Iar această 

înmulţire a darurilor presupune smerenie şi hărnicie, nu mândrie 

şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Dacă 

talanţii cuiva sunt înmulţiţi în folosul comunităţii umane, cel talentat 

aduce bucurie lui Dumnezeu şi semenilor lui. Aşadar, bucuria 

din Evanghelia de astăzi este bucuria hărniciei şi a dărniciei, bucuria 

rodirii prin dăruirea de sine, bucuria celui care a făcut mult 

bine altora, asemănându-se astfel cu Dumnezeu Cel Multmilostiv. 

Numai această bucurie a rodirii este bucuria deplină în viaţa unei 

persoane şi a unei comunităţi umane. 

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască tuturor 

bucuria de a fi chemaţi şi onoraţi de El cu aceste cuvinte: „Bine, 

slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, 

peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 

25, 21), spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin! 


Bijuterii ortodoxe 

Prisaca mănăstirească a Voroneţului 

Grigore Ilisei 

De fiecare dată când mă abăteam pe drumurile 

septentrionale ale Moldovei, urcând 

spre Depresiunea Dornelor, făceam un ocol 

de câţiva kilometri la Voroneţ, să revăd, fericindu-mă, 

altarul cel luminat al Ortodoxiei româneşti. Înconjuram 

în acel popas de câteva ori biserica cu trupul zvelt de 

corabie albastră, cuprinsă în horbotă cu zugrăvitură de 

chipuri sfinte şi scene de poveste biblică. Priveam şi tot 

aş fi privit, atât de măiastră îmi apărea întotdeauna priveliştea 

bisericii cu pereţii săi înveşmântaţi în scoarţe 

policrome. 

Te afli, odată ajuns aici, nu doar în faţa unei plăsmuiri 

fără de cusur, ci şi înaintea uneia însemnată cu 

nimbul unicităţii de viziune, stil, expresie şi tâlcuire 

duhovnicească, adică atributele creaţiunii perfecte, ale 

capodoperei. Întâlneai în acele vremuri de dinainte de 

dezrobitorul decembrie 1989 destulă lume la Voroneţ. 

Oamenii veneau din toate părţile lumii să vadă acest 

nestemat, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, 

cea ridicată în trei luni, trei săptămâni, între 26 mai și 

14 septembrie 1488. După un timp al uitării şi tăcerii ce 

se aşternuse peste acest tezaur, splendoarea Voroneţului 

era iar în atenţia românilor şi a străinilor. Se întâmplase 

această retrezire a interesului graţie strădaniilor acelui 

condotier al valorilor artei naţionale, Petru Comarnescu, 

cel care nu numai că scrisese câteva exegeze de 

mare profunzime despre originalitatea şi valoarea excepţională, 

unică pe mapamond, a bisericilor cu fresce 

exterioare din Moldova, dar se luptase cu energia şi entuziasmul 

său proverbiale şi reuşise să convingă autorităţile 

române şi pe cele de la UNESCO că aceste opere 

merită a figura în patrimoniul universal. Atât de mult 

îşi legase Petru Comarnescu destinul de această cauză 

şi de frumuseţea nepereche a ctitoriilor, că şi-a ales loc 

de veci în cimitirul din preajma bisericii de la Voroneţ, 

capodopera capodoperelor din Ţara de Sus. 

Ctitoria ştefaniană a căpătat veşmântul cel neasemuit 

al frescelor exterioare la iniţiativa Mitropolitului 

Grigore Roşca, iniţiatorul acestui program iconografic 

ce a vizat salba de mănăstiri din timpul lui Petru Rareş, 

prin împodobirea lor exterioară cu fresce de sorginte 

bizantină şi coloratură românească, uimitoare prin 

bogăţia şi splendoarea compoziţională şi rafinamentul 

cromaticii cu seve ce veneau din arta populară a locului 

şi inspirate parcă de eflorescenţele jubilante ale fâneţelor 

din obcinele cele dulci ale acestei părţi de ţară. 

Mulţimile de oameni, care băteau drum de aproape 

sau de departe ca să vadă minunea Voroneţului, admirau 

în extaz pictura de o măreţie de simfonie beethoveniană 

şi o virtuozitate a execuţiei amintind de meşterii 

Renaşterii. Dar toţi aceşti pelerini, care trăiau cu intensitate 

emoţia întâlnirii cu marea artă, erau, din păcate, 

lipsiţi de un alt dar al locului, de fiorul sacrului, cel care 

nu dispăruse din acea incintă, numită de regim „monumentul 

istoric şi de artă Voroneţ”. Sacralitatea era aici 

la ea acasă, căci biserica împărăţise de la întemeierea 

sa până la desfiinţare într-o grădină a raiului, vegheată 

de o prisacă mănăstirească. În împrejurări neprielnice, 

monahii fuseseră izgoniţi după trei secole de nevoinţă. 

Se întâmplase siluirea în 1785, la 10 ani de la raptul austriac 

al părţii de nord a Moldovei. Atunci Mănăstirea 

Voroneţ, vatră de rugă, dar şi de cultură înaltă românească, 

loc unde s-au dat la iveală scrieri de căpătâi ale 

patrimoniului naţional, precum „Codicele Voroneţian” 

şi „Psaltirea Voroneţiană”, a fost desfiinţată de cuceritorii 

austrieci, alături de alte 22 de chinovii de însemnătate 

istorică din ţinuturile pe care noii stăpâni le numiseră 

Bucovina. Ctitoria ştefaniană a devenit biserică de sat şi 

şi-a pierdut aura sa de stea a constelaţiei aşezămintelor 

monahale româneşti din nordul Moldovei. Paragina a 

luat-o treptat în stăpânire, ameninţând însăşi podoaba 

cea fără de asemănare a frescelor exterioare. După ce 

Petru Comarnescu şi alte înalte spirite ale ţării, precum 

şi reprezentanţii Bisericii au atras atenţia asupra pericolului 

iremediabilei dispariţii a acestei comori naţionale, 

statul a restaurat Voroneţul şi celelalte biserici cu fresce 

exterioare. Acestea au fost apoi introduse în circuitul turistic 

intern şi internaţional. Dacă la Moldoviţa şi Suceviţa 

viaţa călugărească îşi urma cursul în pofida tuturor 

potrivniciilor „iepocii”, la Voroneţ nici măcar nu se mai 

slujea duminica şi în sărbători. Bisericii voievodale i se 

luase menirea haristică, menirea sa originară. De asta 

ori de câte ori poposeam în acele timpuri la Voroneţ 

trăiam pe de o parte bucuria revederii capodoperei şi pe 

de alta tristeţea de a nu auzi ruga psalmică călugărească, 

bătaia de toacă, glasul de clopot şi zumzetul odihnitor şi 

înălţător al prisăcii Domnului. 

La scurtă vreme după slobozirea din chingile puterii 

atee, în 1991, la 206 ani de la desfiinţarea samavolnică 

a austriecilor, chinovia Voroneţului a renăscut. 

Prin hotărârea Sfântului Sinod din acel an s-a reînfiinţat 

Mănăstirea Voroneţ. După ce trei veacuri aici se nevoiseră 

monahii, a venit acum rândul monahiilor să reîntrupeze 

viaţa călugărească şi să redea locului acesta 

mitic rosturile originare. O obşte mică, condusă de o 

maică bravă, ce ne aduce aminte de domniţele din vechime, 

stavrofora Irina Pântescu, ghid până atunci la 

Mănăstirea Moldoviţa, a izbutit să rezidească din temelii 

aşezământul monahal şi să-i confere prestigiul de 

odinioară. S-au înălţat în aceşti 25 de ani de nouă istorie 

nu numai zidiri, ci s-au conservat valorile din vechime 

şi mai ales s-a refăcut plasma de duh de altădată, de care 

dau seamă şi cărţile monahiei Elena și scrierile istorice 

ale maicii Gabriela. 

Mulţimile de oameni din lăuntrul sau din afara a 

ţării merg an de an la Voroneţ. Cuminecarea lor e acum 

deplină. Ajunşi aici, se împărtăşesc cu licorile creaţiunilor 

nepereche, dar au parte şi de miresmele duhovniceşti 

tămăduitoare sufleteşte. Zumzetul micii prisăci 

mănăstireşti a Voroneţului pogoară binefăcător în sufletele 

celor care poposesc la chinovia ştefaniană. Ora et 

labora e acum pravila locului, împlinită roditor şi cum 

se cuvine într-un asemenea topos sfânt al pământului 

românesc. 

10 


Repere şi idei 

Ce-ți dorești cu adevărat în viață 

Augustin Păunoiu 

Atunci când vine vorba să definim 

scopul nostru în viață suntem 

într-o totală confuzie. De obicei, 

știm ce nu vrem, dar înțelegem oare ce ne 

trebuie? Să reflectăm puțin la aforismul: 

„Oamenii fericiți nu posedă în viață tot ce 

e mai bun, dar ei scot tot ce-i mai bun din 

ceea ce au”. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să 

transpunem aceasta în termeni religioși, 

am spune: „Fă rai din ce ai!” 

Se știe bine, „Corabia fără cârmă și 

omul fără scop sfârșesc prin a naufragia”. 

Scopul este un far care ne arată spre ce să 

ne orientăm activitatea, nu în ce să ne „înfigem”. 

Am citit de curând o parabolă cu două 

personaje: un tânăr însetat de minuni și 

un necunoscut misterios, nu vrăjitor, ci 

un înțelept taumaturg. Acesta din urmă a 

propus primului: „Pot să-ți îndeplinesc trei 

dorințe”. „Știu exact ce vreau!” - a reacționat 

omul cu vioiciune. Vreau o mașină 

ultimul tip, decapotabilă. A apărut mașina, 

necunoscutul a băgat mâna în sac și a scos 

cheile. Norocosul s-a suit la volan și a plecat 

după senzații noi. 

Dar ziua următoare el s-a întors dezamăgit 

și i-a reproșat înțeleptului: „Ieri am 

condus fără întrerupere și toți se uitau la 

mine pe stradă. Însă am observat că orașul 

e plin de mașini frumoase, iar oamenii se 

uită la toate...” 

„O să-ți îndeplinesc a doua dorință!, 

îl anunță înțeleptul. Poate de data aceasta 

vei fi mai mulțumit.“ „Vreau bani, ca să pot 

cumpăra orice!”, ceru omul nostru și primi 

imediat un cec cu o sumă uriașă. 

Dar surpriză, la noua întâlnire, tânărul 

se arătă din nou mâhnit: „Am cumpărat tot 

ce am dorit. Cum vedeam un lucru care-mi 

plăcea, era al meu imediat, dar în curând 

mi-a devenit indiferent dacă mai pot cumpăra 

ceva sau nu. Așadar, am dat greș și 

acum. Înțeleptule, de fapt tu nu mi-ai dat 

ce am vrut.” 

„Dar ce ai vrut?” 

De data aceasta, răspunsul întârzia. Tânărul 

chibzui îndelung și zâmbi. „Da, cred 

că o fată frumoasă ca-n povești ar fi tot cemi 

doresc. Poți să-mi îndeplinești dorința, 

înțeleptule?” 

Răspunsul nu întârzie. Alături de tânăr 

apăru ca din senin o fată fermecătoare. 

„Sunt gata să te urmez oriunde vrei”, a rostit 

aceasta cu glas dulce. „Da, asta căutam. 

Cum de nu mi-am dat seama până acum?”, 

a strigat omul cu bucurie. 

Dar după două săptămâni tânărul s-a 

întors cu ochii în lacrimi. 

„Fata pe care mi-ai dat-o mi-a cheltuit 

toți banii, după care m-a părăsit. Ce rău 

ești, înțeleptule! Nu-mi dai deloc ceea cemi 

trebuie.” 

Înțeleptul zâmbi. „Asta fiindcă nici măcar 

o dată nu ai cerut ceea ce vrei de fapt.” 

„Nu-i adevărat!”, replică tânărul. 

„Ba da! Ai cerut o mașină deosebită, 

când de fapt doreai respect. Ai cerut bani, 

deși în adâncul tău voiai libertate. Ai cerut 

o fată frumoasă, când de fapt doreai să 

iubești și să fii iubit. Ai grijă pe viitor la ce 

urmărești în viață!” 

Biserica ortodoxă română, Sfântul Apostol TOMA 11

O istorie religioasă a aromânilor (VII) 

Adrian Nicolae Petcu 

Situaţia aromânilor din statele formate pe 

ruinele Imperiului Otoman era însă complet 

diferită. Dacă autorităţile otomane 

autorizau folosirea limbii materne în educaţie şi 

cultul creştin, nu la fel procedau, de pildă, autorităţile 

bulgare. Aromânii din statul bulgar erau nevoiţi 

să frecventeze bisericile greceşti sau bulgare, 

cele din urmă fiind chiar în schismă cu Patriarhia 

Ecumenică. 

Dificilă era situaţia românilor din Turtucaia. 

În această localitate românii se plângeau consulului 

român de la Rusciuc, în septembrie 1901, de 

„persecuţiunile pe care zilnic le îndură de la bulgari”, 

în sensul că erau împiedicaţi să-şi trimită 

copii la şcoala românească şi că le fusese luată biserica 

ridicată de ei. Deşi locaşul fusese ridicat în 

1863 pe cheltuiala românilor din Turtucaia, în locul 

unuia mai vechi şi pe terenul „moştenit de la 

strămoşi”, alături de o clădire pentru şcoală, care 

rezistase până în 1879. Totul a început în 1866, 

când în localitate a apărut un învăţător bulgar, care 

a ridicat o şcoală pentru cele 8-10 familii de bulgari 

din localitate. Ulterior, acesta fost hirotonit 

preot, dar cum nu avea biserică, a rugat comunitatea 

românească să le fie oferită strana stângă pentru 

un cântăreţ care să ajute la slujirea în limba 

bulgară. 

După războiul din 1877-1878, când Bulgaria a 

obţinut autonomia, parohia română din Turtucaia 

rămăsese cu un singur preot din trei, ceilalţi doi 

fiind numiţi la Silistra şi Ostrov. După 1880, elementul 

etnic bulgar s-a întărit, mai ales prin numirea 

în Turtucaia a unui locţiitor de arhiereu şi a 

unui preot instruit în Rusia. Locţiitorul bulgar a 

apelat la sprijinul mitropolitului de Rusciuk, care, 

personal, s-a ocupat ca românii, cu toate protestele 

lor, să fie obligaţi să cedeze strana dreaptă sub motivul 

că acum se află în statul bulgar care le oferă 

dreptul de a mai sluji şi în limba română. În 1899 

preotul român a decedat, în lipsă pentru români 

slujind preotul bulgar venit iniţial în Turtucaia. A 

fost puţin până ca românii, la 1900, să fie scoşi definitiv 

din biserica pe care o ridicaseră şi o aveau 

de atâta timp, iar cărţile de cult să le fie confiscate. 

Această nedreptate a fost completată cu percheziţii 

şi arestări la frecventele razii ale forţelor de ordine 

bulgare care îi acuzau pe români că susţin comitete 

secrete de luptă împotriva statului bulgar. Intimidările 

din partea autorităţilor laice au fost urmate 

de refuzul categoric al mitropolitului de a 

face dreptate şi chiar cu sugestia ca pentru slujirea 

în limba română aceştia să plece în Dobrogea. Indiferenţa 

mitropolitului bulgar s-a manifestat inclusiv 

atunci când românii au ameninţat cu trecerea 

la credinţa catolică. 

Situaţia românilor din Bulgaria abia înfiinţată 

era extrem de gravă, după cum o descria consulul 

român de la Sofia într-un raport din 12/25 februarie 

1904: „Guvernul bulgar, cunoscând importanţa 

pentru elementul românesc a cultului pentru limba 

maternă, în mod constant, a căutat a slăbi caracterul 

etnic al românilor din Principat, bulgarizând 

bisericile române de prin sate sau oraşe. Cea 

din urmă lovitură contra elementului românesc 

din Principat a fost de a se răpi din mâna românilor 

biserica românească din Turtucaia, clădită încă 

din timpul dominaţiunii turceşti, spre a se da minorităţii 

bulgare din zisul oraş. Astăzi, în nici un 

oraş din Principat nu se mai găseşte o biserică românească. 

Prin aceasta elementul românesc din 

Bulgaria, mult mai numeros decât se spune în statistica 

oficială bulgară, care recunoaşte a fi de 

75.235, este încetul cu încetul ameninţat de a fi 

deznaţionalizat. 

Sacrificiile enorme pe care statul român le-a 

făcut şi continuă a le face pentru românii din Bulgaria, 

întreţinând şcolile din Sofia şi Turtucaia, nu 

pot corespunde pe deplin scopului lor dacă pe de 

altă parte nu se vor face oarecare sacrificii, mult 

mai mici, şi pentru clădirea şi întreţinerea unei biserici 

româneşti în Principat. Şi deoarece Sofia este 

centrul vizitat mai des şi mai regulat de elementele 

româneşti, nu numai din Bulgaria, dar şi din Serbia 

şi Turcia, clădirea unei biserici româneşti aici 

este reclamată în mod imperios”. Aşa se face că românii, 

în lipsa unei biserici româneşti şi pentru a 

nu intra în cea bulgară, aflată în schismă faţă de 

Patriarhia Ecumenică (din 1872), frecventau biserica 

grecească din Sofia, clădită de guvernul grec şi 

la iniţiativa regelui grec. De asemenea, în lipsa 

unei şcoli româneşti copiii românilor frecventau 

şcolile greceşti. 

Problema bisericii româneşti de la Turtucaia 

Turtucaia la anul 1916 

aflată sub ocupaţie bulgară nu s-a terminat prin 

pierderea locaşului de cult. La 16 martie 1911, comitetul 

şcolii româneşti din Turtucaia cerea ministrului 

român al afacerilor străine alocarea unei 

sume de 25.000 lei pentru achiziţionarea unui teren 

în vederea construirii unei biserici în mahalaua 

românească din oraşul de pe malul drept al 

Dunării. Totodată, românii de pe valea Dunării 

cereau autorităţilor româneşti să intervină la Guvernul 

bulgar pentru a accepta numirea unui preot 

şi dascăl român care să săvârşească sfintele slujbe 

pentru românii lipsiţi de păstorire. Situaţia comunităţii 

româneşti din Turtucaia s-a îmbunătăţit 

după 1913, când oraşul a intrat în graniţele statului 

român, în urma păcii de la Bucureşti. 

În februarie 1900 s-a remarcat iniţiativa comunităţii 

aromâne din Sofia faţă de Legaţia Română 

pentru ridicarea unei biserici şi a unei şcoli, în parte 

cu bani proprii. Reprezentanţii comunităţii propuneau 

ca terenul să fie situat cât mai central în 

capitala bulgară şi să fie cumpărat de statul român, 

atât pentru garanţia funcţionării instituţiilor vizate, 

cât mai ales pentru protecţia diplomatică. 

Abia patru ani mai târziu, consulul român de 

la Sofia insista într-un raport diplomatic către Bucureşti 

pentru ridicarea grabnică a acestei biserici, 

pentru care negociase achiziţionarea unui teren de 

2.459 m2 în zona centrală a capitalei bulgare, în 

apropierea celor mai multe locuinţe de români. 

Totodată, acesta arăta că pe terenul respectiv poate 

fi ridicată o şcoală alături de locuinţa preotului 

slujitor. Costurile ridicării bisericii şi achiziţionării 

terenului, potrivit devizului, se ridicau la aproximativ 

65.000 lei, din care o parte erau deja strânşi 

12 


Turtucaia la anul 1916 

de colonia română. 

La 13 martie 1904, ministrul cultelor şi instrucţiunii 

publice, Spiru Haret, răspundea Ministerului 

Afacerilor Străine că aprobase suma de 

60.000 lei din bugetul alocat pentru „dotarea şi 

mobilierul bisericilor ce se vor construi, îmbunătăţiri 

la şcolile din Sofia şi Turtucaia şi pentru terminarea 

bisericii din Cruşova”. 

Biserica românească de la Sofia a fost ridicată 

între 1905-1908, cu sprijinul, în mare parte, al statului 

român. Numai că sfinţirea acesteia, proiectată 

pentru anul 1912, a fost amânată, deşi personalul 

clerical fusese propus şi bugetat de ataşatul diplomatic 

român de la Sofia, iar cărţile de cult fuseseră 

trimise din ţară. Inoportunitatea sfinţirii bisericii se 

datora atât conflictului balcanic care începuse, cât 

şi schismei care exista între Patriarhia Ecumenică şi 

Exarhatul bulgar. Or, cum la sfinţirea bisericii româneşti 

de la Sofia era nevoie de invitarea unui reprezentant 

al Bisericii Ortodoxe care acceptase 

construirea şi slujirea în acest locaş de cult, atunci 

clericii care reprezentau Biserica Ortodoxă din România 

nu putea cosluji cu cei bulgari. 

În Serbia, românilor nu li se recunoştea nici 

un drept etnic, deşi în zona râurilor Timoc şi Morava 

(patru judeţe) locuiau până la 400.000 de români. 

La 21 august 1911, Miroslav Petrovaţ, din 

Petrovaţ, se adresa „Ligii culturale din România” 

cu un memoriu în care descria situaţia tragică a 

românilor din această zonă: „[…] Românilor noştri, 

băieţi, e foarte tare oprit prin bătaie mare să 

grăiască cu limba mama sa română în şcoală sau 

armată. Tot aşa e oprit şi nouă oamenilor să grăim 

româneşte la târg, la biserică, judecată, cafenea şi 

pe tot undeva unde se găsesc: preoţi, profesori, învăţători 

şi funcţionari, şi ne-au rămas liberă numai 

casa unde putem să grăim cu limba noastră română, 

că suntem înconjuraţi de mama şi de tatăl românesc, 

şi suntem batjocoriţi şi înjosiţi că întrebuinţăm 

limba ca de ţigan”. 

Războaiele balcanice din 1912-1913 au determinat 

o reaşezare politică în Balcani, dar care trebuia 

să fie recunoscută pe plan internaţional. Tratatul 

de pace din 1913 practic nu făcea decât să-l 

înlocuiască pe cel de la Berlin din 1878, pentru 

România fiind astfel o şansă de afirmare a diplomaţiei 

sale şi de obţinere a unor drepturi pentru 

românii de la sud de Dunăre. În acest context, diplomaţia 

românească a căutat obţinerea unor garanţii 

internaţionale pentru populaţia aromânească 

din Balcani, mai ales după divizarea acesteia 

prin preluarea Tesaliei, în 1881, de către Grecia. 

Statul român încerca să compacteze comunităţile 

de români în cât mai puţine state şi să le obţină 

dreptul de a avea şcoli, biserici şi şef spiritual propriu, 

prevederi care să fie stipulate în tratatele internaţionale. 

În martie 1913, din însărcinarea prim-ministrului 

Titu Maiorescu, ministrul plenipotenţiar al 

României la Londra, a prezentat în cadrul unei 

reuniuni a ambasadorilor dorinţa statului român 

ca zona celor „36 de sate şi cătune”, adică „mai 

mult de 80.000 de locuitori”, din preajma oraşelor 

Ianina, Metzovo, Grebena şi muntele Gramos, 

practic ambii versanţi ai munţilor Pind, să fie integrată 

în componenţa noului principat albanez, astfel 

încât acestor români să li se garanteze atât drepturile 

la educaţie şi biserică în limba maternă, cât 

şi recunoaşterea unui şef spiritual, toate acestea 

stipendiate de România. Pentru obţinerea acestor 

drepturi, diplomaţii românii au avansat cererea 

Aromâni din Bitolia 

pentru înfiinţarea unei autonomii administrative, 

justificată pe vechea lege a pământului care fusese 

respectată chiar şi de statul otoman. De asemenea, 

România cerea ca drepturile acestor români, pe 

lângă garanţiile oferite în documentele internaţionale, 

să fie stipulate în constituţia noului stat albanez. 

De altfel, românii macedoneni declaraseră o 

autonomie a Macedoniei, aşa cum prin acordul 

Marilor Puteri se obţinuse autonomia Albaniei. 

Aromânii din acest ţinut aveau speranţa reîntregirii 

comunităţilor într-o entitate teritorială care să 

le garanteze drepturile naţionale şi confesionale. 

În acest sens, aromânii au trimis memorii la marile 

cancelarii europene, au lansat manifeste, mai 

ales în publicaţii din Europa, şi monitorizau permanent 

evoluţia relaţiilor internaţionale. 

Dacă România nu a reuşit să câştige aceste garanţii 

în plan internaţional, totuşi noile state, dar şi 

cele vechi, care obţinuseră teritorii în detrimentul 

Turciei, se angajau, printr-un schimb de scrisori 

între prim-miniştrii Bulgariei, Serbiei şi Greciei şi 

cel român, Titu Maiorescu, să acorde autonomie 

şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care 

să poată fi subvenţionate de statul român sub supravegherea 

guvernelor statelor respective, dar şi 

crearea unui episcopat distinct pentru români. 

Toate statele balcanice au recunoscut funcţionarea 

şcolilor româneşti şi autonomia bisericilor, 

dar, ulterior, de pildă Serbia a considerat tratatul 

de la Bucureşti ca fiind caduc. Mai mult, autorităţile 

sârbe au închis şcolile româneşti şi cele 10 biserici 

care funcţionau în Macedonia sârbească. În 

Grecia, în urma unui acord bilateral din iulie 1913, 

funcţionau într-un cadru autonom şcoli şi biserici 

româneşti şi existau premisele pentru înfiinţarea 

unui episcopat al românilor finanţat de statul român, 

dar sub supravegherea guvernului elen. De 

asemenea, manualele de religie trebuiau întocmite 

de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice 

şi şcolare, după programele Ministerului Instrucţiunii 

Publice. (Va urma) 


Repere şi idei 

Crinii pustiei 

Ionuţ Aurelian Marinescu 

În prima lună a anului 

civil, ortodocșii din 

toată lumea, mireni 

sau nu, sunt chemaţi să 

admire duhovniceşte tabloul 

începuturilor vieții și spiritualității 

monahale. Despre 

viaţa fiecărui mare ascet pomenit 

săptămânile acestea 

s-au scris deja tomuri întregi, 

motiv pentru care nu ne 

propunem aici decât o foarte 

scurtă privire de ansamblu 

asupra monahismului 

primar, asupra unor locuri 

şi persoane deosebite care au 

constituit o veritabilă sursă 

de inspiraţie pentru viaţa călugărilor 

de mai târziu. 

Chiar dacă nu a apărut ca 

o instituţie încă din perioada 

a postolică, monahismul a 

fost dintotdeauna parte constitutivă 

a Bisericii. El reprezintă 

una din formele în care 

s‐a concretizat și s‐a manifestat 

via ța Bisericii încă din 

primele ei veacuri, neavând 

niciodată alt țel decât idealul 

însuși al Bisericii: unirea 

cu Dumnezeu. Monahismul 

s‐a constituit ca insti tuție pe 

linia evoluției firești a formelor 

ascetice existente de 

la întemeierea Bisericii. 

Monahismul anahoretic s‐a născut 

în spațiul nord‐african și al Orientului 

Apropiat, neîncepând desigur cu secolul 

al III‐lea, ci mai înainte. Mărturii concrete 

despre prezenţa asceţilor în pustiurile 

Egiptului, ale Palestinei și ale Siriei nu 

vom avea decât începând cu a doua jumătate 

a secolului al III‐lea. 

Fugarii admirați 

Monahismul s‐a impus prin oferirea 

alternativei unui alt mod de trăire a credinței, 

generând o mare putere de atracție 

asupra credincioșilor de orice categorie 

socială. Începând cu anul 313 d.Hr., 

el poate fi considerat drept o altă față a 

eroismului creștin manifestat în timpul 

persecuții lor. Datorită și unui context de 

o complexitate pe care astăzi sigur nu o 

înțelegem pe deplin, la un moment dat 

pentru un număr din ce în ce mai mare 

de creștini, căutarea sfințeniei impunea 

îndepărtarea de lume și viețuirea ascetică 

în condițiile aspre ale pustiei. 

Primele forme de monahism 

creștin au apărut în 

interiorul comunităților, ca 

practici asumate individual 

în preajma localită ților, iar 

mai târziu în singurătatea 

pustiului. Sfântul Cuvios 

Pavel Tebeul este primul 

anahoret cunoscut cu 

numele în Egipt. Prin libertatea 

dată creştinismului de 

Sfântul Împărat Constantin 

cel Mare, numărul anahoreților 

va crește semnificativ. 

Deși nu a fost nici primul 

anahoret, nici primul 

monah, Sfântul Antonie a 

fost numit „părintele monahismului”, 

întrucât, datorită 

uriașei sale personalități, 

în Egipt au luat naștere numeroase 

comunități monahale, 

virtuțile lui devenind 

un ideal de atins pentru 

toti monahii de mai târziu. 

Grație consemnării de către 

Sfântul Atanasie cel Mare a 

vieţii sale, Sfântul Antonie 

devine primul pustnic ale 

cărui idealuri și viață ni le 

putem reprezenta. 

În general, societatea nu 

îi apreciază deloc pe cei care 

o contestă sau o depopulează. 

Însă cu monahii s‐a 

întâmplat mai degrabă contrariul. Sfinţi 

asceţi precum Antonie cel Mare, Pahomie 

cel Mare sau Macarie Egipteanul pot 

fi consideraţi drept niște fugari admirați. 

Ei nu numai că au adunat în jurul lor un 

mare număr de ucenici, ci au câștigat și 

admirația celor de care s‐au separat. 

Sfinții Antonie și Pahomie sunt fiecare 

în felul său niște pionieri ai ascezei creştine. 

Cu ei și cu alții asemenea lor, pustiul 

devine definitiv cadrul unei noi forme de 

viață creștină, cu ei „pustia devine cetate”. 

14 


Ei lucrează în taină, vor să rămână 

neștiuți, însă Dumnezeu îi va arăta 

tuturor generaţiilor precum niște 

făclii. 

Depărtarea apropie 

de Cel neapropiat 

Anahoreți sau cenobiți, primii 

monahi au în comun fuga de 

lume. Ei merg să trăiască altfel și 

altundeva, într‐un loc îndepărtat și 

ostil, îmbrăcați în veșminte aparte 

și practicând un regim de viață 

plin de renunţări. Singuratici sau 

în chinovie, călugării viețuiesc în 

afara lumii, sunt morți pentru societatea 

aservită păcatului. Ei întemeiază 

în pustie o societate aparte, 

ai cărei membri sunt doar ei. Între 

ei și lume ei înalţă cele mai de netrecut 

bariere: pustia și renunțarea 

la sine. 

Retragerea în pustie este o călătorie 

anevoioasă și plină de pericole. 

Pustia nu este doar un loc 

arid, înăbușitor ziua și glacial în 

timpul nopții. Ea adăpostește atât 

răufăcători, care au preferat să se 

refugieze aici decât să fie executați 

sau să putrezească în temniță, cât și 

animalele sălbatice extrem de periculoase. 

Cu timpul însă, pustia va 

căpăta pentru unii și valențe noi: 

o insulă sălbatică, o pădure profundă, o 

faleză abruptă, sau chilia zăvorâtă a unei 

mănăstiri. 

Ruptura de lume este condiția fundamentală 

a convertirii la viața monahală. 

Depărtarea geografică de lume nu 

este însă suficientă. Ea trebuie dublată 

de transfigurarea perspectivei sufle tești 

asupra lumii. Îndepărtarea de lume nu 

este doar o chestiune de kilometri, ci de 

statură interioară. Iată de ce, atunci când 

Sfântul Antonie atinge starea pustiului 

interior, el nu este deranjat să primească 

oaspeți. El acceptă rolul pe care societatea 

i‐l pretinde. El sfătuiește, vindecă, profețește, 

ca și cum ar fi înțeles că de acum trebuia 

să‐și asume această misiune față de 

cei care n‐au îmbrățișat viața monahală. 

Ideal și metodă 

Scopul monahului a fost, este și 

rămâne trăirea autentică a Evangheliei. 

Dar pentru a realiza aceasta, monahul 

trebuie să lupte cu sine însuși și cu demonii. 

El trebuie să gândească fără încetare 

la momentul în care va părăsi lumea 

aceasta pentru a‐L întâlni pe Dumnezeu. 

Trebuie să trăiască fiecare oră a vieții 

sale cu permanenta conștiință a iminenței 

morții, stare ce constituie o redutabilă 

armă împotriva păcatului. 

Monahul este cineva care veghează. 

El se străduieşte să‐şi limiteze timpul de 

somn, alimen tația și vorba pentru a lupta 

cât mai eficient cu propriile patimi și cu 

ispitele demonilor. 

Programul ascetic urmat în tinerețe 

de Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare la 

școala avvei Palamon prevedea veghe jumătate 

din timpul nopții, iar pe timpul 

întregii zile recitare a numeroase cuvinte 

din Sfânta Scriptură. La acestea se adăuga 

lucrul mâinilor pentru subzistența trupului, 

surplusul fiind oferit săracilor. Regimul 

alimentar era de asemenea foarte 

strict: nici ulei, nici vin, nici mâncăruri 

gătite, o masă pe zi sau chiar una la mai 

multe zile, 60 de rugăciuni ziua și 50 

noaptea. 

Monahul este prin excelență om de 

rugăciune. Rugăciunea este fundamentul 

vieții omului în Dumnezeu, ea cheamă 

Duhul Sfânt, aduce liniștirea monahului 

și propria‐i curățire. Ea este rădăcina și 

seva oricăreia dintre virtuți. Fiecare etapă 

a ei însă se realizează sub supravegherea 

părintelui duhovnicesc şi în deplină ascultare 

de acesta. 

Când pustia a devenit cetate 

Dacă la început marii anaho reți au fost 

într‐adevăr solitari, ei au atras în scurtă 

vreme în jurul lor mulțimi de ucenici. 

Fără să fi vrut, marii asceţi vor fi chemați 

să joace un rol social. Ospitalitatea 

și dragostea de semeni făceau de 

acum înainte parte din programul 

lor zilnic de viață. Deși retraşi în 

pustie, anahoreţii se găseau într‐o 

continuă relație cu cetatea. Locuitorii 

cetăților veneau la ei pentru a 

se întări în lupta lor duhovnicească, 

pentru a cere cuvânt de folos, 

sau pentru diferite vindecări trupești 

și sufletești. 

Comunitățile de asceți vegheau 

însă la păstrarea liniștii lor. Literatura 

monahală abundă de avertismente 

privind patimile care se 

puteau dezvolta în cadrul vieții 

comunitare. Trebuia astfel să se 

mențină o distanță nu numai față 

de lume, ci și față de membrii propriei 

comunități monahale. 

Meritul și noutatea vieții cenobitice 

sau de obşte întemeiate 

cu ajutorul Regulii Sfântului Pahomie 

cel Mare este acela de a fi 

împăcat idealul singurătății cu cel 

al vieții comunitare. Soluția unui 

echilibru înțelept era ca fiecare să 

se desăvârșească pe sine prin slujirea 

aproapelui. 

Fundamentul comunităţii: 

iubirea 

duhovnicească 

Pentru a dezvolta comuniunea între 

monahi, Sfântul Cuvios Pahomie cel 

Mare îndemna la ruperea legăturilor iubirii 

naturale şi la instaurarea în comunitate 

a unei iubiri duhovniceşti. Deprinderea 

iubirii duhovnicești trece însă prin ascultare: 

ascultare de Hristos, dar și de avvă, 

căruia Dumnezeu i‐a încredințat întărirea 

comunității. Avva trebuia să aibă grijă 

de tot și de toți, astfel încât această iubire 

duhovnicească să excludă prefe rințele, 

vorbirea de rău, gelozia și mânia. Fiecare 

monah învață în sânul comunității să‐și 

suprime preten țiile personale și dorințele 

individuale. Autoritatea pe care o avea 

avva față de ucenici izvorăște din propria 

supunere față de cuvântul Sfintei Scripturi. 

Fondat pe meditarea textelor biblice, 

monahismul pahomian cerea cel puțin 

în principiu ca fiecare din viețuitorii 

mănăstirii să învețe să citească. El inaugură 

astfel o tradiție de alfabetizare și de 

cultură a cărei importanță istorică este 

inestimabilă. (Surse utilizate: Eric Junod, 

Les Sages du désert. Antoine, Pachôme, 

Evagre, Syméon, coll. «Entrée libre», Ed. 

Labor et Fides, Genève, 1992; pr. prof. dr. 

Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De 

la singurătate la obște, Ed. Nemira, București, 

2003). 


15

LUNCA 

Paşi mici păşesc prin iarba înrourată 

Lăsînd poteci, poteci prin păpădii, 

De peste pod, se vede lunca toată 

Şi-apoi pădurea ce te-aşteaptă ca să vii. 

Se-aude clopotul şi toaca, printre ramuri 

Ecoul se izbeşte de copaci, 

Iar plutele foşnesc, când toţi stejarii, 

Treziţi din somn, troznesc îmbrăţişaţi. 

Ram lângă ram, frunzişul se-mpreună, 

Doar trunchiul gros îi ţine separaţi. 

Par nişte trupuri ce se ţin de mână, 

Prin rădăcină însă toţi sunt fraţi. 

Se vede zidul, parcă de cetate 

Şi crucea ce se-nalţă către cer; 

O bucurie sfântă te cuprinde 

Lăsînd în urmă tot ce este efemer. 

Pluteşte-n aer parcă veşnicia, 

Tot zbuciumul trupesc s-a domolit, 

De-ai căutat o cale în astă viaţă 

Aici întreaga căutare s-a sfîrşit. 

Un Sfânt Locaş, în care omul şi natura 

Slujeşte fiecare în felul său, 

Trecutau sutele de ani, de când în LUNCĂ 

Se-nalţă rugăciuni spre Dumnezeu. 

Silvia AVRAM

7 februarie Duminica a 16-a dupa Rusalii, glasul 3

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?