manual TF_1

Aplicând teoria la sistemele familiale, putem spune că familia este mai mult decât suma membrilor săi
componenţi, adică cuprinde în plus relaţiile şi interacţiunile dintre ei, care se realizează după anumite
reguli stabile, având funcţii specifice şi căutând să menţină un anumit echilibru.
De asemenea, comportamentul individual este influenţat de mediul social de referinţă, determinând la
rândul lui schimbări la celelalte elemente sau chiar în întreg sistemul.
Ex. Depresia părintelui poate determina schimbări negative în comportamentul copilului, ceea ce va
accentua starea depresivă a părintelui, dar și tulburările de comportament ale copilului.
Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse sau informaţii cu
exteriorul) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, existând schimburi permanente). După acest
model, familiile reprezintă sisteme cu diferite grade de deschidere către mediul înconjurător, mediul
fiind alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, comunitate, alte instituţii sociale etc. Astfel, familiile sunt:
✓ de tip deschis – cu multe relaţii sociale şi schimburi de informaţii, cu preocupare pentru modificarea
regulilor şi concepţiilor prin observarea altor familii sau alternative educative;
✓ de tip închis – cu puţine relaţii/schimburi cu mediul (sau chiar deloc), funcţionând după reguli şi
principii proprii, cu un grad mare de rigidizare şi foarte rezistente la schimbare. Spre exemplu,
familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni sau colegi, care îşi
educă copiii doar după propriile principii, de multe ori depăşite, cu perspective tradiţionale
învechite, nereceptive la idei noi şi nici la alte modalităţi de funcţionare.
Cibernetica, ştiinţa care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback din sistemele cu auto-reglare, a
contribuit și ea la dezvoltarea terapiei de familie prin conceptul de “buclă de feedback” – mecanism prin
care sistemul preia informaţia ieşită din sistem pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi
stabilitatea.
Norbert Wiener – matematician şi profesor MIT – a introdus termenul de cibernetică (1948) cu referire
la sistemul de feedback şi procesele de autoreglare: “un sistem cu autoreglare comunică cu sine însuşi.”
Lucrând pentru armata americană în cel de-al Doilea Război Mondial (se ocupa de îmbunătăţirea
tehnicii de luptă) a observat cum piloţii de pe aparatele de zbor îşi modifică/reglează acţiunile de
tragere în funcţie de rezultatele anterioare (prin metoda încercare-eroare). Aceste observaţii l-au
condus la ideea de feedback negativ cu rol corectiv.
Aplicarea modelului cibernetic şi în alte discipline decât cea în care a luat naştere a confirmat ipoteza
lui Wiener că toate mecanismele de feedback, indiferent de natura sistemului în care apar, se
conformează aceloraşi principii universale, care pot fi descrise prin concepte generale precum stare,
control, informaţie, comunicare ș.a.
În cazul sistemelor familiale, modelul cibernetic a folosit la explicarea mecanismelor care reglează
dinamica în familie, dar mai ales, cum şi de ce membrii rămân blocaţi în repetarea unor comporta-mente
disfuncţionale.
Ex. Copilul devine anxios, mama îi asigură confortul îngrijindu-l, supraveghindu-l continuu și liniştindul,
fiind alături de el constant. Când aceste interacţiuni încetează, comportamentul anxios reapare,
obligând mama la repetarea aceluiaşi comportament reasigurator de dinainte. Astfel, patternul
interacţional dintre cei doi se permanentizează, iar mama, deşi nu a creat simptomul, contribuie
repetitiv la menţinerea lui.
Gregory Bateson a fost cel care a preluat ideea de la Wiener şi a aplicat-o sistemelor umane (luase
contact cu teoria acestuia în anii `50 la Conferinţele Macy de la Princeton University), arătând că familia
foloseşte şi ea mecanisme de feedback prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Dacă
teoria sistemelor generale a atras atenţia asupra conceptului de “întreg”, în schimb, cibernetica a pus în
prim plan conceptul de “relaţie”.