Primele texte în limba română

Profesor
Ionescu Daniela
Ghica Sebastian
Clasa a XI-a D
Limba şi
literatura română

Primele texte în limba română
A. Păreri despre începuturile scrisului în limba română
1. „Torna, torna fratre!” s-a crezut că acest strigăt al unui soldat roman (menționat în
documente pentru că se pare că a dus la pierderea unui război, fiind confundat cu semnalul de
retragere) ar fi o mențiune din protoromână. Călinescu contrazice afirmația, pentru că nici
unul dintre caracterele esențiale ale cuvintelor românești nu se regăsește aici.
2. Dosoftei a însemnat pe
marginea unei
psaltiri un cîntec de
vitejie pe care-l
punea pe seama lui
Ștefan cel Mare:
„Hai, frați, hai frați,
la năvală dați/ La năvală dați, țara s-
apărați;/ Hai, frați,
hai frați, la năvală
dați/ La năvală dați,
crucea s-apărați;/
Hai, frați, hai frați,
la năvală dați/ La
năvală dați, steagul
s-apărați” afirmația
nu poate fi
argumentată
științific.
3. În documentele sibiene se găsește
însemnarea că la
1495 s-a dat suma
de un florin unui
preot român care a
compus o scrisoare
în limba română.
Din păcate,
documentul s-a
pierdut.
4. P. P. Panaitescu crede că jurămîntul
făcut de Ștefan cel
Mare la Colomeea a
fost tradus în
latinește pe baza
unei versiuni
românești care s-a
pierdut.
5. Codicele de la Ieud are pe prima pagină o dată pe care unii cercetători au descifrat-o ca
fiind 1391 – 1392.
B. Documente păstrate în limba română
1. Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung, adresată judelui Hanăș Bengner al Brașovului, în
1521.
Scrisoarea a fost descoperită de către Friedrich Wilhelm Stenner în Arhivele Brașovului în
anul 1894. Neacșu era cunoscut din timpul domniei lui Vlad cel Tînăr, pentru că avea un
proces de datorii cu negustorii brașoveni. Împăratul despre care informează scrisoarea este
Soliman al II-lea Magnificul. Valoarea stilistică à documentului este susținută de:

• Precizia și laconismul expresiei (introducerea rapidă în subiect prin construcția cu dativul:
„…dau știre domniei tale…”).
• Caracterul oral al mesajului.
•Limbă foarte puțin deosebită de cea vorbită astăzi, cu excepția formulelor de început și
încheiere, cerute de protocol în limba slavonă. Fondul latin este de 89,47℅.
Valoarea morală a scrisorii constă în gestul unui român de dincoace de munți de a-i preveni
pe ardeleni de pericolul invaziei turcești.
2. Textele maramureșene sau rotacizante denumesc patru cărți religioase: Codicele
voronețean, Psaltirea scheiană, Psaltirea voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi. Autorii lor sunt
originari din Maramureș, ceea ce explică fenomenul de rotacism: în cuvintele de origine latină
litera n este înlocuită cu r. Pentru că traducătorii se țin prea aproape de originalul slavon,
textele sunt greoaie, aproape de neînțeles.
3. Primele tipărituri. Cei mai importanți tipografi ai sec. al XVI-lea au fost:
a) Macarie, care în 1508 tipărește prima carte în Țara Românească, Liturghierul (în limba
slavonă);
b) Dimitrie Liubavici, împreună cu ucenicii Oprea și Petre, tipărește în 1547 Apostolul, din
porunca lui Iliașcu-voievod;
c) diaconul Coresi tipărește între 1559 și 1583 nouă cărți în limba română: Întrebare
creștinească, Evangheliarul, Praxiul, Cazania I, Molitvenicul, Psaltirea, Cazania II,
Liturghierul, Pravila Sfinților Apostoli. El a mai publicat în Brașov Psaltirea slavo-română, în
al cărei epilog își exprimă profesiunea de credință referitoare la istoria culturii românești și
evoluția limbii literare, afirmînd că destinația cărții este să învețe „pre mișelamea”.
4. Palia de la Orăștie. Tipărită în 1582, cuprinde primele două cărți ale Vechiului Testament
(Facerea și Exodul). Este unul dintre primele monumente ale limbii române literare. Aici
apare pentru prima dată numele român în locul muntenescului rumân.
5. Alte scrieri considerate monumente ale limbii:
• Însemnarea autografă à lui Mihai Viteazul pe spatele unui document din 1600, uimitoare
prin laconism: „Și hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit: Moldova, Țara Rumânească”:
• Scrisoarea soldatului Cocrișel care, prins de dușmani, se roagă să fie răscumpărat.
Rugăciunea "Tatăl nostru" în limba română cu alfabet chirilic

Diaconul Coresi
a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște, fiind
editorul primelor cărți în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în
sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a
poporului român dar și apariția limbii române literare. Ceea ce este Martin Luther pentru
lumea apuseană, Diaconul Coresi este pentru spațiul românesc.
Diaconul Coresi este un personaj destul de puțin cunoscut, de viața lui ne putem apropia mai
mult doar din cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat și studiat cu minuțiozitate
documentele epocii, restituindu-ne imaginea cărturarului.
Coresi este originar din satul Cucuteni, județ Dâmbovița și și-a început activitatea tipografică
în cancelaria Târgoviște. În 1559-1560 se stabilește definitiv la Brașov, unde i s-a oferit
posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și în limba română, fapt imposibil la
vremea respectivă în Muntenia, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile lui
Coresi, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă
religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente”
de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică
pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii românești în cultul
religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei
și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române, stând la baza
formării limbii române literare, căci Octoihul, Tetraevanghelierul, Apostolul, au ajuns în toate
colțurile Țării Românești, în ciuda faptului că unele erau protestante, neortodoxe. Serviciul
adus de Coresi culturii românești este inestimabil, căci, în vremea slavizării și haosului produs
de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile populare riscau să se
piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit o referință în formarea
limbii române. Tradiția traducerilor religioase coresiene au format limba română pentru a
putea deveni mai târziu să devină limbă literară de cronică pentru Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce.

Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavic, care lucra pentru Mitropolia
Ungrovlahiei, tipărind primele cărți în limba română Tetraevanghelul (1561) - o traducere din
Noul Testament a celor patru evanghelii, Întrebare creștinească (lucrare cunoscută și sub
numele de Catehism, apărută în 1560 — studiile mai vechi îl datează 1559), Liturghierul
(1570), Psaltirea (1570). Cărțile erau întrebuințate atât în biserică cât și la școală.
Munca de tipar consta din xilogravură, fiecare pagină trebuind să fie sculptată în lemn, Coresi
folosind 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică
modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul "Prima școală românească" din
Brașov.
Diaconul Coresi a făcut un imens serviciu limbii române, iar munca uriașă pe care a depus-o
poate fi apreciată just doar prin ochii noștri, care, având o perspectivă mai largă datorită
timpului trecut, putem să restituim cărturarului rolul pe care l-a avut pentru cultura
românească, așa cum Luther este apreciat just de cultura occidentală.

Grigore Ureche, Miron Costin si Ion
Neculce au scris Letopisetul Tarii Moldovei
dupa cum urmeaza
G. Ureche: 1359-1594 (de la al II- lea descalecat, Dragos Voda, pana la Aron Voda)
Miron Costin: 1594-1661 (Aron Voda-Dabija Voda)
Ion Neculce: 1661-1743 (Dabija Voda-a 2-a dmonie a lui C. Mavrocordat)
Grigore Ureche
Letopisetul lui Grigore Ureche dateaza fapte din istoria Moldovei (1359-1594),
perioada de mari framantari care-l face pe cronicar sa vorbeasca despre Moldova ca despre o
tara "miscatoare si neasezata". In aceste conditii, principala atitudine a oamenilor era lupta,
cronicarul urmarind sa trezeasca in contemporani sentimentul patriotic si ideea ca jugul
turcesc poate fi inlaturat.
In centrul cronicii lui Grigore Ureche sta figura lui Stefan cel Mare caruia cronicarul ii
realizeaza un portret de tip medalion dupa rigorile clasicismului, ilustrand mai intai o trasatura
fizica pentru ca accentul sa cada pe portretul moral.
Grigore Ureche a pribegit de mic impreuna cu tatal sau in Polonia si a studiat la
Lwow, intrand mai devreme in contact cu ideile umaniste care se manifestau deja in acea tara.
Intors in tara, incepe sa scrie Letopisetul motivat de pretul pe care il pun umanistii pe cultura
si pe scrierile vechi. Desemenea, efortul lui de a recupera istoria "ca sa nu se piarda in negura
uitarii" este un act de patriotism justificat de conditiile social-istorice si politice in care traia
cronicarul. Cronica sa nu este o simpla insiruire de date reci, istorice, ci o opera in care se
regasesc si elemente de literatura intrucat cronicarul nareaza evenimente, comenteaza si
realizeaza portrete de domnitori sau boieri dupa modelul clasic. Prin urmare, Grigore Ureche
pune bazele limbii literare romanesti prin accent pe portretul literar. Din punct de vedere
istoric apar in cronica sa elemente de etnogeneza, Ureche fiind printre primii care semnaleaza
unitatea romanilor ("toti romanii de la Rau se trag"). Apar si elemente de continuitate si
latinitate a poporului si a limbii romane.
Cronica lui Grigore Ureche nu s-a pastrat in original, ci intr-o copie realizata de trei
calugari care au si intervenit in text (Misail Calugarul, Simion Dascalul, Eustatie Logofatul).

Miron Costin
Este cel mai erudit dintre cronicarii moldoveni, cunoscator al culturii greco-latine si a
limbilor greaca si latina. Ca si inaintasul sau, pribegeste impreuna cu familia in Polonia si va
studia la colegiul din Bàr. Isi construieste o cultura solida si, cand va reveni in Moldova, va
scrie Letopisetul de unde l-a lasat Grigore Ureche. Daca acesta excela in arta portretului,
Miron Costin exceleaza in arta descrierii. O astfel de descriere apare in cronica atunci cand
cronicarul prezinta o invazie de lacuste in timp ce mergea inspre colegiu. Sustine si el ideile
despre etnogeneza si nareaza implicat comentand, intrebandu-se, argumentand. Jumatate de
cronica prezinta elemente traite de cronicar. A avut o viata grea, zbuciumata pentru ca in cei
65 de ani de viata s-au perindat 22 de domnii. Moare decapitat de Constantin Cantemir fiind
acuzat de unelitiri impotriva domniei.
Pentru ca nu a avut timp in cronica sa sa voarbeasca despre primul descalecat, va scrie
o opera aparte intitulata "De neamul moldovenilor din ce tara au iesit stramosii lor". Este o
opera in care cronicarul, dintr-un adanc sentiment de patriotism se va ridica cu argumente
puternice impotriva celor trei copisti ai cronicii lui Grigore Ureche care negau originea nobila
a neamului nostru, afrimand ca romanii s-ar trage din "tanharii adusi de Traian de la Roma".
De o deosebita importanta este "Predoslovia" asezata in fruntea acestei lucrari. Aceasta
prefata este defapt o marturie dramatica a unui carturar patriot care n-a putut suporta ocarile
aduse acestui neam. Texul capata caracter polemic si pe alocuri accente pamfletare. Aceasta
scriere pornita din sentimente nobile reprezinta defapt zbuciumul unei constiinte care
cunoaste indoiala, teama, mahnirea si durerea, admiratia, indignare si dispretul. Si el isi asuma
responsabilitatea celor scrise stiind ca va fi judecat de posteritate.
Pe langa cele doua opere, a mai scris si un numar insemnat de lucrari istorice si poeme
in limba romana si polona.

Ion Necule
Nu a avut sansa ca ceilalti doi cronicari sa se formeze in Polonia. Ramane orfan la 9
ani si pleaca la rude in Muntenia. Astfel, are posibilitatea sa constate ca si in Muntenia se
vorbea limba romana. Se inrudeste cu familia Cantemir si, mai tarziu, va fi sfetnicul de taina,
prietenul si indrumatorul lui Dimitrie Cantemir.
Peregrineaza impreuna cu Cantemir in Rusia timp de 7 ani, dupa ce domnitorul a fost
invins de turci la Stanilesti (1771) si a trebuit sa se autoexileze in aceasta tara. Deasemenea
mai pribegeste inca 2 ani prin lume, dupa care revine in Moldova; ii sunt inapoiate titlurile si
averile, iar la batranete incepe sa scrie Letopisetul de acolo de unde l-a lasat Miron Constin.
Exceland in arta naratiunii, cronicarul prezinta povesti din amintire, intamplari traite
de el si, de aceea, naratiunea este subiectivizata, exprimand o profunda implicare a naratorului
in text. Tonul, pe alocuri cald - cand vorbeste despre tara, pe alocuri barfitor - cand vorbeste
despre domnitori si boieri, confera textului fluenta si accesibilitate. Ca si Creanga, cronicarul
foloseste limba vie a poporului, dand impresia de oralitate prin cateva elemente precum:
formule de adresare, interjectii care exprima sentimente profunde, expresii si proverbe
populare.
A sasea parte din opera este ocupata de figura lui Dimitrie Cantemir. Portretele lui se
remarca prin evidentierea unei singure trasaturi dominante, fie fizica, fie morala, fie pozitiva
sau negativa.
In fruntea Letopisetului, Neculce asaza o culegere de 42 de legende ("O sama de
cunvinte"). Cronciarul acorda valoare documentara acestor legende, dar lasa pe cititor sa le
aprecieze cum doreste ("Cine va citi si le va crede, bine va fi, iara cine nu la va crede, iara
cine nu la va crede, iara bine va fi, cine precum ii va fi voia asa va face".

Bibliografie
https://www.wikipedia.org/