manual TF_1

TERAPIE DE FAMILIE
ABORDĂRI CLASICE (I)

TERAPIE DE FAMILIE
ABORDĂRI CLASICE (I)
Iulia OPREA
Bucureşti
2021

Colecția MANUAL
Acest manual este destinat psihoterapeuţilor de la cursurile de formare profesională continuă
sau complementară în terapie de familie și cuplu. Lucrarea oferă o trecere în revistă a principalelor
abordări din terapia de familie, împreună cu conceptele cheie și tehnicile specifice fiecăreia dintre ele.
Toate drepturile rezervate. © 2021 Iulia Oprea
Nicio parte a acestui manual nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun
mijloc, electronic sau mecanic, fotocopiere, înregistrare sau alte sisteme de stocare a informaţiei,
fără permisiunea autoarei.
ISBN 978-973-0-34382-3

C U P R I N S
Introducere în terapia de familie
Scurt istoric 7
Pionierii terapiei de familie 10
Abordări în terapia de familie 20
Referinţe bibliografice 31
Terapia structurală
Scurt istoric 35
Terapia structurală 35
Simptom şi structură 41
Concepte cheie în terapia structurală 45
Tehnici de lucru şi intervenţie structurală 48
Referinţe bibliografice 73
Terapia strategică
Scurt istoric 77
Terapia strategică 80
Simptom şi putere 85
Concepte cheie în terapia strategică 91
Tehnici de lucru şi intervenţie strategică 99
Referinţe bibliografice 118
Terapia sistemică
Scurt istoric 121
Terapia sistemică 122
Concepte cheie în terapia sistemică 124
Tehnici de lucru şi intervenţie sistemică 128
Dezvoltări ulterioare ale terapiei sistemice 137
Referinţe bibliografice 148

Introducere în terapia de familie
Scurt istoric 7
Pionierii terapiei de familie 10
Abordări în terapia de familie 20
Referinţe bibliografice 31

1. Scurt istoric
Terapia de familie este o abordare terapeutică care include grupul familial ca întreg şi îşi propune să
depăşească limitele abordărilor psihoterapeutice individuale prin studierea interacţiunilor dintre
membrii familiei, a patternurilor de comunicare şi relaţionare dintre aceştia şi prin implicarea întregii
familii în demersul terapeutic. Comportamentul unui individ în familie capătă sens doar în contextul şi
în corelaţie cu comportamentele celorlalţi membri ai sistemului din care face parte.
Iată de ce terapia de familie este o abordare completă şi complexă a întregului sistem familial, care
cunoaşte în prezent o extindere pe scară largă, fiind utilizată într-o varietate de tulburări psiho-afective
şi afecţiuni psihosomatice, tulburări alimentare şi adicţii, dificultăţi de integrare/adaptare a copilului şi
adolescentului, probleme de cuplu, disfuncţii sexuale, dificultăţi relaţionale ş.a.
Terapia de familie ar putea fi definită ca fiind o intervenţie sistemică centrată pe familie, nu doar pe
individ, și care are drept obiectiv rezolvarea problemelor prin schimbarea tiparelor de interacţiune şi
comunicare dintre membri, tipare care contribuie la menţinerea comportamentului-problemă.
Apariţia terapiei de familie
Începuturile terapiei de familie se regăsesc în a doua jumătate a secolului XX, având la bază activitatea
şi cercetările unor clinicieni din domeniul psihologiei, psihiatriei, sociologiei şi altor ştiinţe sociale, care
au făcut trecerea de la individ la mediul familial şi au pus în lumină fenomene şi procese deosebit de
importante. Dar încă din prima parte a secolului se conturau primele mişcări în acest sens, provenind
din câteva direcţii:
Mişcarea de consiliere şi terapie maritală a început să se dezvolte în această perioadă şi a făcut
schimbarea de la terapia individuală (soţii separat) la aducerea soţilor împreună în terapie, pentru
rezolvarea conflictelor maritale. Astfel, între 1929-1932 au apărut primele centre de consiliere
maritală: cel înfiinţat de Abraham şi Hannah Stone, doi medici din New York (1929); Consiliul pentru
căsătorii, inaugurat de Emily Hartshorne Mudd în Philadelphia (1932); Institutul american pentru
relaţii de familie, de Paul Popenoe în L.A., California. Soţii Stone au publicat în 1935 lucrarea Manual de
căsătorie, retipărită de-a lungul anilor în 22 de ediţii; Emily Mudd se ocupa de dificultăţile familiilor
legate de creşterea copiilor sau problemele de cuplu, ceea ce a condus mai târziu la formarea unui
program de studiu al familiei la Universitatea Pennsylvania.
Alte nume: Bela Mittelman de la Institutul de psihanaliză din New York; Ernest Groves, care în 1933
publică lucrarea Marriage şi predă cursuri de parentaj şi viaţă de familie la Universitatea din Boston şi
cea din Carolina de Nord. El are un rol important în formarea forului de specialitate American
Association of Marriage Counsellors (1945), care în 1978 a devenit AAMFT, asociaţia americană care
reglementează activitatea de terapie maritală și familială în SUA.
Centrele de consiliere pentru copii (Guidance Clinic), în care se lucra nu numai cu copilul cu probleme, ci
şi cu părinţii. Până atunci, metoda de lucru presupunea ca problemele şi tulburările copiilor să fie
abordate individual (izolat de restul familiei), familia fiind considerată doar o extensie nesemnificativă
a copilului. După apariţia acestor clinici, modelul standard a devenit ca psihiatrul să lucreze cu copilul,
care era evaluat şi de psiholog, iar asistentul social să lucreze cu părinţii (de regulă, cu mamele). Deşi
nu era vorba de terapie de familie în accepţiunea zilelor noastre – curentul a apărut prin anii `50 şi s-a
dezvoltat din ce în ce mai mult începând cu anii `60 -`70 –, totuşi aceste clinici au constituit primii paşi
în direcţia conştientizării rolului şi impactului pe care îl au relaţiile familiale asupra comporta-mentului
individual, ideea de bază fiind că tulburările emoţionale își au rădăcinile în copilărie.

Studiile şi cercetările privind comunicarea şi interacţiunile din familiile cu pacienţi schizofreni. Dacă
până atunci majoritatea terapeuţilor abordau pacientul individual, căutând cauzele comportamentului
-problemă la nivel intrapsihic, începând cu anii `50 au apărut şi altfel de preocupări, care vizau în
principal studierea sistemului familial şi a relaţiilor dintre membri. Terapeuţii au început să lucreze cu
pacienţi psihotici înainte de a avea o teorie comprehensivă asupra sistemelor familiale. Munca cu aceste
familii cu pacienţi schizofreni a dus la observaţii şi cercetări deosebit de importante în câmpul terapiei
de familie.
Patternurile de interacţiune şi comunicare dintre membri prezentau aspecte particulare care au generat
ipoteze şi concluzii nepuse în discuţie până atunci. Terapeuţii au început să-şi reorienteze concepţiile
anterioare şi să includă întreaga familie în demersul terapeutic. Deşi cercetările iniţiale aveau ca scop
ca prin acest demers să rezolve problemele din interiorul familiei şi să vindece această boală, rezultatele
nu au confirmat aşteptările.
Se poate spune însă că observarea câmpului de interacţiune pacient-familie a început mult mai
devreme; chiar Freud a făcut unele menţiuni despre influenţa familiei asupra pacientului psihotic
(1911), subliniind importanţa factorilor psihologici în tulburări precum paranoia şi schiozofrenie.
Iniţial terapia familială a fost utilizată în activitatea clinică cu pacienţi cu schizofrenie şi familiile lor,
însă ulterior ea şi-a găsit aplicabilitate într-o gamă variată de tulburări psihice, fiind o abordare
completă a individului în contextul sistemului său familial, împreună cu relaţiile şi interacţiunile care-l
definesc. Mulţi dintre pionierii terapiei de familie au fost adevăraţi creatori de şcoli în acest domeniu,
figuri proeminente şi carismatice care şi-au pus amprenta asupra modului de abordare sistemică a
familiei.
Putem spune că anii `50 constituie debutul terapiei de familie ca metodă de intervenţie în rezolvarea
problemelor psiho-emoţionale ale membrilor, născută din emergenţa mai multor curente şi teorii, dar
şi cercetări şi studii medicale, sociale, psihologice, antropologice ş.a.
Partea de asistenţă socială a avut şi ea o contribuţie importantă la dezvoltarea acestui curent, alături de
psihiatrie şi psihologie clinică; spre deosebire de medici şi psihologi, care vedeau pacientul în clinicile
de specialitate (cabinete, spitale şi secţii de psihiatrie), asistenţii sociali mergeau frecvent în vizite la
domiciliul familiilor şi aveau un tablou complet al interacţiunilor, surprinzând cu mai mare acurateţe
dinamica şi climatul intrafamilial.
Mary Richmond, asistent social de la începutul secolului XX, a subliniat încă de atunci importanţa
abordării familiei ca întreg, considerând că legăturile de coeziune dintre membri sunt esenţiale pentru
capacitatea lor de a se dezvolta armonios. În consecinţă, mulţi asistenţi sociali au devenit terapeuţi de
familie renumiţi, Virginia Satir fiind cel mai cunoscut exemplu, dar şi Peggy Papp, Lynn Hoffman, Froma
Walsh, Michael White, Harry Aponte, Braulio Montalvo ş.a.
Teoria sistemelor, cibernetica, teoria grupurilor mici
În terapia de familie, teoria sistemelor şi cibernetica au avut o influenţă deosebită (ca şi în multe alte
domenii ştiinţifice). Ideea de sistem a fost preluată şi integrată în terapia de familie, sistemul fiind
definit ca un ansamblu de elemente aflate într-o ordine şi organizare nonîntâmplătoare, care
funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (tendinţa spre echilibru).
Ludwig von Bertalanffy (1948) a elaborat teoria sistemelor generale şi a lansat ideea conform căreia un
sistem este mai mult decât suma părţilor sale (principiul nonsumativităţii), iar elementele sale
componente se influenţează reciproc.

Aplicând teoria la sistemele familiale, putem spune că familia este mai mult decât suma membrilor săi
componenţi, adică cuprinde în plus relaţiile şi interacţiunile dintre ei, care se realizează după anumite
reguli stabile, având funcţii specifice şi căutând să menţină un anumit echilibru.
De asemenea, comportamentul individual este influenţat de mediul social de referinţă, determinând la
rândul lui schimbări la celelalte elemente sau chiar în întreg sistemul.
Ex. Depresia părintelui poate determina schimbări negative în comportamentul copilului, ceea ce va
accentua starea depresivă a părintelui, dar și tulburările de comportament ale copilului.
Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse sau informaţii cu
exteriorul) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, existând schimburi permanente). După acest
model, familiile reprezintă sisteme cu diferite grade de deschidere către mediul înconjurător, mediul
fiind alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, comunitate, alte instituţii sociale etc. Astfel, familiile sunt:
✓ de tip deschis – cu multe relaţii sociale şi schimburi de informaţii, cu preocupare pentru modificarea
regulilor şi concepţiilor prin observarea altor familii sau alternative educative;
✓ de tip închis – cu puţine relaţii/schimburi cu mediul (sau chiar deloc), funcţionând după reguli şi
principii proprii, cu un grad mare de rigidizare şi foarte rezistente la schimbare. Spre exemplu,
familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni sau colegi, care îşi
educă copiii doar după propriile principii, de multe ori depăşite, cu perspective tradiţionale
învechite, nereceptive la idei noi şi nici la alte modalităţi de funcţionare.
Cibernetica, ştiinţa care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback din sistemele cu auto-reglare, a
contribuit și ea la dezvoltarea terapiei de familie prin conceptul de “buclă de feedback” – mecanism prin
care sistemul preia informaţia ieşită din sistem pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi
stabilitatea.
Norbert Wiener – matematician şi profesor MIT – a introdus termenul de cibernetică (1948) cu referire
la sistemul de feedback şi procesele de autoreglare: “un sistem cu autoreglare comunică cu sine însuşi.”
Lucrând pentru armata americană în cel de-al Doilea Război Mondial (se ocupa de îmbunătăţirea
tehnicii de luptă) a observat cum piloţii de pe aparatele de zbor îşi modifică/reglează acţiunile de
tragere în funcţie de rezultatele anterioare (prin metoda încercare-eroare). Aceste observaţii l-au
condus la ideea de feedback negativ cu rol corectiv.
Aplicarea modelului cibernetic şi în alte discipline decât cea în care a luat naştere a confirmat ipoteza
lui Wiener că toate mecanismele de feedback, indiferent de natura sistemului în care apar, se
conformează aceloraşi principii universale, care pot fi descrise prin concepte generale precum stare,
control, informaţie, comunicare ș.a.
În cazul sistemelor familiale, modelul cibernetic a folosit la explicarea mecanismelor care reglează
dinamica în familie, dar mai ales, cum şi de ce membrii rămân blocaţi în repetarea unor comporta-mente
disfuncţionale.
Ex. Copilul devine anxios, mama îi asigură confortul îngrijindu-l, supraveghindu-l continuu și liniştindul,
fiind alături de el constant. Când aceste interacţiuni încetează, comportamentul anxios reapare,
obligând mama la repetarea aceluiaşi comportament reasigurator de dinainte. Astfel, patternul
interacţional dintre cei doi se permanentizează, iar mama, deşi nu a creat simptomul, contribuie
repetitiv la menţinerea lui.
Gregory Bateson a fost cel care a preluat ideea de la Wiener şi a aplicat-o sistemelor umane (luase
contact cu teoria acestuia în anii `50 la Conferinţele Macy de la Princeton University), arătând că familia
foloseşte şi ea mecanisme de feedback prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Dacă
teoria sistemelor generale a atras atenţia asupra conceptului de “întreg”, în schimb, cibernetica a pus în
prim plan conceptul de “relaţie”.