De ce n-are ursul coada

gaionkun

Toate miturile, cărţile sacre, alchimice şi ezoterice se referă strict la celulă şi virus, mai precis la etapele de multiplicare a virusului şi parţial la metabolismul celulei. Divinitatea este virusul (vezi concluziile cercetărilor echipei lui Luis P. Villarreal şi Mark Young, vezi afirmaţiile alchimiştilor John Bracesco şi Ostanes şi ale apostolului Pavel).

DE CE N-ARE URSUL COADĂ

După cum spune René Guénon, transmiterea învăţăturilor de ordin tradiţional se face prin

simboluri, care sunt sintetice şi de aceea intuitive. Simbolul îl ajută pe fiecare să înţeleagă mai mult

sau mai puţin profund, adevărul pe care îl reprezintă, conform propriilor posibilităţi intelectuale.

Ursul, răspândit pe un areal extins: România, Franţa, Siberia, Scandinavia, Alaska, face

parte din categoria simbolurilor, la fel ca barza, şarpele, lupul, scarabeul, etc.

Pentru a pătrunde mai în profunzime ce vrea să transmită simbolul urs, vom scoate în

evidenţă caracteristicile cele mai cunoscute.

Cu precizarea că înaintea ursului pe care-l cunoaştem azi a mai existat un urs de cavernă de

dimensiuni uriaşe, enumerăm următoarele caracteristici:

– pe perioada iernii, hibernează;

– pentru hibernare se retrage într-un adăpost care-l ferește de ploi, viscol și îngheț și nu-și mai

caută hrană. În culcuș doarme toată iarna, fără ca somnul lui să fie o hibernare propriu-zisă:

temperatura corpului lui nu scade, iar funcțiile de bază, ca respirația și circulația, continuă

fără modificări. Hibernația lui nu constă într-un somn continuu, ci este mai mult o amețeală

pe jumătate conștientă, din care se deșteaptă imediat ce este deranjat;

ursul este un animal nocturn sau crepuscular, iar ziua stă ascuns în scorburi de copaci sau

bârloguri.

– este puternic şi foarte agil;

– se aseamănă cu omul prin posibilitatea de a se deplasa biped;

– este un animal solitar și numai în perioadele de reproducere poate fi văzut cu perechea sa;

– hrana ursului a fost, la început, numai de origine vegetală. Spre sfârşitul evoluţiei sale a

început să se hrănească şi cu carne. Mănâncă fructe de toate felurile, boabe, semințe, grăunțe

de cereale, rădăcini, frunze, ierburi suculente, muguri de arbori și miere de albine. După

trecerea peste iarnă mănâncă o serie de ierburi, rădăcini, mușchi de pământ și furnici, toate

cu efecte laxative. Cât este mic, ursul este probabil numai erbivor, iar unele specii se hrănesc

și mai târziu, mai mult cu vegetale decât cu carne;

– nu atacă omul decât provocat;

– după trezirea din hibernare îşi strică bârlogul;

– nu are coadă.

La aceste trăsături, civilizaţiile umane i-au mai adăugat câteva atribute considerate ezoterice:

– asigură trecerea sufletelor umane de la o stare de existenţă la alta (ursul ajută sufletul


morţilor să nu rătăcească drumul);

– deoarece se crede că ursul se naşte fără formă, că este întrupat de mama sa, simbolizează

întruparea şi învierea (Potrivit lui Romulus Vulcanescu, numele zeului Zalmoxis ar putea fi

un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, în ipostaza lui umană, un

purtator de piele de urs, adică întrupare. În antichitate preotesele cultului zeiţei Artemis se

înveşmântau, la ceremonii, în timpul dansurilor rituale, în piei de urs. Trezirea din

hibernare echivalează cu învierea. În România, în special în Moldova, se păstrează obiceiul

„Jocului ursului” executat în perioada celor 12 zile dintre Crăciun și Bobotează. Jocul

propriu-zis al Urşilor este condus de un "ursar", un personaj fără mască, îmbrăcat cât mai

bizar şi cu un coif pe cap, care îi îndeamnă să se mişte în ritmul tobelor, bătute în ritmuri tot

mai alerte. Ritmul pe care dansează ceata de urși este unul monoton, dat de instrumentele

de percuție de o factura simplă (daireaua) și este asemănător ritmurilor șamanice.

Frecvența bătăii tobelor crește spre finalul reprezentației când ritmul devine frenetic.

Scenariul jocului urșilor cuprinde o luptă între îmblânzitor și urși, urmată de moartea

ursului și învierea lui, în pași de dans. Ursarul mascat în urs, în unele alaiuri, are o bâtă

noduroasă, lungă. Cei din alai, și cei care asistă la jocul ursului, trebuie să fie atenți, că pot

încasa de la „ursul nervos”, o lovitură peste picioare);

– este stăpân al energiilor cosmice (zeiţa Hera o transformă pe nimfa Callisto şi fiul ei în

constelaţia ursului, Ursa Mare şi Ursa Mică);

– este simbol al fecundităţii (După Pliniu cel Bătrân şi Esop, ursul ar fi un intermediar între

animalele sălbatice şi om. Fiind considerat un strămoş al omului i se atribuia pasiuni

erotice pentru tinerele femei, pe care, în diverse contexte, urşii le răpeau acuplându-se cu

ele. Din aceste uniuni "apăreau" fiinţe dotate cu puteri uriaşe sau hibrizi, jumătate om,

jumătate urs. Această viziune antropomorfă şi "divină", în acelaşi timp, ar fi avut originea

în Paleolitic. În satele catalane din Haut-Vallespir (Pirineii Orientali) se mai păstrează

obiceiul ca de ziua Ursului (el dia de l'as), oameni deghizaţi în urşi să răpească femei tinere

şi să mimeze cu ele un act sexual simbolic. Victimele sunt eliberate mai târziu de un grup de

"bărbieri" fardaţi, îmbrăcaţi în alb şi care, în final, capturează "urşii" pe care îi pun în

lanţuri şi le "rad" simbolic feţele cu tăişul topoarelor. Sălbăticiunile redevin oameni);

– este totem (Copiii cu numele Ursu preiau şi puterea animalului. Despre cei care au ca

animal totem ursul se zice că îşi găsesc echilibrul şi confortul în singurătate, ursul fiind un

animal solitar. Se poate face o legătură între ceata urşilor și confreriile inițiatice masculine

din vechime în cadrul cărora tinerii erau formați pentru viața în interiorul comunității şi la

care participarea femeilor era interzisă. Ca simbol al curajului si al puterii, ursul este

întâlnit în heraldica europeană);

are virtuţi apotropaice (protectoare), terapeutice şi meteorologice (Pe vremuri se utiliza

„călcatul ursului” pentru vindecarea durerilor de spate. Ţăranul român a rezervat ursului

mai multe zile în calendarul popular: Martinii de Iarnă, Martinii de Vară, Ziua Ursului,


Sâmbăta Ursului. Pentru ca ursul să nu le iasă în cale vara, când merg la cules fructe de

pădure, să stea departe de gospodăriile lor şi să nu le atace animalele şi copiii să fie feriţi

de boli, în Sâmbăta Ursului, femeile fac plăcinte de dovleac spre a fi date de pomană, nu-i

pronunţă numele, nu cos, nu lipesc, nu fac nicio lucrare care face zgârieturi, dar dacă chiar

trebuie să lucreze ceva dintre acestea, leagă seara cucoşul cu un nod, că aşa gura ursului

va sta legată şi nu-i va strica nici o vită [Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român].

Cândva, bărbaţii purtau un dinte de urs drept talisman [să nu uităm că scoaterea unui dinte

în cadrul ceremoniei de iniţiere simbolizează androginia] şi obişnuiau să invoce spiritul

ursului prin intermediul măştii atât în nopţile de priveghi, cât şi în cele din preajma

schimbării de an. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele şi bolile. Mai putem adăuga

că planta brânca-ursului folosită pentru acrirea borşului rezolvă problemele de sterilitate,

iar sporul trufei [ciupercă comestibilă] „laba ursului” în anii când condiţiile climatice sunt

nefavorabile, pot trăi în stare latentă chiar mai mulţi ani iar atunci când condiţiile sunt

favorabile germinează şi se dezvoltă în condiţii normale. Nu este de neglijat nici informaţia

că această ciupercă creşte prin simbioză pe rădăcinile unor arbori ca stejarul, pinul şi fagul

şi că anticii considerau că trufele au puteri magice și au fost folosite ca aliment afrodiziac).

– se crede că ursul e singurul care poate interveni pe lângă ursitoare pentru a schimba în bine

destinul noului născut.

– puterea ursului mai simbolizează puterea de introspecţie.

– pentru a i se sublinia existenţa foarte veche este numit Moş Martin. El are şi o divinitate

patronală: Sfântul Ursea;

– este o expresie a nevăzutului (Ursul era considerat încarnarea unui zeu, fapt căruia i se

datorează puterea și inteligența. Sacrificiul ritual al ursului pare a se fi constituit pe

teritoriul Daciei preistorice, cercetările arheologice scoţând la iveală pentru perioada

paleolitică oase de urs gravate cu însemne geometrice [la Porţile de Fier], pentru neolitic

figurine în lut reprezentând urşi [idoli sau talismane] şi pentru perioada fierului siluete de

urşi gravate pe obiecte dace. De la transsimbolizarea morţii rituale a ursului în jocurile

augurale de Anul Nou, s-a trecut la lapidarea a doua zi a celui travestit în ursoaică, pentru

cel travestit şi-a permis, în viaţa profană, să facă aluzii sau să repete unele obscenităţi

din joc. În iconografia bisericilor cu frescă, referitoare la Judecata de Apoi, ursul este

reprezentat ca animal feroce participând la îngurgitarea unor părţi din corpurile celor

pedepsiţi pentru greşelile lor din viaţă).

– În tradiţia creştină, ursul este un animal negativ, cu un temperament rău, simbolizând

maleficul, cruzimea, lipsa de milă, lăcomia şi uneori pe Satana (Părinţii Bisericii din Evul

Mediu au condamnat ferm "zoofilia fecundă" si ritualurile păgâne aferente care s-au

strecurat mai ales în credinţele popoarelor germanice şi în rândul celţilor. Între anii 772 şi

799 împăratul creştin Charlemagne [Carol Cel Mare] a ordonat masacrarea urşilor,

descurajând, totodată prin pedepse, comunităţile care organizau ritualuri consacrate

acestui animal, fără să reuşească să distrugă mitul său, considerat de Biserică o umbrire a

credinţei în Christos. Biserica va încerca să şteargă din memoria colectivă acest animal

diabolic, substituindu-l cu leul cu toate că acesta nu figura în bestiarul totemic păgân).

În acelaşi context mai semnalăm că în Siberia, femeia şaman e desemnată cu acelaşi cuvânt

care înseamnă urs. La Inuiţi, spiritul ursului e asimilat femeii şaman. Pentru poporul inuit ursul este

un animal totem cu o mare putere – în unele credinţe se spune că vânătorul care se lasă mâncat de

urs se va reîncarna ca şaman şi va avea spiritul acestui animal. Ursul polar este considerat a fi un

înţelept, pentru că te învaţă să supravieţuieşti în condiţii grele. Se spune că vikingii se acopereau cu

blănuri de urs în timp de război pentru a-şi speria vrăjmaşii. Ursul simboliza spiritul războinic şi

curajul în luptă şi era invocat spiritul acestuia pentru a-i ajuta pe luptători.

Extrem de interesante sunt observaţiile făcute de istoricul A. Leroi-Gourhan, împreună cu

soţia sa, asupra populaţiei Ainu (nordul Japoniei), cu ocazia unui voiaj făcut în anul 1938 în insula

Hokkaido (Arl. & A. Leroi-Gourhan, 1989).


„La începutul lunii februarie a fiecărui an, când în munţi se nasc puii de urs, se organizează

expediţii pentru capturarea acestora. În sat, fiecare pui de urs este încredinţat unei tinere mame

care îl va alăpta simultan cu copilul sau. Ursul este considerat fratele omului, iar puiul său face

parte din familie şi este răsfăţat şi alintat ca şi copiii. Pe măsură ce va creşte, ursul va fi hrănit cu

toată grija. Odată cu sosirea iernii se fac invitaţii pentru marea sărbătoare a sacrificiului. Ursul

şefului va fi primul sacrificat, apoi cei din alte familii în ordine ierarhică sau pe criteriul de vârstă

descrescătoare. Casele sunt pregătite special pentru sărbătoarea ursului, iar inau, simbolul

religios al populatiilor Ainu [bastonaşe din salcie], sunt puse în toată casa şi în cele patru colţuri

ale cuştii ursului. Pe palisada sacră sunt adăugate frunze de bambus care semnifică renaşterea

ursului. Ceremoniile se eşalonează pe trei zile şi cuprind o seamă de obiceiuri ce vor fi urmate cu

stricteţe şi mult fast. Băutura sake este împărţită cu generozitate invitaţilor, iar libaţia este simbolul

mesajului către zeul ainilor - kamui. A doua zi se face despărţirea capului de corp. Creierul

animalului este extras printr-un orificiu făcut în spatele craniului şi, după ce va fi amestecat cu

sake, este servit invitaţilor, aşa cum fusese repartizat mai înainte şi sângele animalului. În cea de a

treia zi, capul ursului este ornat cu inau. Dacă este o ursoaică, ea va fi împodobită cu un colier şi

cercei. Se rosteşte un discurs de adio, neuitându-se să fie invocat spiritul ursului care nu trebuie să

uite drumul pentru a reveni într-o zi ca să cunoască din nou aceeaşi primire călduroasă care i s-a

făcut când era pui. Urmează apoi o parte esenţială a ceremoniei, unirea craniului cu celelalte din

anii anteriori ce au fost depuse şi conservate pe palisada sacră. Mai înainte, capul este aşezat în

faţa gardului decorat cu rogojini şi apoi pielea este trasă de pe craniu, lăsându-i-se anexate

urechile şi trufa. Ochii sunt scoşi din orbite şi partea grasă a lor este mâncată de un tânăr, după

care sunt repuşi în orbite. Gura este umplută cu frunze de bambus pentru a stimula şi simboliza

viaţa lungă, apoi craniul este agăţat de palisadă şi sărbătoarea se încheie”.

Nu trebuie pierdut din vedere că originile ainu pot merge în timp până acum circa 35.000 –

40.000 de ani şi că există o legendă care spune că „ainu au apărut cu sute de mii de ani înainte ca

Fii Soarelui să o facă”.

Se pune firesc întrebarea de unde şi de ce au apărut atâtea caracteristici ezoterice în jurul

ursului. Răspunsul vine tocmai de la caracteristica fizică cea mai neglijată: lipsa cozii, care ne aduce

în centrul atenţiei povestea lui Ion Creangă „Ursul păcălit de vulpe”. După ce Vasile Lovinescu,

analizând basmele lui Ion Creangă, inclusiv „Amintiri din copilărie”, a demonstrat ezoterismul lor,

ne determină să credem că şi această poveste ascunde ceva.

Firul epic descrie cum un urs flămând se întâlneşte cu o vulpe şireată care duce un coş plin

cu peşte. Dorind şi el să prindă peşte, la sugestia acesteia, în cursul nopţii, îşi bagă coada în lacul

din apropiere. Lacul îngheaţă, iar ursul dorind să scotă peştele ce i se părea a se fi agăţat de coada

lui, trage până ce aceasta, prinsă în strânsoarea gheţii, se rupe.

Pescuitul în perioada când ursul ar trebui să hiberneze şi pierderea cozii pe care ursul nu o

are ne arată că autorul face aluzie la altceva.

Ca să înţelegem acest altceva, apelăm din nou la cheile argumentate în capitolele anterioare

(vezi cartea noastră „Virusul sau - Cel ce este”). Rezumând, toate miturile, cărţile sacre, alchimice

şi ezoterice se referă strict la celulă şi virus, mai precis la etapele de multiplicare a virusului şi

parţial la metabolismul celulei. Divinitatea este virusul (vezi concluziile cercetărilor echipei lui Luis


P. Villarreal şi Mark Young, vezi afirmaţiile alchimiştilor John Bracesco şi Ostanes şi ale

apostolului Pavel).

Virusarea are următorul scenariu: virusul (exospor bacterian) de dimensiuni foarte mici, se

ataşează la o celulă şi injectează în celulă, datorită presiunii ridicate din interiorul capsidei, ARN-ul

viral (incestul descris în „Oedip rege” şi pierderea cozii ursului, pentru că, nu-i aşa, lucrurile se

petrec întâi în cer şi apoi pe pământ). Obligând celula să-i pună la dispoziţie echipamentul

metabolic, se va clona în cantităţi mari, după care o va distruge (ursul îşi distruge bârlogul).

Genomul viral este, în cea mai mare parte, tăcut în gazdă (de aici secretomania organizaţiilor

ezoterice şi exprimarea cabalistică). Mai menţionăm că nu totdeauna virusul se grăbeşte să se

multiplice şi că pot exista faze lysogenice în care virusul rămâne inactiv (hibernează) şi numai

factorii de mediu îl pot activa din nou.

În desenul de mai jos, sunt uşor de recunoscut analogiile: urs-virus, lac-celulă, coadă-

ARN/ADN viral.

Strămoşii noştri, pentru a ne transmite informaţiile pe care le aflaseră, nu au avut la

dispoziţie decât o singură modalitate: să găsească în natură ceva care să înglobeze cât mai multe din

comportamentul divinităţii. Printre vieţuitoarele identificate s-au numărat: lupul, barza, cucul,

scoica producătoare de perle şi, evident, ursul.

În acest fel, atribute ale divinităţii/virusului au fost adăugate ursului. Observând

extraordinarele asemănări între atributele divinităţii şi cele ale animalelor sacre, cu greu poţi

îndepărta bănuiala că acestea au fost create special de către virus pentru a fi folosite ca simboluri.

Numai virusul putea să inducă în mintea Neanderthalianului ideile de: existenţă a unei lumi

sacre, a trupului uman ca temniţă a sufletului, de necesitatea liberului arbitru (alegi să devii religios

mergi în Rai/virus, alegi să fii necredincios şi plin de păcate, mergi în Iad/celulă), a posibilităţii

obţinerii învierii prin adorarea divinităţii până la lepădarea de sine şi venirea Apocalipsei (ursul îşi

strică bârlogul).

Toate acestea s-au obţinut în timp şi savanţii nu ar trebui să se mai mire că, raportat la

numărul de neanderthalieni, sunt prea puţine morminte găsite. Numărul de Homo Sapiens era redus.

Deveniseră deja conducători şi doar ei practicau înhumarea. Mult mai târziu a început lupta

fratricidă, când Neanderthalienii au înţeles că li se iau femeile (amintiţi-vă de simbolismul răpirii

femeilor tinere de către urşi deghizaţi şi simularea actului sexual cu ele), că ei nu mai pot avea

copii. Din momentul dispariţiei omului vechi (paricid) a apărut şi povestea „Ţapului ispăşitor”,

adică frustrarea că unii vor beneficia de nemurire şi alţii nu, că neanderthalienii au început războiul,

dar asta este altă poveste pe care Rene Girard a adus-o foarte aproape de adevăr şi de care ne

ocupăm în alt capitol.

Episodul ce se petrece în satele catalane cu ocazia „zilei ursului”, în care oameni fardaţi şi


îmbrăcaţi în alb (deci puri) simulează bărbieritul cu lama toporului a urşilor vinovaţi de răpire (care

imediat devin oameni), transformându-i în „spâni”, ne trimite la Vasile Lovinescu care în analiza

ezoterică făcută basmului „Harap-Alb” spune despre spân că este o piatră sub înfăţişare de om,

adică virus. Piatra este domiciliul Focului prin instituţie divină. Pietrele sfinte cad din Cerul

Empireu, sub formă de aeroliţi. :i virusul vine din afara celulei, deci din cer. În cazul spânului avem

o litogeneză, de om născut din Piatră, ca în multe mituri. Mitra este Fiul Pietrei. În basmul din

colecţia lui Ispirescu, „Afin şi Dafin”, acesta renaşte din piatră, după ce se prefăcuse în ea.

În cântecul ursului de la serbările de Anul Nou, se spune:

Joacă, joacă, Moş Martine,

Ca-ți dau miere de albine

Ursul meu din Spania

L-am adus cu sania!

Joacă, joacă, urs nebun

Că de nu-ți fac pielea scrum! ...

Ori Spania, prin simbolismul general adoptat al coincidenţelor verbale, este Spânia (ţara

spânului), virusul.

Măsurile drastice luate de Carol Cel Mare împotriva urşilor şi identificarea acestora cu

Satana de către Biserică au ca motivaţie ceea ce spunea Vasile Lovinescu, că kşatryi (casta

războinicilor), având ca simbol ursul, s-au răzvrătit împotriva castei sacerdoţilor (reprezentaţi de

obicei prin Mistreţ, Lebădă, Albine), sau altfel spus, Ursul a ales fântâna Uitării, a lui Lethe, uitând

scopul lui pe pământ, multiplicarea virusului. În lumea materială acest lucru manifestându-se prin

transformarea ursului în carnivor. Deci, s-a produs o alterare a simbolului şi nu mai putea fi folosit

ca atare. Din acel moment ursul capătă aspecte sinistre, precum în basmul românesc. Aici fiara se

arată agresivă faţă de Ţara Mierei, în care se produce miracolul eminamente sacerdotal al

Euharistiei, prin transformarea nectarului în miere solară. „S-a urşit” se spune, la ţară, când cineva

devine obraznic (kşatryi faţă de sacerdoţi).

Alterarea săvârşită în timpul luptei dintre bacterie şi virus va permite ţiganilor să prindă şi să

exploateze un animal sacru ca ursul. În plus, această fază de evoluţie a virusului fusese depăşită,

apăruse retrovirusul.

Încheiem cu un alt amănunt interesant din basmul „Harap Alb” de Ion Creangă, asupra

căruia ne atrage atenţia tot Vasile Lovinescu. Simbolismul ursului apare nu numai în blana ursului

cu care se îmbracă atât împăratul cât şi fiul său, ci şi în „sălăţile” din „grădina ursului”. Sălăţile

reprezintă Materia Primă a Operei (asamblarea virusului), chintesenţa unei stări de fire (ARN-ul

viral), căzută într-o închisoare stearpă (celula). Elixirul de viaţă lungă, aspect vegetal al lui

Magnum Opus, este ARN-ul viral, iar Piatra filosofală, aspectul lui mineral, este virionul.

Simbolismul ursului merge mult mai departe, dar pentru că nu mai are legătură cu lipsa cozii

ursului, prezentăm pe scurt doar câteva idei.

Printre credinţele culese de Elena Voronca în cartea sa „Datinile şi credinţele poporului

român” se află şi cea relatată de Ilinca Cozma din Roşa: „Ursul e om, că demult şi oamenii erau ca

urşii, aveau aşa păr pe ei, şi pe urmă Dumnezeu i-a făcut cum sunt astăzi şi le-a lăsat numai semn

pe subsuori, că au fost odată şi ei aşa. Oamenii noştri sînt din urşi făcuţi. Zice că o femeie a şi trăit

c-un urs (este vorba de celulă)”.

Cum să nu legi asta cu rezultatele cercetătorilor Luis P. Villarreal şi Mark Young, din care

rezultă că omul este „fiul virusului”, concluzie pe care o putem lega de afirmaţia creştinismului că

Isus este „Fiul lui Dumnezeu” şi în alt loc că este „Fiul Omului”. Anvelopa lipidică a virusului, cu

miile de spicule, este blana ursului, pe care o leapădă în faza de decapsidare, fază şi mai sugestiv

exprimată în simbolismul şarpelui, care-şi leapădă anual pielea.

Decapsidarea este sugerată şi de obiceiul din Dobrogea menţinut până în vremea noastră,

numit jocul ursului de paie şi desfăşurat imediat după treieratul grâului, pomenit de Romulus

Vulcănescu în cartea „Mitologie română”. Este un colind fără text, care sfârşeşte prin incendierea

măştii pe jucător şi dezbrăcarea rapidă de masca de paie în timpul jocului, astfel încât jucătorul să

nu apuce să fie fript de masca arzândă. Etnologii spun că e un semn de ofrandă adusă noii recolte,


dar el ne indică faptul că recolta de grâu (amintiţivă de parabola bobului de grâu spusă de Isus)

depinde de decapsidarea virusului. Tot la decapsidare fac aluzie îmbrăcarea împăratului în blană de

urs pentru a încerca vitejia fiului din basmul „Harap Alb” a lui Ion Creangă (în Valea Mostiştei

copilul este afumat cu păr de urs pentru vindecarea de sperietură), cât şi arderea pielii porcului s-au

a şarpelui dezbrăcată de craiul din „Povestea porcului” de către proaspăta soţie.

Există o legătură între ursul sacru, masca de urs de paie, căreia i se dă foc pe jucător la

sfârşitul jocului şi ursul solar la daci.

Şi alte lucruri interesante, cu trimitere la virus, pot fi aflate în cărţile lui Coman M.,

Mitologie populară românească, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Evseev Ivan, Dicţionar de

magie, demonologie şi mitologie româneasca, Editura Amarcord, Timişoara, 1997; Ghinoiu I.,

Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1987, în

paginile în care este prezentat ursul.

De exemplu:

„Moş Martin ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obişnuit, morar sau păstor în satul

său. El ar avea sentimente şi preocupări umane (iubeşte o femeie pe care o fură şi o duce la casa

lui din pădure), este inteligent, îşi construieşte adăpost pentru iarnă (bârlogul), prevesteşte, precum

Baba Dochia, vremea friguroasă sau călduroasă etc. Un singur lucru nu ştie să facă, să aprindă

focul. Este o vietate ciudată a pădurii; fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul

călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost, dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure;

dacă găseşte punte peste râu, o strică, dacă n-o găseşte dărâmă un copac şi pune punte etc”.

Sau:

„În Vrancea măştile de urs întâmpină sufletele dezorientate ale morţilor în nopţile de

priveghi. Bolile ocolesc copiii botezaţi cu numele Ursu sau pot fi alungate de descântătoare dacă îi

este invocat numele: Fuginâjit, /Pricăjit, I Că te-ajunge un urs mare, / Cum te-ajunge, cum te

stropşeşte, / Cu ghearele te zgârie, I Cu gura te mănâncă, /.../. Adesea, dinţii moşului se purtau ca

talisman”;

Romulus Vulcănescu, în „Mitologie română”, la pg. 503, ne spune că:

„Legendele mitice despre urs scot în evidenţă rolul lui cosmic. Într-o legenda veche, pe

spinarea unui urs au fost sprijiniţi stâlpii pământului”. În altele e vorba de originea umană a ursului.

De exemplu: un morar ursuz instigat de Nefârtat împotriva Fârtatului e pedepsit de acesta prin

transformare în urs, sau: mezalianţa unei femei cu un urs, sau: împăratul cu pielea de urs, sau: ursul

fecior de împărat.

Alte legende se referă la rolul jucat de urs după ce pământul a fost urzit de Fârtat şi Nefârtat

cu ajutorul ariciului: ursul l-a blagoslovit pe arici pentru fapta lui miraculoasă. Zicătorile despre urs

îl înfăţişează nu atît ca pe un animal prost (cum îl consideră unii folclorişti), ci ca un animal naiv,

credul, curat şi sincer. Pentru aceste calităţi ale lui a fost inclus pe cer în constelaţia Ursul mare si

Ursul mic, care devin Ursa mare şi Ursa mică, denumite mai apoi Carul mare şi Carul mic: Gândul

ne duce mai departe la ursomancie, interpretarea unor semne lăsate de urs în urma lui (păr în

mărăcini, urme de labe etc.), ca şi de părţi din corpul lui sacrificat (interpretate magic de magicieni)

şi, la legătura cu astromancia stelelor din constelaţia urselor în raport cu stelele căzătoare, după

direcţia, mărimea şi luminozitatea lor.

Între colindul cu urşi şi ursari mascaţi şi jocul ursului dresat şi jucat de un ursar profesionist

există o deosebire netă. Primul e un colind, deci un act ritual arktantropic de iarnă, celălalt un joc

profesional rentabil la bilci, târg şi sat.

Romanii au consacrat o sărbătoare populară ursului numită Martinii (termen ce vine de la

denumirea ursului ca Moş Martin). Se ţineau Martinii pentru ferirea de pagube, în zonele de munte,

pricinuite de urşi în vii, porumbişti, vărzării şi stupine.

In arta populară românească, olarii confecţionează vase rituale de nuntă în formă de urşi, iar

în argintărie făurarii din Transilvania confecţionau vase decorative în formă de urşi.

Despre urs se spune că poate hotărî căsătoria tinerilor. Omul nu are putere să schimbe prin

propriile lui forţe ceea ce i-au cântat sau i-au strigat la naştere Ursitoarele. Are în schimb speranţa

că divinitatea Urs ar putea să-i vină în ajutor. În satele bucovinene din zona de munte dăinuie


credinţa că omul are nu numai o stea pe cer, ci şi un Urs pe pământ, cu care se aseamănă ca fire:

paşnic, blând sau, dimpotrivă, crud şi fioros. Dacă flăcăii nu se căsătoresc la timp, se crede că Urşii

lor s-au lenevit, s-au muiat şi atunci părinţii vorbesc cu ciobanii şi vânătorii să stârnească urşii din

zonă, poate vor urni şi Ursul flăcăului tomnatic.

Şamanii triburilor nord-americane se îmbrăcau în blană de urs, pentru că ursul era sursa cea

mai obişnuită a puterilor lor.

More magazines by this user
Similar magazines