CĂLĂTORIE PRIN LUMEA BASMELOR

cellalt, mai sfredeluș, mai guraliv, mai drăcos și - asta să nu uităm - mai mâncăcios și mai
hapsân.
― Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăștia-mi scot sufletul și-mi mănâncă și
urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înțeles anapoda și
mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.
Omul însă stătea și nu se mai sătura să se uite la ei, c-așa-i plăceau lui, neastâmpărați,
hârjoneți și mâncăcioși - adevărați prichindei.
― Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-
o să-ți mai rămâie nici cenușă-n vatră?!
― Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură
omenească sunt, și dacă-ți dă dregătoria de părinte, te și ajută s-o porți.
―Ți-o fi dând, dacă miști și tu! răspunse ea, și de aici înainte nu mai era pace-n casa lor.
El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca niște deșucheați, până ce el,
nemaiputând să rabde gura nevestei, și-a luat lumea-n cap și-a plecat să strângă cumva, de
undeva, ceva pentru spuza lui de copii.
A tot umblat el așa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea
despre copiii lui. "Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au și alții?!" "De ce ți i-ai
făcut, dacă nu ești volnic să-i ții?" zicea altul. Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci
Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii așa ceva nu vor să înțeleagă. "În lumea asta n-o să fac eu
nici o treabă", zise dar, și trecu pe cellalt tărâm. Aici a intrat într-un codru des și tot s-a dus
- așa ducându-se - până ce a dat de o casă cu multe marafeturi. Aici era cuibul zmeilor. N-a
găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o știe cum e? Rușine-ar fi să zici că n-ai umblat
prin lumea aceea și n-o cunoști.
― Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.
― Dar tu cine ești și ce cauți p-aici? îl întrebă zgripțuroaica.
― Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor și caut vreo slujbă.
― Tata lor?! își zise Mama Zmeilor. Știa, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama
Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, și se simți rău smerită când se
văzu, așa deodată, în fața tatălui lor - cine or fi ei, aceia. Mai de voie bună, mai de frică, îl
luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se știe, de trei zile, iar simbria - ziua și găleata cu
galbeni, dac-o fi să-și poată împlini anul. Om să fii, însă, ca să împlinești un an în slujba
zmeilor.
« 40 »