manual TF_2

TERAPIE DE FAMILIE
ABORDĂRI POSTMODERNISTE (II)

TERAPIE DE FAMILIE
ABORDĂRI POSTMODERNISTE (II)
Iulia OPREA
Bucureşti
2021

Colecția MANUAL
Acest manual este destinat psihoterapeuţilor de la cursurile de formare profesională continuă
sau complementară în terapie de familie și cuplu. Lucrarea oferă o trecere în revistă a principalelor
abordări din terapia de familie, împreună cu conceptele cheie și tehnicile specifice fiecăreia dintre ele.
Toate drepturile rezervate. © 2021 Iulia Oprea
Nicio parte a acestui manual nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun
mijloc, electronic sau mecanic, fotocopiere, înregistrare sau alte sisteme de stocare a informaţiei,
fără permisiunea autoarei.
ISBN 978-973-0-34383-3

C U P R I N S
Perioada postmodernistă
Context socio-cultural 7
Teorii şi curente de gândire 7
Dezvoltări şi aplicaţii în terapia de familie 11
Referinţe bibliografice 18
Terapia narativă
Scurt istoric 21
Terapia narativă 23
Tehnici de lucru şi intervenţie narativă 32
Referinţe bibliografice 53
Terapia centrată pe soluţii
Scurt istoric 57
Terapia centrată pe soluţii SFT 60
Tehnici de lucru şi intervenţie SFT 70
Referinţe bibliografice 103
Terapia centrată pe emoţii
Scurt istoric 107
Terapia centrată pe emoţii EFT 109
Tehnici de lucru şi intervenţie EFT 127
Referinţe bibliografice 153

Perioada postmodernistă
Context socio-cultural 7
Teorii şi curente de gândire 7
Dezvoltări şi aplicaţii în terapia de familie 11
Referinţe bibliografice 18

1. Context socio-cultural
Istoria lumii a fost marcată de-a lungul timpului de diferite schimbări politice şi mişcări culturale
apărute ca urmare a noilor curente de gândire specifice fiecărei perioade social-istorice. Antichitatea,
Evul Mediu, Renaşterea, epoca industrializării, epoca modernă – iată câteva perioade istorice
importante, caracterizate de teorii, valori, principii, convingeri şi mentalităţi specifice, în concordanţă
cu nivelul de cunoaştere şi evoluţie a societăţii la momentul respectiv. Cele mai multe schimbări au fost
consecinţa noilor descoperiri ale ştiinţei şi progresului tehnic şi de multe ori s-au impus în mod
revoluţionar, atacând sau contrazicând ideile şi cunoaşterea dinainte.
În epoca contemporană, anii `90 au adus schimbări importante la nivel general (în societate, politică,
cultură), dar şi în domeniul psihoterapiei, respectiv terapiei de familie. Mai multe teorii şi curente de
gândire şi-au pus amprenta asupra conceptualizării problemelor familiei şi pacientului identificat (PI),
reconfigurând abordarea clasică de până atunci.
Ultima parte a secolului XX a adus cu sine noi teorii şi terapii, care au pus sub semnul întrebării
principiile şi concepţiile abordărilor anterioare, oferind modele alternative, idei noi şi intervenţii
terapeutice inovatoare. Diferenţele sau delimitările stricte între abordări s-au şters, categoriile au
devenit mult mai flexibile, terapeuţii împrumutând unul de la altul metode, tehnici, teorii, concepte. Nu
vorbim despre un singur model terapeutic sau o abordare unitară, desigur, dar influenţe comune se
regăsesc în multe forme actuale de terapie, pentru că majoritatea se ghidează după aceleaşi premise
epistemologice.
2. Teorii şi curente de gândire
Termenul de postmodernism se referă în principal la o perioadă istorică (după cel de-al Doilea Război
Mondial), la o mişcare inovatoare în artă (arhitectură, pictură, teatru, dans etc.), dar şi un curent de
opinie critic în filosofie şi literatură.
Postmodernismul, curent de gândire specific, şi-a făcut simţită prezenţa începând cu anii `60, în diverse
domenii sociale (filosofie, cultură, artă ş.a.). Acest curent intelectual a apărut ca răspuns critic la adresa
altui curent, modernismul, şi a pus sub semnul întrebării posibilitatea noastră de a cunoaşte realitatea
în mod obiectiv.
Concepţiile moderniste tradiţionale susţin că putem cunoaşte realitatea în mod obiectiv prin ştiinţă şi
raţionament, adică putem avea acces la adevăr şi esenţă prin observaţie şi evaluări/măsurători
ştiinţifice. Modernismul apăruse în secolul XIX şi fusese extrem de binevenit la vremea respectivă: a
adus eliberare de sub supremaţia Bisericii şi a înlocuit credinţele iraţionale cu raţiunea, cunoaşterea,
cercetarea şi descoperirea. Ideile sale s-au bazat pe faptul că universul funcţionează după legi şi
principii fundamentale care trebuie descoperite şi cercetate prin ştiinţă; întotdeauna există o
semnificaţie obiectivă, singura adevărată, a tuturor lucrurilor, iar dacă nu am găsit-o, ea trebuie căutată
mai profund şi descoperită.
În opoziţie, postmoderniştii pun la îndoială aceste asumpţii; ei consideră că nu există un singur adevăr
şi percep teoria şi ştiinţa ca fiind perspective “narative” (descrieri sau interpretări subiective) ce
determină şi reproduc relaţiile ierarhice din societate, puternic influenţate de factorii socio-culturali şi
politici ai momentului; ei pun sub semnul întrebării obiectivitatea cercetării (în special asupra
fenomenului uman), dar mai ales a cercetătorului.
Reprezentanţi: Jean-Francoise Lyotard, Jean Baudrillard, Michel Foucault, Jacques Derrida.

Pentru comparaţie, iată câteva concepţii de bază ale modernismului:
✓ realitatea există în mod independent şi totul poate fi cunoscut şi cercetat;
✓ oamenii pot înţelege şi cunoaşte realitatea din postura de observatori neutri şi obiectivi;
✓ limbajul reflectă realitatea în mod obiectiv, corect şi identic;
✓ aşa cum au fost descoperite/inventate metode de cunoaştere pentru lumea fizicii sau biologiei, tot
aşa se pot găsi legi şi reguli care prezic comportamentul uman şi aduc informaţii despre psihism sau
dinamica socială. Convingerea era că totul poate fi cunoscut prin observaţie şi analiză.
Postmodernismul, însă, contrazice aceste concepţii despre realitate, adevăr, cunoaştere, societate,
aducând în atenţie subiectivismul cercetătorului; obiectivitatea nu există, iar realitatea nu poate fi
cunoscută în mod direct, ci doar filtrată prin experienţe subiective care depind de o mulţime de factori:
loc, timp, individ, societate, putere, mediu, nivel social, cultural, economic etc.
Mintea nu este o oglindă care reflectă integral şi identic realitatea percepută, ci filtrează şi prelucrează
totul prin prisma influenţelor culturale, sociale, politice. Este greu (dacă nu imposibil) de stabilit un
singur adevăr obiectiv, pentru că fiecare persoană este supusă convingerilor şi influenţelor mediului
său, comunităţii, spaţiului geografic şi timpului istoric în care trăieşte.
“Limitele minţii noastre nu derivă din natura ei, ci din propriile constrângeri.” (Kant)
Spuneam că realitatea ne este accesibilă doar prin interpretările noastre subiective despre ea. Aceasta
nu este o cunoaştere obiectivă, ci o descriere/interpretare/reflectare subiectivă, influenţată de spaţiul
şi timpul în care îşi desfăşoară existenţa fiecare individ.
“Descriem ceea ce vedem, iar apoi ajungem să ‘vedem’ numai ce descriem.”
Aşadar, trebuie să acceptăm că nu există un singur adevăr, ci adevăruri multiple. Postmodernismul
subliniază importanţa plurarismului şi diversităţii. Experienţele personale, interpretările subiective,
semnificaţiile atribuite de fiecare individ primează în faţa “adevărurilor” universale. De aici derivă
câteva dintre principalele caracteristici ale acestui curent.
1. Pluralism. Cunoaşterea nu are un fundament universal, ci se află într-o continuă prefacere, o
transformare şi extindere permanentă, pentru a include noi experienţe şi semnificaţii personale.
Această orientare a dus la chestionarea credibilităţii şi validităţii metanaraţiunilor – teorii universale şi
convenţii sociale care ne conduc, dar care nu sunt niciodată puse la îndoială – şi la acceptarea diversităţii
punctelor de vedere existente. Noua orientare este de scepticism şi curiozitate.
“Într-o simplificare dusă la extrem, aş defini postmodernismul ca fiind neîncrederea în meta-naraţiuni.”
(Lyotard)
2. Limbaj. Limbajul nu reflectă realitatea, ci o construieşte. Este promovată o nouă concepţie asupra
cunoaşterii: “A şti constă în a raporta un limbaj la alt limbaj.” (Foucault)
Discursul social nu este o hartă a realităţii, ci “creează” realitatea prin dialogul dintre oameni. Criteriile
politice, sociale, culturale legitimează o variantă sau alta de discurs. Din păcate, vocea care se impune
cel mai puternic este vocea puterii, iar cei marginalizaţi nu îşi pot face auzite valorile, intenţiile,
descrierile sau cunoştinţele, rămânând în umbră. Postmoderniştii consideră că este nedrept să
impunem şi validăm o singură reprezentare a realităţii ca fiind unica adevărată (cea a puterii), când de
fapt fiecare individ are dreptul la propria lui percepţie şi interpretare.
Realitatea unei comunităţi este compusă din suma tuturor versiunilor despre realitate ale membrilor
săi. Spre exemplu, “a fi posedat” – termen impus de discursul teologic – semnifică un anume tip de
comportament; pentru aceeaşi realitate, discursul medical foloseşte altă terminologie – “epilepsie; sau
schizofrenie; sau tulburare delirantă”.
“Nu cunoaştem realitatea aşa cum este, ci aşa cum suntem.” (Nin)

3. Pragmatism. Cunoştinţele şi teoriile postmoderniste nu au pretenţia că deţin adevărul absolut şi nici
nu-l caută. Noile abordări în psihoterapie (şi nu numai) nu urmăresc aflarea versiunii “corecte” despre
realitate, ci a celei mai “potrivite” (din punct de vedere al utilităţii).
Individul nu percepe realitatea în mod pasiv, ci o construieşte în mod activ (în funcţie de interpretările
şi convingerile personale). Aşadar, cunoaşterea nu ne oferă o replică exactă a realităţii, ci o “construcţie”
a realităţii creată de fiecare individ, într-un context social particular.
4. Context. Experienţele, fenomenele, procesele trebuie studiate în context pentru a putea fi înţelese
corect. Ne-ar fi greu, de exemplu, să înţelegem mişcările unui peşte eşuat pe uscat în absenţa
cunoştinţelor despre mediul său specific în care trăieşte.
Individul este format de context (social, politic, economic), dar ajută şi el la co-crearea mediului său.
Gândirea contextuală ia în calcul mediul specific în care trăieşte individul: familie, grup, comunitate,
societate. Diferitele percepţii ale membrilor familiei/comunităţii sunt adunate împreună pentru a
îmbogăţi descrierea (sau descrierile) şi pentru a crea o poveste nouă.
Poststructuralismul este un alt curent din filosofia franceză (asimilat postmodernismului), ce aduce în
discuţie şi pune sub semnul întrebării concepţia structuralistă conform căreia în orice fenomen există
o structură ce se poate descifra şi analiza prin elementele sale componente.
Ex. Concepţia lui Descartes privind dualitatea minte/corp; concepţia lui Freud privind structura
psihismului (sine, eu şi supraeu); materialismul dialectic al lui Marx (conştiinţă şi materie); ş.a.
“În psihologie, concepţia structuralistă ne-a făcut pe mulţi dintre noi să credem că, dacă vrem să aflăm
‘adevărul’ despre o persoană, trebuie să dăm la o parte straturile personalităţii sale. Structuralismul
implică ideea că undeva în profunzime am putea descoperi eul interior autentic şi deci, adevărata
identitate a persoanei.” (Russell & Carey)
Enumerăm aici câteva caracteristici ale structuralismului:
✓ acest curent împarte oamenii în tipuri şi clase;
✓ viaţa individuală este interpretată şi evaluată în funcţie de norme şi valori sociale;
✓ legitimează părerile experţilor, adică acei profesionişti care ştiu să înţeleagă şi definească fiinţa
umană (ei cunosc mai multe despre o persoană decât persoana însăşi);
✓ se consideră că elementele de suprafaţă sunt indicii pentru structura de profunzime, pe care doar
experţii o pot descifra;
✓ totul este fixat la un anumit nivel al sistemului şi poate fi observat şi studiat din afară.
În schimb, poststructuralişii consideră că un adevăr esenţial şi universal nu poate fi găsit în lumea
socială, că nu există astfel de date sau interpretări privilegiate, ci numai demersuri personale şi
subiective de interpretare şi descifrare a sensului (pentru că limbajul nu este literal, ci metaforic,
permiţând numeroase interpretări).
“E mai la îndemână să interpretezi interpretările decât să interpretezi lucrurile, şi sunt mai multe cărţi
despre cărţi decât despre orice alt subiect; nu facem decât să ne comentăm între noi.” (Montaigne)
Reprezentanţi: Michel Foucault, Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Jacques Lacan.
Iată câteva dintre ideile fundamentale ale postructuralismului / postmodernismului:
✓ nu există adevăruri absolute sau universale;
✓ realitatea este multiplă, de multe ori conflictuală (“multivers”);
✓ cunoaşterea şi cunoştinţele noastre sunt dependente de contextul istoric, social şi cultural;
✓ validarea empirică a cunoştinţelor nu este neapărat necesară;
✓ descripţiile şi explicaţiile fenomenelor nu sunt şi nu pot fi niciodată neutre, ci aparţin individului
care le-a produs sub influenţa comunităţii în care trăieşte (valori, principii, idei, teorii etc.).