Occidentul romanesc nr 113 - editia septembrie 2020

12 SEPTEMBRIE
2020
Noi susţinem excelenţa!
Doctor Oana Mihaela
Munteanu este medic nefrolog
în cadrul Spitalului
„H ospital Marina Salud” din
Denia și „Vithas Nisa Virgen
de Consuelo” din Valencia.
Este primul român nominalizat
în Sezonul III (2020 –
2021) al Campaniei românilor
de excelență din străinătate,
care prin profesionalismul,
comportamentul și poziția socială,
aduc un plus de valoare
imaginii României.
Oana Mihaela Munteanu
provine din pitorescul oraș
Huși și trăiește în Spania
din anul 2001. Și-a început
studiile la Universitatea din
Iași, fi ind prima candidată
din Huși admisă la medicină.
S-a transferat ulterior la
București, obținând unul dintre
drămuitele 30 de locuri de
studiu disponibile anual pentru
întreaga țară, pentru mult
râvnitul domeniu de studiu
al balneofi ziokinetoterapiei.
După terminarea primilor patru
ani de studiu s-a mutat în
Spania împreună cu soțul, originar
din R epublica Moldova,
de asemenea, student la medicină.
În timp record a învățat
limba spaniolă și a absolvit
facultatea, distingându-se
prin note care au calificat-o
pentru burse de studiu succesive.
După absolvire a urmat
rezidențiatul de patru ani la
Spitalul General Universitar
din Valencia și alți 12 ani ca
medic adjunct specializat în
nefrologie la diverse clinici
private. Cu începere din luna
martie 2020 este angajată ca
medic nefrolog la Hospital
Marina Salud din Denia,
unde face naveta de trei ori
pe săptămână. Locuiește de
16 ani în Valencia, împreună
cu soțul și cu cei trei copii.
„Ne-am clădit aici
tă la socrii mei, care locuiau
în Santander, m-am înscris la
Academia de Limbi Străine
Magallanes din Sardinero,
ca să obțin viza de studii.
Totodată am depus amândoi
dosarele de transfer de matriculă
la facultatea de medicină
din cadrul Universității
Cantabria. Nu ne făceam
prea mari speranțe...
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Înțeleg că dosarele s-au aprobat?
Dr. Oana Munteanu: Da.
Spre surpriza noastră, pe 11
septembrie 2001, cu o oră
înainte de tragicul eveniment
terorist din New York, decanul
de la Universitatea din
Cantabria ne-a anunțat că cererea
noastră a fost acceptată.
A fost o explozie de bucurie,
chiar dacă euforia ne-a fost
umbrită de evenimentul nefast
din SUA.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Bănuiesc că notele și califi -
cativele din foaia matriculă
din România și-au spus și ele
cuvântul...
Dr. Oana Munteanu: Posibil.
Nu pot spune că mi-a
fost greu vreodată să învăț.
Învățatul a fost partea cea mai
ușoară. Efortul a fost necesar
și a meritat!
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Ce a urmat după înmatriculare?
Dr. Oana Munteanu: A
urmat o altă realitate. Confortul
nu mai era același ca
în România. Părinții ne ajutau
în continuare, dar nu era
suficient. Eu mai am și un
frățior, care pe atunci era
student în București. Am
început să muncesc, făcând
curat prin case; apoi de „camarera”,
când începusem
să înnod câteva cuvinte în
spaniolă. Uneori aveam gri-
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Din prima clipă am simțit că
vă iubiți profesia și că vă
dedicați cu trup și suflet binelui
pacienților, fără a aștepta
vreo recompensă. Când v-ați
decis să optați pentru meseria
de medic?
Dr. Oana Munteanu: A
fost un concurs de împrejurări.
Când eram mică, voiam
să fiu jurnalistă, dar se vede că
viața avea alte planuri pentru
mine. Huși este un oraș mic,
dar cu școli excelente și cu
tradiție pentru învățământul
de calitate. De asemenea,
părinții mei - tata ofițer, iar
mama educatoare -, m-au
încurajat în această direcție,
susținându-mă neabătut, inclusiv
financiar, pe parcursul
anilor de studenție. Nu
pot decât să vă dau dreptate:
îmi iubesc profesiunea, mă
împlinește și mă recompensează
din plin!
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Când și din ce motive ați
ajuns în Spania? Ați planificat
de la bun început să vă
stabiliți aici?
Dr. Oana Munteanu: Au
fost circumstanțe de viață,
motive de ordin mai mult
sentimental și familial. Am
venit când împlinisem 21
de ani, cu soțul meu (pe
atunci prieteni din liceu).
Era anul 2001, prinsesem
încă peseta. Tocmai terminasem
anul al patrulea de
studii în România, când,
împreună cu soțul, mi-am
propus să obțin statutul de
student european, pentru a
putea călători fără restricții.
El vorbea bine spaniola, locuise
în Cuba împreună cu
părinții, angajați ai corpului
diplomatic al R epublicii
Moldova. Profitând de o vizijă
de copiii familiilor din
Madrid, care veneau vara în
vacanță. Îmi amintesc cum
adesea plecam de la cursuri
direct la muncă, servind în
câte un local până în orele
târzii ale dimineții, iar apoi
mă duceam iarăși la facultate,
sărind practic peste orele
de somn. Ușor nu a fost. Am
învățat multe.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Dar idealul de a vedea cât
mai mult și de a cunoaște
străinătatea s-a materializat?
Dr. Oana Munteanu: Da,
în privința aceasta am fost
privilegiați. Ca studenți într-o
țară din UE am cunoscut lumea,
călătorind pe toate continentele
(aproape). Facem asta
în continuare cu mare drag și
pasiune, mai nou împreună cu
copiii noștri.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Au mai fost și alte motive pentru
care ați părăsit România?
Dr. Oana Munteanu:
Așa cum precizam, nu cred
că mă încadrez în tiparul
emigrantului care a fugit de
rău la bine. Ca studentă la
București începusem să fac
stagii clinice prin spitale și
nu-mi plăcea deloc ce vedeam.
Visul nostru inocent,
de copii naivi, de a salva
vieți, se pierdea prin colțuri
de spitale reci, printre adevăruri
crude. Ne îndepărtam
din ce în ce mai mult de idealul
de a deschide un centru
balnear. Visurile noastre boeme,
de capitală, începeau
să se destrame.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg:
Privit din perspectiva actuală,
după ce s-au schimbat atâtea
lucruri în decursul ultimelor
două decenii, vă puteți imagina
o întoarcere acasă, pentru
a profesa și trăi în România?
Dr. Oana Munteanu:
Sinceră să fiu, nu. Știu că
unii dintre colegii de breaslă
câștigă la ora actuală în
România mai mult decât eu
aici, dar partea materială nu
este totul. Doar doi dintre
foștii mei colegi de la medicină
au rămas în țară. Lupt să
nu uit niciodată unde m-am
născut și am crescut, dar
doresc să îmbătrânesc aici,
unde mă simt foarte bine. Vizităm
România cam o dată la
doi ani, dar ne place în continuare
să călătorim și prin
alte părți. Aici viața s-a arătat
generoasă cu noi, din multe
perspective. Acum avem trei
copiii frumoși și veseli: de
11, 10 și opt ani. Deschiderea
pe care ne-o dă patria adoptivă
este mare. Ne-am clădit
aici statutul profesional.
Soțul meu se specializează
acum într-o tehnică unică în
Spania și în lume, a chirurgiei
minim invazive de rahis
(pe măduva spinării). Copiii
merg aici la școală. Iar acasă,
desigur, vorbim româna,
chiar dacă ei o mai stâlcesc.