Views
7 months ago

CĂLĂTORIE PRIN LUMEA BASMELOR

― Este o poveste de

― Este o poveste de dragoste ridicolă, au spus celelalte rândunele, această trestie nu are bani, şi are prea multe rude, un fapt cât se poate de adevărat pentru că malurile râului era plin de astfel de trestii. După aceea, odată cu venirea toamnei, rândunele au plecat. Rămasă singură, rândunica a început să se plictisească de iubita ei trestie. ― Nu ştie să facă conversaţie, şi-a zis ea, şi mă tem că este prea cochetă, pentru că mereu flirtează cu vântul. Într-adevăr, ori de câte ori bătea vântul, trestia se aplecă după el cu cele mai graţioase mişcări văzute vreodată. ― Sunt de acord că este statornică, a continuat rândunică, dar mie îmi place să călătoresc, aşa că soţioarei mele ar trebui să îi placă la fel de mult călătoriile. Vrei să vii cu mine?, i-a spus în cele din urmă rândunica trestiei. Trestia însă a dat din cap într-o parte şi în cealaltă, întrucât era foarte ataşată de casa ei. ― Ţi-ai bătut joc de mine!, a strigăt atunci rândunică. Din cauza ta nu am ajuns la piramide. La revedere!, şi a zburat fără să se mai uite înapoi. După ce a zburat o zi întreagă, rândunica a ajuns în oraş. ― Unde aş putea să stau?, s-a întrebat ea. Sper că oraşul s-a pregătit pentru venirea mea. Chiar atunci, a zărit statuia de pe înalta coloană. ― Voi sta aici, a decis ea, este un loc bun, cu o mulţime de aer proaspăt, şi a aterizat chiar la picioarele Prinţului fericit. ― Hei, am un dormitor din aur, şi-a spus în sinea ei în vreme ce se uita în jur, şi s-a pregătit de culcare. Chiar atunci însă când şi-a pus căpşorul sub aripă, o mare picătură de apă a căzut peste ea. ― Ce lucru ciudat!, a strigat rândunică, nu este nici un nor pe cer, stelele strălucesc cât se poate de tare, şi totuşi plouă. Clima din nordul Europei este cu adevărat jalnică. Trestiei îi plăcea ploaia, dar acest lucru era singurul ei egoism. A căzut, apoi, încă o picătură. ― Statuia asta nu mă poate adăposti de ploaie? a zis rândunică. Mai bine îmi găsesc un hogeag bun, şi s-a decis să plece de acolo. Înainte însă de a-şi deschide aripile, a picat un altreilea strop, ea s-a uitat în sus şi a văzut, ah, oare ce o fi văzut? Ochii Prinţului fericit erau plin de lacrimi, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii săi de aur. Faţa sa era atât de frumoasă sub lumina lunii încât mica rândunică s-a simţit cuprinsă de milă. ― Cine eşti tu?, a întrebat ea. ― Eu sunt Prinţul fericit. « 82 »

― Atunci de ce plângi?, l-a întrebat rândunica, aproape că m-ai udat leoarcă. ― Atunci când am fost în viaţă şi am avut o inimă de om, a răspuns statuia, nu am ştiut ce sunt lacrimile, pentru că am trăit în palatul din Sans-Souci, unde tristeţea nu avea voie să intre. ― În timpul zilei mă jucam cu tovarăşii mei în grădină, iar seara conduceam dânsul din marele hol al palatului. Împrejurul grădinii era un zid foarte înalt, dar nu mi-a păsat niciodată de ce se afla dincolo de el, întrucât tot ce mă înconjura era atât de frumos. Curtenii mei mă numeau Prinţul fericit, şi eram cu adevărat fericit, dacă plăcerea înseamnă fericire. În acest fel am trăit, şi aşa am şi murit. Iar acum, când sunt mort, mi-au ridicat o statuie atât de înaltă încât pot zări toată urâţenia şi sărăcia din oraşul meu, şi, deşi inima mea este făcută din plumb, nu mă pot împiedica să nu plâng. ― Cum, nu este făcut cu totul din aur?, a zis în sinea ei rândunica. Era prea politicoasă pentru a face o astfel de remarcă cu glas tare. ― Departe, a spus prinţul cu o voce melodioasă, departe de aici, pe o mică stradă se află o casă amărâtă. Una din ferestre este deschisă, şi prin ea văd cum o femeie stă aşezată la masă. Faţa ei este slabă şi obosită, şi are nişte mâini roşii, aspre, înţepate de ace, pentru că este croitoreasă. Ea brodează florile suferinţei pe o rochie de satin pentru cea mai frumoasă dintre domnişoarele de onoare ale reginei, ce o va purta la următorul bal al curţii regale. În colţul camerei, într-un pat, băieţaşul ei zace bolnav. El are febră, şi vrea să mănânce portocale. Mama lui nu are însă ce să-i dea decât apă din râu, şi din această pricină plânge cu lacrimi amare. Rândunică, rândunică, mică rândunică, nu ai vrea să îi duci tu rubinul din mânerul sabiei mele? Picioarele îmi sunt prinse în acest piedestal şi nu pot face nici o mişcare. ― Sunt aşteptată în Egipt, a zis rândunică. Prietenii mei zboară în susul şi în josul Nilului şi stau de vorbă cu marile flori de lotus. În curând, vor dormi în cavoul marelui Rege. Însuşi Regele este acolo, într-un sicriu pictat. El e înfăşurat în pânza albă şi e îmbălsămat cu mirodenii. În jurul gâtului are un lanţ din jad verde deschis, iar mâinile-i sunt asemeni unor frunze uscate. ― Rândunică, rândunică, mică rândunică, i-a spus Prinţul, Nu vrei să mai stai pentru mine încă o noapte şi să fii mesagera mea? Băiatului îi este atât de sete, iar mama lui e atât de tristă. ― Nu îmi plac băieţii, a răspuns rândunică, vara trecută, când locuiam în preajma râului, erau acolo doi băieţi obraznici, fii morarului, care mereu aruncau cu pietre în mine. Nu m-au nimerit niciodată, desigur; noi, rândunele zburăm mult prea bine ca să ni se întâmple aşa ceva şi în fără de asta, provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea ei, cu toate astea, era o dovadă « 83 »