Ghiduri terapeutice pentru tulburarile psihiatrice majore

GHID DE FARMACOTERAPIE ÎN SCHIZOFRENIE
Schizofrenia este o afecțiune psihiatrică majoră, multisistemică, cu un suport neurobiologic conturat,
caracterizându-se prin afectarea întregii personalităţi. Principalele simptome pot fi grupate în simptome pozitive
(delir, halucinaţii), simptome negative (aplatizarea afectivă, apatie, hipobulie), alterare cognitivă, simptome
depresive, manifestări comportamentale de tipul agitaţiei sau inhibiţiei psihomotorii. Maladia prezintă o mare
heterogenitate simptomatologică, corelată cu modele neurobiologice diferențiate. În consecință, abordarea
terapeutică lipsită de adecvare psihofarmacologică bazată pe un model neurobiologic, explică cel puțin parțial
eșecurile terapeutice, frecvenţa înaltă a remisiunilor incomplete, a recidivelor şi evoluţiei cronice defectuale.
Evoluția schizofreniei este dependentă de menţinerea integrităţii şi funcţionalităţii structurilor cerebrale
şi conservarea neuroprotecţiei. Modificările structurale cerebrale, decelabile neuroimagistic, anticipează
disconectivitatea şi rezistenţa terapeutică. Antipsihoticele din prima generaţie (neurolepticele) scad semnificativ
neuroprotecţia, comparativ cu antipsihoticele din a doua generaţie (Liebermann, 2004).
DATE EPIDEMIOLOGICE
Incidenţa schizofreniei este foarte diferită în diverse studii, având ca limite extreme 50 şi 250 o / oooo ,
iar prevalența se situează în jurul cifrei de 1 %, cu distribuție cvasiegală pe sexe.
Date mai noi, corelate cu studii de neuropsihologie evidenţiază faptul că tulburările cognitive şi unele
disabilităţi şi simptome negative preced cu mult timp debutul clinic, primul episod evidenţiindu-se mai ales prin
simptomatologia pozitivă. Debutul clinic se situează în majoritatea cazurilor înaintea vârstei de 30 de ani.
ELEMENTE NEUROBIOLOGICE ŞI NEUROBIOCHIMICE
Pornind de la modelul propus de Crow (schizofrenie pozitivă şi negativă), Eaton – 1996, grupează
factorii de vulnerabilitate neurobiologică în două surse:
• sursa A – corelată probabil cu factori genetici, non-lezională cerebrală, are o distribuție uniformă,
cu un risc de boală apreciat la 2,5 % din populația ce trăiește sub „spectrul schizofreniei” –
schizofrenia fără modificări structurale cerebrale cu conectivitate conservată.
• sursa B – afectează cel puțin 0,2 % din populația generală. Andreasen – 1994, aprecia prevalența
sa la 20-50 % din totalul cazurilor de schizofrenie. Această sursă este considerată ca fiind corelată
cu factori de agresiune cerebrală (factori de neurodezvoltare sau factori de vulnerabilitate primară
neurobiologică şi biochimică) – schizofrenia cu modificări structurale cerebrale şi
disconectivitate primară.
1