brosura online my transylvania

cristian.cismaru

peisajul cultural din Oltenia și Muntenia

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Gustul grișului cu lapte. Gustul ciorbei de castravan. Gustul balmoșului. Gustul sarmalelor cu

semințe de dovleac. Gustul saramurei într-un sat din lunca Dunării. Gustul zacuscăi, cunoscut

de cei mai mulți și totuși diferit în fiecare zonă, căci una e cu pește, alta e cu ardei, alta e cu

ghebe și, dincolo de ingrediente, fiecare o prepară altfel. Gusturi locale, căci rețetele sunt

locale, și la fel ingredientele. Gusturi noi, gusturi vechi, gusturi care, în unele cazuri, aduc

aminte de copilărie.

Am pornit să căutăm gusturi locale, să le scoatem în față, să le prezentăm, să le savurăm, să ne

dăm seama cât de bogată e gastronomia românească, cât de multe mai avem de descoperit

dar, mai ales, de apreciat. Am ales să facem acest lucru în cadrul unui eveniment de 5 ore,

început un pic înainte de ora prânzului, pe care l-am denumit "brunch". Un cuvânt străin care

vorbește despre mâncare, despre diversitate, dar care lasă loc și meșteșugurilor, culturii și

comunității locale.

"Gusturi și meșteșuguri" înseamnă că am prezentat, prin intermediul unui brunch, 9 sate

neturistice, cu ceea ce aveau ele mai bun. Înseamnă că peste 700 de persoane au privit cu

alți ochi ce are de oferit lumea satului - în primul rând, ingrediente care nu trebuie să treacă

granițe ca să ajungă la tine. În al doilea rând, o lume fragilă pe care o putem pierde, uneori

fără să știm ce am pierdut.

Câteva dintre rețetele pe care le-am gustat le găsiți în paginile ce urmează. Cu ele veți

descoperi și puțin din personalitatea bucătarului și ce face acea rețetă specială, dincolo de

gust. Puteți recrea aceste rețete acasă, dar vă îndemnăm să le gustați "acasă" la ele, eventual

la un brunch.

Vă așteptăm la masă!


Brunch la

14 iulie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


4

Mă numesc nea’ Gigi și sunt din Corbi,

județul Argeș. Lumea mă cunoaște în

zonă pentru pasiunea cu care gătesc.

O fac și pentru cei apropiați mie, și

pentru grupurile foarte mari. Uite,

acum, mă pregăteam să încep treaba

pentru un botez de sute de persoane

pe care trebuie să-l pregătesc.

Rețeta de tocan se face, tradițional,

doar cu carne. Însă eu o adaptez de

câte ori e nevoie, pentru gusturile

celor care vor și legume alături.

INGREDIENTE

carne proaspătă de miel (oaie)

seu de oaie

legume (ardei, ceapă, roșii) - opțional

MOD DE PREPARARE

Carnea de miel se spală, se taie în bucăți, se

opărește în două ape, apoi se adaugă seul de

oaie în tuci. Se lasă la fiert 2 - 3 ore, până se

pătrunde și lasă suficientă zeamă.

Opțional, se pot adăuga la fiert legume, iar

atunci tocanul va spori și își va schimba ușor

gustul. Se servește, de preferință, cu garnitură

de mămăliguță.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


5

Mă numesc Mihaela Sescioreanu, am

45 ani, sunt din Corbi, județul Argeș.

Știu de ciorba de găină cu tăieței

de când am început să realizez ce

înseamnă mâncarea. Se face la noi

din moși-strămoși, la pomeni, în toate

familiile. În tot satul se face cu tăieței

de casă sau cu ou. Nu se bagă fidea

de la magazin.

Mama Uța (bunica) era și bucătăreasă

la pomeni și la nunți și de la ea am

învățat să o fac. Ea a învățat-o pe mama,

dar ea m-a învățat și pe mine. Prima

dată când am făcut ciorba asta, n-am

făcut eu tăiețeii, mi i-a făcut bunica.

Trebuie să fii un pic mai priceput să

faci tăiețeii. Acum sunt mașini, dar noi

tot manual îi facem.

INGREDIENTE

1 pasăre

ceapă

ardei

morcov

țelină

bulion

Tăieței

5 - 6 ouă

juma’ de kil de făină

MOD DE PREPARARE

Depinde de cocoș, dacă e mai mare, mai mic.

Dar să spunem că folosim o pasăre întreagă.

Tăiem carnea, o punem la fiert în apă rece și

apoi îi dăm foc. La 10 minute de fiert iese

spuma. Se ia spuma, apoi imediat se pune

zarzavatul mărunțit – se taie mărunt, e ciorbăciorbă,

nu supă.

Se mai fierbe 30 minute, apoi se pun tăiețeii de

casă și bulion sau roșii, dacă e vară. Și la urmă,

verdeața. La ciorba de pui merge pătrunjelul.

Ca și mirodenii, foi de dafin și piper, noi altceva

nu folosim.

Tăiețeii

Se sparg ouăle, se bat bine, se pune făina cât

cuprinde ca să întindem aluatul, să fie foarte

foarte subțiri. Doar apă și făină se pune. Câte

ouă, atâtea foi. Facem foile, le lăsăm să se usuce

și apoi le tăiem subțiri. Cam într-o oră, dacă e

vară sau e cald în casă, se fac foile. De exemplu,

la o pomană de la noi se fac tăiețeii din 35 de

ouă. Și apoi făina se pune vreo 3 - 4 kilograme

și e nevoie de vreo 5 - 6 găini.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


6

La ce lucrați, tanti Fica?

Momentan, lucrez la o cămașă cu barbure,

bărbătească, pentru domnul primar.

De ce îi faceți o ie domnului primar?

Am văzut că n-avea una originală și

i-am spus că nu se poate așa ceva. I-am

explicat de ce nu e originală. Mi-a cerut

două. Acum sunt în perioada de probe

cu ele, că dânsul e voinic și trebuie să le

personalizez.

Și cum le personalizați?

Cos inițialele numelui lui pe ele. Să știe că

sunt ale lui, ia nu se dă. Așa a fost de când

lumea și pământul.

De ce ia nu se dă mai departe?

Să fie a ta! Demult, se spălau rufele la râu

și se lăsau pe poiană. Și ca să nu le încurci,

aveai inițialele tale cusute, s-o iei pe a ta.

Pe fiecare întreb numele și prenumele.

De unde ați învățat meserie?

De la mama, așa era odată. Îmi spunea,

”pune mâna, că trebuie să știi!”.

Când ați început să faceți ii?

Prima ie am făcut-o la șapte ani, când m-a

dat la școală. Pentru mine am făcut-o,

o am și acum. Mama era aspră cu noi,

trebuia să și înveți, să te duci și cu vacile, și

să și lucrezi. Și cu caietul în ghiozdan, și cu

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


lucrul, trebuia să vii cu norma.

Mi-a plăcut de la început să fac asta, că

altfel nu mai făceam. Și acum, la vârsta

mea, mai stau eu și tot migălesc. Mai

vine tineretul, că face, că drege. Vine o zi,

vine a doua zi, și apoi nu îl mai vezi, că e

migăloasă munca. Trebuie să ai un acel

ceva să poți lucra.

Pentru cine faceți ii?

Pentru cine nu vă gândiți! Am clienți prin

Italia, Spania, Germania, America. La noi

în țară, am la Giurgiu, București, Brașov,

Brăduleț.

Și străinii cum ajung să vă ceară?

Sunt promovată! Nu mă promovez eu,

că nu știu cum, sunt bâtă, mă depășește

tehnologia. Mi-ar părea bine să vină cineva

și să învețe meserie de la mine, stau de

el, am răbdare cu oricine. Au venit odată

două fete și au stat o zi pe lângă mine. Cu

ce credeți că am început? Cu o bentiță de

cap. Cum ți-ai făcut-o, așa o porți! Și acum

fetele lucrează cu mărgele. Trebuie să-ți și

placă.

Cât de populară este ia la dvs. în sat?

Să știți că începe să se poarte din nou. Eu

am fost nevoită să pun războiul din nou,

că am comenzi.

Ce zic străinii despre ii?

Știu să aprecieze. Le place absolut tot!

Cât vă ia să faceți o ie?

Cum sunt astea bărbătești, le fac în 10 zile.

La cele pentru femei e mai multă treabă,

că întâi trebuie să urzești, să năvădești, să

alegi modelul, apoi o țeși, după aia îi pui

mărgele sau culori, depinde cu ce vrei să

o umpli. După aceea o închei. Aia e mai

de durată, cam o lună cu totul. Eu din asta

trăiesc.

Cum vă simțiți când lucrați?

Nu-mi trebuie mâncare. M-a întrebat soțul

pe la ora 13:00 - ”Tu ai mâncat ceva?”

“Aoleu, n-am mâncat nimic”, i-am spus. Uit

și de mâncare, cât mi-e de drag lucrul la

ie. Acum am avut multe, cred că au fost

10 - 12 la rând, numai cămăși. Și am stat

doar de ele.

Cât ați muncit cel mai mult într-o zi

pentru o ie?

Nu mă uit niciodată la ceas. Dimineața dau

la porc, la găini, le zic să stea liniștiți, să nu

facă gălăgie. Am un porc cuminte, așa că

mă mai duc la el abia seara. În rest, aici mă

vezi. Fac șezătoare vecinele și eu nu pot

ieși, unde să ies eu cu mărgelele, că dacă

mi le zboară vântul, le face parașută pe

toate. Nici cu firul nu pot, că bate vântul.

Așa că stau în casă.

Aveți vreun of?

Oful meu mare e că se îmbracă mai mult

străinii cu ia decât ai noștri. Străini de-ai

noștri, adică români plecați. Și aici de

ce nu-i vezi? Se mai îmbracă, dar rar. Eu

mă duc cu ia la biserică, duminica. Și la

sărbători sau alte evenimente. Și îmi place

să îmi recunosc lucrul pe alții…

Vă recunoașteți iile?

De la ie, la vestă, la șulță, la macat (n.red.

un pled care se pune pe pat, te poți și

înveli cu el, dar ciupește lâna) înăvădit sau

la macat cu vărgica sau orice altceva, eu

lucrul meu mi-l recunosc, nu mă poate

nimeni păcăli. Macaturi cu vărgica nu mai

face nimeni, scoarțe (n.red. de pus pe

perete) nu mai face nimeni.

Ce înseamnă ia pentru dvs.?

Tot! Când te îmbraci într-o ie, ești altcineva.

7

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


8

Brunch la

27 iulie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

9


10

rețetă de Maria Popescu

Mă numesc Maria Popescu, dar mi

se spune Maia. Am 65 ani, sunt din

comuna Popești, satul Urși, Vâlcea.

De umplutură știu de la bunici și

străbunici. Se face la pomeni aici.

Eu am învățat-o de la femeile din

apropiere, când le-am ajutat să facă

mâncare pentru pomeni. La 16 ani

am plecat la Cisnădie, că trebuia să ne

câștigăm pâinea, și am revenit în sat la

49 - 50. Și am învățat vrând – nevrând

de la femeile din sat, la pomeni,

la tuciurile mari, când le ajutam să

pregătească mâncarea. Așa am învățat

să fac și eu.

INGREDIENTE

200 ml ulei

(se poate face și cu untură,

dar doar dacă se mănâncă pe loc)

5 - 6 cepe medii

2 kg cartofi

2 - 3 ardei roșii

1 pâine

pătrunjel

cimbru

sare

piper

MOD DE PREPARARE

Călim ceapa cu un pic de ulei și ardeiul tocat

mărunt. Se dau cartofii prin răzătoare și se

amestecă cu pâinea mărunțită. Se adaugă

cimbru de grădină, sare și piper.

Se amestecă toate în tuci (de preferat) sau în

cratița de aluminiu. Se lasă la foc mediu cât să

se coacă un pic compoziția și apoi se dă la foc

mai mic.

Compoziția este gata când este coaptă pe

îndelete și este legată (nu se desprinde în

bucăți). Se adaugă pătrunjel pe deasupra. Se

pot adăuga jumeri. Se călesc cu ceapă în loc

de ulei.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

11


12

rețetă de Maria Popescu

Mă numesc Maria Popescu, dar mi

se spune Maia. Am 65 ani, sunt din

comuna Popești, satul Urși, Vâlcea.

Roșii prăjite mâncam când eram copii

mici. Era o delicatesă, cum e cozonacul

acum. Le mâncam cu mămăligă, ca pe

pâinea caldă. Noi eram cinci în casă

și mama noastră ne făcea, dar nu în

fiecare zi, doar când aveam poftă.

INGREDIENTE

1 kg de roșii

2 - 3 cepe

1 - 2 ardei

1 morcov

200 ml ulei

MOD DE PREPARARE

Se călesc ceapa, ardeii și morcovul în ulei.

Se adaugă circa 100 ml apă peste, ca să se

înăbușească. Se adaugă roșiile tăiate bucăți,

mărunt.

Se lasă pe foc până scade zeama. Se poate

pune un ou bătut. Se adaugă cimbru, sare,

piper, pătrunjel. Se servește cu mămăligă.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

13


14

Costel Amza e meșter crucer. A preluat

meseria de la tatăl lui, iar tatăl lui a

preluat-o de la bunic. Ce înseamnă asta?

Că, de 30 de ani, scrie și desenează pe

cruci, o tradiție tot mai puțin căutată. Într-o

demonstrație de măiestrie, Costel Amza

ne-a arătat ce înseamnă acest meșteșug,

apoi am aflat povestea lui, care doar spusă

mai departe, din gură în gură, poate să

rămână vie.

Când avea 23 de ani, în 1991, tatăl lui

Costel Amza s-a îmbolnăvit și, la scurt timp,

a murit. Așa a preluat fiul această meserie

și a învățat-o din aproape în aproape,

văzând și făcând. Se uita la crucile pictate

de tatăl său și încerca să redea pe ale lui

același scris, aceleași desene.

”În sat, pe bunicul toți îl știau drept Costică

Cruceru, pe tata Ștefan Cruceru sau Fănică

a lui Cruceru, iar pe mine Costel Cruceru,”

explică meșterul Amza, care spune că

meseria asta a fost har de la Dumnezeu.

Ca mulți oameni de la sate, nici el nu s-a

întrebat vreodată de ce face ceea ce face

sau care e rostul meseriei sale. Consideră

că a fost mai degrabă omul potrivit la

locul potrivit, care a făcut ceea ce trebuia

să facă atunci când a fost momentul.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


”Când moare un om, i se pune cruce

la capul mormântului. Iar după șase

săptămâni, adică la parastasul de 40 de

zile, se mai fac alte două cruci, una se

pune la intersecția drumurilor, iar alta

la fântâni,” povestește meșterul Amza și

spune că crucile la intersecții și la fântâni

înseamnă noroc de drum bun și noroc

de belșug. ”Cine are mai multă credință

în Dumnezeu, acela e mai bine apărat de

rele.”

Dacă omul își permite, poate să facă

cruci pentru sufletul celui mort la fiecare

șase luni sau o dată pe an până când cel

decedat împlinește șapte ani de la ultima

suflare. Se crede că tradiția asta protejează

atât pe omul dispărut de pe acest pământ,

cât și pe cei vii care rămân în urma lui.

Crucea de lemn e văzută ca simbol pentru

viață și pentru moarte. Înseamnă jertfă,

credință și putere și cel mai adesea, ca

simbol, e-n legătură directă cu răstignirea

lui Iisus Hristos pe ea. Scopul ei e, deci,

de a cinsti pe cel care s-a sacrificat pentru

noi, oamenii, și reprezintă o călăuză

permanentă.

Așezată la capătul mormântului după ce

un om moare, în forma ei inițială, din lemn,

ea amintește atât de sfârșitul vieții, cât și

de viața de dincolo, de ce se vede și de

legătura pe care omul o are cu Hristos și,

prin el, cu Dumnezeu. Meșterul Amza știe

toate acestea și, în ciuda nenumăratelor

cruci pe care le-a realizat de-a lungul vieții,

spune că nu s-a gândit prea des la moarte,

a luat meseria pe care o face ca atare.

”Eu nu fac crucile, doar le pictez și scriu

pe ele. Un vecin de-al meu le făcea, dar

a murit în urmă cu câțiva ani. Acum vin

oamenii la poarta mea cu crucea, iar eu

fac ce am de făcut. 10 lei costă să pictez și

să scriu. Atât am luat dintotdeauna. Nu-s

după bani, dar îmi pare rău că se pierde

tradiția,” spune Costel Amza.

În urmă cu câțiva ani, el și mai mulți vecini

au izolat mai multe fântâni din comună,

unde-s cruci, astfel încât, la ploile mari,

apa care vine de pe dealuri să nu mai

ajungă la crucile din lemn și să le strice.

”Și eu am fântână la poartă și am făcut o

lucrare din beton așa că atunci când e apa

mare, crucile din lemn sunt protejate.”

Când moare cineva, Costel Amza are

timp o zi jumătate, maxim două, să

scrie și să deseneze crucea cu chipul

Mântuitorului Iisus Hristos răstignit și cu

datele răposatului: nume, prenume, zi de

naștere, ziua morții. ”Totul trebuie să fie

gata până la înmormântare.”

Meșterul spune că azi serviciile funerare

oferă tot pachetul când e vorba de

înmormântare – de la coșciug, la cruce

și parastas – totul e pregătit de ei, așa că

oamenii aleg varianta asta și, deci, ceea ce

știe el să facă nu mai e căutat. ”E singurul

lucru de care îmi pare rău, însă astea sunt

vremurile!”

15

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


16

Brunch la

9 august

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

17


18

rețetă de Nicoleta Râmbu

Numele meu e Nicoleta Râmbu, am

52 de ani și sunt din Dâmbovicioara,

județul Argeș. Rețeta de plăcintă cu

urdă și afine o fac de cam patru-cinci

ani de zile. Rețeta îmi era familiară, în

varianta cu stafide, de multă vreme, e

o rețetă originară din partea Moldovei.

Însă eu am început s-o fac pentru turiști

ca semn de ”bun venit” și am început

să folosesc fructe de pădure pentru că

sunt specifice acestei zone.

INGREDIENTE

Pentru blat ai nevoie de:

4 ouă

100 ml ulei

1 cană de zahăr

2 căni de făină

3 plicuri de zahăr vanilat

coaja de la o lămâie

1 plic de praf de copt

Pentru umplutură ai nevoie de:

500 gr de urdă

2 linguri de griș

4 ouă

1 cană de zahăr

3 plicuri de zahăr vanilat

coaja de la o lămâie

100 ml de lapte cald

200 gr de afine date puțin prin făină

MOD DE PREPARARE

Aluatul se împarte în două porții egale. Se

coace o parte din aluat, apoi se lasă puțin la

răcit. Se pune umplutura de urdă și se presară

afinele date puțin prin faină. Se pune restul

de aluat. Tava se da la cuptorul preîncălzit, la

200°C, pentru aproximativ 20 de minute, până

ce plăcinta se rumeneşte frumos pe deasupra.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


19

rețetă de Petruța Rădescu

Numele meu e Petruța Rădescu și

locuiesc în Dâmbovicioara, județul

Argeș, de 34 de ani. Pensiunea

pe care o am aici și care-mi poartă

numele e construită pe un teren pe

care tata l-a moștenit de la părinții

lui. Rețeta de urdaș o cunosc din

copilărie, mama mea o făcea în casă.

O mâncam cu mămăligă sau cu

pâine. Când nu aveam de niciunele,

o mâncam goală.

INGREDIENTE

unt

ouă

urdă proaspătă de la stână

sare

mărar

MOD DE PREPARARE

Se pune untul în tigaie, apoi urda și, imediat,

se adaugă ouăle crude. Se omogenizează,

apoi se pune mărar și sare, după gust. Se mai

poate pune ardei sau alte legume. E o rețetă

care poate fi reinventată după posibilități și

imaginație.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


20

Mai e interesată lumea să construiască

tradițional?

Da, bineînțeles! Tot timpul am câte ceva

de lucru. Fie la case, fie la biserici.

Cum ați învățat meserie?

De la tata, aveam 14 ani când a început

să-mi placă meseria. Cât are fiul meu

acum. Tata are azi 82 de ani și încă mai

muncește. Deși eram elev la Rucăr, la un

liceu tehnologic, nu m-am ferit de muncă și

am stat lângă tata să-mi arate cum se face.

Și fiul? Ați reușit să predați ștafeta?

Cât de cât! Mai face și el. Dacă nu duce

el tradiția mai departe, cine s-o mai ducă?

Dar acum e-n clasa a IX-a, e plecat cu

colegii într-o excursie, devine interesat și

de altele.

Alți localnici nu fac ce faceți dvs.?

Nu mai există localnici care să facă asta.

Doar eu cu taică-miu mai facem. Tata a

construit o mulțime de case. Prima casă

pe care a ridicat-o a fost a lui frati-miu,

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Titel, care stă aici, peste drum de mine, e

făcută de mâna lui tata până la acoperiș.

Cât durează să faceți un acoperiș din

șițe?

Mie mi-a luat și două luni de zile. Depinde

cât e de muncă. Uneori și fac șițele pentru

acoperiș, alteori doar le montez.

La cât vă treziți dimineața?

La 5:30. De multe ori, la 6:00, sunt deja

plecat cu treabă. Nu am timp să stau!

Trăiți aici de-o viață. Nu v-ați plictisit?

Nu! Trăiesc aici cu natura, cu animalele, cu

gospodăria, cu familia. Alt loc nu cunosc.

Și tata e la fel. Spune că, atunci când era

mai tânăr, era prieten cu cerbii, că veneau

din pădure, până aici, la noi, aproape de

casă. Și eu sunt prieten cu dihăniile. Omul

de la munte are un fel al său de-a fi, de-a

cunoaște mersul naturii. Am fost și-n orașe

mari, dar nu-i de mine, e agitație acolo…

Sunteți fericit cu viața pe care o aveți?

Da, super fericit (zâmbește).

Ce înseamnă fericirea pentru dvs.?

Munca de zi cu zi, copilul, femeia mea,

gospodăria. Ce să fie mai important de atât?

Cine e harnic, are tot ce îi trebuie. Orice om

cu curte, dacă are niște găini, o grădină în

care își pune una, alta și poate ceva animale,

are totul, nu are cum să moară de foame.

Doar cine nu muncește, n-are.

Ați fost vreodată trist?

Când a murit maică-mea, am plâns,

am jelit-o, atât. În rest, nu. De ce să fiu

trist? Muncesc, am femeie, am copil,

mă simt împlinit.

Credeți în Dumnezeu?

Da! Dumnezeu e peste tot.

Cum îl simțiți pe Dumnezeu?

Ca pe mine și ca pe tine. Dumnezeu e

în noi. Nu este special Dumnezeul meu.

Îl simt și mai aproape când mai lucrez

la vreo biserică. La un moment dat am

lucrat la biserica din curtea spitalului de

psihiatrie din Poiana Mare, un loc mai

delicat, înțelegi? Mi s-a părut special că

pot să pun umărul la treabă într-un loc

în care oamenii au nevoie de ajutor, de

înțelegere, de liniște.

21

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


22

Brunch la

Buleta, Vâlcea

25 august

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

23


24

rețetă de Virginia Bălan

Numele meu e Virginia Bălan, am 72

de ani și sunt din satul Buleta, comuna

Mihăești, județul Vâlcea.

Acest preparat îl făcea bunica mea,

în special în timpul verii, când aveam

fasole verde în grădină. Se gătea mai

ales în zilele de post, miercuri și vineri,

și în perioadele mai lungi de post

din timpul verii. Cu rețeta aceasta am

crescut, era parte din meniul nostru

săptămânal și am învățat s-o prepar de

la ea, de-a lungul anilor.

INGREDIENTE

1 kg fasole verde (lată sau subțire)

50 ml ulei

două cepe potrivite

o căpățână de usturoi

50 ml oțet de 9 grade

sare, piper - după gust

verdeață

MOD DE PREPARARE

Se curăță fasolea, se spală și se fierbe în apă,

cu puțină sare, până se înmoaie păstaia. Se

strecoară.

Într-o cratiță, se pun uleiul cu ceapa tocată

mărunt și se călește până se face aurie. Se

adaugă fasolea fiartă, oțetul, usturoiul pisat,

sare și piper după gust și se amestecă, cu cratița

pe foc, încă 5 minute.

Se adaugă verdeața deasupra și se pune

capacul. Se poate servi caldă sau rece. Se

poate pune la borcan, se sterilizează și poate fi

mâncată și iarna.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

25


26

rețetă de Andrei Luminea

Mă numesc Andrei Luminea, am 33

de ani, am crescut la Buleta, dar sunt

bucătar în Sibiu, la Restaurant Pasaj.

Pentru mine ouăle papară (așa le zice

la Sibiu) sunt una din cele mai dragi

amintiri din copilărie, era micul dejun

de răsfăț cu care ne trezea bunica în

diminețile leneșe ale mult așteptatei

vacanțe de vară.

În timp am adaptat rețeta în funcție de

ingredientele de sezon și de clienți,

așa că o pot asezona cu mărar, cu

busuioc, cu ardei iute.

INGREDIENTE

10 ouă

300 gr carne de la garniță

2 - 3 cepe verzi

mărar / pătrunjel / busuioc / ardei iute

MOD DE PREPARARE

Se bat ouăle bine. În funcție de mărimea tigăii,

se face în mai multe reprize. Se călește ceapa

în puțină untură de la garniță, se adaugă ouăle

amestecând continuu.

Totul se lasă la foc mic și se adaugă și carnea

(topită în prealabil) și verdeața. Papara trebuie

gătită la foc mic, amestecând într-una, astfel

încât la final să aibă o textură cremoasă.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

27


28

Brunch la

7 septembrie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

29


30

Ciorbă de castravan cu jintită

rețetă de Iuliana Gurgu

Mă numesc Iuliana Gurgu, am 34 ani,

sunt din Moroieni.

Știu de ciorba de castravan încă de

când eram copil, de la părinți, bunici.

Nici nu mai știu cine m-a învățat să o

fac, cred că soacra. Nu e foarte greu

de făcut.

INGREDIENTE

2 cepe

ulei

2 pumni de castavan

mărar

sare, după gust

lapte bătut / jintiță*

MOD DE PREPARARE

Se ia castravanul, îl spălăm bine, și îi dăm jos ața

de pe mijloc, să rămânem doar cu cele două

părți de frunză. Îl punem într-o cratiță mai înaltă,

cu apă, cât să-l acoperim.

Îl lăsăm să fiarbă – dacă e crud, se fierbe

repede; daca e cules în august, septembrie,

trebuie lăsat mai mult la fiert. După ce s-a fiert,

îl scoatem cu paleta în castron, să se răcească.

După, îl luam și îl tăiem cu cuțitul mărunt (sau îl

punem în blender). Mărunt, mărunt.

Punem într-un tuci ulei – cam de 2 degete – și

ceapă și castravanul tocat. Apoi punem lapte

bătut și îl lăsăm să fiarbă. Punem puțină sare,

gustăm. La sfârșit, punem și mărar.

Se mănâncă rece, dar este bună și caldă. Cu

smântână și cu mămăligă alături.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


31

*Fiindcă am fost întrebați de mai multe

ori ce este jintița, am rugat-o pe Despina

Solomon, 63 de ani, fiică de oier din Novaci,

Gorj, să ne explice:

Jintița este un produs din zerul care se obține

de la brânză (mai exact de la cașul care

urmează să fie brânză). Zerul se fierbe la foc

potrivit și la un moment dat se mai amestecă

în el, să nu se așeze pe fundul căldării, cu un

hașcău (un fel de mătură de nuiele cojite,

ceva special făcut de meșteșugari).

La un moment dat, din tot zerul ăsta mai iese

ceva, un produs, din care se face urda. Zerul

începe să scoată la suprafață ceva alb, câte

o bobiță de caș. Totul se ridică deasupra, ca

o spumă, ca un strat alb și asta se adună și,

dacă o pui să se scurgă, se face urda. Dacă

o lași cu zer în ea, și o pui într-un vas, o parte

din zer se coagulează, fermentează, și se

face acrișoară și înțeapă la limbă.

La jintiță îi spune “berea de la stână”, și oierii

beau în fiecare zi câte o cană, în loc de

băutură, deși n-are alcool. Fiind acrișoară,

e foarte bună la ciorbă. Zerul acrește, urda

îndulcește. E un produs de la stână, se face

doar acolo și era foarte îndrăgit de tatăl

meu. Când tata s-a lăsat de oierit, mă rugam

de lume să-mi aducă câte un bidon, să-i duc

tatei, că tare îi ducea dorul.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


32

Pandișpan cu iaurt

rețetă de Iuliana Gurgu

Mă numesc Iuliana Gurgu, am 34 ani,

sunt din Moroieni. Prima dată am auzit

de rețeta asta de la o prietenă mai în

vârstă, care avea atunci în jur de 50 de

ani. Ea mi-a povestit de ea, așa că am

cumpărat tot ce trebuia și am făcut-o

copiilor.

INGREDIENTE

2 pahare de iaurt

4 pahare (de iaurt ) de zahăr

3 pahare (de iaurt) de ulei

6 pahare de făină

un praf de copt

6 ouă

MOD DE PREPARARE

Separăm albușurile de gălbenușuri. Albușurile

se bat spumă cu zahăr. Gălbenușurile se bat cu

puțină sare și ulei.

Pun într-un castron mai mare făina, 6 păhăruțe.

Pun praful de copt. Peste albușurile bătute

se pun gălbenușurile și punem iaurtul și

mestecăm ușor. Din făină iau cu o lingură și pun

peste compoziția de albușuri și gălbenușuri și

amestec, dar doar într-un singur sens.

Când termin de pus făina, iau tăvile, le ung, pun

hârtie de copt, pun compoziția. Și apoi le bag la

cuptor, la 130 – 180 grade (depinde de cuptor),

și le las până când se fac maronii. Unele se fac

după 15 minute, altele după 30 minute.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

33


34

Lucrul cu lutul e meseria dvs.?

Nu, de meserie sunt IT-ist. Acesta e doar un

hobby. L-am descoperit ca urmare a unui

proiect european. Eu am fost cooptat în

proiectul acesta, am fost manager, m-am

ocupat de oamenii care erau angajați, de

achiziții și de know-how.

Însă, când pui mâna pe lut, nu mai poți

spune că ești pasionat, îți place sau nuți

place. Eu am pus mâna pe lut încă de

mic, la bunici, la Pucioasa, însă atunci nu

făceam obiecte.

Și cum ați învățat să le faceți?

În cadrul proiectului european, căutam

oameni care să știe să lucreze cu lutul. Am

găsit un profesor de la Liceul de Artă din

Câmpulung Muscel, dar care nu știa să

ridice la roată. Așa că nu am avut know–

how. Ne-a învățat cum să lucrăm cu lutul,

dar ca să ridici de la roată, mai mult singur

înveți. Ori înveți de la cineva care chiar știe

și a făcut asta înainte, ori înveți singur. Până

la urmă, doi dintre angajații din proiect, cu

oarecare îndemânare și talent, au reușit,

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


singuri, să ridice vaze, vase, căni. Așa am

început și eu să fac activități de modelaj

cu copii și cu prietenii, să ridicăm lut la

roata olarului.

Ce este cel mai complicat când ridici

la roată?

Să ajungi să faci un obiect să stea, să nu

cadă și să fie un obiect regulat. Trebuie să

lucrezi de mai multe ori, până îți iese. Cel

mai simplu obiect pe care îl poți face sunt

farfuriile, că nu îți trebuie neapărat roată.

E mai simplu să faci un obiect mai mare

pe care îl decupezi, îl pui pe un șablon, îl

lași să se usuce bine, îl arzi în cuptor, după

care îl decorezi, îl glazurezi.

Cum îl glazurezi?

Se înmoaie obiectul într-o zeamă cu

glazură și apoi se usucă și se mai arde încă

o dată. Și glazura asta se face sticloasă și

se depune pe obiect, are o grosime de

cam jumătate de milimetru.

Majoritatea obiectelor pe care le am azi

aici sunt pictate de un pictor naiv din

Pucioasa, Daniel Petrașcu. Inclusiv farfurii

de colecție pentru momente speciale,

cum au fost serbările orașului Pucioasa,

în urmă cu doi ani, dacă îmi aduc bine

aminte.

Cât timp v-a luat să învățați să ridicați

la roată?

Cred că vreo două săptămâni. Eram

presat și de timp că trebuia să realizez un

portofoliu cu obiecte și poate de aceea

am avut elan și am prins repede (râde).

Sunt doi ani și jumătate de când mă ocup

și cu asta. Pur și simplu mi se pare frumos

să faci lucruri frumoase. Cred că asta m-a

făcut să îmi placă lutul. Și faptul că 66%

din scoarța pământului e lut.

Aveți un atelier al dvs.?

Da, în continuare mai avem un loc în care

plătim chirie să ținem tot ce trebuie. Acolo

am lut, roată și un cuptor mic. Acolo lucrăm

obiectele cu care mergem la festivaluri

aici, la noi, sau prin alte locuri din țară.

Oamenii sunt interesați să cumpere

obiecte din lut?

Da, oamenii vin și le apreciază la un

festival, unii chiar vin special la târguri ca

să caute păhăruțe de țuică, cu carafă sau

cu ulcior. Cel mai bine se vând cănile.

35

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


36

Brunch la

14 septembrie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

37


38

Saramură

rețetă de Marian Hodorogea

Mă numesc Marian Hodorogea, am

64 ani, sunt din comuna Viiești, Galați,

și locuiesc la Ciocănești din 1980.

Saramură faceam și acasă, dar altfel.

Aici, în Ciocănești, am învățat de la un

pescar bătrân, care pescuia încă din

1940. Eu l-am cunoscut când avea vreo

60 de ani și am stat pe lângă el încă

10 - 15 ani, deci am avut timp să o învăț.

INGREDIENTE

2 kg pește

apă

sare

MOD DE PREPARARE

Peștele are alt gust în funcție de mediu și de

hrana lui, dacă e din crescătorie sau dacă e

din râu. Peștele se curăță. Trebuie să fie cât

mai proaspăt, cât mai aproape de momentul

prinderii din apă, să fie la maximum 4 - 5 ore

de când l-ai scos. Se curăță, se spală, se dă un

praf de sare ca să se întărească carnea, să nu fie

moale. Se bagă la rece circa 2 - 3 ore.

Între timp se face focul.

Friptul se poate face în 2 feluri: pe grătar sau

pe țăcălie.

Pe grătar: se dă focul, se încinge grătarul, să

nu fie foarte tare, nici foarte încet, depinde de

experiența grătaragiului. Se frige la jar domol.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


39

La țăcălie: dacă peștele are până în 500 grame,

se curăță pe burtă și se lasă întreg. Dacă e

mai mare, dacă are vreo 700 grame – 1 kg, se

despică pe spate. Se face o țepușă – sunt unele

făcute special, din lemn – și la cel mic se bagă

pe gură și prin corp, iar la cel mare, jumătate

și jumătate, să încapă pe ea. Se face un foc (nu

grătar) și țepușele se înfig în jurul focului (se

înfig în pământ), să fie atinse doar de căldura

de la jar și din când în când se mai răsucesc,

până când se face peștele. Așa se face cel mai

vechi tip de saramură: la țepușă.

Era un ritual facerea peștelui la țăcălie... care

făcea cele mai frumoase țăcălii, să nu le arzi. E

o tehnică. Asta înseamnă friptul peștelui.

După aceea pregătim saramura. O rețetă simplă

înseamnă apă fiartă cu sare în care se adaugă

piper, ardei iute, cimbru și asta constituie o

saramură care se pune peste peștele fript și se

mănâncă cu mămăligă.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


40

Sos de ardei copt

rețetă de Marian Hodorogea

Mă numesc Marian Hodorogea, am

64 ani, sunt din comuna Viiești, Galați,

și locuiesc la Ciocănești din 1980.

Reteța de ardei copt n-am învățat-o, o

știu din experiența proprie, căci fiecare

bucătar are imaginația sa. Și de fiecare

dată o fac altfel, mai adaug câte ceva.

INGREDIENTE

ardei capia roșii

roșii

suc de roșii

cimbru

o foaie de dafin

busuioc

apă

sare

MOD DE PREPARARE

Sosul de ardei copți îl folosesc pe post de

saramură la peștele prăjit. Se coc roșiile, se

curăță de coajă, se face o pastă, se strivesc cu

furculița sau se dau prin mașină, se pun la fiert

cu puțină apă dacă nu au zeamă îndeajuns.

Între timp scoatem și ardeii pe grătar, îi curățăm,

le scoatem semințele și îi facem fâșii – folosesc

ardei roșu, ăla verde e amar. Cel roșu e mai

dulce, dă alt gust. După ce i-am făcut fâșii, se

adaugă peste sucul de roșii. Între timp se mai

adaugă și niște suc de roșii făcut în casă. După

ce am pus la fiert totul, se adaugă piper, ardei

iute, cimbru, o foaie de dafin, busuioc și ce mai

vrei. Se dă într-un clocot și asta înseamnă sosul

de ardei copt.

Se mănâncă separat, sau se pune peste pește,

dar alături de un bol de mămăligă pripită, nu

din aia făcută cu telul, ci învârtită la făcăleț.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

41


42

Meșterul Petre Stan a venit la Ciocănești

cu linguri și scăunele cu trei picioare

meșterite cu răbdare și pricepere. Sunt

doar câteva dintre obiectele pe care le

face încă de la 17 ani, așa cum a învățat

de la tatăl lui, și la care și azi lucrează cu

plăcere, fie că are chef s-o facă, fie că

primește comenzi.

”O viață întreagă asta am făcut,”

mărturisește meșterul în timp ce lucrează

cu atenție lingurile lui de lemn, ca să vadă

și oamenii de la oraș, nefamiliarizați cu

asemenea practici, cum se făceau odată

obiectele de care oricine avea nevoie prin

gospodărie. Lângă el stau frumos aliniate

instrumentele cu care a lucrat toată viața

– teslă, bardă și cuțitoaie – și pe fiecare o

folosește cu precizie și îndemânare.

Lucrul cu mâinile a fost meseria de-o viață

a meșterului Petre Stan și datorită ei a pus

mâncare pe masă celor patru copii pe

care-i are. Odată, pe obiectele pe care

le făcea, primea produse – mălai, făină,

ouă – ce aveau oamenii prin gospodării

și erau dispuși să ofere pentru ce lucra

meșterul care toată viața a locuit în

comuna Spantov.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


”Am avut o viață grea, pe la noi nu exista

pământ să-l poți lucra și, în general,

condițiile erau mai vitrege. Meseria asta

m-a ajutat să am ce pune pe masă la copii,

să-mi țin nevasta. Făceam linguri mici,

linguri mari, de ciorbă, funduri de lemn,

războaie de țesut la care lucrau femeile”,

își amintește bătrânul Stan, care spune că

niciunul dintre copiii lui, trei băieți și-o fată,

nu a învățat meseria, că nu le-a plăcut.

Deși spune că i-a plăcut meseria asta,

Petre Stan recunoaște că au fost momente

în care a făcut-o și de nevoie, că dacă

nu muncea, nu avea ce să mănânce. Își

amintește că atunci când erau ”Moșii de

vară”, adică pomenirea morților pe 15

iunie, înainte de Duminica Rusaliilor, și

toată lumea gătea și dădea de pomană,

el și alții din comuna lui pregăteau și câte

o mie de linguri și reușeau să le vândă

pe toate. Așa era tradiția și oamenii o

respectau.

”După Revoluție, lucrurile au mai mers

bine vreo zece ani,” explică meșterul. Apoi,

lumea a început tot mai mult să cumpere

tacâmuri de inox și farfurii din ceramică,

porțelan sau sticlă.

”S-au schimbat vremurile și asta e,” spune

resemnat domnul Stan.

Azi, oamenii sunt fascinați de astfel de

obiecte lucrate manual și doresc, din nou,

să le aibă. Fie că le folosesc în propria

casă, fie că le păstrează ca pe un obiect

de decor, nimic nu rămâne nevândut când

ocazia îi aduce față-n față cu produse

care, odinioară, reprezentau o banalitate

pentru comunitate. Azi, ele sunt, adesea,

obiecte de artă și lumea se minunează

când le vede.

”Viața era, cum ziceam, mai grea înainte,

dar și, într-un fel, mai simplă. Că aveau

mult sau puțin, oamenii se descurcau,

încălțați sau desculți, își trimiteau copiii

la școală, să învețe carte și asta era. Azi,

oamenii sunt tot mai pretențioși, au nevoie

de multe și pentru cele multe e nevoie de

bani. Copiii mei țin cu toții de serviciile

lor ca să poată, la rândul lor, să-și crească

copiii în timpurile de azi,” spune Petre

Stan, împăcat că, orice ar fi, are meseria în

mână și, atât timp cât e-n putere, e pregătit

să muncească orice i se cere.

43

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


44

Brunch la

5 octombrie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

45


46

rețetă de Ionela Șmalbergher

Mă numesc Ionela Șmalbergher, 47

ani, sunt din Curtea de Argeș, locuiesc

în Poienarii de Argeș.

“Mătuși” ne făcea mama când eram

copii, în postul Crăciunului, că atunci

erau semințele de dovleac în vogă.

Toamna le culegeam, le uscam pe

sobă, le depozitam în coș și atunci

mama ne punea să le curățăm. E

complicat să cureți atâția sâmburi ca

să faci o oală de “mătuși” pentru o

familie de 4 persoane, chiar dacă se

mai amestecă cu orez, ceapă și altele.

Când fac “mătuși”, retrăiesc momentele

cu mama. Noi suntem patru surori,

eu sunt cea mai mică. Surorile cele

mari erau la liceu, și noi, astea mici,

eram puse să curățăm semințele și

noi puneam două în castron și trei în

gură. De multe ori mama spunea ”Hai,

duceți-vă de aici, că voi mai mult mă

încurcați!”. Aveam însă o verișoară de

la București care venea în concediu de

Crăciun și pentru ea era o plăcere să

curețe semințele de dovleac.

Prima dată când le-am făcut nu a

fost foarte greu, practic era rețeta de

sarmale, doar înlocuiam carnea cu

semințe. Știam și gustul, nu aveam nici

o emoție. Am făcut-o pentru mine, să

mănânc eu și ai mei.

INGREDIENTE

1 kg semințe de dovleac, curățate de coajă

foi de varză de la 2 verze potrivite, murate

250 grame orez (o cană de ceai măricică)

3 cepe mari

2 linguri de pastă tomate

20 ml ulei (2 - 3 linguri ulei)

câteva boabe de piper

piper macinat

sare

câteva foi de dafin

MOD DE PREPARARE

Semințele de dovleac se dau prin râșniță dacă

sunt bine uscate. Sau prin mașina de tocat. Foile

de varză se desfac, se curăță.

Se toacă ceapa mărunt, se călește, se pune

jumătate de bulion în prăjeală. Se amestecă

și se răstoarnă peste sâmburii tocați, apoi se

pune și orez deja fiert. Se pune și un pic de

piper măcinat, după gust. Se amestecă până

se leagă. Apoi se fac “mătușelele”, cam cât o

lingură în fiecare foaie.

Se înfășoară în frunza de varză, se așează pe pat

de varză – pe pat se pune piperul și dafinul – și

apoi începi să pui “mătușicile”. Mijlocul oalei se

lasă gol, cam cât am băga pumnul și punem alt

rând până când terminăm compoziția. Punem

câteva foi de varză peste oală, ca un capac. Unii

pun varza tocată, mie îmi place să pun foi, să

acopere totul. Se poate pune și o măciulie de

mărar și o rămurică de cimbru în gol, în mijlocul

oalei.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


47

Se pune restul de bulion, se pune apă până

când se acoperă sărmăluțele. Se lasă la foc

domol 3 - 4 ore. Ideal e să le faci la plită. Sau

poți să le faci și la cuptor, la foc mai ușor. Le mai

controlăm, dacă scade apa trebuie să punem

apă fierbinte. De regulă, compoziția fierbe mai

repede, dar varza trebuie să se facă foarte bine.

Unii nu mănâncă foile. Mie îmi plac foarte mult

foile de varză și atunci le fierb mai mult.

În compoziție poți să pui și morcov și ardei – o

juma’ de morcov și un ardei micuț. Ca să-i dea

un pic de culoare. Morcovul ras, pe răzătoarea

mică.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


48

rețetă de Ioana Cuceanu

Mă numesc Ioana Cuceanu, dar mi

se spune Nela. Am 62 de ani, sunt

născută în Poienarii de Argeș, trăiesc în

Poienarii de Argeș. Aici m-am născut,

aici am bătut țărușul.

Aici, în sat, am auzit prima oară de

prajilă. Am învățat s-o fac de la soacra

mea, căci am stat cu ea în curte. Prima

prajilă am făcut-o împreună, și apoi

am făcut și singură. Mi-a explicat, neam

înțeles foarte bine.

INGREDIENTE

ulei

2 - 3 ouă

cană de-o litră de lapte crud

puțină sare

mălai, după ochi, până când iese ca la clătite

MOD DE PREPARARE

Punem uleiul la încălzit și separat pregătim

compoziția, cu ouă, lapte crud, puțină sare și

mălai cât cuprinde. Cum e compoziția pentru

clătite. Apoi se pune în uleiul încins și se

mestecă pe foc până se îngroașă, se vede când

este gata. O punem în farfurie și se servește

caldă sau rece; caldă e mai plăcută. Noi o

consumăm ca aperitiv, înainte.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

49


50

Doamna Maria Neacșu, în vârstă de 41

de ani, colecționează obiecte tradiționale

recuperate de la bunici și părinți. Și-a dat

seama de valoarea lor în urmă cu șapte

ani de zile atunci când mama ei a murit și

membri ai familiei au început să facă curat

prin lucrurile care i-au aparținut, referinduse

la diferite obiecte lucrate manual ca

la niște ”cârpe care trebuie aruncate,” își

amintește doamna Neacșu.

”Sunt obiecte cărora mult timp nu le-am

dat nici eu importanță și, la un moment

dat, mult prea târziu, mi-am dat seama că

sunt obiecte care nu se mai fac și care sunt

din nou în atenția tuturor și am zis, ‘Nu se

poate, trebuie să le păstrez, să fie acolo’,”

povestește doamna Neacșu.

În plus, în aceeași perioadă, lumea

începuse să vorbească din nou despre ii,

despre cât de valoroase sunt, fără să știe

că multe dintre ele pe care le cumpără

sunt falsuri. De pe urma acestei reînvieri a

tradițiilor românești, comercianții au făcut

bani, fără să țină cont de autenticitate.

Maria Neacșu și-a zis însă, ”Stai așa, că de

la bunica și mama am ii făcute de mâna

lor, am costume populare, acelea sunt

muncite și frumoase și merită văzute.”

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


”Ceea ce se copiază, se copiază prost,”

explică doamna Neacșu. Multe obiecte

nu au nicio legătură cu ce lucrau bunicii

ei. Și-a zis, ”Nu se poate, ce făceau ei

atunci, și ce se face azi, mulți oricum nu

înțeleg în continuare cu ce se mănâncă

acest meșteșug și în ce constă frumusețea

acestor obiecte.”

Casa părintească în care doamna Neacșu

a crescut alături de părinți e în Sălătrucul

de Jos, aproape de Poienarii de Argeș,

unde azi locuiește alături de soț și de fiul

ei. Acolo vrea să creeze, la un moment

dat, un muzeu deschis tuturor celor care

își doresc să vadă obiecte tradiționale

autentice. Până atunci se bucură să arate

colecția cu fiecare ocazie, așa cum s-a

întâmplat la brunch-ul de la Poienarii la

Argeș, unde doamna Neacșu mărturisește

că a fost impresionată de oamenii

interesați de povestea familiei ei.

Am ii, am costume populare și am început

să le strâng pe toate din întâmplare. Un

costum din anii 1980 e bărbătesc și a

aparținut bunicului. Am intrat în posesia

lui printr-o cunoștință. Apoi am mers la

bunicul meu și el avea mai multe obiecte

tradiționale și, deși știa că mie îmi plac,

le aruncase. Însă le-am recuperat și leam

păstrat,” spune doamna Neacșu, care

mai povestește că la biserică sau la alte

evenimente din sat poartă mereu ie sau

costum popular.

”Lumea se mai uită ciudat, dar mie nu

îmi pasă,” râde ea. ”Toate îmi sunt lucruri

dragi, le port cu mândrie și nu-mi imaginez

nicio clipă că le-aș putea da cuiva. Mama

mea a țesut la război, a făcut prosoape,

macaturi, pături și multe alte lucruri. Fiind

copil, o ajutam, de aceea sunt lucruri care

ar trebui văzute și pe care eu, momentan,

le țin în podul casei, însă am speranța că

într-o zi, în casa părintească, le voi putea

expune ca ele să fie văzute de turiști,”

plănuiește doamna Neacșu.

Recent, fiul ei a fost cu clasa în vizită la

un muzeu etnografic și, când a venit

acasă, a fost încântat de ce a văzut acolo.

Doamna Neacșu își amintește că acesta

i-a zis, ”Mami, am văzut un război de țesut.

Și mi-a explicat de ce i-a plăcut și ce l-a

impresionat. Și i-am zis că avem și noi unul

acasă. Însă el nu-l văzuse, nu știa de el.

I-am povestit pe urmă de bunica lui, cum

lucra, ce lucra și câte știa să facă.”

La brunch, doamna Neacșu a purtat un

costum popular care a aparținut mamei,

făcut de aceasta cu ocazia unui concurs

de dansuri populare la care a participat.

Părinții ei au făcut parte din ansamblul de

dans din comună și împreună au participat

la multe concursuri, serbări și evenimente

locale. Tatăl, azi în vârstă de 79 de ani, a

fost și baci la stână și de la el a recuperat,

de asemenea, multe obiecte care azi nu

se mai fac.

Doamna Neacșu se mai mândrește și cu o

ie pe care bunica i-a făcut-o și i-a dăruit-o

când a împlinit 18 ani. A muncit la ea o

iarnă întreagă și spune că e unul dintre

lucrurile cele mai de preț pe care le are.

”Femeile erau foarte competititve între ele

când lucrau o ie și, adesea, țineau ascunse

modelele pe care le realizau fiindcă voiau

să fie unice. Arătau ce au creat abia când

obiectul era gata,” spune Maria Neacșu.

De ce crede doamna Neacșu că

ne interesează din nou obiectele

tradiționale? “Lucrurile astea ne liniștesc

și ne aduc emoție, de aceea ne plac și ne

interesează. Ne aduc aminte de timpuri

în care ne simțeam în siguranță, protejați,

de emoții pozitive, de familie,” crede ea.

Din acest motiv și pentru multe altele care

țin de recuperarea istoriei și a identității

românești, Maria Neacșu crede că într-o zi

visul ei de-a transforma casa părintească

în muzeu va deveni realitate.

51

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


52

Brunch la

12 octombrie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

53


54

rețetă de Oana Mesea

Ma numesc Oana Mesea, am 37 de

ani, sunt din Râmnicu Vâlcea.

Asociez dovleacul copt, merele coapte,

castanele și zacusca cu vacanțele de

iarnă petrecute la bunicii de la Novaci.

Bunica Ninica avea mereu pe soba din

casă niște mere la copt și seara punea

în cuptor și niște dovleac.

INGREDIENTE

dovleac plăcintar

zahăr brun

scorțișoară

MOD DE PREPARARE

Se taie dovleacul în felii egale, se curăță de

semințe și de filamente. Se presară feliile cu

zahăr brun amestecat cu scorțișoară sau se lasă

simplu, el fiind dulce si aromat de fel.

Am preîncins cuptorul la 200°C, funcția sus-jos

și ventilație (focul mare la cuptoarele pe gaz).

Am pus tava cu dovleac la copt timp de 40 de

minute. Timpul de coacere depinde însă și de

grosimea feliilor.

Se verifică dacă e copt cu furculița (e moale și

furculița pătrunde ușor).

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


55

rețetă de Mioara Săvoiu

Mă numesc Mioara Săvoiu, am 55 de

ani, sunt din Vaideeni, județul Vâlcea.

Copil fiind, verile le petreceam la

munte. Mergeam de cum terminam

școala și stăteam toată vacanța de vară

la stână, unde ajutam părinții la treburi.

La stână am mâncat și auzit prima oară

de balmoș, și tot acolo am și învățat

să-l pregătesc.

INGREDIENTE

2 litri apă

100 grame unt

500 grame mălai

200 grame de caș făcut în casă

sare

MOD DE PREPARARE

Se pune apă la fiert împreună cu untul și sarea.

Când începe să fiarbă se pune făina de mălai și

se mestecă să nu facă cocoloașe.

Se fierbe aproximativ 10 minute, iar la urmă se

pune cașul făcut în casă și se ia de pe foc.

Se servește împreună cu iaurt făcut în casă.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


56

Care este istoria acestui meșteșug în

familia dvs.?

Meseria am început-o de mic, cu pregătirea

materialelor și a materiilor prime,

pregătirea lutului, a vopselelor, care atunci

aveau o altă nuanță de pregătire, totul

era fără nicio ustensilă, vreo mașinărie de

pregătit lutul sau vopselele. Atunci călcam

pământul cu picioarele și vopselele le

făceam în râșniță, era învârtită manual,

nu ca acum, când le-am modernizat cu

motoare electrice. De copil mă punea tata

să îi pregătesc vopselele și, mai ales, lutul.

Îl pregăteam cel mai bine dintre toți cei

patru frați ai mei și toată pregătirea lutului

cădea pe mine.

Mai face vreunul dintre frați meseria?

Da, toți sunt ceramiști, este o tradiție din

tată în fiu. Suntem la a treia generație,

din câte știu eu. Meseria asta în familia

noastră are legătură cu satul, căruia îi

zice Olari, de la acest meșteșug. Odată,

meseria oamenilor din satul Olari era,

firește, olăritul. Văzând de mic că este o

muncă foarte, foarte grea, nu prea voiam

să continui tradiția aceasta, deși învățasem

totul despre acest meșteșug. Am făcut un

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


liceu silvic, apoi am lucrat vreo 7 - 8 ani

funcționar. Lucrez ceramică continuu de

20 de ani. Am revenit la tradiție și, când

am reînceput, parcă știam totul.

De ce vi se părea o muncă grea?

Este o muncă foarte grea pentru

pregătirea lutului și o muncă foarte grea

pentru pregătirea vopselelor. Vopseaua

albă de pe obiecte se obține dintr-o rocă

foarte tare și muncești mult la ea, o pisezi

până ajunge ca făina, o împreuni cu apa și

apoi o macini, de două ori, într-o râșniță.

Așa se pregătesc toate vopselele, care-s

naturale.

Apoi, etapele în sine de lucru sunt

modelatul, care înseamnă să faci formă

de farfurie, castron, cană, vază etc., apoi

decoratul, care este elementul cel mai

important din ceramica noastră de Horezu.

De aceea am intrat în UNESCO, pentru că

avem un decor unic în lume și ustensilele

cu care decorăm, de asemenea, sunt

unice, cornul de vită, pana de gâscă și de

gaiță.

Decorul pe păianjen sau spirală este o

inspirație de moment, trebuie să ai o

imaginație foarte bogată.

Apoi avem coada de păun sau spicul

de grâu, vârtejul, hora și decorul

brâncovenesc. Se spune că încă de pe

timpul lui Constantin Brâncoveanu se

lucrează ceramica la noi pentru că a doua

pasiune a lui Brâncoveanu, după biserică,

a fost ceramica.

Apoi, bineînțeles, avem și niște simboluri

în decorul nostru. Simbolurile sunt niște

elemente atât de pe cer, cât și de pe

pământ, unde, ca simbol general, avem

cocoșul de Horezu. Apoi mai avem

simboluri precum Pomul Vieții, Peștele,

Șarpele, Soarele, Spirala Vieții.

După ce și acest decor intră în obiect,

urmează răzuitul obiectelor. În jur de

70 – 80% dintre obiectele noastre se agață

și pe pereți, deci le dăm gaură de agățare.

După care se pun la uscat, apoi merg la

prima ardere la cuptor, care durează între

8 - 10 ore, bagi lemne încontinuu, să ajungi

la aproximativ 90 de grade. A doua zi le

scoatem din cuptor, le dăm cu smaclu și le

ardem încă o dată, la fel. Așa se ajunge la

un obiect final.

Muncim cam o lună, o lună și jumătate, ca

să facem obiecte și să umplem cuptorul

cu 1000 de obiecte, mici și mari.

Ce mai reprezintă meșteșugul dvs.

pentru Horezu?

Eu fac multe ateliere și cu copiii, iar bucuria

pentru mine o reprezintă aplauzele lor.

Când fac cu fiecare copil câte un obiect,

uimirea lui, încântarea de ceea ce a realizat

cu mânuțele lui mă bucură foarte mult. Alt

moment foarte, foarte frumos al acestei

meserii este când scoatem obiectele din

cuptor și vedem frumusețea lor, ce a putut

să iasă din mâinile noastre.

Foarte trist e, pentru meșteșugurile

noastre, că statul român nu are nicio

strategie de continuitate și de protejare a

tradițiilor. De aceea, după părerea mea, la

nivel de țară, mai suntem în jur de 100 de

meșteri adevărați.

Iar noi, aici, în Horezu, suntem foarte

atacați de ceramica adusă din afară, de

ceramica din Bulgaria sau din Ungaria,

care se vinde în Horezu și omul înțelege

că este de aici. Și asta se întâmplă de vreo

15 ani de zile, a afectat tradiția noastră și,

din cauza asta, cu părere de rău, bănuim

că vom fi ultima generație de ceramiști.

Dvs. ați dat meșteșugul mai departe?

Nu, dar nu pentru că nu am cui să predau,

ci pentru că nu recomand. Pentru că este

o situație dezamăgitoare. Aici, în Horezu,

comerciantul s-a îmbogățit și autenticul

moare. De la o zi la alta, unui meșteșugar

îi este tot mai greu să trăiască din munca

lui, din meșteșugul lui.

57

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


58

Cum poate un om care este interesat

de ceramica autentică de Horezu să

facă diferența între aceasta și un fals?

Pentru turiștii care vin în Horezu, contează

să-i vadă acasă pe cei care fac acest

meșteșug, că lucrează în atelier, iar pe

fiecare obiect e semnătura lui, pe spate. În

plus, ceramica noastră autentică nu este

lăcuită pe spate. Sunt turiști care vin în

Horezu și spun că vin să ia oală de sarmale,

dar la noi, în Horezu, nu s-a făcut niciodată

oală de sarmale. Iar acum e plin de oale

de sarmale de la bulgari, de la unguri și

se vând sub pretextul că sunt făcute de

noi. De ce nu s-a făcut oală de sarmale la

Horezu? Pentru că lutul nostru, din zona

noastră, nu ține la cuptorul de aragaz.

Merge să mâncăm din obiectele noastre

orice, dar nu la cuptorul de aragaz.

Care sunt obiectele specifice pentru

ceramica de Horezu?

Farfuriile și decorul superb pe aceste

obiecte. Mai sunt ciorbarele, castroanele

mari, castroanele tradiționale, cănile,

ceșcuțele de țuică, de cafea. Și ulciorul,

bineînțeles. Noi demult nu mai putem

face toata gama de Horezu pentru că sunt

aduse alte obiecte din afară, mult mai

ieftine decât ale noastre, și ne-au făcut

concurență de nu le mai putem vinde pe

ale noastre la prețul lor adevărat.

Care a fost cea mai optimistă perioadă

pentru meșteșugul dvs., când exista

susținere din partea statului și oamenii

știau ce cumpără?

Cu părere de rău, vă spun că această

perioadă a fost pe vremea lui Ceaușescu.

Comuniștii au avut grijă de meșteșuguri,

de tradiții, tatăl meu era foarte, foarte bine

în acea vreme. Pentru că atunci nici nu era

concurența aceasta, cu obiectele aduse

din afară. S-a trăit foarte, foarte bine.

Atunci nu aveam concurență și ceramica

românească se vindea ca pâinea caldă.

Acum, fiind aduse toate kitschurile și toate

porcăriile din toate țările posibile, ne-au

făcut praf tradiția.

Ce simțiți față de oamenii care aduc

produse din afară și le vând laolaltă

cu oameni ca dvs., meșteșugari

adevărați?

Ei zic că plătesc impozit la stat și nu au

legătură cu tradiția noastră. Eu cred că

mai ales la noi, în Horezu, fiind singura

ceramică din România intrată în UNESCO,

ar fi trebuit să avem o protecție unică. Cum

sunt parcurile naționale, așa o protecție

trebuia să avem și noi. În schimb, de pe

urma noastră, se vând toate porcăriile

aduse din afară.

Noi, meșterii adevărați, nu am mai trăit

niciun fel de bucurie pentru că noi n-am

profitat de valoarea ceramicii pe care

o avem. De la intrarea în UNESCO, pe

7 decembrie 2012, nu suntem noi cei care

ne-am bucurat, ceramiștii autentici. Cei

care s-au bucurat au fost tot comercianții.

Noi nu ne mai bucurăm de ceea ce facem

pentru că acest comerț strică tot.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

59


60

Brunch la

9 noiembrie

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

61


62

rețetă de Nicolae Barbu

Numele meu e Nicolae Barbu, am 39

de ani și locuiesc în comuna Gura Foii

din județul Dâmbovița.

Gătesc de aproape zece ani și îmi

place să prepar orice mâncare. Dacă

nu știu o rețetă, mă documentez.

Citesc despre ea sau îi întreb pe alții

cum o fac. Rețeta de supă de rață cu

tăieței de casă o știu din copilărie, deci

pot spune că am furat-o din bătrâni.

Dacă îți place ceea ce faci, e simplu să

faci orice!

INGREDIENTE

Pentru supa de rață cu tăieței de casă, pe care

eu am făcut-o în tuci, pe foc de lemne, am

folosit:

două găleți cu apă

trei rațe crescute la mine în curte

zarzavat

sare și piper după gust

foi de dafin

tăieței de casă făcuți de o vecină, am folosit

cam 400 de grame.

MOD DE PREPARARE

Mai întâi am pus la foc două găleți cu apă, în

tuci. În apă am pus cele trei rațe tăiate, fiecare

în jurul a patru kilograme și în vârstă de opt

luni. O rață e bună pentru gătit după două-trei

luni. Le-am lăsat să fiarbă cam o oră și jumătate

fiindcă au o carne ațoasă, care fierbe mai greu.

Apoi am pus zarzavatul, sare, piper și foi de

dafin și am mai lăsat să fiarbă toate încă vreo oră

și jumătate. La final, în ultimele 10 - 15 minute,

am adăugat și tăiețeii.

Înainte s-o mănânci, poți pune pătrunjel tocat,

după gust. Mie îmi place s-o mănânc călduță,

cu murături, gogoși sau castraveți. Dar nu cu

varză. Poftă bună!

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

63


64

rețetă de Dida Rizea

Numele meu e Dida Rizea, am 64

de ani și sunt din Gura Foii, județul

Dâmbovița.

Rețeta de tochitură am învățat-o de

la mama când aveam 14 ani, atunci

am făcut-o prima dată. Nu mi-a ieșit

foarte bine la prima încercare pentru

că am făcut prea puțin sos. Mama mi-a

zis că a fost gustoasă, dar puțină. Nu

cunoșteam cantitățile prea bine, dar în

timp m-am perfecționat!

În rețeta de tochitură din zona noastră

se pune porc, că nu prea avem oi, cum

au, de exemplu, ardelenii.

INGREDIENTE

Pentru rețeta de tochitură pe care am făcut-o la

ceaun, ai nevoie de:

carne de porc

ficat

ceapă

sare, piper

foi de dafin

usturoi tocat

cimbru

bulion

boia de ardei dulce

ardei roșu

MOD DE PREPARARE

Carnea de porc, tăiată mărunt, se pune în

ceaun, cu grăsime, și se lasă să se rumenească

la foc pe lemne. Cine dorește, poate să pună

ficat sau cârnat puțin afumat. Eu am pus ficat,

fiindcă nu mă înțeleg prea bine cu afumătura.

Când carnea e rumenită și sticlește, pui peste

ea ceapa tocată mărunt. Apoi pui sare. Fără

sare, nicio mâncare sau desert n-are gust.

Pe urmă pui apa care să acopere carnea, o

lași să fiarbă și să scadă. Apoi se pune boia

de ardei dulce, bulion făcut în casă și, după ce

scad din nou apa cu bulionul, adaugi ardei roșu

mărunțit, usturoi tocat, cimbru, foi de dafin,

totul după gust.

Nu uita: gătitul înseamnă simț al mirosului, simț

al văzului și, abia la final, simț al gustului.

Poftă bună!

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

65


66

La 48 de ani, Lucian Nicolae cântă la

instrumente muzicale de suflat încă din

liceu. Născut și crescut la Găești, în județul

Dâmbovița, aproape de locul în care neam

aflat, el lucrează azi ca IT-ist la o bancă

din București, unde s-a mutat datorită

facultății, căci a absolvit Politehnica.

Muzica a rămas o parte importantă din

viața lui și, după ce în copilărie a studiat

vioara și pianul, a luat studiul în propriile

mâini și, autodidact, a învățat să cânte la

diverse tipuri de fluiere, dar și la chitară.

”Primele tentative de a cânta la fluier

le-am avut în liceu. A fost o abordare

intermitentă, nu am avut de la început

instrumente calitative. Principiile le-am

deprins cu un instrument din comerț,

instrument german, foarte răspândit, așa

numitul Blockflöte, foarte ușor poți învăța

la el, e o etapă premergătoare fluierului,

să zicem,” explică el.

Iubirea pentru muzică s-a născut în

familie. Atât mama, cât și bunica au cântat

cu vocea, așa că Lucian Nicolae a crescut

înconjurat de vocile cele mai dragi.

”Mama mea a cântat ca solist amator de

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


muzică populară, înainte să mă nasc eu, și

a cântat în cor până după pensie. Bunica

mea a cântat, de asemenea, cu vocea, fără

să fie muzician profesionist, fără să fie o

voce școlită. Avea o voce extraordinară.”

”Eram copil, la țară la bunici, stăteam

pe covor, mai ales iarna, când afară era

foarte frig, iar bunica, în timp ce lucra,

cosea sau călca rufe, cânta. Undeva, m-a

marcat chestia asta. Cânta romanțe și sunt

câteva de care îmi amintesc cu o claritate

fantastică, cum le cânta, ce cânta, deși

eu aveam cam patru ani și nici măcar

nu înțelegeam cum trebuie conținutul

cuvintelor. Vocea bunicii mele a fost

moștenită de mama și, deci, și mama cânta

în casă foarte mult. Aproape că eu nu

concepeam, când eram copil, prin clasa

I-a și a II-a, că o mamă nu cântă. Credeam

că toate mamele cântă acasă,” râde Lucian

Nicolae.

Traista lui e plină cu fluiere de toate tipurile.

Sunt doar o mică parte din colecția pe care

o are acasă și care numără modele din

toată lumea. Prietenii îi cunosc foarte bine

pasiunea așa că atunci când călătoresc, se

gândesc la el. ”Cu fluierele a fost o lungă

perioadă în care nu am progresat mult,

am cumpărat fluiere mai multe, am făcut

progrese în cercuri restrânse, am cântat

pentru familie, pentru prieteni, astfel

încât, acum vreo 10 ani, când am primit

invitația de-a cânta la un cenaclu literar

de la București, m-am dus și-am cântat ce

cântam eu de unul singur.

Acolo am întâlnit o formație de folk și

unul dintre membri era profesor și mi-a

propus să facem duete chitară/fluier. Am

făcut acest duet muzical la cenaclurile

respective cu Nicu Șandru, numai cu piese

românești. Eu cânt și repertoriu celtic și

irlandez și îi propuneam să facem și din

astea, însă dânsul voia numai românești.

Întâlnindu-ne să repetăm, să pregătim

ieșirile astea, pe scenă, am progresat

enorm pe fluier românesc,” își amintește

Lucian Nicolae.

Azi, el susține orele de ”Muzică și mișcare”,

ca profesor voluntar, la clasele în care

învață copiii lui, la școala 97, din București.

”La propunerea mea, toți elevii din clasă șiau

cumpărat xilofonul de o octavă, fabricat

la Reghin. Eu mai folosesc în cadrul orei

și Blockflötele sau naiul, dar copiii numai

la xilofon lucrează. Pentru fluiere e cam

complicat cu 27 de copii în clasă.”

Când e programul anual ”Școala altfel”,

merge și la școlile unde prietenii lui

au copii și-i învață pe aceștia despre

frumusețea instrumentelor muzicale de

suflat. La muncă, formează, de asemenea,

un duo cu un coleg și, de două ori pe an,

au oficial concerte de muzică irlandeză

și celtică. Semnează cu numele și-ntr-o

revistă pentru copii, Fabulafia, căci în

fiecare număr scrie o poveste despre câte

un instrument muzical.

Instrumentele muzicale de suflat pe care le

are nu-s doar parte dintr-o colecție dragă,

strânsă în ani de zile, ci multe dintre ele

poartă semnătura unor meșteri populari

cu tradiție. ”Tilinca e construită de Traian

Ciuculescu din Pitești, virtuoz, culegător

de folclor, etnomuzicolog, autor al cărților

Fluierul la români, Cimpoiul la români,

Cavalul românesc, Virtuozi ai fluierului din

Argeș și Muscel. Fluierul din Vrancea e

construit de Pavel Caba, din comuna

Nereju, care e rapsod popular. El a primit

în luna martie din acest an și titlul de

Tezaur Uman Viu. Fluierul din Câmpulung

Muscel şi carba cu tâlv sunt construite de

Constantin Mihaiu, ginerele rapsodului

Ion Arsene din satul Jugur, comuna

Poienarii de Muscel, județul Argeș. Iar

fluierul cu ancie e construit tot de Traian

Ciuculescu, de la Pitești,” explică Lucian

Nicolae proveniența instrumentelor.

67

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


68

Aceste evenimente au fost organizate pe parcursul anului 2019 de către Asociația

“My Transylvania” în colaborare cu “My Secret Romania” și cu comunitățile locale din Corbi

(Argeș), Urși (Vâlcea), Dâmbovicioara (Argeș), Buleta (Vâlcea), Muscel (Dâmbovița), Ciocănești

(Călărași), Poienarii de Argeș (Argeș), Costești (Vâlcea), Bumbuia (Dâmbovița).

Alături de noi au fost și Fundația “Corbii de Piatră”, Fundația “Pro Patrimonio”, Fundația

“Conservation Carpathia”, Curtea de Muscel, WWF Romania, un profesor “Teach for Romania”,

Clubul Copiilor Aktivi, Fundația Comunitară Vâlcea, grupul "Foiță cu Altiță". Și, nu în ultimul

rând, Administrația Fondul Cultural Național.

Mulțumim tuturor celor de mai sus, dar și participanților și voluntarilor, fotografilor - Călin Stan,

Cristina Voinea, Andrada Nistor, Andreea Nedelescu, George Soare - pentru că au fost alături

de noi în acest demers!

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


69

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului

Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei

publicații sau de modul în care rezultatele ei și ale proiectului pot fi folosite.

Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.


Documentat în cadrul proiectului "Gusturi și meștesuguri - peisajul cultural din Oltenia și Muntenia", co-finanțat de AFCN.

Similar magazines