Revista Cronos nr. 1 (44), 2020

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
REDACŢIA:
Director fondator: Lenuş Lungu
Director: Nicolae Vasile
Redactor şef: Ioan Muntean
Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu
Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş
Lungu, Camelia Ardelean, Adriana Iftimie Ceroli, Mircea
Gordan, Rodica Bogdan
Grafică şi ilustrare: Ioan Muntean
Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web)
Tehnoredactare: Ioan Muntean
Corectură: Gabriela Mimi Boroianu
Colaboratori: Ion Cuzuioc - Ambassador of Peace – Chișinău,
prof. Smaranda (Mada) Cazan-Livescu UNIFERO &
Diplomatic – USA
Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista
C r o n o s – Peniţa de Aur – izvor de cultură aparţine în mod
direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.
Fondată la Constanța,
martie 2013
ISSN 2286 – 1963
ISSN-L 2286 – 1963
Nr. 44/2020
Revista culturală C r o n o s
~ Peniţa de Aur – izvor de
cultură poate fi citită online pe
site-ul Cronopedia
(lenusa.ning.com).
Email:
cronostaifas@gmail.com
tel.: 0770406865
Comenzi pentru achiziționarea
revistei se pot face pe site-ul
Cronopedia şi pe adresa de
email de mai sus.
Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe
cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi
pentru scopuri necomerciale.
2
amintiri
din
Biblioteca Cronopedia
Zborul frunzelor în ceruri,
Editura Edigraph, Buzău, 2014
Coordonatori: Lenuş Lungu şi
Ioan Muntean
Coperta: Ioan Muntean
Tehnoredactare: Ioan Muntean
corectură: Gabriela Mimi Boroianu
sumar revistă
ADRIAN SCRIMINȚ 59, ALEXANDRU
CAZACU 20, ALEXANDRU NELU HUIDICI
38, CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 14,
CONSTANTIN PREDA 62, DAN LUPESCU
26, DANDU BRIEL 32, DANIEL LUCA 37,
ECATERINA CHIFU 5, FABIO GRASSI 55,
FLORENTIN SMARANDACHE 36, FLORIN
T. ROMAN 16, FRANCESCA ANCONA 54,
GABRIELA MIMI BOROIANU 20,
GIOVANNA BALSAMO 56, ILIANA
CĂTĂNESCU 15, LENUŞ LUNGU 18, 23,
LUCA CIPOLLA 46, MARIA MITRICĂ 24,
MIHAI MERTICARU 22, MIRCEA FLORIN
CARACAS 47, NICOLAE VASILE 3, 57,
NICOLETA MIJA 64, NIŢU CONSTANTIN 9,
OSVALDO ROSI 54, PAUL ROTARU 19,
SAVINO CALABRESE 55, STEFANO
CAPASSO 55, VLAD SĂRĂTILĂ 40
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e d i t o r i a l
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
editorial 3-4
De ce?...
Nicolae Vasile
A făcut Papa Francisc
pactul cu diavolul? A devenit
Suveranul Pontif un agent de
influență al globaliștilor cu
riscul de a provoca o
schismă?
Sunt titluri de articole
din presă apărute în ultima
perioadă, în urma unor
declarații mult prea
îngăduitoare venite din
partea conducătorului
Bisericii Catolice față de
„păcate” precum divorțul,
concubinajul sau chiar
homosexualitatea.
Să fie de vină doar firea
bonomă, împăciuitoare, a
bătrânelului de la Vatican
sau există niște explicații mai
profunde bazate pe evoluții
greu de oprit?
Pentru a înțelege, nu
neapărat faptul în sine
întâmplat recent, declarațiile
făcute de Papa, ci tendința
care se manifestă de-a lungul
istoriei, trebuie pornit de la
părinții filozofiei și logicii,
respectiv Socrate și Aristotel,
ambii având de suportat
efectele unor manifestări
concurențiale din partea
reprezentanților bisericii din
vremea respectivă, adesea
intermediate de puterea
politică și militară de atunci.
Primul, un gânditor și
promotor al primei
democrații din istorie, a
preferat moartea decât să
renunțe la convingerile sale
filozofice care, transmise
maselor, era acuzat că
provoacă evenimente sociale
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
tulburente, nedorite de
conducătorii vremurilor.
Al doilea, prin
inventarea logicii, știința
gândirii corecte, intra în zona
considerată ca exclusivitate
divină, la vremea respectivă,
fiind acreditată ideea că
omul nu trebuie să
gândească.
În cazul amândurora,
se mai încălca un percept
bine încetățenit în societatea
greacă antică, acela că
rezultatele filozofiei și
științei, trebuie să ajungă la
populație doar prin
intermediul și filtrul bisericii
care selecta, astfel, ce trece și
ce nu, ce este bine să știe
omul, iar ei erau niște
tribuni, obișnuiți ai relațiilor
directe cu poporul.
Comunicarea cu mediul civic
nu a fost niciodată un punct
tare al bisericii, exceptând
ceea ce ține de obiectul
religiei în sine.
Din aceste motive,
lucrările de logică au fost
păstrate, pentru o lungă
perioadă, doar în custodia
bisericii, cu mare grijă de a
nu deveni publice,
ajungându-se de multe ori la
situații deosebit de
tensionate. În romanul
Numele trandafirului, a cărei
acțiune este plasată în anul
1327, autorul, marele scriitor
italian Umberto Eco,
prezintă magistral, printr-o
ficțiune grefată pe anumite
date istorice, legate cu o
logică desăvârșită, acțiunea
foarte incitantă dintr-o
mânăstire, în jurul unei
biblioteci în care era păstrată
sub mare secret o carte de
logică, unde au fost țesute o
serie de intrigi finalizate cu
multe crime.
Tot de gândirea logică
și comunicare sunt legate și
evenimentele care au condus
la apariția protestantismului,
dar de data asta, de creșterea
nivelului acestora.
Cele 95 de teze ale lui
Martin Luther, care au
declanșat Reforma
Protestantă din Germania,
cuprinse într-un document,
deși primul exemplar
reprezentat printr-o hârtie
bătută cu un cui pe ușa
bisericii respective, ulterior,
când lucrurile s-au întețit,
acestea au fost tipărite.
Astfel, tiparul, care fusese
inventat nu de multă vreme,
devenea un instrument
puternic de campanie
instituțională religioasă.
Apropo, prima
campanie împotriva unei
persoane, utilizând materiale
tipărite, avusese deja loc și a
fost cea împotriva lui Vlad
Țepeș.
Rolul tiparului în
societate a fost, însă, mult
3

e d i t o r i a l
4
mai mare, acesta înlesnind
circulația cunoștințelor din
toate domeniile, nu numai a
celor bisericești. Acest fapt
face mai dificilă păstrarea
exclusivității informațiilor de
partea bisericii. Dacă înainte,
cărțile scrise de mână se
făceau doar în câteva
exemplare, care ajungeau la
palatele regale și bisericile
mai reprezentative, prin
apariția acestui instrument
extraordinar, au început să
ajungă cărți și la universități,
școli, primării etc.
Evoluția logicii, pe
calea: binară (Aristotel),
trivalentă (Jan Lukasiewicz),
polivalentă (Grigore Moisil),
fuzzy (Lotfi Zadeh), a făcut
posibilă atât dezvoltarea
unor aplicații care au preluat
o parte din activitatea minții
umane, vezi calculatorul
electronic, dar a condus și la
dezvoltarea fără precedent a
comunicării, culminând cu
apariția internetului, care
permite legătura, practic
instantanee, între milioane
de interlocutori precum și
accesul acestora la baze de
date incomensurabile.
Dar evoluția logicii a
mai făcut ceva, a modelat
mintea umană după modul
de lucru al calculatorului,
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
dezumanizând cumva modul
de a fi al individului, scăzând
nivelul de idealizare a
acestuia în favoarea
practicismului.
Dacă înainte, erau
conștientizate doar două
valori de adevăr, bine și rău,
biserica fiind aceea care
propovăduiește încadrarea
tuturor în zona binelui,
acum, când între bine și rău
există o infinitate de variante
intermediare, conform
logicii fuzzy, foarte puțini
sunt cei care își mai propun
să reprezinte binele absolut,
marea majoritate a
populației se complace în
situația acceptării unui grup
de opțiuni din zona
conceptului de bine relativ,
cuprinzând o serie de
caracteristici pozitive, dar și
unele, poate puține la număr,
negative, pe care le
categorisește în așa zisa
denumire populară de
slăbiciune umană.
Aceste variante
opționale sunt și convenite,
ca relații interumane, prin
intermediul rețelelor de
socializare,
părți
componente ale internetului,
pentru un număr foarte mare
de indivizi din întreaga lume,
este vorba de sute de
milioane de oameni,
devenind, astfel, un bun
socialmente acceptat.
Ce să facă toate
bisericile din lume, nu
numai Biserica Catolică, în
această situație?
Dacă continuă, cu
insistență, solicitarea binelui
absolut, ar conduce la
pierderea legăturii cu
masele. Dacă se amăgesc
sperând că mediile politice
vor avea tăria de a interzice
internetul, nu cred că
reprezintă o soluție fezabilă.
Nu mai rămâne decât
să găsească o alternativă
combinată, constând în
acceptarea binelui relativ
concomitent cu creșterea
nivelului de comunicare prin
utilizarea aceluiași internet
folosit de societate, venind în
întâmpinarea enoriașilor,
tocmai pentru a
preîntâmpina o ruptură de
amploarea celei întâmplate
cu sute de ani în urmă, la
apariția tiparului.
Pericolul nu constă în
pierderea credinței
oamenilor în Dumnezeu, ci
în căutarea unei relații
directe, nu prin intermediul
bisericii. Sunt convins că
Papa Francisc a sesizat
aceasta.
Comunicarea
indivizilor nu poate fi
diminuată din motive
religioase, mai ales că
aceasta a devenit un
domeniu economic de mare
pondere și dinamism care dă
de lucru unui mare segment
din populație, cu unul dintre
cele mai elevate niveluri de
educație.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e s e u
e s e u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
eseu 7-12
Ecaterina Chifu
Eminescu în lupta
pentru unitate
naţională
„Omul deplin al
culturii române” cum l-a
numit Petre Ţuţea (Crina
Palas – Interviu în revista
Vatra, 2008) Mihai
Eminescu a învăţat să moară,
învăţându-ne pe noi să trăim
şi să iubim România, aşa
cum a iubit-o el, cu o
dragoste fără sfârşit.
El a luptat pentru ţară
cu pana sa, dar şi prin fapte
ce au dus la moartea sa
jertfelnică, pe altarul patriei.
Eminescu a subliniat în biserică,
versuri şi în articole din
ziare, precum şi în
manuscrise, unitatea etnică
străveche, spirituală,
religioasă a poporului
român, având o limbă unică,
tradiţii şi obiceiuri identice,
port asemănător în spaţiile
ce le-a populat. „Nu există
nici o deosebire între rasa
română din Muntenia,
Moldova, din cea mai
considerabilă parte a
Ardealului şi a Ţãrii
Ungureşti. E absolut aceeaşi
rasă, cu absolut aceleaşi
înclinări şi aptitudini”.
Eminescu subliniază
„Românii nu sunt nicăieri
colonişti, venitúri, oamenii
nimănui; ci, pretutindenea
unde locuiesc, sunt
autohtoni, populaţie mai
veche decât toţi conlocuitorii
lor” (M. Eminescu Opere,
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
vol. X, Ed Academiei
Române).
Aducând drept
argumente asemănările
lingvistice din spaţiul
românesc, Eminescu a
conchis: „O unitate atât de
pronunţată a limbei
dovedeşte o unitate de
origini etnice”(idem).
El a consolidat unitatea
lingvistică a românilor, fiind
realizatorul limbii poetice
româneşti. Pentru a face
unitatea culturală a
Românilor, Eminescu şi-a
propus să facă o vastă operă
dramatică care să redea
istoria naţională.
Nimeni dintre scriitorii
vremii nu şi-a manifestat ca
el respectul şi speranţa în
recunoscându-i
contribuţia fundamentală la
dezvoltarea culturii şi limbii
române, la păstrarea
identităţii şi unităţii
poporului român: „Biserica
lui Matei Basarab şi a lui
Varlaam, maica spirituală a
neamului românesc, care a
născut unitatea limbei şi
unitatea etnică a poporului,
ea, care domneşte puternică
dincolo de graniţele noastre
şi e azilul de mântuire
naţională în ţări unde
românul nu are stat” (M.
Eminescu – Opere, vol. X, Ed
Academiei Române).
Poeziile-rugăciuni:
Înviere, Rugăciune, Răsai
asupra mea... sunt sublime
imnuri vibrând de sacralitate
şi trăire tulburătoare, de
pioşenie în faţa Divinităţii, a
Fecioarei Maria, de speranţă
în ocrotitoarea românilor
năpăstuiţi:
„Crăiasă alegândute,/Îngenunchem
rugândute/Înalţă-ne,
ne mântuie/
Din valul ce ne bântuie./
Fii scut de întărire/Şi zid de
mântuire./Privirea-ţi
adorată/Asupră-ne
coboară,/O, Maică
Preacurată/Şi pururea
fecioară,/Marie!”
(M. Eminescu – Opere, vol.
I, Ed Academiei Române)
Românii şi-au păstrat
miraculos unitatea prin
limbă şi credinţă. În sufletul
românesc al poetului, a
înflorit mereu dragostea de
neam şi ţară, mai ales că s-a
născut şi a trăit în perioada
efervescentă după revoluţia
de la 1848 şi în entuziasmul
primei mari unirii a
românilor din 1859. El a
învăţat slovele cu un preot
care i-a sădit în suflet
dragostea de Dumnezeu, de
neam. Avându-l ca
îndrumător pe profesorul
Aron Pumnul, participant la
5

e s e u
6
Revoluţia de la 1848, în
sufletul său au înflorit
idealurile naţionale. În
biblioteca acestui dascăl a
putut citi multe cărţi
religioase vechi şi cărţi de
istorie, „cronici bătrâne” ce
au adâncit sentimentul
patriotic. Încă de la 17 ani,
Eminescu a închinat cea mai
frumoasă odă României, prin
versurile căreia transmite un
mesaj tinerei generaţii. El a
visat un viitor măreţ al ţării
noastre dragi, România şi a
scris cu patos Ce-ţi doresc eu
ţie, dulce Românie:
„Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie,/Ţara mea de
glorii, ţara mea de
dor,/Braţele nervoase, arme
de tărie,/La trecutu-ţi mare,
mare viitor!/” (M. Eminescu
– Opere, vol. I, Ed Academiei
Române)
Mândria de a fi Român,
de a aparţine a unui „popor
mare, românesc”, capabil săşi
poate împlini visul „de
glorii falnic triumfând” pe
care să-l spună lumii întregi
„flamuri tricolore”, simbolul
nostru naţional, este
exprimată în strofa a doua:
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
„Spună lumii large
steaguri tricolore,/Spună cei
poporul mare,
românesc,/Când s-aprinde
sacru
candida-i
vâlvoare,/Dulce Românie,
asta ţi-o doresc!”(M.
Eminescu – Opere, vol. I, Ed
Academiei Române)
Poetul doreşte ca „acest
popor mare, românesc” să fie
vegheat de „Îngerul de pace,
îngerul iubirii” care să
coboare pe sânul vergin al
ţării, să guste „fericirea
raiului ceresc”. Dorinţa
poetul este ca în „dulcea
Românie” „tânără mireasă,
mamă cu amor” fiii ţării să
trăiască „numai în frăţie” şi
mereu să fie: „Viaţa în vecie,
glorii, bucurie,/Arme cu
tărie, suflet românesc,/Vis
de vitejie, fală şi
mândrie,/Dulce Românie,
asta ţi-o doresc!”(M.
Eminescu – Opere, vol. I, Ed
Academiei Române)
Ideea unirii a purta-o în
suflet toată viaţa şi a murit
pentru ea. La Viena a
înfiinţat societatea „România
jună” care avea aceleaşi
principii ca Dacia literară
revistă lansată de Mihail
Kogâlniceanu: unirea tuturor
românilor, inspiraţia din
istoria naţională şi din
folclor, promovarea valorilor
româneşti, culturalizarea
românilor prin şcoli, biserici
şi prin scrieri. Fiind
secretarul acestei societăţi, a
organizat serbările de la
Putna, în anul 1871. În acest
loc de adunare a studenţilor
şi tinerilor din toate zonele
ţării care au comemorat
memoria lui Ştefan cel Mare,
la împlinirea a 400 de ani de
la înălţarea Mânăstirii
Putna, Eminescu a avut
multe contacte cu românii
din toate zonele actualei
Românii şi din afara sa.
Tinerii au adus la mormântul
lui Ştefan pământ din toate
ţinuturile ţării, înfăptuind un
act de unire simbolică, o
năzuinţă a Românilor de
pretutindeni, fiind uniţi în
„cuget şi simţiri” aşa cum era
deviza societăţii culturale
România Jună în almanahul
căreia a fost publicat în 1883
Luceafărul.
Ciprian Porumbescu şi
Theodor Ştefanelli au
adaptat
societăţii
Arboroasa/Ţara Fagilor din
Cernăuţi, statutul şi
regulamentul României June
din Viena şi ca deviză au luat
versurile lui Alecsandri:
„Uniţi să fim în cugete, uniţi
în
Dumnezeu”,
asemănătoare devizei
României June: „Uniţi-vă în
cuget, uniţi-vă-n simţiri”.
Sunt versuri din imnul
acestei societăţi, aparţinând
lui Andrei Bârsan, pus pe
muzică de Ciprian
Porumbescu, imn ce cheama
la unirea tuturor românilor.
Doina eminesciană a
fost interzisă, dar azi este pe
buzele tuturor: „De la Nistru
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e s e u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
pân' la Tissa,/Tot Românul
plânsu-mi-s-a,/Că nu mai
poate străbate,/De-atâta
străinătate./Din Hotin şi
pân' la Mare,/Vin muscalii
de-a călare,/De la Mare la
Hotin,/Mereu calea ne-o
aţin;/Din Boian la Vatra-
Dornii,/Au umplut omida
cornii,/Şi străinul te tot
paşte,/De nu te mai poţi
cunoaşte.../Sus la munte, jos
pe vale,/Şi-au făcut
duşmanii cale,/Din Satmar
pân' în Săcele,/Numai vaduri
ca acele./Vai de biet Român
săracul!/Îndărăt tot dă ca
racul,/Nici îi merge, nici sendeamnă,/Nici
îi este
toamna, toamnă,/Nici e vară
vara lui/Şi-i străin în ţara
lui./De la Turnu-n
Dorohoi,/Curg duşmanii în
puhoi/Şi s-aşează pe la
noi;/Şi, cum vin cu drum de
fier,/Toate cântecele
pier,/Zboară paserile
toate,/De
neagra
străinătate;/Numai umbra
spinului,/La
uşa
creştinului./Îşi dezbracă ţara
sânul,/Codrul – frate cu
Românul –/De secure se tot
pleacă/Şi izvoarele îi seacă –
/Sărac în ţară săracă!”(M.
Eminescu – Opere, vol. I, Ed
Academiei Române)
Doamna prof. Catinca
Agache observă că „Doina
trasează harta lirică a
spaţiului de românitate”(
revista Limba română, nr. 3
– 4, din 2018): „De la Nistru
pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi
pân’ la Mare”; „De la Mare la
Hotin”; „Din Boian la Vatra-
Dornii”; „Din Sătmar pân’ în
Săcele”; „De la Turnu-n
Dorohoi”; „Din Boian la
Cornu Luncii”; „Din Braşov
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
pân’ la Arad” (într-o
variantă). Aceasta este o
proiectare a viitorului care se
va înfăptui odată cu
realizarea României Mari –
Dacia străveche visată de
poet.
D-l academician Mihai
Cimpoi a scris despre poezia
Doina: „Poezia care
aureolează, ca forţă a
mesajului de unitate
naţională, această latură a
creaţiei sale lirice este
celebra Doina, un inegalabil
cântec de durere şi speranţă
confiscat zeci de ani
postbelici, dar care are azi
aceeaşi magică putere de
pătrundere la sensibilitatea
şi conştiinţa românească, un
strigăt, fundamentalul
strigăt existenţial al lui
Eminescu, identificat în cel
mai înalt grad cu cel colectiv
– al neamului.”(Mihai
Cimpoi – Mihai Eminescu.
Dicţionar enciclopedic”)
Poezia este un
manifest, un testament lăsat
urmaşilor, iar blestemul din
finalul Doinei este un
blestem dacic, el se
împlineşte mereu: „Cine-au
îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar
inima cânii,/Mânca-i-ar casa
pustia,/Şi
neamul
nemernicia!”
Mihai Eminescu,
împreună cu Ioan Slavici,
Miron Pompiliu şi alte
personalităţi sunt fondatorii
Societăţii secrete „Carpaţi”,
care ia fiinţă, în mod
simbolic, la 24 ianuarie
1882, la Bucureşti şi are ca
scop sprijinirea studenţilor
transilvăneni sosiţi în
capitală, în realitate având
misiunea înfăptuirii unei
mişcări naţionale pentru
reîntregirea neamului
românesc, căci Eminescu
îndemna studenţii să se
întoarcă în Ardeal şi,
sprijiniţi de învăţători şi de
preoţi să îndemne românii
ardeleni să ceară unirea cu
ROMÂNIA. Ideea înfăptuirii
Daciei Mari a nemulţumit
puterile austro-ungare care l-
au considerat pe Eminescu
un om periculos. Eminescu a
înfiinţat această societatea
secretă „Carpaţi” prin care
dorea să realizeze unirea
Ardealului, pământ
românesc, cu România.
Este cutremurătoare
descrierea făcută de prof.
Gheorghe Iscru în cartea sa
Eminescu dacolog, privind
fiecare moment al zilei de 28
iunie, 1883, când Eminescu a
fost mişeleşte redus la tăcere,
scos din viaţa publică. Să nu
mai influenţeze minţile
altora, i s-a interzis să mai
publice ceva toată viaţa.
7

e s e u
8
Eminescu voia să se revină la
dacism, la morala creştină a
legilor belagine, care puteau
aduce la viaţa morală
societatea românească.
Acum se ştiu mai multe
despre Eminescu şi epoca sa
datorită cercetătorilor: dr.
Ovidiu Vuia care a scris
Misterul morţii lui
Eminescu, Augustin Z. N.
Pop (Mărturii), Perpessicius,
Nicolae Georgescu, Theodor
Codreanu, Petru Creţia
(Viaţa şi opera lui
Eminescu), Victor Crăciun,
Zoe Dumitrescu Buşulenga,
Ion Creţu (Mihai Eminescu,
biografie documentară). Ion
Dulciu aduce mărturii despre
adevărata boală a lui
Eminescu, după o cercetare
în arhivele de la Viena.
La 28 iunie, 1883, după
ce publicase articolele Pentru
libertatea presei şi a
jurnalistului şi articolul
Austria şi guvernul nostru
(„Timpul”, 26 iun. 1883),
marele poet şi creator de
geniu este împins pe tragicul
drum al Golgotei, al
martirajului, al cărui semnal
îl dăduse P. P. Carp cu
formula imperativă: „Mai
potoliţi-l pe Eminescu!”, care
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
dac). (M.Eminescu Opere
vol.I)
Iată opiniile iubitorilor
lui Eminescu apărute în
scrierilor dumnealor:
„Mihai Eminescu a
creat o operă de o valoare
inestimabilă, a ars ca o torţă,
înscriindu-se în acel şir
neîntrerupt de martiri ai
poporului român, despre
care îi scria lui G. Panu, a
ridicat neamul său, prin
exemplul personal dus până
la sacrificiu, căruia i-a lăsat
în grijă testamentul său de
unitate şi iubire sinceră de
ţară, de reprezentare în lume
prin cultură, prin valori, nu
mediocrităţi, prin magistrala
sa operă, de aceea este
perceput de Români ca poet
naţional, far nestins al
culturii naţionale şi are un
loc special, de nezdruncinat,
în inimile românilor. A
apărut în lumea noastră un
om care-a înţeles să fie om
se va încheia prin
crucificarea sa.
Nu boala, ci „lupta
pentru neam, lege şi ţară” i-a
cauzat acest sfârşit tragic.
„Glasul său, unic în
concertul politicianismului
vremii, trebuia să fie stins.
Supăra mult adevărul său, al
căutătorului de Absolut! Căci
pentru el nu exista adevărul
de conjunctură al partidelor,
ci doar adevărul naţiei
româneşti pentru care a trăit
şi pentru care a fost
deplin”,
sublinia
sacrificat, cu tăcuta
eminescologul Constantin
complicitate a unor
Noica acest miracol al ivirii
personaje malefice”,
Poetului de geniu pe pământ
conchide dramatic d-na
românesc, supranumit
acad. Zoe Dumitrescu-
Luceafărul
poeziei
Buşulenga. Dumneaei
româneşti. „Mihai Eminescu
afirmă: „Eminescu a iubit şi a
a scris, prin viaţa şi opera sa,
apărat
ortodoxia
secvenţa de aur a culturii
românească.” (Zoe
naţiunii române”. (C.Noica –
Dumitrescu-
Eminescu sau gânduri
Buşulenga:Mihai Eminescu)
despre omul deplin al
culturii române)
Eminescu îndeamnă
Românii să-şi păstreze
Eminescu va rămâne
credinţa strămoşească, cea
creanga de aur ce a dat roade
ortodoxă, chiar de vor veni
fără de seamăn, chiar în
eretici să le vorbească de
condiţiile vitrege ale
Dumnezeul lor. Dumnezeu
existenţei sale, căci, geniu
este Unul, e în toţi şi în toate.
fiind, nu a avut noroc, dar nu
Sunt grăitoare versurile: „Şi
a cunoscut nici moarte şi
el îmi dete ochii, să văd
numele său a scăpat de
lumina zilei,/Şi inima-mi
„noaptea uitării” (Ecaterina
împlut-au cu farmecele
Chifu – „Emin şi Vero”)
milei” (Rugăciunea unui
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e s e u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Niţu Constantin
Jocuri de cuvinte
– infinit
Lingvistică geografică
Infinit
Moto: „Eu, care am o
fire pătimaşă,/Pân-am ajuns
să-mi cuceresc femeia,/Am
cheltuit răbdare uriaşă,/Dar
infinit mai multă după-aceea.”
(„Unei soţii”, de Mircea Pavelescu)
Toți am auzit de infinit
și îl înțelegem perfect, mai
ales pe timp de pandemie.
Dicționarele ne explică
destul de clar că infinitul este
ceva nesfârșit, foarte mare,
ceva ce pare că nu are limită
în spațiu sau în timp. Așa că
ne familiarizăm cu ceva
nesfârșit, nemărginit. Și
intervin matematicienii cu
infinitul mare (∞), cea mai
mare valoare spre care tinde
o mărime variabilă. Și uite că
inventară matematicienii și
infinitul mic, o cantitate
variabilă care tinde către
zero, fără a lua această
valoare
Dacă nimic înseamnă
zero, un „mai nimic” e un
infinit mic!
Dicționarele pretind că
l-am moștenit din cuvântul
latin infinitus, din cuvântul
francez infini sau din cel
italian infinito. Infinitus este
format din in-. „nu”, + fīnis.
„sfârșit”, + -itus, terminația
pentru participiul perfect
pasiv.
Infinitului îi corespund
în alte limbi cuvintele:
äärettön în finlandeză (din
ääri, „sfârșit, vecinătate” + -
tön, „fără”, sufix);
agálašvuohta în sami de est;
ändlös în suedeză (din änd,
„sfârșit”, + -lös); anaṃta-
ಅನಂತ în kannada, anant -
अनंत în hindi și în marathi,
ananta în indoneziană,
anantata- അനന്തത în
malaialam, ɒ n ạ n t ʻ - อนันต์ în
thai (din ananta în pali,
ananta - अनन्त sau
anantyaअनन््य în sanscrită);
anfeidredd în velșă;
ansahmanutʿyun -
անսահմանություն în
armeană;
asīma - অসীম în assameză,
asīma - অসীম în bengali;
awanggan în tagalogă;
bêdawî în kurdă; begalybė în
lituaniană, bezgalība în
letonă; beskonačnost în
bosniacă, beskonačnost –
бесконачност (fără sfârșit),
beskrajnost - бескрајност în
sârbocroată (fără limită),
beskonéčnostʹ -
бесконе́чность,
bezgraníčnostʹ -
безграни́чность în rusă;
cheksizlik în uzbecă; éigríoch
în irlandeză; einsóf - אֵ‏ ינְסֹוף în
ebraică; hjazgaargüj -
хязгааргүй în mongolă,
infinidad în spaniolă, infinit
în română, infinitat în
catalană, infinité în franceză,
infiniti în malai, infinito în
esperanto și în portugheză,
infinitu în bască, infinity în
engleză (toate din latinescul
infinitus);
ketidakterhinggaan în malai;
lõpmatus în estonă,
loputtomuus (din loputon + -
uus, din loppu, „capăt” + -
ton) în finlandeză; mugen -
無 限 (むげん) în japoneză;
Cuvântul infinit în
diferite limbi
muhan-무한 ( 無 限 ) în
coreană; nekonečno în cehă
și în slovacă (din ne-, „ne”, +
konečno, „sfârșit”),
neskončnost în slovenă;
neuyerinaght în manx;
oändlig în suedeză (din o- +
ändlig, „finit”), óendanleiki
în islandeză, oneindigheid în
afrikaans oneindigheid în
olandeză, uendelighed în
daneză, Unendlichkeit în
9
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e s e u
10
germană; pafundësi în
albaneză; rajattomuus în
finlandeză (din rajaton + -
uus, din raja, „sfârșit”, + -
ton); sonsuz (din son + -suz,
son din turcescul otoman soŋ
consecință”, „sfârșit, ‏,صو -
din proto-turcicul *soŋ,
„înapoi, capăt, după”); tak
hingga în indoneziană; tsiefa
în malgașă; usasruloba -
უსასრულობა în gruzină;
végtelen în maghiară (din
vég, „sfârșit”, + -telen); vô
cực în vietnameză; wúxiàn-
無 限 , 无 限 în chineză.
ك
Infinitul în (c)arte
Moto: „Bărbaţii vor să
fie prima dragoste pentru
femei, în timp ce femeile vor să
fie ultima dragoste pentru
bărbaţi.”
(Oscar Wilde)
Simbolul infinitului
(mare) matematic este un
opt „culcat” (∞). Adică cifra
arabă 8 sau romană VIII,
număr compus, par, pozitiv.
Cifra asta 8 are semnificații
haioase: în sistemul nostru
solar, opt dintre corpurile
care orbitează în jurul
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Soarelui sunt considerate a fi
planete; 8 este numărul
atomic al oxigenului, strict
necesar vieții; 8 forme
alotropice are carbonul; 8
picioare și 8 ochi au
păianjenii; 8 tentacule au
caracatițele; Timothy Leary a
identificat o ierarhie de opt
nivele de conștiință; în
dentiția unui om adult există
opt dinți pe fiecare cadran (al
optulea este molarul de
minte); în jocul de șah sunt 8
linii și 8 coloane.
Ba și diferitele religii își
găsesc semnificații ale
acestui număr 8:
dharmacakra, simbol budist
ce reprezintă Nobila Cale
Octuplă, are opt spițe; în
iudaism, circumcizia are loc
în a opta zi de viață a
băiețelului; în creștinism
sunt 8 Fericiri; în
Apocalipsa, Anti-Cristul este
al optulea împărat; Opt
Nemuritori sunt semizei în
China; Hanuka este o
sărbătoare evreiască de opt
zile, care începe pe data de 25
a lunii Kislev. Când „culci!
Cifra 8 poți inventa destule
semnificații! Adică cele de
mai sus sunt și infinite? Sau
ce se întâmplă dacă le rotim
cu un unghi drept spre
dreapta?
A te referi la toate
descrierile infinitului în cărți
sau în arte e o muncă grea.
Ne vom referi doar la
„Infinitul iubirii”, o carte de
poezii la care au colaborat
mai mulți autori, la inițiativa
doamnei Eli(sabeta)
Gîlcescu, inițiatoarea
grupului literar(-artistic)
Arta Conversației, dedicat
autoarei celebrului roman cu
titlu omonim, Ileana
Vulpescu.
La rugămintea lui Eli,
cititor de poezie, am rumegat
poeziile autorilor, tineri sau
consacrați și am prefațat
cartea. Asta era cu vreo 7 sau
8 ani în urmă și aș fi curios
cum au evoluat de atunci
autorii în scrierile lor. Nu fac
decât să redau cele scrise
atunci, pentru ca cei care îi
cunosc să compare cele
gândite de autori atunci cu
evoluția și realizările,
împlinirile sau neîmplinirile
lor de acum, în plină
pandemie.
„Infinitul iubirii”
Nu ştiu de ce aţi ales
acest titlu, că sunt doi
infiniţi, cel mare şi cel mic.
Dilema cititorului: «Că-i
iubire, bine, fie,/Infinitul?
Şmecherie!/Poate fi un
şiretlic!/E cel mare sau cel
mic?»
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e s e u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Cu acest infinit, este
inevitabilă o întrebare. De ce
«dacă iubirea e infinită»,
plăcerea din dragoste ţine
doar un moment, iar durerea
din dragoste ţine o veşnicie?
Există şi o explicaţie
pentru «infinit». Autorii
poemelor aparţin în
majoritate sexului frumos,
adică tare de fapt, să nu ne
amăgim, şi acum reţineţi:
«Bărbaţii vor să fie prima
dragoste pentru femei, în
timp ce femeile vor să fie
ultima dragoste pentru
bărbaţi». (Oscar Wilde).
Dar s-o luăm metodic
cu analiza, după o parcurgere
fugară a celor scrise cerebral,
din inimă, ziua şi noaptea, la
birou sau acasă. Măria sa Ani
Bradea s-a metamorfozat
într-o salcie ce se visa plop.
Noroc că a venit cel care i-a
împletit din trup tulpină şi
iat-o brusc... cascadă!
Debusolaţi, ne revenim
citind-o pe Carmen Huzum
(criticul poet ar fi zis «sexul
frumos, un chip de munte
scorburos, pe care-l urci de
sus în jos, când faci pe
alpinistul caraghios»
(Minulescu). Noi, cititorii, ne
abţinem. Domnia sa e
darnică («dau mersul tău
picioarelor mele»; dar el i-o
fi dat permisiunea?). Vrea
«rostul său şi al lumii în altoi
de pelin», inventează psihoelectronooptica
(cu
«gândurile roșii, galbene,
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
albastre, sferice sau
diforme»).
Şi vine o altă Carmen,
Ştefania Luca, cea care
rămâne tot la optică şi
energie calorică, studiind
flacăra, nu orice flacără, ci
doar pe cea a zilei, faultată de
«norii rostogoliți», dar care
în final «împrumută culorile
apusului tomnatic». Poeta e
activă, «inspir(ă) lumina
soarelui obosit» şi «expir(ă)
întunericul». Stau şi
meditez: pentru domnia sa
există doar ani-lumină sau şi
ani-întuneric, cum scria
Muşatescu? Trebuie revăzută
teoria relativităţii! Cine să o
facă?
Poate Diana Lola, cea
care visează mai ales într-o
noapte lungă de iarnă, când
«a nins cu friguri peste sânii
săi», dar «cu iubire».
Şi ajungem uşor la
Gheorghe Şerbănescu, cel ce
se află «dincolo de departe»,
căruia pe 23 aprilie i-am
adresat cu toţii urările
cuvenite! Şi domnia sa are ce
are cu a patra dimensiune,
timpul şi găzduieşte durerea
în altar.
George Safir (tot «la
mulţi ani!»), «actor» ce joacă
rolul de arcuş, îşi mângâie
iubita cu trup de vioară. Oare
împlineşte armonia? O fi
ajuns la coarda sensibilă?
Ştie că arcuşului îi dă, totuşi,
mişcarea un virtuos, nu
lucrează de unul singur? Şi
nu ar accepta în niciun caz
nici măcar vreun Herbert
von Karajan prin preajmă!
Eu nu mă bag. Am fost doar
solist vocal, nu solist
instrumentist! Să-l lăsăm cu
solfegiile şi arpegiile sale în
trei pătrimi.
Din visare ne scoate
Gina Zaharia (tot «la mulţi
ani!»), care se reîntoarce la
descântecul luminii,
închiriind un naufragiu, dar
nu ne spune preţul,
neterminând niciodată
prefaţa iubirii, pe când alţii
au trecut demult de epilog.
Aşadar, începe intuirea
infinitului. Celui mare, un
opt culcat! Să o lăsăm aşa
cum e, poate o răscumpără
cineva, dar nu ne spune cine.
Ioana Voicilă Dobre e
neatentă, pierde vise, preferă
dansul de nori, de fum şi
cenuşă, se întoarce la lampă
într-o seară a greierilor
11

e s e u
12
trubaduri, doar două umbre,
ea şi el…
La Mihaela Maria
Franc nu se cântă direct,
adică franc, ci prin metafore,
doar ecoul iubirii, reflectat
prin «mersul îngenuncheat
al păsărilor lovite de alicele
timpului».
Melania Grozavu se
plânge că e sferă şi nu îşi
găseşte doimea. Contrazice
pictorii medievali şi pe unii
dintre noi, cititorii, care
vedem femeia formată din
segmente de sferă. Insistă să
îşi găsească sfera pereche,
încălcând principiile lui ying
şi yang. Va reuşi?
Ioana Burghel,
gorjeancă hoaţă de maci şi
iubitoare de muşcate
muşatiste, colectează orice:
dezamăgiri, fragmente de
viață și șoapte, başca iubiri
printre umbre.
Miha Aoinesei,
iubitoare de roşu, în cale spre
dialogul iubirii, vrea să fie cu
el un anotimp, ţinând secret
modul de partajare a zilelor
senine şi a celor mohorâte.
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Amintind de verde şi de
muguri, cu «braţe pline de
păsări», precis e primăvara,
până la atingere.
Mihaela Aldea, cea care
«gândeşte când nu gândeşte
că poate gândi», ne ţine în
paradoxuri, dând sufletului
concediu şi nu prea,
etalându-l pe tarabă, iubind
efectul de turmă şi
transhumanţa. Şi totuşi,
amintirea primului sărut o
aduce la realitate şi nu prea,
sfârşind în temniţa din
şotronul vieţii zidit vertical.
În fine, Mihaela
Meravei e prima care ajunge
la infinit, clarificând
noţiunea, fiind precis vorba
de infinitul mic, deoarece
trece la biologie, analizând
celula. Raluca Nicoleta Bocu
trece la dendrologie, cântând
copacul, cel care leagă
pământul de cer, ocroteşte
păsările, se roagă şi face
dragoste cu adierea de vânt.
I-am mai remarcat şi pe
ceilalţi: Gia Ramona Ionaşu
(care-şi donează bătăile
inimii şi căreia ploaia i-a ucis
fluturii în mod acut); Romiţa
Mălina Constantin
(inventată dintr-o pereche
de cărări împletite sau
născută din neputințele
tăcerii, avidă de spaţii fără
sfârşit); Florentina Streche
(cea care observă că tinerii
ăştia se iubesc ca frunzele şi
spune adio iluziilor
feminine); Elena Buzatu (se
frige cu cafeaua gândindu-se
la el şi la simfonia iubirii pe
ţărmul lui); Ionel Creţu (o
caută veşnic, nespunându-ne
rezultatul căutării, oprinduse
gânditor chiar şi la fântâna
cu irizări stacojii sau la banca
din parc cu rădăcini în
iubire); maratonistul printre
cuvinte Marius Iulian Zinca
(contemplator al naturii, cu
inima invadată de dureri şi
spaimă, cu ochii încreţiţi la
colţuri, o adevărată nălucire
mistică, dar cu umbre şi
penumbre); Elisabeta
Gîlcescu (colecţionară de
rouă pentru eternitate, efigie
înaripată spre infinitul unei
șoapte, lăstar îngreuiat de
timp); Radu Popa (călător
prin alte spații, desigur
neeuclidiene, cu sufletul în
cutii de carton, dar boem în
criză noptambulică de
libelulă care e sub pătură şi
îmbrăcată într-un tricou
spălăcit, poet ce mai trebuie
descifrat); zbuciumata
Adelina Gabriela Clondir
(relativistă ce disecă timpul,
posesoare încă de fluturi, dar
renegându-şi coasta, cu un
cârcel sub inimă în formă de
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

e s e u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ceas, reflectat, poate, de
oglinzile subţiri, cântând
repetabila despărţire);
Raluca Neagu (cântătoare de
nopţi la capătul răbdării, cu
inima aranjată într-o cutie,
pe când cel insensibil
doarme liniştit, cei doi fiind
legaţi prin lucruri mici
aparent inutile); Constanţa
Badea (cu ladă de zestre,
căutătoare în zadar de mituri
şi vise şi de nirvana).
Iar în final, apare
maestrul hermeneut al
iubirii, ŞTEFAN DUMITRU
AFRIMESCU (are Iubita fără
nici un viciu, ca un spectacol
în mov sau roşu, ca o
Cartagină de rouă, pădure
nebună, populată de scufiţe
roşii, chiulind hoţul de lup,
plecată apoi să adape zorii
unei alte zile, dar rămânând
o bună păstrătoare de
inocenţă).
Aşadar, unitate în
diversitate, geometrii
neeuclidiene, logică,
astronomie, optoelectronică,
biologie, dendrologie,
sociologie, psihologie, dar
tratate somatic şi cu figuri de
stil. Noi cititorii ne
descurcăm, dar ce vor zice
criticii?
Din inițiativa tot a
inegalabilei organizatoare
Eli Gîlcescu a avut loc o
întâlnire vineri 17 mai 2013
la Biblioteca Națională a
României, între noi, cititorii
și poeții adunați de inimoasa
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
Eli în grupul Arta
Conversației. Despre
bibliotecă în general și
despre această bibliotecă noi
am scris (vezi „Jocuri de
cuvinte – bibliotecă”,
publicat și în revista
Luceafărul).
Întâlnirea dintre
cititori și scriitori
În centrul întâlnirii
scriitorilor cu noi cititorii a
fost invitată scriitoarea
Ileana Vulpescu. Întâlnirea a
fost o reușită, având printre
noi și artiști de valoare care
au completat muzical și
recitativ prezentările,
încheiate cu o seară la
Boema, primiți fiind cu
căldură de poetul Vorona.
Acestea au fost cele
prezentate doar la infinitul
iubirii. Dar natura are
nenumărate necunoscute
referitoare la infinit. Un
fotograf renumit a avut o
inițiativă interesantă. A
fotografiat cerul cu astrul
zilei în aceeași zi a celor 52 de
săptămâni ale unui an, la
aceeași oră, păstrând poziția
fixă a aparatului.
A suprapus apoi cele 52
de imagini și surpriza sa a
fost mare. Imaginile Soarelui
au format simbolul
matematic pentru infinit.
Astronomii i-ar fi explicat pe
larg rezultatul muncii sale.
Dar artistul fotograf a dat o
explicație excelentă
experimentului său, legând
formidabil științele exacte cu
arta.
Infinitul format din imaginile
Soarelui
Așa că cu infinitul ăsta
avem mult de lucru, în
matematică, în logică, în
astronomie, în literatură și în
ce mai doriți. Cu gândul la
prezent și viitorul apropiat,
la devenirile poeților amintiți
mai sus, speriați sau nu de
pandemii,
Să fiți iubiți!
1) „Amintirile noastre sunt
singurul paradis din care nu putem
fi izgoniți." Jean Paul Richte;
2) „Dacă-ți ștergi amintirile,
e lege: praful se alege!...” Ananie
Gagniuc
[va urma]
13

p o e z i e
poezie 13-18
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Se fură şi cenuşa de sub foc,
Copiii nu mai ştiu că au
părinţi.
Te doare adevărul când
gândeşti,
Dar şi mai rău e când găseşti
minciuna,
Ar fi destul să poţi să mai
iubeşti
14
Constantin
Mîndruţă
Iarnă fără de
zăpadă
Fără zăpadă, de tine îmi e dor,
De iernile în care eram doi,
Când ne jucam cu fulgii întrun
zbor
Şi ne strigau ai noştri peamândoi.
Cu degete prin păr, alb mai
găsim,
Încă un an plecat-a spre cei
duşi,
Încet, încet, de tot ne părăsim
Şi vom ajunge să trăim
ascunşi.
Norocul meu, că l-am pe
Dumnezeu,
Din Casa Lui nu pot fi dat
afară,
Pe zi ce trece îmi e tot mai
greu
Să cred că ţara asta este ţară.
Hotarele i-au mai rămas pe
hărţi,
A fi român devine o ruşine
Şi iia ţi-e ruşine s-o mai
porţi,
Ţi-e mai uşor să baţi la uşi
străine.
Ce-a mai rămas de noi e prea
puţin,
Sub un amestec de
conducători,
Se duc partide, însă alte vin,
Popor puţin cu multe
lipitori.
Nu mai găseşti pe nicăieri
respect,
Nu mai putem gândi unii la
alţii,
Nimic nu merge, totul e
defect,
Dar tot mai poţi a auzi ovaţii.
Nu mai e-n suflet pentru
inimi loc,
Doar răutate, scrâşnete de
dinţi,
Şi plină să mai vrea să fie
Luna.
Tu, Doamne, pedepseşti să
nu uităm
De calea ce ne-ai dat-o spre
lumină
Şi-n ţara noastră o tot
căutăm,
Cei ce ne rătăcesc n-au nicio
vină!
Această iarnă fără de zăpadă
Mă ţine şi mai mult în Casa
Ta,
Dar nu mă laşi, ea tot are să
cadă,
Când o să ningă nici că va
mai sta!
Şi printre fulgi, să-mi văd
iarăşi iubirea,
De la Crăciun e uşa tot
deschisă,
La geamul umed mi-a rămas
privirea,
Că doar aşa uitarea e învinsă.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Iliana Cătănescu
Solie Condițional-optative
Condiționaloptative
Aș stârni pustietatea și aș lua la pas tot cerul să îți descifrez misterul, să-ți asediez cetatea,
să aprind pe culmi făclii între două echinocții, să te văd cu ochii nopții, să mă deslușești în zi.
Aș intra iar în arene, în turniruri te-aș alege, cavaler din vechea lege prins în războiri viclene,
peste timpurile vrerii seceră în lan căzând, m-aș topi, tăiș de gând, între spicele plăcerii.
De dor de tine
Și te-aș frământa în palme, cu înmiresmarea clipei dăruindu-ne risipei, pe altarul tainei calme,
aș nunti în suflet pâine în cântări neauzite și te-aș primeni, iubite, în magnoliatul mâine.
Solie
Așteaptă-mă pe puntea dintre taine, mirării să mă scrii, nevinovată,
cu palme de fioruri framântată, descopciindu-mă de ale iernii haine.
Dă semn venirii primăverii-n mine, în roi de floare de cireș amar,
fă-mi din iubire, astăzi, corolar miresmelor ce se așază-n tine.
Trimite-mi soli, toți îngerii iubirii, să mi te povestească fir cu fir,
în ropote de spini, și trandafirii, să mă rănesc, cu dor, când te respir.
15
Coboară-n mine-mpărății uitate, sub sceptrul tău străluminez arzând,
cu tine sunt Regina unui gând și-mi sunt supuși săruturile toate.
Cu tine ard zăpezi și fluier seara, cu tine învelesc un cer, cu dor,
cu tine visele nicicând nu-mi mor și-mi rătăcește-n inimă, vioara.
De dor de tine
De dor de tine, 'mi plec din trup, pe vânt, înșuierând pe funii vijelii,
şi-n orgile năprasnei e cuvânt, litanic murmurat, ca-n sihăstrii.
De fuierul ce-mi arde tălpi arzânde, m-aș descălța, ca de o vrere plânsă,
dar guri deschid celulele flămânde, să-ți țină calea-n zarea cea ascunsă.
Și sângele, ah, sângele, aleargă, pe ultima turnantă, în burgund,
nedomolit, vertijul să îmi șteargă cu tropotul de curgere fecund...
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
Amintirile unei nopţi din viitor
Motto: „Iubita mea, să ne-aruncăm în mare,
Împleticiţi în sare şi guvizi,
Să fie marea templul nunţii noastre,
Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi”.
(Adrian Păunescu)
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Florin T. Roman
16
În noaptea asta, cu flori şi valuri treze,
m-am plimbat pe plaje calabreze
cu paşi uşori, sub clar de lună,
ţinând-o Florin pe Mihaela T. Roman de mână.
Ne opream din când în când,
la câte o mie de ani lumină,
unei
şi ne îmbrăţişam cu braţe de boltă senină.
Stăteam îmbrăţişaţi şi îmbujoraţi aşa,
câte o veşnicie şi ceva,
aşteptând depărtările mării să ne cheme.
Era târziu… şi totuşi atât de devreme.
Apoi ne continuam promenada
cu gândul la îndrăgostiţii din Elada,
sub acelaşi (ori poate un alt) clar de lună,
ţinându-ne strâns de suflet şi de mână.
Valurile îşi etalau, cuminţi, acuarela.
Îţi mai aduci aminte, Mihaela?
Când priveam, uneori, înapoi, cu ochi umezi şi culţi,
ne vedeam urmele paşilor noştri desculţi,
ca nişte răspunsuri date Sfinxului de către Oedip,
imprimate uşor, foarte uşor, pe nisip:
ale tale – sub formă de inimă plină de dor,
ale mele – sub formă de general roman cuceritor.
Şi ascultam venind dinspre pescadoare taciturne
zvonuri de serenade nocturne,
fredonate de pescarii valurilor ioniene.
(Sau poate de misterioase, mitologice sirene.)
Nelăsându-ne destinele nicio clipă despărţite,
până la piele şi până la lacrimi lipite,
când ne opream să ne îmbrăţişăm, departe de lume,
fără să ne gândim la ceva anume,
cu anii şi cu picioarele până la glezne în mare.
Luna ne privea de sus, zâmbitoare…
Amintirile
nopţi din viitor
Şi totuşi, poeţii din noi erau mai puternici,
pentru că versurile pline de răni şi de metafore
ne făceau mai pioşi, mai cucernici,
ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva
Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Îţi mai aduci aminte, Mihaela din acelaşi oraş?
Ecoul poeziei răzbate încă istoria, în acelaşi grai.
N-ai uitat, oare, Eva din Rai?
Atunci, pe plajă, dincolo de trădări, de durere,
cuprinşi de fericire, de vise frumoase, de tăcere,
copilul din mine şi copilul din tine
îşi luau zborul ţinându-se de mână, de poveşti,
(între timp ne crescuseră aripi îngereşti),
necunoscând dragostea trupească,
neştiind să provoace lacrimi, să rănească,
neînţelegând ura, răutatea sau mândria.
Şi ce aproape de noi era România!
Când mă sărutai voluptuos pe gură cu buzele-ţi
flămânde, de carne şi de sânge,
mi se scurgea din suspine toată seva,
iar eu te muşcam răzbunător de gât, de ani, de vis,
cu cântec de-azur şi de balsam.
Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?
Eram eu, Florin-Adam.
Da, ne sărutam ca într-un joc de flăcări vii,
atât de candid, de nevinovat:
încă eram copii – o fată şi-un băiat.
Mai ştii, prietena mea dragă? Mai ştii?
Ne erau mult prea proaspete apa şi lutul:
încă nu ştiam ce-i sărutul.
Şi iarăşi plaja ne devenea stăpână,
şi iarăşi mergeam încet, încet, înainte,
ţinându-ne, tandru, de suflet şi de mână,
dezveliţi de dureri, îmbrăcaţi în cuvinte,
cu ochii aţintiţi printre umede şoapte
către Cerul care ne lepădase o vreme.
Era târziu, foarte târziu, în noapte...
Şi totuşi, şi totuşi, atât de devreme!
Şi totuşi, copiii din noi erau mai tari,
mai puternici chiar şi decât poeţii,
pentru că descoperiseră, fără să ştie,
Sensul vieţii!
Da, copiii din noi erau mai puternici,
Fiindcă Santa Maria şi îngerii noştri
ne făceau mai evlavioşi, mai cucernici,
ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva,
acum o veşnicie şi ceva,
Cuvioasei Parascheva.
Şi-atunci, Doamne,
cât de cuminţi şi de neprihăniţi
deveneam!
Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?
Îţi mai aduci aminte, Florin-Adam?
Uite! Încet, încet, se face dimineaţă
şi la orizont se întrezăresc siluete de vele.
Grazie, signorina Mihaela, că ai acceptat
să ne plimbăm împreună prin visele mele.
Încet, încet, încerc să mă trezesc,
mi-am deschis un ochi, pe celălalt îl ţin
încă închis.
Şi totuşi, n-o fi fost cumva
mai mult decât un simplu vis?
Recunosc, de atâta visare
tâmplele şi aripile încă mă dor.
Dacă or fi fost amintirile unei nopţi reale
din viitor?
17
Eu îţi recitam la ureche din Paradisul dantesc:
„L’amor che muove il sole e l’altre stelle!”– ce vorbe vii!
Tu mă ajutai, cu răbdare, să mă regăsesc
precum Beatrice pe autorul Divinei Comedii.
Şi îmi arătai cu degete etrusce, delicate,
o stea din Capricorn – zodia iubirilor mele trădate,
apoi poetul din mine şi poetesa din tine,
înveliţi în corali, în brocart şi-n rubine,
ne închipuiam sub aceeaşi (ori poate altă) lună plină
că suntem: eu rege, tu regină
ai unei Împărăţii pe care, coautori, am conceput-o,
cu capitala în La Castella (Isola di Capo Rizzuto),
şi ne făceam planuri, în vorbe cuminţi,
că ar fi cazul să concepem şi-un prinţ.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
18
Spune-mi
Lenuş Lungu
Spune-mi dacă ai cuvinte
care să umple tăcerea din
timpul iernii
spune-mi dacă ai o inimă să
știe să viseze
în nopțile înstelate, în serile
de vară
spune-mi dacă știi cum să-mi
usuc lacrimile
cum să zâmbesc o zi, cum să
trăiesc astăzi
o tăcere uriașă simt în sufletul
tău
scene închise într-un film
tăcut
noi doi în afara lumii
recitând scenariul unui actor
îmi voi pune brațele la poalele
muntelui vieții
și voi urca încet spre vârf
cu mâinile strânse-n
rugăciune
gândindu-mă că dimineața
va aduce lucruri bune.
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
se simte
vocea plângerii
ca apa negată
la floarea esenței
de umbre rare și plictisitoare
pe obraji te-a tulburat
ai cerut iubire
să-ți mănânci și oasele
și cele câteva bucăți de piele
agățat de respirații
abia restrâns
Cronos
Ora se scurge
fără zgomot
ștergând urmele
durerilor vechi
azi e doar
o altă zi de mâine
am închis emoțiile
în sertarele inimii
și am păstrat lacrimile
pentru momentele de fericire
timpul trece
și șterge amintirile
de iubiri îndepărtate
de dureri apropiate
timpul strălucește
bucățile sufletului
păstrează
cicatricile vieții.
Plouă
Cerul geme
cu lacrimi de argint
în oglinda timpului tău
netezind lent
un exil de tăcere
tu
ostaticul unui suflet
lacom de mângâiere
ai vrut totul
și nu ai avut nimic.
Pasiune
Indici de pasiune
plutesc în aer
seduce timpul
cu contur incert
lingușesc suspendați
în linie de o noapte
vibrând sub piele
frânghii tensionate
între tine și respirația mea
iubește-mă
e șoapta care se ridică
din arpegiul inimii
iubește-mă
acum în plâns de inundații
distanța de la sărutări
vise sihastre
în râurile destinului
ca o floare infinită
între azi și mâine.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Paul Rotaru
Suflete Suflete prigonite III
III
Nici eu nu cred în Simfonia morții.
Dar Moartea are Simfonia ei.
Suflete prigonite
IV
Blestemul de a te opune sorții
E ca un zbor spre groapa cu atei.
Nu m-am născut să cred în nemurire,
Deși, în primul an, m-am sinucis
Și-am înțeles că unica sfârșire
E Viața... Și așa m-am compromis.
Suflete prigonite IV
Suflete cu aripi schilodite,
Vă conjur să nu zburați în sus!
N-ați gustat nici iernile cumplite,
Nici mirajul versului apus.
Pentru o poemă mai frumoasă
Ca monotonii ce vă umbresc,
Ați luat obsesii de acasă:
Cele care-n veci vă prigonesc.
Nici Dumnezeu nu a crezut în mine,
Cum eu nu am crezut în lumea lui,
De-aceea m-am trișat cu rău și bine
Și-am coborât în raiul amărui.
Am fost atât de sigur că destinul
Îmi scriu imaculat și fatalist,
Încât mi-am pus în față doar veninul,
Dorindu-mi fără mine să exist.
Și, în virtutea singurătății,
Debitați folclor omniscient.
Ce tribut plătiți eternității
Și acelui demiurg absent?!
Nu știți voi că-n repetate rânduri
Au suit corsari pe-același turn
Și-n pleiadă închinară gânduri
Sinelui acela taciturn?
19
Nici eu nu am crezut că toate-acestea
Au timpul lor... Că nu se vor mai ști.
E drept că prea puțini își scriu povestea
Și cei mai mulți trăiesc cum nu ar fi.
Suflete cu aripi schilodite,
De veți vrea să mai zburați spre noi,
Umbrele acestea prigonite
Ar veni Acasă înapoi!
De-aceea dumnezeii nu au nume
În viața mea și nu vor fi nicicând
Mai mult decât am întâlnit în lume.
Ce-i om și groapă, e același rând!
Și, atunci, o dulce amintire
A trăirii voastre pe Pământ
Ar putea s-aducă împlinire
Zborului captiv în necuvânt
Nu m-am ferit de tainele terorii,
Ba chiar le-am așteptat cu-nfrigurare,
Știind, oricum, că noaptea naște glorii
Dispuse liber către fiecare.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Iubire fără anotimp
te iubeam aproape copilărește
cu bucuria primei jucării
primite-n dar
și nu era Crăciunul...
de fapt nici iarnă nu era
nici primăvară
cineva încurcase anotimpurile
20
Cu tine...
Cu tine...
Iubire
anotimp
Gabriela Mimi
Boroianu
Cu tine iarna-mi pare primăvară
De zic, când ninge, că se scutur flori!
Iar eu cutia goală de chitară
Pe care tu c-un deget o-nfiori...
fără
Și pot să jur că iarba încolțește
Sub pasul tău ușor și legănat;
Când leneș vântu-n plete-ți șușotește
Se pune timpul însuși pe cântat!
Străinul care s-a
pierdut
Și-auzi vibrând în zbor înalt cocorii,
Și turle de biserici numărând!
Sub sloi râzând bat zbaturile morii
Căci eu rămân în urma ta oftând...
Străinul care s-a pierdut
Treceai atât de orb că n-ai văzut
Cu pași grăbiți cum vine poezia,
Și-n linul ei cum fierbe frenezia
Cuvintelor ce nu le-ai cunoscut...
Îngândurat n-ai auzit salutul,
Și nici că ceru-albastru de cobalt
Se risipește în cioburi ude pe asfalt!
Ratând iubirii însăși începutul
În simfonia tristă a vieții ce-a trecut
Rămâi străinul care s-a pierdut...
adormeam cu tine în gând
și mă trezeam
cu numele tău pe buze
soarele cădea într-o dungă
pe cartea ce veghea noptiera
și visele mele
obișnuiam să mă ascund între file
proiectându-te în fiecare personaj îndrăgit
cădeau ghiocei...
legasem șnurul alb-roșu
la fereastră
iarna râdea în pumni
primăvara nu mă găsea
nici tu
rătăciserăți drumul...
marginea lumii își așezase linia
dincolo de gard
până și albul lăptos al ceții
se sprijinea leneș
de ziua ce abia începea
sub puful zăpezii
gemeau mugurii
lacrimile primăverii scânteiau
la streașină
numai eu rămânsesem prinsă
într-o poveste ce nici nu trecea
nici nu venea
copilărind o iubire fără anotimp
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Alexandru Cazacu
Marionetele
Marionetele
După plecare ar fi nedrept
să credem că ceva
se poate înlocui cu altceva
lângă fața atât de schimbătoare
și impocrită a locului
când pojghița de aer dintre lucruri
începe să crape
și în oglinzi zărești doar umbra zeului
îndepărtat și indiferent
ce a renunțat să administreze lumea
Souvenir d’amour
Am vrea
După plecare și ghinioniștii și norocoșii
stau la aceiași masă a primilor
cu ochii lucizi
ca niște puncte evadate
din semnele de interogare
iar sufletul devine un păpușar
care își salvează mai întâi marionetele
apoi de va mai putea
și pe sine
Souvenir d’amour
Bucata de tablă ruginită
pe care este scris
numărul casei interbelice
cumpărată și vândută de mai multe ori
asociată mereu cu fericirea noastră
puțin îmbătrânită
precum chipul unei adolescente
după o noapte pierdută
Am vrea
Ca un chepeng uriaș
se întinde în față câmpia
când dimineața pune
papioane de ceață
ferestrelor
și culorea zilei sosește
din petalele violetei de Parma
prin orașul din ce în ce mai tânăr
cu imobile înghesuite
unde dreptatea a ajuns
pe mâini molatece de imperator
și nimic nu este sigur
doar personalizabil
Aerul se amestecă farmaceutic
prin bovindouri și curți interioare
unde am vrea ca dragostea
să nu rămână
un lucru uitat printre lucruri
care încearcă să se desprindă
din mișcarea centripetă
a iluziei
21
Şi mirosul de xilină
din cabinetele dentiștilor
înlocuind orice timp de lamento
când aura de fum a serii
încoronează orașul
iar sfaturile bune
te pot adânci în pierzanie
iar totul devine o simplă plimbare
prin spațiul ivit
între două cercuri concentrice
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p o e z i e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Sonetul ubicuităţii (II)
Te văd pretutindeni şi-n orice clipă
Prin fire de iarbă, dar şi prin stele,
Prin flori, prin codri şi-n lumi paralele,
În frumuseţea ce face risipă,
În visele şi visurile mele,
În vestea cea bună, sosită-n pripă,
În dragostea ce uşor se-nfiripă,
În minunea ce mişcă toate cele.
Te simt peste tot, Doamne, şi-n orice timp,
În astrul nevăzut, ușor intuit,
În orice relicvă, cutumă şi mit,
22
Sonetul ubicuităţii (I)
Un sonet
În ziua cu trei dimineţi în frunte,
Cu luceferi Mihai și muzică Merticaru celestă,
Esenţa Sfântului Duh se atestă,
Sonetul
ubicuităţii (I)
Către Dumnezeu Tatăl, sacră punte.
O părere mai mult decât onestă
S-ar încurca în multe amănunte,
Adevărul, încercând să-l înfrunte
Sonetul
ubicuităţii (II)
Cu-o argumentare voit agrestă.
Nimic, pe pământ, în cer şi pe ape,
Fără dumnezeire nu se poate.
Oricât de departe, El e aproape,
Sonetul
cucerniciei
În Univers, dar şi-n inimă-ncape.
Nimeni nu-i singur în singurătate,
Dumnezeu e pretutindeni şi-n toate.
În catedrala de-azur şi în Olimp.
In toate, dacă Te afli înmiit,
Atunci eşti puţin şi-n mine, negreşit.
Sonetul cucerniciei
Cu o lumină binefăcătoare,
primește-mă-n graţia Ta, Iisuse,
Şi-n sacralitatea lumii apuse!
Dă-mi un strop din divina Ta splendoare,
Smerenia, harul fiind incluse,
Drept inepuizabile izvoare
Menite, în inimi, să se strecoare,
Cucernice, blajine şi supuse!
Din sfinţenia Ta, trimite-mi rază,
Din nemărginire, un punct albastru,
Calea-mi înaripată luminează,
Dragostea de Tine rămână trează!
Inculcă-mi pioşenie de sihastru
Şi înţelepciunea lui Zoroastru!
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

i n t e r v i u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri) interviu
Lenuș Lungu.
Interviu
Rodica
Jianu
cu
Rozalia
O adevărată punte între
trecut și prezent îmbogățită
de motive florale autentice.
Când vine vorba despre
valorile românești, Rodica
Jianu ne vorbește cu
pasiune, iar cuvintele ți se
lipesc de suflet. Un Om
creativ şi talentat munceşte
cu multă pasiune pentru a
face faţă provocărilor.
Talentul este esenţial în
domeniul artei, însă
formarea profesională este
de bază în dezvoltarea unui
tânăr.
Frumuseţea portului a
căpătat noi valenţe în ochii
românilor şi de peste hotare.
Pentru noi tocmai această
înţelegere a motivelor
tradiţionale, a rolului şi
contextului acestora ne-a
permis să putem reinterpreta
stilul folclorului tradiţional
fără a pierde esenţa acestuia.
Lenuș Lungu (L.L):
Ne puteți spune câte ceva
despre dumneavoastră?
Rodica Jianu (R.J):
Mă numesc Rodica Rozalia
Jianu, sunt profesor de
Educație Plastică la Colegiul
Național Pedagogic „Ștefan
Velovan” din Craiova Dolj și
membru al U.A.P.R. Filiala
Craiova.
L.L: Cum a apărut
pasiunea pentru „IE”?
R.J: Pasiunea pentru ie
a apărut dintr-o
întâmplare... știu să cos
(bunica maternă m-a
învățat) și am găsit pe
Facebook un grup care
atunci, promova portul
popular și iile în special.
L.L: Ce alte pasiuni
mai aveți?
R.J:
decorative...
Artele
L.L: Aveți o regiune
din țară favorită atunci când
vine vorba de costume
populare?
R.J: Nu am o regiune
favorită, mai ales că după
tată sunt ardeleancă, după
mamă olteancă și am văzut
lumina zilei în Banat!
L.L: Ne puteți spune
câteva cuvinte despre
șezătoare?
R.J: Grupul „Oltenia
coase iie”, a apărut atunci
când ne-am dorit câteva
iubitoare ale portului
popular, să ne împărtășim
din experiență și cunoștințe
în domeniu. La început am
fost două persoane, apoi
grupul a tot crescut și acum
suntem un număr
considerabil de iubitori ai
tradițiilor românești.
Șezătoarea grupului se
ține lunar, în cadrul
Colegiului nostru și primim
pe oricine dorește să
participe și să învețe să-și
coase o iie proprie.
Duminică avem
șezătoarea din luna
februarie... voi posta despre
ea, ca de fiecare dată!
L.L: Ce alte porturi
tradiționale ale altor popoare
vă plac?
R.J: Toate porturile
populare îmi plac, deoarece
au fiecare un farmec specific
și nu pot să fiu părtinitoare!
L.L: Când v-ați simțit
mândră de munca voastră?
R.J: Mereu mă simt
mândră de realizările mele,
indiferent dacă sunt „de
specialitate” (arte plastice)
sau hobby-uri!
L.L: Ce planuri aveți?
R.J: Doresc să-mi
continui activitatea, în toate
domeniile pe care le-am
abordat, cât de mult timp va
fi posibil...
L.L: Prin ce simţiţi că
vă diferențiați de alți artiști
care promovează valorile
tradiționale românești?
R.J: Nu cred că mă
diferențiez de alți artiști,
deoarece toți împărtășim
23
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

i n t e r v i u
24
dragostea pentru artă și
tradiție...
L.L: Ce credeți că am
pierdut noi, ca români? Neam
rupt cumva de origini sau
simțiți că există o întoarcere
către folclor?
R.J: Este foarte
important să ne păstrăm
identitatea națională
nelăsând să se piardă
tradițiile strămoșești, mai
ales în condițiile globalizării.
Uniformizarea este
periculoasă prin banalitatea
ei și ucide creativitatea!
L.L: De ce credeți că e
important să nu lăsăm să se
piardă tradițiile? Cât mai
contează ele, în acest context
al globalizării, în conturarea
identității unei nații?
R.J: Nu consider că neam
rupt de tradiții, acestea s-
au păstrat „în lada de zestre a
bunicii” și se perpetuează
prin
intermediul
„șezătorilor” noastre, din
toată România și nu numai!
L.L: Aveți vreo colecție
personală de costume? Ne
puteți descrie ce simțiți când
creeați?
R.J: Nu pot spune că
am o „colecție”, doar câteva
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
cămăși și ii, unele cusute de
mine, altele primite în dar...
Despre actul de creație
nu vă pot spune mare lucru...
pur și simplu „îmi vine” și
atunci magia „se-ntâmplă”.
L.L: Ce puteți
transmite tinerilor din ziua
de azi despre arta străveche?
Tinerilor de azi le
transmit, că atunci când
dorești să afli mai multe
despre un popor, vizitezi un
muzeu de artă tradițională,
Mall-urile sunt peste tot la
fel!
Vă mulțumesc frumos
pentru interviul acordat
Maria Mitrică
Un alt interviu cu
Rodica Rozalia Jianu
IA – IERI ŞI AZI
Din dragoste pentru bunici,
o profesoară din Craiova şi-a cusut
ia care să o reprezinte - Autor
Maria Mitrică
Profesoară de
educaţie plastică-vizuală
la Colegiul Naţional
Pedagogic „Ştefan
Velovan” din Craiova,
Rodica Jianu şi-a cusut
propria ie după ce s-a
documentat temeinic în
bibliotecă, dar şi
îndrumată de câteva
persoane cu experienţă.
Modelul şi l-a
compus tot ea, pentru a o
reprezenta, inspirându-se
din motivele populare şi
pentru a aduce un omagiu
celor două bunici ale sale.
A făcut mai multe
greşeli de lucrătoare de ie
începătoare, pe care a
fost nevoită să le
corecteze, dar nu s-a dat
bătută, iar după aproape
un an de lucru şi de
căutări se poate mândri
că şi-a cusut propria ie.
Momentele le-a
imortalizat într-un album
cu câteva sute de poze, pe
care l-a denumit simplu
„Ia mea”.
„Modelul mi l-am
compus singură, cu gândul la
cele două bunici ale mele –
Dumnezeu să le odihnească!
Bunica din partea mamei,
care era din Romanaţi, din
Caracal (ea nu zicea
niciodată Olt), era din neam
de popi şi era blondă cu ochii
albaştri-verzi.
Culoarea specifică
zonei este albastrul, iar ea
era blondă, motiv pentru
care am ales nuanţele de
albastru pentru bunica mea
de la Caracal, care s-a
măritat în Craiova, unde a şi
trăit, şi care m-a învăţat să
cos înainte să învăţ să scriu şi
să citesc.
Am şi acum şervetele
cusute de mine de pe vremea
când nu ştiam să citesc.
Simbolul „laleaua” este
pentru bunica mea de la Cluj,
mama tatălui, care era
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

i n t e r v i u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
unguroaică, dar s-a măritat
cu un român, iar pe toată
ceramica ungurească apare
laleaua albastră ca simbol. Şi
atunci laleaua este pentru
bunica mea de la Cluj, care
m-a învăţat să tricotez, ea
fiind maistru-tricotor la
fabrica Someşeana din Cluj”,
a povestit, pentru
AGERPRES, Rodica
Jianu.
Din dragoste şi
admiraţie pentru cele
două bunici ale sale a
creat modelul iei
îmbinând laleaua cu
albastrul. A folosit şi
culoarea roz pentru ea,
pentru că o cheamă şi
Rozalia, iar toată
copilăria mama ei a
îmbrăcat-o în roz „de
parcă nu mai exista altă
culoare pe faţa
pământului”.
„Şi am zis că, dacă sunt
şi Rozalia, să folosesc şi
rozul, mai ales că am
moştenit de la sora mamei
mele care cosea o cutie cu
jurubiţe în care am găsit o
jurubiţă roz de mătase, iar
una albastră, pe care am
folosit-o, este tot din acea
cutie. Pentru că, după ce am
căutat de am spart pământul
prin tot oraşul după culori,
mi-am dat seama că eu am
culorile respective şi că de
fapt este ia mea şi pot să pun
ce culori vreau pe ea. În afară
de acest albastru pe care l-am
cumpărat, restul este din
cutia mătuşii mele”, spune
Rodica Jianu.
Pentru a-şi îmbogăţi
ia, a folosit şi paiete, pe
care bunica ei le numea
„fluturaşi”, iar de jur
împrejurul lalelelor a
făcut şi nişte clopoţei,
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
care semnifică locul în
care s-a născut: Clopodia
din Banat.
Şi pentru că iia
spune ceva despre cea
care o îmbracă, la fel
vorbeşte şi iia Rodicăi
Jianu.
„Romburile sunt
semnul fertilităţii, iar dacă
cineva se uită la o ie şi vede
romburi ştie că este vorba
despre o femeie care e
măritată. Iar pentru că
romburile mele au sămânţă
în interior înseamnă că am
născut, am copii. Şi eu am
doi băieţi şi despre ei vorbesc
aceste romburi. Pe faţă am
pus două rânduri de
romburi, pentru cei doi
băieţi. Pe spate am pus o
coloană, aşa cum se pune în
zona Banatului”, explică
Rodica Jianu.
Chiar dacă pânza
folosită nu este ţesută de
mână, ci lucrată de
maşină, iar iia a fost
lucrată după propriile
standarde, Rodica Jianu
a respectat toate rigorile
după care se lucrează un
astfel de element
vestimentar.
Şi pentru că nu avea
experienţă, modelul de
„încreţ” a fost mai întâi
desenat, pentru că este
profesoară de desen şi
asta ştie să facă cel mai
bine, şi l-a lucrat cu
şablon.
„La gât am făcut un
încreţ cu „puişori în cuib”, iar
când am încheiat-o am
folosit ideea tradiţională,
adică am folosit un lat de
pânză pentru spate,
adaptând pânza pe care o
aveam ca să fie cum scrie la
carte. Ia nu se croieşte, ia se
taie, mai exact se rupe pe fir.
Nu se fac răscroiri. Are mai
multe greşeli de începătoare,
dar iile nu sunt făcute
perfect, intenţionat. Chiar
dacă o ie nu avea nicio
greşeală, cea care o crea
greşea ceva intenţionat,
pentru că numai Dumnezeu
este perfect”, afirmă Rodica
Jianu.
Pentru această ie s-a
documentat temeinic, s-a
inspirat, dar a personalizat-o
pentru că nu suportă banala
uniformitate şi pentru că iile
pot semăna între ele, dar nu
sunt identice.
Poartă ia de câte ori are
ocazia – de Ziua Universală a
Iei sau la diverse expoziţii la
care este invitată în calitate
de artist plastic. Şi este foarte
apreciată de cei care o văd
astfel îmbrăcată.
După ce a terminat ia,
Rodica Jianu s-a apucat să îşi
lucreze o cămaşă ţărănească.
25

i n m e m o r i a m
26
in memoriam 24-27
Dan Lupescu
Marin Sorescu –
punţi spre
nemurire (3)
Interviu cu prof. univ.
dr. George SORESCU,
Laureat al Academiei
Române
(continuare din nr.
42/2019)
– Mătuşile din
Bucureşti ce rol au avut în
formarea Dv?
– Cel mai substanţial
ajutor l-am primit de la
Maria Ionescu, cum
spuneam, profesoară de
italiană, sora din Bucureşti a
mamei Aceasta m-a luat din
Bulzeşti, după absolvirea
claselor primare, şi m-a
ajutat să urmez studiile
gimnaziale în Capitală. Era,
repet, profesoară de italiană,
studiase şi fusese în Italia
câţiva ani, avea o bibliotecă
bună, pe care eu o scotoceam
deseori, îmi alegeam cărţi…
De atunci, încă de atunci m-
am obişnuit să-i citesc pe
Dante, pe Petrarca, ca şi pe
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
alţi scriitori clasici… Fiind
ani de război, a trebuit să mă
transfer la „Fraţii Buzeşti”, în
Craiova, mai aproape de
Bulzeşti, însă mătuşa
profesoară din Bucureşti a
continuat să mă îndrume şi,
mai ales, să mă sprijine
pecuniar, cu preponderenţă
pecuniar.
– Ce ecouri a avut teza
de doctorat pe care aţi
susţinut-o în anul 1970:
„Gheorghe Asachi – Viaţa şi
opera”, monografie pe cât de
neaşteptată, pe atât de
originală, pentru unii chiar
insolită şi provocatoare, prin
acribia documentării,
rigoarea şi limpiditatea
latină a redactării, prin
judecăţile de valoare
echilibrate, judicioase şi
notele de originalitate
irefragabilă?
– Fiind profesor în
Turnu Severin, eram
preocupat, obsedat de ideea
de a-mi da doctoratul.
Frecventam arhivele,
bibliotecile importante ale
urbei, colecţionam
documente literare…
Întâmplarea a făcut ca
secretarul Liceului „Traian”,
Dumitru Brehui, colecţionar,
aflând despre pasiunea mea,
să-mi ofere câteva
manuscrise inedite, printre
care şi unele, deosebite, ale
lui Asachi. Documentândumă
asiduu, cu mult înainte
de a mă înscrie, am elaborat
teza de doctorat în numai doi
ani, după care am susţinut
teza, în prezenţa
conducătorului ştiinţific:
Dumitru Micu şi a
membrilor comisiei
doctorale: Eugen Todoran
(Universitatea
din
Timişoara), Alexandru Dima
(venit de la Iaşi, care se
transferase, între timp, în
Bucureşti) şi Ovidiu
Papadima. De reţinut că, la
Editura „Minerva” din
Capitală, monografia mea
despre Gheorghe Asachi
fusese deja tipărită, cu câteva
săptămâni înainte de
momentul susţinerii tezei.
Partea neplăcută era, însă, că
– anterior momentului
susţinerii – am întâmpinat
manifestări de ostilitate
tocmai de la unii dintre
colegii de la Facultatea de
Filologie din Craiova. Pentru
a-mi pune beţe în roate, au
lansat zvonul că intenţia mea
subterană ar fi fost aceea de a
deveni decan ori măcar şef de
catedră – afirmaţii
tendenţioase, cu totul
mincinoase, deoarece aşa
ceva nu-mi trecuse niciodată
prin gând şi nici nu eram
tentat de asemenea
promovări, pentru că nu
eram bun pentru astfel de
funcţii…
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

i n m e m o r i a m
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
– De ce ziceţi că nu
eraţi bun? Vă îndoiaţi de
abilităţile dv organizatorice,
manageriale sau în ce sens?
– Nu! Nu mi-au plăcut
astfel de funcţii deoarece
implicau irosirea timpului cu
birocraţie,
acte
administrative, fel de fel de
rapoarte etc. Printre cei ce
acţionau subteran era şi unul
care-mi părea apropiat, dar…
avea să se vadă că nu-mi era
bun coleg, în realitate. El a
fost cel ce l-a influenţat pe
profesorul Al. Piru, decanul
Facultăţii, un om generos,
bine informat şi bun
profesionist, cu care fusesem
în relaţii amiabile, de
prietenie, dar care – în urma
unei polemici indirecte cu
Marin Sorescu şi presat de
aceste „fitileli” – îşi
schimbase vădit atitudinea şi
comportamentul faţă de
mine. Îmboldit mereu, în
cele din urmă, Al. Piru a scris
un articol pe alocuri virulent:
„Asachiana”, publicat în
revista „Contemporanul”.
Fratele meu cel mai mic,
Ionică, având abonament la
această revistă, care-i sosea
săptămânal în Bulzeşti, i l-a
arătat mamei ori poate ea a
dat peste acea revistă… M-
am pomenit cu mama la
Craiova. A intrat direct în
subiect, abordându-mă
frontal: „Măi George, te atacă
Piru în Contemporanul… E
adevărat ce scrie?...”. Eu încă
nu văzusem acel articol. L-
am citit cu atenţie şi am
constatat că nu avea
dreptate. Acuzele cele mai
grave erau două: 1.că nu am
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
evocat familia lui Asachi; 2.
că manuscrisul „Leucaida”,
menţionat de mine ca inedit,
tradus şi comentat în
premieră, nu ar fi inedit,
întrucât
Gheorghe
Ungureanu, de la Iaşi, mi-o
luase înainte, publicând acel
manuscris inedit… Mi-am
pregătit, în replică, un
material detaliat, în care-i
contra-argumentam pe
puncte, profesorului Piru…
Şi aşa am plecat la Bucureşti,
să-mi susţin teza. Unul
dintre membrii comisiei a
făcut referire la acel
comentariu critic, întrebând
dacă, în atari condiţii, mai
este oportună susţinerea. Un
membru al comisiei a sărit ca
ars, opinând că trebuie să
susţin public teza de
doctorat. M-am ridicat şi am
spus că sunt de acord cu
susţinerea şi să mi se dea
voie să-mi prezint mai întâi
replica pregătită, pentru că
nu vreau să planeze vreo
suspiciune
asupra
corectitudinii mele. Au
încuviinţat solicitarea mea.
Ca răspuns la prima acuză,
am deschis monografia
„Asachi” indicând paginile şi
i-am rugat să citească – au
constatat că, în acele pagini,
am evocat şi figurile familiei,
aşadar reproşul lui Al. Piru
era neîntemeiat. Referitor la
a doua acuzaţie, am
evidenţiat că este vorba de
manuscrise diferite, la
distanţă de ani unul de altul
– aşadar, manuscrisul meu
era cu totul altul decât cel
descoperit de Ungureanu.
Le-am arătat şi
corespondenţa pe care o
purtasem, pe acest subiect,
cu profesorul din Iaşi, care
reliefa: „Eu am publicat, în
revista Cronica, un
manuscris, dar din 1819,
scris în limba română, pe
când al dumitale este
anterior, din 1812, scris în
italiană”… Cei din comisie s-
au arătat stupefiaţi. Unul s-a
întrebat cu voce tare: „Cum a
fost posibil ca profesorul Al.
Piru să nu observe aceste
detalii şi să-l acuze pe
nedrept, pe George
Sorescu?”… După care am
trecut la susţinerea propriuzisă
a tezei, care beneficia şi
de referate ştiinţifice
neoficiale, favorabile trimise
de specialişti în domeniu din
centre universitare,
personalităţi recunoscute la
nivel naţional, a căror
autoritate era dincolo de
orice îndoială. Unul dintre
aceste referate era trimis de
27

i n m e m o r i a m
28
fiul lui Ion Pillat. După
susţinere, comisia s-a retras,
a deliberat apoi a comunicat
rezultatul pozitiv: a hotărât
acordarea titlului de doctor
lui George Sorescu. Marin,
care asistase la susţinere, a
insistat să mergem la revista
„Contemporanul”, unde am
depus replica mea la articolul
lui Al. Piru, pentru care
alesesem titlul „Plăsmuiri
critice”. Replica mea a fost
publicată în numărul proxim
al revistei.
– Care este cea mai
luminoasă amintire pe care o
păstraţi din frumosul
municipiu de pe malurile
Dunării, care este, din 1968,
capitala
judeţului
Mehedinţi?
– Descoperirea
manuscrisului „LEUCAIDA”.
Reiterez ideea că
manuscrisul l-am descoperit
în arhiva particulară a lui
Dumitru Brehui, secretarul
Liceului
„Traian”.
Manuscrisul este un volum
de versuri cu sonete în limba
italiană dedicate de
Gheorghe Asachi Biancăi
Milesi, o colegă de-a lui din
anii de studenţie la Roma, în
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
anii 1809-1812. Am adăugat,
în recenta ediţie – George
Sorescu, „Leucaida lui Alvivo
Corintio Dacico” (G. Asachi),
Editura Autograf, 2015,
biografia Biancăi Milesi, alte
documente, scrisori, care
întregesc imaginea
Leucaidei. Este un volum de
46 de sonete, scrise de Asachi
în manieră petrarchistă,
traduse de Gh. Dogaru,
controlul ştiinţific – de G.
Lăzărescu, Petru Creţia, C.D.
Zeletin şi Al. Duţu. Bianca
Milesi descindea din familia
Viscontinilor, din care,
probabil, se trăgea şi Laura
lui Petrarca, din Milano.
Asachi îşi însuşise limba
italiană în răstimpul
studiilor lui la Lemberg, la
Viena şi la Roma. Stăpânea,
în mare măsură, noţiunile
prozodice ale limbii italiene.
Îndrăgostindu-se de Bianca
Milesi, i-a scris aceste sonete,
care au rămas în manuscris,
cu care a venit în ţară. Bianca
Milesi, muza lui Gheorghe
Asachi, era carbonară, din
perioada Risorgimentului
italian, pictoriţă şi
memorialistă, dintr-o familie
aristocrată, de un patriotism
aparte. Ea a avut relaţii de
colegialitate cu Asachi, între
ei înfiripându-se un „amour
platonique”, cum recunoştea
însuşi autorul sonetelor.
După plecarea lui Asachi din
Roma, ea s-a căsătorit cu
doctorul francez Benito
Mojon, prietenul lui
Napoleon din bătălia de la
Marengo. Amândoi, Bianca
şi Benito, au murit în 1849,
de ciumă, cu care Bianca
fusese contaminată la
Milano.
– Prin ce se
caracterizează cele 46 de
sonete, caligrafiate foarte
frumos pe hârtie
transparentă de calc, cu tuş
negru, într-un volum
copertat, păstrat în condiţii
impecabile?
– Concepute, cum
afirmam, în manieră
petrarchistă,
ele
impresionează prin
sensibilitatea aparte şi prin
vibraţia realistă cu care au
fost scrise. De-a lungul a mai
bine de un secol şi jumătate,
până au ajuns la Severin, în
colecţia lui Dumitru Brehui,
care ni l-a dăruit Subliniez
că, la vremea când acest
preţios manuscris a ajuns la
Severin, oraşul nostru
dunărean era unul cu
accentuat profil cultural. I.G.
Bibicescu, directorul Băncii
Naţionale, apropiat al
marelui profesor Istrate,
fusese coleg, la Colegiul
„Carol” din Craiova, cu Al.
Macedonski şi a sprijinit
consecvent autorităţile
culturale din urbe, inclusiv în
campania de construire a
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

i n m e m o r i a m
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
viitorului Palat al Culturii,
sub patronajul lui Teodor
Costescu, al cărui nume îl
poartă. Alt detaliu
interesant: una dintre fiicele
lui Asachi descoperise, la
Paris, mormântul Biancăi
Milesi.
– Cum a prins viaţă , în
sufletul dv, iubirea pentru
Secolul Luminilor?
– Pasiunea mea pentru
veacul Luminilor s-a născut
din lecturile asidui şi
aprofundate. Procesul de
cunoaştere se adânceşte prin
lecturi sistematice.
Conceptul „La Lumiere”
poate să fascineze uneori un
tânăr aflat în perioada
studiilor. Sigur că a fost un
moment de satisfacţie
spirituală, incipientă şi
benefică, pe care am încercat
să-l valorific.
– Ce satisfacţii
profesionale v-a adus cariera
universitară?
– 1961 este anul
începerii carierei mele
universitare. Profesorul
universitar Constantin
Cioroianu, prorectorul
Institutului Pedagogic de 3
ani din Craiova, unde se
înfiinţase Facultatea de
Filologie, a trimis în Severin
un emisar care să se
intereseze, la Secţia de
Învăţământ, despre cadrele
tinere din învăţământul
preuniversitar severinean
care ar merita să predea la
proaspăt înfiinţata facultate
din Bănie. Şeful Secţiei, prof.
Vasile Şerban (devenit mai
târziu cadru didactic la
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
Universitatea din Timişoara)
şi colegii de la Liceul
„Traian” m-au recomandat,
fără ca mie să-mi comunice
cineva acest lucru. Întrebat
fiind dacă sunt de acord să
mă transfer la Filologia din
Cetatea Băniei, am răspuns
afirmativ. Profesorul
Cioroianu s-a dus la
Bucureşti şi mi-a luat avizul
pentru a mă muta la
Institutul Pedagogic din
Craiova. Întâmplarea a făcut
să mă căsătoresc şi n-am mai
venit pe noul post. În anul
următor, l-am întâlnit pe
profesorul Râncu, care m-a
întrebat: „De ce nu vii la
Institut, că ai fost aprobat?”.
L-am căutat pe profesorul
Cioroianu şi i-am mărturisit
că m-am hotărât să vin –
acesta a mers din nou la
Ministerul Învăţământului,
mi-a luat o nouă aprobare şi
aşa am ajuns de la Severin la
Institutul din Craiova…
Fireşte că acesta a fost un pas
foarte important pentru
mine, în plan profesional,
dar şi uman, aici întâlnind
personalităţi remarcabile.
Profesorul Ion Zamfirescu,
care preda „Istoria literaturii
universale”, m-a luat
asistent. Devenisem, ca prin
miracol, coleg cu Barbu
Teodorescu, care fusese
secretarul lui Nicolae Iorga,
şi cu fiul lui Panaitescu-
Perpessicius, profesor de
franceză. Aceştia făceau
naveta de la Bucureşti,
săptămânal. În plus, se
punea problema unor
cercetări ştiinţifice, mai ales
pentru cei ce doreau să-şi
dea doctoratul. Venind de la
Severin cu experienţa de
conducător de cenaclu şi de
cerc literar, de unde
publicasem, în „Oltenia
literară”, sonete şi diverse
articole, mi-a convenit să-mi
pot relua activitatea, atât în
publicistică, dar şi în
cercetări, în studii cu
caracter literar. În acest
context m-am hotărât să mă
înscriu la doctorat, iar în
1970 l-am şi susţinut.
– Împăcarea cu
propriul Eu! În ce se
regăseşte, după 43 de ani de
eforturi creatoare ale Dv,
aici, în Craiova?
– În 17-18 volume
personale şi în 25 de volume
cu opera lui Marin Sorescu.
Sunt laureat al Academiei
Române pentru lucrări
ştiinţifice şi valorificarea
operei lui Marin Sorescu (5
martie 2004). De-a lungul
celor patru decenii, am
29

i n m e m o r i a m
30
primit peste 40 de diplome şi
premii!
– Câte teze de doctorat
aţi coordonat?
– 35. Priviţi-le acolo, pe
ultimele două rafturi ale
coloanei de bibliotecă
„Milcov”, dinspre fereastră…
Am trăit satisfacţia spirituală
că doctoranzii au lucrat în
mod onest – nu au plagiat,
aşa cum se pare că a fost
moda în ultimii ani. Am avut
doctoranzi şi din Basarabia,
din Grecia, din Macedonia.
Dintre tezele cele mai bune,
foarte bune, le amintesc pe
acelea ale lui Ovidiu
Ghidirmic, un bun cercetător
şi un valoros critic literar,
Gabriela Rusu-Păsărin,
Maria Ionică şi Gabriela
Şerban (ultimele două din
Slatina, judeţul Olt), lectorul
de macedoneană de la
Universitatea din Craiova,
un tânăr şi o tânără din
Grecia, un român din Sibiu şi
soţia sa din Albania (ambii,
acum, cu titlu de doctor în
Filologie Română)… Aceştia
şi ceilalţi şi-au ales teze cu
teme din literaturile română,
franceză şi engleză.
„Shakespeare şi Eminescu”,
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
„Byron şi Eminescu”,
subiecte din clasicii noştri,
multe teze privind opera
poetului naţional… Tot
timpul am fost alături de
doctoranzi, cu idei, cu
sugestii şi diverse îndrumări
metodologice, astfel încât,
finalmente, tezele lor să
conţină cât mai multe
contribuţii ştiinţifice, reale.
– Vă rog, domnule
profesor George Sorescu, să
reliefaţi înşivă calitatea
primordială pe care aţi
urmărit-o cu obstinaţie în
studiile dv monografice, în
zecile de analize, sinteze şi
eseuri pe care le-aţi publicat,
mai întâi, într-o puzderie de
reviste: „Convorbiri literare”,
„Tribuna”, „Ramuri”,
„Tomis”, „Lamura”, „Scrisul
Românesc”, ca şi în
„Analelele Universităţii din
Craiova”, studii reunite apoi
în diverse volume?
– Prima perioadă miam
întemeiat-o pe
valorificarea
unor
manuscrise inedite, pe care
le-am abordat cu
instrumentele specifice
domeniului şi le-am
interpretat în context istoric
românesc şi universal. Un
prim exemplu: „Al.
Macedonski inedit”, apoi
manuscrisele aparţinând lui
Gheorghe Asachi, Costache
Negri şi alţii. În etapa a doua,
am deplasat accentul pe
interpretarea operelor
literare din patrimoniul
românesc şi european. De
pildă, în volumele
„Neliniştea esenţelor”,
„Structuri erotice în poezia
română”, „Colocvii în
Grădina Hesperidelor”,
„Exegeze”, preocupările mele
îşi găsesc expresie, fiind de
notorietate faptul că nu m-
am mulţumit să prezint critic
doar componentele operelor
de bază, ci m-am străduit să
aduc o serie de contribuţii,
deseori cu elemente inedite.
– Originale.
– Originale, fireşte! Vă
invit să spicuim, fie şi în fugă,
o suită de titluri, pentru a
vizualiza, cu ochii minţii, aria
autorilor şi temelor disecate:
„Conachi – Eminescu. Arii
oraculare”, „Cultul lui
Dionysos”, „Nimicul în
accepţie eminesciană”, „Mit
şi scenarii mitice în Strigoii
de Eminescu”, „Conceptul
tăcerii în erosul eminescian”,
„Marin Sorescu şi fabulosul
folcloric”, „Garcia Lorca şi
Marin Sorescu”, „Infernul în
vechile culturi”, „Codurile
înţelepciunii în Luceafărul”,
„Marin Sorescu – exegezele
tinereţii”, „De la Homer la
Eminescu”, „Marin Sorescu
în medii literare hispanice”,
„Marin Sorescu în medii
literare germane”, „Marin
Sorescu – Tratat de
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

i n m e m o r i a m
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
inspiraţie”, ,,Eminescu şi
prototipurile eterne”,
„Ovidiu Ghidirmic – exeget
şi hermeneut de profil”,
„Mytos şi exegeză modernă”,
„Borges în viziunea lui Marin
Sorescu” etc. Aş putea să
citez altele din volumul
„Colocvii în Grădina
Hesperidelor”.
– În creaţia dv literară,
aţi făcut pasul de la poezie
spre eseistică, publicistică,
istorie şi critică literară sau
invers?
– De la poezie la
exegeze critice.
– În anii de profesorat
la Liceul „Traian”, ce daimon
vă dădea ghes, vă stăpânea
inspiraţia?
– În activitatea mea de
profesor la Liceul „Traian”
din Tr. Severin, întinsă pe
vreo şapte-opt ani, din 1953
până în 1961, pe lângă
activitatea de profesor, şeful
Secţiei de Învăţământ mi-a
încredinţat conducerea
cenaclului „Al. Vlahuţă”, la
care participau cadre
didactice, intelectuali de
toate vârstele, pensionari ai
urbei, dar şi tineri cu
preocupări literare. De mai
multe ori a participat şi
preotul
Gheorghe
Dumitrescu-Bistriţa,
conducătorul şi realizatorul
revistei „Izvoraşul”, de mare
notorietate în perioada
interbelică, având difuzare la
nordul, dar şi în sudul
Dunării, toţi preoţii şi
învăţătorii făcându-şi
abonamente, an de an, la
această prestigioasă
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
publicaţie. Preotul culegea
folclor din comunităţile
româneşti din jurul
bătrânului Danubiu. Sunt
bucuros să vă destăinui că, şi
acum, după atâţia ani,
primesc epistole de
mulţumire de la foştii mei
elevi care participau la
reuniunile cenaclului literar,
pe care i-am îndrumat
atunci, iar ulterior i-am
promovat prin prefeţe la
diferite volume ale lor. O
fostă elevă, Einhardt Ana –
poetă consacrată acum, cu 12
volume de versuri tipărite –
m-a sunat zilele trecute.
Dintre foştii mei elevi şi
membri ai cenaclului care s-
au dedicat literaturii şi sunt
recunoscuţi ca scriitori
consacraţi la loc de frunte se
află şi Şerban Foarţă, stabilit
la Timişoara. La şedinţele
acestui cenaclu a participat şi
Marin Sorescu, citind poezii
proprii (în 1957-58).
– Şi, totuşi, nu mi-aţi
răspuns la întrebarea
referitoare la daimonul ce vă
însufleţea când eraţi
profesor la Liceul „Traian”
din Drobeta-Turnu Severin…
– În accepţie socratică,
daimonul înseamnă darul
zeilor – „theia moira”. Fără
acest daimon nu poate fi
vorba de un poet ori de un
scriitor adevărat. Or,
Horaţiu afirma: „Poeta
nascitur” – „Poetul se naşte”.
Aşadar, ca să devii creator
autentic, trebuie să
moşteneşti un daimon, care
– printr-un act de cultură, e
de preferat o cultură aleasă,
care se poate realiza în
planul valorilor literare… În
ceea ce mă priveşte, la
Severin, acest daimon – care
se trezise în mine încă din
perioada studiilor liceale – s-
a manifestat sub diferite
forme, încât am reuşit,
parţial, să scriu articole şi
anumite studii, graţie acestui
daimon, fără de care –
subliniez – nu se poate… Din
acea perioadă şi de mai
înainte, i-am intuit daimonul
şi lui Marin, pe care îl
găsisem formulat, cu
anticipaţie de două milenii,
la Horaţiu: „Os magno
sonatorum” – „Gura care va
rosti lucruri măreţe”. El mai
poate fi înţeles şi ca un
impuls interior, care te
stăpâneşte permanent şi nuţi
dă pace.
31

p r o z ă
32
proză 28-33
Dandu Briel
O zi obişnuită din
anul 3000!
Dacă acum sute de ani
omul se trezea de dimineața
și pleca la treaba lui acum
lucrurile s-au simplificat și
noțiunea trezitului nu mai
există. Lumea nu mai pierde
timp stând într-un pat și
dormind ore întregi deoarece
totul se rezolvă în fracțiunile
de timp dintre teleportări.
Ele nu au o durată mare dar
sunt suficiente, prin
multitudinea lor, pentru a
cumula, puțin zipuit, câteva
ore bune de odihnă.
Nici măcar noțiunea de
loc de muncă nu mai există
fiecare fiind prezent tot
timpul cam peste tot. Ceea ce
s-a păstrat, din vechime, a
fost familia, adică un bărbat
și o femeie uniți prin legea
sacră, în anumite condiții, au
dreptul la nenumărați copii
și le sunt asigurate toate cele
necesare pentru pregătirea și
instruirea lor.
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Totuși, dacă s-a
luminat de ziuă, eroul nostru
Adenel, trebuie să se cupleze
la interesele unei firme unde
este angajat. El poate să
lucreze și noaptea dar aceea
și-a rezervat-o pentru
pasiunile personale. Acum va
intra în legătură cu una din
firmele cu care are contract.
El are dreptul să lucreze, la
câte firme dorește,
bineînțeles chiar simultan.
Capacitatea lui mintală și
tehnologia îl ajută să poată
rezolva sute de probleme în
același timp. Nu este nevoie
să se deplaseze la niciunul
din sediile firmelor pentru
care lucrează și nici nu este
cazul să cunoască vreo
persoană din conducerea ei.
De fapt el nici nu știe unde
sunt acestea sau cine le
patronează.
Pentru prima slujbă a
căutat pe internet ceva care
să-i convină și a găsit o
funcție de marketing la o
firmă care distribuia produse
de instruire a celor care se
plictisesc și doresc să aibă
totuși o viață mai activă. A
început prin vânzarea unor
texte înregistrate cu caracter
motivațional dar care, în
câteva momente te învățau
în a utiliza orice tehnologie și
a stăpâni orice proces de
producție. Lucrurile au mers
foarte bine până în ziua când
Adenel a ascultat chiar el un
text, de acest gen, până la
capăt și l-a cuprins o dorință
nebună de a ajunge cel mai
bun maestru bucătar posibil.
Așa că, în timp ce vindea în
continuare cursuri și texte, a
început studiul tainelor
bucătăriei tradiționale, adică
așa cum găteau strămoșii lui
pe la anul 2800. Avantajul
era că acum, avea
posibilitatea să procure orice
fel de legumă sau fructă și
orice fel de ingrediente căci
de câteva sute de ani nimeni
nu mai consuma carne de
niciun fel, majoritatea
hrănindu-se prin, pur și
simplu, inspirarea de
vitamine și hrană gazoasă, în
orice local cu specific culinar.
Plăcerea lui era și să
vândă holograme pentru
concediu pe care cel care le
cumpăra le putea deschide și
atunci era pe o plaje, pe un
șezlong, sau în vârful unui
munte, după o ascensiune
extraordinară. Vremea
hologramelor, alb-negru sau
doar simplu colorate era de
domeniul trecutului și acum
orice hologramă are chiar
miros iar dacă e vorba de
feluri de mâncare
tradiționale atunci există și
gust. Practic hologramele nu
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p r o z ă
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
se mai pot deosebi de
realitate doar că legea le
obligă pe fiecare să poarte
marca literei H pentru a nu
exista riscul să faci o afacere
cu o hologramă. Sigur că s-a
încetățenit obiceiul ca
anumiți patroni să trimită la
negocieri holograme identice
cu ei și să le dicteze ce să
spună, sunt întruniri uneori
care se fac numai între
holograme. Singura
diferență este că acestea nu
au drept de semnătură el
fiind, în exclusivitate
apanajul omului real.
Lumea se aduna la câte
o petrecere sau la masa de
prânz și toți glumeau și
râdeau iar în acest timp prin
atmosferă pluteau vapori de
hrană exact cum își dorea
fiecare, cu miros de
sandwich, de roșii, de sushi,
fripturi din alge marine, ouă
ochiuri, care nu se
considerau a fi carne, oricum
nimeni nu mai știa ce este aia
găină sau cum arată un
copan la grătar. Asta se mai
putea vedea doar la Arhivele
naționale, unde erau
înregistrate, pe nano discuri,
toate obiceiurile mai vechi
ale omenirii.
Bineînțeles că în timpul
acestor întâlniri nimeni nu-și
întrerupea activitatea pentru
care era angajat. Toată
tehnologia era pe masă și
avocații pledau de zor pe
tastauri, profesorii examinau
studenții iar managerii de
zbor dirijau aeronavele.
Nimeni nu deranja pe nimeni
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
iar calculatoarele lor știau
perfect ce au de făcut de la
prima atingere. Toți aveau o
atenție distributivă
excepțională și puteau să și
converseze, să-și conducă
afacerile și eventual să
citească un text nou. Cu toate
că majoritatea preferau ca
textele să le fie transmise în
cipurile de memorie atașate
după ureche și să fie derulate
în pauzele ce interveneau în
discuție.
Ca de obicei Adenel
stătea la masă cu diferite
cunoștințe, unul era inginer,
altul specialist în
calculatoare, altul bucătar
celebru și nu lipsea nici
profesorul lui de științe care
urmau să fie inventate.
Fără nicio pregătire
prealabilă el i-a întrebat: cine
are mai mult de 200 de ani?
– Ce vorbă e asta, ce
suntem la grădiniță, toți
avem peste vârsta asta, dar
ce-ți veni?
– Nu știu dacă știți dar
cu multe sute de ani în urmă
oamenii depășeau rar o sută
de ani!
– Hai mă, și ce făceau
în acest timp atât de scurt?
– Tot ce facem și acum
dar că toate aveau o durată
mult mai mică.
– Vorbești prostii, cum
să trăiești atât de puțin, când
să te instruiești, când
călătorești pe alte planete, să
cunoști o fată , să faci copii,
să-i însori, evident că nu ai
timp decât să-i faci și apoi teai
dus!
– Să știți că și pe
vremea aia se făceau de toate
dar mult mai intens, lumea
era fericită și se distra
minunat, sigur că totul părea
că se desfășoară repede,
repede!
– Nu cred că a existat o
astfel de lume, de
exemplu,eu o cunosc pe
prietena mea de optzeci de
ani dar încă nu ne-am pus
problema să ne căsătorim în
vreun fel, cred că este prea
devreme!
– Ai și tu dreptate, mai
bine schimbăm subiectul.
Cine are altă idee?
– Mie mi-ar place să
vorbim despre cei care au
venit zilele trecute de pe
Marte, niște persoane foarte
drăguțe.
33

p r o z ă
34
– Așa este, am vorbit și
eu cu ei, dar nu m-am
lămurit dacă sunt din cei
originali sau sunt un fel de
corcituri create din
împerecherea
cu
cosmonauții care s-au dus
acolo, că acum nu mai este
nicio diferență între ei.
– Eu nu cred că mai
există din cei de primă
generație și toți, acuma, sunt
un fel de amestec.
– Ai dreptate, că Marte
a fost colonizat de multe sute
de ani, dar aceștia ce doreau?
– Să ne plaseze o
tehnologie de purificare mai
performantă decât ce avem
noi acum. Știți că în prezent
sterilizarea atmosferei și
purificare corpurilor noastre
și a hainelor se face prin
contactarea serviciului de
purificare care transmite
costumelor noastre
instantaneu
toate
substanțele necesare iar ei
vor, acum, să ne plaseze
costume care se autocurăță și
atunci nu mai ai nevoie să
apelezi la un serviciu
specializat.
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
– Ăsta chiar ar fi un
progres!
‒ Eu cred că cel mai
bine ar fi să mai
îmbogățească puțin
atmosfera cu oxigen că parcă
așa poluare nu a mai fost de
mult!
‒ Dar tu nu ai trusa ta
de respirat care are și
pastilele cu oxigen, iei una și
gata.
‒ Ai și tu dreptate dar
este greu să-mi umflu
plămânii cu pastile. Nu
vedeți și voi, ne hrănim cu
mâncare gazoasă, respirăm
pastile, cum să se dezvolte și
mușchii noștri?
‒ Da ce nevoie ai de
mușchi că tu nu depui niciun
efort!
‒ Am auzit că pe
vremuri lumea făcea sport,
alerga, ridica greutăți, sărea
de-a lungul, și toată lumea
arată altfel, noi, acum, parcă
suntem numai capete
umblătoare. Ne întâlnim,
vorbim, lucrăm, plecăm, iar
venim, iar plecăm și în rest
nimic.
‒ Și tu ce ai mai vrea?
‒ O viață ca în filmele
din arhive, lumea se
întâlnea, bea ceva din niște
cupe frumoase, se privea, se
îndrăgostea, plecau
împreună, făceau dragoste,
era cu totul altceva.
‒ Tu ești chiar
caraghios cum să faci așa
ceva, te complici mult. Toată
hrana îți este transmisă
automat prin respirație, de
privit poți să ne privești cât
vrei, de plecat împreună
plecăm toți o dată, iar
dragoste sau ce o fi aia nu are
niciun rost că transpiri și e
mult mai ușor să faceți un
schimb de energie prin orice
mijloc de comunicare și e
același lucru doar că poți face
asta în timp ce te plimbi sau
lucrezi pentru firmă. Dacă
vrei mai mult te duci la biroul
de stare civilă și ceri lista cu
persoanele de sex opus
compatibile cu tine, sau
participi la loteria familiilor
și găsești cea mai potrivită
persoană cu care să-ți petreci
măcar o sută de ani, pentru
început. Ce rost are să implici
sentimentele în chestia asta?
‒ Din câte m-am
documentat, pe vremuri,
totul se făcea pe bază de
sentimente, nu erai
programat să fii fericit și
gata!
‒ Astea sunt prostii de
adormit copiii, că parcă așa
se spunea atunci când cineva
zicea o chestie mai gogonată,
cum adică sentimente și
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p r o z ă
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
logica unde este,
programarea ta ca om unde
este? Sau vrei să fii de capul
tău?
Adenel, cel cu
sentimentele nu mai știa ce
să spună interlocutorul lui
era foarte hotărât să-l
combată, până îl lămurea dar
el nu prea avea chef să
cedeze.
‒ Eu cred că cei din
vechime aveau și ei o viață
frumoasă și asta se datora
numai sentimentelor.
‒ Sentimentele nu se
mai recomandă a fi utilizate
de foarte multă vreme, acum
avem computere, avem
programe, avem informații
de absolut toate formele și
atunci ce să faci cu
sentimentele, la ce bun, sunt
inutile, mai rău te încurcă!
‒ Dar iubirea, nu e un
sentiment?
‒ Și ce faci cu ea, e pe
DVD să o poți relua când ai
chef, e pe cip să o poți lua cu
tine oriunde, te face ea să te
simți mai sătul, cu ce te ajută
acest sentiment?
‒ Poate că mă face
fericit!
‒ Prostii, pentru asta
există zeci de tipuri de
pastile, de la fericirea simplă
la beatitudine sau la extaz și
toate sunt numai din cele
create genetic, adică foarte
sigure, fără efecte secundare.
Iei o pastilă și ești fericit în
casa ta, pe vasul tău de
croazieră sau oriunde vrei!
‒ Păi singur? Cum să fii
fericit singur!
‒ Ți-am mai explicat
dar tu ești greu de cap, vrei
pereche, te duci la o firmă
specializată și pleci de acolo
cu pereche.
‒ Adică să nu ne
întâlnim, să nu ne
cunoaștem, să nu-i dau o
floare, să nu ne sărutăm?
‒ Am impresia că tu vrei
doar microbi nu o viață
normală, dar te asigur că
toate persoanele care se
furnizează de firmă sunt
sterilizate în prealabil în
abur profesional, adică dacă
ții neapărat să pui gura pe ele
sunt curate, nu pun
probleme.
‒ Eu nu mă refeream că
aș dori să le gust ci să ne
atingem așa cum am văzut în
filme.
‒ Pentru asta poți să iei
o hologramă tactilă care îți
dă toate senzațiile posibile și
o atingi unde vrei tu!
‒ Eu nu vreau să-mi fac
o familie cu o hologramă, să
fac copii cu așa ceva, vreau o
femeie reală pe care s-o
iubesc!
‒ Ești învechit! Nici nu
știu ce cauți la masa noastră?
Nu vezi că toți cei prezenți
suntem holograme!
În acel moment Adenel
s-a trezit, se afla acasă, în
patul lui, transpirat de ceea
ce visase, lângă el era iubita
lui, marea lui dragoste, iar la
capul patului, în pătuțul lui
era fiul lor care dormea ca un
prunc adevărat.
Soția lui s-a întors spre
el și i s-a părut agitat și la
întrebat:
‒ Ce este iubirea mea,
ce s-a întâmplat?
‒ Nici eu nu știu, am
visat o lume oribilă fără
suflet și fără sentimente.
‒ Culcă-te la loc, așa
ceva nu există și nici nu va
exista vreodată!
Pe fereastră se auzeau
strigătele copiilor care
mergeau la școală și peste tot
era o primăvară minunată iar
soarele strălucea prin
geamuri.
35
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

n o t e d e c ă l ă t o r i e
36
note de călătorie 35
Florentin
Smarandache
Muzeul de Artă
din Ilulissat
Muzeul de Artă din
Ilulissat este dedicat
pictorilor groenlandezi.
Emanuel A. Petersen
(1894-1948), născut în
Frederiksberg, Copenhaga, a
călătorit în Groenlanda de
douăsprezece ori în perioada
1925-1946. A studiat arta cu
profesorul Ejler Sørensen.
Zeci de picturi de-ale
sale sunt expuse. Alți pictori
groenlandezi: Hans Jaconi,
Aka Hoegh, Peter Rosing,
Harald Moltke, Ossian
Elgstrøm etc.
O expoziție a
Studiourilor Kinngait din
Cape Dorset, Canada. Au
expus: Cee Pootoogook, Itee
Pootoogook, Kakulu
Saggiaktok, Malaija
Pootoogook, Mayoreak
Ashoona, Nin-geokuluk
Teevee, Ohotaq Mikkigak,
Papiara Tukiki, Pitaloosie
Saila, Qavavau Manumie,
Saimaiyu Akesuk, Shuvinai
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Ashoona, Siassie Kenneally,
Tim Pitsiulak.
*
Am răsfoit „Guide to
Cape Dorset Artists”, de Kyra
Vladykov Eisher, și fotografii
de Jerry Riley, tipărit de
municipalitatea din Cape
Dorset, Canada, în anul
2008.
Biografii și interviuri
ale artiștilor inuiți: o sută la
număr, din Cape Dorset.
*
Artiști groenlandezi:
Aka Heegh, Arnannguaq
Hoegh, Camilla Nielson,
Kari Kristoffersen, Inuk Silis
Heegh, Ivalo Abelsen, Ivan
Burkal, Ivinguak Stork
Heegh, Jannie Jergensen,
Julia Pars, Julie Edel
Hardenberg, Kristine Spore
Kreutzmann, Linda T.H.
Milne, Lisa Kreutzmann,
Lisbeth Karline Poulsen,
Maria P. Kjaerulff, Miki
Jacobsen, Mike Lynge, Naja
Rosing-Asvid, și Pierre
Auzias.
*
În albumul „Eskimo
Art”, de Cottie Burland,
publicat în 1973,
predominând elementele
arctice: caiacul, soarele (atât
de dorit!), schiurile, peștii,
câinii pentru sănii, măștile,
hanoracul, vasele, toba,
animalele mitologice
eschimose, păsările arctice,
ursul polar etc.
*
Directorul Muzeului de
Artă Ilulissat, Ole Gamst-
Pedersen, aflând că mâine
plec în Danemarca, mă
sfătuiește să vizitez Muzeul
„Louisiana” din Humlebaek,
în nordul Copenhagăi, unde
este o expoziție de ceramică a
lui Picasso.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

c r o n i c ă d e c a r t e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
cronică de carte 36-41
Daniel Luca
Recuperarea
inocenței
În viziunea Karei
Molnar, poemul se află chiar
pe granița dintre lumi
(Poemul dintre lumi, Editura
Inspirescu, Satu Mare,
2019), funcționând ca un
filtru între viață și moarte,
dar și între realitate și oniric.
Poem ce ascunde o
taină sufletească („Din
carnea
literelor
crește/Poemul viu al tainei
mele”) și se naște din
scheletele altor poeme („În
limpezimea din presomn/zăresc
schelete de
poeme/Ele-mi întârzie
visarea,/Continuă să mă
cheme”).
brutală din vis în realitate,
când nu se mai pune preț pe
normalitate („Simțim în aer
lipsa
parfumului
normalității./Magia și-a
pierdut deja efectul./Și
întrezărim./Suntem în
pericol de luciditate!”).
Pierderea inocenței
atrage și pierderea speranței,
dar în mod voluntar, ca o
acceptare, ca o renunțare în
fața destinului („Mi-am
îngropat de vie
speranța./Zilnic pun o floare
pe mormânt”), urmarea fiind
cufundarea în întunericul
interior („Fără ea mă
scufund încet/în întunericul
din mine”).
Moment în care și
moartea începe să-și facă
simțită prezența („Miroase-a
moarte peste tot./Miroase-a
lumânări și-a crizanteme”).
lumină cu forță am
pornit./Cine am fost și cine
sunt, mi-am reamintit”).
Fiorii iubirii nu mai
stau ascunși, ci, ușor-ușor,
răsar în inimă, aducându-i
fericirea („În inimă îmi cresc,
ca un fior,/Mugurii
iubirii./Toate în jurul nostru
strălucesc/Mai tare decât
legea firii”).
Poemele Tăiș de gând
și Comă melancolică nu
au suficientă forță, iar E
ușor este numai moralizator
și atât, însă poezia Karei
Molnar este curajoasă,
venind cu un mesaj optimist,
de lumină și speranță, pentru
ca omul să nu se lase
niciodată înfrânt fără luptă.
37
O taină a inocenței, atât
a vârstei copilăriei („Ochii de
copil privesc în gol,/Dar
golul nu e gol, e plin/De
fantezie și mister,/De feți
frumoși, de zâne”), cât și a
maturității, nefiind pierdută
atunci când fata devine
femeie („Contrar obiceiului,
inocența mea/Nu s-a pierdut
odată cu ruperea
himenului./Fluturii mei albi
încă zburau fericiți prin fața
ta, viperă!”).
Totuși, inocența se
evaporă odată cu intrarea
Numai că speranța nu
se dă bătută cu una cu două,
ci luptă din totate puterile
pentru a supraviețui
(„Buzele mi se crispează întro
grimasă/Și țip cu disperare
mai tare decât ea,/Căci nu
mai știu unde am ascuns
lopata”).
Și începe cursa pentru
recuperarea inocenței
pierdute, rezultatul fiind o
reușită deplină („Și rând pe
rând, cu grijă, mi i-am
adunat,/I-am cunoscut din
nou și mi i-am
întrupat,/Împreună spre
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

c r o n i c ă d e c a r t e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
multicolore,/mă scald în
aroma palmelor,/pe albe
cărări/la margine de suflet/)
de comparații exotice (Luna
o floare galbenă).
38
Alexandru Nelu
Huidici
Pletorismul
petale de cuvânt
– cronică literară
Imagistic al poeziei Mariei
Ciobotariu
Născută pe plaiuri
botoșănene, plămadă a
arealului care a dat culturii
românești atâtea valori,
Maria Ciobotariu pare să se fi
maturizat în același creuzet
de porțelan în care s-a
închegat poezia populară.
Prezentul volum este
un cronolog existențial,
inegal răspândit în
anotimpuri și vârste și ne
transpune edenic într-un
tărâm al dragostei împlinite.
Este, dacă ar fi să-l
autodefinească, "Un poem
închinat timpului".
Dulce cântec, pictată în
calde culori de pastel, poezia
ei emană parfumuri, e
catifelată, e melancolică și
îmbie la visare: „E târziu și
pașii mei se pierd/în umbra
serii”..../„...ceru-i o
oglindă”.../„...acolo, tu îmi
ești lumină”... „când soarele
apune în priviri”... Sunt
frânturi din poemul „În
liniștea serii”, un lait-motiv
parcă al stării de regret în
fața trecerii ce amprentează
întregul volum. O iubire
pierdută, poate trecută în
lumea umbrelor... o
urmărește și sensibilizează
perpetuum pe autoare
„chipul tău, o fotografie/cu o
lacrimă a neînțelegerii
mele/poartă
parfumul/primăverilor de
altădată (Amintirea ta).
Surprinzător este cum
tristețea-i este estompată de
epitete cromatice (floare
roșie, porți albe, zorilor
albastre, petale albe, păsări
albastre, fluturi albaștri,
fulgii albaștri) de metafore
luxuriante (sufla-n viorile de
vânt/, buchet de raze
Multe cuvinte și
expresii revin obsesiv tocmai
pentru a reda complexitatea
lucrurilor simple. De altfel,
vântul, ploaia, norii, stelele,
luna, curcubeul, fluturii,
viorile fac parte dintr-o
pinacotecă campestră prin
care este definită iubirea. Din
această colecție de imagini,
rustică, nu pot lipsi păsările
(zbor lin de porumbel,
pescărușii străbat cerul,
cântec de privighetori),
animalele (cerb cu glasul
cristalin sau căprioara).
Dar dragostea nu este
întotdeauna un lucru
abstract, iar pe ici, pe colo
scapă în clar-obscur din
centura castității: „ține-mă
lângă tine/în amintirea
primei iubiri/când
pășeam/prin pădurea cu
stejari/în cea mai frumoasă
zi de mai” (Floare roșie).
Apoi, revine cu literă mare,
aș spune: „E luna Mai.../Și
mireasma
iubirii
străbate/Alungă norul
liniștii deșarte/Din covorul
de timp” (E luna Mai). Sau:
„sub cerul nobil de
opal/umbrele
nopții/prindeau să se
întindă/pe plaja unde
noi/ne-am
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

c r o n i c ă d e c a r t e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
cunoscut/cuprinși de
vraja/nisipului fierbinte”
(Cânta la țărm o mandolină).
Căci poemele
prezentului volum fac parte
dintr-un panteon al
dragostei, din care nu poate
lipsi dragostea maternă
„sufletul de dragoste-mi
cântă/... din ochii mei de
mamă/cu iubire sfântă”
(Iubire sfântă), „E atâta
soare şi atât de bine/Când vă
privesc pe voi, copile/Cu voi
e tinereţea mea şi dorul”, sau
dragostea față de părinți şi
artefactele rămase în urma
trecerii lor, „un singur loc/de
care-mi este drag/la casa
părintească.” (Mirajul
nopții), „vântul îmi aduce
întruna/tăcute șoapte/și
dulci mângâieri/la casa
părintească, nimeni nu-i/...
și o lacrimă îmi umezește
fața” (La casa părintească).
Surprinzător este că
dragostea de mamă este
singura care implică un
sentiment de îngrijorare,
după cum reiese din aceste
fragmente ale unor poeme
dedicate celor două fiice: „în
curând vor bate la
fereastră/fulgi albi din
orizonturi.” (De ziua ta!) sau
„mă sperie/ninsorile
neașteptate/când fulgii vor
acoperi/potecile umblate
(Ninsori neașteptate). Iar
dragostea e diferită, în
funcție de anotimpuri şi
vârste care se întretaie, se
împletesc şi se definesc una
pe cealaltă: „voi scrie
versuri/pline
de
iubire/despre anotimpuri...
(La braț cu primăvara), „cu
veri arse de soare și
iubiri,/toamne cu brume și
nostalgii,/ierni troienite de
doruri (Un zbor peste timp),
„renasc clipele trăite/în
braţele primăverii/... mă văd
copil,/în satul de lângă Prut”
(Parfumul copilăriei), „în
ochii mei verzi,/toamna se
arată/iar glasul vremii/nu
știe să mintă/pe cer se
aprinde/o nouă lumină...”
(Zboruri deschise) „respir a
doua tinereţe/într-o trecere
prin vreme/voi alerga să
prind răsăritul (Se aude
colindul), „la tâmple am pus
fire de argint/din cosițele
lunii și clipe din/iubirile
pierdute”... (Ritmul unui
cântec) și exemplele ar putea
continua...
Şi, în sfârşit, pentru că
prezentul auctorial al Mariei
Ciobotariu este timpul unei
frumoase vârste, dragostea
ia o turnură
corespunzătoare: „Te-am
întâlnit într-o iarnă
târzie,/.../Când se așterneau
ninsorile între noi/Pe
lacrima zidită-n privire.”,
„Mergem la braţ cu timpul
nostru rece/E prima
ninsoare sub alb curcubeu/...
Să mai chem iubirea, e în
zadar..../rămânem iarăși
singuri/Sub lumina unei
stele ce apune,/Pe înaltul
necuprins.” (E prima
ninsoare). Poezie a dragostei
trăite și împărtășite în
anotimpuri și vârste, a
împlinirii ei prin apariția
urmașilor, a regretului după
stampe ale trecutului ei,
bucuria parcurgerii, cu
urmele de întristare în fața
irepetabilității clipelor
memorabile exprimate prin
metafore și imagini plastice,
face ca poezia în sine să fie de
factură romantică (...)
Figurile de stil clasice se
rostogolesc pletoric în
poemele Mariei Ciobotariu,
încântă, uimesc și
prosternează, ceea ce a făcut
ca poezia ei să fie intens
premiată la concursurile de
gen din țară și străinătate,
făcând-o cunoscută și
apreciată în mediile culturale
în care fiinţează.
39
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

t e a t r u
c r o n i c ă d e c a r t e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
stăteam eu. Ziua mergeam
împreună la cinema, la
teatru, la muzeu, la sala cu
orgă, la operă… (fiecare
cuvânt e ca un glonte tras în
Petre).
40
cartea de pe noptieră 53
Vlad Sărătilă
Vino să te naşti!
Dramă
Actul I
(continuare din nr.
43/2019)
SCENA 3 (fragment)
(Aceiaşi plus LALEAUA)
[…]
PETRE: Nu se va naşte?
Ah, vulpoi tărcat ce eşti! Ai
avut grijă să nu laşi urme.
Dar cu obrazul fetei ce faci?
FABIAN: Eu nu m-am
jucat de-a dragostea. E
altceva la mijloc.
PETRE: Altceva? Ce
altceva? Ahaaa! Nu cumva ai
dus-o la doctor... la avort.
Ferească sfântul. Măăi, da
pentru asta eu te fac cordele!
(Înaintează
spre FABIAN)
agresiv
FABIAN: Stop, că nu
eşti la stână! N-a fost nimic
din ce insinuaţi voi. Dacă
vreţi să ştiţi, sora voastră e
castă!
PETRE: Care coastă,
măi? Are vreo boală?
FABIAN: Neprihănită,
măi Petrea. Virgină. Nu mă
face să vorbesc şi eu
mojiceşte.
PETRE: (Năucit) Cum
adică virgină, băăăi? De unde
virgină? Ce eşti nebun? Dar
eu pentru ce-am venit aici?
FABIAN: Zi şi tu că eu
nu ştiu.
PETRE: Hai că-i bună.
N-am băut nici n-am
mâncat, la mireasă m-am
uitat. Iar Ilinca plânge cu
săptămânile de bucurie. Hop
şi-aşa! (Dur) Sora mea a fost
vreodată pe-aici?
FABIAN: A stat o lună.
Fără două zile.
PETRE: Şi noaptea...
tot pe aici?
FABIAN: Nu, noaptea
acolo, în dormitor. Aici
PETRE: Iar eu am
prins cu undiţa o balenă!
Hop. Şi-aşa! În băltoaca de
lângă poartă. La noi, ştii,
plouă din când în când cu
balene. (râde călos) În
stomacul la asta am găsit
lanţugurile de la
douăsprezece vaci din sat pe
care bâzdâgania le mâncase.
Numai pripoanele le stuche.
FABIAN: Vacile
voastre, problemele voastre.
Eu v-am spus adevărul.
PETRE: (aproape
isteric) He, adevăr... cu
chelea goală. A venit la mine
o fată tânără şi frumoasă şi-a
rămas o lună de zile. Eu mă
uitam toată noaptea cu
dragoste la dânsa şi mă
gândeam: de ce nu vine
odată dimineaţa ca să ne
ducem la muzeu, să vedem
maimuţe umplute cu paie.
FABIAN: Am impresia
că n-o să înţelegi niciodată
ce-ţi spun. Oameni ca tine
văd în relaţiile dintre un
bărbat şi o femeie numai
patul şi coada vacii. Nimic
altceva! Niciodată!
PETRE: Ian uitaţi-vă la
dânsul! Îngeraşul domnului!
Făcătorul de bine! Poate să-ţi
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

t e a t r u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
pup mâna pentru că o rămas
Ilinca neprihănită?
FABIAN:(Conciliant)
Petre, te rog să mă crezi,
există reguli, dar există şi
excepţii. Admite măcar asta,
deşi nu se poate ca ceea ce
este curat şi frumos între
oameni să fie trecut la
excepţii. Nu a fost nimic din
ceea ce crezi tu. Nu m-am
culcat cu sora ta! Nu am
nici un interes să te mint.
Oricum, vei afla totul şi ce mă
fac eu, când vii a doua oară?
PETRE: (Îşi priveşte
pumnii) Da, asta cam aşa-i.
N-ai cum să mă amăgeşti. Ei,
dacă nu-nu. Dragoste cu de-a
sila nu se face. La urma
urmei, toate fetele plâng şi
văd că nici una nu se
prăpădeşte de jale. S-a găsi şi
pentru Ilinca un om care să-i
poarte de grijă. Hai acasă,
Micule, noi n-avem ce face
aici. Am ajuta-o pe sora
noastră, dar n-avem cu ce.
(Porneşte stins spre ieşire.
De la jumătate de cale către
Fabian) Dar tot, nu-i curat
ceva aici, bă lentilă. Oi fi eu
prost pe unde-s prost, dar la
femei mă pricep. Trebuie să
fii (arată cu degetul la
tâmplă) hantut la cap ca să
te laşi de o fată ca Ilinca. Asta
am vrut să-ţi spun la
despărţire.
FABIAN: (Alarmat)
Staţi, nu trebuie să plecaţi! E
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
târziu, nu reuşiţi. Ş-apoi aţi
vrut să aflaţi tot adevărul.
PETRE: Vrei să spui că
şi asta de la urmă tot
minciună a fost? Ori, cum îi
ziceai tu, adineaori, eccepţe.
(Înveselit brusc) Aha,
simţeam eu că-i ceva necurat
la mijloc. Îmi pare că ştiu şi
ce. Bă, tu n-ai curaj să spui
adevărul. Ţi-l spun eu. Hei,
dacă-s prost apu-s prost!
Cum de nu m-am priceput
de-odată?!
FABIAN: Cinstea din
partea mea. Cu cel adus de la
pletoasa. (Toarnă şi servesc)
PETRE: Acum, chiar să
vrei, că nu te mai cumnăţesc.
Dacă-ţi spun, nu te superi?
FABIAN: Dau nasul la
tăiet.
PETRE: Tu ai purtat-o
o lună de zile pe Ilinca cu
poveşti despre greci şi
animale cu bunghi în loc de
ochi din muzeu. Săraca fată
s-a îndrăgostit, iar mai apoi a
înţeles.
FABIAN: Ce a înţeles?
PETRE: Că eşti...
impotent. Ori de-aiştea...
care fac dragoste la borta
cheii. Ai crezut că o fată
frumoasă te-ar putea lecui de
boală. Poate şi ea a vrut, dar
n-a putut. Acum plânge. De
mila ta plânge, măi. Îmi pare
şi mie rău, dar n-am ce-ţi
face. Uuf, parcă mi s-o făcut
mai uşor pe inimă, căci tare
mă mai prostisem. Acum
înţeleg de ce nu-ţi plac copii,
de ce torni la poveşti despre
căţăratul pe munte. Caţărăte
sănătos, noi om mere pe
din jios.
FABIAN: Loveşti în
amorul propriu şi voi fi
nevoit să mă apăr. Să nu fie
cu supărare.
PETRE: (Voios) Dau
nasul la tăiet.
(Fabian culege un
număr de telefon)
FABIAN: Alo, florăria
Afrodita? Săru mâna,
domniţă. Îmi pare bine că m-
ai recunoscut. Pot găsi la ora
asta Laleaua mea preferată?
Da? Să ştii că ai o bomboană
în loc de inimă. Hello, Lalli,
poţi să vii fuguţa până la
mine. Mersi că nu mă laşi
niciodată să insist. Cu taxa de
41

t e a t r u
42
rigoare, desigur. Pa, te
aştept, comoară. (Închide
vădit satisfăcut). Iar acum
fraţilor, ca să mai treacă
puţin din timp, aş dori să vă
spun o poveste. La greci ele
se numesc mituri.
PETRE: La braşoave
eşti mai tare decât la femei.
Toarnă!
FABIAN: Trăia odată ca
nici odată în bogata Tesalie
un rege falnic, numit
Erisicton. Se credea un rege
puternic, încât la un moment
şi-a permis să-i înfrunte
chiar şi pe nemuritorii zei.
Într-o zi, din încăpăţânare, el
a hotărât să doboare un
stejar bătrân care găzduia o
nimfă a zeiţei roadelor
Demetra. A izbit cu securea şi
din trupul arborelui a ţâşnit
sânge. Nimfa rănită fugea
plângând prin pădure.
PETRE: Dobitocul. În
fete mari nu trebuie de dat cu
toporul.
FABIAN: Stejarul a fost
doborât. Tare s-a mai
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
supărat de obicei blânda
zeiţă şi a hotărât să-l
pedepsească pe îndărătnicul
rege. De pe meleaguri
îndepărtate a chemat
Foametea şi i-a ordonat să-l
cuprindă strâns în braţele
sale pe Erisicton. Foametea
s-a supus. Dimineaţa regele
se trezi şi începu să strige la
slugi: Mâncare! Aduceţi cât
mai multă mâncare! Au
început a curge bunătăţile pe
masa lui, dar cu cât mai mult
mânca, cu atât mai tare îl
cuprindea foametea. Până la
urmă a mâncat tot ce se
putea mânca în bogata
Tesalie.
PETRE: Oho, să ai vreo
doi de aiştea la prăşit...
FABIAN: Când a văzut
că va muri de foame regelui îi
veni în ajutor o frumoasă
fecioară, Metra. Ea a
consimţit să fie vândută pe
bani grei şi să se cumpere
astfel mâncare. Metra avea,
însă, o proprietate
miraculoasă: ea putea să-şi
schimbe la dorinţă
înfăţişarea. Astfel, fugea de
fiecare dată din robie şi
venea la rege. Iar regele o
vindea din nou.
PETRE: Eu mai bine
muream cu fata în braţe. Dar
ia să-mi spui, dom profesor,
de ce se lipesc aşa tare de tine
femeile. Una aduce coniac,
alta găini, a treia floricele. Cu
ce le convingi, că doar nu cu
puterea bărbatului.
FABIAN: Eu am lăsat
amanet o parte din suflet.
PETRE: Cum-cum? De
suflet? Hai că eşti ghiduş,
nene. Şi unde se află un
asemenea amanet, căci eu, să
fi ştiut, nu vindeam bunătate
de bouţ. Veneam la magazin
şi ziceam: dă-mi, frate, un kil
de sineală că-mi stă casa
nevăruită, iar eu am să-ţi las
la păstrare... un zâmbet. Îmi
închipui ce mutră ar face
acela cu sineala.
FABIAN: Ce s-ar mai
bucura. Nu ştiu ce-ai face tu
venind acasă şi descoperind
că nu mai poţi zâmbi. Pe
urmă te deprinzi aşa şi duci
la amanet credinţa în adevăr,
apoi demnitatea, apoi curajul
şi la urmă înţelepciunea.
Priveşte pe aceste coline
(arată în sală) şi spune-mi:
mulţi oameni de aici cred în
adevăr? Unde-s cei care au
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

t e a t r u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
curaj? Nu vezi că-i plină
lumea de nebuni, Petre?
MICU: Dar asta e
crimă. E... e genocid!
FABIAN: Ei lasă, nu
dramatiza, Micule. Suntem
oameni liberi, fiecare face ce
vrea cu golul din propriul
suflet. Pardon, mi se pare că
avem oaspeţi.
(Intră fără să i se
deschidă Laleaua. E o
tânără, poţi să zici
splendidă, îmbrăcată
„ermetic” ceea ce, pe lângă
impresia de modernitate o
lasă şi pe cea de pudoare).
LALEAUA: Hello, Fabi.
Îmi pare bine că te văd. Dacă
nu sunai să ştii că veneam
nechemată.
FABIAN: Ce fericită
coincidenţă de intenţii.
Fraţilor, v-o prezint pe Metra
mea, femeia care se jertfeşte
mereu pentru mine. Avem cu
ea multe în comun şi o
singură diferenţă: mie îmi
plac grecii vechi iar ei –cei
mai noi.
LALEAUA: Eşti un
exaltat, Fabi. Mai întâi îmi
placi tu.
FABIAN: Lalli, eu vreau
să fii azi a mea. Numai a mea.
LALEAUA: Vai ce
surpriză, Fabi. Zău, nu m-am
aşteptat.
FABIAN: Va fi ceva de
vis. Petre, nu doreşti să fii
martor. Ca să te convingi de
nişte adevăruri. Dacă nu, nu
te reţin. Toate trenurile din
lume sunt ale voastre.
Ţăranule, eşti liber. Muzica,
maestre!!
Răsună o muzică uşor
contrastantă cu pretinsa
festivitate a momentului.
Laleaua lasă să cadă de pe
ea haina „ermetică”,
rămânând într-un abia
sesizabil costum de baie şi cu
cizme scumpe până mai sus
de genunchi. Imitând un fals
ritual de mariaj cei doi se
îndreaptă spre dormitor.
LALEAUA: Zău, eşti
splendid, Fabi.
Muzica încetează subit,
odată cu ea murind şi
pretinsa solemnitate a
momentului. În faţa uşii
dormitorului stă postat gata
de apărare Micu. Arma lui
este, eventual, un scaun. Toţi
rămân frapaţi.
MICU: Eu... eu înţeleg
că nu e casa mea şi nu pot
dicta aici, dar dacă mai faceţi
un pas vă... vă… omor!
LALEAUA: Vai ce
nostim e.
FABIAN: Piciule, eu te
credeam un elev silitor.
MICU: Aici a stat
Ilinca! Nici un pas mai mult!
După ce plecăm noi, vă
priveşte.
FABIAN: Lalli, piciul
pare periculos. Trebuie tratat
urgent de infantilism. Nu
doreşti să fii pentru puţină
vreme medic?
LALEAUA: Dacă zici
tu... Dar costă.
Fabian şi cu Laleaua se
retrag până la masă. Ea ia o
porţie de coniac şi se
îndreaptă spre Micu. Petre,
năucit de prezenţa fetei, și,
deci, absent la tot ce s-a
întâmplat până acum,
revine la realitate, apoi,
sesizând mişcarea, îi taie
calea. Ea, oferindu-i
43
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

t e a t r u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
FABIAN: Ce zi stupidă.
Azi toţi vor să mă omoare.
Parcă aş fi un virus. Iar tu,
Petre, eşti atât de voinic şi
atât de nimic. Ai plătit. Ia-o!
44
seducător paharul, îl
ocoleşte şi îl lasă încurcat.
Micu stă la locul lui cu
„arma” de-a gata.
LALEAUA: Nu te teme,
puişor, lelea vrea să te facă
bărbat. Sper că nu eşti
împotrivă. Ţi-a venit timpul.
MICU: (Incurcat) Eu...
de ce eu? (Bate în retragere).
LALEAUA: Simplu.
Fiindcă anume tu-mi placi.
Hai vino să te ţin puţin în
braţe. (Micu porneşte
hipnotizat spre braţele
întinse chemător ale Lalelei
cu „armă”cu tot) Bravo, un
păsuţ, încă unul. Copăcel,
copăcel… Îmi place că eşti
curajos. Adevărat bărbat…
MICU: Aşa... Aşa se
lasă sufletul amanet?
LALEAUA: Nu, aşa se
lasă copilăria în amintiri.
MICU: Dar eu nu
vreau... nu vreau... aşa!
(Continuă să avanseze
hipnotizat).
PETRE: Profesore, lasă
copilul în pace.
FABIAN: Ce să fac?
PETRE: Dă-mi-o mie.
Eu bou... am vândut. Îţi
plătesc!
FABIAN: N-am nevoie
da banii tăi şi nici de emoţii
ce valorează un kil de sineală.
Eu trebuie să-mi refac
imaginea de bărbat?
PETRE: Te cred, te cred
pe cuvânt. Eşti bărbat! Şi pe
Ilinca ai ajutat-o ca un frate,
iar ea, proasta-proastelor, s-
a îndrăgostit. Profesore, dăo!
FABIAN: A mai fost
între noi la început un
incident, mai bine zis o
confuzie.
PETRE: (Fără să-şi
dea prea bine seama ce face,
cade în genunchi. Fabian îi
dă uşor cu tifla. Petre îşi
revine şi sare ars) Dă-mi-o
căci, de nu, vai de zilele tale.
Câteva salturi şi Petre
o răpeşte pe Laleaua tocmai
în clipa când mâinile ei
aveau să se lege de ale lui
Micu. Dezorientat o ia cu
fata în braţe mai întâi spre
uşa de la ieşire, apoi înapoi,
spre dormitor. Dă cu
piciorul în uşă şi uşa
cedează. Din dormitor
răzbeşte lătratul câinelui
care-l sileşte să bată în
retragere.
PETRE: Drace, de ce n-
am gâtuit eu mai înainte
potaia asta.
LALEAUA: Potaia
trebuie silită să tacă. Vai, ce
plăcere, Fabi, e să fii purtată
în braţe ca o mireasă! (scapă
din braţele lui Petre).Tu de
ce nu vrei să mă porţi aşa?
Provincia din tine nu te lasă
să pui flori de mireasă pe
fruntea unei femei de hotel?
Ori poate ai lăsat curajul la
casa de amanet? Aş putea
găsi ceva care să-l
înlocuiască.
FABIAN: (a lehamite)
Hai s-o lăsăm baltă.
LALEAUA: Fiecare cu
balta sa? Plictis, Fabi. Doi
într-o baltă aş mai înţelege.
MICU: Ticăloşilor!
Trădătorilor! Nişte mizerii cu
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

t e a t r u
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
idealuri moştenite din
străbuni!
Cât de repede uităm! Îţi
mai aduci aminte, frate, de o
fată cu numele Ilinca?! Dar
cum ai vrut să mă faci pe
mine bărbat mai ţii minte?
A-a-a!
(În disperare Micu îl
atacă pe Petre cu pumnii, cu
unghiile, cu dinţii. Petre
ripostează – În mine să
tragi, mă? Pe mine
nimeni în viaţă nu m-a
bătut. Tu să faci una ca
asta? Na, ţine. Îţi arăt
eu. Mai vrei? etc. Cioanda
degenerează în buşeală.
Fabian speculează
momentul. Cocoţat pe un
scaun el îşi trece peste umăr
un cearşaf alb imitând în
mare măsură caricatural un
zeu antic. Alături de el
Laleaua, cuplul devenind
într-un fel sinistru.
FABIAN: Admiraţi-i,
cetăţeni! Omuleţii din spuma
mării, din trupul viu al
Gheei, din pietrele Tesaliei,
din furnicile lui Aiax sau din
lut. Voi vreţi să faceţi cu
dânşii schimbare, progres?
Cu ăştia vreţi să ajungeţi în
Europa? Nu vedeţi că ei abia
aşteaptă clipa ca să se bată
frate cu frate?
Numai fiii lui Cronos
sunt stăpâni pe filele din
calendar. O, zeilor, viclenii,
vanitoşii,
infidelii,
nemuritorii mei păgâni. Pe
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
voi vă ador. Nimic nu
contează decât drumul spre
voi, spre Olimp. Pe el trebuie
să mergem chiar dacă ştim că
ne vom pierde în urcuş
prietenii şi vom pieri şi noi!
Nu contează pe cine ai trădat,
contează ce ai obţinut. Nu-i
aşa domnilor deputaţi?
LALEAUA: Sus! Cu
orice preţ! Chiar dacă va
trebui să sacrificăm şi
dragostea, şi onoarea!
FABIAN: Înainte! E
mai bine să fii scos din luptă
decât să nu fii admis în ea!
Comedia a luat sfârşit!
Aplaudaţi! (Înainte de a
pronunţa aceste cuvinte
Fabian consumă o porţie
mare de coniac care-l
doboară) M-aţi plictisit cu
toţii!
LALEAUA: A adormit
activistul. Dormi, puişor, ne
vedem mâine. Da, mâine e
ziua cea mare. Sper să nu ai
încotro. (Îşi pune haina
„ermetică”) Pa, cocoşeilor!
Salutări
fierbinţi
administraţiei publice
locale! (Pleacă)
PETRE: Te doare,
frate?
MICU: Mă doare.
PETRE: Hai, rabdă,
doar eşti bărbat.
MICU: Petre tu n-ai
auzit niciodată de vrăjitoarea
Circe?
PETRE: De unde,
dracu, era să aud?
MICU: Ea vrăjea
băuturile şi-i transforma pe
oameni în porci. Nu-ţi pare
că noi suntem porcii?
PETRE: Druşca de la
nunta Ilincuţei. Iată că i-am
cunoscut farmecele. (Îl vede
pe Fabian) O zi în rai, alta în
iad. Cică, este important să te
ridici acolo, pe munte. Dar
vreau să ştiţi de la prostul
Petrea: ca să urci dealul nu
trebuie să te îmbeţi în vale!
Astfel iese că cel mai prost
spune ultimul cuvânt. Ei hai
să ne mai odihnim oleacă. E
antract, măăăăi!
Muzică „vânătorească”
45

t r a d u c e r i
pagina membrului portret literar – traduceri 54-55
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Maggio '92
Stanca e dimessa,
le tue pupille bucavano
l'etere
nella profonda e calda
consapevolezza che
il tramonto a maggio
ci donava.
Ricordi la sera?
La fragranza del respiro
traduceri
Luca Cipolla
pregno
di fieno sulla corte che
un'antica danza
A mia figlia
Fiicei mele
destava
svelando membra pallide
Perché m'hai tenuto in piedi
e dalle tue mani
Pentru că m-ai sprijinit
și din mâinile tale
vegliate dalla luna
di fine novecento?
46
viridi sentieri che
folle camminavo,
arbusti
cărări verzi pe care
eu nebun umblam,
arbuști
Mai '92
ove l'avèrla,
unde sfrânciocul,
i rami pizzicando,
alla finestra, scaltra,
il canto ridestava..
Breve e lunga
ogni tua sillaba
a un tempo,
ossigeno all'oscuro male,
rompe la clessidra
lasciando
gioco al padre
..prati accesi e foschie
settembrine,
monocromatiche forme
d'obliate stanze ma
dolore
che ancor tarda
ramurile pișcând,
la fereastră, isteț,
cântul redeștepta...
Scurtă și lungă
fiecare silabă a ta
totodată,
oxigen obscurei boli,
rupe clepsidra
lăsându-i
drum liber tatălui
... pajiști strălucitoare și
cețuri septembrine,
monocromatice forme
ale odăilor uitate însă
durere
ce mai întârzie
Obosită și smerită,
pupilele tale găureau eterul
în profunda și calda
conștiința pe care
apusul în mai
ne o dăruia.
Îți amintești seara?
Mireasma respirației
încărcate
din fân peste curtea pe ce
un dans antic
o deștepta
dezvăluind membre palide
păzite de luna
sfârșitului nouă sute?
a tarpare le sue ali.
să-și taie aripile.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
scrib – teorie literară 56
Mircea Florin
Caracas
Scrisul artistic
Un prieten algerian,
cadru medical la Spitalul
unde fac analizele și unele
controale medicale m-a
inițiat în scrisul artistic, al
cărui pasionat este.
M-am trezit, cu o
situație interesantă la fel ca
în cazul scrisului japonez,
unde am reușit să expunem
pe mozaic și eu și soția,
numele și prenumele
noastre, așa cum am
prezentat în cartea recent
apărută anul acesta luna
aprilie „A fi vârstnic”
volumul II/5/
Numele meu și cele
două prenume care conțin 11
consoane și 8 vocale sunt
scrise în arabă de la dreapta
la stânga, și au nu mai puțin
de 47 de semne.
Transcrierea de pe
carton pe tabla de mozaic am
reușit-o, așa cum am descris
și la tăblițele japoneze.
Chiar dacă astăzi
scrisul de mână este înlocuit
tot mai des cu cel pe
calculator, pe tabletă sau
telefon, caligrafia clasică încă
este de actualitate, mai ales
printre pasionați.
Caligrafia, la fel ca și
pictura sau muzica, este o
artă. Mai precis, e vorba de
arta vizuală și desprinderea
de a scrie frumos de mână
prin
poziționarea
armonioasă a unor cuvinte
care să demonstreze ritm și
creativitate, dar și să aibă
ceva din stilul original
caligrafic redat.
Ea îți permite să creezi
opere de artă prin aranjarea
unor simboluri pe hârtie
într-un mod deosebit cu
ajutorul unui instrument de
scris, folosind abilități și
tehnici, care țin cont de un
set de reguli geometrice și de
design.
Cuvântul „caligrafie”
vine din limba greacă, de la
„kalligráphia”, unde „kalli”
înseamnă frumos, iar
„gráphia”, scris. Caligrafia
reprezintă, pe scurt, scrisul
frumos.
Scrisul, una dintre cele
mai vechi și importante
metode de comunicare
umană a cunoscut diferite
forme și dezvoltări de-a
lungul timpului. În toate
civilizațiile, el a pornit ca o
modalitate de înregistrare a
sunetelor, silabelor și
cuvintelor pe un suport, prin
intermediul anumitor semne
sau simboluri.
Epoca bronzului este
perioada când a fost
inventată scrierea, iar
primele sisteme de scriere a
limbii, nu doar a cifrelor, au
aparut în Mesopotamia din
jurul anului 3000 î.Hr., sub
formă de scriere cuneiformă
(sumeriană),
în
Mesoamerica în 600 î.Hr.,
hieroglifele mayașe (glifele
mayașe), iar în China în anul
2700 î.Hr., caracterele
chinezești.
Scrierea cuneiformă,
prima scriere din lume, a fost
inventată de sumerieni care
au început de la desenarea
unor imagini, pe care le-au
transformat mai apoi în
simboluri în formă de cuie
sau ace, săpate în piatră sau
imprimate pe tăblițe de
ceramică sau lut.foto:
sancient.eu
Hieroglifele mayașe au
fost aduse de civilizația
mayașă, care folosea
47
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
48
logograme și glife, pictate pe
ceramică, pereți și hârtie.
Unele logograme erau
sculptate în lemn sau piatră
și modelate în stuc, iar apoi
pictate.
Scrierea chineză a fost
dezvoltată în Nordul Chinei
sub forma unor ideograme,
semne picturale care mai
sunt folosite și azi în
alfabetul chinezesc. Ca și
instrumente, chinezii
foloseau penelul și cerneala,
fie pe materiale moi sau pe
materiale mai neobișnuite
(os, bronz, carapace de
broască țestoasă). Chinezii
sunt cei care au pus bazele
caligrafiei ca artă.
Primul alfabet este
alfabetul ugaritic, cu o
scriere cuneiformă, inventat
în jurul anului 1300 î.Hr. în
Ugarit, Siria, urmat de
alfabetul fenician, cu
aproximativ 200 de ani mai
târziu.
Cele două alfabete au
trecut, în timp, de la o formă
picturală la una tot mai
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
convenționalizată, și astfel, a
luat naștere alfabetul
grecesc, din care s-au
dezvoltat mai multe alfabete
folosite în Europa și Orientul
Mijlociu, inclusiv chirilic și
latin, cunoscut și ca alfabetul
roman
În Europa, scrisul pare
să dateze din jurul anului
4000 î.Hr, dovadă fiind
Tăblițele de la Tărtăria
descoperite la Tărtăria în
județul Alba, România.
Limba română, a fost
inspirată din alfabetul
grecesc și roman, fiind
predominată de alfabetul
chirilic și latin. Acesta din
urmă a fost declarat alfabetul
oficial în perioada
domnitorului Al. I. Cuza,
care a cunoscut cu trecerea
timpului diverse schimbări,
ce au dus la limba română
oficială de azi.
Odată cu dezvoltarea
diverselor forme de alfabet,
conservarea cuvintelor prin
simboluri a trecut la
înregistrarea alfabetului pe
papirus, pe care romanii îl
denumeau „volumen” și îl
foloseau la scrierea cărților,
documentelor legale sau
scrisorilor.//
În secolul XV a fost
inventat printul, iar
popularitatea acestuia a
condus la o nouă eră:
reproducerea mecanică a
scrisului. Dezvoltarea sa a
continuat până la apariția
digitalizării, care a adus
scrisul online, metodă pe
care o folosim tot mai des
astăzi pentru „imprimarea”
cuvintelor.
Aceste etape nu au
făcut caligrafia să dispară, cu
ajutorul tehnologiei, ea a
cunoscut o etapă de
modernizare la finalul
secolului XIX, iar Eduard
Johnston este recunoscut ca
fiind părintele caligrafiei
moderne. În prezent, aceasta
își găsește diverse utilizări.
Printre cele mai populare
sunt designul grafic, pictura,
hărțile,
invitațiile,
documentele legale sau chiar
imagini animate pentru filme
– toate create pe calculator,
tablete grafice sau telefoane
Vechea caligrafie are un
set de reguli exacte. Cel mai
important aspect este legat
de elementele de bază ale
fiecărui stil tradițional (cum
este cunoscutul scris
Copperplate) și alfabet
caligrafic, pentru o nouă
lucrare: simbol, integritate,
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ritm, armonie, tradiție și
creativitate.
Caligrafia modernă face
referire la orice tip de scris de
mână caligrafic opus față de
cel tradițional. Aceasta este o
caligrafie artistică, mult mai
permisibilă și expresivă față
de caligrafia tradițională,
pentru că nu te constrânge să
ții cont de niște reguli stricte,
ci îți oferă o mai mare
libertate de a-ți pune
imaginația și creativitatea la
bătaie prin a îmbina într-un
mod unic diverse stiluri de
caligrafii.
O altă caracteristică a
caligrafiei moderne este
accesibilitatea. Găsești o
mulțime de idei, sfaturi
practice și exerciții de
caligrafie în cărți și cursuri
din domeniu, dar și pe
internet, în comunități
online de caligrafi și artiști.
Caligrafia islamică
Un alt model de scris de
mână deosebit care trebuie
amintit este caligrafia
islamică, pe care musulmanii
o consideră una din cele mai
apreciate expresii ale artei și
reprezintă pentru ei limbajul
lumii spirituale. Datorită
importanței crescute pe care
o are, caligrafia islamică s-a
dezvoltat odată cu religia și
limba arabă și a cunoscut
numeroase stiluri, Nasta’liq
fiind cel mai răspândit.
Cele mai importante
ustensile folosite în cazul
caligrafiei islamice sunt
briceagul; amakta, o mică
placă plană pe care se
poziționa stiloul de trestie și
foarfece pentru tăierea
hârtiei.
Pentru a putea învăța
mai rapid și mai ușor, alege
de la început seturi de scris
de calitate, mai ales că
acestea sunt destul de
accesibile.
Arta scrisului frumos s-
a dezvoltat în mai multe părți
ale lumii și în perioade
diferite de timp. Alfabetul
arab este derivat dintr-o
formă cursivă a alfabetului
nabatean (o variantă a
alfabetului aramaic), fiind
creația creștinilor din Hirah
secolelor IV-V e.n.Odată cu
expansiunea islamului, acest
alfabet a fost adoptat de
numeroase alte limbi, chiar
și nesemitice .
Alfabetul arab are
douăzeci și opt de litere care
notează consoanele și
vocalele lungi. Comparativ
cu alfabetul latin, alfabetul
arab nu cunoaște litere mari
(majuscule) sau mici
(minuscule).
De asemenea, nu există
litere specifice de tipar ori
specifice de mână, ci doar
stiluri de scriere diferite.
În schimb, deoarece
literele se leagă între ele, în
cea mai mare parte a
cazurilor, au forme diferite în
funcție de relația lor cu
celelalte litere din cuvânt.
Scrierea arabă este o
scriere legată și cursivă.
Literele au forme diferite în
funcție de context (în funcție
de poziția lor în cuvânt:
formă izolată, formă inițială,
mediană, finală). Consoanele
dublate sunt marcate de un
semn special, numit shadda
(ar. ‏,(شدة asemănător literei
„w”.
Caligrafia arabă este
considerată o artă. De vreme
ce islamul sunnit interzice
reprezentarea ființelor vii,
moscheile sunt decorate cu
versete din Coran, scrise
delicat. Un exemplu este
49
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
50
palatul Alhambra din
Granada.
Alfabetul arab este
derivat dintr-o formă cursivă
a alfabetului nabatean,
derivat la rândul său din cel
aramaic (din care, prin
intermediar fenician, s-au
dezvoltat, printre altele, și
alfabetele grec, latin, chirilic.
Acest alfabet, folosit în
secolele al IV-lea – al V-lea
d.Hr. de către triburile arabe
de la Hirah și ’Anbar, a
pătruns în Hiğaz, inclusiv la
tribul Qurayš – tribul
profetului Muhammad –
unde a fost introdus de către
Harb bin ’Umayyah.
S-a dezvoltat, cu
precădere, începând cu
secolul al VII-lea, odată cu
fixarea în scris a textului
sacru al religiei islamice.
Într-o primă fază,
textul Coranului a fost notat
consonantic, defectiv, în care
același semn grafic
reprezenta mai multe
consoane, iar vocalele scurte
nu erau marcate. De
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
exemplu, sunetelor b, t, t, n,
y le corespundea grafic un
singur semn, ceea ce
îngreuna lectura și chiar
înțelegerea textului.
De aceea, ’Abu-l-
’Aswad ad-Du‘ali (m. 688) a
introdus un sistem constituit
din puncte colorate, prin care
se indicau vocalele scurte.
Către anul 700, califul
’umayyad ‘Abdu-l-Malik, sub
influența guvernatorului al-
Hallağ bin Yūsuf poruncea să
fie făcută diferențierea
consoanelor în scris. Al-Halil
bin ’Ahmad al-Farahidi a
înlocuit sistemul de notare a
vocalelor scurte folosit de
’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali
printr-un alt sistem ce
cuprinde șase semne.
Acest sistem care s-a
impus în mod exclusiv din
secolul al XI-lea, este folosit
și astăzi. Cu timpul alfabetul
a atins un înalt nivel de
sofisticare, el variind de la
forma rigidă, unghiulară, a
stilului kufic până la
numeroasele stiluri cursive:
naskh, thuluth, muhaqqaq,
nasta‘liq, și ruq‘a. În general,
în momentul de față, stilul
naskh ar.: ‏,(نسخ fiind foarte
ușor de citit, se folosește în
textele tipărite, iar stilul
ruq‘a (ar.: ‏(رقعة pentru
scrierea de mână.
Scrierea în alfabetul
arab se face de la dreapta la
stânga, așadar, invers față de
direcția scrierii în akfabetul
latin. Invers, dar nu și
anormal, căci, dacă vom
încerca să facem orice
activitate cu mâna, mișcarea
naturală, instinctivă, va fi de
regulă, de la dreapta la
stânga. Așadar, am putea
spune că direcția scrierii
arabe ține de firesc.
Alfabetul arab are
douăzeci și nouă de litere
(inclusiv
semnul
suplimentar hamza,
„pinten”, care notează
consoana oclusiva glotala
sonora, care notează
consoanele si vocalele lungi.
Comparativ cu alfabetul
latin, cel arab nu cunoaște
litere mari (majuscule) sau
mici (minuscule).
De asemenea, nu există
litere specific de tipar ori
specific de mână, ci doar
stiluri de scriere diferite așa
cum am arătat mai sus. În
schimb, deoarece literele se
leagă între ele, în cea mai
mare parte a situațiilor, au
forme diferite în funcție de
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
relația lor cu celelalte litere
din cuvânt.
Pentru vocalele scurte
se folosesc semne puse
deasupra sau dedesubtul
consoanelor (numai în
cărțile destinate învățării
limbii arabe, precum și în
cărțile sfinte, Coran si Biblie,
pentru a evita erorile de
citire); în textele obișnuite,
vocalele scurte nu apar decât
pentru a evita confuzii între
cuvinte care au același
schelet consonantic, dar se
diferențiază prin vocale. Pe
lângă aceste semne
suplimentare, pentru
vocalele scurte, mai există o
serie de semne cum ar fi:
šadda, semnul dublării
unei consoane;
sukūn, semnul care
indică lipsa vocalei după o
consoană.
Alfabetul arab,cu unele
adaptări, se folosește, fie în
exclusivitate, fie în paralel cu
alte alfabete, și pentru
notarea altor limbi din Asia,
precum persana (farsi),
kurda, pashto, urdu,
malaeza, și a unor limbi din
Africa, precum swahili,
hausa, berbera etc. Printre
alte limbi care au folosit
alfabetul arab, amintim
turca-osmană, până în 1928,
azera, până în 1924 ș.a.
Caligrafia arabă nu s-a
demodat așa cum s-a
întâmplat cu caligrafia din
Europa ci este socotită de
către arabi ca fiind o formă
majoră de artă; caligrafii
sunt foarte respectați în
societatea arabă.
Fiind cursivă, spre
deosebire de scrierea latina,
cea arabă este folosită pentru
a transcrie versete din Coran,
hadith-uri, sau proverb întro
formă artistică. Compoziția
este de multe ori abstractă,
dar câteodată scrisului i se dă
o forma concretă, cum ar fi
cea a unei plante, a unui
animal, a unei corăbii.
Există diferite metode
pentru transliterarea
cuvintelor arabe prin care
acestea sunt redate în mod
exact și eficient în alfabet
latin.
Metodele permit
cititorului să recreeze
cuvântul exact folosind
alfabetul arab. Totuși, aceste
sisteme se bazează pe semne
diacritice uneori, destul de
complicate, elaborate. Alte
sisteme mai puțin exacte
folosesc deseori câte două
caractere (de exemplu sh și
kh), care sunt mai ușor de
citit, dar sacrifică
minuțiozitatea sistemelor
științifice.
În unele cazuri,
sunetele reprezentate prin sh
sau kh pot apărea scrise
cursiv sau subliniate – în
acest fel, pot fi deosebite de
sunetele s, h și k, h când apar
separat.
In ultimele decenii, în
mod special în anii ’90, au
apărut tehnologii de
comunicare de proveniență
occidentală, care s-au
răspândit în lumea arabă,
cum ar fi calculatoarele,
internetul, e-mailul,
mesajele instant sau smsurile.
La început, majoritatea
acestor tehnologii nu puteau
folosi decât alfabetul latin,
iar unele încă nu ofereau
araba ca opțiune.
Ca rezultat, vorbitorii
de limbă arabă comunicau cu
ajutorul acestor tehnologii
transliterând textul arab în
caractere latine, sistem
cunoscut ca IM Arabic.
Pentru a utiliza acele
litere arabe care nu pot fi
51
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
52
reprezentate în mod exact
folosind scrierea latina, sunt
folosite cifre și alte caractere.
De exemplu, cifra „3”
poate fi folosită pentru
reprezentarea literei arabe
‏,”ع„‏
‘ayn. Nu există o denumire pentru acest tip de
transliterare, dar unii îl
numesc „alfabetul arab de
chat”. Există și alte sisteme
de transliterare, ca de
exemplu folosirea punctelor
sau majusculelor pentru
reprezentarea echivalentelor
emfatice ale anumitor
consoane.
De exemplu, prin
‏,”د„‏ această practică, litera
sau dal, poate fi transcrisa
prin d, iar echivalentul său
emfatic, ‏,”ض„‏ poate fi
transcris
prin
majuscula/D/sau prin
minuscula/ḍ/cu un punct
sub ea.
litera arabă –
Transliterare –
Descrierea sunetului:
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
– consoană ’ – ء
oclusivă, glotală, sonoră
lungă, – ā – vocală ا
medială, deschisă
– b – consoană ب
oclusivă, labială, sonoră
– t – consoană ت
oclusivă, alveolară, surdă
– th – consoană ث
fricativă, interdentală, surdă
– ğ – consoană ج
africată, prepalatală, sonoră
– H – consoană ح
spirantă, faringală, surdă
– kh – consoană خ
spirantă, velară, surdă
– d – consoană د
oclusivă, alveolară, sonoră
– đ – consoană ذ
fricativă, interdentală,
sonoră
– r – consoană ر
vibrantă, apicală, alveolară,
sonoră
– z – consoană ز
siflantă, dentală, sonoră
– s – consoană س
siflantă, dentală, surdă
– š – consoană ش
șuierătoare, prepalatală,
surdă
– S – consoană ص
siflantă, dentală, surdă,
velarizată
– D – consoană ض
oclusivă, alveolară, laterală,
sonoră, velarizată
– T – consoană ط
oclusivă, alveolară, surdă,
velarizată
– Z – consoană ظ
fricativă, interdentală,
sonoră, velarizată
– consoană ‘ – ع
fricativă, faringală, sonoră
– ġ – consoană غ
spirantă, velară, surdă
– f – consoană ف
fricativă, labială, surdă
– q – consoană ق
oclusivă, postpalatală,
sonoră
– k – consoană ك
oclusivă, postpalatală, surdă
– l – consoană ل
fricativă, laterală, sonoră
– m – consoană م
oclusivă, labială, sonoră,
nazală
– n – consoană ن
oclusivă, alveolară, sonoră,
nazală
– h – consoană ه
spirantă, laringală, surdă
– w – consoană و
constrictivă bilabio-velară,
sonoră
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s c r i b
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ū – vocală lungă,
posterioară, închisă
ي
– y – consoană constrictivă, medio-palatală,
sonoră
ī – vocală lungă,
anterioară, închisă
Limba arabă are două
tipuri de silabe/2/
– silabe deschise:
(consoană-vocală scurtă:qalam"creion")
și (consoanăvocală
lungă: mā-ra-sa "a
practica");
– silabe închise:
(consoană-vocală scurtăconsoană:
šub-bāk
"fereastră"); (consoanăvocală
lungă-consoană: šarīk
"partener") și (consoană-
-consoană-consoană: dars
"lecție").
extrem de bogată, cu multe
reguli (în arabă, termenul
pentru „gramatică” este chiar
al-qawā'id „regulile”)și cu
multe excepții de la acestea.
Ceea ce se prezintă în
continuare nu este decât o
mică parte a acestei
gramatici, aleasă în așa fel
încât cititorul să-și poată face
o idee generală.
La fel ca în multe alte
limbi semitice, structura
verbala arabă se bazează, de
obicei, pe o rădăcină
triconsonantică, care nu este
prin natura sau un cuvant,
dar conține sensul semantic.
Consoanele š-r-b, de
exemplu, arată rădăcina care
înglobează sensul larg de „a
bea”, s-r-q, „a fura”, ‘-k-l, „a
mânca” etc.
formare a vocabularului în
limba arabă./2, 3, 4/
Bibliografie
• https://www.myman.ro/resurse/ghid-desprecaligrafie/
• https://ro.wikipedia.org/wiki
/Alfabetul_arab
• George Grigore, Limba arabă -
pronunție și scriere, Editura
„Fundația România de Mâine„,
București, 2002, 2006
• https://ro.wikipedia.org/wiki
/Limba_arab%C4%83
• Mircea Florin Caracaș ," A fi
vârstnic", vol I si II, editura
ePublishers, aprilie 2020
53
Orice silabă începe cu o
consoană – sau o consoană
vocală este preluată de la un
cuvânt anterior prin elidare
– în special în cazul al (folosit
atunci când se începe o
propozitie) sau -l (atunci
când urmează unui alt
cuvânt). De exemplu:
maktabu-l-mutarğim „biroul
traducătorului” devine makta-bul-mu-tar-ğim
când este
rostit pe silabe, luat separat,
„traducătorul” se pronunță
al-mutarğim.
Din punct de vedere
tipologic, limba arabă
literară este o limbă
flexionară, sintetică, ceea ce
înseamnă că are o gramatica
Cuvintele se formează
prin atașarea la rădăcina
triconsonantică (sau,
rareori, cvadriconsonantică)
a unei structuri vocalice și a
unor afixe (prefixe, sufixe,
infixe). În mod tradițional,
gramaticienii arabi au folosit
rădăcina f-‘-l, „a face”, ca
prototip pentru formarea
cuvintelor. De la oricare
rădăcină triconsonantică, se
pot forma până la zece forme
(în araba clasică
cincisprezece), fiecare cu
prototipul său particular.
Aceste forme, alături de
participii și nume verbale,
sunt principalele mijloace de
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p a g i n i i n t e r n a ţ i o n a l e
54
Ivan WaterArt Saltarel
L’altra metà del Cielo –
(acquerello – Carta Arches –
38×56 )
tipărituri vechi/pagini regăsite 60-61 pagini internaţionale
Osvaldo Rosi
Cercando luce
Seduto sopra
la sabbia ardente
osservo il mare-
dinanzi a me
vive il color de sole,
guardo lassù nel cielo
gabbiani volar sereni-
Sussurri di voci lontane
si confondono
con il rumor del mare,
c’e’ tanta pace
nel suo rumor rombante
nell’ultimo giorno che muore,
l’ultimo raggio di sole
che lento declina
la lotta nel grande prato
che e’ la vita
Pina Di Pastena
e io che cerco luce
per dare al cuore pace.
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Francesca Ancona
Luna in piena
D’argento indifferente
come avessi il monopolio
di questa terra dannata
Ti versi
Ad alluvionare i corpi
a ridurre a brandelli
ogni lembo di pelle
E le farfalle
perdono le ali
all’ululato di prodigiosi lupi
Così diafana
Sbriciolata e solitaria
può vagare l’anima mia
Arresa al dio
Ti asseconda
Disperata e doma
fino alle radici del fuoco
fino alle vette della neve
Nulla può la mia lotta
né l’istinto in difesa
Furia è la tua
che mi vince
e mi lascia impregnata
del tuo algido diluvio
Disperata ed inerme
taccio l’orgoglio
fino al tremor delle dita
fino al pulsar delle tempie
Funambolica veglia
all’alba del mutamento
al tramonto della menzogna
L'altra metà del Cielo...
Pallida Luna in piena
Il tuo Amore è solo
Prigione
Il mio brivido è solo
Babilonia
Tu, oh figlio
Figlio,i tuoi occhi guardano
alla luna.
Le tue dita brillano ai raggi
della notte
Mentre Si intrecciano fra i fili
dorati della terra bagnata
Dalla fresca rugiada
mattutina.
Le tue braccia, figlio,
abbracciano le mie
Mentre Rivoli di lacrime
formano laghi salati
Bagnando l'arida terra su cui
cammino.
Il tuo sorriso offusca il sole
nascente
E miriadi di stelle nascono
alla luce del giorno
Ed esultano la dolce melodia
dalla tua anima.
Figlio,i tuoi occhi mirano la
luna che, incantata
Intreccia il suo oro in fili
preziosi
E in versi nascenti da mani
sapienti.
Tu,oh figlio.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p a g i n i i n t e r n a ţ i o n a l e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Stefano Capasso
Savino Calabrese
Fabio Grassi
Ma che Colpa
Abbiamo Noi
Sulla spiaggia ,
di un mare infuriato,
un relitto
sta lì sdraiato
in bella mostra,
mentre lo sciabordio
di onde rumorose
lambiscono la prua
un po' stupite.
Tu sei
Se ho
attimi
di vita,
se vivo,
se respiro,
se il mio
cuore
batte é
perché
esisti tu.
Solo Solo il fumo il uscito fumo
dal uscito camino dal camino
Solo il fumo uscito dal camino
era libero di andare
di ballare
di giocare
di guardare
Un fiume nero, coi suoi rami,
scorreva tetro sospinto dal vento
fin lassù, coprendo il sole
assieme alla ragione.
Lungo e faticoso
fu il viaggio
stracolmo di sogni
uno all' altro accanto,
tenuti stretti al petto,
per non farli scivolare
in fondo al mare.
Ma quel Destino
che ,di ognuno, si diverte
a tracciar la rotta ,
quelle teneri speranze
ha interrotte,
facendo calar sul fondo
quel carico impaurito
per una sorte orrenda.
Io non posso
esistere
senza averti
sempre
con me.
Tu sei
irreversibilmente
l'amore
mio
Foto e parole di
Fabio Grassi
L'anima non era invisibile:
in quei giorni la si poteva vedere,
sospinta dal vento,
vestita di cenere e silenzio.
Volava volteggiando la corrente.
Volava e saliva,
saliva e volava
fino ad arrivare
alla porta di San Pietro
55
Da quel relitto ,
rimasto lì da solo,
continuano di notte
a levarsi in alto
lucubri lamenti :
MA che COLPA
Abbiamo Noi.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

p a g i n i i n t e r n a ţ i o n a l e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
sotto la pioggia e col manico
in mano.
Di esempi da fare ce ne
sarebbero tanti, ma la realtà
è una sola: è bene provarci a
rinsaldare un rapporto, ma
solo se ne vale la pena...solo
se la fiamma è abbastanza
alta...e solo se c'è calore a
56
Giovanna Balsamo
Solo se ne vale la
pena.
Quando si eliminano i
rapporti troppo logorati e si
tenta di riparare quelli, come
dire...un tantino malconci, è
un po' come provare a
riparare un abito
danneggiato:
perché
conviene provare a riparare
un abito malconcio; ma solo
se la stoffa è di buona fattura
e di ottima qualità.
Se il vestito da trattare
presenta maglie larghe e orli
troppo sdruciti, forse è
meglio rinunciare: in
brevissimo tempo finirebbe
comunque col cedere.
L'amicizia
somiglia
tanto ad un abito: deve
saperti proteggere dal freddo
dell'inverno e dal caldo
dell'estate. L'amico deve
starti vicino quanto il tempo
è bello, ma deve soprattutto
saperti supportare anche col
brutto tempo.
Per ricucire rapporti,
bisogna adoperare un buon
filo di cotone: se il cotone è
resistente la stoffa regge; ma
se la qualità è pessima l'abito
si sgrana...si lacera e
tu...rischi di rimanere in
mutande e col sedere al
vento.
Un altro paragone si
potrebbe provare a farlo con
l'ombrello.
Se la stoffa è
sufficientemente
impermeabilizzante; allora si
che vale la pena riparare il
manico rotto; altrimenti non
serve a nulla: l'ombrello
potrebbe volare via al primo
colpo di vento e tu rimarresti
sufficienza. Se tutto ciò che si
perde non vale nulla...è tutto
guadagno:
chesto
dicette...mentre tesseva 'a
tela 'o ragno.
Come si suol dire: il
gioco deve sempre valere la
candela.
.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

l e c t u r i î n f o i l e t o n
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
impresii – lecturi în foileton 64
Nicolae Vasile
The systemism
From the Peripatetic School
to Globalization
(2) The evolution
of
the
relationship
between religion,
philosophy and
science
The religion, as a place
of refuge for the man facing
events that he could not
explain, was at the same time
the first way of balancing
him mentally. The belief in
supernatural forces,
embodied in one
(monotheism) or more
(polytheism) persons, with
the image and likeness of the
man, capable to explain and
solve all that man could not,
was the fundament of the
first forms of religion in the
history of mankind. In
various places around the
world, religion was weaker or
stronger depending on the
socio-historical events
experienced by these
communities at the time.
We can consider that
science emerged when the
first man attempted to pass
from the religious
explanations of the events of
the universe to the natural
ones. This man was the
Greek mathematician Thales
of Miletus (640 BC-550 BC),
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
who contributed to the
development of astronomy,
being deemed to be the
father of the sciences.
Philosophy, as a notion,
in its etymological sense of
"love of wisdom," was
mentioned for the first time
by another Greek
mathematician, namely
Pythagoras (580 BC-495
BC). Pythagoras is therefore
considered the father of
philosophy.
The relationship of
religion with science and
philosophy has never been
peaceful. The religion, which
since its inception, has been
institutionalized through the
Church, in its various forms,
has prevented the free
manifestation of the other
two, which have been
institutionalized much later.
A first epoch in which science
and philosophy were able to
organize was the one during
the existence of Plato's
Academy. It was founded by
Plato, even since the time of
Socrates, his mentor, and
continued during the time of
Aristotle, the disciple of
Plato. Socrates took
advantage of the relative
weakness of the Church and
laid the foundations of many
branches of philosophy,
being an epoch-maker, so
that afterwards the terms
Pre-Socratic and Post-
Socratic were consecrated to
fix in time the various events
in the evolution of
philosophy. The declared
desire of the great
philosopher was that
politicians, or, especially,
them, benefit from the
beneficence of philosophical
thinking, considering that it
would be useful to them, in
order to achieve their
purpose, to bring happiness
to the people. Socrates's
closeness to the political
environment was fatal for
him, because its
representatives condemned
him to death for "impiety"
against the pantheon of
Athens and "corrupting the
young". Religion was not
alien to this turn of the
situation.
Strongly
convinced of the correctness
of his ideas, Socrates refused
the authorities' offer to
forgive him in exchange for
denying his philosophy.
Meanwhile, the
representatives of the
science accumulated
important knowledge, based
on which to explain the
57

l e c t u r i î n f o i l e t o n
58
emergence and evolution of
the universe through
mechanistic concepts which,
also mixed in some aspects
with the intervention of God,
were embraced also by the
Church, in all the Earth being
considered to be at the center
of the Universe.
A next period, with
human sacrifices in the fields
of science and philosophy,
was that of the Inquisition.
Many philosophers and
scientists paid with freedom,
or even life, for their beliefs.
The main idea for which
science and philosophy came
into conflict with the Church
was that of the geocentric
model (also known as
geocentrism). The sacrificed
one was Giordano Bruno
(1548, Nola/Campania-
1600, Rome), an Italian
humanist, theologian and
philosopher of the
Renaissance, condemned by
the court of the Roman
Inquisition and burned at the
stake for his conception,
different from that of the
Church.
While until the
eighteenth century, the
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
common approach of
philosophy and science was
mechanistic, afterwards,
through the emergence of the
electromagnetism, a new
way of cooperation between
science and philosophy was
opened, especially in the
more
in-depth
understanding of rational
knowledge. Although
phenomena in the field of
electricity and magnetism
have been observed since the
earliest times (lightning,
namely the magnetic
attraction shown by some
minerals containing iron
oxides, mentioned for the
first time in the Greek
province of Magnesia, hence
the name), attempts to find
scientific explanations for
these appeared much later.
Electromagnetism, in the
same way it happened earlier
with mechanics, has started
from the perception of
natural phenomena which
later has contributed,
through induction, to the
building of theories, with an
important degree of
generality. However, by the
genius insights of some
philosophers or scientists,
confirmed by famous
experiments, was achieved
the definition of the notion
of field, which is something
other than matter, and this
has decisively contributed to
explaining the phenomena
of gravity, light,
communications, etc. .
The first electric field
experiment that led to the
emergence of the first
patented electrical product
in history was the lightning
rod, in 1753 in the US. His
author, Benjamin Franklin
(January 17, 1706, Boston-
April 17, 1790), one of the
most
prominent
personalities in US history,
diplomat, scientist, inventor,
philosopher, professor and
politician, took advantage of
the period of religious
nonconformism in the US,
before the Independence, to
study a phenomenon that
was a taboo topic in Europe,
because of the Church, who
believed that the lightning
and the thunderbolt were
phenomena whose
explanation was related to
the domain of the divinity.
This success unleashed a
series of efforts that led to
other notable results in a
relatively short period of
time.
The theoretical
methods used in
electromagnetism constitute
an important proof of the
possibility of existence of
apriorism in the rational
knowledge. The electric field,
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

l e c t u r i î n f o i l e t o n
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
the magnetic field and all
other electromagnetic
quantities, such as currents,
voltages, fluxes, etc., cannot
be perceived by any form of
human senses. They can only
be sensed by the perceptible
effects they produce, such as
light, heat, forces, couples,
etc. All those come in
support of a transcendental
vision of the philosophy, but,
at the same time, in the
religion-science-philosophy
triangle, they further reduce
the edge afferent to religion.
Can any of these sides
totally disappear? Science
will never disappear, being a
constantly growing
instrument of knowledge.
Philosophy, using and
correctly interpreting the
scientific achievements, will
have a permanent object of
activity. Religion still has
something unbeatable in the
competition with the other
sides of the knowledge. The
creations of God - beings,
plants - are born of one form
or another of seed, grow and
then die. Creatures of man,
increasingly complex, due to
the increasing importance of
science, are being built,
working and then dying.
They cannot grow by their
own internal mechanism.
The Samovar will not grow
and will never become a
locomotive! ...
Adrian Scriminț
Ceartă
împăcare
și
Ciudat pământ, când
trăieşti în el îl sudui de-l iau
dracii şi când eşti departe de
el îţi e dor. Nu trebuie s-o
experimentaţi, că am făcut-o
eu. L-am părăsit ca traficant
de coca cola. Vigilenţii de la
graniţă nu m-au crezut pe
cuvânt şi atunci a trebuit să
improvizez. „Mă băiete—îmi
spuneau dumnealor—tu
mergi în Italia, prea fain eşti
îmbrăcat!...”
Am fost returnat în
patria mumă. Mi-am luat de
toţi banii cutii de coca cola,
căci aşa mă sfătuiseră
persoanele umblate din
autocar, mi-am pus o cravată
peste un tricou, peste tricou
un sacou, şi mi-am pus apoi
toţi pantalonii pe care îi
aveam pe dedesubtul
pantalonului de stofă. Să nu
vă mai spun de adidaşii albi
din picioare. Ca să par mai
convingător mi-am ciufulit
părul şi mi-am luat o
atitudine cât mai buimac
posibilă. Grănicerii sârbi se
uitau la mine perplecşi. „Mă
duc la Vrsak să vând marfă!
Sunt student şi nu am bani să
îmi continui facultatea...”—le
explicam, văzându-i cam
încurcaţi atunci când îmi
scotoceau valizele burduşite
cu cărţi. Deghizarea asta a
mea i-a făcut chiar să mă
scutească de vamă. După mai
multe emoţii şi controale
poliţieneşti, m-am văzut în
sfârşit balerin într-unul din
cele mai moderne teatre ale
fostei Yugoslavii. Primirea pe
acel pământ mi-a fost dată pe
măsură: viitorii mei colegi nu
mai văzuseră niciodată un
dansator atât de schilod.
Degeaba le explicam eu că
eram venit dintr-o altă lume,
că proveneam dintr-o epocă
de aur şi împliniri măreţe, că
îmi pierdusem toţi dinţii
datorită acelor timpuri şi că
aveam lordoze şi alte boli
cronice ale oaselor, că
făcusem cunoştiinţe acute cu
foametea; că tot nu le
puteam volatiza indignarea.
Nu au stat prea mult pe
gânduri şi m-au trimis cu
forţa la tras de fiare. Cu
timpul m-am înzdrăvenit.
Am înaintat rapid şi în rang,
de la balerin de ansamblu
59
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

l e c t u r i î n f o i l e t o n
60
cum venisem din România,
m-au avansat rapid la solist
trei, când le-am câştigat o
diplomă la un festival
internaţional de balet m-au
făcut solist doi, un fel de a
sări de la gradul de sergent la
cel de căpitan şi apoi la cel de
maior... Şi uite aşa am
devenit şi fruntaş la oraş...
Glasul pământului
natal mă chema, îmi era dor
şi de părinţi, şi de cei patru
fraţi ai mei. Când am ajuns
acasă, în concediu, taică-meu
nu mai putea de bucurie. Din
banii care i-am dat şi-a luat
mobilă în bucătărie. „Că la
voi vin fetele, mie mi-a trecut
veacul!”-mă lămurea
persuasiv. O descărca încet
din camion, cu intenţie, ca să
îl vadă toţi vecinii. „Doar o
dată îmi vine feciorul din
străinătăţuri, ce dracu’!...”
Vremuri grele pe la noi.
Reîntors la datorie, în Serbia.
Ca să nu mă mai cheme
pământul părăsit, mi-am
cumpărat o antenă
parabolică şi mă simţeam ca
acasă. Ca să mă apropii şi
mai abitir de ai mei mi-am
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
contactat şi ambasada. S-au
bucurat foarte mult. Nu mai
avuseseră onoarea să fie
contactaţi de un balerin. Îmi
explicau că le-am mai
descreţit frunţile, că în
general atunci când erau
sunaţi de ai noştri, li se
cereau să intervină cu
promptitudine atunci când li
se confiscau mărfurile de la
piaţă...
Gălăgios popor, vesel şi
rusofil. Dar cât de iubitori
erau ei pentru colegii mei
ruşi, pe atât eram eu în
fruntea petrecerilor lor, ca
invitat principal. Şi salariul
era mare, pentru vârsta mea
chiar mai mult decât
satisfăcător. De când îmi
părăsisem ţara, chipurile
pentru reprezentarea ei pe
alte meleaguri, nu îmi mai
aminteam ce era foamea şi
nici nu mai aveam visuri cu
festinuri măreţe...
Într-o zi, o vecină mi-a
împărtăşit o veste care mi-a
schimbat puţin direcţia
vieţii: „Dacă vine războiul
peste noi ce ne facem?
Dumneavoastră mai
rămâneţi aici?” Am ridicat
cam mult prea nepăsător din
umeri: „Staţi liniştită că nu
va fi nici un război!” A doua
zi s-au cam răstit colegii la
mine. Nu neapărat sârbii cât
mai ales ruşii. „Ce mama
dracului vă trebuie vouă
NATO? Vreţi să trimiteţi şi
avioane?! Aveţi de gând să
nu mai aveţi cu ce zbura?”
Am sunat de urgenţă la
ambasadă şi m-au liniştit.
„Se duc negocieri, nu va fi
niciun război! Spuneţi-le
ruşilor să bea câţiva litri de
votcă şi să se calmeze!” Leam
transmis mesajul
ambasadei. Râdeau. „Dacă
rusul bea votcă nu se mai
calmează, se enervează şi
mai abitir!!!”-fu mesajul
rușilor pentru ai mei.
Peste câteva zile am
fost chemaţi toţi străinii în
cancelaria de balet a
directoarei. „Va fi război—ni
s-a spus. Dacă vă decideţi să
rămâneţi veţi fi protejaţi şi
trataţi ca şi cum aţi fi de ai
noştri!” Am mai rămas doar
eu—om de onoare şi în toiul
sezonului, în luna Martie nu
se prea făceau pe nicăieri
angajări; şi doi prieteni de-ai
mei, ruşi, alcoolici. Când a
căzut prima bombă, într-o
cazarmă militară, eram
singurul locatar dintr-un
bloc de zece etaje care îşi
făcea cartofi prăjiţi. Restul
oamenilor cu scaun la cap se
retrăseseră prin buncărele
antiatomice. Mă gândeam că
nu mi-o veni neapărat mie
sorocul. Ne-au tăbăcit
americanii timp de trei luni
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

l e c t u r i î n f o i l e t o n
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
numai din aer, de pe vapoare
şi din submarine. La al doilea
tomahauk, explodat pe la
orele patru dimineaţa întrun
pod metalic romantic,
construit pe vremurile celui
de-al doilea război mondial
de prizonierii germani, cei
doi ruşi alcoolici şi-au văzut
de treburile lor şi s-au retras
acasă. Am rămas singurul
străin pe teritoriile lor. Nu
eram unul oarecare, ci... un
apartenent la NATO. În
timpul războiului am asistat
la cele mai reuşite petreceri
la care am luat parte
vreodată. Destul de multe.
„Dacă murim, măcar să
murim sârbeşte”—îmi
explicau prietenii care mă
invitaseră. De explozii ce să
vă spun? Nenumărate. Pe
cele din avion le mai
suportai, dar cele trimise de
pe submarine îţi asurzeau
urechile. Am fost martor în
direct la bombardarea unui
pod. Am văzut totul de la o
depărtare de un kilometru,
de sus, de la etajul nouă de
unde locuiam. Două
tomahaukuri au despicat
Podul Prieteniei în două.
Acolo au murit şi oameni, au
căzut cu maşinile în Dunăre.
Cum nu aveam familie, am
considerat toate acestea ca
pe o mare aventură a vieţii...
Nu mă asemănam cu
sârbii. Pe cap purtam eşarfe
şi pe corp tot felul de
acesorii: de la ceasuri
sofisticate, cămăşi de firmă şi
curele cu cataramele ciudate.
M-a remarcat uşor poliţia
militară. M-au întovărăşit
până acasă şi mi-au pus sute
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
de întrebări: ce am căutat în
Germania cu o săptămână
înainte de începerea
bombardamentelor (fusesem
la o audiţie), ce făceam cu
atâtea dicţionare (eram
poliglot, vorbea cinci limbi
străine), de unde aveam
atâtea adrese din strinătate
pe notes (doar eram balerin,
și nu voiam ca să mă
îngroape Maica Domnului
toată viața pe la ei pe acolo,
că de vreo patru ani tot o
țineam într-un tanzit, acelea
fiind adresele mai multor
teatre din SUA, Israel,
Croaţia, Germania etc. şi,
mai grav, de ce însemnasem
pe o hârtie tot felul de
localităţi sârbeşti şi de ce
foaia respectivă semăna cu o
hartă (nu le ştiam geografia
şi mă interesau obiectivele
care le fuseseră bombardate,
ca să am cu ce mă lăuda la ai
mei acasă). Mi-au confiscat
paşaportul,
foaia
cartografiată, şi mi-au luat
numărul de telefon. M-am
trezit ulterior la tribunal. Îmi
tot spuneau că era grav ceea
ce am făcut, să fiu cuminte
atunci când îi așteptam pe
culoarele tribunalului, și că
nu aveam nevoie de
traducător. Ambasada m-a
ajutat mult: mi-a
recomandat un avocat
scump de la Belgrad. A
trebuit să mă lupt singur, am
contactat toate sursele massmedia.
Cei de la poliţie erau
contactaţi zilnic: „Avem în
faţa redacţiei un cetăţean
străin care se plînge că l-aţi
incriminat de fapte care nu
pot fi spuse...” Când mi-au
înmânat paşaportul mi-au
reproşat aceleaşi lucruri: „Ce
v-a trebuit vouă Nato, nu am
fi putut fi prieteni?” „Păi ce
legătură au toate acestea cu
mine, doar sunt artist!” „Au
legătură, pentru că toţi
sunteţi la fel...”
M-am trezit la graniţă,
deportat de acolo. Mi-am
luat toate lucrurile cu mine,
ca să demonstrez acasă că nu
am pierdut timpul, ci am
muncit din greu. Grănicerul
nu a vrut să mă lase să ies cu
un televizor alb negru pentru
că nu aveam acte pentru
proveniența lui. „Este un
aparat din anii optzeci,
dumneavoastră aţi fi deţinut
acte la el?” Se uita la mine cu
nişte ochi cât gogonelele. I-a
zis subadjunctului: „Hai,
trânteşte-i o viză de ieşire!” şi
apoi mie:” Lasă că ne-om mai
întâlni noi!” „Sper să nu!...”—
i-am răspuns în gând.
61

l e c t u r i î n f o i l e t o n
s p i r i t u a l i t a t e
62
Dezorientat, întors pe
pământul făgăduinţei, cu un
salariu ridicol, devenit peste
noapte codaş la sat, cu iubita
rămasă dincolo... Întâlneam
la tot pasul numai oameni
cătrăniţi, care se perpeleau
perpetuu la un foc domol.
Gata cu râsetele, gata cu
speranţele, gata cu tot. Tristă
soartă. Cine spune că
depresia nu doare se înşală!
Mintea îmi juca numai
scenarii de sinucidere... Până
m-a trântit pământul. Prima
dată m-a încredinţat că imi
este prieten, pe urmă m-a
lămurit că propria viaţă mi-o
pot schimba, dar pe a altora
nu. M-a rugat să îmi văd de
treabă. I-am urmat sfatul.
Am început să nu mai ascult
ştirile, să gândesc pozitiv, să
fraternizez cu locul în care
trăiesc şi, răsplata a fost pe
măsură. Mi s-a mărit şi
salariul, mi-am găsit
prietenă. Satul s-a
metamorfozat brusc într-o
metropolă. Râd ca prostul pe
stradă de unul singur și
stârnesc indignarea celor
care se perpelesc la foc
contiuu. Simt că trăiesc...
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Constantin Preda
(condeiblog)
„Șapte despre
vameșul Zaheu”
Textul care urmează
îi aparține părintelui Ioan-
Florin, de la biserica din
Edinburgh. L-am luat pur
și simplu prin copiere
pentru a-l redistribui,
altfel n-am știut cum. V-
am mai vorbit despre el, îl
prețuiesc mult și sper că
nu s-ar supăra pentru asta.
Cuvântul său pătrunde
adânc, până la inimă… Un
preot devotat, care pune
reflectorul pe înțelesurile
adevărate și te face să vezi
Lumina. Ah! Și cum mai
scrie… Dar până îl veți
descoperi voi înșivă
citindu-i lucrările, iată-l:
1. L-am întrebat
odată pe starețul Clement:
de ce căuta Zaheu să-l
vadă pe Iisus? Ce-l
interesa pe el cum arăta
Iisus? Citește cu atenție,
mi-a răspuns starețul.
Evanghelia nu zice „căuta
să-l vadă pe Iisus”, ci
„căuta să vadă cine este
Iisus” (τίς ἐστιν, Luca
19,3). Un alt profet, ca
atâția alții? un alt
învățător de lege, un
înțelept, poate un zelot
venit să-i stârnească
împotriva
romanilor?
Chiar și omul cel mai
păcătos nu este mulțumit
cu viața lui și caută o
rațiune sau mai degrabă o
întâlnire care să-l schimbe,
dar e sătul de farisei și de
morala obișnuită.
2. Bine, am zis, dar
Iisus n-a făcut decât să se
autoinvite în casa lui
Zaheu:
„Coboară-te
degrabă, căci astăzi trebuie
să rămân în casa ta” (Luca
19,5). Ce-a fost așa de
extraordinar în întâlnirea
asta, ca să-l schimbe pe
vameș? Multe, a spus
starețul:
Considerația
lui
Hristos. Păcătoșii sunt
obișnuiți să-i disprețuim.
Iată ce spune Evanghelia:
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020

s p i r i t u a l i t a t e
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
„toţi murmurau, zicând că
Iisus a intrat să găzduiască
la un om păcătos” (Luca
Hristos, trebuie să faci
efortul să te înalți un pic
dintre păcatele tale, măcar
pentru că de patru ori ai
avut ocazia să te oprești.
6. Am spus atunci:
19,7).
cât te-ai urca într-un vreau și eu să întorc
Dragostea. Păcătoșii copac.
împătrit pentru păcatele
se așteaptă să-i urâm, dar 4. Dar de ce zice mele. Întoarce o dată
Hristos s-a purtat cu Zaheu, „dacă am pentru conștiința ta, a spus
dragoste față de Zaheu.
Comuniunea.
Păcătoșii se știu din start
excluși și judecați de cei
drepți, dar „Fiul Omului a
nedreptăţit pe cineva cu
ceva, întorc împătrit”? Nu
putea să întoarcă o singură
dată, n-ar fi fost de-ajuns?
Sunt două înțelesuri
starețul, Hristos le-a întors
pe celelalte trei pentru
tine.
7. Și eu sunt păcătos,
am insistat, vreau și eu să
venit să caute şi să aici, a răspuns starețul. mă urc într-un sicomor, să
mântuiască pe cel pierdut” Înțelesul literal este că văd cine este Hristos.
(Luca 19,10).
Bucuria. Cuvântul
orice păcat te face de patru
ori vinovat: întâi față de
Urcă-te pe cruce, a spus
starețul, de acolo se vede
Mântuitorului l-a bucurat
pe Zaheu, zice Evanghelia
(Luca 19,6), or păcătoșii se
așteaptă să fie certați de cei
Dumnezeu, apoi față de
conștiința ta, a treia oară,
față de cel căruia i-ai
greșit, a patra oară, față de
Hristos cel mai bine.
drepți, nu poftiți la vreun societatea pe care ai
motiv de bucurie.
corupt-o prin păcatul tău.
Puțină considerație,
Iată de ce Zaheu a simțit
puțină dragoste, un pic de
comuniune și bucurie, iată
nevoia să-și răscumpere
împătrit fărădelegile sale.
ce așteaptă de la noi 5. Iar înțelesul mistic,
aproapele nostru, ca să-l
vadă pe Mântuitorul.
3. Dar de ce zice
Evanghelia că s-a suit întrun
copac? De ce nu a ieșit
a continuat starețul, este
să ne amintească de cele
patru trepte prin care se
lucrează păcatul în om:
venirea gândului păcătos,
în drum ca tot omul, mai
primirea gândului
ales că nu era un oarecare,
păcătos, hotărârea de a
era totuși mai-marele
face păcatul și, în sfârșit,
vameșilor. E un sens
fapta propriu-zisă.
spiritual aici, a răspuns
starețul. Ca să-l vezi pe
Greșești nu o singură dată
păcătuind, ci de patru ori,
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020
63

coperta 4
CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
Nicoleta Mija
Prin nisipul din clepsidră...
Timpul merge încet, apusul savurează cerul până la venirea nopții. Gândul
și-a schimbat locul, acolo sus, între stele. În ritmul ceasornicului vechi caut în
suflet urma pașilor pierduți. Sufletul păstrează multe cuvinte nespuse, lângă alte
cuvinte care sunt umbra unui gând. De multe ori timpul uneltește, ascuns surâde
tuturor, chiar și vieții. S-au este deseori împovărat de atâtea vise îndepărtate.
M-am gândit, am vorbit, am plâns, am râs, am vrut să uit de tipul care se
agață de ceasul vechi. Astăzi, dar și ieri, poate și mâine nu vreau decât puțin răgaz
printre atâtea
Nicoleta
gânduri,
Mija
printre atâtea probleme ale vieții.
S-a veștejit o floare pe masa goală. Zboară timpul, soarele apune, lumina
pălește,
Prin
trec
nisipul
clipele ca
din
firele de nisip în clepsidră. Mă ascund deseori într-o rază
a lunii, caut în suflet cuvinte și vise. Privesc cum cad ușor frunzele toamnei
clepsidră...
printre pașii tăcuți ai ploii. În liniștea clepsidrei mai trece o toamnă, ploaia aruncă
frigul peste noi. Lângă geam citesc scrisori vechi, în plicuri încărcate de nisipul
amintirilor.
Ascult cântecul ploii colorat de multe emoții adunate printre frunzele
toamnei. Sub umbrelă, dansăm în ploaie, nu avem nevoie de călăuză. Cu pași mici
64 alunecăm după acordurile vechii chitări, un cântec pe care îl știm doar noi. Numi
place albastrul scorojit al cerului... E liniște, nu se aude decât foșnetul
frunzelor .
Ploaia îmi inundă sufletul, răsfoiesc în fiecare picătură o pagină acoperită de
vise. În tăcerea ploii reci de toamnă, deschid umbrela, aștept ziua cânt tu îmi vei
deschide umbrela. Strâng umbrela, ploaia se oprește, simt ale toamnei miresme.
Câteva picături se zbat într-o pânză de păianjen, așa ne zbatem și noi prin ploile
vieții. Timpul se scurge în clepsidră, savurez o melodie dragă mie, Enya, Rein
ghemuită în fotoliu. Îmi sprijin fruntea de geamul rece, mai dau o pagină din
noianul de amintiri adunat în nisipul clepsidrei. Stropi mari și reci se întorc,
acoperă cerul și gândurile mele. Plouă pe terasa dezgolită de vânt, printre gânduri
migălesc câteva rânduri. Privesc pe geam, deschid umbrela, fug în curte... pe o
creanga doar o gutuie de ploaie spălată. Zâmbesc și o așez lângă câteva
crizanteme. Zâmbești și tu, privirea ta mă vindecă de frunza care cade, de ploile
toamnei, de multe cuvinte nerostite. Sub umbrelă am plecat de mână prin ploaie,
copacii sunt pustii şi goi, noi bucuroși mușcăm din gutuie.
Bântuie vântul toamnei prin nisipul clepsidrei, stropii de ploaie îngheață,
ascult Enya, And Winter Came.
ANUL VIII, serie nouă, nr. 44, 2020