Vitalitatea Culturală a Orașelor din România – ediția 2018

culturadata

Vitalitatea culturală a orașelor este un studiu ce are în vedere gradul de dezvoltare a orașelor din România prin prisma cererii și a ofertei culturale. Societățile prezentului sunt într-o continuă dinamică pe toate palierele – economic, social, politic, moral și, nu în ultimul rând, cultural. Motiv pentru care este important să vedem cum putem caracteriza orașele României din perspectiva vitalității culturale, într-un context în care economia creativă are o pondere din ce în ce mai mare pentru modul în care mediul urban se dezvoltă.

Ca punct de plecare, ediția 2018 a studiului Vitalitatea culturală a orașelor s-a bazat pe ediția din 2016 a aceluiași studiu (la care au fost aduse anumite modificări), precum și pe studiul Cultural Vitality in Communities: Interpretation and Indicators, publicat în 2006 de către cercetători de la The Urban Institute. Conform acestora, vitalitatea culturală poate fi descrisă prin prezență, participare și suport. Astfel, am încercat, pe cât de bine s-a putut din perspectiva datelor existente, să avem indicatori ce acoperă aceste trei caracteristici.

Infrastructura culturală 23

Deși pare un concept cu o definiție intuitivă, o scurtă

parcurgere a literaturii de specialitate (provenită în special

din spațiul nord-american) sugerează o serie de clarificări

importante pentru delimitarea conceptuală a infrastructurii

culturale. Sharon Jeannotte 32 menționează distincția dintre

infrastructura culturală tangibilă (engl. hard) și infrastructura

culturală intangibilă (engl. soft). În prima categorie sunt

incluse, de exemplu, clădiri, spații pentru evenimente

culturale, monumente, centre de producție artistice și culturale

etc., în timp ce infrastructura culturală soft se referă la

activitățile culturale și administrative ce asigură funcționarea

infrastructurii culturale tangibile.

În tipologia infrastructurii culturale realizată pentru orașul

Quebec, Bernier și Marcotte 33 folosesc și ei o serie de delimitări

pentru a clarifica propria definiție a conceptului. În primul rând,

autorii diferențiază între infrastructură culturală (de exemplu,

o sală de spectacole), produse culturale (o piesă de teatru, un

concert, un spectacol etc.) și instituții culturale (companii de

teatru, ansambluri artistice, case de producție etc.). 34 În al doilea

rând, autorii delimitează între elementele de infrastructură

culturală cu acces public și cele cu acces privat (de exemplu,

un studio privat de înregistrare). Ei exclud din analiza lor

infrastructurile culturale cu un acces exclusiv privat, dar le

includ pe cele private, care sunt deschise publicului (de exemplu,

o casă de patrimoniu deținută în mod privat, dar care poate

fi vizitată de către public, reprezintă un tip de infrastructură

culturală) 35 . Un al treilea criteriu de clasificare propus de cei doi

autori distinge între elementele de infrastructură ce au ca scop

principal oferirea de servicii culturale (muzee, săli de teatru etc.)

și elemente de infrastructură care pot oferi ocazional anumite

32 M. S. Jeannotte, ‘Shared spaces: Social and economic returns on investment

in cultural infrastructure’, în N. Duxbury (ed.), Under Construction: The

State of Cultural Infrastructure in Canada. Volume 2, Vancouver, Centre of

Expertise on Culture and Communities, 2008.

33 S. Bernier și P. Marcotte, Rapport final. Les infrastructures culturelles dans

la municipalité. Nomenclature, recensement et état des lieux.

34 Id., p. 5.

35 Id., p. 7.

servicii culturale (de exemplu, un bar în care se pot organiza

expoziții sau juca piese de teatru). În tipologia propusă, Bernier

și Marcotte includ în categoria infrastructurii culturale doar

acele elemente de infrastructură care au ca obiectiv principal

oferirea de servicii culturale 36 .

Cele trei delimitări conceptuale discutate de Bernier și

Marcotte 37 sunt deosebit de utile în contextul de față, întrucât

scopul final al tipologiei propuse de cei doi autori este foarte

similar cu scopul studiului Vitalitatea Culturală a Orașelor din

România, și anume de a oferi informații relevante, comparabile

și ușor de utilizat pentru decidenții din domeniul culturii.

În încercarea de a construi o definiție comprehensivă a

infrastructurii culturale, autorii volumului Under Construction:

The State of Cultural Infrastructure in Canada aduc în discuție

faptul că infrastructura culturală ar trebui să includă atât

elementele de infrastructură foarte vizibile, cât și elementele

de infrastructură mai puțin vizibile. Astfel, autorii propun

distincția între facilități culturale pentru interacțiuni publice

(de exemplu, spectacole, expoziții, dezbateri etc.) și facilități

de sprijinire a activităților culturale (de exemplu, spații pentru

repetiții / producție muzicală, depozitare / arhivare a obiectelor

sau colecțiilor de artă etc.). 38 Pe lângă extinderea infrastructurii

culturale pentru a include și aceste spații de suport, „din spatele

scenei”, autorii raportului consideră că o evaluare completă a

infrastructurii culturale a unui oraș ar trebui să ia în calcul nu

doar spațiile culturale administrate de instituțiile publice, ci și

spațiile în care sunt desfășurate activități culturale derulate de

către organizații non-guvernamentale și, în anumite situații,

chiar de către firme private 39 .

Deși o astfel de abordare extensivă ar permite o

inventariere mult mai comprehensivă a infrastructurii culturale

36 Id., p. 6.

37 Ibid.

38 N. Duxbury (ed.), Under Construction: The State of Cultural Infrastructure

in Canada. Volume 2, p. 17.

39 Id., p. 24.

Similar magazines