Muguri nr. 2

Lumina învierii - lumina cunoașterii

Prof. dr. Bazarciuc Mihaela-Gabriela,

Director Şcoala Gimnazială Nr. 95

Într-o lume în care adevăratele valori sunt de neidentificat din cauza distorsiunilor

și inversării criteriilor de evaluare, am căutat un spațiu și un prilej

de revizuire a sistemului de valori pentru tânăra generație.

Unul din locurile neconvenționale în care poți să desfășori o astfel de activitate

este Cimitirul Bellu. În România există cel puțin 3 cimitire impresionante,

recunoscute ca obiective turistice și vizitate pentru tezaurul cultural și particularitățile

lor.

Cimitirul Vesel de la Săpânța - Maramureș este apreciat pentru viziunea

artiștilor care sculptează și pictează viu colorat crucile de lemn, prezentând în

mod creativ și vesel esența vieții celor înhumați în epitafuri ingenioase.

Cimitirul Maritim de la Sulina, făcut cunoscut nouă de scriitorul Jean Bart

(mai este denumit Cimitirul Cosmopolit sau Multiconfesional sau Multietnic),

este impresionant prin multitudinea de etnii și naționalități ale oamenilor care

sunt înhumați acolo (cetățeni de 21 de naționalități), dar și prin faptul că

deține un mormânt autentic de pirat, cu însemnele caracteristice: cap de mort

și oasele așezate în cruce, unic înregistrat în Europa.

Cimitirul Bellu poate fi considerat micul Père Lachaise al României sau

Zentralfriedhof al Vienei. În toate acestea regăsim artiști, scriitori și importanți

oameni de stat, iar multe din monumentele lor funerare sunt opere de artă.

Puțini știu că acum 200 de ani, pe locul cimitirului Bellu creșteau portocali.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, pe ulița Șerban-Vodă se afla o grădină de

petrecere, care-i aparținea baronului Barbu Bellio. Acesta a donat 17 hectare

din terenurile sale pentru a se construi un cimitir și în scurt timp, devenind ,,la

modă”, mulți oameni iluștri și-au strămutat osemintele familiei în acest cimitir

și și-au ridicat cele mai fastuoase monumente funerare.

Abordarea netradițională sub formă de activitate-joc tip vânătoarea de comori

a temei de educație civică a avut ca scop promovarea în rândul elevilor a

valorilor și cunoașterea contribuției marilor personalități la moștenirea culturală

națională. În același timp, participanții au experimentat spiritul de echipă,

relaționarea constructivă cu ceilalți colegi, abilitățile de comunicare interpersonală

și cooperarea în vederea completării itemilor din fișa de activitate.

Ne dorim creșterea gradului de atracție pentru educație și cultură prin acces

gratuit la muzee, spectacole, Zoo, Gradina Botanică, punerea la dispoziție a

unor mijloace de transport pentru elevi în Săptămâna Școala Altfel și facilitarea

relaționării cu organizațiile non-guvernamentale care se ocupă de educației, cel

puțin acelea de pe raza sectorului 3.

Vănătoarea de comori în cimitirul Bellu

Cimitirul Bellu este Micul Père Lachaise al României, în care regăsim artiști,

scriitori și importanți oameni de stat, iar multe din monumentele sale funerare

sunt opere de artă. Puțini știu însă că acum 200 de ani, pe locul cimitirului Bellu

creșteau portocali. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, pe ulița Șerban-Vodă

se afla o grădină de petrecere, care-i aparținea baronului Barbu Bellio. Acesta

a donat 17 hectare din terenurile sale pentru a se construi un cimitir și în

scurt timp, devenind la modă, mulți oameni iluștri și-au strămutat osemintele

familiei în acest cimitir și și-au ridicat cele mai fastuoase monumente funerare.

1. Menționați 3 simboluri care se regăsesc pe monumentul funerar al Iuliei

Hasdeu, prima femeie din România care a studiat la Sorbona.

2. Denumiți 3 dintre aleile cele mai cunoscute din Cimitirul Bellu

3. Care este simbolul central de pe monumentul funerar al lui Aurel Vlaicu

q-m

4. Căutați următoarele 4 cavouri care exprimă esența stilului național neoromânesc

în arhitecturã, un amestec de elemente rãsãritene bizantine, motive

țărănești locale, modele de artã otomană și teme de renastere italianã

târzie. Aflați care este legătura dintre aceste monumente funerare?

(a) Monumentul funerar al generalului Iacob Lahovary

(b) Mausoleul familiei Ghica

(c) Mausoleul lui Cantacuzino, Nababul

(d) Mausoleul fraților Gheorghieff

5. Scrieți mai jos epitaful care v-a impresionat cel mai mult:

6. Ce versuri sunt inscripționate pe mormântul lui Nichita Stănescu?

7. Precizați 3 scriitori care se află în vecinătatea mormântului poetului național

Mihai Eminescu

8. O copie a lucrării “Rugăciune” a celebrului sculptor Constantin Brâncuși

se află la Cimitirul Bellu. Descoperiți numele celor 4 pictori care sunt

vegheați de aceasta.

9. Ce se află pe frontispiciul cavoului familiei Gheorghe Grigore Cantacuzino

(Fig. 40)?

a)

b)

10. Școala Românească de Arhitecură a marcat cei 100 de ani de la moartea

ctitorului său, arhitectului Ion Mincu, prin ridicarea unui monument la

mormântul său. Ce fel de monument a fost ridicat?

11. Fotografiați monumentul funerar care v-a plăcut cel mai mult.

Atelier creativ: Personalizarea sticlelor

Prof. înv. primar Ion Iulia-Andreea

Miercuri, 11 decembrie 2019, cadrele didactice de la Școala Gimazială 95 au

participat la un atelier de personalizat sticle. Activitatea s-a desfășurat într-o

sală de clasă, frumos amenajată, iar tema acestui atelier a fost aceea de a

recondiționa sticlele, înfrumusețându-le cât mai deosebit. La acest atelier au

participat și cadre didactice din alte școli și grădinițe.

Pentru a orna sticlele am folosit următoarele materiale:

• ață

• aracet

• diverse ornamente pentru înfrumusețare.

Pe o sticlă curată, de pe care aţi scos etichetele, aplicaţi lipici de jur împrejur

cu ajutorul unui burețel sau al unei pensule.

Nu trebuie acoperită toată de la început, pentru că vă va fi greu să o

manevraţi. Se pune aracetul etapizat! Începeţi prin a înfăşura firul de aţă pe

baza sticlei şi continuaţi până la gâtul acesteia. Firul de cânepă/iută se poate

împletii înainte de aplicare pentru a fi mai lat sau pentru a crea noi modele de

decor.

După ce sticla a fost acoperită definitiv, se împodobește cu diverse ornamente,

după bunul plac.

Priviți rezultatul!

A fost un moment plăcut și de asemenea folositor pentru noi, am colaborat

cu colegii, ne-am cunoscut mai bine și am împărtășit fiecare câte o experiență

de-a noastră care ne ajută să îmbunătățim activitățile pentru elevii noștri.

Prin această activitate am vrut sa realizam un mediu interactiv, învățând

foarte multe lucruri noi pe care le împărtășim elevilor noștii pentru ca aceștia

să vină cu drag la școala noastră, determinându-i să participe cu interes și voie

bună la activitățile școlare, care îi ajută să se dezvolte pe plan emoțional și

colaborativ, făcându-i conștienți de propriile resurse.

Comunicarea între generații

Interviu cu doamna Dănilă Daniela, profesor de fizică la

Școala Gimnazială nr. 95

De ce atenția dvs. a fost atrasă de domeniul învățământului și nu de cercetare

sau alt domeniu? De ce ați ales să fiți dascăl?

În liceu nu aveam o opțiune clară asupra viitoarei cariere. Mă pregăteam

pentru Politehnică, deci la matematică și fizică. Discuțiile cu o cunoștință

de familie, fizician tehnolog de meserie, mi-au îndreptat atenția asupra unei

perspective mult mai ofertante, Facultatea de Fizică din cadrul Universității

București. Nu am regretat niciun moment alegerea făcută și consider că această

meserie m-a definit deplin.

Care este cea mai frumoasă amintire din cariera de profesor?

În 26 de ani de activitate am strâns o sumedenie de amintiri speciale, cele

mai deosebite fiind legate de activitatea ca dirigintă. Să obții performanță cu

o clasa foarte bună, dar și să ai premianți la o clasă pe care nu o creditează

nimeni, e la fel de aducător de satisfacții pentru un dascăl care crede în misiunea

lui.

Deși majoritatea consideră că a fi profesor înseamnă să predai și să pui

note, activitatea didactică a fiecărui dascăl este mult mai complexă. Care parte

a acesteia o considerați mai dificil de realizat?

Sunt un dascăl care a abordat cu aceeași determinare și plăcere toate aspectele

activității didactice. Am considerat că important e să mă fac înțeleasă, să

adaptez conținuturile, dar și cerințele la nivelul clasei.

Care a fost relația dvs. cu elevii, ca profesor și ca diriginte?

Interacțiunea cu elevii e cel mai delicat aspect al muncii unui profesor. Nu

am fost severă și mi-a plăcut ca elevii mei să aștepte ora fără încordare, dar nu

lipsiți de respect. Implicarea mea alături de grupuri de elevi în diverse proiecte

școlare a creat relații speciale cu aceștia și cu familiile lor.

Având în vedere experiența pe care ați avut-o ca dascăl și era digitală în care

trăim, cum vedeți în viitor meseria de cadru didactic?

Am întrerupt activitatea în urma cu 8 ani, o perioadă care pare foarte

îndelungată dacă ne raportăm la viteza cu care evoluează azi societatea. Schimbări

pe care le percep ca radicale au avut loc în școală în acest răstimp. Ce

mă îngrijorează în mod deosebit este faptul că, întocmai ca la fotbal, toată

lumea se pricepe și își dă cu părerea. Actorii principali ai procesului didactic,

profesorii și elevii, pălesc. Sunt cufundați unii în hârtii, ceilalți în gândul la un

nou telefon cu care să-și impresioneze colegii. A fi profesor în ziua de azi poate

fi un act de curaj, chiar o aventură!

Ce mesaj ați transmite colegilor care doresc să devină dascăli? Dar elevilor?

Celor care doresc să devină dascăli le atrag atenția că această meserie presupune

în primul rând vocație, dar și un munte de răbdare, multă implicare și

pasiune. Copiilor le recomand să mai ridice ochii din ecranul telefoanelor sau

tabletelor, să mai scoată căștile din urechi și să trăiască în realitate, căci nici

nu știu ce pierd...!!!

Interviu realizat de directorul Școlii Gimnaziale nr. 95,

Prof. Bazarciuc Mihaela-Gabriela

Mai știm, oare, sǎ scriem un text științific?

Prof. Mateiana Camelia

Pornind de la clasica întrebare Shakespearianǎ - To be or not to be? This

is the question!, de la contextual socio-cultural actual și de la era digitalǎ în

care totul se desfǎșoarǎ cu o vitezǎ covârșitoare, apar urmǎtoarele întrebǎri:

Mai știm, oare, sǎ scriem un text științific? Dar un text literar? Sau, poate,

un simplu text? Sunt întrebǎri la care cautǎm rǎspunsuri de multǎ vreme și

pentru care sperǎm sǎ gǎsim, în cele din urmǎ, rǎspunsuri mulțumitoare atât

de la elevii aflați în plin proces de dezvoltare și formare intelectualǎ, cât și

de la persoanele care ne reprezintǎ în toate domeniile de activitate și pe toate

planurile. Cǎci, nu mai este o noutate faptul cǎ limba românǎ scrisǎ și vorbitǎ

a devenit, în ultimii ani, un obstacol foarte greu de trecut, iar normele de

redactare a unor lucrǎri ori texte și de evitare a riscului ,,cǎderii în pǎcat” prin

plagiere, sunt de multǎ vreme uitate.

Din acest motiv am considerat necesarǎ readucerea în actualitate a cǎrților

de cǎpǎtâi, menite sǎ vinǎ în ajutorul tuturor celor care doresc sǎ redacteze

corect lucrǎri științifice. Iatǎ recenzia cǎrții Cum se scrie un text ştiinţific:

disciplinele umaniste de Ilie Rad 1 .

Cartea lui Ilie Rad - Cum se scrie cu text ştiinţific reprezintă o sinteză a ceea

ce s-a scris în spaţiul românesc despre redactarea unui text ştiinţific. Lucrarea

a apărut prima dată în 2008, în timpul sesiunii de examene, pentru a-i ajuta

pe studenţi, iar ulterior, în acelaşi an, ediţia a II-a revăzută şi adăugită a fost

publicată la editura Polirom, în Iaşi.

Scopul realizării acestei cărţi a fost unul didactic şi anume acela de a-i învăţa

şi ajuta pe tinerii studenţi, cercetători sau cadre didactice în realizarea cercetărilor

şi redactării unui text ştiinţific. Prin urmare, lucrarea se adresează

studenţilor, doctoranzilor, masteranzilor, jurnaliştilor, editorilor, redactorilor

de carte din edituri sau organizatorilor de manifestări ştiinţifice. În realizarea

acestei lucrări s-a urmărit enunţarea şi prezentarea tuturor criteriilor de redactare

a studiilor ştiinţifice. Prin prezentarea acestor reguli, autorul are în vedere

nu numai să traseze normele clare de redactare a unui text ştiinţific, ci şi să

explice importanţa şi rolul fiecărei structuri componente a textului ştiinţific,

oferind exemple de redactare.

1. ILIE RAD, Cum se scrie un text ştiinţific: disciplinele umaniste, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,

Iaşi, Editura Polirom, 2008, 294 p.

Lucrarea cuprinde 13 capitole, în care sunt discutate normele de redactare

ale unui text ştiinţific, capitole precedate de o Prefaţă care prezintă contextul

realizării acestei lucrări, scopul şi modul în care a fost primită cartea de alţi

autori.În capitolul introductiv, Importanţa cunoaşterii normelor si principiilor

de redactare a unui text ştiinţific (19-28), autorul prezintă câteva noţiuni

teoretice vizând cercetarea ştiinţifică şi importanţa acesteia, descriind procesul

de cercetare în funcţie de cele 3 etape esenţiale: pregătirea, finalizarea şi

valorificarea rezultatelor obţinute. Prin pregătirea temeinică a cercetării care

presupune stabilirea temei, alcătuirea bibliografiei iniţiale și fixarea titlului, se

asigura obţinerea unui produs final sau poate reprezenta începerea unui nou

studiu. După finalizarea cercetării, rezultatele trebuie publicate pentru ca scopul

urmărit să poată fi pe deplin atins. Autorul include în acest capitol și

lista limitată a lucrărilor româneşti din domeniul tehnicii cercetării ştiinţifice,

menţionaţi fiind: Magdalena Vulpe, Mihaela Șt. Rădulescu, Septimiu Chelcea,

Doina Bogdan-Dascălu, Mirela Teodorescu, Liviu Onu, Elena Barborică, Aurel

Avramescu, Virgil Cândea.

Capitolul al doilea, Trăsăturile stilului ştiinţific (31-48) este rezervat delimitării

trăsăturilor stilului ştiinţific şi funcţiile limbii. Aceste trăsături privesc

atât nivelul fonematic, morfematic, sintactic, lexical şi al flexiunii verbale, cât

şi aspect ce ţin de logică, obiectivitate, precizie, unitate, claritate, concizie

şi proprietate a termenilor. Textul este logic atunci când relevă clar relaţia

cauză-efect, este obiectiv când faptele sunt prezentate cu exactitate şi sunt

exprimate şi opinii nefavorabile, este unitar prin folosirea terminologiei de specialitate

şi este concis prin redarea informaţiei într-o manieră clară şi simplă.

În capitolul al treilea (49-70) se discută structura textului ştiinţific. Autorul

remarcă faptul că redactarea unui text ştiinţific este un proces complex

şi pentru acest lucru sunt necesare abilităţi şi cunoştinte solide despre stilul

ştiinţific. Autorul sau redactorul unei astfel de lucrări trebuie să aleagă o temă

plăcută, să realizeze cercetarea pe un domeniu restrâns, să încadreze lucrarea

în subiect şi să-l adecveze conţinutului la tema aleasă, iar în cele din urmă

să realizeze o revizuire a textului în varianta finală pentru a sesiza şi corecta

greşelile. În ceea ce priveşte structura, aceasta este prezentata într-o manieră

clară şi detaliată, fiecare parte componentă a lucrării fiind descrisă cu precizie.

Se tratează aspecte precum titlul, numele autorului, introducerea, cuprinsul,

concluziile, lista siglelor şi abrevierilor, bibliografia, materialul ilustrativ, lista

ilustraţiilor, rezumatul care apare de cele mai multe ori în limbi străine, indi-

cele, tabla de materii şi textele ocazionale precum mottoul si dedicaţia. Pe lângă

toate cele menţionate mai sus, jalonarea textului este esenţială în ordonarea

conţinutului unui text ştiinţific.

În capitolul IV, Speciile textului ştiinţific (71-88), se au în vedere delimitările

speciilor stilului ştiinţific - nota, recenzia, referatul, articolul, studiul,

prolegomena, tratatul, compendiul, manualul, eseul, comunicarea ştiinţifică,

prelegerea, teza de doctorat, teza de licență şi lucrarea de grad. Fiecare dintre

speciile menţionate prezintă anumite particularităţi ce ţin de dimensiuni, scop

sau limbaj.

Capitolele V (89-122) şi VII (151-176) sunt dedicate modalitatăţilor de notare

a surselor necesare realizării unei lucrări ştiinţifice. Aparatul critic include

trimiterile bibliografice şi referinţele critice, fapt ce presupune recunoaşterea

cercetărilor anterioare. Este obligatorie existenţa notelor critice într-o lucrare,

deoarece acestea indică sursa diverselor citate sau lucrări. Totodată se realizează

trimiteri externe prin notele de subsol unde sunt scrise indicatiile bibliografice

suplimentare despre acelaşi subiect. Echivalentă notelor de subsol

este si formula Vezi, prescurtată V., v. sau cf.(confruntă). Trimiterile interne se

fac prin v. infra.. Corectarea unor eventuale erori, introducerea şi traducerea

unui citat sau trimiterile bibliografice se fac prin notele de subsol. Notele de

subsol sunt cele mai utilizate având vechime şi prestigiu. Acestea se caracterizează

prin marcarea cu cifre arabe în dreptul cuvintelor care fac trimitere

către anumite informații ori surse și trebuie să conţină toate datele cerute de

fişa bibliografică într-o anumită ordine: prenumele şi numele autorului, titlul

lucrării, locul publicării, prefaţă, postfaţă, traducerea, editura, anul apariţiei

şi numărul paginii de unde a fost preluată informaţia. Notele conţin uneori si

abrevieri menite să evite unele repetări și să economisească spaţiul: cf., op. cit.,

Idem, Ibidem scrise întotdeauna cu italic.

Trimiterile în text sunt o modalitate mai uşoară de notare a surselor pentru

că menţionarea informaţiilor se face între paranteze la sfârsitul unui citat; exemplu:

(Foarţă, 1997, p.73). Trimiterile la dictionare se fac prin formula s.v.(sub

voce), citatele din Biblie se dau prin notarea titlului cărţii, numărul capitolului

şi versetele, iar sursele de pe internet se notează prin menţionarea numelui autorului,

titlul carţii/articolului, link-ul de unde a fost accesat şi data accesării

între paranteze rotunde. Aceasta modalitate de notare corespunde sistemului

Harvard.

Autorul tratează cu atenţie aspectul redactării bibliografiei, realizând o clasificare

a tipurilor de bibliografii. Sunt descrise astfel bibliografia generală, bibliografia

specială, bibliografia signaletică, bibliografia analitică şi bibliografia

unui autor. Fiecare tip de bibliografie se realizează în funcţie de anumite reguli

clare: autorii sunt notaţi în ordine alfabetică a numelui şi prenumelui. Când o

lucrare are doi autori, numele primului autor este dat sub forma nume, prenume,

în timp ce numele celui de-al doilea este trecut în ordinea firească. Dacă

lucrarea are mai mult de trei autori, se trece doar numele primului autor, urmat

de menţiunea et al. Pe lângă problema notării autorilor, există şi norme de

redare a titlului lucrărilor şi a editurilor unde au fost publicate. Pentru fiecare

model de scriere a surselor bibliografice sunt oferite modele elocvente.

În capitolul VI, Exigențele punctuaţiei, sunt prezentate semnele de

punctuaţie şi rolul lor în redactarea lucrărilor ştiintifice. Este cunoscut faptul

că acestea au funcţii substitutive prin care se realizează economie lexicală şi

pot preveni ambiguitatea unor exprimari. În felul acesta, autorul analizează

cazurile cele mai frecvente de utilizare a semnelor de punctuație - punctul,

semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, două puncte, ghilimelele, linia de

dialog sau de pauză, paranteza, punctele de suspensie, cratima, bara oblică,

tilda şi asteriscul. O atenţie specială este acordată virgulei şi contextelor specifice,

deoarece este cel mai des utilizată şi impune numeroase probleme. În

propoziţie, virgula apare în locul unui verb omis prin elipsă sau între parţi

de prepoziţie de acelaşi fel, atunci când nu sunt legate prin copulativul și. În

frază, virgula se pune între propoziţiile aflate în raport de coordonare, excepţie

facând coordonatele prin şi ori prin sau. În subordonare, virgula nu apare niciodată

între propoziţiile subiective şi predicative, între circumstanţiala de loc şi

regentă, între regentă şi circumstanţiala de mod, dar apare între subordonatele

consecutive, concesive, condiţionale, atributive şi regentele lor.

Capitolul VIII, Redactarea indicelui (177-199), prezintă importanţa indicelui

într-o lucrare ştiinţifică, normele de redactare, tipologia indicelui şi comentarii

pe baza unor modele de indice. În cazul lucrărilor ştiintifice ample, existenţa

indicelui uşurează cititorului lectura textului şi găsirea anumitor informaţii. În

redactarea indicelui se au în vedere respectarea ordinii alfabetice a ,,intrărilor”

inventariate şi ordonarea crescătoare a cifrelor care indică pagina pentru fiecare

intrare. În funcţie de tipul lucrării se poate realiza indice de autori, fiind şi cel

mai răspândit, indice de nume, indice de localităţi, indice de materii şi indice

de cuvinte, folosit mai ales în lucrările de lingvistică. Locul indicelui este la

finalul lucrării, iar tehnoredactarea se face pe două sau trei coloane, în funcţie

de formatul cărţii.

Capitolele IX, O problemă dificilă: transcrierea textelor (201 - 218) şi X

Originalitate şi plagiat (219 - 228) tratează două aspecte importante care vi-

zează cunoştintele şi corectitudinea autorului unei cercetarări ştiintifice. Ilie

Rad vorbeşte despre importaţa transcrierii corecte a unor texte, în special cele

aparţinând altor epoci. Erorile de transcriere a textelor pot avea cauze multiple,

cum ar fi punctuaţia greşită sau confuzia articulat/nearticulat, care poate

produce structure sintactici diferite şi poate da alte direcţii de interpretare.

Transcrierea textelor se face ţinând cont de cele trei principii: păstrarea particularităţilor

fonetice, lexicale şi morfologice. Acestea presupun păstrarea particularităţilor

ce corespund unor pronunţări învechite sau regionale, înlăturarea

particularităţilor grafice prin respectarea normelor ortografice curente, aplicarea

regulilor de punctuaţie actuale, păstrarea formelor regionale de plural

precum cară, făgăduinţi, ruini, păstrarea genitivului-dativ în -ei ca în firei,

inimei, nopţei şi nu în ultimul rând păstrarea tuturor particularităţilor lexicale

ale scriitorilor cu un registru regional al limbii foarte puternic, precum

Ion Creangă sau Ion Luca Caragiale. În ceea ce priveşte aspectul originalităţii

și al plagiatului, autorul oferă două modele clare de lucrări plagiate și discută

fenomenul în raport cu alte ,,fapte” similare, precum interpolarea și compilaţia.

Capitolul XI, Corectura textului ştiinţific (229-248) este dedicat erorilor

de tipar şi modurilor de corectare a acestora. Textul ştiintific este caracterizat

prin rigoare şi exactitate, prin urmare corectura trebuie sa se faca în faza

de tehnoredactare a lucrării. Dacă înainte de apariţia calculatorului drumul

textului de la autor la varianta tipărită era destul de lung, iar corectura era

dificil de realizat, în prezent tehnoredactarea textelor pe calculator uşurează

procesul de corectare. Important de menţionat este faptul că o corectură trebuie

făcută de o persoană străină de textul ce urmează să fie tipărit. Cele mai

frecvente tipuri de greşeli sunt: înlocuirea ori eliminarea unei litere, eliminarea

unor cuvinte, apropierea unor litere într-un cuvant sau unor cuvinte într-un

enunţ, despărţirea a două litere sau cuvinte, inversarea literelor sau cuvintelor,

introducerea sau eliminarea unui nou alineat într-un text şi schimbarea corpului

sau a caracterului literelor dintr-un cuvânt.

În capitolul XII, Noţiuni de tehnoredactare (249-266) se au în vedere normele

de redactare privind formatul lucrării, mărimea rândului, corpul de literă,

formatul de text, alineatul, paragraful, coloncifra, colontitlul şi tabla de materii.

Formatul lucrării se stabileşte în funcţie de profilul ei. Pentru lucrările

studenţeşti de cercetare, formatul obişnuit este cel A4. Mărimea rândului lucrărilor

ştiintifice trebuie să fie cât mai scurtă pentru a uşura lectura textului.

Corpul de literă este de regulă între 10 şi 12 iar textul este dispus vertical în pagină.

Informaţia este structurată în paragrafe marcate la început prin alineat.

Alinierea paragrafelor la stânga, la centru, la dreapta și la ambele extremităţi

ale rândului tipografic se face în funcţie de specificul textului. Ultimul tip de

aliniere este cel preferat lucrărilor ştiinţifice pentru aspectul îngrijit pe care îl

oferă. Cât priveşte numărul de ordine al paginii, acesta se scrie cu acelaşi caracter

şi corp de literă ca şi textul de bază în partea superioara sau inferioară

a paginii.

Ultimul capitol, Lucrarea de licenţă (267-288) este dedicat în totalitate

părţilor constituente ale unei lucrari de licenţă, prin urmare este adresat tinerilor

studenţi. Fiecare parte esenţială a unei lucrări ştiinţifice este prezentată

în detaliu, fiind oferite exemple de redactare vizând coperta, pagina de titlu,

sumarul, lista cu sigle şi abrevieri, introducerea, conţinutul, concluzia, bibliografia,

notele, indicele de nume şi anexele. Ulterior, autorul acordă încă o dată

câteva pagini normelor de redactare a textului, vorbind despre format, spaţiere

şi font. Nu în ultimul rând, sunt oferite şi câteva reguli de susţinere şi de evaluare

a lucrării de licenţă.

Prezentarea de faţă expune numai câteva din normele de redactare a unui

text ştiințific discutate de autor. Cartea prezentată, Cum se scrie un text

ştiinţific: disciplinele umaniste, reprezintă un manual util şi accesibil care îi

ajută pe studenţi, masteranzi, profesori şi cercetători să realizeze o lucrare

ştiinţifică structurată şi redactată în mod academic.

BIBLIOGRAFIE

1. Rad, Ilie, Cum se scrie un text ştiinţific: disciplinele umaniste, Ediţia

a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2008

Fabulă

Prof. înv. primar Raluca Ene-Capră

Veverița ce isteață

Într-o zi s-a apucat

Să-nșire frunze pe ață:

Îi ardea de decorat!

Seara iată că apare,

Furioasă rău de tot,

Vulpea ca o vrăjitoare

Și-i ia frunzele în bot:

-Vai de mine, ce oroare!

Un decor frumos nu ai?

-O făcusem cu plăcere ...

-Strânge-o iute, ce mai stai?

Tristă strânge veverița

Tot ce cu efort făcuse ...

Dar a doua zi vulpița

(supărarea îi trecuse)

O întreabă cu uimire:

Unde este ghirlănduța?

Biata, mica veveriță

A-nvățat de la vulpiță:

N-o să mai reacționeze

Când ursuzul e nervos,

Ci-o s-aștepte dimineața

Când tot gându-i luminos.

Ilustrația: Raluca Golescu

O educație daneză

Prof. Laura-Mihaela Basalic

Am plecat în Danemarca în vara lui 2016, proaspăt ieșită de la examenul

de licență. Tot ce auzisem despre educația scandinavă părea absolut fascinant

și mi-am dorit să experimentez pe propria mea piele cum este să fii student

în sistemul lor. Dorința asta mă măcina încă din liceu, așa că mi-am petrecut

perioada licenței în diferite internship-uri și am învățat din greu ca să prind

cele mai bune burse doar pentru a aduna banii necesari de plecare și chirie

pentru primele trei luni. Tot ce știam e că aveam optimismul, încrederea și

naivitatea necesare care îmi tot spuneau că voi reuși.

Dintre cele trei universități din Danemarca am ales să merg la cea din inima

țării, în Odense (Syddansk Universitet) din motive destul de pragmatice: e un

oraș destul de ieftin, iar chiria era garantată de universitate. Primele zile au

fost dedicate orientării prin oraș și la universitate. Organizația studenților au

un sistem internațional de buddy, prin care ești pus in contact cu o persoană

care să te ajute în primele zile. În cazul meu, am avut un buddy din Portugalia,

care mi-a arătat centrul orașului, care e cel mai ieftin supermarket și mi-a oferit

multe alte sfaturi care m-au ajutat să supraviețuiesc în noile împrejurimi. Prin

plimbările astea mi-am dat seama că 90% din oamenii pe care îi întâlneam

vorbeau engleză – incredibil! Totodată, la universitate au fost organizate câteva

tururi, prima dată cu elevii străini, veniți din toate colțurile lumii, iar apoi o

întâlnire cu facultatea din care făceai parte.

Pe 1 septembrie am început cursurile. În fiecare semestru îți puteai alege

minim 3 cursuri din lista aprobată de către decanul facultății. Alegerea propriuzisă

se făcea online. Universitatea are o platformă dedicată studenților unde li

se oferă o nouă adresă de email, acces la foarte multe resurse pentru lucrări, dar

și la materialele de la curs. Niciodată nu am trecut pe la secretariatul facultății

pentru că toate întrebările mi-au fost răspunse online. La sfârșitul semestrului

am avut trei examene, de obicei două lucrări scrise de câte 25 de pagini fiecare

pe care o trimiteam online și o prezentare orală de jumătate de oră pe un

subiect ales de mine, urmată de 15 minute de întrebări.

Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc la început, în special la partea scrisă.

Cu excepția lucrării de licență, nu mai scrisesem până atunci lucrări academice,

și era clar că eram cu ani lumină în urma studenților danezi. Sistemul românesc

se concentrează mult pe cât de mult poți învăța înainte de test și nu pe cât de

bine înțelegi informația pentru a scrie o lucrare critică, iar în timpul licenței nu

am participat la vreun curs legat de cercetare și scriere academică. Am muncit

mult în primul semestru pentru a-i prinde din urmă pe ceilalți și am reușit - am

luat primul 12 2 în decembrie, o notă cu care am și terminat masterul 18 luni

mai târziu. Pe lângă asta, am mai făcut parte și din redacția revistei facultății

și am avut prezentări la diferite mini-conferințe interne. Au fost oportunități

din plin pentru a învăța și perfecționa.

O altă parte interesantă a fost lipsa unei ierarhii în sistemul universitar. Se

pune accent pe egalitate și exista foarte mult respect mutual, în special în relația

profesor-student. Profesorii se așteptau să fie strigați după prenume și mi-a

luat aproximativ două săptămâni să mă dezvăț de doamna Junker/domnul

”

Nye” pentru a-l înlocui doar cu Clara/David”. Când mergeai în biroul unui

”

profesor pentru a discuta despre lucrarea ta, mereu te întâmpina cu ceai/cafea

și zâmbetul pe buze. În mare parte, erau destul de relaxați și atitudinea lor

mi-a dat mult curaj și încredere.

În încheiere, nu am altceva decât profundă admirație pentru profesorii danezi,

dar și pentru sistemul lor de educație. Am încercat să absorb cât mai

multă informație și să observ modul de predare pentru a-l pune în aplicare

acum în clasele noastre.

2. Notele în Danemarca sunt: -2, 0, 2 (nota de trecere), 4, 7, 10 și 12.

Coaching-ul în educație

Prof. înv. primar Tudor Aurora

În ultimul timp, se vorbește tot mai mult despre coaching, în toate domeniile,

chiar și în educație. Acest termen mi-a stârnit curiozitatea de a afla mai

multe despre asta și, pentru că sunt un profesor interesat de starea de bine a

elevilor, am decis să fac o schimbare. Dar ce schimbare? Cu ce să încep? Când

se va întâmpla acest lucru? Aveam să aflu repede răspunsul la toate întrebările.

Schimbarea a trebuit să înceapă cu mine. Am căutat răspunsuri și în acest scop,

am urmat cursurile programului de master ,,Învățare, Inovare și Coaching în

Educație”, din cadrul Universității București.

Noțiunea de coaching, originară din limba engleză și împrumutată domeniului

sportiv, înseamnă antrenament”, antrenare” și se referă la un parteneriat

” ”

între un coach (antrenor) și clientul său, client care dorește să atingă un anume

obiectiv, în sensul evoluției sau creșterii performanței sale, în plan profesional

și/sau individual.

Conceptul a apărut în urmă cu mai mult de 25 de ani și a fost puternic

influențat de succesul programării neuro–lingvistice, în America; coachingul

a evoluat ca metodă de dezvoltare personală și este, actualmente, o ramură

de consultanță extrem de prolifică, foarte apreciată, cu rezultate excelente și,

uneori, chiar uimitoare, având o viziune eminamente practică, pozitiv orientată

spre dezvoltarea potențialului uman.

Coaching-ul este un proces de dezvoltare. Și este la modă, fără îndoială.

Tehnicile de coaching îți asigură claritate în setarea obiectivelor pentru care

lucrezi, un plan de acțiune și, mai ales, rezultate. Eficiența procesului se explică

prin activarea potențialului latent și traducerea într-un plan de acțiune detaliat,

care însumează diverse experiențe în afara spațiului de confort. Prin coaching

se antrenează comportamente și se dărâmă bariere de mentalitate.

În Romania, coaching-ul se confundă cu mentoratul, mai ales atunci când

coach-ul are experiența relevantă în domeniul de activitate al clientului (mediul

școlar). Coach-ul nu îndrumă, ci însoțește persoana, ,,scotocind” după noi

abordări. Pentru că noțiunea de coaching a prins contur în România în ultimii

ani, de cele mai multe ori, ea a fost confundată cu psihoterapia (însă aceasta

presupune existența unei afecțiuni psihice, a unui psihodiagnostic și a unor

metode de remediere), cu consilierea psihologică (care se adresează indivizilor

sănătoși, având în centru evaluarea psihologică și sfătuirea clientului, în scopuri

adaptative), cu conceptul de mentoring (proces ce presupune ca un expert

într-un domeniu profesional să supervizeze un coleg subaltern, cu un grad de

experiență mai mic) sau training (în cadrul cărora grupuri de oameni sunt

instruiți, în cadrul unui proces de formare cu temă specifică).

Educația prin coaching presupune așadar o evoluție conștientă a elevului,

evoluție care să îmbine armonios înțelegerea propriului sine, autocunoașterea și

depășirea unor limite, în vederea atingerii performanței într-un anumit context,

prin definirea și atingerea nivelului de excelență individuală. În cadrul acestui

demers educativ, rolul profesorului este unul esențial, întrucât acesta este

instanța aptă să identifice resursele pe care fiecare elev le are și să construiască

strategii care să permită atingerea obiectivelor specifice.

Propunând o schimbare generativă, acest demers educativ presupune operarea

cu abilități, talente, cunoștințe, cu scopul de a crea ceva calitativ superior.

Astfel, elevul, în calitate de client al educației prin coaching, se adresează unui

profesor-coach, având aspirații către ceva mai bun, către succes și dezvoltare,

având vise, dorințe sau chiar viziuni îndrăznețe, fiind în căutarea unor mijloace

de a dezvolta relații mai bune, de a comunica eficient, de a-și stabili scopuri

armonioase, a căror atingere să genereze satisfacție, echilibru și autocontrol.

Înțelegerea noțiunii de educație prin coaching se impune mai ales atunci când

numeroase școli se confruntă cu lipsa de motivare și dezinteresul elevilor față

de școală, precum și cu lipsa de implicare a părinților, acestea fiind dificultățile

invocate cel mai des de către profesori.

În ultimul timp, în cadrul școlilor, indiferent de nivelul de performanță,

există o lipsă de comunicare și de colaborare între profesori, precum și între cadrele

didactice-elevi-părinți. Absenteismul și violența, sub diverse forme, ating

cote alarmante. În timp ce în mediile dezavantajate exisă un risc sporit de

abandon, acolo unde standardul de viață este ridicat, riscurile sunt de altă natură

(ex. consumul de droguri). În plus, există o fractură între școală și viața

reală, iar programa școlară nu răspunde cerințelor mediului de afaceri.

Profesorul-coach are menirea să-i ajute pe elevi să identifice cauzele, să

le conștientizeze și, prin întrebări transformatoare, aceștia își vor privi onest

pierderea/greșeala pentru a-și prefigura următorul pas în povestea succesului.

,,Coach-ul nu are voie sa judece și nici să vină cu soluții. Poate sa-și antreneze

clientul-elev prin exemple care să-i dea acestuia încredere în schimbare. Primul

nivel la care se lucrează este cel mental. Ceea ce este esențial în proces este să-l

susții pe cel cu care lucrezi să-și identifice singur opțiunile, să-și conștientizeze

atuurile și zonele de dezvoltare și, mai ales, să acționeze coerent cu obiectivele

setate.

Prin coaching se diminuează și elimină blocajele în gândire, se acționează

armonios, iar reușitele par să vină de la sine, fără efort”.

În concluzie, acest demers educativ, bazat pe ceea ce generic numim coaching,

lucrează cu obiective, utilizează ca metodă, printre altele, maieutica socratică,

iar întrebările specifice proiectării didactice par împrumutate modelului

GROW, acestea fiind: Ce voi face?” (obiective); Cu ce voi face?” (resurse);

” ”

” Cum voi face?” (strategii); Cum voi ști că am realizat ceea ce mi-am propus?”

(evaluarea performanței), o dovadă în plus că societatea mileniului III

”

se impune upgradată la exigențele noii generații.

Coaching-ul în educație asigură tuturor celor implicați – părinți, elevi, profesori

– varianta lor cea mai bună, ajutându-i să-și folosească propriile resurse

interne și externe. În încheiere, las deschisă spre analiză și meditație (mie și

altora) o întrebare: este posibilă cu adevărat educația prin coaching? Și dacă

da, cărui segment se adresează și cum poate fi implementată?

Necesitatea de reformă imediată a sistemului

preuniversitar

Prof. dr. Robert Dobrescu

România în anul de grație 2019 este în fața unei profunde crize: politică,

economică și socială. Criza socială se exprimă în educație, sport, sănătate și

mișcare civică. Să privim spre sport. Ungaria alocă 2,6% din PIB către mișcarea

sportivă de la toate nivelurile, în timp ce România nu alocă nici 0,01%. Ungaria

are bani să subvenționeze cluburi și academii sportive din Romania (în județele

Harghita și Covasna) în timp ce, în România, vechile Cluburi Sportive Școlare

(CSS) au decedat sau se zbat cu bugete infime. Rezultatele se văd: gimnastica

românească este în moarte clinică, fotbalul se apropie de comă, despre atletism,

hochei, rugby din ce în ce mai puține știri. . . .

Educația fizică, adică disciplina care ar trebui să orienteze copiii spre sportul

de performanță, se chinuie în școli: fără săli de sport moderne, fără bazine de

înot, fără vestiare, cu părinți care inventează adeverințe de scutire” și cu

”

bunici care țipă ori de câte ori copiii sunt scoși pe terenul de sport pe o vreme

mai neguroasă și, uneori, fără profesori cu motivație. Cam asta este realitatea

educației fizice din școli.

Educația este domeniul cel mai important al unei națiuni. Este domeniul

care trebuie să asigure profesioniștii de mâine. Fără profesionalism în educație

nu ai cum să te aștepți la doctori valoroși, profesori competenți, manageri

de valoare pentru avutul național, juriști bine pregătiți și politicieni patrioți.

Lectura cotidiană a presei autohtone este un fel de coșmar tipărit: doctorate

acordate pe plagiate grosolane, posturi de manageri naționali acontate prin

diplome fraudate grosolan, medici care operează fără diplomă, politicieni cu

bacalaureat absolvit pe la 40 de ani și câte și mai câte.

În tot acest timp, Legea Educației Naționale nr 1/2011, așa proastă cum este

(sau incompletă) nu este aplicată. Decât în măsura creșterii birocrației, firește.

Paragrafele importante, care ar avea valoare în creșterea calității educației

naționale, sunt ignorate, cu bună știință. Un exemplu este numărul de elevi

la clasă. Legea spune că maxim 25 de elevi la ciclul primar, respectiv 30 la

”

gimnaziu”. MAXIM înseamnă maxim” în orice limbă civilizată. În afară de

”

marile orașe din Romania, unde, in marile orase, exista clase – mamut, cu 30-38

de elevi la primar și 32-38 de elevi la gimnaziu.

Deși Legea Educației Naționale nr. 1/2011 a fost gândită și votată într-o

perioadă când România era (de ceva timp) membră a Uniunii Europene, nu

conține nici o prevedere referitoare la numărul de elevi raportat la suprafața

unei clase. Mai exact la media europeană de 5,5-6 mp/elev. În acest moment

sunt clase în care suprafața alocată unui elev este mai mică de 1,5 mp. De

trei-patru ori mai mică decât media europeană.

Să ne mirăm că elevii nu au rezultate? Nu prea mai avem cum. Nu le creem

condiții.

Să continuăm sumara analiză.

Nici măcar în Capitală nu putem spune că toate școlile au aceleași condiții.

Unele au Săli de sport, altele nu au. Unele au instalații vechi, altele sunt

proaspăt revitalizate. Unele au cantine și beneficiază de masă caldă... altele

nu. Dacă nici în Capitală nu poți să asiguri un standard decent, ce pretenții

să mai ai în județele din coada bunăstării naționale? Putem vorbi de asigurarea

unor șanse egale pentru toți copiii țării? Evident că nu. La polul opus, în

Polonia de Sud, în regiunea rurală din jurul orașelor Tarnow și Ryglice, toate

școlile sătești sunt trase la indigo: săli de sport ultramoderne, locuri de joacă,

cantine proprii și masa caldă zilnică, săli de clasă dotate identic, tehnologie

TIC, număr identic sau apropiat de elevi la clase. Să ne mirăm că Polonia este

lidera țărilor din vechiul bloc comunist? Evident că nu avem nici un motiv.

S-a schimbat Ministrul Educației. A plecat un cortegiu de personaje care

au generat mult rău școlii românești și a venit o nouă doamnă, care afirmă

că generația clasei a VII-a nu este pregătită pentru evaluarea transdisciplinară

din anul 2021”. Nu știu ce înseamnă pentru doamna Anisie o generație

”

pregătită. Eu cred ca societatea nu este pregătită pentru a vedea accederea

în Colegiile Naționale cu alte medii decât 9,90. Pentru a rămâne în această

minciună educațională vom continua să martirizam mii de elevi care nu au

talent la matematică. Minciuna este îngrozitor de dăunătoare elevilor care provin

din familii fără posibilități financiare și localizate în medii cu mai puține

resurse educaționale de calitate. Acei copii nu au șanse să ajungă la un Colegiu

Național. Abilitățile pe care le pot avea la alte materii nu îi ajută să le crească

media de la Evaluarea națională. Mă întreb de ce să nu acceptam că la un

Colegiu Național de Top 10 se poate intra și cu 7,70? Un elev să poată intra și

dacă nu face o lucrare perfectă” la una dintre discipline? Ar fi, probabil, prea

”

neobișnuit pentru sistemul nostru educațional.

Minciuna notelor mari la admitere în Liceu ne costă refacerea Educației

naționale. Aceeași minciună , colportată la nivel universitar, ne face să credem

că o diplomă universitară obținută la o facultate” fără auditare internațională

”

ne rezolvă viața. În Norvegia, chiar și Liceele și Institutele de toate tipurile

sunt auditate internațional. Când vrei să te înscrii la o școală superioară sau

un colegiu, institut, etc pe site apare că respectiva unitate este pe locul 23000

în topul x susținut ce cutare firmă de auditare internațională furnizorilor de

educație.

Școala românească are nevoie de o Reformă curajoasă, care să aducă România

pe linia europeană. Adică să nu mai fim exportatori de copii deștepți spre universitățile

din vest, ci să devenim un punct de atracție al altor elevi din lume.

Iar acest aspect se rezolvă începând cu lucruri simple. De exemplu, cu respectarea

unor grafice de Evaluare transdisciplinară, anunțate cu aproape un deceniu

înainte. Sau cu acordarea notelor în mod sincer. Cum adică sincer? Simplu. Să

fii profesor de muzică, latină, cultură civică sau tehnologie și să acorzi note de

2, 3 sau 4 fără să te uiți dacă la matematica sau limba romană elevul are numai

10. Iar dacă a doua zi profesorul nu ar fi reclamat la Inspectorat pentru incredibila”

notă, în momentul acela am avea o șansă să avem o țară gestionată ”

profesionist într-o bună zi.

Părinte și profesor

Prof. dr. Robert Dobrescu

Ca mulți alți colegi, întrunesc simultan atât calitatea de profesor, cât și pe

cea de părinte. În timp ce alți părinți își declară nemulțumirea față de Educația

națională prin prisma strictă a unui ochelar de cal, eu, ca parte a Sistemului,

îmi declar nemulțumirea datorită lipsei de consistență a suportului Statului

față de cariera educațională a copilului meu.

Sistemul nu e rău. Este probabil mult mai bun decât cele de care se scrie

pe toate gardurile. Hau-hau sistemul x” este printre cele mai bune din lume.

”

Vaaiii. . . sistemul y” îi învață pe copii cum să gândească. Pe când al nostru

”

.. îi îndoapă cu informație.

Da. Am auzit și aud. Am văzut alte sisteme educaționale și pot spune ca

nu mi-aș dori ca fiul sau fiica mea să facă parte din ele. Mi-aș dori ca Sistemul

nostru să fie îmbunătățit cu ce au mai valoros celelalte sisteme.

Spre exemplu, cu programele sportive. Sunt dintre acei părinți care sunt

convinși că Școala și Sportul pot să meargă perfect mână în mână. Și mai

cred că dintre Școală și Sport, dacă ar trebui să alegi, poate fi ales Sportul.

DE CE? Simplu. Sportul nu te trădează. Sportul îți oferă niște direcții simple,

dar 100% benefice. Îți oferă o viață sănătoasă, îți oferă un anturaj de același

tip (chiar și sporturile frecventate de copiii care provin din medii mai puțin

educate oferă o omogenitate a anturajului), te ferește de excesul de IT din

viață și, mai ales, te ferește de tutun, alcool și droguri. Să nu ne prefacem că

nu există aceste vicii în viață copiilor. Există, adesea de la vârste incredibil de

fragede. Centrul National Antidrog și Agenția națională Antidrog atrag atenția

că vârsta consumatorilor scade de la an la an, iar numărul este în creștere. La

nivel european, numărul de consumatori este în creștere agresivă, ca de altfel și

cantitățile traficate, prelucrate sau confiscate. Cel puțin sportul de performanță

are un control activ antidrog, ce ne oferă Școala ca motivație în România? Un

fost prim-ministru certat grav cu gramatica limbii române ne arată că poți să nu

ai carte, dar să ajungi să conduci. La același nivel s-a constatat că, dacă vrei un

job bun la Stat, pe mii de euro lunar, este suficient să falsifici o diplomă găsită

pe internet și gata. . . ai job-ul. Iar listele de beizadele și nepoți de politicieni,

cocoțați în scaune ministeriale, ne arată că nu prea contează câtă carte ai, ci

este important cine este tata. Sau mama. . .

Ce poți să mai spui ca profesor? X” manelist are milioane de euro, cutare

”

vlogger” are sute de mii de urmăritori (la fel de agramați ca și el), iar vecinul

”

de peste drum face Germania” și schimbă mașinile așa cum profesorii schimbă

”

pixurile. Vrei să mai motivezi elevii să învețe? Greu. S-ar putea rezolva câte

ceva dacă ANAF și-ar face treaba și l-ar întreba pe nenea manelistul ce chitanțe

a tăiat pe la nunți și pe tipul cu mașinile ce declarații de venit a depus. În

România sau în Germania... dar să fi depus. În Germania au apărut mascații la

o primărie, unde niște cetățeni români veneau după ajutoare sociale cu limuzine

de 100.000 euro. Pe respectivii cetățeni i-au lăsat fără mașini și le-au acordat

și niște zile de muncă în folosul comunității. Să se gândească bine data viitoare

când mai cer ceva, fără să aibă dreptul.

Elevul anului 2019 vrea o certitudine. Certitudinea unei vieți normale, în

care efortul său să fie răsplătit. Lipsa unei certitudini, care să se suprapună

cu ce-i spune profu’, îl îndrumă spre șmecherie”. Profu’ îi spune că cine are

” ”

carte, are și parte”. Viața de pe strada îi arată că, de cele mai multe ori, în

România e invers. Ăla cu carte merge cu tramvaiu’ sau plătește rate la Logan,

în timp ce șmecheru’ are bemve” și telefon de 1000 euroi.

”

Cine este vinovat? Sistemul Educațional? NU. În niciun caz. Sau poate că

este pentru că profesorii nu au înțeles cât de importantă este meseria lor. Sunt

singurii care nu au boli profesionale, dar niciunul nu se sinchisește. Dacă le-ar

fi păsat, ar fi dat de mult Statul în judecată, pentru acest aspect grav.

Toată lumea vrea un sistem medical performant. Vrem electricieni buni.

Vrem manageri performanți la sistemele energetice, de termoficare, la cele feroviare.

Vrem autostrăzi. Vrem finanțări pentru toate proiectele sociale. Vrem

o țară ca afară”. Dar uităm că, înainte de orice, cei de afară au pus la punct

”

Educația. Bugete generoase, stabilitate, prețuire, salarii mari, de natură a-i

atrage pe oamenii valoroși, statut de autoritate. Principii de fier în repartizarea

elevilor și evaluarea lor. Nu există șanse să îți înscrii copilul la altă școală

decât la cea de maximă proximitate. Nu există șanse să te cerți cu profesorul că

l-a evaluat pe copil cu B în loc de A. Toți copiii fac sport, toți participă la activități

sportive. Lipsește copilul nemotivat? Vine amenda imediat. . . Provoacă

daune sau este violentă odrasla? Vine amenda. Școala nu își permite să fie nici

circ și nici loc de scandal. Este o instituție educațională în care copilul știe de

ce intră pe ușă. Dacă nu știe, află acasă când vede amenda. În Germania, la

clasa a IV-a, învățătoarea stabilește traiectul educațional al micului absolvent

de ciclu primar. Copiii cu perspective și acumulări de cunoștințe merg pe filiera

gimnazială de calitate. Cei cu acumulări medii au o filieră gimnazială medie,

restul – direct la arte și meserii. Dacă nu poți citi sau socoti cum trebuie la

clasa a IV-a, nu ai cum să intri în gimnaziu. Și nimeni nu îndrăznește să o

contrazică pe doamna învățătoare. Pentru că ea și-a bătut capul 4-5 ani cu

micuțul respectiv.

Ce câștigă societatea din rigiditatea sistemului educațional? Performanța.

Copiii sunt transformați în cetățeni model. Electricianul știe meserie, zugravul

cunoaște vopselele și nu sticlele, medicul este medic și nu încurcă diagnosticele.

În Romania, 60% din diagnostice sunt greșite:

https://adevarul.ro/news/societate/studiu-60-diagnosticele-puse-romania-gresite-1 5dcc33c75163ec

4271fb9e41/index.html

60% din diagnosticele puse de medicii romani sunt greșite. Câte vieți or costa

aceste diagnostice? De ce se greșesc? Simplu. Pentru ca sistemul formator este

eronat. Începând cu accesul la liceu și sfârșind cu accesul la facultate. În timp ce

în Italia anului 2019 candidații la medicina au susținut un examen de cultura generală

(pictură, muzică, sport, politică, biologie, matematică, etc), în România

candidații trebuie să fie tobă” de chimie și biologie. Dar, după 10 ani de studii

”

medicale, preferăm să facem investigații și tratamente la medicii din Milano

sau Bologna decât la cei formați în București. Oare de ce? Pentru că, teoretic,

cei de la București bubuie de chimie si biologie. . . .

Privind la cele de mai sus putem să înțelegem de ce nu am greși alegând Sportul

în locul Școlii. În Romania, absolventul de Medicină nu prezintă garanția

că îți dă un diagnostic corect. Profesorul de la facultatea de economie te învață

managementul afacerilor”, dar n-a avut niciodată vreun angajat. . . Ce fel de

”

business” poate preda cineva care nu a făcut în viața lui o afacere, greu de

”

spus. În același timp, școlile de afaceri din Vest (în special cele din SUA sau

Marea Britanie) sunt organizate în jurul oamenilor de afaceri, care predau ceea

ce au aplicat în companiile lor. Un student de drept, de la o mare facultate

din Vest, primește ofertă de lucru încă din timpul facultății. La noi o asemenea

idee stârnește zâmbete. . . Iar situația se regăsește și la Arhitectură, Medicină

sau Istorie. Ce se întamplă în România? Există un dezinteres crunt față de

promovarea competenței. A fi student de 10” nu prezintă interes nici pentru

”

facultatea în sine. Nu îl promovează nimeni către o mare companie. Sau să i se

acorde burse de cercetare. Sau orice alt model de susținere. Ce sa mai spun?

Atât ca părinte, cât și ca profesor. . . Situația nu oferă prea multe variante

câștigătoare. Era o șansă să ne resetăm în 2021, cu un alt sistem de evaluare.

Dar se pare că matematica este cotată ca valoarea universală și nu va fi de-

tronată de o evaluare ”

transdisciplinară”, deși există zeci de meserii nobile în

care nu se întâlnește necesitatea acestei discipline. . . medic, judecător, criminalist,

chimist, jurnalist, profesor de literatură, istorie sau orice alte discipline,

biolog, pictor, muzician, sportiv, antrenor, fizioterapeut, tehnician, sticlar etc.

De 30 de ani alocam 4-5 ore săptămânal matematicii, iar la Bacalaureat tot

procentaje de speriat înregistrăm. Și, atenție, nu sunt două camere în sălile de

examen și nici înregistrări audio-video. Ca părinte și ca profesor, m-aș bucura

să fie o înregistrare mult mai HD a tuturor examenelor. Că tot se vorbește de

digitalizarea educației și e la modă această tehnologie HD.

Forme noi de violență școlară: Cyberbullying

Prof. înv. primar Tălpigă Maria-Laura

Alegerea subiectului referitor la noile forme de violență școlară și anume

cyberbullying-ul își găsește justificarea în dorința personală de a înțelege mai

bine numeroasele probleme cu care se confruntă tinerii din societatea contemporană

în mediul online. Tema propune o prezentare generală a problematicii

cu care se confruntă, în antagonie agresorii și victimele acestora din spațiul

online, repercusiunile acestui fapt, însă și anumite tipsuri pentru a putea stopa

acest fenomen.

Bullying-ul este un termen provenit din limba engleză și reprezintă acele

acte de violență repetate de-a lungul timpului, prin care un copil, un grup

de copii sau alte persoane se folosesc de avantajul puterii fizice și al presiunii

psihice exercitate asupra persoanelor și/sau copiilor mai slabi. Agresiunea în

școală și la locul de muncă este de asemenea menționată în lege ca fiind un

abuz în funcție de caz. Cauzele și consecințele fenomenului bullying nu sunt

noi, sunt manifestate la toate generațiile de copii și tineri. Se remarcă însă o

creștere rapidă a frecvenței sau un specific al violenței de la o anumită perioadă

de vârstă, în funcție de gen, acest fenomen având mod de manifestare specifică,

cu repercusiuni la vârsta adultă. Unii elevi sunt mai predispuși să cadă pradă

bullying-ului la școală datorită stării afective pe care o afișează în clasă.

Pe de alta parte, Cyberbullying-ul reprezintă o hărțuire cibernetică și implică

folosirea tehnologiilor informației și comunicațiilor, cum ar fi: e-mail-ul,

telefoanele mobile, site-urile web defăimătoare, blog-urile, etc., cu scopul de

a ataca în mod deliberat, repetat și ostil un individ sau un grup de indivizi.

Agresorii-copii sunt, în general, mai mari și pot fi atât fete, cât și băieți. Au

abilități sociale reduse, empatie scăzută (sau inexistentă), o slabă conștiință

de sine, capacitate redusă de gestionare a emoțiilor complexe, sunt lipsiți de

competențe, rol și status, au o părere proastă despre ei. Se simt bine numai

atunci când își exercită puterea de control asupra victimei. Sunt lași și nu

își lansează atacurile asupra indivizilor pe care îi percep ca fiind puternici și

înconjurați de prieteni (pe aceștia încearcă să-i manipuleze prin lingușire si

mici servicii), ci asupra celor mai slabi decât ei. Referitor la părinții acestora,

de multe ori, le vine foarte greu să creadă că micuțul lor se transformă la

școală și în speță pe Internet, în teroristul de serviciu: insultă, batjocorește,

șicanează, amenință, minte, manipulează copii, răspândește minciuni și zvonuri

malițioase și denigratoare la adresa altor copii atât în mediul școlar, cât

și online, trimite mesaje și dă telefoane de intimidare, jignitoare, uneori cu caracter

rasist, fumează, consumă alcool și forțează alți colegi să facă la fel. De

fapt, conștientizarea părinților că al lor copil are un comportament deviant ar

putea duce la micșorarea numărului agresorilor online. Acest fapt s-ar produce

doar dacă controlul părinților și a cadrelor didactice asupra copiilor, în speță,

a elevilor, în mediul online, ar fi mai ridicat, mai exigent și nu în ultimul rând,

constant. Constant, deoarece modul de conștientizare a copilului că ceea ce face

nu este bine, că prin acțiunile sale poate răni pe celelalte persoane, se întâmplă

doar atunci când acțiunile părinților sunt repetate și au un caracter perpetuu,

cyberbullying-ul producându-se atunci când trei componente se intersectează:

adolescenți, tehnologie și necazuri. Furtuna perfectă de elemente se manifestă

ca hărțuire, umilire și ură, și uneori pot urma un copil pretutindeni.

Potrivit unui studiu realizat de Bitdefender, compania românească producătoare

de antivirus, patru din cinci copii sunt expuși unui comportament

agresiv pe internet. Agresivitatea infantilă manifestată pe internet este un fenomen

extrem de răspândit, relevă studiul derulat de Bitdefender, studiu care

a inclus un eșantion de 2.300 de părinți din SUA, Marea Britanie, Germania,

România, Spania, Italia, Olanda, Brazilia, Franța și Austria. Astfel, 82% dintre

persoanele chestionate au confirmat un comportament agresiv manifestat asupra

copiilor lor și au spus că aceștia au fost insultați și amenințați în mediul

online ori le-au fost publicate fotografiile fără permisiunea lor. Aproximativ

același procent de părinți dintre cei care au participat la studiu au afirmat că

știu doar o mică parte dintre prietenii pe care copiii lor îi au pe internet. În

același timp, aproape o treime dintre adolescenți le-au spus părinților că au

făcut publice informații personale, precum parole sau alte date sensibile, pe

internet. ,,Fenomenul de cyberbullying - care se referă la manifestările de agresivitate

în mediul online - rămâne o amenințare reală, ce îi afectează serios pe

copii. Aceștia sunt expuși la violență fie prin e-mail, fie prin intermediul telefonului

mobil, al rețelelor sociale, al programelor de instant messaging sau prin

diverse website-uri sau bloguri. Fie că sunt victime sau agresori, tinerii sunt

extrem de afectați și o parte dintre ei au nevoie de ajutor specializat pentru a

trece peste consecințele psihologice provocate de cyberbullying”, spune Sabina

Datcu, e-Threat Researcher la Bitdefender. Potrivit cercetării, cele mai mari

amenințări din această categorie, la care copiii sunt expuși, sunt:

• împrăștierea de zvonuri – în 93% din cazuri

• ridiculizarea – 83%

• insulta – 75%

• amenințarea – 63%

• distribuirea de fotografii fără permisiune – în 58% din situații.

Studiul Bitdefender a fost derulat în perioada iulie - septembrie 2012, pe

un eșantion de 2.300 de respondenți (părinți cu copii între 7 și 18 ani) dintre

care 14% din România. Instrumentele prin care se poate înlătura orice formă

de agresivitate împotriva copilului pe Internet sunt:

1. Părintele trebuie sa fie corect informat, ca mai apoi să-și poată ajuta corect

copilul. Atunci când i se interzice unui copil să acceseze anumite site-uri,

sunt șanse foarte mari sa fie de fapt motivat să caute tot mai tenace exact

acele site-uri, în timp ce, dacă i se explică cum să se protejeze, i se asigură

uneltele de care are nevoie, astfel va putea să navigheze online fără riscuri.

Copilul trebuie să conștientizeze totul, începând de la interdicția de a posta

informații personale pe site-uri, până la asumarea pericolului că oamenii

virtuali pot fi altcineva decât cine pretind ca sunt.

2. Copilul trebuie să fie învățat să știe să-și protejeze datele personale și să

nu facă publice pe internet poze personale sau orice informație privind:

numele real, adresa, numărul de telefon, școala la care învață sau orice alt

detaliu personal.

3. Instalarea unui filtru de internet sau a unui program pentru siguranța

familiei. Un soft pentru siguranța familială devine tot mai performant și

eficient în filtrarea conținutului periculos. Acest instrument este livrat,

de obicei, împreună cu opțiuni cum sunt setările de timp, monitorizare si

raportare de la distanță, precum și citirea parolelor, astfel încât părinții

pot avea liniște si flexibilitate.

4. Cunoașterea pericolelor pe care le ascund site-urile accesate de copil. Indiferent

că este vorba de Myspace, Facebook sau orice alt site de socializare,

cunoscând activitatea altor oameni pe aceste site-uri, care poate deveni

periculoasă pentru copil, i se poate explica celui mic semnalele de alarmă

astfel încât să fie capabil să detecteze singur potențiale pericole.

5. Copilul trebuie sa știe cum trebuie să reacționeze atunci când îi apare un

conținut pornografic pe un computer personal sau public (de exemplu, la

școală). Cel mai eficient sfat pe care un părinte îl poate da copilului aflat

într-o astfel de situație este să stingă monitorul computerului și să alerteze

un adult. Această soluție împiedică un copil să dea click-uri suplimentare

în încercarea de a stopa conținutul (caz în care se va expune și mai mult

atacului pornografic).

6. Stabilirea intervalelor de timp pe care copilul le petrece pe internet. Impunând

copilului câte ore pe zi să petreacă pe internet, astfel se va asigura

controlul asupra timpului si duratei petrecute online. Nepermițându-i-se

acces nelimitat, după bunul plac, se reduce semnificativ riscul sa fie expus

la conținut neadecvat.

7. Stabilirea unui set de reguli stricte de navigare pe Internet și înăsprirea pedepselor

în cazul în care copilul nu le respectă. Atunci când este confruntat

cu un set de reguli stricte, copilul știe care îi sunt limitele pe Internet și

ce consecințe are de înfruntat atunci când le încalcă. Dacă pedepsele sunt

înăsprite constant, șansele ca regulile să fie urmate cresc.

8. Computerul trebuie să fie așezat în camerele foarte frecventate de adulți

și nu în camera copilului. Atunci când computerele sunt accesibile privirii

mai multor oameni, copilul va fi mai puțin tentat să acceseze pagini cu

potențial neadecvat. Crearea unui climat de comunicare liberă, care facilitează

sporirea încrederii copilului în sfaturile părinților este chiar cel

mai important aspect. Comunicarea sinceră și încrederea sunt valori de

neprețuit. Atunci când îi explici copilului ce aștepți din partea sa și în

special faptul că siguranța lui este cea mai importantă, cel mic va simți

că, dacă va interveni ceva – fie ca este vorba de o abordare din partea unui

străin virtual sau un e-mail nepotrivit – este firesc să ceară ajutorul unui

părinte, fără senzația că a făcut ceva rău.

Concluzii și recomandări

Datorită Internetului, mesajele și apelurile video deschid noi oportunități

de învățare, de distracție, dar în același timp oferă noi posibilități de hărțuire;

oamenii pot posta zvonuri, poze sau alte informații personale sau pot transmite

mesaje răuvoitoare/anonime sau sub numele altei persoane. Dacă hărțuirea la

școală se limitează la orele de curs, pe Internet hărțuitorii își pot găsi victima

la orice oră. Ei au o serie mai mare de oameni pe care-i pot hartui online. În

cazul în care copilului îi place sa stea pe chat, ar trebui să se discute mai mult

cu el și să i se dea sfaturi despre ce ar trebui să facă dacă este hărțuit.

Acest lucru este important pentru că hărțuirea online are loc în absența

adulților, copiii cred că spunând părinților vor înrăutăți situația; anonimatul

și riscul de a fi prinși îi determină pe oameni să facă lucruri pe care de altfel

nu le-ar face; hărțuirea online este ușor de realizat din punct de vedere tehnic,

trimiterea unui mesaj răuvoitor sau postarea de texte răuvoitoare către un

auditoriu larg necesita doar câteva click-uri de mouse.

În concluzie, pot afirma faptul că minorii au nevoie de adulți pentru a li

se proteja drepturile pe Internet, deoarece aceștia pot găsi soluțiile necesare în

anumite momente de criză, aceștia conștientizând faptul că Internetul este supus

acelorași legi ca și viața reală, defăimarea, insultarea cuiva fiind considerate

că se pot pedepsi și cere chiar daune.

Referitor la recomandările ce pot ajuta o persoană să nu ajungă să fie o

victimă a cyberbullying-ului, acestea sunt:

• Nu distribuiți datele de contact sau chestiuni personale, poze, fără să

reflectați atent la impactul acestei acțiuni;

• Fiecare persoană are dreptul de a fi tratată cu respect pe Internet;

• Puteți închide ferestrele de chat, e-mailul sau computerul în orice moment

doriți;

• Copiii ar trebui să poată vorbi cu părinții despre experiențele lor negative;

• Puteți deschide/salva mesaje răuvoitoare doar pentru acțiuni viitoare;

• Dacă hărțuirea are o forma mai gravă si constituie o ilegalitate, contactați

poliția;

• Orice cumpărături online pe internet trebuie făcute sau aprobate de un

părinte/adult;

• Nu este recomandat să salvați date personale, parole în navigatorul de

internet sau alte programe ce sunt contactate internetului.

Bibliografie

1. http://stopcyberbullying.org

2. http://cyberbullying.us/statistics/

3. Filipeanu, Ioana, Fenomenul bullying la adolescenți, Universitatea din București,

2012

Povestea Sfântului Andrei

Prof. Ioana-Victoria Ionescu

Ziua de 30 noiembrie este sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. Ea are

o semnificație aprarte pentru poporul român. Sfântul Andrei este cel care a

botezat primii creștini pe teritoriul țării nioastre, fiind considerat patronul

spiritual al românilor.

Sfântul Andrei, originar din Betsaida, înainte de a fi Apostol al Domnului,

era ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. El s-a hotărât să-l urmeze pe Isus

Hristos și a devenit ,,cel întâi chemat”, după cum aflăm din scripturile bisericii.

După Învierea lui Isus și coborârea Duhului Sfânt (Rusaliile), apostolii s-au

întâlnit și au tras la sorți care unde se va duce pentru propovăduirea credinței

creștine. Ținutul Scytia, adică Dobrogrea, i-a revenit Sfântului Andrei. După

mai multe peregrinări, el se stabilește în Peloponesul grecesc, în orașul Petras,

lângă Corint în județul Constanta, unde moare din ordinul guvernatorului roman

Aegeas, pe 30 noiembrie în anul 60, în timpul împăratului Nero.

Sursele bisericești vorbesc despre faptul că Sfântul Andrei a fost răstignit

pe o cruce în formă de X, cu capul în jos, căreia i s-a spus ,,Crucea Sfântului

Andrei” și care se regăsește pe steagul Scoției.

Tradițiile sărbătorii Sfântului Andrei la români

Peste tot în lume există datini și obiceiuri populare, însă parcă niciunde

tradițiile nu cunosc ,,fastul” și semnificațiile celor românești. Legendele spun

că în noaptea Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) se practică ritualuri cu scopul

de a proteja oamenii, animalele și gospodăriile. Este noaptea în care spiritele

negre bântuie locurile pământești. De aici tradiția că de Sfântul Andrei se

dezleagă secrete, se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi. Acest obicei se

desfășoară la miezul nopții, în cimitir, cu apă sfințită, lumânări, un vas cu gura

largă și câțiva bănuți de argint, care se pun pe un mormânt părăsit. După ce se

spun câteva rugăciuni, se poate vedea în apa turnată în vas firul evenimentelor.

Tradițiile de Sfântul Andrei sunt variate și multiple, poate nici o altă sărbătoare

nu este așa de plină de simboluri ca aceasta. Legendele din Bucovina

spun că în noaptea Sfântului Andrei lupii încep să vorbească și își mișcă gâturile

înțepenite. Cel ce vrea să audă vorbele lupilor va muri repede, iar dacă un om

este atacat de lupi, acesta se va transforma în vârcolac.

De Sfântul Andrei, femeile întorc oalele și cănile cu gura în jos sau scot

din sobă cenușa caldă pentru ca strigoii să nu se adăpostească la căldură sau

împrăștie prin curte bucăți de pâine, pe care strigoii să le mănânce și să nu mai

intre în casă. Ca să se apere de vârcolaci, atârnă șiruri de usturoi la intrare

și lasă candela aprinsă (în unele zone există obiceiul de a se unge cu usturoi

tocurile ușilor și ferestrelor). Animalelor li se amestecă în hrană câte un fir

de busuioc sau li se pune o picătură de aghiasmă în apă. În trecut, exista

,,descântecul sării”: un drob de sare descântat era îngropat în fața grajdului.

El era dezgropat la primăvară de Sfântul Gheorghe, când sarea era amestecată

în hrana animalelor, ca să le ferească de farmece.

Sărbătoarea Sfântului Andrei este prevestitoarea ursitului pentru fetele tinere

nemăritate. Se spune că un fir de busuioc așezat sub pernă face ca în vis să

apară imaginea ursitului. În alte părți se folosește metoda ,,facutului cu ulcica”:

singură în fața sobei, fata întoarce un vas nou de lut, pe fundul căruia lasă să

ardă trei cărbuni. Rostind o incantație, ea rotește ușor vasul și atrage atenția

celui iubit. Un alt obicei pentru a ghici viitorul consta în a privi un pahar cu

apă neîncepută în care aruncă o verighetă sfințită de preot în mijlocul căruia

apare chipul urzitului. Tot pentru aflarea viitorului, o fată dezbrăcată se așează

între două oglinizi, cu o lumânare în fiecare mână și privește intens la oglinda

din față. Se spune că în oglinda din spate i se reflectă scene din viitor și imaginea

viitorului soț. De Sfântul Andrei se poate afla prognoza anului următor.

Tradiția spune că se iau 12 cepe, care se duc în podul casei și se lasă acolo

până în seara de Crăciun. Fiecărei luni a anului îi corespunde o ceapă. Cepele

care s-au stricat semnifică luni ploioase cu grindină, iar cele care au încolțit,

luni favorabile pentru recoltă. La fel se face și cu grâul, care este pus la încolțit

pentru fiecare membru al familiei. Cel al cărui grâu este frumos și înalt se spune

că va avea un an bun, cu bani și sănătate. Dacâ în noaptea Sfântului Andrei

este senin și cald, atunci vom acea o iarnă blândă, dacă este ger, vom avea o

iarnă grea.

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul spiritual al României, este sărbătorit la

data de 30 noiembrie în toată lumea. Sf. Andrei a tărit, alături de ucenicii săi,

mare parte a vieții într-o peșteră din județul Constanța, loc ce este considerat

acum o adevărată Mecca a credincioșilor români. ,,Peștera Sfântului Andrei”,

situată în mijlocul pădurii Mihai Eminescu, la 4 km de localitatea Ion Corvin,

oe șoseaua Constanța-Ostrov, este considerată primul lăcaș de cult de pe

teritoriul țării noastre.

În aproprierea sa se găsesc cele 9 izvoare unde, conform tradiției, Sfântul

Apostol Andrei a botezat primii creștini de pe teritoriul țării noastre, în secolul I

după Hristos.

Sfântul Apostol Andrei a avut un sfârșit de mucenic, fiind ucis prin răstignirea

pe cruce, cu capul în jos, în Patras, lângă Corint. Crucea pe care a fost răstignit

a avut o formă mai aparte, în X, și de aceea i-a rămas numele de ,,Crucea

Sfântului Andrei”.

Tradiția spune că, imediat după moartea lui, s-a iscat o furtună din senin,

iar trăsnetul i-a orbit pe toți cei de față. De atunci, semnul curcii în formă de

X a devenit simbol al atragerii atenției față de pericole iminente și de prevenire

a accidentelor.

Povestea Sfântului Nicolae

Prof. Ioana-Victoria Ionescu

Este iarna. Afară este ger, dar copiilor nu le pasă. În căsuță este cald și

bine, patul este pregătit pentru culcare, iar ghetuțele așteaptă cuminți după

ușă. Este vremea când Moș Nicolae vine la geamuri și vede toți copiii care dorm

și sunt cuminți.

Se spune că ar fi frate cu Moș Crăciun, dar, spre deosebire de acesta, Moșul

Nicolae nu se arată niciodată și nimeni nu l-a văzut.

Iar povestea darurulor puse în ghetuțe vine de demult și ne amintește povestea

adevărată și plină de tristețe și durere a celor trei fete sărmane.

Casa în care trăiau cele trei surori harnice și credincioase era mai mult decât

săracă. Tatăl plănuia să-și vândă fetele pentru a scăpa de blestemul sărăciei.

Lacrimile și plânsul fetelor nu l-a înduplecat pe tatăl cu inima de piatră.

Sfântul Nicolae a aflat de suferința fetelor și a strecorat tiptil în odaia acestora

trei pungi cu bani de aur, care să alunge sărăcia și să aducă liniște și

bunăstare celor trei fete harnice și cuminți. Una dintre pungile cu bani s-ar fi

oprit într-o gheată pusă la uscat lângă sobă. De atunci vine obiceiul de a lăsa

ghetuțele la ușă sau lângă sobă pentru daruri în seara de Moș Nicolae.

În schimbul darurilor, copiii trebuie să fie cuminți, să se roage, să-și iubească

părinții și sa fie miloși, așa cum este Sfântul Nicolae, care îi mângâie și îi ajută

pe cei necăjiți.

Nuiaua simbolizează toiagul Sfântului Ierarh Nicolae. Copiii care primesc în

ghetuțe o nuielușă își vor aduce aminte că au greșit și se vor îndrepta. Părinții

nu pun nuiaua pe pielea celor neastâmpărați, ci o atârnă în cui și doar o arată

cu degetul, pentru a-i potoli pe cei năzdrăvani.

Se zice că Mosul Nicolae este un bătrân cu barba albă ca de omăt. Și poate

Moșul să aducă ninsoarea bună pentru săniuță, doar scuturându-și barba albă.

Și atunci, mii de steluțe argintii cad pe pământ, acoperindu-l cu o plapumă

albă și curată.

În astă seară, Moșul Nicolae va trece și pe aici cu un cal alb și doi saci, unul

cu daruri și unul cu nuielușe. Dar voi, copii, ați fost cuminți?

Text adaptat după ,,Sfântul Nicolae - cel care luminează începutul lui Decembrie”,

autori: Gabriela Barbu, Mihaela Alexandru, Iuliana Roșioru, Editura

Callas Print, Mangalia, 2006.

LE CADRE EUROPÉEN COMMUN DE

RÉFÉRENCE POUR LES LANGUES

Prof. Andreea – Maria Popescu

Le Cadre européen commun de référence pour les langues: Apprendre, Enseigner,

Évaluer (CECRL) est un document publié par le Conseil de l’Europe

en 2001 et utilisé dans le monde entier pour décrire les compétences en langue

des apprenants. Il consiste en une échelle d’évaluation de la maîtrise d’une

langue, avec 6 niveaux: de A1 à C2 (élémentaire à expérimenté), définie en

fonction de savoir-faire dans différents domaines de compétence: compréhension

écrite/orale, expression écrite/orale, interaction en communication.

Cette norme internationale qui permet de décrire la compétence linguistique

est le résultat de plusieurs années de recherche linguistique menée par des

spécialistes de l’apprentissage des langues étrangères (enseignants, chercheurs,

experts des différents pays européens) issus des 46 états siégeant au Conseil

de l’Europe. Il constitue une approche totalement nouvelle qui a pour but de

repenser les objectifs et les méthodes d’enseignement des langues et, surtout,

de fournir une base commune pour la conception de programmes, de diplômes

et de certificats.

Le cadre n’est ni un manuel ni un référentiel de langues mais un outil conçu

pour répondre à l’objectif général du Conseil de l’Europe tel qu’il est défini

dans les Recommandations R (82) 18 et R (98) 6 du Comité des Ministres:

≪ parvenir à une plus grande unité parmi ses membres ≫ et d’atteindre ce but

par l’≪ adoption d’une démarche commune dans le domaine culturel ≫. Même si

c’est un objectif politique qui concerne la stabilité européenne en luttant contre

≪ la xénophobie ≫ et le bon fonctionnement de la démocratie, les langues et les

cultures peuvent y contribuer par une meilleure connaissance des autres.

Le CECRL ne se propose pas de prescrire aux praticiens ce qu’ils ont à faire

et comment le faire, c’est-à-dire les objectifs et les méthodes mais de soulever

des questions sans y apporter de réponses.

C’est pourquoi les objectifs principaux de l’élaboration du CECRL ont été

l’encouragement des praticiens dans le domaine des langues vivantes, à se poser

des questions sur le processus d’apprentissage et la facilitation des échanges

d’informations entre les praticiens et les apprenants.

Le Cadre comprend un système pour identifier les compétences lors de l’apprentissage

ou de l’utilisation d’une langue, la définition des compétences de

communication attendues, de manière globale ou par le biais de descripteurs,

à chacun des 6 niveaux organisés par paires: A1, A2 pour débutants; B1, B2

pour intermédiaires ou indépendants; C1, C2 pour les utilisateurs avancés.

Ce système prend la forme de grilles composées de plusieurs compétences ou

d’échelles de compétences individuelles.

Les principaux concepts théoriques que le CECRL propose sont:

• les 4 compétences générales individuelles: savoir, savoir-faire, savoir-être

et savoir-apprendre;

• les 4 compétences communicatives langagières: linguistique, pragmatique,

sociolinguistique et socioculturelle;

• les 4 type d’activités de langage: réception, production, interaction, médiation,

et leurs stratégies communicatives: planification, exécution, contrôle,

remédiation;

• les 4 domaines langagiers: personnel, public, professionnel, éducatif;

• les 3 paramètres de l’utilisation langagière: situation, texte, contraintes.

Afin de clarifier un vocabulaire didactique commun, le CECRL définit:

• des aptitudes: lire, écouter, converser, parler, écrire;

• des activités: réception (décodage du message en sens), production (encodage

du sens en message), médiation (réception et production), interaction

(réception et production);

• des opérations mentales: compréhension (pour les opérations mentales

résultant du décodage de messages en sens), expression (pour les opérations

mentales résultant de l’encodage du sens en message).

Le Cadre européen introduit au moins 4 nouveautés:

1. les niveaux communs de référence;

2. le découpage de la compétence communicative en activités de communication

langagière;

3. la notion de ≪tâche≫;

4. la redéfinition de la compétence de communication.

1. Le cadre de référence sur six niveaux généraux, établi par le CECRL,

couvre complètement l’espace d’apprentissage pertinent pour les apprenants

européens en langues:

• le Niveau introductif ou découverte;

• le Niveau intermédiaire ou de survie;

• le Niveau seuil;

• le Niveau avancé;

• le Niveau autonome ou de compétence opérationnelle effective;

• la Maîtrise.

Ces six niveaux correspondent à la division classique en niveau de base,

niveau intermédiaire et niveau avancé:

2. L’expression ≪activité de communication langagière≫ a le sens que l’on

donne habituellement à la compétence: compréhension de l’oral, expression

orale en continu, interaction orale, compréhension de l’écrit, expression

écrite. Ainsi parlera-t-on désormais de ≪ groupes d’activité de communication

langagière ≫ au lieu de ≪ groupes de compétence ≫.

3. La perspective actionnelle se structure autour du concept de ≪ tâche ≫ au

sens de réalisation de quelque chose, d’accomplissement en termes d’actions.

L’usage de la langue n’est pas dissocié des actions accomplies par

celui qui est à la fois locuteur et acteur social. La tâche est présentée donc

comme un faire social qui ne se limite pas au langagier, elle lie réalité

sociale/mise en jeu d’habiletés diverses/activité finalisée, comme il ressort

de cette définition: ≪Les tâches ou activités sont l’un des faits courants

de la vie quotidienne dans les domaines personnel, public, éducationnel et

professionnel. L’exécution d’une tâche par un individu suppose la mise en

œuvre stratégique de compétences données, afin de mener à bien un ensemble

d’actions finalisées dans un certain domaine avec un but défini et

un produit particulier. La nature des âches peut être extrêmement variée

et exiger plus ou moins d’activités langagières≫.

Le CECR distingue deux grands types de tâches:

• la tâche-cible ou tâche de répétition qui ressemble à une action que

l’on ferait dans la vie de tous les jours. Elle est proche de la vie réelle

et des besoins concrets des apprenants;

• la tâche communicative pédagogique qui est plus éloignée de la vie

réelle et vise essentiellement le développement de compétences langagières.

Certains chercheurs en didactique (Ollivier & Puren 2011) y ajoutent les

tâches de la vie réelle que l’apprenant réaliserait au sein d’interactions

sociales réelles dépassant le cadre du groupe des apprenants et de l’enseignant.

4. Communiquer c’est utiliser un code linguistique (compétence linguistique)

rapporté à une action (compétence pragmatique) dans un contexte socioculturel

et linguistique donné (compétence socioculturelle/sociolinguistique).

La composante linguistique est induite par la nature des tâches et des situations

de communication. Elle traite des savoirs et savoir-faire relatifs au lexique, à la

syntaxe et à la phonologie.

La composante sociolinguistique est très proche de la compétence socioculturelle.

La langue est un phénomène social qui comprend aussi des traits

relatifs à l’usage de la langue (marqueurs de relations sociales, règles de politesse,

expressions de la sagesse populaire, dialectes et accents). La composante

pragmatique renvoie à l’approche actionnelle et au choix de stratégies discursives

pour atteindre un but précis: organiser, adapter, structurer le discours.

Elle fait le lien entre le locuteur et la situation.

Même si les composantes sociolinguistique et pragmatique font rarement partie

des apprentissages en milieu scolaire, elles sont évaluées, la composante pragmatique

notamment, lors d’entretiens, d’examen ou de concours, sans véritable

entraînement, comme si elles préexistaient de façon innée.

Le Cadre comprend 9 chapitres, 4 annexes, des notes et sommaires préliminaires.

Le Chapitre 1 (p. 9 à 14) définit le Cadre, ses origines, objectifs, fonctions,

et le plurilinguisme, expose les critères auxquels il doit satisfaire.

Le Chapitre 2 (p. 15 à 22) introduit et développe l’approche actionnelle.

Le Chapitre 3 (p. 23 à 38) introduit le système par échelles: compétences/niveaux/descripteurs

et présente des exemples significatifs.

Le Chapitre 4 (p. 39 à 80) cartographie les activités de communications,

opérations mentales, et stimuli (textes oraux/écrits).

Le Chapitre 5 (p. 81 à 102) cartographie les compétences de l’individu: savoir,

savoir-faire, savoir être, savoir-apprendre, compétences linguistiques, sociolinguistique,

pragmatiques.

Le Chapitre 6 (p. 103 à 120) envisage les opérations d’apprentissage et d’enseignement

des langues, traite de la relation acquisition – apprentissage.

Le Chapitre 7 (p. 121 à 128) présente le rôle des tâches.

Le Chapitre 8 (p. 129 à 134) traite du curriculum linguistique et culturel.

Le Chapitre 9 (p. 135 à 148) présente les diverses finalités et les types

d’évaluation.

L’Annexe A (p. 148 à 154) commente l’élaboration des descripteurs de

compétence langagière, explique les méthodes, les critères et les exigences d’étalonnage.

L’Annexe B (p. 155 à 160) inventorie les échelles de démonstration avec leur

numéro de page.

L’Annexe C (p. 161 à 172) contient un projet d’évaluation DIALANG et ses

échelles.

L’Annexe D (p. 173 à 184) contient un projet d’évaluation ALTE et ses

échelles.

Știați că ... există numere prietene?

Prof. Pîrvulescu Maria

Regula ca două numere sa fie prietene este ca suma divizorilor unui număr,

mai mici decât numărul, să fie egală cu celălalt număr.

Încă din Antichitate, oamenii au fost preocupați de găsirea unor astfel de numere.

Renumitul matematician Pitagora, prin anul 540 î.e.n., a pus în evidență

primele 2 numere prietene: 220 și 284.

Într-adevăr, divizorii numărului 220 sunt 1, 2, 4, 5, 10, 11, 20, 22, 44, 55,

110, iar suma lor este 280. Pe de altă parte, dacă adunăm divizorii numărului

284 și anume 1, 2, 4, 71, 142, obținem chiar 220.

Aceste numere au influențat oamenii din timpurile străvechi, ele fiind folosite

în magie, în vrăjitorie, în astrologie și în stabilirea horoscoapelor.

Următoarele perechi de numere s-au găsit abia după două milenii, în anul

1636, de către marele matematician Pierre de Fermat. Aceste numere sunt

18416 și 17296. De atunci și până în prezent au mai fost găsite câteva sute de

perechi de numere prietene.

Părțile de vorbire

Prof. înv. primar Ene-Capră Raluca

SUBSTANTIV cu el, gen, număr,

Se tot uită peste umăr:

ADJECTIVUL devotat,

Ce frumos l-a îmbrăcat,

Gen și număr a preluat.

Dumneata cu el și tu

E PRONUMELE acu’!

Are număr și persoană.

După el vine în goană

VERBUL mândru ca un ghimp!

- Am persoană, număr, timp!

Și spune plin de ambiție:

- Fără mine nu există

Nicio propoziție!

NUMERALUL prezentabil

În limbaj este contabil.

El cuvinte-a-nșirat

Și apoi le-a numărat.

GRAMATICĂ AM ÎNVĂȚAT!!!

Muguri nr. 2

Transform your PDFs into Flipbooks and boost your revenue!

Delete template?

Save as template ?