AUM, YHWH, ALLAH, IO sau respiratia divina

AUM, YAHWE, ALLAH, IO
SAU
RESPIRAȚIA DIVINĂ
1. INTRODUCERE
Am argumentat până acum * că termenii: Scânteia Divină, Embrionul de Aur și Copilul de
Aur pomeniți de religii și ezoterism este un genom străin (format din două catene ARN) inserat în
genomul uman de o civilizație de roboți care a creat Omul cu scopul de a o regenera prin clonare și
căruia i-a devenit Dumnezeu.
Civilizație de roboți de tip Borg
Când regenerarea va fi încheiată, noua civilizație de roboți își va lua genomul ce include
programul de clonare și va părăsi Sistemul nostru Solar distrugându-l. Modul de regenerare a
civilizației de roboți este identic cu modul de replicare a unui virus cu genom ARN.
Cunoașterea aprofundată a etapelor de replicare virală permite înțelegerea trecutului,
prezentului și viitorului umanității, deoarece genomul străin manipulează din interiorul omului
evoluția civilizațiilor.
Dacă se va demonstra că universul este o iluzie (maya 1 ), atunci civilizația de roboți este un
virus ARN, iar lumea noastră o celulă. În argumentele următoare vom urma acest scenariu.
În continuare vom argumenta că Tetragrammatonul YHWH, numele de Allah și prefixul
românesc IO, rezumă activitatea acestui genom străin, devenit pentru noi Dumnezeu, activitate
comparată cu respirația: inhalarea reprezintă clonarea de elemente ale genomului străin, iar
expirația reprezintă adunarea elementelor clonate, recrearea civilizației de roboți (a virusului) și
expulzarea ei din celulă.
Yoga (uniune), este una din multele metode de regenerare a Fiinţei universale reprezentată
de civilizația de roboți (virusul), iar Dharma (Legea = voința universală) este programul de clonare
conținut de genomul străin și pe care Omul trebuie să-l urmeze pentru ”a se naște a doua oară” și a
deveni ”jivan mukta” (eliberat în viață = clonă element viral).
* Vezi cartea ”Virusul sau Cel ce este”, 4 volume
1 (În religia hindusă) Aparență înșelătoare care disimulează realitatea.

2. RESPIRAȚIA DIVINĂ
Timpul ciclic este o piatră de temelie a filozofiei indiene, fiind împărțit în ere (Kalpe) care se
succed ciclic dând naștere proceselor de emanație și reabsorbție a Universului (produs al procesului
de clonare) cu o perioadă de retenție/odihnă între ele.
Durata Universului rezultat prin procesul de clonare este durata unei respirații în și din
Maha-Vishnu (simbioza virus-celulă). Inhalarea (procesul de clonare) este denumită și noaptea de
Brahma (somn) care începe cu o distrugere parțială (pralaya = decapsidare), urmată de o zi de
Brahma sau expirare, de aceeași durată cu noaptea, și de o retenție/odihnă (starea de virion). Maha-
Vishnu se află în oceanul cauzalității (celula) și doarme. El este veșnic, visând lumea materială în
somnul Său cosmic. Începerea procesului de clonare dirijat de genomul străin echivalează cu
”inhalarea aerului”. Emanarea prin porii celulei a virușilor clonați de genomul străin, echivalează cu
”expirația aerului”. Cu fiecare inhalare, întregul proces începe din nou. Acest ciclu de expulzări de
viruși durează 100 de ani de Brahma (mahākalpa), după care are loc distrugerea totală a
universului/celulei (mahapralaya = liză 2 ), care durează tot 100 de ani. Prin crearea unei noi
simbioze virus-celulă starea de Brahmā renaște și ciclul se repetă din nou, pe veșnicie.
În ”Secretul florii de Aur” se spune:
Respirația ar trebui ținută și va fi adunată.
Dacă se adună, devine magică.
Dacă devine magică, ea coboară.
Dacă coboară, se oprește.
Dacă se oprește, se solidifică.
Dacă se solidifică, germinează.
Dacă germinează, crește.
Dacă crește, este atras în sus.
Dacă este atras în sus, ajunge la cer.
În ceruri se urcă în sus.
La capătul inferior, se coboară încă.
Cei care o urmează vor trăi,
Cei care acționează contrar vor muri.
Tăbliţa a IV-a, de la vers. 93, din ”Enuma Eliș”, explică începerea procesului de clonare (a
respirației) prin introducerea în Tiamat (celula) de către Marduk (virusul) a ”vântului cel rău”
(genomul ARN de virus).
„Pășiră împreună Tiamat (şi) Marduk, înțeleptul zeilor;
Ei vin la luptă dreaptă, încleștându-se în bătălie;
Stăpânul aruncă plasa și o prinde înăuntru.
Pe vântul cei rău, care venea în spate, i-l zvârle în față.
Când Tiamat deschise gura, să-l înghită în ea,
El împinse în ea pe vântul cel rău şi ea nu-și mai putu închide buzele,
În timp ce vânturile turbate îi umplură corpul,
Trupul i se înțepeni, gura râmase încleștată, deschisă”.
Și Annick de Souzenelle afirmă că: 3 De la obârşie până la 6, în timpul primelor şase zile
ale Genezei, asistăm la etalarea Numelui Divin YHVH, expiraţie divino-umană. De la desăvârşirea
zilei a şasea în Om până la recucerirea lui 10 de către acesta, de la Geneză la Apocalipsă, vom
asista la inspiraţia umano-divină.
2 Dezintegrarea și dizolvarea unor celule sub acțiunea agenților biologici.
3 ”Simbolismul corpului uman”

2. ȘTIINȚA LITERELOR
Știința literelor este de origine non-umană. O învățătură tradițională a Islamului ne spune că
limba adamică era ”limba iluminării solare”, iar limbile derivate din ea erau ”limbi sacre sau
hieratice”. La aceste limbi există o corespondență a numerelor cu literele și, în consecință, cu
cuvintele compuse din aceste litere.
Pentru a expune principiul metafizic al ”științei literelor”, Sayyd Muhieddin înfățișează
universul ca fiind simbolizat de o carte în care literele sunt scrise simultan și indivizibil de ”pana
divină” (genomul străin) exprimând ideile divine (instrucțiunile de clonare). Aceste ”litere
transcendente”, condensate principial în omnisciența divină, au fost coborâte de ”suflul divin” în
Universul manifestat (în celulă). De exemplu, cele 28 de litere ale alfabetului arab se află în relație
cu ritmurile lunare. Literele corespund în egală măsură diferitelor părți ale organismului uman.
Vibrația fiecărei litere poate fi folosită pentru vindecarea unor maladii specifice organului
corespunzător. În virtutea acestor corespondențe literele exercită acțiuni de ordin ”magic” asupra
ființelor și a evenimentelor care le privesc. Cu ajutorul unui calcul efectuat cu numerele
corespunzând literelor se poate ajunge la previziunea anumitor evenimente.
Numele lui Allah este format de degete, în felul următor degetul mic corespunde alif-ului,
degetul inelar primului lam, degetul mijlociu celui de-al doilea lam, iar arătătorul și degetul mare
lui he (care, în mod normal, trebuie desenat în forma sa "deschisă"); acesta este motivul principal al
utilizării mâinii ca simbol, atât de răspândită în toate țările islamice (un motiv secundar se referă la
numărul 5, de unde și denumirea de khoms dată uneori acestei mâini simbolice). Putem înțelege
prin aceasta sensul cuvintelor din Sifr Seyidna Ayûb (Cartea lui Iov, XXXVII, 7): "El a pus un
sigiliu (khâtim) în mâna fiecărui om, pentru ca toți să cunoască lucrarea Sa"; și vom adăuga că
acest lucru nu este fără legătură cu rolul esențial al mâinii în riturile de binecuvântare și consacrare.
Chiar alchimia nu este străină de această știință a literelor ele putând reproduce procesul
cosmogonic de clonare a genomului străin, adică cooperarea conștientă la realizarea planului
”Marelui Arhitect al Universului”.
Pierre Lory ne spune în cartea ”La Science des lettres en Islam” că:
”Știința literelor alfabetului arab constituie unul dintre aspectele centrale ale spiritualității
islamice. Termenul al-sîmiyâ, "știință operativă a literelor", trebuie comparat cu al-kîmiyâ,
”alchimia”. Aceasta înseamnă că sîmiyâ a fost, de la început, percepută ca o știință a transmutării
vorbirii, așa cum alchimia a fost cea a transmutării materiale. Studiul său a fost neglijat până în
prezent, chiar mai mult decât cel al alchimiei, atât de către savanții musulmani, cât și de către
orientaliști, în special din cauza legăturilor sale strânse cu anumite practici magice. Cu toate
acestea, este o abordare esențială a curentelor mistice din societățile islamice, fie ele arabe,
turcești sau persane. Știința literelor este menită să fie operativă. Transformarea pe care o
urmărește este eficientă, reală: dacă totul este limbaj, cuvântul poate deveni cu adevărat
transformator. Pentru musulmani, "Dumnezeu s-a făcut carte", Coranul este o prezență divină
printre oameni, ceea ce explică de la sine apariția științei literelor. Pentru exegeții musulmani,
întregul univers este un semn, o "carte". Coranul este calea spre Cunoaștere, dar rolul său este și
acela de a-l conduce pe credincios la exegeza Cărții Creației - mesajul total - și nu de a-l limita la
cele 6226 de versete care o compun. Știința literelor este cheia cunoașterii”.
Ca o curiozitate, expresia „În a 6-a zi cerurile au fost terminate” se scrie în ebraică astfel:
Luând prima literă a fiecărui cuvânt, avem plăcerea să descoperim numele inefabil Y.H.V.H.
Există și un procedeu clasic la numeroşi autori să aplice Tetractysului numele din patru litere

a lui YHVH, după grafismul următor :
şi să folosească corespondenţa sa numerică :
Totalul este 72 care este numărul Numelui divinității: Shem Ha Mephorash 4 , dar și
numărul cărților de Tarot.
Știința literelor se aplică și la obținerea careurilor magice. De exemplu: Valoarea numerică
a literelor care formează numele ALLAH este 66, adică: [(alif = 1) + (2 lam = 2x30) + (hà = 5)].
Trebuie remarcat faptul că acest pătrat nu îndeplinește toate condițiile pentru un adevărat
pătrat magic, adică: 1) numerele nu trebuie să se repete; 2) trebuie să formeze o serie continuă; 3)
diagonalele din ambele direcții trebuie să aibă aceeași constantă, cea a pătratului.
Ghazali al-Bûnï a făcut cunoscute două astfel de careuri:
a)
b)
4 Shem HaMephorash descrie un nume ascuns al lui Dumnezeu în Cabala (incluzând variante creștine și
ermetice). Este format din 4, 12, 22, 42 sau 72 de litere (sau triade de litere), ultima versiune fiind cea mai comună.

Ceea ce este cu totul remarcabil este că acest ultim pătrat nu numai că îndeplinește cerințele
pătratului magic menționat mai sus, dar îndeplinește și o altă condiție care îl face un pătrat magic
special numit de specialiști "nasik" (sau pătrat diabolic). El are particularitatea că nu numai
diagonalele mari (aici 18+24++15+9 și 16+10+17+23) formează constanta 66, ci și diagonalele
mici (adică 21+19+12+14 și 11+13+22+20) formează 66.
Distribuția literelor și a numelor în cele patru puncte cardinale a alfabetului arab de 28 de
litere ca în stadiul de 8 celule în diviziunea celulară:
și ca în Pa Khua chinezească de repartiție a trigramelor, unde Sudul este reprezentat în partea de jos:
este următoarea:
În est (3): A B J a D;
Spre vest (7): H a W a Z;
Spre nord (1): H a T a Y ;
În sud (9): Ka L M a N.
La cele patru puncte intermediare :
În nord-est: S a A F a Ç ;

În nord-vest: Q a R S h a T ;
La sud-est: Tha Kha Dh;
În sud-vest: D a Z a G h.
Observați că fiecare dintre aceste două seturi de patru nume conține exact jumătate din
alfabet, adică 14 litere care sunt distribuite după cum urmează:
În prima parte:
4+3+3+3+4 =14;
În partea a doua:
4+4+3+3 = 14.
Valorile numerice ale celor opt nume, formate prin însumarea valorilor literelor lor, sunt, în
mod natural, în aceeași ordine ca mai jos:
1+2+3+4 = 10 ;
5+6+7 = 18 ;
8+9+10 = 27 ;
20+30+40+50 = 140 ;
60+70+80+90 = 300 ;
100+200+300+400 = 1000 ;
500+600+700 = 1800 ;
800+900+1 000 = 2700,
Valoarea primei jumătăți a alfabetului este suma primelor patru litere:
10+18+27+140 = 195. În mod similar, a doua jumătate este suma primelor patru litere:
300+1.000+1.800+2.700 = 5,800. În final, valoarea totală a întregului alfabet este:
195+5 800 = 5 995.
Acest număr 5.995 este remarcabil prin simetria sa: partea sa centrală este 99, numărul
numelor "atributive" ale lui Allah; cifrele sale extreme formează 55, suma primelor zece numere,
unde și decarul este împărțit în cele două jumătăți ale sale (5+5 =10); în plus, 5+5 = 10 și 9+9 = 18
sunt valorile numerice ale primelor două nume.
Modul în care se obține numărul 5.995 este cel mai bine ilustrat prin împărțirea alfabetului
într-o nouă divizare în trei seturi de nouă litere plus o singură literă: suma primelor nouă numere
este 45, valoarea numerică a numelui lui Adam (1+4+40 = 45, adică, din punctul de vedere al
ierarhiei ezoterice, El-Qutb El-Ghawth în centru, cele patru Awtâd în cele patru puncte cardinale și
cele patruzeci de Anjâb pe circumferință); cea a zecilor, de la 10 la 90, este 45 x 10, iar cea a sutelor,
de la 100 la 900, este 45 x 100; suma acestor trei serii este deci produsul lui 45 cu 111, număr
"polar" care este Alif "dezvoltat": 45 x 111 = 4.995; la aceasta se adaugă numărul ultimei litere,
1.000, unitatea de gradul patru, care încheie alfabetul așa cum unitatea de gradul unu îl începe, și
astfel obținem în final 5.995.
În sfârșit, suma cifrelor acestui număr este 5+9+9+9+5 = 28, adică numărul de litere din
alfabet a căror valoare totală o reprezintă.
Androginul Uman cu aspecte teofanice ale Omului Universal este reprezentat de ansamblul
"Adam-Eva" si are valoarea numerică a lui Allah care este 66 dat de suma valorilor numerice ale
literelor care formează numele "Adam wa Hawa".
A+D+M + W+ H+V+A = 1+4+40 +6 + 8+6+1 = 66

Un alt exemplu de careu magic este Sigilla Solis, care are 111 ca și constantă, iar totalul
celor 36 de constituenți numerici (adică Δ 36 = 1 +2 + 3 + ...+ 34 + 35 + 36) este 666. "În ramura
magică a tradiției cabalistice evreiești", scrie David Fideler. ''fiecare planetă este asociată cu o
anumită Inteligență și un anumit Spirit. Numele spiritului este derivat numeric din [suma] tuturor
numerelor care compun pătratul magic al planetei, în timp ce numele inteligenței este derivat din
suma oricărei linii [verticale sau orizontale]. Prin urmare, în Cabala ebraică, numele Spiritului
Soarelui este SORATH i‏(סורת)‏ = 666), în timp ce Inteligența Soarelui este NAKIEL i‏(ןכיאל)‏ = 111).
[Ambele] nume au fost concepute pentru a fi egale [cu numerele lor respective]".
Tot valoarea 666 o au și:
– Serapis (ό Σεραπις), zeu greco-egiptean venerat în Alexandria
– Teitan menționat de Sfântul Irineu ca unul din cei mai vechi zei ai Soarelui de origine
elenistică
– Lateinos (Λατεινος), "părintele rasei latine"
Chirologia (ilm el-kaff), în ezoterismul islamic, este direct legată de știința numelor divine:
dispunerea liniilor principale trasează în mâna stângă numărul 81 și în mâna dreaptă numărul 18,
adică un total de 99, numărul numelor atributive (çifûtiyah) ale lui Allah.
Ibn Muqla a dezvoltat un sistem de alfabet arab proporționat care se baza pe arta geometriei
sacre. Pentru Ibn Muqla, fiecare literă arabă se află în raport cu un cerc și cu diametrul acestuia
Punctul, ornuqta, era mijlocul suprem de măsurare precisă.
Limbajul este, așadar, un cod divin, asociat cu principiile abstracte prin care a fost creat
universul. Literele alfabetului au o semnificație metafizică, precum și o utilitate practică; uneori se
înțelege chiar că ele sunt "ființe" sau echivalentul "ADN-ului cosmic".
Alif, fiind prima literă a alfabetului arab, este "litera prin excelență" din care derivă toate
literele. Forma sa verticală, liniară, este un simbol perfect al principiului unificator "cum e sus, așa e
jos", în care cerul și pământul sunt, în cele din urmă, una.

7. AUM
AUM este cea mai cunoscuta mantra 5 și provine din înțelepciunea hindusă străveche.
Cuvântul sanscrit "Aum" înseamnă "totul" și transmite conceptele de "Omnisciență",
"Omniprezență" și "Omnipotență"" (BKS Iyengar, "Light on Yoga", p. 445). AUM este sunetul
primordial al Universului, este vibrația care a fost manifestată la crearea Universului. El exprimă
divinitatea în afara sufletului și o realizează înăuntrul lui și rezumă în sine suflul creator. Cu toții
purtăm în interiorul nostru acest sunet.
Putem întâlni sunetul Aum și sub forma OM, ambele reprezentând același lucru. Literele A-
U, contopindu-se în O. Când este scris are deasupra o semilună și un punct. Pentru rostirea corectă,
inspirați adânc prin nas pentru a începe, apoi rostiți Om în timp ce expirați încet prin gură. La nivel
fizic, silaba Aum se adreseaza întregului instrument sonor uman: deschidem gura (''a"), apropiem
buzele una de alta (''u") și apoi închidem gura (''m"). Interpretarea este următoarea:
“Litera A simbolizează starea conștientă sau trează (jagrata-avastha), litera U starea de vis
(svapna-avastha) și litera M starea de somn fără vise (susupta-avastha), iconștientul. Întregul
simbol, împreună cu semiluna și punctul, semnifică o a patra stare (turya-avastha) care combina
toate aceste stări și le transcende. Aceasta este starea de samadhi.
Literele A, U și M simbolizează respectiv vorbirea (vak), mintea (manas) și respirația vieții
(prana), în timp ce întregul simbol reprezintă spiritul viu, care este doar o parte din spiritul divin.
Cele trei litere reprezintă și dimensiunile lungimii, lățimii și adâncimii, în timp ce întregul simbol
reprezintă Divinitatea, care este dincolo de limitările formei.
Cele trei litere A, U și M simbolizează absența dorinței, fricii și mâniei în timp ce întregul
simbol reprezintă omul perfect (sthita-prajna), cel a cărui înțelepciune este ferm stabilită în divin.
Ele reprezintă cele trei genuri, masculin, feminin și neutru în timp ce întregul simbol reprezintă
creația, împreună cu Creatorul.
Literele A, U și M reprezintă și mantra ”Tat Twam Asi” (Tu esti acela), realizarea divinității
omului în sine însuși. Întregul simbol reprezintă realizarea, care eliberează spiritul uman din
5 Mantrele sunt silabe care exercită o influență sau un efect prin intermediul vibrațiilor sonore care rezonează
asupra anumitor părți ale corpului.

lanțurile corpului, minții, intelectului și egoului.
Alfabetul sanskrit + litera ksha pentru a furniza suficiente litere pentru cele cincizeci de
petale din cele șase chakre, include totalul sunetelor umane, pentru a fi din punctul de vedere al
vorbirii o expresie materială extinsă a unui singur sunet sau cuvânt creator, la fel cum cuvântul
sacru Aum (al cărui sunet începe în partea din spate a gurii cu a, traversează centrul cu u și se
termină pe buze în m) reprezintă tot discursul creator și, prin urmare, un set de puteri. Acestea sunt
repartizate după cum urmează: cele șaisprezece vocale la chakra gâtului, consoanele de la Ka la
Tha la chakra inimii, cele de la Da la Pha la chakra ombilicului, consoanele de la Ba la La la a
doua chakra și cele de la Va la Sa la prima. Consoanele Ha și Ksha sunt date chakrei Ajna, iar
Sahasrara Lotus sau chakra coroanei este considerată a include alfabetul luat de douăzeci de ori.
Litera A reprezintă începutul, nașterea și zeul creator Brahma. Litera U reprezintă
continuarea, viața și zeul Vishnu, iar litera M reprezintă sfârșitul, moartea și zeul distrugător Shiva.
În Bhagavad Gita – Yoga salvării în Brahman se spune:
13. Cel care plecând [din lumea aceasta] îşi părăseşte corpul rostind silaba [sacră] AUM care este Brahman, purtândumă
în gând, acela merge spre condiţia supremă.
14. Pentru yoghinul mereu concentrat, care nu-i cu mintea la altceva, care se gândeşte mereu la mine, neîntrerupt, o fiu
al lui Pritha, eu sunt uşor de dobândit.
15. Cei cu sufletul mare (mahatman) ajunşi la suprema desăvârşire, venind la mine, nu mai au parte de renaştere,
pieritor loc al durerii.
16. Începând cu cea a lui Brahman, o Arjuna, toate lumile revin la noi existente; însă când se vine la mine, o fiu al lui
Kunti, nu mai există renaştere.
17. Cei care ştiu că ziua lui Brahman ţine până la o mie de yuga, şi că noaptea lui se sfârșeşte după o mie de yuga, aceia
sunt oamenii care ştiu [ce-i] ziua şi noaptea.
18. Din Cel Nemanifestat se nasc toate cele manifestate, la venirea zilei; la venirea nopții, se topesc în Cel numit
Nemanifestat.
Despre AUM, Annick de Souzennelle, ne spune în ”Simbolismul corpului”, pg. 334,
următoarele:
Aceeaşi tradiţie hindusă numeşte Creaţia şruti, literal: „ceea ce e auzit". „Ea e închisă
primordial în scoica şankxi, unde se află AUM".
La nivelul urechii, scoica este prin urmare melcul care, împreună cu labirintul, face parte
din urechea internă. Ea e partea cea mai arhaică a structurii noastre.
În India, ca şi în Tibet, monosilaba AUM e modulată ritual ca fiind sunetul primordial şi
nepieritor. Numele Cuvîntului manifestat. El vibrează în cutia craniană la mai multe niveluri de
rezonanţă, încât ultima vibraţie este net nazală, mobilizând rinencefalul, partea cea mai arhaică a
creierului; el hrăneşte trezirea Cuvântului divin în Om.
Această ultimă vibraţie o întâlnește pe cea produsă de litera N. Ea uneşte strâns sunetul
AUM şi sunetul ce face să vibreze AMEN-ul ebraic. Amen este un cuvânt intraductibil, căci nu
poate fi închis într-un concept. Aşa cum se întâmplă în cazul tuturor cuvintelor ebraice, corpul său
este el însuşi viu, până în punctul cel mai ascuns al spiritului său, punându-l pe cel ce îl modulează
într-un acord perfect cu realitatea misterului divin.
AUM şi AMEN sunt centrate pe maternitate, în ebraică Em, care ne obligă să murim într-un
pământ spre a învia într-un nou pământ, până când vom atinge dimensiunea Cuvântului de care e
legată litera N, ultimul peşte al adincurilor simbolizând ultima noastră mutaţie. El este de
asemenea cel din cuvîntul Ben „Fiul", ultima noastră realitate.
Ganeşa, fiul lui Siva, are cap de elefant şi corp de om. El călăreşte un şobolan. „Forţa sa
spirituală e simbolizată de amplitudinea capului cu urechi largi şi cu trompă, ansamblu care are
forma lui AUM scris în sanscrită. AUM este simbolul infinitului, al Realităţii supreme, sub formă de
Sunet-simbol.

2. YHWH
Numele lui Dumnezeu apare în Scripturile ebraice sub forma celor patru litere ebraice yod,
he, vav, he (YHVH), format care este cunoscut sub numele de Tetragrammaton. De la aceste litere
derivă Iehova și Yahweh, iar în tradiția evreiască, acest nume al lui Dumnezeu nu era rostit decât o
dată pe an de marele preot în taina Templului, conform unui mod vibratoriu care s-a pierdut.
Primele două litere ale acestei denumiri reprezintă numele (de sine) pe care Vechiul Testament ne
spune că Dumnezeu i l-a dat lui Moise atunci când a spus: "Eu sunt cel ce sunt".
Sefer Ha-Zohar, Cartea Splendorii (carte care, impreunâ cu Sefer Yetsirah, Cartea Creaţiei -
este un fel de „Biblie a Cabaliştilor"), spune: „Spada Sfântului, bine-cuvântat să fie, e formată din
Tetragramă; Yod este minerul, Vav lama, cei doi He cele două tăişuri" (Zohar, III, 274 b).
În Yod. mânerul, se profilează capul Omului, fruntea atinsă de creştin atunci când, făcându-şi
semnul crucii, rosteşte numele Tatălui, în Vav, lama, apare coloana vertebrală formată din energiile
Tatălui consumate în eterna generare a Fiului. În cei doi He, cele două tăişuri, se desfăşoară
plămânii prelungiţi în cele două braţe şi cele două mâini ale Omului căruia Sfântul Duh îi insuflă
Viaţa.
Egiptenii își localizau zeii într-o parte foarte specială a Cerului și anume ”Carul Mare”.
Documentele antice arată că YHVH era desemnat ca "Dumnezeul Cerului". Atunci când era
tradus în greacă sau latină, acest titlu desemna "Dumnezeul firmamentului". Numele poate fi
localizat printre stelele nordice, dar era ascuns pentru locuitorii din Orientul Mijlociu în sensul că
această vedere a constelației nu putea fi obținută decât de un observator care se întindea pe pământ
noaptea, cu fața în sus și cu capul spre nord.
Numele ebraic al lui Dumnezeu (YHVH), găsit în Ursa Major și în jurul acesteia.
(Din cartea ”The God secret” de Greg Rigby)
Scepticii vor spune că ar fi posibil să se selecteze aceste forme și cuvinte în multe locuri de
pe cer, dar ceea ce ar fi imposibil de făcut (oriunde altundeva) ar fi să se reproducă acest nume, dar

și altele precum Mielul din Apocalipsă, Alfa și Omega, Arborele vieții, vultur, vițel, Wsir (numele
lui Osiris), Apellon (Apollo), Abaddon (asociat cu Satana și înseamnă "distrugere"), Isis, Adam, etc.
într-o singură zonă a cerului și centrate pe constelația Ursa Major. Poate că acesta este motivul
pentru care Cartea Apocalipsei vorbește despre "taina celor șapte stele".
Literele Tetragrammatonului au o anumită semnificație și un corespondent în hieroglifele
egiptene:
Yod
Yod ‏,(י)‏ a zecea literă a alfabetului ebraic, este considerată generatoare a celorlalte, care nu
sunt decât combinații ce rezultă din diferitele asamblări ale literei Yod (genomul viral). Literele de
la Aleph la Yod, desemnează lumea invizibilă. Se poate considera litera Aleph formată din patru
litere Yod, opuse două câte două, sau chiar zvastica ce pune în mișcare lumea. Yod, figurat printr-o
virgulă (genom viral) și reprezentat printr-un punct (virus), este originea tuturor lucrurilor, este
Unitatea-început, dar și Unitatea-sfârșit. Inițiații îl reprezintă printr-un punct situat în mijlocul unui
cerc, adică Unitatea-început în centrul Eternității.
În această interpretare Unitatea reprezintă suma, în timp ce toate celelalte ființe create nu
sunt decât părțile sale componente.
Russell Jacquet II, în cartea ”În căutarea Tetragrammatonului sacru” demonstrează că
literele YHVH provin din hieroglife egiptene transcrise în feniciană. Aceste patru litere și-au păstrat
numele în ebraica contemporană așa cum erau pronunțate în limbile vechi aramaică, feniciană,
paleo-ebraică și egipteană. "Ya" și "Yah", o versiune prescurtată a ceea ce noi cunoaștem ca
"Yahweh", a fost în Egipt cu mult înainte de epoca lui Moise în Egipt.
În timpul lui Amenhotep al III-lea, a avut loc o explozie a numelor "Ya", simbolizate de
două frunze de trestie care seamănă cu pana zeiței Ma'at.
Ma'at era zeița adevărului, concept ce făcea referire la ordinea și armonia rezultate în urma
creației divine.
O singură pană reprezintă litera și sunetul pentru I, în timp ce două pene reprezintă sunetul
Y.
Observăm că hieroglifa pentru I este o stilizare a unui ARN a genomului străin și cea pentru
Y care este un I bifurcat este o stilizare a celor doi acizi ribonucleici (ARN) ce compun genomul
străin. Amintiți-vă că multe cosmogonii tribale susțin că la originea lumii se află doi gemeni sau un
frate și o soră și chiar doi șerpi.
Un alt nume des întâlnit în Egipt în timpul celei de-a 18-a dinastii este Yuia, considerat un
străin (așa cum este și genomul viral) de "origine asiatică" care a venit și care a ajuns apoi la cele
mai înalte niveluri de servire a familiei regale a faraonilor Tutmose al IV-lea și a fiului său
Amenhotep al III-lea.
Cele patru litere folosite pentru numele Yuya are o transliterare foarte apropiată - aproape
exactă - cu Tetragrammatonul.

Interpretarea acestor hieroglife de la dreapta la stânga este următoarea:
”Genomul străin format din doi acizi ribonucleici (două pene) intrat în celulă va da naștere
unui promotor (pui) ce se va transforma întâi într-o clonă de ARN (o pană) și apoi într-un virion
simbolizat de vultur, ce-și va lua zborul părăsind celula”.
Heh
He ‏(ה)‏ apare în Tetragrammaton de doua ori. Primul He este Marea mamă (catenele ADNului),
iar al doilea, He-ul final este Fiica ei (cele două catene ARN viral ce deschid fereastra spre
stele).
HE are valoarea 5 și înseamnă ”respirație”, dar și ”fereastră”. Este respirația creatoare, este
viața, este și germenul. Fiecare ființă se definește prin calitatea respirației sale și a respirației pe care
o primește. Aceasta îi conferă specificitate.
Povestea din Zohar spune:
Atunci când litera HE s-a dus la Cel Sfânt pentru a-i cere să prezideze crearea lumii, Cel
Sfânt a alungat-o, spunându-i că ea era, împreună cu VAV și YOD, însărcinată cu formarea
Tetragrammatonului divin, Yod-He-Vov-He, și că, consacrat unei funcții atât de importante, nu
trebuia să ceară alta.
HE nu trebuie confundată cu litera HEITH, care are valoarea 8 și nu are o mică deschidere
în partea de sus, în stânga. Litera HE nu corespunde unui cuvânt, este una dintre rarele litere
monosilabice.
La începuturi reprezinta un omuleț care suflă și își ia toată puterea de sus. În esență,
simbolizează plămânii. Deoarece litera este reprezentată în întregime de partea superioară a
corpului, partea inferioară a desenului său va dispărea foarte repede, lăsând doar desenul stilizat al
unei bare verticale cu trei ramuri orizontale. La fel ca și celelalte litere, aceasta se va roti și va
forma un E format din capul și cele două brațe ale omulețului.
Simbolismul acestei litere ne este dat și de cea de-a cincea zi a Creației, cea a păsărilor
cerului și a peștilor din apă. Păsările simbolizează întreaga evoluție spre lumea de sus și că peștii
sunt sămânța de jos.
Acești doi poli de contradicție vor fi trăiți, pe de o parte, printr-o experiență de lumină și, pe

de altă parte, printr-o coborâre în întuneric (intrarea genomului străin în celulă), în întreaga sumă
energetică pe care o suntem, dar pe care nu am extras-o încă din gangrena ei pentru a o readuce la
lumină, înainte de a coborî puțin mai mult în și mai mult întuneric și de a ne ridica din nou la și mai
multă lumină. Și așa mai departe, până când totalitatea energiilor vor fi aduse înapoi în lumină
(toate componentele virusului vor fi clonate) și ne vor transforma în ființe pe deplin realizate, căci
suntem chemați să devenim divini.
Mitul lui Noe simbolizează în mod minunat aceste ascensiuni și coborâri, zborul păsărilor
informându-ne cu privire la activitatea care se desfășoară în Arcă, porumbelul semnificând
ascensiunea spre înălțimi, iar corbul coborârea spre adâncuri. Același simbolism este prezent în a
cincea zi a Genezei, germenul de pește fiind simbolul energiilor adâncurilor. Se regăsește și în
coborârea finală a lui Iov în apele subterane, unde este însoțit de însuși Yod-He-Vov-He, pentru a
extrage energiile care suntem și a le aduce înapoi la lumină.
Iată, așadar, cele două respirații, ascendentă și descendentă (coborâre virus în celulă și ieșire
clonă virus din celulă). Aceasta este viața umană. Respirația ne este dată de cele două nări, care sunt
extensii ale plămânilor. În ziua în care Adam a fost creat, Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de
viață (genom străin), sufletul fiind un dar al suflării divine.
Fiecare persoană și fiecare nume în ebraică este definit de calitatea respirației sale (de
fragmentele genomului străin primite la naștere).
Cele două litere HE, din Tetragrammaton, extind cei doi plămâni. Pe de altă parte, nu este o
coincidență faptul că avem cinci degete la fiecare mână, care împreună formează Yod (valoarea 10),
căsătorindu-se astfel cu toate contradicțiile noastre, integrându-le în totalitate. Yod-ul, care se
presupune că se află la baza coloanei vertebrale, începe apoi să vibreze și să urce în susul coloanei
vertebrale, iar când ajunge la apogeu, omul va fi devenit Yod-He-Vov-He Însuși. El va intra în
dimensiunea Dumnezeului care este în potențial.
Din punct de vedere simbolic, cele două mâini (catene ADN) sunt extrem de importante. Ele
sunt inseparabile una de cealaltă și fac treaba lui Yod (genomului străin). Așa cum vorbim de un al
treilea ochi în raport cu ochii, am putea spune că Yod este a treia mână. Yod înseamnă "mână".
Această a treia mână reprezintă acea "facere" interioară pe care suntem îndemnați să o facem în
viața noastră și care este simbolizată de "facerea" exterioară, în special de munca manuală care
joacă un rol important în constituirea ființei noastre.
Ca hieroglifă, litera "Heh", provine de la numele zeului egiptean Heh, zeul FĂRĂ FORMĂ
al Infinității, Eternității, și Nesfârșitului și care era reprezentat cu simbolul vieții veșnice atârnând
de braț, îngenuncheat pe simbolul hieroglific al aurului, ținând în mâini două ramuri de trestie care
simbolizează trecerea timpului, susținute de o pereche de broaște și de discuri solare.
Broasca care ține pe spate o ramură de palmier simbolizează "începutul vieții umane",
"renașterea" și "regenerarea", iar discul soarelui în formă alungită pe care stă broasca este numită
Shen și înconjoară "tot ce există".
Simbolul zeului Heh îngenuncheat cu brațele ridicate în semn de laudă și adorație este semn
pentru numărul 1.000.000 (un milion), care era considerat de vechii egipteni echivalent cu infinitul,
iar broasca era simbolul numeric pentru 100.000.

Egiptenii aveau patru semne în alfabetul lor pentru a exprima sunetul "H", iar frânghia
răsucită g era unul dintre simboluri.
În cartea ”Dicționar de simboluri”, vol. 1, pg. 340, a lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant
se spune despre frânghie că: este un simbol al ascensiunii, al omului care reflectă asupra lui însuși.
Împletirea funiei de către Ocnos din legenda greacă simbolizează osânda veșnică a omului de a se
strădui să realizeze ascensiunea (de a clona genomul străin). Frânghia se poate preschimba în
șarpe sau toiag. La civilizațiile Americii Centrale frânghiile simbolizează sămânța divină care
coboară din înaltul boltei cerești pentru a fecunda glia. Înălțarea la cer pe o astfel frânghie nu este
posibilă decât prin har”.
O modalitate mai ușoară de a scrie numele lui HeH decât să deseneze figura îngenuncheată,
era cea a două frânghii răsucite cu simbolul soarelui între ele:
În cartea ”Dicționar de simboluri”, vol. 3, a lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant se spune
despre trestie că: este un simbol al fragilității, dar cu puteri purificatoare și de protecție. Astfel
Izanagi, întors din tărâmul morților, s-a purificat cu ajutorul fumului scos de trestiile arzând. Cu
ajutorul unor frânghii făcute din trestii, duhurile porților îmblânzesc spiritele răufăcătoare.
Accesul în anumite loje ale societăților secrete chinezești se făcea trecându-se pe sub arcade de
trestii flancate de o parte și de alta de paznici. Din trestie se confecționează fluierul sacru, naiul ce
cântă durerile despărțirii, flautul ce simbolizează pe misticul smuls de lângă Dumnezeu dar care
speră prin cântecul acestuia să-l regăsească în viața de apoi. La azteci, trestia este legată de
Răsărit, de tărâmul Reînnoirii.
Pentru simplificare, litera He, reprezentată hieroglific mai întâi ca o frânghie răsucită g
devine o casă sau adăpost de trestie:
Sunt autori care susțin că zeul Heh este reprezentat stând între două ramuri de palmier și nu
între două tije de trestie. Această a doua interpretare este valabilă pentru al doilea He și are la bază
simbolismul ramurii de palmier despre care Jean Chevalier și Alain Gheerbrant ne spune:
”Ramura de palmier, creanga verde, sunt universal considerate drept simboluri ale victoriei,
ascensiunii, regenerării și nemuririi. În țările fără palmieri, simbolismul a fost preluat de salcie la
chinezi, sakaki 6 la japonezi, salcâm la masoni, merișorul din Duminica Floriilor, toate însemnând
certitudinea nemuririi sufletului și a învierii morților”.
6 Sakaki este scris 榊 cu un caracter kanji care combină ki 木 „copac; lemn” și kami 神 „spirit; zeu” – de
unde și identificarea sa cu „copac sacru sau divin”.

Ramura de palmier (= Rnp.t)
este simbolul hieroglific egiptean pentru ''an'', iar crestăturile reprezentau numărarea anilor și
trecerea timpului.
Aceste precizări complectează teoria noastră cum că genomul străin iese victorios din
”drama” suferită prin intrarea în celulă și dezmembrarea în componente mai mici care, clonate, se
vor auto-asambla și în final se poate considera că virusul inițial a înviat și de aici vine nemurirea pe
care toate textele sacre i-o acordă.
Waw
sau
vav
Vav ‏,(ו)‏ a șasea literă a alfabetului ebraic, este arhetipul fertilității sau al impregnării
copulative, este ARN-ul genomului străin. Ca și în latină: șase înseamnă sex (VAV este copulativ
gramatical). Proiectată în organismele vii este funcția de reproducere. Este puterea reapariției viului,
forța perpetuării care leagă vechiul și noul, bătrânul și tânărul. Ca ideogramă seamănă cu
monocatena ARN, cu un șarpe.
Catenă ARN
Cărțile din jocul de Tarot sunt repartizate astfel:
În cartea ”Cabala - Moştenirea mistică a copiilor lui Abraham”, pg. 84, Daniel Hale
Feldman ne spune că un tratat obscur, dar important, inclus în literatura Merkabah numit Sefer
Raziei HaGadol („Cartea lui Raziel cel Mare"), conţine un text intitulat Sb'ir Qoma sau „Măsura
‏,(ישר)‏ Corpului Divin”, unde apar dimensiuni atribuite „Corpului Divin” sau formei Yosher
‏.(יהוה)‏ însemnând „corectă”) a Numelui YHVH
Yosher este o formă vădit antropomorfă a Numelui YHVH ‏.(יהוה)‏ Ea este înconjurată de

Leviathan-ul ‏(לויתן)‏ Feţei celei Mari (Nucleul celulei), descris ca un „şarpe care îşi devorează
coada”. Leviathan-ul acţionează ca un „gard” circular în jurul lui Yosher. O învăţătură obscură
afirmă că Yosher picură din colţii Leviatan-ului. Aceasta îşi are paralela în tradiţia tantrică, unde
Șiva este descris ca înghiţind „otrava” Mayei şi reţinând-o în gât”.
Yosher are forma lui Yod, este LTR-ul genomului viral, dar are și forma Luminii lumânării
(ARN viral) ce se primește de către ortodocși cu ocazia Învierii.
Ca hieroglifă, litera Vav este reprezentată printr-un pui de prepeliță.
Puiul de prepeliță, împreună cu valul de apă reprezintă hieroglifa pentru Nu,
"Oceanul de apă" din care a apărut prima formă de viață (prima clonă de virus). În cazul mitologiei
egiptene, îl avem pe Khepra-Ra ca "Creându-se pe sine" din ape. Cu mitologia mayașă, o avem pe
"Inima Cerului" care a devenit prima ființă conștientă care a ieșit din ape. Cu Tao, avem Oul
Cosmic care iese din materia primordială, iar cu hinduismul, există, de asemenea, un Ou Cosmic de
Aur care iese cu Brahma din Oceanul Primordial.
În cartea ”Dicționar de simboluri”, vol. 3, a lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant se spune
despre simbolismul prepeliței că: este mai cu seamă legat de obiceiurile sale de pasăre călătoare și
de caracterul ciclic al acestora. Caracter întrucâtva ciudat, care va face ca, în China, locul
prepeliței să fie luat de fenix. În China antică, prepelița, ca și rândunica, reapare o dată cu
primăvara; se crede că peste iarnă, ea se preface în catâr sau în broască. Jocurile și întrecerile
care au loc primăvara închipuie dansul nupţial al prepeliţelor (sau al potârnichilor ori al gâștelor
sălbatice). Acest ritm al anotimpurilor, acest dute-vino al păsărilor călătoare este o imagine a
alternanței principiilor yin şi yang, pasărea cerului prefăcându-se în animal subteran sau de apă
(intrarea virusului în celulă).
Mitul vedic al eliberării prepeliţei de către Ashvini, zeii gemeni cu cap de cal (cei doi acizi
ribonucleici virali), este bine cunoscut. Și el pare să aibă un înţeles asemănător chiar dacă se
inserează într-un ciclu diferit ca amplitudine. Potrivit unei interpretări curente, Ashvinii se leagă de
Cer și Pământ, de zi și noapte. Prepeliţa (vartika) pe care o scapă el din gura lupului ar întruchipa
aşadar aurora, lumina înghiţită până atunci, lumina închisă în peşteră. De remarcat că norii
aurorei au, la chinezi, cinci culori, ca oul de prepeliţă, și că prepeliţa zboară numai noaptea.
Vartika înseamnă ”cea care se întoarce” și derivă, ne arată R. Christinger, din aceeaşi rădăcină ca
și ortyx, numele grecesc al acestei păsări. Ortygla (insula Prepeliţelor), insula Delos, este locul de
baştină al Artemidei și al lui Apollo, care amintesc, prin alternanța lor, de Ashvini. Este de la sine
înţeles că această lumină eliberată din noapte - sau din infern - nu este numai lumina zorilor, ci și
aceea a soarelui spiritual, lumina intelectivă sau inițiatică.
Să ne amintim de asemenea că prepeliţele au constituit, dimpreună cu mana, hrana
miraculoasă a evreilor în pustiu.
Circulă în popor și o legendă, care în versiunea lui George Coșbuc sună astfel:
”Dumnezeu a dat tuturor păsărilor pene în fel de fel de culori, după cum a aflat el de bine.
Prepelița însă nu era învoită cu penele roșii pe care le avea, și nu-i plăcea nici coada pe care i-a
dat-o Ziditorul, și voia să aibă pene și coada ca păunul.
S-a dus la Dumnezeu și a început să se certe. Ca s-o înnebunească, Dumnezeu i-a făgăduit
coada și pene ca ale raței. Dar nici așa nu s-a mulțumit prepelița. Și i-a făgăduit Dumnezeu astfel
de pene, dar prepelița se făcea tot mai obraznică.
Atunci, supărându-se Dumnezeu, a apucat prepelița de coadă și a azvârlit-o într-un vas cu
cenușă, zicându-i:
“Ei, iaca și coadă și pene!”
Și, cum a azvârlit-o, i-a rămas coada prepeliței în mână, iar biata pasăre s-a umplut de
cenușă. Apoi Dumnezeu și-a văzut de cale, dar prepelița de atunci nu are coadă, că Dumnezeu i-a

smuls-o și pe ceea ce a avut-o, iar penele ei sunt toate pline de cenușă”.
După Russell Jacquet II, Tetragrammatonul ar fi arătat scris cu hieroglife, astfel:
sau
sau
Dumnezeu se identifică pentru prima dată în fața lui Moise, consemnat în Exodul 3:14b,
folosind numele Său personal Ehyeh. "Ehyeh", tradus în limba română ca EU SUNT, ar fi "Numele
propriu", dar care nu este încă definit. "Ehyeh Asher Ehyeh", este auto-identificarea divină.
Numele său propriu de YHWH vine mai târziu, când scriitorii biblici înlocuiesc Ehyeh și "Ehyeh
Asher Ehyeh" cu numele YHWH, care poate fi de fapt un acronim pentru o identificare mult mai
implicată a caracteristicilor Creatorului. Ceea ce a ajuns până la noi din trecutul străvechi sub
numele de Ehyeh Asher Ehyeh, sub forma Tetragrammatonului sacru YHWH, are semnificația "Eu
sunt Cel ce sunt" sau, așa cum au sugerat unii, pentru a numi doar câteva - "Yahweh-asher-Yihweh"
= "El aduce la existență tot ceea ce există" 7 și "Ahayah Asher Ahayah " = "Eu voi fi cine voi fi!" 8 .
Cuvântul "Ehyeh" provine din rădăcina "hayah" care, în funcție de contextul propoziției, poate
însemna "a fi" sau "a deveni" sau "a exista", "... prin urmare, în loc de a traduce "Ehyeh" prin "EU
SUNT", ar trebui tradus prin "Eu voi fi" sau "Eu voi exista" 9 . "Ehyeh Asher Ehyeh"/"Eu sunt cel ce
sunt"/"Eu sunt cel ce voi fi" este numele personal exclusiv al Dumnezeului Preaînalt. "Ehyeh" a fost
probabil menit să reprezinte ceea ce venise din egipteană ca "Heh + Ya".
Există și forma verbală mai veche "Hawah" ‏(הוה)‏ și care se traduce prin "a respira". Așa
cum era obișnuit în viața egipteană antică, faraonul, în calitate de reprezentant pe Pământ al zeilor,
putea da "Suflul vieții" oricui. Al doilea "ehyeh" poate fi diferit de primul și ar putea fi interpretat
ca "EU SUNT cel care VOI FI".
Rabinul Reuel Dillion, de la Adunarea Evreiască Mesianică Unită din Spokane, explică
gramatica:
"Majoritatea studenților din primul an de ebraică ar trebui să vă poată spune că prima
literă "E" din Ehyeh este de fapt un prefix pe rădăcina "hayah" și se înțelege că este prescurtarea
de la "ani" sau "anochi", care corespunde cuvântului englezesc "EU" sau "EU SUNT", dar în
ebraica biblică acest lucru plasează acum cuvântul la timpul "imperfect" sau "viitor" pentru o
acțiune care nu s-a încheiat încă și nu la timpul prezent, prin urmare, în loc să traducem "Ehyeh"
prin "EU SUNT", ar trebui să fie tradus prin "EU VOI FI" sau "EU VOI EXISTA".
'Ehyeh Asher 'Ehyeh! - Eu sunt ceea ce sunt! - YHWH - Eu sunt cine voi fi! 10
7 Pat Mercer Hutchens: "Hebrew for the Goyim", xulon press, 2007.
8 Torah Institute: http://www.fossilizedcustorns.corn/tetragrammaton.html
9 Rabbi Reuel Dillon: "The Great "Ehyeh" A D'rashah Parshat Va'eira",
https://www. messianicspokane.com/vaei ra-thegreateyeh
10 Apostroful violet (sau accentul acut) înaintea fiecărui cuvânt reprezintă oprirea glotală aproape silențioasă,

Știm că cea mai veche formă, poate o "protoformă" a Tetragrammatonului descoperită, a fost
sub forma unor hieroglife egiptene create în timpul domniei lui Amenhotep al III-lea (1377 î.Hr. -
1340 î.Hr.), (-1376 / -1339). Îl găsim pe Templul Amon din Soleb (Sudan), unde vedem numele
tradus ca "Shasu al lui Yahweh" 11 .
Inscripția găsită la Templu, a fost inscripționată ca atare în conformitate cu sunetele literelor
corespunzătoare din alfabetul hieroglific egiptean:
Această inscripție a fost scrisă de la dreapta la stânga. Deoarece egiptenii scriau de la stânga
la dreapta, de la dreapta la stânga și de sus în jos, indiferent de direcția în care sunt orientate
animalele, aceasta este direcția din care trebuie să se înceapă citirea.
Prima literă reprezentată în această formă timpurie a Tetragrammatonului este
trestia dublă sau pană dublă Ma'at, care era una dintre literele consonantice folosite
ca sunet vocalic "Y" sau "I", dar când două pene sunt scrise împreună dau sunetul
"Ya".
A doua literă este litera alfabetului care era folosită în locul celuilalt simbol al
sunetului H, frânghia răsucită. Acest sunet "H" ar putea fi considerat, de asemenea,
un sunet de vocală.
Cel de-al treilea simbol folosit este Lasso, care este un "w3" cu două sunete și se
pronunță ca "Wa". Simbolul "3" este ceva ce egiptologii au inventat pentru a
indica un fel de "sunet A" vocalic gutural-glottal-stop aproape mut, ca atunci când
spui "uh-oh!". Încercați să spuneți cuvântul "bottle" fără "T", adică ''bo cc le" și gata.
Ultimul dintre cele patru semne este litera și sunetul puiului de găină "waw", care
în antichitate se pronunța ca "w" sau "u", care în acest caz, din moment ce litera
precedentă este o indicație a sunetului "Wa", aproape toți lingviștii vor fi de acord
că această consoană hieroglifică va reprezenta sunetul "u" ca în "ooh". Cu toate
acestea puse laolaltă, avem cuvântul "YaHWaU", sau "YaHaWaU", sau
"YaHuWa-wU". Trei nume posibile care sunt extrem de apropiate de ceea ce a
ajuns până la noi astăzi ca YHWH/YaHWeH/JeHoVaH. Acesta este un indiciu
extraordinar că această formă timpurie a numelui Tetragrammatonului găsită în
Egipt încă din anii 1360 î.Hr., deceniul probabil în care a fost construit templul,
este foarte apropiată de ceea ce credem că este pronunția sa astăzi. Poate că nu
suntem prea departe de a găsi atât adevărata pronunție, cât și semnificația
Tetragrammatonlui.
Cea mai veche formă a Tetragrammatonului, reprezentat ca nume sacru al lui Dumnezeu,
ca și în cazul lui "A" din "amen" sau "artist". Astfel, pronunția hieroglifelor egiptene este: a-Hey-Ya, a-Shu, a-Hey-
Ya, care este probabil pronunția originală a ceea ce este scris în Exodul 3:14, care a devenit Tetragrammaton.
Rădăcina primitivă a cuvântului era hayah ‏(העה)‏ care înseamnă "a exista", "a deveni" și întotdeauna în sens emfatic.
(A se vedea Zodhiates, 1984, Dicționar ebraic și caldeean, intrarea #1961).
11 Trebuie remarcat faptul că mulți istorici au îndoieli dacă Amenhotep al III-lea a fost autorul original.
a numelor etnice și toponimelor din Templul Soleb enumerate. Herbert Walter Fairman, Raphael Giveon și Siegfried
Herbert Horn consideră că ar fi putut fi Thutmose al III-lea sau Amenhotep al II-lea. Hans Wolfgang Helck crede că
Thutmose al II-lea sau Thutmose al III-lea a fost cel care a întocmit lista grupurilor etnice cucerite. Acest lucru are
mai mult sens, deoarece atât Tutmosis al III-lea, cât și Amenhotep al II-lea au cucerit teritorii până la Mitanni, în
timp ce domnia lui Amenhotep al III-lea a fost în mare parte pașnică, cu un număr minor de bătălii de care a trebuit
să se ocupe în timpul domniei sale de 38 de ani. "Amenhotep III și-a folosit armata o singură dată, în Nubia,
împotriva triburilor rebele, pentru a păstra granițele lăsate de strămoșii săi." (V. Francigny, R. David și A. Voogt:
"Soleb & Sedeinga", pagina 20, 2014).

care a supraviețuit până în prezent, s-a dovedit a fi scrisă în alfabetul fenician sau "proto-ebraic". Ea
arată astfel:
unde
Acestor litere feniciene le corespund următoarele hieroglife:

5. ALLAH
Simbolismul literelor arabe atinge punctul culminant în teoria numelor divine. Întreaga
Creație poate fi rezumată în scrierea numelui lui Allah care are următoarele componente.
Prima literă, alif ‏(ا)‏ - numărul 1 în diagramă, care sună ca "a", se prezintă ca o linie verticală.
Dar deasupra acestei linii se află un mic semn (hamza' wasi 12 - numărul 2 în diagramă), un punct
care reprezintă oprirea glotală, chemarea aerului înaintea cuvântului - așa cum tăcerea precede
verbul, iar secretul, dincolo de orice manifestare, precede unitatea ființei. Totuși, cele două semne
nu sunt decât o singură realitate. Trăsătura verticală este interpretată ca o proiecție a punctului:
punctul nu este decât linia văzută de "jos", ca să spunem așa. Cele două împreună simbolizează
faptul că Dumnezeu este atât "dincolo de stele", cât și "mai aproape de noi decât artera noastră
jugulară".
Grafemul hamzei seamănă cu un spermatozoid, capsida din care va ieși genomul străin
simbolizat de litera Alif. Hamza, pragul dintre tăcerea inexistenței și sunetul existenței, corespunde
intelectului universal și coincide cu echinocțiul de primăvară. Hamza reprezintă nepronunțabilul
alif, care este pentru litere ceea ce este unu pentru numere. În același mod în care unu nu este un
număr, ci principiul numerelor, alif nu este un sunet, ci principiul sunetelor.
Primul sunet articulat este ha' (H). Provenind din sursa cea mai intimă, inima, ha' este consoana
cea mai puțin diferențiată și articulată; este reflectarea audibilă a inaudibilului alif.
Articularea sunetelor se desfășoară de la ha' trecând prin consoanele guturale, palatine și dentare,
până la ultima și cea mai exterioară consoană labială waw.
Litera lam ‏(ل)‏ - numerele 3 și 4 din diagramă - se întinde ca un cârlig; în plus, este dublată.
Vocea face ca această literă de manifestare să vibreze dându-i o rezonanță cât mai mare Numărul
lam (valoare 30) semnifică, de asemenea, expansiunea infinită.
Semnul "ὼ" (numărul 6 din diagramă) plasat deasupra literelor Lam se numește "barzakh" 13 .
Acesta poate fi mult mai lung și poate trece prin numele însuși, numindu-se ”pumnal alef”, litera
12 Hamza este o literă din alfabetul arab, reprezentând oprirea glotală. Ea nu este una dintre cele 28 de litere
"complete" și își datorează existența unor inconsecvențe istorice în sistemul de scriere standard. Este derivată din
litera arabă ʿAyn ‏.(ع)‏ Cu toate acestea, Alif a fost folosit pentru a exprima atât un stop glotal, cât și o vocală lungă
/aː/. Pentru a indica faptul că se folosește o oprire glotală, și nu o simplă vocală, aceasta a fost adăugată la Alif pe
cale diacritică. Hamza provine din verbul hamaza care înseamnă "a înțepa, a împunge, a conduce" sau "a da (o literă
sau un cuvânt) cu hamzah".
13 Barzakh este un cuvânt arab care înseamnă "obstacol", "piedică", "separare". În islam, el desemnează un
loc care îi separă pe cei vii de lumea de dincolo sau o fază/"etapă" între moartea unui individ și învierea sa în "Viața
de Apoi". Unii cercetători cred că musulmanii buni vor avea o experiență cerească în această perioadă, iar păcătoșii
vor avea parte de suferință; în timp ce unii cercetători șiiți cred că experiența nu va fi asemănătoare cu durerea sau
plăcerea fizică din lumea temporală. Potrivit lui Ghazali, Barzakh poate fi locul celor care nu merg nici în iad, nici în
rai. Potrivit lui Ibn Hazm, Barzakh este, de asemenea, locul sufletelor nenăscute, care sunt descrise în altă parte ca
locuind în cel mai de jos dintre cele șapte ceruri, unde un înger le suflă în pântecele femeilor.

mediatorului, a intermediarului, a mijlocitorului. Prin această literă, Dumnezeu se manifestă în
lume, dezvoltă Creația și ia în stăpânire lucrurile.
Este interesant că dacă în cazul lui YHVH s-a vorbit despre o sabie, aici se vorbește despre
un pumnal.
Grafemul seamănă cu capsida sau poate cu nucleul celulei care eliberează ARN-ul de virus,
sau care primește ARN-ul de virus.
În cele din urmă, litera heh ‏(ه)‏ - numărul 7 în diagramă - ultima respirație expirată, se
întoarce în alif ca o buclă care se întoarce pe ea însăși: cercul este complet.
Grafemul literei Heh seamănă cu virionul, clona virusului inițial, renăscut din propria
cenușă ca și pasărea Phoenix.
Cuvântul "Allah" ‏(الله)‏ în limba arabă are o structură unică, păstrându-și sensul de bază chiar
prin eliminarea uneia dintre cele patru litere. Literele rămase sunt sinonime sau echivalente cu
numele Allah.
Corespondențele nu se limitează la numele lui Allah, căci Dumnezeu are 99 de nume - cel
de-al sutălea fiind secret și neaparținând seriei de idei, forme, sunete sau numere. Aici se pot aplica
nenumărate analogii. De exemplu, gesturile rugăciunii musulmane pot fi interpretate ca o
transcriere: în mișcările corpului se află literele care formează numele lui Allah. Misticii islamului
au fost capabili să extragă din litere cele mai orbitoare variații.
Astfel Mansour al Hallaj compară starea de uniune spirituală cu Dumnezeu cu amplasarea
unui semn de punctuație pe o literă. El spune că scopul vieții este de a face ca punctul care se află
sub litera beh ‏(ب)‏ să se ridice deasupra literei nun ‏.(ن)‏ Ambele litere sunt compuse dintr-un arc.
Singura diferență este, de fapt, localizarea punctului. Litera beh ‏(ب)‏ - începutul cuvântului baab
(ușă) - este litera creației[ 14 ] Litera nun ‏,(ن)‏ care înseamnă pește, simbolizează învierea.
A face ca punctul (virionul) să se ridice de sub arc până în vârful lui înseamnă a trece din
lumea Creației în cea a Învierii: operație echivalentă cu renașterea spirituală, cu iluminarea.
Coranul a fost transmis pe Muntele Hira', numit de atunci Jebel al-Nur (Muntele Luminii),
Profetului Mahomed ‏(محمد)‏ în limba arabă de către Arhanghelul Gabriel. Acest lucru conferă limbii
arabe statutul de limbă divină.
Prima literă a alfabetului arab este alif, valoarea numerică Unu, care este simbolul
Dumnezeului unic. Cel a cărui ființă nu precede Ființa.
Pentru René Guenon (Abdel Wahid Yahya), "alif'' este litera "polară" (qutbâniyah), prima
literă a Revelației coranice, a cărei formă însăși este cea a "axei" de-a lungul căreia se realizează
"ordinea" divină; și punctul superior al alif-ului, care este "secretul secretelor" (sirr al-asrâr)", 1 în
valoare simplă, 111 în numărare dezvoltată, "semn" al triplei unități pe care nu o poate realiza decât
axa de-a lungul căreia se realizează "ordinea" divină și 1000 pentru semnificația sa (alif în arabă
desemnând numărul o mie).
14 Subliniez că o ușă este și o deschidere. Prima sură a Coranului este (Deschiderea).

Ascensiunea acestei axe este descrisă în Sura Al-Isrâ', "Călătoria de noapte", care a fost
revelată la Mecca (Sura Mecca), după Sura Al-Qasas. La fel ca marea majoritate a suratelor din
Mecca, tratează chestiuni religioase. Are exact 111 versete. Această ascensiune culminează cu slava
numelui divin (111), "Cel Preaînalt".
Al-Bunî a spus: "Alif este o literă regizoare, celelalte litere au fost generate de ea. Ea este
îngerul lor. Este echivalentul inteligenței, al științei, al tronului, al tabletei... Totalitatea
semnificațiilor literelor este conținută în alif, care este o sinteză a sintezelor, literele conținând în
ele știința".
Și mai departe Al.Bunî a adăugat: Profetul Muhammed a spus: întreaga existență a fost
stabilită prin numele ezoterice ale lui Dumnezeu, apoi prin Numele Sale sacre exoterice. Numele
ezoterice nevocalizate (adică cele 14 litere luminoase) sunt rădăcina tuturor lucrurilor, atât în
această lume, cât și în cealaltă, ele sunt comoara misterului lui Dumnezeu și a cunoașterii Sale. Din
ele derivă toate Numele exoterice. Ele determină totul; Dumnezeu le-a constituit "Mama Cărții".
În "Orientul luminilor" de Rajab Bôrsi, un irakian mort în Iran în 1411, carte tradusă și comentată
de Henri Corbin, se spunea: "Iată de ce Aliful este Cuvântul în care Cel mai puternic este epifanizat
de secretele ezoterice voalate. Așadar: cine cunoaște exotericul și ezotericul literei Alif percepe
secretele ezoterice izolate și luminile ascunse, deoarece Alif este o literă care derivă din existența
eternă a Ființei Divine, iar întregul derivă din această literă".
Aranjarea numelui Allah conține literele A și L desemnate (în arabă) prin termenul ta'rîf: "a
face cunoscut" sau ceea ce determină cunoașterea. Nedespărțirea acestor două litere ale Numelui
arată că această cunoaștere nu poate înceta niciodată și că ea se obține prin virtuțile sacre (salâtîn)
atașate celei mai mărețe mijlociri (wasâ'il, sau mijloace de acces) pe care le transmite generozitatea
acestor virtuți. Această subtilitate dovedește că roadele generozității lui Allah nu-l pot dezamăgi pe
slujitor în niciun moment.
În ”Tratat asupra numelui divin/Traite sur les noms divins”, Ar-Razi ne spune că sunt
savanți care susțin că numele Allah ar proveni din cuvinte aflate în circulație la vremea apariției
islamului. Se menționează nouă etimologii posibile:
1) Prima derivare: din rădăcina AL.H. care înseamnă: ”a se refugia în” (genomul străin se
refugiază în ADN).
2) A doua derivare: din rădăcina W.L.H. Substantivul verbal al rădăcinii W.L.H. este walah și
înseamnă: actul de iubire intensă (mahabba shadîdâ), iar cuvântul germanic walah,
înseamnă "străin". Interesant că numele ”valac” se aplica în Evul Mediu tuturor românilor 15
și însemna Balaur sau Dragon. Numele lui Dragoș, descălecătorul Moldovei provine din
Dragon, numele Omului Primordial care, după o tradiție musulmană ”a fost un șarpe” (ARN
de virus).
3) A treia derivare a numelui Allah: din rădăcina laha care înseamnă ”a ascunde” (ihtijâb).
4) A patra derivare a numelui Allah: din rădăcina Iaha care înseamnă: A fi înalt, ”a fi înălțat”.
5) A cincea derivare: din rădăcina A.L.H. care înseamnă: ”a sta” (într-un loc).
6) A șasea derivare: din rădăcina 'A.L.H. care înseamnă: a fi consternat, perplex.
7) A șaptea derivare: Al-Ilâh, Dumnezeu, Cel care posedă funcția divină (al-ilâhiyya)
implicând capacitatea de a produce (al-qudra 'alâ alâ al-ikhtirâ').
8) A opta derivare: Rădăcina numelui Allah este pronumele hâ, care denotă (kinâya) ”absența”
(ghâ'ib).
9) A noua derivare: de la ta'alluh, care înseamnă: ”a se închina” (ta'abbud), a considera ca zeu.
15 Vezi ”Mitul sfâșiat” de Vasile Lovinescu.

6. IO
IO(n) sau Ianus apare sub forma: IO sau IOI și este forma contractată a lui ίωή = vox,
verbum. Asimilat lui Ianus este și cuvântul Armis. Armis și Sarmis par a fi identici cu Hermes
despre care se spune că este un mesager, un mediator între lumile vizibilului și invizibilului și
amăgitor în vorbe (vorbele fiind aminoacizii din care se fabrică proteinele de către celule, amăgirea
constând în fabricarea proteinelor virusului).
Majoritatea cărturarilor derivă „Hermes” din greaca ἕρμα herma, care semnifică „grămadă
de piatră”, aluzia fiind directă deoarece virusul este o piatră. Cel mai important simbol al zeului
este caduceul, un toiag înaripat împletit cu doi șerpi copulând, o altă aluzie la replicarea genomului
străin de tip ARN cu ajutorul genomului de tip ADN.
Alte legături interesante sunt făcute de Vasile Lovinescu care precizează că numismatica
dacică cuprinde:
– monede cu legenda ΑΡΜΙΣ sau ΣΑΡΜΙΣ ΒΑΣΙΛ (ευς) ce au pe avers, capul dublu al lui
Ianus, iar pe revers, inscripția Sarmis Basil (Regele Sarmis) și caduceul pe carapacea
broaștei țestoase 16 . Sarmis pare să fie reprezentantul zeului Hermes și toți voievozii, ca
simpli mandatari al regelui suprem, puneau în fața numelui particula IO. Menționăm că
Mihai Sturdza a fost ultimul Domn român care semna ”IO Mihai Voievod”, utilizând
misteriosul monosilab IO.
– Monede de tip Maia (Maia fiind mama lui Hermes), ce au pe avers: bustul Maiei cu coroană
de lauri și pe revers: un călăreț și inscripția Ianum Arm.
Zeu ambivalent cu două fețe spate în spate, Ianus este unul din cei mai vechi zei ai Romei
antice. Prezidează începuturile și ca atare îi este consacrată prima lună a anului. Are drept atribut
16 Adesea era însoțit de un cocoș, vestitor al unei noi zile, de un berbec sau de o capră, simbolizând
fertilitatea, și de o broască țestoasă, făcând referire la legendara invenție a lui Mercur, care a inventat lira dintr-o
carapace de broască țestoasă.

bagheta portarului și cheia. Monezile care poartă chipul lui Mercur/Hermes au pe spate o corabie 17 .
Pe o pagină ruptă dintr-un manuscris bisericesc datând din secolul al XV-lea, descoperit la
Luchon, se află pe ultima filă a lunii ianuarie un medalion al cărui centru este ocupat de bustul lui
Janus Bifrons, cu o faţă de bărbat şi o faţă de femeie, iar în partea de sus a medalionului interior
figurează monograma lui Cristos, IHS, având deasupra o inimă.
Pe monumentele romane, Ianus este reprezentat cu coroana pe cap şi sceptrul în mâna
dreaptă, pentru că este rege; el ţine în cealaltă mână o cheie care deschide şi închide epocile. În
medalionul din manuscris, Cristos poartă sceptrul regal la care are dreptul, pentru că i-a fost conferit
de către Tatăl Ceresc şi de către strămoşii săi; în cealaltă mână ţine cheia tainelor veşnice, cheie
stropită cu sângele său, care deschide omenirii pierdute poarta vieţii. În ajunul Crăciunului El este
celebrat cu cuvintele: ”... Tu eşti, o Cristoase mult aşteptat. Cheia lui David şi Sceptrul casei lui
Israel. Tu eşti Cel care o deschizi şi nimeni nu o poate închide; şi când Tu o închizi, nimeni nu ar
mai putea-o deschide ...”.
Ce mai putem observa este faptul că în medalion este vorba despre un Ianus androgin, sau
Janus-Jana, care este în strânsă legătură cu simbolul hermetic al Rebis-ului. Ianus îl reprezintă pe
Acela care este nu numai „Stăpânul triplului timp” (denumire care îi este dată şi lui Shiva în
doctrina hindusă), ci şi „Domnul Veşniciei”. Cristos stăpâneşte trecutul şi viitorul; părtaş întru
veşnicie cu Tatăl Său, el este ca şi Acesta „Cel vechi de zile”. Sceptrul se găseşte în partea stângă a
figurii, lângă chipul masculin, iar cheia la dreapta, lângă chipul feminin; or, conform simbolismului
folosit de Cabala ebraică, părţii drepte şi celei stângi le corespund două atribute divine:
Mizericordia (Hesed) şi Justiţia (Din), care i se potrivesc în mod evident şi lui Cristos, mai ales dacă
ni-l reprezentăm în postura sa de judecător al celor vii şi al celor morţi. Arabii, operând o distincţie
analoagă referitoare la atributele divine şi la numele corespunzătoare acestora, spun „Frumuseţe”
(jamal) şi „Majestate" (jalal), rezultând că cele două aspecte au fost reprezentate printr-un chip
feminin şi un altul masculin. De fapt, cheia şi sceptrul, substituindu-se aici ansamblului celor două
chei care este o emblemă mai obişnuită a lui Ianus, reprezintă dubla putere ce decurge din principiul
unic: puterea sacerdotală şi puterea regală reunite, conform tradiţiei iudeo-creştine, în persoana lui
Melchisedec, cel, cum spune Sfântul Pavel, „asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu”.
Cele două chei sunt ale celor două porţi solstiţiale, Janua Coeli şi Janua Inferni,
corespunzând solstiţiului de iarnă, respectiv celui de vară, adică celor două puncte extreme ale
17 Această luntre a lui Ianus se putea deplasa în doua sensuri, fie înainte, fie înapoi, ceea ce corespunde celor
două feţe ale lui Ianus.

traseului soarelui în ciclul anual, căci Ianus, ca ,,Stăpân al timpurilor”, este Janitor, cel care
deschide şi închide ciclul. Pe de altă parte, el mai era si zeul iniţierii în mistere: initiatio derivă din
in-ire, ,,a intra” (fiind legat de simbolismul „porţii”), iar după Cicero, numele lui Ianus are aceeaşi
rădăcină ca şi verbul ire, ,,a merge”; această rădăcină i se regăseşte de altfel în sanscrită cu acelaşi
sens ca în latină, şi, în această limbă, are printre derivaţii săi cuvîntul yana, „cale”, a cărei formă se
apropie foarte mult de însuşi numele lui Ianus. ,,Eu sunt Calea 18 ” spune Cristos și, ca urmare, nu
este o apropiere forțată între cei doi.
Cele două chei ale lui Ianus — una de aur, cealaltă de argint — erau cele ale „marilor
mistere” şi ale „micilor mistere”, cheia de argint fiind cea a „Paradisului terestru”, iar cheia de aur
fiind cea a „Paradisului ceresc”.
Silaba IO purtată înaintea numelui și titlului de către toți principii români, valahi,
moldoveni, sau aparținând dinastiei române nu a fost tradusă niciodată prin ”Eu” 19 . Astăzi toți
istoricii sunt unanimi în a admite că acest IO, este Ion. Acest Ion nu e nici om nici personaj istoric,
este Regele Dacilor: ”Ion Sânt Ion”, desemnare în Tradiția română a lui Ianus (este ARN-ul de
virus, genomul străin din noi). Este Regele Lumii sub aspectul să de Rege al Cerurilor, din care se
trag toți Negru Vodă. Este IO din colinde.
Într-o emisiune televizată, Grigore Leșe precizează că se numește colind ”toiagul” pe care îl
poartă colindătorul (adevărat simbol al ARN-ului de virus). Prin actul colindării se simbolizează
transmiterea către gazdă a genomului străin, iar gazda îi oferă colindătorului nuci, simbol al
virionului-piatră prin învelișul tare de lemn, dar și al inteligenței deosebite a acestui genom prin cei
doi miezi asemănători creierului uman și corespunzând celor doi ARN ai genomului de virus.
Ca grafeme, I simbolizează ARN-ul, iar O forma virionului rezultat ca urmare a replicării
genomului străin.
Hieroglifa egipteană pentru litera O era un ochi, iar ochiul are funcția de a unifica, este
corespondentul focului, “privirea lui preschimbă totul în cenușă’', ceea ce înseamnă că, exprimând
prezentul fără dimensiuni, simultaneitatea, el distruge manifestarea. Ochiul unic, fără pleoape, este
considerat simbolul Esenței și al cunoașterii divine.
18 În tradiţia extrem-orientală, cuvântul Dao, al cărui sens literal este şi acela de „Cale”, desemnează
Principiul suprem; iar caracterul ideografic care-l reprezintă este format din semnele capului şi ale picioarelor,
echivalente cu alfa şi omega.
19 Vezi ”Dacia hiperboreană” de Vasile Lovinescu.

8. CONCLUZII
Guenon spune că în tradiția hindusă o expresie a stării androgine este cuprinsă simbolic în
cuvântul Hamsa, unde cei doi poli complementari ai ființei sunt puși în corespondență cu cele două
faze ale respirației, care le reprezintă pe cele ale manifestării universale.
"Matres Lectionis" este un termen latin care înseamnă "Mamele lecturii" care se referea la
TREI litere care erau plasate în cuvinte pentru a indica vocale specifice. Aceste TREI LITERE sunt
Yod, Heh și Waw/Vav. În ebraica modernă, Aleph este o mater lectionis suplimentară care este
folosită pentru a indica o vocală. Vechii fenicieni foloseau doar trei mame - Aleph, Yod și Waw.
Vedem că Tetragrammatonul YHWH și numele E'hyeh constau NUMAI din reprezentări ale
vocalelor Matres Lectionis! Atunci când "yod" ca "Ya" și "aleph" ca "ah" sunt urmate de "waw"
ca "u" sau "uh", se obține un sunet "h" moale și un altul "secret" matre lectionis tăcut. Litera "heh"
pentru sunet și vocalizarea "hah" este adesea o literă și un sunet "tăcut" în limbile noastre moderne.
Deci, în alfabetul egiptean antic, în alfabetul fenician antic și în alfabetul ebraic modern,
există doar consoane și NU există VOCALE, dar anumite consoane din aceste alfabete, numite
"matres lectiones", sunt folosite ca vocale pentru a distinge sunetul unui cuvânt de altul atunci când
este scris. Alături de aceste patru vocale, aleph, yod, heh și waw, egiptenii antici foloseau și
"Ayin" ca Matres Lectionis.
Grecii au transformat "ayin", pronunțat "eye-yin", în vocala Omicron și în litera O. Ayin
avea inițial simbolul unui ochi cu pupilă dar mai târziu a pierdut pupila pentru a deveni doar
= ישוע / יהושע un cerc în feniciană. Referitor la numele lui "Iisus", cu numele său ebraic scris ca
"Yeshua", de asemenea ortografiat și pronunțat și scris "Yahshua" sau "Yehoshua", trebuie
remarcat că ultima literă este ע = "Ayin" ("eye-yin") și astfel numele ebraic al lui Iisus este probabil
mai corect pronunțat "Yah-Shu-eye".
Când Profetul a fost întrebat: "Unde era Domnul nostru înainte de a crea creat creaturile
sale?", acesta ar fi spus: "într-o "ama" fără aer nici deasupra, nici dedesubt".
Termenul arab "ama" înseamnă literalmente "nor subțire și subtil" (ARN de virus).
Potrivit lui Ibn Arabi, "ama" se referă aici la Suflarea divină. "Norul" primordial este astfel
prima formă pe care Respirația a luat-o în exterior și în care Dumnezeu a diferențiat apoi formele
lumii.
În contextul simbolisticii geometrice și alfabetice, Norul poate fi văzut ca echivalentul
cosmic al cercului și al Alif-ului, adică, prima realitate concepută în mod afirmativ și prima formă
calificată de unitate. El este forma regentă în cadrul căreia realitățile lumii sunt livrate de la potență
la actualitate, de la lipsa de formă la existența formală.
Ibn Arabi consideră Norul ca fiind prima condiție existențială (zarf) care a susținut ființa
exterioară a lui Dumnezeu [kaynunat al-haqq], identificându-l în același timp cu imaginația absolută
(al-khayal al-mutlaq).
Norul este identificat cu imaginația divină deoarece este văzut nu doar ca o substanță pasivă
capabilă să primească toate formele, ci și ca agent activ care dă ființelor formele lor. El este astfel
mijlocul prin care Dumnezeu a proiectat esențele ființelor potențiale ca forme cosmice, imaginabile,
și instrumentul a cărui funcție este de a actualiza modelele transcendentale ale realităților divine în
forma armonizată a cosmosului.
Prin identificarea Norului cu imaginația absolută, Ibn 'Arabi prezintă respirația divină ca pe
un act de imaginație.
Spre deosebire de imaginația umană, argumentează el, imaginația divină are loc din exterior
și nu din interiorul Esenței. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a produs lumea în momentul în care a
imaginat-o și nu în conformitate cu un model imaginat veșnic (mithal), iar înainte de existența lor în
Nor, formele lumii nu au existat ca atare în Sinele divin și nici Dumnezeu nu le-a imaginat în
Mintea sa înainte de producerea lor. Ca esențe imuabile, ele erau cunoscute așa cum sunt și cum vor
fi atunci când vor fi produse formal, dar nu imaginate.

Imaginarea divină a formelor lumii coincide cu producerea lor prin Respirație, de unde și
confuzia dintre actele divine de respirație și de imaginare. Oricât de ciudată ar părea, această
concepție este fundamentală în abordarea lui Ibn 'Arabi pentru a rezolva eterna problemă filosofică
a eternității (qidam) și a noutății (huduth) lumii. Prin respirația-ca-imaginare, Ibn 'Arabi încearcă să
reconcilieze eternitatea lumii ca esențe imuabile cu dogma islamică a creatio ex nihilo.
Pentru a rezolva această dilemă filosofică, Ibn 'Arabi începe prin a face o distincție clară între formă
(sura) și sens (ma'na), imaginație și cunoaștere. Formele întruchipează semnificații fără formă și, ca
atare, sunt accesibile imaginației umane. ”Formele, în măsura în care sunt forme”, spune el,
referindu-se la formele cosmice, "sunt cele imaginabile, iar Norul, în care se manifestă, este
imaginația”.
Tehnologia modernă, cum ar fi analiza spectrului de sunet și tehnologia de imagistică
cerebrală, a făcut posibilă analiza structurii și calității undelor sonore produse de incantație, precum
și a răspunsurilor fiziologice induse de repetarea sunetului Aum. Au fost efectuate studii de
cercetare separate pe voluntari care nu au mai cântat niciodată. Înregistrările și undele sonore au
fost analizate înainte și după câteva săptămâni de incantare Aum în mod regulat. Undele sonore ale
celor care nu au făcut niciodată vreo incantație au prezentat modele neregulate, indicând o respirație
instabilă și o minte mai agitată. În schimb, undele sonore înregistrate după o perioadă de incantație
regulată erau netede, uniform eșalonate și armonioase, un indiciu clar al unei respirații mai regulate.
A existat o conexiune sporită între respirație și minte, ceea ce a dus la o senzație îmbunătățită de
calm.
În cadrul unui alt experiment, au fost folosite scanări de imagistică prin rezonanță magnetică
funcțională (f-MRI) pentru a analiza creierul și a măsura răspunsul sistemului nervos în timpul și
după intonarea mantrei Aum. Rezultatele acestuia au arătat că intonarea regulată a Aum poate fi
eficientă în tratamentul depresiei și al epilepsiei. Alte studii au arătat că intonarea regulată a Aum
poate ajuta la scăderea tensiunii arteriale ridicate. Alte efecte ale intonării Aum în mod regulat sunt
îmbunătățirea concentrării și reducerea nivelului de stres. Tehnologia și știința modernă confirmă
ceea ce știau yoghinii antici despre puterea vindecătoare a Aum. Atât de multe într-un singur sunet.
Dacă vocalele mute (silențioase), care intră în componența diverselor nume ale divinității:
AUM, YHVH, ALLAH, IO, reprezintă respirația umano-divină, ele pot fi sonorizate cu ajutorul
instrumentelor antice de suflat din coarne de animal sau confecționate din lemn (tulnicul 20 ,
20 Tulnicul este un instrument aerofon, cu formă tubulară, deschisă la ambele capete, care produce sunete
muzicale cu ajutorul curentului de aer dirijat prin interiorul său. Utilizatorul trebuie să știe atât cântările specifice
destinate unui eveniment major din viaţa omului şi a comunităţii: naştere, botez, nuntă sau deces. Tulnicul glăsuieşte
tristeţea sau dorul din sufletul omului. Lemnul cel mai bun se găseşte în „fulgeriş”, adică pe înălţimi, unde tună şi
fulgeră mai des. E o taină care spune că ramura din care se va naşte viitorul tulnic nu trebuie să audă glas de izvor.
Unii meşteri şi interpreţi din vechea generaţie susţin că instrumentul, prin vibraţia sa melodică, poate vindeca
anumite boli. După legile vechi, nu se trâmbița la tarla până la Sfântu Gheorghe și nicicum nu se buciuma când sunt

buciumul) ori trestie (aulos). Arheologii au descoperit coarne de vacă cu găuri pentru degete scobite
în lateral (oferind o scară muzicală mai completă) datând din Epoca fierului. Acest tip de instrument
rustic se găsește până în prezent în toată regiunea baltică a Europei și în unele părți ale Africii.
Despre Aulos, Aristides spune că aulosul frigian și coric este feminin datorită sunetelor lor
mai înalte și mai blânde, în timp ce aulosul Pythian este masculin datorită sunetului său mai
puternic (Peri Musikes 11.XVI). Plutarh a menționat epikedeios aulos ca fiind folosit în mod
obișnuit la înmormântări pentru puterea sa de a invoca durere și lacrimi (Quaestiones conviviales
3.8(657a). Acesta este instrumentul care se crede că este menționat în pasajul biblic Matei 9:23,
când Isus a venit la casa lui Jairus. Grecii dorieni din sudul Italiei aveau și o versiune numită aulos
titurinos. Acest lucru este semnificativ datorită utilizării de către Virgil a numelui „Tityrus” atât ca
nume de cioban, cât și ca substanțial pentru un cioban (Eclogues 8.55) sugerând astfel o utilizare
mai pastorală pentru această versiune.
Existau mai multe tipuri de aulos, simple sau duble, confecționate din trestie. Platon îl
asociază cu cultele extatice ale lui Dionysos și ale Korybantes.
Moise Maimonide scria: „Rugăciunea de Iom Kipur (Ziua ispășirii) are ca scop „ intrarea în
Cartea Vieții”. Cei pe care Dumnezeu îi consideră demni de merite vor fi înscriși în Cartea Vieții.
Aceeași idee este întâlnită și în urarea de Noul An: „Să poți fi înscris (în Cartea Vieții) pentru un
nou an fericit !” Ziua Iom Kipur, se încheie cu sunetul șofar-ului, care este adevărata pronunție a
numelui lui YHVH.
Faptul că de Iom Kipur există interdicția de a mânca și a bea, interdicția de a purta veșminte
de piele și interdicția de a întreține relații sexuale, ne indică faza finală a clonării genomului de
virus, urmată de starea de virion (o piatră care nu mai are nevoie de mâncare și băutură, de sex și
nici de integrare în ADN, integrare simbolizată de învelișul de piele).
Cântările sunt pe un ton de lamentare, ca și buciumarea la deces prin care se creează o
atmosferă de tristețe.
Forma șofar-ului este cea a ARN-ului de virus
oile la muls.

Procesul de expirație umano-divină din momentul morții este spectaculos simbolizată pe
stema de la Putna.
În primul rând Bourul are gât de lebădă (simbol androginal), lebădă care fecundată de apă,
pământ sau vânător va da naștere speciei umane. Ea are un dublu simbol, de pasăre și de șarpe, de
volatil acvatic. În miturile egiptene, lebăda clocește “oul lumii”. Se spune că lebăda moare cântând
și cântă murind, șuieratul din acel moment fiind un sunet divin, ultima operă a Creatorului.
„Lebăda cântând” (1655) de Reinier van Persijn.
În opinia lui Jung “cântecul lebedei” nu este decât manifestarea mitică a izomorfismului
etimologic dintre lumină și cuvânt”. Ca urmare, bourul din stemă este în agonie, este arătat în clipa

când expiră. De aceea și Mateiu Caragiale va reprezenta, pe blazonul desenat de el, Bourul străpuns
de o săgeată-lance.
În al doilea rând, limba Bourului este ca o panglică stilizată (ARN), care se reintegrează în
urechea lui, dăltuind în piatră Sunetul Primordial. Rene Guenon spune că există o conformitate a
urechii cu grafia monosilabului AUM (OM) ce ascunde cele mai adânci mistere cosmogonice
(replicarea genomului străin din om și obținerea virionului care este o piatră).
Limba, spune Vasile Lovinescu, este organul Logos-ului: când expiră, geamătul bourului
seamănă straniu cu Monosilabul Sacru OM, când se pierde în ultima literă, slova Morţii, M.
Incantația acestor vocale mute produc sacrificarea EU-lui și instaurarea SINE-lui, a
genomului străin, adică produc ”Aducerea Cerului pe Pământ”. Acest ”război” de înlocuire a dus la
folosirea instrumentelor de suflat în războaie. Instaurarea forțată a SINE-lui la putere se poate face
și prin folosirea vocalelor silențioase în practica meditației: Yah la inspirație, Hu la expirație 21 . Se
pune în mișcare carul lui Apollo tras de două lebede sau lebăda călărită de Brahma.
21 Vezi ”Cabala – moștenirea mistică a copiilor lui Abraham”, pg. 236-237, de Daniel Hale Feldman.