Garderobă (poezii) - Theo Gușat

theogusat
  • No tags were found...

Volum de poezii de dragoste neoexpresioniste

Theo Gușat

G A R D E R O B Ă

p o e z i i


T h e o G u ș a t

Garderobă


Theo Gusat

,

Născut la 17 septembrie 1988 în Satu Mare

Studii liceale la Colegiul Național „Ioan Slavici”

Satu Mare

Ziarist la „Cronica sătmăreană” (2007),

„Gazeta de Nord-Vest” (2008), Adevărul (2009)

Debutează în anul 2008 în revista „Alfazet” a

cenaclului cu același nume, mentor Felician Pop

Semnează volumul de poezii „Anarhie sporadică”,

Editura Daya (2009)

Absolvent al Facultății de Litere (2013) din

cadrul Universității Oradea (română-engleză) cu

lucrarea de licență „Spectacolul morții în literatura

română”, avându-l printre alții ca profesor pe Ion Simuț

În anul 2011 debutează în proză cu un (micro)roman, „Țara mea

nu are nume de femeie”, Editura Solstițiu, care a fost primit cu reacții

pozitive, inclusiv de la criticul Alex. Ștefănescu

Prezent în două antologii literare: „Cvintet liric sătmărean” – coord.

Ion Vădan (2010) și „Cercul literar de la Oradea” – coord. Marius Miheț (2011)

Senior editor la Editura Origami (2014)


T h e o G u ș a t

Garderobă

P O E Z I I

Oradea, 2016


Design, concept & imagine copertă,

layout design și tehnoredactare:

Theo Gușat

theogusat@gmail.com

Corectură:

Lect. univ. dr. Paula Neamțu

Tipărit de Metropolis SRL

metropolis@rdsor.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

GUȘAT, TEOFIL

Gardeorbă / Gușat Teofil - Oradea: Editura Primus, 2016

ISBN 978-606-707-115-3

821.135.1-1

Mulțumiri companiei Tiger Amira,

cu sprijinul căreia a fost tipărită cartea.

TIGER AMIRA ®


Cuvântul autorului

A

cest volum a crescut în cinci ani, pe măsură ce reacțiile cititorilor

mei au devenit tot mai bune și chiar și cei care au fost încântați de

unele poezii au găsit aspecte care nu le plac. Aceasta nu este o lamentație deoarece

sentimentul este reciproc, mie nu îmi plac unele genuri de literatură

care lor le sunt favorite. Însă părerile lor au fost luate în considerare și, nu

o dată, s-a întâmplat ca unele strofe care au fost văzute de unii ca o pauză

prost plasată să fie considerate un skepsis necesar de alții sau demne de laudă.

Șederea mea în Anglia în perioada 2014-2015 m-a influențat enorm și

mă face să scap sub pană lirica englezească. Îmi doresc doar să aibă pulsul

contemporaneității.

Voisem, la început, să scriu 1001 poezii și să i le trimit unui critic,

însă când am ajuns la câteva sute, am fost sfătuit, pe bună dreptate, să

mă opresc din această strădanie și să încheg astfel mai repede un volum.

M-am întrebat cum se poate scrie o poezie de dragoste acum. Am observat

că influențele tind din nou spre beaux arts, uneori sublimul devenind siropos,

iar efectul este produs, în primul rând, de frumusețea vocabularului

folosit (arhaisme cot la cot în același vers cu neologisme, regionalisme, termeni

științifici etc.), apoi de figurile de stil tot mai rare. În crezul meu literar,

folosirea cu precădere a metaforelor este un act de contorsionism.

Pe de altă parte, exhibiționismul din literatura scrisă încă sub binecuvântarea

optzeciștilor nu mai este șocant-memorabil și a ajuns ca un concurs de bizarerie,

cu cât mai grețoasă scriitura, cu atât mai aplaudată, ca și cum literatura

noastră este fățarnică fiindcă aparatului critic nu îi (prea) pasă de cititori în


același timp în care, paradoxal, condamnă publicul că nu caută literatura.

Pentru mulți scriitori, vulgaritatea este un artificiu la îndemână și e limpede

că-i doar un truc ieftin, de multe ori făcut din lene; a ajuns o formă obosită.

Cred că această artă nu trebuie să fie strict de la scriitori pentru scriitori.

Îmi doresc mai mult să scriu pentru public decât pentru critică, dar nu în

sensul că aș fi adeptul chicklit, ci pentru empatizare. Oricât de dureros ar fi,

cel mai probabil chiar și cele mai detaliate istorii literare făcute de marii critici

ai momentului vor fi uitate peste cincizeci de ani, apărând altele noi. Așadar,

singura satisfacție pe care o pot avea din scris este aceea de a comunica frumos

și nu de a câștiga un loc în Panteon.

Oricine se poate întreba și să își răspundă cu sinceritate dacă știe vreun poet

cipriot sau eston (am ales la întâmplare) din prezent sau chiar din urmă cu

cincizeci de ani. Mulți critici se miră în fiecare an când află cine a luat Premiul

Nobel, că nu au auzit de acei scriitori. În același fel, nici viitorimea și străinii

nu vor ține cont de aceste lucruri. Am ajuns să cred în deziluzia asta.

Încă din copilărie nu am putut împăca în mintea mea cum cineva care citește

constant literatură nu reușește să scape de ego și vanități mărunte, des întâlnite

și încurajate în lumea scriitoricească.

Deoarece în era internetului un mesaj ajunge mai anevoie în căsuțele de

corespondență ale criticilor decât cu poșta redacției, cât și pentru că nu îmi

place să mă duc cu jerbe în biroul nimănui pentru a face un simplu act de comunicare

scrisă, i-am cerut logodnicei mele să aleagă poeziile pe care le dorește

publicate într-un volum dedicat ei. Poate dintr-un reflex feminin, cele mai multe

poezii pe care le-a selectat au influențe englezești. I-a dat și un titlu cărții, argumentând

că fiecare poezie aleasă este precum o haină pentru o anumită ocazie

în „garderoba de emoții” a cititorului. Vă doresc o lectură plăcută.


Cristinei


M-am dus la înger și i-am cerut să-mi dea cărticica.

„Ia-o”, mi-a zis el, „și mănânc-o;

ea îți va amărî pântecele,

dar în gura ta va fi dulce ca mierea.”

Apocalipsa lui Ioan, cap. 10, v. 9


Sânge cald

Ea ți se înmoaie în mâini ca un șarpe regal.

Vena cavă și-o înnoadă în jurul încheieturilor tale. Zâmbește.

Ți se oprește inima – nu cumva s-o trezești! – și o lași să-ți fie cătușe.

Ea este o iederă. Își agață bucuria de tine.

Lasă din piele o boare plăcută și parfumată

încât te face s-adormi și tu,

apoi ți se gudură pe lângă suflet și toarce acolo.

11


T H E O G U Ș A T

Dorințe

Fie ca sănătatea să ne salveze.

Fie ca tinerețea să salveze sănătatea,

să o încarce cu viață din trusa medicală

ca jocul să poată continua.

Fie ca ajunsul acasă să mă ia cu tine.

Ca mintea ta să îmi rezerve o cameră

sau măcar un colț din ea.

Fie ca fericirea să ne facă învingători

nu numai în fantezii

și să nu poată nega petiția noastră.

Toți au semnat. Emoțiile care îți sunt

12


G A R D E R O B Ă

fundături pot fi cazuri redeschise.

Fie ca interiorul tău să predea dosarul

din mână în mână, din gând în gând, pe bandă,

ca un anotimp care îi dă o culoare naturii

ca s-o primească înapoi prelucrată

la sfârșit.

Fie ca poeziile să fie transplanturi de sentimente.

Cartea pe care o citești

este lada cu cuburi de gheață în care pot fi păstrate.

Fie ca în această călătorie

motorul de 300 de cai putere să ne ducă

în forță tot mai aproape de orizontul după care

albastrul cerului devine înțelegător

și există pe lume numai și numai să amplifice

până la infinit partea noastră afectivă.

Cerul n-ar avea un rost fără ea,

așa cum în povești victoria există ca să fie a eroului.

13


T H E O G U Ș A T

Fie ca explorările intimității noastre să ne ducă la

noul și străinul pe care l-am simțit la călătoria în Japonia.

Fie ca asta să ne facă total alți oameni,

să scoată la iveală alte contrarii care se atrag pentru o noapte.

Fie ca rădăcinile noastre să își discute originile

ca și cum ne jucăm cu picioarele pe sub măsuță, la restaurant,

și ne amețim de la sake. Fie ca beția să nu aștepte libertatea.

S-o lase să intre pe furiș, să își uite pe săturate

geamul deschis pentru evadare.

14


G A R D E R O B Ă

Acid dezoxiribonucleic

Cu poezia corectezi realul, iar realul își arată secretele.

E o relație de simbioză între două reflexe, întotdeauna

însoțită de o ceremonie, un dans al cromozomilor.

Privești mirat cum acest mecanism biologic își pune rotiță la rotiță,

nucleotidă la nucleotidă,

și, în momentul în care lucrurile devin previzibile, e un răsfăț

al minții să te simți conectat.

Atunci începe poezia, îi propui realului să aspire mai sus,

să mai facă o pereche de nucleotide. Uneori te ascultă.

15


T H E O G U Ș A T

oracol

le-am cerut alor mei să scape

un animal într-o amintire

să-i tulbure luciul cu un val

mârâiau și schelălăiau

îmi arătau dinții și zgâriau aerul

ca și cum le-ar fi cușcă și și-au făcut nisipuri mișcătoare din reflexe

le-am cerut alor mei să înoate

de plăcere într-o amintire

ca-ntr-o vacanță de vară

se rătăceau în trecut

până se credeau destul de tineri încât să creadă că nimic nu îi poate

schimba

și de atunci nimeni nu i-a mai văzut fără mască

16


G A R D E R O B Ă

apoi le-am cerut alor mei

să le pună la întrecere

să vadă care e mai sprinten și să râdă

dar ai mei le-au înlănțuit laolaltă pe ambele

cu inima

așteptând să le dea sens vieții

i-am rugat pe ai mei să priponească amintirile

de fiecare respirație (fiecare respirație e hrănitoare în felul ei)

să le lase să prindă gingășie și rădăcini carnea

și le-am jurat că leul va paște alături și el

dar ei s-au adunat să bată cuie-n cer...

acolo le-au spânzurat de lanțurile lor

torturându-le să le spună un adevăr profund

poate o confesiune din partea amintirii

poate o profeție din măruntaie

târziu

când amintirile le-au spus ceva

s-au spânzurat ai mei

în căutarea tâlcului la răspunsurile primite

iar eu am rămas singur cu animalul mort în brațe

ca o lecție neînvățată

17


T H E O G U Ș A T

Esența firescului

Mi-ar plăcea să învăț

de la copaci cum nu foșnesc

în gamă și totuși sună natural.

Frunzele lor par cusute de preșcolari

pe crengi

și totuși arată natural.

Când vine toamna, ruginirea

lor nu e urâtă. E așteptată.

18


G A R D E R O B Ă

Sărbătoare

E frig, iar norii îmi spun ceva cu forma lor despre cât de împrăștiat

trebuie să se simtă cerul în ultima vreme.

Când sunt albaștri, par pete de apă pe ciornele diluate de gânduri.

Vântul îi ia și îi împrăștie pe mare

precum conștiința pusă de fugă își pierde foile cu greșelile mele,

sunt liber

să mai mor încă puțin, să mai înviez încă puțin.

Unde au căzut foi, au crescut lanuri de grâu.

Cum poate un sunet înalt să dea norii la o parte și să mă simt luminat?

Și ce mi-a plăcut să privesc cerul!

19


T H E O G U Ș A T

așteptarea

între noi e un soi de rușine că încă nu ne-am jurat credință unul altuia

și nimeni nu mai poate râde

deși limpede ne-am văzut

ne-am păstrat pentru noi înșine și toate secretele au fost înlocuite de

glume

s-a profețit că va veni și cumințenia care ne va învăța cum să ne rugăm

și s-a tot profețit că vor veni târziu ploile

20


G A R D E R O B Ă

catharsis

pacea nu-i a noastră de luat sau de împărțit altora

sunt cu o zi mai bătrân

cu o teamă mai bătrân

cu o zi mai tânăr

cu o renunțare mai tânăr

(renunțare la ceva ca „iubește-mă pentru totdeauna”)

dacă pacea poate să fie o posesie

de ce renașterea constantă e necesară

să spele totul

ca și cum a trăi înseamnă a-ți murdări mâinile

a renaște a te spăla pe mâini

și arborăm steagul alb din nou

21


T H E O G U Ș A T

estetic

apoi pot spune cu tristețe că viața e frumoasă foc

dacă frumusețile pot fi măsurate în vieți

în acest fel bujorii din obraji pot fi legați mai strâns

de sângele care le-a dat nume și a pus stăpânire pe toată floarea

ziua se preface în noapte și poartă și ea blugi la apus

și e zi de lucru și s-a terminat ziua de lucru

ca să ne odihnim și să facem copii

dimineața se uită la noi cu ochi de ploaie

ca printr-o lentilă bombată și ne vede mai mari și mai frumoși

de aceea ne dă voie să ne ridicăm din pat când ne trezim

în această lume frumusețea e frumoasă foc

viața mea încearcă să se căsătorească cu ea

dar în contrast cu ea frumusețea devine și mai frumoasă

iar ea vrea acum să îți spun că n-ai dreptate:

niciuna n-o împodobește pe cealaltă

22


G A R D E R O B Ă

doar autoritatea cu care vulturul se oprește pe creangă

și o stăpânește sub picioarele sale

face orice fată să roșească: aripi deschise, onoare, singurătate,

independență

dar asta nu e pentru noi

ci pentru cei mai puternici care vin după noi

e pentru copiii noștri

pentru care răul nostru le poate fi șansă

care sapă-n el și își găsesc gemenii

și care după fiecare Pompei găsesc aur în crăpături

apoi pot spune cu tristețe că viața e frumoasă foc

23


T H E O G U Ș A T

Relație

Unul în trecere prin celălalt,

ne abandonăm unul în altul culorile

așa cum ziua își lasă culorile în noapte,

iar ea se hrănește cu ele

de la apus până la răsărit.

24


G A R D E R O B Ă

toamnă

va ploua o mie de ani.

ploaia va cădea cu încetinitorul dinspre pământ

înspre cer.

în coregrafie, s-ar exprima

imitând zborul cu capul în jos,

mâinile întinse lateral făcând valuri în aer,

arătând cât de vacant este cerul

încât să își procure încetineala de la pământ.

picurii străbat drumul:

jumătate aer,

jumătate mișcări de zbor precum e înotul pe spate.

mă suni și începe să plouă din telefon.

dacă nu răspund, va mai ploua o mie de ani.

25


T H E O G U Ș A T

Flash

Inima ți-era un cronometru.

Ai învățat-o să măsoare o oră

și s-o împartă-n așteptări.

Timpul ți-ar spune

pe ce stradă locuiește acum

amintirea aceea

cu care obișnuiai să ieși la cafea,

dar nu vrei să-l asculți.

Spui că timpul nu-i decât un cuc

ce-și lasă ouăle în inima ta

și te dă afară de acolo când eclozează...

...nici nu poți lăsa cerul să le păzească!

26


G A R D E R O B Ă

Bătrânețe

Sunt morți pe care nu le înțeleg nici cei care le mor.

Cu cât înaintezi în vârstă, vezi mai neclar moartea, o lentilă încețoșează

drumul. De aceea n-o vezi venind. Când e aproape, vrei să o îmbrățișezi

ca pe un prieten.

27


T H E O G U Ș A T

basm

ești o colonie

pentru realitatea mea

undeva între prima lumină a zilei

și o inimă desenată de un copil.

noaptea

te transformi într-un imperiu

de figuri de stil

și privesc cu uimire

cum lași lângă pat hainele de zi

și rămâi la poezie

28


G A R D E R O B Ă

bildungspoem

cândva

după majorat

mama trebuia să-mi sărute buzele

să-mi ia fața în mâinile ei

și să-mi spună: ești om mare

poate o va face-o moartea

mi-am zis

sau mama știe că nu sunt om mare

nu cum sunt oamenii mari

nu cum am văzut oamenii mari

fumând pe coridoarele trenurilor

făcând cancer la plămâni și fiind oameni de asta

mândri că istoria îi șterge de pe fața pământului

oricât aș tânji să (mă) pierd

nu pot fi atât de dezarmat ca ei

o, văd că numai o minte de copil

poate fi ținută într-o lume

care seamănă cu o grădină zoologică

o cușcă atent dotată

29


și să mai creadă că totul e un joc

vreau doar să pot ține în brațe jucăria precum apa și setea se țin în lesă

nu...

să mori de cancer e o rușine

să lași umbre peste morții tăi

și peste ce mama nu ți-a spus

noi trebuie să fim veșnic frumoși și copii

să mori e o rușine

noi trebuie să bem elixir nutriționist

și să trăim sute de ani fără drag în concurență

copii inteligenți

și fără înțelepciune

uită de toaletele școlilor

de colțurile blocurilor

aprinde și tu o țigară aci

fiule

azi a murit tatăl tău

îmi spune mama

fiat lux

și încep să plâng

fumez și plâng

30

T H E O G U Ș A T


G A R D E R O B Ă

Școală

Ora de franceză.

Profesoara întârzie.

În liniștea clasei se aude

sirena fabricii de peste drum.

Într-o zi vom munci și noi,

e gândul care e-n mintea tuturor,

dar nimeni nu o spune.

E primăvară și abia acum se înfiripa

pofta de școală. Deveneam

calculați în gesturi.

Civilizați. Francezi. Rrr... rârâială.

Preț de cinci minute.

Însorit.

Copii gureși se aud în curte.

31


Încă două luni și e vacanță.

Peste alte trei luni, iarăși vom plânge

după vară împreună cu toamna

și tristețea care ne pregătea

inima de copil

pentru înțelepciune.

Profesoara intră în clasă.

T H E O G U Ș A T

32


G A R D E R O B Ă

alpin

împreună în excursie

urcăm amândoi

versanții din munții Taurus

instinctul meu să vânez mă ține treaz

al tău să mă eliberezi de el

și să mă faci homo sapiens sapiens sapiens sapiens

doar fiind acolo

cu mâna pe frânghie

mă face să iubesc liniștea

inima trebuie să îmi citească o carte bună

căci stau și-o ascult cum îmi spune

povești cu emoții și nu cu imagini sau cuvinte

din care de asemenea și tu înveți

care sunt drumurile cele mai scurte

33


T H E O G U Ș A T

Fonturi

Dacă fonturile ar fi oameni, Georgia ar fi un bătrânel necăsătorit.

Garamond, un bărbat elegant, născut și crescut în Occident.

Times New Roman e un editor la London.

Arial a acceptat tot ce i-a dat viața.

Helvetica, domnișoara modernă și simplă la care visează toți.

Comic Sans este un arlechin.

Courier e un scriitor nostalgic.

Scrisul meu de mână e exact ca fontul Satisfaction și nu știu ce trădează

asta despre mine.

Pe crucile din Cimitirul Vesel sunt scrise poeme cu un font primitiv.

Aici zace neiubitul font Papyrus.

Dacă fonturile ar fi dulcețuri, Georgia ar fi miere de salcâm.

Garamond, șerbet.

Times New Roman, marmeladă din fructe de pădure.

Arial, compot de mere.

Helvetica, gem de cafea.

34


G A R D E R O B Ă

Comic Sans, magiun de cireși și căpșuni.

Courier e ceva ca miedul.

Scrisul meu de mână, cu stiloul, e dulceață de struguri.

Pe crucile din Cimitirul Vesel sunt scrise poeme cu dulceață de maci

sălbatici.

Papyrus e o smochină veche.

Dacă oamenii ar fi dulcețuri, un bătrânel necăsătorit ar fi miere de salcâm.

Un bărbat elegant, născut și crescut în Occident, șerbet...

35


T H E O G U Ș A T

degustare

ajunge să muști dintr-un fruct

să afli dacă ascunde sau nu o piatră înăuntru

să vezi soarele dintr-un singur unghi

să crezi că are lumină și căldură proprii

e suficient să deschizi la întâmplare o carte

în librărie să știi dacă îți va plăcea

fără să fi citit nimic

ajunge să fi luptat într-un singur război

să cunoști faptul că istoria răului se repetă

ajunge să fi scăpat o dată de moarte

să nu mai trăiești ca și cum ai fi nemuritor

36


G A R D E R O B Ă

metamorfoză

când iubești ți se schimbă

era

naționalitatea

bolile psihice grele în nebunie ușoară

modul de a căuta adevărul

(acum îl cauți cu instrumentele limbii)

vocea interioară

care nu te mai urmărește precum

dâra de sânge își urmărește victima rănită

ci face un fel de primăvară

cu toate minutele și orele în care poți intra liber

dar din care nu poți migra

nerăbdarea se izbește de faleză

și se sparge-n păsări care zboară înnebunite

[...] ți se schimbă vocația într-o stare de mulțumire

întrebările pe care le cărai după tine

ca pe niște dramatizări

37


pe care ar trebui să le vadă și jurații

ți se schimbă în cântece de leagăn

intimitatea de sub mască în zestre

neființa în Zeus și Zeus la rândul lui în lebădă

religia

culorile preferate

mirosurile favorite

empatia etc.

cele vechi s-au dus

T H E O G U Ș A T

haidem să ne întindem pe florile nimicului

și să îi urăm climatului a noi înșine

să fie temperat

38


G A R D E R O B Ă

Despre nostalgie

Amintiri din copilărie,

momente însorite pe care nu le pricepi,

vălul care le încețoșează le face sacre și de reverie.

Photoshop poate edita pozele pe care tocmai le-ai făcut

făcându-le să arate de epocă,

poate împrumuta speranță de la viitorul îndepărtat

ca și cum trecutul (îndepărtat) a început deja,

le poate umple cu o lumină magică și cunoscută

care nu vine de la soare,

ci de la istorie.

Mintea ta e adevăratul Creative Cloud,

dorul tău – șamanul care conjură ploaia

și face nostalgiile să crească tot mai mari

într-un pământ fără apă.

39


T H E O G U Ș A T

Iată, totul e aurit acum,

înecat în miere,

fiecare moment învăluit în lumina unei comori.

Vălul care le încețoșează le face sfinte și de reverie,

iar cea mai urâtă latură a ta pare frumoasă în acea aură

pe care o emite istoria.

40


G A R D E R O B Ă

sătmar

când mă gândesc la bacovia

mă văd plimbându-mă din nou pe digul Someșului

între Podul Decebal și Podul Golescu

mă uit la apus și mă-ntreb ca un decepționat:

cum de mai ai atâta putere de influență asupra mea

să mă simt mic

încât singurul lucru care îmi rămâne

de făcut este să strâng minimalismul tău în interiorul meu

viața aici e minim o schiță iar imaginația mea a obosit să îi umple

scheletul cu carne frumoasă sunt un fuzelaj de avion sau un avion

care despică în două cerul cu coada ce-și ia puterea de la comete

micile tipare pe care le aveam ca să-mi explic

istoria personală

se duc pe apa Someșului

iar când îmi întreb viitorul dacă au ajuns la el

toate sticlele cu mesaje

nu vrea să mă privească în ochi

ca și cum a rămâne relevant pentru surorile destinului

înseamnă a-ți păstra nebunia

41


T H E O G U Ș A T

condei

un vers i-ar putea fi cuiva mamă

frumos muzical

dar poetul îi greșește înțelesul și-l lasă fără menire

se ridică o prostituată din sintaxa lui

un alt vers i-ar putea fi cuiva frate

dar poetul îl face ambiguu din joacă

și își rămâne sieși frate geamăn

un alt vers i-ar putea fi cuiva prieten

dar e secat de pasiune cu tehnici

și devine un profesor

un alt vers ar putea fi un inorog

să ne scape din lumea asta

dar e mai adevărat decât frumos și nu poate pleca nicăieri

42


G A R D E R O B Ă

un vers i-ar putea fi cuiva soție

dar când îi iei nunta și o simulezi în trupul tău

cumva nu mai poate avea loc și nu e nicio uniune

un vers i-ar putea fi cuiva o libertate

dar e o povară prea ușor de citit

și prea teribilă după atâta timp dacă rămâne nescris

suntem singuri:

un vers nu poate fi tatăl tău

așa cum nici eu nu pot fi decât fiul meu

43


T H E O G U Ș A T

Asupra amintirii

Dacă nu te doare povestea-n tine

și câinii nu îți vânează căprioarele prin verdele de pe ziduri,

încât să îți vină să plângi când o mănânci,

măcar știi că moartea amintirii a fost kosher.

44


G A R D E R O B Ă

Liber

A fost o seară, apoi a fost o dimineață.

Aceasta a fost ziua întâi: nimic.

A plouat, camera s-a încovoiat în jurul meu

precum un vis se pierde

dimineața printre cearșafurile rămase după seara nunții.

Aceasta a fost ziua a doua:

a fost o noapte a nunții și o dimineață.

Tot ce se întinde sub cerul albastru a fost calm.

M-am minunat de normalitate și am devenit

mai îndemânatic la murire.

Ziua a treia a părut aievea.

Dragostea iese din joben și mă minunez

de mila care ucide leul care omoară gazela,

nu mai sunt lei, rămân doar anticriști care vânează gazele

ca și cum amintirile n-ar fi tot minuni vânate cu tristețe,

45


T H E O G U Ș A T

cea mai slabă e întodeauna răpusă. Împușcătură.

Gândurile zboară

pe copacul următor. Fâlfâit de aripi. Aceasta

a fost ziua a patra.

Mă văd cocoțat în pom, decorul se depărtează de mine

luciditatea se strecoară acolo, mintea se dezmiardă.

La geam neprihănirea recită îngerește.

Aș vrea să fie ziua a cincea.

Însă nici mai multă și nici mai puțină credință

nu poate răsări soarele mai repede pe cer.

Nu poate întoarce pământul, din noaptea mea să facă zi,

din ziua altuia să facă noapte. Aștept cuminte, găsesc pacea

la marginea peisajului și aproape începe din nou ziua a doua.

Aceasta a fost ziua a cincea pe nesimțite.

Inima pictează locuri care nu există, să-mi spună

ce mai face, cum o duce, câtă putere mai are,

să învârtă în cafea ca-ntr-o pictură abstractă despre viitorul meu.

Beau grăbit zațul pretinzând că nu știu

că știe care este adevărul.

46


G A R D E R O B Ă

Știindu-ne unul altuia iluziile, să devenim prieteni de pahar.

Aceasta a fost ziua a șasea.

Dar dacă inconștientul omului e un deșert mereu la modă?

Te semnezi pe o fotografie cu Marele Canion și îți admiri sălbăticia

din mișcările stiloului care trădează ceva din formele stâncoase

ale Canionului.

Și deșerturile pot fi luate trofeu și propriile capete pot fi aninate-n cui.

Oamenii care beau la bar să-ntrebe cine e vânătorul.

Întorci paharul în lumina becului și spui din ce an e vinul.

Oamenii care beau la bar să întrebe cine e vânătorul.

Întorci paharul și spui a cui e via

precum întorci un diamant șlefuit în soare,

inima cuiva să spui ce-nseamnă să fii om.

Ziua a șaptea a ieșit de pe scenă fără replică.

47


T H E O G U Ș A T

Chef în doi

Îți pot da o copie a lumii mele

și o copie după cheia de la ușile ei.

Pot face noaptea să treacă mai ușor

dacă suntem goi în dubstep

și niciun sunet nu rezonează în inima unui om fericit.

Nouă ne place să ne sufocăm în vid,

cu ritmuri care nu exprimă emoții,

nimicnicia din noi e tot o formă de contemplare,

că undeva, în setea care ne ucide, e un glas de sirenă.

În muzica fără emoție în care ne-am moleșit precum îndrăgostiții

sau leșinații la soare

e un cântec de sirenă

care cheamă la reveria care ispitește muribunzii să moară, spui

48


G A R D E R O B Ă

ca și cum ai fi descoperit chintesența sufletului.

E erotic să mă uit la buzele tale leneșe.

Nu vreau să treci singur prin Valea Plângerii, vei fi un alt om.

Du-te până la jumătatea drumului și revino.

Să nu mă părăsești niciodată, mai zici,

iar pielea noastră tânără iese la iveală.

49


T H E O G U Ș A T

10 p.m.

aerul e prea încărcat de această zi (nu mai are intrigi nerezolvate)

sfârșitul ei roiește deja deasupra noastră ca s-o ducă

și nu coboară până viața nu pare din nou lungă

știu unde pleacă acolo unde liniștea e părintească

partea asta practică a realității seamănă cu mine

când înnoptează pentru toți în mod egal ca o marcă de vin cu același

gust la fiecare sticlă

timpul stabilește ordinea zilelor nu și ordinea în care le dăm drumul

înapoi în râu totul e pașnic ca și cum ziua de mâine a netezit calea

iar astăzi e doar ce a lăsat în urmă precum o sală de clasă e părăsită

după ultima zi de școală mâinele a absolvit această zi atât

de pașnic încât singura emoție cu care menține

un canal de convorbire deschis (ce mai faci tu îmi spune din priviri)

are accente copilărești și ridică orice conversație la prietenie

ar spune povești cu drag ca o gazdă bună dar e târziu

50


G A R D E R O B Ă

Omorât cu binele

Poți mirosi fetișul? Cum mirosul dulcețurilor încețoșează

orice altceva în câmpul vizual? Poți auzi cum obiectivul își reglează

punctul focal?

Lași să-ți alunece printre degete orice tensiune

și începe ca viața să capete sens. Unul singur. Te simți măgulit de claritatea

pe care o oferă, mai ales pentru că știi de unde vine,

un loc exotic în subconștientul fiecăruia, care nu poate fi vizitat decât

în zile de sărbătoare.

Vom face o convenție și vom numi acel loc de acum încolo Ana.

Nervii sunt scoși, răsfirați pe masă, încrucișați precum șireturile și puși

la loc.

În locul durerii, plăcere și viceversa. O scrijelire ușoară cu unghia pe

piele

pare o scrijelire în învelișul moale al unui ou de ciocolată.

Ana te mângâie cu palma caldă pe frunte. Te rogi ca timpul să te lase

să cobori

51


T H E O G U Ș A T

din barcă, să nu te ducă până la sfârșitul experienței.

Faptul că nu știi cu adevărat cât poate dura dantelează trăirea.

Din gustul de vișine al zâmbetului

care, dacă ar continua să alunece cu o zgârcenie constant dozată

și mai mult spre colțurile gurii până la Sesam, deschide-te,

ar deveni compot de vișine, tort de fructe, magiun, marmeladă,

dulceață,

iar când seamănă cu al Anei, cu dinții ei sidefii la vedere,

iei din zâmbet ceva molatic de erotic precum olarul își înfige cu lăcomie

degetele-n lut

ca o felină ce-și ascute gheruțele nu într-un lemn masochist, ci în iubirea

de sine.

Manole i-a lăsat Anei o ferestruică secretă prin care să poată privi

lumea,

ziua topirea cerului până se arcuiește deasupra propriului trup pe care

începea să și-l cunoască,

noaptea Calea Lactee ce seamănă cu un nor de mătasea-broaștei,

fereastră de dimensiunea unui zâmbet, care se micșora și mărea delicat

până la evadare. Dar Ana a rămas acolo, omorâtă cu binele,

înecată în miere.

52


G A R D E R O B Ă

sânziana

își deschide sufletul

cu aceeași spontaneitate cu care peisajul

se deschide brusc la intrarea în piața cetății oradea

și doar trei mișcări de dans

și părul ei lung lăsat sălbatic peste față

te fac să te simți îndrăgostit

până la adânci bătrâneți

sau măcar nebun

când deja frumusețea multă îi arată ca un nu

chiar dacă ai numai douăzeci de ani

și albastrul nu s-a-nchis încă

o privești cu aceeași fascinație cu care

contemplezi oradea de pe dealul ciuperca

de parcă îți privești din exterior propria specie și te vezi și pe tine

undeva acolo jos încă admirând-o cum dansează cu căștile în urechi

53


T H E O G U Ș A T

când mintea nu mi-e înmuiată

nu înțeleg omule nu-nțeleg

de ce emoțiile nu își pierd subtilitatea și vechimea

de la ele însele și să devină atât de vii

încât fiecare să promită o zestre destul de mare

fiecare destulă substanță pentru a crea noi curente în artă

stolurile pe care le văd plecând

spre curentul atlanticului de nord

în V-uri stropesc cerul cu zborul lor

lăsând urme de pensulă

așa le văd când le privesc

deși păsările călătoare nu se duc în același loc

unde ajung gândurile bune

nu înțeleg omule

nu-nțeleg de ce

54


frigul îmi poate aburi căldura inimii iar cerul nu știe

picta în același fel zborul cu ploaie

poate mi s-au tocit ochii

de atâta cântărit din priviri

timpanele mi s-au coșcovit

și învechesc

înainte de bătrânețe

G A R D E R O B Ă

nu înțeleg de ce teama-mi crește

și nu îngerul cu care mă lupt

nu înțeleg

de ce un întins alb

nu e o tăcere dumnezeiască

până gândul în care îl strâng nu e un vânător

și de ce un regret

nu seamănă cu-n deșert arctic

până nu-i dau drumul glonțului din pumn

când mintea nu mi-e înmuiată în rachiuri tari

n-are un gust puternic de refuz: NU!

ci-i sucit ca îndoiala unui semn de întrebare

diluat ca un adevăr spus pe jumătate

55


nu înțeleg omule nu-nțeleg

de ce percep lucrurile așa

voci stoluri sau temeri

T H E O G U Ș A T

56


G A R D E R O B Ă

patru pătrimi

când îți asculți muzica favorită

ce te îmbracă rebel împotriva modei

îți clatini ritmic capul și aștepți să înceapă odată viața de apoi

cerul îți îmbrățișează cu albastrul lui singurătatea

și când ți-o face infinită înveți să o savurezi

iar sunetele îți umplu mintea cu sfială

precum inima ți-ar locui (în) cutia de rezonanță a chitarei

în același fel cum dragostea poate locui în cuvintele de dragoste

iar ultimul acord e lăsat să curgă până se golesc toate venele de balast

ca o îmbrățișare lungă de adio

57


T H E O G U Ș A T

visul este o formă de viață pe jumătate formată

nu sunt sigur sau nu-mi amintesc

dacă a fost sau nu un vis.

nu-mi amintesc de ce am plâns,

poate doar pentru păcatele mele.

ce fel de vis ești tu dacă nu te pot visa ca pe lucrurile din lumea mea?

ce fel de ochi sunt eu

dacă nu îi poți porunci să se închidă sau să se deschidă în numele tău?

știi de ce un vis seamănă cu o apariție a ta?

sau o piesă de Debussy pare

atât de naturală încât ai putea spune că e predestinat să o auzi?

„ți-a fost dat să visezi.”

ar trebui să știi că sângele ne ține de cald,

oasele laolaltă, iar visele singuri.

ar trebui să fii mai înțelept, ar trebui să știi.

de la atâta visat

58


G A R D E R O B Ă

am devenit cețos,

ți-am auzit chemarea, iar sunetul a venit încet, ca prin lichid amniotic

sau s-a format într-una din acele peșteri ale sufletului

pe care nu le-am explorat încă,

ca o răposată mamă strigându-și copilașul și din lumea cealaltă,

ca un degradeu de auz la trezirea

dintr-o viziune dumnezeiască (vuuup!).

în visul meu, cazi. mori. nu te mai întorci.

nu mai știu dacă te-am îngropat sau nu.

nu mai sunt sigur sau nu-mi amintesc

dacă a fost sau nu un vis,

nouă luni am dormit înainte de a mă naște,

și nu știu dacă eu m-am născut sau visul meu.

59


T H E O G U Ș A T

Moștenire

Între timp, îți aduci cu tine destul din vechea lume,

caier, furcă, fus, sfânt pământ și íe

ca și cum vrei să conservi gustul dulce cu care ești obișnuit

și-ai vrea să fie fără efort

la fel cum marea nu trebuie să aducă nimic cu ea să își păstreze imensitatea

– sau să piardă totul ca s-o piardă –

oricât de schimbătoare e vremea.

Dulcele acela e o încetinire a timpului, o plimbare prin miere,

datorată lungirii zilelor la soare

până când însăși încetinirea devine untdelemn pentru răni,

iar plăcerea subtilului cioplește cu o daltă micuță un rid

după conturul zâmbetului de pe față.

Atât de subtilă e nemișcarea încât, odată gustată, nu poate fi uitată

senzația găsirii și de aceea omul o caută din nou

atunci când schimbările vor să aducă regrete,

60


G A R D E R O B Ă

or doare

ca dislocarea universului său să-l facă să pară tot mai mic.

Paralel, timpul nedilatat, care curge într-o formă opalescentă

în imediata vecinătate,

pare o lupă prin care istoria personală nu poate fi revizitată

decât cu sufletul împăcat și inima maturată,

păstrând în el toate lucrurile neschimbate,

adică toate lucrurile pierdute

și împreună, spun oamenii detașați de toate

precum olimpienii care văd lucrurile de sus,

fac o țesătură multicoloră a destinului

care poate fi importată dintr-o cultură în alta.

61


T H E O G U Ș A T

pastel

iarna nu avea nimic de-a face

cu cerbii

dar ei o înfruntau

scoțând aburi pe nări

băteau mai multe drumuri împădurite

decât toate distanțele dintre

polii unui gând la loc

distanțe dintre o pictură de iarnă

făcută din pete de acuarelă

și pata albă de acuarelă

care e soarele simulat al acelei lumi

ca o meditație care imită liniștea

pașii lor maro păreau pete neîndemânatice

pe fundalul alb

62


G A R D E R O B Ă

obișnuință

acasă e locul în care

răul e rău și binele e bine

e precum albia unui râu:

cu timpul se adâncește

când îi schimbi cursul să faci un pod

sau muți albia pur și simplu pentru că poți

râul resimte noul curs ca un implant

pe care trebuie să-l adopte ca pe un piercing

dacă ține la curgerea lui

63


T H E O G U Ș A T

permite-ți să mori

(pe un backing vocal de transă de la Schiller cu Eva Mali)

aceasta este ziua în care cineva moare

lumina se face dulce

închide ochii

sau rămâne cu ochii deschiși spre cer

unde avioane șerpuiesc pe retina tot mai opacă

până luna apare în loc de ochi

unii vorbesc pe limba lor

bolborosesc în febră

precum sar de la o halucinație la alta

alții tocmai își dau seama c-au fost iubiți toată viața

și niciun ochi nu i-a privit acuzator din neant

cât de nefericiți i-a ținut această iluzie

își oftează ultima suflare

64


G A R D E R O B Ă

memento mori și pisica toarce lângă tine

neștiind ce e moartea

sau știind și bucurându-se pentru tine cu înțelepciune

trăgând încet cu ochiul

hipnoza ei ușoară te ajută să aluneci printre degete

te pierzi în pupilele verticale

șade precum sfincșii își țin capul sus onorabil

dar atât de beți încât creează mirajul veșniciei

ca și când ai fost și tu atât de beat

și fericit

încât ai crezut că nimeni nu mai moare deseară

viața e un vis bine ascuns în alt vis

dar și patul e un vis și în același timp patru picioare un cadru și o saltea

și e bine

că nimeni nu așteaptă un cuvânt magic din gura ta muribundă

despre care este sensul vieții

sau cum e să mori

cuminte în colțișorul tău

65


T H E O G U Ș A T

atât de frumos își deschide grecoaica blondă brațele

cântând sublim precum Eva Mali

Un bel dì, vedremo

levarsi un fil di fumo

sull'estremo confin del mare.

E poi la nave appare...

încât îți dai drumul cu inima

care nu te lăsa să pleci

66


G A R D E R O B Ă

mâinile ca două verbe

gând de gând și oră de oră

ne privim propriile mâini

și uităm

că ele ne-au făcut totul(!)

ca și cum prin simplul fapt

de a le avea este o realizare

palmele sunt reminiscențele a două aripi

care-ți acopereau fața când te simțeai gol

acum rușinea ta își amintește că la începuturile ei fusese o simplă sfială

mâinile sunt două arme

când pumnii sunt strânși

sau o vizuină când sunt împrejurul iubitei

dar mâinile nu te-au rugat niciodată:

poate rămâne peste noapte

67


T H E O G U Ș A T

la tine muntele pe care l-am cucerit?

va dormi pe canapea

nu

mâinile au grijă să împuște în inimă

orice rugăminte

își iau unități de măsură

palma pentru lățimi

cotul pentru lungimi

și degetul mare ridicat pentru viață sau moarte

68


G A R D E R O B Ă

povară

noaptea este atât de întunecată

încât trenul nu o poate străbate

sunt mai tare ca fierul

poate este mesajul pe care îl transmite

și poate că sună mai bine în engleză

trenul rămâne în câmp peste noapte

oare dacă ar rămâne în același loc

mai mult timp

ar prinde magnetismul întunericului

și l-ar putea străbate

sau noaptea ar începe să vorbească cu trenul

ca de la un drumeț la altul?

i-ar spune oare:

ziua a luat toată gloria

pe când eu am învățat toate lecțiile greșite

și am rămas cu întunericul?

69


T H E O G U Ș A T

Photoshop

Dacă nu te doare povestea-n ramă

și sorocul ți se șifonează între mătăsurile

portjartierelor,

și dacă și tu te-ai întrebat

de ce chiar și femeilor le sunt dulci

imaginile cu picioare frumoase-n aer

numai gândindu-se la ele

cum se leagănă liber suspendate

la marginea lumii lor,

oare nu locuiești și tu

în culisele unei picturi?

Privind de acolo,

se văd urme de pensulă

peste lume.

70


G A R D E R O B Ă

Copil

Șugubățul de mine le aruncă alor săi un tort în față și se lasă alergat toată

curtea. S-ar putea să-i fur un sărut mamei și să mă ascund sub pături.

Câteva amice trag de mine acolo și râd. Poc! Uite că și eu sunt uns cu

budincă pe față și compot în păr! Îmi zbârlesc nostim părul și îi

ameninț pe toți că-i voi îmbrățișa. Chicotesc.

Stau în curtea bunicului, iar la umbra nucilor răcoarea este parfumată.

Fug după o pisică. O prind și-i dau drumul de parcă aș vărsa-o din

brațe. Mă joc fotbal cu o grămadă de cârpe legate ca o minge, ceilalți

copii strigă să dau gol. Începe școala. În clasă, câțiva colegi visează după

ce li se citește un basm. Fata care visa la bunica ei răposată și spunea că

fusese mai înțelegătoare chiar decât mama ei, că o iubea mai mult fiindcă

are o răbdare în preajma căreia nu poți să fii rău, acea fată a murit tânără.

Nu știam cât de simplu este. Tata repară ceva în spatele casei. Iau mingea

de cârpe și o văd nefolositoare în mâinile mele, nimeni nu se mai joacă.

71


T H E O G U Ș A T

nimic din ce-am iubit n-a durat

cu tristețe săruți cerul și-ncepe să plouă

le fac cunoștință cuvintelor mele cu ale tale

cu vraja potrivită se magnetizează (atât de dulce) în epitete

oh cuvintele noastre au o țară a lor

ca și cum am fi cartografiat noaptea cu ajutorul întunericului din ele

dar putem să și ispitim soarele să răsară dimineața

cu ovalul chipului tău domesticești luna

cum să fie rotundă și iar rotundă

ca și cum astrul ar fi o filială a feței tale

sau poate și ea te vede ca pe a doua sa mamă

trezesc pietrele pentru tine și cască obosite

își leapădă vigoarea și devin comestibile

își leapădă tristețea și se preschimbă înapoi în inimi

se întorc și eliberează ce-am pierdut

72


G A R D E R O B Ă

ce-a fost tristețea pentru cer

fața ta pentru lună

pierderea noastră pentru pietre

gândul la mine în derivă care nu înflorește niciodată în mintea ta?

și mă uiți mă uiți cum un picior rupt de cal îl împușcă fără milă

cuvintele tale le înțarcă pe ale mele

ce singur am ajuns

să nu pot să mă refugiez nici în dragoste!

73


T H E O G U Ș A T

Poezia îmi face viața mai bună

Ca și atunci când pianistul începe să cânte

după o absență îndelungată a coloanei sonore,

încât respirația și cuvintele personajelor

deveniseră apăsătoare în felul lor realist,

fără nicio evadare în armonie,

tu începi să îmi citești poezie,

cuvintele poetului devin muzica aceea

care absentase din filmul vieții mele

și care mă face să îmi iubesc suferințele,

devine luciditate, de parcă nu-s în mijlocul

durerilor, ci le-am depășit deja

și mă văd privindu-le în urmă

la cât de mult m-au făcut mai sensibil

și mai bun.

Încercând să legi versurile de mai sus între ele,

metaforă cu metaforă în mesaj,

propoziție cu propoziție în frază,

ai uitat și tu, o clipă, de suferințele tale?

74


G A R D E R O B Ă

Proustian

De aceea vin aici.

Să îmi amintesc ce înseamnă să fii

nostalgic pentru ceva ce încă nu e la timpul trecut

și îmi voi aduce aminte de cum îmi imaginam

că mă voi simți

ca și cum amintirile mele pot fi atât de mici

încât să nu fie observabile

și, grație acestui lucru, să încetinească timpul.

Miroase a toamnă. A umed și ruginiu.

A plimbare prin parc. A solitudine bună pentru adunat gânduri.

Urc pe meterezele ființei mele și las răcoarea să mă cuprindă.

Îmi bag inima în teacă. Îi scade pulsul.

Aici e un fel de cerc al Infernului

la marginea căruia taximetriștii trag pe dreapta

și pun tariful doi înainte de a pleca mai departe.

75


T H E O G U Ș A T

Dintre toate simțurile,

mirosul pare cel mai apropiat de natura sentimentelor.

Sentimentele sunt interesante. De aceea subconștientul amușină

fiecare amintire ținută într-o sticluță de parfum.

Niciodată nu m-am simțit cum credeam că o voi face,

e un gol unde mă aștept la simțire.

Îl umplu cu sentimente pe care îmi imaginam că le voi avea.

În final, întotdeauna m-am simțit tot cum mă presimțisem

la penultima mea versiune stând în acest loc.

Așa-mi confirm că trăiesc.

76


G A R D E R O B Ă

Ziua facerii a picat într-o dimineață răcoroasă de luni

Întâi stau despicat. Apoi...

Plouă mărunt. Scăpat din orizont, desculț, fug pe plajă, nisipul ud îmi

pălmuiește tălpile.

Mă uit la mare și contemplez cum mirarea gurii mele a fost scuipată pe

mal de pești.

Imediat marea o ia înapoi în valuri ca și cum și-ar fi acoperi iute șoldul,

mea culpa.

Fug și ajung la docuri, te găsesc jucându-te pe metereze. Vei adormi

plângând, tatăl tău știe.

Mea maxima culpa. Zece ani

mai târziu am făcut dragoste în acel pat. Femeiescul poposea vulgar

între pături.

Eu – tu sau copacul până la cer, întrebi – tac. Cât de puține cuvinte s-au

implicat în această facere!

Cuvintele mi le-am sculptat în rinichi, se spune, de frumusețe s-a urcat

laptele lor la cap.

77


T H E O G U Ș A T

Ba mai mult, ca mamei cu sarcina pierdută. În intimitatea ei sunt sigur

că-și maseză

sânii grei cu palmele. Dor. Cum masa, așa s-ar unge o rană. Ea aproape

se închide în sine

pentru o vreme, aproape se ascunde rușinată. E o metaforă. Dar strig!

și ecoul o găsește.

Acum știu că nu sunt protagonistul vieții mele, că povestea e un câmp

de bătălie,

s-o scrii ca pe-un armistițiu. Ai încredere în lacrimile tale?

Ca un mal mă culc pe mare: nu ți-am arătat întodeauna dragoste?

(aud trezindu-mă) ...acolo, acolo în lan. Se vede de la fereastră

dacă abandonezi copilul. Chiar după primul colț... liniștea înverzea

liniștea.

Și-ar fi aruncat acolo mingea de fotbal. Sau ar fi șutat

peste poartă. În spatele porții, un gard.

După gard, bucăți masive de arhitectură stau prăbușite din Olimp.

În jurul lor creștea lanul, iar soarele din lumea asta a lăsat loc de lumină

în fotografie. Cerul – gata luminat. Zece ani și marea mă spăla din nou

printre coaste.

Fac reflux și las să plouă.

78


G A R D E R O B Ă

revelație

cuvintele au personalitate.

personalitatea fiecărui cuvânt nu simulează cu greutatea sa lumea

ci lanțurile cu care le legăm în fraze sunt ruginite din cauza noastră

ele nu apăsă nimănui pe umeri ca unui atlet care se înclină

în față și nu refuză căderea de dinainte de pornire ca primă rostire

a unei fugi în mulți mulți pași

cum nici eu nu mai pot nega proximitatea realității când îmi spală

simțurile

și emoțiile de percepții

(realitatea) conectându-se la intimintatea mea ca un hacker

mă scutură din somn ca un cuvânt extraestetic într-un vers (hacker)

apelând la partea impredictibilă din noi care ne ia prin surprindere câteodată

și ne face să tresărim

în sfârșit îmi pun jos povara și încrâncenarea

aleluia începe veșnicia fără de mine și fără de nicio judecată sau părere

și mai începe parcă și dragostea dar forțarea gândului meu

79


– sau mirarea –

alungă trezia de pe gene

așa că nu mă voi mira

nu voi face din nou aceeași greșeală

și voi iubi totul. totul.

totul întreg

și răul tău și răul meu care ne animă în poveștile vieților noastre

acum o secundă e o secundă

un gând durează fix un moment

o reușită e o reușită sau nu

viața pare din nou lungă

și toate lucrurile pe care le uram împreună atât de bine

devin bilete de călătorie către noi înșine

și pe locurile copilăriei noastre înfrunzește inocența crud și răcoros

în miros de iarbă cosită

nu numai atleții se închină liniei de start înainte de cursă

în fața mea obișnuia să se încline viața

ca un boxer nu mă mai îndoi nu-mi mai aplec capul

ci-l privesc lung până a primi lovituri începe să însemne a mă zidi în

forță

până înțepenesc templu locului

80

T H E O G U Ș A T


G A R D E R O B Ă

și nu mai trebuie să las în casă câinii

îi pot hrăni de la ușă

silueta lor cere carne

forma unei foarfeci cere să taie foi

și forma calului merită iarbă și alergare și libertate și pe toți ne cheamă

să fim grațioși ca el

un cal pare aplecarea unei mame la greutățile cotidiene

vrem să-i semănăm dar nu putem iar asta îl face și mai frumos că n-are

nevoie de noi să fie așa

privește-l și prinde-i sfințenia de după venele umflate bărbătește la picioare

e prima dată când privirea ți se deschide și pare

o cheie care inevitabil potrivește la descuierea

necazurilor

și prezice victorie

iar eu mă apuc să eliberez cuvinte cu plăcerea cu care drumețul

călătorește

– de fapt rătăcește mimând seducția căci simularea rătăcirii e miezul

seducției la fel ca această pauză –

îmi spulber mâniile înotând în larg

îmi spun rugăciunile

iertările

în așa fel încât nici malul nu se mai vede

81


T H E O G U Ș A T

toate rămân în urmă în apa botezului și rămâne cu mine numai ce imediat

e sacru

îmi las materia trupului s-adoarmă

asta mă face somniator

82


G A R D E R O B Ă

jackpot

aceste buze se lungesc precum pârgul din fructe

corpul tău, femeie, îți susține zâmbetul cu tot sistemul osos

și nici chipul tău nu l-ar putea ține pentru totdeauna

dar numai cu el se asortează și fiecare surâs e original

dar nu pentru că are greutate ci pentru că îi este fundație

și nu pentru că se zbate în gură ca ochiul în somn

ci pentru că sentimentele din care e compus se adună laolaltă

o singură dată într-un singur fel precum numerele norocoase

83


T H E O G U Ș A T

rock 'n' roll

până și tu ești surprinsă cât din frumusețe

ți se află-n piesă

ca și cum abia acum ai văzut

că rockul din rock 'n' roll are degete și corzi ca mine

iar mirarea ta îmi dă cu toate chitarele de pământ

frumusețea ta e hipnotică

încet-încet dispare decorul

încât se-ntreabă toți

bărbați și femei

dacă nu cumva ești un motiv literar sau muzical

reapari din senin în mințile tuturor măcar un minut pe zi

frumusețea ta urbană

e bilet numai dus

către periferia orașului

84


G A R D E R O B Ă

și acolo e următoarea stație

cine n-ar coborî la prima?

toți ascultă de frumusețea ta

ți-e o slujbă

ești în slujba frumuseții

serve and protect

yes sir

suspans:

cu kallosul tău nimeni nu știe ce să facă

să-l îngrijească

sau din contră

sau dacă tu cauți ajutor

ori vrei răzbunare

dacă o sprânceană ridicată cu o ușoară indignare

îți arată slăbiciunea sau te pune la putere

dacă ieși la o întâlnire cu mine sau cu whiskey-ul

îmi imaginez că și leii beau whiskey

tu!

un rând pentru zodia ei

două cuburi de gheață

85


e ca și cum tinerețea îți strigă pe toate străzile

la megafon:

aș iubi până la înfrățire

vocea ta de joan jett

se știe gudura

în jurul nesăbuinței mele ca fumul de țigară pe lângă pahar

mai ales acum când toate privirile

te urmăresc dansând lângă solistul cățărat pe bar

șoldurilor tale nu le pasă

pe cine țin în robie:

așa cum băieții de altar strigă aleluia

când se pogoară-n fiecare duminică fecioara maria

din icoană în fața ochilor lor

tot așa și adolescenții ar înghiți în sec

să te vadă coborând de pe scenă

și ai fi o sfântă pentru ei

dacă te-ai apropia de cușcă

nu hrăniți animalele

le scrie pe tricouri

frumusețea ta arde libidouri

T H E O G U Ș A T

86


G A R D E R O B Ă

reverie la prima vedere

când visăm oceane de apă,

nu ne ia milioane de ani să le formăm

geologic picătură cu picătură

sau dealuri cu verde mai viu ca-n realitate

să plantăm fiecare fir de iarbă și copac

și în dragostea la prima vedere

cei doi nu stau să-și formeze sentimentele

ci găsesc iubirea maturată

în noua lume pe care o accesează

și cum au ajuns acolo nu mai are nicio însemnătate

87


T H E O G U Ș A T

fericirile

strigătul tău este un strigăt de bucurie

numai când îți verși toată lumina din sânge

în voce

degetele tale sunt un buchet de bucurii

numai când sunt ale mâinii cu care scrii

iar mâna ta scrie poezie

numele tău este un nume plin de fericiri

numai când îi dai același nume

jucăriei copilăriei tale

bucuria ta are un nume

e numele iubitei

bucuria ta este o mână

când o mână o spală pe cealaltă

bucuria ta este un strigăt

când îți place să spui adevărul

oh, strigătul tău e Odă bucuriei

88


G A R D E R O B Ă

bine

ei, cum e să te trezești cu câțiva ani în urmă?

briza mării să te pipăie pe corp,

să lași aerul proaspăt să te pătrundă

ca să poți respira adânc cu tot ce ești?

sau cum te simți

să faci tu lucrurile să se întâmple?

le-ai făcut cunoștință?

dar să afli că ai câștigat?

ei, cum e să vină primăvara?

sfârșitul de săptămână?

și radiind atât de tare, te întreb acum:

ce crezi despre lume.

privește-i pe toți cum se ridică din paturile lor dimineața,

privește-i cum iau tramvaiul.

nu-i așa că duc încă o zi mai departe?

nu-i așa că sunt frumoși?

89


T H E O G U Ș A T

trend

păsările de deasupra capetelor noastre

nu își modernizează zborul

doar ochii noștri își actualizează văzul cu noile migrații

și confundă bătăile de aripi cu faptul de a clipi

așa cum ne-a propus moda

epoca ne abate codițe de rândunică din colțurile pleoapelor

încât părem iarăși egipteni cu Ra în orbite

(când mă uit în ochii tăi iubito văd hieroglife)

deși privirile noastre nu-s ca ale astrelor

își falsifică singure lumina

chiar și inimile noastre își schimbă încuietorile în fiecare an

și se deschid cu chei tot mai sofisticate

ca și cum pe zi ce trece seducătorii ar trebui să fie păsări tot mai rare

drumul marilor migrații – asfaltat

90


G A R D E R O B Ă

testul timpului

la bătrânețe

tot ce rămâne din ce-am fost noi

iubindu-ne

e doar strângerea de mână din tinerețe

strângerea iubindu-ne

91


T H E O G U Ș A T

doar o filozofie despre simțul stilului

mă văd cine sunt numai când știu cât de diferit puteam fi,

cum întreaga lume-i un străin și numai atunci (!) mă pot bucura

de minunea ei, circul ei, strălucirea ei, epoca ei, de ce e ziua atât de

luminoasă și de ce

asta mă umple de speranță;

de ce (cu degetul arătător spre frunte) există acea speranță dacă nu mă-nchin

Soarelui –

poate un reflex al înaintașilor mei sau doar o altă iluzie care să mă țină

preocupat

cu propria supraviețuire și nu sunt încă atât de bătrân ca lumea. încă nu.

ești gata să îmi împodobești realitatea cu propriile tale umbre? eu sunt

gata să îți gust speranța. portocală.

speranța ta are gust de portocale. fructele rotunjoare au fost luate de pe

o plajă însorită unde oamenii

se duc în vacanțe. da, ar trebui să îmi duc mireasa acolo în luna de

92


G A R D E R O B Ă

miere, s-o fac să zâmbească.

au gustul libertății. dar vara se duce cu fructele la sfârșitul artei tale.

vei coborî în abis să îl aduci pe Cerber? te vei uita la formele umbrelor

pe pereții peșterii, mișcându-se destul de rapid încât să te facă să tremuri?

e și-n tine ceva-ntipărit despre frica de după freamătul umbrelor?

vei picta acele forme într-un tablou, să mă faci și pe mine să tremur?

după aceea vei ucide dragonul?

mă vei face să te iubesc cum îmi iubesc dulcea mamă în fiecare femeie?

ai putea cânta.

dar nu cum o faci tu, ci cum urlă mama mea. cântă cu gura larg deschisă

ca să-mi amintești de ea.

sau ai putea grohăi, încât aș putea crede că ești mai mult decât o

rockeriță, ești un demon. ești Diavolul.

stilul ar putea fi greșeala ta. împodobește calea de mijloc cu strâmbăturile

tale accidentale. fața mea mijlocie nu prezice nimic.

fața mea e nescrisă de greșeli, iar mama mea îmi spune că este de actor

fiindcă nu are nicio trăsătură personală.

prefă-mă într-un fluture pentru care fiecare bec este luna, fiecare șold

este al mamei mele.

ar trebui să mă simt rușinat pentru asta?

93


T H E O G U Ș A T

oare munții seamănă cu ceva anume? înseamnă că acela e stilul lui

Dumnezeu, se spune.

dar ai mai văzut ceva ca picturile lui Gauguin? înseamnă că și el este

un dumnezeu.

cu ce seamănă blândețea? mă pot îndrăgosti de ea. și nu are formă sau

mamă.

vei picta un călăreț în roșu?

poate voi fi recrutat soldat și mă voi vedea din nou: puteam fi poet.

nu am găsit umbra unui om în abis precum am găsit-o pe a cerberului,

ceva bun de ucis.

cine este dușmanul? strămoșii mei n-au lăsat moștenire nicio astfel de

umbră în străfundurile ființei mele.

îl iubesc până și pe străinul fără nume.

cine este dușmanul? nu mi-e teamă de ciuperci. ar trebui?

oare războiul de peste graniță îmi va împodobi realitatea mea nescrisă

cu sânge nevinovat? pot auzi de aici bombardamentele.

oare războiul din Ucraina se va extinde și aici? gândul te poate face să

tremuri...

dacă da, atunci nimic din ce tocmai am spus despre minunile minții

nu contează.

atunci creierul nu este o minune. e doar carne. pe pereți. fără iluzii.

94


G A R D E R O B Ă

fan

ar fi bine să îți cauți un prieten

nu în fiecare străin pe care depărtarea îl face frumos

ar fi bine să îți găsești un prieten într-un artist care a murit

nu e ușor să-ți alegi artistul

dacă și tu crezi că mortul nu se poate reproduce

fiindcă dacă mori pentru aceeași cauză ești încă o clonă a sa

atunci când te gândești la cineva plecat și îl cauți cu inima

având ca busolă un sentiment care însumează viziunea ta despre acela

când îl găsești ochii minții nu privesc lung în nimicnicie

ci privesc către ceva chiar dacă nu înțeleg către ce

ca și cum ar fi în ceață

scrutezi și scurtezi în ceață dar nu în vid. niciodată în vid.

95


T H E O G U Ș A T

artistul rămâne. doar a coborât în vale fără cordon.

și nou-născuților li se taie cordonul să nu se răzgândească înapoi spre moarte.

artistul rămâne. a ieșit din tablou

însă cu uneltele limbii mai poate fi găsit.

96


G A R D E R O B Ă

psyche

chiar dacă geografia armată cu compasul întoarce mareea

de pe o parte pe alta

din flux în reflux și invers ca limbul după soare

iar formele de relief par exprimarea emoțiilor unor fenomene naturale

oh da chiar dacă geografia se uită lung țintă la lună

pentru noi astrul va rămâne consoarta soarelui

care se uită fix la tot și se căsătorește la eclipsă

atunci gândurile ni se întorc pe mal și uită știința

atmosfera nu mai e rezultatul activităților vulcanice

ci devine un albastru masculin ca al lui uranus un tată la distanță

pământul se preface în principiul gaia

și toate instinctele egoiste în zei (tu nu ești divin)

care se împreunează între ei și dau naștere altor egoisme

cu puțin mai rafinate la fiecare generație

până când chipeșul eros se îndrăgostește de frumușica minte

ca noi de istoria lucidității sau geograful de geografie

97


T H E O G U Ș A T

Epicentru

Când două tăceri se întâlnesc,

formează o cicatrice,

o ridicătură precum cea a plăcilor tectonice

care se încalecă pe fundul oceanului.

Imense forțe de tensiune.

Pipăi cu degetul creasta și te taie.

Urli atât de tare încât zgudui munții și provoci seisme

care se întâmplă aici,

dar se resimt în cealaltă parte a lumii mele.

98


G A R D E R O B Ă

Și eu sunt un altul

De nu-s eu Altul, urlu împotriva mea

și trec de mine ca de-o casierie închisă

și rătăcesc

precum rătăcește în lume un blestem fără temei.

De acolo vă aduc eu ape cu care să vă spălați

chiar și de gândul că puteți fi mai buni,

până când chipurile noastre par cel mai vulgar

lucru pe care îl avem.

Și ne închidem ochii și ne dăm mâna...

N-are importanță de câte ori

ne-am luat la pumni.

N-are importanță de câte ori

gândurile noastre nu s-au mai născut cuvinte

și au rămas multe lucruri nespuse între noi,

99


T H E O G U Ș A T

că lucrul acesta – trăirea – cu care ne ocupăm

îl putem blestema sau da la cină-n dar copiilor.

Eu, cel care scrie, sunt un joc de copii

cu reguli simple,

un joc care într-o dimineață a luat trup ca un costum

și a început să umble deodată cu Celălalt.

Celălalt

nu poate fi niciodată o lume.

Ceva fără nicio regulă de joc,

nelegiuit,

n-are nicio șansă la cosmogonie.

Și Celălalt vrea să fie ca mine.

Urlă că trebuie să ne iubim unii pe alții.

100


G A R D E R O B Ă

viitorul din coaja de nucă

orice pauză este gestantă:

ea conține ce va urma

la redare

orice oprire a autobuzului

face stația o vizuină

autobuzul e gestant cu călători

101


T H E O G U Ș A T

ibric

valea se umplu de ceață ca un pahar cu ceai de aburi aromați

culorile se dizolvă în ele însele și totuși nu e niciun foc de tabără

care să facă asta sau miez de soare în acest miez de noapte

cumva știu

știu că asta este de fapt o formă de moarte sau chiar moartea însăși

transformată încetul cu încetul în senzații olfactive

iar ca să fie percepută aici a ales să se prefacă într-o infuzie

renunț călduț la viața mea și dispar așa cum o fantomă îndulcește ceața

din jurul ei

dar cât de ciudat! nicio părere de rău ori urechile nimănuia nu pot auzi

cum are loc dizolvarea așa cum numai cu urechile inimii se poate auzi

când un nou loc devine acasă

valea devine acasă

102


G A R D E R O B Ă

antalya

ziua aceasta și-a pus în față

liniștea ca și cum

părinții își pun copiii mai presus

de ei înșiși

și îi apără.

nemișcare pe plajă.

marea se înfrânează de la o furtună.

seninul încremenește.

așteptarea mișcă omul

mai mult decât călătoria.

103


T H E O G U Ș A T

knockin' on heaven's door

l-am găsit pe dumnezeul lui iov

într-o vreme zdrobitor de fără istorie

în vreme de secetă în care nu numai

copacii se abțin de la a mai face boboci

sau cactușii se leapădă de țepii pe care îi mai au

ci și turmele-și lasă puii cei mai slabi pradă leilor

la ananghie familiile se descotorosesc

de copiii cei mai îndărătnici

moartea de primii născuți

promiși și puși deoparte pentru zile de necaz

să-i trimită pe linia întâi

ca și cum moartea s-ar hrăni cu feciorie

l-am găsit pe dumnezeul lui daniel

când am fost închis în cușcă cu leul

încleștați care pe care domesticește

puteam prevesti din târcoalele sale

104


G A R D E R O B Ă

ce animal voi alege să fiu în poveste

ca să-l înving

ne-am luat cărările la bătaie

și insecuritățile la trântă

eu cinic el atât de rece încât tremura

și-am început să-mi iubesc dușmanul

ca pe mine însumi

ca pe o căutare a sinelui

când am rupt gratiile și de jur împrejurul nostru

nimic în afară de apă

la râul Babilonului am șezut amândoi și-am plâns

că acestui dumnezeu îi place în noi instinctul de conservare

dorința oarbă de-a trăi

dar și când închizi ochii la sărut

falsifici întunericul și vezi mai bine ce ți se-ntâmplă

și mama mea e un dumnezeu

am rădăcini în ea și ea în mine

precum au numerele în matematică

încrengăturile ni se cațără

pe fiorduri

marea sărută spumos cerul tot mai sus

105


T H E O G U Ș A T

ca și cum fiecare ideal atins devine un standard

și tot mai multă liniște tot mai multă maturitate

l-am mai găsit

și-n felul în care simțul frumosului

își pogora reveria în copilăria mea

ca un cântec auzit cu imaginația

fiecare acord pe gustul lui

fiecare concept estetic pe hormonul său

îmi furișam libertatea în luminișurile dintre nori

care păreau o spărtură în paradis

ziceam: norii au învățat să fie nori

de la grația pe care au văzut-o în cer

și noi ca ei dansăm duși de vânt

eu de o parte tu de cealaltă a tangoului

și cu numai o improvizație freestyle în mișcări

– ori un machiaj la modă –

mă poți face

dacă nu să îmbătrânesc locului

atunci măcar să mă simt bătrân

la doar douăzeci și șapte de ani

106


G A R D E R O B Ă

iar ritmul pașilor de dans ni-l dă epoca

în care crede generația ta

l-am găsit în tristețea cu care îți iei rămas bun

toamna sau moartea emoțională

de care ai nevoie în fiecare an să fii al tău încă un an

dar să te uiți deja dincolo de tine și de acest anotimp

în durerile musculare ale decepțiilor pe care-ncepi să le prețuiești

ca pe un prieten de nădejde

așa cum propria murire ți-e singura certitudine

că și viața ta se estompează în timp ca o intenție bună

contemplezi și tu pe malul râului

cu gândul că la dimineață vei privi răsăritul

și în schimbul unei raze de speranță

îi vei dezvălui soarelui numele tău

cu același calm cu care cuvântul rămâne cuminte pe foaie

deși e o interjecție sau un strigăt de ajutor

și e ca o minune cum ele

strigătele de ajutor

nu-ți stau în puterile tale

dar tot ele sunt cu adevărat totul tău

pe care-l sacrifici ca să faci schimb de locuri

107


T H E O G U Ș A T

cu însuși dumnezeu

așa cum un țipăt pictat cu sinceritate

îi poate aduce înapoi mințile lui Edvard Munch

l-am găsit și pe dumnezeul tatălui meu

cel din vechiul testament

și am vrut să-l ucid

îmi tremurau degetele pe trăgace

dar tata râdea în visul meu:

dumnezeul lui ilie m-a făcut pe mine

eu la rândul meu

te-am făcut ceea ce ești azi...

și am scăpat revolverele din mâini

apoi

când am ascultat pentru prima dată

Johann Sebastian Bach

mi-am depus armele alături de Bob Dylan

nu mai pot trage cu ele

oriunde ochesc mă nimeresc tot pe mine

108


G A R D E R O B Ă

visul unei nopți de vară

noaptea

povestea a mai crescut

cu un centimetru

în ramă.

razele se gudurau

la fereastra care părea făcută

la comandă ca un obiectiv

numai bun pentru încadrarea lunii.

mintea visătorului

a creat un cadru feeric

care să se asorteze cu lumina ei.

carusel de imagini cu dorințe aproape uitate,

visul în sine a fost întotdeauna

o capodoperă.

doar a avut nevoie de un Shakespeare

să-l facă faimos.

109


T H E O G U Ș A T

auctorial

soarele mi-a picurat în ochi ziua în care crede și pe care o luminează

ca un suc slab concentrat m-a găsit și nu poate striga la mine de sus

așa cum nici cititorul nu poate să-i spună nimic protagonistului

deși destinul îi este previzibil tragic continuă să citească

de aceea iarna seamănă cu o fantomă pe cer ce caută o spărtură

în plasa de nori să se arunce din înalturi

și eu pic în fatum ca în niște circumstanțe atenuante

dar un accident e numai începutul posibilităților nu numai pentru mine

iar cititorul îl întreabă pe povestitorul din noi

dacă a mai crescut cu încă o nevoie de a comunica

după toate întâmplările să povestești mai mult decât să fii tu cel povestit:

chiar dacă pot muri uscate la soare în fiecare minut nu mor moluștele

lasă o dâră ca o poveste și toate cotiturile

le-au făcut mai bune la explicat prin mișcare

ca o stafie autorul prin cuvinte se ivește și evoluează din aceeași cauză

întâi cu niște desene pe marginea foii apoi cu paragrafe de neoprit

110


G A R D E R O B Ă

aproape

m-ai prins de mână și am rămas lipiți precum o bucată de puzzle

care din cauză că s-a potrivit apoi iar nu s-a potrivit

a fost lipită și s-a rupt în alt loc și iar lipită încât nu a mai rămas

nicio strângere de mână autentică între noi ci numai aracetul

și m-ai dus până în punctul în care îți pierzi mințile

încât până și samuel beckett își face apariția să arunce cortina

strada pe care m-ai dus curgea între doi zgârie-nori

ca o scurtătură către succes

ca un gen de muzică nou pe care nu poți să-l placi

și îți iubești inima că nu te lasă la trișat

încercăm să găsim punctul nostru comun

precum un șarpe și-ar face mâini dacă și-ar putea găsi

locul din care să se apuce ca să se facă piele întoarsă

dar obosim căutând și vine noaptea care se strecoară în rupturi

și numai la vară și soare ne vom deschide unul spre altul ca umbrelele

111


T H E O G U Ș A T

fostă

se uită prin tine cu o strălucitoare pace

stă pe bancă precum o statuetă de jad a lui Buddha exaltat

dar tu o poți recunoaște și într-o piatră de ametist

lumina care trece prin ea îi dezvăluie slăbiciunile zodiei

care au ceva în comun cu felul în care radiază de bucurie

tu ești nimic

sau mai degrabă o piatră de poticnire

îți developezi mintea

iar filmul alunecă prin fața ochilor tăi așa cum singurătatea

se derulează în continuare exact de unde a rămas pe pauză

și găsești de ce-urile

cu aceeași sârguință cu care o faci când vizionezi filme celebre

culisezi și vezi limpede că ai fost un ciot în calea dezvoltării ei

de atunci îți era superioară cu șapte reîncarnări

112


G A R D E R O B Ă

G de la gravitație

prefăcute în deșertăciuni plăcerile modernității se fac apă clocită din

vin

numai ochiul rămâne colorat

ce altceva ar putea vedea viața în culori și să creadă ce vede?

fiecare dintre noi ajungem o deșertăciune

un vector care nu mai indică o direcție, ci ora exactă,

căci e confiscat și pus limbă la ceas

așteptând să își consume forța de la sine

dar mărimea lui se întoarce împotriva noastră

simplul gând al rotirii acelor de ceasornic ne hipnotizează să uităm de

timp

cum îmi risipesc suflarea pentru nimic!

mă rușinez de vinul de care mă îmbăt și violența pe care mi-o dă

să o dau mai departe

113


T H E O G U Ș A T

mă rușinez că am sperat să fiu eu însumi un pahar de ceva pentru

suferințe

să ofer nu violența, ci forța de a învinge acest soi de gravitație

sexualitatea e ca gravitația noastră personală

voința-i tot o forță precum masa care curbează spațiul

șoldurile tale sunt curbate dar voința mea n-are prietenă

114


G A R D E R O B Ă

în puterea sirenelor

a rămas un elefant unde obișnuia să fie trompa mamei sale

am văzut la tv

că i-au înregistrat chemarea mamei la lapte

și au redat-o de la kilometri depărtare

iar elefantul a murit de sete

căutându-și mama moartă demult

ei filmau

iar eu priveam cu complicitate

deși elefantul era mort de mult

călătoria lui s-a făcut îngrășământ

grecii s-au înșelat despre ce este tragedia

căci nici mama mea n-a oprit televizorul

se uita și ea

iar acum lasă-mă și pe mine să cânt

să-mi chem sentimentele care credeam că sunt moarte

precum puii sunt chemați la lapte

lasă-mă să-mi amintesc măcar cum începe cântecul

115


T H E O G U Ș A T

Se va schimba percepția

Dacă vei ajunge la destinație și vei duce răul cu tine acolo,

toate se vor schimba în lume, deși, vizual, vor rămâne la fel:

farmecul negurilor va putea fi măsurat în cât de plină e luna și nu în

cât de deasă e pădurea,

timpul copilăriei va fi cel care va părea o clipă și cel al maturității cel

care va fi o eternitate,

ochilor le va lua mai mult de trei zile să creadă o minune,

pictura suprarealistă a unui pom va putea fi plantată la margine de

drum și va face copii din flori,

marea își va trage de departe cu arcul sunetul valurilor, pe care până

acum îl căra până la mal,

umbrele oamenilor se vor alungi la apus și vor ajunge departe, în locuri

în care scriitorii n-au netezit calea încă,

lumina soarelui nu va intra în casă până nu va termina de spălat fereastra

și pisica se va da la o parte din fața ușii,

ascultătorii nu vor înțelege vorbitorii decât dacă aproape vor spune ce

au de zis, însă nu îl vor spune,

116


G A R D E R O B Ă

niciun virtuoso nu va mai putea lua interjecțiile pe care le scot oamenii

să le prefacă în tehnici de cântat la vioară,

nimeni nu se va mai putea uita la lume decât cum a fost pictată.

Vizual, toate vor rămâne la fel. Numai percepția se va schimba.

117


T H E O G U Ș A T

o senzație ca o lagună

luate una câte una

orhideele

și-au crescut fiecare câte un picior

de flamingo

lung ca o curelușă

cu care oaza își strânge umbra

în jurul taliei.

păsările acestea grațioase

se adapă de acolo

ca o privire pasională

din conturul unei mușcături în măr.

118


G A R D E R O B Ă

În hamac

Lumea este atât de tăcută

în acest iulie în care și volumul ciripitului a fost redus

pe nesimțite precum grijile dispar după prima înghițitură de vin

încât orice foșnet emis de natură cu puțină îndrăzneală

pare o lingușire

precum o franțuzoaică îți rârâiește sudalme în ureche

o noapte întreagă despre cât de mult te urrrăște

că nu i-ai ieșit în cale mai rrrepede

și ți se clatină credința că nimeni nu te poate iubi cum dorești.

Te uiți la nori, la peisaj, la coline... și te topești la orice mieunat al locului

realizând că țara ta e acum acea femeie care îți șoptește în ureche.

Dealurile te acceptă, soarele te acceptă și te legeni în hamac

întrebându-te de ce te-ai simțit un paria la tine acasă atâta amar de

vreme.

119


T H E O G U Ș A T

între coperțile lui Ishiguro

zi însorită.

stai acolo

cu rămășițele zilei

în mâini. e bine.

și ai ajuns

la paragraful meu preferat.

s-ar putea face o carte poștală

cu tine. ai rămâne anonimă

cu cartea-n față

precum sunt modelele de mâini

în reclame cu inele de căsătorie

și bijuterii.

de asta aveam nevoie.

un loc comun.

ne-am întâlnit la acel pasaj.

120


frazele au încheieturi

și-mi permit îndoirea sensului

după acest aici și acum.

strania atracție a contrariilor!

în realitate două linii de tramvai

nu se atrag când sunt în sens opus.

poate fiindcă

majordomul Stevens conducea cu precauție.

steagul japonez e pe copertă.

mă uit la soare

și mă gândesc la nord și la sud.

timpul lovește până și stelele

la un unghi perfect

încât zilelor lor să nu li se facă foame

după propriile rămășițe

chiar dacă soarele nu știe

ce e un unghi ascuțit. precauție.

încerci să îți aduci aminte

numele meu,

dar nu ca și cum un act important

G A R D E R O B Ă

121


ar lipsi.

de pildă: un vis e mai la îndemână

decât realitatea

și nimeni nu are puterea de la sine

să inverseze polaritățile

deși

(parcă)

a fost odată ca niciodată

când reușeai să faci asta.

de aceea poți fi cucerită.

T H E O G U Ș A T

soarele își inversează polii

o dată la unsprezece ani,

iar eu sunt trecător ca unsprezece ani.

122


G A R D E R O B Ă

un filozofic sextet emoțional

voi număra de la unu până la șșșassse.

când voi ajunge la șase, ți se vor dessschide ochii.

unu.

ești relaxat. ești în natură. trilurile se aud la calitate-studio.

percepția, ca un mixer imens, se setează pe modul concert.

ești mai relaxat.

conștiința ta e un ecran alb de cinema.

iei probe biologice din fanteziile tale

să anchetezi o crimă perfectă:

cum emoțiile vin și pleacă pe nesimțite din tine,

ca asasinii profesioniști,

făcând urechea să se creadă auz,

auzul, la rândul său, simțul nopții.

presimți că noaptea asta îți dă un semn.

auzi un fâșâit. teama țâșnește în cadru foșnind din locuri întunecate

123


ca și cum ești din nou primitiv

și un prădător îți dă târcoale din vegetația luxuriantă.

frica îți face degetul arătător busolă indicând moartea sau surorile ei.

când se alege materialul din care e făcută teama,

seamănă cu fuga, nu cu ghepardul.

locuința ei este peste umăr. celălalt umăr.

să vezi cum are loc seducția asta

(ritualul prin care emoția se strecoară pe ecran)

nu este doar o satisfacție oarecare,

ci însăși plăcerea extazului de a face cunoștință cu tine străin de tine,

nirvana, mindfulness, nowness.

doi.

nu bucuria cunoaște iubirea. unde ar fi viața în asta? te întrebi.

ești în mijlocul naturii. dar dacă ai sta la bar

iar emoțiile ți-ar fi pețitori,

tristețea ar fi cea mai pricepută la seducția prin negare, neabordându-te,

comportamentul ei ar trăda androginitate,

gestică de femeie, deziluzie de bărbat.

îți calibrează lumea click cu click (de seif) la realitate

și uneori e mai reală decât lumea.

cât va ploua azi! apa diluează culorile.

124

T H E O G U Ș A T


G A R D E R O B Ă

tristețea are propriile organe de simț,

cu ea înveți ce înseamnă să porți haine de culoare închisă,

porniri dintr-un sentiment pe care ți l-ai făcut crez.

jurământul pețitorului e să trăiască numai din atenții

în același fel în care odinioară mâncarea spirituală a grecilor

era atenția pe care o primeau de la zei

sau a evreilor orice cuvânt care ieșea din gura lui dumnezeu.

oare eu nu aștept ca tristețea să-mi dea înțelepciune? te mai întrebi.

tristețea nu te va curta la bar. de aceea mulți se refugiază acolo.

te va urma în tăcere până acasă,

pe lângă plopii fără soț,

și îți va telefona de sub fereastra ta.

din bunătate nu o trimiți în drumul ei. o chemi la tine și încerci să îi

dai un sens.

i-l dai pe cel pe care-l ai la îndemână: al tău. pleacă.

trei.

ești la bar. ești mai relaxat:

natura nu e de acord cu religia ta

și crezurile tale artificiale

că numai ceva antropizat ar putea deveni

125


mai mult decât s-a născut.

te însingurează gândul că

acest fenomen numit evoluție,

înaintarea pe nesimțite,

există și în lumea emoțiilor,

fiecare emoție se luptă pentru supraviețuire

ca și cum hrana emoțiilor este atenția pe care o primesc

de la observatorul din tine, care e dumnezeul lumii tale.

în pumni ții strâns un cântec pe care numai mânia îl poate cânta.

lovituri aici, sunete de tobă acolo...

toate atacurile așezate fără pic de atenție pe trupul dușmanului tău

precum hainele în mașina de spălat.

și se spală mânia.

de când s-a apropiat de tine și-ți vorbește dl. Furia la bar, știi că e emasculat.

nu-i accepți niciun dar. îți ține morală.

spune c-a avut grijă de tine. ți-a ținut spatele.

Furiile n-au avut copii în mitologie, îi zici.

N-au avut nevoie de urmași fiindcă nu mor niciodată, îți răspunde.

patru.

sentimentele se înghesuie în cadru

pe ecranul alb al conștiinței

126

T H E O G U Ș A T


G A R D E R O B Ă

și privite cu detașare

par ochelari de soare în căutarea ochiului minții noastre,

lentilele colorate roșu la mânie și roz la bucurie.

când stai cu bucuria la bar, știi că ai câștigat.

îți oferă cartea de vizită ca răsplată.

îți cumpără metru după metru de tequila.

victorie prin simplul fapt că exiști. îți uiți fermoarul deschis.

realizezi că mâinele există deja

nu numai în timp-spațiu și-n teoria relativității. e în viața ta.

îți aprinde o țigară și dispare în fum.

te uiți pe cartea de vizită. se face artificiu,

bum, culori și dispare.

fiecare emoție are o durată de viață. timp sacru.

încetinește timpul sau îl accelerează.

fiecare emoție are firul ei epic:

ești la fel de bucuros ca-n copilărie.

e următorul episod al acelei bucurii

sau preludiul. aici e posibil.

cinci.

te afli din nou în mijlocul naturii.

ți-e foame. vezi un animal mort. putrezește. îl respingi cu sinceritate

127


dacă foamea nu pixelează cadavrul încât să semene cu dulcețuri.

dezgustul îți împrumută chipul și ia trup de grimasă

cu durată de viață de câteva secunde.

dezgustul? te întrebi.

sunt lucruri mai urâte pe care îți puteai construi supraviețuirea.

simți cum îți sparge ușa?

scoți limba și o bagi înapoi nesigur ce te ține încă agățat de rău.

dezgustul prezice viitorul mai precis decât bucuria. mănâncă

și vei muri negreșit.

comprimă răul de mare din toată călătoria într-o singură secundă.

el este mesagerul zeilor. e Hermes. îți ies aripi prin călcâie.

să zbori de acolo. dacă pui moralitate,

îți poți forma un stil de viață nihilist în jurul acestei senzații.

dar nu vrei. prezența cadavrului e atât de gălăgioasă încât nu poți

adopta asta.

te-ai arunca în mare, să nu mai auzi,

te-ai îneca numai ca să-ți speli mirosul din nări. n-o face.

șassseee.

nu mai ești în pădure. totul e nou. ești suprins.

observă cât de neobișnuite sunt lucrurile.

cum soarele și luna de pe cer seamănă cu doi delfini prinși în aceeași

128

T H E O G U Ș A T


G A R D E R O B Ă

plasă

în timp ce făceau dragoste.

a fi surprins e un lucru neutru, e doar anticamera unei emoții.

nu te cunoaște precum mânia

știe ce te arde într-o tăietură pe care vrei s-o copiezi din suflet

în lumea reală cu o altă tăietură

și nu-i intimă precum tristețea.

parcurgi dintr-o singură suflare

distanța dintre începutul și sfârșitul unei așteptări.

suflarea ta e mentolată. suprizele miros a mentol.

dac-ai sta la bar cu mirarea, nu ți-ar cumpăra un pahar de tărie.

ți-ar oferi tot barul. ți-ar băga mâna în pantaloni.

mai bei o sticlă.

uimirea e o cerere de suplimentare.

o dai peste cap în regim de urgență.

surprinderea e o cerere de suplimentare cu luciditate și ești ținut în suspans:

mai sunt resurse? când ești adaptat, gata cu mirarea. noradrenalină.

relaxează-te. vei vedea că bucuria o poți confunda cu mirarea,

uimirea cu frica, teama cu tristețea, mâhnirea cu mânia, furia cu dezgustul.

mixează-le pe toate. joacă-te cu polaritatea lor, cu miezul lor de pirită.

129


T H E O G U Ș A T

trezește-te imaginându-ți că ești surprins de mânia ta.

te lași dus de val, căutând similarități între cele două.

simți că îmbrățișezi o sculptură abstractă.

trezește-te imaginându-ți că ești bucuros de dezgustul tău

ca și cum e unicul organ al esteticii.

înainte să număr de la șase până la unu,

te vei simți obosit. te-ai jucat până ai obosit și năpârlești vechiul tău eu.

fixează imaginea: năpârlești.

excavezi în abstract și vezi limpede că emoțiile nu sunt ale tale. îți sunt

împrumutate

de natură pentru urmașii tăi.

ai copii. te întrebi de ce să mai simți ceva pentru tine.

e superficial.

șase. cinci. patru. trei. doi. unu. ești treaz.

acum ești și tu un șarpe. sânge rece ca adevărul.

130


G A R D E R O B Ă

treptele Frumosului

cea mai frumoasă nu este femeia.

cea mai frumoasă e vocea ei de mamă.

cel mai frumos nu este darul.

cea mai frumoasă e dăruirea.

cea mai frumoasă nu este viața.

cea mai frumoasă e revenirea la viață.

131


T H E O G U Ș A T

șeherezada

fusta îi aluneca în sus pe șold,

lăsând să se vadă

încă puțin

milimetru cu milimetru de piele catifelată

și atrăgea toate privirile

așa cum povestitorul fură atenția

încât toți ascultătorii așteaptă

cu sufletul la gură

finalul poveștii. așteptăm.

cu vârful degetelor

ciupește-n jos pliurile

laolaltă cu colțurile minților noastre

ale privitorilor

stârnind un alt șir de ofuri

ca o nouă poveste

și o nouă promisiune a unui deznodământ.

132


G A R D E R O B Ă

androgin

când suntem îndrăgostiți

stăm nu numai cu brațele deschise

unul spre altul

ci și cu toate similaritățile

încât chiar și un copac

s-ar putea îndrăgosti din greșeală

de unul din noi

dacă ne-ar tăia calea

ca și cum îmi deschid brațele

îți scot limba

în formă de nod

tu mă îmbrățișezi

cu vorbe pe limba mea din Babel

și ne împletești laolaltă

îmi pui în brațe copilăria ta

în schimb îți pun în brațe primele mele amintiri

ș-avem copii împreună

îți dau fricile mele

133


tu pe ale tale

se tem unele de altele și dispar

când suntem îndrăgostiți

iubim în celălalt

tot ce ne lipsește

T H E O G U Ș A T

tu îmi lipsești

mă auzi spunând-o

iar trupul tău vine spre mine din abundență

renunți la trecutul tău

eu îl sărut din tine în izbucniri de plâns

întinzi spre mine toate lucrurile neterminate din viața ta

eu îți întind imaginația mea

și te invit să fuzionăm într-o ființă mítică

obișnuiam să-mi prefac din pumnul drept o inimă ce bate-n piept

tu-mi ești un pulsar și îl substitui

apoi îmi închid coastele peste scânteia ta

încet-încet ca o pleoapă

134


G A R D E R O B Ă

biologie

celula are comportamentul ei.

își deschide și își închide membrana

la cererea corpului pe care nu îl cunoaște,

dar căruia îi este supusă

și nu îi cere în schimb un nume,

ca și cum florile se deschid și se închid

la unu-doi-trei-și primit de la soare.

o hematie își face pelerinajul prin corp

precum un copil se foiește în brațele mamei sale.

ea nu știe că sângele pe care îl compune

poartă măști:

cu un acid e o bază, cu o bază e un acid.

și copilul e într-un fel cu mama și în altul cu tata.

când vine hrana, împrăștie în jurul ei

liberul arbitru. se dilată și contractă.

135


T H E O G U Ș A T

între acestea, timpul se instalează,

iar nucleul îl pune pe pauză.

celula nu e ca pe foaie, ca în figura unu.

acela e doar un avatar golit de aceste amintiri

pe care le-a prezis metabolismul. nu e în mișcare.

nici păsările nu se tem de sperietori inerte.

în interiorul celulei e cald și umed,

cu dinți. ca dragostea. cromozomii dansează.

cu ochiul liber nu s-ar vedea nimic,

comportamentul ei este diminutiv.

deși are abia câteva săptămâni de trăit,

viața ei este o lecție nu de fiziologie,

ci de rezistență prin demnitate:

își slujește stăpânul până la moarte.

chiar dacă suntem făcuți din celule,

noi și celulele noastre nu avem același comportament.

și nici Sistemul nu e ca oamenii săi.

136


G A R D E R O B Ă

Lambada

imaginați-vă că ascultați Kaoma, Lambada.

a făcut asta parte din copilăria voastră?

las fereastra deschisă și dau startul chefului

până când ochiul conștiinței nu mai pândește de dincolo

de geam

până când adorm pe pleoapa mea și sunt eu însumi, uitând de ochi,

fiind ceva ce n-are morală,

să fie lumină ca și cum e din nou vara lui '90, prima libertate după

Revoluție

iar ștrandul suna de muzică și zăpăceală

care acum e văzută printr-o lentilă roz.

îmi ajunge să deschid fereastra cu un joc PC

Desperados: dorit mort sau viu

încât să presimt ce înseamnă să trăiești în Vestul Sălbatic

să salvezi satul și toți să te creadă erou

să arunce virgine înspre tine ca Batșebe înspre regele David.

137


T H E O G U Ș A T

ce rol! Oamenii aceia trăiau chiar și împușcați!

fiindcă pruncii visau să fie ca ei.

când nu știu dacă trebuie să mă apuc de scris sau de citit,

atunci știu cât de mult iubesc viața.

ascult vechii artiști de câtă singurătate au avut parte, uneori dansez s-o

celebrez,

cum făcea psalmistul.

viața înainte de scris, ar spune.

138


G A R D E R O B Ă

Baikal

În fața mea e lacul înghețat.

Încerc gheața cu degetul.

Încă e subțire ca o coajă de ou.

Peisajul pare să fi renunțat

la toată bucuria copilăriei să ajungă

atât de gol, copaci goi,

pare să fi renunțat la un ochi

în schimbul cunoașterii.

De ce un ochi?

Pentru că numai jumătate din ce se vede

e adevărat.

Toate sunt acoperite de același alb,

dar asta e numai jumătate din adevăr.

Cealaltă jumătate face totul real

și încă se coace sub stratul de zăpadă.

Cealaltă jumătate e:

în fața mea se află tot ce-a rămas din apa dulce a lumii.

139


T H E O G U Ș A T

despre realitățile fiecărei limbi

să nu îți fie rușine că ești român

fiindcă și limba română

are partea ei de adevăr despre lume

are anotimpul ei dulși

îmi spune pe accent moldovenesc

Mihai Eminescu din poză

imperfectul știe ce e împăcarea

el abandonează lucrarea ca s-o poată publica

așa cum este

chineza le dă nume lucrurilor

fără nicio prescurtare

un copil cu numele Biming

este limpede ca jadul

și este strigat de prieteni limpede ca jadul

140


teoria relativității:

englezii trebuie să perceapă timpul diferit

având multe timpuri continue

și chiar și trecutul le e continuu

până îl întrerupe prezentul

G A R D E R O B Ă

dar în poezie

român chinez sau englez

vorbim aceeași limbă

fără abrevieri:

copilăria e tradusă ca perioada în care credeam că zbor

noaptea este cea care ne mănâncă umbra cu o umbră în formă de lingură

viața își schimbă numele la fiecare privire

iar acum în momentul acesta

numele ei este vreau să fiu frumoasă

141


T H E O G U Ș A T

Bihor, Balc, Almașu Mare

Mic. Dacă rămâneam acolo, viața mea întreagă

putea fi legată ca hărnicia în jurul mâinilor mele.

Ceva pe care mi-l doream și tremuram,

ca și cum cineva tremură gândindu-se

că o sărută pe frumoasa satului și o ia pe sus,

să îi simtă vântul prin păr. O mândră ca din tablourile

lui Grigorescu.

Eram îndrăgostit de fiecare fată, a zis mama.

Dragostea avea ceva primitiv pentru mine.

Poate de aceea îmi imaginam că le duceam des în Almașu Mare...

încât a început să capete sentimentul de acasă.

Dar când am ajuns acolo, totul se schimbase

și nici iubirile nu se aplecau

asupra a ce înseamnă locul acela pentru mine.

Se schimbase lumea din jurul oamenilor.

Dealurile au rămas la fel. Verdele lor părea lucrat manual.

142


G A R D E R O B Ă

Visele că acolo mă pot oricând întoarce la origini

mi-au golit rezervorul nu o dată.

Nu acasă, ci acolo puteam vorbi cu mama.

Unde a copilărit. Unde încă se aud tristele împușcături ale lui Țiriac

la vânătoare. Unde însăși existența satului produce artă

în fiecare moment. Cu ritualul potrivit, am putea învia

sufletele înaintașilor să cânte-n cor, ceva care mai târziu

s-ar transforma în folclor. Coloana sonoră a istoriei noastre.

Ei sunt răspunsul: demnitate. Eu sunt întrebarea.

Sălbăticia e imediată în locul acela. Nu știu naturalește,

dar presimt că îți rămân dulcețuri în gură,

fructe de pădure, să le mesteci după ce îi vorbești cuvintele.

Linia șerpuită a orizontului nu e o graniță:

dealuri și cer. E ce iubesc. Aș putea să privesc cu orele, îmi spun.

Cu orele precum un copil singur acasă care învață

să își facă din imaginație jucărie când n-are altceva. Apoi pacea.

Apă limpede. Aer proaspăt. Copaci crescuți după magnetismul locului.

Fântâni cu cumpănă.

Numele de fată al mamei e Dan.

Dan, căpitan de plai, râdea bunicul. Te vei întoarce aici, mi-a zis.

Ca Danul lui Alecsandri. Ești de-al Danului.

M-am întors.

143


11 Sânge cald

12 Dorințe

15 Acid dezoxiribonucleic

16 oracol

18 Esența firescului

19 Sărbătoare

20 așteptarea

21 catharsis

22 estetic

24 Relație

25 toamnă

26 Flash

27 Bătrânețe

28 basm

29 bildungspoem

Cuprins


31 Școală

33 alpin

34 Fonturi

36 degustare

37 metamorfoză

39 Despre nostalgie

41 sătmar

42 condei

44 Asupra amintirii

45 Liber

48 Chef în doi

50 10 p.m.

51 Omorât cu binele

53 sânziana

54 când mintea nu mi-e înmuiată

57 patru pătrimi

58 visul este o formă de viață pe jumătate formată

60 Moștenire

62 pastel

63 obișnuință

64 permite-ți să mori

67 mâinile ca două verbe

69 povară


70 Photoshop

71 Copil

72 nimic din ce-am iubit n-a durat

74 Poezia îmi face viața mai bună

75 Proustian

77 Ziua facerii a picat într-o dimineață răcoroasă de luni

79 revelație

83 jackpot

84 rock 'n' roll

87 reverie la prima vedere

88 fericirile

89 bine

90 trend

91 testul timpului

92 doar o filozofie despre simțul stilului

95 fan

97 psyche

98 Epicentru

99 Și eu sunt un altul

101 viitorul din coaja de nucă

102 ibric

103 antalya

104 knockin' on heaven's door


109 visul unei nopți de vară

110 auctorial

111 aproape

112 fostă

113 G de la gravitație

115 în puterea sirenelor

116 Se va schimba percepția

118 o senzație ca o lagună

119 În hamac

120 între coperțile lui Ishiguro

123 un filozofic sextet emoțional

131 treptele Frumosului

132 șeherezada

133 androgin

135 biologie

137 Lambada

139 Baikal

140 despre realitățile fiecărei limbi

142 Bihor, Balc, Almașu Mare


„Poate destinul nu i-a dat destul talent lui eo Gușat.”

&

„Dacă asta e poezie, orice poate fi.”

Horia Gârbea

9786067071153

More magazines by this user
Similar magazines