E P I G O N I I nr. 3/<strong>iulie</strong> <strong>2016</strong> ,, Când privesc zilele de-aur a scripturelor române ...” Eminescu abordează timpul ca o dimensiune ireversibilă în opera sa, evocând nostalgia vârstelor mitice ale umanităţii în mod distinct; nostalgia ca rezultat al timpilor în forma primară. Dar ne vom rezuma la mărturisirea creatoare şi metaforică a concepţiei poetului despre literatură, despre funcţia socială a poeziei şi a poetului pe care le întâlnim în poezia Epigonii, parte componentă a manifestului literar eminescian. Criticul Ştefan Cazimir afirma că în lirica eminesciană există patru motive centrale, reprezentate de patru stele cardinale: gândirea, cântul, visul şi plânsul. Gândirea şi cântul predomină şi în poemul sus amintit. Tematica poeziei Epigonii se desfăşoară pe două planuri: exaltarea trecutului literar glorios şi evocarea prezentului literar decadent. Compoziţia este romantică, având la bază antiteza. În planul principal, Eminescu arată evoluţia poeziei până la Vasile Alecsandri : ,, Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere...” Planul secund cuprinde o satirizare în opt strofe la adresa contemporanilor lui; poetul subliniază lipsa mesajului în creaţie, lipsa harului propriu-zis, a inspiraţiei şi a patriotismului, Eminescu încadrându-se pe sine în rândul epigonilor (urmaşi nedemni ai unor înaintaşi iluştri). Poetul respinge retorica goală în scriere, referindu-se la cei care realizau poezia intimistă, superficială, degradând-o până la maculatura stereotipă, ieftină: fără esenţă, fără sentimente, fără aspiraţii, aşa cum o criticase şi Titu Maiorescu. Pe de altă parte, Eminescu elogia înaintaşii sinceri, animaţi de idealuri măreţe; el însuşi fiind un idealist remarcabil. Conceptul poetului ar trebui să fie unul indivizibil, concept care să reflecte şi conştiinţa naţională, iar poezia rezultatul acesteia. Elogiu fără rezerve al unor scriitori de talie diferită are o singură motivaţie, aceea pe care Eminescu o expunea în scrisoarea către Iacob Negruzzi, scrisoare care însoţea poemul destinat publicării în revista ,,Convorbiri Literare”din august 1870: ,, Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi..., acele nu sunt pentru meritul intern numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi... suntem trezi de suflarea secolului şi de aceea avem atâta cauză de-a ne descuraja... Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită, dar rece...” În fapt, Epigonii este o meditaţie pe tema poetul şi poezia ; Eminescu porneşte de la Lepturariu românesc (Aron Pumnul), destinat clasei I şi II a învăţăceilor ginmaziului de jos. Apoi abordează elegia lui Schiller (Ieremiade) care deplânge poezia germană. Iar în ultimul rând face o referire constantă asupra lucrării ,,Die Epigonen” a lui Karl Immermann de unde avea să ia şi numele poeziei. Scriitori şi poeţi mai importanţi care au contribuit cu lucrări literare în consolidarea literaturii, sunt evocaţi de către poet printr-o dare de seamă în planul principal al poeziei Epigonii. Astfel, poetul Vasile Alecsandri este evidenţiat cu înţeles precis; Eminescu îi atribuie ultimele trei strofe care încheie partea întâi a poemului, numindu-l ,,rege al poeziei”: ,,Ş-acel rege-al poeziei, vecnic tânăr şi ferice...” Alecsandri simbolizând puterea creatoare a visului; poezia ca un instrument prin care visul este exprimat. Eminescu îşi manifestă sincer admiraţia faţă de creaţiile acestora, lucrări care ocupă pagini de seamă în literatura română; în manualele şcolare de ieri, de azi şi de mâine. ,, Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet…” Ştefan Radu Muşat
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec, înconjurându-se cu mine … E P I G O N I I nr. 3/<strong>iulie</strong> <strong>2016</strong>
Change language